EDUCATIA INCLUZIVA

Şcoala are datoria de a asigura şanse egale tuturor elevilor. A asigura şanse egale elevilor înseamnă a
asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele sale.

Educaţia incluzivă a devenit parte integrantă a educaţiei pentru toţi şi constituie răspunsul şcolii la
nevoile ce decurg din diversitatea copiilor. Sunt aduşi elevii împreună într-o sală de clasă şi într-o
comunitate, indiferent de punctele lor forte sau punctele slabe în orice domeniu, cautându-se
maximizarea potenţialului tuturor.

Fiecare copil este unic, cu necesităţi diferite. Noi, adulţii, părinţi şi dascăli deopotrivă, încearcăm să-i
educăm, astfel încât să devină, la rândul lor, adulţi fericiţi, iubitori şi eficienţi. Însă există copii
marginalizaţi, defavorizaţi şi/sau excluşi de la educaţie. Aceştia sunt cei pentru care educaţia incluzivă a
devenit o şansă pentru o dezvoltare armonioasă.

Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine învăţătorul clasei, care devine principalul factor de acţiune şi
de coordonare a realizării programului pedagogic individual pentru elevi.Acesta trebuie :

· să elaborareze un program pedagogic individualizat.

· să-şi îmbogăţească pregătirea cu elemente care să-i faciliteze includerea optimă în clasă a acestor elevi
şi asigurarea de şanse egale pentru aceştia la instrucţie şi educaţie;

· să manifeste interes continuu pentru identificarea, evaluarea şi reprogramarea periodică a

conţinuturilor învăţării pentru fiecare elev;

· să coopereze în cu ceilalţi membri ai echipei educaţionale, dar şi cu familia elevului;

Şcoala are datoria de a asigura şanse egale tuturor elevilor. A asigura şanse egale elevilor înseamnă a
asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele sale.

Educaţia incluzivă a devenit parte integrantă a educaţiei pentru toţi şi constituie răspunsul şcolii la
nevoile ce decurg din diversitatea copiilor. Sunt aduşi elevii împreună într-o sală de clasă şi într-o
comunitate, indiferent de punctele lor forte sau punctele slabe în orice domeniu, cautându-se
maximizarea potenţialului tuturor.

Fiecare copil este unic, cu necesităţi diferite. Noi, adulţii, părinţi şi dascăli deopotrivă, încearcăm să-i
educăm, astfel încât să devină, la rândul lor, adulţi fericiţi, iubitori şi eficienţi. Însă există copii
marginalizaţi, defavorizaţi şi/sau excluşi de la educaţie. Aceştia sunt cei pentru care educaţia incluzivă a
devenit o şansă pentru o dezvoltare armonioasă.

Incluziunea presupune efortul de a asigura tuturor elevilor - de limbă şi cultură diferite, din familie
diferite, cu orice probleme de sănătate, cu interese şi moduri de învăţare diferite - strategii de predare-
învăţare adecvate şi individualizate, fără a stigmatiza sau a separa. Includerea îmbunătăţeşte procesul
de învăţare pentru toţi elevii, cu şi fără nevoi speciale. A asigura şanse egale elevilor înseamnă a asigura
posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele sale.

Pentru ca activitatea instructiv –educativă să fie profitabilă pentru toţi elevii, aceasta trebuie să se
realizeze diferenţiat. Educaţia diferenţiată vizează adaptarea activităţii de instruire la posibilităţile
diferite ale elevilor, la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru propriu unor grupuri de elevi sau chiar
fiecărui elev în parte.

Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine învăţătorul clasei, care devine principalul factor de acţiune şi
de coordonare a realizării programului pedagogic individual pentru elevi.Acesta trebuie :

· să elaborareze un program pedagogic individualizat.

· să-şi îmbogăţească pregătirea cu elemente care să-i faciliteze includerea optimă în clasă a acestor elevi
şi asigurarea de şanse egale pentru aceştia la instrucţie şi educaţie;
· să manifeste interes continuu pentru identificarea, evaluarea şi reprogramarea periodică a
conţinuturilor învăţării pentru fiecare elev;

· să coopereze în cu ceilalţi membri ai echipei educaţionale, dar şi cu familia elevului;

O categorie de copii pentru care educaţia incluzivă reprezintă o şansă la învăţământul de masă, în care ei
să se dezvolte alături de viitorii lor semeni, colegi de serviciu, vecini, prieteni, lideri de echipă,
subordonaţi, sunt cei care manifestă tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie. Hiperactivitatea
specifică preşcolarilor şi şcolarilor mici cu ADHD este cauzată de o serie de deficienţe cerebrale ale
copiilor, de faptul că impulsurile şi informaţiile nu se transmit într-o manieră normală datorită
insuficienţei secreţiei neurotransmiţătorilor. Conform cercetărilor realizate de specialişti, alte cauze ar fi
plictiseala, supradotarea, conflictele psihice, tulburările emoţionale, depresie, mediu familial conflictual,
deficit de atenţie, deficit de învăţare, auz sau văz, tulburări tiroidiene, alergii alimentare.

Educaţia incluzivă promovează egalitatea şanselor, oferind sprijin pentru învăţare şi acestor copii, care
nu reuşesc să se adapteze la exigenţele şcolii, care întâmpină dificultăţi în învăţare, care uneori vor,
dar…nu pot.

Incluziunea presupune nu doar acceptarea, tolerarea copiilor cu nevoi speciale într-o clasă din
învătământul de masă ci şi adaptare la cerinţele acestor copii, cuprinderea acestora în programele
educaţionale alături de copii normali, dar şi responsabilitatea de a le asigura în acelaşi timp servicii de
specialitate, programe de sprijin individualizate. Înseamnă asumarea unor schimbări în organizarea şi
dezvoltarea activităţilor instructiv – educative derulate în şcoală. Dar în condiţiile actuale, într-o
perioadă de transformări continue, patronate de lipsuri materiale, când numărul de copiii la clasă este
încă destul de mare, când prezenţa unui profesor de sprijin care să fie alături de copilul cu ADHD
reprezintă doar o dorinţă a învăţătorului, responsabilitatea pentru educarea unui astfel de copil pentru
sprijinirea familiei lui cade pe umerii profesorilor şi a psihologului din şcoală (acolo unde acesta există).

B.A., elev în clasa întâi, este unul dintre copiii cu astfel de nevoi speciale. A fost diagnosticat cu tulburare
de hiperactivitate cu deficit de atenţie încă de la grădiniţă. În urma evaluării problemelor copilului,
planul terapeutic a cuprins medicaţie şi şedinţe de psihoterapie. Este monitorizat de medicul psihiatru,
care la evaluări a reconsiderat dozele utilizate sau i-a schimbat tratamentul.
Este crescut de mamă, părinții fiind divorțați. Băiatul nu întreabă şi nu vorbeşte despre tatăl său. Cea
mai mare parte a timpului şi-o petrece cu bunica și bona, mama lucrând în schimburi. La rubrica pentru
eventualele probleme de sănătate nu a fost specificat nimic.

Prima zi de şcoală a fost percepută de B. A. ca pe o răsplată. Copilul şi-a exprimat bucuria, ca toţi ceilalţi
elevi, însă s-a manifestat printr-o nelinişte motorie permanentă.

În perioada evaluarii iniţiale, l-am descoperit pe B. A. ca pe un copil special. Testele au dovedit în mare
măsură competenţe specifice particularităţilor de vârstă. A demonstrat încă din perioada preabecedară
deprinderea de a citi în ritm propriu cuvinte şi propoziţii cu grad mediu de dificultate. Manifestă
creativitate şi o mare curiozitate în abordarea diferitelor exerciţii-joc propuse în cadrul activităţilor. Cu
toate acestea, problemele nu au întârziat să apară.

Încă din primele zile, am observat că era distras cu uşurinţă de orice stimul. Întrerupea des lecţia cu
întrebări sau remarci, de multe ori fără legătură cu contextul. Nu îşi aştepta rândul, exprimându-ţi
nemultumirea verbal, chiar zgomotos. Vorbea continuu, deranjându-şi colegii. Se ridica din bancă şi
pleca prin clasă. Se împiedica de lucrurile din clasă şi avea nevoie de ajutor pentru a-şi pune rechizitele
în ordine pe bancă. Nu reuşea să finalizeze o activitate şi, uneori, cerea chiar întreruperea acesteia,
solicitându-mi să îi permit să facă altceva (de obicei activităţi uşoare, plăcute pentru el: să deseneze în
loc să scrie literele şi cuvintele noi, de exemplu). Scria corect şi îngrijit aproximativ jumătate din sarcina
dată, apoi o întrerupea şi începea “jocul”. A început să vorbească în continuu, peste vocea mea, chiar
lucruri obscene.

La primele întâlniri cu familia – mama şi bunica- am adus în discuţie problemele întâmpinate de băiat la
şcoală. Am aflat că şi acasă acesta era distras uşor de stimulii externi, avea dificultăţi în organizarea
sarcinilor şi activităţilor, era refractar în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor şcolare date pentru
acasă, deşi erau reduse ca volum şi grad de dificultate.

La şcoală, deja instituisem măsuri individualizate, care să ducă la ameliorarea comportamentului

băiatului, să-i trezească interesul şi curiozitatea, să-l stimuleze şi să-l motiveze în învăţare. Am discutat şi
cu familia despre modalităţi de lucru care să ducă la remedierea problemelor, prezentându-le
necesitatea legăturii strânse părinte-educator.
De asemenea, din comportamentul copilului şi din informaţiile primite, am înţteles că toate aceste
manifestări - neatenţie, distractibilitatea, autocontrolul slab - pot să reclame o problemă mai gravă, şi de
aceea, în urma consultării cu psihologul şcolii, am decis să discut cu familia, pentru a-i îndruma către un
specialist. Aşa am aflat că, de fapt, copilul urma un tratament medicamentos şi până la debutul şcolar
avusese parte de psihoterapie, fiind diagnosticat cu ADHD.

În aceste condiţii am realizat un plan de intervenţii şi am continuat măsurile de lucru, aplicându-le

consecvent, pentru a-l ajuta pe copil. Recompensele, alegerea unor sarcini plăcute, atractive, realizate
după cele obligatorii, sarcinile de lucru aplicate gradat, cu pause pentru relaxare, feedback imediat
pentru fiecare comportament pozitiv, feedback din partea unui coleg – partener de studiu, izolarea faţă
de distractori prin aşezarea băncii aproape de catedră, stabilirea unor reguli clare, nu foarte numeroase,
în clasă şi acasă, folosirea unui mod adecvat de formulare a solicitărilor de ajutor ale copilului,
antrenarea în organizarea informaţiei, o bună perioadă de timp a fost însoțit la școală de mama, bunica
sau bona, în funcție de programul fiecăreia. A fost necesară o astfel de măsură pentru a-l determina să-
și canalizeze atenția spre activitatea școlară și a-l face să nu mai vorbească fără încetare. Încet, au
început să apară şi rezultatele.

Intervenţia din mediul şcolar a presupus, permanent, încurajarea copilului să relaţioneze cu ceilalţi
colegi, activităţi, jocuri în care să fie implicat alături de copii, astfel încât să îmi stabilesc ţinte individuale
şi, în acelaşi timp, să nu se simtă diferit de ceilalţi. S-a constatat că un copil cu ADHD poate fi cel mai
afectat în urma interacţiunii cu ceilalţi. În mod eronat se crede că persoanele din jurul lui suferă de pe
urma efectelor negative ale comportamentului copilului hiperactiv, presupunându-se că perturbă
activitatea şcolară. În realitate, el întâmpină dificultăţi de relaţionare cu ceilalţi copii (e respins de colegi,
de părinţii acestora), poate încălca regulile şcolare, poate primi pedepse nemeritate, datorate
comportamentului său, iar consecinţele pot îmbrăca formele tristeţii, ale persecuţiei, izolării, deprimării,
manifestând chiar revoltă. Organizând activităţi pe echipe, am căutat ca B. A. să primească sarcini de
lucru pe care să le facă uşor şi cu plăcere, care să îl pună în valoare şi prin care să câştige încrederea
colegilor, astfel încât aceştia să observe calităţile lui şi să-l aprecieze. Am avut parte şi de sprijinul unor
părinţi din clasă care l-au apropiat pe copil, l-au invitat la zilele aniversare (de obicei, nu era primit la
astfel de manifestări). Participarea la spectacole, vizite, alături de ceilalţi colegi, l-a motivat pe B. A.,
oferindu-i confort psihologic. Cu aceste ocazii a exersat abilităţi sociale şi a încercat să manifeste
autocontrol, deşi pe termen scurt.

Ca orice copil cu ADHD, V.F. vrea să înveţe bine, să fie răsplătit pe mama, pe profesori. El face eforturi
considerabile pentru ca cei apropiaţi, familia, profesorii, colegii să fie mândri de el. Când nu reuşeşte
este dezamăgit şi descurajat, se manifestă prin nelinişte motorie şi reacţii verbale repetitive. Intervenţia
imediată a profesorului, prin manifestarea înţelegerii, afecţiunii faţă de nevoile lui, rememorarea
regulilor, captarea atenţiei copilului, îl ajută să se liniştească şi activitatea continuă. Este nevoie de
responsabilitate, tact, înţelegere, afecţiune, multă răbdare, empatie, pentru că V.F. este copilul care
vrea, dar nu reuşeşte.

În tot acest timp, am ţinut permanent legătura cu familia şi împreună am intervenit, astfel încât tehnicile
comportamentale să fie aplicate atât în mediul de acasă cât şi în mediul şcolar.

Comunicarea cu familia despre programele şcolii şi despre progresul elevului, ajută familia să
conştientizeze rolul modelului în educaţie, rolul părinţilor în integrarea copilului în societate. Poate că
acestă intervenţie de a convinge familia să folosească reguli asemănătoare şi acasă, de a nu-şi manifesta
slăbiciunea, folosind metode agresive în corecţia copilului este un aspect important şi mai dificil de atins.
Este una din problemele pe care le-am întâmpinat cu mama copilului, care, depăşită de situaţie, recurge
deseori la pedepse fizice intrând în dezacord cu metodele folosite la şcoală.

Pe de altă parte, părinţii acestor copii au nevoie de înţelegere, încurajare, susţinere, sfaturi pertinente,
pentru că ei trăiesc o dramă, conştient sau nu, drama părintelui care se simte incapabil să-şi ajute
copilul, care nu este auzit, ascultat care este înfierat pentru că nu ştie cum să-şi înveţe copilul. De cele
mai multe ori, ei nu înţeleg şi nu recunosc problema cu care se confruntă şi, de aceea, au nevoie de
sprijin şi multă răbdare.

Activitatea de incluziune în cazul B.A. este la început de drum, într-o fază în care rezultatele nu sunt
vizibile şi efortul este maxim. Însă putem răspunde provocării, oricât de dificil ar fi, pentru a dezvolta o
şcoală favorabilă incluziunii, în care implicarea şi cooperarea dintre educatori, părinţi, comunitate va
găzdui toţi copiii şi le va facilita accesul la cunoştinţele, aptitudinile, deprinderile de care au nevoie în
viaţă. Aceşti copii sunt adulţii de mâine, care ne pot asigura o viaţă mai bună. Incluziunea oferă
posibilitatea copiilor de a se simţi bineveniţi şi egali celorlalţi, fără a fi stigmatizaţi. Indiferenţa noastră şi
izolarea nu rezolvă problema, ci duce la adâncirea tulburării copiilor cu ADHD şi se poate finaliza cu
formarea unui adult inadaptabil şi profund nefericit.

La un nivel fundamental, incluziunea este, de fapt, corectitudine. Depinde şi de noi să le deschidem

drumul pe care pornesc, pentru că nu putem să-i ignoram şi nici să-i excludem. Ei vor fi cei alături de
care vor trăi copiii noştri, ei sunt copiii noştri, adulţii de mâine.
Este nevoie ca dascălul să aibă în vedere faptul că “fiecare om în acelaşi timp seamănă cu toţi, seamănă
cu unii şi nu seamănă cu nimeni”(V.Pavelcu), căci aşa cum nu există doi fulgi de nea în natură care să
aibă acelaşi desen, două apusuri de soare identice, tot aşa omul – copil este unic - unicitate irepetabilă.

Esenţială este modalitatea prin care putem stârni curiozitatea şi imaginaţia fiecărui copil. Stă în puterea
educatorului să găsească bobul de rouă şi raza de lumină pe care să le insereze în sămânţa cu rod curat a
minţii copilului, astfel încât acesta să rodească şi să înflorească. Şi totuşi, cel mai important lucru este să
putem să facem ca rozul zâmbetului să persiste pe feţele pure ale copiilor noştri. Zâmbetul este un gest
tandru de prietenie. El destinde sufletul împovărat şi redă speranţa celui descumpănit. Este nevoie
uneori de un singur zâmbet, căci el dureză un moment, dar se păstrează în minte, veșnic!