Prostate Gland. In the male.

Glanda prostatică rezultată dintr-o serie de muguri endodermice din mucoasa uretrei
primitive și a porțiunii pelvine adiacente sinusului urogenital la fetușii de aproximativ 55
mm. Lungimea C.R.

Acești muguri cresc în mezenchimea densă care se diferențiază în componentele țesutului

muscular și conjunctiv al glandei (figurile 380-382).

Mugurii apar din toate părțile uretrei, atât deasupra, cât și dedesubtul regiunii deschiderilor
canalelor mezonefrice (viitorul ductus deferentes), și sunt aranjate în cinci grupuri, anterioare,
medii (dorso-craniale), dorsale și două laterale, potrivit conceptul descriptiv al unei prostate
compuse din cinci lobi.

Potrivit cerectarilor recente (Le Due, 1939; Franks, 1954; Glenister, 1962) care sugerează că
glanda constă, de fapt, din două zone - una interioară și una exterioară (figurile 381 și 382).
Prima zonă cuprinde glandele mucoase și submucoase ale organului care include și utriculă
prostatică, iar zona exterioară este compusă din glandele prostatice proprii.

Utricula prostatică (uterul masculin, vaginul masculină) se formează din regiunea tuberculului
Mullerian pe peretele dorsal la joncțiunea canalului vesico-uretral cu sinusul urogenital definitiv.
Tuberculul reprezintă locul (poziția) de intercalare a celulelor endodermice de origine sinusală cu
celule mezodermice derivate din conductele paramasonefrice și mezonefrice.

Din această regiune din care extinderile epiteliale cresc cranio-dorsal pentru a da naștere cel puțin
unei părți a vaginului la embrioni de sex feminin și o parte din utricul prostatic, care la bărbații
adulți are o structură de dimensiuni variabile, variind de la un diverticul mic orb la o structură
glandulară complicată care ocupă cea mai mare parte a zonei interioare (lobul mijlociu) al
prostatei.

De asemenea, în această regiune, în care sunt amestecate trei tipuri de epiteliu, care dau
naștere glandelor submucoase ale zonei interioare, care se poziționează în unghiul format de
canalele uretrale și mezonefrice de pe ambele părți ale mucoasei; Această parte a glandei
este de obicei numită lobul "median".
Celelalte elemente glandulare prostatice apar ca muguri din capsula endodermică a viitoarei
uretre prostatice. Ce ce este interesant, este faptul că ele se fprmează și încep să se
diferențieze mai devreme (începând cu fetușii de lungime CR de 50 mm) decât în cazul
rudimentelor glandulare care se extind în lobul mijlociu, și care nu apar decât după 60 mm.
C.R. Aceasta este zona interioară a prostatei, care este, de obicei, punctul central al
schimbărilor hiperplastice senile; în timp ce zona exterioară este locul obișnuit al
schimbărilor maligne. ( W.J. pag 412)

Sistemul Genital Masculin

Dezvoltarea sistemului masulin la bărbați depinde de secrețiile din testicul. Sub influența
substanței de inhibare mülleriană (denumită uneori hormon anti-mullerian), o glicoproteină
din familia factorului de creștere transformant-β secretizată de celulele Sertoli ale
testiculelor în a 8 săptămână de gestație, canalele paramsofonice degenerate, lasă doar
reziduri la capetele craniene și caudale (figurile 16.27 și 16.28, vezi Tabelul 16.2).

Substanța de inhibiție Müllerian aparent nu afectează în mod direct epiteliul canalelor

paramosonefrice, ci afectează mai degrabă mezenchimul din jur. Aceste celule
mezenchimale exprimă o genă care codifică o serină- membrana treonină kinaza- un
receptor legat, care leagă substanța de inhibare mulleriană. Apoi, celulele mezenchimale din
jur instruiesc celulele epiteliale ale ductului mullerian să regreseze prin apoptoză și prin
transformarea celulelor epiteliale în mezenchim.

Două semnale de la celulele Sertoli, “desert hedgehog” (acircular deșertic) și factorul de

creștere derivat din plachete stimulează diferențierea celulelor fetale Leydig, care apoi încep să
secrete testosteron. Sub influența testosteronului, canalele mesonefrice continuă să se dezvolte
chiar dacă rinichii mesonefrici sunt degenerați. Canalele mezonefrice se diferențiază în “ductus
deferens” asociat, care constituie canalul de transport al spermei de la testicul la uretra.

Porțiuninile de tubule mezonefrice degeneratoare pot persista în apropierea testiculelor ca

“paradidymis.”
Genele Hox au un rol în specificarea diferitelor regiuni ale tractului reproductiv masculin. Hoxa-
10 este exprimat de-a lungul canalului mezonefricic de la epididimul caudal până la punctul în
care “ductus deferens” intră în uretră. Mutanții Hoxa10 și Hoxa11 prezintă o transformare
homeotică care are ca și rezultat transformarea parțială a “ductus deferens” în epididim.
Asociată cu dezvoltarea sistemului genital masculin (atât “ductus deferens” cât și uretra) este
formarea glandelor de sex masculin auxiliare: veziculele seminale, prostata și glandele
bulbouretrale (Fig.16.29). Aceste glande apar ca expuneri epiteliale din sistemele lor de canale
asociate (veziculele seminale de la “ductus deferens” și celelalte din sinusul urogenital, adică
precursorul uretrei), iar formarea lor implică interacțiuni epitelial-mezenchimale similare cu cele
ale altor glande. În plus, aceste glande depind de stimularea androgenetică pentru dezvoltarea lor.
În mod specific, celulele mezenchimale dezvoltă receptori androgenici și par a fi țintele primare
ale hormonilor androgeni circulanți. (În acest stadiu, celulele epiteliale nu conțin receptori de
androgen). După stimularea de către androgeni, celulele mezenchimale acționează asupra
epiteliului asociat prin efectele paracrine locale ale factorilor de creștere și determină diferențierea
acestui epithel cu caracteristicile specifice glandei.

În dezvoltarea prostatei, mesenchimul urogenital induce afluxul epitelial de la endodermul

sinusului urogenital care se află chiar sub vezica urinară. Dihidrotestosteronul (vezi mai jos), care
acționează prin receptorii în mezenchim și secreția rezultată a FGF-10 și factorului de creștere
transformator -β1 prin mezenchimă, reglează producția de acircular sonic (sonic hedgehog -shh)
în epiteliul sinusului urogenital.

Ca răspuns la semnalizarea SHH și la implicarea acidului retinoic, canalele prostatice încep să

devină epiteliu al sinusului urogenital. Gradul de creștere este reglementat de acțiunea inhibitorie
a BMP-4, care este cel mai bine exprimată lateral în zona în care canalele de prostată încep să fie
înfundate.

La baza tuturor acestor interacțiuni moleculare se află acțiunea factorilor de tranziție, Hoxa-13 și
Hoxd-13, care determină faptul că prostata este organul care se va forma în acest sit. Mutanții nul
ai acestor gene Hox prezintă un număr redus de canale prostatice. Epiletul prostatic care se
dezvoltă, de asemenea, induce mezenchimul din jur pentru a se diferenția în celulele musculare
netede.

Experimentele de recombinare tisulară în care mezodermul glandular de la șoareci cu “sindrom de

feminizare testiculară” (testicular feminization syndrome) (lipsa receptorilor de testosteron arată
că nu există nici un răspuns la testosteron) care a fost combinat cu epiteliu normal, a arătat de
asemenea că componenta mezodermică a primordiei glandulare este ținta hormonală. Nu a apărut
nici o diferențiere a epiteliului. Spre deosebire de acesta, atunci când mezodermul glandular
normal a fost combinat cu epiteliul din animalele cu sindrom de feminizare testiculară, s-a produs
o dezvoltare normală.
În embrion, țesuturile din jurul sinusului urogenital prezintă o enzimă (5α-reductază) care
transformă testosteronul în dihidrotestosteron. Prin acțiunea unor receptori adecvați ai oricărei
forme de testosteron, țesuturile esentiale ale tractului reproductiv masculin sunt menținute și
crescute (Figura 16.30). (Fig. 16.30). (bruce, 394)