Textul serialului PPT „ISUS - despre Sfârșitul lumii”

TEXTUL CURENT Spațiu pentru NOTE

Introducerea

1. Suntem împreună, strânși în jurul unei teme care tulbură

perspectivele noastre despre viață, despre viitorul nostru și al
copiilor noștri. „Sfârșitul lumii” a îngrijorat și continuă să
îngrijoreze fiecare generație de oameni, de când există
pământul.

2. Suntem împreună, strânși în jurul unei teme care tulbură

perspectivele noastre despre viață, despre viitorul nostru și al
copiilor noștri. „Sfârșitul lumii” a îngrijorat și continuă să
îngrijoreze fiecare generație de oameni, de când există
pământul.

3. Pentru unii mai puțin familiarizați cu Sfânta Scriptură, voi da

o scurtă prezentare a ei.
Biblia este o colecție de 66 „cărți”, scrise în decursul de
1.500 ani de 39 autori. În ciuda diversității autorilor și a
culturii acestora, Biblia dovedește o neobișnuită unitate.
Ea tratează o singură temă principală: Nu „Sfârșitul lumii”, ci
„Salvarea omului din păcat și moarte”. În cursul acstui „Plan
de mântuire”, sfârșitul lumii constituie doar un punct,
punctul final.
În mod tangențial, multe cărți din Biblie ating subliectul
„Sfâșitului”.

4. Pentru ciclul de față, ne vom referi aproape exclusiv la

cuvintele rostite de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cea mai
înaltă autoritate în „viitorologie”.
Cele patru evanghelii redau cîtea referințe prețioase ale lui
Isus despre Sfârșit.
* (Click pentru intrarea imaginii asociate)
Cartea Apocalipsei, însă, reprezintă în mod special o
desfășurare amplă și detaliată a „Sfârșitului”.
5. Cu toate că această carte este cunoscută sub numele de
„Apocalipsa lui Ioan Teologul”, ea este Apocalipsa lui Isus
Hristos, după înseși cuvintele cu care cartea debutează. De la
început și până la sfârșit, Apocalipsa este pătrunsă de
prezența lui Isus, după cum vom vedea.
Așadar, pornim studiul nostru având drept ghid pe Însuși
Creatorul și Răscumpărătorul nostru, Începutul și Sfârșitul –
Isus, singurul care ne poate desluși tainele viitorului, ca să
fim pregătiți în „ziua aceea”.

6. În ce măsură dezbaterea „Sfârșitului lumii” este legitimă?

Există temeiuri serioase?
Sau este încă o formă gratuită de isterie?
Vom încerca în introducere să sondăm pulsul lumii în care
trăim.

7. După statistica cinematografică, în ultimele decenii s-a reluat

și amplificat în mod exponențial tema „Sfârșitului”, zugrăvit
în culorile imaginației sinistre a filmelor „horror”.
(Sunt trei intrări prin Click. Nu te grăbi. Dă timp
participanților să le contemple pe rând)
* Aceasta nu este doar preferința morbidă a unor cineaști, ci
* reflectă preocuparea maselor.
* De ce?
Sfârșitul individual al fiecărui om automat induce ideea unui
sfârșit universal. Modul în care fiecare și-l imaginează
depinde de cultura dată și de mintea fiecăruia.
Pe lângă asta, glasul savanților și mass media lansează din
timp în timp motive de îngrijorare. Este cert că ideea
sfârșitului lumii nu este una fantezistă, chiar dacă, tratată
necorespunzător, poate conduce la psihoză în masă.
Să trecem la surse.

8. Iată doar un exemplu din multele: un ziar britanic a publicat

nu demult o listă cu zece catastrofe potențiale ce amenință
Terra, cu toate că ele sunt mult mai multe decât zece.

9. Încălzirea golbală ar putea aduce modificarea geografiei,

climei și implicit a biosferei, cu urmări dezastruoase pentru
rasa umană. (În carte se dau detalii importante la fiecare
calamitate potențială).

10. Molimele vechi cunosc o recrudescență, întrucât au dezvoltat

tulpini rezistente la tratamentul clasic. Iar molimele noi,
unele provocate chiar de ingineria genetică, ridică în fața
noastră un spectru înfricoșător.
11. Inventivitatea iscoditoare și nestăpânită a savanților în
materie de robotică constituie - după unii - principala
amenințare cauzată de om: fie sub forma de „roboți ucigași”
autonomi - înlocuitori pentru militarii de pe câmpul de luptă -
fie sub forma de „nano-roboți” care pot pătrunde și opera
chiar din lăuntrul corpului uman.

12. Astrofizicienii se îngrijorează de imensele „găuri negre”, care

pot absorbi într-o clipă întregul sistem solar, cu pământ cu
tot.

13. Omenirea deține la ora actuală 15.000 de bombe nucleare

capabile să distrugă de mai multe ori pământul întreg. Chiar
și un război local, în care s-ar detona doar 100 bombe tactice
(mai mici), ar ridica în atmosferă atâta praf încât ar bolca
razele soarelui, producând o cădere bruscă de temperatură
care ar dura 25 ani, ar afecta grav stratul de ozon și ar crește
cu 80% radiația ultravioletă care ar lovi nemilos omenirea.

14. Chiar dacă schimbarea magnetismului pământului nu este

resimțită de noi, efectele ei sunt devastatoare: haos
meteorologic, fenomene cataclismice, perturbarea gravă a
tuturor comunicaților prin unde, iar de aici, o mulțime de
accidente și nenorociri...

15. Există mai multe puncte amenințătoare pe glob unde un

„super-vulcan” ca vulcanul Yellowstone, ar putea erupe, cu
efecte la fel de grave ca un război atomic.

16. Din lista amenințărilor nu lipsește coliziunea cu un asteroid

gigant. Pentru liniștea populației nu se publică toate datele
îngrijorătoare.
Nu doar înclinația lumii spre catastrofism, ci înseși condițiile
existenței noastre legitimează preocuparea lumii pentru
„Sfârșit”.
Însuși Dumnezeu a luat subiectul în calcul, luând și măsurile
cuvenite.

17. Biblia, Revelația obiectivă a lui Dumnezeu, vine în

întâmpinare cu o Veste bună. Dumnezeul iubirii nu Se dezice
de dragostea Lui pentru copiii Săi. Chiar dacă ei L-au
abandonat și au apucat calea răzvrătirii, El ține lucrurile sub
control, pentru că este Stăpânul a toate.

18. Condiția rea a pământului nostru trebuie odată să înceteze.

 Păcatul, răutatea, conflictele și moartea trebuie să dispară.
În acest context, Dumnezeu vorbește despre un „sfârșit” dar
un sfârșit al răului, condiție absolut necesară pentru a putea
așeza din nou o altă lume, mai bună.
Fenomenele scăpate de sub controlul omului, El le va dirija
în așa fel, încât să împlinească planul Său: Pământul va fi
epurat de păcat și moarte.

19. Actuala orânduire diabolică se va dezagrega.

20. Acel sfârșit așteptat va fi momentul inaugural al Împărăției

Sale pe pământ, unde toți cei care au iubit viața și
neprihănirea să poată trăi fără sfârșit, în pace și fericire.

21. Așa vorbește Domnul: (Un participant va citi textul)

22. Iată titlul celor 10 teme ce urmează să fie dezbătute:

23. Serialul pe care îl începem astăzi se va desfășura în 10 ocazii.

Prima temă se numește: „Cine se teme de sfârșitul lumii?”
(Imaginile intră prin Click)
* A doua: „Scânteia care a aprins fitilul”.
* A treia: „Valiza de distrugere”.
* A patra: „Un alt sfârșit”
* A cincea: „Calea îngustă”
* A șasea: „Fețele imposturii”
* A șaptea: „Antihristul printre noi”
* A opta: „Vești bune despre judecată”
* A noua: „Ultima strigare”
* A zecea: „Adevăratul sfârșit”
Acum, să pornim la drum...
Tema I: Cine se teme de sfârșitul lumii?

1. Bun venit. Pentru cei nou veniți, se face o succintă

prezentare a Introducerii de la care au lipsit...

2. Răspunsul la întrebarea de pe ecran n-are nevoie de multă

elaborare. Aproape toți se tem.
Chiar și creștinii. Pe de o parte, pentru că psihoza sfârșitului,
promovat de producțiile cinematografice, nu-i poate lăsa
neafectați.
Iar pe de altă parte, pentru că și creștinii în general sunt
confuzi privind ce spune despre Sfârșit Cuvântul Scripturii.
Toți se tem. De când există pământul, de asta s-au temut toate
generațiile.

3. În cartea „Isus – despre Sfârșitul lumii” avem o listă a

principalelor mituri transmise pe calea povestirii din tată în
fiu: ba un nou potop, ba un război total... Ba o altă catastrofă
după voia discreționară a zeilor.
Abia când Isus le-a vorbit ucenicilor de dărâmarea
Ierusalimului și a templului – lucru imposibil pentru mintea
lor, decât în contextul sfârșitului lumii - întrebarea a înflorit
și pe buzele ucenicilor:
În cartea „Isus – despre Sfârșitul lumii” avem o listă a
principalelor mituri

4. (E bine ca textele să fie citite nu de instructor, ci de câte un

participant.)
*
*
*

5. Așadar, prima întrebare: Când va fi acest „sfârșit”?

Am putea oare să avem niște repere după care să ne pregătim
salvarea?
Babilonienii cei dintâi au încercat să găsească repere prin
predicțiile astrologilor.
Curând, astrologia a cuprins întreaga lume.
„Semne, Semne!” cereau împăratul, miniștrii, mai marii
oștirii...

6. Răspunsul Domnului Isus este surprinzător și pentru noi,

astăzi. Toată lista de semne catastrofice debutează cu „Băgați
 de seamă să nu vă înșele cineva!” Există un mare potențial de
amăgire în căutarea de „semne”, chiar și pentru creștini!
Și ce zice Isus cu privire la semnele pe care căutăm să le
dibuim din evenimentele prezente?
(Reamintire: Simbolul mâinii cu arătătorul întins urmat de
un text, indică cererea ca cineva să citească textul dat. Pe
rând, câte o persoană citește câte un verset.)
Care este concluzia?
În ciuda părerii acceptate chiar și de majoritatea creștinilor,
că evenimentele catastrofice anunță sfârșitul lumii, Isus
afirmă contrariul. Ca să înțelegem realismul lui Isus, este
destul să trecem în revistă câteva calamități care au lovit
pământul FĂRĂ SĂ ADUCĂ sfârșitul lumii.

7. Urmăriți acest tabel foarte sumar (căci evenimentele au fost

cu mult mai multe și la fel de tragice):

8. (Instructorul sau altcineva citește câte un rând).

Dacă ar fi să ne luăm după gravitatea evenimentelor, sfârșitul
ar fi trebuit să aibă loc atunci ! Timpurile noastre sunt mult
mai protejate.

9. (Se apreciază imensul număr: zeci de milioane...)

10. (Se continuă citirea listei, cu comentarii libere)

11. Mă întreb: Pot exista nenorociri mai mari decât cele expuse?
Când vorbim de zeci, chiar sute de milioane de morți, nu mai
rămâne termen de comparație.
Categoric, „semnele” mult urmărite nu ne conduc la nici o
concluzie adevărată. Oare nu zice Isus:

12. Va să zică, „n-au știut nimic” !! Iar Mântuitorul întărește

concluzia și prin următoarea afirmație, de data asta din
Apocalipsă:

13. Oare așează hoțul semne care să avertizeze pe păgubaș când

are de gând să vină ca să spargă casa?

14. Deci ce zice Isus în privința intuirii presupusei date a

„sfârșitului”?
Verdictul Lui este categoric și ca atare, „nu va ști nimeni”
oricât s-ar strădui să decodeze secretul din evenimentele din
jur. Nu va fi decât eșec, cum s-a întâmplat de sute de ori până
acum.
 (Vezi așteptările anului 1.000, sau cele din preajma izbucnirii
primului război mondial).

15. Dar partea cea mai semnificativă urmează:

Hristos nu ne-a lăsat fără un anumit reper, cel mai
semnificativ: Știți care este?

16. Planul de mântuire nu se poate încheia fără să fie ...încheiat,

adică dus la îndeplinire. Păcătoșii, toți fără excepție, iar astăzi
sunt peste 7 miliarde, trebuie să fie în deplină cunoștință de
cauză despre șansa salvării. În funcție de aceasta, ei trebuie
să aleagă.
Și abia atunci când toți au ales, poate Dumnezeu să zică:
„Gata! S-a sfârșit!”

17. Știți ce reprezină imaginea? Este un trib încă neatins de

civilizație, implicit de Evanghelie.
În ciuda „semnelor” care par că se înmulțesc tot mai mult,
(Observație: fiecare generație avea exact același sentiment,
că semnele timpului lor întrec numărul lor din generația
trecută, fapt pentru care întotdeauna au fost prezicători de
date), este încă suficient de lucru. Sfârșitul nu poate surveni,
indiferent de voința grupurilor conspiraționiste, până când
toți oamenii au putut să-și aleagă destinul: de partea lui
Hristos sau de partea păcatului.
Este adevărat și celălalt aspect, că Dumnezeu poate din nou
să ne surprindă isprăvind lucrarea prin mijloace ne-omenești
(prin viziuni, vise, etc...). Acest lucru însă nu justifică
prognoza bazată pe „semne”, ci întărește doar așteptarea
credinței care este gata pentru azi, sau mâine, sau oricare zi.

18. Mai este încă un aspect legat de modul defect în care înțeleg
creștinii momentul „sfârșitului”. Știind că Dumnezeu este
atotcunoscător, cu siguranță că El știe ceasul revenirii lui Isus
și al sfârșitului. Ca atare, creștinii presupun că în cer există o
dată fixă când totul se va termina, când nimeni nu va mai
putea fi salvat.

19. Felul acesta de înțelegere seamănă cu Mersului trenurilor. La

ora indicată, fix, trenul se pune în mișcare. Nici nu pleacă
înainte, dar nici nu întârzie, indiferent că cineva a rămas pe
peron...
Slăbiciunea acestei înțelegeri constă în atribuirea stabilirii
momentului sfârșitului exclusiv lui Dumnezeu.
E ca atunci când un bolnav proaspăt operat îl întreabă pe
doctor: „Când îmi dați drumul să plec acasă?”, iar medicul ar
 scoate din buzunarul halatului un regulament și i-ar citi: „La
operația ta, pleci exact după 5 zile și jumătate”, fără să țină
cont de starea spre bine sau spre rău a pacientului.
E fals! Un medic bun va răspunde: „Depinde de mata: dacă
lucrurile merg rău, te țin și o lună...”
Problema ceasului sfârșitului nu depinde doar de un actor, de
Dumnezeu, ci și de al doilea care este prins în joc: OMUL.
De aceea, apostolul Petru scria:

20. După inima compasionată a lui Dumnezeu, demult trebuia să

fi venit sfârșitul. Dar cum să-l aducă peste mulțimi de oameni
care n-au aflat de Evanghelie și încă nu și-au exprimat
alegerea: pentru sau contra?

Zicea un bărbat al credinței: „Cu sfârșitul... cu închiderea

harului, lucrurile stau cam așa:
Isus va trimite pe toți îngerii să vadă dacă mai este cineva de
salvat. Și după ce vor fi colindat tot pământul, vor veni și vor
zice: „Stăpâne, nu mai este nimeni!”
„Nimeni?” va întreba încă o dată Isus. „Nimeni, Doamne!”
Atunci, după o clipă de gândire, Isus le va zice: „Mai mergeți
o dată!”
Și după ce se vor fi întors cu același raport: „Nimeni,
Doamne!”, El va zice: „Atunci închideți harul... că nu mai
este nimeni care poate fi salvat!”
De observat din Geneza 19:22, (Textul poate fi citit), cum
Dumnezeu, fiind dependent de omul pe care vrea să-L
salveze, este nevoit să amâne revărsarea judecății Sale asupra
Sodomei în funcție de atitudinea lui Lot.
În acest fel, momentul revenirii lui Isus Hristos conferă
„sfârșitului” un alt sens, altul decât unul catastrofic:

21. Cuvintele lui Isus fac din „sfârșit” un eveniment optimist,

plin de speranță. Nu este „nimicire”, ci „izbăvire”.

22. Să trecem acum la a doua întrebare privind „sfârșitul”. Cum

se va îmtâmpla acesta?

23. Este clar, din cuvintele Domnului Hristos, că lucrurile se vor

degrada până la limita de jos. Deși degradarea nu este un
„semn” în sine (căci au mai existat degradări dincolo de
imaginația noastră și tot n-a fost sfârșitul), deteriorarea
morală constituie mai degrabă imperativul, sau necesitatea,
ca Dumnezeu să intervină. Este ca și starea de gangrenă care
face necesară amputarea.
24. „Operația de amputare” care însoțește revenirea lui Isus
Hristos nu va fi un eveniment ascuns, așa cum sugerează
teoria „răpirii” sau teoria venirii lui Hristos „în duh”... (Dacă
este nevoie de explicație, se va da - în urma unei
documentări corespunzătoare).
Revenirea Sa, eveniment care marchează sfârșitul timpului,
va fi universală. Toți o vor vedea și o vor auzi. Toți vor fi
confruntați de persoana lui Isus Hristos venind pe norii
cerului. (Aici se poate insista pe caracteristicile adventului:
evenimentul va fi vizibil, sonor, universal, cataclismic...)
Și ce eveniment va fi acesta! Unul culminant, fie de bucurie
supremă – pentru cei ce L-au iubit, fie de groază – pentru cei
ce L-au respins.

25. Însuși pământul va răspunde răscolindu-se din temelii.

Acesta va fi punctul final al unei drame de milenii, momentul
când se va auzi, pentru ultima oară, glasul solemn al lui
Dumnezeu: „S-a sfârșit!”

26. Dar poate ca cineva se întreabă: De ce trebuie totuși să fie un

„sfârșit”? În atotștiința Sa, nu putea găsi Dumnezeu o altă
rezolvare, mai de „catifea”?
Mintea noastră ridică această întrebare pentru că nu poate
aprecia natura și gravitatea „răului”, datorită faptului că noi
înșine suntem „răi”, contaminați de păcat. Însăși natura
răului, în totală opoziție cu binele, nu suportă nici o cale de
convertire în bine. Cele două sunt exclusive, ca „materia și
anti-materia”: Sau una, sau cealaltă.
Dacă ar fi existat o soluție pentru Creator să nu-Și distrugă
propria Sa creațiune, ar fi făcut-o. Dar nu există. Răul
trebuie stârpit din rădăcină, chiar dacă este un lucru dureros
pentru Dumnezeu.
Doar sfârșitul răului poate deschide poarta pentru instaurarea
binelui.
Toți cei ce-au suferit cortegiul relelor, pot să-și ridice
capetele. Sfârșitul le aduce eliberarea! Nu există comparație
pentru clipa aceea grandioasă.
Poate doar... o vagă asemănare cu simțămintele unui
prizonier sortit morții, care totuși are parte de izbăvire.

27. (Se va aminti povestea evreicei Rachel Chaim din lagărul de

la Dachau, din 29 aprilie 1945, la pagina 17.
Se poate comenta starea jalnică a deținutelor – vezi și slide-
ul următor).
28. (Fata din prim plan este numai piele și os... Fotografia este
făcută după ziua eliberării. Păturile noi, vase și ceva haine
nu aparțin lagărului, ci ele au fost distribuite de americani.)

29. Acesta este sfârșitul, ca trezirea dintr-un vis urât. Nu avem

termene de comparație, din întunecata noastră existență,
pentru toate minunățiile care însoțesc Împărăția lui
Dumnezeu.

30. Iar vestea care încoronează noua orânduire este că această

Împărăție se va perpetua în veacurile nesfârșite. Timpul care
ne măsoară apropierea morții nu va mai fi. În locul ei va fi
veșnicia!

31. Aceasta este viziunea Sfintei Scripturi despre „sfârșit”, cu

totul diferită de perspectiva catastrofică a dispariției vieții și a
speciei umane din univers.
*
Pentru o așa perspectivă aducătoare de speranță merită să
trăiești chiar și în întunecata vale a păcatului și a morții.
Merită să lupți. Trebuie să birui !

32. (Aici este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și

pune întrebările. După consumarea acestora, instructorul va
veni cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
În legătură cu problema „sfârșitului”, cineva m-a întrebat:
„Bine, am înțeles că răul trebuie nimicit.
Dar de ce a trebuit să existe un rău? Dacă Dumnezeu este
atotputernic, nu putea acest „rău” aducător de „sfârșit”
să nu existe?”
Studiul următor va trata această dilemă. Vă invit s-o
dezlegăm ocazia următoare.
Tema 2: Scânteia care a aprins fitilul

1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)

Să ne amintim întrebarea de la sfârșitul temei trecute:
„De ce a trebuit să existe răul? Dacă el n-ar fi apărut, nici
„sfârșitul” n-ar mai fi fost necesar. Oare Dumnezeu cel
atotputernic nu putea să evite această apariție?”

2. Studiul prezent se ocupă tocmai de identificarea răspunsului

biblic la această dilemă. Să ne întoarcem privirile asupra
lumii noastre.

3. Aceasta este „lumea”... Priviți atent personajele: discută

relaxat, sunt curioși de cele ce se întâmplă, numai un singur
lucru ignoră: muribundul de lângă ei.
E revoltător! Răul este în jur și nu-i pasă nimănui.
De ce?
Pentru că: RĂUL ESTE ÎN OM !

4. Dilema răului a preocupat mintea iscoditoare, dornică să

înțeleagă „mersul lumii”.
Când ești lipsit de repere geografice, de „Steaua polară”,
atunci orice punct de pe cer poate fi „nordul”.
Răspunsul filosofilor la întrebarea „Ce este răul?” cunoaște
multe variante care se grupează în două mari categorii:
(1) „Răul este un factor util, necesar progresului”, așa cum
apare în filosofia „Yin - Yang”. Această concepție este
construită pe „dialectică”. În dialectică, factorul negativ are
totuși un rol benefic: împinge viața și progresul înainte.
(2) „Nu știm ce este cu răul”. Rămâne o enigmă
fundamentală ce provine probabil de la un viciu de concepție
a lumii. Iar cel vinovat de apariția răului este „Dumnezeu” –
dacă există un dumnezeu.
Spre deosebire însă de concepțiile filosofice sau mistice, care
acceptă răul ca principiu dialectic, teologia iudeo-creștină
(Biblia) este singura concepție care demască răul ca fiind un
INTRUS, o realitate străină de Creațiunea lui Dumnezeu,
asemenea unui virus care infestează un corp sănătos.
Răul nu este doar „o cauză negativă”, nici un „principiu
destructiv” impersonal. El este rezultatul perceptibil al
acțiunii unei eminențe supra-omenești, a unei personalități
inteligente care vrea distrugerea omului.
Cine este acest „personaj” dubios?
5. Isus Hristos îl numește „Satana”. Felul în care El vorbește
despre Satana ne dă de înțeles că acesta este o ființă
inteligentă, de origine ne-pământeană. Isus ne zice că el a
„căzut”, dintr-un spațiu inaccesibil omului: „din cer”.
Satana - extraterestru?
Nu cumva este doar o „metaforă”? (Așa cred mulți oameni...)

6. (Aici se relatează cazul Jens – pag. 21. Cazul mi-a fost

povestit chiar de cei în cauză.)
Satana este viu și interacționează uneori vizibil cu oamenii.
Spiritismul – intrarea în legătură personală cu demonii sub
pretextul că sunt „sufletele morților” – este capodopera lui
prin care amăgește lumea și îi racolează pe oameni de partea
sa.

7. Aceasta este întrebarea!

Nu există nici o sursă, alta decât cea confirmată de autoritatea
lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care să elucideze
originea acestei eminențe întunecate.
Iată ce răspunde Biblia:

8. Din Cuvântul Bibliei, aflăm că Satana:

(1) Fusese un heruvim ocrotitor.
(2) Era de o frumusețe și desăvârșire fără egal.
(3) Avusese responsabilități înalte, mai presus de confrații săi
îngeri, el fiind înălțat ca lider al lor (dirijorul corului și
orchestrei cerești).
(4) Fusese creat neprihănit, fără nici o înclinație spre rău.
(5) La un moment dat, în mod neînțeles, fără vreo cauză, „s-a
găsit nelegiuirea” în el.
(6) Motivul subiectiv (și nenecesar) al apariției acestei
„nelegiuirii” a fost gelozia, invidia nutrită față de Fiul lui
Dumnezeu, dorința de a avea și el slava lui Dumnezeu, de
a fi ca Dumnezeu. Dar nu în caracter, ci doar în cinste și
slavă!

9. Fără îndoială, ca o creatură să devină Dumnezeu, este o

absurditate totală. Cum ar putea o motoretă să zboare ca o
rachetă? Chiar dacă i-ai băga carburant de navetă spațială,
biata motoretă doar s-ar pulveriza!
*
Iar comparația aceasta încă este mult prea slabă, căci aici e
doar o diferență cantitativă. Pe când între Lucifer și
Dumnezeu era o diferență CALITATIVĂ. Infinitul nu poate
fi egalat de nici un număr oricât de mare, și la puterea oricât
 de mare. Vorba savantului Pascal: finitul „se nimicește în
fața infinitului”, adică e tot ...ZERO.

10. Cum a fost posibil să apară o ambiție atât de absurdă? Mai

ales că Lucifer n-avea nici un motiv să nu fie mulțumit.
Cum a putut apare un „efect” fără o „cauză” ?
Aici logica noastră se blochează. N-are explicații.
De aceea și Biblia numește ambiția lui Lucifer drept „TAINA
nelegiuirii”. A încerca să-l explici, înseamnă a-l justifica, or
aceasta este la fel de absurd.
Din nefericire, Lucifer n-a fost mulțumit să se revolte singur.
Prin manipulare, el a reușit să atragă de partea lui o treime
din toți îngerii cerului care, în nevinovăția lor, au fost
amăgiți. Deși avertizați în mai multe rânduri cu privire la
nefericita lor alegere, aceștia, din simpatie pentru
conducătorul lor, au stăruit să mearga pe calea răzvrătirii.

11. Chiar dacă nu putem înțelege misterul apariției păcatului, un

lucru însă tot îl putem înțelege, lucru ce ne descoperă cheia
întregii enigme.
Să vă întreb: Ați putea spune care este „Condiția oricărei
ființe inteligente create după chipul lui Dumnezeu?”
...(Răspunsuri din partea participanților)
Este „liberul arbitru”, sau altfel spus, libertatea de a alege,
puterea de a-ți dirija voința după bunul plac.
Întrucât îngerul Lucifer a fost și el creat cu puterea de a zice:
„Da, vreau” sau „Nu vreau”, el a ales să se insubordoneze lui
Dumnezeu. A avut libertatea de a se răzvrăti, și a făcut-o.
Dumnezeu NU a creat un demon, ci un înger de lumină. Dar
Lucifer a ales, fără să fie obligat sau predestinat, să devină
diavol, în virtutea liberului său arbitru.

12. Întrebarea următoare care decurge din prima este:

„De ce a trebuit ca diavolul să fie repartizat pe planeta
omului? De ce n-a fost trimis pe Marte?”
Înainte de toate, este de reținut că Dumnezeu nu repartizează
inculpați pe planete locuite de nevinovați.
Tot Biblia răspunde la această a doua întrebare:

13. Capitolele 2 și 3 din cartea Genezei dezvăluie momentul fatal

din istoria de început a omenirii.
Adam și Eva, deși au fost avertizați că diavolul va încerca să-
i atragă de partea sa, au ales totuși să asculte de ispititorul.
Folosindu-și tot liberul arbitru, libertatea de a zice „Nu”, ei
au apucat pe calea răzvrătirii, urmându-l pe Satana în
decadență și ruină.
 Astfel diavolul cu îngerii lui răzvrătiți au preluat sceptrul de
guvernator al Terrei din mâna lui Adam și au pretins planeta
drept teritoriul lor.
Dumnezeu, deși a fost adânc lovit de trădarea copiilor Săi, le-
a respectat alegerea.
Astfel a ajuns diavolul „mai marele” acestei lumi.

14. Satana pretinde a fi „stăpânitorul lumii acesteia”. Și practic,

majoritatea oamenilor îl urmează și-i aduc elogii, în timp ce
se afundă tot mai mult în păcat și decădere.
Scriptura îl caracterizează în mod detaliat:

15. (După citirea textelor...)

Este greu de explicat cum de „intră în oameni”.
Dar faptele demonstrează exact acest lucru:

16. (Aici se relatează istoria lui Wayne Lo, tânărul care a ucis
„la comanda lui” pe colegii și profesorii lui. Pag. 24)

17. Ca replică la pretențiile diavolului, Isus a venit să scoată la

iveală răutatea, falsitatea cât și limitele sale, anume că nu este
decât un uzurpator care și-a însușit prin fraudă un teritoriu ce
aparține de drept Creatorului.
Prin viața și jertfa Sa, Isus i-a anulat orice pretenție! Iar dacă
încă nu l-a nimicit încă, este doar din iubire pentru oamenii
încă nedeciși, încă nemântuiți. Căci dacă l-ar nimici acum,
mulți ar trebui să-și încheie viața înainte de a fi ales să stea de
partea lui Dumnezeu.

18. În teologia populară, diavolul apare adesea ca un șmecher

care trage renghiuri chiar și lui Dumnezeu.
Mulțimile creștine se tem de diavolul și-l percep ca pe un
„dumnezeiaș”, o Contra-putere similară lui Dumnezeu, dar
ceva mai mică.

19. Contrar opiniei populare amintite, cuvintele lui Isus ni-l

descoperă ca pe un sclav, a cărui viață și acțiuni îi sunt
drămuite și controlate. Este uimitor să aflăm că el nu poate
face nimic FĂRĂ SĂ AIBĂ acceptul din partea lui
Dumnezeu, Stăpânului absolut.
În funcție de planul de mântuire, Dumnezeu îi îngăduie doar
acele acte care contribuie la șlefuirea caracterului nostru și la
apropierea noastră mai mare de El.
În acest fel, „toate lucrurile lucrează împreună spre binele
celor ce iubesc pe Dumnezeu”, afirma apostolul Pavel
(Romani 8:38)
20. Dacă Dumnezeu îi mai „împrumută” viață diavolului (căci el
n-are viața în sine, ci o primește clipă de clipă de la
Dumnezeu), aceasta doar pentru ca îngerii și locuitorii
lumilor necăzute, care odată au fost în dilemă privind
pretențiile acestuia, să vadă adevăratul lui caracter.
Și în al doilea rând, pentru a elibera în răstimpul acesta, pe
toți robii diavolului care aleg să apuce mâna întinsă a
Eliberatorului.

21. Diavolul este net superior oricărui om, prin natura sa

îngerească, prin puterea sa supra-omenească și prin faptul că
este invizibil!
Te temi de el?
Ai toate motivele DACĂ nu ești „ascuns” în Isus Hristos. Cu
alte cuvinte, dacă ești născut din nou și înfiat de Dumnezeu,
astfel încât să fii proprietatea Lui, ocrotită de El, diavolul nu
mai are nici un drept să te atace. Dumnezeu nu-i va da voie!
Ba mai mult:

22. Isus chiar a delegat puterea Sa oamenilor!

N-avem nici un motiv să ne mai temem de el, atâta timp cât
„ne temem” de Dumnezeu. (Expresia „temere de Dumnezeu”
este o figură de stil ce exprimă supunerea față de El.)
Este timpul să dăm la o parte perdelele fricii. Atunci când
suntem cu Isus, suntem sub comanda Lui și avem autoritatea
să-l respingem pe Satana, scurt și la obiect, fără a dialoga cu
el.

23. Nu uita că Satana mizează pe capacitatea sa de a produce

efecte care să nască teamă în suflete.
Satana, deși înfrânt, vrea să ne facă să credem că încă este
stăpân. Iar dacă ne este frică de el, îl invităm să ne atace.
Știți ce este frica?
Frica – este „credință!”
Frica este „credința că cineva (respectiva persoană) POATE
să-ți facă rău”.
Dacă ți-e frică de diavolul, prin asta îi declari că „crezi în el
și în puterea lui de a-ți face rău”.
Și este destul să-i oferi CREDITUL acesta, că el va lovi
tocmai pe temeiul creditului pe care chiar tu i l-ai acordat.

24. (Se va relata cazul păstorilor maasai din Tanganika, care-și

înconjoară noaptea vitele într-un cerc de foc să-i ocrotească
de lei... Pag. 27)
25. Da, Hristos ne-a eliberat de drept de sub stăpânirea
diavolului. Nu mai trebuie să ne fie frică.
Dar lupta încă nu s-a terminat, căci încă suntem pe pământ,
sub tirul ispitelor și impresiilor pe care le toarnă necurmat
peste fiecare om. Confruntarea cu puterile întunericului ne
pândește la fiecare pas.

26. Un naturalist povestește modul în care atacă puma... (Se

relatează cazul, pag. 24)
A uita că suntem în epicentrul Marii Lupte este primul pas
spre cădere. Deși avem multe momente de bucurie și pace, nu
trebuie totuși să pierdem din vedere că suntem înconjurați de
cohorte de demoni, care nu pierd ocazia să profite de orice
slăbiciune.

27. Alături de Isus Hristos, biruitorul, nu mai există nici un motiv

de frică.
Iar demonii, la fel cum s-au dat bătut înaintea ucenicilor, se
vor retrage în fața copiilor lui Dumnezeu de azi !

28. Cum am reacționa dacă, în situațiile dificile, am cunoaște

sfârșitul de la început? În primul rând, ne-am simți mai siguri
din punct de vedere psihologic, apoi am acționa în direcția
desnodământului favorabil, evitând factorii de risc.
Cuvântul lui Dumnezeu ne dezvăluie încă de pe acum
scenariul ultim:

29. Soarta Satanei și a demonilor săi este pecetluită.

Cunoștința aceasta ar trebui sa ne aducă și mai multă
siguranță și curaj în confruntarea cu el.

30. (Se relatează cazurile de mușcături ale viperelor DUPĂ un

timp considerabil după ce au fost decapitate! Pag. 28)
Diavolul a fost decapitat la cruce. Dar el încă poate mușca.
Martin Luther spunea: „Da, Satana este înlănțuit. Dar nu uita
că lanțul este luuung!”
Rețeta cea mai completă pentru a fi invulnerabil atacurilor
celui rău se află în Iacov 4:7. El desfășoară trei pași, într-o
ordine precisă: (1) „Supunerea față de Dumnezeu”. Dar mai
trebuie însă și (2) „Împotrivirea față de diavolul”, pentru ca
diavolul (3) să „fugă de la noi”.

31. Cât timp rămânem îmbrăcați cu toată armătura de apărare și

atac găsite în Cuvântul lui Dumnezeu și în Duhul Sfânt,
suntem deja biruitori.
 Dacă suntem încredințați de acest lucru, ne vom și comporta
în consecință!

32. (Aici este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și

pune întrebările. După consumarea acestora, instructorul va
veni cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
În legătură cu problema „răului”, o întrebare încă nu și-a
găsit răspuns:
„Odată ce Satana a fost înfrânt, și odată ce Isus ne-a eliberat
și ne-a dat putere asupra lui, de ce suntem în continuare în
condiția precară: expuși păcatului și morții, de parcă biruința
lui Isus n-are nici un efect pe noi?”
Studiul următor tratează exact această dilemă. Vă invit s-o
dezlegăm ocazia următoare.
Tema 3: Valiza de distrugere

1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)

Ne-am angajat să urmărim o temă foarte actuală, care
frământă pe toți locuitorii pământului: „Sfârșitul lumii”.
În prezentarea trecută am făcut cunoștință cu autorul
păcatului și al morții, Satana, urzitorul anarhiei, stare ce
obligă declanșarea un moment de închiere al dezordinii
existente în lume.
La plecare, am rămas cu o întrebare care constituie punctul
de plecare a prezentării de astăzi:
„Odată ce Satana a fost înfrânt, și odată ce Isus ne-a eliberat
și ne-a dat putere asupra lui, de ce suntem în continuare în
condiția precară: expuși păcatului și morții, de parcă biruința
lui Isus n-ar avea efect pe noi?”

2. Ceea ce se vede pe ecran este o imensă „ciupercă” atomică.

Sub ea, sunt două valize inocente. Ele ascund așa-zisele
„bombe-valiză” cu bombe atomice (mai exact: „bombe-
geantă-diplomatică”).
(Aici se relatează temerile legate de aceste bombe care deja
sunt plasate în puncte strategice pe teritoriile NATO...)

3. Neghina din parabolă este doar o metaforă.

Neghina este Păcatul cu care diavolul ne-a „virusat” ființa
noastră.
Dar și noțiunea de „păcat” este destul de confuză: care este în
fond esența lui?

4. Un exemplu din patologie: Virușii sunt niște agenți patogeni

microscopici foarte vicleni. Ei nu trăiesc între celulele
organismului ca bacteriile, ci se ascund chiar în celule, de
unde își găsesc condițiile pentru a se reproduce. Fiind ascunși
în celule, nu pot fi depistați de agenții imunitari care
„patrulează” doar în lichidul interstițial, cel dintre celule.
Păcatul este asemănător cu virusul.
Natura păcatului însă nu este materială, ci morală! El a
dereglat sistemul moral în om, implantând în ființa umană
„valiza de auto-distrugere”.
Venirea lui Isus Hristos a avut drept scop „nimicirea lucrării
diavolului”, punând în aplicare Planul de mântuire.
5. La sfârșitul derulării acestui Plan la scară individuală ,
Hristos va extirpa „păcatul”, cât și pe „păcătoșii” care nu sunt
dispuși să se despartă de el.

6. S-a spus că „păcatul este de natură morală”.

Chiar dacă ea indică natura ei și faptul că păcatul este
localizat „în om”, totuși ea nu este suficient de explicită. În
cele ce urmerază, vom primi explicațiile clarificatoare.

7. Apostolul Ioan, ucenicul lui Isus, a dat o definiție punctuală:

„Păcatul = călcarea Legii”.
Legea este opusul păcatului.
Legea lui Dumnezeu este exprimarea concretă a voii lui
Dumnezeu cu privire la diferitele aspecte ale vieții.
Cunoașteți poruncile, Cele Zece?
Călcarea lor înseamnă „răzvrătire” față de principiile care
guvernează Universul, și implicit, răzvrătire față de dătătorul
lor, Dumnezeu.

8. Apostolul Pavel subliniază importanța extremă a Legii în

identificarea păcatului!
*
Întrucât suntem deformați de virusul păcatului, am rămâne
într-o confuzie totală dacă n-ar exista Legea. Întrucât fiecare
om își are propriul sistem al binelui, în societate domnește
haosul, „morala junglei” – care pe care, într-un necurmat
conflict.
Dumnezeu a dat Legea ca pe un criteriu obiectiv, care cere
acordarea „moralei individuale” la voia descoperită a
Creatorului.

9. Există în lumea creștină o opinie foarte răspândită, conform

căreia Isus Hristos a venit în lume ca să desființeze Legea
celor Zece Porunci din Vechiul Testament, sub pretextul că
este o lege evreiască, și că a înlocuit-o cu o altă lege: cea a
„dragostei”.

10. Cum s-a ajuns la această părere, când Isus spune exact
contrariul?
Nu vom înțelege rațiunea din spatele acestei opinii, decât
dacă ne gândim la atitudinea agresiv anti-evreiască care s-a
răspândit în secolele II-V în rândul părinților bisericii. Ei
considerau că Vechiul Testament era exclusiv a evreilor, și
odată cu lepădarea lor, implicit a fost aruncată și Legea la
coș. Gândul acesta însă nu a răsărit în mintea bieților creștini.
 Ea își are originea în marele răzvrătit, Satana, care urăște
principiile lui Dumnezeu.

11. Isus, referindu-Se la Vechiul Testament – care la timpul

venirii Lui era tot ce se putea înțelege prin Sfânta Scriptură,
întrucât Evangheliile și Epistolele încă nu fuseseră redactate
– a afirmat: „Scriptura nu poate fi desființată!” (Ioan 10:35).
Apoi, cu privire la porunci, El a declarat că „am păzit
poruncile Tatălui Meu!”. Prin exemplul Său, El ne dă reperul
de felul cum să ne raportăm și noi la ele.

12. Isus a atras atenția fariseilor, apărători acerbi ai literei Legii,

că dincolo de literă se află spiritul Legii ce constă în spiritul
lui Dumnezeu: Mila, Dreptatea și Credincioșia.
După cum un vas (litera) care poartă un parfum prețios
(spiritul) nu poate să fie aruncat fără să distrugi și conținutul
lui, la fel e și cu Legea. Câtă vreme spiritul milei și al
dreptății definesc caracterul divin, tot atât va dăinui și vasul
purtător al acestui prețios spirit, Legea divină.

13. Apostolul Pavel este și mai tranșant.

*
Nimeni n-a înălțat Legea la cote mai înalte ca Pavel. (7 click-
uri urmează, însoțind textele)
Și atunci te întrebi:
Cum ai putea să desființezi dreptarul adevărului, indicatorul
Voii Lui, etalonul drept, bun și sfânt de esență
duhovnicească?
Să ne întoarcem la întrebarea „Ce este păcatul?” Dacă păcatul
este călcarea literei Legii, este în același timp nimicitorul
spiritului din literă. Iată ce spune El despre esența Legii, ca să
înțelegem „prin oglindă” care este și esența păcatului.

14. Răspunzând unui fariseu care voia să-l ispitească, Isus

explică natura Legii divine într-un mod magistral:

15. Ciudat este că tocmai explicația lui Isus, în care arată că

„sângele care curge prin fiecare poruncă” este dragostea,
chiar ea este luată ca argument că Isus a înlocuit pe cele Zece
cu doar două.
Dar Isus spune foarte clar: „În aceste două porunci SE
CUPRINDE toată Legea”, și nu „Prin aceste două porunci
SE ÎNLOCUIEȘTE toată Legea”.
Ba încă în originalul grecesc, textul sună și mai explicit: „De
aceste două porunci ATÂRNĂ /DEPINDE (KREMATAI)
toată Legea”.
 Nu există nici o contradicție între Lege și Dragoste. Unul este
conținutul (dragostea), iar celălalt este forma (litera Legii).
Fiecare depinde de cealaltă, tot așa după cum parfumul nu
poate exista fără un recipient și recipientul nu-și are rostul
fără conținutul prețios.

16. Apostolul Pavel, teologul Noului Testament, nu lasă nici un

loc de întoarcere!
*
(Urmează 3 Click-uri, însoțind textele)
Credința în Hristos ÎNTĂREȘTE Legea divină, și n-o
anulează.

17. E clar:
Legea este sfântă, iar omul este păcătos.
Legea este iubire, dar omul este în război cu iubirea (vezi
starea de „junglă” a lumii noastre).
Acum vine întrebarea care ne interesează cel mai mult:
Cum poate omul să fie mântuit?
Ca și în cazul tratării unei boli, primul lucru pe care medicul
trebuie să-l stabilească nu este „terapia”, ci „diagnoza”, cauza
bolii. Căci aceasta trebuie tratată.
În privința stării omului, Isus a dat un verdict:

18. „Pierdut!”
Acesta este primul adevăr pe care păcătosul trebuie să-l
admită, fără rezerve.
Poate că unii, comparându-se cu semenii lor mai răi, gândesc
că sunt buni: „Doar n-am dat în cap la nimeni..., n-am dat foc
la casa nimănui...”
Dar păcatul nu se definește în comparație cu cei mai răi
dintre oameni (ucigași, hoți, desfrânați), ci în comparație cu
standardul divin: Legea Sa.
(Oare de ce, la înmormântarea celui mai bun dintre oameni,
de ce credincioșii zic: „Dumnezeu să-l ierte”? În ceasul
adevărului, oamenii recunosc că până și cei mai buni, în
lumina Legii sfinte, sunt niște păcătoși care au nevoie de
iertare.)
Abia când omul admite că este un păcătos pierdut, actul
salvării poate deveni operativ.

19. Cum operează însă salvarea?

Iată un caz: Un om se zbate între valuri, gata-gata să se înece.
Este destul ca salvamarul să se apropie din spate, să-l apuce
de grumaz și să-l tragă la mal.
*
 Există însă și un alt caz: omul suferă de o boală grea. Se duce
la doctor. Acesta îi dă rețeta și... Este omul salvat?
*
Nu este la fel de simplu ca și cu salvamarul. În acest al doilea
caz, doctorul, singur, nu-l poate salva printr-un act unic și
unilateral. El are nevoie de colaborarea cu bolnavul: acesta
trebuie să se supună tuturor recomandărilor, și nu doar prima
zi, ci pe o lungă perioadă de timp.

20. Din nefericire, pentru majoritatea bolnavilor le este foarte

greu să se lase de obiceiurile rele, dar îndrăgite: fumatul,
alcoolul, nopțile pierdute, alimentația nesănătoasă...
Cum să se supună un om voii divine, când el este „rob” al
păcatului?

21. Aici este marea problemă care pune Planul de mântuire în

dificultate. Acesta este chiar punctul sensibil, „călcâiul lui
Ahile” al mântuirii: omul s-a obișnuit cu păcatul în așa
măsură încât i se pare dureros și împotriva lui însuși să se
desprindă de păcatul îndrăgit.
Din fericire, omul nu este lăsat singur în această luptă
imposibilă:

22. Iată o veste bună, („Evanghelie”) !

Isus nu este doar un Salvamar. Nici doar un medic care-i dă
bolnavului niște indicații și apoi îl lasă cu neputințele sale să
se descurce cum poate. El nu este doar un evaluator care
promovează pe cei buni.
Nu, Isus a venit ca să salveze pe cei păcătoși, pe robii
păcatului care nu se pot lăsa singuri de rele. El nu-i
disprețuiește pe cei decăzuți, la fel cum un binefăcător nu
este jignit de starea nenorocită a celui neajutorat. Isus ne
iubește chiar și în starea în care suntem. Și, pentru că ne
iubește, nu vrea să ne lase în starea în care suntem, ci ne va
susține de-aproape, ca ÎMPREUNĂ zi cu zi, să ieșim din
robia păcatului.

23. Acesta este secretul salvării: Credința în El.

Fără credință, vom muri în păcatele noastre, în ciuda
strădaniilor noastre unilaterale de a ne elibera de păcat și de a
respecta Legea Lui.
Credința însă nu este acceptarea rece, cu mintea, a faptului că
Isus este Mântuitorul. Credința nu este doar o teorie: „Cred
că Hristos, cu 2.000 ani în urmă, a murit pentru mine”. Ea se
referă la o relație vie, personală, prezentă, cu Isus, ca și cu un
prieten de aproape.
24. Credința autentică nu se rezumă la un crez sau acceptarea
unor dogme.
Credința care ne aduce pe Hristos în inimă nu poate rămâne
neroditoare.
*
Ea va trece de la teorie, la fapte; de la informație, la
aplicație.
*
Astfel că auzirea, este însoțită de faptele ascultării.
Aceasta este credința salvatoare.
Darul credinței, Isus Hristos îl oferă tuturor.
Și ție!

25. (Aici este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și

pune întrebările. După consumarea acestora, instructorul va
veni cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
S-a afirmat corect că actul salvării presupune o credință
autentică. Dar ce să fac dacă îmi dau seama că n-o am? Cum
să o dobândesc?
Frământarea aceasta care preocupă pe mulți oameni sinceri
constituie chiar subiectul temei viitoare.
Tema 4: Un alt „sfârșit”
1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)
În dorința de a elucida necunoscutele care învăluie
evenimentul final, sfârșitul lumii, am aflat că doar o relație
vie cu Isus Hristos ne poate elibera de frica față de spectrul
sfârștului.
La ultima întâlnire, ne-am propus să elucidăm întrebarea:
Ce să fac dacă îmi dau seama că nu am credință? Cum aș
putea s-o dobândesc? Și ce trebuie să fac ca să pot, în final,
să fiu mântuit?
Răspunsul scurt este următorul: Doar privind la Hristos, la
viața Lui și la jertfa Sa pentru mine, doar în acest fel se naște
credința! Iar credința deschide ușa relației personale cu
Mântuitorul. Din acel moment, El ia loc în sufletul tău și
începeți astfel umblarea împreună, o viață biruitoare.

2. Să citim un verset de început: Ioan 19:30 „Când a luat Isus

oţetul, a zis: „S-a sfârșit!”
Mulți au interpretat strigătul de pe cruce: „S-a sfârșit”, ca
fiind mărturia unui om înfrânt, o recunoaștere a eșecului
misiunii Sale. Ceea ce a permis să se ajungă la această
înțelegere greșită este lipsa viziunii Marii Lupte.

3. Marea Luptă a început în Cerul nepătat. Răzvrătirea lui

Lucifer, heruvim strălucit, a produs multă confuzie.
Caracterul lui Dumnezeu a fost pus sub semnul întrebării.
Pentru clarificarea nedumeririlor, Dumnezeu a permis
continuarea Luptei în spațiul planetei noastre. Nu Dumnezeu
a vrut ca Adam să cedeze. Dar dacă acest lucru s-a produs,
Tatăl ceresc a dat acestei nenorociri un sens benefic: toată
lucrarea de amăgire și distrugere a diavolului avea să devină
o carte din care Universul să descopere intențiile ascunse ale
Satanei și să înțeleagă dragostea și dreptatea Creatorului.
Cuvintele: „S-a sfârșit!” n-au fost rostite de Isus ca declarație
că viața Sa pământească a ajuns la capăt. Ele vizau tocmai
Marea Luptă și ele constituiau însăși SENTINȚA pe care
răstignirea Sa de către diavolul și uneltele sale aveau s-o
atragă asupra Satanei.
Am să vă prezint un caz din istorie, de aparentă înfrângere
(pe termen scurt), care a condus la o mare biruință. Este
vorba de:

4. ...Mahtma Gandhi, eroul național al Indiei, a fost eliberatorul

țării de sub imperialismul britanic printr-o revoltă non-
violentă susținută ani de zile!
 (Urmează relatarea episodului „Marșului sării”... Pag. 38)
În același fel, jertfa voluntară a Domnului Hristos a avut niște
efecte cosmice.

5. Dilemele din cer trebuiau să primească răspuns. Și le-au

primit: Uciderea Fiului lui Dumnezeu de către Lucifer, o
creatură mâinilor Sale, l-a prezentat pe diavol ca ucigaș al
Creatorului său, lucru de neimaginat pentru locuitorii cerului.
Actul acesta a înlăturat pentru totdeauna orice dubiu cu
privire la ideologia lui, cât și dubiile privind caracterul lui
Dumnezeu. „S-a sfârșit!” era sentința pentru diavol !

6. Cu ultimele puteri, Isus a strigat: „S-a sfârșit!”

Odată cu moartea lui Hristos pe cruce, întreg universul s-a
înseninat. „Știm acum că Dumnezeu a fost acuzat pe
nedrept!” Astfel, ultima fărâmă de șansă ca să se mai producă
vreodată rebeliune în univers a dispărut pentru totdeauna!
Dar cuvintele „S-a sfârșit” n-au fost rostite doar în beneficiul
Cerului.

7. Marea Luptă cuprinsese și planeta noastră. Păcatul și moartea

deveniseră legea implacabilă, despărțind pentru totdeauna pe
om de Dumnezeul sfânt.
Prin strigătul „S-a sfârșit”, Hristos proclama o veste bună și
omenirii prinsă în cercul vicios al păcatului. Pentru
pământeni, ea nu era o sentință, ci o proclamație de eliberare.
Era urmarea actului surprinzător al Fiului lui Dumnezeu, de a
se întrupa ca om, de a viețui în mijlocul păcătoșilor pentru 33
de ani, apoi de a Se da pe Sine pentru absolvirea omenirii de
păcat.

8. Golgota reprezintă ultimul act al unei suite de acte. În

Golgota se descarcă toate realizările Fiului lui Dumnezeu pe
care le-a înfăptuit în existența sa pământească, ca Fiu al lui
Adam.
Primul act, după unii comentatori poate mai dramatic chiar
decât Crucea, a fost întruparea. Să renunțe la tron, la
atributele Sale divine, la părtășia cu Tatăl, pentru a deveni
om în limitele naturii defecte – este un sacrificiu incalculabil
De ce a fost nevoie de întrupare? Din mai multe motive.

9. Primul motiv este ilustrat de cazul unui misionar neobișnuit.

(Se relatează cazul lui Jozef Damien de Veuster, pag. 40...
*... )
Dacă Isus nu devenea fiu al lui Adam, întru totul asemenea
noastră, suportând toate urmările de milenii ale păcatului (dar
 fără să aibă păcat sau înclinație spre păcat), nu putea realiza
următoarele Sale acte: o viață neprihănită pe contaminata
Terra, iar apoi plătirea vinei noastre prin moartea Sa pe
cruce.

10. Hristos a încasat toată pedeapsa pe care o meritau păcatele

miliardelor de pământeni păcătoși, luați laolaltă. În acest fel,
el a dat la o parte zidul despărțitor între Dumnezeu și om,
făcând posibilă recuperarea oricărui om care acceptă planul
salvării.

11. Atât întruparea, cât și moartea substitutivă a lui Hristos

demonstrează felul în care ne prețuiește Dumnezeu:
echivalent cu Fiul Său.
O asemenea comparație ne onorează. Dar nu realizăm cât de
infinit de disproporționată este această echivalență. Chiar și
comparația dintre „furnică” și „Fiu”, deși grotească sub toate
aspectele, nu reușește să dea decât o foarte slabă asemănare.
Auzi: să renunți la demnitatea ta de om și să devii o
mizerabilă insectă... O asemenea dragoste este adevărată
nebunie. Și totuși, atât de mult ne iubește Dumnezeu!

12. Ar fi util ca cineva să citească nota din chenarul de la pagina

41, cu titlul „Valoarea ta în univers”...

13. Dragostea Lui nu a mărturisit-o în cuvinte. Ci a tradus-o cel

mai dramatic în faptă! Textul afirmă că El, prin moartea Sa,
„ridică păcatul lumii”. Mai concret: ar fi bine să
individualizăm declarația lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul TĂU!”

14. Fiecare din noi avem un „album negru”, cu amintiri ale

păcatelor și greșelilor noastre. Uneori ne revine în minte
urâciunea acelor fapte și ne simțim ticăloși și vinovați, până
acolo încât începem să ne îndoim că Dumnezeu cel
neprihănit ne-ar mai putea privi și ierta.
Atunci amintește-ți de acest text. A spăla păcatele – înseamnă
a îndepărta fărădelegea nu doar cea de suprafață, ci răutatea
din profunzimea țesutului. Sângele lui Hristos este un
„detergent” miraculos. Atât de puternic, încât în Raportul
vieții nu mai rămâne nici măcar o amintire a relelor făptuite.
Dar aceasta, sub condiția unei relații personale cu Isus
Hristos, ceea ce se cheamă „credință vie”.

15. Precizare: Sângele lui Isus nu se „aplică”, așa cum te speli cu

apă, sau te dai cu cremă. Sângele Lui se „bea” ! Pentru că
 păcatul este înlăuntrul omului, în gândurile și pornirile sale
emoționale. Acolo este mai întâi nevoie de spălare, abia apoi
în rapoartele cerului. Iar a bea sângele Său, înseamnă să te
vindeci de tot răul care este în tine!
Ori de câte ori diavolul ar încerca să te întoarcă în amintirea
fărădelegilor tale, adu-i argumentul irezistibil: „Sângele
Domnului Hristos!”

16. (Se va relata întâmplarea lui Marin Luther, în ocazia când a

fost vizitat de diavolul, pag. 42 ... *....)

17. Iertarea pe care El a oferit-o întregei lumi, fără deosebire,

este autentică și are acoperire în viața și moartea Lui.
DAR este doar un CEC în alb.
Atâta timp cât oferta nu este ÎNSUȘITĂ, cât timp nu ti-ai
trecut numele tău, ca un legământ, pe foaia de CEC, iertarea
nu devine operativă. Este ca și bolnavul care are pe noptieră
medicamentul salvator, dar care, din motive greu de înțeles,
refuză să-l ia.
De ce? Problema se găsește tot la punctul „credință”.

18. Credința este unul din conceptele cele mai vag înțelese. Unii
înțeleg „acceptarea cu mintea” a unor idei, precum existența
lui Dumnezeu, moartea lui Isus pe cruce, etc... Alții înțeleg
un soi de exaltare emoțională, un sentiment arzător... iar
atunci când simțămintele diminuează, se instalează panica =
„Nu mai am credință, sunt pierdut... !”
Ambele accepțiuni, chiar dacă însoțesc credința, ele încă nu
sunt Credință.

19. În primul rând, credința este o consecință, o urmare a

cunoașterii lui Dumnezeu așa cum S-a descoperit în Isus
Hristos. În acest sens, credința este un dar pe care Evanghelia
îl însămânțează în inima noastră.
În al doilea rând, credința este o alegere, e votul nostru pentru
Acela pe care Îl iubim: Hristos.
În acest al doilea sens, este „lucrarea” sufletului, exercitarea
încrederii mele.
Dar sentimentele?
Oricât de arzătoare ar fi, ele nu sunt credință. Ca orice
sentiment, ele apar și... dispar, fără să ne ceară voie. Biblia
spune că „inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit
de rea...” (Ieremia 17:9) Nu ne putem încrede pe senzațiile
sau sentimentele noastre în ce privește credința.
Credința NU SE BAZEAZĂ pe efortul nostru, sau pe voința
noastră de a o produce. Ele se bazează EXCLUSIV pe
 (1) Cuvântul Lui – făgăduințele Sale pe care le onorează fără
rezervă;
(2) pe iubirea lui Dumnezeu care ne-a convins că, oricât am
fi de răi, El nu ne lasă, pentru că tocmai pentru păcătoși a
întocmit Planul de salvare, nu pentru „neprihăniți”;
(3) pe capacitatea lui Dumnezeu de a Se apropia de noi. El
pătrunde gândul și inima oricăruia, fără vreun efort din partea
omului. Credința ÎL crede pe Cuvânt, că „Eu sunt cu tine”,
indiferent cât de bine sau rău stai!
Iar „lucrarea” pe care o cere El, este un act spiritual, nu
emoțional sau senzorial (să simt), nici faptic (să fac). El se
desfășoară în liniștea cămăruței, în timpul contemplării lui
Dumnezeu, în studiul Bibliei, în deschiderea sufletului nostru
față de El, ca înaintea unui prieten adevărat.
Simplu spus, Credința își însușește meritele și făgăduințele
lui Isus. Iar a primi un dar, îți cere să întinzi mâna, să apuci
darul și să-l strângi la piept. Nu este oare și asta o (mică)
lucrare?

20. Textul este foarte clar:

A crede în Isus – înseamnă simplu, „a-L primi”.
Prin credință, nu te sui până la El prin concentrarea minții, și
nici nu-i creezi un canal prin care El să coboare până la tine.
El este din start cu tine, deja este lângă inima ta. Tot ce
trebuie să faci este să-I deschizi ușa și să-L inviți cu drag:
„Intră, Doamne, în inima mea”.
Primindu-L pe El, devenim simplu copii ai lui Dumnezeu –
fără alt efort și fără merite –, moștenitori ai Împărăției
cerurilor.

21. Am înțeles că pe planul minții și sufletului, credința rezolvă

dilemele și temerile.
Lucrarea credinței însă nu se oprește doar pe planul interior.
Prin faptul că își însușește meritele Domnului și ne
„altoiește” în Hristos ca mlădița în bucutul viței, ea face
mântuirea operativă.

22. Versetele citite ne aduc cea mai puternică certitudine, aceea

că, în virtutea iertării păcatelor noastre prin jertfa lui Hristos,
moartea este anulată. Cea mai mare enigmă a vieții, cea mai
mare problemă a existenței - cea care anulează orice sens al
vieții: MOARTEA - își pierde puterea asupra copiilor lui
Dumnezeu.
Așa cum a înviat Hristos, la fel vom învia toți cei care „ne-
am ascuns viața în rănile Sale”.
 Acesta este „SFÂRȘITUL păcatului”, un sfârșit al captivității
morții, un „sfârșit” fericit.

23. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertatea de alegere.

Darul lui Dumnezeu nu are caracter „obligatoriu”, altfel n-ar
mai fi dar.
Sunt unii care constată că „nu cred” în mod spontan, natural.
Aceștia sunt ignoranții, care se complac în curentul care-i
duce la vale.
Dar sunt și alții, care disprețuiesc Evanghelia și nu vor să
creadă. Preferă să meargă pe cont propriu. Aceștia sunt
rebelii.

24. Dacă cineva mai zice: „Nu pot să cred!” este destul să-i spui:
„Privește la Hristos și la meritele Lui.”
Totuși, nu există decât un singur lucru care îl poate face pe
păcătos să refuze a privi la Mielul lui Dumnezeu: iubirea
păcatului, patima care te răsplătește cu „plăceri de o clipă”,
dar și cu un recul imens de regrete, până la depresie.

25. Am citit o istorie extraordinară despre manifestarea

intervenției lui Dumnezeu
(Se relatează ilustrația din Cambodgia... „Dumnezeul de pe
cruce”..., pag. 45)

26. Strigătul „S-a sfârșit”, departe de a fi un strigăt de

deznădejde, este proclamarea veștii cele mai bune pentru
omenirea care moare. Bucurați-vă!

27. (Aici este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și

pune întrebările. După consumarea acestora, instructorul va
veni cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
Pentru cei care au pornit pe calea credinței, există o întrebare
cu accente dureroase:
„Când ne examinăm viața de credință, cu urcușurile și
coborâșurile ei, ne dăm seama cât de slabă și discontinuă este
credința noastră. Există oare un remediu, o formulă pentru
creșterea în credință?”
Data viitoare, Cuvântul sfânt va veni cu răspunsul.
Tema 5: Calea îngustă
1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)
Evenimentele scandaloase sau îngrozitoare din actualitate,
atât de intens răspândite prin canalele media, ne constrâng să
reluăm, iarăși și iarăși în cugetarea noastră, subiectul
„Sfârșitului lumii”.
Timp de patru prezentări, am aflat din cuvintele lui Isus
Hristos răspunsul la o serie de întrebări privind răul, originea
păcatului, dar și modul în care putem să ne punem la adăpost
în fața judecăților lui Dumnezeu care se apropie.
Data trecută ne-am despărțit cu promisiunea de a dezbate o
întrebare care privește în mod special viața de credință,
condiția care ne scapă de consecințele nefaste ale unui
„Sfârșit al lumii”. Întrebarea era:
„Cum să facem să avem o credință mai stabilă și puternică, o
relație mai continuă cu Domnul Hristos?”

2. Tema de astăzi pleacă de la un motto al Mântuitorului:

„Intrați pe poarta cea strâmtă... strâmtă este poarta, îngustă
este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.”
(Matei 7: 13-14).
Mesajul acesta pare a fi într-o ciudată contradicție cu solia
Evangheliei, care ne prezenta mântuirea ca un dar realizat cu
2000 ani în urmă prin moartea atot-ispășitoare a lui Hristos!
„Vestea bună” ne asigura că toți păcătoșii, oricât de ticăloși,
suntem iertați și mântuiți!
Liturghiile ne asigură iarăși și iarăși, cu ocazia slujbelor că,
prin simpla apartenența la biserică, suntem mântuiți!
Oare nu este Hristos al celor păcătoși? Și atunci?

3. Este mai puțin cunoscut că hoții și mafioții sunt oameni

credincioși care pretind ocrotirea și iertarea lui Hristos.
(Se pot da câteva date despre capii mafiei siciliene)
„Toți suntem păcătoși. Dacă Hristos a murit pentru păcătoși,
înseamnă că toți suntem iertați!”
Este adevărat la modul general, dar nu la modul particular.
Însuși Isus o spune răspicat:

4. Ce șoc! Ce surpriză uluitoare când buni creștini, chiar și cei

care nu s-au dedat la fapte reprobabile și poate că au
frecventat conștiincios biserica, vor auzi sentința irevocabilă
a Mântuitorului: „Niciodată nu v-am cunoscut!”
Cum vine asta? Rețineți: Este vorba chiar despre cei care
invocă numele lui Dumnezeu: „Doamne, Doamne...!”
5. Este cu totul adevărat că moartea lui Isus Hristos ne-a
eliberat de osânda păcatului. Suntem liberi de drept, adică din
punct de vedere juridic.
Dar în ce măsură sunte și liberi de fapt, în mod real?
(Imi amintesc povestirea lui Vasile Alecsandri, numit „Vasile
Porojan”, când în 1840 i-a eliberat pe toți țiganii robi de pe
moșie... A doua zi au plecat liberi cu tot avutul lor... Numai
că, plecați fără destinație și fără rost în lume, după ce și-au
vândut până și căciulile, după șase luni s-au întors goi,
bolnavi și morți de foame, stăruind de jupân să-i primească
înapoi ca rob, „ca în zilele bune”...
Erau ...și totuși, nu erau liberi.)
Nu vom reuși să deslușim „eliberarea de păcat”, până când nu
înțelegem realitatea complexă a păcatului.

6. Asemenea unui acid cu multe valențe, păcatul este un agent

activ cu efecte multiple asupra minții și sufletului omului.
Odată făptuit, el atrage asupra conștiinței * povara
vinovăției, vină care cere pedeapsă. Această povară este atât
de distructivă încât azvârle sufletul în depresie. 75% din
cazurile de psihoze se datorează simțământului nevindecat al
vinovăției. Aceasta este vina păcatului.
Dar asta este doar prima parte. Căci, asemenea plantelor
carnivore care capturează cu lipiciul lor victimele păcălite,
păcatul – prin dramul de plăcere pe care-l oferă – *
determină dependență și înrobește pe cel ce bea din băutura
sa otrăvită. Aceasta este puterea păcatului.
Dacă vina poate fi înlăturată prin sângele în Hristos, iar dacă
consecințele mai pot fi atenuate într-o măsură prin tratament
și stil de viață sănătoasă, puterea păcatului rămâne marea
problemă a omului, cauza ce poate oricând doborî pe cel mai
bine intenționat păcătos care dorește să se pocăiască.
Și, una peste alta, chiar prin atingere cu păcatul, omul își
compromite buna funcționare a ființei sale. Astfel păcatul
ruinează trupul și mintea omului, * atrăgând consecințe
regretabile: degradare și moarte. Acestea sunt consecințele
păcatului.

7. (Aici se relatează cazul lui Mom, din caseta „Puterea

păcatului”, pag. 50)
Păcatul este ca și drogul. Îl urăști, dar tot îți place. Și te
întorci la el până când te omoară.
Există creștini care pendulează dureros între credință și
patimă, între pocăință și perversiune. Singuri n-au nici o
șansă.
8. Cazul lor se aseamănă cu deținutul cu apucături criminale
care, grațiat prin lege și reabilitat juridic, rămâne criminal în
suflet, gata să recidiveze la prima ocazie.
Eliberarea pe care o oferă Isus Hristos nu este „mântuire ÎN
păcat”, ci „mântuire DIN păcat”.

9. Iertarea pe care o oferă Hristos în virtutea jertfei Sale de

acum 2.000 ani reprezintă doar PRIMUL PAS al mântuirii.
Chiar dacă este acordată efectiv, ea încă nu reprezintă
„mântuirea” decât dacă se produce și AL DOILEA PAS: *
Schimbarea inimii și a minții.
Doar împreună * realizează mântuirea
Mântuitorul se referă la acest adevăr în textul:

10. Înțeleg prima parte: că Duhul Sfânt, lucrând prin conștiință,

va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul și vizează
aspectul vinovăției.
Dar în ce fel „va dovedi lumea vinovată în ce privește...
neprihănirea”?
Tocmai la aceasta se referă al doilea pas al mântuirii:
eliberarea omului de sub puterea păcatului. Sau cu alte
cuvinte, schimbarea inimii.

11. Neprihănirea nu este o stare în care ești pus, subit. Ea nu se

realizează așa cum se întâmplă cu iertarea: este acordată pe
loc, fără întârziere.
În schimb, neprihănirea este un proces de transformare sub
lucrarea Duhului Sfânt, la fel cum munca olarului necesită
timp și îndemânare să modeleze un vas, să-l usuce, să-l ardă
în cuptor...
Isus aseamănă neprihănirea cu „o călătorie” sub lucrarea
Duhului Sfânt, motiv pentru care El folosește metafora
„cărării înguste”. El spune despre Sine: „Eu sunt calea...”
(Ioan 14:6).
Diferența dintre „cale / cărare” și „loc” nu constă în
dimensiuni sau geografie. Ci într-un singur lucru: mișcarea.
Odată ce încetezi să mai mergi, calea devine „loc”... Și
invers.
Dacă luăm cuvântul corespunzător din originalul grecesc,
dikaosyne, înțelegem mai bine termenul, căci el înseamnă
„dreptate”.
Dar nu „dreptate justițiară”, așa cum majoritatea înțelege
dreptatea, adică să-ți aperi drepturile tale și să nu atentezi la
drepturile altuia. Nu! Dreptatea la care se referă
„neprihănirea” este alinierea „dreaptă” la principiile iubirii
 lui Hristos. Este o raportare la Marele Model Isus, mai
degrabă decât la niște norme simple de „dreptate”.
Pentru a rămâne fără pată într-o lume mizerabilă, se cere un
mod de a trăi!

12. Neprihănirea nu este una din feliile vieții de creștin, cum

este: „blândețea, facerea de bine, misiunea, neprihănirea...”.
* E ca lumina albă în care se regăsesc toate culorile
curcubeului.
* În concepotul de neprihănire se include tot ce este și ce
face omul.
Neprihănirea presupune ordonarea tuturor aspectelor vieții
tale conform „dreptății” divine ce a fost întruchipată în
Hristos venit în trup.

13. Un alpinist de mare risc, când escaladează un versant abrupt,

nu se gândește decât la un singur lucru – următorul pas în
siguranță.
Marea Luptă ne obligă să privim viața în mod asemănător.
Un singur pas greșit, și ...am căzut.

14. Se întâmplă chiar și sfinților! Cu atât mai mult nouă, unor

începători care abia acum deprindem „umblarea în
neprihănire”.
Adesea, după o cădere, vine descurajarea. Ai simțământul că
l-ai dezamăgit pe care Își întoarce cu neplăcere privirea de la
tine. Simțământul acesta vine direct de la diavolul și din
modelele cu care am fost tratați de cei din jur atunci când am
greșit.
Dar gândiți-vă: cum privește oare un părinte pe copilașul lui
de 1 an care face primii pași, și-apoi cade? Cu câta bucurie îl
ridică și-l îndeamnă să încerce din nou, și din nou... Tata știe
că poticnirea și căderea fac parte din procesul învățării.
Reține gândul din versetul dat: Diferența dintre neprihănit și
cel rău nu constă în faptul că primul nu cade niciodată. Ba
dimpotrivă, neprihănitul cade de multe ori.
Diferența constă în faptul că „se ridică” și din căderea lui
învață cum să nu mai cadă, în timp ce omul rău se prăbușește
fără revenire.

15. Până acum s-a prezentat în mod special partea ce-i revine
omului în procesul sfințirii (căci așa se cheamă umblarea în
neprihănire!), anume: angajare fără rezerve, mobilizarea
atenției și a voinței...
 Dacă însă ne-am opri aici, am greși grav. N-am ajunge decât
la „fariseism”, încercarea omului de a se face bun prin
propria sa strădanie, ceea ce este o mare păcăleală.
Deși participă la ea, lucrarea sfințirii n-o face omul. Este
asemenea pacientului care șade pe scaunul dentistului. Ce
face el? Lucruri importante: ține gura închisă, nu mișcă, etc...
Dar lucrarea propriu-zisă o face Dentistul.
Lucrarea propriu-zisă a sfințirii o face doar Acela care are
putere să schimbe inimi.

16. Agentul schimbării este Duhul Sfânt, a Treia Persoană a

Dumnezeirii, Acela care a fost trimis de Mântuitorul ca să
continuie lucrarea de salvare a păcătosului.
Isus l-a eliberat de vina. Acum este rândul Duhului Sfânt să-l
elibereze de puterea păcatului și să-l deprindă a umbla după
modelul divin.
Ne reamintim doar că lucrarea miraculoasă a Duhului nu
poate avea loc fără cooperarea voinței umane. Partea omului
nu presupune decât „alegere” și „conecvență” față de
alegerea făcută, lucru care totuși nu este ușor, ținând cont că
avem o fire păcătoasă care ne trage tot în jos...
Dar atunci când voința noastră se unește cu voința
atotputernică a Duhului Sfânt, orice neputință sau piedică
dispare cu totul !

17. (Se citesc atent toate versetele și se subliniază extraordinara

importanță a procesului sfințirii)

18. (Se relatează cazul bătrânului Kupferschmidt – se citește

Cup-făr-șmit – de la pag. 54)
Cooperarea cu Agentul divin al schimbării este posibilă doar
când ne poziționăm într-un raport de supunere, de ascultare.
Păcatul este în noi, în mintea noastră, și singuri nu putem
discerne multe din tentațiile diavolului. Ascultarea de
principiile divine și în plus de „șoapta Duhului Sfânt” – un
fel de a numi îndemnurile pe care le primim în minte – este
secretul unei vieți neprihănite.

19. Ascultarea, sau supunerea față de îndemnul Duhului, este

necurmat împiedicată de firea pământească neastâmpărată și
nesupusă. Soluția este o zilnică disociere de egoismul nostru
și o re-predare față de Dumnezeu. Acesta înseamnă
„răstignirea firii”, sau „a muri față de sine”.

20. Chiar dacă pretind a fi credincioși, cei care trăiesc în

fărădelegi dovedesc că aparțin „celuilalt”.
 Ceea ce va face diferența între copiii lui Dumnezeu și ciracii
diavolului va fi tocmai această „tendință continuă” de a trăi
neprihănire. A nu se înțelege „perfecțiune”, căci
„neprihănirea” este relativă. Ea ridică ștacheta în funcție de
etapa maturizării noastre, și se definește mai puțin prin
„performanțe”, cât prin atitudinea inimii.

21. Iată o concluzie fundamentală:

Tema neprihănirii / a sfințirii, este macazul dintre mântuire și
pierzare. Dar nu din pricina că n-am ajunge la anumite
performanțe, la o stare imaculată, la beatitudine, ci din cauza
rămânerii în atitudinea permisivă față de păcat.
Pentru a nu ne îndoi de realizarea sfințirii, să ne amintim că
nu noi suntem cei care realizăm sfințirea, ci Altcineva.
Aici este cheia!

22. Respingerea Agentului salvării este similar cu sinuciderea. Să

nu credeți că Dumnezeu se satură odată de cerbicia cuiva și
zice: „Gata! Dă-l încolo! Nu Mă mai interesează cazul lui,
chiar dacă M-ar implora în genunchi!”
Niciodată dragostea divină nu se răcește sau se retrage.
Nenorocirea este că omul, destinatarul dragostei Sale, îi
întoarce spatele și refuză lucrarea salvării. Nu o dată, ci
continuu, până când inima lui se împietrește fără putință de
întoarcere.
Acesta este motivul pentru care nu va mai putea fi iertat. Nu
pentru că n-ar fi dispus Dumnezeu, ci pentru că omul nu mai
este capabil. În acest caz, situația lui este iremediabil
încheiat, spre durerea Tatălui...
Deci: Respingerea Duhului Sfânt – o atitudine continuă și
încăpățânată (și nu doar „un act de neascultare”) – te lipsește
de singurul care poate opera salvarea. Căci dacă-L respingi,
un alt Duh Sfânt nu există să mai poată mijloci la inima ta...
El este singura noastră șansă!

23. Scurtă explicație: Haina de nuntă este haina dreptății lui

Hristos pe care El ne-o oferă. Haina noastră este mulțumirea
de sine...
Oare ce ne poate alimenta „îndârjirea” de a continua să ne
împotrivim îndemnurilor Duhului Sfânt?
Un singur lucru - și acesta vine chiar din firea noastră și nu
de la Satana – (el doar exploatează această înclinație). Acesta
este EGOISMUL, pe care MÂNDRIA noastră îl apără. De
aici vine simțământul suficienței, încrederea în noi înșine că
ne putem conduce singuri prin capcanele diavolului.
 Orgoliul, mândria, este expresia nenorocită a egoismului care
se ridică mai presus de Dumnezeu. Este chiar
LUCIFERISM... (Amintește-ți de ce voia Lucifer: „voi fi ca
Dumnezeu!”)
Slavă lui Dumnezeu că există păcătoși care-și dau seama cât
de răi și neputincioși sunt și care se predau pe deplin
călăuzirii Duhului cel bun al lui Dumnezeu

24. Atotștiința lui Dumnezeu ne vine înainte cu o încurajare:

Va exista, pentru veșnicie, o gardă de elită, formată din foști
deținuți ai Satanei, care s-au lăsat modelați și regenerați de
lucrarea Duhului. 144.000 – doar un număr simbolic, pentru
o „gloată mare pe care nimeni n-o putea număra!”
Vei fi și tu?

25. Aceasta este întrebarea.

Oare poți compara sclipiciurile a câtorva ani mizerabili, cu
bucuriile veșnice alături de Hristos, într-o lume fără păcat și
moarte?
Veșnicia nu începe „atunci”, în ziua cea mare, ci ACUM,
când este însămânțată Împărăția Cerurilor în inima ta.
Iar neprihănirea pe care ți-o va da zi de zi Hristos va fi activă
și va fi văzută de toți.

26. (Povestește cazul Ciune Sughi-hara, pag. 58)

Neprinănirea radiază. Ea este contagioasă. Doritorii după o
viață mai sfântă o văd, apoi o reproduc la rândul lor, și lumea
se face mai bună. Astfel, așteptarea secerișului lumii va fi
scurtată!

27. (Este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și pune

întrebările. După consumarea acestora, instructorul va veni
cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
Există un paradox: „Dacă neprihănirea este expresia
supremă a binelui, de ce neprihăniții care iubesc pe semenii
lor sunt urâți și prigoniți?”
Clarificarea paradoxului este subiectul temei următoare.
Tema 6: Fețele imposturii
1. (Cuvinte de salut și introducere generală
„Sfârșitul lumii” – este o temă care mocnește ca un vulcan în
conștiința popoarelor. Toți vor să știe mai dinainte cand va fi,
și cum va fi, ca sa ia măsuri omenești ca, dacă va fi cu
putință, să scape de prăpădul generos preînchipuit în filme.
Ceea ce am aflat până acum din studiul Sfintei Scripturi, este
că Cineva stă la cârma lumii și ține evenimentele sub
controlul Său atotștiutor și atotputernic.
Am mai aflat că salvarea din fața prăpădului nu o realizează
nici proviziile de apă și mâncare, nici buncărele... ci o calitate
a copiilor lui Dumnezeu: neprihănirea!
Tema neprihănirii tocmai a fost parcursă ultima oară. La
sfârșitul ei, s-a ridicat o întrebare:
„Neprihănirea este atât de bună. De ce totuși neprihăniții,
care iubesc pe semenii lor, sunt urâți și prigoniți?”

2. Nu putem dezlega întrebarea fără să ne referim la un cadru

mai larg.
Impostorul, Satana, a acționat întotdeauna în mod laș, pentru
că numai lucrând deghizat și din umbră putea să câștige
teren. De-a lungul timpului, și-a diversificat înfățișarea,
strategia și mijloacele. Cu toate acestea, și-a păstrat neclintit
obiectivul mașinațiunilor sale.
Vom avea astăzi o „călătorie” ceva mai lungă, pentru că vom
parcurge câteva etape semnificative din istoria Marei Lupte,
când vom putea descoperi „ce urmărește diavolul” mai presus
de ideea banală de a ne face rău. Nu uităm că Marea Luptă nu
țintește spre om, ci spre Cineva mai presus de îngeri și
oameni...

3. „Biliardul” poate fi o ilustrație remarcabilă cu privire la „ce

urmărește diavolul cu noi”.
Biliardul este un joc iscusit prin faptul că se pune în mișcare
în mod subtil o bilă, cu scopul de a lovi o altă bilă sau chiar
mai multe. Ca să reușești ovituri indirecte cere multă dibăcie.
Satana, dându-și seama că, în puterile sale limitate, nu-L
poate ataca direct pe Dumnezeul atotputernic, s-a întors spre
credincioșii Săi. Astfel, atacându-I și torturându-I copiii,
diavolul știa că Îi va pricinui Tatălui cea mai mare durere.
Scriptura ne introduce în acest scenariu întunecat prin
cuvintele Apocalilpsei:
4. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, „femeia curată”
este un simbol al Bisericii– câștigată de către Hristos ca
mireasă a Lui, prin jertfa Sa desăvârșită. (În limbajul curat al
Bibliei, Biserica nu înseamnă „clădire”, ci familia tuturor
credincioșilor.)
Spre deosebire de Dumnezeu, biserica este slabă, vulnerabilă,
cu totul expusă ispitelor și loviturilor din afară. Cu gând să
decimeze rândurile credincioșilor, Satana și-a articulat o
„Declarație de misiune”: „Să corupă pe cât mai mulți!”
Tactica lui include toate metodele posibile: erezie teologică,
compromis moral, apostazie, ispite, prigoană și chiar lovituri
amarnice.
Totuși, să nu uităm însă că el nu face nimic DECÂT în
măsura în care Dumnezeu îi permite, și doar spre creșterea și
întărirea noastră morală.

5. Dacă în cer, atacul lui Satana țintea spre Dumnezeu, Marea

Luptă de pe pământ se dă între urmașii lui Hristos
împuterniciți ca martori ai Săi, și diavolul. El nu se sfiește să
lovească din umbră, direct. Dar experiența sa istorică l-a
învățat că atacul indirecct, prin interpuși, este mult mai
eficient pentru că are efect de masă! Așa a construit el un rol,
cel de Antihrist, o „interfață” pe care mulțimile să-l poată
urma.
Antihristul, după cuvintele apostolului Ioan (1 Ioan 2:18) este
o unealtă omenească, personală, sau este o instituție care-i
face jocul.
Este de remarcat că, în afara confruntării scurte din pustie, cu
ocazia ispitirii lui Hristos, diavolul nu L-a mai atacat
niciodată direct, ci doar prin intermediari „antihriști” :
fariseii și saducheii, romanii, gloata... și mai ales ucenicul
trădător, Iuda Iscarioteanul.
În toată această ofensivă diabolică, unica țintă sau unicul
„punct de lovire” nu este uciderea oamenilor.
O, nu! Satana urmărește ceva mult mai important, obiectiv în
care are mare nevoie de oameni, și de cât mai mulți!

6. Și care este acest obiectiv?

*
În mod surprinzător, este ÎNCHINAREA.
Să nu înțelegem greșit. Când omul de pe stradă zice: „M-am
închinat”, el vrea să spună că a săvârșit un ritual oarecare: fie
cruci, îngenuncheri, sărutarea unor obiecte, sau (musulmanii)
plecarea până la pământ cu fața spre Mecca.
Această înțelegere este greșită. Căci închinarea nu stă în
„sluji”, nici în plocoane, nici în elogii sau laude, rostite sau
 psalmodiate, nici măcar în rugăciuni sau gesturi cu mâna,
genunchii sau capul.
Închinarea se referă fundamental la ATITUDINEA lăuntrică,
prin care credinciosul Îl recunoaște pe Dumnezeu ca sfânt și
stăpân peste sufletul lui. Închinarea este expresia cea mai
clară a dispoziției sufletului omului în a se SUPUNE pe
deplin lui Dumnezeu, ca un rob față de stăpânul său.
Trebuie notat că NU DUMNEZEU are nevoie de închinare.
El n-are ce face cu ea. Dacă ar „consuma” închinare, are
acolo destui îngeri, miliarde, care I se închină și zi și noapte.
Nu El, ci NOI avem nevoie de închinare.
Cum vine asta? Iată: închinarea este singura atitudine care Îi
dă acces lui Dumnezeu să lucreze în și pentru noi. Doar în
sufletul smerit și supus poate zidi El o inimă nouă și
iubitoare.
Deci, dacă Satana vrea să înstrăineze pe oameni de
Dumnezeu și să-i țină în robia sa, este suficient, și extrem de
simplu, să le altereze închinarea, respectiv atitudinea inimii.
În anumite cazuri, mai ales în Vechiul Testament, închinarea
autentică se împletea cu ritualul: Jertfa, darurile, sărbătorile
anuale... În Noul Testament, în afara sfințirii Sabatului și
dăruirea zecimii, ritualurile au un caracter simbolic: botezul,
Sfânta împărtășanie, cununia...
Bătălia pentru distrugerea închinării adevărate a debutat chiar
de la început:

7. Cain și Abel au fost primii copii născuți pe pământ (Adam și

Eva au fost făcuți din țărână de mâna divină). Motivul
disensiunii dintre ei a fost chiar închinarea.

8. Pentru un novice în studierea Scripturii, lucrul acesta nu

apare evident. Căci ambii se închinau lui Dumnezeu. Și
ambii au adus jertfe.
Numai că diferența apare în tipul jertfelor.
* Abel a adus miei, pe când Cain * a adus roadele
pământului.
Și care e problema?
Problema stă în faptul că mielul era * o jertfă de sânge.
Conform instrucțiunilor primite direct de la Dumnezeu, carea
descoperit primilor oameni planul de mântuire prin
simbolismul „mielului”, Abel mărturisea * credința în
sângele Mielului lui Dumnezeu și în meritele Lui. Căci „fără
vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22). Abel
mărturisea propria păcătoșenie și nevoia lui după un Salvator.
Cain, dimpotrivă, * se credea suficient de bun. Ca dovadă,
el vine cu cele mai mândre rezultate ale muncii sale. El n-
 avea nevoie de nimeni pentru a fi acceptat de Dumnezeu, căci
Cain credea cu tărie în meritele sale proprii, atot-suficiente.
Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu n-a putut primi
jertfa lui Cain, fapt care a generat ura față de Abel și uciderea
lui.
* Închinarea - acesta a fost și continuă să fie punctul de
lovire a lui Antihrist.
Uciderea lui Abel arată clar cine era înapoia lui Cain:

9. Alterarea închinării automat îndreaptă pe om sub influența și

stăpânirea Satanei.

10. Cum a încercat diavolul să șteargă de pe pământ modelul

adevăratei închinări și în ce măsura a reușit? Asta vom afla
urmărind șapte episoade înșirate în ordine cronologică.
Acestea ne sunt prezentate în istoria „fiilor lui Dumnezeu” de
după potop și în istoria lui Israel, purtătorul Revelației divine.

11. * Episodul are loc chiar după descălecatul urmașilor lui

Noe în câmpia de la piciorul muntelui Ararat. Fiecare după
tribul lui, a ocupat o parte din valea dintre „Cele două râuri”
(asta înseamnă „Meso-potamia” = „între râuri”).

12. Odată cu repopularea pământului, spiritul lui Cain se

manifestă curând printr-un personaj celebru pentru timpul
acela: Nimrod. Chiar numele (sau porecla) lui înseamnă
„Hai să ne răzvrătim!”.
Ambiția lui a fost să strângă pe toți „verii” săi sub pumnul
dictaturii sale. A cucerit și a zidit cetăți. * A supus cu sabia
pe frații lui. Iar ca încoronare a răzvrătirii sale, a conceput un
plan îndrăzneț:

13. Când Domnul le-a poruncit să se risipească pe toată fața

pământului, Nimrod a ordonat * zidirea unei cetăți întărite,
ca declarație de război împotriva Creatorului.
În mijlocul ei * să ridice un turn care să ajungă până la cer,
până la Dumnezeu. Ajungând sus, el voia să-L detroneze pe
Creator, să se pună în locul Lui, și să devină hegemonul
universului.
În acest fel, avea să instituie venerarea * unui alt nume în
locul numelui lui Dumnezeu, anume: numele Omul
îndumnezeit.
În Panteonul lor (panteon – suma tuturor zeilor) toate religiile
ne-biblice au ca obiect de venerare, fără excepție, pe Omul-
erou care devine zeu. Această îndumnezeire se numește
 „apoteoză”. Apoteoza vine de la primul răzvrătit din istorie
cunoscută: Nimrod.

14. Dumnezeu a ales să-Și marcheze creațiunea cu numărul

simbolic „șapte”. Ca atare, a creat pământul în șapte zile, deși
putea să-l aducă la existență într-o fracțiune de secundă.
Istoria a perpetuat ciclul săptămânal al celor 7 zile în
amintirea Creațiunii, ciclu care n-are alt reper decât Ziua a
șaptea, Sabatul, prin care Dumnezeu și-a imortalizat
Creațiunea.
El Și-a pus amprenta folosind numărul „7” în toate formele
materiei: * biologce, * acustică, * etc... (Vezi detalii în
carte, pagina 65).

15. Dumnezeu a ales să-Și marcheze creațiunea cu numărul

simbolic „șapte”. Ca atare, a creat pământul în șapte zile, deși
putea să-l aducă la existență într-o fracțiune de secundă.
Istoria a perpetuat ciclul săptămânal al celor 7 zile în
amintirea Creațiunii, ciclu care n-are alt reper decât Ziua a
șaptea, Sabatul, prin care Dumnezeu și-a imortalizat
Creațiunea.
El Și-a pus amprenta folosind numărul „7” în toate formele
materiei: * biologce, * acustică, * etc... (Click-uri... Vezi
detalii în carte, pagina 65).

16. Astfel, Dumnezeu Și-a marcat domeniul peste care este

stăpân cu numărul „șapte”. Nu este deloc întâmplător că
Dumnezeu a chemat pe credincioșii Săi la închinare în ziua a
șaptea!

17. Dar Nimrod, inspirat de Lucifer, a creat o contra-marcă:

* numărul 6, pornind de la ziua în care omul a apărut în
ordinea creațiunii. Și a încercat să „re-amprenteze” întreaga
creațiune, transformând-o în „teritoriul Omului fără
Dumnezeu”.

18. Anti-sistemul lui Nimrod, surprinzător, este chiar acela în

care suntem integrați:
Iată: Spațiul se măsoară în sistemul „hexagesimal”, (hexa =
șase, în gr.). Cercul are 60 x 6 = 360 grade.
* Iar timpul a fost marcat cu 6: un minut are 60 secunde. O
oră are 60 minute. O zi are 6 x 4. O lună număra (în timpurile
antice) 30 zile = 6 x 5 (în timp ce luna are 28 zile cu oarecare
aproximație = 7 x 4... Aproximația se datorează cataclismului
declanșat de potop care a deviat într-o măsură rotația
pământului și axa polilor, făcând să apară iarna și vara).
 De reținut că cifra 7 continuă să marcheze spațiul prin însăși
structura lucrurilor, în timp ce sistemul hexagesimal „6” este
doar un modul prin care omul să „citească” lumea în felul
dorit de antihrist.
În mintea oamenilor, lucrarea lui Nimrod părea să reușească.

19. Având tot suportul demonilor și a supușilor săi, puțin a lipsit

ca Nimrod să nu supună întreg pământul, compromițând
ultima șansă de salvare a oamenilor.
Dar Dumnezeu „își râde de cel rău” (Psalmul 37: 13). Printr-
o mișcare de deget, Creatorlu le încurcă limbile iar
comunicarea dintre ei este blocată. În lipsa limbajului comun,
se instaurează haosul.
Imperiul de carton se destramă, fiecare trib găsindu-și un alt
loc sub soare.

20. * Episodul al doilea al bătăliei diabolice pentru distrugerea

închinării adevărate se derulează în valea Nilului.

21. Este bine cunoscut faptul că religlia Egiptului era doar o

formă adaptată a cultului babilonian.
În acest cazan politeist poposește un rob evreu, Iosif.
Providența lui Dumnezeu îl ridică la rang de guvernator
general, prilej cu care toți, de la faraon până la ultimul sclav,
iau cunoștință de adevărata religie a lui Yahweh.
Dar prin sforăriile Șarpelui cel vechi, după 215 ani de
cantonare în delta Nilului, sorții se întorc împotriva urmașilor
lui Iacov. Din oameni liberi, evreii ajung în cea mai neagră
robie.
Când Dumnezeu îl trimite pe Moise la faraon să ceară „doar
o permisie” (era cea mai infimă cerere) ca să meargă și să se
închine lui Dumnezeu, monarhul îi răspunde arogant:

22. Nu era ignoranță, ci aroganță.

Susținut de o clică de vrăjitori și astrologi, unelte ale
diavolului, faraon declară război lui Yahweh.

23. Nu oamenii erau ținta loviturilor, ci Dumnezeu.

Iar El, acceptă provocarea, dar răspunde cu o nemărginită
milă prin 10 plăgi, fiecare în parte fiind un apel la
reconsiderarea atitudinii.

24. Nu oamenii erau ținta loviturilor, ci Dumnezeu.

Iar El, acceptă provocarea, dar răspunde cu o nemărginită
milă prin 10 plăgi, fiecare în parte fiind un apel la
reconsiderarea atitudinii.
25. Deznodământul era de așteptat. Praful se alege de panteonul
egiptean, iar entuziasmul pentru Dumnezeul evreilor este atât
de mare, încât mulți egipteni aleg să-L urmeze pe Yahweh pe
un drum necunoscut, prin pustie.

26. * Precursoare a imperiului Neo-Babilonian, fapt pentru care

acesta din urma va fi numit de unii istorici drept „Asiro-
Babilonia” (ca să-l distingă de imperiul vechi babilonian),
Asiria a fost primul imperiu în adevărata accepțiune a
cuvântului. Hotarele ei se întindeau de la Nil la Marea
Neagră, și de la munții Caucaz la Peninsula Arabă.
Religia asirienilor era IDENTICĂ cu cea babiloniană, cu o
singură excepție: în locul zeului principal Marduk, l-au
preferat pe zeul Assur.

27. Împăratul Sanherib (Senașerib), mare conducător și edil al

noii capitale, Ninive, în anul 701 î.Hr. își întinde mâna spre
Țara făgăduinței. Mânat de o aviditate nestăpânită, vrea pe
Israel și pe Dumnezeul lui în palmaresul cuceririlor sale.

28. Deși bunul rege Ezechia a cedat fricii și i-a oferit un tribut
imens, numai să nu se apropie de Ierusalim, Sanherib a primit
cu placere darul și cu atât mai cinic a împresurat Ierusalimul.
Omenește, Israel era pierdut.

29. Trimis de împărat să determine predarea cetății, generalul

asirian Rabșake face o pledoarie lunecoasă, aruncând evreilor
argumentul forte: „Încrederea voastră în Dumnezeu...? Apă
chioară...”
Ocaziile limită sunt oportunitățile Celui Prea Înalt. Prin
profetul Isaia, Dumnezeu îi replică:
„Pe cine ai ocărât tu? Împotriva cui ai ridicat glasul?
Dar pentru că ești furios împotriva Mea... voi pune belciugul
în nările tale !” (2 Împărați 19: 22-28)

30. N-a fost nevoie de nici o luptă, de nici o strigăt de război.

Dimineața următoare, 185.000 de războinici zăceau fără
suflare înaintea zidurilor.
Dumnezeu este răbdător, dar nu Se lasă batjocorit la nesfârșit.

31. * Prin înfrângerea asirienilor în 625 î.Hr., imperiul neo-

babilonian a devenit stăpâna lumii antice. Sub sceptrul lui
Nabuconosor II, Babilonul ajunge la apogeu.
32. Cetatea, străbătută pe sub ziduri de fluviul Eufrat,
asigurându-i astfel apa în orice vreme; etalând grădinile ei
suspendate, era o minune a lumii. Istoricul Herodot, care a
vizitat-o la cca. 100 de ani după ce a fost cucerită de perși, o
descrie în termeni de basm.
Din nefericire, decadența morală a lui Israel a determinat o
măsură educativă drastică: Exilul.

33. În trei rânduri: în anii 605 , 597 și 586 î.Hr., Nabuconosor

deportează pe cei mai apți oameni în Babilon. Între ei erau o
mână de iudei fideli Dumnezeului părinților lor.
Satana jubila: Destrămarea lui Israel ca popor era
oportunitatea de aur pentru ștergerea adevăratei închinări din
conștiința lumii.

34. Nu întâmplător, Nabuconosor cel îmbătat de glorie, este

pârghia în mâna diavolului pentru a elimina și ultimul nucleu
de adevărați închinători. Ocazia creată de el obliga pe toți
robii să se închine unei imense statui de aur.
Doar trei tineri rezistă. Doar trei, din cei aproximativ 150.000
de robi evrei (bărbați, femei, copii) ! Ca o lecție pentru
oricine ar mai îndrăzni să păstreze adevărata închinare, cei
trei sunt aruncați într-un cuptor de foc incandenscent.

35. Acum este ocazia lui Dumnezeu. Însuși Fiul lui Dumnezeu
coboară ca să onoreze credința neabătută a celor trei tineri.

36. Și Dumnezeul care scoate din foc pe copiii Săi Se descoperă

păgânilor în modul cel mai copleșitor. Însuși Nabucodonosor
I se închină. *
ȘI El continuă să ne scoată din foc, iar lumea ia aminte !

37. * Ridicat pe ruinele Babilonului, Persia lui Cirus cel Mare și

a lui Darius moștenește cultul antihrist. La rândul ei, devine
noul instrument de nimicire a adevăratei închinări.

38. Deși neașteptat de tolerantă față de popoarele subjugate, și

foarte îngăduitoare cu zeii neamurilor cotropite, pentru Israel
începe un episod de cumplit pogrom, unul fără egal în toată
istoria lui.

39. Lucrurile se petrec pe timpul împăratului Xerxes, când un

viclean urmaș al Amaleciților, pe nume Haman, este ridicat la
rangul de excelență, cel de Mare Vizir. Providența face ca pe
scaunul împărătesei să șadă Estera, trasă cu forța în haremul
lui Xerxes chiar de către slujitorii lui Haman.
40. Apreciindu-i talentele și flerul diplomatic, împăratul se lasă
cu totul pe mâna acestuia.
Haman, mânat de străvechea ură față de Israel, vine la
împărat cu un proiect de decret de genocid, pe singurul motiv
religios: Israel se ține separat față de restul popoarelor, lucru
de netolerat pentru politica globalistă.

41. Decretul era măiestrit formulat, sunând ca un act de profundă

loialitate din partea lui Haman.
Motivația sentinței era clar articulată: Israel are „legi
deosebite... Nu ține legile împăratului”.
Evident, singurul domeniu în care robii (care n-au nici un
drept) puteau avea totuși dreptul să aleagă era * conștiința,
cu închinarea.
Din nou „închinarea adevărată” – punctul de lovire a
diavolului!

42. Încântat de aparenta atitudine a vizirului, împăratul – în

naivitatea sa –pecetluiește hrisovul așa încât nici chiar el,
Xerxes, nu-l mai putea abroga.
Nu doar iudeii din ținuturile persane, ci și cei repatriați în
Palestina urmau să fie sacrificați în aceeași zi de către vecinii
lor păgâni. Nu mai era nici o scăpare.

43. Și din nou, Dumnezeu „râde de cel rău”. * Printr-o lovitură

de teatru, zarurile se rostogolesc invers. Haman este jalnic
discreditat, iar cei năpăstuiți, evreii, sunt puși în locul lui, în
poziție de mare cinste. Împăratul emite un contra-decret, ce
oferea iudeilor prilejul să-și anihileze dușmanii cu o zi înainte
de ziua fatidică. Frica Domnului se răspândește între
popoare, iar cunoștința viului Dumnezeu strălucește din nou
pe firmamentul istoriei.

44. * Noi cunoaștem Grecia drept leagănul filosofiei și al

civilizației europene. Lucru cert este că din partea lor am
primit câteva coordonate care încă ne definesc: de exemplu
DEMOCRAȚIA.
Ceea ce nu cunoaștem este fața întunecată a Greciei:
imoralitate crasă, homosexualitate, dispreț față de femeie...

45. Prin extraordinarele cuceriri ale tânărului Alexandru

Macedon, Grecia ajunge nu doar stăpâna lumii, ci și matricea
culturală a popoarelor din antichitatea ultimelor secole
dinainte de Hristos. Limba greacă devine limba universală.
Globalizarea ajunge la un prag nemaiatins până atunci.
 Notați: Globalizarea este o strategie fără egal în a șterge
identitatea unui popor!!

46. După moartea timpurie a lui Alexandru cel Mare, imperiul lui
imens este împărțit între cei patru generali ai săi. Regiunea
Est-mediteraneană, respectiv Palestina și Siria, revine
generalului Seleuc I Nicator.
În 175 î.Hr., sirianul Antioh IV supranumit „Epifanul”,
(tradus: „Manifestarea Zeului”), ajunge pe tron. Cu pretenția
de a fi „dumnezeu” unic, nu poate să nu observe împotrivirea
iudeilor de a fi monoteiști. Determinat să-și impună cultul în
Ierusalim, Epifanul pătrunde cu oștile sale până în Templu,
așezându-și steagurile pe ziduri.

47. Ca act culimnant, poruncește să se aducă jertfa porcului,

pentru profanarea locașului sacru. Apoi dispune de uciderea
capilor națiunii, astfel sperând să și-o aservească.
Dacă la început n-a întâmpinat rezistență serioasă, ofensa
adusă adevăratului Dumnezeu trezește scrupulele religioase
ale credincioșilor, care se revoltă sub conducerea familiei
preoțești al Macabeilor.

48. În mod neașteptat, fervoarea religioasă a iudeilor ajunge la

cote incredibile.
În anii ce-au urmat (167 – 160 î.Hr.), oștile de iudei au
spulberat în lupte succesive trei corpuri de armată, victorii
împotriva oricăror previziuni.

49. Într-un moment crucial, în decembrie 165 î.Hr., macabeii

restaurează serviciul divin în Templul purificat și rededicat.
Astfel, închinarea adevărată, reînviată, mărturisește din nou
despre Yahweh, Dumnezeul îndurărilor.

50. * Deși moștenitoare a culturii grecești, Roma este cunoscută

sub o altă față. Nemiloasă și rapace, Roma subjugă prin
viclenie și trădare popor după popor. Astfel, ajunge Regina
lumii.

51. În succesiunea imperiilor, antichitatea euro-asiatică n-a

cunoscut o putere mai mare, mai agresivă și mai extinsă ca
Roma. Închinătoare a cultului babilonian travestit pe rând în
veșminte egiptene, persane, babiloniene și grecești, Roma cea
inclusivistă față de orice religie politeistă a ridicat intoleranța
față de creștinismul primar la cele mai crunte represalii.
 După cele două războaie iudeo-romane, când creștinismul a
ajuns să se disocieze vizibil de iudaism, creștinii au devenit
obiectul explicit al persecuției, în mai multe valuri succesive.
Încă din secolul I, în timpul împăratului Claudiu (41-54
d.Hr.) s-a manifestat ostilitate față de cretini, care au fost
izgoniți din Roma din pricina activismului lor misionar.

52. Dar primul cezar care i-a prigonit cu o cruzime bestială a fost
Nero (54-68 d.Hr.). În urma incendierii Romei pentru a da
mai mult farmec piesei sale de teatru „Arderea Troiei”, ca să
scape de furia poporului, Nero a dat vina pe creștini.

53. Pe unii i-a adunat în circuri și i-a dat pradă fiarelor sălbatice
ca să distreze poporul.

54. Pe alții i-a legat pe ruguri și i-a transformat în torțe vii ca să-i
lumineze grădinile noaptea.
Cei credincioși și-au sacrificat viața nevoind să aducă tămâie
idolilor, nici să retracteze credința lor în Hristos.
Se apreciază că au pierit câteva zeci de mii de creștini.

55. Dintre cezari, dintre cei mai îndârjiți prigonitori, unii au fost
oameni de nimic, în timp ce alții au fost conducători
puternici, chiar filosofi.
* (Urmează enumerarea cezarilor anti-creștini – prin Click)
Toți vedeau în creștinism o forță disonantă față de politică de
globalizare a etniilor și religiilor.
Creștinii, „un popor alcătuit din toate neamurile, având legi
deosebite și o închinare aparte”, având însă un fel de a fi
foate atrăgător, ei constituiau nota disonantă care complexa.
Creștiin erau un spin în coastele poporului deșănțat și ale
împăratului.

56. Cum vulgul roman fusese răsfățat cu „pâine și circ”, nevoia

de noi spectacole cu sânge a făcut ca oficialitățile frustrate să
recruteze pe creștini, o marfă foarte la îndemână șicu totul
necostisitoare.

57. Inventivitatea diabolică n-a cunoscut limite. (Se poate explica

imaginea: o femeie legată de un taur și târâtă în
confruntarea lui cu diverși gladiatori.)

58. De departe, cel mai crud și mai sistematic exterminator a fost

inteligentul Dioclețian. El a dispus distrugerea tuturor
lăcașurilor de cult, arderea cărților creștine și interzicerea
închinării, chiar și în privat. Persecuția lui a fost cea mai
 lungă și generalizată, durând din 303 până în 313, când noul
împărat Constantin decretează edictul de toleranță de la
Milan.

59. Așa s-a născut Biserica creștină, din jertfa lui Isus Hristos,
mergând pe calea însângerată a crucii, călindu-se în focul
prigoanei, convingând astfel pe nenumărați contemporani că
adevărul atât de luminos al Evangheliei este mai prețios decât
viața.
„Sângele martirilor a fost sămânța creștinilor” spunea
Tertullian.
Și de la o mână de ucenici, biserica a ajuns să cucerească în
câteva secole întreaga lume cunoscută, din insulele britanice,
și până în India și chiar China.

60. Dumnezeu însă veghea asupra martorilor Săi!

Nici un suflet n-a fost trecut cu vederea. Numele fiecăruia a
fost înscris în Cartea Vieții. Partea lor este învierea drepților,
o recompensă incomparabil mai mare decât prețul unei scurte
vieți.

61. Sângele a curs suficient. Și Dumnezeu a zis: „Destul!”

Furia prigoanei a încetat pentru câteva decenii, doar ca să
lase loc unei altfel de agresiuni din partea unui alt fel de
Antihrist, unul mult mai subtil decât omul cu sabia.

62. (Este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și pune

întrebările. După consumarea acestora, instructorul va veni
cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
Era de așteptat ca Marea Luptă să nu se încheie aici. Ea doar
urma să intre într-o nouă fază, când activitatea lui Antihrist să
ia o cu totul altă înfățișare, mult mai perfidă împotriva
închinării adevărate.
Despre noua strategie a lui Antihrist, strategie care continuă
și astăzi, se va ocupa tema viitoare.
Tema 7: Antihristul printre noi
1. (Cuvinte de salut și introducere generală)
Sfârșitul lumii, cel anunțat de astrologi și temut de omenire
nu este o catastrofă imprevizibilă, întâmplătoare ca o
coliziune cu asteroizii... După cum toate lucrurile ajung, mai
devreme sau mai târziu la un deznodământ, la fel istoria
lumii, înecată în crime și nelegiuiri nu poate să dăinuie. Dacă
există un Dumnezeu al iubirii și dreptății, „sfârșitul” va fi ca
ultima zi de război, când toate lucrurile se întorc în matca lor,
în pace și armonie...
Studiul anterior a trecut în revistă încercările lui Antihrist
(=interfața umană sau instituțională a diavolului), pe care le-a
exercitat până la întruparea lui Isus Hristos, cu scopul de a
desființa închinarea adevărată - singura postură în care
Dumnezeu poate lucra pentru salvarea omului.
După venirea lui Hristos, odată cu întemeierea „noului Israel”
= Biserica alcătuită nu pe criterii naționale, ci pe criterii
spirituale, diavol a fost nevoit să-și schimbe strategia.
De-acum, Marea Luptă avea să intre într-o nouă fază, în care
lucrătura lui Antihrist va lua o cu totul altă înfățișare, mult
mai perfidă.

2. În studiul anterior am descoperit fața păgână a lui Antihrist.

Astăzi vom descoperi o altă față, neașteptat de creștină,
grație căreia disimularea și travestiul lui se va dovedi mult
mai eficace pentru cei care în mod sincer Îl doresc pe
Dumnezeu.
Și, cum Biserica nu mai este legată de un teritoriu dat, ci este
difuzată în orice neam și orice limbă de pe pământ, vom
descoperi pe Antihrist răspândit pe tot mapamondul. El este
chiar printre noi...

3. În vechea sa ipostază din timpul Vechiului Testament,

agentul uman al diavolului * acționa în opoziție directă cu
Revelația divină,
* după cum o indica chiar și numele: „ANTI – Hrist”.
Dacă Hristos era iubire, pace, bunătate, Antihristul se
manifesta prin ură, război, răutate.

4. Noua lui strategie, dimpotrivă, încearcă diversiunea nu prin

opoziție, ci prin falsificare, la fel cum bancnota falsă uzurpă
și fraudează piața și economia, înșelând atât producătorul de
bunuri, cât și cumpărătorul.
 Metoda lui * se va numi tot „ANTI-Hrist”. Doar că va
avea cel de-al doilea sens al cuvântului grecesc ANTI.
Despre el prea puțină lume a avut ocazia să afle.

5. (O serie de Click-uri. Le citesc participanții)

Dacă consulți un dicționar grecesc, descoperi acest sens mai
puțin cunoscut de lume. Iată câteva utilizări în greacă pentru
prepoziția „Anti-”:

6. Hristoși mincinoși s-au înmulțit. Doar în secolul XX au fost

22 de pretinși Mesia, dintre care cei mai cunoscuți sunt
Sun Myung Moon, Jim Jones, David Koresh. În perioada
2000-2015 au apărut alți 5.
În imagine este un individ rus, pe noul său nume Visarion,
care pretinde a fi Hristos reîntrupat. A fondat în Siberia
comunitatea „Ultimul Testament” și a adunat până acum
5.000 de aparținători. El crede în extra-tereștri, în dreptul de a
te sinucide și în sfârșitul lumii foarte curând.
Dar toate acestea sunt doar CARICATURI ale lui Antihrist,
motive de zâmbete ironice. Căci Antihrist nu se joacă de-a
„uite-popa, nu e popa”.
Adevăratul Antihrist nu este interesat de câteva mii de naivi.
El următește „toată lumea” și se folosește de o autoritate pe
care nici o persoană individuală n-o posedă...

7. Încă în timpul prigoanei de la sfârșitul primului secol,

bătrânul apostol Ioan denunța deja „duhul lui Antihrist” la
lucru.
La data aceea, nu era vorba de o instituție și nici de un fals
Hristos, ci doar de învățături bizare, promovate de
„gnostici”.
Dacă acesta a fost doar „duhul” lui Antihrist. Dar „trupul”?
Care să fie manifestarea în formă vizibilă, corporală, al
agentului Satanei?

8. Scriptura ne oferă două „chei”, ambele din Noul Testament.

Prima pe care o menționăm ne-o furnizează apostolul Pavel,
în scrisoarea a 2-a către Tesaloniceni, scrisă la aproximativ
20 de ani după învierea și răstignirea lui Isus Hristos.
Iată ce ne descoperă Pavel:

9. Inspirat de Dumnezeu, Pavel face portretul robot al

Antihristului cu o teribilă exactitate. *
(Urmează câteva enumerări cu Click)
Din cele enumerate, se distinge o șocantă contradicție între
înfățișarea sa profund bisericească și atitudinea sa anti-
 biblică, prin faptul că-și arogă prerogative divine și se
supraordonează Sfintei Scripturi, stricând Legea lui
Dumnezeu.

10. A doua cheie ne-o dă chiar Isus Hristos. Ca unul care

recunoștea deplina inspirație a celor 39 cărți ai Scripturii
iudaice de-atunci, respectiv Vechiul Testament, Isus Se
rezumă să ne trimită la sursa care-l descoperă. Este vorba de
cartea unui profet din secolul VI î.Hr.
Cuvintele Mântuitorului sună astfel:

11. La ce „monstruozitate care devastează” Se referea Isus?

În prima instanță, Mântuitorul făcea o aplicație a cuvintelor
lui Daniel la legiunile romane ce urmau să distrugă
Ierusalimul și Templul în anul 70 d.Hr. Dar „aplicația” nu
este tot una cu „explicația”
Ca să identificăm explicația propriu-zisă, mai exact sensul la
care se referea însuși Daniel (la care Mântuitorul face doar o
aluzie cu aplicație la viitorul foarte apropiat ucenicilor), este
nevoie deschidem cartea și să ne familiarizăm cu profeția lui
Daniel

12. Sunt patru capitole profetice de primă însemnătate din cele

12 ale cărții lui Daniel, capitole care privesc SFÂRȘITUL. *
Aceste patru capitole prezintă istoria lumii începând cu
imperiul Babilonian și până la revenirea lui Isus Hristos pe
norii cerului.
Încă un amănunt: Capitolele acestea nu desfășoară o singură
poveste de-a lungul a patru capitole (ca la un roman), ci
prezintă aceeași istorie (de la Babilon și până la Sfârșit), dar
în mod repetitiv, astfel că capitolele 7, 8 și 9 repetă
desfășurarea istorică din cap. 2, dintr-un alt unghi și în alți
termeni, în funcție de latura pe care vrea s-o scoată în
evidență din aceeași istorie.
Iată, de exemplu, modul în care corespund capitolele 2 și 7:

13. Profetul NU LASĂ la latitudinea cititorului decodificarea

simbolurilor, ci el însuși le explică: (Urmează Click-uri)
- Capul de aur, ca și leul înaripat – este imperiul babilonian
Pieptul și brațele de argint, ca și ursul cu cele trei coaste în
gură – sunt perșii
Pântecele și coapsele de aramă, ca și leopardul cu patru aripi
– sunt grecii lui Alexandru Macedon
Iar picioarele de fier, ca și fiara cu zece coarne – reprezintă
Roma păgână.
14. Atunci însă când prezintă ultimul imperiu, Roma, viziunea
lui Daniel descrie și EVOLUȚIA imperiului roman. Istoria ne
învață că, odată cu gravul declin al Romei, imensul teritoriu
al imperiului a fost treptat ocupat (între anii 376 și 572) de
triburile germanice, (respectiv: vizigoții, ostrogoții, francii,
vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, longobarzii,
burgunzii). Acestea au format zece regate. Daniel dăduse
explicația: „coarnele înseamnă împărății”.
Numai că, după prăbușirea imperiului roman de apus (476
d.Hr.), o ciudată evoluție se produce printre cele zece
„coarne” / regate germanice.
* Un „corn mic” (mai mic și mai slab decât toate cele 10
anterioare), își face apariția, dând la o parte trei dintre
„coarne” !?
De-acum reflectorul profetic se concentrează exclusiv pe
acest „corn mic”. Pe cine reprezintă acest bizar „corn” de
obârșie tot romană?
Daniel dă câteva indicații surprinzătoare!

15. Versetul 25 ne spune că acest „corn mic” :

a. va avea o atitudine de extremă aroganță față de
Dumnezeu;
b. va asupri și va prigoni pe sfinții Celui Preaînalt;
c. va schimba vremurile și Legea divină; și
d. va domina o perioadă de trei ani și jumătate.
Mântuitorul, cel care ne-a trimis la profetul Daniel prin
cuvintele „Cine citește, să înțeleagă!” (Matei 24:15) reia în
Apocalipsa Lui subiectul fiarei cu zece coarne și a „cornului
mic”:

16. * Observați că fiara din Apocalipsa se regăsesc leul, ursul,

leopardul și ciudata fiară. Aceasta este prezentarea unitară,
într-o singură fiară, a CELOR PATRU IMPERII pe care
Roma le-a incorporat și a căror cultură a preluat-o :
(de la Babilon a luat religia; de la Medo-Persia – modelul
administrativ; iar de la Greci, cultura).
Fiara este Roma, pentru că ea are cele 10 coarne, și este în
faza divizării imperiului de apus.
În cele șapte versete se regăsesc cu o uimitoare precizie
trăsăturile cornului mic:

17. (Explicați trăsăturile prezentate identic atât în Daniel cât și

în Apocalipsa. Click-uri !)
Nu există nici un dubiu privind caracteristicile descrise atât în
Daniel (sec. VI î.Hr.) și Apocalipsă (sec. I d.Hr.). Ele țintesc
spre aceeași identitate romană!
 (Nu întâmplător, aplicația lui Isus Hristos din Matei 24:15
vizează același imperiul roman, de data asta limitată doar la
un segment secundar din istoria profetică.)
Dacă continuăm să completăm „portretul robot” al cornului
mic, vom găsi câteva indicii în plus în fiecare dintre cele
două surse:

18. (Se citesc de către participanți trăsăturile...)

Cu atâtea detalii punctuale și având istoria la îndemână, nu se
poate să nu fim în stare să identificăm „cornul cel mic” din
Daniel, corespondenta „fiarei care se ridică din mare” din
Apocalipsă.

19. * Serviciile de criminalistică reușesc să găsească infractorul

având adesea mult mai puține date de identificare. Cronicile
imperiului roman ne scutesc de multă căutare, servindu-ne ca
„pe tavă” informațiile care deconspiră identitatea lui
Antihrist.
Să deschidem Istoria și să găsim cele trei „coarne” (regate
germanice), care au fost dislocate cu prilejul afirmării
politice a „cornului mic”.

20. Odoacru, conducătorul herulilor l-a detronat pe ultimul

împărat, Romulus Augustulus, și s-au auto-proclamat rege al
Italiei (476).
* Regatul lor se întinsese pe coastele Dalamției și pe întinsul
întregii Italii.
Herulii au fost zdrobiți curând după aceea de ostrogoții lui
Teodoric (493).
(Detalii se găsesc în carte, la pag. 82)

21. Vandalii și-au stabilit imperiul în nordul Africii în 429,

* de unde dominau vestul Mediteranei.
În 534 au fost zdrobiți de Belizarie, generalul împăratului
Iustinian I.
(Detalii se găsesc în carte, la pag. 82)

22. Ostrogoții sub Teodoric s-au stabilit în locul herulilor * și

au constituit un regat puternic.
Dar după moartea lui Teodoric, în lipsă de lideri puternici,
regatul slăbește și, în 552, dispare de pe turnanta istoriei.
(Detalii se găsesc în carte, la pag. 82)
ȘI ce are de-a face dispariția a trei „regate barbare” cu
„cornul cel mic” ?
 La data asta este prematur să se tragă o concluzie. De reținut
este că cele trei regate barbare, deși creștinate, împărtășeau
teologia ereticului Arie din Alexandria, o teologie diferită de
crezul creștin așa-zis „ortodox” (drept-credincios).

23. Dispariția autorității politice pe teritoriile imperiului roman

de apus, datorită dislocării celor trei regate germanice, a fost
oportunitatea pentru un aspirant la domnie.
Numele lui?
Să lăsăm istoria să vorbească:

24. În cartea sa: „Ce este creștinismul?” de istoricul Adolf

Harnack, citim:
* (Cineva citește pasajul. Click)
Cum a ajuns Harnack la această concluzie?

25. După înfrânterea ostrogoților, Italia era răvășită și în

continuare amenințată de alte triburi germanice. În urma
ciumei teribile ce a înjumătățit populația imperiului de răsărit
cu sediul la Constantinopol, dar și din pricina distanței față de
teritoriile din vest, împăratul Iustinian încredințează Italia
spre guvernare episcopului de Roma, prin „Pragmatica
sancțiune”....
Deja de mai mult de 100 ani în urmă, împărații recunoșteau
papilor o serie de prerogative politice. Încă din secolul IV,
papa își achiziționase vaste teritorii în jurul Romei - numite
„Patrimoniul Sfântului Petru” sau „Republica Sf. Petru”.
Deja de atunci era considerat liderul neoficial al imperiului
roman de apus.
În 756, Pepin cel Scurt emite o altă „Pragmatică sancțiune”
prin care oferă recunoașterea oficială a „Statelor papale”,
state ce au dăinuit până în 1870.

26. Dar „stăpânirea mare” din profeția lui Daniel nu se referă la

cele câteva provincii italiene.
Papii Evului mediu erau stăpânii Europei. Ei stăpâneau peste
prinții și regii Europei, decretând decizii în teritoriile regilor
și anulând ordinele acestora oricând voiau.
Papa din imagine, Rodrigo Borgia, unul din cei mai stricați
oameni de pe pământ, nu numai dintre creștini sau papi,
poartă o sabie ca semn al dominației politice!

27. Între împărăția papei și toate celelalte state ale lumii există o
diferență fundamentală:
 A mai existat vreun stat care să fie în același timp și
Biserică? Și care stat a exercitat în același timp autoritate
eclesiastică?

28. Vaticanul este singura Biserică-Stat, o combinație

inimaginabilă, amestecând împărăția spirituală și nevăzută a
lui Hristos (care a zis: „Împărăția Mea nu este din lumea
asta” - Ioan 18:36) cu împărăția politică și fără scrupule a
regilor pământului. Papa nu este doar episcopul unei biserici,
ci și suveranul unui stat cu ambasade în toată lumea, chiar și
la ONU. El este implicat în toate deciziile politice, și încă cu
multă autoritate!
În aceată condiție bizară, de „himeră” (animal compus din
părțile mai multor animale), papa se socotește mai presus de
toți și de toate, stăpânind și peste conștiințele oamenilor, dar
și peste trupurile și bunurile lor.

29. Împărații n-aveau pretenția să fie purtați în lectică pe umerii

oamenilor.
Dacă papii o făceau, asta se datora simțământului lor de
superioritate, cum ei înșiși recunosc:

30. (Se citește textul. Click)

Recunoașteți nota de aroganță și sfidare, atât de străină de
spiritul lui Isus Hristos?

31. Chiar și în vorbirea curentă, a spune „vorbe mari” sugerează

megalomania, pretenția de a considera că ești „cineva”.
Documentele istorice ne oferă nenumărate exemple:

32. (Se citește textul, de preferat de către participanți)

Papa Hildebrand (1073-1785), cunoscut sub numele de
Grigore VII, este considerat cel mai autoritar dintre toți papii,
prin a cărui autoritate a subjugat pe împărații care i se
împotriveau.
Dar vorbe mai mari ca ale lui le-au rostit alți papi:

33. * Rețineți pretenția lui Bonifaciu: el, un „duhovnic”, are

pretenția că este Cezar, o copie a vechilor împărați ai Romei
păgâne.

34. Lumea seculară de azi nu mai distinge sensul propriu al

termenului „hulă”, pentru ea însemnând o vorbă de ocară.
 Totuși, hula înseamnă altceva, sens pe care îl regăsim în
argumentele fariseilor (Ioan 10:33 și Luca 5:21). Hula
înseamnă:
- Prenția de a poseda prerogative divine; și
- Pretenția de a putea acționa ca Dumnezeu, iertând păcate.

35. Pentru „Cornul cel mic” din Daniel 7:25 și din Apocalipsa
13:6, aceasta este caracteristica specifică!
Vaticanul însuși prin cronicarii săi confirmă pretențiile
hulitoare ale papilor:

36. (Se citește textul, de preferat de către participanți. Click)

37. (Se citește textul, de preferat de către participanți.

E de specificat că în carte există mult mai multe mărturii
istorice...)

38. Orice hulă este hulă, dar există unele hule mai mari ca altele.
Cea mai mare dintre ele este aceea că pretinde oficiul de
Mare Preot al lui Isus Hristos (vezi Evrei 8:1), pretenție prin
care Îl uzurpă și Îl înlătură în modul cel mai direct.

39. (Se citește textul, de preferat de către participanți. Click)

40. Uzurparea nu este oficializată decât prin schimbarea

legislației țării: un alt stăpân, deci o altă stăpânire cu alte legi
!

41. Tocmai asta a întreprins și papa.

„Vremile” pe care cornul cel mic le schimbă nu se referă la
anotimpuri (pe care nimeni nu le poate schimba), nici la
sărbători populare... ci la sărbătorile religioase.
Faptul că profeția asociază schimbarea vremurilor alături de
schimbarea legii este un indiciu către acea poruncă ce
stipulează timpul sacru pentru închinarea adevărată: porunca
a IV-a.

42. (Se citește textul, de preferat de către participanți. Click-uri)

Pretențiile acestea sunt cu totul ignorate de marele public de
astăzi care continuă să privească instituția papală ca pe un
reper moral și spiritual.

43. Dacă papa este urmașul lui Hristos, Cel care a zis: „Iubiți pe
vrăjmașii voștri...” și „Bagă sabia în teacă...” atunci mă
întreb:
 Ce fel de război poți purta cu o ceată de sfinți? În acest caz,
nu este război, ci un simplu ...măcel.

44. Arderea pe rug...

* Grigore al IX (1227) a fost primul care a stipulat concret
că e de datoria fiecărui catolic să persecute până la moarte pe
eretici.
Motivele de erezie variau între „dubii asupra unui complicat
punct teologic” sau „bănuiala de a fi vrăjitoare” și până la
„deținerea sau citirea Bibliei de către laici”.
Pentru a-i găsi totuși un motiv Ioanei d’Arc (1412-1431) spre
a o arde pe rug, i-au imputat vina capitală „de a fi purtat
haine bărbătești !”
Timp de aproape 800 ani, fumul „ereticilor” s-a suit spre cer.

45. (Se citește textul, de preferat de către participanți. Click)

De reținut că acestea nu sunt acuze aduse de ne-catolici, ci
sunt chiar declarațiile oficiale ale oficialităților Vaticanului.

46. Se apreciază că în timpul lungei sale dominații, papalitatea a

pricinuit moartea a aproximativ 50 milioane de „eretici”.
* Estimarea aceasta nu este deloc exagerată dacă numai
cruciadele contra Albigenzilor (Catarilor) din sudul Franței
(1209-1229) au exterminat între 2 și 4 milioane; și numai
războiul Contrareformei (1618 – 1648) a depopulat Europa
cu 15 milioane de suflete.

47. Alături de indicii privind ideologia și actele „cornului cel

mic”, profeția dezvăluie într-un mod neașteptat de clar
perioada dominării lui mai presus de împărații pământului.
Profetul Daniel vorbește despre „trei vremi și jumătate” și „o
mie două sute șaizeci de zile”, iar Apocalipsa despre „o mie
două sute șaizeci de zile” și „patruzeci și două de luni”.
În ce privește începutul și sfârșitul domniei papalității, istoria
este clară:
Cine este familiarizat cu Biblia, știe că în profeție, „o zi”
corespunde unui an, la fel cum într-o hartă geografică, „unui
centimetru” îi corespunde un număr de km.

48. În anul 533, împăratul Iustinian decretă autoritatea

eclesiastică a papei, ca fiind capul tuturor episcopatelor,
singurul care poate decide în materie de credință.
*
49. În 538, la numai cinci ani de la decretul lui Iustinian,
generalul Belizarie (venit să elibereze Roma de ostrogoți)
face jocul împărătesei Teodora (și a soției sale Antonia).
Astfel, fără nici un temei bisericesc, ci din pure rațiuni
politice,
* îl arestează pe papa Silveriu
* și-l condamnă la exil, întronând în locul acestuia pe
perfidul diacon Vigilius. Acesta, de teamă de a nu-l vedea pe
Silveriu repus, îl ucide prin înfometare.
Întronarea papei prin puterea politică și lansarea sa în
caruselul puterii seculare marchează data de început al
domniei lui.
După 1260 de ani:

50. În 1793, Comitetul Siguranței Publice a revoluției franceze ,

al cărui președinte este Robespierre,
* decretează încetarea cultului catolic, cu naționalizarea
proprietăților bisericii și transformarea lăcașurilor în magazii
sau grajduri.

51. Iar în 1798, mâna dreaptă a lui Napoleon, pe nume generalul

Alexandre Berthier, ia cu asalt Vaticanul și-l ia pe Papa Pius
VI prizonier.

52. El proclamă Republica Italiană și decretează desființarea

veșnică a scaunului papal.
În imagine se prezintă chiar facsimilul decretului lui Berthier
și * fragmentul de text care afirmă acest lucru. *

53. Așadar, prin decret * – sunt 1260 ani.

* Iar prin sabie – * sunt tot 1260 ani
Nu există nici o justificare istorică care să explice de ce
„primirea rănii de moarte” de către papalitate a trebuit să se
întâmple EXACT după 1.260 ani de la instituirea ei.
Singura rațiune îi aparție lui Dumnezeu, Acela care
controlează istoria și care o și prezice.

54. Nimeni nu mai credea în resuscitarea instituției papale care,

timp de veacuri, a umilit capetele încoronate și s-a prevalat
de bogățiile neamurilor. În ciuda oricarei previziuni, profeția
iarăși se împlinește cu exactitate:

55. În zilele de 11-12 februarie 1929, în sala de protocol al

palatului Lateran, Benitto Mussolini și cardinalul Gaspari
(delegatul papei Pius XI) au semnat * istoricul „Tratat de
la Lateran”, în care statul italian îi conferea pe de o parte o
 despăgubire uriașă ca o compensație pentru pierderii statelor
papale, iar pe de altă parte îi conferea o serie de favoruri și
beneficii.
De-atunci încolo, papalitatea și-a continuat activitatea
politică pe toate planurile, astăzi fiind considerat de lumea
politică și de mass media ca fiind ...Autoritatea nr. 1 în lume.
Rana de moarte fiind de-acum vindecată, papa poate să-și
ducă la sfârșit planul: ca toți, mici și mari, să i se închine.

56. Impostura – oricât de măiastră, nu rezistă multă vreme.

Scena reprezintă una din cele mai celebre imposturi...
* (Se va relata istoria celui mai celebru impostor, care a
reușit să fie proclamat țar în Rusia medievală, având intenția
de a introduce închinarea romano-catolică poporului rus.
Pag. 90)

57. Cuvântul încercat al lui Dumnezeu a vorbit: Antihristul este

demascat.
Rămâne de văzut ce atitudine luăm noi cei care știm aceste
lucruri...

58. (Este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și pune

întrebările. După consumarea acestora, instructorul va veni
cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
Cu strategia impostorului dezvăluită, ne putem întreba pe
bună dreptate: „Câtă vreme va mai dura jocul funest?”
Studiul următor ne va prezenta modul în care Dumnezeu va
interveni la fel de eficace, ca și în vechime.
Tema 8: Vești bune despre Judecată
1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)
Până cu câteva decenii în urmă, oamenii priveau „Sfârșitul
lumii” sub semnul Judecății divine pentru derapajele morale
și politice ale lumii. Generațiile de astăzi au despuiat sfârșitul
de orice conotație retributivă. Fără Dumnezeu, catastrofa
poate surveni oricând, la întâmplare.
Astfel au schimbat cercetarea de sine și regretul – cu
resemnarea detașată în fața hazardului.
Ce surpriză vor avea contemporanii când Hristos Își va arăta
fața în ajunul „Sfârșitului”, purtând însă nu coroana de spini,
ci mantia de Judecător.

2. Abuzurile, nedreptățile, rănile nerăzbunate... toate cer o

judecată.
Noțiunea ne înspăimântă, pentru că ne știm cu toții
nedesăvârșiți, pătați. Conștiința ne este martoră pentru
greșelile noastre.
Și totuși, n-avem motive să ne temem. Sfânta Scriptură are
un set de vești bune cu privire la Judecată.

3. În lume există oameni religioși și atei. Ca și ideologie,

ateismul s-a afirmat în secolul XIX și prin anii 1970 a ajuns
să numere 4,5% din populația lumii. În 2010, ateismul se află
în scădere, ajungând cam 2% din populația lumii.
Totși, 2% este mult! Dacă populația globului numără 7
miliarde, atunci 2% reprezintă 140 milioane, ceea ce este
foarte mult.
Acum mă întreb:
Când știința (în limitele ei materialiste) nu poate demonstra
nici existența și nici ne-existența lui Dumnezeu, cum îți
explici că 140 milioane aleg pur și simplu (ca pe o credință)
să nu creadă în Dumnezeu?
* Alegerea aceasta este cu atât mai absurdă cu cât ateismul
– evoluționismul – nu oferă nici un sens vieții!

4. Există un temei, unul decisiv: * Judecata !

Conștiința sensibilă a oricărui om îl condamnă: „Vinovat!”
În loc să caute să îi fie înlăturată vinovăția – ceea ce
presupune să admită că este ticălos și vinovat, fapt care
jignește mândria omului – ateul preferă să înlăture cu
îndârjire pe Dumnezeu.
* Este asemenea raționamentului unui copil care închide
caietul cu teme nefăcute și zice: „Nu mai văd nici o temă de
făcut...”
5. Indiferent cu vor să-și proiecteze oamenii destinul,
Scriptura ne vorbește despre o Judecată și despre o pedeapsă:
focul de la sfârșit. Iar executorii „Judecății de apoi” nu sunt
dracii, ci îngerii. Aceștia vor aplica sentința dreaptă, în
funcție de alegerea oamenilor.

6. Totuși, îngerii nu sunt judecătorul, ci doar executorii. Și

judecătorul?
Din amintiri vagi, auzite de la oameni, judecătorul va fi
Dumnezeu!
E corect, dar e și fals!
Cercetarea atentă a Evangheliei ne scoate la vedere un adevăr
care ne aduce mult confort mental și emoțional:

7. Judecătorul care va cântări fiecare caz în parte este Însuși

Isus.
Ochii Lui privesc altfel decât ai celui din imagine.
Isus este Păstorul cel blând!
El este Cel care Și-a dat viața pentru tine. El are milă de
slăbiciunile tale.
El te și poate ajuta chiar să scapi de judecată.

8. În temeiul atributelor Sale divine, Isus cunoaște lucrurile

ascunse ale oamenilor. El pătrunde si duhul și sufletul!
Atributele divine (...atotștiința Lui) sunt cele care Îi dau
competența de a judeca imparțial.
Dar mai are încă o calitate care-L recomandă doar pe El să
fie Judecător:

9. Este Fiul Omului, unul care cunoaște din proprie experiență

atât slăbiciunile inerente naturii căzute, cât și puterea ispitelor
care asaltează pe orice copil al lui Adam!
Este ca un terapeut care mai înainte a fost el însuși un rob al
drogurilor. Chiar acest lucru îl face în stare să-l înțeleagă
mult mai bine pe cel dependent de droguri și să-l conducă, pe
baza propriei sale experiențe, la vindecare.
Aceasta este PRIMA veste bună despre Judecată !

10. Răspunsul vine pe buze fără să stai pe gânduri: „Evident:

PĂCATUL”...
Un cucernic spunea: „Judele va cântări viața și faptele
fiecăruia și va aduna toate păcatele, mici sau mari. Și va face
o grămadă uriașă. ȘI cel mai nevinovat dintre noi va avea o
grămadă atât de mare, încât va merita „o veșnicie de osândă”
la foc mic! Ca să doară mai tare!”
 Chiar dacă cuvintele lui sunt exagerate, cine dintre noi nu
este conștient de păcătoșenia sa. Și atunci, putem oare să
merităm altceva decât OSÂNDA?
Ei bine, există o A DOUA VESTE BUNĂ despre Judecată...

11. Cunoașteți istoria pe care o evocă imaginea? (Povestiți în

două cuvinte episodul din Ioan 8, vers. 1-11)
Acesta este Isus. El a venit să scape pe păcătos din păcatele
sale, nu să îl osândească.

12. Acum, dacă El „ridică păcatul lumii”, înseamnă că păcatele

tuturor oamenilor au fost – în principiu – iertate. Deci
nimeni n-ar trebui să vină la judecată pe motivul păcatelor
sale, întrucât ele au fost ispășite de Hristos.
Moartea Lui ne dă o a doua șansă, de a începe viața de la
Zero. Și – pășind alături de El – să nu mai păcătuim. Și chiar
dacă vreodată am mai aluneca, Hristos nu obosește iertând,
DACĂ atitudinea noastră este de ură față de păcat și de
angajare în luptă contra pornirilor noastre păcătoase, pentru a
nu mai păcătui.

13. Avem de ales între a trece de partea lui Hristos, Jertfa noastră
de ispășire, sau de a rămâne fără El, continuând să ne bălăcim
în păcat.
Deuteronom 30: 15-19 scrie:
„Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul...
binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi
sămânţa ta...”

14. A fost un caz...

(Se relatează istoria lui O’Hare, pag. 95. Click-uri)
Când există o motivație puternică, când ai o cauză bună,
găsești și puterea să înlături tentația poftelor, chiar și frica.

15. Unii care au păcate îndrăgite în suflet, se bucură că ÎNCĂ

NU a venit ceasul judecății. Și că până atunci mai este
muuult timp. Cine știe, poate că mai durează o mie, zece mii
sau poate chiar ...milioane de ani. Atunci când o nenorocire
nu este iminentă, firea omului se liniștește consolându-se:
„Nu este acum!”.
Spre surpriza multora, Isus spune:

16. Mai citiți o dată versetul. Ce zice?

Va să zică, ziua judecății nu este „apoi” – „Ziua de apoi”, ci
este chiar ACUM !
Aceasta este poate cea mai bună veste despre Judecată.
 Imaginați-vă că un hoț a furat un milion de dolari dintr-un
seif. Camerele video au înregistrat totul, iar amprentele sale
au rămas ca martore împotriva lui. Este doar o chestiune de
zile până să fie prins. Cu această frământare in minte, hoțul
hotărăște să meargă SINGUR – nu la poliție ca să fie arestat;
ci la Judecător.
Dosarul lui de incriminare este deja pe biroul acestuia. Hoțul
mărturisește totul și cere scăpare! Milionul de dolari... nu-l
mai are. N-are ce să restitui. Și judecătorul scrie un CEC de
un milion de dolari pe numele hoțului. I-l dă ca să plătească
paguba, iar...

17. ...pe dosarul de incriminare, judecătorul pune o ștampilă:

„Achitat...” Respectiv: Achitată toată datoria;
Și pe acest temei, nelegiuitul este absolvit de vina lui.
Vedeți? Pocăința devansează judecata, cât încă Hristos
poate interveni pentru iertarea și reabilitarea noastră!
Păcatele noastre pot merge „mai înainte la judecată” (1
Timotei 5:24), adică ASTĂZI, pentru că azi încă este timpul
de har. Cât timp încă trăim, sau până vine Isus Hristos a doua
oară, dosarul nimănui nu va fi închis.
Atenție: când murim, dosarul nostru este închis și sigilat.
După moarte, nu se mai poate interveni în nici un fel.
Apostolul Pavel spune clar: „...oamenilor le este dat să moară
o singură dată, iar DUPĂ ACEEA vine judecata...” (Evrei
9:27), și nu „o a doua șansă”.
Cei ce cred că după moarte mai pot avea loc „pile și
intervenții” din partea „sfinților” ca să fie scoși din iad sau
din purgatoriu, sunt păcăliți de cei care merg după părerile
oamenilor, ale tradiției, și nu după Sfânta Scriptură!

18. Veste inimaginabil de bună!

Orice om poate scăpa de pe-acum de moartea ce va fi dată ca
pedeapsă pentru păcat și să intre în viață veșnică! Putem să
nu mai apărem la Judecata de apoi, dacă AZI ne trimitem
păcatele înainte, ca să fie șterse de sângele lui Isus Hristos.

19. Orice judecată se bazează pe niște repere precise: în materie

de greutate, avem „kilogramul etalon” (în imagine), alcătuit
din 90% platină și 10% iridium și este ținut sub clopote de
sticlă pentru a-l feri de orice intemperii sau agent corosiv.
În materie de drept divin, Dumnezeu are „etalonul” pe care l-
a dat la Sinai. Legea celor Zece Porunci este standardul rostit
de gura lui Dumnezeu și scris de însăși mâna lui Dumnezeu,
pentru ca nici o „intemperie” sau vreun „agent coroziv” să
nu-l altereze.
 Este însă ciudat că în lumea creștină continuă opinia, despre
care am mai vorbit, că Legea lui Dumnezeu a fost substituită
cu un termen vag, pe care fiecare și-l interpretează cum vrea:
„iubirea” pe care – zic ei – Hristos a instituit-o în locul
celeilalte.

20. Este bine să ne reamintim ce a zis Însuși Isus, privind acest

etalon divin!
Cei care cred că Isus a venit cu o nouă lege ca să înlocuiească
poruncile din Vechiul Testament, ignoră faptul că
Mântuitorul NU A VENIT CU NIMIC NOU :

21. El doar CITEAZĂ cele două versete din Vechiul Testament.

Unul se află în Deuteronom 6:5
iar al doilea în Levitic 19:18 !
Legea nu este alternativa negativă a dragostei.
Legea este dragoste. Hristos n-a adus nimic nou în materie de
teologie, în afară de Jertfa Lui!
Adevărul este același, neschimbat ca Kilogramul Etalon din
Biroul Internațional de Greutăți și Măsuri din Paris.
Este atât de important ca noi să ne evaluăm ASTĂZI în
lumina Legii divine, așa cum a dat-o El, pentru că ASTĂZI
trebuie să ne trimitem dosarul spre anularea vinovăției
noastre.

22. Motivul pentru care unii preferă să creadă că Cele Zece

Porunci nu mai sunt valabile, este că ele îi osândesc.
Există două porunci contestate frontal de creștinii majoritari:
Porunca a II-a și Porunca a IV-a. Iar celelalte sunt acceptate
doar în manieră relativă, la modul aproximativ.
Care este relevanța poruncii să „nu ai alt Dumnezeu” astăzi,
când lumea nu mai crede în idoli de lemn, piatră sau metal,
dar când idolii sunt mai numeroși ca oricând: senzualism,
materialism, intelectualism, secularism... ?
În timp ce ateii Îl resping în totalitate pe Dumnezeu, ca să
scape de El ca Judecător,
Creștinii preferă să respingă doar Etalonul judecății Sale,
despuindu-L pe Dumnezeu de orice criteriu de judecată. Fără
să se dezică de „creștinism”, ei realizează exact același lucru
ca și ateii.

23. Dacă păcatele noastre, chiar și cele mai rele, au fost

„achitate” prin sângele lui Hristos, care va fi motivul pentru
care unii vor fi judecați? Care va fi „capul de acuzare” în
ziua aceea?
 Dacă zici: „păcatele”, gândește-te că ele au fost deja plătite în
principiu pentru toată lumea, de jertfa lui Isus?
Și atunci?? O întâmplare adevărată ne lumineaza
neclaritatea.

24. (Se povestește cazul lui George Wilson, pag. 99. Click-uri)
Wilson a fost spânzurat NU pentru păcatul lui, ci pentru că
a respins grațierea oferită.
Decizia de grațiere a lui Isus, acordată în alb tuturor
păcătoșilor de pe planetă, nu va intra în vigoare decât dacă
este însușită.
Deci: Capul de acuzare în Ziua Judecății va fi:
Nu „păcatele”... ci RESPINGEREA Harului lui Isus
Hristos!

25. Motivul major pentru care oamenii resping harul lui Hristos
este preferința pentru plăcerea pe care le-o dă păcatul, plăcere
scurtă și idioată (ca și drogurile), dar captivantă.

26. O, dacă ne-am aminti în fiecare zi că „Judecata are loc

ASTĂZI”.
Fiecare zi poartă cu sine macazul, spre viață sau spre moarte.
Punctul critic este NU păcatul, ci Hristos. În funcție de relația
noastră (puternică sau slabă) cu El prin credință, păcatul își
va pierde puterea asupra noastră, sau dimpotrivă ne va
domina.

27. Odată, ziua de ASTĂZI va trece și NU va mai exista un

„MÂINE”.
„Ziua de apoi”, atât de nedorită de Dumnezeul îndurărilor, va
veni în cele din urmă.
Sfânt Scriptură descoperă evenimentele în ordinea derulării
lor.
Mântuitorul spunea:

28. Din cuvintele rostite de Mântuitorul, așa cum scrie în limba

greacă, reiese că toți morții vor învia, și buni, și răi.
Hristos ne mai informează că există „două învieri”:

29. * „O înviere a vieții” – de care vor avea parte cei ce L-au

primit pe Hristos și; și
* - „O înviere a Judecății” – de care vor avea parte cei ce L-
au respins pe Hristos

30. „Judecata de apoi” se declanșează la a Doua Venire a lui Isus

Hristos.
 Cum se succed evenimentele? Apocalipsa vine cu
explicațiile de detaliu!

31. Urmăriți diagrama:

Imaginea (1) marchează momentul Marelui Advent, a
revenirii Domnului Hristos în slavă.

32. La glasul lui Isus, care cheamă pe copiii Săi din țărână, morții
care au murit în credința în Hristos înviază în trupuri
nemuritoare.

33. În aceeași clipă, cei care sunt în viață la Revenirea Domnului

și care și-au curățat viața în sângele lui Isus sunt instantaneu
transformați. Trupurile lor nu mai poartă semnele bolii și ale
degenerării. Ei înviază în trupuri proslăvite și, împreună cu
morții înviați, se înalță, ca să întâmpine pe Domnul Isus în
văzduh.

34. La vederea slavei Mântuitorului și a sfinților îngeri, toți

nelegiuiții pier.

35. În mia de ani ce urmează, cei mântuiți sunt cu toții luați la

cer, în prezența Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, să se
bucure de „odihna Canaanului ceresc”. În plus, ei vor avea și
o lucrare de făcut:

36. Ei participă la revizuirea și evaluarea deciziei Judecătorului

divin, exact la fel cum o curte de jurați formată din oameni
obișnuiți iau parte la proces și validează, sau chiar
invalidează hotărârea curții de judecată. (În țările comuniste
s-a desființat „curtea de jurați”. El însă există în Anglia,
Belgia, Franța , Germania, etc... ca și în Statele Unite).
Cu siguranță că în mintea celor mântuiți vor fi multe
nedumeriri: „De ce tata, fiul... nu sunt printre cei mântuiți?”
Implicarea lor în cercetarea dosarelor va șterge orice îndoială
cu privire la caracterul lui Dumnezeu și dreptatea sentinței
Lui.
Când jurații declară drepte judecățile lui Dumnezeu, procesul
deliberării s-a încheiat, la sfârșitul mileniului.

37. În tot acest răstimp de o mie de ani, pământul este în ruine,

pustiu și nelocuit.

38. Doar Satana și îngerii lui decăzuți planează deasupra

scenariul catastrofic. Obișnuiți să fie activi în ispitirea și
hărțuirea păcătoșilor, acum ei șomează: nu mai au pe cine să
 ispitească. Frustrați, vreme de o mie de ani, demonii au timp
să contemple urmările rebeliunii lor.

39. La sfârșitul mileniului, nelegiuiții înviază. Li se oferă

privilegiul să-și cunoască dosarul, să ia notă de sentința
veșnică și să ceară lămuriri, dacă au ceva de spus în apărarea
lor.
În fața ochilor lor trec toate ocaziile când mila lui Dumnezeu
a bătut la ușa inimii lor, când mâna Sa a fost întinsă, ca să-i
scape din cursele diavolului. Ei revăd cu groază toate
nelegiuirile pe care le-au săvârșit cu plăcere, situațiile când
au blocat cu îndărătnicie glasul conștiinței lor, când au
încurajat pe alții la rău.
Ei văd pe Hristos pe care păcatele lor L-au răstignit.
Ei văd și minunățiile Împărăției oferite celor mântuiți, dar de
care ei n-au parte.

40. Cel ce șade pe tron, proslăvit, este același care a suferit ocara
și durerea. Toate faptele și atitudinile vor fi cântărite doar în
lumina Crucii.

41. Aceasta este Judecata ce are loc, actul în care cu toții: îngerii,
locuitorii lumilor necăzute, cei mântuiți, dar și cei osândiți
pot recunoaște nețărmurita îndurare a lui Dumnezeu, respinsă
și batjocorită timp de milenii.

42. Cărțile din cer stau ca mărturie înaintea tuturor.

Nu sunt „cărți”, ci rapoarte întregii vieți înregistrate în modul
cel mai subtil, în care se regăsesc nu numai faptele și
cuvintele, ci până și gândurile ascunse, și îndemnurile
respinse, totul!

43. În marea gloată a celor pierduți sunt toți răzvrătiții: păgâni

sau creștini nominali. Sunt torționarii antichității, legionarii
cruzi, cruciații perfizi, conchistadorii avizi, naționaliștii
mândri... Între ei sunt și conducătorii lor: Hanibal, Nero,
Iulian Apostatul, Mohamed, Napoleon, Hitler, Stalin...
Strigăte de căință ca cele ale lui Iuda se înalță spre Isus.
Este însă prea târziu. Ușa harului atât de mult timp
disprețuit, a fost închisă.

44. Focul atât de intens încât topește până și stânca, îi nimicește

într-o fracțiune de secundă pe cei răzvrătiți. El nici nu este
perceput, în scurtimea sa. Ceea ce produce nespusă suferință
sufletească sunt regretele prea mult întârziate.
Acesta este ceasul pentru „plânsul și scrâșnirea dinților”.
45. Focul atât de intens încât topește până și stânca, îi nimicește
într-o fracțiune de secundă pe cei răzvrătiți. El nici nu este
perceput, în scurtimea sa. Ceea ce produce nespusă suferință
sufletească sunt regretele prea mult întârziate.
Acesta este ceasul pentru „plânsul și scrâșnirea dinților”.

46. Pentru o bună înțelegere, ne vom lua timp să parcurgem

punctual fazele judecății finale.

47. Astăzi, în fiecare zi până la revenirea Domnului Hristos, se

derulează * Judecata de cercetare.
Îngerii notează totul. Se strâng probele vinovăției sau ale
nevinovăției oamenilor.

48. Fiecare este judecat personal înaintea standardului divin.

* Se întocmește dosarul.
Cu cea mai mare atenție se evaluează relația personală cu
Isus Hristos.
Acesta este factor decisiv în clasarea dosarului, sau
dimpotrivă, în predarea lui către completul de judecată pentru
osândă.

49. Odată cu A Doua Venire a lui Hristos, când sfinții ocupă

scaunele de judecată, are loc * procesul de deliberare a
Curții de jurați. Întrucât judecățile lui Dumnezeu sunt drepte
și adevărate, nu se produce nici o schimbare privind
încadrarea cazului.
Aceasta reprezintă Judecata de deliberare.

50. La încheierea celor o mie de ani, cei nelegiuiți înviază ca să-

și afle sentința.
* Spre deosebire de celelalte două perioade care durează
mult, faza a treia se consumă scurt.
Focul de o forță atomică consumă într-o clipă pe cei răzvrătiți
și tot decorul păcatului.
Acesta este judecata de executare, cea care încheie istoria
tragică a pământului, ca să facă loc * Împărăției lui
Dumnezeu, pregătit de atâta vreme celor care Îl vor fi iubit
mai mult decât pe ei înșiși.

51. Ceasul se grăbește.

Timpul s-a scurtat. *
Nu există decât o zi la îndemână. Astăzi... „Astăzi dacă auziți
glasul Meu, nu vă împietriți inima...”
52. Fiul Omului, Mântuitorul oricărui om din orice neam, limbă
și popor, stă la ușă și bate.
Tu ce Îi răspunzi?

53. (Este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și pune

întrebările. După consumarea acestora, instructorul va veni
cu întrebarea care pregătește studiul următor:)
Întrebarea care lansează următorul studiu este:
„Ce repere ne-ar putea ajuta să aflăm că evenimentele finale
se precipită?”
Tema 9: Ultima strigare
1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)
Sfârșitul lumii... În perspectiva lui Hristos, este un eveniment
de așteptat
Din cuvintele Lui, am înțeles că semnele pe care alții le
contabilizează (foamete, ciumi, cutremure, războaie) nu ne
sunt de prea mare folos pentru a înțelege la care bornă
kilometrică ne aflăm până la Sfârșitul lumii.
Dar există vreun alt reper pe care ni-l dă Isus, afară de
împlinirea Evanghelizării, care să ne pună în gardă privitor la
evenimentele finale?
Tema de astăzi descoperă un alt indiciu dintre cele mai
semnificative. Când îl vei întâlni în viața curentă, atunci să
știi că sfârșitul se precipită, este chiar „la uși” !

2. Dumnezeu nu a lăsat pe copiii Săi în întuneric. Cuvântul Său

este un reper sigur!
Astăzi vom afla despre „semnul” specific, un semn chiar mai
concret decât misiunea evanghelizării.

3. Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu n-a adus niciodată

judecățile Sale peste pământ fără ca să îi avertizeze pe
oameni cu suficient timp înainte.
Noe a predicat 120 ani înainte ca să vină potopul.
Lot stătea zilnic la poarta Sodomei, încercând să-i întoarcă pe
sodomiți de la fărădelegile lor.
Ierusalimul n-a fost nimicit de Nabucodonosor mai înainte ca
profețul Ieremia să consume ani de zile în avertizarea
poporului.
...Nici chiar Vezuviul n-a erupt fără să anunțe catastrofa celor
ce erau dispuși să înțeleagă...
Consecvent cu Sine Însuși, Fiul lui Dumnezeu le-a descoperit
ucenicilor Săi „semnul” care avea să îi pregătească pentru
ultimul episod al istoriei lumii.

4. Un semn pe cer care precede iminenta Revenire...

Care să fie acest semn, pe care Isus îl numește „Semnul
Fiului Omului”?

5. Un semn pe cer care precede iminenta Revenire...

Care să fie acest semn, pe care Isus îl numește „Semnul
Fiului Omului”?

6. Ca să identificăm „semnul Fiului Omului”, este nevoie să-L

urmărim pe Domnul Hristos în relația Sa cu istoria omenirii.
 Nu doar manifestarea Sa trupească în Palestina secolului I, ci
prezența Sa de la Facere încoace.

7. * Evanghelia Îl așază pe Domnul Hristos în rolul de

Creator. În prezența Tatălui și a Duhului Sfânt, Hristos este
Acela care a rostit cuvintele „Să fie lumină”, întrucât El este
chiar Cuvântul creator.

8. Luându-Și de la început rolul de Răscumpărător al omenirii

căzute, Hristos a însoțit viața patriarhilor din vechime, * de
la Adam până la ultimul profet...
Într-una din disputele cu fariseii, Isus a afirmat un lucru
extraordinar:

9. Cu siguranță că Isus a avut o legătură personală cu Avraam,

cel mai evident în ajunul distrugerii Sodomei și Gomorei,
atunci când stătea în cortul patriarhului și îl anunța că peste
un an Sara va avea un fiu.

10. Cât timp Israel era în pustia arzătoare, Isus era în stâlpul de
nor și stâlpul de foc, conducând poporul prin deșertul plin de
primejdii.
Iar atunci când erau istoviți de sete, El este Cel ce le-a dat
apa din stânca lovită.
Atunci când Pavel Îl numește „Stânca” din care a curs viață,
apostolul face trimitere la trupul Lui care, străpuns de lance,
dă păcătoșilor viață!

11. Pe Sinai, Legea a fost rostită de însăși gura lui Isus.

El este creator, dar și legiuitor. Pavel confirmă că, într-
adevăr, Isus a fost și „este Cuvântul”.

12. Cine altcineva a stat alături de copiii Săi în foc, și care să

uimească pe împărat cu înfățișarea Sa de Fiu de Dumnezeu?
Profetul Daniel îl numește „Voievod” și „Ocrotitorul copiilor
poporului Israel”... (Daniel 12:1) Acesta este într-adevăr Isus,
în virtutea angajamentului pe care Și l-a luat ca Fiu al
Omului, al doilea Adam, Mielul lui Dumnezeu, Mântuitorul !

13. Tradițiile populare au atribuit mai multe „semne” /simboluri

pentru Isus Hristos. Unele au semnificație istorică, altele –
semnificație estetică, iar altele – teologică. De exemplu:
Semnele rănilor în palmă; Literele grecești Xp (monograma
constantiniană), Semnul crucii; Peștele; Soarele; Mielul...
Isus însă vorbește de un singur „semn” al Lui.
 Dacă ne gândim că Isus a pășit în arena unei Mari Lupte, este
de așteptat ca „semnul Lui”, un SIGILIIU, să fie o
proclamație, o replică la problema care a generat Lupta.
Vă amintiți care a fost litigiul pe care l-a iscat Lucifer?

14. În cer, Lucifer a constestat calitatea unică și neimitabilă de

„Dumnezeu”, prin aceea că și-a propus: „Voi fi ca Cel
Preaînalt” (Isaia 14:14)
Pe pământ, a constetat teritoriul lui Dumnezeu, pretinzând că
deține drept de proprietate asupra Terrei și a speciei umane,
prin determinarea lui Adam să abdice.
În acest context trebuie căutat semnul lui Hristos. El trebuie
să corespundă însăși „Declarației de misiune” cu care a venit
Isus pe pământ:
- Să afirme că Dumnezeu este Dumnezeu și Creator, unic
proprietar asupra întregului Univers.
- Și să nimicească pretențiile diavolului de stăpân asupra
pământului și al oamenilor.
Este remarcabil că regii pământului și-au făurit Semne
/Sigilii purtătoare de semnul regalității.
În vechime, un sigiliu imperial conțin următoarele date:

15. Priviți acest sigiliu al unui rege din Scoția, din 1310. El
poartă cele trei elemente de identificare a sa ca monarh.
(Se citesc cele trei elemente ale lui Robertus... Click-uri)
Și ce desemnează aceste elemente?
(Alte trei Click-uri)
Din raportul biblic, este evident că pământul a fost creat
ulterior răscoalei lui Lucifer. Și Atotștiutorul Dumnezeu,
cunoscând mai dinainte drumul pe care Adam îl va alege, a
ținut să-și pună amprenta Sa de Împărat al Împăraților asupra
Terrei, chiar de la început.
El a conceput un sigiliu care să imprime calitatea și
prerogativele Sale divine în viața terestră.
Pentru ca nimeni să nu-l poată contesta, l-a imprimat în chiar
mijlocul Codului Său moral, Cele Zece Porunci:

16. Așadar, în ea se regăsesc:

(Trei Click-uri)
Acum, în lumina Marii Lupte, începe să fie și mai clar de ce
apare porunca Sabatului în chiar inima Decalogului. Este
singura pecete a autorității Sale de Creator.
Și nu numai!

17. Pe lângă dreptul de proprietar prin creație, El are un al doilea

drept de proprietar
 * acela prin Răscumpărare:
Așa cum l-a scos pe Israel din Egipt, câștigându-și „dreptul
de soț”, tot așa, prin Hristos: „a răscumpărat... cu sângele Său
oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi
de orice neam”. (Apocalipsa 5: 9)
Calitatea de răscumpărător se găsește stipulat tot în porunca a
IV, în argumentația Deuteronomului.
Dacă ne amintim că Isus Hristos a fost Creator și
Răscumpărător - Dumnezeu activ în timpul Vechiului
Testament; și că El Însuși a proclamat Sabatul pe Sinai, este
limpede că Sabatul este semnul autorității Sale pe care
diavolul o contestase.
N-a existat nimic mai specific în tezaurul Revelației divine,
pe care Israel îl purta cu mai multă gelozie, ca Sabatul.

18. Două lucruri sunt de remarcat din textele indicate:

(1) Că doi autori, Moise și Ezechiel, despărțiți de
aproximativ 1.000 ani, punctează exact aceleași funcții ale
Sabatului.
(2) Că aceste funcții sunt:
a. De semn distinctiv („sunt un semn între Mine și voi”)
b. De informare a lumii păgâne („după care se va
cunoaște că Eu sunt Domnul”)
c. De sfințire a celor care îl respectă („că Eu sunt
Domnul care vă sfințesc”)
Pentru ca nimeni să nu aibă vreo rezervă cu privire la
apartenența semnului Sabatului de Isus Hristos, El declară:

19. La încă 500 ani după Ezechiel, Isus se identifică ca „Domn

al Sabatului”, la fel cum poartă și titlurile de „Domn al
vieții” (Fapte 3:15) și „Domn al păcii” (Isaia 9:6)

20. Într-o Mare Luptă, la atac se răspunde cu atac.

La dezinformare cu dezinformare.
La semn... cu un semn opus!
După ce Satana și-a creat un contra-sistem (numit „lumea),
cu anti-valori (cu forme ale păcatului), I-a opus lui Hristos un
contra-semn.
Nu îl veți găsi nici în codul de bare (care n-are de-a face cu
diavolul, ci cu comerțul), nici în microcip. În schimb îl veți
găsi în Biblie:

21. Semnul fiarei ese un semn de apartenență și supunere

necondiționată, sub amenințarea blocajului economic. Acesta
este, practic, o condamnare la moarte!
 666 ? Vă amintiți de originea lui babiloniană? Vă amintiți de
contra-semnul lui Nimrod, „numărul 6”, semnul „Omului”,
ca replică la semnul „Fiului Omului”, numărul 7 ?
Este aceeași veche strategie de a nimici închinarea
adevărată. Acum, în ultima sută de metri a istoriei,
Antihristul va forja cu putere, prin constrângere.

22. Apocalipsa cap. 13 care ne-a familiarizat cu „666”, ne

prezintă fiara care iese din mare – simbol al Romei (atât
păgâne cât și creștine). Prin intermediul unei alianțe cu
puterile politice ale lumii, omenirea va fi somată să
primească semnul ei pe frunte sau pe mână.
Roma papilor nu se sfiește să-și recunoască semnul. Ba chiar
se mândrește cu el:

23. (Se citește textul)

* Poziția sus menționată nu este una privată. Este chiar
poziția oficială a papalității. În nenumărate rânduri ea a
susținut că această schimbare o reprezintă cel mai bine în
calitatea de putere spirituală supremă, chiar mai presus de
Dumnezeu și Hristos.

24. (Se citesc pasajele)

*

25. (Se citește pasajul prima parte, până la Click...

*
și se insistă pe proclamarea duminicii ca SEMN al
papalității)

26. (Se citește pasajul * și se insistă pe proclamarea duminicii

ca SEMN al papalității)
Imaginea prezentată este coperta Bulei lui Ioan Paul II,
întitulată „Ziua Domnului”, în care papa pledează pentru
păzirea duminicii de către toți creștinii.

27. Bătălia pentru semn e în toi, pe plan spiritual, informațional,

social, politic, mediatic...
Pentru cei ne-informați sau seculari, problema „semnului”
este o chestiune măruntă și fără importanță: „C-o fi așa sau
altfel, e totuna!”
Dar lupta se dă pentru „cei aleși”, oameni care Îl iubesc pe
Dumnezeu și vor să fie în ascultare de voia Sa.

28. Ce înseamnă acest „666” ? Cum trebuie el „socotit” de cel ce

are înțelepciune?
 Înarmați cu informațiile din Biblie, în lumina Marii Lupte, nu
va fi anevoios să descifrăm taina lui 666.

29. Este cunoscut că numărul 7 reprezintă amprenta lui

Dumnezeu în creațiune și răscumpărare.
Pe de altă parte, este fapt istoric că numărul 666 are origini
babiloniene, ca o replică la adevărata închinare.
Aici însă se ridică o altă necunoscută: SOCOTIREA acestui
număr.
Mintea omenească a găsit tot felul de speculații ingenioase:
că în cutare numerologie este Nero, ba Hitler, ba Reagan, ba
chiar Computerul, chiar și Internetul...
Ne reamintim că simbolistica aceasta NU SE APLICA la
orice, ci DOAR la domeniul religios. Biblia nu are o altă
temă decât mântuirea oamenilor. Biblia reține doar tot ce are
legătură directă cu această temă si relevant în Marea Luptă ce
se dă în jurul închinării.
Deci, trebuie să ne întoarcem la domeniul spiritual și să ne
amintim de acea prepoziție „ANTI-”, care constituie primul
pas în dezlegarea enigmei.

30. Înainte de înălțarea Sa, Isus a promis ucenicilor că le va

trimite un LOCȚIITOR, „un alt Mângâietor” care urma să-i
învețe și să-i călăuzească prin scenariile Marii Lupte.
Duhul Sfânt este deopotrivă cu Isus: este a Treia Persoană a
Dumnezeirii. El nu este legat de un trup, cum a fost Isus după
întrupare. Ca atare poate fi pretutindeni în orice loc si orice
timp.
Pe acest temei, Duhul Sfânt este Locțiitorul de drept și de
fapt al lui Hristos, cu sarcina de a ocroti Biserica până la
porțile Raiului.

31. Dar iată că profeția s-a adeverit: „Vor veni în numele Meu
Hristoși mincinoși...”
Odată cu ridicarea de către puterea politică a episcopului de
Roma în poziție supremă, „duhul lui Antihrist” s-a „întrupat”
în instituția papalității.
„Papa” înseamnă „tată”. Or Hristos a spus: „Să nu numiți pe
nimeni Tată, căci Unul singur este Tatăl vostru...” (Matei
23:9)
Papa și-a arogat toate atributele divine, purtându-se ca și
Dumnezeu pe pământ, pe unicul temei că el este „substitutul
Fiului lui Dumnezeu”, sau „locțiitorul lui Hristos”, sau „vicar
al Fiului lui Dumnezeu”, adică „ANTI-HRIST”,
Această pretenție a fost de nenumărate ori invocată ca suport
pentru infailibilitate!
 În acest fel, Papa a uzurpat locul cuvenit Duhului Sfânt și s-a
așezat pe sine ca unic îndrumător și învățător al adevărului
divin. De-acum, oricine vrea să fie mântuit trebuie să fie
avizat de papa și este destul.

32. Titlul venerat de „Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu” apare

pentru prima oară într-un document care a avut un rol
hotărâtor în afirmarea supremației episcopului de Roma drept
„cap” al bisericii.
Este vorba de așa-numita „Donațiune a lui Constantin”,
făcută papei Silvestru.

33. „Donațiunea lui Constantin” este o „diplomă” oferit de

Constantin cel Mare episcopului Romei, prin care îi conferă
stăpânire nu doar peste episcopatele creștine, ci și peste
puterea civilă. (Se citește pasajul).

34. Cu acest prerogativ a încercat papalitatea să stingă toate

diferendele, atât între bisericile surori – între cele din răsărit
și cele din apus -, cât și cele dintre Papă și regii pământului.
Pentru conformitate, au fost inserate câteva facsimiluri ce
confirmă adevărul acestor lucruri.

35. Copie modernă a unui document din 1320 ce aparține

teologului Augustinus Triumphus.

36. Un alt document dintre multele existente.

37. Chiar dacă „Donațiunea lui Constantin” a fost dovedită a fi

un fals grosolan, datând de prin sec. VIII, papii și prelații
catolici au continuat să se prevaleze de privilegiul acestui
titlu.

38. Două publicații recente confirmă utilizarea în prezent a

titlului menționat.
Prima publicație este Bula Bafianae, datată 28 iunie 1968. În
ea papa Paul VI întroniza un episcop african, ocazie cu care
se prezintă ca fiind „Vicar al Fiului lui Dumnezeu”.

39. Al doilea document reprezintă un volum, publicat în 1990 și

semnat de iezuitul Malachi Martin, biograful papei Ioan Paul
al II-lea.
În două rânduri, la paginile 114 și 122, papa este numit
„Vicar al Fiului lui Dumnezeu”.
„Bine...”, ar putea întreba cineva. „Dar ce legătură are
titlulacesta cu 666 ?”
 Profeția îndeamnă pe cel înțelept să „socotească”. Aritmetica
latină, în loc de cifrele arabe ce le utilizăm noi azi, folosea un
număr de șapte litere latine cărora le-a conferit următoarele
valori numerice.
Cifra M = o mie; D = cinci sute; C = o sută; L = cincizeci;
X = zece; V = cinci; I = unu.
Să „socotim” acum titlul cel mai proeminent, titlu care
uzurpă persoana și lucrarea Duhului Sfânt:

40. (Se socotește... Apoi Click)

Literele A, R, S, F, E n-au în lb. latină nici o valoare
numerică.
Unii apărători ai papei spun că în lume există mulți oameni,
al căror nume au litere cu valoare numerică ce ar da 666. De
exemplul numele pictorului „Evgene Delacroix = 666”
Este adevărat. Dar nici un nume de „simplu cetățean” nu
îndeplinește celelalte „99” de caracteristici ale unei instituții,
trăsături pe care le enumeră profeția și care au fost expuse în
tema a 7-a.
În toată lumea, nu există decât o singură instituție care
îndeplinește cu o uluitoare exactitate toate condițiile. Aceasta
este papalitatea. Aici nu poate fi „întâmplare”, ci doar
Providență.

41. Marea Luptă ne privește pe noi, pe fiecare. Trebuie să alegem

între a sluji un stăpân sau pe altul. Implicit, trebuie să alegem
între două semne:
semnul lui Hristos, sau semnul lui Antihrist?
Alegi pe unul dintre cei doi protagoniști, prin adoptarea
semnului Lui. Este ca și uniforma. Nu poți să porți uniforma
unei armate în timp ce pretinzi că te lupți pentru armata
dușmană.
Pentru a câștiga imagine într-o lume secularizată și
deocamdată democratică, papalitatea a dosit sub preș
pretențiile sale de supremație și caracterul său exclusivist,
evitând să aducă în mod vizibil în discuția publică „semnul”
pe care îl vrea impus.
Dar, din spatele cortinei, el lucrează subteran la extinderea
influenței sale și pregătește terenul pentru a determina statele
să decreteze „Legea Duminicală”

42. Deja, începând din anii 1880, au apărut asemenea legi în

Statele Unite. Ele încă mai există în legislația unor state
americane, dar sunt neoperative.
* În lume, lucrurile deja se mișcă
 Profeția care până acum s-a împlinit cu o exactitate
uimitoare, ne anunță că în curând, foarte aproape, guvernele
statelor lumii sub imperativul papalității, vor decreta Legea
Duminicală.

43. Și atunci când „legile albastre” vor reveni pe agenda politică

a lumii, se va da din nou pe față spiritul fiarei, care va
recurge la vechile metode de constrângere. Toată mânia
balaurului se va revărsa peste ultima generație a pământului
și mai ales asupra Rămășiței.

44. (Este timpul să se ofere participanților ocazia de a-și pune

întrebările. După consumarea acestora, instructorul va veni
cu întrebarea care pregătește studiul următor.)
Ultimul act al Marii Lupte este aproape.
„Ce urmează după acest act? Cum se va instaura Împărăția
Cerurilor pe un pământ încă bântuit de păcat?”
Despre acest subiect va trata studiul următor, ultimul din
ciclu.
Tema 10: Adevăratul „sfârșit”
1. (Cuvinte de salut și introducere generală...)
„Sfârșitul lumii” se profilează la orizont. Ochii noștri îl văd
însă altfel. Deasupra umbrelor și amenințărilor, răsare lumina
curată a Prezenței lui Dumnezeu care știe tot și conduce tot.
Atâta timp cât suntem la adăpostul Lui, nu ne mai temem !
Suntem la capătul serialului nostru.
Ne-am clarificat, rând pe rând, subiectele cheie: originea
răului, natura păcatului, aspectele mântuirii, închinarea
adevărată, judecata lui Dumnezeu...
Implicit, am revizuit și strădaniile diavolului de a ne lipsi de
închinarea adevărată prin lucrarea complexă a lui Antihrist.
Ne-a mai rămas doar prezentarea ultimei faze a istoriei
mântuirii: Așezarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

2. Despre aceasta se ocupă tema prezentă.

Dar mai înainte ca Împărăția Cerurilor să fie reinstaurată pe
planeta bântuită de păcat și moarte, este necesar să existe o
încheiere a socotelilor, o eradicare a cauzei răului, un
SFÂRȘIT.
Tema de azi va desfășura ultimele aspecte ale bătăliei dintre
bine și rău, Hristos și Antihrist.
Vom înțelege Adevărtul sfârșit, cu totul altul decât acel
„sfârșit devastator al întregii specii umane” așa cum și-o
imaginează cei care nu L-au cunoscut încă pe Dumnezeu.

3. Nu este om care să nu dorească după o lume mai bună, unde

domnește pacea și armonia. În căutarea ei, unii își schimbă
orașul, țara, prietenii... în speranța că „în altă parte” este mai
bine.
Acest dor este mărturia că Dumnezeu a pus în noi „gândul
veșniciei”, dorul după o lume unde tinerețea este fără
bătrânețe și viața e fără de moarte.
Dincolo de visările copilăriei, căutarea după un loc mai bun
este cu atât mai acută, cu cât supraviețuirea pe planeta
noastră a ajuns o problemă. Rapacitatea omului consumerist a
generat poluare, deșertificarea, secătuirea resurselor.
Din multe părți se aud glasuri autorizate care cer lumii o
schimbare. Dar cine le ascultă?

4. În 2012, un grup de savanți îngrijorați au dat curs unui

proiect mai mult decât îndrăzneț, prin care să salveze
omenirea de pe pământul care în curând va fi incapabil să
mai asigure viața. Proiectul se cheamă: Mars One.
S-a plănuit strămutarea, în 2027, a unui prim eșalon de
 „pionieri ai spuraviețuirii” pe planeta Marte. Programul
prevede ca un număr de 100 de temerari să fie răsădiți pe
planeta pustie, fără întoarcere, ei pregătind terenul pentru
aleșii destinați să perpetueze specia umană.
Totuși, oricât de realizabil ar fi, Mars One este infinit de
departe de ideal. Nimeni nu vrea doar „supraviețuirea” în
condiții de pușcărie de maximă securitate (acestea ar fi
condițiile de pe Marte). El vrea mai întâi împlinirea
sufletească: fericirea, pacea, armonia între oameni.
Pentru nevoia care strigă, Dumnezeu are un plan mai bun !

5. Revenirea lui Isus Hristos, după cum a făgăduit, privește pe

„orice om”. Fiecare, fie credincios, fie răzvrătit, se va
confrunta cu Mântuitorul: spre binecuvântare, sau spre pieire,
după cum a ales în nenumăratele ocazii.
Dacă cei ce L-au dorit ca Salvator și L-au iubit mai mult
decât interesele lor egoiste, trecătoare, vor tresălta și vor intra
„în bucuria Stăpânului”, în darul vieții veșnice. În schimb cei
care s-au alipit de păcat și au respins șansa salvării, vor avea
o altă realitate:

6. Pe norul care se apropie de pământ se află Hristos, același

pentru toți. El nu Își va schimba înfățișarea pentru unii, ci va
fi tot El, Hristos cel bun și blând. Dar prezența păcatului în
sufletul celui răzvrătit îl va face să nu poată suporta
apropierea Celui neprihănit.
Moartea va fi de o mie de ori preferabilă întâlnirii față în față
cu Cel pe care L-a străpuns.

7. Ne vine greu să acceptăm chipul unui Dumnezeu înfățișat

Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine. Imaginea aceasta
este atât de contradictorie cu chipul blând al Păstorului divin.
Mă întreb, totuși: Ar putea exista un Dumnezeu care sa nu fie
indignat la vederea copiilor Săi arși de vii în Daghestan,
măcelăriți în Nigeria, torturați de oameni dedați celui rău...?
Să nu fie indignat când la fiecare 6 secunde, un copilaș moare
de foame (United Nations World Food Programme), în timp
ce doar în Marea Britanie se aruncă atâta mâncare încât ar
acoperi un stadion Wembley zilnic? Cum să nu se mânie El
când doar în Suedia, 18 fete sunt violate pe zi, fără ca
guvernul să se sesizeze că există o problemă morală în
cultura generației tinere?
Cu siguranță că mânia lui Dumnezeu nu seamănă cu ura și
dezlănțuirea noastră. Este doar o indignare adâncă, ce curând
o să explodeze. Cu siguranță, Dumnezeu și va interveni, așa
cum a făcut-o la Potop.
8. Va fi un eveniment mondial și sincronic... Așa începe ultimul
act al sfârșitului, unul luminos! Toți cei care L-au ales pe
Hristos, rămășița credincioșilor din orice neam, vor fi
eliberați din teribila stare de strâmtorare ce va învălui
pământul în acele clipe. Iar îngerii îi vor ridica într-un punct
comun în spațiul și vor forma o ceată imensă în jurul
Mântuitorului.

9. Pavel detaliază evenimentul: (Urmează Click-uri)

a. Cei morți în Hristos vor învia întâi în trupuri nesupuse
putrezirii.
b. Drepții găsiți în viață vor fi transformați: firea
pământească, îndatorată păcatului, va fi definitiv
distrusă, iar ei vor fi „îmbrăcați în nemurire”.
c. Deodată, cei înviați împreună cu cei transformați vor
fi ridicați la cer, ca să se întâlnească cu Mântuitorul.
d. Întreaga mulțime a mântuiților și a îngerilor se vor
îndrepta spre tronul lui Dumnezeu.

10. Acolo, în cerul lui Dumnezeu, copiii Lui se vor bucura de

odihna „Canaanului ceresc” vreme de o mie de ani.

11. Să ne amintim că diavolul nu este un alt „dumnezeu”, ci o

ființă căreia Dumnezeu, din rațiuni superioare, îi împrumută
încă viața, până la o vreme. Diavolul nu face decât ce îi este
permis să facă de către Stăpânul universului.
Venirea cosmică a lui Hristos schimbă pentru totdeauna
traseul diavolului.

12. Pentru cei care citesc pasajul acesta cu imaginația croită după
mitologia greacă, își reprezintă această arestare și încarcerare
a diavolului în mod literal.
Ei pierd din vedere că Apocalipsa este o carte de simboluri și
că cele mai multe scene sunt „traduse” în termenii experienței
omenești, cu toate că ele comunică o altă realitate, mult mai
cuprinzătoare pe care noi, în limitele noastre, nu ne-o putem
reprezenta mental.
Ce să însemne „Adâncul”, „lanțurile”, „închiderea
diavolului”...?
Revizuirea scenei „Judecății finale” (am desfășurat-o în a
opta prezentare) ne aduce și răspunsul:
„Lanțurile”, ca niște instrumente de imobilizare a unei ființe,
reprezintă condițiile de pe pământ în urma celei de-a Doua
Veniri: nemaifiind oameni de înșelat (credincioșii au fost
ridicați la cer, iar necredincioșii au pierit la vederea Fiului
 Omului venind pe nor) diavolul și îngerii lui sunt realmente
„șomeri”, fără a mai putea exercita vreo activitate. Condițiile
date îi leagă și-i fac neputincioși.

13. În ce privește „Adâncul”, Biblia îl definește în Geneza 1:2,

când „pământul... pustiu și gol” este numit „Adâncul”
învăluit în „întuneric”.
„Adâncul” desemnează deci Pământul „dezolat, gol, pustiit”,
așa cum rămâne după înălțarea lui Isus Hristos și a celor
mântuiți la cer.

14. Minunata „Planetă albastră”, capodoperă creațiunii, arată

acum ca o ruină. Vreme de o mie de ani, diavolul va re-
memora întreg cursul rebeliunii sale. Va înțelege și el, o dată
mai bine, prețul despărțirii de Dumnezeu, prețul păcatului.
În timpul celor o mie de ani, pământul se va „odihni” de tot
sângele și păcatul care l-a îmbâcsit. Este mileniul sabatic
pentru pământ, dar și pentru locuitorii universului care au
privit cu inimile strânse la tragedia celor 6.000 de ani de
tiranie diabolică.

15. La încheierea celor o mie de ani, Isus Hristos, încoronat ca

Rege al Universului, coboară pe Terra, ca să-Și ia în
stăpânire planeta răscumpărată prin jertfă. Împreună cu Sine
coboară toți îngerii din cer împreună cu cei neprihăniți. Cu ei
aduc Capitala Noului Pământ, cetatea Noul Ierusalim...

16. Este clipa când, la capătul milenului de odihnă, Dumnezeu va

chema pe morții nelegiuiți la viață.
Cei înviați acum sunt confuzi. Ultimele scene - cele de
dinainte de a fi secerați de slava venirii lui Hristos - le vin în
minte. Sunt uluiți cum de sunt în viață? Cine i-a înviat?
Tocmai acesta este contextul în care diavolul își regăsește
terenul de activitate: o să-i înșele din nou. Și o va face în mod
strălucit.

17. În contextul capitolului 20 din Apocaliplsa, în care „legarea”

a însemnat lipsirea diavolului de orice oportunitate de a mai
înșela oamenii, metafora „dezlegare” înseamnă exact
REVERSUL:
Înaintea lui sunt iarăși oameni dispuși să-l asculte. Satana îi
va manipula și îi va convinge că el, Satana, i-a înviat pentru o
misiune extraordinară: cucerirea Cetății Noului Ierusalim
care tocmai s-a coborât pe pământ.
 Mintea omului se poate întreba: De ce acționează Dumnezeu
în felul acesta? De ce, odată ce-au murit, îi aduce din nou la
viață?
Iată: Justiția divină o cere! Cel condamnat trebuie să fie
încunoștințat cu privire la vinovăția sa și să recunoască
justețea sentinței divine.

18. Scenariul regrupării nelegiuiților în jurul lui Satana se

aseamănă mult cu un episod din viața lui Napoleon.
(se relatează episodul din viața lui Napoleon, de la exilul său
pe insula Elba și până la înfrângerea definitivă la Waterloo,
de la pag. 118)

19. * (După povestire)

Este uimitor câtă putere de manipulare a dat dovadă
Napoleon, și cât de ușor s-au lăsat amăgiți bieții cetățeni.
Miza care i-a orbit a fost mândria națională, gloria victoriei și
stăpânirea lumii întregi – însuși gândul diavolului sădit în
inima nelegiuită.
Sfârșitul lui Napoleon este atât de elocvent pentru istoria
viitoare a diavolului: împăratul este scos din spațiul European
și „aruncat” pe o insulă pustie din Atlanticul de sud unde și
moare !

20. Torturat de evidentul eșec al rebeliunii sale și de prelungita

inactivitate, Satana jubilează când vede sutele de milioane
ieșite din morminte. Are în sfârșit ocazia să joace ultima
carte. Daca tot va fi să piară, măcar să moară ca erou,
conducând imensa coaliție de nelegiuiți.
În fața ochilor lor se profilează splendoarea de nedescris a
Noului Ierusalim.

21. Nu există termen de comparație pentru această capitală. Nu

ne putem imagina un oraș întreg de aur curat, cu porți de
mărgăritar... având forma unui cub de dimensiuni
inimaginabile: cca 600 km latura.

22. Incitați de frumusețea și bogăția ei, Satana își organizează

oștile pe arme și pe contingente. Cu toate că vin din timpuri
și civilizații diferite, un gând îi unește pe toți: să pună mâna
pe Cetatea minunată, aparent atât de vulnerabilă.
Satana îi convinge de perspectiva succesului. La un semnal,
strigătele de război umplu văzduhul și milioanele pornesc la
asalt!
Atunci Hristos, încoronat ca Rege al Regilor, apare pe ziduri.
 La vederea Lui, cu câteva clipe înainte ca să fie rostită
sentința, toți încremenesc, la fel cum aprozii care au venit să-
l prindă în Ghetsemani au căzut pentru câteva clipe cu fața la
pământ.

23. În tăcerea cumplită, Hristos le vorbește, cu durere.

Fiecare aude mesajul Său cu aplicație la propria sa persoană.
Viața lor le trece ca un film prin minte. Revăd toate
oportunitățile de salvare pe care le-au respins cu încăpățânare
sau ignorat. Văd șansa veșniciei ratată.
În fața scenelor copleșitoare, nelegiuiții cad la pământ!

24. În mod neașteptat, un singur strigăt îi unește din nou:

„Drepte și adevărate sunt judecățile Tale!”
Acesta este apogeul! Acuzații își recunosc vina și dau
dreptate Judelui divin!
Sentința este confirmată. Ca atare va fi executată!

25. Acesta este focul acela „de nestins”. Oricât s-ar strădui
oamenii să-l stingă, vâlvătaia tot n-ar ceda cât timp cât nu și-
a consumat întreaga lucrare.
Căldura este atât de intensă încât până și pietrele ard.
Este focul purificator care consumă orice urmă de păcat,
orice pată întinată de atingerea mâinii omului.

26. Literalmente, tot pământul este un „lac de foc”.

Este important să ne amintim că acest foc nu seamănă cu
flăcările rugurilor care-i ardeau cu încetul pe copiii lui
Dumnezeu. Nici un păcătos nu se va perpeli ore, zile, ani în
șir, așa cum susține teologia populară ... Căci focul acesta
nimicește instantaneu.
Diferența între mărimea pedepselor a făcut-o deja celălalt
„foc”, cel din timpul judecății. A fost focul conștiinței,
„plânsul și scrâșnirea dinților” despre care vorbea Isus, în
care regretele și căința au sfâșiat cu nespusă durere sufletul.
Suferința morală și sufletească vor fi proporționale cu
mărimea vinovăției, mai întâi a vinei de a fi respins pe Mielul
lui Dumnezeu, apoi a vinovăției multelor păcate, acumulate
și neispășite.

27. Satana va fi cel din urmă care va supraviețui vâlvătăilor. Lui i

se dă să vadă până la sfârșit tot cortegiul de durere pricinuit
de el.

28. O dată cu diavolul, toate consecințele păcatului, în special

moartea, efectul cel mai dureros al păcatului, vor fi nimicite.
 Astfel, nimic n-a mai rămas din istoria răzvrătirii.
Iazul de foc pune capăt definitiv cronicii mileniilor de păcat.
De-acum, nu va mai fi Reversibilitate. Nimic nu se va mai
repeta in toate veșniciile. Lecția a fost atât de dureroasă încât
morala ei se va perpetua din generație în generație, ca un
vaccin desăvârșit pentru locuitorii stelelor.
„Iazul cu foc” - aceasta este moartea a doua, un sfârșit
definitiv și fără întoarcere.

29. Din acest punct, al consumării Planului de Mântuire, ne este

util să revizuim graficul salvării.
El începe cu:

30. Păcatul... O dată conceput în minte (chiar dacă nu ajunge să

fie făptuit), păcatul încarcă raportul vieții noastre cu
Vinovăție.
Vinovăția cere pedeapsă.
* Iar pedeapsa este pierderea dreptului de a trăi în
universul restaurat a lui Dumnezeu.
Aceasta este „moarte veșnică”. Ea este „plata păcatului”.

31. Dacă însă Îl primim pe Isus Hristos în inima noastră, prin

credință, și ne mărturisim păcatul, apelând la sângele Său
curățitor, atunci păcatul se descarcă pe caplu Fiului lui
Dumnezeu pe Cruce.
* El a plătit prin moartea Sa vina noastră, iar noi, păcătoșii
pocăiți, scăpăm de moartea a doua.

32. Este însă adevărat că fiecare om, odată ce a păcătuit, chiar

dacă este iertat, suportă totuși consecințele păcatului:
degradarea trupului și a capacităților sale...

33. Ultima consecință a ruinei păcatului este moartea întâi.

De această moarte se împărtășesc toți, și „cei buni, și cei răi”.
Ei se culcă pe patul de pulbere, așteptând fiecare rândul
învierii lui: pentru viață sau pentru judecată.

34. Gândul învierii, a revederii la viață, a fost și continuă să fie

speranța tuturor muritorilor credincioși.
În mormânt, timpul își pierde semnificația. Pentru cei ce se
odihnesc în țărână, este ca și când ar fi trecut o clipă...

35. Foarte curând, Hristos Se va arăta pe norii cerului. Pentru cei

morți, acesta este momentul făgăduit.
36. La arătarea Sa, cei morți în Hristos vor învia și vor fi luați la
cer, împreună cu cei rămași în viață.
Ei vor petrece o mie de ani în preajma Tronului lui
Dumnezeu.

37. Nu se poate exprima în cuvinte bucuria întâlnirii cu

Mântuitorul, cu îngerii sfinți, și cu cei dragi despărțiți de
moarte.
Sfinții vor fi onorați de Regele universului, ca biruitori în
Marea Luptă. Corurile vor răsuna prin spații, cântând slavă
Mielului care i-a purtat pe cei credincioși în carul Său de
triumf.

38. Pentru cel neconvertit, regretabil, lucrurile stau altfel.

Raportul vieții lui a fost încărcat de vinovăție. La capătul
unei vieți nenorocite, se apropie și el de mormânt.

39. Din nefericire pentru el, Salvarea oferită de Isus n-a avut
valoare în fața plăcerilor păcatului.
Chiar dacă I-a acordat un respect pasiv ca un „creștin cu
numele”, neumblarea cu Hristos într-o viață de sfințire
echivalează cu respingerea Harului lui Hristos.

40. În ceasul morții, păcătosul intră în mormânt încărcat cu toată

vina lui. Raportul vieții sale n-a suferit nici o modificare.
Dosarul lui este încheiat și va sta ca martor împotriva lui în
ziua Judecății.

41. Revenirea Mântuitorului pe norii cerului trece fără să-l

impacteze. Pe când cei credincioși înviază, el rămâne în
mormânt. Fără suflare și fără cunoștință de sine, el nu știe
nimic. Nu știe că în timpul mileniului, cazul său este
deliberat.

42. La sfârșitul mileniului, Isus Hristos împreună cu îngerii și cu

cei proslăviți coboară pe pământ, ca să împlinească judecata
din urmă.

43. Cei nelegiuiți sunt înviați și judecați. Ei își află sentința, pe

care – în fața nenumăratelor dovezi care îi acuză – o recunosc
ca dreaptă și adevărată.
Apoi sentința fiecăruia este executată, cu nespusa durere de
către Dumnezeu care trebuie să Se despartă pentru totdeauna
de copiii Săi răzvrătit, întrucât aceasta a fost alegerea lor.
Sentința este împlinită de focul purificator.
44. Acest iaz de foc consumă ultimul act al judecății:
fărădelegea, răzvrătirea și păcatul sunt definitiv îndepărtate
de pe planeta Pământ.
Curățită, planeta noastră va putea reintra în galeria operelor
fără de pată ale lui Dumnezeu.

45. Sfânta Scriptură nu lasă nici un loc pentru confuzie:

Focul acesta „de nestins” este veșnic nu prin durata lui
nelimitată, ci PRIN URMĂRILE SALE, ca și în cazul
Sodomei și Gomorei. Mai ard astăzi Sodoma și Gomora?
Nicidecum. Dar urmările le vedem și azi.
Prin definiție, focul este un proces care durează atâta timp cât
are ce consuma. Odată ce consumarea este deplină, focul pur
și simplu încetează.

46. Din cenușa „iazului de foc”, Dumnezeu va scoate, printr-un

act recreator, un „cer nou și un pământ nou”.
Aceasta este încă o confirmare că „iazul de foc” nu mai
există.
Până și amintirea păcatului este ștearsă. Tot ce rămâne este
lecția trăită de cei păcătoși care au fost iertați și mântuiți.
Aceasta va fi sensul existenței copiilor salvați în toate
veacurile veșnice: să povestească lumilor viitoare experiența
lor amară cu sfârșit fericit.
În ciuda prețului plătit de Dumnezeu, istoria păcatului va fi
convertită într-o experiență utilă pentru tot universul.
Universul va fi astfel imunizat pentru totdeauna.
Merită toată cazna!

47. Un erou care a sfidat neputințele și rușinea, motivat de un

final luminos în care a crezut și pentru care a lăsat totul este
Rick Hansen...(Povestește istoria lui Rick Hansen. pag. 125)

48. După 40.000 de km parcurși în cele mai grele condiții, Rick

Hansen sosea în marele stadion olimpic din Vancouver,
Canada. 60.000 de voci se uneau într-o proclamație: trăiască
eroul ! Istoria lui se aseamănă cu drumul fiecărui erou
anonim al credinței, speranței și dragostei.

49. Primirea în ovații a lui Rick Hansen în marele stadion este o

palidă comparație pentru uralele ce vor umple amfiteatrul
universului.
„Să intre biruitorii!” va răsuna cerul. Și miriadele de îngeri
vor flutura ramurile de măslin cu care îi vor încorona pe cei
sosiți din necazul cel mare.
 Ce nespusă fericire! Să fim neîncetat în prezența Lui, să
formăm garda Lui de onoare și să-L însoțim pretutindeni în
univers!

50. „Ce ochiul n-a văzut și ce urechea n-a văzut, aceea a pregătit
Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc...” (1 Cor. 2:9)
Imaginația noastră este mult prea îngustă și întunecată pentru
a ne reprezenta veșnicia în toată plinătatea fericirii. Ceea ce
găsim în imagini sunt doar sugestii slabe născute din
imaginația noastră limitată.
Ca să ne ajute, Cuvântul sfânt ne dă doar câteva sclipiri,
reduse la nivelul înțelegerii noastre...

51. Oricât de ciudat ni s-ar părea, pe Pământul nou se vor mai

vărsa lacrimi:
Lacrimi de bucurie... Dar și
Lacrimi de regret pentru cei care ne vor lipsi la marea
întâlnire.
Vor mai fi și lacrimi de regret pentru neglijarea
oportunităților ce-ar fi putut conduce pe unii din jurul nostru
la Hristos. Lipsa lor de la apel va atârna dureros în suflet.

52. Lacrimi de recunoștință vor fi și în ochii celor care, deși în

cer, n-au cunoscut în timpul vieții lor terestre istoria
Golgotei.
Deși lipsiți de informație, totuși conștiința lor sensibilă a
răspuns la glasul conștiinței, la „șoapta Duhului Sfânt”. Ei au
stat ferm alături de „cauza bună” în limita cunoștinței pe care
au avut-o.
Pe aceștia Dumnezeu îi consideră drepți, conform textului din
Romani 2: 14-16... (Se poate citi versetul, pentru edificare)
Privind la palmele străpunse, așa cum scrie în Zaharia 13: 6,
vor curge lacrimi de recunoștință... (Se poate citi versetul,
pentru edificare). Dar Dumnezeu va șterge toate lacrimile
tuturor, cu mâna Lui îndurătoare.

53. Vor fi lacrimi de bucurie din partea celor limitați de neputințe

și infirmități. Ei vor prețui de două ori viața, recuperând aici,
pe plaiurile cerești, libertatea de care infirmitatea i-a lipsit pe
pământ.

54. Față de aceste făgăduințe împlinite în Împărăția cerurilor,

putem găsi comparație cu ceea ce trăim pe pământul
deformat de păcat? Categoric nu! Toate strălucirile
pământului pălesc în fața slavei Noului Pământ.
 Ici și colo, Cuvântul lui Dumnezeu ne sugerează câte un
crâmpei din măreția Împărăției slavei.

55. Nu va exista dușmănie nici între animale pe Noul Pământ.

Armonia va fi deplină – ne spune Cuvântul...

56. Frica, prima consecință a păcatului care i-a lovit pe Adam și

Eva, va deveni o noțiune inexistentă. Numai această realitate
arată una din neprețuitele binecuvântări veșnice.

57. Chiar și cei mai în vârstă dintre mântuiți vor descoperi

dimensiunile veșniciei tot ca niște copii. Totul va fi nou și va
fi învățat de la Zero.

58. Vom descoperi, chiar din gura lui Hristos, adevărurile adânci
ale Planului de mântuire. Vom înțelege lupta și ispitele prin
care El Însuși a trecut ca să ne poată mântui.

59. Adevărul cel mai mare, care va fi studiat tot mai profund și în
toate veacurile, va fi dragostea divină descoperită în Jertfa
supremă a lui Isus. Ea va arăta adevărata dimensiune a
bunătății lui Dumnezeu, dar și abisul îngrozitor al ticăloșiei
păcatului.
La ele privim acum, de pe pământul întunecat, din expriența
tristă a vieții scurte și muritoare. Cu atât mai mult înțelegem
că nu merită să rămânem în păcat și moarte! Există o țară mai
bună, care ne așteaptă!

60. O, suflete drag,

Este privilegiul tău ca astăzi, să-L alegi pe Hristos.
Privește dincolo de cenușiul zilei, dincolo de prețul alegerii
lui Hristos – atât de neînsemnat față de prețul nespus de mare
al premiului ceresc.
Cât de dulce vor suna cuvintele lui Hristos când urechile tale
și nu doar ale altcuiva, vor auzi:
„Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Îmărăția!
Și tu, rob bun și credincios: Ai fost credincios în alegerile
tale... Intră în bucuria stăpânului tău!”.

61. Astăzi, acum, este clipa decisivă.

Acum, tu îți hotărăști destinul veșnic.
Alege astăzi viața și binele!
Alege-L pe Hristos și ascultarea de El, ca să trăiești.
Și să fii fericit, alături de El și de cei dragi, an după an...
Toată veșnicia !