După cum a fost prezentat anterior, solul este alcătuit din trei faze: lichidă (apa cu substanţele dizolvate), solidă (partea organică şi partea minerală) şi gazoasă (aerul din sol). Partea solidă, se referă la fracţiunea minerală care provine din roca pe care s-a format solul, adică fracţiuni granulometrice cu diametrul mai mic de 2 mm (nisip, praf şi argilă) ceea ce constituie pământul fin şi fracţiuni grosiere cu diametrul mai mare de 2 mm (pietriş, pietre, bolovani etc.), constituind scheletul solului. Textura sau alcătuirea granulometrică se defineşte prin conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni (nisip, praf, argilă), ce intră în alcătuirea solului. 6.1.1. Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice Sistemul român de clasificare a fracţiunilor granulometrice a fost adoptat după clasificarea elaborată de Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului (SISS), cunoscut sub numele de sistemul Atterberg, (tabelul 6.1) conform căruia diametrul de 2 mm al particulelor elementare este considerat limită de separare între pământul fin şi scheletul solului. Pământul fin, este reprezentat de nisip grosier, nisip fin, praf şi argilă. Argila, este constituită din particule foarte fine cu Ø < 2 mm reprezentată de silicaţi secundari de tipul mineralelor argiloase, cu proprietăţi coloidale, capacitate mare de reţinere a apei, permeabilitate scăzută pentru apă şi aer, plasticitate ridicată şi coeziune mare între particule. Praful, este reprezentat de particule fine de silicaţi primari (feldspaţi, hornblendă) şi particule de cuarţ, cu Ø cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Prin coagularea acestor particule se formează loess sau lehm, cu caracteristici moderate în ce priveşte permeabilitatea şi coeziunea. Unele soluri cu conţinut ridicat de praf şi care sunt lucrate intens, pot forma crustă. Nisipul fin, este constituit din minerale primare nealterate sau cuarţ, cu Ø cuprins între 0,2 şi 0,02 mm. Aceste fracţiuni conferă solului o permeabilitate ridicată, capacitate de reţinere a apei şi conţinut în elemente nutritive redusă, capacitate de formare a structurii slabă, ascensiune capilară foarte redusă. Nisipul grosier, predominant din particule de cuarţ cu Ø cuprins între 2 şi 0,2 mm, nu prezintă capacitate de reţinere a apei, ascensiunea capilară este aproape nulă.
GRUPE DE CLASE, CLASE ŞI SUBCLASE TEXTURALE
TABELUL 6. 1 Simbol Denumire Argilă Praf Nisip Raport Nf/Ng hărţi <0,002 mm 0,002-0,02 mm 2-0,02 mm g Texturi grosiere ≤12 ≤32 ≥56 oricare Nisip ≤5 ≤32 ≥63 oricare Nisip grosier ≤5 ≤32 ≥63 <1 Nisip mijlociu ≤5 ≤32 ≥63 1-20 Nisip fin ≤5 ≤32 ≥63 <20 u Nisip lutos 6-12 ≤32 56-94 oricare Nisip lutos grosier 6-12 ≤32 56-94 <1 Nisip lutos mijlociu 6-12 ≤32 56-94 1-20 Nisip lutos fin 6-12 ≤32 56-94 <20 m Texturi mijlocii 13-32 ≤32 35-87 oricare Lut nisipos ≤20 ≤32 48-87 oricare Lut nisipos grosier 13-20 ≥33 ≤67 oricare Lut nisipos mijlociu 13-20 ≤32 48-87 <1 Lut nisipos fin 13-20 ≤32 48-87 1-20 Lut nisipos prăfos ≤20 ≤32 48-87 >20 praf ≤20 33-50 30-67 oricare ≥51 ≤49 oricare l Lut 21-32 ≤79 ≤79 oricare Lut nisipo-argilos 21-32 ≤14 54-79 oricare Lut mediu 21-32 15-32 23-52 oricare Lut prăfos 21-32 33-79 ≤46 oricare f Texturi fine ≥33 ≤67 ≤67 oricare Lut argilos 33-45 ≤67 ≤79 oricare Argilă nisipoasă 33-45 14 41-67 oricare Lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52 oricare Lut argilo-prăfos 33-45 33-67 ≤34 oricare a Argilă ≥46 ≤54 ≤54 oricare Argilă lutoasă 46-60 ≤32 8-32 oricare Argilă prăfoasă 46-60 33-54 ≤21 oricare Argilă medie 61-70 ≤39 ≤39 oricare Argilă fină ≥71 ≤29 ≤29 oricare o Nu este cazulxxx c Sedimente cu peste 40% CaCO3 p Roci compacte fisurate şi pietrişuri z Roci compacte dure - Depozite organice xxx se aplică la materialele organice, depozite calcaroase
6.1.2. Clasificarea texturală a solului
Orice tip de sol este constituit din particule de nisip, praf şi argilă, însă proporţia de participare a acestor fracţiuni depinde atât de compoziţia granulometrică a rocii pe care s-a format cât şi de condiţiile de solificare. În funcţie de alcătuirea granulometrică, fiecare orizont pedogenetic poate fi încadrat în grupa de clase texturale, clasa texturală şi subclasa texturală. În ţara noastră, a fost oficializată metodologia elaborării studiilor pedologice (I.C.P.A., 1987), cu ajutorul căreia se poate stabili clasa şi subclasa texturală pentru fiecare orizont de sol. În baza acesteia, au fost separate 3 grupe de clase texturale, 6 clase şi 23 subclase. Texturi grosiere (soluri uşoare), cuprinde clasele nisip (N) şi nisip lutos (U). Fiecare clasă se subdivide în 3 subclase în funcţie de ponderea celor trei fracţiuni granulometrice şi a raportului dintre nisip fin şi nisip grosier. Texturi mijlocii (soluri mijlocii), cuprinde clasele lut nisipos (S) şi lut (L), care se subdivide în câte cinci subclase texturale. Texturi fine (soluri grele), cuprinde clasele lut argilos (T) cu trei subclase texturale şi argilos (A) cu patru subclase texturale. 6.1.3. Variaţia texturii pe profilul solului În funcţie de materialul parental pe care s-a format solul şi condiţiile fizico- geografice specifice fiecărei zone, textura solului poate fi: nediferenţiată, diferenţiată şi contrastantă. Textura nediferenţiată, este întâlnită la soluri formate pe materiale parentale uniforme şi omogene în absenţa proceselor de argilizare, migrarea argilei sau podzolire. Textura diferenţiată, apare la soluri formate pe materiale omogene, dar unde au loc procese de argilizare sau migrarea argilei. În acest caz, a fost introdus termenul de diferenţiere texturală (Idt), care reprezintă raportul dintre procentul de argilă din orizontul B şi procentul de argilă din orizontul A sau E. Textura contrastantă, apare atunci când solul s-a format prin intermediul aluviunilor, alternând texturi fine cu nisipoase, grosiere cu fine etc. Scheletul solului În cazul solurilor formate pe materiale dure (specifice zonelor montane), pot fi întâlnite fragmente de roci de dimensiuni diferite, constituind scheletul solului. Odată cu determinarea granulometriei solului, se apreciază: cantitatea de schelet, natura mineralogică acestuia şi proporţia diferitelor categorii de fragmente. Cunoscându-se aceste elemente, se poate calcula volumul de sol ce poate fi utilizat (explorat) de rădăcinile plantelor cunoscut sub denumirea de volum edafic util (VEU).
Structura solului reprezintă modul de aranjare a particulelor elementare de sol în formaţiuni mai complexe denumite agregate structurale, de diferite forme şi dimensiuni, separate prin fisuri, goluri, planuri de desprindere etc. În funcţie de mărime, formă, caracterele suprafeţelor şi muchiile elementelor structurale se deosebesc mai multe tipuri de structură (după ICPA, 1987, în colaborare cu SNRSS): • monogranulară, particulele elementare nu sunt grupate în elemente structurale; grăunţi minerali nelegaţi – nisip; • masivă, la care particulele minerale sunt consolidate sau cimentate; • glomerulară, unde elementele structurale sunt aproximativ sferice, poroase, specifică orizontului Am; • grăunţoasă, cu elementele structurale de formă sferoidal-cuboidă, neporoase; • poliedrică-angulară, unde elementele structurale sunt dezvoltate pe cele trei axe rectangulare, feţe netede, muchii ascuţite etc.; • poliedrică-subangulară, asemănătoare cu cea granulară, dar cu muchiile rotunjite; • prismatică, cu axul vertical al elementelor mai dezvoltat decât cel orizontal, specifică orizontului Bt; • columnoidă, asemănătoare celei prismatice dar cu muchiile rotunjite; • columnară, asemănătoare celei prismatice dar cu capetele prismelor rotunjite, întâlnită de regulă în orizontul Btna; • sfenoidală, specifică orizonturilor vertice, elementele structurale sunt mari înclinate sub un unghi cuprins între 10-60o faţă de orizontală; • lamelară sau foioasă, având axul orizontal mai dezvoltat decât cel vertical, specifică orizonturilor de tip E; • compusă, unde agregatele mai mari de desfac în agregate mai mici. Structura solului, poate fi apreciată după mărimea ................
6.3. Alte proprietăţi fizice ale solului
6.3.1. Densitatea solului, reprezintă masa unităţii de volum a părţii solide a solului şi se determină cu relaţia: D = M/Vs (g/cm3) Valoarea densităţii solului, depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia chimică a componentelor solului şi structura mineralelor componente. Aceste componente au densităţi diferite cuprinse între 0,8-0,9 cm3 la materia organică proaspătă; 1,2-1,8 g/cm3 la materia organică humificată şi peste în cazul componentelor minerale: 2,5-2,8 g/cm3 la cuarţ; 3,4-5,2 g/cm3 la limonit, hematit; 2,7-3,1 g/cm3 la muscovit şi biotit etc. 6.3.2. Densitatea aparentă, reprezintă masa unităţii de volum a solului în aşezare naturală şi se determină cu relaţia: Da = M/Vt (Vs+Vp) g/cm3) Valorile densităţii aparente depind de starea de afânare sau tasare a solului, de natura solului, de adâncime etc. Aceste valori variază între 1-2 g/cm3, însă de regulă, sunt cuprinse între 1,0 şi 1,6 g/cm3. Starea de aşezarea a solului influenţează capacitatea de reţinere a apei, permeabilitatea pentru apă şi aer, rezistenţa mecanică opusă de sol la efectuarea lucrărilor agricole şi pătrunderea rădăcinilor. 6.3.3. Porozitatea totală a solului, este o însuşire fizică ce exprimă proporţia porilor din sol ocupaţi cu apă şi aer. Se determină cu ajutorul formulei: PT = (1-Da/D) 100 (%) Valorile porozităţii totale depind în special de textura şi structura solului. Astfel, porozitatea totală creşte de la soluri nisipoase către argiloase şi de la soluri nestructurate către soluri structurate. Condiţii optime de porozitate se realizează la soluri cu textură mijlocie şi cu structură glomerulară, porozitatea totală având valori de 50-60 %. 6.3.4. Gradul de tasare, este o altă însuşire a solului care se corelează cu valorile densităţii aparente şi porozităţii totale, astfel:
Interpretarea gradului de tasare
Tabelul 6.2 Simbol T1 T2 T3 T4 T5 T6 Denumire Foarte Afânat Netasat Slab tasat Moderat Puternic afânat tasat tasat Limite -18 -18…-11 -10…0 1…10 11…18 18
Gradul de tasare (GT %) se calculează cu formulele:
PMN - PT GT = x 100 PMN
PMN = 45 + 0,163A
în care: PMN - porozitatea minimă necesară (%);
PT - porozitatea totală (%); A - conţinutul în argilă (%)
6.4. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului
Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale solului sunt: consistenţa, plasticitatea, adezivitatea şi variaţia de volum. Consistenţa, reprezintă gradul de tărie, de soliditate a unui corp, de rezistenţa acestuia la deformare, sfărâmare etc. Se manifestă prin rezistenţa pe care o opune la diferite solicitări mecanice (penetrare, compresiune, forfecare etc.). Valorile acestei însuşiri, variază de la un sol la altul, în funcţie de textură, structură, conţinut în humus, de natura cationilor adsorbiţi, de starea de afânare sau tasare etc. Plasticitatea, se referă la proprietatea materialelor de a se modela uşor prin apăsare şi de a nu mai reveni la forma iniţială. Solurile, prezintă plasticitate cu excepţia celor cu textură grosieră (nisipoase). Plasticitatea nu se manifestă la soluri prea umede sau prea uscate ci numai la un anumit interval de umiditate. Limitele extreme creează probleme atât pentru efectuarea lucrărilor mecanice cât şi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Adezivitatea, reprezintă proprietatea solului de a adera la uneltele (manuale sau mecanice) cu care se lucrează. Valorile adezivităţii se corelează cu indicii hidrofizici în sensul că acestea cresc odată cu creşterea conţinutului de apă din sol (de la coeficientul de higroscopicitate până la capacitatea totală) Este influenţată de textură, structură, conţinut de humus, natura cationilor adsorbiţi de complexul coloidal. Variaţia de volum a solului, este o proprietate caracteristică a solurilor care constă în faptul că prin îmbibare cu apă solul îşi măreşte volumul (gonflare) iar prin uscare revine la cel iniţial (contracţie). Gonflarea este influenţată în mare măsură şi de natura cationilor care saturează complexul argilohumic. Aşadar, ionii de sodiu determină o gonflare mai puternică comparativ cu cei de calciu. Fenomenul de gonflare-contracţie provoacă mari probleme privind dezrădăcinarea plantelor în special la sfârşitul iernii fiind influenţat de umiditate şi de îngheţ-dezgheţ.