Sunteți pe pagina 1din 4

,Cât îi țara și Banatul,

Nu e om ca Pătru Mantu.

El e-nalt și subțirel,

Mâncă friptură de miel

Și bea vin din burdușel.

Pe marginea Jiului,

Paște calul Mantului.

Calul paște și nechează,

Mantu șade și oftează.

Calul paște ne-ncetat,

Mantu-i după mândre-n sat.

Calul paște înșeuat,

Dar pe Mantu l-a-mpușcat.

Sâmbătă l-a împușcat,

Duminică s-a aflat,

S-a aflat, s-a declarat,

Că pe Mantu l-a-mpușcat.

La biserică-n Vaslui,

Vine mama Mantului,

Cu zece haiduci de-ai lui.


Ea plânge, se jeluiește,

Dar pe Mantu nu-l găsește.

,,-Mantule, Mantuțu mamii,

Cum te-au prăpădit dușmanii!”

Prin păduri mari de trecea,

Tot cu grija lui era.

Câinele mergea urlând,

Iar maica suspinând.

De-acolo că se-auzea

Un glas care-i răspundea:

,,-Maică, măiculița mea,

Să-ngrijești de murgu bine,

Cum mă-ngrijeai și pe mine!

Nu mă plânge și jeli,

Ție rău, maică, ți-o fi!

Maică, eu te-aș mai ruga,

Să te duci la mândra mea,

Să-i spui că m-aș bucura,

Dacă ea s-ar mărita!

Iar atunci, la nunta sa,


Tu să vii la groapa mea.

Când ei îi va pune floarea,

Mie să-mi pui lumânarea;

Când ei îi va pune vălul,

Mi s-o usca suflețelul!”

Cântă cucul pe-o fântână,

Pe mine pune țărână.

Vin buchetele de flori,

Aduse de la surori.

Mă cântă surorile,

De se uscă florile.

Când mă cântă cea mai mare,

Plâng pădurile de jale;

Când mă cânt-a mijlocie,

Plâng și munții cu pârâie;

Când mă cântă cea mai mică,

Frunza-n codru se despică;

Când mă cântă și mama,

Se revarsă Dunărea,
Se învolbură Cerna!

Ele mie îmi doinesc,

Îmi doinesc și mă jelesc,

Tot cu cântec haiducesc,

Că de-acu le părăsesc!”