Jeffrey Archer

CRONICILE FAMILIEI
CLIFTON

Doar timpul ne va spune / 2

Pacatele tatalui / 395
Un secret bine pastrat / 742
Ai grija ce-ti doresti /1138
Mai puternic decat sabia /1537
A venit vremea / 1963
A fost un om / 2398

1
- JEFFREY ARCHER -

2
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER
CRONICILE FAMILIEI CLIFTON
VOLUMUL I
DOAR TIMPUL NE VA SPUNE

Titlul original: Only Time Will Tell, 2011

În româneşte de: TANIA MOCHI

3
 - JEFFREY ARCHER -

Pentru
ALAN QUILTER
1927-1998

MULŢUMIRI

Mulţumirile mele se îndreaptă către următoarele persoane

pentru nepreţuitele lor sfaturi şi cercetări:

John Anstee, Simon Bainbridge, John Cleverdon, Eleanor

Dryden, George Havens, Alison Prince, Mari Roberts, Susan
Watt, David Watts şi Peter Watts

4
- JEFFREY ARCHER -

5
- JEFFREY ARCHER -

6
- JEFFREY ARCHER -

MAISIE CLIFTON
1919

7
 - JEFFREY ARCHER -

PRELUDIU
Această povestire n-ar fi fost scrisă niciodată dacă n-aş fi
rămas gravidă. Dar fiţi atenţi, întotdeauna plănuisem să-mi
pierd virginitatea lângă Weston-super-Mare, doar că nu chiar
cu acest bărbat.
Arthur Clifton era născut pe aceeaşi stradă cu mine,
merseserăm chiar la aceeaşi şcoală, Merrywood Elementary,
dar cum eu eram mai mică decât el cu doi ani, el nici măcar
nu ştia că existam. Toate fetele din clasa mea erau topite
după el şi nu doar pentru că era căpitanul echipei de fotbal.
Cu toate că Arthur nu păruse interesat deloc de mine când
eram la şcoală, asta s-a schimbat după ce s-a întors de pe
Frontul de Vest. Nu sunt sigură că şi-a dat seama cine eram
când m-a invitat la dans în acea sâmbătă noaptea la Palais
dar, ca să fim drepţi, şi eu m-am uitat de două ori înainte să-
l recunosc, pentru că acum avea o mustaţă subţire şi părul
lui era lins pe spate ca al lui Ronald Colman. Nu s-a mai
uitat la altă fată în noaptea aceea şi, după ce am dansat
ultimul vals, mi-am dat seama că nu va mai dura mult până
ce mă va cere de nevastă.
Arthur m-a ţinut de mână pe când m-a condus înapoi spre
casă şi, când am ajuns în faţa casei, a încercat să mă sărute.
M-am întors. La urma-urmei, reverendul Watts îmi spusese
adesea că trebuia să rămân virgină până la nuntă, şi
domnişoara Monday, dirijoarea corului, mă avertizase că
bărbaţii voiau doar un singur lucru şi, de îndată ce-l
obţineau, îşi pierdeau repede interesul. M-am întrebat
adesea dacă domnişoara Monday ne vorbea din experienţa
proprie.
În sâmbăta următoare, Arthur m-a invitat la cinema s-o
văd pe Lillian Gish în Broken Blossoms şi, cu toate că i-am
permis să-şi pună mâna pe umărul meu, tot nu l-am lăsat să
mă sărute. N-a protestat. Adevărul e că Arthur era cam timid
şi nu m-ar fi surprins dacă şi el ar fi fost virgin.

8
 - JEFFREY ARCHER -

După o săptămână, l-am lăsat să mă sărute, dar când a

încercat să-şi bage mâna în bluza mea, l-am împins. De fapt,
nu l-am lăsat s-o facă până ce nu m-a cerut de nevastă, mi-a
cumpărat un inel şi reverendul Watts a citit jurămintele a
doua oară.
Fratele meu, Stan, mi-a spus că eram ultima fecioară
existentă de această parte a râului Avon, cu toate că
bănuiesc că majoritatea cuceririlor lui erau închipuite.
Totuşi, am decis că venise timpul să-mi pierd virginitatea şi
când era un moment mai propice decât la terminarea
lucrărilor la Weston-super-Mare, cu bărbatul cu care urma
să mă căsătoresc peste câteva săptămâni?
Dar, de îndată ce Arthur şi Stan au terminat şmotrul, s-au
dus direct la cârciuma cea mai apropiată. Dar eu îmi
petrecusem ultima lună aşteptând acest moment, aşa că
atunci când am coborât din trăsură, ca o fată bună cum mă
credeam, eram pregătită.
Mergeam supărată spre ponton când mi-am dat seama că
cineva mă urmărea. M-am uitat împrejur şi am fost
surprinsă când am văzut cine era, fiul şefului. M-a prins din
urmă şi m-a întrebat dacă eram singură.
— Da, i-am răspuns, conştientă că Arthur era deja la cea
de-a treia halbă.
Când mi-a pus mâna pe fund, ar fi trebuit să-l pocnesc,
dar, din mai multe motive, n-am făcut-o. Mai întâi m-am
gândit la avantajele de a face sex cu cineva pe care era puţin
probabil să-l mai întâlnesc. Şi trebuie să recunosc că eram
flatată de avansurile lui.
Până când Arthur şi Stan ajunseseră probabil la a opta
halbă, eram deja instalaţi într-un hotel pe malul mării. Se
părea că erau preţuri speciale pentru vizitatorii care nu
aveau de gând să rămână peste noapte. El a început să mă
sărute chiar înainte de a ajunge la primul etaj şi, când uşa
dormitorului s-a închis, mi-a desfăcut repede nasturii bluzei
şi a început să mă pipăie pe sâni. Evident că nu o făcea
pentru prima oară. De fapt, sunt sigură că nu eram prima

9
 - JEFFREY ARCHER -

fată pe care o agăţase la ieşirea de la serviciu. Altfel cum ar fi

ştiut de tariful special?
Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptasem să se termine
atât de repede. De îndată ce s-a dat jos de pe mine, am
dispărut în baie, în timp ce el a rămas pe marginea patului şi
şi-a aprins o ţigară. Poate ar fi mai bine a doua oară, m-am
gândit eu. Dar când am ieşit, el dispăruse. Trebuie să
recunosc că am fost dezamăgită.
M-aş fi simţit mai vinovată că nu-i fusesem credincioasă
lui Arthur dacă n-ar fi vomitat pe mine pe drumul de
întoarcere către Bristol.
În ziua următoare, i-am mărturisit mamei ce se
întâmplase, fără să-i spun însă cine fusese tipul. La urma-
urmei, ea nu-l ştia şi era puţin probabil să-l vadă vreodată.
Mama mi-a zis să-mi ţin gura pentru că nu voia să anuleze
nunta şi chiar dacă aş fi rămas gravidă, nu şi-ar fi dat
nimeni seama, pentru că eu şi Arthur am fi fost deja
căsătoriţi până ce ar fi observat cineva.

10
- JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON
1920-1933

11
 - JEFFREY ARCHER -

1
Mi s-a spus că tata a murit în război.
De câte ori am întrebat-o pe mama despre moartea lui, n-a
vrut să-mi spună decât că servise în regimentul Royal
Gloucestershire şi fusese ucis luptând pe Frontul de Vest
doar cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de pace cu
Germania. Bunica mi-a zis că tata a fost un bărbat curajos
şi, când eram singuri în bucătărie îmi arăta medaliile lui.
Bunicul rareori îşi spunea părerea despre ceva, dar era şi
surd toacă, aşa că poate nici nu auzise ce întrebasem.
Singurul alt bărbat pe care mi-l amintesc este unchiul
Stan, care stătea în capul mesei la micul dejun. Când pleca
dimineaţa, mergeam adesea cu el la docurile oraşului, unde
muncea. Fiecare zi petrecută acolo era o aventură. Cargouri
venite din ţări îndepărtate îşi descărcau produsele: orez,
zahăr, banane, iută şi multe alte lucruri de care nici n-
auzisem. După ce calele erau golite, docherii le încărcau cu
sare, mere, cositor, chiar şi cărbuni (cei mai puţin îndrăgiţi
de mine pentru că dădeau de înţeles ce făcusem toată ziua şi
mama se supăra), apoi porneau iar, nu ştiu unde.
Întotdeauna am vrut să-l ajut pe unchiul Stan să descarce
orice adusese cargoul în dimineaţa respectivă, dar el se
mulţumea să râdă şi spunea:
— Toate la timpul lor, băiete.
Nu era suficient de repede pentru mine şi, fără nicio
avertizare, şcoala mi s-a aşezat în drum.
Am fost trimis la Merrywood Elementary când aveam şase
ani şi mi se părea că e o pierdere de vreme. Ce rost avea să
mă duc la şcoală când puteam învăţa tot ce aveam nevoie pe
docuri? Nu m-aş fi obosit să mă duc şi a doua zi, dacă mama
nu m-ar fi târât până la poarta din faţă, nu m-ar fi lăsat
acolo şi nu s-ar fi întors la ora patru să mă ducă acasă.
Nu mi-am dat seama că mama avea alte planuri pentru
viitorul meu care nu includeau munca pe docuri.

12
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce mama mă lăsa dimineaţa la şcoală, mă

învârteam prin jur până ce dispărea, apoi o ştergeam pe
docuri. Mă asiguram că eram înapoi la porţile şcolii când
mama se întorcea după-masa să mă ia de acolo. În drum
spre casă, inventam tot felul de poveşti, dar n-a durat mult
până ce şi-a dat seama că erau doar poveşti.
Unul sau doi dintre băieţii de la şcoală se învârteau şi ei
pe docuri, dar mă ţineam departe de ei. Erau mai mari şi mai
solizi şi aveau obiceiul să mă bată dacă le stăteam în drum.
Trebuia să mă uit şi după domnul Haskins, şeful, pentru că
atunci când mă descoperea hăimănălind, ca să folosesc
cuvântul lui preferat, îmi dădea un şut în fund şi mă
ameninţa:
— Dacă te mai văz hăimănălind p’acia, băiete, te raportez
lu’ directoru’.
Din când în când, Haskins era de părere că mă văzuse
suficient de des şi mă pâra directorului, care îmi trăgea
câteva curele şi mă trimitea în clasă. Învăţătorul meu,
domnul Holcombe, nu se supăra dacă nu apăream la ore, dar
el era cam molâu. Când mama afla că am chiulit iar, se
înfuria şi nu-mi mai dădea o săptămână bani de buzunar.
Dar în ciuda pumnului ocazional primit de la câte un băiat
mai mare şi a pierderii banilor, tot nu puteam rezista să mă
ţin departe de docuri.
Mi-am făcut doar un singur prieten pe când
„hăimănăleam” prin şantierul naval. Îl chema Moş Jack Tar.
Domnul Tar locuia într-un vagon abandonat la capătul
magaziilor. Stan îmi spusese să mă feresc de Moş Jack
pentru că era un vagabond bătrân, prost şi murdar. Mie nu
mi se părea murdar, sigur nu la fel de murdar ca Stan, şi n-a
durat mult până ce mi-am dat seama că nu era nici prost.
După prânzul cu unchiul Stan, o îmbucătură din
sandviciul Marmite, cotorul lui de măr abandonat şi o
înghiţitură de bere, mă întorceam la şcoală pentru meciul de
fotbal; singura activitate pentru care consideram că merita
să mă întorc. La urma-urmei, după ce terminam şcoala voi fi

13
 - JEFFREY ARCHER -

căpitanul echipei Bristol, sau voi construi un vas care va

naviga în jurul lumii. Dacă domnul Holcombe tăcea şi
dirigintele nu mă pâra directorului, treceau mai multe zile
până ce mă prindeau şi, atâta timp cât evitam barjele cu
cărbuni şi ajungeam la poarta şcolii înainte de patru după-
masa, mama habar n-avea de nimic.

***

În fiecare sâmbătă, unchiul Stan mă ducea la meciurile

echipei Bristol la Ashton Gate. Duminică-dimineaţa, mama
mă căra la Biserica Nativităţii, chestie de care nu reuşeam să
scap. Când reverendul Watts rostea binecuvântarea finală,
alergam până în curtea şcolii să mă alătur colegilor la un joc
de fotbal înainte de a mă întoarce acasă la timp pentru
prânz.
Nu împlinisem şapte ani şi toată lumea care se pricepea la
fotbal se lămurise că nu voi intra în echipa şcolii, ce să mai
vorbim de căpitănia echipei Bristol. Dar tot atunci am
descoperit că Dumnezeu îmi dăduse un mic talent, şi acela
nu se afla în picioarele mele.
La început nu mi-am dat seama că toţi cei care stăteau în
biserică lângă mine duminică-dimineaţa se opreau din cântat
de câte ori deschideam eu gura. Nu m-aş mai fi gândit la asta
dacă mama nu ar fi sugerat să intru în cor. Am râs
dispreţuitor; la urma-urmei corul era pentru fete şi molâi,
toţi ştiau asta. Aş fi renunţat de tot la idee dacă reverendul
Watts nu mi-ar fi spus că băieţii din cor primeau un penny
pentru înmormântări şi doi penny pentru nunţi; prima mea
experienţă în mituire. Însă chiar după ce am acceptat cu rea
voinţă să dau un test vocal, diavolul s-a decis să-mi pună un
obstacol în drum, sub forma domnişoarei Eleanor E.
Monday.
Nu m-aş fi întâlnit cu domnişoara Monday dacă aceasta n-
ar fi fost şefa corului din biserică. Deşi avea doar un metru
cincizeci, o sufla vântul, nimeni nu îndrăznea s-o contrazică.

14
 - JEFFREY ARCHER -

Bănuiam că până şi diavolului îi era frică de domnişoara

Monday, pentru că reverendului Watts sigur îi era.
Am acceptat să dau testul, numai după ce mama mi-a dat
alocaţia cu o lună în avans. În următoarea duminică am stat
la coadă cu un grup de alţi puşti, aşteptând să fiu chemat.
— Întotdeauna vei ajunge la timp pentru repetiţii, a
anunţat, uitându-se chiorâş la mine. M-am uitat şi eu
obraznic la ea. Nu vei vorbi decât dacă vei fi întrebat. Am
reuşit cumva să tac. Şi, în timpul slujbei, te vei concentra tot
timpul. Am încuviinţat cu neplăcere. Şi, cel mai important, a
declarat ea, punându-şi mâinile pe şolduri, în douăsprezece
săptămâni, vei trece un test de scris şi citit, aşa încât să fiu
sigură că eşti în stare să te descurci cu un imn nou sau cu
un psalm necunoscut.
Eram mulţumit că trecusem de prima încercare. Dar, după
cum urma să descopăr, domnişoara Eleanor E. Monday, nu
renunţa uşor.
— Ce ne vei cânta, copile? m-a întrebat ea când a venit în
faţa rândului.
— Nu am ales nimic, i-am spus eu.
Ea a deschis o carte de imnuri, mi-a dat-o şi s-a aşezat la
pian. Am zâmbit gândindu-mă că mai aveam timp să ajung şi
la repriza a doua a meciului de fotbal din acea zi. Ea a
început să cânte o melodie familiară şi, când am văzut-o pe
mama holbându-se la mine din primul rând de strane, m-am
hotărât să-i dau înainte ca s-o fac fericită.
— „Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase, toate creaturile
mari şi mici. Toate lucrurile înţelepte şi minunate…”
Domnişoara Monday a început să zâmbească înainte să
ajung la „Domnul Dumnezeu le-a creat pe toate”.1
— Cum te cheamă, copile? a întrebat ea.
— Harry Clifton, domnişoară.
— Harry Clifton, vei veni la repetiţiile corului în fiecare
luni, miercuri şi vineri la şase fix.
Întorcându-se spre băiatul din spatele meu, a zis:

1 Imn anglican din secolul XVIII.

15
 - JEFFREY ARCHER -

— Continuă!
I-am promis mamei că voi ajunge la timp la prima repetiţie
a corului, deşi ştiam ca va fi ultima, când domnişoara
Monday îşi va da seama repede că nu ştiam să scriu sau să
citesc. Şi chiar ar fi fost ultima, dacă toţi cei care mă
ascultaseră nu-şi dăduseră seama că vocea mea era într-o
clasă diferită de a tuturor celorlalţi din cor. De fapt, din
momentul în care deschisesem gura, toţi tăcuseră şi privirile
de admiraţie, de respect profund, pe care le aşteptasem pe
terenul de fotbal, au apărut la biserică. Domnişoara Monday
s-a prefăcut că nu observă. După ce ne-a dat drumul, nu m-
am dus acasă, ci am fugit la docuri ca să-l întreb pe domnul
Tar cum să procedez când eu nu ştiam nici să scriu, nici să
citesc. Am ascultat cu atenţie sfatul bătrânului şi m-am
întors în clasa domnului Holcombe. Profesorul nu şi-a
ascuns mirarea când m-a văzut în primul rând şi a fost chiar
şi mai surprins când, pentru prima oară, am fost atent la ora
de dimineaţă.
Domnul Holcombe a început să mă înveţe alfabetul şi,
după câteva zile, puteam să scriu toate cele douăzeci şi şase
de litere, chiar dacă nu le scriam întotdeauna în ordinea
corectă. Mama m-ar fi ajutat când m-am întors acasă după-
masa, dar, ca şi restul familiei, nici ea nu ştia să scrie sau să
citească.
Unchiul Stan nu ştia decât să-şi mâzgălească semnătura
şi, cu toate că ştia diferenţa dintre un pachet de Wils’s Star
şi de Wild Woodbines, eram sigur că de fapt nu putea să
citească etichetele. În ciuda bombănelilor lui inutile, am
început să scriu alfabetul pe orice bucăţică de hârtie pe care
o găseam. Unchiul Stan n-a părut să observe că ziarul rupt
de la toaletă era plin întotdeauna cu litere.
După ce am învăţat bine alfabetul, domnul Holcombe m-a
învăţat câteva cuvinte simple: „câine”, „pisică”, „mamă” şi
„tată”. Atunci l-am întrebat prima oară de tata, sperând că va
fi în stare să-mi spună câte ceva despre el. La urma-urmei,
părea să ştie totul. Dar el a părut nedumerit că ştiam atât de

16
 - JEFFREY ARCHER -

puţine despre propriul meu tată. După o săptămână am scris

pe tablă primul cuvânt din patru litere, „casă”, apoi din cinci,
„carte”, şi din şase, „şcoală”. Până la sfârşitul lunii am fost în
stare să scriu prima propoziţie, „Vulpea cu blană maro ţopăie
zorită fix chiar peste javra adormită” care, a observat domnul
Holcombe, conţinea toate literele din alfabet. Am verificat şi
s-a dovedit că avusese dreptate.
Până la sfârşitul trimestrului puteam să scriu „imn”,
„psalm” şi chiar „binecuvântare”, deşi domnul Holcombe a
observat că tot nu pronunţam h-urile când vorbeam. Apoi
ne-am despărţit în vacanţă şi am început să mă îngrijorez că
nu voi reuşi să trec testul domnişoarei Monday fără ajutorul
domnului Holcombe. Şi s-ar fi putut să fie adevărat, dacă
Moş Jack nu i-ar fi luat locul.

***

Vineri-dimineaţa am ajuns cu jumătate de oră mai

devreme la repetiţie când am aflat că trebuie să trec al doilea
test dacă doream să continui să fiu membru al corului. Am
stat liniştit în strană, sperând că domnişoara Monday va
alege pe altcineva înaintea mea.
Trecusem deja primul test cu ceea ce domnişoara Monday
descria ca fiind culorile zburătoare. Ni se ceruse să recităm:
„Tatăl Nostru”. Asta nu fusese o problemă pentru mine,
pentru că, de când mă ştiam, mama îngenunchea în faţa
patului meu în fiecare seară şi repeta cuvintele familiare
înainte de a mă înveli. Totuşi, următorul test al domnişoarei
Monday urma să fie mult mai greu.
De data aceasta, la sfârşitul celei de-a doua luni, ni s-a
cerut să recităm cu voce tare un psalm, în faţa restului
corului. Am ales Psalmul 121, pe care-l ştiam pe dinafară,
pentru că-l cântasem foarte des. Şi-mi voi ridica ochii spre
dealuri, de unde-mi vine ajutorul. Puteam doar să sper că
ajutorul meu venea de la Domnul. Deşi eram în stare să
întorc pagina corectă în cartea cu psalmi, şi ştiam deja să

17
 - JEFFREY ARCHER -

număr până la o sută, mă temeam că domnişoara Monday îşi

va da seama că nu puteam urmări fiecare strofă, rând cu
rând. Chiar dacă şi-a dat seama, n-a zis nimic, pentru că am
rămas în cor încă o lună, în timp ce doi răufăcători – aspru
cuvânt, nu că aş fi ştiut ce înseamnă până ce nu l-am
întrebat pe domnul Holcombe – au fost trimişi înapoi cu
restul congregaţiei.
Când mi-a venit rândul la al treilea şi cel din urmă test,
eram pregătit. Domnişoara Monday ne-a cerut celor rămaşi
să scriem cele Zece Porunci în ordine, fără să ne uităm în
Cartea Exodului.
Şefa corului s-a făcut că nu observă că pusesem furtul
înaintea crimei, nu puteam să scriu corect „adulter” şi,
desigur, nu ştiam ce înseamnă. Doar după ce alţi doi
răufăcători au fost daţi afară din cor pentru greşeli mai mici,
mi-am dat seama că vocea mea era excepţională.
În prima duminică a Postului Paştelui, domnişoara
Monday a anunţat că alesese trei noi tenori – sau „îngeraşi”,
după cum dorea să ne spună reverendul Watts – să se
alăture corului, restul fiind respinşi pentru comiterea unor
păcate de neiertat cum ar fi vorbitul în timpul predicilor,
mestecatul gumei şi, în cazul a doi băieţi, fiind prinşi jucând
dame în timpul Nunc Dimittis.
În duminica următoare, m-am îmbrăcat într-o robă lungă
şi albastră, cu un guler alb, plisat. Doar mie mi s-a permis să
port un medalion cu Fecioara Maria, pentru a se vedea că
fusesem ales solist. Aş fi purtat cu mândrie medalionul pe
drumul spre casă, şi chiar şi la şcoală în dimineaţa
următoare, ca să-l arăt colegilor, dacă domnişoara Monday
nu mi l-ar fi luat la sfârşitul slujbei.
În fiecare duminică eram transportat într-o altă lume, dar
mă temeam că această stare de delir nu va dura o eternitate.

18
 - JEFFREY ARCHER -

2
Când unchiul Stan se scula dimineaţa, reuşea cumva să-i
trezească pe toţi ceilalţi. Nimeni nu se plângea, pentru că el
era cel care aducea bani în casa şi, oricum, era mai ieftin şi
mai sigur decât un ceas deşteptător.
Primul zgomot pe care-l auzea Harry era uşa dormitorului
trântindu-se. Aceasta era urmată de tropăitul unchiului pe
scara de lemn, în jos, şi afară din casă. Apoi se trântea altă
uşă când intra în privată. Dacă cineva mai dormea, huruitul
apei când unchiul Stan trăgea lanţul, urmat de alte două uşi
trântite înainte de întoarcerea lui în dormitor, le amintea
tuturor că era timpul să-i pună micul dejun pe tavă când
intra în bucătărie. Se spăla şi se bărbierea doar sâmbătă-
dimineaţa înainte de a se duce la Palais sau la Odeon. Făcea
baie doar de patru ori pe an, sâmbăta. Nimeni nu-l putea
acuza pe Stan că risipea banii greu câştigaţi pe săpun.
Maisie, mama lui Harry, era următoarea care se scula,
sărind din pat după ce se auzea prima uşă trântită. Când
Stan ieşea din privată, pe aragaz era vasul cu porridge.
Bunica urma curând după aceea şi-şi întâlnea fiica în
bucătărie înainte ca Stan să se aşeze în capul mesei. Harry
trebuia să coboare la cinci minute după prima uşă trântită
dacă dorea să capete micul dejun. Ultimul care sosea în
bucătărie era bunicul, care era atât de surd încât reuşea
uneori să doarmă în timpul ritualului matinal al lui Stan.
Această rutină zilnică din casa Clifton nu varia niciodată.
Când ai doar o privată în curte, o chiuvetă şi un prosop,
ordinea este o necesitate.
Când Harry se spăla pe faţă cu un fir de apă rece, mama
lui deja servea micul dejun în bucătărie: două felii subţiri de
pâine prăjită cu slănină pentru Stan, şi patru felii subţiri
pentru restul familiei, pe care le prăjea doar dacă mai
rămâneau cărbuni în sacul aruncat în faţa uşii în fiecare
luni. De îndată ce Stan îşi termina porridge-ul, Harry avea
voie să lingă vasul.
19
 - JEFFREY ARCHER -

Pe cămin fierbea întotdeauna un ceainic mare cu ceai pe

care bunica îl turna în tot felul de căni, printr-o
strecurătoare victoriană argintată pe care o moştenise de la
mama ei. În timp ce alţi membri ai familiei îşi beau ceaiul
neîndulcit – zahărul era doar pentru sărbători – Stan
deschidea prima sticlă de bere pe care, de obicei, o termina
dintr-o înghiţitură. Se ridica apoi de la masă şi râgâia
zgomotos înainte de a-şi lua cutia cu mâncarea de prânz, pe
care i-o pregătea bunica în timpul micului dejun: două
sandviciuri Marmite, un cârnat, un măr, încă două sticle cu
bere şi un pachet cu cinci cuie de coşciug. De îndată ce Stan
pleca la docuri, toţi începeau să vorbească în acelaşi timp.
Bunica voia să ştie cine vizitase ceainăria la care fiica ei
lucra ca ospătăriţă: ce mâncaseră, cu ce erau îmbrăcaţi,
unde stăteau; detalii despre meniurile gătite pe o maşină de
gătit, într-o cameră luminată cu becuri electrice, din care nu
se scurgea ceară, şi despre clienţii care lăsau uneori trei
penny bacşiş şi pe care Maisie îi împărţea cu bucătarul.
Maisie era mai interesată să afle ce făcuse Harry la şcoală
în ziua anterioară. Îi cerea raportul zilnic, care nu o interesa
pe bunica, poate pentru că ea nu fusese niciodată la şcoală.
Şi nu fusese nici la ceainărie în viaţa ei.
Bunicul comenta rar, pentru că, după patru ani de
descărcat şi încărcat tunul de artilerie, dimineaţa, la prânz şi
noaptea, era aşa de surd încât trebuia să se mulţumească să
le vadă cum dau din buze şi să încuviinţeze din când în
când. Acest lucru ar fi putut da unui străin impresia că era
tâmpit, ceea ce restul familiei ştia că nu era adevărat.
Rutina matinală a familiei se schimba doar în weekend.
Sâmbăta, Harry îşi urma unchiul afară din bucătărie,
mergând întotdeauna cu un pas în urma lui pe când acesta
se îndrepta spre docuri. Duminica, mama lui Harry îl însoţea
la Biserica Sfintei Naşteri, unde, din al treilea rând de strane,
se scălda în gloria solistului corului.
Dar astăzi era sâmbătă. În timpul celor douăzeci de
minute ale drumului până la doc, Harry nu deschidea

20
 - JEFFREY ARCHER -

niciodată gura dacă nu-l întreba unchiul lui ceva. Ori de câte
ori o făcea, revenea la aceeaşi conversaţie pe care o purtaseră
cu o sâmbătă în urmă.
— Când ai de gând să pleci de la şcoală şi să munceşti şi
tu o zi, băiete?
Era rafala de deschidere a unchiului Stan.
— N-am voie să plec până la paisprezece ani, îi amintea
Harry. Aşa e legea.
— O lege tâmpită, după mine. Eu am renunţat la şcoală şi
munceam deja la docuri la doişpe ani, declara Stan, de parcă
Harry nu mai auzise această observaţie profundă şi mai
înainte. Harry nu se obosea să-i răspundă, pentru că ştia
deja următoarea frază a unchiului său. Şi, mai mult, m-am
înrolat în armata lui Kitchener înainte de a împlini
şaptesprezece ani.
— Povesteşte-mi despre război, unchiule Stan, spunea
Harry, ştiind că asta-l va ţine ocupat următoarele sute de
metri.
— Eu şi taică-tu ne-am înrolat în regimentul Royal
Gloucestershire în aceeaşi zi, spunea Stan, atingându-şi
şapca de parcă ar fi salutat o amintire îndepărtată. După
douăsprezece săptămâni de antrenament la Taunton
Barracks, am fost expediaţi la Wipers să ne luptăm cu
nemţii. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut majoritatea
timpului îngropaţi în tranşeele alea pline cu şobolani,
aşteptând ca un ofiţer cu nasul pe sus să ne spună că,
atunci când suna trompeta, trebuia să sărim din tranşee,
trăgând din puşti pe când înaintam spre liniile inamice. Apoi
urma o pauză lungă, după care Stan adăuga: Eu am fost
dintre cei norocoşi. M-am întors la Blighty în formă şi întreg.
Harry ar fi putut cita următoarea propoziţie cuvânt cu
cuvânt, dar a tăcut. Nici nu ştii cât de norocos eşti, băiete.
Am pierdut doi fraţi, pe unchiul tău Bert şi pe tatăl tău, iar
tatăl tău nu a pierdut doar un frate, ci şi pe tatăl lui, celălalt
bunic al tău, pe care nu-l ştii. Un bărbat grozav, care putea

21
 - JEFFREY ARCHER -

da duşcă o halbă mai repede decât oricare alt docher pe care-

l ştiu.
Dacă Stan s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut cum băiatul îi
mima cuvintele, dar astăzi, spre surprinderea lui Harry,
unchiul Stan a adăugat o propoziţie pe care n-o mai auzise
înainte.
— Şi tatăl tău ar mai trăi şi azi, dacă şefii m-ar fi ascultat.
Harry a devenit brusc atent. Moartea tatălui lui fusese
întotdeauna subiectul unor conversaţii şoptite. Dar unchiul
Stan a tăcut, de parcă-şi dăduse seama că mersese prea
departe. Poate săptămâna viitoare, s-a gândit Harry,
prinzându-şi unchiul din urmă şi mergând în pas cu el, de
parcă erau doi soldaţi în patrulare.
— Deci cu cine joacă City astăzi? a întrebat Stan, revenind
la scenariu.
— Cu Charlton Athletic, a replicat Harry.
— O adunătură de cârpaci.
— Ne-au făcut praf sezonul trecut, i-a amintit Harry.
— Au avut un noroc afurisit, dacă mă întrebi pe mine, a
spus Stan şi n-a mai deschis gura.
Când au ajuns la intrarea în şantierul naval, Stan a pontat
cartela înainte de a se îndrepta spre locul în care lucra cu
alţi docheri, dintre care niciunul nu-şi permitea să întârzie
un minut. Şomajul era mare şi prea mulţi tineri aşteptau la
porţi să le ia locul.
Harry nu l-a urmat pe unchiul lui, ştiind că dacă domnul
Haskins îl prindea învârtindu-se prin magazii l-ar fi tras de
urechi iar unchiul lui i-ar fi dat un şut în fund pentru că-l
supărase pe şef. Aşa că a pornit în direcţia opusă.
Prima vizită a lui Harry în fiecare sâmbătă-dimineaţa era
la Moş Jack Tar, care locuia într-un vagon abandonat la
celălalt capăt al docurilor. Nu-i spusese niciodată lui Stan
despre aceste vizite pentru că unchiul îi ceruse să-l evite pe
bătrân.

22
 - JEFFREY ARCHER -

— Probabil că n-a făcut o baie de ani de zile, îi spuse

cineva care se spăla de patru ori pe an şi asta abia după ce
mama lui Harry se plângea din cauza mirosului.
Dar curiozitatea lui Harry învinsese avertismentul
unchiului şi, într-o dimineaţă, el se strecurase în patru labe
din vagon în vagon şi se uitase furiş pe geam. Bătrânul
stătea la clasa întâi, citind o carte.
Moş Jack se întorsese spre el şi îl invitase:
— Hai înăuntru, băiete.
Harry sărise jos şi nu se oprise până ce nu ajunsese acasă.
În sâmbăta următoare, Harry se târâse iar în jurul
vagonului şi se uitase înăuntru. Moş Jack păruse adormit,
dar Harry l-a auzit spunând:
— De ce nu intri, băiete? Nu te muşc.
Harry a răsucit mânerul greu din alamă şi a deschis încet
uşa vagonului, dar n-a intrat. S-a uitat doar la omul care
stătea în mijloc. Era greu să-şi dea seama câţi ani are,
pentru că faţa îi era acoperită cu barbă căruntă, neîngrijită,
care-l făcea să semene cu marinarul din pachetul de cărţi de
joc Players Please. Dar l-a privit cu o căldură în ochi, aşa
cum unchiul Stan nu-l privea niciodată.
— Sunteţi Moş Jack Tar? s-a interesat Harry.
— Aşa mi se spune, a replicat bătrânul.
— Şi locuiţi aici? a întrebat Harry, uitându-se prin vagon
şi îndreptându-şi privirea către un vraf de ziare strânse pe
un scaun.
— Da, a răspuns omul. În ultimii douăzeci de ani a fost
căminul meu. De ce nu intri şi nu iei loc, tinere?
Harry s-a gândit niţel înainte să sară iar jos din vagon şi
să fugă.
În sâmbăta următoare, Harry a închis uşa, dar a rămas cu
mâna pe mâner, gata să sară jos dacă bătrânul făcea o
mişcare. S-au privit fix unul pe celălalt o vreme, înainte ca
Moş Jack să întrebe:
— Cum te cheamă?
— Harry.

23
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi unde te duci la şcoală?

— Nu mă duc.
— Atunci ce speri că vei obţine de la viaţă, tinere?
— Voi lucra cu unchiul meu la docuri, desigur, a replicat
Harry.
— Şi de ce-ai vrea să faci asta? s-a interesat bătrânul.
— De ce nu? s-a răstit Harry. Nu credeţi că sunt destul de
bun?
— Eşti mult prea bun, a răspuns bătrânul. Când eram de
vârsta ta, a continuat el, voiam să mă înrolez în armată şi
nimeni nu m-ar fi putut face să mă răzgândesc.
În următoarea oră, Harry a ascultat, vrăjit, amintirile lui
Moş Jack Tar despre docuri, despre oraşul Bristol şi despre
ţinuturile de dincolo de mare de care n-ar fi putut afla decât
din lecţiile de geografie.
În următoarea sâmbătă, şi timp de mai multe sâmbete
decât îşi putea aminti, Harry a continuat să-l viziteze pe Moş
Jack Tar. Dar nu le-a spus niciodată nici unchiului, nici
mamei sale, de teamă că-l vor opri să-şi vadă primul lui
prieten adevărat.

***

Când Harry a bătut la uşa vagonului în sâmbăta

următoare, era clar că Moş Jack îl aştepta, pentru că
obişnuitul lui Cox’s Orange Pippin fusese aşezat pe bancheta
din faţă. Harry l-a ridicat, a luat o îmbucătură şi s-a aşezat.
— Mulţumesc, domnule Tar, a spus Harry, ştergându-şi
sucul de pe bărbie.
Nu-l întrebase niciodată de unde avea merele; se adăugau
doar la misterele acestui bărbat măreţ.
Cât de diferit era de unchiul Stan, care repeta puţinele
lucruri pe care le ştia iar şi iar, în timp ce Moş Jack îi spunea
cuvinte noi, îi povestea experienţe noi, chiar lumi noi în
fiecare săptămână. Se întrebase adesea de ce Moş Tar nu era
profesor – părea să ştie mai multe chiar decât domnişoara

24
 - JEFFREY ARCHER -

Monday şi aproape la fel de multe ca domnul Holcombe.

Harry era convins că Holcombe ştia orice, pentru că îi
răspunsese la toate întrebările pe care Harry i le pusese. Moş
Jack i-a zâmbit, dar nu a continuat până ce nu şi-a terminat
mărul şi nu a aruncat cotorul pe fereastră.
— Ce ai învăţat la şcoală în săptămâna asta, a întrebat
bătrânul, din lucrurile pe care nu le ştiai cu o săptămână în
urmă?
— Domnul Holcombe mi-a spus că mai există şi alte ţări,
dincolo de mare, care fac parte din Imperiul Britanic şi peste
toate domneşte regele.
— Are dreptate, i-a răspuns bătrânul. Poţi să-mi spui
numele câtorva dintre ele?
— Australia. Canada. India. A ezitat. Şi America.
— Nu, America nu, a spus Moş Jack. Era pe vremuri, dar
acum nu mai e, mulţumită unui prim-ministru slab şi unui
rege bolnav.
— Cine era regele, şi cine era prim-ministrul? a întrebat
Harry, supărat.
— Pe tron, în 1776, era regele George III, i-a zis Moş Jack,
dar, ca să recunoaştem cinstit, era bolnav, iar lordul North,
prim-ministrul, a ignorat pur şi simplu ce se întâmpla în
colonii şi, din păcate, până la urmă chiar neamul nostru a
ridicat armele împotriva noastră.
— Dar cred că i-am învins? a zis Harry.
— Nu, nu i-am învins, a spus Moş Jack. Nu numai că
dreptatea era de partea lor – nu pentru că asta ar fi o
condiţie preimpusă pentru victorie…
— Ce înseamnă preimpusă?
— Necesară ca o condiţie iniţială, i-a răspuns Moş Jack,
după care a continuat de parcă nu ar fi fost întrerupt. În
afară de asta, au fot conduşi de un general strălucit.
— Cum îl chema?
— George Washington.
— Săptămână trecută mi-ai spus că Washington este
capitala Americii. A fost numit după oraş?

25
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, oraşul a fost numit după el. A fost construit într-o

zonă mlăştinoasă numită Columbia, prin care trece fluviul
Potomac.
— Şi Bristol e numit după un om?
— Nu, a chicotit Moş Jack, amuzat de felul în care mintea
iscoditoare a lui Harry trecea de la un subiect la altul. Bristol
se numea iniţial Brigstowe, ceea ce înseamnă locul în care se
află un pod.
— Şi când a devenit Bristol?
— Istoricii nu au căzut de acord, a comentat Moş Jack,
deşi Bristol Castle a fost construit de Robert de Gloucester în
1109, când a descoperit că avea ocazia să facă comerţ cu
lână cu irlandezii. După aceea, oraşul a devenit port
comercial. De atunci a fost centrul şantierelor navale sute de
ani, şi s-a ridicat şi mai repede în 1914 când marina a
trebuit să se dezvolte.
— Tăticul a luptat în Marele Război, a spus Harry,
mândru. Şi dumneavoastră?
Pentru prima oară, Moş Jack a ezitat înainte de a
răspunde la una dintre întrebările lui Harry. Stătea acolo,
tăcut.
— Îmi pare rău, domnule Tar, a spus Harry. N-am vrut să
vă supăr.
— Nu, nu, a spus Moş Jack. Doar că n-am mai răspuns la
întrebarea asta de mulţi ani.
Fără să mai spună un cuvânt, şi-a deschis palma, în care
se afla o monedă de şase penny.
Harry a luat mica monedă de argint şi a muşcat-o, aşa
cum văzuse că făcea unchiul lui.
— Mulţumesc, a spus, înainte de a şi-o băga în buzunar.
— Du-te şi cumpără-ţi peşte şi cartofi prăjiţi de la cafenea,
dar nu-i spune unchiului tău, pentru că va întreba de unde
ai banii.
De fapt, Harry nu-i spusese nimic unchiului său despre
Moş Jack. Îl auzise spunându-i odată mamei sale:
— Scrântitul ar trebui închis.

26
 - JEFFREY ARCHER -

O întrebase pe domnişoara Monday ce înseamnă scrântit,

pentru că nu găsise cuvântul în dicţionar şi, când aceasta-i
spusese, îşi dăduse prima oară seama cât de prost era
unchiul lui.
— Nu neapărat prost, comentase domnişoara Monday, este
doar prost informat şi, de aceea, este plin de prejudecăţi. Nu
mă îndoiesc, Harry, adăugase ea, că vei mai întâlni astfel de
oameni în viaţă, iar unii dintre ei vor fi în poziţii mai înalte
decât unchiul tău.

27
 - JEFFREY ARCHER -

3
Maisie a aşteptat până ce a auzit uşa de la intrare
trântindu-se, fiind convinsă că Stan a plecat la muncă,
înainte de a anunţa:
— Mi s-a oferit o slujbă ca ospătăriţă la Royal Hotel.
Nu i-a răspuns nimeni de la masă, pentru că discuţiile de
la micul dejun urmau o anumită rutină şi nu trebuiau să
includă surprize. Harry avea vreo douăzeci de întrebări pe
care voia să le pună, dar a aşteptat să vorbească mai întâi
bunica. Dar ea s-a mulţumit să-şi toarne o ceaşcă cu ceai, de
parcă nu ar fi auzit nimic.
— Nu spune nimeni nimic? a întrebat Maisie.
— Nici nu ştiam că-ţi cauţi de lucru, s-a aventurat Harry.
— Nu căutam, a zis Maisie. Dar, săptămâna trecută,
domnul Frampton, managerul de la Royal, a intrat la Tilly să
bea o cafea. S-a mai întors de câteva ori şi pe urmă mi-a
oferit slujba!
— Credeam că erai mulţumită la ceainărie, a spus bunica,
vorbind în sfârşit. La urma-urmei, domnişoara Tilly plăteşte
bine şi orele sunt convenabile.
— Sunt fericită, a spus mama lui Harry, dar domnul
Frampton îmi dă cinci lire pe săptămână şi jumătate din
bacşişuri. Vineri aş putea aduce acasă chiar şase lire.
Bunica a rămas cu gura căscată.
— Şi vei munci şi noaptea? a întrebat Harry, terminând de
lins vasul cu porridge al lui Stan.
— Nu, nu voi munci, a spus Maisie, ciufulindu-i părul, şi,
mai mult, voi avea o zi liberă o dată la două săptămâni.
— Da’ hainele tale sunt destul de elegante pentru un hotel
mare ca Royal? a întrebat bunica.
— Voi primi o uniformă şi un şorţ alb, curat, în fiecare
dimineaţă. Hotelul are chiar şi o spălătorie proprie.
— Nu mă îndoiesc, a zis bunica, dar cred că vom avea o
problemă cu toţii.
— Care anume, mamă, a întrebat Maisie.
28
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai putea să câştigi mai mult ca Stan şi lui n-o să-i

placă, n-o să-i placă deloc.
— Atunci va trebui să accepte asta, a zis bunicul,
spunându-şi părerea prima oară după câteva săptămâni.

***

Banii urmau să le fie de folos, mai ales după ce se

întâmplase la Sfânta Nativitate. Maisie era gata să iasă din
biserică după slujbă, când domnişoara Monday s-a îndreptat
hotărâtă către ea.
— Pot să vă spun acum ceva în particular, doamnă
Clifton? a întrebat, înainte de a se întoarce şi a se îndrepta
către vestiar.
Maisie a urmărit-o ca un copil pe Pied Piper. Se temea de
ce-i mai rău. Ce mai făcuse Harry de data aceasta?
Maisie a urmărit-o pe şefa corului în vestiar şi a simţit că i
se moaie picioarele când l-a zărit pe reverendul Watts, pe
domnul Holcombe şi pe un alt domn. Când domnişoara
Monday a închis uşa după ea, Maisie a început să tremure
fără să se mai poată stăpâni.
Reverendul Watts i-a pus o mână pe umeri.
— N-ai de ce să te îngrijorezi, draga mea, a asigurat-o el.
Dimpotrivă, sper că vei descoperi că îţi aducem veşti bune, a
adăugat el, oferindu-l un scaun.
Maisie a luat loc, dar tot nu se putea opri din tremurat.
De îndată ce s-au aşezat toţi, domnişoara Monday a
început:
— Vrem să vă vorbim despre Harry, doamnă Clifton, a
început ea.
Maisie a strâns din buze; oare ce făcuse băiatul de
strânsese trei oameni atât de importanţi laolaltă?
— Nu voi mai ocoli subiectul, a continuat şefa corului.
Maestrul muzical de la St Bede m-a abordat şi m-a întrebat
dacă Harry ar dori să se înscrie la concursul pentru una
dintre bursele lor corale.

29
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar el este foarte fericit la Sfânta Nativitate, a spus

Maisie. Şi, oricum, unde este Biserica St Bede? N-am auzit
de ea.
— St Bede nu este o biserică, a spus domnişoara Monday.
Este o şcoală care trimite corişti la St Mary Redcliffe, care a
fost descrisă de regina Elisabeta ca cea mai frumoasă şi
dumnezeiască biserică din toată ţara.
— Deci va trebui să-şi părăsească şcoala şi biserica? a
întrebat Maisie, neîncrezătoare.
— Încercaţi s-o consideraţi ca o ocazie care ar putea să-i
schimbe întreaga viaţă, doamna Clifton, a spus Holcombe,
vorbind pentru prima oară.
— Dar nu va fi printre băieţi bogaţi, inteligenţi?
— Mă îndoiesc că există mulţi băieţi la St Bede la fel de
inteligenţi ca Harry, a spus domnul Holcombe. Este sclipitor,
a zis domnul Holcombe. Cu toate că mai reuşim să trimitem
câte unul dintre băieţii noştri la liceu, niciunuia nu i s-a
oferit ocazia de a intra la St Bede până acum.
— Mai trebuie să ştiţi ceva înainte de a vă hotărî, a spus
reverendul Watts. Maisie a părut şi mai speriată. Harry va
trebui să plece de acasă în timpul trimestrului, pentru că St
Bede este o şcoală cu internat.
— Atunci nici nu se pune problema, a spus Maisie. Nu-mi
pot permite aşa ceva.
— Asta n-ar trebui să fie o problemă, a spus domnişoara
Monday. Dacă lui Harry i se oferă o bursă, taxele şcolare vor
fi plătite şi va primi şi zece lire pe trimestru.
— Dar asta nu e una dintre şcolile în care taţii copiilor
poartă costume şi cravată, iar mamele sunt casnice? a
întrebat Maisie.
— Mai mult de atât, a spus domnişoara Monday,
încercând s-o înveselească. Profesorii poartă robe lungi şi
negre şi toci pe cap.
— Totuşi, a comentat şi reverendul Watts, Harry nu va mai
fi bătut cu cureaua. La St Bede sunt mult mai rafinaţi, îi bat
doar cu băţul.

30
 - JEFFREY ARCHER -

Doar Maisie n-a râs.

— Dar de ce să plece de acasă? a întrebat ea. E la
Merrywood Elementary şi n-o să vrea să renunţe să fie solist
în cor la Sfânta Nativitate.
— Trebuie să recunosc că pierderea mea va fi chiar şi mai
mare ca a lui, a spus domnişoara Monday. Dar sunt sigură
că Domnul n-ar vrea ca eu să stau în drumul unui copil atât
de talentat, doar din cauza dorinţelor mele egoiste, a adăugat
ea, liniştită.
— Chiar dacă aş fi de acord, a spus Maisie, jucându-şi
ultima carte, asta nu înseamnă că va fi şi Harry.
— Am discutat cu băiatul săptămâna trecută, a
recunoscut domnul Holcombe. Sigur că se teme de o
asemenea provocare, dar, dacă îmi amintesc corect, cuvintele
lui au fost: „Aş dori să încerc, domnule, dar doar dacă
sunteţi de părere că sunt suficient de bun.” Şi, a mai spus el
înainte ca Maisie să poată răspunde, mi-a explicat clar că
nici nu s-ar gândi la aşa ceva dacă mama lui n-ar fi de acord.

***

Harry era şi înspăimântat şi încântat la gândul de a da

examenul de admitere, speriat că nu va reuşi şi va dezamăgi
atâţia oameni sau că va reuşi şi va pleca de acasă.
În următorul trimestru, n-a lipsit la nicio lecţie la
Merrywood şi, când se întorcea acasă în fiecare seară, se
ducea în dormitorul pe care-l împărţea cu unchiul Stan,
unde, la lumina unei lumânări, studia ore în şir lucruri
despre care mai înainte nici nu ştia că există. De multe ori,
mama lui îl găsea adormit pe podea, cu multe cărţi deschise,
împrăştiate în jurul lui.
În fiecare sâmbătă-dimineaţă, îl vizita pe Moş Jack, care
părea să ştie multe despre St Bede şi care continua să-l
înveţe pe Harry o sumedenie de lucruri, de parcă ştia exact
unde-l lăsase domnul Holcombe.

31
 - JEFFREY ARCHER -

Duminică-dimineaţa, spre dezgustul unchiului Stan, Harry

nu-l mai însoţea la Ashton Gate să urmărească meciurile
echipei Bristol City, ci se întorcea la Merrywood, unde
domnul Holcombe îi dădea lecţii suplimentare. Peste mai
mulţi ani, Harry a aflat că şi domnul Holcombe renunţa la
vizitele lui regulate să-i susţină pe Cintezoi ca să-l înveţe pe
el.
Pe măsură ce ziua examenului se apropia, Harry devenea
din ce în ce mai speriat de posibilitatea unui eşec decât de
cea a unei reuşite.
În ziua stabilită, domnul Holcombe şi-a însoţit elevul
vedetă la Colston Hall, unde urma să aibă loc examenul de
două ore. L-a lăsat pe Harry la intrarea în clădire, spunându-
i:
— Nu uita să citeşti de două ori fiecare întrebare înainte de
a lua tocul în mână, sfat pe care-l repetase de mai multe ori
în ultima săptămână.
Harry i-a zâmbit nervos şi a dat mâna cu domnul
Holcombe, de parcă erau vechi prieteni.
A intrat în sala de examen şi a găsit cam şaizeci de băieţi
stând în grupuri mici, trăncănind. Îi era clar că mulţi se
cunoşteau deja, iar el nu cunoştea pe nimeni. În ciuda
acestui fapt, unul sau doi dintre băieţi s-au oprit din vorbă şi
l-au urmărit pe când înainta spre faţa sălii, încercând să
pară încrezător.
— Abbott, Barrington, Cabot, Clifton, Deakins, Fry…
Harry s-a aşezat în pupitrul lui din primul rând şi, cu
câteva momente înainte de ora zece, mai mulţi profesori în
robe negre şi cu toci au intrat şi au pus foile de examinare pe
pupitru, în faţa fiecărui candidat.
— Domnilor, a spus unul dintre profesori, stând în faţa
sălii, şi care nu participase la împărţirea hârtiilor, mă
numesc domnul Frobisher şi sunt supraveghetorul vostru.
Aveţi două ore în care trebuie să răspundeţi la o sută de
întrebări. Succes.

32
 - JEFFREY ARCHER -

Un ceas invizibil a sunat ora zece. Toţi cei din jurul lui, cu
tocurile muiate în călimări, au început să scrie cu viteză pe
hârtii, dar Harry şi-a încrucişat braţele, s-a aplecat peste
pupitru şi a citit încet fiecare întrebare. A fost printre ultimii
care şi-au luat tocul în mână.
Harry nu avea de unde să ştie că domnul Holcombe umbla
în sus şi jos pe trotuarul de afară, mai nervos decât elevul
său. Sau că mama lui se uita la ceasul din holul hotelului
Royal la fiecare câteva minute în timp ce servea cafeaua de
dimineaţă. Sau că domnişoara Monday îngenunchease într-o
rugăciune tăcută în faţa altarului din Sfânta Nativitate.
La câteva momente după ora douăsprezece hârtiile de
examen au fost strânse şi băieţilor li s-a permis să iasă din
sală, unii râzând, unii încruntaţi, alţii gânditori.
Când domnul Holcombe l-a văzut prima oară pe Harry, s-a
speriat.
— A fost chiar aşa de rău? a întrebat el.
Harry n-a răspuns până ce nu s-a asigurat că nu-l auzea
nimeni.
— Nu a fost cum mă aşteptam, a spus el.
— Cum adică? a întrebat domnul Holcombe, mirat.
— Întrebările au fost prea uşoare, a replicat Harry.
Domnul Holcombe a simţit că nu i se adusese un
compliment mai mare în toată viaţa lui.

***

— Două costume, gri, doamnă. Un hanorac, albastru.

Cinci cămăşi, albe. Cinci gulere apretate, albe. Şase perechi
de şosete, gri. Şase chiloţi şi maiouri, albe. Şi o cravată St
Bede. Vânzătorul a verificat atent lista. Cred că asta e totul.
Ah, nu, băiatul are nevoie şi de o şapcă. S-a întins sub
tejghea, a deschis un sertar şi a scos o şapcă roşu cu negru
pe care a pus-o pe capul lui Harry. Se potriveşte la fix, a
declarat el. Maisie i-a zâmbit fiului ei, foarte mândră. Harry

33
 - JEFFREY ARCHER -

arăta chiar ca un elev de la St Bede. Costă trei lire, zece

şilingi şi şase penny, doamnă.
Maisie a încercat să nu pară dezamăgită.
— S-ar putea cumpăra unele lucruri la mâna a doua? a
şoptit ea.
— Nu, doamnă, acesta nu este un magazin de mâna a
doua, a spus vânzătorul, care se hotărâse deja să nu-i
deschidă un cont acestei cumpărătoare.
Maisie şi-a deschis portofelul, a scos patru bancnote de o
liră şi a aşteptat restul. Era uşurată că St Bede plătise în
avans bursa pe primul trimestru, mai ales că mai avea de
cumpărat două perechi de pantofi din piele, negri, cu
şireturi, două perechi de tenişi şi o pereche de papuci.
Vânzătorul a tuşit.
— Băiatul mai are nevoie şi de două pijamale şi un halat.
— Da, desigur, a spus Maisie, sperând că avea destui bani
pentru aşa ceva.
— Şi înţeleg că băiatul este la corul şcolii? a întrebat
vânzătorul, uitându-se mai atent la listă.
— Da, este, a răspuns Maisie, mândră.
— Atunci îi trebuie o vestă, roşie, două manşete, albe şi un
medalion St Bede. Maisie voia să fugă din magazin. Acestea îi
vor fi date de şcoală la prima repetiţie a corului, a adăugat
vânzătorul, înainte de a-i da restul. Mai doriţi şi altceva,
doamnă?
— Nu, mulţumesc, a spus Harry, luând cele două sacoşe,
înşfăcându-şi mama de mână şi scoţând-o repede din T.C.
Marrsh, Tailors and Distinction.

***

Harry şi-a petrecut dimineaţa de sâmbătă înainte de a

merge la St Bede împreună cu Moş Jack.
— Eşti nervos că mergi la o şcoală nouă? a întrebat Moş
Jack.

34
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, nu sunt, a răspuns Harry, sfidător. Moş Jack a

zâmbit. Sunt înspăimântat.
— Aşa e fiecare gândac, cum ţi se va spune. Încearcă să te
porţi ca şi cum ar fi o aventură într-o lume nouă în care toţi
încep egali.
— Dar când mă vor auzi vorbind, îşi vor da seama că nu
sunt egalul lor.
— Posibil, dar când te vor auzi cântând, îşi vor da seama
că tot nu eşti egalul lor.
— Majoritatea vin din familii bogate, cu servitori.
— Asta va fi o consolare pentru proşti, a spus Moş Jack.
— Şi unii au fraţi la şcoală, şi chiar taţi sau bunici care au
fost acolo înaintea lor.
— Tatăl tău era un om de treabă, a spus Moş Jack, şi
niciunul dintre ei nu poate avea o mamă mai bună ca a ta,
poţi să fii sigur de asta.
— Îl cunoşteaţi pe tata? a întrebat Harry, incapabil să-şi
ascundă surpriza.
— Să zic că-l cunoşteam ar fi o exagerare, a spus Moş
Jack, dar îl ştiam pe departe, ca pe mulţi alţii care lucrau la
docuri. Era un bărbat decent, curajos, cu frica lui
Dumnezeu.
— Dar ştiţi cum a murit? a întrebat Harry, privindu-l pe
Moş Jack în ochi, sperând că obţine în sfârşit un răspuns
cinstit la întrebarea care-l tulbura de atâta vreme.
— Ce ţi s-a spus? a întrebat Moş Jack, precaut.
— Că a fost ucis în Marele Război. Dar, cum m-am născut
în 1920, chiar şi eu îmi dau seama că asta e imposibil.
Moş Jack a tăcut o vreme. Harry a rămas pe marginea
banchetei.
— A fost grav rănit în război, desigur, dar ai dreptate, nu
de aceea a murit.
— Atunci cum a murit? a întrebat Harry.
— Dacă aş şti, ţi-aş spune, a răspuns Moş Jack. Dar au
fost atâtea zvonuri pe vremea aceea, încât nici eu nu ştiu ce

35
 - JEFFREY ARCHER -

să cred. Totuşi, există mai mulţi bărbaţi, adică trei, care ştiu
adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea aceea.
— Unchiul Stan trebuie să fie unul dintre ei, a spus Harry,
dar cine sunt ceilalţi doi?
Moş Jack a ezitat înainte să-i răspundă.
— Phil Haskins şi domnul Hugo.
— Domnul Haskins, supraveghetorul? a spus Harry. Ăsta
n-ar spune nimic. Şi cine e domnul Hugo?
— Hugo Barrington, fiul lui sir Walter Barrington.
— Familia care deţine compania de navigaţie?
— Aia, da, a replicat Moş Jack, temându-se că a mers prea
departe.
— Şi ei sunt oameni decenţi, curajoşi, cu frica lui
Dumnezeu?
— Sir Walter este unul dintre cei mai buni oameni pe care-
i ştiu.
— Dar fiul lui, domnul Hugo?
— Nu e la fel, mă tem, a spus Moş Jack, fără să mai
continue explicaţia.

36
 - JEFFREY ARCHER -

4
Băiatul îmbrăcat elegant stătea lângă mama lui pe
bancheta din spate a tramvaiului.
— Aici ne dăm jos, a spus ea când tramvaiul s-a oprit. Au
coborât şi au început să urce încet dealul către şcoală, puţin
mai încet cu fiecare pas.
Harry îşi ţinea mama cu o mână şi strângea o valiză
jerpelită în cealaltă. Niciunul dintre ei n-a scos o vorbă în
timp ce se uitau la taxiuri sau la câte o maşină cu şofer,
parcate lângă zidurile şcolii.
Taţii dădeau mâna cu fiii lor, în timp ce mamele îmbrăcate
în blănuri îşi îmbrăţişau odraslele şi le sărutau uşor pe
obraji, ca nişte păsărele care-şi dădeau seama că puii lor
erau pregătiţi să zboare din cuib.
Harry nu voia ca mama lui să-l sărute în faţa celorlalţi
băieţi, aşa că i-a dat drumul la mână când mai aveau câţiva
metri până la poartă. Maisie, simţindu-i jena, s-a aplecat şi l-
a sărutat pe frunte.
— Noroc, Harry. Să ne faci să fim mândri de tine.
— La revedere, mamă, a spus el, luptându-se să nu
plângă.
Maisie s-a întors şi a început să coboare dealul, cu
lacrimile şiroindu-i pe obraji.
Harry şi-a continuat drumul, amintindu-şi cum povestea
unchiul lui escapada spre vârful Ypres, înainte de atacul
liniilor inamice. Nu te uita niciodată înapoi, că eşti un om
mort. Harry ar fi vrut să se uite înapoi, dar ştia că, dacă ar fi
făcut-o, nu s-ar fi oprit din fugă până ce n-ar fi ajuns în
siguranţă la tramvai. A strâns din dinţi şi a continuat să
meargă.
— Ai avut o vacanţa bună, bătrâne? îşi întreba un băiat
prietenul.
— Grozavă, a răspuns celălalt. Babacu’ m-a dus la Lord’s
la meciul Varsity.

37
 - JEFFREY ARCHER -

Oare Lord era o biserică, s-a întrebat Harry şi dacă era, ce

meci putea să aibă loc într-o biserică? A intrat hotărât pe
porţile şcolii şi s-a oprit când a recunoscut bărbatul care
stătea la intrare cu un clipboard în mână.
— Şi tu cine eşti, tinere? a întrebat el, zâmbindu-i lui
Harry.
— Harry Clifton, domnule, a răspuns el, scoţându-şi
şapca, cum îl învăţase domnul Holcombe să procedeze când i
se adresa un profesor sau o doamnă.
— Clifton, a spus el, uitându-se pe o listă cu nume. Ah,
da. A bifat numele lui Harry. Prima generaţie, elev pentru
cor. Felicitări şi bine-ai venit la St Bede. Eu sunt domnul
Frobisher, şeful casei tale, iar aceasta este Casa Frobisher.
Dacă-ţi laşi valiza în hol, un monitor te va însoţi în salon,
unde voi discuta cu băieţii înainte de cină.
Harry nu mai cinase până atunci. „Ceaiul” era ultima
masă în casa Clifton, după care era trimis în pat când se
întuneca. Electricitatea nu ajunsese pe Still House Lane şi
rareori erau bani destui pentru lumânări.
— Mulţumesc, domnule, a spus Harry, croindu-şi drum
prin poarta de la intrare într-un hol mare, lambrisat cu lemn.
Şi-a lăsat valiza jos şi s-a uitat la portretul unui bătrân cu
părul sur şi favoriţi albi, stufoşi, îmbrăcat într-o robă neagră,
cu gluga lăsată pe umeri.
— Cum te cheamă? a lătrat o voce din spatele lui.
— Clifton, domnule, a spus Harry, şi s-a întors văzând un
băiat înalt cu pantaloni lungi.
— Nu-i nevoie să-mi spui domnule, Clifton. Poţi să-mi spui
Fisher. Eu sunt monitor, nu profesor.
— Îmi pare rău, domnule, a zis Harry.
— Lasă-ţi valiza jos şi urmează-mă.
Harry şi-a aşezat valiza jerpelită, de mâna a doua lângă un
şir de valize din piele. Era singurul care nu avea iniţialele
ştanţate pe ea. L-a urmat pe monitor în lungul unui coridor
plin cu fotografii ale vechilor echipe ale şcolii şi vitrine în care
erau cupe din argint ca să amintească următoarelor generaţii

38
 - JEFFREY ARCHER -

de gloria trecutului. Când au ajuns în sala de mese, Fisher i-

a spus:
— Poţi să te aşezi unde vrei, Clifton. Doar să nu vorbeşti
când intră domnul Frobisher.
Harry a ezitat o clipă înainte de a se decide la care dintre
cele patru mese lungi să se aşeze. Câţiva băieţi se învârteau
deja în grupuri, vorbind încet. Harry s-a dus în colţul cel mai
îndepărtat al camerei şi s-a aşezat la capătul unei mese. S-a
uitat şi a mai văzut câţiva băieţi intrând, părând la fel de
uimiţi ca şi el. Unul s-a aşezat lângă Harry, iar altul în faţa
lui. Au continuat să discute unul cu celălalt, de parcă n-ar fi
fost acolo.
Fără niciun avertisment, a sunat un clopoţel şi toţi au
tăcut, iar domnul Frobisher a intrat în sala de mese. S-a
aşezat în spatele unei catedre pe care Harry n-o observase şi
s-a tras de reverele robei.
— Bine-aţi venit, a început el, aplecându-şi toca către
băieţi, în această prima zi a primului vostru trimestru la St
Bede. În câteva momente vă veţi bucura de prima masă
servită la şcoală şi pot să vă promit că n-o să se
îmbunătăţească. Câţiva băieţi au râs nervos. După ce veţi
termina cina, veţi fi conduşi în dormitoare, unde veţi
despacheta. La ora opt, veţi auzi alt clopoţel. De fapt, este
acelaşi, doar că va suna la altă oră.
Harry a zâmbit, cu toate că majoritatea băieţilor nu
observaseră mica glumă a domnului Frobisher.
— După treizeci de minute, acelaşi clopoţel va suna iar şi
voi vă veţi urca în pat, dar nu înainte de a vă spăla şi a vă
peria dinţii. Veţi avea jumătate de oră pentru citit, după care
luminile se sting, iar voi veţi dormi. Orice copil prins vorbind
după stingere, va fi pedepsit de monitor. Nu veţi mai auzi
clopoţelul până la şase şi jumătate dimineaţa când vă veţi
scula, vă veţi spăla şi vă veţi îmbrăca la timp pentru a ajunge
în sala de mese înainte de ora şapte. Cei care vor întârzia nu
vor primi micul dejun.

39
 - JEFFREY ARCHER -

— Adunarea de dimineaţă se va ţine la ora opt în aulă, iar

acolo ne va vorbi directorul. După aceea, urmează prima
voastră lecţie, la ora opt şi jumătate. Dimineaţa veţi avea trei
ore de câte şaizeci de minute, cu zece minute pauză între ele,
în care veţi avea timp să mergeţi dintr-o clasă în cealaltă.
După aceea, la ora douăsprezece va fi prânzul.
— După-amiaza, veţi avea încă două lecţii înainte de sport,
când veţi juca fotbal. Harry a zâmbit a doua oară. Sportul
este obligatoriu pentru toţi cei care nu sunt membri ai
corului. Harry s-a încruntat. Nimeni nu-i spusese că cei din
cor nu vor juca şi fotbal. După sport sau repetiţiile de la cor,
vă veţi întoarce în Casa Frobisher pentru cină, care va fi
urmată de o oră de studii, înainte de culcare când, din nou,
puteţi citi până se stinge lumina – dar doar dacă ceea ce citiţi
a fost aprobat de matroană, a adăugat domnul Frobisher.
Toate acestea vă pot intriga – Harry s-a gândit să caute
cuvântul în dicţionarul pe care i-l recomandase domnul
Holcombe. Domnul Frobisher s-a tras iar de reverul robei
înainte de a continua. Dar nu vă îngrijoraţi, vă veţi obişnui
repede cu obiceiurile de la St Bede. Asta e tot ce am avut să
vă spun pentru moment. Vă las acum să vă bucuraţi de cină.
Noapte bună, băieţi.
— Noapte bună, domnule, au avut curajul să-i răspundă
câţiva băieţi pe când domnul Frobisher ieşea din sală.
Harry nu s-a mişcat când câteva femei cu şorţuri s-au
deplasat în susul şi în josul meselor, punând farfurii cu supă
în faţa fiecărui băiat. L-a urmărit atent pe băiatul din faţa
lui, care a luat o lingură cu aspect ciudat, a muiat-o în supă
şi a îndepărtat-o înainte de a o duce la gură. Harry a încercat
să-l imite, dar a sfârşit prin a vărsa câteva picături de supă
pe masă şi, când a transferat ceea ce mai rămăsese în gură,
majoritatea i-a curs pe bărbie. Şi-a şters gura cu mâneca.
Acestea nu au atras prea mare atenţie, dar când a sorbit
zgomotos fiecare înghiţitură, mai mulţi băieţi s-au oprit din
mâncat şi s-au uitat fix la el. Stânjenit, Harry şi-a pus
lingura pe masă şi a lăsat supa să se răcească.

40
 - JEFFREY ARCHER -

Al doilea fel era o budincă de peşte şi Harry nu s-a mişcat

până ce nu l-a văzut pe băiatul din faţa lui începând să
mănânce. A văzut cu uimire că băiatul îşi punea furculiţa şi
cuţitul pe farfurie înainte de fiecare îmbucătură, în timp ce el
se agăţa de ele de parcă erau nişte cârje.
Băiatul din faţa lui şi cel de lângă el au început o
conversaţie despre cai. Harry nu s-a amestecat, mai ales că
singurul lui contact cu călăritul fusese când călărise un
măgăruş într-o după-amiază, la Weston-super-Mare.
După ce farfuriile au fost golite, au fost aduse prăjiturile şi
fructele, sau ceea ce mama lui numea bunătăţi, pentru că nu
căpăta prea des aşa ceva. O altă lingură, un alt gust, o altă
greşeală. Harry nu-şi dăduse seama că banana nu este ca
mărul, aşa că, spre mirarea celor din jurul lui, a mâncat şi
coaja. Poate pentru ceilalţi băieţi prima lecţie începea a doua
zi dimineaţa la ora 8:30, dar pentru Harry începuse deja.
După ce resturile cinei au fost strânse, Fisher s-a întors şi,
ca monitor, şi-a condus grupul pe o scară din lemn către
dormitoarele de la primul etaj. Harry a intrat într-o cameră
cu treizeci de paturi aliniate în trei rânduri de câte zece. Pe
fiecare era o pernă, două cearşafuri şi două pături. Harry nu
mai avusese câte două din fiecare sortiment niciodată.
— Acesta este dormitorul gândacilor noi, a spus Fisher,
dispreţuitor. Aici veţi rămâne până ce veţi deveni civilizaţi. Vă
veţi găsi numele, în ordine alfabetică, pe marginea fiecărui
pat.
Harry a fost surprins să-şi găsească valiza lângă pat şi s-a
întrebat cine o pusese acolo. Băiatul de lângă el despacheta
deja.
— Eu sunt Deakins, a spus el, împingându-şi ochelarii în
sus pe nas ca să-l vadă mai bine pe Harry.
— Eu sunt Harry. Am stat lângă tine la examen, astă vară.
Nu mi-a venit să cred că ai răspuns la toate întrebările doar
într-o oră.
Deakins s-a înroşit.

41
 - JEFFREY ARCHER -

— Păi de asta e un învăţat, a spus băiatul din cealaltă

parte a lui Harry.
Harry s-a întors.
— Şi tu eşti un învăţat? l-a întrebat pe băiat.
— Doamne Sfinte, nu, a spus băiatul continuând să
despacheteze. Singurul motiv pentru care m-au primit la St
Bede a fost că tata şi bunicul au fost aici înaintea mea. Eu
sunt a treia generaţie la această şcoală. Tatăl tău fost aici,
cumva?
— Nu, au răspuns Harry şi Deakins într-un glas.
— Nu mai trăncăniţi, s-a răstit Fisher, şi continuaţi ci
despachetatul.
Harry şi-a deschis valiza şi a început să-şi scoată hainele
şi să le aşeze ordonat în cele două sertare de lângă patul lui.
Mama lui îi pusese un baton de ciocolată Fry’s Five Boys
între cămăşi. A ascuns-o sub pernă.
A sunat clopoţelul.
— E momentul să vă dezbrăcaţi! a declarat Fisher.
Harry nu se mai dezbrăcase niciodată în faţa altor băieţi,
cu atât mai mult într-o cameră plină. S-a întors cu faţa la
perete, şi-a scos încet hainele şi şi-a pus repede pijamaua.
De îndată ce şi-a legat cordonul halatului, i-a urmat pe
ceilalţi băieţi în sala de baie. I-a urmărit din nou cu atenţie
cum se spălau pe faţă cu lavetele înainte de a începe să se
spele pe dinţi. El nu avea nici lavetă, nici periuţă de dinţi.
Băiatul din patul de alături a scotocit prin bagaje şi i-a dat o
periuţă nouă şi un tub cu pastă de dinţi. Harry n-a vrut să le
ia până ce băiatul nu i-a spus:
— Mama întotdeauna îmi dă câte două obiecte la fel.
— Mulţumesc, a zis Harry.
Cu toate că se spălase repede pe dinţi, a fost printre
ultimii care s-au întors în dormitor. S-a urcat în pat, două
cearşafuri curate, două pături şi o pernă moale. S-a uitat în
jur şi a văzut că Deakins citea manualul de latină a lui
Kennedy, tocmai când celălalt băiat a zis:
— Perna asta e tare ca piatra.

42
 - JEFFREY ARCHER -

— Vrei să facem schimb? a întrebat Harry.

— Cred că o să descoperi că sunt la fel, a rânjit băiatul,
dar mulţumesc.
Harry şi-a scos batonul de ciocolată de sub pernă şi l-a
rupt în trei. I-a dat o bucată lui Deakins şi cealaltă băiatului
care-i dăduse peria şi pasta de dinţi.
— Observ că mama ta e mai inteligentă ca a mea, a spus
el, după ce a muşcat o dată. Apropo, mă cheamă Giles
Barrington. Dar pe tine?
— Clifton. Harry Clifton.
Harry n-a reuşit decât să aţipească câteva minute la rând
şi nu din cauză că patul era atât de confortabil. Era oare
posibil ca Giles să aibă vreo legătură cu unul dintre cei trei
care cunoşteau adevărul despre moartea tatălui său? Şi dacă
era aşa, era la fel ca tatăl sau bunicul lui?
Brusc, Harry s-a simţit foarte singur. A deşurubat capacul
tubului de pastă de dinţi pe care i-l dăduse Barrington şi a
supt din el până ce a adormit.

***

Când deja familiarul clopoţel a sunat la 6:30 în dimineaţa

următoare, Harry a coborât încet din pat, simţindu-se rău. L-
a urmat pe Deakins în baie, unde l-au găsit pe Giles
încercând apa.
— Credeţi că oamenii ăştia au auzit de apă caldă? a
întrebat el.
Harry era gata să răspundă când monitorul a zbierat:
— Nu se vorbeşte în baie!
— E mai rău decât un general prusac, a spus Barrington,
pocnind din călcâie.
Harry a izbucnit în râs.
— Cine a râs? a întrebat Fisher, încruntându-se la cei doi.
— Eu, a spus Harry imediat.
— Numele?
— Clifton.

43
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai deschide gura o dată, Clifton, şi te papucesc.

Harry nu ştia ce înseamnă papucit, dar îşi închipuia că nu
era ceva plăcut. După ce s-a spălat pe dinţi, s-a întors repede
în dormitor şi s-a îmbrăcat fără să mai spună nimic. După ce
şi-a legat cravata – încă un lucru la care nu se pricepea – i-a
prins din urmă pe Deakins şi pe Barrington care se
îndreptau pe scări spre sala de mese.
Nimeni nu spunea o vorbă pentru că nu erau siguri dacă
au voie să vorbească pe scări. Când s-au aşezat la masă
pentru micul dejun, Harry s-a strecurat între cei doi prieteni
ai lui şi a urmărit cum castroanele cu porridge erau puse în
faţa fiecărui băiat. A fost liniştit când a văzut că în faţa lui
era o singură lingură, aşa că nu avea cum să greşească de
data aceasta.
Harry şi-a înghiţit porridge-ul atât de repede de parcă îi
era teamă că va apărea unchiul Stan şi i-l va smulge din faţă.
A terminat primul, şi, fără să se mai gândească, şi-a lăsat
lingura pe masă, a luat castronul şi a început să-l lingă.
Câţiva băieţi l-au privit neîncrezători, unii l-au arătat cu
degetul, iar alţii au chicotit. El s-a înroşit şi a lăsat castronul
jos. Ar fi început să plângă dacă Barrington nu şi-ar fi luat şi
el castronul ca să-l lingă.

44
 - JEFFREY ARCHER -

5
Reverendul Samuel Oakshott MA (Oxon) stătea în picioare
pe podium. Se uita binevoitor la turma lui pentru că aşa îşi
considera directorul de la St Bede elevii.
Harry, aşezat în primul rând, se uita temător la figura
înspăimântătoare de deasupra lui. Dr. Oakshott avea mai
mult de un metru optzeci şi un cap cu păr des, grizonant, şi
favoriţi lungi şi stufoşi care-l făceau să pară şi mai
impresionant. Ochii lui albaştri, adânci, păreau să treacă
prin tine, iar el părea să nu clipească niciodată, în timp ce
ridurile încrucişate de pe fruntea lui îi dădeau un aer de
înţelepciune. Şi-a dres glasul înainte de a se adresa elevilor:
— Colegi de la St Bede, a început el. Ne-am adunat iar
împreună la începutul unui nou an şcolar, fără îndoială
pregătiţi pentru a înfrunta provocările pe care le vom
întâmpina. Pentru elevii din ultima clasă, s-a uitat spre
spatele sălii, să ştiţi că nu aveţi niciun moment de pierdut
dacă vreţi să primiţi un loc la şcoala pe care o doriţi.
Niciodată să nu vă mulţumiţi cu locul doi. Pentru cei din
clasele mijlocii, s-a uitat spre centrul sălii, acesta este
momentul în care vom afla care dintre voi este destinat
pentru lucruri măreţe. Când vă veţi întoarce, la anul, veţi fi
monitori, şefi ai claselor sau căpitani ai echipelor de sport?
Sau veţi fi nişte elevi oarecare?
Mai mulţi băieţi şi-au aplecat capetele.
— Următoarea noastră îndatorire este să le urăm bun
venit elevilor noi şi să facem tot ce ne stă în puteri pentru ca
ei să se simtă ca acasă. Acum este momentul în care primesc
bastonul la începutul lungii curse a vieţii lor. Dacă această
cursă se va dovedi prea grea, unii dintre voi ar putea ieşi în
afară, i-a avertizat el, uitându-se la primele trei rânduri. St
Bede nu este o şcoală pentru cei slabi. Aşa că nu uitaţi
cuvintele marelui Cecil Rhodes: Dacă ai avut norocul să te
naşti englez, ai tras premiul întâi în loteria vieţii.

45
 - JEFFREY ARCHER -

Adunarea a izbucnit în aplauze spontane când directorul a

părăsit scena, urmat de un şir de profesori pe care i-a dus pe
culoarul central, afară din aulă, în soarele dimineţii.
Harry, îmbărbătat, era determinat să nu-şi dezamăgească
directorul. I-a urmat pe seniori afară din sală, dar când a
ieşit în curte, exuberanţa lui a dispărut.
O ceată de băieţi mai mari stăteau într-un colţ, cu mâinile
în buzunare, indicând că erau monitori.
— Uite-l, a zis unul dintre ei, arătându-l pe Harry.
— Deci aşa arată un derbedeu de pe stradă, a spus altul.
Un al treilea, care era Fisher, monitorul care fusese de
serviciu cu o noapte înainte, a adăugat:
— E un animal şi este datoria noastră să-l facem să se
întoarcă în habitatul lui normal cât mai curând posibil.
Giles Barrington a fugit după Harry.
— Dacă-i ignori, a spus el, o să se plictisească şi o să se ia
de altul.
Harry nu era prea convins şi a fugit în faţa clasei unde i-a
aşteptat pe Deakins şi Barrington să i se alăture.
După câteva clipe, domnul Frobisher a intrat în clasă.
Primul gând al lui Harry a fost, oare şi el crede că sunt un
derbedeu cules de pe stradă, nedemn de St Bede?
— Bună dimineaţa, băieţi, a spus domnul Frobisher.
— Bună dimineaţa, domnule, au răspuns băieţii în timp ce
profesorul se aşeza în faţa tablei. Prima lecţie din dimineaţa
aceasta, a spus el, este istoria. Cum sunt nerăbdător să vă
cunosc, vom începe cu un test simplu ca să aflăm cât de
multe, ori cât de puţine, ştiţi. Câte neveste a avut Henric
VIII?
S-au ridicat mai multe mâini.
— Abbott, a spus el, uitându-se la o diagramă de pe
catedră şi arătând spre un băiat din primul rând.
— Şase, domnule, a venit imediat răspunsul.
— Bine, dar poate cineva să le spună numele? Nu s-au
mai ridicat chiar atâtea mâini. Clifton?

46
 - JEFFREY ARCHER -

— Catherine de Aragon, Ann Boleyn, Jane Seymour, pe

urmă altă Anne, cred, a spus el, după care s-a oprit.
— Anne de Cleves. Poate cineva să spună numele celorlalte
două? Doar o mână mai era ridicată. Deakins, a spus
Frobisher, verificând diagrama.
— Catherine Howard şi Catherine Parr, singura care i-a
supravieţuit lui Henric. Ea chiar s-a recăsătorit.
— Foarte bine, Deakins. Acum, să întoarcem ceasul înapoi
câteva secole. Cine a comandat flota în bătălia de la
Trafalgar? Toate mâinile s-au ridicat. Matthews, a spus el,
uitându-se la o mână deosebit de insistentă.
— Nelson, domnule.
— Corect. Şi cine era prim-ministru atunci?
— Ducele de Wellington, domnule, a spus Matthews,
nemaipărând aşa de încrezător.
— Nu, a spus domnul Frobisher, nu era Wellington, deşi
acesta a fost contemporan cu Nelson. S-a uitat prin clasă,
dar doar Deakins şi Harry ridicaseră mâna. Deakins.
— Pitt Junior. Din 1783 până în 1801 şi din 1804 până în
1806.
— Corect, Deakins. Şi când a fost Ducele de Fier prim-
ministru?
— Din 1828 până în 1830 şi, din nou, în 1834, a spus
Deakins.
— Poate cineva să-mi spună care a fost cea mai faimoasă
victorie a lui?
Mâna lui Barrington s-a ridicat pentru prima oară.
— Waterloo, domnule! a strigat el înainte ca domnul
Frobisher să aleagă pe altcineva.
— Da, Barrington. Şi pe cine a înfrânt Wellington la
Waterloo?
Barrington a tăcut.
— Napoleon, i-a şoptit Harry.
— Pe Napoleon, domnule, a spus Barrington, cu încredere.
— Corect, Clifton, a spus domnul Frobisher, zâmbind. Şi
Napoleon era tot duce?

47
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, domnule, a spus Deakins, când nimeni altcineva nu

a mai încercat să răspundă la întrebare. El a fondat prima
Republică Franceză şi s-a numit împărat.
Domnul Frobisher nu a fost surprins de răspunsul lui
Deakins, care era un studios renumit, dar a fost impresionat
de cunoştinţele lui Harry. La urma-urmei, el avea bursă de
corist şi, în decursul vremii, îşi dăduse seama că toţi coriştii
talentaţi, la fel ca sportivii de valoare, excelau rareori în afara
domeniului lor. Clifton se dovedea o excepţie de la această
regulă. Domnul Frobisher ar fi vrut să ştie cine-l învăţase pe
băiat.
Când a sunat clopoţelul de pauză, domnul Frobisher a
anunţat:
— Următoarea voastră lecţie va fi geografia cu domnul
Henderson şi lui nu-i place să aştepte. Vă recomand ca în
timpul pauzei să aflaţi unde este clasa lui şi să vă aşezaţi în
bănci cu mult înainte ca el să intre în clasă.
Harry s-a ţinut de Giles, care părea să ştie unde sunt
toate. În timp ce se plimbau împreună prin curte, Harry şi-a
dat seama că unii dintre băieţi îşi coborau vocile când se
apropiau de ei şi unul sau doi s-au întors să-l privească fix.
Mulţumită multor dimineţi de sâmbătă petrecute cu Moş
Jack, Harry s-a comportat bine la ora de geografie, dar la
matematică, ultima oră de dimineaţă, nimeni nu l-a putut
egala pe Deakins. Şi chiar şi profesorul a fost impresionat.
Când cei trei s-au aşezat la masă pentru prânz, Harry
putea simţi o sută de ochi urmărindu-i fiecare mişcare. S-a
prefăcut că nu observă şi a imitat pur şi simplu toate
gesturile lui Giles.
— E bine să ştiu că există vreun lucru pe care-l poţi învăţa
de la mine, a spus Giles, curăţând un măr cu un cuţit.
Lui Harry i-a plăcut prima oră de chimie din acea după-
amiază, mai ales când profesorul l-a lăsat să lucreze cu un
bec Bunsen. Dar el nu a excelat la ştiinţele naturale, ultima
oră a zilei, pentru că Harry era singurul băiat a cărui casă
nu avea şi grădină.

48
 - JEFFREY ARCHER -

La ultimul sunet al clopoţelului, întreaga clasă s-a dus la

sport, iar Harry la prima sa repetiţie la cor. A observat iar că
toţi se holbau la el, dar, de data aceasta, cu admiraţie.
La ieşirea din capelă, însă, a fost supus aceloraşi insulte
sotto voce de la băieţii care se întorceau de pe terenul de
sport.
— Nu este ăsta derbedeul nostru? a spus unul.
— Păcat că nu are o periuţă de dinţi, a comentat altul.
— Am auzit că doarme noaptea pe docuri, a zis un treilea.
Deakins şi Barrington nu se vedeau pe nicăieri şi Harry se
grăbea spre casă, evitând în drum toate grupurile de băieţi.
La cină, ochii holbaţi erau mai puţin evidenţi, dar doar
pentru că Giles explicase clar tuturor celor din jurul său că
Harry era prietenul lui. Dar Giles nu a putut să-l ajute când
s-au urcat în dormitor şi l-a găsit pe Fisher stând lângă uşă,
aşteptându-l.
Când băieţii au început să se dezbrace, Fisher a anunţat
cu voce tare:
— Îmi pare rău din cauza mirosului, domnilor, dar unul
dintre voi provine dintr-o casă în care nu există baie. Câţiva
băieţi au chicotit, sperând să intre în graţiile lui Fisher.
Harry l-a ignorat. Nu numai că acest derbedeu nu are baie, el
nu are nici măcar tată.
— Tatăl meu a fost un om bun care a luptat pentru ţară în
război, a spus Harry, mândru.
— Ce te face să crezi că vorbeam despre tine, Clifton? a
spus Fisher. Doar dacă tu nu eşti acelaşi băiat a cărui mamă
lucrează – a făcut o pauză – ca ospătăriţă de hotel.
— La un hotel, l-a corectat Harry.
Fisher a înşfăcat un papuc.
— Să nu-mi mai răspunzi, Clifton, a spus el, supărat.
Apleacă-te şi pune mâna pe marginea patului.
Harry l-a ascultat şi Fisher i-a tras şase lovituri atât de
puternice încât Giles s-a întors cu spatele. Harry s-a târât în
pat, luptându-se cu lacrimile.
Înainte ca Fisher să stingă lumina, a adăugat:

49
 - JEFFREY ARCHER -

— De abia aştept să ne vedem iar mâine-seară, când voi

continua povestea familiei Clifton din Still House Lane.
Aşteptaţi până ce veţi afla de unchiul Stan.
În seara următoare, Harry a aflat pentru prima oară că
unchiul lui îşi petrecuse optsprezece luni la închisoare
pentru furt. Această revelaţie a fost mai rea decât papuceala.
S-a târât în pat întrebându-se dacă nu cumva şi tatăl lui era
în viaţă, dar în închisoare, şi că acesta era motivul pentru
care nimeni de acasă nu vorbea despre el.
Harry a adormit greu iar, şi niciun succes în clasă sau
admiraţie în capelă, nu putea să-i ia gândul de la următoarea
întâlnire inevitabilă cu Fisher. Cea mai mică scuză, puţină
apă stropită în baie, o pernă care nu era dreaptă, şoseta
care-i alunecase pe gleznă, duceau în mod sigur la şase
lovituri pe care le primea de la monitorul de serviciu,
pedeapsă care-i era administrată în faţa întregului dormitor,
dar nu înainte ca Fisher să mai adauge încă un episod din
Cronicile Clifton. În a cincea noapte, Harry se săturase şi nici
măcar Deakins sau Giles nu mai puteau să-l consoleze.
În timpul meditaţiilor din vinerea următoare, în timp ce
băieţii ceilalţi studiau manualul de latină al lui Kennedy,
Harry i-a ignorat pe Cezar şi pe gali şi a inventat un plan
care să-l asigure că Fisher nu-l va mai supăra niciodată.
Când s-a dus la culcare în acea noapte, după ce Fisher
descoperise un baton Fry lângă patul lui şi l-a papucit din
nou, planul lui Harry era gata. A rămas treaz mult după
stingere şi nu s-a mişcat până ce nu a fost sigur că toţi
ceilalţi băieţi dormeau.
Harry habar n-avea cât era ceasul când s-a dat jos din pat.
S-a îmbrăcat fără să scoată vreun sunet, apoi s-a strecurat
printre paturi până ce a ajuns la celălalt capăt al camerei. A
deschis fereastra şi curentul de aer rece l-a făcut pe băiatul
din patul cel mai apropiat să se întoarcă. Harry s-a urcat pe
ieşirea de incendiu şi a închis încet geamul înainte de a
coborî. S-a dus la marginea pajiştii, profitând de umbre ca să
evite luna plină care părea să-l urmărească ca un reflector.

50
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a fost oripilat descoperind că porţile şcolii erau

încuiate. S-a strecurat în lungul zidului, căutând o crăpătură
cât de mică care să-i permită să urce zidul şi să evadeze. În
cele din urmă a descoperit o cărămidă lipsă şi a reuşit să se
urce până ce a încălecat zidul. A coborât pe cealaltă parte,
agăţându-se cu vârfurile degetelor şi, spunând o rugăciune
tăcută, şi-a dat drumul. A aterizat grămadă pe jos, dar nu
părea să-şi fi rupt ceva.
După ce şi-a revenit, a fugit spre drum, la început mai
încet, dar apoi din ce în ce mai repede şi nu s-a oprit până ce
nu a ajuns la docuri. Schimbul de noapte tocmai terminase
şi Harry a fost încântat că unchiul lui nu se afla printre
muncitori.
După ce ultimul docher a dispărut, a mers încet pe
marginea cheiului, trecând de vasele amarate care se
întindeau cât vezi cu ochiul. A observat că pe unul dintre
coşuri era inscripţionată litera B şi s-a gândit la prietenul lui
care dormea tun. Oare vreodată… gândurile i-au fost
întrerupte când s-a oprit în faţa vagonului lui Moş Jack.
S-a întrebat dacă şi bătrânul dormea. A primit răspuns la
întrebare când o voce i-a spus:
— Nu mai sta acolo, Harry. Intră până nu îngheţi tun.
Harry a deschis uşa vagonului şi l-a văzut pe Moş Jack
încercând să aprindă o lumânare cu un chibrit. Harry s-a
trântit pe bancheta din faţa lui. Ai fugit? a întrebat Moş
Jack.
Harry a fost luat prin surprindere de întrebarea directă aşa
că nu a răspuns imediat.
— Da, am fugit, s-a bâlbâit el în cele din urmă.
— Şi sigur că ai venit să-mi explici de ce ai luat această
decizie majoră.
— Nu m-am decis eu, a zis Harry. Alţii au decis pentru
mine.
— Cine?
— Îl cheamă Fisher.
— Profesor sau elev?

51
 - JEFFREY ARCHER -

— Monitorul meu de dormitor, a spus Harry, strâmbându-

se. I-a povestit apoi lui Moş Jack tot ce se întâmplase în
prima sa săptămână la St Bede.
Din nou, bătrânul l-a surprins. Când Harry a terminat
povestirea, Jack a spus:
— Eu sunt de vină.
— De ce? a întrebat Harry. Ai făcut tot ce ai putut ca să
mă ajuţi.
— Aş fi putut să te ajut mai mult, a spus Moş Jack. Ar fi
trebuit să te pregătesc pentru turma de snobi pe care n-o
poate imita nicio altă naţiune. Ar fi trebuit să-ţi explic mai
mult timp semnificaţia cravatei şcolii şi mai puţin cu istoria
şi geografia. Speram doar că lucrurile s-au schimbat după
războiul care va pune capăt tuturor celorlalte războaie, dar e
evident că nu s-au schimbat la St Bede.
A tăcut o clipă înainte de a întreba:
— Şi ce ai de gând să faci în continuare, băiete?
— Vreau să fug pe mare. Mă voi îmbarca pe orice navă pe
care voi fi primit, a spus Harry, încercând să pară
entuziasmat.
— Ce idee bună, a zis Moş Jack. De ce nu te dai bătut
direct în faţa lui Fisher?
— Cum adică?
— Nimic nu i-ar face o plăcere mai mare lui Fisher decât
să le povestească prietenilor că derbedeul cules de pe stradă
nu are curaj şi la ce te poţi aştepta din partea fiului unui
docher a cărui mamă este ospătăriţă?
— Dar Fisher are dreptate. Nu sunt de nivelul lui.
— Nu, Harry, problema este că Fisher şi-a dat seama că el
nu este de nivelul tău şi nu va fi niciodată.
— Vreţi să spuneţi că trebuie să mă întorc în locul acela
oribil? a zis Harry.
— Până la urmă, decizia îţi aparţine, a spus Moş Jack, dar
dacă vei fugi ori de câte ori te întâlneşti în lume cu cineva de
teapa lui Fisher, vei sfârşi ca mine, un ratat, un lăsat în
urmă, ca să-l cităm pe director.

52
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar sunteţi un om mare, a spus Harry.

— Aş fi putut să fiu, a comentat Moş Jack, dacă n-aş fi
fugit când l-am întâlnit pe Fisher-ul meu. Dar m-am
mulţumit cu o ieşire uşoară şi m-am gândit doar la mine.
— Dar la cine altcineva să mă gândesc?
— La mama ta, pentru început, a spus Moş Jack. Nu uita
toate sacrificiile pe care le-a făcut ca să-ţi permită un început
mai bun în viaţă decât ar fi visat că este posibil. Şi mai este
şi domnul Holcombe care, când va descoperi că ai fugit, se va
învinovăţi doar pe el. Şi n-o uita pe domnişoara Monday, care
a apelat la favoruri, a strâns mâini şi a petrecut nenumărate
ore ca să se asigure că eşti suficient de bun ca să câştigi
bursa. Şi dacă ai pune în balanţă avantajele şi dezavantajele,
Harry, îţi sugerez să-l pui de o parte pe Fisher şi de cealaltă
parte pe Barrington şi Deakins, pentru că bănuiesc că Fisher
va deveni curând un oarecare, în timp ce Barrington şi
Deakins îţi vor rămâne prieteni apropiaţi pentru tot restul
vieţii. Dacă fugi, vor fi obligaţi să-l asculte pe Fisher
reamintindu-le neîncetat că nu erai cel care ei credeau că
eşti.
Harry a tăcut o vreme. În cele din urmă, s-a ridicat încet în
picioare.
— Vă mulţumesc, domnule, a spus el.
Fără să mai spună nimic, a deschis uşa vagonului şi a
ieşit.
A mers încet pe chei, uitându-se iar la cargourile care
toate vor pleca în curând spre porturi îndepărtate. A mers
până ce a ajuns la porţile docului, unde a rupt-o la fugă,
îndreptându-se spre oraş. Când a ajuns la porţile şcolii,
acestea erau deja deschise şi clopotul din aulă era gata să
sune de opt ori.
În ciuda telefonului, domnul Frobisher ar fi fost obligat să
se ducă ia director să raporteze că unul dintre băieţi lipsea.
Dar când s-a uitat pe geam, l-a zărit pe Harry strecurându-se
printre copaci şi înaintând precaut spre casă. Harry a

53
 - JEFFREY ARCHER -

deschis încet uşa de la intrare tocmai când clopotul termina

de sunat şi s-a trezit faţă în faţă cu directorul.
— Mai bine te-ai grăbi, Clifton, a spus domnul Frobisher,
altfel vei pierde micul dejun.
— Da, domnule, a spus Harry şi a luat-o la fugă pe
coridor. A ajuns la uşa sălii de mese chiar înainte de a se
închide şi s-a strecurat între Barrington şi Deakins.
— Pentru o clipă am crezut că voi fi singurul care voi linge
castronul în dimineaţa asta, a spus Barrington.
Harry a izbucnit în râs.
Nu s-a întâlnit cu Fisher în ziua aceea şi a fost surprins să
afle că alt monitor îl înlocuise la serviciul de dormitor în acea
noapte. Harry a dormit liniştit pentru prima oară în acea
săptămână.

54
 - JEFFREY ARCHER -

6
Rolls-Royce-ul a intrat pe porţile Manor House şi a înaintat
pe aleea lungă, mărginită cu stejari înalţi, stând ca nişte
santinele. Harry a numărat şase grădinari chiar înainte să
vadă casa.
În timpul petrecut la St Bede, Harry aflase câte ceva
despre felul în care trăia Giles când se întorcea acasă în
vacanţă, dar nimic nu-l pregătise pentru asta. Când a văzut
prima oară casa, a deschis gura şi a rămas cu ea deschisă.
— Începutul secolului optsprezece, aş zice eu, a comentat
Deakins.
— Aşa ceva, a spus Giles. 1722, construită de Vanbrugh.
Dar pariez că nu poţi spune cine a proiectat grădina. Îţi dau
un indiciu: a fost făcută mai târziu decât casa.
— N-am auzit decât de un arhitect de grădini, a spus
Harry, uitându-se încă la casă. Capability Brown.
— Chiar de asta l-am şi ales, a spus Giles, doar ca
prietenii mei să fi auzit de om după două sute de ani.
Harry şi Deakins au râs pe când maşina se oprea în faţa
conacului cu trei etaje construit din piatră aurie de
Cotswood. Giles a sărit din maşină chiar înainte ca şoferul să
apuce să deschidă portiera din spate. A alergat pe scări cu
prietenii săi urmându-l, mai puţin siguri pe ei.
Uşa din faţă s-a deschis mult înainte ca Giles să ajungă pe
treapta de sus şi un bărbat înalt, îmbrăcat elegant cu o
haină lungă şi neagră, pantaloni dungaţi şi cu o cravată
neagră s-a înclinat uşor când tânărul stăpân a trecut prin
faţa lui.
— La mulţi ani, domnule Giles, a spus el.
— Mulţumesc, Jenkins. Haideţi, băieţi, a ţipat Giles pe
când dispărea în casă.
Valetul a ţinut uşa deschisă ca să-i lase pe Harry şi pe
Deakins să-l urmeze.
Intrat în hol, Harry a privit uimit portretul unui bătrân
care părea să se uite direct la el. Giles moştenise nasul
55
 - JEFFREY ARCHER -

acvilin al bătrânului, ochii albaştri pătrunzători şi bărbia

pătrată. Harry s-a uitat şi la celelalte portrete care
împodobeau pereţii. Singurele picturi pe care le văzuse până
atunci fuseseră în cărţi: Mona Lisa, Cavalerul râzând şi
Rondul de Noapte. Tocmai se uita la un peisaj al unui pictor
numit Constable când o doamnă a intrat în hol purtând ceea
ce Harry numea rochie de bal.
— La mulţi ani, dragule, a spus ea.
— Mulţumesc, mamă, a spus Giles, când ea s-a aplecat
să-l sărute. A fost prima oară când Harry şi-a văzut prietenul
părând stânjenit. Aceştia sunt prietenii mei, Harry şi
Deakins. În timp ce Harry strângea mâna doamnei, care nu
era mult mai înaltă decât el, ea i-a zâmbit atât de călduros
încât el s-a simţit imediat mai bine.
— De ce nu mergem în salon, a sugerat ea, să bem nişte
ceai?
I-a condus pe băieţi prin hol într-o cameră mare cu vedere
la pajiştea din faţa casei.
Când Harry a intrat în salon, n-ar fi vrut să se aşeze, ci să
se uite la tablourile care atârnau pe fiecare perete. Totuşi,
doamna Barrington îl împingea deja către canapea. S-a
înfundat în pernele din catifea şi nu s-a putut opri să nu se
holbeze la pajiştea care era suficient de mare ca să joci
crichet pe ea. Dincolo de pajişte, Harry a văzut un lac în care
nişte raţe sălbatice înotau mulţumite de colo-colo,
neîngrijorate de unde le va veni următoarea masă. Deakins
s-a aşezat pe canapea, lângă Harry.
Niciunul dintre ei nu vorbea când un alt bărbat, îmbrăcat
într-o haină scurtă, neagră, a intrat în salon, urmat de o
tânără, îmbrăcată într-o uniformă elegantă, albastră,
asemănătoare celei de la hotel. Fata ducea o tavă mare, din
argint, pe care a pus-o pe o măsuţă ovală, în faţa doamnei
Barrington.
— Indian sau chinezesc? a întrebat doamna Barrington,
uitându-se la Harry.
Harry nu prea era sigur ce voia să spună.

56
 - JEFFREY ARCHER -

— Bem toţi indian, mamă, a spus Giles.

Harry s-a gândit că Giles ştia probabil totul despre
eticheta obişnuită în înalta societate, dar doamna Barrington
se afla la un alt nivel.
De îndată ce servitorul le-a turnat trei căni cu ceai, fata le-
a pus în faţa băieţilor, împreună cu o altă tavă. Harry s-a
uitat la mormanul de sandviciuri, fără să îndrăznească să le
atingă. Giles a luat unul şi l-a pus pe farfurie. Mama lui s-a
încruntat.
— De câte ori ţi-am spus, Giles, să aştepţi până ce
musafirii se hotărăsc ce vor înainte să te serveşti?
Harry ar fi vrut să-i spună doamnei Barrington că Giles
conducea întotdeauna, doar ca el să ştie ce să facă şi, mai
important, ce să nu facă. Deakins şi-a ales şi el un sandvici
şi l-a pus pe farfuria lui. Harry l-a imitat. Giles a aşteptat
răbdător până ce Deakins a muşcat din sandvici.
— Sper că vă place somonul afumat, a spus doamna
Barrington.
— Grozav, a zis Giles înainte ca prietenii lui să admită că
nu mai mâncaseră somon niciodată. La şcoală ne dau doar
pastă de peşte, a adăugat el.
— Deci, spuneţi-mi cum vă merge la şcoală, a spus
doamna Barrington.
— E loc de mai bine, cred că ar descrie Frob eforturile
mele, a zis Giles, mai luând un sandvici. Dar Deakins e
primul la toate.
— Cu excepţia englezei, a spus Deakins, vorbind prima
oară. Harry mă depăşeşte la subiectul ăsta cu sută la sută.
— Dar tu depăşeşti pe cineva la vreun subiect? a întrebat
mama lui.
— A fost al doilea la matematică, a spus Harry, sărind în
ajutorul lui Giles. Are un talent natural pentru cifre.
— Exact ca şi bunicul lui, a spus doamna Barrington.
— E un portret frumos al dumneavoastră deasupra
căminului, doamnă Barrington, a spus Deakins.
Ea a zâmbit.

57
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu sunt eu, Deakins, este draga mea mamă. Deakins a

aplecat capul înainte ca doamna Barrington să adauge: Era
considerată o mare frumuseţe pe vremuri.
— Cine a pictat-o? a întrebat Harry, venind în ajutorul lui
Deakins.
— László, a spus doamna Barrington. Portretul pe care l-ai
văzut în hol este al tatălui meu şi a fost pictat tot de László.
— Şi cu ce se ocupă tatăl dumneavoastră? a întrebat
Harry.
— Harry pune tot timpul întrebări, a spus Giles. Trebuie
să te obişnuieşti.
Doamna Barrington a zâmbit.
— Importă vinuri, mai ales vişinata din Spania.
— Ca Harvey’s, a spus Deakins, cu gura plină cu un
sandvici cu castraveţi.
— Chiar ca Harvey’s, a repetat doamna Barrington. Giles a
rânjit. Mai ia un sandvici, Harry, a spus doamna Barrington,
observând că ochii acestuia erau fixaţi pe tavă.
— Mulţumesc, a răspuns Harry, incapabil să aleagă între
somon afumat, castravete sau ouă cu roşii. A ales până la
urmă somon afumat, întrebându-se ce gust o avea.
— Şi tu, Deakins?
— Mulţumesc, doamnă Barrington, a spus el şi a mai luat
un sandvici cu castraveţi.
— Nu pot să-ţi spun întruna Deakins, a comentat mama
lui Giles. Parcă ai fi unul dintre servitori. Spune-mi, te rog,
numele tău de botez.
Deakins şi-a aplecat iar capul.
— Prefer să mi se spună Deakins, a zis el.
— Este Al, a spus Giles.
— Ce nume frumos, a spus doamna Barrington, deşi cred
că mama ta îţi spune Alan.
— Nu, nu-mi spune, a zis Deakins, ţinându-şi capul
aplecat. Ceilalţi băieţi au părut surprinşi de această revelaţie,
dar n-au zis nimic. Numele meu este Algernon, s-a bâlbâit el
în cele din urmă.

58
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a pufnit în râs.

Doamna Barrington nu i-a dat atenţie fiului ei.
— Cred că mama ta îl admiră pe Oscar Wilde, a spus ea.
— Da, aşa este. Dar aş fi preferat să mă boteze Jack, sau
chiar Ernest.
— Eu nu mi-aş face probleme în locul tău, a spus doamna
Barrington. La urma-urmei, şi Giles suferă din cauza
aceluiaşi lucru.
— Mamă, mi-ai promis că nu vei…
— Trebuie să-l convingeţi să vă spună cel de-al doilea
nume al lui, a spus ea, ignorându-i protestele. Când Giles nu
a răspuns, Deakins şi Harry s-au uitat plini de speranţă la
doamna Barrington. Marmaduke, a oftat ea. Ca pe tatăl şi pe
bunicul lui.
— Dacă cineva spune ceva despre asta la şcoală, a
declarat Giles, privindu-şi prietenii, jur că vă omor.
Cei doi au izbucnit în râs.
— Ai şi tu un alt prenume, Harry? a întrebat doamna
Barrington.
Harry era gata să răspundă când un om care n-ar fi putut
fi confundat cu un servitor a intrat în cameră cu un pachet
mare. Harry s-a uitat la bărbatul care putea fi numai domnul
Hugo. Giles a sărit în picioare şi a fugit la tatăl lui, care i-a
dat pachetul şi i-a urat:
— La mulţi ani, băiete.
— Mulţumesc, tată, a spus Giles şi a început să desfacă
imediat panglica.
— Înainte de a-ţi deschide cadoul, Giles, i-a spus mama
lui, ar fi mai bine să-ţi prezinţi oaspeţii tatei.
— Scuză-mă, tată. Aceştia sunt cei mai buni prieteni ai
mei, Deakins şi Harry, a spus Giles, lăsând cadoul pe masă.
Harry a observat că tatăl lui Giles avea aceeaşi constituţie
atletică şi energie nestăvilită despre care el crezuse că-i
aparţin doar fiului său.
— Mă bucur să te întâlnesc, Deakins, a spus domnul
Barrington, strângându-i mâna. Bună ziua, Clifton, a

59
 - JEFFREY ARCHER -

adăugat el, înainte de a se aşeza într-un scaun liber lângă

soţia sa.
Harry era nedumerit că domnul Barrington nu dăduse
mâna şi cu el. Şi de unde ştia că-l cheamă Clifton?
De îndată ce servitorul i-a dat domnului Barrington o
ceaşcă cu ceai, Giles a scos ambalajul cadoului său şi a scos
un ţipăt încântat când a văzut radioul Roberts. L-a pus în
priză şi a început să caute diverse posturi. Băieţii au
aplaudat şi au râs la fiecare sunet emis de cutia mare din
lemn.
— Giles mi-a spus că e pe locul doi la matematică în
trimestrul acesta, a spus doamna Barrington, întorcându-se
spre soţul ei.
— Ceea ce nu compensează faptul că e pe ultimul loc la
aproape toate celelalte materii, a replicat el.
Giles a încercat să nu pară stânjenit în timp ce căuta alt
post pe radioul său.
— Dar ar trebui să vedeţi cum a dat gol în meciul
împotriva echipei din Avonhurst, a spus Harry. Ne aşteptăm
să fie căpitanul echipei la anul.
— Golurile nu-l vor duce la Eton, a comentat domnul
Barrington, fără să se uite la Harry. E timpul ca băiatul să
strângă din dinţi şi să muncească mai mult, a spus domnul
Barrington, fără să se uite la Harry.
Nimeni n-a mai spus nimic o vreme, până ce doamna
Barrington a rupt tăcerea.
— Nu eşti acel Clifton care cântă în cor la St Mary
Redcliffe? a întrebat ea.
— Harry este tenor, a spus Giles. De fapt, are o bursă de la
cor.
Harry şi-a dat seama că tatăl lui Giles se uita fix la el.
— Mi s-a părut mie că te recunosc, a spus doamna
Barrington. Bunicul lui Giles şi cu mine am fost la un
spectacol la St Mary, când corul de la St Bede a cântat
împreună cu cel al liceului din Bristol. Cântecul tău, Ştiu că
salvatorul meu trăieşte a fost magnific, Harry.

60
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, doamnă Barrington, a spus Harry,

înroşindu-se.
— Speri să mergi la liceul din Bristol după ce termini St
Bede, Clifton? a întrebat domnul Barrington.
Clifton din nou, s-a gândit Harry.
— Doar dacă voi câştiga o bursă, a replicat el.
— Dar de ce e aşa de important? a întrebat doamna
Barrington. Desigur că ţi se va oferi un loc ca oricărui alt
băiat.
— Pentru că mama nu va putea să plătească taxele,
doamnă Barrington. Este ospătăriţă la hotelul Royal.
— Dar tatăl tău…
— Tata a murit, a spus Harry. A fost ucis în război.
S-a uitat cu atenţie să vadă cum va reacţiona domnul
Barrington, dar acesta, ca un bun jucător de pocher, n-a
dezvăluit nimic.
— Îmi pare rău, a spus doamna Barrington. Nu mi-am dat
seama.
Uşa s-a deschis în spatele lui Harry şi a intrat servitorul,
cărând un tort cu două etaje, aşezat pe o tavă din argint pe
care a pus-o pe mijlocul mesei. După ce Giles a reuşit să
stingă toate cele douăsprezece lumânări cu o singură suflare,
toţi l-au aplaudat.
— Şi aniversarea ta când este? a întrebat domnul
Barrington, adresându-i-se direct pentru prima oară.
— A fost luna trecută, domnule, a replicat Harry.
Domnul Barrington s-a uitat în altă parte.
Servitorul a scos lumânările înainte de a-i da tânărului
stăpân un cuţit mare pentru tort. Giles a tăiat adânc tortul şi
a pus cinci felii egale pe farfuriile de desert pe care
servitoarea le adusese înainte.
Deakins a devorat bucăţile de glazură care căzuseră pe
farfuria lui înainte de a muşca din tort. Harry a imitat-o pe
doamna Barrington. A luat furculiţa mică din argint de la
marginea farfuriei şi a folosit-o ca să ia o bucăţică din tort,
după care a pus-o la loc.

61
 - JEFFREY ARCHER -

Doar domnul Barrington nu s-a atins de tort. Brusc, fără

nicio avertizare, s-a ridicat şi a plecat fără să spună nimic.
Mama lui Giles nu a încercat să-şi ascundă uimirea
văzând cum se poartă soţul ei, dar nu a comentat. Harry nu
l-a părăsit din ochi pe domnul Hugo, în timp ce acesta ieşea
din cameră, iar Deakins, care-şi terminase tortul, şi-a întors
privirea către sandviciurile cu somon afumat, neobservând ce
se întâmplase.
După ce s-a închis uşa, doamna Barrington a continuat să
discute de parcă nu se întâmplase nimic neobişnuit.
— Sunt sigură că vei câştiga o bursă la liceu, Harry, mai
ales având în vedere tot ce mi-a povestit Giles despre tine.
Eşti, în mod clar, un băiat foarte inteligent şi un cântăreţ
talentat.
— Giles are tendinţa să exagereze, doamnă Barrington, a
spus Harry. Pot să vă asigur că doar Deakins va obţine cu
siguranţă bursa.
— Dar BGS2 nu oferă burse pentru corişti? a întrebat ea.
— Nu pentru tenori, a zis Harry. Nu vor să rişte.
— Nu sunt sigură că înţeleg, a spus doamna Barrington.
Nimic nu-ţi poate lua anii de experienţă la cor prin care ai
trecut.
— Adevărat, dar, din păcate, nimeni nu poate prevedea ce
se întâmplă cu vocea la adolescenţă. Unii tenori ajung başi
sau baritoni şi doar cei foarte norocoşi rămân tenori, dar nu
se poate spune dinainte.
— De ce nu? a întrebat Deakins, devenind interesat de
discuţie pentru prima oară.
— Există mulţi solişti tenori care nu mai obţin nici măcar
un loc în corul local după ce-şi schimbă vocea. Întreabă-l pe
profesorul Ernest Lough. Fiecare casă din Anglia l-a auzit
cântând Oh, pe aripile unei turturele, dar, după ce a ajuns la
adolescenţă, nimeni n-a mai auzit de el.
— Va trebui doar să munceşti mai mult, a spus Deakins,
printre înghiţituri. Nu uita că există douăsprezece burse

2 Bristol Grammar School.

62
 - JEFFREY ARCHER -

acordate de liceu în fiecare an şi că poţi câştiga una dintre

ele, a adăugat el, liniştit.
— Asta e problema, a spus Harry. Dacă voi munci mai
mult, va trebui să renunţ la cor şi fără bursa de cor va trebui
să plec de la St Bede, aşa că…
— Eşti între ciocan şi nicovală, a spus Deakins.
Harry nu mai auzise expresia până atunci şi s-a hotărât
să-l întrebe mai târziu pe Deakins ce însemna.
— Ei, un lucru e sigur, a spus doamna Barrington. Este
aproape sigur că Giles nu va reuşi să câştige o bursă la
niciun liceu.
— Poate nu, a spus Harry. Dar liceul din Bristol nu va
renunţa uşor la un fundaş-stânga de calibrul lui.
— Atunci să sperăm că şi cei de la Eton sunt de aceeaşi
părere, a spus doamna Barrington, pentru că acolo vrea tatăl
lui să-l trimită.
— Eu nu vreau să merg la Eton, a spus Giles, lăsând
furculiţa jos. Vreau să merg la BGS cu prietenii mei.
— Sunt sigură că-ţi vei face mulţi prieteni la Eton, a spus
mama lui. Şi tatăl tău va fi foarte dezamăgit dacă nu vei
merge pe drumul lui.
Servitorul a tuşit. Doamna Barrington s-a uitat pe
fereastră şi a văzut o maşină parcând la marginea scării.
— Cred că e timpul să vă întoarceţi la şcoală, a zis ea. Nu
vreau să fiu de vină dacă întârzie cineva la meditaţii.
Harry s-a uitat cu jind la farfuria mare cu sandviciuri şi la
tortul pe jumătate terminat, dar s-a ridicat totuşi de la locul
lui şi a pornit spre uşă. S-a uitat o dată înapoi şi ar fi putut
jura că l-a văzut pe Deakins strecurându-şi un sandvici în
buzunar. S-a mai uitat şi pe fereastră şi a văzut cu uimire,
pentru prima oară, o fată slăbuţă, cu cozi lungi, care era
tolănită într-un colţ şi citea o carte.
— Aceasta este înspăimântătoarea mea soră, Emma, a
spus Giles. Niciodată nu se opreşte din citit. Nu-i daţi
atenţie.

63
 - JEFFREY ARCHER -

Harry i-a zâmbit Emmei, dar ea nu s-a uitat la el. Deakins

nu i-a dat nici el atenţie.
Doamna Barrington i-a însoţit pe cei trei băieţi până la uşa
din faţă, unde a dat mâna cu Harry şi Deakins.
— Sper că veţi reveni în curând, a spus ea. Aveţi o
influenţă atât de bună asupra lui Giles.
— Mulţumim foarte mult că ne-aţi invitat la ceai, doamnă
Barrington, a spus Harry.
Deakins a dat şi el din cap. Amândoi băieţii s-au uitat în
altă parte când ea şi-a îmbrăţişat fiul şi l-a sărutat îndelung.
Când şoferul conducea pe aleea lungă înspre poartă, Harry
a privit înapoi la fereastra din spate a casei, dar nu a
observat-o pe Emma uitându-se la maşina care se îndepărta.

64
 - JEFFREY ARCHER -

7
Magazinul alimentar al şcolii era deschis de la patru până
la şase în fiecare marţi şi joi după-amiază.
Harry rareori vizita Emporium, după cum era numit de
băieţi, pentru că avea doar doi şilingi bani de buzunar pe
trimestru şi ştia că mama lui nu ar aprecia sumele
suplimentare apărute în contul de la sfârşitul anului. Totuşi,
de ziua lui Deakins, Harry a făcut o excepţie de la această
regulă pentru că dorea să-i cumpere caramele de un penny
prietenului său.
În ciuda vizitelor rare ale lui Harry la magazin, câte un
baton de Fry’s Five Boys apărea pe pupitrul lui în fiecare
marţi şi joi după-masa. Cu toate că o regulă a şcolii spunea
că niciun băiat nu are voie să cheltuiască mai mult de şase
penny pe săptămână la magazin, Giles mai lăsa şi câte un
pachet de Liquorice Allsorts pentru Deakins, lămurindu-şi
prietenii că nu aştepta nimic în schimb.
Când Harry a intrat în magazin în acea marţi, s-a aşezat la
o coadă lungă de băieţi care aşteptau să fie serviţi. Se uita la
rafturile ticsite cu ciocolată, caramele, jeleuri, lemn-dulce şi,
ultima nebunie, cartofi prăjiţi Smiths, şi îi lăsa gura apă. S-a
gândit să-şi cumpere un pachet pentru el, dar, după ce
aflase de domnul Wilkins Micawber, ştia prea bine valoarea
celor şase penny.
În timp ce Harry se uita la comorile de la Emporium, a
auzit vocea lui Giles şi a observat că era cu câteva locuri
înaintea lui la coadă. Era gata să-şi salute prietenul când l-a
văzut pe Giles luând un baton de ciocolată de pe un raft şi
strecurându-l în buzunarul de la pantaloni. După câteva
momente, a urmat un pachet cu gumă de mestecat. Când
Giles a ajuns în faţa cozii, a pus pe tejghea o cutie cu
Liquorice Allsorts şi un pachet cu cartofi prăjiţi pe care
domnul Swivals, vânzătorul, le-a înregistrat pe numele
Barrington. Celelalte două cutii au rămas în buzunarul lui
Giles, neplătite.
65
 - JEFFREY ARCHER -

Harry era îngrozit şi, înainte ca Giles să se întoarcă, a ieşit

din magazin pentru că nu dorea ca prietenul lui să-l vadă.
Harry s-a plimbat încet în jurul şcolii, încercând să-şi dea
seama de ce Giles ar fi dorit să fure când îşi putea permite să
plătească. A presupus că exista o explicaţie simplă, deşi nu-
şi putea imagina care ar fi fost.
Harry s-a urcat în cameră înainte de meditaţii, unde şi-a
găsit batonul de ciocolată pe birou şi pe Deakins cotrobăind
într-o cutie cu Liquorice Allsorts. I s-a părut greu să se
concentreze asupra cauzelor revoluţiei industriale în timp ce
se gândea ce să facă cu descoperirea lui.
La sfârşitul meditaţiilor se hotărâse. A pus batonul
nedesfăcut cu ciocolată în sertarul de sus al pupitrului,
pentru că dorea să-l ducă înapoi la magazin joi, fără să-i
spună nimic lui Giles.
Harry nu a dormit în acea noapte şi, după micul dejun, l-a
luat pe Deakins deoparte şi i-a explicat de ce nu putuse să-i
dea un cadou de ziua lui. Lui Deakins nu i-a venit să creadă.
— Tata avea aceeaşi problemă în magazinul lui, a zis el. Se
numeşte nevroză. Daily Mail spune că e din cauza crizei.
— Nu cred că familia lui Giles a fost afectată aşa de mult
de criză, a spus Harry, supărat.
Deakins a dat din cap, gânditor.
— Poate ar trebui să-i spui lui Frob?
— Să-mi pârăsc prietenul? a spus Harry. Niciodată.
— Dar dacă Giles este prins, poate fi exmatriculat, spus
Deakins. Cel puţin ai putea să-l avertizezi că ai aflat ce face.
— O să mă mai gândesc, a spus Harry. Dar, între timp, voi
înapoia tot ce-mi dă Giles la magazin fără să-i spun şi lui.
Deakins s-a aplecat spre el.
— Poţi să duci şi ce-mi dă mie? a şoptit el. Eu nu mă duc
la magazin aşa că n-aş şti ce să fac.
Harry a fost de acord să preia şi această responsabilitate
şi, după aceea, se ducea la magazin de două ori pe
săptămână şi punea cadourile nedorite ale lui Giles înapoi pe
rafturi. A ajuns la concluzia că Deakins avea dreptate şi că

66
 - JEFFREY ARCHER -

ar trebui să discute cu prietenul lui înainte de a fi prins, dar

s-a decis să amâne până la sfârşitul trimestrului.

***

— Bună lovitură, Barrington, a spus domnul Frobisher

când mingea a trecut de marginea terenului. Spectatorii au
aplaudat. Ţineţi minte ce spun, domnule director, Barrington
va juca pentru Eton împotriva lui Harrow, la Lord’s.
— Nu dacă are şi Giles un cuvânt de spus, i-a şoptit Harry
lui Deakins.
— Ce faci în vacanţa de vară, Harry? a întrebat Deakins,
aparent fără să dea atenţie evenimentelor din jurul lui.
— Nu plănuiesc să vizitez Toscana anul acesta, dacă asta
vrei să spui, a rânjit Harry.
— Cred că nici Giles nu vrea să meargă, a spus Deakins.
La urma-urmei, italienii n-au înţeles niciodată crichetul.
— Ei, aş fi încântat să schimb locul cu el, a zis Harry. Pe
mine nu m-ar deranja că Michelangelo, Da Vinci şi
Caravaggio n-au avut habar de subtilităţile ruperii
picioarelor, ca să nu mai vorbim de toate pastele făinoase
prin care va fi obligat să se bălăcească.
— Deci unde te duci? a întrebat Deakins.
— O săptămână pe Riviera Vestului, a spus Harry,
amuzându-se. Marele ponton de la Weston-super-Mare este
de obicei vârful activităţii, urmat de peşte şi cartofi prăjiţi la
cafeneaua Coffins. Vrei să vii şi tu?
— N-am timp, a spus Deakins, care era evident sigur că
Harry vorbise serios.
— De ce? l-a încurajat Harry.
— Am prea mult de lucru.
— Ai de gând să munceşti în vacanţă? a întrebat Harry,
neîncrezător.
— Munca este o vacanţă pentru mine, i-a spus Deakins.
Mă bucur la fel de mult ca Giles de crichetul lui şi tu de
cântatul tău.

67
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar unde munceşti?

— La librăria municipală. Au acolo tot ce am nevoie.
— Pot să vin şi eu? a întrebat Harry, părând la fel de
serios. Am nevoie de tot ajutorul posibil ca să am vreo şansă
la bursa BGS.
— Doar dacă eşti de acord să taci tot timpul, a spus
Deakins.
Harry ar fi râs, dar ştia că Deakins nu considera învăţatul
o glumă.
— Am nevoie de ceva ajutor la gramatica latină, a spus
Harry. Tot nu înţeleg propoziţiile consecutive, ce să mai
vorbim de subjonctive şi dacă nu iau o notă de trecere la
lucrarea de la latină, adio, chiar dacă reuşesc la toate
celelalte materii.
— Aş putea să te ajut la limba latină, a spus Deakins,
dacă-mi faci şi tu un serviciu în schimb.
— Spune, a zis Harry, deşi nu cred că vrei să ţin un recital
de colinde anul ăsta.
— Bună lovitură, a spus domnul Frobisher iar Harry s-a
alăturat aplauzelor. Aceasta este a treia lui lovitură de la trei
sferturi reuşită în sezonul acesta, domnule director, a spus
Frobisher.
— Nu fi ridicol Harry, a spus Deakins. Adevărul e că tata
are nevoie de cineva care să ducă ziarele de dimineaţă în
timpul vacanţei de vară şi eu te-am propus pe tine. Plata e
un şiling pe săptămână şi, atât timp cât poţi veni la magazin
la şase în fiecare dimineaţă, postul e al tău.
— La şase? a zis Harry cu dispreţ. Când ai un unchi care
trezeşte toată casa la ora cinci, aceasta e ultima dintre
probleme.
— Atunci vrei postul?
— Da, sigur, a spus Harry. Dar de ce nu-l vrei tu? Un
şiling pe săptămână nu e ceva la care să dai cu piciorul.
— Nu-mi spune, a comentat Deakins, dar eu nu ştiu să
merg cu bicicleta.
— La naiba, a spus Harry. Eu nici măcar n-am bicicletă.

68
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu am spus că n-am bicicletă, a oftat Deakins, am spus

că nu pot să merg pe bicicletă.
— Clifton, a zis domnul Frobisher în timp ce jucătorii de
crichet ieşeau de pe teren şi se duceau să-şi bea ceaiul, aş
vrea să te văd în biroul meu după ore.

***

Lui Harry îi plăcuse întotdeauna domnul Frobisher, unul

dintre puţinii profesori care-l trata ca pe un egal. El nu părea
să aibă nici preferaţi, în timp ce alţi profesori îi dădeau
repede de înţeles că fiul unui docher nu ar fi trebuit lăsat să
intre pe sfintele porţi de la St Bede, oricât de frumoasă i-ar fi
fost vocea.
Când a sunat clopoţelul sfârşitul orei, Harry a lăsat stiloul
jos şi s-a îndreptat către biroul domnului Frobisher. Nu avea
idee de ce-l căuta şeful casei sale şi nici nu se prea gândise
la asta.
Harry a bătut la uşa biroului.
— Intră, s-a auzit vocea unui bărbat care nu făcea
niciodată risipă de cuvinte.
Harry a deschis uşa şi nu a fost surprins când domnul
Frobisher l-a întâmpinat cu un zâmbet.
Domnul Frobisher s-a uitat fix la Harry când acesta s-a
oprit în faţa biroului său.
— Mi s-a spus, Clifton, că ai furat din magazin. Mintea lui
Harry s-a blocat în timp ce se gândea la un răspuns rare să
nu-l incrimineze pe Giles. Ai fost văzut de un monitor luând
produse de pe rafturi, a continuat Frobisher cu acelaşi ton
domol, şi apoi strecurându-te afară din magazin fără să
plăteşti.
Harry ar fi vrut să spună: „Nu luându-le, domnule, ci
dându-le înapoi”, dar tot ce a reuşit să spună a fost:
— Nu am furat nimic de la magazin, domnule.
În ciuda faptului că spunea adevărul, simţea cum se
înroşeşte.

69
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci cum explici vizitele tale de două ori pe

săptămână la Emporium, când nu există nicio înregistrare pe
numele tău în registrul domnului Swivals?
Domnul Frobisher a aşteptat răbdător, dar Harry ştia că,
dacă ar fi spus adevărul, Giles ar fi fost cu siguranţă
exmatriculat.
— Şi acest baton de ciocolată şi pachetul de Liquorice
Allsorts au fost găsite în sertarul de sus al biroului tău, nu
mult după ce magazinul se închisese.
Harry s-a uitat la dulciuri, dar n-a spus nimic.
— Aştept o explicaţie, Clifton, a spus domnul Frobisher.
După o pauză mai lungă, a adăugat: Sunt conştient, desigur,
că ai mai puţini bani de buzunar decât ceilalţi băieţi din
clasa ta, dar aceasta nu e o scuză ca să furi.
— N-am furat nimic în viaţa mea, a spus Harry.
Domnul Frobisher a părut supărat. S-a ridicat de la birou.
— Dacă este aşa, Clifton – şi vreau să te cred – vei veni la
mine după repetiţia corului şi îmi vei explica cum de ai
dulciurile pentru care, în mod, clar, nu ai plătit. Dacă
explicaţia ta nu va fi satisfăcătoare, vom face amândoi o
vizită la director şi nu mă îndoiesc care va fi recomandarea
lui.
Harry a ieşit din cameră. În momentul în care a închis uşa
biroului, i s-a făcut rău. S-a întors în camera lui, sperând că
Giles nu va fi acolo. Când a deschis uşa, primul lucru pe
care l-a văzut, a fost alt baton de ciocolată pe pupitru.
Giles s-a uitat la el.
— Te simţi bine? a întrebat când a văzut faţa roşie a lui
Harry.
Harry nu i-a răspuns. A pus batonul de ciocolată în sertar
şi a plecat la repetiţie fără să le spună o vorbă prietenilor lui.
Ochii lui Giles nu l-au părăsit şi, de îndată ce s-a închis uşa,
s-a întors spre Deakins şi l-a întrebat:
— Care e problema? Deakins a continuat să scrie, de
parcă nu l-ar fi auzit. Nu mă auzi, surdule? a zis Giles. De ce
e îmbufnat Harry?

70
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştiu doar că a avut o întrevedere cu Frob.

— De ce? a spus Giles, părând mai interesat.
— Habar n-am, a spus Deakins, fără să se oprească din
scris.
Giles s-a ridicat şi s-a dus lângă Deakins.
— Ce nu-mi spui? a întrebat el, trăgându-l de ureche.
Deakins a scăpat stiloul, şi-a împins nervos ochelarii pe
nas şi a chiţăit în cele din urmă:
— Are oarece necazuri.
— Ce necazuri? a întrebat Giles, răsucindu-i urechea.
— Cred că s-ar putea să fie exmatriculat, a oftat Deakins.
Giles i-a dat drumul la ureche şi a început să râdă.
— Harry, exmatriculat? a pufnit el. Mai curând va fi Papa
răspopit. S-ar fi întors la biroul lui dacă n-ar fi văzut
broboane de sudoare apărând pe fruntea lui Deakins. De ce?
a întrebat el, mai calm.
— Frob crede că fură de la magazinul de dulciuri, a spus
Deakins.
Dacă Deakins s-ar fi uitat în sus, ar fi văzut că Giles
devenise cenuşiu la faţă. După o clipă, a auzit uşa camerei
închizându-se. Şi-a luat stiloul şi a încercat să se
concentreze, dar, pentru prima oară în viaţă, nu a reuşit să-
şi termine tema.

***

Când Harry a terminat repetiţia, după o oră, l-a văzut pe

Fisher sprijinit de un perete, incapabil să-şi ascundă
zâmbetul. Atunci şi-a dat seama cine-l pârâse. L-a ignorat şi
s-a întors la casa lui, de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe
lume, când, de fapt, se simţea ca fi cum ar fi urcat treptele
spânzurătorii, dându-şi seama că, dacă nu şi-ar fi pârât cel
mai bun prieten, anularea execuţiei nu era posibilă. A ezitat
înainte să bată la uşa şefului casei.

71
 - JEFFREY ARCHER -

Invitaţia „Intră” care s-a auzit a fost mult mai blândă decât
cea de mai devreme, dar când Harry a intrat în birou, a fost
întâmpinat de aceeaşi privire serioasă. Şi-a aplecat capul.
— Îţi datorez scuze, Clifton, a spus Frobisher, ridicându-se
de la birou. Acum ştiu că nu erai tu vinovatul.
Inima lui Harry bătea mai repede, dar acum se temea
pentru Giles.
— Mulţumesc domnule, a spus el, ţinând capul tot
aplecat.
Ar fi vrut să-i pună multe întrebări lui Frob, dar ştia că nu
i se va răspunde la niciuna.
Domnul Frobisher a ieşit din spatele biroului şi a dat
mâna cu Harry, lucru pe care nu-l mai făcuse până atunci.
— Mai bine grăbeşte-te, Clifton, dacă vrei să mai prinzi
ceva la cină.
Când Harry a ieşit din biroul lui Frobisher, s-a îndreptat
încet către sala de mese. Fisher stătea lângă uşă, cu o figură
surprinsă. Harry a trecut pe lângă el şi s-a dus la locul lui,
lângă Deakins. Scaunul din faţa lui era gol.

72
 - JEFFREY ARCHER -

8
Giles nu a apărut la cină şi nici n-a dormit în patul lui în
acea noapte. Dacă St Bede n-ar fi pierdut meciul anual
împotriva echipei din Avonhurst la o diferenţă de 31 de
puncte, Harry bănuia că nu mulţi băieţi sau profesori ar fi
observat că lipsea.
Dar, din nefericire pentru Giles, era un meci acasă, aşa că
toţi au bănuit de ce fundaşul de bază al şcolii nu participase
la meci, cu atât mai puţin Fisher, care povestea oricui se
obosea să-l asculte că fusese exmatriculat băiatul greşit.
Harry nu se bucura că vine vacanţa, nu pentru că se
întreba doar dacă-l va mai vedea vreodată pe Giles, ci şi
pentru că însemna întoarcerea pe Still House Lane, nr. 27 şi
împărţirea camerei tot cu unchiul Stan, care, de cele mai
multe ori, se întorcea acasă beat.
După ce-şi petrecea după-amiaza revăzând vechile teste
pentru examene, Harry se culca pe la ora zece. Adormea
repede, doar ca să fie trezit după miezul nopţii de unchiul
lui, care era adesea atât de beat încât nu-şi nimerea patul.
Sunetul lui Stan încercând să facă pipi în oală şi nenimerind
întotdeauna ţinta era ceva ce va rămâne întipărit în mintea
lui Harry tot restul vieţii.
După ce Stan se prăbuşea în pat – rareori se obosea să se
dezbrace – Harry încerca să adoarmă la loc, doar ca să fie
trezit după câteva minute de sforăielile zgomotoase de
beţivan. Îi era dor de St Bede unde împărţea dormitorul cu
douăzeci şi nouă de băieţi.
Harry tot mai spera că, într-un moment de neatenţie, lui
Stan ar putea să-i scape mai multe detalii despre moartea
tatălui lui, dar, în majoritatea timpului, era prea incoerent
pentru a răspunde chiar şi la cea mai uşoară întrebare. Într-
una din rarele ocazii în care a fost treaz, i-a spus lui Harry să
o şteargă şi l-a avertizat că, dacă mai vorbeşte despre asta, îl
bate.

73
 - JEFFREY ARCHER -

Singurul lucru bun din împărţirea camerei cu Stan era că

nu întârzia niciodată cu ziarele.
Zilele petrecute de Harry la Still House Lane s-au ordonat
până la urmă: scularea la cinci, o felie de pâine prăjită la
micul dejun – nu mai lingea castronul unchiului său –
prezentarea la domnul Deakins la ora şase, aranjarea ziarelor
într-o ordine corectă şi livrarea lor. Întreaga livrare dura cam
două ore şi îi permitea să se întoarcă acasă la timp ca să bea
ceai cu mama înainte să plece la serviciu. Pe la opt şi
jumătate, Harry pleca la bibliotecă, unde se întâlnea cu
Deakins, care stătea întotdeauna pe ultima treaptă,
aşteptând să deschidă cineva uşile.
După-masa, Harry se ducea la repetiţia corului la St Mary
Redcliffe, aceasta fiind o parte a obligaţiilor sale către St
Bede. Dar el nu o considera o corvoadă pentru că îi plăcea
mult să cânte. De fapt, şoptise de mai multe ori:
— Te rog, Doamne, lasă-mă să rămân tenor după ce mi se
schimbă vocea şi nu-Ţi voi mai cere nimic, niciodată.
După ce se întorcea acasă pentru ceai, seara, Harry
muncea două ore pe masa din bucătărie înainte de a se duce
la culcare, îngrozit la fel de mult de întoarcerea unchiului
său cum se temuse de cea a lui Fisher în primele zile la St
Bede. Cel puţin Fisher plecase la liceul din Colston, aşa că
Harry bănuia că nu se vor mai întâlni în viitor.

***

Harry de abia aştepta începerea noului an la St Bede, cu

toate că se întreba cum i se va schimba viaţa dacă cei doi
prieteni ai săi o vor apuca pe drumuri diferite: Giles nu se
ştia unde, Deakins la liceul din Bristol, iar el, dacă nu reuşea
să obţină bursa la BGS, putea la fel de bine să se întoarcă la
Merrywood şi, la paisprezece ani, să părăsească definitiv
şcoala şi să meargă la muncă. A încercat să nu se gândească
la consecinţele eşecului, cu toate că Stan nu pierdea nicio
ocazie ca să-i spună că putea oricând găsi de lucru la docuri.

74
 - JEFFREY ARCHER -

— Băiatul n-ar fi trebuit să fie lăsat să meargă la şcoala

aia de fiţe de la început, îi spunea el lui Maisie de îndată ce
ea îi punea farfuria cu porridge în faţă. Îi dă idei mai presus
de condiţia lui, adăuga, de parcă Harry n-ar fi fost acolo.
O idee pe care Harry simţea că domnul Fisher ar fi
aprobat-o fără rezerve, dar oricum, de mult ajunsese la ideea
că unchiul Stan şi Fisher aveau multe în comun.
— Dar n-ar trebui să i se dea lui Harry şansa să devină
mai bun? l-a contrazis Maisie.
— De ce? întreba Stan. Dacă la docuri a fost suficient de
bine pentru mine, de ce n-ar fi suficient de bine şi pentru el?
a întrebat el cu o finalitate care ar fi trebuit să oprească orice
dispută.
— Poate că băiatul este mai deştept decât noi, comenta
Maisie.
Aceasta l-a adus la tăcere pe Stan pentru o clipă, dar după
altă lingură de porridge, a declarat:
— Depinde ce înţelegi prin deştept.
A mai luat o lingură, dar n-a mai adăugat nimic la această
observaţie profundă.
Harry şi-a tăiat felia de pâine prăjită în patru bucăţi,
ascultându-şi unchiul înşirând aceleaşi vorbe în fiecare
dimineaţă. Nu răspundea niciodată, pentru că era limpede că
Stan se hotărâse care va fi viitorul lui Harry şi nimic n-avea
să-l facă să se răzgândească. Ceea ce nu înţelegea Stan era
că bombănelile lui îl făceau pe Harry să se străduiască şi mai
mult.
— Nu pot să zac aici toată ziua, era comentariul final al lui
Stan, mai ales când simţea că a pierdut. Unii dintre noi
trebuie să şi muncească, adăuga el, în timp ce se ridica de pe
scaun. Nimeni nu se obosea să-l contrazică. Şi altceva,
spunea el când deschidea uşa bucătăriei. Nu vă daţi seama
că băiatul se blegeşte. Nici măcar nu-mi mai linge farfuria cu
porridge. Dumnezeu ştie ce-i învaţă la şcoala aia. Uşa se
trântea în urma lui.

75
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu lua aminte la ce spune unchiul tău, a spus mama

lui Harry. E doar gelos. Nu-i place că suntem aşa de mândri
de tine. Şi chiar şi el va trebui să schimbe placa după ce vei
câştiga bursa aceea, ca prietenul tău, Deakins.
— Dar asta e problema, mamă, a zis Harry. Eu nu sunt ca
Deakins şi încep să mă întreb dacă merită.
Ceilalţi membri ai familiei s-au uitat la Harry uimiţi până
ce bunicul a scos prima vorbă după mai multe zile.
— Mi-aş fi dorit să am şi eu şansa să merg la liceul din
Bristol.
— De ce, bunicule? a ţipat Harry.
— Pentru că, dacă aş fi făcut-o, n-ar fi trebuit să locuim cu
unchiul tău Stan în toţi anii aceştia.

***

Pe Harry îl amuza tura zilnică matinală cu ziarele şi nu

doar pentru că-l scotea din casă. În decursul săptămânilor
făcuse cunoştinţă cu mai mulţi clienţi ai domnului Deakins,
dintre care unii îl auziseră cântând la St Mary şi îi făceau cu
mâna când le ducea ziarele, iar alţii îi ofereau o ceaşcă cu
ceai sau chiar un măr. Domnul Deakins îl avertizase că erau
doi câini pe care era bine să-i evite; după două săptămâni,
amândoi dădeau din coadă când cobora de pe bicicletă.
Harry a fost încântat să afle că domnul Holcombe se
număra printre clienţii domnului Deakins şi discutau adesea
când îi aducea ziarul Times în fiecare dimineaţă. Profesorul
său i-a dat de înţeles lui Harry că nu dorea să-l vadă înapoi
la Merrywood şi a adăugat că, dacă mai avea nevoie de
meditaţii suplimentare, era liber în majoritatea serilor.
Când Harry se întorcea din tura cu ziarele la agent,
domnul Deakins îi strecura întotdeauna un baton de
ciocolată Fry de un penny înainte de a-l trimite acasă. Îi
amintea de Giles. Se întreba adesea ce se întâmplase cu
prietenul lui. Nici el, nici Deakins nu mai auziseră de Giles
din ziua în care domnul Frobisher discutase cu Harry după

76
 - JEFFREY ARCHER -

seminar. Apoi, înainte de a ieşi din magazin pentru a se duce

acasă, Harry se oprea întotdeauna în faţa galantarului ca să
admire un ceas pe care ştia că nu şi-l va permite niciodată.
Nici măcar nu s-a obosit să-l întrebe pe domnul Deakins cât
costa.
Erau doar două întreruperi regulate în rutina lui Harry.
Întotdeauna încerca să-şi petreacă sâmbăta-dimineaţă cu
Moş Jack, iar duminica-seara, de îndată ce-şi termina
sarcinile la St Mary, fugea în cealaltă parte a oraşului ca să
ajungă la timp la Sfânta Nativitate pentru slujba de seară.
Domnişoara Monday strălucea de mândrie în timpul solo-
ului lui Harry. Spera doar să trăiască suficient ca să-l vadă
pe Harry la Cambridge. Plănuia să-i spună despre corul de la
Colegiul King, dar nu înainte de a câştiga bursa la liceul din
Bristol.

***

— Domnul Frobisher vrea să te facă monitor? a întrebat

Moş Jack, chiar înainte ca Harry să se aşeze în scaunul său
obişnuit, pe partea opusă a vagonului.
— Habar n-am, a răspuns Harry. Dar fiţi atent, Frob
spune întotdeauna, a adăugat el, trăgându-se de revere,
Clifton, în viaţă primeşti ceea ce meriţi, nici mai mult, nici mai
puţin.
Moş Jack a chicotit şi s-a oprit doar ca să spună:
— Nu-l imiţi rău pe bătrânul Frob, dar s-a mulţumit doar
cu: Atunci pariez că vei deveni monitor.
— Aş prefera să câştig o bursă la BGS, a spus Harry,
părând brusc mai matur decât era.
— Şi prietenii tăi, Barrington şi Deakins? a întrebat Moş
Jack, ca să mai înveselească atmosfera. Şi ei sunt destinaţi
unor lucruri măreţe?
— Deakins nu va fi niciodată monitor, a spus Harry. Nu
poate avea grijă nici de el însuşi, da’ încă de alţii. În orice
caz, speră să fie responsabil cu biblioteca şi, cum nimeni

77
 - JEFFREY ARCHER -

altcineva nu vrea postul, domnul Frobisher nu se va obosi

prea tare ca să numească pe cineva.
— Şi Barrington?
— Nu sunt sigur că se va întoarce în trimestrul viitor, a
spus Harry, gânditor. Chiar dac-o face, sunt absolut sigur că
nu va fi numit monitor.
— Nu-l subestima pe tatăl lui, a comentat Moş Jack. Omul
ăla se va asigura că fiul lui se va întoarce din prima zi a
trimestrului. Şi n-aş paria că nu va fi numit monitor.
— Să sperăm că ai dreptate, a zis Harry.
— Şi dacă am, presupun că va merge pe urmele tatălui lui
la Eton?
— Nu, dacă are şi el vreun cuvânt de spus. Giles ar prefera
să meargă la BGS cu Deakins şi cu mine.
— Dacă nu merge la Eton, este puţin probabil să-i ofere un
loc la liceu. Examenul lor de intrare este printre cele mai
grele din ţară.
— Mi-a zis că are un plan.
— Ar fi de preferat să fie unul bun, dacă vrea să-l
păcălească şi pe tatăl lui şi pe examinatori.
Harry n-a comentat.
— Ce face mama ta? s-a interesat Moş Jack, schimbând
subiectul, pentru că era clar că băiatul nu mai dorea să
continue cu aceste probleme.
— A fost promovată. Acum răspunde de ospătăriţele din
camera Palm Court şi răspunde direct în faţa domnului
Frampton, managerul hotelului.
— Cred că eşti foarte mândru de ea, a spus Moş Jack.
— Da, domnule, şi, mai mult, am de gând s-o dovedesc.
— La ce te gândeşti?
Harry i-a împărtăşit secretul. Bătrânul l-a ascultat cu
atenţie, încuviinţând din când în când. A descoperit o mică
problemă, dar aceasta putea fi rezolvată.

***

78
 - JEFFREY ARCHER -

Când Harry s-a întors la magazin după ce a terminat

ultimul tur cu ziarele înainte de a se întoarce la şcoală,
domnul Deakins i-a dat un şiling în plus.
— Eşti cel mai bun băiat cu ziarele pe care l-am avut, a zis
el.
— Mulţumesc, domnule, a spus Harry, băgându-şi banii în
buzunar. Domnule Deakins, pot să vă întreb ceva?
— Sigur că da, Harry.
Harry s-a dus la galantarul în care două ceasuri erau
aranjate unul lângă celălalt, pe rândul de sus.
— Cât costă acesta? a întrebat, arătând spre un Ingersoll.
Domnul Deakins a zâmbit. Aşteptase ca Harry să pună
această întrebare de câteva săptămâni şi-şi pregătise deja
răspunsul.
— Şase şilingi, a spus el.
Lui Harry nu-i venea să creadă. Fusese sigur că un obiect
atât de încântător costa de două ori mai mult. Dar, cu toate
că pusese deoparte jumătate din câştigurile sale din fiecare
săptămână, chiar adunând prima dată de domnul Deakins,
tot îi lipsea un şiling.
— Cred că îţi dai seama, Harry, că este un ceas de damă?
a spus domnul Deakins.
— Da, domnule, ştiu, a spus Harry. Speram să-l pot face
cadou mamei mele.
— Atunci ţi-l dau cu cinci şilingi.
Lui Harry nu-i venea să creadă ce noroc avea.
— Mulţumesc, domnule, a spus el, în timp ce dădea patru
şilingi, o monedă de şase penny, una de trei penny şi trei de
un penny, rămânând cu buzunarele goale.
Domnul Deakins a scos ceasul din galantar, a scos discret
eticheta cu preţul de şaisprezece şilingi şi l-a pus într-o
punguţă de cadouri.
Harry a ieşit fluierând din magazin. Domnul Deakins a
zâmbit şi a pus o bancnotă de zece şilingi în casa de bani,
încântat că-şi respectase partea sa de învoială.

79
 - JEFFREY ARCHER -

9
A sunat clopoţelul.
— E timpul să vă dezbrăcaţi, a spus monitorul de serviciu
în noul dormitor al băieţilor în prima seară a trimestrului.
Ce mici şi neajutoraţi par, s-a gândit Harry. Unul sau doi
dintre ei se luptau să nu plângă, în timp ce alţii se uitau de
jur-împrejur, neştiind ce ar trebui să facă în continuare. Un
băiat era cu faţa la perete, tremurând. Harry s-a dus repede
la el.
— Cum te cheamă? l-a întrebat Harry, blând.
— Stevenson.
— Eu sunt Clifton. Bine-ai venit la St Bede.
— Şi eu sunt Tewkesbury, a spus un băiat care stătea de
cealaltă parte a patului lui Stevenson.
— Bine-ai venit la St Bede, Tewkesbury.
— Mulţumesc, Clifton. De fapt, şi tata şi bunicul au fost
aici înainte să se ducă la Eton.
— Desigur, i-a răspuns Harry. Şi pariez că au fost căpitani
în echipa de la Eton împotriva celei din Harrow la Lord’s, a
adăugat el, regretându-şi imediat cuvintele.
— Nu, tata era cu apa, a spus Tewkesbury calm, nu cu
uscatul.
— Cu apa? a zis Harry.
— A fost căpitanul echipei din Oxford împotriva celei din
Cambridge la canotaj.
Stevenson a început să plângă.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Harry, aşezându-se pe pat,
lângă ei.
— Tata e conductor pe tren.
Toţi s-au oprit din despachetat şi s-au uitat la Stevenson.
— Ei nu zău? a spus Harry. Atunci să-ţi spun un secret, a
adăugat el, suficient de tare pentru ca toţi băieţii din
dormitor să-l audă. Eu sunt fiul unui docher. Nu m-aş mira
ca tu să ai bursă de la cor.
— Nu, eu am bursă şcolară.
80
 - JEFFREY ARCHER -

— Felicitări, a zis Harry, strângându-i mâna. Urmezi o

tradiţie lungă şi nobilă.
— Mulţumesc. Dar am o problemă, a şoptit băiatul.
— Ce problemă, Stevenson?
— Nu am pastă de dinţi.
— Ei, nu-ţi face griji, bătrâne, a zis Tewkesbury, mama îmi
dă întotdeauna una de rezervă.
Harry a zâmbit când a sunat iar clopoţelul.
— Toată lumea în pat, a spus el, ferm, în timp ce se
îndrepta către uşă.
A auzit o şoaptă.
— Mulţumesc pentru pasta de dinţi.
— Cu plăcere, bătrâne.
— Acum, a zis Harry, stingând lumina, nu mai vreau să
aud un cuvânt până mâine-dimineaţă la şase, când va suna
iar clopoţelul. A aşteptat câteva clipe până ce a auzit iar
murmure. Vorbesc serios – linişte. A zâmbit în timp ce
cobora scările ca să i se alăture lui Deakins şi Barrington în
biroul monitorilor.
Harry a fost surprins de două lucruri când s-a întors la St
Bede în prima zi a trimestrului. Nici n-a intrat bine pe uşă
când domnul Frobisher l-a tras deoparte.
— Felicitări, Clifton, i-a zis acesta, încet. Nu se va anunţa
până mâine-dimineaţa, dar vei fi noul căpitan al şcolii.
— Ar fi trebuit să fie Giles, a spus Harry, fără să se
gândească.
— Barrington va fi căpitan jucător şi…
Harry a sărit în sus când a auzit că prietenul lui va reveni
la St Bede’s. Moş Jack avusese dreptate când îi spusese că
domnul Hugo va găsi o modalitate de a se asigura că fiul lui
se va întoarce în prima zi a trimestrului.
Când Giles a intrat în hol, după câteva momente, cei doi
şi-au dat mâna şi Harry n-a mai adus niciodată în discuţie
subiectul la care se gândiseră amândoi.
— Cum sunt gândăceii cei noi? l-a întrebat Giles pe Harry
când acesta a apărut în sală.

81
 - JEFFREY ARCHER -

— Unul îmi aminteşte de tine, a spus Harry.

— Tewkesbury, desigur.
— Îl cunoşti?
— Nu, dar tata a fost la Eton în acelaşi timp cu tatăl lui.
— I-am spus că sunt fiul unui docher, a zis Harry în timp
ce se tolănea în singurul scaun confortabil din cameră.
— Ei, nu zău? a spus Giles. Şi el ţi-a zis că este fiul unui
ministru din cabinet?
Harry nu i-a răspuns.
— Mai sunt şi alţii pe care trebuie să-i urmăresc? a
întrebat Giles.
— Stevenson, a spus Harry. Este o combinaţie între
Deakins şi mine.
— Atunci mai bine să încuiem uşa de ieşire pentru
incendii înainte să fugă pe acolo.
Harry se gândise adesea unde ar fi fost acum dacă Moş
Jack nu l-ar fi convins să se întoarcă la St Bede’s în acea
noapte.
— Care e prima lecţie de mâine? a întrebat Harry, uitându-
se la orar.
— Latina, a spus Deakins. De aceea îl meditez pe Giles la
primul război punic.
— Între 264 şi 241 î.H.
— Pariez că te amuză, a comentat Harry.
— Da, a spus Giles, şi de abia aştept să aud urmarea, al
doilea război punic.
— Între 218 şi 201 î.H.
— Mă miră întotdeauna cum de-au ştiut grecii şi romani
data exactă de naştere a lui Hristos, a spus Giles.
— Ha, ha, ha, a râs Harry.
Deakins nu a râs, dar a spus:
— Şi, după aceea, va trebui să studiem cel de-al Treilea
Război Punic, între 149 şi 146 î.H.
— Chiar trebuie să le învăţăm pe toate trei? a spus Giles.

***

82
 - JEFFREY ARCHER -

St Mary Redcliffe era plină de oamenii veniţi să celebreze

slujba de Advent cu opt pilde şi opt colinde. Corul şi-a făcut
intrarea prin navă şi a înaintat încet pe culoar cântând
Veniţi, credincioşi, apoi s-a instalat la locul lui.
Directorul a citit prima pildă. Aceasta a fost urmată de O,
micul orăşel Bethlehem. Programul slujbei arăta că solistul
celui de-al treilea vers va fi Master Harry Clifton.
Ce liniştit, ce liniştit, ne este dat măreţul dar… Mama lui
Harry stătea mândră în al treilea rând, în timp ce bătrâna de
lângă ea dorea să le spună tuturor membrilor congregaţiei că
îl ascultau pe nepotul ei. Bărbatul care stătea de cealaltă
parte a lui Maisie nu auzea un cuvânt, dar nu ţi-ai fi putut
da seama de asta după zâmbetul mulţumit de pe faţa lui.
Unchiul Stan nu se zărea.
Căpitanul jucător a citit a doua pildă şi, când Giles s-a
întors la locul lui, Harry a observat că stătea lângă un bărbat
distins cu părul argintiu, care, probabil, era sir Walter
Barrington. Giles îi spusese odată că bunicul lui locuia într-o
casă şi mai mare decât a lui, dar lui Harry nu i se păruse
posibil. De cealaltă parte a lui Giles stăteau mama şi tatăl
lui. Doamna Barrington i-a zâmbit, dar domnul Barrington
nici nu s-a uitat la el.
Când orga a început preludiul pentru Cei trei magi,
congregaţia s-a ridicat în picioare şi a început să cânte.
Următoarea pildă a fost citită de domnul Frobisher, după
care a urmat ceea ce domnişoara Monday considera a fi
momentul culminant al slujbei. Congregaţia nu s-a clintit în
timp ce Harry cânta O, noapte liniştită cu o claritate şi o
încredere care l-au făcut până şi pe director să zâmbească.
Monitorul bibliotecii a citit următoarea pildă. Harry îl
învăţase deja de câteva ori cuvintele Sfântului Marcus.
Deakins încercase să scape de corvoadă, dar, după cum îi
spusese lui Giles, domnul Frobisher insistase; a patra pildă
era citită întotdeauna de bibliotecar. Deakins nu era ca Giles,

83
 - JEFFREY ARCHER -

dar n-a fost nici el rău. Harry i-a zâmbit pe când se târa
înapoi lângă părinţii lui.
Corul s-a ridicat apoi să cânte In Dulci Jubilo, în timp ce
congregaţia a rămas aşezată. Lui Harry i se părea că această
colindă era printre cele mai grele din repertoriu, din cauza
armoniilor sale neconvenţionale.
Domnul Holcombe şi-a închis ochii astfel încât să-l audă
mai clar pe bursierul senior al şcolii. Harry cânta Şi acum
toate inimile să tresalte când i s-a părut că percepe o uşoară
spărtură, aproape insesizabilă în vocea lui. S-a gândit că
Harry era răcit. Domnişoara Monday ştia mai bine. Auzise
aceste semne timpurii de mai multe ori până atunci. S-a
rugat să fi greşit, dar ştia că nu i se va răspunde rugăciunii.
Harry va continua slujba fără ca majoritatea congregaţiei să-
şi dea seama ce se întâmplase şi chiar va mai continua
câteva săptămâni, poate câteva luni, dar, până la Paşte un
alt copil va cânta Bucuraţi-vă de Învierea Domnului.
Un bătrân care apăruse la câteva momente după începerea
slujbei nu avea însă nicio îndoială. Moş Jack a plecat chiar
înainte ca episcopul să rostească binecuvântarea finală. Ştia
că Harry nu va putea să-l viziteze până sâmbăta următoare,
ceea ce-i va lăsa timp destul să se gândească cum va
răspunde întrebării inevitabile.

***

— Pot să discut ceva cu tine, Clifton? a spus domnul

Frobisher când a sunat clopoţelul. Poate vrei să vii cu mine
în biroul meu.
Harry nu va uita niciodată ultima oară când a auzit acele
cuvinte.
După ce Harry a închis uşa biroului, dirigintele lui i-a
făcut semn să ia ioc într-un fotoliu lângă foc, ceva ce nu mai
făcuse până atunci.
— Voiam doar să te asigur, Harry – o altă premieră – că
faptul că nu mai poţi cânta în cor nu-ţi va afecta bursa. Noi,

84
 - JEFFREY ARCHER -

la St Bede’s suntem conştienţi că toate contribuţiile pe care

le-ai adus şcolii depăşesc cu mult capela.
— Mulţumesc, domnule, a spus Harry.
— Totuşi, trebuie să ne gândim la viitorul tău. Profesorul
de muzică mi-a spus că va dura o vreme până ce-ţi va reveni
complet vocea ceea ce înseamnă că trebuie să fim realişti în
legătură cu şansele tale de a primi o bursă pentru cor la
liceul din Bristol.
— Nu există nicio şansă, a spus Harry, calm.
— Trebuie să fiu de acord cu tine, a spus Frobisher. Sunt
mulţumit că înţelegi situaţia. Dar, a continuat el, aş vrea să-
ţi introduc numele pentru o bursă şcolară la BGS. Totuşi, a
mai spus el înainte ca Harry să apuce să-i răspundă, în
aceste împrejurări, ai putea considera că ai avea o şansă mai
bună să primeşti o bursă să zicem la Colegiul Colston sau la
Colegiul Regal Gloucester, care nu au criterii mult mai puţin
severe de admitere.
— Nu, domnule, mulţumesc, a spus Harry. Alegerea mea
rămâne Colegiul din Bristol.
Îi spusese acelaşi lucru la fel de hotărât şi lui Moş Jack în
sâmbăta anterioară, când mentorul lui bombănise ceva
despre arderea bărcii de sub picioarele tale.
— Aşa să fie, a zis Frobisher, care nu se aşteptase la alt
răspuns, dar care se gândise că ar trebui să pregătească
nişte alternative. Şi acum să întoarcem această problemă în
avantajul tău.
— Şi cum sugeraţi că aş putea face asta, domnule?
— Ei bine, acum că ai fost eliberat de îndatoririle de la cor,
vei avea mai mult timp să te pregăteşti pentru examenul de
admitere.
— Da, domnule, dar tot mai am responsabilităţi ca…
— Iar eu voi face tot ce voi putea să mă asigur că sarcinile
tale de căpitan al şcolii sunt mai puţin extenuante în viitor.
— Mulţumesc, domnule.
— Apropo, Harry, a spus Frobisher ridicându-se de pe
scaun, tocmai ţi-am citit eseul despre Jane Austen şi am fost

85
 - JEFFREY ARCHER -

fascinat de sugestia ta că, dacă domnişoara Austen ar fi

putut merge la universitate, n-ar fi putut să mai scrie niciun
roman şi, chiar dacă ar fi făcut-o, opera ei n-ar fi fost atât de
semnificativă.
— Uneori este un avantaj atunci când eşti dezavantajat, a
comentat Harry.
— Asta nu pare un citat din Jane Austen, a spus domnul
Frobisher.
— Nu este, a replicat Harry. Dar aparţine altcuiva care n-a
reuşit să meargă la universitate, a adăugat el, fără altă
explicaţie.

***

Maisie s-a uitat la noul ei ceas şi a zâmbit.

— Trebuie să plec acum, Harry, nu vreau să întârzii la
serviciu.
— Sigur, mamă, i-a zis Harry, sărind de la masă. Te
conduc la staţie.
— Harry, te-ai gândit ce vei face dacă nu vei câştiga bursa
aceea? a spus mama lui, punând în cele din urmă întrebarea
pe care o evitase de câteva săptămâni.
— Tot timpul, i-a spus Harry. Dar n-am prea mult de ales.
Va trebui să mă întorc la Merrywood şi, la paisprezece ani,
voi pleca să-mi caut ceva de lucru.

86
 - JEFFREY ARCHER -

10
— Te simţi pregătit să-i înfrunţi pe examinatori, băiete? a
întrebat Moş Jack.
— Mai pregătit n-o să fiu niciodată, a răspuns Harry.
Apropo, v-am ascultat sfatul şi am verificat foile de
examinare din ultimii zece ani. Aveaţi dreptate, există un
model clar, cu anumite întrebări care revin la intervale
regulate.
— Bun. Şi cu latina cum merge? Nu ne putem permite să
picăm la asta, oricât de bine ne-am descurca la celelalte
materii.
Harry a zâmbit când Moş Jack a spus „noi”.
— Mulţumită lui Deakins, am făcut 69 la sută din testele
din săptămâna trecută, cu toate că m-am pomenit cu
Hanibal traversând Anzii.
— Cam şase mii de mile greşite, a chicotit Moş Jack. Deci
care crezi că va fi problema noastră cea mai mare?
— Cei patruzeci de băieţi de la St Bede’s care dau şi ei
examenul, ca să nu mai vorbim de cei două sute cincizeci de
la celelalte şcoli.
— Uită de ei, a zis Moş Jack. Dacă faci tot ce eşti în stare,
nu vor fi o problemă.
Harry a tăcut.
— Deci, ce se mai întâmplă cu vocea ta a întrebat Moş
Jack, care schimba subiectul ori de câte ori Harry tăcea.
— Nimic nou, a spus Harry. Vor mai trece săptămâni
înainte de a afla dacă voi fi tenor sau bariton sau bas şi chiar
şi atunci nu e nicio garanţie că voi fi mai bun. Un lucru e
sigur, BGS nu-mi va oferi o bursă şcolară când sunt ca un
cal cu un picior rupt.
— Las-o baltă, a spus Moş Jack. Nu e chiar atât de rău.
— E şi mai rău, i-a zis Harry. Dacă aş fi fost un cal, m-ar fi
împuşcat şi m-ar fi scăpat de chinuri.
Moş Jack a râs.

87
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci când sunt examenele? a întrebat, cu toate că ştia

răspunsul.
— De joi în două săptămâni. Începem cu cunoştinţele
generale la ora nouă şi mai avem cinci examene în acea zi,
sfârşind cu limba engleză la ora patru.
— E bine că termini cu materia ta preferată, a spus Jack.
— Să sperăm, a zis Harry. Dar rugaţi-vă să fie o întrebare
despre Dickens, pentru că n-a mai fost una de trei ani şi de
aceea i-am citit întruna cărţile.
— Wellington a scris în Memoriile sale, a spus Moş Jack,
că cel mai rău moment al oricărei campanii este să aştepţi
răsăritul soarelui în dimineaţa bătăliei.
— Sunt de acord cu Ducele de Fier, ceea ce înseamnă că
nu voi dormi prea mult în următoarele două săptămâni.
— Deci, este cu atât mai bine să nu vii pe la mine sâmbăta
viitoare, Harry. Poţi întrebuinţa mai bine timpul. Oricum,
dacă ţin bine minte, este şi ziua ta.
— De unde ştiţi?
— Mărturisesc că n-am citit în pagina mondenă din Times.
Dar cum este în aceeaşi zi ca anul trecut, am riscat şi ţi-am
luat un mic cadou. A luat un pacheţel înveli în ziarul de
săptămâna trecută şi i l-a dat lui Harry.
— Mulţumesc, domnule, a spus Harry în timp e desfăcea
sfoara.
A înlăturat ziarul, a deschis cutiuţa albastru-închis şi s-a
uitat cu neîncredere la ceasul Ingersoll pentru bărbaţi pe
care-l văzuse ultima oară în galantarul domnului Deakins.
— Mulţumesc, a repetat Harry, punându-şi ceasul pe
mână.
Nu şi-a putut lua ochii de pe el o vreme şi s-a întrebat
doar cum îşi permisese Moş Jack să plătească cei şase
şilingi.

***

88
 - JEFFREY ARCHER -

Harry era complet treaz mult înainte ca soarele să răsară

în dimineaţa examenelor. A renunţat la micul dejun,
preferând să mai parcurgă lucrări de cultură generală,
verificând capitalele ţărilor din Germania până în Brazilia,
datele prim-miniştrilor, de la Walpole până la Lloyd George şi
ale regilor, de la regele Alfred până la George V. După o oră
se simţea gata să dea piept cu examinatorii.
S-a aşezat din nou în primul rând, între Barrington şi
Deakins. Era oare ultima dată, s-a întrebat el. Când ceasul
din turn a bătut ora zece, mai mulţi profesori au trecut
printre rânduri, dând lucrările de examinare celor patruzeci
de băieţi nervoşi. Ei bine, treizeci şi nouă de băieţi şi
Deakins.
Harry a citit încet întrebările. Când a ajuns la numărul
100, şi-a permis să zâmbească. Şi-a luat condeiul, i-a muiat
vârful în călimară şi a început să scrie. După patruzeci de
minute, ajunsese iar la întrebarea 100. S-a uitat la ceas; mai
avea cinci minute în care să-şi verifice răspunsurile. S-a oprit
o clipă la întrebarea 34 şi s-a mai gândit. Oare Oliver
Cromwell sau Thomas Cromwell fusese trimis în Turnul
Londrei pentru trădare? Şi-a reamintit soarta cardinalului
Wolsey şi l-a ales pe cel care devenise Lord Cancelar în locul
lui.
Când ceasul a bătut din nou, Harry ajunsese la întrebarea
92. S-a mai uitat repede peste celelalte opt răspunsuri
înainte ca hârtia să-i fie luată, cu cerneala încă uscându-se
pe ultimul răspuns, Charles Lindbergh.
În pauza de douăzeci de minute, Harry, Giles şi Deakins s-
au îndreptat încet către terenul de crichet unde Giles
obţinuse o sută de puncte cu doar o săptămână înainte.
— Amo, amas, amat, a spus Deakins, pe când repeta cu
trudă conjugările, fără să se uite în Manualul de latină
pentru începători ai lui Kennedy.
— Amamus, amatis, amant, a repetat Harry în timp ce se
întorcea în sala de examene.

89
 - JEFFREY ARCHER -

Când Harry a dat lucrarea sa de latină după o oră, era

încrezător că obţinuse mai mult de cele 60 de procente
cerute şi chiar şi Giles părea mulţumit. Pe când se îndreptau
spre sala de mese, Harry şi-a pus braţul în jurul umerilor lui
Deakins şi i-a spus:
— Mulţumesc, bătrâne.
După ce Harry a citit lucrarea la geografie mai târziu în
acea după-amiază, a mulţumit în tăcere armei sale secrete.
Moş Jack îi transmisese atâtea cunoştinţe în decursul anilor
fără ca măcar să-l facă să simtă că ar fi trecut printr-o
şcoală.
Harry nu şi-a luat cuţitul şi furculiţa în timpul prânzului.
Giles a reuşit să înghită jumătate de plăcintă de porc, în timp
ce Deakins nu se mai oprea din mâncat.
Istoria a fost prima lucrare din acea după-masă şi nu l-a
stresat deloc. Henric VIII, Elisabeta, Raleigh, Drake,
Napoleon, Nelson şi Wellington l-au condus pe câmpul de
bătălie şi Harry i-a condus încă o dată.
Lucrarea la matematică a fost mult mai uşoară decât se
aşteptase şi Giles era de părere că făcuse totul perfect.
În pauza finală, Harry s-a întors în camera lui şi s-a mai
uitat peste eseul pe care-l scrisese despre David Copperfield,
încrezător că va excela la subiectul său preferat. S-a întors
încet în sala de examen, repetând iar şi iar cuvântul preferat
al domnului Holcombe. Concentrare.
S-a uitat la ultima lucrare a zilei şi a descoperit că anul
acesta le aparţinea lui Thomas Hardy şi Lewis Carroll. Citise
Primarul din Casterbridge şi Alice în Ţara minunilor, dar
Pălărierul Nebun, Michael Henchard şi Pisica din Cheshire
nu-i erau la fel de familiare ca Pegotty, dr. Chillip şi Barkis.
Condeiul lui zgâria încet hârtia şi, când ceasul a sunat ora
fixă, nu era sigur dacă scrisese destul. A ieşit din sală în
soarele acelei după-amieze, simţindu-se puţin deprimat, cu
toate că-i era clar după figurile concurenţilor că nimeni nu
credea că ar fi fost o lucrare uşoară. Asta l-a făcut să se
întrebe dacă mai avea vreo şansă.

90
 - JEFFREY ARCHER -

***

A urmat ceea ce domnul Holcombe numise adesea cea mai

rea parte a examenului, zilele de nesfârşită aşteptare înainte
ca rezultatele să fie afişate pe panoul şcolii; momentul în
care băieţii vor sfârşi prin a face ceea ce mai târziu vor
regreta, aproape ca şi cum ar fi dorit să fie pedepsiţi decât
să-şi afle soarta. Un băiat a fost prins bând cidru în spatele
magaziei cu biciclete, altul a fost prins fumând o Woodbine la
toaletă, în timp ce al treilea a fost prins ieşind din cinema
după stingere.
Giles era plecat din oraş în sâmbăta următoare, pentru
prima oară în acel trimestru. În timp ce Deakins s-a întors la
bibliotecă, Harry făcea plimbări lungi, repetând fiecare
întrebare în minte iar şi iar. Asta nu a îmbunătăţit situaţia.
Duminică după-masă, Giles era mahmur; luni, Deakins a
predat cu neplăcere responsabilitatea bibliotecii urmaşului
său şi marţi, Harry a citit Departe de lumea dezlănţuită şi a
înjurat în gura mare. Miercuri-noapte, Giles şi Harry au
discutat până spre zi, în timp ce Deakins a dormit buştean.

***

Mult înainte ca ceasul din turn să bată ora zece în acea

joi-dimineaţă, băieţii deja cutreierau prin curte, cu mâinile în
buzunare şi capetele aplecate în timp ce aşteptau ca
directorul să apară. Deşi toţi ştiau că dr. Oakshott nu va
apărea nici cu un minut înainte, nici cu un minut mai târziu,
la zece fără zece majoritatea ochilor erau îndreptaţi spre uşa
directorului, aşteptând să se deschidă. Ceilalţi se uitau la
ceasul din holul mare, dorind ca minutarul să se mişte mai
repede.
Când ceasul a bătut a doua oară, reverendul Samuel
Oakshott a deschis uşa din faţă şi a ieşit pe potecă. Căra un
vraf de hârtii într-o mână şi patru cutii cu pioneze în

91
 - JEFFREY ARCHER -

cealaltă. Nu era genul de om care să lase ceva la voia

întâmplării. Când a ajuns la capătul potecii, a deschis uşiţa
şi a mers prin curte cu pasul său obişnuit, fără să le dea
atenţie celor din jur. Băieţii s-au dat repede deoparte,
formând un coridor astfel încât drumul directorului să nu fie
împiedicat. S-a oprit în faţa avizierului când se auzea a zecea
bătaie a ceasului. A afişat rezultatele examenului, apoi a
plecat fără să spună vreun cuvânt.
Patruzeci de băieţi s-au năpustit înainte, formând o
grămadă în jurul avizierului. Nimeni n-a fost surprins că
Deakins era în fruntea listei, cu 92 la sută şi primise bursa
Peloquin la Liceul din Bristol. Giles a sărit în sus, fără să-şi
ascundă uşurarea când a văzut 64 la sută în dreptul
numelui său.
S-au întors amândoi să-şi privească prietenul. Harry
stătea singur, departe de mulţimea înnebunită.

92
 - JEFFREY ARCHER -

MAISIE CLIFTON 1920 -1936

93
 - JEFFREY ARCHER -

11
Când Arthur şi cu mine ne-am căsătorit, n-a fost cine ştie
ce ocazie, dar nici familia Tancocks, nici familia Clifton n-
aveau o para chioară. Cea mai mare cheltuială a fost corul,
jumate de coroană, dar a meritat fiecare bănuţ. Întotdeauna
dorisem să fac parte din corul domnişoarei Monday şi, cu
toate că-mi spusese că vocea mea era suficient de bună, nu
m-a luat pentru că nu ştiam nici să scriu, nici să citesc.
Recepţia, dacă-i puteam spune aşa, s-a ţinut în casa
părinţilor lui Arthur pe Still House Lane: un butoi cu bere,
nişte sandviciuri cu unt de arahide şi o duzină de plăcinte de
porc. Fratele meu Stan a adus chiar şi peşte şi cartofi prăjiţi.
Şi, după toate alea, a trebuit să plecăm devreme ca să
prindem ultimul autobuz către Weston-super-Mare pentru
luna noastră de miere. Arthur a rezervat pentru noi o casă de
oaspeţi la malul mării pentru vineri-seara şi, cum a plouat
mai tot weekendul, n-am prea ieşit din cameră.
Mi s-a părut ciudat că a doua oară când făceam sex era tot
la Weston-super-Mare. Am fost şocată când l-am văzut pe
Arthur gol prima oară. O cicatrice roşie, zgrunţuroasă, se
întindea pe tot stomacul lui. Ai naibii nemţi. Nu-mi spusese
niciodată că fusese rănit în război.
N-am fost surprinsă când Arthur s-a excitat în momentul
în care mi-am scos chiloţii, dar trebuie să recunosc că mă
aşteptam să-şi fi scos ghetele înainte de a face dragoste.
Am plecat din casa de oaspeţi duminică după-masă şi am
prins ultimul autobuz spre Bristol, pentru că Arthur trebuia
să fie la docuri la şase, luni-dimineaţă.
După nuntă, Arthur s-a mutat în casa noastră – doar până
ce ne-am fi permis locul nostru, i-a spus el tatălui meu, ceea
ce însemna de obicei până la moartea unuia dintre părinţii
noştri. Oricum, ambele familii locuiseră pe Still House Lane
de când mă ştiam.
Arthur a fost încântat când i-am spus că îmi plac familiile
mari, pentru că dorea cel puţin şase copii. Mă întrebam dacă

94
 - JEFFREY ARCHER -

primul va fi al lui dar, cum doar mama şi cu mine ştiam

adevărul, nu era niciun motiv ca Arthur să devină bănuitor.
După opt luni am născut un băieţel şi, slavă Domnului,
nimic nu dădea de înţeles că n-ar fi fost al lui Arthur. L-am
botezat Harold, ceea ce i-a plăcut lui tata, pentru că asta
însemna că numele lui va mai supravieţui o generaţie.
De atunci, puteam să garantez că, la fel ca mama şi
bunica, voi naşte câte un copil în fiecare an. La urma-urmei,
Arthur avea şapte fraţi, iar eu eram a patra din cinci copii.
Dar Harry a fost singurul nostru copil.

***

Arthur venea de obicei direct acasă seara de la muncă,

astfel încât să petreacă un timp cu băiatul înainte să-l culc.
Când n-a apărut în acea vineri-seara, m-am gândit că se
dusese la cârciumă cu fratele meu. Dar când Stan s-a
împleticit înăuntru după miezul nopţii, beat-turtă şi fâlfâind
o mână de bancnote, Arthur nu era cu el. De fapt, Stan mi-a
dat o bancnotă de cinci lire, ceea ce m-a făcut să mă întreb
dacă nu cumva jefuise o bancă. Dar când l-am întrebat unde
era Arthur, a tăcut mâlc.
Nu m-am dus la culcare în noaptea aceea, aşteptându-mi
soţul să se întoarcă acasă. Arthur nu mai lipsise niciodată
noaptea de acasă de când se însurase.
Deşi Stan nu mai era mahmur când a coborât în bucătărie
în dimineaţa următoare, nu a spus o vorbă în timpul micului
dejun. Când l-am întrebat iar unde era Arthur, a pretins că
nu-l mai văzuse de când terminaseră munca în seara
trecută. Nu e greu să-ţi dai seama când minte, pentru că nu
te priveşte în ochi. Eram gata să insist când am auzit o
bătaie la uşa din faţă. M-am gândit că era Arthur, aşa că m-
am dus imediat la uşă.
Când am deschis-o, doi poliţişti au dat buzna în casă, au
dat năvală în bucătărie, l-au înşfăcat pe Stan, i-au pus

95
 - JEFFREY ARCHER -

cătuşe şi i-au spus că este arestat pentru furt. Acum ştiam

de unde veneau banii.
— Nu am furat nimic, a protestat Stan. Domnul
Harrington mi-a dat banii.
— Bună poveste, Tancock, a spus primul poliţai.
— Dar este adevărat, domnule ofiţer, a spus el, în timp ce-l
târau afară.
De data aceasta, ştiam că Stan nu minţea.
L-am lăsat pe Harry cu mama şi am fugit la docuri
sperând să-l găsesc pe Arthur în schimbul de dimineaţă şi că
va fi în stare să-mi spună de ce fusese arestat Stan. Am
încercat să nu mă gândesc la posibilitatea ca Arthur să fi fost
arestat şi el.
Omul de la poartă mi-a zis că nu-l văzuse pe Arthur toată
dimineaţa. Dar, după ce a verificat turele, a părut uimit,
pentru că Arthur nu pontase în seara trecută. Tot ce a putut
să-mi spună a fost:
— Nu daţi vina pe mine. N-am fost la poartă în seara
trecută. Abia mai târziu m-am întrebat de ce folosise
cuvântul „vină”. Am intrat în şantier şi am întrebat câţiva
colegi ai lui Arthur, dar toţi spuneau aceleaşi cuvinte.
— Nu l-am văzut din seara trecută.
Apoi se îndepărtau repede. Eram gata să mă duc la
pârnaie să văd dacă Arthur fusese arestat şi el, când am
văzut un bătrân trecând pe lângă mine, cu capul aplecat.
Am fugit după el, aşteptându-mă să-mi spună să mă duc
naibii sau să pretindă că habar n-avea despre ce vorbeam.
Dar când m-am apropiat, s-a oprit, şi-a scos şapca şi a zis:
— Bună dimineaţa.
Am fost surprinsă de bunele sale maniere aşa că am avut
curajul să-l întreb dacă-l văzuse pe Arthur în acea
dimineaţă.
— Nu, mi-a răspuns el. Ultima oară l-am văzut ieri după-
masă când era în ultimul schimb cu fratele dumneavoastră.
Poate ar trebui să-l întrebaţi pe el.
— Nu pot, am zis eu. A fost arestat şi dus la pârnaie.

96
 - JEFFREY ARCHER -

— Care este acuzaţia? a întrebat Moş Jack, părând uimit.

— Nu ştiu, i-am răspuns.
Moş Jack a dat din cap.
— Nu pot să vă ajut, doamnă Clifton, a spus el. Dar există
cel puţin doi oameni care ştiu toată povestea.
A arătat înspre clădirea mare din cărămidă roşie pe care
Arthur o numea întotdeauna „direcţie”.
Am tremurat când am văzut un poliţai ieşind pe uşa din
faţă a clădirii şi, când m-am uitat înapoi, Moş Jack
dispăruse.
M-am gândit să intru la „direcţie”, sau Casa Barrington, ca
să-i spun numele corect, dar m-am răzgândit. La urma-
urmei, ce-aş fi spus dacă aş fi ajuns faţă în faţă cu şeful lui
Arthur? Până la urmă m-am îndreptat către casă, încercând
să pricep ceva.

***

L-am urmărit pe Hugo Barrington când depunea mărturie.

Aceeaşi încredere în sine, aceeaşi aroganţă, aceleaşi jumătăţi
de adevăruri aruncate cu încredere către juriu, exact aşa
cum mi le înşirase în intimitatea dormitorului. Când a
coborât din boxa martorilor, ştiam că Stan nu avea nici cea
mai mică şansă să scape.
În pledoaria judecătorului, acesta l-a descris pe fratele
meu ca pe un hoţ de rând, care profitase de poziţia sa pentru
a-şi jefui patronul. A sfârşit prin a spune că nu avea de ales
decât să-l trimită la închisoare pentru trei ani.
Am fost de faţă în fiecare zi a procesului, sperând să culeg
o fărâmă de informaţie care ar putea să-mi dea de înţeles ce
se întâmplase cu Arthur în acea zi. Până ce judecătorul a
declarat „curtea se retrage” nu ştiam cu nimic mai mult, deşi
eram sigură că fratele meu nu spusese întreaga istorie. A
durat o vreme până să aflu de ce.

97
 - JEFFREY ARCHER -

Singura persoană care mai fusese la tribunal în fiecare zi a

fost Moş Jack Tar, dar n-am vorbit. De fapt, nici nu m-aş
mai fi văzut cu el dacă n-ar fi fost vorba de Harry.

***

Trecuse destul timp până ce mi-am dat seama că Arthur

nu se va mai întoarce niciodată acasă.
Stan lipsea doar de câteva zile când am înţeles adevăratul
sens al cuvintelor „sărac lipit pământului”. Cu unul dintre
cei doi care câştigau pâinea familiei arestat şi cu celălalt
Domnul ştie unde, am ajuns foarte curând lihniţi de foame.
Noroc că pe Still House Lane mai funcţiona codul nescris:
dacă cineva era „în concediu”, vecinii făceau tot ce puteau ca
să-i ajute familia.
Reverendul Watts venea regulat pe la noi şi chiar ne-a
înapoiat câteva dintre monedele pe care i le pusesem în laviţa
de colectă în decursul anilor. Domnişoara Monday apărea
din când în când şi ne dădea mai mult decât sfaturi bune,
plecând întotdeauna cu un coş gol. Dar nimic nu poate
compensa lipsa unui soţ, un frate nevinovat la închisoare şi
un fiu care nu mai avea tată.
Harry făcuse de curând primii paşi, dar mi-era deja teamă
să aud primul cuvânt pe care-l va spune. Îşi va mai aminti
oare cine stătea în capul mesei şi mă va întreba de ce nu mai
era acolo? Bunicul a venit cu o soluţie pentru ce-i vom spune
dacă Harry va începe să pună întrebări. Am făcut un pact să
spunem aceeaşi poveste; la urma-urmei, Harry era puţin
posibil să se întâlnească cu Moş Jack.
Dar în acel moment, cea mai mare problemă a familiei
Tancock era să ţină lupul departe de uşă sau, mai important,
strângătorul de taxe sau executorul. De îndată ce am cheltuit
cele cinci lire ale lui Stan, am amanetat strecurătoarea de
argint a mamei, inelul de logodnă şi, în cele din urmă, inelul
de căsătorie, m-am temut că nu va mai dura mult până ce
vom fi evacuaţi din casă.

98
 - JEFFREY ARCHER -

Dar acest eveniment a fost întârziat câteva săptămâni de o

altă bătaie la uşă. De data aceasta nu era poliţia, ci un
bărbat numit domnul Sparks, care mi-a spus că era
reprezentantul sindicatului lui Arthur şi că venise să vadă
dacă primisem vreo compensaţie din partea companiei.
L-am instalat pe domnul Sparks în bucătărie şi i-am
turnat o ceaşcă de ceai, după care i-am spus:
— Nicio para chioară. Mi-au spus că a plecat fără preaviz,
aşa că nu sunt responsabili pentru acţiunile lui. Şi tot nu
ştiu ce s-a întâmplat în realitate în acea zi.
— Nici eu, a zis domnul Sparks. Toţi tac ca peştii, nu
numai conducerea, ci şi muncitorii. Nu pot scoate o vorbă de
la ei. „Viaţa mea valorează mai mult”, mi-a spus unul. Dar
cotizaţia soţului dumneavoastră era plătită la zi, a adăugat
el, aşa că aveţi dreptul la o compensaţie.
Eu stăteam acolo, fără să am habar de tot ce îndruga.
Domnul Sparks a scos un document din servietă, l-a pus pe
masa din bucătărie şi l-a întors la ultima pagină.
— Semnaţi aici, a zis el, punând degetul pe o linie
punctată.
După ce am pus un X unde mi-a arătat, a scos un plic din
buzunar.
— Îmi pare rău că este aşa de puţin, mi-a zis când mi la
dat.
Nu am deschis plicul până ce nu şi-a terminat ceaiul şi a
plecat.
Şapte lire, nouă şilingi şi şase penny s-au dovedit a fi
valoarea vieţii lui Arthur. Am stat singură la masa din
bucătărie şi m-am gândit că acesta era momentul în care
puteam fi sigură că nu-mi voi mai vedea soţul vreodată.
În seara aceea m-am întors la prăvălia de amanet şi am
luat inelul de căsătorie de la domnul Cohen; era tot ce
puteam face în memoria lui Arthur. În dimineaţa următoare
am plătit restul de chirie şi datoria la măcelar, la brutar, şi,
da, la lumânărar. Mi-a rămas destul ca să cumpăr nişte

99
 - JEFFREY ARCHER -

haine de mâna a doua de la vânzarea de la biserică, cele mai

multe pentru Harry.
După o lună am început iar să strâng datorii la măcelar, la
brutar şi la lumânărar şi nu mult după aceea m-am întors la
casa de amanet şi i-am dat înapoi inelul domnului Cohen.
Când omul cu taxele a bătut iar la uşa cu numărul 27 şi
n-a primit niciun răspuns, presupun că nimeni din familie
nu s-ar fi mirat dacă următorul la rând ar fi fost executorul.
Atunci m-am hotărât că venise vremea să-mi caut un
serviciu.

100
 - JEFFREY ARCHER -

12
Încercările lui Maisie de a-şi găsi o slujbă nu s-au dovedit
a fi uşoare, mai ales pentru că guvernul emisese recent o
directivă către toţi angajatorii sfătuindu-i să prefere bărbaţii
care serviseră în armată înaintea altor candidaţi. Aceasta
pentru a respecta promisiunea lui Lloyd George că soldaţii
care se vor întoarce acasă vor găsi o ţară gata să le
mulţumească eroilor.
Deşi femeile peste treizeci de ani primiseră dreptul de vot
la ultimele alegeri pentru munca depusă în fabricile de
armament în timpul războiului, când era vorba de slujbe pe
timp de pace, erau împinse către sfârşitul cozii. Maisie s-a
hotărât că cea mai bună şansă de a-şi găsi un serviciu era să
ceară slujbe pe care bărbaţii nu le-ar solicita, fie pentru că le
considerau prea înjositoare, fie pentru că plata era mică. Cu
acestea în minte, Maisie s-a aşezat la coadă la W.D. & H.O.
Wills, cel mai mare angajator din oraş. Când a ajuns în faţa
cozii, l-a întrebat pe supraveghetor:
— E adevărat că angajaţi ambalatoare la fabrica de ţigări?
— Da, dar tu eşti prea tânără, scumpete, i-a zis el.
— Am douăzeci şi doi de ani.
— Eşti prea tânără, a repetat el. Întoarce-te peste vreo doi
sau trei ani.
Maisie s-a întors pe Still House Lane tocmai la timp ca să
împartă un castron de supă de pui şi o felie de pâine veche
cu Harry şi mama ei.
În ziua următoare, s-a dus la o coadă şi mai lungă în faţă
la Harvey’s, negustorii de vinuri. Când a ajuns în faţă, după
trei ore, un bărbat cu un guler alb, apretat, i-a spus că
angajau doar solicitanţi cu experienţă.
— Şi cum câştig experienţă? a întrebat Maisie, încercând
să nu pară disperată.
— În programul nostru pentru ucenici.
— Atunci vreau să particip, i-a spus ea gulerului scrobit.
— Câţi ani ai?
101
 - JEFFREY ARCHER -

— Douăzeci şi doi.
— Atunci eşti prea în vârstă.
Maisie a repetat fiecare cuvânt al celui de-al doilea interviu
mamei ei în timp ce mâncau o supă rară de pui din acelaşi
castron cu o coajă de pâine din aceeaşi franzelă.
— Ai putea să încerci şi la docuri, a sugerat mama ei.
— La ce te gândeşti, mamă? Să mă înscriu ca vivandieră?
Mama ei nu a râs, dar Maisie nici nu-şi mai amintea dacă
râsese vreodată.
— Au întotdeauna de lucru la docuri pentru femei de
serviciu, a zis ea. Şi Domnul ştie că îţi sunt datori.
Maisie s-a îmbrăcat şi era gata mult înainte de răsăritul
soarelui în acea dimineaţă şi, cum micul dejun nu ajungea
pentru toţi, a plecat nemâncată către docuri.
Când a ajuns, Maisie i-a spus omului de la poartă că dorea
o slujbă de femeie de serviciu.
— Vorbeşte cu doamna Nettles, a zis el, arătând către
clădirea mare şi roşie în care fusese gata să intre cu un timp
în urmă. Ea se ocupă cu angajarea şi concedierea femeilor de
serviciu.
Era clar că nu şi-o mai amintea din vizita anterioară.
Maisie s-a îndreptat cu neplăcere către clădirea roşie, dar
s-a oprit cu câţiva paşi înainte de a intra pe uşă. A rămas şi
s-a uitat cum un şir de bărbaţi eleganţi cu haine, pălării şi
umbrele intrau pe uşile duble.
Maisie a rămas pe loc, tremurând în aerul rece al dimineţii
pe când încerca să-şi adune curajul să-i urmeze înăuntru.
Era gata să se întoarcă când a zărit o femeie mai în vârstă, în
salopetă, intrând pe altă uşă, pe o laterală a clădirii. Maisie
s-a luat după ea.
— Ce vrei? a întrebat-o femeia, bănuitoare, de îndată ce
Maisie a ajuns-o din urmă.
— Caut o slujbă.
— Bine, a zis ea. Ne-ar prinde bine nişte tineri. Vorbeşte
cu doamna Nettles, a adăugat ea, arătând spre o uşa îngustă
care putea fi confundată cu uşa unei debarale.

102
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie s-a dus într-acolo şi a bătut la uşă.

— Intră, a zis o voce obosită.
Maisie a deschis uşa şi a descoperit o femeie cam de vârsta
mamei ei, aşezată pe singurul scaun din cameră, înconjurată
de găleţi, mopuri şi câteva bucăţi mari de săpun.
— Mi s-a spus să vorbesc cu dumneavoastră pentru o
slujbă.
— Ţi s-a spus bine. Asta dacă vrei să munceşti în toate
orele date de Domnul pentru un salariu de mizerie.
— Care sunt orele şi care este plata? a întrebat Maisie.
— Începi la trei dimineaţa şi trebuie să stai aici până la
şapte, înainte să apară lumea bună care se aşteaptă să-şi
găsească birourile curate lună. Sau poţi începe la şapte seara
şi să munceşti până la miezul nopţii, oricum îţi convine.
Plata e aceeaşi, indiferent de ore, şase penny pe oră.
— Fac ambele ture, a zis Maisie.
— Bun, a comentat femeia, alegând o găleată şi un mop.
Ne vedem la şapte seara când o să-ţi arăt ce să faci. Mă
cheamă Vera Nettles. Da’ pe tine?
— Maisie Clifton.
Doamna Nettles a scăpat găleata pe jos şi a proptit mopul
de perete. S-a dus la uşă şi a deschis-o.
— Nu avem de lucru pentru tine aici, Maisie Clifton, a
spus ea.

***

În următoarea lună, Maisie a încercat să se angajeze la

magazinul de încălţăminte, dar directorul a considerat că nu
putea angaja pe cineva cu pantofii găuriţi; la fabrica de
textile, unde interviul a fost încheiat când au descoperit că
nu ştia să adune; la un florar, care n-ar fi angajat pe cineva
care nu avea o grădină proprie. Jardinierele bunicului nu
contau. Disperată, a solicitat o slujbă ca barmaniţă la
cârciuma locală, dar proprietarul i a spus:

103
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău, scumpo, dar ţâţele tale nu sunt suficient

de mari.
În următoarea duminică, la Sfânta Nativitate, Maisie a
îngenuncheat şi i-a cerut Domnului o mână de ajutor.
Mâna s-a dovedit a aparţine domnişoarei Monday, care i-a
spus lui Maisie că avea o prietenă cu o ceainărie pe Broad
Street şi căuta o ospătăriţă.
— Dar nu am experienţă, a spus Maisie.
— Asta s-ar putea să fie un avantaj, a zis domnişoara
Monday. Domnişoara Tilly este mai deosebită şi preferă să-şi
instruiască personalul în felul ei.
— Poate va zice că sunt prea bătrână sau prea tânără.
— Nu eşti nici prea bătrână, nici prea tânără, a zis
domnişoara Monday. Şi fii liniştită, nu te-aş recomanda dacă
n-aş fi sigură că eşti potrivită. Dar trebuie să te avertizez,
Maisie, că domnişoara Tilly este foarte strictă în ceea ce
priveşte punctualitatea. Să fii la ceainărie mâine, înainte de
ora opt. Dacă vei întârzia, nu va fi doar prima impresie pe
care i-o vei face, ci şi ultima.
Maisie a ajuns în faţa Ceainăriei Tilly’s la şase în
dimineaţa următoare şi nu s-a mişcat două ore de acolo. La
opt fără cinci, o doamnă de vârstă mijlocie, îmbrăcată
elegant, cu părul aranjat într-un coc îngrijit şi cu nişte
ochelari proptit pe vârful nasului, a întors semnul „închis” cu
cel „deschis” şi a lăsat-o pe Maisie, care îngheţase, să intre.
— Ai o slujbă, doamnă Clifton, au fost primele ei cuvinte.

***

Harry rămânea în grija bunicii sale ori de câte ori Maisie se

ducea la muncă. Deşi era plătită doar cu nouă penny pe oră,
avea voie să păstreze jumătate din bacşişuri, astfel încât la
sfârşitul unei săptămâni bune aduce acasă chiar şi trei lire.
Mai era şi un câştig neaşteptat. După ce semnul „închis”
apărea pe uşă la şase seara domnişoara Tilly o lăsa pe Maisie

104
 - JEFFREY ARCHER -

să ia acasă mâncarea rămasă. Cuvântul „rânced” nu avea

voie să fie pronunţat de vreun client.
Domnişoara Tilly a fost atât de încântată de progresul lui
Maisie încât după şase luni i-a oferit opt mese proprii şi,
după încă şase luni, mai mulţi clienţi insistau să-i servească
ea. Domnişoara Tilly a rezolvat problema crescând numărul
de mese ale lui Maisie la douăsprezece şi ridicându-i salariul
la un şiling pe oră. Cu două plăţi săptămânale, Maisie putea
să-şi poarte iar cele două inele şi strecurătoarea din argint
era din nou la locul ei.

***

Dacă Maisie ar fi recunoscut cinstit, eliberarea lui Stan din

închisoare pentru bună purtare după doar optsprezece luni,
nu s-a dovedit a fi tocmai o binecuvântare.
Harry, acum în vârstă de trei ani jumătate, a trebuit să se
întoarcă în camera mamei lui şi Maisie a încercat să nu se
gândească la cât de liniştit fusese totul înainte de înapoierea
lui Stan.
Maisie a fost surprinsă când Stan şi-a primit înapoi slujba
la docuri de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta a convins-
o că ştia mult mai multe despre dispariţia lui Arthur decât
spunea, oricât l-ar fi bătut ea la cap. Odată, când ea a fost
cam prea insistentă, i-a tras un pumn. Deşi în dimineaţa
următoare, domnişoara Tilly s-a făcut că nu observă ochiul
vânăt, unul sau doi dintre clienţi au observat, aşa că Maisie
nu a mai vorbit niciodată despre acest subiect cu fratele ei.
Dar, ori de câte ori Harry întreba despre tatăl lui, Stan se
ţinea de principiul stabilit în familie şi spunea:
— Bătrânul tău a fost ucis în război. Stăteam chiar lângă
el când l-a lovit glonţul.

***

105
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie îşi petrecea cât de mult timp liber avea cu Harry. Se

gândea că, de îndată ce va fi suficient de mare ca să meargă
la Merrywood Elementary School, viaţa ei va fi mult mai
uşoară. Dar ducându-l pe Harry la şcoală, însemna să
cheltuiască bani cu biletele de tramvai ca să asigure că nu va
întârzia la serviciu. Apoi va trebui să ia o pauză după-masă
ca să-l ia de la şcoală. După ce-i va da ceaiul, îl va lăsa în
grija bunicii şi se va întoarce la muncă.
Harry era deja la şcoală de câteva zile când Maisie a
observat nişte urme de baston pe spatele lui când îl spăla.
— Cine a făcut asta? a întrebat ea.
— Directorul.
— De ce?
— Nu pot să-ţi spun, mamă.
Când Maisie a zărit şase urme noi chiar înainte de
dispariţia celor vechi, l-a întrebat iar pe Harry, dar el tot n-a
vrut să-i mărturisească. A treia oară când au apărut
semnele, şi-a pus paltonul pe ea şi s-a dus la şcoală cu
intenţia de a-i spune vreo două profesorului.
Domnul Holcombe nu era cum se aşteptase Maisie. Nu era
mult mai în vârsta decât ea şi s-a ridicat când a intrat în
camera lui – nu ca alţi profesori pe care şi-i amintea de la
Merrywood.
— De ce este bătut băiatul meu? a întrebat ea, chiar
înainte ca domnul Holcombe s-o invite să ia loc.
— Pentru că fuge de la şcoală, doamnă Clifton. Dispare
după adunarea de dimineaţă şi se întoarce la meciul de
fotbal de după-masă.
— Unde stă toată ziua?
— Cred că la docuri, a spus domnul Holcombe. Poate aţi
putea să-mi explicaţi de ce.
— Pentru că unchiul lui lucrează acolo şi îi spune tot
timpul lui Harry că şcoala este o pierdere de timp pentru că,
mai devreme sau mai târziu, i se va alătura la Barrington’s.
— Sper că nu, a spus domnul Holcombe.

106
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce spuneţi asta? a întrebat Maisie. A fost suficient de

bun pentru tatăl lui.
— S-ar putea, dar nu va fi suficient de bun pentru Harry.
— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Maisie, indignată.
— Harry este sclipitor, doamnă Clifton. Foarte inteligent.
Dacă aş putea doar să-l conving să vină mai des la şcoală,
nu se ştie unde va ajunge.
Maisie s-a întrebat dacă va afla vreodată care dintre cei doi
bărbaţi era de fapt tatăl lui Harry.
— Unii copii nu-şi dau seama cât de deştepţi sunt până ce
nu pleacă de la şcoală, a continuat domnul Holcombe, după
care-şi petrec tot restul vieţii regretând anii pierduţi. Vreau
să mă asigur că Harry nu va face parte din această categorie.
— Şi ce-aţi vrea să fac? a întrebat Maisie, aşezându-se.
— Încurajaţi-l să stea la şcoală şi să nu mai fugă la docuri
în fiecare zi. Spuneţi-i cât de mândră aţi fi dacă s-ar
descurca bine la şcoală, nu numai pe terenul de fotbal –
care, în caz că nu v-aţi dat seama, doamnă, nu este punctul
lui forte.
— Punctul lui forte?
— Îmi cer scuze. Dar chiar şi Harry cred că şi-a dat seama
până acum că nu va ajunge căpitan în echipa de fotbal, nici
nu va juca pentru Bristol.
— Voi face tot ceea ce pot, a promis Maisie.
— Mulţumesc, doamnă Clifton, a spus domnul Holcombe
pe când Maisie se ridica de pe scaun. Dacă-l veţi încuraja, nu
mă îndoiesc că va fi mai eficace pe termen lung decât
bastonul directorului.
Din acea zi, Maisie a început să se intereseze mai mult de
progresele lui Harry la şcoală. Se bucura ascultându-i
poveştile despre domnul Holcombe şi despre ce-l învăţase în
acea zi şi, cum dungile n-au mai apărut, a presupus că nu
mai chiulea. Şi, într-o noapte, chiar înainte să se urce în pat,
l-a verificat pe băiatul care dormea şi a descoperit iar urmele
de băţ, mai roşii şi mai adânci ca niciodată. N-a mai fost

107
 - JEFFREY ARCHER -

nevoie să se ducă la domnul Holcombe, pentru că acesta a

apărut în ceainărie în ziua următoare.
— A stat în clasă o lună întreagă, a spus domnii
Holcombe, apoi a dispărut iar.
— Dar nu ştiu ce aş putea face mai mult, a spus Maisie,
neajutorată. Nu-i mai dau bani de buzunar şi i-am spus să
nu mai aştepte un penny de la mine dacă nu stă la şcoală.
Adevărul e că unchiul Stan are mai multă influenţă asupra
lui decât mine.
— Păcat, a spus domnul Holcombe. Dar poate am găsit o
soluţie problemei dumneavoastră, doamnă Clifton. Totuşi, nu
poate avea succes fără cooperarea dumneavoastră deplină.

***

Maisie se gândea că, deşi nu avea decât douăzeci şi şase

de ani, nu se va mai recăsători. La urma-urmei, o văduvă cu
un copil nu era mare lucru când erau atâtea femei
disponibile. Faptul că purta mereu cele două inele probabil
că reducea şi el numărul de propuneri pe care le primea la
ceainărie, cu toate că unii mai încercau încă. Nu-l includea
pe drăguţul de domn Craddick, care voia doar s-o ţină de
mână.
Domnul Atkins era unul dintre clienţii fideli ai domnişoarei
Tilly şi îi plăcea să stea la una dintre mesele lui Maisie.
Apărea în majoritatea dimineţilor, comandând întotdeauna o
cafea şi o prăjitură cu fructe. Spre surpriza lui Maisie, într-o
dimineaţă, după ce şi-a plătit nota, a invitat-o la cinema.
— Greta Garbo în Flesh and the Devil, a spus el, încercând
să facă propunerea mai atrăgătoare.
Nu era prima oară când unul dintre clienţi o invita pe
Maisie, dar era prima oară când propunerea venea din partea
unui tânăr atrăgător.
Până atunci, răspunsul ei reuşise să-i descurajeze pe
pretendenţii mai asidui.

108
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce amabil din partea dumneavoastră, domnule Atkins,

dar vreau să-mi petrec tot timpul liber cu fiul meu.
— Nu puteţi face o excepţie doar o singură seară? a spus
el, nerenunţând aşa uşor ca ceilalţi.
Maisie s-a uitat repede la mâna lui stângă: nici urmă de
verighetă sau, şi mai supărător, de urma unui semn alb,
rotund, dezvăluind una care fusese scoasă.
S-a auzit spunând:
— Ce amabil din partea dumneavoastră, domnule Atkins.
A fost de acord să se întâlnească cu el joi seara, după ce-l
culca pe Harry.
— Poţi să-mi spui Eddie, i-a mai zis el, lăsându-i şase
penny bacşiş.
Maisie a fost impresionată când Eddie a apărut într-un
Flatnose Morris ca s-o conducă la cinema. Şi, spre surpriza
ei, tot ce a făcut în timp ce stăteau pe rândul din spate, a
fost să urmărească filmul. Nu s-ar fi plâns dacă el şi-ar fi pus
braţele în jurul umerilor. De fapt, se gândea cât de departe îl
va lăsa să meargă la prima întâlnire.
După ce a coborât cortina, s-a dat drumul la muzică şi toţi
s-au ridicat să cânte imnul naţional.
— Vrei să bei ceva? a întrebat-o Eddie când ieşeau din
cinema.
— Trebuie să ajung acasă înainte ca tramvaiele să se
retragă.
— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru ultimul tramvai, Maisie,
atunci când eşti cu Eddie Atkins.
— Bine atunci, doar una mică, a zis ea, în timp ce se
îndreptau spre Red Bull.
— Deci, cu ce te ocupi, Eddie? a întrebat Maisie, după ce i-
a pus o halbă cu nectar de portocale în faţă.
— Mă ocup cu spectacolele, a spus el, fără să dea detalii.
În loc de asta, a schimbat subiectul. Nu trebuie să te întreb
ce faci tu.
După un alt suc de portocale, s-a uitat la ceas şi i-a spus:
— Mâine încep devreme, aşa că mai bine te conduc acasă.

109
 - JEFFREY ARCHER -

Pe drumul spre Still House Lane, Maisie i-a vorbit despre

Harry şi despre speranţa ei că el se va alătura corului de la
Sfânta Nativitate. Eddie a părut interesat şi, când a oprit
maşina la numărul 27, ea se aştepta s-o sărute. Dar el a ieşit
din maşină, a deschis portiera, şi a însoţit-o pe Maisie la uşa
din faţă.
Maisie s-a aşezat la masa din bucătărie şi i-a povestit
mamei sale tot ce se întâmplase, sau nu se întâmplase, în
acea noapte. Bunica a spus doar:
— Ce intenţii o avea?

110
 - JEFFREY ARCHER -

13
Când Maisie l-a văzut pe domnul Holcombe intrând în
Sfânta Nativitate însoţit de un bărbat elegant, a presupus că
Harry a intrat iar în belele. A fost surprinsă, pentru că nu
mai văzuse urme roşii pe spatele lui de mai mult de un an.
S-a încordat în timp ce domnul Holcombe se îndrepta spre
ea, dar, când a văzut-o, doar i-a zâmbit apoi el şi însoţitorul
lui s-au aşezat în a treia strană, de cealaltă parte a
intervalului.
Din când în când, Maisie se uita la ei, dar nu l-a
recunoscut pe celălalt bărbat, care era mult mai în vârstă
decât domnul Holcombe. S-a întrebat dacă nu era cumva
directorul de la Merrywood Elementary.
Când corul s-a ridicat să cânte primul psalm, domnişoara
Monday s-a uitat înspre cei doi bărbaţi, înainte de a-i face
semn organistului că era gata.
Lui Maisie i s-a părut că Harry a excelat în acea dimineaţă,
dar a fost surprinsă când, după câteva minute, el s-a ridicat
să cânte un al doilea solo şi a fost chiar mai surprinsă când
l-a cântat şi pe al treilea. Toţi ştiau că domnişoara Monday
nu făcea nimic fără motiv, dar Maisie tot nu înţelegea care
era acela.
După ce reverendul Watts şi-a binecuvântat turma la
sfârşitul slujbei, Maisie a rămas la locul ei şi l-a aşteptat pe
Harry să apară, sperând că îi va spune de ce ea îi ceruse să
cânte trei solo-uri. Pe când vorbea nerăbdătoare cu mama ei,
ochii ei nu-l părăseau pe domnul Holcombe, care tocmai îl
prezenta pe domnul mai în vârstă domnişoarei Monday şi
reverendului Watts.
După un moment, reverendul Watts i-a condus pe cei doi
în vestiar. Domnişoara Monday a coborât către Maisie, cu o
privire hotărâtă pe faţă, ceea ce toţi din parohie ştiau că
înseamnă o misiune.
— Pot vorbi ceva cu dumneavoastră, doamnă Clifton? a
întrebat ea.
111
 - JEFFREY ARCHER -

Nu i-a dat lui Maisie şansa să răspundă, ci s-a întors către

vestiar.

***

Eddie Atkins nu a mai apărut o lună la Tilly’s, dar a intrat

într-o dimineaţă şi s-a instalat pe locul lui preferat la una
dintre mesele lui Maisie. Când ea s-a apropiat, el i-a zâmbit
larg de parcă n-ar fi lipsit deloc.
— Bună dimineaţa, domnule Atkins, a spus Maisie,
deschizându-şi carnetul. Cu ce vă pot servi?
— Ca de obicei, a spus Eddie.
— A trecut prea mult timp, domnule Atkins, a spus Maisie.
Va trebui să-mi reamintiţi.
— Îmi pare rău că n-am ţinut legătura, Maisie, a zis Eddie,
dar am plecat repede în America şi m-am întors abia aseară.
Ea ar fi vrut să-l creadă. Maisie deja recunoscuse de faţă
cu mama ei că era puţin dezamăgită că nu avusese veşti de
la Eddie după ce o dusese la cinema. Îi plăcuse compania lui
şi simţise că seara mersese destul de bine.
Un alt bărbat începuse să vină regulat la ceainărie şi, ca
Eddie, stătea doar la una dintre mesele lui Maisie. Cu toate
că nu putuse să nu observe că el părea foarte interesat de ea,
nu-l încurajase deloc, pentru că, nu numai că era de vârstă
mijlocie, ci purta şi verighetă. Avea un aer calm, ca un avocat
care-şi studiază clientul şi, ori de câte ori îi vorbea, era puţin
pompos. Maisie o şi auzea pe mama ei întrebând-o: „Care or
fi intenţiile lui?” Poate însă îl înţelesese greşit, pentru că
niciodată nu încercase să discute cu ea.
Nici măcar Maisie n-a putut rezista să nu râdă când, o
săptămână mai târziu, ambii ei pretendenţi au apărut la o
cafea în aceeaşi dimineaţă şi amândoi au întrebat dacă se
pot întâlni cu ea mai târziu.
Eddie a fost primul, şi nu a ocolit subiectul.
— Vin să te iau seara după serviciu, Maisie? Aş vrea să-ţi
arăt ceva.

112
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie ar fi dorit să-i spună că avea deja o întâlnire, doar

ca să-i dea de înţeles că nu era disponibilă ori de câte ori
avea el chef, dar când s-a întors la masa lui după câteva
minute cu nota, s-a pomenit spunându-i:
— Ne vedem după lucru atunci, Eddie.
Mai zâmbea când celălalt client i-a zis:
— Aş putea să vă spun ceva, doamnă Clifton?
Maisie s-a întrebat de unde îi ştia numele.
— Nu aţi dori să discutaţi cu şefa mea, domnule…
— Frampton, a spus el. Nu, mulţumesc, cu
dumneavoastră doream să discut. V-aş putea sugera să ne
întâlnim la Royal Hotel în timpul pauzei de prânz? Nu va
dura mai mult de un sfert de oră.
— Ca să nu mai vorbim de autobuzele care nu vin când ai
nevoie de ele, i-a spus Maisie domnişoarei Tilly, şi apoi vin
două deodată.
Domnişoara Tilly i-a spus lui Maisie că i se părea că-l ştie
pe domnul Frampton de undeva, dar nu mai ştia de unde
anume.
Când Maisie i-a dat nota de plată domnului Frampton, i-a
explicat că avea doar un sfert de oră liber pentru că trebuia
să ajungă la timp să-şi ia fiul de la şcoală la ora patru. El a
încuviinţat de parcă ar fi fost alt lucru pe care-l ştia.

***

Oare era în interesul lui Harry să solicite o bursă la St

Bede?
Maisie nu ştia cu cine să discute. Stan era, în mod, sigur,
împotriva ideii şi probabil nici nu se gândea la părerea
celorlalţi. Domnişoara Tilly era o prietenă prea apropiată a
domnişoarei Monday ca să fie obiectivă, iar reverendul Watts
o sfătuise deja să ceară sfatul Domnului, care nu se dovedise
prea sigur în trecut. Domnul Frobisher părea un om de
treabă, dar îi explicase că doar ea putea lua decizia finală.
Domnul Holcombe îi explicase clar ce părere avea.

113
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie nu s-a mai gândit la domnul Frampton până ce a

terminat de servit ultimul client. A schimbat după aceea
paltonul ei vechi cu un pardesiu mai nou.
Domnişoara Tilly s-a uitat pe fereastră cum Maisie s-a
îndreptat înspre Royal Hotel. Se simţea puţin speriată, dar
nu ştia de ce.
Deşi Maisie nu mai fusese în Royal până atunci, ştia că
este unul dintre cele mai bune hoteluri din Vest şi şansa de
a-l vedea pe dinăuntru fusese unul dintre motivele pentru
care acceptase să-l vadă pe domnul Frampton.
S-a oprit pe trotuarul de vizavi şi a urmărit clienţii care
treceau prin uşile turnante. Nu mai văzuse aşa ceva până
atunci şi doar după ce a înţeles cum funcţionau a traversat
şi a intrat în hotel. A împins uşa puţin prea tare şi s-a trezit
în hotel mai repede decât se aşteptase.
Maisie s-a uitat de jur-împrejur şi l-a zărit pe domnul
Frampton stând singur într-un separeu din colţul holului. S-
a îndreptat către el. El s-a ridicat imediat, a dat mâna cu ea
şi a aşteptat să se aşeze.
— Pot să vă comand o cafea, doamnă Clifton? a întrebat-o
şi, înainte ca ea să poată să răspundă, a adăugat: Trebuie să
vă avertizez, nu este aşa de bună ca la Tilly’s.
— Nu, mulţumesc, domnule Frampton, a spus Maisie, care
dorea doar să ştie ce avea el de fapt să-i spună.
Domnul Frampton şi-a aprins în linişte o ţigară, apoi a
inhalat adânc.
— Doamnă Clifton, a început el, lăsând ţigara în
scrumieră, cred că aţi observat că, de curând, am devenit un
client regulat la Tilly’s. Maisie a încuviinţat. Trebuie să
recunosc că singurul motiv pentru care am vizitat cafeneaua
aţi fost dumneavoastră. Maisie se pregătise pentru replica
„de agăţat” de îndată ce el începuse să vorbească. În toţi anii
în care m-am ocupat de hoteluri, a continuat el, nu am văzut
pe nimeni desfăşurându-şi activitatea mai eficient ca
dumneavoastră. Aş fi dorit ca fiecare ospătăriţă din hotel să
vă semene.

114
 - JEFFREY ARCHER -

— Am fost bine instruită, a comentat Maisie.

— La fel ca şi celelalte patru fete din ceainărie, dar niciuna
nu are flerul dumneavoastră.
— Sunt flatată, domnule Frampton. Dar de ce îmi
spuneţi…
— Eu sunt managerul general al acestui hotel, a spus el, şi
mi-ar plăcea să vă ocupaţi de barul nostru, care este numit
Palm Court. După cum vedeţi – a arătat cu mâna – avem cam
o sută de locuri, dar mai puţin de o treime sunt ocupate de
obicei. Asta nu aduce companiei un profit bun. Desigur că
lucrurile se vor schimba dacă veţi veni dumneavoastră. Cred
că va merita să veniţi.
Maisie nu l-a întrerupt.
— Nu cred că orele de lucru vor diferi mult de cele din
slujba dumneavoastră de acum. V-aş plăti cinci lire pe
săptămână şi toate bacşişurile primite de chelneriţele din
Palm Court vor fi împărţite pe din două cu dumneavoastră.
Dacă aţi reuşi să atrageţi clientela, acest lucru se va vedea şi
în leafa primită. Apoi eu…
— Dar nu mă gândesc s-o părăsesc pe Tilly, l-a întrerupt
Maisie. A fost aşa de bună cu mine în ultimii şase ani.
— Vă apreciez sentimentele, doamnă Clifton. Într-adevăr,
aş fi dezamăgit dacă acesta n-ar fi fost primul
dumneavoastră răspuns. Lealitatea este o trăsătură de
caracter pe care o admir. Totuşi, trebuie să vă gândiţi nu
numai la viitorul dumneavoastră, ci şi al fiului
dumneavoastră, în cazul în care va accepta bursa la St
Bede’s.
Maisie a rămas mută.

***

Când Maisie şi-a terminat munca în acea seară, l-a găsit

pe Eddie, stând în maşina lui, aşteptând-o lângă ceainărie. A
observat că, de data aceasta, nu a mai ieşit din maşină ca
să-i deschidă portiera.

115
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci, unde mă duci? a întrebat ea, urcându-se lângă el.

— E surpriză, a spus Eddie, pornind maşina, dar nu cred
că vei fi dezamăgită.
A dus maşina în viteza întâi şi s-a îndreptat către o parte a
oraşului pe care Maisie n-o mai vizitase până atunci. După
câteva minute, a intrat pe o alee şi s-a oprit lângă o uşă mare
din stejar pe care era scris cu litere mari, roşii: CLUBUL DE
NOAPTE EDDIE’S.
— E al tău? a întrebat Maisie.
— Fiecare centimetru, a spus Eddie, mândru. Intră şi uită-
te. A sărit din maşină, a deschis portiera şi i-a dat drumul lui
Maisie înăuntru. Era un grânar, a explicat el pe când o
conducea pe o scară îngustă, din lemn. Dar acum că vasele
nu mai pot urca aşa de sus pe râu, compania s-a mutat aşa
că am fost în stare să închiriez la un preţ foarte rezonabil.
Maisie a intrat într-o cameră mare, slab luminată. A durat
o vreme până ce ochii i s-au adaptat la lumină suficient ca să
vadă ce era înăuntru. A văzut o jumătate de duzină de
bărbaţi aşezaţi pe taburete din piele, bând la bar, şi aproape
tot atâtea chelneriţe învârtindu-se în jurul lor. Peretele din
spate era o oglindă mare, care dădea impresia că încăperea
era mult mai largă decât în realitate. În centru era un ring de
dans, înconjurat de banchete acoperite cu pluş pe care
puteau sta câte doi oameni. În capătul îndepărtat, era o
scenă mică cu un pian, o chitară bas, tobe şi jumătate de
duzină de portative.
Eddie s-a aşezat la bar. Privind prin cameră, a spus:
— De aceea am stat atâta în America. Baruri din acestea
se găsesc cu duiumul la New York şi Chicago şi se câştigă o
grămadă de bani cu ele. Şi-a aprins un trabuc. Şi îţi promit
că nu mai există aşa ceva în Bristol, cu siguranţă.
— Asta-i sigur, a spus Maisie, alăturându-i-se la bar, dar
nu a încercat să se urce pe unui dintre taburetele înalte.
— Ce otravă vrei, păpuşă? a spus Eddie, cu ceea ce el
credea că este un accent american.
— Eu nu beau, i-a amintit Maisie.

116
 - JEFFREY ARCHER -

— Ăsta este unul dintre motivele pentru care te-am ales.

— M-ai ales?
— Sigur. Ai fi ideală în funcţia de chelneriţă pentru
cocktailuri. Ţi-aş plăti şase lire pe săptămână şi, dacă totul
merge bine, bacşişurile ar fi mari ca la Tilly’s.
— Şi ar trebui să mă îmbrac aşa? a întrebat Maisie,
arătând spre una dintre fetele de la bar, care purta o bluză
roşie care-i lăsa umerii liberi şi o fustă îngustă care abia îi
acoperea genunchii. Maisie s-a amuzat văzând că au aceleaşi
culori ca uniforma de la St Bede’s.
— De ce nu? Eşti o fătucă atrăgătoare şi clienţii vor plăti
bine ca să fie serviţi de cineva ca tine. Vei mai fi agăţată,
desigur, dar cred că ştii să te descurci cu asta.
— Şi ce rost are ringul de dans dacă este un club pentru
bărbaţi?
— E o altă idee pe care am cules-o din America, a spus
Eddie. Dacă vrei să dansezi cu una dintre ospătăriţe, te
costă.
— Şi ce altceva mai intră în preţ?
— Asta depinde de ea, a zis Eddie, dând din umeri. Atâta
timp cât nu are loc în bar, eu n-am nicio legătură, a adăugat
el, râzând puţin cam tare. Maisie nu a râs. Deci ce părere ai?
— Cred că e timpul să merg acasă, a spus Maisie. N-am
avut timp să-l anunţ pe Harry că voi întârzia.
— Cum zici tu, dulceaţă, a spus Eddie. I-a pus un braţ în
jurul umerilor şi a condus-o afară din bar şi în jos, pe scări.
În timp ce o ducea spre Still House Lane, i-a povestit lui
Maisie planurile lui pentru viitor.
— Am pus deja ochii pe un al doilea loc, a spus el,
încântat, aşa că nu mai există limite.
— Nu există limite, a repetat Maisie, pe când se opreau la
numărul 27.
Maisie a ieşit din maşină şi s-a îndreptat repede spre uşa
din faţă.
— Deci vrei câteva zile ca să te mai gândeşti? a spus
Eddie, fugind după ea.

117
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, mulţumesc, Eddie, i-a răspuns Maisie, fără să ezite.

M-am hotărât deja, a adăugat, scoţându-şi cheile din geantă.
Eddie a rânjit şi a pus un braţ în jurul ei.
— Nici nu credeam că va fi o decizie greu de luat.
Maisie i-a îndepărtat braţul, a zâmbit dulce şi a spus:
— Este drăguţ că te-ai gândit la mine, dragă, dar cred că
mă voi mulţumi să servesc cafea. A deschis uşa înainte de a
adăuga: Dar mulţumesc pentru propunere.
— Cum spui tu, păpuşă, dar dacă te răzgândeşti, uşa mea
e întotdeauna deschisă.
Maisie a închis uşa în urma ei.

118
 - JEFFREY ARCHER -

14
Maisie s-a decis în cele din urmă cu cine putea să se
sfătuiască. S-a întors neanunţată la docuri, sperând că va fi
acolo când îi va bate la uşă.
Nu i-a spus nici lui Stan, nici lui Harry pe cine avea de
gând să-l viziteze. Unul va încerca să o oprească, iar celălalt
se va simţi trădat.
Maisie a aşteptat când avea ziua liberă şi, după ce l-a lăsat
pe Harry la şcoală, a luat tramvaiul până la docuri. Îşi
alesese timpul cu grijă: dimineaţa târziu, când el probabil va
fi în birou, în timp ce Stan va fi ocupat încărcând sau
descărcând marfa la celălalt capăt al docului.
Maisie i-a spus omului de la poartă că a venit să ceară o
slujbă de femeie de serviciu. El a arătat cu indiferenţă înspre
clădirea roşie, din cărămidă, neamintindu-şi de ea.
Mergând către Barrington House, Maisie s-a uitat la
ferestrele de la al cincilea etaj şi s-a întrebat care o fi a lui.
Şi-a amintit întâlnirea cu doamna Nettles şi felul în care i se
arătase uşa atunci când îşi spusese numele. Acum Maisie nu
numai că avea un serviciu care-i plăcea şi unde era
respectată, ci mai avusese încă două oferte în ultimele două
zile. Nu s-a mai gândit la doamna Nettles în timp ce trecea de
clădire şi se îndrepta spre chei.
Maisie nu a încetinit pasul până ce nu i-a văzut casa. I s-a
părut greu de crezut că cineva ar putea locui într-un vagon şi
a început să se întrebe dacă nu cumva face o greşeală
groaznică. Oare poveştile lui Harry despre o sufragerie, un
dormitor şi chiar o bibliotecă fuseseră exagerate? „Nu te poţi
opri acum când ai ajuns aşa de departe, Maisie Clifton”, şi-a
spus ea şi a bătut cu îndrăzneală la uşa vagonului.
— Intraţi, doamnă Clifton, a spus o voce amabilă.
Maisie a deschis uşa şi l-a găsit pe bătrân instalat
confortabil, cu nişte cărţi şi alte lucruri împrăştiate în jurul
lui. A fost surprinsă de cât de curat era vagonul şi şi-a dat
seama că, în ciuda pretenţiilor lui Stan, ea şi nu Moş Jack,
119
 - JEFFREY ARCHER -

locuia la clasa a treia. Stan perpetuase un mit care fusese

ignorat de ochii unui copil lipsit de prejudecăţi.
Moş Jack s-a ridicat imediat de la locul lui şi i-a făcut
semn să se aşeze în faţa lui.
— Aţi venit să mă vedeţi în legătură cu tânărul Harry, sunt
sigur.
— Da, domnule Tar, a replicat ea.
— Lăsaţi-mă să ghicesc, a spus el. Nu vă puteţi hotărî
dacă el ar trebui să meargă la St Bede’s sau să rămână la
Merrywood Elementary.
— De unde ştiţi? a întrebat Maisie.
— Pentru că m-am gândit la acelaşi lucru în ultima lună, a
spus Moş Jack.
— Deci ce credeţi că ar trebui să facă?
— Cred că, în ciuda multor dificultăţi pe care, fără
îndoială, le va înfrunta la St Bede’s, dacă nu va profita de
această ocazie, şi-ar putea petrece tot restul vieţii regretând.
— Poate nu va câştiga bursa şi nu va mai trebui să luăm
această decizie.
— Decizia nu ne-a mai aparţinut nouă din momentul în
care domnul Frobisher l-a auzit pe tânărul Harry cântând.
Dar cred că acesta nu este singurul motiv pentru care aţi
venit să mă vedeţi.
Maisie începea să înţeleagă de ce Harry îl admira atât de
mult pe bătrân.
— Aveţi dreptate, domnule Tar, am nevoie de sfatul
dumneavoastră şi în altă privinţă.
— Fiul dumneavoastră îmi spune Jack, cu excepţia cazului
în care e supărat pe mine şi atunci îmi zice Moş Jack.
Maisie a zâmbit.
— Sunt îngrijorată că, dacă va câştiga bursa, nu voi
câştiga destul pentru ca Harry să aibă toate acele lucruri pe
care ceilalţi băieţi de la o astfel de şcoală şi le permit. Din
fericire, tocmai mi-a fost oferită o altă slujbă, în care voi
câştiga mai mult.

120
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi sunteţi îngrijorată cum va reacţiona domnişoara Tilly

când îi veţi spune că vreţi s-o părăsiţi?
— O cunoaşteţi pe domnişoara Tilly?
— Nu, dar Harry mi-a vorbit mult despre ea. Este clar din
aceeaşi plămadă ca domnişoara Monday şi pot să vă asigur
că există o ediţie limitată de astfel de oameni. Nu este nevoie
să vă îngrijoraţi.
— Nu înţeleg, a spus Maisie.
— Lăsaţi-mă să vă explic, a zis Moş Jack. Domnişoara
Monday a investit deja mult timp şi pricepere ca să se
asigure că Harry nu numai că va câştiga bursa la St Bede’s
ci, şi mai important, că se va dovedi demn de ea. Pariez că a
discutat toate posibilităţile cu prietena ei cea mai apropiată,
care se întâmplă să fie domnişoara Tilly. Aşa că, atunci când
îi veţi spune despre slujba cea nouă, veţi vedea că nu va fi
surprinsă.
— Mulţumesc, Jack, a zis Maisie. Ce noroc are Harry cu
un astfel de prieten. Tatăl pe care nu l-a avut niciodată, a
spus ea încet.
— Acesta este cel mai drăguţ compliment pe care l-am
primit de foarte mulţi ani, a spus Moş Jack. Îmi pare rău
doar că şi-a pierdut tatăl în împrejurări atât de tragice.
— Ştii cum a murit soţul meu?
— Da, ştiu, a zis Moş Jack. Conştient că nu putea discuta
acest subiect, a adăugat repede: dar doar ce mi-a spus
Harry.
— Ce ţi-a spus? a întrebat Maisie, speriată.
— Că tatăl lui a murit în război.
— Dar ştii că nu e adevărat, a spus Maisie.
— Da, ştiu, i-a răspuns Moş Jack. Şi bănuiesc că şi Harry
îşi dă seama că tatăl lui n-ar fi putut muri în război.
— Atunci de ce o spune?
— Cred că bănuieşte că nu vrei să-i spui adevărul.
— Dar nici eu nu ştiu adevărul, a recunoscut Maisie.
Moş Jack n-a comentat.

121
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie s-a întors încet acasă; la o întrebare i se

răspunsese, la cealaltă nu. Chiar şi aşa, nu avea nicio
îndoială că Moş Jack putea fi adăugat listei de persoane care
ştiau ce se întâmplase cu soţul ei.
Moş Jack avusese dreptate în legătură cu Tilly, pentru că,
atunci când Maisie i-a spus despre oferta domnului
Frampton, n-ar fi putut fi mai înţelegătoare.
— Îţi vom simţi lipsa, a zis ea, şi bănuiesc că Royal are
noroc că vei lucra acolo.
— Cum aş putea să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut
pentru mine în anii aceştia? a întrebat Maisie.
— Harry ar trebui să-ţi mulţumească, a spus domnişoara
Tilly, şi bănuiesc că nu va dura mult până ce-şi va da seama.

***

Maisie şi-a început serviciul nou după o lună şi nu i-a luat

mult să descopere de ce Palm Court nu era niciodată mai
plin de o treime.
Chelneriţele îşi considerau serviciul ca pe o muncă
oarecare, spre deosebire de domnişoara Tilly, care o
considera o vocaţie. Ele nu se oboseau să ţină minte numele
clienţilor, sau mesele lor preferate. Mai rău, cafeaua era
adesea rece când era adusă şi prăjiturile se râncezeau până
le cumpăra cineva. Maisie n-a fost surprinsă că nu primeau
bacşişuri; nu le meritau.
După încă o lună, a început să-şi dea seama câte o
învăţase domnişoara Tilly.
După trei luni, Maisie a înlocuit cinci dintre cele şapte
chelneriţe, fără să recruteze pe cineva de la Tilly’s. A
comandat şi uniforme elegante pentru personal, precum şi
farfurii noi, căni şi farfurioare şi, chiar mai important, a
schimbat furnizorul de cafea şi cofetarul. Asta era ceva ce ar
fi dorit să fure de la domnişoara Tilly.

122
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă coşti o grămadă de bani, Maisie, a spus domnul

Frampton când altă grămadă de facturi i-a aterizat pe birou.
Încearcă să nu uiţi ce ţi-am spus despre investiţii.
— Mai lăsaţi-mă şase luni, domnule Frampton şi veţi
vedea rezultatele.
Deşi Maisie lucra şi ziua şi noaptea, întotdeauna îşi făcea
timp să-l lase pe Harry dimineaţa la şcoală şi să-l ia după-
masă. Dar l-a avertizat pe domnul Frampton că exista o zi în
care nu va ajunge la timp la serviciu.

***

Chiar înainte să plece de acasă, Maisie s-a uitat în oglindă.

Era îmbrăcată în hainele de duminică, cu toate că nu se
ducea la biserică. I-a zâmbit fiului ei, care arăta foarte
elegant în uniforma cea nouă roşu cu negru. Chiar şi aşa,
era îngrijorată când aşteptau în staţia de tramvai.
— Două bilete până la Park Street, i-a spus controlorului
când Nr. 11 pleca.
A fost incapabilă să-şi ascundă mândria când l-a văzut
cum îl priveşte îndeaproape pe Harry. Asta a convins-o pe
Maisie că luase decizia corectă.
Când au ajuns la destinaţie, Harry a refuzat s-o lase pe
mama lui să-i ducă valiza. Maisie l-a ţinut de mână în timp
ce urcau încet spre şcoală, nesigură care dintre ei era mai
nervos. Ea nu-şi putea lua ochii de la trăsurile elegante şi de
la maşinile conduse de şoferi care-i aduceau pe ceilalţi băieţi
care începeau primul trimestru. Spera doar că Harry va fi în
stare să-şi facă cel puţin un prieten printre ei. La urma-
urmei, unele dintre dădace erau mai bine îmbrăcate decât
ea.
Harry a încetinit când s-au apropiat de porţile şcolii.
Maisie îşi dădea seama că nu se simţea în largul lui – sau era
doar frica de necunoscut?
— Te las acum, i-a spus ea şi s-a aplecat să-l sărute.
Noroc, Harry. Fă-ne mândri de tine.

123
 - JEFFREY ARCHER -

— La revedere, mamă.
În timp ce-l urmărea îndepărtându-se, Maisie a observat
că şi altcineva părea interesat de Harry Clifton.

124
 - JEFFREY ARCHER -

15
Maisie nu va uita niciodată când a fost nevoită să refuze
prima oară un client.
— Sunt sigură că în câteva minute se va elibera o masă,
domnule.
Se mândrea că, odată ce clientul plătea nota, personalul
curăţa imediat masa, schimba faţa de masă şi o rearanja în
doar cinci minute.
Palm Court a devenit atât de popular, încât Maisie trebuia
să păstreze două mese rezervate în permanenţă, în cazul că
unul dintre clienţii obişnuiţi apărea pe neaşteptate.
S-a simţit puţin stânjenită că unii dintre vechii ei clienţi de
la Tilly’s au început să migreze la Palm Court, inclusiv
domnul Craddick, care-l ţinea minte pe Harry de la şcoală. I
s-a părut un compliment şi mai mare când chiar domnişoara
Tilly a început să vină la ea pentru cafeaua de dimineaţă.
— Verific opoziţia, i-a spus ea. Apropo, Maisie, cafeaua
aceasta este superbă.
— Aşa şi trebuie, a replicat Maisie. E a dumneavoastră.
Eddie Atkins apărea şi el din când în când şi dacă măsura
trabucurilor lui, ca să nu menţionăm talia sa, aveau vreo
legătură, atunci cerul chiar trebuie să fi fost limita. Deşi era
prietenos, n-a mai invitat-o pe Maisie în oraş, cu toate că-i
amintea în permanenţă că uşa lui îi era întotdeauna
deschisă.
Nu pentru că Maisie nu ar fi avut o ceată de admiratori
cărora le permitea din când în când s-o scoată seara în oraş,
la o cină la un restaurant elegant, uneori la Old Vic sau la
cinema, mai ales dacă era vreun film cu Greta Garbo. Dar
când se despărţeau seara, nu le permitea mai mult decât un
sărut pe obraji înainte de a se întoarce acasă. Cel puţin până
ce nu l-a întâlnit pe Patrick Casey, care i-a dovedit că
farmecul irlandezilor nu era doar un clişeu.
Când Patrick a intrat prima oară în Palm Court, nu doar
ea s-a întors să-l privească mai bine. Avea mai mult de un
125
 - JEFFREY ARCHER -

metru optzeci, părul foarte negru şi o constituţie atletică.

Asta ar fi fost de ajuns pentru majoritatea femeilor, dar pe
Maisie a fermecat-o zâmbetul lui, aşa cum le fermecase,
bănuia ea, pe multe altele.
Patrick i-a spus că se ocupa de finanţe, dar şi Eddie îi
spusese că se ocupa de divertisment. Munca lui îl aducea la
Bristol o dată sau de două ori pe lună, când Maisie îi
permitea să o ducă la un restaurant, la teatru sau la cinema
şi din când în când, renunţa şi ea la regula ei de aur şi nu
lua ultimul tramvai spre Still House Lane.
Nu ar fi fost surprinsă să afle că Patrick avea vreo nevastă
şi o jumătate de duzină de copii acasă, în Cork, deşi el jurase
cu mâna pe inimă că era burlac.

***

Ori de câte ori domnul Holcombe venea la Palm Court,

Maisie îl conducea la o masă în colţul îndepărtat al sălii, care
era ascunsă de un stâlp mare şi era ferit de ceilalţi clienţi.
Acordându-i această intimitate putea să-i povestească
ultimele noutăţi despre Harry.
Astăzi, el părea mai interesat de viitor decât de trecut şi a
întrebat-o:
— Te-ai hotărât ce va face Harry când va pleca de la St
Bede’s?
— Nu m-am gândit prea mult, a recunoscut Maisie. La
urma-urmei, mai durează o vreme.
— Nu chiar aşa de multă, a spus domnul Holcombe, şi nu
cred că vrei să se întoarcă la Merrywood Elementary.
— Nu, a spus Maisie, hotărâtă, dar ce ar putea face
altceva?
— Harry spune că i-ar plăcea să meargă la Bristol
Grammar School, dar dacă nu va primi o bursă, îi e teamă că
nu vei putea să plăteşti taxele.

126
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu va fi nicio problemă, l-a asigurat Maisie. Cu salariul

meu de acum şi bacşişurile, nimeni nu trebuie să ştie că
mama lui este chelneriţă.
— Şi ce chelneriţă, a spus domnul Holcombe, privind
camera plină. Mă mir doar că nu ţi-ai deschis cafeneaua ta.
Maisie a râs şi nu s-a mai gândit la asta până ce nu a
primit o vizită neaşteptată de la domnişoara Tilly.

***

Maisie se ducea la slujba de dimineaţă la St Mary Redcliffe

în fiecare duminică să-şi audă fiul cântând. Domnişoara
Monday o avertizase că nu va mai dura mult până ce fiului ei
i se va schimba vocea şi peste câteva săptămâni nu-l va mai
putea auzi cântând solo-urile de tenor.
Maisie încerca să se concentreze la predică în acea
duminică-dimineaţa, dar mintea îi zbura în altă parte. S-a
uitat împrejur şi i-a văzut pe domnul şi doamna Barrington
stând cu fiul lor, Giles şi două fete care erau probabil fetele
lor, dar cărora nu le ştia numele. Maisie fusese surprinsă
când Harry îi spusese că Giles Barrington era prietenul lui
cel mai apropiat. Doar o coincidenţă care-i adusese alături în
primul rând, spusese el. Ea spera că nu va fi necesar să-i
spună că Giles ar putea fi mai mult decât doar un prieten
bun.

***

Maisie îşi dorea adesea să-l poată ajuta mai mult pe Harry
în eforturile lui de a câştiga bursa la Bristol Grammar
School. Cu toate că domnişoara Tilly o învăţase deja cum să
citească un meniu, să adune şi să scadă, doar gândul la
chinurile prin care trecea Harry o făcea să tremure.
Domnişoara Monday o încuraja pe Maisie amintindu-i că
Harry nu ar fi ajuns atât de departe dacă nu ar fi fost
sacrificiile făcute de ea.

127
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi, în orice caz, adăuga ea, eşti la fel de deşteaptă ca

Harry, doar că nu ai avut aceleaşi oportunităţi.
Domnul Holcombe o informa asupra ceea ce el denumea
„orarul” şi, în timp ce data examenului se apropia, Maisie
devenea la fel de nervoasă ca elevii. Îşi dăduse seama de
adevărul observaţiilor lui Moş Jack, că adesea privitorul
suferă mai mult decât participantul.
Palm Court era acum plin în fiecare zi, ceea ce însă n-a
oprit-o pe Maisie să iniţieze şi mai multe schimbări în decada
numită de presă „frivolii ani treizeci”.
Dimineaţa începuse să le ofere clienţilor mai multe
sortimente de prăjiturele la cafea, iar după-masă, meniul ei
devenise la fel de popular, mai ales după ce Harry i-a spus că
doamna Barrington îi dăduse la alegere ceai indian sau
chinezesc. Totuşi domnul Frampton s-a opus ideii de a pune
sandviciuri cu somon în meniu.
În fiecare duminică, Maisie îngenunchea pe perniţa ei, cu
rugăciunea pregătită la subiect: „Te rog, Doamne, ca Harry
să câştige o bursă. Dacă o va câştiga nu-Ţi voi mai cere
nimic, niciodată”.
Cu o săptămână înainte de examene, Maisie a descoperit
că nu mai putea dormi şi stătea în fiecare noapte
întrebându-se cum se descurca Harry. Mulţi clienţi îi
transmiteau încurajări, unii pentru că-l auziseră cântând în
cor, alţii pentru că le dusese ziarele de dimineaţă sau doar
pentru că şi copiii lor trecuseră, sau treceau, sau vor trece în
viitor prin aceeaşi experienţă. I se părea lui Maisie că
jumătate din Bristol dădea examen.
În dimineaţa examenului, Maisie a aşezat câţiva clienţi
obişnuiţi la mese greşite, i-a dat domnului Craddick cafea în
loc de ciocolata lui fierbinte şi chiar le-a prezentat câtorva
clienţi notele de plată ale altora. Nimeni nu s-a plâns.
Harry i-a spus că făcuse destul de bine, dar nu putea fi
sigur că era suficient de bine. I-a pomenit de cineva numit
Thomas Hardy, dar Maisie nu era sigură că era vorba de un
prieten sau de unul dintre profesori.

128
 - JEFFREY ARCHER -

***

Când pendula din Palm Court a bătut ora zece în acea joi-
dimineaţa, Maisie ştia că directorul va afişa rezultatele
examenului pe panoul şcolii. Dar a mai durat douăzeci de
minute până ce domnul Holcombe a intrat în sală şi s-a
îndreptat spre masa lui obişnuită din spatele stâlpului.
Maisie nu a reuşit să-şi dea seama ce făcuse Harry din
expresia de pe faţa profesorului. A traversat repede camera
pentru a i se alătura şi, pentru prima oară în patru ani, s-a
aşezat lângă un client, deşi „prăbuşit” ar fi o descriere mai
corectă.
— Harry a trecut cu bine, a spus domnul Holcombe, dar
mi-e teamă că a ratat bursa.
— Cum adică? a întrebat Maisie, încercând să-şi oprească
tremuratul mâinilor.
— Primii doisprezece candidaţi cu note de 80 la sută sau
mai mari au primit burse deschise. De fapt, prietenul lui
Harry, Deakins, a fost primul, cu 92 la sută. Harry a obţinut
78 la sută, ceea ce este foarte bine şi este al şaptesprezecelea
din trei sute de elevi. Domnul Frobisher mi-a spus că
lucrarea lui la engleză l-a tras în jos.
— Ar fi trebuit să citească Hardy şi nu Dickens, a spus o
femeie care nu citise în viaţa ei o carte.
— Lui Harry i se va oferi un loc la BGS, a spus domnul
Holcombe, dar nu va primi bursa anuală de o sută de lire
acordată de şcoală.
Maisie s-a ridicat de pe scaun.
— Atunci va trebui să lucrez în două schimburi în loc de
unul, nu? Pentru că nu vreau să se întoarcă la Merrywood
Elementary, domnul Holcombe, asta e sigur.

***

129
 - JEFFREY ARCHER -

În următoarele câteva zile, Maisie a fost surprinsă să vadă

câţi clienţi au felicitat-o pentru extraordinara realizare a lui
Harry. A mai descoperit şi că unul sau doi dintre clienţii ei
aveau copii care nu trecuseră examenul, unul dintre ei
obţinând doar unu la sută. Trebuiau să aleagă cea de-a doua
opţiune. Asta a făcut ca Maisie să fie şi mai hotărâtă în ideea
ei că nimic nu-l va împiedica pe Harry să se ducă la Bristol
Grammar School în prima zi a trimestrului.
A observat un lucru straniu în următoarea săptămână:
toate bacşişurile ei s-au dublat. Dragul de domn Craddick i-a
strecurat o bancnotă de cinci lire, spunându-i:
— Pentru Harry. Să fie demn de mama lui.
Când micul plic alb a intrat în cutia poştală din Still House
Lane, ceea ce era ca atare un eveniment, Harry l-a deschis şi
i-a citit mamei sale scrisoarea. „Clifton H.”. I se oferise un loc
în primul semestru, care începea pe 16 septembrie. Când a
ajuns la ultimul paragraf, care-i cerea doamnei Clifton să-i
confirme în scris dacă accepta sau refuza oferta
candidatului, a privit-o îngrijorat.
— Trebuie să le răspunzi imediat că le accepţi oferta! a
spus ea.
Harry a îmbrăţişat-o şi i-a şoptit:
— Mi-aş dori ca tata să trăiască.
Poate este, s-a gândit Maisie.

***

Câteva zile mai târziu, au primit o a doua scrisoare. În

aceasta era o listă lungă cu obiectele care trebuiau
cumpărate înainte de prima zi a semestrului. Maisie a
observat că Harry părea să aibă nevoie de două obiecte din
fiecare reper de pe listă, în unele cazuri trei sau mai multe şi
într-un caz şase: şosete scurte gri şi jartiere.
— Păcat că nu poţi împrumuta o pereche de la mine, a zis
ea şi Harry s-a înroşit.

130
 - JEFFREY ARCHER -

O a treia scrisoare le cerea noilor elevi să-şi aleagă trei

activităţi suplimentare dintr-o listă care se întindea de la
Clubul de maşini până la Şcoala de cadeţi – dintre care unele
implicau o plată suplimentară de cinci lire pe activitate.
Harry a ales corul, pentru care nu se plătea în plus şi Clubul
de teatru şi Societatea de Arte Frumoase. Ultima includea
vizite la toate galeriile de artă din afara Bristolului pentru un
preţ suplimentar.
Maisie şi-ar fi dorit să mai existe câţiva domni Craddick
prin jur, dar nu l-a lăsat pe Harry să presupună că exista
vreun motiv de îngrijorare, cu toate că domnul Holcombe i-a
amintit că fiul ei va fi la Bristol Grammar School în următorii
cinci ani. Primul membru al familiei care nu va părăsi şcoala
înainte de a împlini paisprezece ani, i-a zis ea.
Maisie şi-a strâns curajul pentru o altă vizită la T.C.
Marsh, Croitorii de lux.
Până când Harry a fost complet pregătit pentru prima zi a
semestrului, Maisie a mers din nou pe jos la serviciu şi
înapoi, economisind cinci penny la biletul de tramvai sau,
după cum îi spunea mamei ei:
— O liră pe an, destul ca să-i plătesc lui Harry un costum
nou.

***

Părinţii, aflase Maisie în decursul anilor, pot fi consideraţi

o necesitate nefericită de către copii, dar cel mai des se
dovedesc a fi stânjenitori.
În prima zi la St Bede’s, Maisie fusese singura mamă care
nu purtase pălărie. După aceea, îşi cumpărase una de la un
magazin de mâna a doua şi, oricât n-ar mai fi fost în modă,
urma să reziste până ce Harry termina Bristol Grammar
School.
Harry fusese de acord că ea ar trebui să-l însoţească în
prima zi a semestrului, dar Maisie se decisese că el era
destul de mare ca să ia tramvaiul acasă seara. Neliniştea ei

131
 - JEFFREY ARCHER -

nu era cum se va duce şi se va întoarce Harry de la şcoală, ci

ce să facă seara cu el, acum că nu mai stătea la internat
nopţile. Nu se îndoia că dacă se va întoarce să împartă
dormitorul cu unchiul Stan, se va sfârşi rău. A încercat să
uite de această problemă în timp ce-l pregătea pe Harry
pentru prima zi a semestrului.
Cu pălăria bună la locul ei, şi pardesiul proaspăt curăţat,
pantofi negri decenţi cu o pereche de şosete din mătase pe
care-i avea prin casă, Maisie se simţea în stare să-i înfrunte
pe ceilalţi părinţi. Când a coborât scările, Harry o aştepta
deja la uşă. Arăta atât de elegant în uniforma lui nouă roşu-
închis cu negru, încât ar fi dorit să-l plimbe în sus şi în jos
pe Still House Lane astfel încât vecinii să afle că cineva de
acolo mergea la Bristol Grammar School.
La fel ca în prima zi la St Bede’s, au luat tramvaiul, dar
Harry a rugat-o pe Maisie să coboare cu o staţie înainte de
University Road. Nu i-a mai dat voie să-l ţină de mână, cu
toate că a lăsat-o să-i îndrepte şapca şi să-i lege cravata.
Când Maisie a văzut prima oară adunarea gălăgioasă de
tineri din faţa porţilor şcolii, a spus:
— Mai bine plec ca să nu întârzii la serviciu, ceea ce l-a
nedumerit pe Harry care ştia că domnul Frampton îi dăduse
liber în ziua aceea.
L-a îmbrăţişat repede pe fiul ei, după care l-a urmărit cum
îşi croia drum spre şcoală. Prima persoană care l-a salutat a
fost Giles Barrington. Maisie a fost surprinsă când l-a văzut
pentru că Harry îi spusese că acesta va merge probabil la
Eton. Şi-au strâns mâinile ca doi adulţi care tocmai
încheiaseră o afacere importantă.
Maisie îi putea vedea pe domnul şi doamna Barrington
stând în spatele mulţimii. Oare el voia să se asigure că o
evita? După câteva minute, domnul şi doamna Deakins li s-
au alăturat, însoţiţi de un câştigător al bursei Peloqun
Memorial. Alte strângeri de mână, cu mâna stângă în cazul
domnului Deakins.

132
 - JEFFREY ARCHER -

În timp ce părinţii îşi luau la revedere de la copii, Maisie l-

a urmărit pe domnul Barrington, care mai întâi i-a strâns
mâna fiului său, apoi pe cea a domnului Deakins, dar s-a
întors cu spatele când Harry a întins mâna. Doamna
Barrington a părut stânjenită şi Maisie s-a întrebat dacă mai
târziu ea îl va întreba de ce l-a ignorat pe cel mai bun prieten
al fiului lor. Dacă ar fi făcut-o, Maisie era sigură că el nu-i va
spune motivul adevărat. Maisie se temea că nu va mai dura
mult până ce Harry va întreba de ce domnul Barrington era
aşa de necioplit cu el. Atâta vreme cât doar trei oameni ştiau
adevărul, nu-şi putea închipui de ce Harry l-ar fi aflat.

133
 - JEFFREY ARCHER -

16
Domnişoara Tilly devenise o clientă obişnuită la Palm
Court şi avea de acum propria ei masă.
De obicei venea pe la ora patru şi comanda o cană cu ceai
(Earl Grey) şi un sandvici cu castraveţi. Refuza întotdeauna
să ia ceva din varietatea de fursecuri, tarte cu gem sau
ecleruri cu ciocolată, dar îşi permitea din când în când un
corn cu unt. Când a apărut într-o zi chiar înainte de cinci,
neobişnuit de târziu pentru ea, Maisie a fost uşurată văzând
că masa ei obişnuită era liberă.
— Mă întreb dacă aş putea să stau azi într-un loc ceva mai
discret, Maisie. Am ceva să-ţi spun.
— Desigur, domnişoară Tilly, a spus Maisie şi a condus-o
la masa preferată a domnului Holcombe, în spatele stâlpului
din capătul îndepărtat al sălii. Sunt liberă peste cinci
minute, i-a mai spus Maisie. Voi veni atunci.
Când ajutoarea ei, Susan, a apărut să-i preia tura, Maisie
i-a explicat că i se va alătura domnişoarei Tilly pentru câteva
minute, dar nu aştepta să fie servită.
— Bătrânica e supărată de ceva? a întrebat Susan.
— Bătrânica asta m-a învăţat tot ce ştiu, a replicat Maisie,
zâmbind.
Când s-a făcut ora cinci, Maisie s-a dus şi s-a aşezat pe
scaunul din faţa domnişoarei Tilly. Rareori stătea la aceeaşi
masă cu un client şi, de câte ori o făcea, nu se simţea la locul
ei.
— Vrei nişte ceai, Maisie?
— Nu, mulţumesc, domnişoară Tilly.
— Înţeleg. Voi încerca să nu te reţin prea mult, dar înainte
de a-ţi spune de ce am vrut să te văd, pot să întreb ce mai
face Harry?
— Mi-aş dori să nu mai crească atât, a spus Maisie. Am
impresia că-i lungesc pantalonii în fiecare săptămână. În
ritmul ăsta pantalonii lui lungi vor ajunge şort înainte de
sfârşitul anului.
134
 - JEFFREY ARCHER -

Domnişoara Tilly a râs.

— Şi învăţătura?
— În raportul lui de sfârşit de semestru spune… Maisie s-a
oprit încercând să-şi amintească ce scria exact, „Un început
foarte bun. Foarte promiţător. Este primul la engleză.”
— Cumva ironic, a comentat domnişoara Tilly. Dacă îmi
amintesc corect, din cauza acestui subiect nu a primit bursă
deschisă.
Maisie a încuviinţat şi a încercat să nu se gândească la
consecinţele financiare ale faptului că Harry nu-l citise
suficient de bine pe Thomas Hardy.
— Cred că eşti mândră de el, a spus domnişoara Tilly. Şi,
când m-am dus la St Mary’s sâmbătă, am fost încântată să
văd că a revenit la cor.
— Da, dar acum trebuie să stea în rând cu baritonii. Zilele
lui de solist s-au terminat. Dar este şi în clubul de teatru şi,
pentru că nu sunt fete la BGS, o joacă pe Ursula în piesa
şcolii.
— Mult zgomot pentru nimic, a spus domnişoara Tilly.
Totuşi, nu trebuie să te mai fac să pierzi timpul aşa că-ţi voi
spune de ce am venit să te văd. A luat o înghiţitură de ceai
de parcă ar fi vrut să îşi revină înainte de a vorbi iar, apoi s-a
avântat.
— Luna viitoare voi împlini şaizeci de ani, dragă şi, de o
vreme încoace mă gândesc să mă retrag.
Maisie nu se gândise niciodată că domnişoara Tilly nu va
continua pe vecie.
— Domnişoara Monday şi cu mine ne-am gândit să ne
retragem în Cornwall. Am pus ochii pe o cabană pe malul
mării.
Nu puteţi pleca din Bristol, ar fi vrut Maisie să spună. Vă
iubesc pe amândouă şi, dacă plecaţi, cui îi voi mai cere
sfatul?
— Treburile s-au aranjat luna trecută, a continuat
domnişoara Tilly, când un om de afaceri local mi-a făcut o
ofertă pentru salonul de ceai. Se pare că vrea să-l adauge

135
 - JEFFREY ARCHER -

imperiului său în creştere. Şi, cu toate că nu mă interesează

ideea, oferta lui era prea tentantă ca să renunţ la ea. Maisie
avea doar o întrebare, dar n-a vrut s-o întrerupă pe
domnişoara Tilly. De atunci, m-am gândit mult la asta şi m-
am hotărât că, dacă ai putea oferi aceeaşi sumă ca el, aş
prefera să iei tu afacerea decât s-o dau unui străin.
— Cât v-a oferit?
— Cinci sute de lire.
Maisie a oftat.
— Sunt flatată că v-aţi gândit la mine, a spus ea într-un
târziu, dar eu nu am nici măcar cinci sute de penny ai mei,
ce să mai vorbim de cinci sute de lire.
— Mi-era teamă că vei spune asta, a spus domnişoara
Tilly. Dar dacă ai găsi un sponsor, sunt sigură că ar
considera afacerea o investiţie bună. La urma-urmei, am
avut un profit de o sută şi douăsprezece lire şi zece şilingi
anul trecut, fără să socotesc salariul meu. Ţi-aş fi dat-o
pentru mai puţin, dar am găsit o cabană încântătoare în St
Mawes şi proprietarii nu acceptă mai puţin de trei sute de
lire. Domnişoara Monday şi cu mine am rezista din
economiile noastre un an sau doi, dar cum niciuna dintre noi
nu are pensie, cele două sute de lire înseamnă foarte mult
pentru noi.
Maisie era gata să-i spună domnişoarei Tilly cât de
supărată era că nu putea să-i accepte oferta când Patrick
Casey a intrat în salon şi s-a aşezat la masa lui obişnuită.

***

Abia după ce au făcut dragoste, Maisie i-a spus lui Patrick

de oferta domnişoarei Tilly. El s-a ridicat, şi-a aprins o ţigară
şi a inhalat adânc.
— Nu ar fi greu să strângem banii ăştia. Doar nu e vorba
de Brunel care încearcă să strângă banii ca să construiască
podul suspendat Clifton.

136
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, e doar doamna Clifton care încearcă să strângă

cinci sute de lire când n-are nici măcar două jumătăţi de
penny.
— Adevărat, dar eşti în stare să demonstrezi profitul şi
veniturile, ca să nu mai vorbim de bunul renume al
ceainăriei. Dar să ştii că trebuie să mă uit la registrele
contabile din ultimii cinci ani şi să mă asigur că ţi s-a spus
totul.
— Domnişoara Tilly n-ar încerca să înşele pe nimeni.
— Va mai trebui să verifici că nu există nicio chirie
scadenţă în viitorul apropiat, a spus Patrick, ignorând
protestele ei, şi să reverifici că nici contabilul ei nu a pus
clauze de penalitate în momentul în care începi să ai profit.
— Domnişoara Tilly n-ar face aşa ceva, a protestat Maisie.
— Eşti aşa de credulă, Maisie. Trebuie să ţii minte că nu
va mai depinde de domnişoara Tilly, ci de un avocat care
trebuie să demonstreze că-şi câştigă banii şi un contabil care
caută ziua de salariu în cazul în care nu-l verifici.
— E clar că nu o cunoşti pe domnişoara Tilly.
— Încrederea ta în bătrâna doamnă este emoţionantă,
Maisie, dar treaba mea este să protejez oameni ca tine şi o
sută şi douăsprezece lire şi zece şilingi pe an nu-ţi vor
ajunge, având în vedere că va trebui să plăteşti ratele
investitorului.
— Domnişoara Tilly m-a asigurat că profitul nu include şi
salariul ei.
— S-ar putea să fie aşa, dar nu ştii ce salariu are. Vei avea
nevoie de cel puţin încă 250 de lire pe an ca să
supravieţuieşti, altfel nu numai că vei ajunge pe drumuri, ci
şi Harry va fi dat afară de la şcoală.
— De abia aştept s-o întâlneşti pe domnişoara Tilly.
— Şi bacşişurile? La Royal iei 50 la sută din bacşişuri,
ceea ce înseamnă încă cel puţin două sute de lire pe an, care
acum nu sunt impozabile, cu toate că sunt sigur că un alt
guvern se va gândi şi la asta.

137
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate ar trebui să-i spun domnişoarei Tilly că este un

risc prea mare. La urma-urmei, după câte îmi tot spui, am
un venit sigur la Royal, fără niciun risc.
— Aşa este, dar dacă domnişoara Tilly este măcar pe
jumătate la fel de bună cât spui tu, aceasta ar putea fi o
ocazie cu care ai putea să nu te mai întâlneşti.
— Hotărăşte-te odată, Patrick, a spus Maisie, încercând să
nu pară exasperată.
— O s-o fac după ce o să văd registrele.
— O s-o faci după ce-o s-o vezi pe domnişoara Tilly, i-a
spus Maisie, pentru că atunci vei înţelege adevăratul sens al
cuvintelor bună-credinţă.
— De abia aştept să mă întâlnesc cu acest model de
virtute.
— Asta înseamnă că mă vei reprezenta?
— Da, a zis el, stingându-şi ţigara.
— Şi cu cât vei taxa această văduvă fără bani, domnule
Casey?
— Stinge lumina.

***

— Eşti sigură că e un risc acceptabil? a întrebat-o domnul

Frampton, când ai atâta de pierdut?
— Consultantul meu financiar zice că da, a replicat Maisie.
M-a asigurat că nu numai registrele sunt corecte, ci şi că,
după ce voi plăti împrumutul, ar trebui să strâng un profit
bun după numai cinci ani.
— Dar aceia vor fi chiar anii în care Harry va fi la Bristol
Grammar.
— Ştiu asta, domnule Frampton, dar domnul Casey a
asigurat un salariu substanţial pentru mine ca parte a
învoielii şi, după ce voi împărţi bacşişurile cu personalul, ar
trebui să câştig cam aceeaşi sumă ca acum. Şi mai
important, după cinci ani voi avea o proprietate valoroasă şi,

138
 - JEFFREY ARCHER -

din acel moment, toate profiturile vor fi ale mele, a spus ea,
încercând să-şi amintească ce spusese Patrick.
— Mi-e clar că te-ai hotărât, a spus domnul Frampton.
Dar lasă-mă să te avertizez, Maisie că e o mare diferenţă
între a fi angajată şi eşti sigură că iei acasă cam aceeaşi
sumă în fiecare săptămână şi să fii angajator când va fi
responsabilitatea ta să asiguri salariile tuturor în fiecare
vineri noaptea. Sincer, Maisie, eşti foarte bună la ceea ce
faci, dar eşti cu adevărat sigură că vrei să te transformi
dintr-o angajată în proprietară?
— Domnul Casey va fi acolo şi mă va sfătui.
— Casey e un tip capabil, recunosc, dar mai are şi alţi
clienţi importanţi prin toată ţara. Tu va trebui să-ţi conduci
afacerea în fiecare zi. Dacă ceva va merge prost, nu va fi
întotdeauna lângă tine să te ţină de mână.
— Dar s-ar putea să nu mai am o ocazie ca asta toată
viaţa.
Alt citat al lui Patrick.
— Aşa să fie, Maisie, a spus Frampton. Şi să ştii că ne vei
lipsi mult la Royal. Singurul motiv pentru care nu eşti de
neînlocuit este pentru că ţi-ai antrenat ajutoarea aşa de bine.
— Susan se va comporta excelent, domnule Frampton.
— Sigur că da. Dar nu va fi Maisie Clifton. Lasă-mă să fiu
primul care să-ţi urez succes în noua aventură şi, dacă
lucrurile nu vor merge aşa cum îţi doreşti, întotdeauna vei
găsi de lucru la Royal.
Domnul Frampton s-a ridicat de la birou şi a dat mâna cu
Maisie, exact aşa cum făcuse cu şase ani înainte.

139
 - JEFFREY ARCHER -

17
După o lună, Maisie a semnat şase documente în prezenţa
domnului Prendergast, directorul National Provincial Bank
de pe Corn Street. Dar nu până ce Patrick nu parcursese cu
ea fiecare pagină, rând cu rând, acum fericit să recunoască
cât de mult se înşelase în privinţa domnişoarei Tilly… Dacă
toată lumea s-ar fi comportat la fel de onorabil ca ea, îi
spusese el, ar fi rămas fără slujbă.
Maisie i-a înmânat domnişoarei Tilly un cec de 500 de lire
pe 19 martie 1934, primind o îmbrăţişare şi o ceainărie în
schimb. După o săptămână, domnişoara Tilly şi domnişoara
Monday au plecat în Cornwall.
Când Maisie a deschis uşile magazinului a doua zi, a
păstrat numele „Tilly’s”. Patrick o sfătuise să nu neglijeze
avantajele păstrării numelui lui Tilly pe ceainărie („fondată în
1898”) şi să nu se gândească să-l schimbe până la decesul
domnişoarei Tilly şi poate nici după aceea.
— Clienţilor obişnuiţi nu le plac schimbările, mai ales cele
bruşte, aşa că nu te grăbi să modifici ceva.
Maisie a descoperit totuşi câteva schimbări pe care le-ar fi
putut face fără să-şi ofenseze clienţii. A simţit că nişte feţe
noi de masă n-ar strica, iar scaunele şi chiar mesele
începuseră să arate cam ponosite. Şi nu observase chiar
domnişoara Tilly că se cam subţiase covorul?
— Cum vrei tu, a comentat Patrick într-una dintre vizitele
lui lunare. Dar aminteşte-ţi că este mult mai uşor să
cheltuieşti bani decât să-i câştigi şi nu fi prea surprins dacă
unele dintre bătrâne vor dispărea şi nu vei câştiga suma
aşteptată în prima lună.
S-a dovedit că Patrick avusese dreptate. Numărul de
clienţi a scăzut în prima lună şi în a doua lună la fel,
dovedind cât de populară fusese domnişoara Tilly. Dacă ar fi
scăzut iar şi în a treia lună, Patrick ar fi sfătuit-o pe Maisie
să ţină seama de profituri şi de limitele de credit, dar a ajuns

140
 - JEFFREY ARCHER -

la fund – altă expresie a lui Patrick – şi chiar a început să

crească în luna următoare, deşi nu prea mult.

***

La sfârşitul primului an, Maisie ieşise la fix, dar nu

câştigase destul ca să plătească rata împrumutului de la
bancă.
— Nu te agita, dragă, i-a spus domnişoara Tilly într-una
dintre rarele ei vizite la Bristol. Mie mi-a luat câţiva ani ca să
obţin un profit.
Dar Maisie nu avea ani la dispoziţie.
În al doilea an a început să-i meargă mai bine, cu unii
dintre clienţii ei obişnuiţi de la Royal reveniţi la vechi loc.
Eddie Atkins se îngrăşase atât de mult şi trabucurile lui
deveniseră atât de mari, încât Maisie nu putea decât să-şi
închipuie că afacerile îi erau înfloritoare. Domnul Craddick
apărea la ora unsprezece în fiecare dimineaţă cu haina de
ploaie şi cu umbrela în mână, oricare ar fi fost vremea.
Domnul Holcombe venea din când în când, întotdeauna
aducându-i veşti despre progresele lui Harry, iar Maisie nu-l
lăsa să plătească nota. Prima oprire a lui Patrick când sosea
în Bristol era la Tilly’s.
În cel de-al doilea an, Maisie a trebuit să-şi înlocuiască un
furnizor care nu ştia diferenţa dintre proaspăt şi stătut şi o
chelneriţă care nu era convinsă că un client are întotdeauna
dreptate. Câteva tinere s-au prezentat pentru a-i lua locul,
pentru că devenise la modă ca femeile să muncească. Maisie
a ales-o pe o tânără numită Karen, care avea o claie de păr
blond, cârlionţat, ochi mari, albaştri, şi ceea ce revistele de
modă numeau figură de păpuşă. Maisie simţea că această
Karen ar fi putut atrage clienţi noi, mai tineri decât obişnuiţii
ceainăriei.
Alegerea unui nou furnizor de prăjituri s-a dovedit mai
dificilă. Cu toate că multe companii participaseră la licitaţie
pentru contract, Maisie era foarte pretenţioasă. Totuşi, când

141
 - JEFFREY ARCHER -

Bob Burrows de la Burrows’ Bakery (fondată în 1935) i-a

apărut în prag şi i-a spus că Tilly’s va fi clientul numărul
unu, l-a luat pentru o lună de probă.
Bob s-a dovedit a fi muncitor şi de încredere şi, chiar şi
mai important, produsele lui erau întotdeauna proaspete şi
atrăgătoare, iar clienţii ei spuneau adesea:
— Ei bine, poate încă una.
Cornuleţele lui cu unt şi fructe erau foarte populare, dar
fursecurile cu ciocolată, noua manie, păreau să dispară din
galantar mult înainte de prânz. Cu toate că Maisie îl presa
întruna, el îi tot spunea că pur şi simplu nu putea să facă
mai multe.
Într-o dimineaţă, după ce Bob îşi adusese produsele, lui
Maisie i s-a părut că era puţin cam pierdut, aşa că l-a obligat
să se aşeze şi i-a dat o cană cu cafea. I-a mărturisit că
suferea de aceleaşi probleme cu banii lichizi pe care le
suferise şi ea în primul an. Dar era încrezător că toate vor
merge pentru că mai luase câteva magazine noi, deşi i-a
explicat lui Maisie că ştia cât îi era de dator pentru că-i
oferise prima şansă.
Săptămânile treceau şi aceste pauze matinale de cafea au
devenit un soi de ritual. Chiar şi aşa, Maisie a fost cât se
poate de surprinsă când Bob a invitat-o la o întâlnire pentru
că ea considera relaţia lor ca fiind strict profesională.
Cumpărase bilete la Noapte strălucitoare, un nou muzical
care se juca la Hippodrome, iar Maisie sperase că Patrick o
va duce acolo. I-a mulţumit lui Bob, dar i-a explicat că nu
doreşte să strice relaţia dintre ei. I-ar fi plăcut să adauge că
existau deja doi bărbaţi în viaţa ei, unul de cincisprezece ani,
îngrijorat de acnee şi un irlandez care vizita Bristolul o dată
pe lună şi nu părea să-şi dea seama că îl iubeşte.
Dar Bob nu a acceptat să fie refuzat şi, după o lună,
Maisie a fost şi mai stânjenită când i-a făcut cadou o broşă
cu marcasite. L-a sărutat pe obraji şi s-a întrebat cum aflase
că era ziua ei de naştere. În acea seară a pus broşa într-un

142
 - JEFFREY ARCHER -

sertar şi ar fi uitat de ea dacă n-ar fi primit şi alte cadouri în

mod regulat.
Patrick părea amuzat de insistenţele rivalului său şi într-o
seară, la cină, i-a amintit lui Maisie că era o femeie
muncitoare cu perspective bune.
Maisie n-a râs.
— Trebuie să termine, a spus ea.
— Atunci de ce nu-ţi găseşti alt furnizor?
— Pentru că cei buni sunt mai greu de găsit decât amanţii.
Oricum, Bob e de încredere, prăjiturile lui sunt cele mai
bune din oraş şi preţurile sunt mai mici decât ale
concurenţei.
— Şi te iubeşte, a spus Patrick.
— Nu mă mai necăji, Patrick, trebuie să se oprească.
— O să-ţi spun ceva mai important care trebuie să se
oprească, a spus Patrick, aplecându-se şi deschizându-şi
servieta.
— Pot să-ţi amintesc că trebuia să avem o cină romantică
împreună, la lumina lumânărilor, nu să vorbim de afaceri.
— Mi-e teamă că asta nu poate aştepta, a spus el, punând
un teanc de hârtii pe masă. Acestea sunt balanţele tale
contabile pe ultimele trei luni şi nu sunt prea fericite.
— Dar credeam că ai spus că lucrurile se vor aranja.
— Şi s-au aranjat. Ai reuşit să-ţi ţii cheltuielile în limitele
recomandate de bancă dar, în mod inexplicabil, venitul a
scăzut în aceeaşi perioadă.
— Cum se poate? s-a mirat Maisie. Am plătit foarte mult în
ultima perioadă.
— De aceea m-am hotărât să verific atent toate chitanţele
şi facturile tale din ultima lună. Nu se potrivesc. Am ajuns la
trista concluzie, Maisie, că una dintre chelneriţele tale te
fură. Se întâmplă adesea în catering; de obicei se dovedeşte a
fi barmanul sau ospătarul-şef dar, de îndată ce începi, nu te
opri până ce nu găseşti responsabilul şi nu-l concediezi.
Dacă nu identifici repede vinovatul, vei avea încă un an fără

143
 - JEFFREY ARCHER -

profit şi nu vei putea plăti un penny din împrumutul de la

bancă şi cu atât mai puţin nu-ţi vei putea reduce dobânda.
— Şi ce mă sfătuieşti să fac?
— Să-ţi supraveghezi cu atenţie personalul până ce-l prinzi
pe vinovat.
— Şi de unde voi şti care este?
— Există mai multe semne după care-l poţi găsi, a spus
Patrick. Cineva care trăieşte peste posibilităţi, poate are un
palton nou sau o bijuterie scumpă, sau merge într-o vacanţă
pe care nu şi-ar putea-o permite în mod normal. Îţi va spune
probabil că are un iubit nou, dar…
— Ei, la naiba, a spus Maisie. Cred că ştiu cine ar putea
să fie.
— Cine?
— Karen. E aici doar de câteva luni şi de curând a plecat
la Londra în weekendul liber. Lunea trecută a apărut la
serviciu cu o eşarfă nouă şi o pereche de mănuşi din piele
care m-au făcut să mă simt cam invidioasă.
— Nu sări la concluzii pripite, a spus Patrick, dar
urmăreşte-o. Ori ascunde bacşişurile, ori bagă mâna în casa
de bani, ori ambele. Şi mai pot să te asigur de ceva, nu se va
opri. În majoritatea cazurilor, hoţii devin din ce în ce mai
încrezători până ce sunt prinşi. Trebuie s-o opreşti repede,
înainte să ajungi la faliment.

***

Lui Maisie nu-i plăcea să-şi spioneze personalul. La urma-

urmei, ea le alesese pe cele mai tinere singură, iar cele mai în
vârstă lucraseră cu Tilly de multă vreme.
O urmărea mai ales pe Karen, dar nu se vedeau semne
evidente că ar fura. Dar, după cum o avertizase Patrick, hoţii
sunt mai îndrăzneţi decât oamenii cinstiţi, iar Maisie nu
putea s-o urmărească tot timpul.
Apoi problema s-a rezolvat de la sine. Karen şi-a dat
demisia, anunţând-o că s-a logodit şi i se va alătura

144
 - JEFFREY ARCHER -

logodnicului ei în Londra la sfârşitul lunii. Lui Maisie i s-a

părut că inelul de logodnă părea foarte scump, deşi se putea
doar întreba cine-l plătise. Dar nu s-a mai gândit la asta,
fericită că avea o problemă mai puţin cu care să-şi bată
capul.
Dar când Patrick s-a întors la Bristol după câteva
săptămâni, a avertizat-o pe Maisie că venitul ei lunar scăzuse
din nou, aşa că nu putea să fi fost Karen.
— Oare trebuie să chem poliţia? a întrebat Maisie.
— Nu încă. Ultimul lucru de care ai nevoie sunt acuzaţii
false sau zvonuri care-ţi vor nelinişti personalul. Poliţia ar
putea să găsească hoţul, dar înainte de asta, îţi vei pierde
câţiva dintre oamenii cei mai buni cărora nu le place să fie
bănuiţi. Şi poţi să fii sigură că vor afla şi clienţii şi nu ai
nevoie nici de asta.
— Cât îmi mai pot permite să continui aşa?
— Să mai lăsăm să treacă o lună. Dacă nu descoperim
făptaşul până atunci, va trebui să anunţi poliţia. I-a zâmbit
larg. Acum să uităm de afaceri şi să încercăm să ne amintim
că e ziua ta.
— Asta a fost acum două luni, a zis ea. Şi dacă n-ar fi fost
Bob, tu nici măcar n-ai fi ştiut.
Patrick şi-a mai deschis o dată servieta, dar de data
aceasta a scos o cutie albastră cu sigla Swan pe ea. I-a dat-o
lui Maisie care a deschis-o şi a descoperit o pereche de
mănuşi negre din piele şi o eşarfă din mătase cu modelul
Burberry tradiţional.
— Deci tu eşti cel care mă păcăleşte, a zis Maisie,
îmbrăţişându-l.
Patrick nu i-a răspuns.
— Ce s-a întâmplat?
— Mai am şi alte noutăţi. Maisie l-a privit în ochi şi s-a
întrebat ce mai mergea prost la Tilly’s. Am fost avansat. Voi fi
şeful noii noastre sucursale din Dublin. Voi fi legat de birou
majoritatea timpului, aşa că altcineva îmi va lua locul. Te voi
mai vizita, dar nu chiar aşa de des.

145
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie a zăcut în braţele lui şi a plâns toată noaptea. Se

gândise că n-ar fi vrut să se mai mărite iar, până ce bărbatul
pe care-l iubea devenise indisponibil.
A ajuns târziu în ziua următoare la muncă şi l-a găsit pe
Bob aşteptând-o în prag. A deschis uşa din faţă şi el a
început să descarce camionul.
— Vin imediat, i-a zis Maisie, intrând în toaleta
personalului.
Îi spusese adio lui Patrick când el se urcase în tren, la
Temple Meads, şi izbucnise iar în plâns. Probabil că arăta
groaznic şi n-ar fi vrut să creadă clienţii că ceva nu era în
regulă.
— Nu vă aduceţi niciodată problemele personale la muncă,
le amintea domnişoara Tilly adesea angajatelor. Clienţii au
destule probleme ale lor fără să mai aibă şi grija voastră.
Maisie s-a uitat în oglindă: machiajul era jalnic.
— La naiba, a spus ea cu voce tare când şi-a dat seama
că-şi lăsase geanta pe galantar.
Când s-a întors în magazin să şi-o ia, i s-a făcut brusc
rău. Bob stătea cu spatele la ea, cu o mână în casa de macat.
L-a urmărit cum îndeasă o mână de bancnote şi monede în
buzunarul de la pantaloni, cum închide liniştit sertarul şi
apoi cum se întoarce la camion să ia altă tavă cu prăjituri.
Maisie ştia exact ce ar fi sfătuit-o Patrick. A intrat în
cafenea şi s-a dus lângă casa de marcat în timp ce Bob intra
agale pe uşă. Nu ducea o tavă, ci o geantă mică, roşie. I-a
zâmbit larg şi a căzut în genunchi.
— Vei pleca imediat din cafenea, Bob Burrows, a spus
Maisie, cu un ton care a surprins-o chiar şi pe ea. Dacă te
mai văd vreodată lângă ceainăria mea, voi chema poliţia.
Se aşteptase la un şir de explicaţii şi scuze, dar Bob s-a
ridicat pur şi simplu, a pus banii pe care-i furase înapoi pe
galantar şi a plecat fără să spună vreun cuvânt. Maisie s-a
prăbuşit pe cel mai apropiat scaun tocmai când sosea primul
dintre angajaţi.

146
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, doamnă Clifton. Frumoasă vreme

pentru această perioadă a anului.

147
 - JEFFREY ARCHER -

18
Ori de câte ori un plic maro şi subţire era pus în cutia
poştală de la numărul 27, Maisie bănuia că era de la Bristol
Grammar School şi era, probabil, altă factură pentru taxele
de şcolarizare ale lui Harry, plus diferite „extra”, după cum le
numea Societatea Municipală de Binefacere din Bristol.
În drum spre casă întotdeauna trecea pe la bancă pentru a
depune încasările zilei în contul ei şi partea ei din bacşişuri
într-un cont separat, numit „Harry’s”, în speranţa că la
sfârşitul fiecărui trimestru va avea suficienţi bani ca să
acopere factura de la BGS.
Maisie a rupt plicul şi, cu toate că nu putea citi fiecare
cuvânt din scrisoare, a recunoscut semnătura şi, deasupra
ei, cifra de 37 de lire şi 10 şilingi. De abia îi ajungeau banii,
dar, după ce domnul Holcombe îi citise ultimul raport despre
Harry, fusese de acord cu el: urma ia fie o investiţie bună.
— Dar ai grijă, o avertizase domnul Holcombe, plata nu va
fi mai mică după ce va termina şcoala.
— De ce nu? l-a întrebat Maisie. Nu-i va fi greu să-şi
găsească un serviciu după atâta educaţie şi atunci va putea
să înceapă să-şi plătească singur facturile.
Domnul Holcombe a dat din cap trist, de parcă unul dintre
elevii săi mai puţin atent nu reuşise să înţeleagă ceva.
— Eu sper că atunci când va pleca de la Bristol, va dori să
meargă la Oxford pentru literatură engleză.
— Şi cât va mai dura? l-a întrebat Maisie.
— Trei, poate patru ani.
— Cred că va citi destulă literatură până atunci.
— Desigur suficientă ca să găsească un serviciu.
Maisie a râs.
— Poate va ajunge profesor ca dumneavoastră.
— El nu este ca mine, a replicat domnul Holcombe. Dacă
ar fi să ghicesc, va ajunge scriitor.
— Poţi să trăieşti din aşa ceva?

148
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, dacă ai succes. Dar dacă nu merge, ai putea să

ai dreptate – va ajunge profesor ca mine.
— Mi-ar plăcea asta, a spus Maisie, nesesizând ironia.
A pus plicul în geantă. Când s-a dus la bancă după
serviciu în acea după-masă, s-a asigurat mai întâi că erau
cel puţin 37 de lire şi 10 şilingi în contul lui Harry înainte de
a scrie cecul pentru întreaga sumă. Doar banca câştigă
atunci când îţi depăşeşti contul, îi spusese Patrick. Şcoala o
mai păsuise cu două sau trei săptămâni în trecut, dar
Patrick îi explicase că, la fel ca ceainăria, şi ei trebuiau să-şi
facă bilanţurile la sfârşitul fiecărui trimestru.
Maisie nu a aşteptat mult tramvaiul şi, de îndată ce s-a
aşezat, gândurile ei s-au întors la Patrick. Nu ar fi
recunoscut în faţa nimănui, nici chiar a mamei ei, cât de
mult îi lipsea.
Gândurile i-au fost întrerupte de o maşină a pompierilor
care depăşea tramvaiul. Câţiva pasageri s-au uitat după ea.
De îndată ce a dispărut din vedere, Maisie şi-a întors atenţia
spre Tilly’s. De când îl concediase pe Bob Burrows,
managerul băncii o anunţase că ceainăria începuse să obţină
un profit stabil în fiecare lună şi ar putea chiar să
depăşească recordul domnişoarei Tilly de 112 lire şi 10 şilingi
până la sfârşitul anului, ceea ce îi va permite să înceapă să
plătească o parte din împrumutul de 500 de lire. Ar fi putut
chiar să-i rămână destul ca să cumpere o pereche de pantofi
noi pentru Harry.
Maisie a coborât din tramvai pe Victoria Street. În timp ce
traversa podul Bedminster, s-a uitat la ceas şi s-a gândit iar
la fiul ei şi la primul cadou pe care i-l va face. Şapte şi
douăzeci şi două de minute: va avea timp destul să deschidă
ceainăria şi să fie gata pentru primul client până la opt. Îi
plăcea întotdeauna să vadă coada mică ce o aştepta pe
trotuar când schimba semnul din „închis” în „deschis”.
Chiar înainte să ajungă pe High Street, a depăşit-o altă
maşină de pompieri şi acum putea zări o coloană de fum
negru ridicându-se la cer. Dar abia când a ajuns pe Broad

149
 - JEFFREY ARCHER -

Street inima ei a început să bată mai repede. Cele trei maşini

de pompieri şi o maşină a poliţiei erau parcate lângă Tilly’s.
Maisie a început să alerge.
— Nu, nu, nu poate să fie Tilly’s, a strigat ea, apoi a zărit
câţiva angajaţi ai ei stând în grup pe celălalt trotuar.
Una dintre ele plângea. Maisie era la câţiva metri de unde
se aflase uşa din faţă când un poliţist a oprit-o din drum.
— Dar eu sunt proprietara! a protestat ea pe când privea
cu neîncredere cenuşa fumegândă care fusese pană acum
cea mai populară ceainărie din oraş.
Ochii îi lăcrimau şi a început să tuşească când fumul
negru a învăluit-o. S-a uitat la rămăşiţele galantarului care
fusese atât de lucios, la stratul de cenuşă care acoperise
podeaua unde stătuseră scaunele şi mesele cu feţele de masă
imaculate atunci când încuiase în seara precedentă.
— Îmi pare rău, doamnă, i-a spus poliţistul, dar, pentru
binele dumneavoastră, vă rog să vă alăturaţi angajaţilor pe
celălalt trotuar.
Maisie s-a întors cu spatele la Tilly’s şi a traversat încet
drumul. Înainte de a ajunge pe trotuarul de vizavi, l-a văzut
stând la marginea mulţimii. În momentul când li s-au
întâlnit privirile, el s-a întors şi a plecat.

***

Detectivul-inspector Blakemore şi-a deschis carnetul de

notiţe şi s-a uitat la suspecta aflată de cealaltă parte a mesei.
— Puteţi să-mi spuneţi unde eraţi în jurul orei trei în
această dimineaţă, doamnă Clifton?
— Acasă, în pat, a spus Maisie.
— Poate să confirme cineva?
— Dacă prin asta, domnule detectiv, vreţi să spuneţi dacă
era cineva cu mine în pat atunci, răspunsul este nu. De ce
mă întrebaţi?
Poliţistul şi-a notat ceva, ceea ce i-a mai oferit puţin timp
de gândire. Apoi a spus:

150
 - JEFFREY ARCHER -

— Încerc să aflu dacă a mai fost implicat şi altcineva.

— Implicat în ce? a întrebat Maisie.
— Incendiere, a replicat el, urmărind-o cu atenţie.
— Dar cine ar vrea să dea foc la Tilly’s? l-a întrebat Maisie.
— Speram că aţi putea să mă ajutaţi cu asta, a comentat
Blakemore.
A făcut o pauză, sperând că doamna Clifton ar putea
adăuga ceva ce va regreta mai târziu. Dar ea n-a spus nimic.
Detectivul-inspector Blakemore nu se putea hotărî dacă
doamna Clifton era foarte calmă sau doar foarte naivă. Ştia
pe cineva care i-ar fi putut răspunde la această întrebare.

***

Domnul Frampton s-a ridicat de la birou, a dat mâna cu

Maisie şi i-a făcut semn să ia loc.
— Mi-a părut foarte rău când am auzit de incendiul de la
Tilly’s, a spus el. Slavă Domnului că n-a fost nimeni rănit.
Maisie nu-i prea mulţumise Domnului în ultima vreme. Sper
că atât clădirea cât şi conţinutul erau complet asigurate, a
adăugat el.
— Oh, da, a zis Maisie. Mulţumită domnului Casey era
bine acoperită, dar, din nefericire, compania de asigurări
refuză să plătească vreun penny până când poliţia nu
confirmă că eu n-am fost implicată.
— Nu pot să cred că poliţia te crede suspectă, a zis
Frampton.
— Cu problemele mele financiare, a spus Maisie, cine
poate da vina pe ei?
— Va dura puţin timp până ce se vor lămuri că este o idee
ridicolă.
— Dar eu nu am timp, a spus Maisie. De aceea am venit
să vă văd. Îmi trebuie o slujbă şi, când ne-am întâlnit ultima
oară, chiar în camera asta, îmi amintesc că aţi spus că dacă
aş vrea să revin la Royal…

151
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi aşa era, a întrerupt-o domnul Frampton. Dar nu-ţi

pot da vechea poziţie înapoi, pentru că Susan este excelentă
şi am luat de curând trei dintre angajatele de la Tilly’s, aşa
că nu am locuri libere la Palm Court. Singura poziţie liberă în
acest moment nu prea merită…
— Accept orice, a zis Maisie, şi vreau să spun chiar orice.
— Unii dintre clienţii noştri ar dori să mănânce câte ceva
după ce s-a închis restaurantul, noaptea, a spus domnul
Frampton. M-am gândit să ofer cafea şi sandviciuri după ora
zece până la deschiderea restaurantului pentru micul dejun
la ora şase dimineaţa. Îţi pot da doar trei lire pe săptămână
la început, deşi, desigur, toate bacşişurile îţi vor aparţine.
Desigur că înţeleg că…
— O voi face.
— Şi când poţi începe?
— La noapte.

***

Când plicul maro a aterizat pe preşul din faţa numărului

27, Maisie l-a înghesuit în geantă, nedeschis, şi s-a întrebat
cât va mai dura până ce va primi un al doilea, poate un al
treilea şi, în cele din urmă, un plic alb, gros, nu de la
contabil, ci de la director, cerând ca doamna Clifton să-şi
retragă fiul de la şcoală la sfârşitul trimestrului. Se îngrozea
gândindu-se la clipa în care Harry va trebui să-i citească
acea scrisoare.
În septembrie, Harry urma să intre în clasa a şasea şi nu-
şi putea ascunde încântarea din ochi ori de câte ori vorbea
despre „avansatul” la Oxford şi participarea la cursurile de
engleză ale lui Alan Quilter, unul dintre cei mai mari savanţi
de atunci. Maisie nu ştia cum să-i spună că nu va mai fi
posibil.
Primele ei nopţi la Royal fuseseră liniştite şi activitatea nu
s-a înteţit în timpul lunii care a urmat. Ea nu putea suporta
să n-aibă treabă şi, când femeile de serviciu veneau

152
 - JEFFREY ARCHER -

dimineaţa la cinci, descopereau că nu mai aveau ce face în

Palm Court. Chiar şi în nopţile cele mai ocupate, Maisie nu
avea mai mult de o jumătate de duzină de clienţi, aşa că nu
prea avea şanse să-şi formeze o clientelă fidelă, iar
bacşişurile nu puteau acoperi plicul cel maro, rămas
nedeschis în geantă.
Maisie ştia că, dacă Harry va rămâne la Bristol Grammar
School şi va avea cea mai mică şansă să ajungă la Oxford,
exista o singură persoană la care putea recurge. Va implora
dacă va fi necesar.

153
 - JEFFREY ARCHER -

19
— Şi ce te face să crezi că domnul Hugo va dori să te
ajute? a întrebat Moş Jack, lăsându-se pe spate în scaun. N-
a dat niciun semn că l-ar interesa soarta lui Harry în trecut.
Din contra…
— Pentru că dacă există un om de pe Pământ care ar
trebui să se simtă responsabil pentru viitorul lui Harry, acela
este el.
Maisie şi-a regretat imediat cuvintele.
Moş Jack a tăcut o clipă înainte de a adăuga:
— E ceva ce nu-mi spui, Maisie?
— Nu, a zis, puţin prea repede. Nu-i plăcea să mintă, mai
ales să-l mintă pe Moş Jack, dar ştia că acesta era un secret
pe care-l va lua în mormânt.
— Te-ai gândit când şi cum te vei confrunta cu domnul
Hugo?
— Ştiu ce am de făcut. El pleacă rareori din birou înainte
de şase după-masă şi, până atunci, majoritatea angajaţilor
din clădire sunt deja plecaţi. Ştiu că biroul lui e la etajul
cinci, şi uşa lui, a treia pe stânga. Ştiu…
— Dar ştii de domnişoara Potts? a întrerupt-o Moş Jack.
Chiar dacă reuşeşti să treci de recepţie şi să ajungi cumva
neobservată la etajul al cincilea, nu ai cum s-o eviţi pe ea.
— Domnişoara Potts? N-am auzit de ea.
— A fost secretara domnului Hugo în ultimii cincisprezece
ani. Şi pot să-ţi spun din experienţă că nu ai nevoie de un
câine de pază dacă o ai pe domnişoara Potts.
— Atunci voi aştepta până pleacă acasă.
— Domnişoara Potts nu pleacă niciodată acasă înaintea
şefului şi este întotdeauna în spatele biroului jumătate de
oră înainte să ajungă el, dimineaţa.
— Dar am şi mai puţine ocazii să intru în Manor House, a
spus Maisie, unde chiar au un câine de pază. Îl cheamă
Jenkins.

154
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci va trebui să găseşti un moment şi un loc în care

el este singur, nu poate fugi şi nu se poate baza pe
domnişoara Potts sau pe Jenkins ca să-l ajute.
— Există aşa ceva? a întrebat Maisie.
— Oh, da, a zis Moş Jack. Dar trebuie să te cronometrezi
bine.

***

Maisie a aşteptat să se întunece înainte de a se strecura

afară din vagonul lui Moş Jack. A mers tiptil pe cărarea
pietruită, a deschis încet portiera din spate a maşinii, s-a
urcat şi a închis-o. Resemnată la o lungă aşteptare, s-a
tolănit confortabil pe bancheta din piele. Vedea clar clădirea
pe fereastra laterală. Maisie a aşteptat cu răbdare să se
stingă luminile. Moş Jack o avertizase că a lui va fi printre
ultimele.
Şi-a folosit timpul ca să revadă întrebările pe care
intenţiona să i le pună. Întrebări pe care le repetase mai
multe zile înainte de a i le spune lui Moş Jack în acea după-
amiază. El făcuse câteva sugestii cu care ea fusese de acord.
După ora şase, un Rolls Royce a parcat chiar în faţa
clădirii. Un şofer a ieşit şi s-a aşezat lângă portiera din spate.
După câteva clipe, sir Walter Barrington, preşedintele
companiei, a ieşit pe uşa din faţă, s-a urcat în maşină şi a
fost luat de acolo.
Din ce în ce mai multe lumini se stingeau până ce, la
urmă, doar una mai strălucea, ca o stea în vârful unui pom
de Crăciun. Brusc, Maisie a auzit paşi grei scrâşnind pe
nisip. Auzea doi oameni, adânciţi în conversaţie,
îndreptându-se spre ea. Planul ei nu includea doi oameni şi
era gata să sară pe cealaltă parte şi să încerce să dispară în
noapte, când ei s-au oprit brusc.
— …Dar, cu toate astea, a spus o voce pe care a
recunoscut-o, aş fi îndatorat dacă implicarea mea ar rămâne
doar între noi.

155
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, domnule, vă puteţi baza pe mine, a spus o altă

voce pe care o mai auzise, dar nu-şi amintea unde.
— Să ţinem legătura, bătrâne, a spus prima voce. Nu mă
îndoiesc că voi apela curând la serviciile băncii.
Maisie a auzit paşi îndepărtându-se. A îngheţat când
portiera maşinii s-a deschis.
El a intrat, s-a aşezat în spatele volanului şi a închis
portiera. Nu are şofer, preferă să îşi conducă Bugatti-ul
singur – informaţii preţioase obţinute de la Moş Jack.
El a pus cheia în contact şi motorul a pornit. A ambalat
motorul de câteva ori înainte de a trece în prima viteză. Omul
de la poartă a salutat când domnul Barrington a ieşit pe
drumul principal, îndreptându-se spre oraş, aşa cum făcea
în fiecare noapte în drumul său spre Manor House.
— Nu-l lăsa să-şi dea seama că eşti în spate până ce nu a
ajuns în centru, o sfătuise Moş Jack. Nu va risca să se
oprească acolo, pentru că se va teme că cineva v-ar putea
vedea împreună şi l-ar putea recunoaşte. Dar de îndată ce
ajunge la periferie, nu va ezita să te arunce afară. Vei avea
zece, cincisprezece minute cel mult.
— Nu am nevoie de mai mult, a spus Maisie.
Maisie a aşteptat până ce el a trecut de catedrală şi de
College Green, care era întotdeauna aglomerat la acea oră.
Dar chiar când era gata să se ridice şi să-l bată pe umăr,
maşina a încetinit şi s-a oprit. Portiera s-a deschis, el a
coborât şi a închis portiera. Maisie s-a uitat pe furiş printre
scaunele din faţă şi a fost îngrozită să vadă că el oprise chiar
la Royal Hotel.
O duzină de gânduri i-au trecut prin minte. Oare trebuia
să sară înainte de a fi prea târziu? De ce se ducea la Royal?
Era o coincidenţă că o făcea tocmai în ziua ei liberă? Cât
plănuia să stea acolo? S-a hotărât să stea liniştită, temându-
se că va fi văzută dacă va ieşi din maşină într-un loc atât de
populat. Şi, în afară de asta, acum ar putea fi ultima şansă
de a-l înfrunta înainte de plata facturii.

156
 - JEFFREY ARCHER -

Răspunsul la una dintre întrebările ei s-a dovedit a fi

douăzeci de minute, dar cu mult înainte ca el să se fi întors
în maşină şi să fi pornit, Maisie era scăldată într-o
transpiraţie rece. Nu avusese idee că inima ei poate bate aşa
de repede. A aşteptat până ce a mai mers jumătate de
kilometru, înainte de a se aşeza şi a-l bate pe umăr.
El părea şocat când s-a întors, apoi a recunoscut-o şi şi-a
dat seama.
— Ce doreşti? a întrebat-o, după ce şi-a mai revenit puţin.
— Presimt că ştii exact ce vreau, a spus Maisie. Singurul
meu interes este Harry şi doresc să mă asigur că taxele lui
şcolare sunt plătite în următorii doi ani.
— Dă-mi măcar un singur motiv pentru care ar trebui să
plătesc taxele fiului tău.
— Pentru că este fiul tău, a replicat Maisie, calmă.
— Şi ce te face să fii atât de sigură?
— M-am uitat când l-ai văzut prima oară la St Bede’s, a zis
Maisie, şi în fiecare duminică la St Mary’s, când cânta în cor.
Ţi-am văzut privirea când îl urmăreai atunci, şi am văzut-o
din nou atunci când ai refuzat să dai mâna cu el în prima zi
a trimestrului.
— Asta nu e o dovadă, a comentat domnul Barrington,
părând mai încrezător. Nu este decât intuiţie.
— Atunci poate a venit timpul să afle şi altă femeie ce ai
făcut într-una dintre deplasări.
— Şi ce te face să bănuieşti că te va crede acum?
— Doar intuiţia, a spus Maisie. Asta l-a adus pe el la
tăcere şi ei i-a dat încredere. Doamna Barrington ar putea fi
interesată să afle şi de ce te-ai deranjat atât de mult să faci
ca fratele meu să fie arestat în ziua următoare dispariţiei lui
Arthur.
— Doar o coincidenţă, nimic mai mult.
— Şi tot o coincidenţă este că soţul meu n-a mai fost văzut
de atunci?

157
 - JEFFREY ARCHER -

— N-am nimic de-a face cu moartea lui Clifton! a ţipat

Barrington în timp ce cotea aiurea, ratând cu puţin un alt
vehicul.
Maisie s-a ridicat, şocată de ce auzise.
— Deci tu eşti responsabil de moartea soţului meu.
— Nu ai nicio dovadă, a spus el, sfidător.
— Nici nu mai am nevoie de altă dovadă. Dar, în ciuda
tuturor daunelor aduse familiei mele în decursul anilor, te
las să scapi uşor. Ai grijă de educaţia lui Harry cât mai este
la Bristol Grammar School şi nu te voi mai deranja.
A durat o vreme până ce Barrington a răspuns. A
comentat:
— Am nevoie de câteva zile ca să-mi dau seama cum este
mai bine să fac plăţile.
— Trustul de caritate al companiei s-ar putea ocupa uşor
de o sumă atât de mică, i-a zis Maisie. La urma-urmei, tatăl
tău este preşedintele guvernatorilor şcolii.
De data aceasta, el n-a mai ştiut ce să spună. Se întreba
cum aflase ea asta? Nu era prima persoană care-l subestima
pe Moş Jack. Maisie şi-a deschis geanta, a scos plicul maro,
subţire, şi l-a pus pe scaunul de lângă el.
Maşina a intrat pe o alee neluminată. Barrington s-a dat
repede jos şi a deschis portiera din spate. Maisie a coborât,
simţind că discuţia n-ar fi putut decurge mai bine. Când
picioarele ei au atins pământul, el a înşfăcat-o de umeri şi a
scuturat-o violent.
— Acum ascultă-mă, Maisie Clifton, ascultă-mă cu atenţie,
a zis el, furios. Dacă mă mai ameninţi vreodată, voi avea grijă
nu numai ca fratele tău să fie concediat, ci mă voi asigura că
nu va mai găsi niciodată de lucru în oraşul ăsta. Şi dacă vei
fi vreodată suficient de toantă încât să îi dai de bănuit soţiei
mele că eu sunt tatăl băiatului, te voi aresta şi nu vei sfârşi
în închisoare, ci într-un azil de nebuni.
I-a dat drumul, a strâns pumnul şi apoi a lovit-o în faţă.
Ea a căzut şi s-a strâns ghem, aşteptând să o lovească iar şi
iar. Când nu s-a mai întâmplat nimic, a privit în sus şi l-a

158
 - JEFFREY ARCHER -

zărit stând în picioare lângă ea. Rupea plicul maro în

bucăţele şi îl împrăştia ca pe nişte confetti peste o mireasă.
Fără să mai spună nimic, s-a urcat înapoi în maşină şi a
plecat.

***

Când plicul alb a ajuns în cutia ei poştală, Maisie a ştiut

că este înfrântă. Va trebui să-i spună adevărul lui Harry
când se va întoarce după-masa de la şcoală. Dar, mai întâi,
va trebui să treacă pe la bancă, să depună bacşişurile ei
modeste din seara trecută şi să-i spună domnului
Prendergast că nu vor mai veni facturi de la BGS, pentru că
fiul ei se va retrage la sfârşitul trimestrului.
S-a hotărât să meargă la bancă pe jos ca să economisească
un penny. Pe drum, s-a gândit la toţi cei pe care-i
abandonase. O vor ierta oare domnişoara Tilly şi domnişoara
Monday? Mulţi angajaţi ai ei, mai ales cei mai în vârstă, nu
fuseseră în stare să-şi găsească altă slujbă. Apoi, mai erau şi
părinţii ei, care avuseseră grijă de Harry pentru ca ea să
poată merge la serviciu; Moş Jack, care n-ar fi putut face mai
mult ca să-i ajute fiul; şi, mai important, chiar la Harry care,
după cât spusese domnul Holcombe, era gata să fie
încoronat cu laurii victoriei.
Când a ajuns la bancă, s-a aşezat la coada cea mai lungă,
pentru că nu se grăbea să fie servită.
— Bună ziua, doamnă Clifton, a spus casierul vesel când
ea a ajuns în cele din urmă în faţa cozii.
— Bună dimineaţa, a replicat Maisie, înainte de a pune cei
patru şilingi pe masă.
Casierul a verificat atent suma, apoi a pus monedele în
diferite sertare aflate sub masă. Apoi a scris o chitanţă de
confirmare a sumei depuse de doamna Clifton şi i-a dat-o.
Maisie s-a dat deoparte ca să lase următorul client să-i ia
locul în timp ce ea îşi punea chitanţa în buzunar.
— Doamnă Clifton, a spus casierul.

159
 - JEFFREY ARCHER -

— Da? a spus ea, privindu-l.

— Directorul doreşte să stea de vorbă cu dumneavoastră.
— Înţeleg, a spus ea.
Maisie nu mai avea nevoie să-i spună chiar ea că nu avea
suficienţi bani în cont ca să acopere ultima factură de la
şcoală. De fapt, va fi o uşurare ca domnul Prendergast să afle
că nu vor mai exista facturi pentru activităţi extracuriculare.
Tânărul a condus-o în tăcere prin holul băncii şi pe un
coridor lung. Când a ajuns la biroul directorului, a bătut
încet la uşă, a deschis-o şi a spus:
— Doamna Clifton, domnule.
— A, da, a spus domnul Prendergast. Trebuie să vă
comunic ceva, doamnă Clifton. Vă rog să intraţi.
Când mai auzise vocea aceasta?
— Doamnă Clifton, a continuat el, după ce ea se aşezase.
Îmi pare rău să vă anunţ că n-am putut onora ultimul
dumneavoastră cec de treizeci şi şapte de lire şi zece şilingi,
emis de Bristol Municipal Charities. Dacă-l veţi mai prezenta
iar, mă tem că tot nu sunt suficiente fonduri în contul
dumneavoastră pentru a acoperi întreaga sumă. Doar dacă,
desigur, nu veţi mai depune şi alte fonduri în viitorul
apropiat?
— Nu, a spus Maisie, scoţând plicul alb din geantă şi
punându-l pe birou, în faţa lui. Poate veţi fi atât de amabil
încât să anunţaţi BMC că, în timp, voi plăti toate cheltuielile
din ultimul trimestru pentru Harry.
— Îmi pare rău, doamnă Clifton, aş vrea să vă pot ajuta
cumva, a spus domnul Prendergast. A luat plicul alb. Pot să-l
deschid? a întrebat.
— Da, sigur, a zis Maisie, care, până atunci evitase să afle
cât mai datora încă şcolii.
Domnul Prendergast a lua un cuţit mic din argint din
birou şi a deschis plicul. A scos din el un cec de la Compania
de asigurări din Bristol şi Anglia de Vest, în valoare de şase
sute de lire, plătibil către doamna Clifton.

160
 - JEFFREY ARCHER -

HUGO BARRINGTON
1921-1936

161
 - JEFFREY ARCHER -

20
Nu mi-aş fi amintit numele ei, dacă nu m-ar fi acuzat mai
târziu că i-aş fi ucis soţul.
Totul a început când tata a insistat să însoţesc muncitorii
la ieşirea lor anuală la Weston-super-Mare.
— E bine pentru moralul lor să vadă că directorul se
interesează, a zis el.
Nu eram convins şi, sincer vorbind, mi s-a părut că toată
treaba asta e o pierdere de vreme, dar când tata hotăra ceva,
n-avea niciun rost să discuţi. Şi chiar ar fi fost o pierdere de
vreme dacă Maisie – ce nume comun, nu ar fi venit şi ea.
Chiar şi eu am fost surprins să văd cât de repede a fost gata
să sară în pat cu fiul şefului. Am presupus că, de îndată ce
ne vom întoarce în Bristol, nu voi mai auzi de ea. Poate n-aş
fi auzit, dacă nu s-ar fi măritat cu Arthur Clifton.

***

Stăteam la biroul meu privind oferta pentru Maple Leaf,

verificând şi reverificând cifrele, sperând să găsesc un mod
prin care compania să economisească ceva bani, dar, oricât
aş fi încercat, suma era tot aceeaşi. Nu ajuta faptul că fusese
decizia mea să facem oferta pentru contract.
Corespondentul meu de la Myson se tocmise zdravăn şi,
după câteva luni care nu fuseseră cuprinse în bugetul iniţial,
eram cu cinci luni în urma termenului, cu clauze de
penalitate care urmau să fie plătite dacă n-o terminam până
în 15 decembrie. Ceea ce la început păruse un contract ideal
care ne va aduce un profit frumos, se transforma într-un
coşmar, din care ne vom trezi pe 15 decembrie cu pierderi
zdravene.
Tata se împotrivise de la început ca firma Barrington să
preia contractul şi-şi explicase clar părerea.
— Trebuie să facem ceea ce ne pricepem, repeta el la
fiecare întrunire a consiliului. În ultimii o sută de ani,

162
 - JEFFREY ARCHER -

Barrington’s Shipping Line a transportat produse spre şi din

colţurile îndepărtate ale pământului, lăsându-i pe rivalii
noştri din Belfast, Liverpool şi New Castle să construiască
nave.
Ştiu că nu voi fi în stare să-l înving, aşa că mi-am petrecut
timpul încercând să-i conving pe membrii mai tineri ai
consiliului că am pierdut multe ocazii în ultimii ani, în timp
ce alţii au înhăţat contracte grase care ar fi putut uşor să fie
ale noastre. I-am convins până la urmă, cu o uşoară
majoritate, să se avânte şi să semneze contractul cu Myson
pentru construcţia unui cargo care se va adăuga flotei lor din
ce în ce mai mari.
— Dacă facem treabă bună şi livrăm Maple leaf la timp,
am spus eu consiliului, vor urma şi alte contracte.
— Să sperăm că nu vom regreta, a fost singurul
comentariu al tatălui meu după ce a pierdut la vot.
Deja o regretam. Cu toate că Barrington Line prevedea
contracte record pentru 1921, se părea că sucursala nouă,
Barrington Shipbuilding, va fi singura scădere în balanţa
contabilă anuală. Unii membri ai consiliului se distanţau
deja de această decizie, amintind tuturor că ei votaseră cu
tata.
Eu fusesem numit de curând director executiv al
companiei şi îmi puteam imagina ce se spunea în spatele
meu. Era clar că „Aşchia nu sare departe de trunchi” nu era
pe buzele tuturor. Un director demisionase deja şi-şi
explicase clar opiniile la plecare, avertizându-l pe tata:
— Băiatul n-are minte. Ai grijă să nu falimenteze
compania.
Dar eu n-am renunţat. Eram convins că, dacă terminam
treaba la timp, ieşeam bine din toată afacerea asta şi era
chiar posibil să obţinem un mic profit. Atât de multe
depindeau de următoarele săptămâni. Le dădusem deja ordin
să muncească întruna, în trei schimburi de câte opt ore şi le-
am promis muncitorilor prime frumoase dacă reuşeau să

163
 - JEFFREY ARCHER -

termine contractul la timp. La urma-urmei, se învârteau

destui oameni prin faţa porţilor, disperaţi să capete o slujbă.

***

Eram gata să-i spun secretarei să plece acasă, când a dat

buzna în biroul meu, neanunţat.
Era un bărbat scund, îndesat, cu umeri solizi şi muşchi
puternici, cu constituţia unui dulap. Primul meu gând a fost
să mă întreb cum trecuse de domnişoara Potts, care venea
după el, ciudat de agitată.
— N-am putut să-l opresc, a zis ea, comentând un fapt
evident. Să chem paznicul?
M-am uitat în ochii omului şi i-am zis:
— Nu.
Domnişoara Potts a rămas lângă uşă în timp ce noi ne
priveam, ca un şarpe şi o mangustă, fiecare întrebându-se
cine va lovi primul. Apoi omul şi-a scos pălăria şi a început
să bâiguie. A durat o vreme până să înţeleg ce spunea.
— Cel mai bun prieten al meu o să moară! Arthur Clifton o
să moară dacă nu faceţi ceva pentru el.
I-am spus să se liniştească şi să-mi explice care era
problema, când dirigintele de şantier a intrat şi el în birou.
— Mă scuzaţi că v-a deranjat Tancock, domnule, a spus el
după ce şi-a tras sufletul, dar pot să vă asigur că totul este
sub control. N-aveţi de ce să vă faceţi griji.
— Ce este sub control? am întrebat.
— Tancock ăsta zice că Clifton lucra în interiorul calei
când a venit celălalt schimb şi noul schimb a reuşit cumva
să-l închidă înăuntru.
— Vino să vezi chiar tu! s-a răstit Tancock. Poţi să-l auzi
cum bate!
— E posibil, Haskins? am întrebat.
— Orice e posibil, domnule, dar mai curând Clifton a
şters-o la cârciumă.
— Atunci de ce n-a semnat de ieşire? a întrebat Tancock.

164
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu e nimic neobişnuit, domnule, a spus Haskins, fără

să se uite la el. Contează să pontezi la intrare, nu la ieşire.
— Dacă nu veniţi să vedeţi chiar dumneavoastră, a spus
Tancock, o să mergeţi în mormânt cu sângele lui pe mâini.
Această răbufnire l-a adus chiar pe Haskins la tăcere.
— Domnişoară Potts, mă duc la docul numărul unu, am
spus. Nu voi sta mult.
Omul cel solid a ieşit din birou fără să mai spună nimic.
— Haskins, vino cu mine la maşina mea, i-am spus. Vom
discuta ce avem de făcut pe drum.
— Nu-i nevoie să facem nimic, domnule, a insistat el. Este
o aiureală.
Abia când am ajuns la maşină l-am întrebat direct pe
diriginte.
— E vreo şansă ca Clifton să fie închis în cală?
— Nicio şansă, domnule, a spus Haskins, hotărât. Îmi pare
rău că vă facem să pierdeţi timpul.
— Dar omul pare foarte sigur, am zis.
— Aşa cum e sigur cine va câştiga meciul de la trei jumate
din Chepstow.
Nu am râs.
— Schimbul lui Clifton s-a terminat la şase, a continuat
Haskins, mai serios. Trebuie să fi ştiut că vin sudorii şi că
trebuie să-şi termine treaba înainte de sosirea următorului
schimb, la două dimineaţa.
— Şi ce făcea Clifton în cală, de fapt?
— Ultimele verificări înainte să vină sudorii.
— E posibil să nu-şi fi dat seama că i s-a terminat
schimbul?
— Poţi să auzi sirena de sfârşit de schimb din mijlocul
oraşului Bristol, a spus Haskins în timp ce-l depăşeam pe
Tancock, care alerga ca un posedat.
— Chiar dacă eşti în fundul calei?
— Bănuiesc că este posibil să nu fi auzit sirena dacă ar fi
fost în fundul dublu, dar n-am întâlnit încă un docher care
să nu ştie că i s-a terminat schimbul.

165
 - JEFFREY ARCHER -

— Atâta timp cât are un ceas, am zis eu, uitându-mă dacă

Haskins purta unul. Nu purta. Dacă Clifton mai este încă
jos, avem echipamentul necesar ca să-l scoatem?
— Avem torţe cu acetilenă ca să ardem cala şi să tăiem o
bucată din ea. Problema este că va dura mai multe ore şi,
dacă Clifton este acolo, nu prea are şanse să mai fie în viaţă
până ajungem la el. Şi pe deasupra, oamenii noştri vor trebui
să mai muncească vr’o două săptămâni, poate mai mult, ca
să repare cala. Şi cum îmi tot aminteşti, şefu’, ne dai tuturor
prime ca să economism timp, nu ca să-l pierdem.
Schimbul de noapte era deja la a doua oră până ce am
ajuns cu maşina lângă vas. Cred că erau vreo sută de
oameni la bord, muncind din greu, ciocănind, lipind şi
sudând. Când am ieşit din maşină, l-am zărit pe Tancock
alergând spre navă. M-a ajuns din urmă după câteva minute,
gâfâind din greu, şi şi-a pus mâinile pe genunchi, ca să-şi
revină.
— Deci, ce ai vrea să fac, Tancock? l-am întrebat de îndată
ce a putut să vorbească.
— Opreşte lucrul, şefu’, doar câteva minute, şi o să-l auzi
bătând.
Am încuviinţat.
Haskins a dat din umeri, evident nevenindu-i să creadă că
dădusem un asemenea ordin. A durat câteva minute ca toţi
să-şi lase jos uneltele şi ca muncitorii să tacă. Fiecare om de
pe vas, ca şi cei de pe doc, stăteau tăcuţi şi ascultau, dar, în
afară de ţipătul vreunui pescăruş în trecere sau tuşea unui
fumător, n-am auzit nimic.
— Cum am zis, domnule, am pierdut cu toţii timpul, a
spus Haskins. Până acum Clifton a dat pe gât a treia halbă la
Porcul şi Fluierul.
Cineva a scăpat un ciocan şi sunetul a răsunat de-a
lungul docurilor. Apoi, pentru o clipă, mi s-a părut că aud un
alt sunet, regulat şi încet.
— Ăsta e el! a strigat Tancock.
Apoi, la fel de brusc cum începuse, zgomotul s-a oprit.

166
 - JEFFREY ARCHER -

— A mai auzit cineva ceva? am strigat.

— N-am auzit nimic, a spus Haskins, privindu-şi oamenii,
provocându-i să-l contrazică.
Unii s-au uitat la el, în timp ce unul sau doi şi-au luat,
ameninţători, ciocanele, de parcă aşteptau pe cineva să-i
conducă.
M-am simţit ca un căpitan care mai avea o singură şansă
să înăbuşe o revoltă. Nicicum n-aş fi putut câştiga. Dacă le
spuneam oamenilor să se întoarcă la lucru, s-ar fi răspândit
zvonul, şi toţi docherii ar fi fost convinşi că eu eram personal
responsabil pentru moartea lui Clifton. Vor mai trece
săptămâni, luni, poate chiar ani întregi până ce mi-aş
recăpăta autoritatea. Dar dacă le-aş fi ordonat să spargă
cala, orice speranţă de a câştiga ceva din contract s-ar fi dus
pe apa sâmbetei şi cu ea, şi speranţa mea de a deveni
preşedintele consiliului. Am rămas acolo, sperând că liniştea
prelungită îi va convinge pe oameni că Tancock se înşelase.
Cu fiecare secundă care trecea, încrederea mea creştea.
— Se pare că nimeni n-a auzit nimic, domnule, a spus
Haskins după câteva secunde. Am permisiunea
dumneavoastră să trimit oamenii înapoi la muncă?
Ei nu s-au mişcat, ci au continuat să mă privească furioşi.
Haskins s-a uitat la ei şi, până la urmă, unul sau doi şi-au
aplecat ochii.
M-am întors pe debarcader şi le-am ordonat să-şi reia
lucrul. În tăcerea care a urmat, aş fi putut jura că am auzit o
lovitură. M-am uitat la Tancock, dar sunetul fusese înecat de
mii de alte sunete în timp ce oamenii se întorceau, supăraţi
la treburile lor.
— Tancock, de ce nu te duci naibii la cârciumă să vezi
dacă Clifton nu e acolo? a spus Haskins. Şi, când îl găseşti,
dă-i vreo două pentru că ne-a făcut să pierdem timpul.
— Şi dacă nu este, am zis eu, sună acasă la el şi întreab-o
pe soţia lui dacă l-a văzut. Mi-am dat seama ce greşeală am
făcut în momentul în care am deschis gura şi am adăugat
repede: adică, presupunând că are o nevastă.

167
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, şefu’, are, a zis Tancock. E sora mea.

— Şi dacă tot nu-l găseşti, anunţă-mă.
— O să fie prea târziu până atunci, a zis Tancock
întorcându-se să plece, cu umerii cocârjaţi.
— Sunt în biroul meu, dacă ai nevoie de mine, Haskins, i-
am zis eu, înainte de a ieşi pe balustradă. Am condus înapoi
la Barrington House, sperând să nu-l mai văd pe Tancock în
viaţa mea.
M-am întors la birou, dar nu am fost în stare să mă
concentrez asupra hârtiilor pe care mi le lăsase domnişoara
Potts să le semnez. Auzeam întruna ciocănitul acela uşor în
cap, repetându-se iar şi iar, ca un şlagăr care ţi se învârte în
minte şi nici măcar nu te lasă să dormi. Ştiam că, dacă
Clifton nu se va întoarce la muncă în ziua următoare, nu voi
scăpa niciodată de povestea asta.
În ora următoare, am început să fiu mai sigur că Tancock
îşi găsise prietenul şi acum regreta că se făcuse de râs.
A fost una dintre rarele ocazii în care domnişoara Potts
plecase de la serviciu înaintea mea şi tocmai încuiam
sertarul de sus al biroului ca să plec şi eu acasă când am
auzit paşi alergând pe scări. Putea să fie doar un singur om.
M-am uitat în sus şi bărbatul pe care sperasem să nu-l
mai văd niciodată stătea în pragul uşii, privindu-mă furios.
— Mi-ai omorât cel mai bun prieten, ticălosule, a zis el,
scuturându-şi pumnul. Ai fi putut la fel de bine să-l omori cu
mâinile goale!
— Linişteşte-te, Tancock, bătrâne, am spus. Din câte ştim,
Clifton ar putea să fie în viaţă.
— S-a dus în mormânt doar ca tu să-ţi poţi termina
afurisita de comandă la timp. Nimeni nu va mai călători cu
vasul acesta când se va afla adevărul.
— Oamenii mor în accidente pe nave în fiecare zi, am
comentat eu, jalnic.
Tancock a înaintat spre mine. Era aşa de furios încât,
pentru o clipă, am crezut că o să mă lovească, dar el a rămas

168
 - JEFFREY ARCHER -

unde era, cu picioarele depărtate, cu pumnii strânşi,

privindu-mă furios.
— Când voi spune poliţiei ce ştiu, va trebui să recunoşti că
i-ai fi putut salva viaţa cu un singur cuvânt. Dar pentru că te
interesează doar câţi bani câştigi, mă voi asigura că niciunul
dintre docheri nu va mai lucra pentru tine vreodată.
Ştiam că, dacă s-ar fi implicat poliţia, jumătate din
oamenii din Bristol vor fi siguri că Arthur Clifton era încă în
interiorul calei şi sindicatul va cere deschiderea ei. Dacă s-ar
fi întâmplat asta, nu aveam nicio îndoială ce ar fi găsit
înăuntru.
M-am ridicat încet de pe scaun şi m-am dus la seiful din
cealaltă parte a camerei, am introdus codul, am răsucit
cheia, am deschis uşa şi am scos un plic alb, gros, după care
m-am întors la birou. Am luat un cuţitaş din argint, am
deschis plicul şi am scos o bancnotă de cinci lire. M-am
întrebat dacă Tancock mai văzuse vreuna. Am pus-o pe
sugativă, în faţa lui, şi i-am urmărit ochii porcini mărindu-
se.
— Nimic nu îţi va aduce prietenul înapoi, i-am spus,
punând o altă bancnotă peste prima. Ochii lui nu părăseau
banii. Şi, oricum, cine ştie, poate chiuleşte câteva zile. Nu ar
fi anormal pentru el. Am mai pus o bancnotă peste celelalte.
Şi, când se va întoarce, prietenii nu te vor lăsa să uiţi ce ai
făcut. O a patra bancnotă a fost urmată de o a cincea. Şi n-ai
vrea să fii acuzat de irosirea timpului poliţiei, nu? Este o
acuzaţie gravă pentru care ai putea ajunge la închisoare.
Încă două bancnote. Şi, bineînţeles, îţi vei pierde serviciul. S-
a uitat la mine, mânia transformându-i-se în teamă. Încă trei
bancnote. Nu s-ar aştepta nimeni să ţin în serviciu un bărbat
care m-a acuzat de crimă. Am pus ultimele două bancnote
deasupra teancului. Plicul era gol.
Tancock s-a întors. Mi-am luat portofelul şi am adăugat
încă o bancnotă de cinci lire, una de trei şi încă zece şilingi la
teanc: 69 de lire şi 10 şilingi în total. Ochii lui s-au întors
spre bancnote.

169
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai sunt mulţi alţii de unde vin ăştia, am spus, sperând

că sună convingător.
Tancock s-a apropiat încet de biroul meu şi, fără să mă
privească, a strâns banii, i-a îndesat în buzunar şi a plecat
fără să mai spună nimic.
M-am dus la fereastră şi l-am urmărit cum iese din clădire
şi se îndreaptă spre poarta şantierului.
Am lăsat seiful larg deschis, am împrăştiat o parte din
conţinutul lui pe jos, am aruncat plicul pe birou şi am plecat,
fără să încui. Eram ultima persoană care părăsea clădirea.

170
 - JEFFREY ARCHER -

21
— Detectiv inspector Blakemore, domnule, a spus
domnişoara Potts, apoi s-a dat deoparte ca să-l lase pe
poliţist să intre în biroul directorului executiv.
Hugo Barrington l-a analizat atent pe inspector, când
acesta intra în cameră. Nu putea să aibă mai mult de un
metru şaptezeci, înălţimea minimă cerută de regulamente şi
avea câteva kilograme în plus, dar părea în formă. Era
îmbrăcat cu o manta de ploaie, probabil de pe vremea când
era poliţist de stradă şi o pălărie maro mai nouă, ceea ce
arăta că nu era de mult inspector.
Cei doi au dat mâna şi, de îndată ce s-a aşezat, Blakemore
a luat o agendă şi un pix din buzunarul hainei.
— După cum ştiţi, domnule, mă ocup de ancheta unui furt
care ar fi avut loc în această noapte. Lui Barrington nu i-au
plăcut cuvintele „ar fi avut loc”. Aş putea să încep prin a vă
întreba când aţi descoperit prima oară lipsa banilor?
— Desigur, domnule inspector, a spus Barrington,
încercând să pară cât mai amabil. Am sosit la docuri pe la
şapte azi-dimineaţă şi m-am dus direct la depozite ca să văd
ce făcuse schimbul de noapte.
— Aşa procedaţi în fiecare dimineaţă?
— Nu, doar din când în când, a spus Hugo, nedumerit de
întrebare.
— Şi cât aţi stat acolo?
— Douăzeci, poate treizeci de minute. Apoi m-am dus în
birou.
— Deci aţi ajuns în birou pe la şapte douăzeci, cel târziu la
şapte treizeci.
— Da, cam aşa.
— Şi secretara ajunsese deja?
— Da, era acolo. Rareori reuşesc să ajung înaintea ei. Este
o femeie deosebită, a adăugat el, zâmbind.
— Mda, a spus inspectorul. Deci domnişoara Potts v-a
spus că seiful fusese spart?
171
 - JEFFREY ARCHER -

— Da. Mi-a spus că, atunci când a ajuns dimineaţa, a

văzut uşa seifului deschisă şi o parte a conţinutului
aruncată pe jos, aşa că a sunat imediat la poliţie.
— Nu v-a sunat mai întâi pe dumneavoastră, domnule?
— Nu, domnule inspector. Eram în maşina mea în drum
spre serviciu la ora aceea.
— Deci, spuneţi că secretara a sosit înaintea
dumneavoastră azi-dimineaţă. Şi că aţi plecat înaintea ei
aseară, nu?
— Nu-mi amintesc, a spus Barrington. Dar ar fi fost foarte
neobişnuit pentru mine să plec după ea.
— Da, domnişoara Potts a confirmat asta, a spus
detectivul. Dar a mai spus – s-a uitat în agendă – „Am plecat
înaintea domnului Barrington ieri, pentru că apăruse o
problemă”. Blakemore s-a uitat la Hugo. Puteţi să-mi spuneţi
ce probleme aţi avut?
— Când conduci o companie aşa de mare ca aceasta, a
spus Hugo, tot timpul apar probleme.
— Deci nu vă amintiţi ce problemă anume a apăru ieri-
seara?
— Nu, domnule inspector, nu-mi amintesc.
— Când aţi venit la birou azi-dimineaţă şi aţi găsit uşa
seifului deschisă, ce aţi făcut mai întâi?
— Am verificat să văd ce lipsea.
— Şi ce aţi descoperit?
— Toţi banii lichizi dispăruseră.
— Cum puteţi fi sigur că toţi dispăruseră?
— Pentru că am găsit plicul deschis pe birou, a spus
Hugo, dându-i-l.
— Şi cam câţi bani erau în plic, domnule?
— Şaizeci şi opt de lire şi zece şilingi.
— Păreţi foarte sigur.
— Da, sunt, a zis Hugo. De ce vă surprinde?
— Domnişoara Potts mi-a spus că erau doar şaizeci de
şilingi în seif, în bancnote de cinci lire. Poate îmi puteţi

172
 - JEFFREY ARCHER -

spune, domnule, de unde provin celelalte opt lire şi zece

şilingi?
Hugo nu a răspuns imediat.
— Uneori păstrez mărunţiş în sertarul biroului, domnule
inspector, a zis el în cele din urmă.
— E o sumă cam mare ca să poată fi numită „mărunţiş”.
Totuşi hai să ne întoarcem la seif. Când aţi intrat în birou,
azi-dimineaţă, primul lucru pe care l-aţi văzut a fost uşa
deschisă a seifului.
— Aşa este, domnule inspector.
— Aveţi o cheie de la seif?
— Da, sigur.
— Sunteţi singura persoană care ştie codul şi are o cheie,
domnule?
— Nu, şi domnişoara Potts are acces la seif.
— Puteţi confirma că seiful era închis când aţi plecat ieri-
seara?
— Da, întotdeauna este închis.
— Atunci trebuie să presupunem că jaful a fost efectuat de
un profesionist.
— De ce spuneţi asta, domnule inspector? a întrebat
Barrington.
— Dar dacă era un profesionist, a spus Blakemore,
ignorând întrebarea, ceea ce mă miră este că a lăsat uşa
deschisă.
— Nu vă înţeleg, domnule inspector.
— O să vă explic, domnule. Hoţii profesionişti lasă
lucrurile exact cum le-au găsit, pentru ca fapta să nu fie
descoperită imediat. Au mai mult timp să scape de lucrurile
furate.
— Mai mult timp, a repetat Hugo.
— Un profesionist ar fi închis uşa seifului şi ar fi luat
plicul cu el, ca să fie mai sigur că va dura o vreme până ce se
va descoperi că lipseşte ceva. Din experienţa mea, unii
oameni nu-şi deschid seiful mai multe zile, chiar săptămâni.
Doar un amator ar fi lăsat biroul dumneavoastră în aşa hal.

173
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci poate că a fost un amator?

— Atunci cum a reuşit să deschidă seiful, domnule?
— Poate a făcut rost cumva de cheia domnişoarei Potts?
— Şi de cod? Domnişoara Potts m-a asigurat că-şi ia cheia
acasă în fiecare seară, aşa cum am înţeles că procedaţi şi
dumneavoastră, domnule. Hugo n-a răspuns. Pot să mă uit
în seif?
— Da, sigur.
— Ce este asta? a întrebat inspectorul, arătând înspre o
cutie metalică aflată pe raftul de jos al seifului.
— Este colecţia mea de monede, domnule inspector. Un
hobby al meu.
— Aţi fi atât de amabil încât să o deschideţi, domnule?
— Chiar e necesar? a întrebat Hugo, nerăbdător.
— Da, mi-e teamă că este, domnule.
Hugo a deschis cutia şi a arătat mormanul de monede din
aur pe care le colecţionase timp de mai mulţi ani.
— Ei, acesta este încă un mister, a spus inspectorul. Hoţul
nostru ia şaizeci de lire din seif şi opt lire şi zece şilingi din
sertarul biroului, dar lasă o cutie cu monede din aur care
valorează mult mai mult. Şi mai e şi problema plicului.
— Plicul? a întrebat Hugo.
— Da, domnule, plicul în care spuneaţi că se aflau banii.
— Dar era pe biroul meu azi-dimineaţă.
— Nu mă îndoiesc, domnule, dar observaţi că a fost
deschis cu grijă.
— Probabil cu deschizătorul meu de scrisori, a spus Hugo,
arătându-l, triumfător.
— Foarte posibil domnule, dar ştiu din experienţă că hoţii
au tendinţa să rupă plicurile, nu să le taie elegant cu un
cuţit de parcă ar şti deja ce este acolo.
— Dar domnişoara Potts mi-a spus că aţi găsit hoţul deja,
a comentat Hugo, încercând să nu pară exasperat.
— Nu, domnule. Am găsit banii, dar nu sunt convins că
am găsit şi vinovatul.
— Dar aţi găsit banii la el, nu?

174
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, domnule, i-am găsit.

— Atunci ce mai vreţi?
— Să fim siguri că am prins vinovatul.
— Şi pe cine aţi acuzat?
— N-am zis că l-am acuzat, domnule, a spus inspectorul,
întorcând pagina în agendă. Un domn Stanley Tancock, care
se pare că este unul dintre angajaţii dumneavoastră. Vă
sună cunoscut, domnule?
— Nu pot să spun că da, a zis Hugo. Dar, dacă lucrează pe
şantier, ştia sigur unde este biroul meu.
— Nu mă îndoiesc, domnule, că Tancock ştia unde este
biroul dumneavoastră, pentru că ne-a spus că fost să vă
vadă pe la şapte, ieri-seară, să vă spună că un cumnat al lui,
un domn Arthur Clifton, a fost prins în cala unui vas în
construcţie şi, dacă n-aţi fi dat ordin să fie scos, ar fi murit.
— Ah, da, acum îmi amintesc. Am fost pe şantier ieri
după-masă, după cum vă va confirma şeful de echipă, dar s-
a dovedit că a fost o alarmă falsă şi o pierdere de timp. E clar
că voia să vadă doar unde este seiful, ca să poată veni mai
târziu să fure.
— Recunoaşte că s-a întors în biroul dumneavoastră, a
spus Blakemore, întorcând altă pagină, şi pretinde că i-aţi
oferit şaizeci şi opt de lire şi zece şilingi ca să nu mai spună
nimic de Clifton.
— N-am mai auzit aşa o obrăznicie.
— Atunci să ne gândim o clipă la alternativă, domnule. Să
presupunem că Tancock chiar s-a întors în biroul
dumneavoastră cu intenţia de a vă jefui pe la şapte, şapte şi
jumătate ieri-seară. A reuşit cumva să ajungă neobservat la
etajul ai cincilea, a intrat în biroul dumneavoastră şi, fie cu
cheia dumneavoastră, fie cu a domnişoarei Potts a descuiat
seiful, a introdus codul, a scos plicul, dar nu s-a obosit să ia
şi cutia cu monede de aur. A lăsat uşa deschisă, a împrăştiat
o parte din conţinutul seifului pe jos şi a pus plicul, deschis
cu atenţie pe biroul dumneavoastră şi pe urmă, ca Macul
Roşu, a dispărut în ceaţă.

175
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu trebuia să fi fost între şapte şi şapte jumătate seara,

a spus Hugo, sfidător. Putea să fi fost la orice oră între opt şi
unsprezece azi-noapte.
— Nu cred, domnule, a spus Blakemore. Ştiţi, Tancock are
un alibi între opt şi unsprezece noaptea.
— Nu am nicio îndoială că aşa-zisul alibi este un amic al
lui, a comentat Barrington.
— Treizeci şi unu dintre ei, la ultima numărătoare, i-a
răspuns inspectorul. Se pare că, după ce v-a furat banii, a
apărut la cârciuma Porcul şi fluierul pe la ora opt şi, nu
numai că a servit oamenii cu băutură, ci şi-a plătit şi
datoriile. I-a plătit cârciumarului cu o bancnotă de cinci lire,
nouă, care se află în posesia mea.
Detectivul şi-a luat portofelul, a scos bancnota şi a pus-o
pe biroul lui Barrington.
— Cârciumarul a mai spus că Tancock a plecat pe la ora
unsprezece şi era aşa de beat, încât doi dintre prietenii lui au
trebuit să-l ducă acasă pe Still House Lane, unde l-am găsit
azi-dimineaţă. Sunt obligat să spun, domnule, că, dacă
Tancock v-ar fi jefuit, avem un criminal de prima clasă şi
sunt mândru de cel care l-a dus la închisoare. Ceea ce
bănuiesc că este exact scenariul la care v-aţi gândit,
domnule, a adăugat el, uitându-se direct la Barrington, când
i-aţi dat banii.
— Şi de ce naiba aş fi făcut aşa ceva? a întrebat Hugo,
încercând să-şi păstreze calmul.
— Pentru că, dacă Stanley Tancock ar fi fost arestat şi
trimis la închisoare, nimeni nu ar mai fi luat povestea lui
despre Arthur Clifton în serios. De fapt, Clifton chiar n-a mai
fost văzut de ieri după-masă. Aşa că voi recomanda
superiorilor mei să deschidă cala fără întârziere ca să ne dăm
seama dacă a fost o alarmă falsă şi Tancock a făcut lumea să
piardă timpul.

***

176
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo Barrington s-a uitat în oglindă şi şi-a îndreptat

cravata. Nu-i spusese tatălui său despre incidentul cu Arthur
Clifton sau despre vizita inspectorului Blakemore. Cu cât ştie
bătrânul mai puţin, cu atât mai bine. Tot ce-i spusese era că
i se furaseră nişte bani din birou şi unul dintre angajaţi
fusese arestat.
Hugo şi-a pus haina, s-a aşezat la capul patului şi şi-a
aşteptat soţia să termine să se îmbrace. Nu-i plăcea să
întârzie, dar ştia că nimic n-ar fi făcut-o pe Elisabeth să se
mişte mai repede. Îi verificase pe Giles şi pe surioara lui,
Emma, care dormeau.
Hugo ar fi dorit să aibă doi fii, un moştenitor şi o rezervă.
Emma era o inconvenienţă, ceea ce însemna că va trebui să
mai încerce. Tatăl lui fusese al doilea fiu şi-şi pierduse fratele
mai mare luptând cu burii, în Africa. Fratele mai mare al lui
Hugo fusese ucis la Ypres, împreună cu jumătate din
regimentul său. Deci, în timp, Hugo se putea aştepta să ia
locul tatălui său ca preşedinte al companiei şi, după moartea
lui, să moştenească titlul şi averea familiei.
Aşa că el şi Elisabeth trebuiau să mai încerce. Nu că i-ar
mai fi plăcut să facă dragoste cu soţia lui. De fapt, nu-şi mai
amintea dacă-i plăcuse vreodată. În ultima vreme, căutase
distracţii în altă parte.
— Nunta ta este o nuntă făcută în ceruri, obişnuia să-i
spună mama lui.
Tatăl lui fusese mai practic. Ştia că unirea dintre fiul lui
mai mare şi singura fiică a lordului Harvey fusese mai mult o
fuziune de companii decât o căsătorie. Când fratele lui Hugo
fusese ucis pe Frontul de Vest, logodnica îi fusese pasată lui
Hugo. Nu mai era o fuziune, ci mai mult o preluare ostilă.
Hugo n-a fost surprins să descopere în noaptea nunţii că
Elisabeth era fecioară; de fapt a doua fecioară.
Elisabeth a apărut în cele din urmă în salon, scuzându-se
ca întotdeauna, pentru că-l lăsase să aştepte. Călătoria de la
Manor House la Barrington Hill era doar de vreo două mile şi
tot pământul dintre cele două case aparţinea familiei. Când

177
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo şi Elisabeth au intrat în casa părinţilor lui, la câteva

minute după opt, Hugo s-a uitat în jur la ceilalţi oaspeţi. Era
doar un cuplu pe care nu-l cunoştea.
Tatăl lui l-a luat imediat şi l-a prezentat colonelului
Danvers, nou-numitul şef al poliţiei comitatului. Hugo s-a
hotărât să nu pomenească nimic colonelului de întâlnirea lui
matinală cu inspectorul Blakemore, dar, chiar înainte să se
aşeze la masă, l-a tras pe tatăl lui deoparte şi i-a povestit
despre furt, fără să menţioneze numele lui Arthur Clifton.
La o cină cu supă de vânat, miel şi fasole verde, urmată de
crème brulée, conversaţia a ajuns de la vizita prinţului de
Wales la Cardiff şi observaţia lui nu prea fericită despre
simpatia pe care o avea pentru mineri până la ultimele taxe
pe import ale lui Lloyd George şi efectul acestora asupra
comerţului, discursul lui Winston Churchill în Camera
Comunelor prin care-i avertiza pe colegii lui despre
reînarmarea Germaniei şi Casa inimilor sfărâmate a lui
George Bernard Shaw, care avusese recent premiera la Old
Vic, înainte de a reveni la prinţul de Wales şi la problema
dificilă de a-i găsi o soţie potrivită.
Când servitorii au curăţat masa după desert, doamnele s-
au retras în salon la cafea, iar valetul le-a oferit domnilor
brandy sau porto.
— Transportat de mine şi importat de voi, a spus sir
Walter, ridicând paharul către lordul Harvey în timp ce
valetul înconjura masa, oferind trabucuri oaspeţilor.
După ce Romeo y Julieta a lordului Harvey s-a aprins bine,
acesta s-a întors către ginerele lui şi i-a spus:
— Tatăl tău mi-a spus că un hoţ a intrat în biroul tău şi ţi-
a furat nişte bani.
— Da, aşa e, a replicat Hugo. Dar sunt încântat să spun
că au prins hoţul. Din nenorocire, s-a dovedit a fi unul dintre
angajaţii noştri.
— Aşa este, Danvers? a întrebat sir Walter. L-aţi prins?
— Am auzit ceva, a răspuns şeful poliţiei, dar mi s-a spus
că nu a fost acuzat nimeni până acum.

178
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu? a întrebat lordul Harvey.

— Pentru că omul spune că eu i-am dat banii, a intervenit
Hugo. De fapt, când detectivul m-a interogat azi-dimineaţă,
am început să mă întreb care dintre noi este vinovatul şi care
este victima.
— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, a spus Danvers. Pot
să întreb cine s-a ocupat de investigaţie?
— Detectivul-inspector Blakemore, a zis Hugo, adăugând:
Am impresia că poartă pică familiei noastre.
— Când angajezi atâţia oameni ca noi, a spus sir Walter,
punându-şi paharul înapoi pe masă, e normal să apară
cineva care să ne poarte pică.
— Trebuie să recunosc, a spus Danvers, că Blakemore nu
e recunoscut pentru tactul lui. Dar voi analiza problema şi,
dacă mi se pare că a depăşit limitele, voi da altcuiva cazul.

179
 - JEFFREY ARCHER -

22
Zilele de şcoală sunt cele mai fericite zile din viaţa ta,
pretindea R.C. Sherriff, dar Hugo Barrington nu era de acord
cu el, deşi credea că Giles va reuşi, după cum spunea tatăl
lui „să profite mai mult de distracţie”.
Hugo încerca să uite ce păţise în prima zi de şcoală, cu
vreo douăzeci şi patru de ani în urmă. Fusese dus la St
Bede’s într-o trăsură elegantă, însoţit de tatăl său, mama sa
şi fratele lui mai mare, Nicholas, care tocmai fusese numit
căpitanul şcolii. Hugo izbucnise în lacrimi când alt boboc
întrebase:
— E adevărat că bunicul tău a fost docher?
Sir Walter era mândru că tatăl lui „se ridicase de jos”, dar
la cei de opt ani, contează prima impresie.
— Bunicul era docher! Bunicul era docher! Smiorcăie-te,
băieţaş! Smiorcăie-te! au cântat toţi colegii de dormitor.
Astăzi, fiul lui, Giles, va fi dus la St Bede’s în Rolls Royce-
ul lui sir Walter Barrington. Hugo ar fi dorit să-şi ducă fiul la
şcoală în maşina lui, dar tatăl lui nici n-a vrut să audă.
— Trei generaţii din familia Barrington au fost educate la
St Bede’s şi Eton. Moştenitorul meu trebuie să ajungă acolo
cu stil.
Hugo nu i-a mai explicat tatălui său că lui Giles nu i se
oferise încă, până acum, un loc la Eton şi chiar era posibil ca
băiatul să aibă propriile lui păreri asupra locului în care
dorea să fie educat. „Ferit-a Domnul”, îl putea auzi pe tatăl
lui spunând. „Ideile de rebeliune şi revoltele trebuie
sugrumate în faşă.”
Giles nu mai spusese un cuvânt de când plecaseră de
acasă, cu toate că mama lui nu încetase să se agite în ultima
oră în jurul singurului ei fiu. Emma începuse să plângă când
i se spusese că nu-i putea însoţi, în timp ce Grace – altă fată,
nu se va mai obosi să încerce iar – se agăţase de braţul
dădacei şi le făcea cu mâna în timp ce se îndepărtau.

180
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo avea alte lucruri în minte decât femeile din familie în

timp ce maşina înainta încet pe drumurile de ţară către oraş.
Urma să-l vadă pe Harry Clifton pentru prima oară? Îl va
recunoaşte ca pe cel de-al doilea fiu pe care şi-l dorise
întotdeauna, dar nu putuse să-l aibă sau se va lămuri de
când îl va vedea pe băiat că nu ar fi putut să-i fie rudă?
Hugo va trebui să fie foarte atent să o evite pe mama lui
Harry. Oare o va recunoaşte măcar? Aflase recent că lucra ca
ospătăriţă la Palm Court de la hotelul Royal la care se ducea
ori de câte ori avea întruniri de afaceri în oraş. Acum va
trebui să se mulţumească cu câte o vizită întâmplătoare
după-masa şi doar când era sigur că ea avea o zi liberă.
Fratele lui Maisie, Stan Tancock, fusese eliberat din
închisoare după ce petrecuse optsprezece luni din sentinţa
de trei ani. Hugo nu aflase ce se întâmplase cu detectivul
Blakemore, dar nu-l mai văzuse de la dineul din casa tatălui
său. Un sergent tânăr depusese mărturie la procesul lui
Tancock şi dăduse limpede de înţeles cine era vinovatul.
După ce Tancock ajunsese în închisoare, speculaţiile
despre soarta lui Arthur Clifton se opriseră repede. Într-o
afacere în care morţile erau frecvente, Arthur Clifton devenise
doar o altă cifră statistică. Totuşi, când lady Harvey lansase
Maple Leaf după şase luni, Hugo nu se putuse opri să nu se
gândească că un nume mai potrivit pentru navă ar fi fost
Cufărul lui Davy Jones.
Când cifrele finale fuseseră prezentate consiliului,
Barrington sfârşise cu o pierdere de 13.712 lire la proiect.
Hugo nu a mai sugerat să se liciteze pentru alte contracte de
construcţie de nave în viitor şi sir Walter nu a mai pomenit
nimic despre acest proiect. În anii următori, Barrington s-a
întors la afacerea tradiţională de linie de transport maritim şi
a continuat să se îmbogăţească.
După ce Stan fusese dus la închisoarea locală, Hugo îşi
imaginase că fusese ultima oară când mai auzea de el. Dar
puţin înainte ca Tancock să fie eliberat, guvernatorul adjunct
de la închisoarea din Bristol o sunase pe domnişoara Potts şi

181
 - JEFFREY ARCHER -

îi solicitase o întrevedere. Când s-au întâlnit, guvernatorul

adjunct l-a rugat pe Barrington să-i dea slujba înapoi, altfel
nu avea vreo şansă să fie angajat vreodată. La început, Hugo
a fost încântat să audă această veste, dar, după ce s-a mai
gândit, şi-a schimbat părerea şi l-a trimis pe Phil Haskins,
şeful de echipă, să-l viziteze pe Tancock la închisoare şi să-i
spună că-şi va primi slujba înapoi cu o condiţie: să nu mai
pomenească niciodată numele lui Arthur Clifton. Dacă o va
face, îşi va strânge catrafusele şi va pleca să-şi caute de
lucru în altă parte. Tancock a acceptat oferta cu recunoştinţă
şi, pe măsură ce anii treceau, a devenit clar că îşi respectase
partea lui de învoială.
Rolls Royce-ul a ajuns în faţa porţii de la St Bede’s şi
şoferul a ieşit să le deschidă portiera din spate. Mai multe
perechi de ochi s-au întors în direcţia lor, unele cu admiraţie,
altele cu invidie.
Lui Giles nu-i plăcea, în mod clar, atenţia acordată şi a
plecat repede, fără să se uite înapoi. Mama lui a fugit după
el, s-a aplecat şi i-a tras ciorapii în sus, înainte de a-i
examina iar unghiile. Hugo şi-a petrecut timpul uitându-se
la copii, întrebându-se cum ar putea recunoaşte imediat pe
cineva pe care nu-l mai văzuse înainte.
Apoi a zărit un băiat urcând dealul, neînsoţit de părinţi. S-
a uitat dincolo de băiat şi a văzut o femeie care-l urmărea cu
privirea, o femeie pe care nu putea s-o uite. Probabil
amândoi se întrebau dacă el avea unul sau doi fii care
începeau şcoala în ziua aceea la St Bede’s.

***

Când Giles a făcut vărsat de vânt şi a stat câteva zile la

infirmerie, tatăl lui şi-a dat seama că aceasta putea fi ultima
lui şansă de a dovedi că Harry Clifton nu era fiul lui. Nu i-a
spus lui Elisabeth că se ducea să-l viziteze pe Giles la
infirmerie pentru că nu dorea ca ea să fie de faţă când îi
punea surorii o întrebare relativ inofensivă.

182
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce a terminat inspecţia de dimineaţă, Hugo i-a

spus domnişoarei Potts că se ducea la St Bede’s să-şi vadă
fiul şi se întorcea peste vreo două ore. S-a dus în oraş şi a
parcat lângă Casa Frobisher. Ţinea minte prea bine unde era
infirmeria, pentru că fusese des acolo pe când era elev.
Giles stătea în pat şi îşi scotea termometrul când tatăl lui
a dat buzna în salon. Figura băiatului s-a luminat când l-a
văzut.
Sora stătea lângă pat, uitându-se la termometru.
— Treizeci şi şapte. O să ajungi la prima oră luni-
dimineaţa, tinere, a declarat ea, scuturând termometrul. Vă
las acum, domnule Barrington, să staţi puţin cu fiul
dumneavoastră.
— Mulţumesc, doamnă, a spus Hugo. Mă gândesc dacă v-
aş putea întreba ceva înainte să plec?
— Desigur, domnule Barrington. Mă găsiţi în birou.
— Nu arăţi prea rău, Giles, a spus Hugo după ce sora a
ieşit din cameră.
— Sunt bine, tată. De fapt, speram să-mi dea drumul
sâmbătă ca să pot juca fotbal.
— Vorbesc eu cu ea înainte să plec.
— Mulţumesc, tată.
— Deci cum merge treaba?
— Nu e rău, a spus Giles. Dar asta doar pentru că stau în
aceeaşi cameră cu doi dintre cei mai străluciţi băieţi din
clasă.
— Şi cine sunt? a întrebat Hugo, temându-se de răspuns.
— E Deakins care e cel mai deştept băiat din toată şcoala.
De fapt, ceilalţi băieţi nici nu prea vorbesc cu el, crezând că e
cu nasul pe sus. Dar cel mai bun prieten al meu este Harry
Clifton. Este şi el foarte deştept, dar nu chiar ca Deakins.
Cred că l-ai auzit cântând în cor. Ştiu că o să-ţi placă.
— Dar Clifton nu este fiul unui docher?
— Ba da, şi exact ca bunicul, nu ascunde asta. Dar de
unde ştiai, tată?

183
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că a lucrat pentru companie, a spus Hugo,

regretând imediat.
— Cred că a fost înainte de tine, tată, a spus Giles, pentru
că tatăl lui a murit în război.
— Cine ţi-a spus? a întrebat Hugo.
— Mama lui Harry. E chelneriţă la Royal. Am fost la un
ceai de ziua lui.
Hugo ar fi vrut să-l întrebe când fusese ziua lui Harry, dar
se temea că pusese deja prea multe întrebări. Aşa că a zis
doar:
— Mama te sărută. Cred că ea şi Emma vor să te viziteze
mai târziu, săptămâna asta.
— Ptiu. Exact ce-mi lipsea, a spus Giles. Vărsat de vânt şi
o vizită de la nesuferita de soră-mea.
— Nu e chiar aşa de rea, a zis tatăl lui, râzând.
— E şi mai rea, a spus Giles. Şi Grace nu dă semne că va
arăta mai bine. Chiar trebuie să vină în vacanţă cu noi, tată?
— Da, sigur că trebuie.
— Mă gândeam că Harry ar putea veni cu noi în Toscana
în vara asta. Nu a fost niciodată în străinătate.
— Nu, a zis Hugo, un pic prea hotărât. Vacanţele sunt
doar pentru familie, nu trebuie împărţite cu străinii.
— Dar el nu e străin, a comentat Giles. E prietenul meu
cel mai bun.
— Nu, a repetat Hugo, şi asta e totul. Giles a părut
dezamăgit. Deci, ce ţi-ar plăcea pentru ziua ta de naştere,
fiule? a întrebat Hugo, schimbând repede subiectul.
— Ultima marcă de radio, a spus Giles, fără să ezite. Îi zice
Roberta Reliable.
— Aveţi voie cu radiouri la şcoală?
— Da, a zis Giles, dar ai voie să le dai drumul doar în
weekend. Dacă eşti prins după stingere în timpul
săptămânii, ţi le confiscă.
— O să văd ce pot face. Vii acasă de ziua ta?
— Da, dar doar la ceai. Trebuie să mă întorc la şcoală la
timp pentru examen.

184
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci o să încerc să vin, a spus Hugo. Acum plec. Aş

vrea să vorbesc cu sora înainte.
— Nu uita s-o întrebi dacă-mi dă liber sâmbătă-dimineaţă,
i-a amintit Giles când tatăl lui ieşea din cameră să-şi
îndeplinească scopul real al vizitei.
— Mă bucur că aţi reuşit să veniţi, domnule Barrington.
Giles a fost nespus de încântat, a spus sora, intrând în
biroul ei. După cum vedeţi, şi-a revenit aproape complet.
— Da, şi speră că-i veţi da voie să joace sâmbătă în meciul
de fotbal.
— Sunt sigură că va fi posibil, a spus sora. Dar ziceaţi că
mai vreţi să discutăm despre ceva?
— Da, doamnă. După cum ştiţi, Giles este daltonist. Voiam
doar să întreb dacă are probleme din cauza asta.
— Nu, din câte ştiu eu, a spus sora. Dacă are, oricum nu-l
împiedică să lovească o minge roşie pe un teren verde până
ce ajunge la marginea albă.
Barrington a râs înainte de a spune următoarea frază pe
care o pregătise.
— Când eram la St Bede’s mă necăjeau toţi din cauză că
eram singurul daltonist.
— Daţi-mi voie să vă asigur, a spus sora, că nimeni nu-l
necăjeşte pe Giles. Şi oricum şi cel mai bun prieten al lui este
şi el daltonist.

***

Hugo a condus înapoi la biroul lui, gândindu-se că trebuie

făcut ceva înainte ca situaţia să scape de sub control. S-a
hotărât să mai discute cu colonelul Danvers.
Aşezat la birou, i-a spus domnişoarei Potts că nu vrea să
fie deranjat. A aşteptat până ce ea a închis uşa înainte de a
ridica telefonul. După câteva minute, şeful poliţiei i-a
răspuns.
— Sunt Hugo Barrington, domnule colonel.
— Ce mai faci băiete? a întrebat poliţistul.

185
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt bine, domnule. Mă întrebam dacă m-aţi putea

sfătui într-o problemă personală.
— Spune, bătrâne.
— Caut un alt şef cu securitatea şi mă întrebam dacă
puteţi să-mi indicaţi persoana potrivită.
— De fapt, chiar ştiu pe cineva care s-ar potrivi, dar nu
ştiu sigur dacă este disponibil. Mă interesez şi pe urmă te
sun.
Şeful poliţiei s-a ţinut de cuvânt şi l-a sunat a doua zi
dimineaţa.
— Omul la care mă gândeam are o slujbă cu jumătate de
normă acum, dar caută ceva permanent.
— Ce-mi puteţi spune despre el? a întrebat Hugo.
— A fost antrenat special când era în poliţie, dar a trebuit
să ne părăsească atunci când a fost grav rănit încercând să
prindă un hoţ în timpul unui raid la Midland Bank. Probabil
îţi aminteşti povestea. A ajuns chiar şi în ziarele naţionale.
După mine, este candidatul ideal pentru echipa ta de
securitate şi, cinstit, ai avea noroc dacă ai pune mâna pe el.
Dacă te mai interesează, aş putea să-ţi trimit dosarul lui.

***

Barrington l-a sunat pe Derek Mitchell de acasă, pentru că

nu dorea ca domnişoara Potts să afle cu ce se ocupa. A fost
de acord să se întâlnească cu fostul poliţist la hotelul Royal
la ora şase, luni după-masă, după ce doamna Clifton pleca şi
Palm Court urma să fie liberă.
Hugo a ajuns cu câteva minute mai devreme şi s-a
îndreptat direct către o masă în capătul îndepărtat al sălii
unde, în mod normal, nu s-ar fi dus. S-a aşezat în spatele
unui stâlp, unde ştia că întâlnirea lui cu Mitchell nu va fi
văzută şi nici auzită. În tip ce aştepta, a revăzut în minte o
listă cu întrebări care aveau nevoie de răspuns dacă
intenţiona să aibă încredere într-un om complet străin.

186
 - JEFFREY ARCHER -

La şase fără trei minute, un bărbat înalt, bine făcut, cu

ţinută de militar, a intrat pe uşă. Canadiana lui albastru-
închis, flanela gri şi pantofii bine lustruiţi sugerau o viaţă
disciplinată.
Hugo s-a ridicat şi a fluturat o mână, ca şi cum ar fi
chemat un chelner. Mitchell a înaintat încet prin sală, fără să
încerce să-şi ascundă şchiopătatul uşor, rană care, după
Danvers, era motivul pentru care Mitchell fusese pensionat
din poliţie.
Hugo şi-a amintit ultima oară când fusese faţă în faţă cu
un ofiţer de poliţie, dar de data aceasta, el era cel care punea
întrebările.
— Bună seara, domnule.
— Bună seara, Mitchell, a spus Hugo în timp de dădeau
mâna.
Când Mitchell s-a aşezat, Hugo a privit mai atent nasul
spart şi urechile zdrenţuite şi şi-a amintit când îi spusese
Danvers că jucase fundaş pentru echipa din Bristol.
— Lasă-mă să încep cu începutul, Mitchell, a spus Hugo,
fără să mai piardă timpul, că ceea ce vreau să discut cu tine
este strict confidenţial şi trebuie să rămână un secret între
noi doi. Mitchell a încuviinţat. Este atât de confidenţial, de
fapt, încât nici colonelul Danvers nu cunoaşte motivul real
pentru care doream să te văd, pentru că, în mod sigur, nu
am nevoie de un şef al pazei.
Figura lui Mitchell a rămas neschimbată în timp ce aştepta
să audă la ce se gândea Hugo.
— Caut pe cineva care să fie detectiv particular. Singurul
scop va fi să-mi raporteze în fiecare lună activităţile unei
femei care locuieşte în acest oraş şi lucrează la hotel.
— Înţeleg, domnule.
— Vreau să ştiu orice face, fie că este ceva personal sau
particular, oricât de nesemnificativ ar părea. Ea nu trebuie,
repet, nu trebuie să-şi dea seama că este urmărită. Deci,
înainte de a-ţi spune numele ei, crezi că eşti capabil să
îndeplineşti această sarcină?

187
 - JEFFREY ARCHER -

— Aceste lucruri nu sunt niciodată uşoare, a spus

Mitchell, dar nu sunt imposibile. Când eram un tânăr
sergent în poliţie, am lucrat la o operaţie sub acoperire în
urma căreia a rezultat arestarea şi trimiterea la închisoare
pentru şaisprezece ani a unui individ deosebit de periculos.
Dacă aş intra iar în acest hotel însă, sunt sigur că nu mă va
recunoaşte.
Hugo a zâmbit pentru prima oară.
— Înainte de a continua, a spus el, aş dori să ştiu dacă
doreşti să preiei această misiune?
— Asta depinde de mai multe lucruri, domnule.
— Cum ar fi?
— Dacă va fi o însărcinare cu program complet, pentru că
acum mai am o slujbă de paznic de noapte la o bancă.
— Dă-ţi demisia mâine, a spus Hugo. Nu vreau să mai
lucrezi şi pentru altcineva.
— Şi care sunt orele?
— Cum doreşti tu.
— Şi salariul?
— Te voi plăti cu opt lire pe săptămână, o lună în avans şi
îţi voi acoperi şi cheltuielile legate de slujbă.
Mitchell a încuviinţat.
— Pot să vă sugerez să mă plătiţi în bani peşin astfel încât
nimeni să nu poată lua urma banilor până la
dumneavoastră?
— Pare rezonabil, a comentat Hugo, care luase deja
această decizie.
— Şi veţi dori rapoartele lunar în scris sau personal?
— Personal. Vreau să fie scris cât mai puţin posibil.
— Atunci ar trebui să ne întâlnim în locuri diferite şi
niciodată în aceeaşi zi din săptămână. Aşa va fi improbabil
ca cineva să ne întâlnească de mai multe ori.
— Este corect aşa, a zis Hugo.
— Când doriţi să încep, domnule?

188
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai început acum jumătate de oră, a spus Barrington. A

scos o bucată de hârtie şi un plic care conţinea 32 de lire din
buzunar şi i le-a dat lui Mitchell.
Mitchell a studiat numele şi adresa scrise pe bucăţica de
hârtie câteva momente, după care i-a dat-o înapoi noului său
şef.
— Am nevoie şi de un număr de telefon particular,
domnule, şi de detaliile despre momentul şi locul în care
puteţi fi contactat.
— În biroul meu, în fiecare seară, între cinci şi şase, a
spus Hugo. Nu trebuie să mă suni niciodată acasă decât
dacă este o urgenţă, a adăugat el, scoţând un pix.
— Spuneţi-mi numerele, domnule, nu le scrieţi.

189
 - JEFFREY ARCHER -

23
— Doriţi să participaţi la aniversarea domnişorului Giles?
a întrebat domnişoara Potts.
Hugo s-a uitat în jurnal. Giles, scria cu litere aurite pe
prima pagină: Giles, a 12-a aniversare, 3 p.m. Manor House.
— Am timp să iau un cadou în drum spre casă?
Domnişoara Potts a părăsit camera şi s-a întors după o
clipă cu un pachet mare, învelit în hârtie roşie, strălucitoare
şi legat cu o panglică.
— Ce e înăuntru? a întrebat Hugo.
— Ultimul model de radio Roberts; cel pe care l-a cerut
când l-aţi vizitat ultima oară la infirmerie.
— Mulţumesc, domnişoară Potts, a spus Hugo. Şi-a
verificat ceasul. Ar trebui să plec acum ca să ajung la timp
să-l văd cum taie tortul.
Domnişoara Potts a pus un dosar gros în servieta lui şi,
înainte ca el să întrebe, i-a spus:
— Notiţele pentru întrunirea de mâine a Consiliului. Vă
puteţi uita pe ele după ce domnişorul Giles se întoarce la St
Bede’s. Aşa că nu va trebui să mai veniţi în seara asta.
— Mulţumesc, domnişoară Potts, a spus Hugo. Vă gândiţi
la toate.
În timp ce conducea prin oraş în drum spre casă, Hugo nu
se putea opri să nu observe că pe autostradă păreau să fie
mai multe maşini decât cu un an înainte. Pietonii erau mult
mai atenţi când traversau de când guvernul crescuse limita
de viteză la 30 de mile pe oră. Un cal s-a cabrat când Hugo a
trecut pe lângă o trăsură. S-a întrebat cât mai sperau să
reziste acum, când primăria oraşului autorizase taxiurile.
După ce a ieşit din oraş, Hugo a mărit viteza, nedorind să
întârzie la aniversarea fiului său. Cât de repede creştea
băiatul. Era deja mai înalt decât mama lui. Va fi mai înalt
decât tatăl lui?
Când Giles va pleca de la St Bede’s şi-şi va ocupa locul la
Eton, peste un an, Hugo era sigur că prietenia lui cu băiatul
190
 - JEFFREY ARCHER -

Clifton va fi uitată repede, cu toate că-şi dădea seama că mai

erau şi alte probleme care trebuiau rezolvate până atunci.
A încetinit când a intrat pe poarta domeniului său.
Întotdeauna îl bucura aleea largă printre stejari până la
Manor House. Jenkins stătea pe ultima treaptă când Hugo a
coborât din maşină. I-a deschis uşa din faţă şi i-a spus:
— Doamna Barrington este în salon, domnule, cu
domnişorul Giles şi cu doi dintre prietenii lui de la şcoală.
Când a intrat pe coridor, Emma a venit în fugă pe scări şi
şi-a aruncat braţele în jurul tatălui ei.
— Ce e în pachet? l-a întrebat.
— Un cadou pentru fratele tău.
— Da, dar ce este?
— Va trebui să aştepţi să vezi, tânără doamnă, i-a spus
tatăl ei, zâmbind, înainte de a da servieta valetului.
— Vrei să pui asta în birou, Jenkins? a spus el, în timp ce
Emma îl trăgea de mână înspre salon.
Zâmbetul lui Hugo a dispărut în momentul în care a
deschis uşa şi a văzut cine era aşezat pe canapea. Giles a
sărit şi a alergat spre tatăl lui, care i-a dat pachetul şi i-a
urat:
— La mulţi ani, fiule.
— Mulţumesc, tată, a spus el, înainte de a-şi prezenta
prietenii.
Hugo a dat mâna cu Deakins, dar când Harry a întins
mâna, el a spus doar:
— Bună ziua, Clifton, şi s-a aşezat în fotoliul lui preferat.
Hugo a urmărit cu interes cum Giles desfăcea panglica
cutiei şi amândoi au văzut cadoul prima oară. Dar nici
entuziasmul exagerat al fiului său când şi-a văzut noul său
radio nu l-a făcut pe Hugo să zâmbească. Avea o întrebare
pentru Clifton, dar nu trebuia să pară că răspunsul băiatului
ar fi fost important.
A rămas tăcut în timp ce băieţii acordau pe rând radioul
pe cele două posturi şi ascultau cu interes vocile stranii şi

191
 - JEFFREY ARCHER -

muzica din difuzor. Acestea era urmate de obicei de râsete

sau aplauze.
Doamna Barrington discuta cu Harry despre ultimul
concert Mesiah la care fusese şi ea, adăugând ce mult îi
plăcuse Ştiu că Mântuitorul meu trăieşte.
— Mulţumesc, doamnă Barrington, a spus Harry.
— Crezi că vei merge la liceul din Bristol după ce termini
St Bede’s, Clifton? a întrebat Hugo, întrezărind o ocazie.
— Doar dacă voi câştiga o bursă, domnule, a răspuns
acesta.
— Dar ce contează? a întrebat doamna Barrington.
Desigur vei primi un loc, ca toţi ceilalţi băieţi?
— Pentru că mama nu va putea plăti taxele, doamnă
Barrington. Este chelneriţă la hotelul Royal.
— Dar tatăl tău…
— A murit, a spus Harry. A fost ucis în război.
— Îmi pare rău, a zis doamna Barrington, nu mi-am dat
seama.
În acel moment s-a deschis uşa şi valetul a intrat cu un
tort mare pe o tavă din argint. Giles a reuşit să stingă cele
douăsprezece lumânări dintr-o singură suflare şi toată lumea
a aplaudat.
— Şi când e aniversarea ta, Clifton? a întrebat Hugo.
— A fost luna trecută, domnule, a răspuns Harry.
După ce Giles a tăiat tortul, Hugo s-a ridicat şi a părăsit
camera fără să mai spună nimic.
Hugo s-a dus direct în biroul lui, dar şi-a dat seama că nu
se putea concentra pe actele pentru întrunirea de a doua zi.
Răspunsul lui Clifton însemna că va avea nevoie de sfatul
unui avocat specializat în legislaţia ereditară.
Cam după o oră a auzit voci în hol, apoi zgomotul uşii care
se închidea şi motorul unei maşini care pleca. După câteva
minute, cineva a bătut la uşa biroului său şi Elisabeth a
intrat.
— De ce te-ai purtat aşa? a întrebat ea. Şi de ce n-ai venit
să spui la revedere când ştiai că Giles şi musafirii lui plecau?

192
 - JEFFREY ARCHER -

— Am o întrunire cu probleme mâine, a spus el, fără să se

uite la ea.
— Ăsta nu este un motiv să nu-ţi iei rămas-bun de la fiul
tău, mai ales de ziua lui.
— Am multe pe cap, a spus el, continuând să se uite la
hârtii.
— Acesta nu este un motiv să fii grosolan cu musafirii. Te-
ai purtat cu Clifton mai rău decât cu un servitor.
Hugo s-a uitat la ea pentru prima oară.
— Poate din cauză că-l consider pe Clifton inferior
servitorilor. Elisabeth a părut şocată. Ştiai că tatăl lui a fost
docher şi mama lui este ospătăriţă? Nu sunt sigur că este
genul de băiat cu care ar trebui să se împrietenească Giles.
— E evident că Giles e de altă părere şi, oricare i-ar fi
familia, Harry este un băiat fermecător. Nu înţeleg ce ai
împotriva lui. Nu l-ai tratat pe Deakins la fel şi tatăl lui este
un agent de presă.
— Este şi bursier.
— Iar Harry este bursierul corului şcolii, după cum ştiu
toţi cetăţenii din Bristol care merg la biserică. Data viitoare
când îl întâlneşti, sper să te porţi mai civilizat.
Fără alt cuvânt, Elisabeth a ieşit din cameră, trântind uşa.

***

Sir Walter Barrington a rămas la locul lui din capul mesei

când fiul lui a intrat în cameră.
— Sunt din ce în ce mai interesat de legislaţia propusă de
guvern referitoare la taxe, a spus Hugo, aşezându-se lângă
tatăl lui, şi efectul pe care-l va avea asupra profiturilor
noastre.
— De aceea avem un avocat în consiliu, a spus sir Walter,
ca să ne sfătuiască în astfel de probleme.
— Dar am calculat că s-ar putea să ne coste douăzeci de
mii de lire pe an dacă se aprobă legea. Nu crezi că ar trebui
să cerem şi părerea altcuiva?

193
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că aş putea să vorbesc cu sir James Amhurst când

mă voi duce la Londra.
— Eu mă duc marţi la Londra pentru dineul anual al
Asociaţiei Proprietarilor de Nave din Marea Britanie, a spus
Hugo. Cum el este consilierul juridic al asociaţiei, aş putea
discuta cu el.
— Doar dacă socoteşti că este necesar, a spus sir Walter.
Şi nu uita că Amhurst taxează la oră, chiar şi când este la
dineu.

***

Dineul Asociaţiei Proprietarilor de Nave s-a ţinut la

Grosvenor House şi la el au participat mai mult de o mie de
membri şi invitaţii lor.
Hugo telefonase din vreme la secretara asociaţiei şi
întrebase dacă ar putea sta lângă sir James Amhurst.
Secretara a ridicat o sprânceană, dar a fost de acord să
rearanjeze oaspeţii de la masa principală. La urma-urmei,
bătrânul Joshua Barrington fusese membru fondator al
asociaţiei.
După ce episcopul de Newcastle a spus rugăciunea, Hugo
n-a încercat să-l întrerupă pe eminentul avocat în timp ce
acesta discuta cu omul din dreapta lui. Totuşi, când avocatul
s-a întors în cele din urmă către străinul pe care-l aşezaseră
în stânga lui, Hugo n-a pierdut timpul.
— Tatăl meu, sir Walter Barrington, a început el, atrăgând
atenţia prăzii sale, este îngrijorat de tariful mare care este
votat acum în Camera Comunelor şi efectele pe care le-ar
putea avea asupra industriei. Se întreabă dacă n-ar putea să
vă consulte pe această temă când va veni la Londra.
— Desigur, dragă băiete, a spus sir James. Doar roag-o pe
secretara lui să-l sune pe funcţionarul meu ca să se asigure
că voi fi liber când va veni în oraş.
— Mulţumesc, domnule, a spus Hugo. Pe de altă parte, mă
întreb dacă aţi citit ceva de Agatha Christie?

194
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu cred, a spus sir James. E bună?

— Mi-a plăcut mult ultima ei carte, Când există un
testament, a spus Hugo, dar nu sunt sigur dacă ar rezista
într-un tribunal adevărat.
— Ce sugerează doamna? a întrebat Amhurst în timp ce o
felie de vită răsfiartă într-o farfurie cu legume era pusă în
faţa lui.
— După domnişoara Christie, fiul cel mai mare al unui
cavaler moşteneşte ereditar titlul tatălui său, chiar dacă este
nelegitim.
— Ah, da, aceasta este o încurcătură legală interesantă, a
spus sir James. De fapt, Legea Lorzilor chiar a revizuit de
curând un astfel de caz. Benson contra Carstairs, dacă-mi
aduc bine minte. Este numită de obicei în presă
„amendamentul bastardului”.
— Şi la ce concluzie au ajuns lorzii? a întrebat Hugo,
încercând să nu pară prea interesat.
— Dacă nu se găseşte vreo eroare în testamentul original,
atunci câştigă primul născut, chiar dacă este nelegitim. Alt
răspuns pe care Hugo nu dorea să-l audă. Totuşi, a
continuat sir James, lorzii au decis să-şi acopere spatele şi
au adăugat un codicil care stipulează că fiecare caz trebuie
tratat independent, după care trebuie revizuit de Oficiul
Heralzilor. Tipic pentru legea lorzilor, a mai spus el înainte de
a-şi lua cuţitul şi furculiţa şi a ataca friptura. Prea speriaţi
ca să stabilească un precedent, dar mulţumiţi să arunce
pisica în curtea vecinului.
Când sir James şi-a întors atenţia către bărbatul din
dreapta lui, Hugo s-a gândit la implicaţiile faptului că Harry
va descoperi că ar putea avea dreptul să moştenească nu
numai linia de transport maritim Barrington, ci şi domeniile
familiei. Să admită că avea un fiu ilegitim era suficient de
rău, dar ideea ca Harry Clifton să moştenească titlul după
moartea lui şi să devină sir Harry era de nesuportat. Era gata
să facă orice putea ca să se asigure că nu se va ajunge la aşa
ceva.

195
 - JEFFREY ARCHER -

24
Hugo Barrington îşi lua micul dejun când a citit scrisoarea
de la directorul liceului St Bede’s, prin care acesta motiva o
cerere de strângere de fonduri, adică o mie de lire pentru
construirea unui pavilion nou de crichet pentru clasa a-IX-a.
Tocmai îşi deschisese carnetul de cecuri şi scrisese cifra 100,
când a fost distras de sunetul unei maşini care frâna pe
pietrişul de afară.
Hugo s-a îndreptat spre fereastră să vadă cine îl vizita atât
de devreme sâmbătă-dimineaţa. A fost nedumerit zărindu-şi
fiul ieşind dintr-un taxi, cu o valiză în mână, pentru că
aşteptase cu nerăbdare să-l vadă jucând pentru şcoală în
acea după-amiază în finala sezonului împotriva celor din
Avonhurst.
Exact când Giles a ajuns pe treapta de sus, Jenkins i-a
deschis uşa din faţă.
— Bună dimineaţa, conaşule Giles, a spus el, de parcă-l
aşteptase.
Hugo a ieşit repede din salon şi şi-a găsit fiul în hol,
ţinându-şi capul aplecat, cu valiza alături de el.
— Ce cauţi acasă? l-a întrebat. Nu mai e încă o săptămână
până la sfârşitul trimestrului?
— Am fost dat afară, i-a zis Giles, simplu.
— Dat afară? a repetat tatăl lui. Şi ce ai făcut ca să meriţi
asta, dacă pot să întreb?
Giles s-a uitat la Jenkins, care stătea tăcut lângă uşa din
faţă.
— O să duc valiza conaşului Giles în dormitorul lui, a spus
valetul, după care a luat geamantanul şi a pornit încet pe
scări.
— Urmează-mă, i-a ordonat Hugo de îndată ce valetul a
dispărut.
Niciunul n-a mai spus o vorbă până când Hugo n-a închis
uşa salonului.

196
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce ai făcut de ai fost dat afară? l-a întrebat tatăl lui,

după ce s-a aşezat iar pe fotoliu.
— Am fost prins furând din magazinul şcolii, a spus Giles,
care rămăsese în picioare în mijlocul camerei.
— Există vreo explicaţie simplă? Poate o neînţelegere?
— Nu, domnule, nu există, a spus Giles, chinuindu-se să
nu plângă.
— Ai ceva de spus în apărarea ta?
— Nu, domnule. Giles a ezitat. Doar că…
— Doar că ce?
— Întotdeauna dau dulciuri în dar, tată. Nu le păstrez
niciodată pentru mine.
— Lui Clifton, desigur.
— Şi lui Deakins, a spus Giles.
— Clifton te-a pus să faci asta?
— Nu, nu el, a zis Giles, hotărât. De fapt, când a aflat,
Harry a început să ducă dulciurile pe care i le dădeam lui şi
lui Deakins înapoi la magazin. Chiar şi-a luat răspunderea
asupra lui când domnul Frobisher l-a acuzat că le-ar fi furat.
A urmat o tăcere lungă, după care tatăl lui i-a spus:
— Deci ai fost dat afară, nu chiar exmatriculat?
Giles a încuviinţat.
— Crezi că-ţi vor permite să te întorci în trimestrul viitor?
— Mă îndoiesc, a spus Giles.
— De ce eşti aşa de sigur?
— Pentru că nu l-am văzut niciodată pe director atât de
supărat.
— Nu cred că a fost la fel de supărat cum o să fie mama ta
când o să afle.
— Te rog, nu-i spune, tată, l-a implorat Giles, izbucnind în
lacrimi.
— Şi cum ai vrea să-i explic că ai venit acasă cu o
săptămână mai devreme şi chiar s-ar putea să nu te mai
întorci la St Bede’s în trimestrul următor?
Giles nu a încercat să-i răspundă, ci a continuat să
suspine încet.

197
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi Dumnezeu ştie ce vor spune şi bunicii tăi, a mai

adăugat tatăl lui, când le voi zice că, până la urmă, nu vei
merge la Eton.
A urmat altă tăcere lungă.
— Du-te în camera ta şi nici să nu te gândeşti să te întorci
până ce nu-ţi spun eu.
— Da, domnule, a zis Giles, şi s-a întors să plece.
— Şi, orice ai face, să nu vorbeşti cu nimeni, mai ales în
faţa servitorilor.
— Da, tată, a spus Giles şi a fugit din cameră aproape
izbindu-se de Jenkins când a trecut pe lângă el pe scări.
Hugo s-a aplecat în faţă, încercând să-şi dea seama dacă
exista vreun mod de a scăpa de această problemă înainte de
a primi inevitabilul telefon de la director. Şi-a pus coatele pe
birou şi capul în mâini, dar a durat o vreme înainte de a-şi
îndrepta privirea asupra cecului.
A zâmbit în timp ce a adăugat încă un zero înainte de a-l
semna.

198
 - JEFFREY ARCHER -

25
Mitchell stătea în colţul îndepărtat al sălii de aşteptare
citind Bristol Evening Post când a intrat Hugo şi s-a aşezat
lângă el.
— Subiectul, a spus Mitchell, uitându-se încă pe ziar,
încearcă să împrumute cinci sute de lire pentru o afacere.
— În ce fel de afacere ar putea ea să fie interesată?
— Salonul de ceai Tilly’s, a răspuns Mitchell. Se pare că
subiectul a muncit acolo înainte de a se muta la Palm Court
de la Royal. Domnişoara Tilly a primit recent o ofertă de cinci
sute de lire pentru afacerea ei de la un domn Edward Atkins.
Domnişoara Tilly nu e interesată de Atkins şi i-a explicat clar
subiectului că, dacă ar putea să-i ofere aceeaşi sumă, ar
preferi să-i dea ei salonul.
— Şi de unde ar putea ea să facă rost de o asemenea
sumă?
— Poate de la cineva care doreşte să deţină un control
financiar asupra ei, şi care mai târziu s-ar putea dovedi
avantajos?
Hugo a tăcut. Ochii lui Mitchell nu s-au ridicat de pe ziar.
— A abordat pe cineva ca să încerce să facă rost bani? a
întrebat Hugo în cele din urmă.
— În momentul de faţă este sfătuită de un domn Patrick
Casey, care reprezintă Dillon şi Co, o companie financiară
din Dublin. E specializată în împrumuturi pentru clienţi
particulari.
— Cum iau legătura cu acest Casey?
— Nu v-aş sfătui, a zis Mitchell.
— De ce nu?
— Merge la Bristol o dată pe lună şi întotdeauna stă la
Royal.
— Nu trebuie să ne întâlnim la Royal.
— Are o legătură intimă cu subiectul. De câte ori vine în
oraş o duce la cină sau la teatru şi, de curând, a fost văzută

199
 - JEFFREY ARCHER -

întorcându-se cu el la hotel, unde şi-au petrecut noaptea

împreună în camera 371.
— Fascinant, a comentat Hugo. Altceva?
— Poate vă interesează să aflaţi că subiectul are cont în
bancă la National Provincial, Corn Street, 49. Contul ei
curent este de douăsprezece lire şi nouă şilingi.
Hugo ar fi vrut să-l întrebe pe Mitchell cum aflase asta,
dar s-a mulţumit să spună:
— Excelent. Cum mai afli ceva, oricât de neimportant,
sună-mă.
A scos un plic voluminos din buzunarul paltonului şi i l-a
dat lui Mitchell.
— Trenul care vine acum la peronul nouă este şapte
douăzeci şi doi din Taunton.
Mitchell a băgat plicul în buzunar, şi-a împăturit ziarul şi
a ieşit din sala de aşteptare. Nu s-a uitat deloc la angajatorul
său.

***

Hugo a fost incapabil să-şi ascundă mânia când a

descoperit adevăratul motiv pentru care Giles nu primise un
loc la Eton. L-a sunat pe director, care a refuzat să-i
răspundă, pe şeful casei, care i-a arătat simpatie, dar nu i-a
oferit nicio speranţă de înduplecare şi chiar şi monitorului,
care a spus că-l va suna, dar n-a făcut-o. Cu toate că
Elisabeth şi fetele nu ştiau de ce Hugo era aşa de nervos în
ultima vreme, fără niciun motiv, au continuat să suporte
rezultatele greşelilor lui Giles cu mult calm.
Hugo l-a însoţit cu neplăcere pe Giles la liceul din Bristol
în prima zi a trimestrului, cu toate că nu le-a lăsat pe Emma
şi pe Grace să vină cu el, deşi Emma plânsese şi se
îmbufnase.
Când Hugo a oprit maşina pe College Street, prima
persoană pe care a văzut-o stând lângă porţile şcolii a fost

200
 - JEFFREY ARCHER -

Harry Clifton. Chiar înainte să frâneze, Giles a sărit din

maşină şi a fugit să-şi salute prietenul.
Hugo a evitat să se amestece cu ceilalţi părinţi, deşi
Elisabeth părea mulţumită discutând cu ei iar când a dat
fără să vrea de Clifton, a refuzat să dea mâna cu el.
La întoarcerea la Manor House, Elisabeth şi-a întrebat
soţul de ce-l tratase atât de dispreţuitor pe cel mai bun
prieten al lui Giles. Hugo i-a reamintit soţiei sale că fiul lor ar
fi trebuit să meargă la Eton, unde ar fi fost împreună cu alţi
domni şi nu cu fiii muncitorilor locali şi, în cazul lui Clifton,
chiar şi mai rău. Elisabeth a tăcut, cum făcuse adesea până
în ultima vreme.

201
 - JEFFREY ARCHER -

26
— Ceainăria locală arsă din temelii! Se bănuieşte o
incendiere provocată! zbiera băiatul cu ziarele stând în colţul
Broad.
Hugo a apăsat pe frână, a sărit din maşină şi i-a dat
băiatului jumătate de penny. A început să citească prima
pagină în timp ce se îndrepta spre maşină.

Ceainăria Tilly’s, o firmă de renume în Bristol,

frecventată de mulţi cetăţeni, a fost arsă din temelii în
primele ore ale dimineţii. Poliţia a arestat un localnic în
vârstă de aproximativ treizeci de ani şi l-a acuzat de
incendiere. Domnişoara Tilly, care acum locuieşte în
Cornwall…

Hugo a zâmbit văzând fotografia lui Maisie Clifton şi a

angajaţilor ei stând pe trotuar, urmărind mâhniţi rămăşiţele
arse ale ceainăriei. Zeii erau clar de partea lui.
S-a urcat iar în maşină, a pus ziarul pe locul pasagerului
şi şi-a continuat călătoria către grădina zoologică din Bristol.
Trebuia să se programeze din vreme dacă dorea să-l vadă pe
domnul Prendergast.
Mitchell îl sfătuise că, dacă dorea să ţină secret faptul că o
urmărea pe Maisie, întâlnirile cu Prendergast trebuiau să
aibă loc în biroul lui, de preferinţă după plecarea
domnişoarei Potts. Hugo n-a încercat să-i explice lui Mitchell
că nu era sigur dacă domnişoara Potts pleca seara acasă. De
abia aştepta să se întâlnească cu Prendergast, când va
rezolva ultimele probleme, dar mai trebuia să vadă pe cineva
înainte de asta.

***

Mitchell o hrănea pe Roşie când a sosit.

202
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo a mers încet, aplecat pe balustradă şi prefăcându-se

interesat de un elefant indian dobândit recent de grădina
zoologică din Utar Pradesh şi care atrăsese deja mulţi
vizitatori. Mitchell a aruncat o bucată de pâine pe care Rosie
a prins-o repede cu trompa şi a strecurat-o în gură într-o
mişcare fluidă.
— Subiectul s-a întors la muncă la hotelul Royal, a spus
Mitchell de parcă vorbea cu elefantul. E în schimbul de
noapte la Palm Court de la zece seara până la şase
dimineaţa. E plătită cu trei lire pe săptămână, plus ce mai
adună din bacşişuri, care, fiind puţini clienţi la orele acelea,
nu înseamnă mare lucru. A mai aruncat o coajă de pâine
elefantului şi a continuat. Un anume Bob Burrows a fost
arestat şi acuzat de incendiere. Burrows era furnizorul ei de
patiserie înainte ca subiectul să-l concedieze. A mărturisit
totul şi chiar a recunoscut că el intenţiona să ceară subiectul
în căsătorie şi cumpărase chiar şi inelul de logodnă, dar ea îi
dăduse papucii; sau, cel puţin, asta e povestea lui.
Hugo a zâmbit.
— Şi cine se ocupă de caz? a întrebat el.
— Detectivul inspector Blakemore, a răspuns Mitchell
Zâmbetul lui Hugo s-a transformat într-o încruntătură. Deşi
Blakemore a crezut iniţial că subiectul ar fi putut să fie
complice cu Burrows, a continuat Mitchell, a informat
Bristolul şi compania de asigurări din vestul Angliei că ea nu
mai este suspectă.
— Ce păcat, a continuat Hugo, încruntându-se în
continuare.
— Nu neapărat, a zis Mitchell. Compania de asigurări îi va
da doamnei Clifton un cec de şase sute de lire după
analizarea cererii.
Hugo a zâmbit.
— Mă întreb dacă i-a spus fiului ei, a zis Hugo, aproape
pentru el însuşi.
Dacă Mitchell a auzit comentariul, l-a ignorat.

203
 - JEFFREY ARCHER -

— Cealaltă informaţie care ar putea să vă intereseze, a

continuat el, este că domnul Patrick Casey s-a cazat la Royal
vineri-seara şi a dus subiectul la Plimsoll Line la cină. S-au
întors după aceea la hotel, iar ea l-a însoţit în camera lui
numărul 371, şi nu a plecat de acolo decât după şapte în
dimineaţa următoare.
A urmat o tăcere lungă, semn că Mitchell îşi terminase
raportul lunar. Hugo a scos un plic din buzunarul interior şi
i l-a strecurat lui Mitchell, care a părut să nu observe
aruncându-i o ultimă coajă de pâine lui Rosie care a părut
foarte mulţumită.

***

— A venit domnul Prendergast, a spus domnişoara Potts,

dându-se deoparte ca să-l lase pe bancher să intre în biroul
directorului executiv.
— Aţi fost foarte amabil să veniţi aici, a spus Hugo. Sunt
sigur că înţelegeţi de ce nu am dorit să discut o problemă
atât de confidenţială la bancă.
— Înţeleg, a spus Prendergast, care-şi deschisese servieta
Gladstone şi scosese un dosar gros din ea chiar înainte de a
se aşeza. I-a întins o singură foaie peste birou domnului
Barrington.
Hugo a verificat ultimul rând, înainte de a se reaşeza.
— Ca să recapitulez, dacă îmi permiteţi, a spus
Prendergast. Aţi depus o sumă de cinci sute de lire care i-a
permis doamnei Clifton să cumpere afacerea numită Tilly’s, o
ceainărie de pe Broad Street. Contractul a fost pentru
întreaga sumă, plus dobânda compusă de cinci la sută pe
an, pentru a fi plătită într-o perioadă de cinci ani. Cu toate
că Tilly’s a reuşit să adune un profit mic în primul an şi în al
doilea, nu a existat niciodată un profit suficient ca ea să
plătească dobânda sau o parte din capitalul depus, aşa că în
momentul incendiului, doamna Clifton vă datora 572 lire şi
16 şilingi. La această sumă trebuie să adaug taxa băncii de

204
 - JEFFREY ARCHER -

20 de lire, ceea ca înseamnă în total 592 de lire şi 16 şilingi.

Această sumă va fi acoperită, bineînţeles de asigurare, adică
investiţia dumneavoastră este sigură, însă doamna Clifton
nu rămâne cu nimic.
— Ce nenorocire, a spus Hugo. Dar pot să întreb de ce
suma finală nu pare să includă plata serviciilor domnului
Casey? a mai întrebat el după ce s-a uitat mai atent la cifre.
— Pentru că domnul Casey a informat banca că nu va
prezenta nicio factură pentru serviciile sale.
Hugo s-a încruntat.
— Asta e cel puţin o veste bună pentru biata femeie.
— Într-adevăr. Cu toate acestea, mă tem totuşi că nu va
mai fi în stare să acopere taxele pentru fiul ei la liceul din
Bristol în trimestrul următor.
— Ce trist, a comentat Hugo. Deci băiatul va trebui şi
plece de la şcoală?
— Îmi pare rău să spun că aceasta este ideea, a spus
domnul Prendergast. Este păcat, pentru că îl răsfaţă pe băiat
şi cred că ar sacrifica totul ca să-l ţină acolo.
— Ce păcat, a repetat Hugo, închizând dosarul şi
ridicându-se din scaun. Nu vă mai reţin domnule
Prendergast, a adăugat el. Am o întâlnire în oraş peste
jumătate de oră. Pot să vă conduc undeva?
— Sunteţi foarte amabil, domnule Barrington, dar nu este
necesar. Am venit cu maşina.
— Ce maşină aveţi? a întrebat Hugo, luându-şi servieta şi
îndreptându-se spre uşă.
— Un Morris Oxford, a spus Prendergast, strecurându-şi
repede câteva hârtii în servieta lui Gladstone şi urmându-l pe
Hugo afară din birou.
— O maşină populară, a spus Hugo. Am aflat că, la fel ca
dumneavoastră, domnule Prendergast, este de încredere.
Amândoi au râs în timp ce coborau scările împreună. Ce
trist, biata doamnă Clifton, a continuat Hugo când ieşeau din
clădire. Dar oricum eu nu sunt de acord cu femeile care intră
în afaceri. Nu este normal.

205
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt de acord, a spus domnul Prendergast, oprindu-se

lângă maşina lui Barrington. Dar, a continuat el, n-aţi fi
putut să faceţi mai mult pentru biata femeie.
— Sunteţi amabil, domnule Prendergast, a spus Hugo.
Dar, în ciuda acestui fapt, v-aş fi recunoscător dacă
implicarea mea ar putea rămâne între noi.
— Desigur, domnule, a spus Prendergast, dând mâna cu
Hugo, vă puteţi baza pe mine.
— Să păstrăm legătura, bătrâne, a spus Hugo urcându-se
în maşină. Nu mă îndoiesc că voi apela iar la serviciile băncii.
Pendergast a zâmbit.
Când Hugo se îndrepta spre oraş, gândurile i s-au întors la
doamna Clifton. Îi dăduse o lovitură în urma căreia va fi greu
să-şi mai revină, dar acum voia să îi dea lovitura de graţie.
A intrat în Bristol întrebându-se unde era în acel moment.
Probabil stătea cu fiul ei şi încerca să-i explice de ce trebuia
să-l retragă de la BGS la sfârşitul trimestrului de vară. Oare
se gândise ea vreun moment măcar că Harry ar putea să-şi
continue studiile ca şi cum nu se întâmplase nimic? Hugo s-
a gândit că era mai bine să nu discute subiectul cu Giles
până ce băiatul nu-i va spune vestea cea tristă că prietenul
lui, Harry, nu se va întoarce la BGS în clasa a şasea.
Chiar şi gândul că propriul lui fiu trebuia să meargă la
BGS îl enerva groaznic, dar nu-i explicase niciodată lui
Elisabeth sau tatălui lui motivul adevărat pentru care fiul lui
nu obţinuse un loc la Eton.
După ce a trecut de catedrală, şi-a continuat drumul pe
College Green înainte de a intra în parcarea de la Royal.
Ajunsese cu câteva minute mai devreme, dar era sigur că
managerul nu-l va lăsa să aştepte. A intrat pe uşa turnantă
şi a trecut prin hol pentru că ştia unde era biroul domnului
Frampton.
Secretara managerului a sărit în picioare în momentul în
care Hugo a intrat în cameră.
— Îl voi anunţa pe domnul Frampton că aţi venit, a spus
ea, aproape alergând spre birou.

206
 - JEFFREY ARCHER -

Managerul a apărut o clipă mai târziu.

— Ce plăcere să vă văd, domnule Barrington, a spus el,
invitându-l în birou. Sper că dumneavoastră şi doamna
Barrington sunteţi bine.
Hugo a încuviinţat şi s-a aşezat vizavi de managerul
hotelului, fără să dea însă mâna cu el.
— Când m-ai rugat să ne întâlnim, mi-am luat libertatea
să verific aranjamentele pentru supeul anual al companiei, a
spus Frampton. Înţeleg că vor fi mai mult de trei sute de
invitaţi?
— Nu mă interesează câţi invitaţi vor fi, a spus Hugo. Nu
de aia am venit să te văd, Frampton. Vreau să discut o
problemă particulară care mi se pare foarte dezagreabilă.
— Îmi pare rău, a spus Frampton, stând drept ca un băţ.
— Unul dintre directorii noştri era la hotel joi-noaptea şi în
ziua următoare a văzut ceva foarte neplăcut şi mă simt
obligat să-ţi atrag atenţia asupra acestui fapt.
— Da, desigur, a spus Frampton, frecându-şi palmele
umede de pantaloni. Ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac
este să deranjez clienţii importanţi ai hotelului.
— Mă bucur să aud asta, a comentat Hugo. Domnul în
cauză a sosit la hotel după închiderea restaurantului şi s-a
dus la Palm Court sperând să primească o gustare uşoară.
— Un serviciu pe care l-am introdus chiar eu, a zis
Frampton, zâmbind strâmb.
— A dat comanda unei tinere care părea să se ocupe de
asta, a continuat Hugo, ignorând comentariul.
— Da, probabil doamna Clifton.
— Habar n-am cine era, a spus Hugo. Totuşi, în timp ce-l
servea cu o cafea şi nişte sandviciuri, alt domn a intrat în
Palm Court, a dat o comandă şi a întrebat dacă-i poate fi
adusă în cameră. Singurul lucru pe care prietenul meu şi-l
aminteşte despre acest om este că avea un uşor accent
irlandez. Prietenul meu a semnat nota şi s-a retras în
cameră. S-a sculat în dimineaţa următoare pentru că dorea
să-şi ia micul dejunul devreme şi să-şi revadă documentele

207
 - JEFFREY ARCHER -

înainte de întrunirea consiliului. Când a ieşit din cameră, a

văzut aceeaşi femeie, încă îmbrăcată în uniforma hotelului,
ieşind din camera 371. Ea s-a îndreptat apoi spre capătul
coridorului, a urcat pe fereastră şi a plecat pe ieşirea de
incendiu.
— Sunt oripilat, domnule, eu…
— Membrul consiliului ne-a cerut ca, ori de câte ori mai
vine la Bristol, să fie cazat la alt hotel. Acum, nu vreau să
par exagerat, Frampton, dar Royal a fost un loc în care
întotdeauna eram fericit să-mi aduc soţia şi copiii.
— Să fiţi sigur, domnule Barrington, că persoana în cauză
va fi concediată imediat şi nu i se vor da referinţe. Pot să vă
spun cât sunt de recunoscător că mi-aţi atras atenţia asupra
acestui lucru?
Hugo s-a ridicat.
— Desigur că nu doresc să se facă vreo referire la mine
sau la compania mea atunci când o vei concedia pe doamna
în cauză.
— Puteţi conta pe discreţia mea, a zis Frampton.
Hugo a zâmbit pentru prima oară.
— Şi ca să terminăm cu ceva plăcut, pot să-ţi spun că toţi
aşteptăm cu nerăbdare întrunirea anuală care va fi, fără
îndoială, la nivelul aşteptărilor noastre. La anul vom
sărbători centenarul companiei, deci sunt sigur că tatăl meu
va dori să lanseze nava.
Amândoi au râs un pic prea tare.
— Vă puteţi baza pe noi, domnule Barrington, a spus
Frampton conducându-şi clientul afară din birou.
— Şi încă ceva, Frampton, a spus Hugo, în timp ce
mergeau prin foaier. Aş preferea să nu-i spui nimic lui sir
Walter despre asta. Tata e un pic de modă veche când e
vorba de aşa ceva, deci cred că e mai bine să păstrăm
secretul între noi.
— Sunt de acord, domnule Barrington, a spus Frampton.
Puteţi să fiţi sigur că voi aborda problema personal.

208
 - JEFFREY ARCHER -

Când Hugo a ieşit pe uşa turnantă, nu s-a putut abţine să

nu se întrebe câte ore îşi petrecuse Mitchell la hotel ca să-i
ofere această informaţie nepreţuită.
A intrat în maşină, a pornit motorul şi şi-a continuat
drumul spre casă. Încă se mai gândea la Maisie Clifton când
a simţit o bătaie pe umăr. A intrat în panică, s-a întors şi a
văzut cine stătea pe scaunul din spate. S-a întrebat dacă ea
aflase despre întâlnirea cu Frampton.
— Ce vrei? a întrebat-o, fără să încetinească, de teamă să
nu fie văzuţi împreună.
Pe când îi asculta cererile, se întreba cum era atât de bine
informată. Imediat ce a terminat, a fost de acord repede cu
condiţiile ei, ştiind că era modul cel mai rapid în care putea
s-o dea jos din maşină.
Doamna Clifton a pus un plic subţire şi maro pe scaunul
pasagerului de lângă el.
— Aştept să aflu veşti de la tine, i-a zis ea.
Hugo a pus plicul în buzunarul de la haină. A încetinit
abia când a intrat într-o alee întunecată, dar nu s-a oprit
până ce nu a fost sigur că nu-i putea vedea nimeni. A ieşit
din maşină şi i-a deschis portiera. Când i-a văzut figura, s-a
lămurit că ea simţea că-şi atinsese scopul.
Hugo i-a permis micul moment de triumf, înainte s-o
înşface de umeri şi s-o scuture de parcă încerca să culeagă
ultimul măr dintr-un copac. Când i-a dat drumul a înţeles ce
se va întâmpla dacă-l va mai deranja iar. A lovit-o în faţă cu
toată puterea. Ea a căzut şi s-a ghemuit, continuând să
tremure. Hugo a vrut s-o lovească în stomac, însă n-a vrut să
rişte să fie văzut de vreun trecător. A plecat fără să se mai
gândească la ea.

209
- JEFFREY ARCHER -

MOŞ JACK TAR

1925-1936

210
 - JEFFREY ARCHER -

27
Într-o însorită după-amiază de joi în Transvaalul de Nord,
am ucis unsprezece oameni şi o naţiune recunoscătoare mi-a
acordat Victoria Cross pentru serviciile aduse şi, în afara
chemării datoriei, n-am avut o singură noapte de somn
liniştit de atunci.
Dacă aş fi ucis un englez acasă, un judecător m-ar fi
condamnat la spânzurătoare. În loc de asta, am fost
condamnat la închisoare pe viaţă, pentru că încă mai văd
figurile celor unsprezece afurisiţi de tineri în fiecare zi, ca o
imagine de pe o monedă care nu se şterge niciodată. M-am
gândit adesea să mă sinucid, dar acesta ar fi fost drumul
ales de un laş.
Când am fost citat şi prezentat în Times, s-a declarat că
faptele mele fuseseră responsabile pentru salvarea vieţii a doi
ofiţeri, cinci subofiţeri şi şaptesprezece soldaţi din regimentul
Royal Gloucester. Unul dintre aceşti ofiţeri, locotenentul
Walter Barrington, mi-a permis să-mi execut pedeapsa cu
oarecare demnitate.
La câteva săptămâni de la acţiune, am fost trimis înapoi în
Anglia şi, după câteva luni, am fost lăsat la vatră în urma a
ceea ce acum s-ar numi o cădere nervoasă. După şase luni
într-un spital al armatei, mi s-a dat drumul înapoi în lume.
Mi-am schimbat numele, am evitat oraşul meu natal, Wells,
din Somerset şi am plecat la Bristol. Spre deosebire de fiul
risipitor, am refuzat să călătoresc câteva mile până în
comitatul alăturat unde aş fi putut să mă bucur de liniştea
casei tatălui meu.
În timpul zilei, rătăceam pe străzile din Bristol, cotrobăind
în coşurile de gunoi în căutarea resturilor, iar noaptea,
căminul meu era un parc, patul meu, o bancă, pătura, nişte
ziare, iar ceasul deşteptător, cântecul primei păsări care
anunţa zorile. Când era prea frig sau prea umed, mă
retrăgeam în sala de aşteptare a gării, unde dormeam pe o
banchetă şi mă trezeam înainte de sosirea primului tren de

211
 - JEFFREY ARCHER -

dimineaţă. Când nopţile au început să se lungească, m-am

înscris ca oaspete fără plată la Armata Salvării, pe Little
George Street, unde nişte doamne amabile mă hrăneau cu o
supă subţire şi nişte pâine tare înainte să adorm pe salteaua
umplută cu păr de cal, acoperit cu o singură pătură. Luxos.
Pe măsură ce treceau anii, am sperat că foştii mei
camarazi şi fraţii ofiţeri vor presupune că am murit. Nu
doream să afle că aceasta era închisoarea în care alesesem
să-mi ispăşesc sentinţa pe viaţă. Şi ar fi putut să fie aşa dacă
un Rolls Royce nu s-ar fi oprit scrâşnind din frâne în mijlocul
drumului. Portiera din spate s-a deschis şi din maşină a sărit
un bărbat pe care nu-l mai văzusem de ani de zile.
— Căpitane Tarrant! a strigat el venind către mine. Am
întors capul, sperând ca el să creadă că greşise. Dar mi-am
amintit prea bine că Walter Barrington nu era omul care să
se îndoiască de sine însuşi. M-a înşfăcat de umeri şi m-a
privit fix o vreme, după care a spus: Cum e posibil aşa ceva,
bătrâne?
Cu cât încercam mai mult să-l conving că nu am nevoie de
ajutorul lui, cu atât mai hotărât era că trebuie să fie
salvatorul meu. Am cedat în cele din urmă, dar nu înainte ca
el să fi fost de acord cu termenii şi condiţiile mele.
La început m-a implorat să vin să stau cu el şi cu soţia lui
la Manor House, dar trăisem deja prea mult fără un acoperiş
deasupra capului ca să consider aşa un confort altceva decât
o povară. Mi-a oferit chiar şi un loc în Consiliul companiei de
navigaţie care-i purta numele.
— Şi cu ce ţi-aş fi de folos? l-am întrebat.
— Chiar prezenţa ta, Jack, va fi o inspiraţie pentru noi
toţi.
I-am mulţumit, dar i-am explicat că nu îmi terminasem
încă de ispăşit sentinţa pentru uciderea celor unsprezece
oameni. Dar el tot n-a renunţat.
În cele din urmă am acceptat să devin paznic de noapte la
docuri, cu trei lire pe săptămână şi locuinţă: un vagon
Pullman abandonat a devenit din acel moment celula mea de

212
 - JEFFREY ARCHER -

închisoare. Şi cred că mi-aş fi continuat de ispăşit sentinţa

pe viaţă dacă nu m-aş fi întâlnit cu domnişorul Harry Clifton.
Harry va pretinde, după mai mulţi ani, că eu îi creasem un
drum în viaţă. De fapt, el fusese cel care mă salvase pe mine.
Prima oară când l-am întâlnit pe domnişorul Harry, nu
cred că avea mai mult de patru sau cinci ani.
— Intră, băiete, i-am spus când l-am zărit venind în patru
labe spre vagon.
Dar el s-a ridicat şi a fugit.
În următoarea sâmbătă a ajuns să se uite pe geam. Am
încercat din nou.
— De ce nu intri, băiete? Nu te muşc, i-am zis, încercând
să-l liniştesc.
De data aceea a acceptat şi a deschis uşa, dar, după
câteva cuvinte, iar a fugit. Eram oare chiar atât de
înspăimântător?
În sâmbăta următoare, nu numai că a deschis uşa, ci a şi
rămas, privindu-mă sfidător. Am discutat cam o oră, cam
despre toate, de la Bristol City FC până la motivul pentru
care şerpii năpârlesc şi la cine a construit Clifton Suspension
Bridge, după care a spus:
— Trebuie să plec acum, domnule Tar, mama mă aşteaptă
acasă la ceai.
A plecat, dar s-a uitat de câteva ori în urmă.
După asta, Harry a venit să mă viziteze în fiecare sâmbătă
până ce s-a dus la şcoală, când a început să apară mai ales
dimineaţa. Mi-a luat ceva timp să-l conving pe băiat că
trebuie să meargă la şcoală ca să înveţe să scrie şi să
citească. Ca să fiu cinstit, n-aş fi reuşit fără ajutorul
domnişoarei Monday, a domnului Holcombe şi a vigilentei
mame a lui Harry. A fost nevoie de această echipă
formidabilă ca să-l facă pe Harry să înţeleagă ce potenţial
avea şi mi-am dat seama că reuşisem doar când şi-a făcut
timp să mă viziteze tot sâmbătă dimineaţa pentru că se
pregătea să obţină o bursă la St Bede’s.

213
 - JEFFREY ARCHER -

După ce Harry a intrat la şcoala nouă, nu m-am aşteptat

să-l mai văd până în vacanţa de Crăciun. Dar, spre surpriza
mea, l-am găsit la uşă la ora unsprezece în prima vineri
seara de la începutul trimestrului.
Mi-a spus că plecase de la St Bede’s pentru că un monitor
îl teroriza – să fiu al naibii dacă-mi amintesc numele lui – şi
voia să plece pe mare. Dacă ar fi făcut-o, bănuiesc că ar fi
ajuns amiral. Dar, din fericire, mi-a ascultat sfaturile şi s-a
întors la şcoală la timp pentru micul dejun din ziua
următoare.
Pentru că venea întotdeauna la docuri cu Stan Tancock, a
durat o vreme până ce mi-am dat seama că era de fapt
băiatul lui Arthur Clifton. Chiar m-a întrebat o dată dacă-l
cunoscusem pe tatăl lui şi i-am spus că da, că fusese un om
bun şi onest şi luptase cu vitejie în război. Apoi m-a întrebat
dacă ştiam cum a murit. I-am spus că nu ştiu. A fost singura
dată când l-am minţit pe băiat. Nu era dreptul meu să
nesocotesc dorinţele mamei lui.

***

Stăteam pe doc când a venit schimbul următor. Nimeni nu

se uita la mine, de parcă nici nu eram acolo şi îmi dădeam
seama că unii erau siguri că nu eram de fapt acolo. Nu mă
deranja pentru că îmi permitea să-mi ispăşesc sentinţa în
anonimat.
Arthur Clifton fusese un docher bun, unul dintre cei mai
buni şi-şi lua munca în serios, spre deosebire de prietenul lui
cel mai bun, Stan Tancock, care se ducea întotdeauna la
Porcul şi fluierul în drum spre casă. Adică în nopţile în care
reuşea să ajungă acasă.
L-am urmărit pe Clifton dispărând în cala navei Maple Leaf
să facă ultimele verificări înainte ca sudorii să sigileze chila
dublă. Probabil că sunetul puternic al sirenei care anunţa
schimbarea turei îi deranjase pe toţi; un schimb ieşea,
celălalt intra, iar sudorii trebuiau să intre repede ca să

214
 - JEFFREY ARCHER -

termine treaba până la sfârşitul schimbului şi să-şi câştige

prima. Nimeni nu s-a întrebat dacă Clifton ieşise din cală,
nici măcar eu.
Toţi am presupus că auzise sirena şi era printre sutele de
docheri care se îndreptau spre poartă, ca să ajungă acasă.
Spre deosebire de cumnatul lui, Clifton rareori se oprea să
bea ceva la Porcul şi fluierul, preferând să meargă direct pe
Still House Lane ca să fie împreună cu soţia şi copilul lui. În
acele zile nu-i cunoşteam nevasta şi copilul şi poate nici nu i-
aş fi cunoscut vreodată dacă Arthur Clifton s-ar fi întors
acasă în acea noapte.
Al doilea schimb lucra deja când l-am auzit pe Tancock
zbierând cât îl ţinea gura. L-am văzut arătând cu degetul
cala navei. Dar Haskins, şeful docherilor, l-a dat pur şi
simplu deoparte de parcă ar fi fost o muscă sâcâitoare.
Când Tancock şi-a dat seama că nu se înţelegea cu
Haskins, a coborât pasarela şi a început să alerge pe chei
către Barrington House. Haskins şi-a dat seama unde se
ducea Tancock, a luat-o după el şi aproape l-a ajuns din
urmă când acesta se năpustea pe uşa direcţiei liniei nautice.
Spre surpriza mea, după doar câteva minute, Tancock a
ieşit în fugă din clădire şi am fost şi mai surprins că Haskins
şi directorul executiv veneau în urma lui. Nu-mi dădeam
seama ce-l convinsese pe domnul Hugo să-şi părăsească
biroul după o discuţie aşa de scurtă cu Stan Tancock.
Mi-am dat repede seama de ce, pentru că, atunci când
domnul Hugo a ajuns la docuri, a ordonat ca întregul schimb
să lase jos uneltele, să oprească munca şi să tacă, de parcă
era Ziua Morţilor. Dar, după un minut, Haskins le-a ordonat
să-şi reia lucrul.
Atunci m-am gândit prima oară că Arthur Clifton ar fi
putut rămâne blocat în interiorul calei. Dar sigur că niciun
om nu putea fi atât de nesimţit dacă s-ar fi gândit, chiar o
clipă, că cineva ar fi putut fi închis de viu în mormântul din
oţel.

215
 - JEFFREY ARCHER -

Când sudorii s-au întors la lucru, domnul Hugo a discutat

iar cu Tancock înainte ca acesta să dispară pe porţile
şantierului. M-am uitat să văd dacă Haskins se luase iar
după ei, dar acesta era evident mai interesat să îndemne
lucrătorii să-şi depăşească limitele pentru a recupera timpul
pierdut ca un stăpân de galeră care-şi biciuia sclavii. După
un moment, domnul Hugo a coborât pasarela, s-a dus la
maşina lui şi a plecat către Barrington House.
Când m-am uitat din nou pe fereastra vagonului meu, l-
am văzut pe Tancock intrând pe poartă şi alergând către
Barrington House. De data aceasta a dispărut cam jumătate
de oră şi, când a reapărut, nu mai avea obrajii roşii de furie,
ci părea mult mai calm. Am crezut că-l găsise pe Clifton şi
voia doar să-l anunţe pe domnul Hugo.
M-am uitat spre biroul domnului Hugo şi l-am văzut la
geam, urmărindu-l pe Tancock în timp ce acesta pleca de pe
şantier. Nu s-a mişcat de la fereastră până ce acesta n-a
dispărut. După câteva minute, domnul Hugo a ieşit din
clădire, s-a dus la maşină şi a plecat.
Nu m-aş mai fi gândit la toate acestea dacă Arthur ar fi
apărut a doua zi dimineaţa la lucru, dar n-a apărut, nici
atunci, nici altă dată.
În dimineaţa următoare, detectivul inspector Blakemore
m-a vizitat în vagonul meu. Poţi să judeci adesea caracterul
unei persoane din felul în care-şi tratează semenii.
Blakemore era unul dintre rarii oameni care vedeau dincolo
de lungul nasului.
— Spuneţi că l-aţi văzut pe Stanley Tancock plecând din
Barrington House între şapte şi şapte jumătate ieri-seara?
— Da, aşa a fost, i-am spus eu.
— Părea să fie grăbit, sau neliniştit sau să încerce să se
strecoare fără să-l vadă cineva?
— Dimpotrivă, i-am zis eu. Îmi amintesc că m-am gândit
atunci că părea remarcabil de lipsit de griji având în vedere
împrejurările.
— Împrejurările? a repetat Blakemore.

216
 - JEFFREY ARCHER -

— Cu doar o oră sau cam aşa ceva mai înainte, protestase

că Arthur Clifton fusese închis în fundul dublu al calei lui
Maple Leaf şi că ei nu făceau nimic ca să-l ajute.
Blakemore a notat ce-i spusesem într-un carneţel.
— Aveţi idee unde s-a dus Tancock după aceea?
— Nu, i-am răspuns. Când l-am văzut ultima oară, ieşea
pe poarta şantierului împreună cu un coleg.
— Mulţumesc, domnule, a spus detectivul. Mi-aţi fost de
ajutor. De multă vreme nu-mi mai spusese cineva „domnule”.
Aţi vrea, când aveţi timp, să veniţi la secţie să daţi o
declaraţie în scris?
— Aş prefera să n-o fac, i-am spus eu, din motive
personale. Dar aş putea să scriu o declaraţie pe care o veţi
putea lua de la mine când doriţi.
— Este amabil din partea dumneavoastră, domnule.
Detectivul şi-a deschis servieta, a scos un formular de
declaraţie şi mi l-a dat. Apoi şi-a ridicat pălăria şi a spus:
— Mulţumesc, domnule. Ţinem legătura.
Dar nu l-am mai văzut de atunci.
După şase săptămâni, Stan Tancock a fost condamnat la
trei ani de închisoare pentru hoţie, cu domnul Hugo ca
martor principal al acuzării. Am asistat la fiecare zi a
procesului şi nu m-am îndoit nicio clipă care dintre ei era
vinovatul.

217
 - JEFFREY ARCHER -

28
— Încearcă să nu uiţi că mi-ai salvat viaţa.
— Mi-am petrecut ultimii douăzeci şi şase de ani
încercând să uit, i-a amintit Moş Jack.
— Dar tu ai salvat douăzeci şi patru de compatrioţi. Eşti
un erou al acestui oraş şi pare să nu-ţi pese deloc de asta.
Deci mă simt obligat să te întreb, Jack, cât timp mai ai de
gând să te torturezi singur?
— Până ce n-o să-i mai văd pe cei unsprezece oameni la fel
de clar cum te văd pe tine acum.
— Dar nu-ţi făceai decât datoria, a protestat sir Walter.
— Aşa mi s-a părut atunci, a recunoscut Jack.
— Deci ce s-a schimbat?
— Dacă aş putea răspunde la această întrebare, a replicat
Jack, nu am mai purta această discuţie.
— Dar eşti capabil să mai faci încă multe lucruri pentru
semenii tăi. De exemplu, tânărul tău prieten. Îmi tot spui că
e un chiulangiu, dar, dacă ar descoperi că eşti căpitanul
Jack Tarrant din regimentul Royal Gloucestershire, care a
dobândit medalia Victoria Cross, nu crezi că te-ar asculta cu
mai mult respect?
— Mai curând ar lua-o la goană, a comentat Jack. Oricum,
am alte planuri pentru tânărul Harry Clifton.
— Clifton, Clifton… a spus sir Walter. De ce mi se pare
numele acesta cunoscut?
— Tatăl lui Harry a fost prins în chila dublă a navei Maple
Leaf, şi nimeni n-a sărit să-l…
— Eu am auzit altceva, a zis sir Walter, schimbând tonul.
Mi s-a spus că Arthur Clifton şi-a părăsit nevasta pentru că
ea era, ca să spunem direct, o femeie cam uşuratică.
— N-ai auzit bine, a comentat Jack, pentru că pot să-ţi
spun că doamna Clifton este o femeie şarmantă şi deşteaptă
şi orice om norocos să se însoare cu ea nu ar dori niciodată
s-o părăsească.

218
 - JEFFREY ARCHER -

Sir Walter a părut şocat şi a durat o vreme până ce a

vorbit iar.
— Desigur nu crezi povestea aceea de adormit copiii cum
că ar fi fost prins în coca dublă a navei? a întrebat el încet.
— Mi-e teamă că da, Walter. Ştii, am fost martorul acelui
episod.
— Atunci de ce n-ai spus nimic atunci?
— Am spus. Când am fost interogat de detectivul
Blakemore în ziua următoare, i-am spus tot ce văzusem şi, la
cererea lui, i-am dat o declaraţie în scris.
— Atunci de ce n-a apărut declaraţia ta la procesul lui
Tancock? a întrebat sir Walter.
— Pentru că, de atunci, nu l-am mai văzut pe Blakemore.
Şi când m-am dus la poliţie, mi s-a spus că nu se mai ocupă
de caz, iar înlocuitorul lui a refuzat să discute cu mine.
— Eu l-am înlăturat pe Blakemore de la anchetarea
cazului, a spus sir Walter. Afurisitul încerca să-l acuze pe
Hugo că i-ar fi dat bani lui Tancock, ca să nu se mai
investigheze problema lui Clifton. Moş Jack a tăcut. Hai să
nu mai vorbim de asta, a continuat sir Walter. Ştiu că fiul
meu e departe de a fi perfect, dar refuz să cred…
— Poate nu vrei să crezi, a spus Moş Jack.
— Jack, de partea cui eşti?
— De partea dreptăţii. Aşa cum erai şi tu când ne-am
cunoscut.
— Şi aşa sunt şi în continuare, a spus sir Walter. Dar a
tăcut un timp înainte să continue. Vreau să-mi promiţi ceva,
Jack. Dacă afli vreodată ceva despre Hugo care ar putea
dăuna reputaţiei familiei, să nu eziţi să-mi spui.
— Ai cuvântul meu.
— Şi tu ai cuvântul meu, bătrâne, că nu voi ezita să-l dau
pe Hugo pe mâna poliţiei dacă voi afla că a încălcat legea.
— Să sperăm că nu va fi cazul, a zis Moş Jack.
— Aşa e, prietene. Să vorbim de lucruri mai plăcute. Ai
nevoie de ceva acum? Aş putea să…
— Ai nişte haine vechi care nu-ţi mai trebuie?

219
 - JEFFREY ARCHER -

Sir Walter a ridicat o sprânceană.

— Pot îndrăzni să întreb?
— Nu, nu poţi, a spus Moş Jack. Dar trebuie să vizitez un
anumit domn şi trebuie să fiu îmbrăcat corespunzător.

***

Moş Jack slăbise atât de rău în decursul anilor încât

hainele lui sir Walter atârnau pe el ca nişte cârpe şi, ca şi sir
Andrew Aguecheek, era cu câţiva centimetri mai înalt ca
vechiul lui prieten, aşa că a fost nevoit să desfacă tivul
pantalonilor şi chiar şi aşa, aceştia abia îi ajungeau până la
glezne. Dar simţea că acel costum din tweed şi cravata în
dungi îl vor ajuta la acea întâlnire.
Când Jack a ieşit din curtea şantierului pentru prima oară
după mulţi ani, câţiva cunoscuţi s-au întors să privească a
doua oară străinul elegant.
Când clopotul şcolii a bătut ora patru, Moş Jack s-a
strecurat la umbră în timp ce elevii gălăgioşi şi agitaţi se
scurgeau pe porţile de la Merrywood Elementary de parcă
ieşeau din închisoare.
Doamna Clifton stătea deja acolo de zece minute când
Harry şi-a zărit mama şi i-a permis cu neplăcere să-l ia de
mână. A naibii de frumoasă femeie, s-a gândit Moş Jack
urmărindu-i pe cei doi îndepărtându-se. Harry, ca de obicei,
sărind în sus şi în jos, trăncănind fără să se oprească, dând
dovadă de la fel de multă energie ca Rocketul lui Stephenson.
Moş Jack a aşteptat până ce ei au dispărut înainte să
traverseze drumul şi să intre în curtea şcolii. Dacă ar fi fost
îmbrăcat în hainele lui vechi, ar fi fost oprit de vreun paznic
cu mult înainte de a ajunge la poartă. S-a uitat în susul şi în
josul coridorului şi a zărit un profesor îndreptându-se spre
el.
— Îmi pare rău că vă deranjez, a spus Moş Jack, dar îl
caut pe domnul Holcombe.

220
 - JEFFREY ARCHER -

— A treia uşă pe stânga, bătrâne, a spus omul, arătând în

josul coridorului.
Moş Jack s-a oprit în faţa clasei domnului Holcombe şi a
bătut încet în uşă.
— Intră.
Moş Jack a deschis uşa şi a văzut un tânăr, cu roba
acoperită cu praf de cretă, aşezat la o masă în faţa unui şir
de pupitre goale, verificând caietele cu teme.
— Îmi pare rău că vă deranjez, a spus Moş Jack. Îl caut pe
domnul Holcombe.
— Atunci l-aţi găsit, a zis directorul, lăsând stiloul jos.
— Numele meu este Tar, a spus el, înaintând, dar prietenii
îmi spun Jack.
Faţa lui Holcombe s-a luminat.
— Cred că sunteţi cel pe care Harry Clifton îl vizitează în
fiecare dimineaţă.
— Mă tem că da, a recunoscut Moş Jack, îmi cer scuze.
— Nu este nevoie, a spus domnul Holcombe. Aş fi dorit
doar să am aceeaşi influenţă asupra lui ca şi dumneavoastră.
— De aceea am venit să vă văd, domnule Holcombe. Sunt
convins că Harry este un copil deosebit şi că va trebui să i se
dea toate şansele ca să-şi verifice talentele.
— Sunt de acord, a spus Holcombe. Şi bănuiesc că are un
talent despre care nu ştiţi nici dumneavoastră.
— Şi care ar fi acela?
— Are o voce de înger.
— Harry nu e înger, a comentat Moş Jack, zâmbind.
— Sunt de acord, dar acesta ar putea fi cel mai bun mod
de a-l aduce pe calea cea dreaptă.
— La ce vă gândiţi? a întrebat Moş Jack.
— E posibil să fie tentat să intre în corul de la Sfânta
Nativitate. Aşa că, dacă aţi fi amabil să-l convingeţi să apară
la şcoală mai des, ştiu că-l pot învăţa să scrie şi să citească.
— Şi de ce este asta atât de important pentru corul şcolii?
— Este obligatoriu la Sfânta Nativitate şi domnişoara
Monday, şefa corului, refuză să facă excepţii.

221
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci mă voi asigura că băiatul vine la ore, nu? a spus

Moş Jack.
— Aţi putea face chiar mai mult. În zilele în care nu vine la
şcoală, l-aţi putea învăţa dumneavoastră.
— Dar eu nu mai sunt autorizat să predau.
— Harry Clifton nu este impresionat de autorizaţii şi
amândoi ştim că vă ascultă. Poate aţi putea munci ca o
echipă.
— Dar dacă Harry va afla ce punem la cale, niciunul dintre
noi nu-l va mai vedea vreodată.
— Cât de bine îl cunoaşteţi, a comentat directorul,
suspinând. Va trebui să ne asigurăm că nu va afla.
— Asta ar putea fi greu de realizat, a spus Moş Jack, dar
sunt gata să încerc.
— Mulţumesc domnule, a spus domnul Holcombe.
Directorul a făcut o pauză înainte să continue. Mă întreb
dacă-mi permiteţi să vă strâng mâna. Moş Jack a fost
surprins când directorul i-a întins mâna şi i-a strâns-o cu
putere. Şi îmi permiteţi să vă spun că a fost o onoare să vă
întâlnesc, domnule căpitan Tarrant.
Moş Jack a părut înspăimântat.
— Cum aţi putut…
— Tata are încă o fotografie a dumneavoastră pe peretele
salonului.
— De ce? a întrebat Moş Jack.
— I-aţi salvat viaţa, domnule.

***

Vizitele lui Harry la Moş Jack au fost mai rare în

următoarele câteva săptămâni, până ce s-au întâlnit într-o
sâmbătă-dimineaţa. Moş Jack ştia că domnul Holcombe
avusese succes cu planul lui când Harry l-a întrebat dacă ar
putea veni la Sfânta Nativitate în duminica următoare ca să-l
audă cântând.

222
 - JEFFREY ARCHER -

Duminică-dimineaţa, Moş Jack s-a sculat devreme, a

folosit sala de baie particulară a lui sir Walter de la etajul al
cincilea de la Barrington House ca să facă un duş, o invenţie
recentă şi şi-a aranjat chiar şi barba, după care s-a îmbrăcat
în alt costum pe care i-l dăduse sir Walter.
A ajuns la Sfânta Nativitate chiar înainte de începerea
slujbei şi s-a strecurat în rândul din spate, la marginea
stranei. A zărit-o pe doamna Clifton în rândul al treilea,
aşezată între, probabil, părinţii ei. Iar pe domnişoara
Monday, ar fi putut s-o recunoască într-o congregaţie
formată dintr-o mie de oameni.
Domnul Holcombe nu exagerase când vorbise despre
calitatea vocii lui Harry. Era cea mai bună pe care şi-o putea
aminti din zilele petrecute la Catedrala Wells. De îndată ce
băiatul a deschis gura să cânte „Condu-mă, Doamne”, Moş
Jack a fost încredinţat că protejatul său avea un dar
remarcabil.
După ce reverendul Watts a dat binecuvântarea finală,
Moş Jack s-a strecurat afară din biserică şi s-a îndreptat
către docuri. Va trebui să aştepte până duminica viitoare
înainte de a-i putea spune băiatului cât de mult îi plăcuse
cum cântase.
Când se întorcea, Moş Jack şi-a amintit reproşul lui sir
Walter: „Ai putea face atât de multe pentru Harry dacă ai
ceda la viaţa ta de sihastru”. S-a gândit la vorbele lui Sir
Walter, dar nu era pregătit încă să-şi scoată cătuşele
vinovăţiei. Dar ştia pe cineva care va putea schimba viaţa lui
Harry, cineva care fusese cu el în acea zi cumplită, un bărbat
cu care nu mai vorbise de douăzeci şi cinci de ani, un bărbat
care preda la şcoala de la care veneau coriştii la St Mary
Redcliffe. Din păcate, Merrywood Elementary nu era un loc
din care se alegeau bursierii pentru cor, aşa că omul va
trebui îndreptat în direcţia potrivită.
Singura teamă a lui Moş Jack era că locotenentul
Frobisher s-ar putea să-l fi uitat.

223
 - JEFFREY ARCHER -

29
Moş Jack a aşteptat până ce Hugo a plecat de la
Barrington House, dar a mai durat încă o jumătate de oră
până ce lumina s-a stins în camera domnişoarei Potts.
Jack a ieşit din vagonul lui şi s-a îndreptat încet spre
Barrington House, conştient că mai avea doar jumătate de
oră înainte de sosirea femeilor de serviciu. S-a strecurat în
clădirea întunecată şi a urcat pe scări până la etajul cinci…
După douăzeci şi cinci de ani în care sir Walter se făcea că
nu vede, îşi putea găsi drumul pe întuneric, ca o pisică, la
uşa pe care scria „Director Executiv”.
S-a aşezat pe biroul lui Hugo. A aprins lumina; dacă ar fi
observat cineva, ar fi presupus doar că domnişoara Potts
muncea mai târziu. A scotocit prin cartea de telefon până ce
a găsit la „St”: Andrew’s, Bartholomew’s, Beatrice’s, Bede’s.
A ridicat receptorul pentru prima oară în viaţa lui, nu prea
sigur ce urma să facă în continuare. Pe fir s-a auzit o voce:
— Numărul, vă rog?
— TEM 8612, a spus Jack, cu degetul pe număr.
— Mulţumesc, domnule.
În timp ce aştepta, Moş Jack devenea din ce în ce mai
nervos. Ce va spune dacă va răspunde altcineva? Va lăsa
receptorul jos. A luat o hârtie din buzunar, a desfăcut-o şi a
pus-o pe birou, în faţa lui. A auzit apoi o sonerie, urmată de
un clic, după care vocea unui bărbat.
— Casa Frobisher.
— Noel Frobisher? a întrebat, amintindu-şi că fiecare casă
de la St Bede’s era denumită după şeful ei.
S-a uitat la hârtie, fiecare rând fusese elaborat cu atenţie
şi repetat de nenumărate ori.
— La telefon, a spus Frobisher, evident surprins să audă o
voce necunoscută adresându-i-se pe numele de botez. A
urmat o tăcere lungă. E cineva acolo? a întrebat Frobisher,
părând puţin iritat.
— Da, căpitanul Jack Tarrant.
224
 - JEFFREY ARCHER -

A urmat o tăcere şi mai lungă, după care Frobisher a spus:

— Bună seara, domnule.
— Iartă-mă că te sun aşa de târziu, bătrâne, dar am nevoie
de sfatul tău.
— Nicio problemă, domnule. Este o onoare să discut cu
dumneavoastră după atâţia ani.
— Eşti amabil, a zis Moş Jack. Voi încerca să nu îţi iau
prea mult timp, dar vreau să ştiu dacă St Bede’s încă mai dă
tenori pentru corul de la St Mary Redcliffe?
— Da, domnule. În ciuda multor schimbări din zilele
noastre, acest lucru a rămas la fel.
— Şi, în zilele mele, a continuat Moş Jack, şcoala oferea în
fiecare an o bursă tenorului care dovedea un talent
excepţional.
— Încă o facem, domnule. De fapt, vom analiza cererile în
următoarele săptămâni.
— De la orice şcoală din comitat?
— Da, de la orice şcoală care ne prezintă un tenor
remarcabil. Dar solicitanţii trebuie să aibă şi o bună
pregătire teoretică.
— Ei, dacă acesta este cazul, a spus Moş Jack, aş vrea să
vă prezint un candidat.
— Desigur, domnule. La ce şcoală studiază băiatul în acest
moment?
— Merrywood Elementary.
A urmat o altă tăcere lungă.
— Trebuie să recunosc că ar fi prima oară când avem un
solicitant de la această şcoală. Ştiţi, din întâmplare, numele
profesorului de muzică?
— Nu are niciun profesor de muzică, a spus Moş Jack, dar
ar trebui să discuţi cu profesorul băiatului, domnul
Holcombe, care te va prezenta şefei corului.
— Pot să ştiu numele băiatului? a spus Frobisher.
— Harry Clifton. Dacă vrei să-l auzi cântând, îţi recomand
să te duci la slujba de dimineaţă de la biserici Sfânta
Nativitate, în duminica asta.

225
 - JEFFREY ARCHER -

— Veţi fi şi dumneavoastră acolo, domnule?

— Nu, a spus Moş Jack.
— Şi cum pot lua legătura cu dumneavoastră după ce-l voi
auzi pe băiat cântând? a întrebat Frobisher.
— Nu poţi, a spus Moş Jack hotărât şi a închis telefonul.
În timp ce-şi împăturea hârtia şi o punea la loc în
buzunar, ar fi putut jura că aude nişte paşi pe pietrişul de
afară. A stins repede lumina şi s-a strecurat afară din biroul
domnului Hugo pe coridor.
A auzit o uşă deschizându-se şi voci pe scări. Ultimul
lucru de care avea nevoie era să fie găsit la etajul cinci, care
era interzis tuturor cu excepţia şefilor companiei îi
domnişoarei Potts.
A început să coboare încet scările. Ajunsese deja la etajul
trei când a văzut-o pe doamna Nettles îndreptându-se spre
el, cu un mop în mână, o găleată în cealaltă şi o femeie pe
care nu o ştia alături.
— Bună seara, doamnă Nettles, a spus Moş Jack. Ce seară
plăcută e ca să-mi fac turele.
— Bună seara, Jack, a răspuns ea, trecând pe lângă el.
De îndată ce a dat colţul, s-a oprit şi a ascultat cu atenţie.
— Ăsta-i Moş Jack, a auzit-o spunând pe doamna Nettles.
Aşa-numitul paznic de noapte. E complet ţicnit, dar nu face
rău nimănui. Aşa că, dacă dai peste el, ignoră-l…
Moş Jack a chicotit în timp ce vocea ei se auzea din ce în
ce mai încet cu fiecare pas pe care-l făcea.
Când s-a întors în vagonul lui, s-a întrebat cât va mai dura
până ce Harry va veni să-i ceară sfatul dacă ar trebui să
depună o cerere pentru o bursă de cor la St Bede’s.

226
 - JEFFREY ARCHER -

30
Harry a bătut la uşa vagonului, a intrat şi s-a aşezat în
faţa lui Moş Jack, la clasa întâi.
În timpul trimestrului la St Bede’s, Harry reuşise să-l vadă
pe Moş Jack doar sâmbătă-dimineaţa. Jack venise şi el să-l
asculte la slujbele matinale la St Mary Redcliffe, unde, în
strana din spate, era încântat urmărindu-i pe domnul
Frobisher şi domnul Holcombe strălucind de mândrie
auzindu-i protejatul.
În vacanţe, Moş Jack nu putea fi sigur când urma să
apară exact Harry pentru că acesta considera vagonul ca pe
un al doilea cămin. Ori de câte ori se întorcea la St Bede’s la
începutul unui nou trimestru, Moş Jack simţea lipsa
băiatului. A fost impresionat când doamna Clifton l-a descris
ca fiind tatăl pe care Harry nu-l avusese niciodată. De fapt,
Harry era fiul pe care şi-l dorise întotdeauna.
— Ai terminat mai devreme dusul ziarelor? a spus Moş
Jack, frecându-se la ochi şi clipind când Harry a intrat în
vagon în acea dimineaţă.
— Nu, doar că ai aţipit tu, bătrâne, a spus Harry, dându-i
un Times din ziua trecută.
— Şi tu eşti din ce în ce mai obraznic, tinere, a spui Moş
Jack rânjind. Deci, cum a mers împrăştiatul ziarelor?
— Bine. Cred că voi reuşi să strâng destui bani ca să-i
cumpăr mamei un ceas.
— Un cadou bine-venit, având în vedere noua slujbă a ei.
Dar ţi-l poţi permite?
— Am economisit deja patru şilingi, a spus Harry. Cred că
voi avea şase până la sfârşitul vacanţei.
— Şi te-ai hotărât care ceas îl vrei?
— Da, este în vitrina domnului Deakins, dar nu va mai fi
acolo mult timp, a spus Harry, zâmbind.
Deakins. Un nume pe care Moş Jack nu-l va putea uita
niciodată.
— Cât costă? a întrebat el.
227
 - JEFFREY ARCHER -

— Habar n-am, a recunoscut Harry. Nu-l întreb pe domnul

Deakins decât cu o zi înainte de a mă întoarce la şcoală.
Moş Jack nu era sigur cum să-i spună băiatului că şase
şilingi nu ajungeau pentru un ceas, aşa că a schimbat
subiectul.
— Sper că dusul ziarelor nu te împiedică să înveţi. Sunt
sigur că nu trebuie să-ţi amintesc că examenele se apropie.
— Eşti mai rău decât Frob, a spus Harry, dar poţi fi
liniştit, pentru că stau două ore în fiecare dimineaţă în
bibliotecă cu Deakins şi alte două în majoritatea după-
amiezilor.
— În majoritatea?
— Ei, eu şi Giles mai mergem din când în când la filme, iar
Gloucestershire vor juca contra Yorkshire acasă săptămâna
viitoare, şi va fi o ocazie să-l vedem pe Herbert Sutcliffe la
bătaie.
— Îţi va lipsi Giles când se va duce la Eton, a comentat
Moş Jack.
— Încă se luptă cu tatăl lui să-l lase să vină cu mine şi
Deakins la BGS.
— Cu Deakins şi cu mine, l-a corectat Moş Jack. Şi, fii
atent, dacă domnul Hugo s-a hotărât, Giles nu-i va putea
schimba singur părerea.
— Domnul Barrington nu mă place, a spus Harry, luându-
l pe Moş Jack prin surprindere.
— De ce spui asta?
— Mă tratează altfel decât pe ceilalţi băieţi de la St Bede’s
Parcă n-aş fi suficient de bun ca să fiu prieten cu fiul lui.
— Vei avea de-a face cu astfel de probleme toată viaţa,
Harry, a spus Moş Jack. Englezii sunt cei mai mari snobi din
lume şi, în majoritatea cazurilor, fără niciun motiv. Cu cât e
talentul mai mic, cu atât e snobismul mai mare, din
experienţa mea. Doar aşa „clasele de sus” speră să
supravieţuiască. Fii atent, băiete, nu le pasă de cei porniţi de
jos, ca tine, care intră în clubul lor fără invitaţie.
— Dar tu nu te porţi aşa cu mine, a spus Harry.

228
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta pentru că eu nu fac parte din clasele de sus, a zis

Moş Jack, râzând.
— Poate nu, dar mama zice că eşti de primă clasă, a
comentat Harry, şi aşa vreau să fiu şi eu.
Nu ajuta faptul că Moş Jack nu-i putea spune lui Harry
adevăratul motiv pentru care domnul Hugo se purta aşa cu
el. Ar fi dorit uneori să nu fie în locul nepotrivit în momentul
nepotrivit şi să nu fi văzut ce se întâmplase în ziua în care
murise tatăl băiatului.
— Iar ai adormit, bătrâne? a întrebat Harry. Pentru că nu
pot să stau toată ziua cu tine la discuţii. I-am promit mamei
că mă întâlnesc cu ea la Clarks, pe Broad, pentru că vrea să-
mi cumpere nişte pantofi noi. Nu că aş şti ce are perechea pe
care o port.
— Mama ta e o femeie deosebită, a spus Moş Jack.
— De aia vreau să-i cumpăr un ceas, a spus Harry.

***

Clopoţelul de deasupra uşii a sunat când a intrat în

magazin. Moş Jack spera că trecuse suficient de mult timp
ca să fie sigur că soldatul Deakins nu-l mai ţinea minte.
— Bună dimineaţa, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
Moş Jack l-a recunoscut pe Deakins imediat. A zâmbit şi
s-a dus spre vitrina cu ceasuri şi a studiat cele două ceasuri
de pe rândul de sus.
— Vreau să ştiu cât costă acest Ingersoll.
— Modelul pentru doamne sau pentru domni? a întrebat
Deakins, ieşind din spatele tejghelei.
— De doamne, a zis Moş Jack.
Deakins a descuiat vitrina cu o mână, a scos ceasul de pe
raft, a verificat eticheta şi a spus:
— Şaisprezece şilingi, domnule.
— Bine, a zis Moş Jack şi a pus o bancnotă de zece şilingi
pe tejghea. Domnul Deakins a părut şi mai uimit. Când
Harry Clifton o să întrebe cât costă ceasul, domnule Deakins,

229
 - JEFFREY ARCHER -

vă rog să-i spuneţi că şase şilingi, pentru că doar atât va

avea când va înceta să lucreze pentru dumneavoastră şi ştiu
că vrea să îl dăruiască mamei sale.
— Cred că sunteţi Moş Jack, a spus Deakins. Va fi aşa de
emoţionat că dumneavoastră…
— Dar nu îi veţi spune, a zis Moş Jack, privindu-l în ochi
pe Deakins. Vreau ca el să creadă că ceasul costă şase
şilingi.
— Înţeleg, a spus Deakins, punând ceasul la loc.
— Şi cât costă ceasul pentru domni?
— O liră.
— Pot să vă las pentru el încă zece şilingi ca depozit şi să
vă mai dau jumătate de coroană pe săptămână până luna
viitoare până ce se va strânge toată suma?
— E acceptabil, domnule. Dar n-aţi dori să-l încercaţi mai
întâi?
— Nu, mulţumesc, a zis Moş Jack. Nu e pentru mine. I-l
voi da lui Harry cadou când va câştiga bursa la liceul din
Bristol.
— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, a spus domnul
Deakins, dacă fiul meu, Algy, va fi suficient de norocos ca să
câştige una.
— Atunci mai bine aţi mai comanda repede încă unul, a
spus Moş Jack, pentru că Harry mi-a spus că fiul
dumneavoastră va câştiga sigur o bursă.
Domnul Deakins a râs şi l-a privit mai atent pe Moş Jack.
— Ne-am mai întâlnit cumva, domnule?
— Nu cred, a spus Moş Jack, şi a plecat din magazin fără
să mai spună un cuvânt.

230
 - JEFFREY ARCHER -

31
— Dacă Mahomed nu vine la munte…
Moş Jack a zâmbit când se ridica să-l întâmpine pe
domnul Holcombe şi să-i ofere un scaun.
— Vrei să vii cu mine în vagonul-restaurant să bem ceai? a
întrebat Moş Jack. Doamna Clifton a fost foarte amabilă şi
m-a aprovizionat cu o cutie excelentă de Earl Grey.
— Nu, mulţumesc, domnule, a spus Holcombe. Chiar mai
înainte am luat micul dejun.
— Deci băiatul a ratat la mustaţă bursa, a spus Moş Jack,
presupunând că acela era motivul vizitei directorului.
— A eşuat, după cum spune Harry, a zis Holcombe, cu
toate că a ieşit al şaptesprezecelea din trei sute şi i s-a oferit
un loc la şcoală, acum, în septembrie.
— Dar va putea accepta oferta? O va împovăra prea mult
pe mama lui.
— Dacă nu va cădea vreo bombă, îl va putea întreţine pe
băiat în următorii cinci ani.
— Chiar şi aşa, Harry nu-şi va putea permite micile
suplimente pe care ceilalţi băieţi le consideră dreptul lor.
— Se poate, dar am reuşit să acopăr unele dintre
cheltuielile suplimentare pentru şcoală, aşa că va putea să
mai participe la cel puţin două dintre cele trei activităţi
suplimentare pe care şi le doreşte.
— Lasă-mă să ghicesc, a spus Moş Jack. Corul, clubul de
teatru şi…
— Artă, a spus Holcombe. Domnişoara Monday şi
domnişoara Tilly şi-au luat responsabilitatea pentru
excursiile corului, eu mă ocup de clubul de teatru şi…
— Deci mie mi-a rămas arta, a spus Moş Jack. Noua lui
pasiune. Pot să mă descurc cu Harry când e vorba de
Rembrandt şi Vermeer, chiar şi de tipul ăsta nou, Matisse.
Acum încearcă să-mi atragă atenţia asupra unui spaniol
numit Picasso, dar nu mă descurc.
— Nici eu n-am auzit de el, a recunoscut Holcombe.
231
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi mă îndoiesc că vei auzi vreodată, a spus Moş Jack,

dar nu-i spune lui Harry că am zis aşa ceva. A cules o
cutiuţă mică din tablă, a deschis-o şi a scos trei bancnote şi
aproape toate monedele pe care le avea.
— Nu, nu, a protestat Holcombe. Nu de aceea am venit
aici. De fapt, am de gând să-l vizitez pe domnul Craddick mai
târziu în după-masa aceasta şi sunt sigur că el va…
— Cred că vei afla că eu am prioritate în faţa domnului
Craddick, a spus Moş Jack, dându-i banii.
— Foarte generos din partea dumneavoastră.
— Bani bine cheltuiţi, a spus Moş Jack, chiar dacă sunt o
nimica toată. Cel puţin tata ar fi de acord, a adăugat el după
aceea.
— Tata? a repetat Holcombe.
— Este preot la catedrala Wells.
— Nu ştiam, a spus Holcombe. Deci sunteţi în stare să-l
vizitaţi din când în când.
— Din păcate, nu. Mă tem că sunt fiul risipitor modern, a
spus Moş Jack. Nu doresc să continui de-a lungul acestui
drum. Şi acum spune-mi, tinere, de ce ai venit şi mă vizitezi?
— Nu-mi amintesc ultima oară când cineva mi-a spus
„tinere”.
— Fii mulţumit că ţi se mai spune aşa, a zis Moş Jack.
Holcombe a râs.
— Am două bilete la piesa de la şcoală, Iulius Cezar. Cum
joacă şi Harry în ea, m-am gândit că aţi dori să mă însoţiţi la
premieră.
— Ştiam că repetă ceva, a spus Moş Jack. Ce rol a primit?
— Cenna, a spus Holcombe.
— Atunci o să aflăm de ce e în stare.
Holcombe s-a aplecat.
— Înseamnă că veţi veni?
— Mă tem că nu, a spus Moş Jack, ridicând o mână. Este
foarte amabil că te-ai gândit la mine, Holcombe, dar nu sunt
gata încă pentru un spectacol, nici măcar ca spectator.

232
 - JEFFREY ARCHER -

***

Moş Jack a fost dezamăgit că nu putea să-l vadă pe Harry

în spectacolul şcolii şi a trebuit să se mulţumească doar cu
povestirea băiatului despre felul în care jucase. În anul
următor, când Holcombe a sugerat că ar trebui să asiste
pentru că rolurile lui Harry erau mai mari, aproape a cedat,
dar abia când Harry a jucat rolul lui Puck, un an mai târziu,
şi-a permis ca visul să devină realitate.
Deşi încă îi era teamă de mulţimi, Moş Jack s-a decis să se
strecoare în spatele sălii, unde nu risca să-l vadă nimeni sau,
şi mai rău, să-l recunoască.
În timp ce-şi aranja barba în baia de la etajul cinci de la
Barrington House a observat articolul de fond al tabloidului
local pe care-l uitase cineva acolo. Ceainăria lui Tilly a ars din
temelii. Se bănuieşte incendiere. Când a văzut fotografia de
dedesubt, i s-a făcut rău; doamna Clifton stătea pe jos,
înconjurată de personalul ceainăriei, uitându-se la resturile
fumegânde ale magazinului. În pagina 11, restul povestirii.
Moş Jack a urmat instrucţiunea, dar nu era nicio pagină 11.
A ieşit repede din baie, sperând să găsească pagina lipsă
pe biroul domnişoarei Potts. Nu s-a mirat văzând că biroul
era curat şi coşul de gunoi fusese golit. A deschis uşurel uşa
camerei directorului executiv, s-a uitat înăuntru şi a văzut
pagina lipsă pe biroul domnului Hugo. S-a aşezat pe
bancheta îmbrăcată în piele şi a început să citească.
Prima reacţie a lui Jack după ce a citit articolul a fost să
se întrebe dacă Harry va trebui să părăsească şcoala.
În articol era scris că, dacă asigurările nu vor plăti toată
suma, doamna Clifton s-ar putea aştepta la un faliment.
Reporterul continua spunând că purtătorul de cuvânt al
companiei de asigurări afirma că aceasta nu va plăti nicio
para chioară până ce poliţia nu va elimina toţi suspecţii din
anchetă. Oare ce altceva va mai putea merge rău pentru
biata femeie, s-a întrebat Moş Jack.

233
 - JEFFREY ARCHER -

Reporterul avusese grijă să n-o pomenească pe Maisie pe

nume, dar Jack ştia de ce fotografia ei fusese pusă pe prima
pagină a ziarului. A continuat să citească articolul. Când a
aflat că detectivul-inspector Blakemore se ocupa de caz, a
simţit puţină speranţă. Nu-i va lua mult acelui domn să-şi
dea seama că doamna Clifton făcea parte dintre cei care
construiesc, nu incendiază.
Când Moş Jack a pus ziarul înapoi pe biroul domnului
Hugo, a observat prima oară scrisoarea. Ar fi ignorat-o,
considerând că nu e treaba lui, dacă n-ar fi văzut numele
„Doamna Clifton” în primul paragraf.
A început să citească scrisoarea şi i-a venit greu să creadă
că Hugo Barrington fusese cel care depusese cele cinci sute
de lire cu care doamna Clifton reuşise să cumpere Tilly’s. De
ce ar fi vrut s-o ajute pe Maisie, s-a întrebat el. Era posibil să
simtă remuşcări pentru moartea soţului ei? Sau îi era ruşine
că trimisese un om nevinovat în închisoare pentru o crimă pe
care n-o săvârşise? Desigur că-i dăduse lui Tancock slujba
înapoi în momentul în care acesta fusese eliberat. Moş Jack
a început să se întrebe dacă n-ar trebui să-i acorde lui Hugo
puţină încredere. Şi-a amintit vorbele lui sir Walter: „Nu e
chiar aşa de rău, să ştii.”
A mai citit o dată scrisoarea. Era de la domnul
Prendergast, directorul de la National Provincial Bank, care-i
scria că insistase ca asigurările să-şi respecte obligaţiile
contractuale şi să-i plătească doamnei Clifton întreaga
valoare a poliţei, care era de 600 de lire. Doamna Clifton,
menţiona Prendergast, era nevinovată şi detectivul
Blakemore informase banca de faptul că ea nu mai era
suspectată.
În ultimul paragraf al scrisorii sale, Prendergast sugera ca
el şi Barrington să se întâlnească cât mai curând pentru a
rezolva problema, pentru ca doamna Clifton să primească
întreaga sumă la care avea dreptul. Moş Jack s-a uitat în sus
când micuţul ceas de pe birou a sunat de şapte ori.

234
 - JEFFREY ARCHER -

A stins lumina, a fugit pe coridor şi a coborât scările. Nu

voia să întârzie la spectacolul lui Harry.

235
 - JEFFREY ARCHER -

32
Când Moş Jack a ajuns acasă târziu în acea seară, a luat
un ziar The Times pe care-l lăsase Harry pentru el mai
devreme. Nu s-a uitat la reclamele de pe prima pagină,
pentru că nu avea nevoie de un joben nou, o pereche de
suspensoare sau de ediţia princeps a romanului La răscruce
de vânturi.
A întors pagina şi a văzut o fotografie a regelui Edward
VIII, aflat într-o croazieră pe un iaht pe Mediterana. Lângă el
era o femeie numită doamna Simpson. Reportajul era scris
ambiguu, dar chiar şi ziaristul încerca să susţină dorinţa
tânărului rege de a se însura cu o femeie divorţată. Asta l-a
întristat pe Moş Jack, deoarece îl admira pe Edward, mai
ales după ce vizitase minerii din Ţara Galilor cu un an
înainte şi era clar impresionat de suferinţele acestora. Dar,
după cum obişnuia să spună bătrâna lui dădacă,
întotdeauna se plânge înainte de culcare.
Moş Jack a petrecut mult timp citind un reportaj despre
Legea reformei taxelor, care trecuse de o a doua citire în
parlament, în ciuda faptului că Winston Churchill declarase
că nu era bună de nimic şi nimeni nu va profita de ea, nici
măcar guvernul la alegeri.
A întors pagina şi a aflat că BBC-ul făcuse prima emisiune
de televiziune de la Alexandra Palace. Aceasta era o idee pe
care nu prea reuşea s-o înţeleagă. Cum putea fi transmisă o
imagine în camera cuiva? El nu avea nici măcar un radio şi
nu avea nici cea mai mică dorinţă să-şi cumpere un televizor.
S-a dus la pagina de sport unde a găsit o fotografie a lui
Fred Perry, îmbrăcat elegant, sub titlul: De trei ori campion la
Wimbledon, favorit la turneul American Open. Corespondentul
sportiv sugera că unii dintre concurenţii străini vor purta
şorturi la Forest Hills, alt lucru pe care Moş Jack nu-l putea
înţelege.

236
 - JEFFREY ARCHER -

Ca întotdeauna când citea The Times, Moş Jack lăsa

necrologul la urmă. Ajunsese la vârsta la care mureau
oameni mai tineri decât el, şi nu doar în războaie.
Când a întors pagina, s-a albit la faţă şi s-a întristat peste
măsură. A durat mult până ce a citit necrologul reverendului
Thomas Alexander Tarrant, preot oficiant la catedrala din
Wells, descris ca un om sfânt. Când Moş Jack a terminat să
citească necrologul tatălui său, a simţit că îi este ruşine.

***

— Şapte lire şi patru şilingi? a repetat Moş Jack. Dar

credeam că aţi primit cecul de la Compania de Asigurare
pentru Bristol şi Anglia de Vest „complet şi final”, dacă-mi
amintesc cuvintele.
— Da, a spus Maisie, dar după ce am plătit împrumutul
original, dobânda compusă pe acel împrumut şi taxele
băncii, am mai rămas cu şapte lire şi patru şilingi.
— Sunt aşa de naiv, a spus Moş Jack. Poţi să crezi că mi-
am închipuit o clipă că Barrington vrea să ajute?
— Nu eşti nici pe jumătate la fel de naiv ca mine, a spus
Maisie. Pentru că, dacă m-aş fi gândit măcar o clipă că omul
ăsta era implicat, n-aş fi luat niciun bănuţ de la el şi, pentru
că a făcut-o, am pierdut totul. Chiar şi slujba la hotel.
— Dar de ce? a întrebat Moş Jack. Domnul Frampton a
spus întotdeauna că eşti de neînlocuit.
— Ei, se pare că nu mai e cazul. Când l-am întrebat de ce
mă concediază, a refuzat să-mi dea vreo explicaţie, mi-a spus
numai că a primit o plângere referitoare la mine dintr-o
sursă „anonimă”. Nu poate să fie o coincidenţă faptul că am
fost concediată la o zi după ce „sursa anonimă” a venit la
hotel să discute cu directorul.
— L-ai văzut pe Barrington intrând în hotel? a întrebat
Moş Jack.
— Nu, dar l-am văzut ieşind. Nu uita, mă ascunsesem în
spatele maşinii lui, aşteptându-l.

237
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, a spus Moş Jack. Deci ce s-a întâmplat când ai

vorbit cu el despre Harry?
— Când eram în maşină, a zis Maisie, a admis oarecum că
era responsabil pentru moartea lui Arthur.
— A făcut-o după atâţia ani? a spus Moş Jack,
neîncrezător.
— Nu chiar, a zis Maisie. Mai mult i-a scăpat fără să vrea,
dar când i-am lăsat plicul cu factura pentru taxele
trimestrului următor pe bancheta din spate a maşinii, a pus-
o în buzunar şi a spus că o să vadă ce va putea face pentru a
ajuta.
— Şi tu l-ai crezut?
— M-a momit bine, a admis Maisie, pentru că atunci când
a oprit maşina, chiar a coborât din maşină să-mi deschidă
portiera. Dar când am coborât şi eu, m-a trântit pe jos, a luat
factura şi a rupt-o, pe urmă a plecat.
— Aşa ai căpătat ochiul vânăt?
Maisie a încuviinţat.
— Şi m-a avertizat că mă va interna într-un azil de nebuni
dacă mă voi adresa soţiei sale.
— Asta e un bluf, a spus Moş Jack, pentru că nici măcar
el n-ar putea scăpa de o astfel de acuzaţie.
— S-ar putea să ai dreptate, a spus Maisie, dar nu e un
risc pe care doresc să mi-l asum.
— Şi dacă-i vei spune doamnei Barrington că soţul ei este
responsabil pentru moartea lui Arthur, a spus Moş Jack, el
va spune doar că eşti sora lui Stan Tancock şi va înlătura
orice acuzaţie.
— Posibil, a comentat Maisie. Dar nu va înlătura aşa uşor
acuzaţia că Harry ar putea fi copilul soţului ei…
Moş Jack a rămas împietrit pe când încerca să înţeleagă
implicaţiile vorbelor lui Maisie.
— Nu sunt doar naiv, a spus el în cele din urmă, dar cred
că sunt cam greu de cap. Lui Hugo Barrington n-o să-i pese
dacă soţia lui crede sau nu că el a fost implicat în moartea

238
 - JEFFREY ARCHER -

soţului tău. Frica lui cea mai mare este că Harry va afla
vreodată că el ar putea să fie tatăl lui…
— Dar nu-i voi spune niciodată lui Harry, a zis Maisie.
Ultimul lucru pe care-l doresc este ca el să-şi petreacă restul
vieţii întrebându-se cine este tatăl lui.
— Chiar pe asta se bazează Barrington. Şi acum că le-a
înfrânt, va încerca să-l distrugă şi pe Harry.
— Dar de ce? a întrebat Maisie. Harry nu i-a făcut niciun
rău.
— Sigur că nu, dar dacă Harry va putea dovedi că este fiul
cel mai mare al lui Hugo Barrington, va moşteni nu numai
titlul, ci şi toate proprietăţile lui şi Giles va sfârşi prin a nu
mai avea nimic.
A fost rândul lui Maisie să rămână fără glas.
— Deci, acum că am descoperit adevăratul motiv pentru
care Barrington este aşa de pornit să-l elimine pe Harry din
liceu, poate a venit momentul să-i fac o vizită lui sir Walter şi
să-i spun câteva lucruri neplăcute despre fiul lui.
— Nu, te rog, nu face asta, l-a implorat Maisie.
— De ce nu? Ar putea fi singura noastră şansă să-l ţinem
pe Harry la BGS.
— Posibil, dar asta ar duce sigur la concedierea fratelui
meu, Stan, şi la Dumnezeu mai ştie de ce va fi Barrington în
stare.
Moş Jack a tăcut o vreme. Apoi i-a zis:
— Dacă nu mă laşi să-i spun lui sir Walter adevărul, va
trebui să mă bălăcesc prin canalul pe care-l ocupă acum
Hugo Barrington.

239
 - JEFFREY ARCHER -

33
— Ce doriţi? a întrebat domnişoara Potts, nesigură că
auzise bine.
— O întrevedere particulară cu domnul Hugo, a spus Moş
Jack.
— Şi pot să întreb care ar fi scopul acestei întâlniri? a
spus ea, neîncercând să-şi ascundă sarcasmul din voce.
— Viitorul fiului său.
— Aşteptaţi o clipă. Voi vedea dacă domnul Barrington
poate să vă primească.
Domnişoara Potts a bătut încet la uşa directorului executiv
şi a dispărut înăuntru. S-a întors după o clipă cu privirea
surprinsă.
— Domnul Barrington vă poate primi acum, a zis ea,
ţinându-i uşa deschisă.
Moş Jack n-a rezistat să nu zâmbească când a trecut pe
lângă ea. Hugo Barrington s-a uitat în sus de la biroul la care
stătea. Nu i-a oferit bătrânului un scaun şi nici n-a încercat
să dea mâna cu el.
— Şi din ce motiv v-ar putea interesa viitorul lui Giles? a
întrebat Barrington.
— Niciunul, a admis Moş Jack. Sunt interesat de viitorul
celuilalt fiu al dumneavoastră.
— Despre ce naiba vorbiţi? a spus Barrington, puţin cam
tare.
— Dacă aţi fi ştiut, nu aţi fi fost de acord să mă vedeţi, a
replicat Moş Jack, dispreţuitor.
Domnul Barrington s-a albit la faţă. Moş Jack chiar s-a
întrebat dacă nu cumva avea de gând să leşine.
— Ce vreţi de la mine? a spus acesta, într-un târziu.
— Toată viaţa aţi fost comerciant, a spus Moş Jack, iar eu
am ceva cu care se poate face comerţ.
— Ce anume?
— A doua zi după dispariţia misterioasă a lui Arthur
Clifton şi după ce Stan Tancock a fost arestat pentru un
240
 - JEFFREY ARCHER -

delict pe care nu-l comisese, detectivul Blakemore mi-a cerut

să-i dau o declaraţie despre faptele la care fusesem martor în
acea seară. Pentru că i-aţi luat cazul lui Blakemore,
declaraţia a rămas în posesia mea. Cred că va fi o lectură
foarte interesantă dacă ar cădea în mâna cui nu trebuie.
— Am impresia că asta e şantaj, a spus Barrington,
scuipând cuvintele, pentru care aţi putea să staţi multă
vreme la închisoare.
— Unii ar considera că este o datorie faţă de societate dacă
acest document ar fi cunoscut de public.
— Şi cine credeţi că ar fi interesat de aiurelile unul
bătrân? Sigur că nu presa, odată ce avocaţii mei le vor
explica dreptul la imagine publică. Şi cum poliţia a închis
cazul cu mulţi ani înainte, nu cred că şeful poliţiei s-ar
deranja să redeschidă cazul pe baza declaraţiei unui moş
care poate fi considerat, în cel mai bun caz, excentric. Deci
mă simt obligat să întreb la cine vă gândiţi că ar putea da
atenţie acestor presupuneri aiurite?
— La tatăl dumneavoastră, a spus Moş Jack, blufând, dar
Barrington nu ştia ce-i promisese lui Maisie.
Barrington a căzut înapoi în fotoliu, conştient de influenţa
lui Moş Jack asupra tatălui lui, chiar dacă n-o înţelesese
niciodată.
— Şi cât vreţi să vă plătesc pentru acest document?
— Trei sute de lire.
— Ăsta-i jaf la drumul mare!
— Nu este nici mai mult, nici mai puţin decât suma
necesară pentru a acoperi taxele şi celelalte cheltuieli care-i
vor permite lui Harry Clifton să rămână la liceul din Bristol
în următorii doi ani.
— Şi de ce să nu-i plătesc taxele la începutul fiecărui an,
ca fiului meu?
— Pentru că n-aţi mai plăti taxele unuia dintre fiii
dumneavoastră imediat ce aţi pune mâna pe declaraţie.
— Va trebui să primiţi bani peşin, a spus Barrington,
scoţând o cheie din buzunar.

241
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, mulţumesc, a spus Moş Jack. Îmi amintesc prea

bine ce a păţit Stan Tancock după ce i-aţi dat cei treizeci de
arginţi. Şi n-am chef să stau următorii trei ani la închisoare
pentru o crimă pe care n-am comis-o.
— Atunci va trebui să sun la bancă, dacă trebuie să scriu
un cec pentru o sumă aşa de mare.
— Vă rog, l-a invitat Moş Jack, arătând spre telefonul de
pe biroul lui Barrington.
Barrington a ezitat o clipă înainte să ia receptorul din
turcă. A aşteptat să răspundă cineva pe fir.
— TEM 3731, a spus el.
A mai aşteptat puţin, după care altă voce a răspuns:
— Da?
— Tu eşti, Prendergast?
— Nu, domnule, a spus vocea.
— Bine, eşti exact cel cu care doream să vorbesc, a replicat
Barrington. O să-l trimit pe domnul Tar la tine în ora
următoare, cu un cec de trei sute de lire plătibil către Bristol
Municipal Charities. Te rog să ai grijă să fie executat imediat
şi sună-mă după ce se termină.
— Dacă vreţi să vă sun acum, spuneţi doar „Da, aşa este”
şi voi suna peste câteva minute, a spus vocea.
— Da, aşa este, a zis Barrington şi a închis telefonul.
A deschis un sertar al biroului, a scos carnetul de cecuri şi
a scris: Plată Bristol Municipal Charities şi, pe un alt rând,
Trei sute de lire. A semnat apoi cecul şi i l-a dat lui Moş Jack,
care l-a studiat atent şi a încuviinţat.
— O să-l pun într-un plic, a zis Barrington.
A apăsat soneria de sub birou. Moş Jack s-a uitat la
domnişoara Potts când a intrat.
— Da, domnule?
— Domnul Tar se duce la bancă, a spus Barrington,
punând cecul într-un plic. L-a sigilat şi l-a adresat domnului
Prendergast, adăugând PRIVAT cu aldine, apoi i l-a dat lui
Jack.

242
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, a spus Jack. Vă trimit documentul pe care

l-aţi cerut de îndată ce ajung acasă.
Barrington a încuviinţat, tocmai când telefonul de pe
biroul lui a început să sune. A aşteptat ca Moş Jack să iasă
din cameră înainte de a răspunde.
Moş Jack s-a hotărât să ia tramvaiul spre Bristol, simţind
că, în această ocazie, cheltuiala era îndreptăţită. Când a
intrat în bancă, după douăzeci de minute, i-a spus tânărului
de la recepţie că avea o scrisoare pentru domnul
Prendergast. Recepţionerul n-a părut prea impresionat, până
ce Moş Jack nu a mai spus:
— E de la domnul Hugo Barrington.
Tânărul a plecat imediat şi l-a condus pe Jack prin holul
băncii şi pe un coridor lung către biroul directorului. A bătut
la uşă, a deschis-o şi a anunţat:
— Acest domn are o scrisoare de la domnul Barrington,
domnule.
Domnul Prendergast a sărit din spatele biroului, a dat
mâna cu bătrânul şi l-a invitat pe un scaun din faţa lui. Moş
Jack i-a dat plicul de la Barrington, spunându-i:
— Domnul Barrington m-a rugat să vă dau acest plic
personal.
— Da, desigur, a spus Prendergast, care a recunoscut
imediat scrisul unuia dintre cei mai valoroşi clienţi ai săi.
A deschis plicul şi a scos cecul. S-a uitat la el o clipă,
înainte de a spune:
— Cred că este o greşeală.
— Nu e nicio greşeală, a zis Moş Jack. Domnul Barrington
ar dori ca întreaga sumă să fie plătită către Bristol Municipal
Charities cât mai curând posibil, aşa cum v-a spus la telefon
acum o jumătate de oră.
— Dar n-am vorbit cu domnul Barrington în dimineaţa
aceasta, a spus Prendergast, înapoindu-i cecul lui Moş Jack.
Moş Jack s-a uitat neîncrezător la cecul alb. Şi-a dat
seama repede că Barrington schimbase cecurile când
domnişoara Potts intrase în cameră. Adevărata iscusinţă a

243
 - JEFFREY ARCHER -

acţiunii lui fusese să adreseze plicul domnului Prendergast şi

să-l însemneze ca fiind privat, asigurându-se astfel că nu va
fi deschis până ce nu-i va fi înmânat directorului. Dar ce nu
înţelegea Moş Jack era cu cine vorbise Barrington la telefon.
Moş Jack a ieşit grăbit din birou, fără să-i mai spună
nimic lui Prendergast. A traversat holul băncii şi a fugit în
stradă. Trebuia să mai aştepte doar câteva minute un
tramvai până la docuri. Nu putea să fi durat mai mult de o
oră înainte de a intra pe poarta şantierului.
Un bărbat pe care nu l-a recunoscut se îndrepta către el.
Avea un aspect militar şi Moş Jack s-a întrebat dacă
şchiopătatul îi fusese cauzat de o rană din război.
Moş Jack a trecut repede pe lângă el şi a luat-o în josul
cheiului. A fost liniştit când a văzut că uşa vagonului era
închisă şi, când a deschis-o, a fost şi mai liniştit văzând că
toate erau la locul lor. A îngenuncheat şi a ridicat colţul
covorului, dar declaraţia pentru poliţie nu mai era acolo.
Detectivul Blakemore ar fi descris hoţia ca fiind a unui
profesionist.

244
 - JEFFREY ARCHER -

34
Moş Jack s-a aşezat la locul lui, în al cincilea rând al
congregaţiei, sperând că nu-l va recunoaşte nimeni.
Catedrala era atât de înţesată aşa că oamenii care nu
găsiseră un loc în strane erau strânşi în spate.
Episcopul de Bath şi Wells a adus lacrimi în ochii lui Moş
Jack când a vorbit despre credinţa de nezdruncinat a tatălui
lui şi cum, de la moartea prematură a soţiei sale, preotul se
dedicase doar bunăstării comunităţii.
— Acest lucru se poate vedea, a proclamat episcopul,
îndreptându-şi mâinile către vasta congregaţie, din numărul
celor de faţă care au venit să-l onoreze pentru faptele sale
bune şi ca să-şi aducă omagiile.
Şi, cu toate că el nu era câtuşi de puţin vanitos, nu putea
să nu fie mândru de unicul său fiu, Jack, al cărui curaj
altruist şi dorinţa de a-şi sacrifica viaţa în Africa de Sud în
timpul războiului cu burii a salvat atâţia camarazi ai săi şi
pentru care a primit Victoria Cross. S-a oprit, s-a uitat spre
rândul al cincilea şi a continuat: Şi cât de încântat sunt să
văd că astăzi s-a alăturat congregaţiei.
Mai mulţi oameni au început să caute un om pe care nu-l
mai văzuseră până atunci. Jack şi-a aplecat, ruşinat, capul.
La sfârşitul slujbei, mai mulţi membri ai congregaţiei au
venit să-i spună căpitanului Tarrant cât de mult îl
admiraseră pe tatăl lui. Cuvintele „dedicaţie”, „altruism”,
„generozitate” şi „dragoste” curgeau de pe buzele tuturor.
Jack s-a simţit mândru că este fiul tatălui lui, dar, în
acelaşi timp, era ruşinat că fusese exclus din viaţa acestuia,
la fel ca din viaţa celorlalţi.
Când pleca, i s-a părut că recunoaşte un domn mai în
vârstă care stătea lângă poartă, evident aşteptând să-i
vorbească. Bărbatul a înaintat şi şi-a ridicat pălăria.
— Căpitanul Tarrant? a spus el, cu o voce autoritară.
Jack l-a salutat şi el.
— Da, domnule?
245
 - JEFFREY ARCHER -

— Numele meu este Edwin Trent. Am avut onoarea să fiu

avocatul tatălui dumneavoastră şi, vreau să cred, unul dintre
cei mai vechi şi buni prieteni.
Jack i-a strâns mâna.
— Îmi amintesc de dumneavoastră, domnule. M-aţi învăţat
să-mi placă Trollope şi bowlingul.
— Sunteţi amabil că vă amintiţi. Trent a chicotit. Mă
întreb dacă v-aş putea însoţi până la gară?
— Desigur, domnule.
— După cum ştiţi, a spus Trent în timp ce mergeau spre
oraş, tatăl dumneavoastră a fost preotul oficiant al acestei
catedrale în ultimii nouă ani. Poate ştiţi şi că nu-l interesau
deloc bunurile lumeşti şi împărţea chiar şi puţinul pe care-l
avea cu cei mai puţin norocoşi ca el. Dacă s-ar întâmpla să
fie canonizat, ar deveni sigur sfântul patron al vagabonzilor.
Moş Jack a zâmbit. Îşi amintea cum se dusese la şcoală
trei zile la rând fără micul dejun pentru că trei vagabonzi
dormeau în holul lor şi, ca s-o citeze pe mama lui, le
mâncaseră până şi praful de pe pereţi.
— Aşa că atunci când i se va citi testamentul, a continuat
Trent, se va vedea că, aşa cum a intrat în această lume fără
nimic, a plecat tot fără nimic – cu excepţia a o mie de
prieteni, de fapt, pe care el îi considera o adevărată comoară.
Înainte de a muri, mi-a încredinţat o mică sarcină, şi anume
să vă dau ultima scrisoare pe care a scris-o.
A scos un plic din buzunar şi i l-a dat lui Moş Jack, şi-a
mai ridicat o dată pălăria şi a spus:
— I-am îndeplinit dorinţa şi sunt mândru că i-am mai
întâlnit o dată fiul.
— Sunt onorat, domnule. Aş fi dorit doar să nu fi fost
necesar să o fi scris.
Jack şi-a ridicat şi el pălăria şi cei doi s-au despărţit.
Moş Jack s-a hotărât să nu citească scrisoarea tatălui
decât în tren şi a început drumul înapoi către Bristol. Când
trenul a plecat din gară, lăsând nori groşi de fum în urmă,
Jack s-a instalat în compartimentul de clasa a treia. Când

246
 - JEFFREY ARCHER -

era copil, îşi amintea că-l întrebase pe tatăl lui de ce

călătoreau întotdeauna la clasa a treia, la care acesta îi
răspunsese:
— Pentru că nu există clasa a patra.
Era ironic faptul că, în ultimii treizeci de ani, Jack stătuse
la prima clasă.
A deschis plicul cu atenţie şi, chiar şi după ce a scos
scrisoarea, a lăsat-o împăturită în timp ce se gândea la tatăl
lui. Niciun fiu nu avusese un mentor sau un prieten mai bun
decât el. Când s-a uitat înapoi la viaţa lui, şi-a dat seama că
toate acţiunile, judecăţile şi deciziile sale fuseseră doar palide
imitaţii ale celor ale tatălui său.
După ce a despăturit scrisoarea, l-au invadat alte amintiri
atunci când a zărit scrisul cunoscut, îndrăzneţ şi elegant al
acestuia. A început să citească.

The Close,
Wells Cathedral
Wells, Somerset

26 august, 1936

Iubitul meu fiu,

Dacă ai fost atât de amabil încât să vii la înmormântarea

mea, înseamnă că acum citeşti această scrisoare. Permite-mi
să încep prin a-ţi mulţumi că te-ai numărat în rândul
congregaţiei.

Moş Jack a ridicat capul şi s-a uitat pe fereastră. Se

simţea din nou vinovat pentru felul în care-şi tratase tatăl,
cu atâta lipsă de consideraţie, iar acum era prea târziu să-i
mai ceară iertare.

Când ai primit Victoria Cross, am fost cel mai mândru tată

din Anglia şi citaţia ta stă încă, în fiecare zi, deasupra biroului

247
 - JEFFREY ARCHER -

meu. Dar, pe măsură ce anii treceau, fericirea mea a devenit

tristeţe şi L-am întrebat pe Domnul ce făcusem pentru a fi
astfel pedepsit. Îmi pierdusem nu numai draga mea soţie, ci şi
pe tine, singurul meu copil.
Înţeleg că ai avut un scop anume când ţi-ai întors capul şi
inima de la această lume, dar mi-aş fi dorit să-ţi împărtăşeşti
motivele cu mine. Dar, dacă vei citi această scrisoare, poate
îmi vei putea îndeplini o ultimă dorinţă.

Moş Jack şi-a scos batista din buzunarul de la piept şi şi-a

şters ochii înainte de a continua să citească.

Domnul ţi-a dăruit harul de a fi conducător şi abilitatea de

a-ţi inspira camarazii, aşa că te implor să nu mergi în
mormânt atunci când va veni timpul să-ţi întâlneşti Creatorul
ştiind, ca în parabola Matei 25, v14-30, că ţi-ai îngropat
singurul talent pe care El ţi L-a dat.
Mai bine foloseşte acest dar în slujba celorlalţi oameni,
astfel încât, atunci când va veni timpul, după cum e sigur că
se va întâmpla, şi când oamenii vor veni la funeraliile tale,
medalia Victoria Cross să nu fie singurul lucru pe care şi-l vor
aminti auzind numele Jack Tarrant.
Tatăl tău iubitor

— Te simţi bine, dragule? a întrebat o doamnă care venise

din cealaltă parte a vagonului ca să stea lângă Moş Jack.
— Da, mulţumesc, a spus el, cu lacrimile curgându-i pe
faţă. Doar că astăzi am fost eliberat din închisoare.

248
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1936-1938

249
 - JEFFREY ARCHER -

35
Am fost încântat când l-am văzut pe Harry intrând pe
porţile şcolii în prima zi a trimestrului. Îmi petrecusem
vacanţa de vară la vila noastră din Toscana, aşa că nu
fusesem în Bristol când Tilly’s arsese şi nu aflasem de asta
până ce nu m-am întors în Anglia în weekendul dinaintea
începerii trimestrului. Aş fi vrut ca Harry să vină cu noi în
Italia, dar tata nu voise în ruptul capului.
N-am mai întâlnit pe cineva căruia să nu-i placă Harry, cu
excepţia tatălui meu, care nici măcar nu suporta ca numele
lui să-i fie rostit la noi acasă. Am întrebat-o odată pe mama
dacă înţelegea de ce se purta el aşa, dar nici ea nu ştia mai
mult ca mine.
N-am insistat asupra subiectului cu bătrânul, pentru că
nici eu nu prea mă umplusem de glorie când era să fiu dat
afară de la St Bede’s pentru furt – Dumnezeu ştie cum
reuşise să aranjeze şi asta – şi, nu mult după aceea, l-am
dezamăgit a doua oară când n-am fost primit ia Eton. Nu
eram chiar fără vină nici atunci. I-am spus lui tata când am
ieşit de la examen că n-aş fi putut face mai bine, ceea ce era
adevărat, ei, era pe jumătate adevărat. Aş fi reuşit dacă
celălalt coleg şi-ar fi ţinut gura închisă. Cel puţin am învăţat
o lecţie simplă: dacă faci un târg cu un prost, nu te mira
când acesta se comportă prosteşte.
Colegul meu era fiul contelui de Bridport, Percy. El avea în
faţă o dilemă şi mai mare decât mine, pentru că şapte
generaţii ale familiei Bridport fuseseră educate la Eton şi se
părea că Percy urma să distrugă această frumoasă tradiţie.
Se ştie că la Eton se mai încalcă regulile atunci când e
vorba de membrii aristocraţiei şi că se permitea adesea unui
prost să-i treacă pragul, şi de aceea îl alesesem pe Percy de la
început. Abia după ce l-am auzit pe Frob spunându-i unui
alt profesor: „Dacă Bridport ar fi un pic mai deştept, ar fi
doar nătărău”, când mi-am dat seama că am găsit complicele
căutat.

250
 - JEFFREY ARCHER -

Percy era la fel de disperat ca mine să obţină un loc la

Eton, aşa că am găsit ocazia pe care o căutasem ca să ne
atingem amândoi scopul.
Nu am discutat planul meu cu Harry sau cu Deakins.
Harry m-ar fi dezaprobat cu siguranţă, e un tip atât de
moral, iar Deakins n-ar fi fost în stare să înţeleagă de ce ar
vrea cineva să pice la un examen.
În ziua dinaintea examenului, tata m-a condus la Eton în
maşina lui Bugatti cea nouă, care putea ajunge la 200
kilometri pe oră şi, cum am intrat pe A1, mi-a dovedit că
într-adevăr poate. Ne-am petrecut noaptea la Swann Arms,
acelaşi hotel în care stătuse şi el cu douăzeci de ani înainte
când dăduse examenul. La cină, tata mi-a explicat cât ar fi
de încântat dacă aş merge şi eu la Eton şi, în ultimul
moment, aproape m-am răzgândit, dar îi dădusem cuvântul
lui Percy Bridport şi simţeam că nu-l puteam abandona.
Percy şi cu mine încheiasem târgul la St Bede’s,
înţelegându-ne că, atunci când vom intra în sala de examen,
ne vom da fiecare numele celuilalt. Îmi plăcea ca toată lumea
să-mi spună „my lord”, chiar dacă doar câteva ore.
Foile de examen nu erau aşa de grele ca cele pe care le
pregătisem două săptămâni la liceul din Bristol şi eram sigur
că făcusem mai mult decât trebuia ca să mă asigur că Percy
va reveni la Eton în septembrie. Totuşi, erau suficient de
dificile ca să mă simt încrezător că Înălţimea Sa nu mă va
abandona.
De îndată ce am dat foile de examinare şi am redevenit
cine eram cu adevărat, m-am dus să beau ceaiul cu tata, la
Windsor. Când m-a întrebat cum a mers, i-am spus că am
făcut tot ce putusem. A fost mulţumit şi chiar a început să se
relaxeze, ceea ce m-a făcut să mă simt puţin vinovat. Nu mi-
a plăcut călătoria de întoarcere la Bristol şi m-am simţit
chiar şi mai rău când mama m-a întrebat acelaşi lucru.
După zece zile, am primit o scrisoare cu Ne pare rău să vă
anunţăm de la Eton. Făcusem doar 32 la sută. Percy
obţinuse 56 la sută şi a primit un loc pentru semestrul

251
 - JEFFREY ARCHER -

Michaelmas, ceea ce l-a încântat pe tatăl lui şi l-a nedumerit

pe Frob.
Totul ar fi mers perfect, dacă Percy nu i-ar fi spus unui
prieten cum reuşise să intre la Eton. Prietenul i-a spus altui
prieten, care i-a spus tatălui lui Percy. Contele de Bridport
MC, fiind un om onorabil, l-a informat imediat pe directorul
de la Eton. Aşa că Percy a fost exmatriculat chiar înainte de
a pune piciorul acolo. Dacă Frob n-ar fi intervenit personal,
aş fi păţit şi eu la fel la liceul din Bristol.
Tata a încercat să-l convingă pe directorul de la Eton că
era doar o eroare funcţionărească şi că, având în vedere că
obţinusem 56 la sută la examen, ar fi trebuit să fiu admis în
locul lui Bridport. Acest exemplu de logică a fost respins prin
poştă pentru că la Eton nu era nevoie de un salon de aiuriţi.
Am apărut conştiincios la Bristol Grammar School în prima
zi a trimestrului.

***

În primul an, mi-am reparat oarecum reputaţia obţinând

trei sute de puncte pentru Colts şi am terminat sezonul
campion. Harry a jucat rolul Ursulei în Mult zgomot pentru
nimic, iar Deakins era Deakins, aşa că nimeni n-a fost
surprins când a câştigat premiul întâi.
În al doilea an, am devenit conştient de problemele
financiare pe care le înfrunta mama lui Harry când mi-am
dat seama că el purta pantofii cu şireturile desfăcute, iar el a
recunoscut că nu le strângea pentru că pantofii îi
rămăseseră mici.
Aşa că atunci când Tilly’s a ars din temelii doar cu câteva
săptămâni înainte de a începe clasa a şasea, nu m-a mirat
faptul că Harry nu era convins că va mai putea rămâne la
şcoală. M-am gândit să-l rog pe tata să-i ajute, dar mama a
zis că mi-aş pierde timpul. De aceea am fost atât de încântat
când l-am văzut intrând pe poarta şcolii în prima zi a
trimestrului.

252
 - JEFFREY ARCHER -

Mi-a spus că mama lui îşi luase altă slujbă la hotelul

Royal şi câştiga mai bine decât crezuse ea la început că e
posibil.
În vara viitoare aş încerca din nou să îl invit pe Harry să
meargă cu noi în Toscana, dar ştiam că tata nu va fi de
acord. Dar cum Societatea de Artă al cărei secretar era acum
Harry plănuia o excursie la Roma, ne-am înţeles să ne vedem
acolo, chiar dacă asta ar fi însemnat că voi fi obligat să
vizitez Villa Borghese.

***

Deşi trăiam într-un cerc minuscul în orăşelul nostru din

Vest, era imposibil să nu aflăm ce se întâmpla pe continent.
Ridicarea la putere a Partidului Nazist în Germania şi a
fasciştilor în Italia nu părea să afecteze englezul de rând,
care încă aprecia o halbă de cidru şi un sandvici cu brânză la
localul preferat în fiecare sâmbătă, înainte de a urmări, iar în
cazul meu, de a juca după-masa crichet pe pajiştea satului.
Ani de zile această stare de fericire continuase pentru că
nimeni nu voia să se gândească la un alt război cu
Germania. Taţii noştri luptaseră în războiul care urma să
sfârşească toate războaiele, dar acum, războiul era pe buzele
tuturor.
Harry îmi spusese foarte sigur că, dacă va fi declarat
războiul, el nu se va duce la universitate, ci se va înrola
imediat, la fel cum făcuseră tatăl şi unchiul lui cu douăzeci
de ani înainte. Tata „ratase”, după cum spunea el, pentru că,
din păcate, era daltonist, şi autorităţile crezuseră că ar fi fost
mai util rămânând la locul lui şi având un rol important la
docuri. Deşi n-am fost sigur care fusese acel rol.

***

În ultimul an la BGS, şi Harry şi eu ne-am decis să ne

înscriem la Oxford; Deakins avea deja o bursă la Colegiul

253
 - JEFFREY ARCHER -

Balliol. Eu aş fi vrut să merg la Seminarul teologic, dar am

fost informat că acesta rareori primea băieţi de la liceu, aşa
că m-am mulţumit cu Brasenose, care fusese descris de
Bertie Wooster ca un colegiu „în care creierele n-au ce
căuta”.
Cum Brasenose era şi colegiul cu cei mai mulţi jucători de
crichet, iar eu marcasem trei sute de puncte în ultimul an,
când eram căpitanul echipei de la BGS, unele dintre ele la
Lords Public Schools IX, credeam că am o şansă. De fapt,
profesorul meu, dr. Paget, mi-a spus când m-am dus la
interviu că ei probabil vor arunca o minge de crichet înspre
mine de îndată ce voi intra în cameră. Dacă o voi prinde, mi
se va oferi un loc. Dacă o voi prinde cu o mână, mi se va oferi
şi o bursă. Aceasta s-a dovedit o declaraţie apocrifă. Totuşi,
trebuie să recunosc că, atunci când beam împreună cu
directorul colegiului, acesta mi-a pus mai multe întrebări
despre Hutton decât despre Horaţiu.
Au fost mai multe urcuşuri şi coborâşuri în ultimii mei doi
ani de şcoală: Jesse Owens a câştigat patru medalii de aur ia
Jocurile Olimpice de la Berlin, chiar sub nasul lui Hitler,
ceea ce a fost evident o reuşită, în timp ce abdicarea lui
Edward VIII care voia să se însoare cu o americancă
divorţată a fost, evident, un insucces.
Naţiunea părea să fie divizată în ceea ce priveşte abdicarea
regelui, la fel ca Harry şi mine. Eu nu reuşeam să înţeleg
cum un om născut rege ar putea sacrifica tronul ca să se
însoare cu o femeie divorţată. Harry îl înţelegea mai bine pe
rege, spunând că nu puteam realiza prin ce trecea bietul om
până ce nu ne vom îndrăgosti şi noi. Am renunţat la
discuţiile acestea infertile până la excursia la Roma care
urma să ne schimbe vieţile amândurora.

254
 - JEFFREY ARCHER -

36
Dacă Giles îşi imaginase că muncise mult în ultimele zile
la St Bede’s, în ultimii doi ani la liceul din Bristol, atât el cât
şi Harry au făcut cunoştinţă cu materii cu care doar Deakins
era învăţat.
Dr. Paget, profesorul lor din clasa a şasea, le-a spus
răspicat că, dacă sperau să li se ofere un loc la Oxford,
trebuiau să uite de alte activităţi, pentru că trebuiau să
înveţe continuu pentru examenele de admitere.
Giles spera să fie căpitanul echipei şcolii în ultimul an, iar
Harry dorea foarte mult să joace în echipa de teatru a şcolii.
Dr. Paget a ridicat o sprânceană când a auzit acestea, cu
toate că Romeo şi Julieta era un text obligatoriu pentru
Oxford în acel an.
— Aveţi grijă doar să nu vă mai înscrieţi şi la altceva, a
spus el, hotărât.
Harry a renunţat cu neplăcere la cor, ceea ce i-a mai lăsat
două seri pe săptămână pentru studii. Totuşi, exista o
activitate de la care nu era scutit niciun elev: în fiecare marţi
şi joi, la patru, toţi băieţii trebuiau să participe la parada
şcolii, în costum complet şi gata pentru a fi analizaţi de
Formaţia de Cadeţi.
— Nu putem să permitem ca tineretul hitlerist să-şi
imagineze că, dacă Germania e suficient de stupidă să ne
declare război a doua oară, nu vom fi gata pentru ei, a ţipat
sergentul-major în retragere.
Ori de câte ori RSM3 Roberts spunea aceste cuvinte, toţi
băieţii se cutremurau, dându-şi seama că era din ce în ce
mai probabil că vor fi înrolaţi ca subofiţeri pe linia frontului
pe cine ştie ce tărâmuri străine, în loc să meargă la colegiu.
Harry pusese la inimă vorbele RSM şi a fost promovat
repede ofiţer-cadet. Giles le-a luat mai puţin în serios, ştiind
că, dacă va fi chemat să se înroleze, va putea, ca tatăl lui, să

3 Regimental Sergent Major

255
 - JEFFREY ARCHER -

scape, amintindu-le că daltonismul îl făcea nepotrivit pentru

înfruntarea duşmanului.
Deakins nu părea interesat de întregul proces, declarând,
cu o siguranţă care nu suporta nicio contrazicere:
— Nu trebuie să ştii să încarci o puşcă atunci când eşti la
spionaj.
La vremea în care lungile nopţi de vară se scurtau, erau
gata toţi de vacanţa din care se vor întoarce pentru ultimul
an, la sfârşitul căruia se vor afla din nou faţă în faţă cu
examinatorii. Cu o săptămână înainte de sfârşitul
trimestrului, toţi trei erau gata de plecare în vacanţa de vară:
Giles se ducea să-şi întâlnească familia în Toscana, Harry la
Roma cu Societatea de Artă a şcolii, iar Deakins s-a îngropat
în Biblioteca Centrală din Bristol, evitând contactul cu orice
altă persoană, în ciuda faptului că i se oferise deja un loc la
Oxford.

***

În cursul anilor, Giles a început să admită că, dacă dorea

să-l întâlnească pe Harry în timpul vacanţei, trebuia să se
asigure că tatăl lui nu afla ce punea la cale, altfel, cele mai
bune planuri ale şoarecilor şi oamenilor… Dar, pentru a
reuşi, trebuia adesea s-o înroleze pe sora lui, Emma, în
subterfugiile la care recurgea, iar ea reuşea întotdeauna să-şi
primească darul înainte de a accepta să-i devină complice.
— Dacă o iei înainte astă-seară, te voi urma, a spus Giles
după ce i-a prezentat ultima schemă.
— Aşa şi trebuie, a spus Emma, dispreţuitoare.
După ce s-a servit primul fel, Emma a întrebat-o,
nevinovată, pe mama ei, dacă ar putea cumva s-o ducă la
Villa Borghese în ziua următoare, pentru că aşa o sfătuise
profesoara ei de pictură. Ştia deja că mama ei îşi făcuse alte
planuri.

256
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău, dragă, a spus ea, dar tatăl tău şi cu mine
mergem mâine în vizită la familia Henderson, în Arezzo. Poţi
să vii şi tu cu noi.
— Dar nimic nu-l împiedică pe Giles să te ducă mâine la
Roma, a intervenit tatăl ei, de la celălalt capăt al mesei.
— Trebuie neapărat? a întrebat Giles, care tocmai era gata
să propună acelaşi lucru.
— Da, trebuie, a replicat ferm tatăl lui.
— Dar de ce, tată? Până ce ajungem acolo, va trebui să ne
şi întoarcem. Nu prea merită oboseala.
— Aţi putea să staţi noaptea la Plaza Hotel. O să-i sun
mâine-dimineaţă şi voi reţine două camere.
— Eşti sigur că sunt suficient de mari? a întrebat doamna
Barrington, puţin neliniştită.
— Giles împlineşte optsprezece ani peste câteva
săptămâni. Este timpul să înveţe să-şi asume câteva
responsabilităţi.
Giles a înclinat capul cu o umilinţă prefăcută.
În dimineaţa următoare, un taxi i-a dus pe el şi pe Emma
la gara locală tocmai la timp ca să prindă trenul de
dimineaţă spre Roma.
— Vezi să ai grijă de sora ta, au fost ultimele cuvinte ale
tatălui lui înainte de a părăsi vila.
— Aşa voi face, a promis Giles când a pornit maşina.
Când au intrat în vagon, mai mulţi oameni s-au ridicat să-
i ofere Emmei locul lor, în timp ce Giles a stat în picioare tot
drumul. La sosirea la Roma, au luat un taxi către Villa del
Corso şi, după ce şi-au verificat rezervările la hotel, au plecat
spre Villa Borghese. Giles era uimit de cât de mulţi tineri, nu
mai mari ca el, erau în uniformă, iar pe aproape fiecare stâlp
pe lângă care treceau era o poză a lui Mussolini.
După ce taxiul i-a lăsat la destinaţie, au trecut prin
grădini, depăşind mai mulţi bărbaţi în uniformă şi chiar şi
mai multe poze cu „Il Duce” înainte de a ajunge la Villa
Borghese.

257
 - JEFFREY ARCHER -

Harry îi scrisese lui Giles că vor porni în turul oficial la ora

zece. Şi-a verificat ceasul – unsprezece şi câteva minute; cu
puţin noroc, turul era terminat. A cumpărat două bilete, i-a
dat unul Emmei, a sărit pe scări până la galerie şi s-a dus să
caute grupul şcolii. Emma s-a dus să admire statuile lui
Bernini, care dominau primele patru încăperi, dar fără să se
grăbească. Giles a trecut din galerie în galerie până ce a
văzut un grup de tineri, îmbrăcaţi cu haine închise la culoare
şi pantaloni negri, din flanel, care se strânseseră în jurul
unui portret mic al unui bărbat în vârstă, care purta o
cămaşă din mătase crem şi avea o mitră albă pe cap.
— Uite-i, a zis el, dar Emma nu se vedea pe nicăieri.
Fără să se mai gândească la sora lui, s-a îndreptat spre
grup. În momentul în care a zărit-o, aproape a uitat pentru
ce venise la Roma.
— Lui Caravaggio i s-a comandat să picteze acest portret
de către papa Paul V în 1605, a spus ea, cu un uşor accent.
Veţi observa că nu este terminat şi asta pentru că artistul a
trebuit să fugă din Roma.
— De ce, domnişoară? a întrebat un băiat din primul rând,
care părea hotărât să-i ia locul lui Deakins în viitor.
— Pentru că s-a amestecat într-o încăierare între beţivi în
care a ucis un om.
— A fost arestat? a întrebat băiatul.
— Nu, a spus ghidul, Caravaggio întotdeauna a reuşit să
plece în alt oraş înainte ca poliţia să-l ajungă din urmă, dar,
până la urmă, Sfântul Părinte s-a decis să-l ierte.
— De ce? a întrebat acelaşi băiat.
— Pentru că dorea ca el să-i mai facă şi alte picturi. Unele
dintre ele fac parte dintre cele şaptesprezece lucrări care încă
mai pot fi văzute şi astăzi la Roma.
În acel moment, Harry l-a zărit pe Giles privind cu
admiraţie în direcţia portretului. A părăsit grupul şi i s-a
alăturat.
— De când stai aici? a întrebat el.

258
 - JEFFREY ARCHER -

— De suficient de mult timp ca să mă îndrăgostesc, a spus

Giles, cu ochii încă fixaţi pe ghid.
Harry a râs când şi-a dat seama că prietenul lui nu se uita
la tabloul lui Caravaggio, ci la femeia elegantă şi sigură de ea
care discuta cu băieţii.
— Cred că e un pic cam mare ca vârstă pentru tine, a spus
Harry, şi bănuiesc că e cam mare şi ca preţ.
— Sunt gata să-mi asum riscul, a spus Giles, în timp ce
ghidul conducea grupul în altă cameră.
Giles i-a urmat şi s-a instalat într-o poziţie din care putea
s-o vadă clar, în timp ce restul grupului studia o statuie a
Paolinei Borghese de Canova.
— …probabil cel mai mare sculptor al tuturor timpurilor, a
spus ea.
Giles nu avea de gând s-o contrazică.
— Şi aceasta ne aduce la sfârşitul vizitei, a anunţat ea.
Dacă mai aveţi întrebări, voi mai fi aici câteva minute, deci
nu ezitaţi să întrebaţi.
Giles nu a ezitat.
Harry a privit amuzat cum prietenul lui s-a îndreptat către
tânăra italiancă şi a început să discute cu ea de parcă se
cunoşteau de când lumea. Nici băiatul din primul rând nu a
îndrăznit să-i întrerupă. Giles i s-a alăturat lui Harry după
câteva minute, cu un rânjet mare pe faţă.
— A fost de acord să cineze cu mine în seara aceasta.
— Nu te cred, a spus Harry.
— Dar există o problemă, a continuat el, fără să ia în
seamă privirea de Toma Necredinciosul a prietenului lui.
— Cred că mai mult de una, a comentat acesta.
— …care poate fi rezolvată cu ajutorul tău.
— Ai nevoie de cineva care să te însoţească, a sugerat
Harry, în caz că lucrurile scapă de sub control.
— Nu, tembelule. Vreau să ai grijă de sora mea în timp ce
Caterina îmi prezintă viaţa de noapte a Romei.
— Nicio speranţă, a spus Harry. N-am venit până la Roma
ca să fiu babysitter.

259
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar eşti prietenul meu cel mai bun, s-a rugat Giles.
Dacă nu mă ajuţi tu, cui mă pot adresa?
— De ce nu discuţi cu Paolina Borghese? Mă îndoiesc că
are planuri astă-seară.
— Trebuie doar s-o duci la cină şi să te asiguri că e în pat
la zece.
— Iartă-mă că-ţi spun, Giles, dar credeam că ai venit la
Roma ca să cinezi cu mine?
— Îţi dau o mie de lire italiene dacă mă scapi de ea. Şi
putem lua micul dejun la hotelul meu mâine-dimineaţă.
— Nu sunt aşa de uşor de mituit.
— Şi, a continuat Giles, jucându-şi asul din mânecă, îţi
dau şi discul meu cu Caruso cântând La Boheme.
Harry s-a întors şi a văzut o fetiţă lângă el.
— Apropo, a zis Giles, asta-i soră-mea, Emma.
— Salut, a zis Harry. Şi întorcându-se spre Giles, a
continuat. Am încheiat afacerea.

***

Harry i s-a alăturat lui Giles la micul dejun la Palace Hotel

în dimineaţa următoare, iar prietenul lui l-a întâmpinat cu
acelaşi zâmbet mândru pe care-l arbora ori de câte ori marca
o sută de puncte.
— Deci cum a fost Caterina? a întrebat Harry, ne prea
dorind de fapt să audă răspunsul.
— Dincolo de cele mai îndrăzneţe visuri ale mele.
Harry era gata să-l întrebe mai multe, când un chelner a
apărut lângă el.
— Cappucino, per favore. După aceea a întrebat: Cât de
departe te-a lăsat să mergi?
— Până la capăt, a spus Giles.
Harry a căscat gura, dar n-a spus nimic.
— Ai…
— Ce am?
— Ai… a încercat iar Harry.

260
 - JEFFREY ARCHER -

— Da?
— Ai văzut-o goală?
— Da, sigur.
— Tot corpul?
— Bineînţeles, a spus Giles când lui Harry i s-a adus
cafeaua.
— Şi partea de jos, nu numai partea de sus?
— Totul, a spus Giles. Şi vreau să zic chiar totul.
— I-ai atins sânii?
— De fapt i-am lins sfârcurile, a spus Giles, bând cafeaua.
— Ce-ai făcut?
— M-ai auzit, a spus Giles.
— Dar ai, vreau să zic, ai…
— Da.
— De câte ori?
— Am pierdut socoteala, a spus Giles. Era nesăţioasă.
Chiar nu m-a lăsat să dorm. Aş fi şi acum acolo dacă n-ar fi
trebuit să se ducă la Muzeul Vaticanului la zece să ţină o
conferinţă altei cete de puşti.
— Dar dacă rămâne însărcinată? a întrebat Harry.
— Nu mai fi aşa de naiv, Harry. Încearcă să-ţi aminteşti că
este italiancă. După altă înghiţitură de cafea a întrebat: Deci,
cum s-a comportat soră-mea?
— Mâncarea a fost excelentă şi-mi eşti dator înregistrarea
lui Caruso.
— Aşa de rău? Ei, nu putem câştiga toţi.
Niciunul nu observase că Emma apăruse şi ea în cameră
şi stătea lângă ei. Harry a sărit în picioare şi i-a oferit locul
lui.
— Îmi pare rău că plec, i-a spus, dar trebuie să fiu zece la
Muzeul Vaticanului.
— Transmite-i Caterinei dragostea mea! a ţipat Giles când
Harry a ieşit aproape în goană din sală.
Giles a aşteptat până ce Harry a dispărut, după care şi-a
întrebat sora:
— Deci, cum a fost aseară?

261
 - JEFFREY ARCHER -

— Putea să fie şi mai rău, a zis ea, luând un croasant. E

cam serios, nu?
— Nu l-ai văzut încă pe Deakins.
Emma a râs.
— Ei, cel puţin mâncarea a fost bună. Dar nu uita, acum
sunt proprietara gramofonului tău.

262
 - JEFFREY ARCHER -

37
Giles a descris-o mai târziu ca fiind cea mai memorabilă
noapte – dar din motive greşite.
Piesa anuală este unul dintre cele mai importante
evenimente din calendarul liceului din Bristol, nu numai
pentru că oraşul admiră frumoasa tradiţie, ci şi pentru că
1937 s-a dovedit a fi un an deosebit de bun.
Şcoala, ca multe altele din ţară, punea în scenă una dintre
piesele lui Shakespeare în fiecare an. Se alesese dintre
Romeo şi Julieta şi Visul unei nopţi de vară. Dr. Paget a ales
tragedia şi nu comedia, mai ales pentru că avea un Romeo,
dar n-avea un Bottom.
Pentru prima oară în istoria şcolii, tinerele de la Red
Maids, din cealaltă parte a oraşului, au fost invitate să joace
rolurile feminine, dar nu înainte de a se purta multe discuţii
cu domnişoara Webb, directoarea, care insistase asupra unor
reguli care ar fi impresionat-o şi pe superioara unei
mănăstiri.
Piesa urma să fie jucată în trei seri consecutive de la
sfârşitul trimestrului. Ca întotdeauna, mai întâi s-au vândut
biletele pentru seara de sâmbătă, pentru că foştii elevi şi
părinţii celor care jucau doreau să asiste la închidere.
Giles stătea neliniştit în foaier, urmărindu-şi ceasul
întruna în timp ce aştepta sosirea părinţilor şi a surorii sale.
Spera că Harry va juca din nou splendid şi că tatăl său va
reuşi în cele din urma să-l accepte.
Criticul de artă de la Bristol Evening World prezentase
performanţa lui Harry ca fiind „matură, peste nivelul vârstei
lui”, dar o lăudase cel mai mult pe Julieta, declarând că
scena morţii fusese mai emoţionantă decât în spectacolul de
la Stratford.
Giles a dat mâna cu domnul Frobisher când acesta a
intrat în foaier. Fostul său director i l-a prezentat pe invitatul
său, domnul Holcombe, înainte de a intra în sală.

263
 - JEFFREY ARCHER -

Un murmur de aplauze s-a auzit când căpitanul Jack

Tarrant a trecut pe culoarul central şi s-a aşezat în primul
rând. Proaspăta sa numire ca guvernator al şcolii fusese
întâmpinată cu o aprobare generală. Când s-a aplecat ca să
discute cu preşedintele guvernatorilor, a zărit-o pe Maisie
Clifton stând cu câteva rânduri mai în spate. I-a zâmbit
călduros, dar nu l-a recunoscut pe bărbatul care stătea
lângă ea. Următoarea surpriză a avut-o când s-a uitat pe
program.
Directorul şi doamna Barton au fost printre ultimii
spectatori care au intrat în sală. S-au aşezat în primul rând,
lângă sir Walter Barrington şi căpitanul Jack Tarrant.
Giles era din ce în ce mai nervos pe măsură ce trecea
timpul. Începea să se întrebe dacă părinţii lui vor apărea
înainte de ridicarea cortinei.
— Îmi pare rău, Giles, a spus mama lui, când au apărut în
cele din urmă. E vina mea, nu mi-am dat seama cum trece
timpul, a spus ea când Grace a intrat în sală. Tatăl lui era în
urmă şi a ridicat sprâncenele când şi-a văzul fiul. Giles nu i-
a dat programul, pentru că voia să fie o surpriză, deşi îi
spusese noutatea mamei sale care, ca şi el, spera că soţul ei
îl va trata pe Harry ca pe un prieten al familiei, nu ca pe un
paria.
Cortina s-a ridicat la puţin timp după ce familia
Barrington s-a aşezat şi audienţa a tăcut în aşteptare.
Când Harry a intrat pe scenă, Giles s-a uitat înspre tatăl
lui. Cum nu părea să existe vreo reacţie vizibilă, a început să
se relaxeze pentru prima oară în acea seară. Dar această
situaţie fericită a durat doar până la scena din sala de bal,
când Romeo şi Hugo au văzut-o pe Julieta pentru prima
oară.
Câţiva oameni de lângă Barrington s-au enervat pe
bărbatul care se tot agita şi îi deranja în timp ce urmăreau
piesa de teatru cu şoaptele lui tari şi cererea de a vedea
programul. S-au supărat şi mai tare când Romeo a spus:
— Oare nu este ea fiica lui Capulet?

264
 - JEFFREY ARCHER -

Moment în care Hugo Barrington s-a ridicat şi a pornit-o

printre scaune, fără să se sinchisească pe ale cui picioare
călca. Apoi a ajuns pe culoarul central, a ieşi pe uşile batante
şi a dispărut în noapte. A durat o vreme până ce Romeo şi-a
revenit complet.
Sir Walter a încercat să lase impresia că nu observase ce
se întâmpla în spatele lui şi, cu toate că Jack Tarrant s-a
încruntat, ochii lui nu au părăsit scena. Dacă s-ar fi întors,
ar fi observat că doamna Clifton ignorase ieşirea bruscă a lui
Barrington concentrându-se asupra cuvintelor rostite de cei
doi îndrăgostiţi.
În pauză, Giles s-a dus să-şi caute tatăl, dar n-a reuşit să-
l găsească. A verificat parcarea, dar nu era nici urmă de
Bugatti. Când s-a întors în foaier, a văzut că bunicul lui se
aplecase şi şoptea ceva în urechea mamei sale.
— A înnebunit de tot Hugo? a întrebat sir Walter.
— Nu, e destul de zdravăn, a spus Elisabeth, fără să
încerce să-şi ascundă supărarea.
— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, ce crede că face?
— Habar n-am.
— Poate fi ceva legat de băiatul Clifton?
Ea ar fi răspuns, dacă Jack Tarrant nu li s-ar fi alăturat
chiar atunci.
— Fiica dumneavoastră are un talent remarcabil,
Elisabeth, a spus el, după ce i-a sărutat mâna, precum şi
avantajul de a vă moşteni frumuseţea.
— Şi tu eşti un palavragiu bătrân, Jack, a spus ea, după
care a continuat: Nu cred că-l cunoşti pe fiul meu, Giles.
— Bună seara, domnule, a spus Giles. Este o mare onoare
să vă cunosc. Pot să vă felicit pentru recenta numire?
— Mulţumesc, fiule, a spus Tarrant. Şi cum ţi se pare că
joacă prietenul tău?
— Remarcabil, dar ştiaţi…
— Bună seara, doamnă Barrington.
— Bună seara, domnule director. Cred că trebuie să mă
alătur lungii cozi a celor care doresc să-şi exprime…

265
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a uitat la căpitanul Tarrant, care se strecurase

lângă mama lui Harry şi s-a întrebat de unde se cunosc.
— Cât mă bucur să vă văd, căpitane Tarrant.
— Şi dumneavoastră, doamnă Clifton arătaţi magnific în
seara aceasta. Dacă Cary Grant ar fi ştiut că asemenea
frumuseţe există în Bristol, nu ne-ar fi părăsit pentru
Hollywood. Apoi a început să şoptească. Ştiaţi că Emma
Barrington joacă în rolul Julietei?
— Nu, Harry nu mi-a spus, a zis Maisie. Dar ce motive ar fi
avut?
— Să sperăm că afecţiunea pe care o arată unul pentru
celălalt pe scenă nu este decât un rol, pentru că, în cazul în
care ar fi reală, ne vom trezi cu o problemă şi mai mare pe
cap. S-a uitat în jur ca să se asigure că nimeni nu trăgea cu
urechea la conversaţia lor. Presupun că încă nu i-ai spus
nimic lui Harry?
— Niciun cuvânt, a zis Maisie. Şi din comportarea lui
Barrington se pare că şi el a fost surprins.
— Bună seara, căpitane Tarrant, a spus domnişoara
Monday, atingând braţul lui Jack. Domnişoara Tilly era
lângă ea. Cât de mult mă bucur că aţi venit de la Londra să
vă vedeţi protejatul.
— Draga mea domnişoară Monday, a spus Tarrant, Harry
este la fel de mult şi protejatul dumneavoastră şi va fi
încântat că aţi venit tocmai din Cornwall să-l vedeţi jucând.
Domnişoara Monday strălucea şi un clopoţel a anunţat
spectatorii că trebuie să-şi reia locurile.
De îndată ce toată lumea a luat loc, cortina s-a ridicat
pentru partea a doua deşi un loc în rândul al şaselea a
rămas liber. Scena morţii a adus lacrimi în ochii unora care
nu plânseseră niciodată în public, iar domnişoara Monday
nu mai plânsese aşa de mult de când Harry îşi schimbase
vocea.
În momentul în care a căzut cortina, spectatorii s-au
ridicat în picioare. Harry şi Emma au fost întâmpinaţi cu o
furtună de aplauze când au venit în faţa scenei, ţinându-se

266
 - JEFFREY ARCHER -

de mână şi oameni maturi, care rareori îşi manifestau

sentimentele în public, i-au ovaţionat.
Când s-au întors să se încline unul în faţa celuilalt,
doamna Barrington a zâmbit şi s-a înroşit.
— Cerule, nu jucau teatru, a spus ea, suficient de tare ca
Giles să audă.
Acelaşi lucru i-a trecut prin minte şi lui Maisie Clifton şi
lui Jack Tarrant, cu mult înainte de plecăciunea finală a
actorilor.
Doamna Barrington, Giles şi Grace s-au dus în culise
unde i-au găsit pe Harry şi pe Emma încă ţinându-se de
mână, în timp ce lumea stătea la coadă să-i felicite.
— Ai fost grozav, a spus Giles, bătându-şi prietenul pe
spate.
— Am fost bine, a spus Harry, dar Emma a fost magnifică.
— Şi când s-au întâmplat toate astea? a şoptit el.
— A început la Roma, a spus Harry, cu un zâmbet poznaş.
— Şi când te gândeşti că mi-am sacrificat înregistrarea lui
Caruso, ca să nu mai zic de gramofon, ca să vă aduc
împreună.
— Şi ne-ai mai plătit şi prima cină.
— Unde e tata? a întrebat Emma, privind în jurul ei.
Grace era gata să-i spună surorii ei ce se întâmplase, când
a apărut căpitanul Tarrant.
— Felicitări, băiete, a spus el. Ai fost splendid.
— Mulţumesc, domnule, a zis Harry, dar nu cred că aţi
făcut cunoştinţă cu adevărata stea a spectacolului.
— Nu, dar pot să te asigur, tânără domnişoară că, dacă aş
fi fost cu patruzeci de ani mai tânăr, aş fi avut grijă de rivalii
mei.
— Nu aveţi niciun rival în dragostea pe care v-o port, a zis
Emma. Harry îmi povesteşte întruna câte aţi făcut pentru el.
— Ei, acesta e un drum cu două sensuri, a spus Jack
când Harry şi-a zărit mama şi a îmbrăţişat-o.
— Sunt atât de mândră de tine, a spus Maisie.

267
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, mamă. Dar lasă-mă să ţi-o prezint pe

Emma Barrington, a spus el, punându-şi un braţ în jurul
taliei Emmei.
— Acum înţeleg de ce fiul dumneavoastră este atât de
arătos, a spus Emma strângându-i mâna mamei lui Harry.
Aş vrea să v-o prezint pe mama mea, a adăugat ea.
A fost o întâlnire la care Maisie s-a gândit mai mulţi ani,
dar nu era un scenariu care-i trecuse vreodată prin minte. A
strâns cu teamă mâna lui Elisabeth Barrington, dar a fost
întâmpinată cu un zâmbet atât de prietenos încât şi-a dat
seama că aceasta nu ştia nimic.
— Şi acesta este domnul Atkins, a spus Maisie,
prezentându-l pe bărbatul care stătuse lângă ea în timpul
spectacolului.
Harry nu se mai întâlnise cu domnul Atkins până atunci.
Privind haina de blană a mamei sale, s-a întrebat dacă
domnul Atkins era motivul pentru care avea acum trei
perechi de pantofi.
Era gata să discute cu domnul Atkins, când a fost
întrerupt de dr. Paget, care dorea să-l prezinte profesorului
Henry Wyld. Harry a recunoscut imediat numele.
— Am auzit că doreşti să vii la Oxford să studiezi engleza,
a spus Wyld.
— Doar dacă mă învăţaţi dumneavoastră, domnule.
— Văd că farmecul lui Romeo nu a rămas pe scenă.
— Şi aceasta este Emma Barrington, domnule.
Profesorul de limbă şi literatură engleză de la Oxford s-a
înclinat uşor.
— Ai fost magnifică, tânără domnişoară.
— Mulţumesc domnule, a spus Emma. Şi eu sper să fiu
învăţată de dumneavoastră. Am depus o cerere pentru
Somerville pentru anul viitor.
Jack Tarrant s-a uitat la doamna Clifton şi nu i-a scăpat
privirea îngrozită a acesteia.

268
 - JEFFREY ARCHER -

— Bunicule, a spus Giles când preşedintele guvernatorilor

li s-a alăturat. Nu cred că-l cunoşti pe prietenul meu, Harry
Clifton.
Sir Walter i-a strâns călduros mâna lui Harry, înainte de
a-şi îmbrăţişa nepoata.
— Voi doi aţi făcut un om bătrân să fie mândru, a spus el.
Le era dureros de clar lui Jack şi Maisie că cei doi
îndrăgostiţi nu îşi dădeau seama de problemele pe care le
puseseră în mişcare.

***

Sir Walter i-a ordonat şoferului să-i ducă pe doamna

Barrington şi pe copii înapoi la Manor House. În ciuda
triumfului Emmei, mama ei n-a încercat să-şi ascundă
sentimentele în timp ce maşina se îndrepta spre Chew Valley.
Când intrau pe poartă şi se urcau spre casă, Giles a observat
că în salon luminile erau aprinse.
Imediat ce şoferul i-a lăsat să coboare, Elisabeth le-a spus
lui Giles, Emma şi Grace să meargă la culcare, iar ea s-a dus
în salon. Giles şi Emma s-au urcat supăraţi pe scară, dar au
rămas pe treapta de sus în momentul în care mama lor a
intrat în salon, în timp ce Grace, ascultătoare, a intrat în
camera ei. Giles s-a întrebat dacă nu cumva mama lui lăsase
uşa deschisă dinadins.
Când Elisabeth a intrat în cameră, soţul ei nu s-a obosit
să se ridice. Ea a observat o sticlă de whisky golită pe
jumătate şi un pahar pe masă, lângă el.
— Fără îndoială că ai o explicaţie pentru comportarea ta
impardonabilă?
— Nu trebuie să-ţi explic ţie nimic din ce fac.
— Emma a reuşit cumva să depăşească felul în care te-ai
purtat astă-seară.
Barrington şi-a mai turnat un pahar cu whisky şi a băut o
înghiţitură.

269
 - JEFFREY ARCHER -

— Am aranjat ca Emma să fie luată de la Red Maids

imediat. În trimestrul următor va fi la o şcoală suficient de
îndepărtată ca să nu-l mai vadă pe băiatul acela.
Pe scări, Emma a izbucnit în plâns. Giles a îmbrăţişat-o.
— Dar ce a făcut Harry Clifton de te comporţi atât de lipsit
de bune maniere?
— Nu este treaba ta.
— Desigur că este treaba mea, a spus Elisabeth, încercând
să-şi păstreze calmul. Discutăm despre fiica noastră şi
despre cel mai bun prieten al fiului tău. Dacă Emma s-a
îndrăgostit de Harry, şi bănuiesc că da, nu pot să mă
gândesc la un băiat mai decent şi mai potrivit pentru ea.
— Harry Clifton este fiul unei curve. De aceea a părăsit-o
soţul ei. Şi, repet, Emma nu va avea voie să se apropie de
bastardul acela mic niciodată.
— Mă duc să mă culc înainte să mă enervez, a spus
Elisabeth. Să nu te gândeşti să mi te alături în halul în care
eşti.
— Nu mă gândesc să vin la tine în nicio stare în care aş fi,
a spus Barrington, turnându-şi încă un pahar de whisky. Nu
mi-ai mai oferit nicio plăcere în dormitor de nici nu mai ţin
minte când.
Emma a sărit şi a fugit în camera ei, încuind uşa. Giles nu
s-a mişcat.
— Eşti beat, a spus Elisabeth. Vom mai discuta dimineaţă
când vei fi treaz.
— Nu vom avea ce să discutăm dimineaţă, a ţipat
Barrington când soţia lui ieşea din cameră.
După un moment, capul i-a căzut înapoi pe pernă şi a
început să sforăie.

***

Când Jenkins a tras obloanele salonului înainte de ora

opt, în dimineaţa următoare, nu a părut uimit găsindu-şi

270
 - JEFFREY ARCHER -

stăpânul tolănit în fotoliu, dormind tun şi purtând încă

smokingul.
Soarele dimineţii l-a făcut pe Barrington să se mişte. A
clipit şi l-a privit chiorâş pe valet înainte de a se uita la ceas.
— Va veni o maşină s-o ia pe domnişoara Emma cam peste
o oră, Jenkins, aşa că asigură-te că are bagajele pregătite şi
este gata.
— Domnişoara Emma nu este aici, domnule.
— Cum? Dar unde este? a întrebat Barrington, încercând
să se ridice, dar bâţâindu-se nesigur şi căzând înapoi în
fotoliu.
— Nu ştiu, domnule. Ea şi doamna Barrington au părăsit
casa înainte de miezul-nopţii.

271
 - JEFFREY ARCHER -

38
— Unde crezi că s-au dus? a întrebat Harry după ce Giles
i-a povestit ce se întâmplase după întoarcerea lor la Manor
House.
— Habar n-am, a zis Giles. Dormeam când au plecat de
acasă. Tot ce am aflat de la Jenkins a fost că un taxi le-a dus
la gară după miezul-nopţii.
— Şi spui că tatăl tău era beat când aţi ajuns aseară
acasă?
— Beat-turtă şi nu-şi revenise nici când am coborât la
micul dejun azi-dimineaţă. Ţipa la toată lumea care-i trecea
prin faţa nasului. A încercat chiar să dea vina pe mine
pentru toate. Atunci m-am hotărât să plec la bunici.
— Crezi că bunicul tău ştie unde sunt?
— Nu cred, cu toate că n-a părut prea surprins când i-am
spus ce s-a întâmplat. Bunica a zis că pot să stau la ei cât
vreau.
— Nu pot să fie în Bristol, a spus Harry, dacă taxiul le-a
dus la gară.
— Pot să fie oriunde acum, a zis Giles.
Niciunul n-a mai scos o vorbă, până ce Harry nu a
sugerat:
— Poate la vila voastră din Toscana?
— Improbabil, a zis Giles. E primul loc în care le-ar căuta
tata, aşa că nu ar fi în siguranţă acolo.
— Deci trebuie să fie un loc în care tatăl tău nu s-ar gândi
să le caute.
Ambii băieţi au tăcut iar, până ce Harry a zis:
— Mă gândesc la cineva care ar putea să ştie unde sunt.
— La cine?
— Moş Jack, a spus Harry, căruia îi venea greu încă să-i
spună căpitanul Tarrant. Ştiu că este prieten cu mama ta şi
ea are încredere în el.
— Ştii unde ar putea fi acum?

272
 - JEFFREY ARCHER -

— Toţi care citesc The Times ştiu, a spus Harry,

dispreţuitor.
Giles şi-a lovit prietenul peste mână.
— Deci unde este, deşteptule?
— La biroul său din Londra. În Soho Square, dacă-mi
amintesc bine.
— Întotdeauna mi-am dorit un pretext să stau o zi la
Londra, a spus Giles. E păcat doar că mi-am lăsat banii
acasă.
— Nicio problemă, a zis Harry. Sunt doldora de bani. Tipul
acela, Atkins, mi-a dat cinci lire, deşi mi-a zis să le cheltuiesc
pe cărţi.
— Nu te îngrijora, a sus Giles. Am o alternativă.
— Care ar fi aia? a spus Harry, plin de speranţă.
— Putem să stăm şi să aşteptăm să-ţi scrie Emma.
De data aceasta a fost rândul lui Harry să-i tragă un pumn
prietenului său.
— Foarte bine, a zis el. Dar mai bine am pleca înainte să
afle cineva ce punem la cale.

***

— Nu am obiceiul să călătoresc la clasa a treia, a spus

Giles când trenul a plecat din Temple Meads.
— Păi atunci ar fi bine să te obişnuieşti cât timp plătesc
eu, i-a răspuns Harry.
— Deci, spune-mi, Harry, cu ce se ocupă prietenul tău,
căpitanul Tarrant? Ştiu că guvernul l-a numit director al
Unităţii de deplasare a cetăţenilor, ceea ce sună foarte
impresionant, dar n-am idee ce face de fapt.
— Ceea ce spune, a zis Harry. Este responsabil pentru
găsirea de case pentru refugiaţi, mai ales pentru familiile
fugite din Germania nazistă. Spune că aşa continuă munca
tatălui lui.
— E o figură prietenul tău, căpitanul Tarrant.
— Şi nu ştii nici jumătate, a spus Harry.

273
 - JEFFREY ARCHER -

— Biletele, vă rog.
Cei doi băieţi şi-au petrecut majoritatea drumului
încercând să-şi dea seama unde ar putea fi Emma şi doamna
Barrington, dar, când trenul a oprit în gara Paddington, tot
nu ajunseseră la nicio concluzie.
Au luat metroul până în Leicester Square, au ieşit la
lumina soarelui şi au plecat să caute Soho Square. Pe când
mergeau prin West End, Giles a fost atât de impresionat de
luminile strălucitoare de neon şi de vitrinele magazinelor
pline cu mărfuri pe care nu le mai văzuse până atunci, încât
Harry trebuia să-i amintească din când în când de ce
veniseră de fapt la Londra.
Când au ajuns în Soho Square, n-au putut să nu observe
puhoiul de bărbaţi, femei şi copii amărâţi, mergând cu
capetele aplecate, intrând şi ieşind cu un mers greoi dintr-o
clădire mare din partea cealaltă a pieţei.
Cei doi tineri îmbrăcaţi în haine, cămăşi gri şi cu cravate
păreau ciudat de nelalocul lor când au intrat în clădire şi au
urmat săgeţile care îi îndreptau către al treilea etaj. Mulţi
dintre refugiaţi s-au dat într-o parte pentru a-i lăsa să
treacă, presupunând că erau oficiali.
Giles şi Harry s-au alăturat cozii lungi aflate în faţa
biroului directorului şi ar fi stat acolo toată ziua dacă n-ar fi
ieşit o secretară şi nu i-ar fi observat. S-a dus direct la Harry
şi l-a întrebat dacă venise la căpitanul Tarrant.
— Da, a spus Harry, este un vechi prieten.
— Ştiu, a spus femeia. V-am recunoscut imediat.
— Cum? a întrebat Harry.
— Are o fotografie a dumneavoastră pe birou, a zis ea.
Urmaţi-mă. Căpitanul Tarrant va fi încântat să vă vadă.
Faţa lui Moş Jack s-a luminat când cei doi băieţi – ar
trebui să nu se mai gândească la ei ca la nişte băieţi, pentru
că acum erau tineri – au intrat în birou.
— Ce mult mă bucur să vă văd, a spus el, sărind de la
birou ca să-i întâmpine. Deci de cine mai fugiţi acum? a
zâmbit el.

274
 - JEFFREY ARCHER -

— De tata, a spus Giles.

Moş Jack a traversat camera, a închis uşa şi i-a aşezat pe
cei doi tineri pe o canapea incomodă. Şi-a tras un scaun şi i-
a ascultat cu atenţie în timp ce-i povesteau tot ce se
întâmplase de când îi văzuse la piesa din seara anterioară.
— L-am văzut pe tatăl tău ieşind din sală, desigur, a spus
Moş Jack, dar nu mi-ar fi dat prin cap că le-ar fi putut trata
atât de urât pe sora şi pe mama ta.
— Aveţi vreo idee pe unde ar putea să fie, domnule? a
întrebat Giles.
— Nu. Dar, dacă ar fi să ghicesc, aş spune că s-au dus la
bunicul tău.
— Nu, domnule, am stat toată dimineaţa cu bunicul şi nici
măcar el nu ştie unde sunt.
— Nu am spus care bunic, a comentat Jack.
— Lordul Harvey? a spus Harry.
— Eu aşa cred, a spus Jack. Se simt în siguranţă cu el şi
sunt încrezător că Barrington se va gândi bine înainte să se
ducă după ele.
— Dar bunicul are cel puţin trei case de care ştiu, a zis
Giles. Deci nu ştiu de unde să încep să caut.
— Ce prost sunt, a spus Harry. Ştiu exact unde sunt.
— Da? a zis Giles. Unde?
— Pe moşia familiei din Scoţia.
— Pari foarte sigur, a spus Jack.
— Doar pentru că săptămâna trecută i-a scris Emmei de
ce nu putea să asiste la piesă. Se pare că întotdeauna stă în
decembrie şi ianuarie în Scoţia. Dar al naibii să fiu dacă ştiu
adresa.
— Mulgelrie Castle, lângă Mulgelrie, Highlands, a zis Giles.
— Impresionant, a comentat Jack.
— Nu chiar, domnule. De ani de zile, mama mă tot pune
să scriu scrisori de mulţumire tuturor rudelor de Ziua
Boxerilor. Dar, cum n-am fost în Scoţia, tot nu ştiu unde
este.

275
 - JEFFREY ARCHER -

Moş Jack s-a ridicat şi a luat un atlas mare de pe raftul

din spatele biroului său. A căutat Mulgelrie la index, a răsfoit
câteva pagini şi apoi l-a pus pe biroul din faţa lui.
Plimbându-şi un deget din Londra până în Scoţia, a spus:
— Trebuie să luaţi trenul de noapte spre Edinburgh, apoi
să schimbaţi cu trenul spre Mulgelrie.
— Nu cred că mai am suficienţi bani pentru asta, a spus
Harry, uitându-se în portofel.
— Atunci o să vă dau amândurora permise de călătorie,
nu-i aşa? a spus Jack.
A deschis sertarul biroului, a scos un top mare de hârtie
crem şi a rupt două formulare. Le-a completat, le-a semnat şi
le-a ştampilat.
— La urma-urmei, a spus el, şi voi sunteţi nişte refugiaţi
apatrizi în căutarea unui cămin.
— Mulţumim, domnule, a spus Giles.
— Un ultim sfat, a spus Moş Jack, ridicându-se de la
birou. Hugo Barrington nu este un om căruia să-i placă să
fie contrat şi, cu toate că sunt sigur că nu face nimic care să-
l supere pe lordul Harvey, asta nu vi se aplică şi vouă. Aşa că
fiţi atenţi până ce ajungeţi în siguranţă, la Mulgelrie Castle.
Dacă vă întâlniţi cu un bărbat care şchiopătează, feriţi-vă de
el. Lucrează pentru tatăl lui Giles. Este deştept şi
întreprinzător, dar, şi mai important, nu are alt stăpân decât
pe cel care-l plăteşte.

276
 - JEFFREY ARCHER -

39
Giles şi Harry s-au dus la alt vagon de clasa a treia, dar
erau atât de obosiţi amândoi încât, în ciuda închiderii şi
deschiderii uşilor vagonului în timpul nopţii, a zgomotului
roţilor şi a şuieratului locomotivei, au dormit tun.
Giles s-a trezit speriat când trenul a ajuns la Newcastle la
şase fără câteva minute. S-a uitat pe geam şi a fost
întâmpinat de o zi mohorâtă şi de un şir de soldaţi care
aşteptau să se urce în tren. Un sergent a salutat un
sublocotenent care nu părea mai în vârsta decât Giles şi l-a
întrebat:
— Avem permisiunea să ne îmbarcăm, domnule?
Tânărul l-a salutat şi el şi a răspuns încet;
— Urcaţi-vă, sergent, iar soldaţii au început să umple
trenul.
Veşnic prezenta ameninţare a războiului şi întrebarea dacă
el şi Harry vor fi în uniformă înainte de a ajunge la Oxford nu
era niciodată departe în gândurile lui Giles. Unchiul lui,
Nicholas, pe care nu-l întâlnise niciodată, un ofiţer exact ca
tânărul de pe platformă, condusese un pluton de soldaţi şi
fusese omorât la Ypres. Giles l-a întrebat care vor fi numele
câmpurilor de luptă ce vor fi comemorate cu maci dacă va
mai fi un alt Mare Război care va pune capăt tuturor
războaielor.
Gândurile lui au fost întrerupte când a observat o imagine
trecătoare în geamul vagonului. S-a întors, dar persoana nu
mai era acolo. Oare avertismentul căpitanului Tarrant îl
făcea să reacţioneze exagerat, sau era doar o coincidenţă?
Giles s-a uitat la Harry, care dormea buştean, dar acesta
nu mai dormise probabil de vreo două nopţi. Când trenul a
trecut de Berwick-on-Tweed, Gils a observat acelaşi om
trecând prin faţa compartimentului lor. Doar o privire şi a
dispărut; nu mai era o coincidenţă. Verifica la ce gară se
dădeau jos?
Harry s-a trezit în sfârşit, a clipit şi şi-a întins mâinile.
277
 - JEFFREY ARCHER -

— Mor de foame, a zis el.

Giles s-a aplecat spre el şi i-a şoptit:
— Cred că cineva din tren ne urmăreşte.
— De ce crezi asta? a întrebat Harry, treaz acum.
— Am văzut acelaşi om trecând cam des prin faţa
compartimentului nostru.
— Biletele la control!
Giles şi Harry au dat permisele lor de călătorie
conductorului.
— Cât timp opreşte trenul în fiecare gară? l-a întrebat
Harry.
— Acu’, asta depinde dacă ajungem la vreme sau nu, a
răspuns acesta, plictisit, dar nu mai puţin de patru minute,
ăsta-i regulamentul companiei.
— Care este următoarea oprire? a întrebat Giles
— Dunbar. Ajungem acolo în treizeci de minute. Dar voi
aveţi bilete pentru Mulgelrie, a mai spus el înainte de a trece
în compartimentul următor.
— Asta ce-a mai fost? a întrebat Harry.
— Încerc să aflu dacă suntem urmăriţi, a explicat Giles, şi
partea următoare a planului meu te implică pe tine.
— Şi acum ce rol voi juca? a spus Harry, stând pe
marginea banchetei.
— Nu Romeo, a zis Giles. Când va opri trenul la Dunbar,
vreau ca tu să coborî în timp ce eu mă voi uita dacă te
urmează cineva. Imediat cum ajungi pe peron, îndreaptă-te
repede către barieră, apoi întoarce-te, du-te în sala de
aşteptare şi ia-ţi un ceai. Nu uita că ai doar patru minute ca
să te urci înapoi înainte să plece trenul. Şi, orice ai face, nu
te uita în spate pentru că îşi va da seama că îl urmărim.
— Dar dacă ne urmăreşte cineva, nu va fi mai interesat de
tine decât de mine?
— Nu cred, a spus Giles, mai ales în cazul în care
căpitanul Tarrant are dreptate, pentru că am impresia că
prietenul tău ştie mai multe decât ne-a spus.
— Asta nu-mi prea dă încredere, a spus Harry.

278
 - JEFFREY ARCHER -

După jumătate de oră, trenul s-a oprit în gara din Dunbar.

Harry a deschis uşa vagonului, a coborât pe peron şi s-a
îndreptat spre ieşire.
Giles abia l-a zărit pe bărbatul care-l urmărea pe Harry.
— Te-am prins, a zis Giles, apoi s-a aplecat şi a închis
ochii, încrezător în faptul că, dacă omul îşi va da seama că
Harry a coborât doar ca să bea un ceai, se va uita la el doar
ca să se asigure că nu a coborât şi el.
Giles a deschis iar ochii când Harry a revenit în
compartiment, cu un baton de ciocolată în mână.
— Ei, a spus Harry, ai zărit pe cineva?
— Sigur, a spus Giles. De fapt, chiar acum se urcă în tren.
— Cum arată? a întrebat Harry, încercând să nu pară
speriat.
— Doar l-am zărit, a zis Giles, dar aş spune că are cam
patruzeci de ani, puţin peste un metru optzeci, elegant
îmbrăcat, cu părul scurt. Singurul lucru care nu poate fi
confundat este şchiopătatul.
— Deci acum când ştim cu cine ne înfruntăm, Sherlock,
care e următoarea mişcare?
— Mai întâi, Watson, trebuie să avem în vedere faptul că
dispunem de câteva atuuri.
— Nu îmi vine în minte niciunul, a spus Harry.
— Ei, pentru început, ştim că suntem urmăriţi, dar el nu
ştie că noi ştim. Noi mai ştim şi unde mergem, ceea ce el,
evident, habar n-are. De asemenea, suntem în formă şi avem
cam jumătate din vârsta lui. Şi cu şchiopătatul acela, nu o
să se poată mişca prea repede.
— Eşti bun la asta, a spus Harry.
— Am un avantaj din naştere, a zis Giles. Sunt fiul tatălui
meu.

***

279
 - JEFFREY ARCHER -

Până când trenul a ajuns în gara Edinburgh Waverley,

Giles a repetat planul cu Harry de o duzină de ori. Au ieşit
din vagon şi s-au îndreptat încet către ieşire.
— Să nu cumva să te uiţi înapoi, a spus Giles, scoţându-şi
permisul de călătorie, şi îndreptându-se către un şir de
taxiuri.
— La hotelul Royal, i-a spus Giles şoferului. Şi poţi să ne
spui dacă ne urmăreşte un alt taxi? a mai adăugat înainte de
a se aşeza alături de Harry pe bancheta din spate.
— Foarte bine, a zis şoferul, ieşind din rând şi intrând în
trafic.
— De unde ştii că există un hotel Royal în Edinburgh? a
întrebat Harry.
— Există câte un hotel Royal în fiecare oraş, a spus Giles.
După câteva minute, şoferul i-a atenţionat:
— Nu pot să fiu sigur, dar următorul taxi din şir nu este
prea departe de noi.
— Bine, i-a spus Giles. Cât costă drumul până la Royal?
— Doi şilingi, domnule.
— Îţi dau patru dacă ne scapi de el.
Şoferul şi-a pus imediat piciorul pe acceleraţie,
aruncându-şi pasagerii înapoi pe banchetă. Giles şi-a revenit
repede, s-a uitat prin luneta din spate şi a văzut taxiul din
spatele lor accelerând şi el. Au câştigat şaizeci sau şaptezeci
de metri, dar Giles şi-a dat seama că avantajul lor nu va
dura prea mult.
— Şofer, coteşte pe prima stradă la stânga şi apoi
încetineşte puţin. După ce sărim din taxi, vreau să continui
drumul până la Royal şi să nu te opreşti până ce nu ajungi
acolo.
Şoferul a întins mâna în spate. Harry a pus doi florini în
palma şoferului.
— Când sar, a zis Giles, vino şi tu, apoi fă exact ce fac şi
eu.
Harry a încuviinţat.

280
 - JEFFREY ARCHER -

Taxiul a cotit şi a încetinit o clipă, iar Giles a deschis

portiera. A sărit pe pavaj, s-a rostogolit, s-a ridicat repede
apoi s-a năpustit în primul magazin, unde s-a aruncat pe
jos. Harry l-a urmat după câteva secunde, a trântit uşa în
urma lui şi s-a întins lângă prietenul lui, exact când al doilea
taxi dădea colţul.
— Pot să vă ajut, domnule? a întrebat o vânzătoare,
uitându-se la cei doi tineri aşezaţi pe jos.
— Ne-ai ajutat deja, a spus Giles, ridicându-se şi
zâmbindu-i.
S-a scuturat, a spus „Mulţumesc” şi a părăsit imediat
magazinul.
Când s-a ridicat şi Harry, s-a pomenit faţă în faţă cu un
manechin care purta doar un corset. S-a înroşit, a fugit afară
din magazin şi i s-a alăturat lui Giles pe trotuar.
— Nu cred că omul care şchiopătează o să-şi facă vreo
rezervare la Royal pentru noaptea asta, a zis Giles, aşa că
mai bine să pornim.
— Ai dreptate, a spus Harry, în timp ce Giles făcea semn
unui alt taxi. Gara Waverley, a spus el înainte de a se urca în
spate.
— Unde ai învăţat să faci toate astea? a întrebat Harry,
plin de admiraţie, în timp ce se înapoiau în gară.
— Ştii, Harry, ar trebui să citeşti mai puţin Joseph Conrad
şi mai mult John Buchan dacă vrei să ştii cum să circuli prin
Scoţia fără să fii urmărit de un duşman.
Călătoria către Mulgelrie a fost mult mai înceată şi mai
puţin palpitantă decât cea spre Edinburgh şi nu au văzut
nici urmă de omul care şchiopăta. Când locomotiva a tras
cele patru vagoane şi cei doi pasageri în halta micuţă, soarele
dispăruse deja în spatele muntelui celui mai înalt. Şeful gării
stătea la ieşire şi verifica biletele când au coborât din ultimul
tren din acea zi.
— Vreo speranţă de un taxi? a întrebat Giles când dădeau
permisele de călătorie.

281
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, domnule, le-a spus şeful gării. Jock a plecat acasă

să-şi bea ceaiul şi n-o să fie înapoi decât peste vreo oră.
Giles n-a încercat să-i explice şefului gării lipsa de logică a
acţiunilor lui Jock, dar a întrebat:
— Atunci poate sunteţi amabil să ne spuneţi cum putem
ajunge la Mulgelrie Castle.
— Va trebui să mergeţi pe jos, a spus şeful gării, fericit.
— Şi în ce direcţie s-o luăm? l-a întrebat Giles, încercând
să nu pară exasperat.
— E cam la şase kilometri încolo, a spus omul, arătând
înspre un deal. Nu puteţi să nu-l vedeţi.
„Încolo” s-a dovedit a fi singura informaţie corectă pe care
le-o oferise şeful gării, pentru că după ce merseseră vreo oră,
se făcuse beznă şi nu se vedea nici semn de vreun castel.
Giles se întreba dacă vor fi nevoiţi să îşi petreacă prima
noapte în Highlands pe câmp, însoţiţi de o turmă de oi, când
Harry a ţipat:
— Uite-l!
Giles s-a uitat prin pâcla întunecată şi, cu toate că nu
zărea încă niciun fel de castel, s-a înveselit văzând luminile
care străluceau la mai multe ferestre. Au înaintat până ce au
ajuns în faţa unor porţi masive, din fier forjat, care nu erau
încuiate. Când înaintau pe alee, Giles a auzit nişte lătrături,
dar n-a văzut niciun câine. După alt kilometru, au ajuns la
un podeţ peste un pârâu şi, în partea cealaltă au zărit o uşă
grea din stejar care nu părea prea primitoare.
— Lasă-mă pe mine să vorbesc, a spus Giles după ce au
trecut podeţul şi s-au oprit în faţa uşii.
Giles a bătut de trei ori cu pumnul şi, după câteva
momente, uşa a fost deschisă de un uriaş îmbrăcat în kilt,
cu o haină întunecată, cămaşă albă şi un papion alb.
Valetul s-a uitat la străinii obosiţi şi jerpeliţi care stăteau
în faţa lui.
— Bună seara, domnule Giles, a zis el, cu toate că Giles
nu-l mai văzuse niciodată. Înălţimea Sa vă aşteaptă de ceva
vreme şi se întreabă dacă doriţi să-l însoţiţi la cină?

282
 - JEFFREY ARCHER -

40
GILES ŞI HARRY CLIFTON PE DRUM SPRE MULGELRIE –
STOP – AJUNG PE LA ŞASE – STOP

Lordul Harvey i-a dat telegrama lui Giles şi a chicotit.

— Trimisă de prietenul nostru comun, domnul căpitan
Tarrant. A greşit doar în ceea ce priveşte ora la care aţi
ajuns.
— A trebuit să mergem pe jos de la gară, a protestat Giles,
printre înghiţituri.
— Da, m-am gândit să trimit maşina după voi la ultimul
tren, a spus lordul Harvey, dar nimic nu e mai bun ca o
plimbare prin Highland ca să vă sporească pofta de mâncare.
Harry a zâmbit. Nu spusese mai nimic de când coborâseră
la cină şi, cum Emma stătea la celălalt capăt al mesei, se
mulţumise cu câte o privire admirativă, întrebându-se dacă
vor fi lăsaţi singuri vreodată.
Primul fel a fost o ciorbă groasă de Highland, pe care
Harry a terminat-o cam prea repede, dar când Giles a primit
şi o a doua porţie, a lăsat şi el să-i fie reumplută farfuria.
Harry ar fi cerut şi o a treia porţie dacă ceilalţi nu s-ar fi
mulţumit doar să discute politicos, aşteptând ca el şi Giles să
termine ciorba şi să fie servit felul al doilea.
— Nu trebuie să fiţi îngrijoraţi că cineva s-ar putea întreba
unde vă aflaţi, a spus lordul Harvey, pentru că am trimis
deja telegrame lui sir Walter şi doamnei Clifton, ca să-i
asigur că sunteţi sănătoşi şi în siguranţă. Nu m-am obosit să
iau legătura cu tatăl tău, Giles, a mai spus el, fără să mai
comenteze nimic.
După câteva momente, uşile salonului s-au deschis larg şi
mai mulţi servitori în livrele au intrat şi au luat farfuriile de
ciorbă. Au urmat alţi trei servitori, care cărau platouri de
argint pe care se afla ceea ce Harry şi-a închipuit că ar fi şase
pui foarte mici.

283
 - JEFFREY ARCHER -

— Sper că vă plac prepeliţele, domnule Clifton, a spus

lordul Harvey, primul om care-i spunea „domnule” până
atunci, când a fost servit cu o pasăre. Eu le-am împuşcat.
Harry nu prea ştia ce să răspundă. S-a uitat la Giles cum
îşi folosea cuţitul şi furculiţa ca să taie felioare din pasăre,
amintindu-şi de primul lor dejun la St Bede’s. După ce
farfuriile au fost golite, Harry reuşise să înghită cam trei
bucăţele şi se întreba cât de bătrân va trebui să fie ca să
spună: „Nu, mulţumesc, aş mai prefera nişte ciorbă”.
Lucrurile s-au mai ameliorat puţin când s-a adus un
platou mare cu fructe dintre care unele îi erau necunoscute
lui Harry şi a fost pus în mijlocul mesei. Ar fi dorit să întrebe
gazda numele şi provenienţa fructelor, dar şi-a amintit de
prima banană pe care o mâncase şi cu care ocazie se făcuse
de râs. S-a mulţumit să-l urmărească pe Giles, uitându-se
atent să vadă care fruct trebuia descojit şi din care se putea
muşca pur şi simplu.
Când a terminat, a apărut un servitor şi a pus un vas cu
apă lângă farfuria lui. Era pe punctul să o bea când a văzut-
o pe lady Harvey punându-şi degetele în al ei şi, după câteva
momente, un servitor a adus un şerveţel din în pentru ca ea
să-şi poată şterge degetele. Harry şi-a muiat şi el degetele în
apă şi, ca prin magie, un şerveţel a apărut imediat.
După cină, doamnele s-au retras în salonul mic. Harry ar
fi dorit să le urmeze ca să discute cu Emma şi să-i spună tot
ce se întâmplase de când se otrăvise. Dar, de îndată ce ele au
părăsit camera, lordul Harvey s-a aşezat la loc, semn ca
valetul să-i ofere un trabuc în timp ce alt servitor îi turna un
pahar mare de coniac.
După ce a sorbit puţin din el, a încuviinţat, şi în faţa lui
Giles şi a lui Harry au fost puse alte pahare. Valetul a închis
uşa înainte de a le umple şi lor paharele cu brandy.
— Bine, a zis lordul Harvey după câteva pufăituri din
trabuc. Înţeleg că amândoi vreţi să mergeţi la Oxford?
— Harry va ajunge sigur acolo, a spus Giles. Dar eu mai
am nevoie de câteva sute de puncte în vara asta şi probabil şi

284
 - JEFFREY ARCHER -

de ajutorul Domnului dacă vreau ca examinatorii să treacă

cu vederea câteva dintre deficienţele mele.
— Giles este modest, domnule, a spus Harry. Are tot
atâtea şanse să-i fie oferit un loc la Oxford ca şi mine. La
urma-urmei, nu este doar căpitanul echipei de crichet, ci
este şi căpitanul şcolii.
— Ei bine, dacă veţi reuşi, vă pot asigura că vă aşteaptă
trei dintre cei mai fericiţi ani din viaţa voastră. Asta
presupunând că Herr Hitler nu este atât de nebun încât să
insiste pe o reluare a vechiului război în speranţa că va
schimba rezultatul.
Cei trei au ridicat paharele şi Harry a băut pentru prima
oară coniac. Nu i-a plăcut gustul şi se întreba dacă va fi
considerat nepoliticos dacă nu-l va termina, când lordul
Harvey i-a venit în ajutor.
— Cred că este timpul să ne alăturăm doamnelor, a spus
el, golindu-şi paharul.
Şi-a stins trabucul, s-a ridicat şi a ieşit din salon, fără să
aştepte părerea celorlalţi. Cei doi tineri l-au urmat prin hol
către celălalt salon.
Lordul Harvey s-a aşezat lângă Elisabeth, iar Giles i-a
făcut cu ochiul lui Harry şi s-a dus lângă bunica lui. Harry s-
a aşezat lângă Emma, pe canapea.
— Ce galant din partea ta să vii până aici, i-a spus ea,
atingându-i mâna.
— Îmi pare foarte rău pentru cele petrecute după piesă.
Sper doar că nu eu sunt responsabil pentru problemele
create.
— Cum ai putea tu să fii responsabil, Harry? N-ai făcut
niciodată nimic care să-l determine pe tata să îi vorbească
aşa de urât mamei.
— Dar nu e niciun secret că tatăl tău nu crede că ar trebui
să fim împreună, nici măcar pe scenă.
— Să vorbim mâine-dimineaţă despre asta, a şoptit Emma.
Am putea să ne plimbăm pe dealuri singuri, şi doar turmele
din Highland vor putea să tragă cu urechea.

285
 - JEFFREY ARCHER -

— De abia aştept, i-a spus Harry.

Ar fi dorit s-o ţină de mână, dar prea mulţi ochi se
îndreptau întruna înspre ei.
— Cred că voi doi sunteţi foarte obosiţi după o călătorie
atât de lungă, a spus lady Harvey. De ce nu vă duceţi la
culcare şi ne vom vedea mâine-dimineaţa la micul dejun.
Harry nu dorea să se culce; voia să stea cu Emma şi să
încerce să afle dacă ea descoperise de ce tatăl ei se opunea
ca ei să fie împreună. Dar Giles s-a ridicat imediat, şi-a
sărutat bunica şi mama pe obraz şi le-a spus noapte bună,
nelăsându-i lui Harry altă alternativă decât să vină cu el. El
s-a aplecat, a sărutat-o pe Emma pe obraz, i-a mulţumit
gazdei pentru seara minunată şi l-a urmat pe Giles afară din
cameră.
În timp ce mergeau pe hol, Harry s-a oprit să admire un
tablou cu un vas cu fructe al unui pictor numit Peploe, când
Emma a ieşit în goană din cameră, şi-a aruncat braţele în
jurul gâtului lui şi l-a sărutat delicat pe buze.
Giles a continuat să urce scările de parcă n-ar fi observat
în timp ce Harry stătea cu ochii pe uşa salonului. Emma s-a
desprins de el când a auzit uşa deschizându-se în spatele ei.
— Noapte bună, noapte bună, despărţirea e o supărare
atât de dulce, a şoptit ea.
— Atunci îţi voi ura noapte bună până mâine, a replicat
Harry.

***

— Unde vă duceţi voi doi? a întrebat Elisabeth Barrington

când a ieşit din sala în care mâncaseră micul dejun.
— Mergem să urcăm pe Crag Cowen, a spus Emma. Nu ne
aştepta, pentru că s-ar putea să nu ne mai vezi.
Mama ei a râs.
— Atunci aveţi grijă şi îmbrăcaţi-vă bine pentru că până şi
oile răcesc în Highlands. A aşteptat ca Harry să închidă uşa

286
 - JEFFREY ARCHER -

înainte să continue: Giles, bunicul tău doreşte să ne vadă în

biroul lui la ora zece.
Lui Giles i s-a părut mai mult un ordin decât o cerere.
— Da, mamă, a zis el, înainte de a se uita pe geam la
Harry şi Emma care se îndreptau pe cărare spre Crag Cowen.
După câţiva metri, Harry a luat-o pe Emma de mână. Giles a
zâmbit când ei dădeau colţul şi dispăreau în spatele unui şir
de pini.
Când pendula din hol a sunat, Giles a pornit-o repede pe
coridor ca să ajungă în biroul bunicului lui înainte de a
şaptea bătaie. Bunicii şi mama lui au întrerupt discuţia când
a intrat în cameră. Era clar că-l aşteptaseră pe el.
— Aşază-te, băiete, a spus bunicul lui.
— Mulţumesc, domnule, a spus Giles şi s-a aşezat între
mama şi bunica lui.
— Bănuiesc că acesta este un fel de consiliu de război, a
spus lordul Harvey, uitându-se din jilţul pe care stătea de
parcă s-ar fi adresat unui consiliu. Voi încerca să vă pun pe
toţi la curent înainte de a discuta cum ar fi mai bine să
acţionăm.
Giles s-a simţit flatat că bunicul îl considera un membru
al consiliului familial.
— L-am sunat pe Walter noaptea trecută. Era îngrozit de
comportarea lui Hugo la piesă la fel cum am fost şi eu când
mi-a povestit Elisabeth ce se întâmplase, deşi a trebuit să-i
spun eu ce s-a petrecut când ea s-a întors la Manor House.
Mama lui Giles şi-a aplecat capul, dar nu l-a întrerupt. I-am
spus că am discutat mult cu fiica mea şi că suntem de
părere că există doar două moduri posibile de a acţiona.
Giles s-a lăsat pe spate în scaun, dar nu s-a relaxat.
— I-am explicat clar lui Walter că, dacă Elisabeth se va
întoarce la Manor House, atunci Hugo ar trebui să facă unele
concesii. Mai întâi trebuie să-i ceară scuze clar pentru
comportarea lui dezgustătoare.
Bunica lui Giles a încuviinţat.

287
 - JEFFREY ARCHER -

— În al doilea rând, nu va mai sugera niciodată, repet,

niciodată, ca Emma să fie luată de la şcoala ei şi că va
susţine în viitor toate eforturile ei de a merge la Oxford.
Dumnezeu ştie că este foarte greu şi pentru un băiat să
obţină calificativele necesare în zilele noastre, dar este
aproape imposibil pentru o fată.
A treia şi cea mai importantă cerere a mea, şi la aceasta
nu pot renunţa, este să ne explice tuturor de ce-l tratează pe
Harry Clifton atât de urât. Bănuiesc că are legătură cu
unchiul lui Harry care a furat de la Hugo. Păcatele tatălui
sunt un lucru, dar ale unchiului… Refuz să accept, aşa cum
a pretins el adesea în faţa lui Elisabeth, că îl consideră pe
Clifton nedemn pentru a se apropia de copiii lui doar pentru
că tatăl lui a fost docher şi mama lui este chelneriţă. Poate
Hugo a uitat că bunicul meu era funcţionar la un comerciant
de vinuri, în timp ce tatăl lui a părăsit şcoala la doisprezece
ani şi s-a angajat ca docher, la fel ca tatăl tânărului Clifton
şi, în caz că a uitat cineva, eu sunt primul lord Harvey din
această familie şi nu poţi fi un nobil mai nou decât atât.
Giles voia să-l aplaude.
— Acum, poate că unii dintre noi n-au observat, a
continuat lordul Harvey, ce simt Emma şi Harry unul pentru
celălalt, ceea ce nu este surprinzător deloc pentru că
amândoi sunt nişte tineri excepţionali. Dacă, atunci când va
veni momentul, relaţia lor va atinge punctul culminant,
nimeni nu va fi mai încântat decât Victoria şi cu mine. În
legătură cu acest subiect, Walter a fost de acord cu mine.
Giles a zâmbit. Îi plăcea ideea ca Harry să devină membru
al familiei, cu toate că era sigur că tatăl lui nu va accepta
niciodată.
— I-am spus lui Walter, a continuat bunicul lui, că, dacă
Hugo nu va respecta aceste condiţii, Elisabeth nu va avea de
ales decât să înceapă imediat procedurile de divorţ. Eu îmi
voi da, de asemenea, demisia din consiliul firmei Barrington
şi voi face publice motivele pentru care am luat această
decizie.

288
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a întristat, pentru că ştia că nu fusese niciun

divorţ în vreuna dintre familiile lor.
— Walter a acceptat să discute iar cu mine peste câteva
zile, după ce va vorbi cu fiul său, dar mi-a spus că Hugo îi
promisese deja să nu mai bea şi că pare cu adevărat pocăit.
Permiteţi-mi să termin amintindu-vă că aceasta este o
problemă de familie şi nu trebuie discutată, în niciun caz, cu
străinii. Trebuie să sperăm că se va dovedi a nu fi mai mult
decât un incident nefericit şi că va fi repede uitat.

***

În dimineaţa următoare, tatăl lui Giles a telefonat şi a

cerut să-i vorbească. S-a scuzat îndelung, spunându-i cât îi
părea de rău pentru că-l învinuise pe Giles pentru o greşeală
care nu era decât a lui. L-a implorat pe Giles să facă tot ce
poate pentru a le convinge pe mama sa şi pe Emma să se
întoarcă la Gloucestershire ca să poată petrece Crăciunul
împreună la Manor House. Mai spera şi că, aşa cum
sugerase socrul lui, incidentul va fi uitat în curând. Nu a
spus nimic de Harry Clifton.

289
 - JEFFREY ARCHER -

41
După ce au coborât din tren, la Temple Meads, Giles şi
mama lui au aşteptat în maşină în timp ce Emma îşi lua la
revedere de la Harry.
— Tocmai şi-au petrecut ultimele nouă zile împreună, a
spus Giles. Au uitat că se vor vedea iar mâine?
— Şi, probabil, şi în ziua următoare, a comentat mama lui
Giles. Dar încearcă să nu uiţi, oricât de improbabil ar părea,
că ţi se va întâmpla şi ţie într-o zi.
Emma li s-a alăturat în cele din urmă, dar când au pornit,
ea a continuat să se uite pe lunetă şi nu s-a oprit să dea din
mână până ce Harry nu a dispărut din vedere.
Giles era încântat să revină acasă şi să afle în cele din
urmă ce făcuse Harry pentru ca tatăl lui să-l trateze atât de
urât. Desigur că nu putea fi mai rău decât furtul de la
magazinul de dulciuri sau picatul dinadins la examene.
Luase în considerare mai multe posibilităţi, dar niciuna n-
avea sens. Acum, în sfârşit, spera că va afla adevărul. S-a
uitat înspre mama lui. Deşi ea rareori îşi manifesta emoţiile,
era din ce în ce mai agitată pe când se apropiau de Chew
Valley.
Tatăl lui Giles stătea pe treapta de sus aşteptând să-i
întâmpine când maşina a tras în faţa casei; nu era nici urmă
de Jenkins. Şi-a cerut imediat scuze de la Elisabeth şi de la
copii, înainte de a le spune cât de mult îi lipsiseră.
— Ceaiul este pregătit în salon, a spus el. Vă rog să veniţi
acolo imediat ce sunteţi gata.
Giles a fost primul care a coborât şi s-a aşezat într-un
scaun vizavi de tatăl său. În timp ce o aşteptau pe mama lui,
tatăl său s-a mulţumit să-l întrebe cum i-a plăcut în Scoţia şi
să-i explice că dădaca o dusese pe Grace la Bristol să-i
cumpere uniforma pentru şcoală. Nu a pomenit deloc numele
lui Harry. După câteva minute, când mama şi sora lui Giles
au intrat în cameră, tatăl lui s-a ridicat imediat. După ce s-

290
 - JEFFREY ARCHER -

au aşezat şi ele, le-a turnat ceaiul. Era clar că nu dorea

servitori în jur care să audă ce urma să dezvăluie.
Când toată lumea s-a aşezat, tatăl lui Giles s-a mişcat spre
marginea scaunului şi a început să vorbească încet.
— Lăsaţi-mă să încep prin a vă spune tuturor cât de
inacceptabilă a fost purtarea mea în noaptea pe care toţi au
descris-o ca fiind marele triumf al Emmei. Faptul că tatăl tău
nu a fost acolo când ai fost rechemată pe scenă a fost
suficient de rău, Emma, a zis, privindu-şi direct fiica, dar
modul în care am tratat-o pe mama ta când v-aţi întors
acasă în acea noapte a fost de neiertat şi îmi dau seama că
va dura o vreme până ce această rană se va închide complet.
Hugo Barrington şi-a lăsat capul în mâini şi Giles şi-a dat
seama că tremura. În cele din urmă s-a calmat.
— Toţi aţi întrebat, din diverse motive, de ce m-am purtat
aşa de urât cu Harry în decursul vremii. Este adevărat că nu
suport să fiu în prezenţa lui, dar vina îmi aparţine în
întregime. Când veţi afla motivul, poate veţi începe să
înţelegeţi şi chiar, posibil, să acceptaţi.
Giles s-a uitat la mama lui, care stătea nemişcată în
scaun. Nu se putea ghici cum se simţea.
— Cu mai mulţi ani în urmă, a continuat Barrington, când
am devenit director executiv al companiei, am convins
consiliul că ar trebui să ne diversificăm activitatea şi să
construim nave, în ciuda opoziţiei tatălui meu. Am semnat
un contract cu o companie canadiană pentru construcţia
unei nave de comerţ numită Maple Leaf. Acest lucru s-a
dovedit a fi nu numai un dezastru financiar pentru
companie, ci şi o catastrofă personală pentru mine, care, de
atunci, nu mi-am revenit niciodată şi mă îndoiesc că-mi voi
reveni. Lăsaţi-mă să vă explic.
Într-o după-amiază un docher a dat buzna în biroul meu
insistând că un coleg de-al său fusese prins în interiorul
calei Maple Leaf şi, dacă nu dădeam ordin să se deschidă
cala, omul acela va muri. Bineînţeles că m-am dus imediat la
docuri, dar şeful de tură m-a asigurat că povestea nu era

291
 - JEFFREY ARCHER -

adevărată. Totuşi, am insistat ca oamenii să lase jos uneltele

ca să putem auzi orice sunet ar răzbi din cală. Am aşteptat
destul de mult, dar, cum nu se auzea nimic, le-am dat ordin
să se întoarcă la lucru, pentru că eram şi aşa cu câteva
săptămâni în urmă.
Am presupus că docherul respectiv va apărea cu schimbul
său în ziua următoare. Dar, nu numai că n-a apărut, nici n-a
mai fost văzut vreodată. De atunci, mă gândesc întruna că
sunt responsabil pentru moartea lui. A făcut o pauză, şi-a
ridicat capul şi a continuat: Numele lui era Arthur Clifton şi
Harry este unicul său fiu.
Emma a început să plângă încet.
— Aş vrea să vă imaginaţi, dacă puteţi, prin ce trec de câte
ori îl văd pe acest tânăr şi cum s-ar simţi el dacă va afla că
eu aş putea fi responsabil pentru moartea tatălui său. Faptul
că acest Harry Clifton a devenit cel mai bun prieten al lui
Giles şi s-a îndrăgostit de fiica mea pare să fie subiectul unei
tragedii greceşti.
Din nou şi-a îngropat capul în mâini şi n-a mai vorbit o
vreme. Când s-a uitat iar în sus, a spus:
— Dacă vreţi să mă întrebaţi ceva, voi face tot ce pot să vă
răspund.
Giles a aşteptat ca mama lui să vorbească prima.
— Eşti vinovat că ai trimis un om nevinovat la închisoare?
a întrebat Elisabeth, liniştită.
— Nu, draga mea, a spus Barrington. Sper că mă cunoşti
destul de bine ca să-ţi dai seama că nu sunt capabil de aşa
ceva. Stan Tancock era un hoţ care a intrat prin efracţie în
biroul meu şi m-a jefuit. Pentru că era cumnatul lui Arthur
Clifton, şi nu din alt motiv, i-am dat slujba înapoi în ziua în
care a fost eliberat din închisoare.
Elisabeth a zâmbit pentru prima oară.
— Tată, pot să pun şi eu o întrebare? a spus Giles.
— Da, sigur.
— Ai trimis pe cineva să ne urmărească pe Harry şi pe
mine când am plecat în Scoţia?

292
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, Giles. Eram disperat să aflu unde erau mama ta şi

Emma aşa că îmi cer scuze pentru purtarea mea. Vă rog,
încercaţi să mă iertaţi.
Toţi şi-au îndreptat atenţia spre Emma, care nu vorbise
încă. Când a făcut-o, vorbele ei i-au surprins pe toţi.
— Va trebui să-i spui lui Harry tot ce ne-ai spus nouă, a
şoptit ea, şi, dacă el te va ierta, atunci trebuie să-l primeşti
în familia noastră.
— Aş fi încântat să-l primesc în familie, draga mea, deşi ar
fi de înţeles dacă el nu va mai dori să vorbească vreodată cu
mine. Dar nu-i pot spune adevărul despre cele întâmplate cu
tatăl lui.
— De ce nu? a întrebat Emma.
— Pentru că mama lui Harry a declarat că nu doreşte ca el
să afle cum a murit tatăl lui, pentru că a fost crescut crezând
că acesta a fost un erou care a murit în război. Până acum,
mi-am ţinut promisiunea să nu spun nimănui ce s-a
întâmplat în acea zi groaznică.
Elisabeth Barrington s-a ridicat, s-a dus la soţul ei şi l-a
sărutat uşor. Barrington a cedat nervos şi a început să
suspine. După un moment, Giles s-a alăturat părinţilor lui şi
şi-a pus un braţ în jurul umerilor tatălui său.
Emma nu s-a mişcat.

293
 - JEFFREY ARCHER -

42
— Întotdeauna mama ta a arătat aşa de bine? a spus
Giles. Sau doar am îmbătrânit eu?
— Habar n-am, a zis Harry. Tot ce pot să spun este că
mama ta este întotdeauna elegantă.
— Oricât aş iubi-o pe draga de ea, pare preistorică faţă de
a ta, a zis Giles, în timp ce Elisabeth Barrington, cu umbrela
într-o mână şi geanta în cealaltă, venea spre ei.
Giles, ca toţi ceilalţi băieţi, se întrebase cu groază cu ce se
va îmbrăca mama lui. În ceea ce priveşte pălăriile, era mai
rău ca la Ascot, cu fiecare mamă şi fiică încercând să se
depăşească una pe cealaltă.
Harry s-a uitat mai atent la mama lui, care discuta cu dr.
Paget. Trebuia să recunoască faptul că ea atrăgea mai multă
atenţie decât celelalte mame, ceea ce lui i s-a părut puţin
stânjenitor. Dar era încântat că nu mai părea să aibă
probleme financiare şi credea că bărbatul care stătea lângă
ea avea o legătură cu asta.
Oricât de recunoscător ar fi fost domnului Atkins, nu prea-
l încânta ideea ca acesta să devină tatăl lui vitreg. Domnul
Barrington poate să fi fost prea posesiv cu fiica lui în trecut,
dar Harry nu putea nega că el se simţea la fel de protector
când era vorba de mama lui.
Ea îi spusese de curând că domnul Frampton fusese atât
de mulţumit de munca ei la hotel încât o avansase
supraveghetor al turei de noapte şi îi mărise iar salariul. Şi,
desigur, acum Harry nu mai trebuia să aştepte ca pantalonii
lui să fie prea scurţi înainte de a primi alţii. Dar chiar şi el
fusese surprins când ea nu spusese nicio vorbă despre costul
călătoriei sale la Roma cu Societatea de Artă.
— Cât de mult mă bucur să te văd, Harry, în ziua
triumfului tău, a spus doamna Barrington. Două premii,
dacă ţin bine minte. Sunt doar supărată că Emma n-a putut
veni aici să-ţi împărtăşească gloria, dar, după cum a spus
domnişoara Webb, fetele ei nu pot să-şi ia liber în oricare
294
 - JEFFREY ARCHER -

dimineaţă să asculte discursurile altora, chiar dacă fratele ei

este căpitanul şcolii.
Domnul Barrington a venit să li se alăture şi Giles l-a
privit cu atenţie pe tatăl său dând mâna cu Harry. Exista
clar o lipsă de căldură din partea tatălui lui, cu toate că nu
se putea nega că încerca s-o ascundă.
— Deci când aşteptăm veştile de la Oxford, Harry? a
întrebat Barrington.
— Cândva, în cursul săptămânii viitoare, domnule.
— Sunt sigur că-ţi vor oferi un loc, cu toate că bănuiesc că
Giles va avea oarecare probleme.
— Nu uitaţi că a avut şi el momentul lui de glorie, a
comentat Harry.
— Nu-mi amintesc, a spus doamna Barrington.
— Cred că Harry se referă la punctele marcate la Lord’s,
mamă.
— Oricât de admirabilă ar fi această realizare, nu înţeleg în
ruptul capului cum te va ajuta asta să ajungi la Oxford, a
spus tatăl lui.
— În mod normal aş fi de acord cu tine, tată, a spus Giles,
dacă profesorul de istorie nu ar fi stat lângă preşedintele
MCC tot timpul.
Râsetele care au urmat au fost înecate de sunetele
clopotului. Băieţii s-au îndreptat repede în direcţia aulei,
urmaţi de părinţii lor, la câţiva paşi în urmă.
Giles şi Harry s-au aşezat printre monitori şi câştigătorii
de premii, în primele trei rânduri.
— Îţi mai aminteşti prima noastră zi la St Bede’s? a spus
Harry, când stăteam toţi în primul rând, înspăimântaţi de dr.
Oakshott?
— Niciodată nu mi-a fost frică de Shot, a spus Giles.
— Nu, sigur că nu, a zis Harry.
— Dar îmi amintesc când am coborât la micul dejun în
prima dimineaţă şi tu ţi-ai lins vasul cu porridge.
— Iar eu îmi amintesc că ai jurat că nu vei mai pomeni
niciodată despre asta, a şoptit Harry.

295
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi îţi promit că nu o voi mai face, a replicat Giles, cu

voce tare. Cum îl chema pe derbedeul ăla care te-a pocnit în
prima noapte?
— Fisher, a spus Harry. Şi a fost în a doua noapte.
— Mă întreb ce s-o fi ales de el?
— Probabil conduce un lagăr nazist pentru tineret.
— Atunci asta ar fi un motiv bun de mers la război, a spus
Giles, în timp ce toţi se ridicau în picioare să-l întâmpine pe
şeful guvernatorilor şcolii şi pe restul comitetului.
Rândul de bărbaţi eleganţi s-a îndreptat încet către scenă.
Ultimul care s-a aşezat a fost domnul Barton, directorul, dar
nu înainte de a invita oaspetele de onoare în scaunul central
din primul rând.
De îndată ce toţi s-au aranjat, directorul s-a ridicat să le
ureze bun venit părinţilor şi invitaţilor, după care a prezentat
raportul anual al şcolii. A început prin a descrie anul 1938
ca fiind un an deosebit şi, în următoarele douăzeci de minute
a continuat pe această temă, prezentând detaliile realizărilor
academice şi sportive ale şcolii. A sfârşit prin a-l invita pe
onorabilul Winston Churchill MP, cancelar al Universităţii
Bristol şi membru al parlamentului pentru Epping să se
adreseze şcolii şi să ofere premiile.
Domnul Churchill s-a ridicat încet de la locul lui şi a privit
fix audienţa o vreme înainte de a începe.
— Unii invitaţi speciali îşi încep discursurile prin a spune
audienţei că nu au câştigat niciun premiu la şcoală şi, de
fapt, că au fost întotdeauna codaşii clasei. Eu nu pot
pretinde aşa ceva: deşi eu n-am câştigat niciodată vreun
premiu, cel puţin n-am fost niciodată codaşul clasei – am
fost penultimul.
Băieţii au râs şi au aplaudat, în timp ce profesorii au
zâmbit. Doar Deakins nu s-a mişcat.
După ce râsetele au încetat, Churchill s-a încruntat.
— Naţiunea noastră se află astăzi în faţa unui moment
crucial din istoria sa, în care poporul britanic poate fi chemat

296
 - JEFFREY ARCHER -

din nou să decidă soarta lumii libere. Mulţi dintre cei

prezenţi acum în aulă…
Şi-a coborât vocea şi şi-a îndreptat atenţia asupra
rândurilor de băieţi aflaţi în faţa sa, fără să se uite la părinţii
acestora.
— Cei dintre noi care au supravieţuit Marelui Război nu
vor uita niciodată tragicele morţi suferite de naţiunea noastră
şi efortul suportat de o întreagă generaţie. Dintre cei
douăzeci de băieţi din clasa mea de la Harrow care au plecat
pe linia frontului, doar trei au supravieţuit destul ca să poată
vota. Sper doar că cel care va ţine acest discurs peste
douăzeci de ani nu va trebui să se refere la barbara şi inutila
pierdere de vieţi ca cea din Primul Război Mondial. Cu
această speranţă, vă urez tuturor vieţi fericite şi pline de
succes.
Giles a fost printre primii care s-au ridicat şi au ovaţionat
oaspetele de onoare pe când acesta se întorcea în scaunul
său. Simţea că, dacă Marea Britanie va fi obligată să meargă
la război, acesta era bărbatul care ar trebui să ia locul lui
Neville Chamberlaine şi să devină prim-ministru. Când toţi s-
au aşezat pe scaune, după câteva minute, directorul l-a
invitat pe domnul Churchill să ofere premiile.
Giles şi Harry au aplaudat când domnul Barton a afirmat
că Deakins nu era numai cel mai bun elev al anului, ci a mai
adăugat:
— În această dimineaţă am primit o telegramă de la
directorul colegiului Balliol, de la Oxford, prin care îmi
spunea că Deakins a căpătat bursa clasică pentru seniori. Aş
putea adăuga, a spus domnul Barton, că este primul elev
care primeşte această distincţie în istoria de patru sute de
ani a şcolii.
Giles şi Harry s-au ridicat imediat în picioare când un
băiat slab, de un metru optzeci înălţime şi cu ochelari cu
dioptrii mari, cu un costum care atârna pe el de parcă era
pus pe cuier, s-a îndreptat încet către scenă. Domnul
Deakins ar fi vrut să sară în sus şi să-şi fotografieze fiul care

297
 - JEFFREY ARCHER -

primea premiul de la domnul Churchill, dar n-a făcut-o, de

teamă că va deranja lumea.
Harry a fost întâmpinat călduros când a primit premiul
pentru engleză, precum şi premiul pentru recitare. Directorul
a adăugat:
— Niciunul dintre noi nu va uita performanţa sa în rolul
lui Romeo. Să sperăm că Harry va fi printre cei care vor primi
o telegramă săptămâna viitoare în care i se va oferi un loc la
Oxford.
Când domnul Churchill i-a dat lui Harry premiul, a şoptit:
— Eu n-am fost niciodată la universitate. Mi-aş fi dorit să
fi fost. Să sperăm că vei primi telegrama, Clifton. Noroc.
— Mulţumesc, domnule, i-a spus Harry.
Dar cele mai multe urale ale zilei i-au fost rezervate lui
Giles Barrington, care s-a dus să primească premiul de
căpitan al şcolii şi al echipei de crichet. Spre surprinderea
oaspetelui de onoare, preşedintele guvernatorilor a sărit de la
locul lui şi a dat mâna cu Giles înainte ca acesta să ajungă la
Churchill.
— Nepotul meu, domnule, a explicat sir Walter, foarte
mândru.
Churchill a zâmbit, i-a strâns mâna lui Giles şi, uitându-
se în sus la el, a zis:
— Să-ţi serveşti ţara cu tot atâta onoare cu câtă ţi-ai servit
şcoala.
În acel moment, Giles a fost sigur ce va face dacă Anglia va
intra în război.
După sfârşitul ceremoniei, băieţii, părinţii acestora şi
profesorii s-au ridicat să cânte Carmen Bristoliense.

Sit clarior, sit dignior, quotquot labuntur menses:

Sit primus nobis hic decor, Sumus Bristolienses.

De îndată ce corul s-a oprit, directorul l-a condus pe

invitatul de onoare şi personalul în afara scenei, dincolo de
aulă, în soarele după-amiezii. După câteva minute, toată

298
 - JEFFREY ARCHER -

lumea s-a revărsat pe pajişte ca să li se alăture la ceai. Trei

dintre băieţi erau înconjuraţi de admiratori, precum şi de
multe surori care credeau că Giles este „drăguţ”.
— Aceasta este cea mai frumoasă zi a vieţii mele, a spus
mama lui Harry când îl îmbrăţişa.
— Ştiu cum te simţi, doamnă Clifton, a spus Moş Jack,
strângându-i mâna lui Harry. Aş fi dorit doar ca şi
domnişoara Monday să mai fie în viaţă ca să-l poată vedea
astăzi, pentru că nu mă îndoiesc că ar fost şi cea mai
frumoasă zi din viaţa ei.
Domnul Holcombe stătea într-o parte şi aştepta răbdător
să-l felicite şi el. Harry l-a prezentat căpitanului Jack
Tarrant, fără să ştie că erau vechi prieteni.
Când orchestra s-a oprit, şi căpitanii şi oaspeţii au plecat,
Giles, Harry şi Deakins s-au aşezat pe iarbă şi şi-au amintit
vremurile trecute, acum că nu mai erau elevi.

299
 - JEFFREY ARCHER -

43
Joi după-masă, Harry a primit o telegramă, adusă în
camera lor de un elev mai mic. Giles şi Deakins au aşteptat
răbdători să o deschidă, dar el i-a dat plicul mic şi maro lui
Giles.
— Aruncă pisica în curtea mea, a comentat Giles,
deschizând plicul.
Nu a putut să-şi ascundă surpriza când a citit-o.
— Ai picat, a spus el, părând şocat. Harry s-a prăbuşit în
scaun. N-ai primit bursa. Totuşi, a continuat Giles, citind
telegrama cu voce tare: Suntem încântaţi să vă oferim o
alocaţie pentru colegiul Brasenose, Oxford. Felicitări. În
următoarele zile veţi primi detaliile. W.T.S Stallybrass.
Director. Nu e rău, dar e clar că nu eşti la nivelul lui Deakins.
— Dar tu la ce nivel eşti? a spus Harry, regretându-şi
imediat cuvintele.
— Un bursier, un alocat…
— Cu alocaţie, l-a corectat Deakins.
— Şi un om de rând, a spus Giles, ignorându-şi prietenul.
Sună bine.
Unsprezece alte telegrame au fost primite în acea zi de
solicitanţii de la liceul din Bristol care reuşiseră, dar niciuna
nu-i era adresată lui Giles Barrington.
— Ar trebui să-i spui mamei tale, a zis Giles pe când
mergeau în sală la dejun. Probabil că n-a dormit toată
săptămâna de îngrijorare.
Harry s-a uitat la ceas.
— E prea târziu, cred că a plecat deja la serviciu. Îi voi
spune abia mâine-dimineaţă.
— De ce nu te duci la hotel să-i faci o surpriză? a spus
Giles.
— Nu pot. Ea crede că nu este profesionist să o întrerup
când munceşte şi nu simt că ar trebui să facă vreo excepţie,
nici măcar pentru asta, a spus el, fluturând triumfător
telegrama.
300
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar nu crezi că are dreptul să ştie? a întrebat Giles. La

urma-urmei, a sacrificat totul ca tu să poţi ajunge aici.
Cinstit să fiu, dacă mi s-ar oferi un loc la Oxford, aş
întrerupe-o pe mama chiar dacă ar ţine un discurs la
Uniunea Mamelor. Nu eşti de aceeaşi părere, Deakins?
Deakins şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă cu o
batistă, semn că se gândea profund.
— Eu i-aş cere părerea lui Paget, şi dacă el ar fi de acord…
— Bună idee, a spus Giles. Hai la Paget.
— Vii şi tu, Deakins? a întrebat Harry, după care a
observat că ochelarii lui Deakins nu se aflau pe nasul
acestuia, semn că era pe altă lume.
— Felicitări, a spus dr. Paget după ce a citit telegrama. Şi
sunt meritate, dacă-mi pot permite să spun asta.
— Mulţumesc, domnule, a spus Harry. Mă întrebam dacă
m-aş putea duce la hotelul Royal ca să-i spun mamei
noutăţile.
— Nu văd de ce nu, Clifton.
— Pot să merg şi eu cu el? a întrebat Giles, inocent.
Paget a ezitat.
— Da, poţi, Barrington. Dar să nu-ţi vină ideea să bei sau
să fumezi cât eşti la hotel.
— Nici măcar un pahar de şampanie, domnule?
— Nu, Barrington, nici măcar un pahar cu cidru, a spus
Paget, ferm.
Când cei doi tineri au ieşit pe porţile şcolii, au trecut pe
lângă un aprinzător de felinare care stătea pe bicicletă,
întinzându-se să ajungă la felinar. Discutau despre vacanţa
de vară, când Harry urma să se alăture familiei lui Giles în
Toscana pentru prima oară şi au fost de acord că trebuiau să
se întoarcă la timp pentru a-i vedea pe australieni jucând
împotriva echipei din Gloucestershire, pe terenul acesteia. Au
discutat posibilitatea, sau, conform lui Harry, probabilitatea,
ca războiul să fie declarat acum, când toţi primiseră măştile
de gaze. Dar niciunul nu a atins subiectul care-i preocupa pe

301
 - JEFFREY ARCHER -

amândoi: se va alătura oare Giles lui Harry şi lui Deakins la

Oxford în septembrie?
Când se apropiau de hotel, Harry s-a gândit iar dacă era
cazul să-şi întrerupă mama în timp ce aceasta muncea, dar
Giles trecuse deja prin uşile batante şi stătea în foaier,
aşteptându-l.
— Va dura doar două minute, a spus Giles când Harry i s-
a alăturat. Spune-i doar veştile cele bune şi ne putem
întoarce direct la şcoală.
Harry a încuviinţat.
Giles a întrebat portarul unde era Palm Court şi acesta i-a
îndreptat către o zonă mai înaltă din capătul foaierului.
După ce au urcat o jumătate de duzină de scări, Giles s-a
dus la recepţie şi, încet, a întrebat-o pe recepţioneră:
— Putem să discutăm puţin cu doamna Clifton?
— Doamna Clifton? a întrebat fata. Are o rezervare aici?
Şi-a plimbat degetul pe un registru.
— Nu, lucrează aici, a spus Giles.
— Oh, eu sunt nouă aici, a spus fata, dar voi întreba una
dintre chelneriţe. Ele trebuie să ştie.
Harry a rămas pe treapta de jos, căutând-o cu ochii pe
mama lui.
— Hattie, a întrebat recepţionera o chelneriţă în trecere pe
acolo, lucrează vreo doamnă Clifton aici?
— Nu, nu mai lucrează, a venit imediat răspunsul. A
plecat acum doi ani. N-am mai auzit nimic de ea de atunci.
— Trebuie să fie o greşeală, a spus Harry, sărind pe trepte
ca să i se alăture prietenului său.
— Aveţi vreo idee unde o putem găsi? a întrebat Giles
încet.
— Nu, a spus Hattie. Dar puteţi să-l întrebaţi pe Doug,
portarul de noapte. E aici de o veşnicie.
— Mulţumesc, a spus Giles şi, întorcându-se spre Harry, i-
a spus: Trebuie să fie o explicaţie simplă, dar, dacă preferi s-
o laşi baltă…
— Nu, hai să vedem dacă Doug ştie unde este.

302
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a dus încet la biroul portarului, lăsându-i timp lui

Harry să se răzgândească, dar acesta n-a spus nimic.
— Tu eşti Doug? l-a întrebat pe un bărbat îmbrăcat într-o
livrea albastru-deschis, cu nişte nasturi care nu mai
străluceau.
— Da, eu sunt, domnule, a răspuns acesta. Cum vă pot
ajuta?
— O căutăm pe doamna Clifton.
— Maisie nu mai lucrează aici, domnule. A plecat acum
vreo doi ani.
— Ştiţi unde lucrează acum?
— Nu ştiu, domnule.
Giles şi-a scos portofelul, a luat din el jumătate de coroană
şi a pus-o pe birou. Portarul a privit-o un timp înainte de a
vorbi iar.
— Este posibil s-o găsiţi la Clubul de noapte al lui Eddie.
— Eddie Atkins? a întrebat Harry.
— Cred că aşa este, domnule.
— Ei bine, asta explică totul, a spus Harry. Şi unde este
acest club al lui Eddie?
— Pe Welsh Back, domnule, a răspuns portarul, luând
jumătatea de coroană.
Harry a părăsit hotelul fără să mai spună nimic şi a sărit
în spatele unui taxi care aştepta. Giles s-a urcat lângă el.
— Nu crezi că ar fi cazul să ne întoarcem la şcoală? a spus
Giles, uitându-se la ceas. Poţi să-i spui mamei tale şi
dimineaţă.
Harry a dat din cap.
— Nu tu ai spus că ai vorbi cu mama ta chiar dacă ar ţine
un discurs la Uniunea Mamelor? i-a amintit Harry. Clubul de
noapte al lui Eddie, Welsh Back, vă rog, i-a spus el, ferm,
şoferului.
Harry n-a scos o vorbă în timpul scurtei călătorii. Când
taxiul a intrat pe o alee întunecată şi s-a oprit lângă club, a
coborât şi s-a îndreptat către intrare.

303
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a bătut tare în uşă. S-a deschis un oblon şi o

pereche de ochi s-a uitat fix la cei doi tineri.
— Taxa de intrare este cinci şilingi de persoană, a spus
vocea din spatele ochilor.
Giles a împins o bancnotă de zece şilingi prin gaură. Uşa
s-a deschis imediat.
Cei doi au înaintat pe o scară slab luminată care ducea
către subsol. Giles a văzut-o mai întâi şi s-a întors repede să
plece, dar era prea târziu. Harry privea fix, transfigurat un
şir de fete aşezate pe taburete în faţa barului, unele
discutând cu bărbaţi, altele singure. Una dintre ele,
îmbrăcată cu o bluză albă, transparentă, o fustă foarte
scurtă din piele neagră şi ciorapi negri, s-a apropiat de ei şi i-
a întrebat:
— Vă pot ajuta, oameni buni?
Harry a ignorat-o. Ochii lui erau fixaţi pe femeia de la
capătul cel mai îndepărtat al barului care asculta un bărbat
mai în vârstă, cu mâna pe coapsa ei. Fata s-a uitat să vadă
pe cine privea Harry.
— Ei, pot să zic că recunoşti stilul când îl vezi, a zis ea.
Dar să ştiţi, Maisie e cam mofturoasă şi, trebuie să anunţ, e
cam scumpă.
Harry s-a întors şi a coborât scările în goană, a deschis
uşa şi a fugit pe stradă, urmărit de Giles. Când Harry a
ajuns pe trotuar, a îngenuncheat şi a vomitat violent. Giles a
îngenuncheat şi el şi şi-a pus braţele în jurul prietenului
său, încercând să-l liniştească.
Un bărbat care stătea în umbră, de cealaltă parte a străzii,
s-a îndepărtat şchiopătând.

304
 - JEFFREY ARCHER -

EMMA BARRINGTON
1932-1939

305
 - JEFFREY ARCHER -

44
Nu voi uita niciodată prima oară când l-am văzut.
A venit la ceai la Manor House când a împlinit fratele meu
doisprezece ani. Era atât de liniştit şi de retras încât m-am
mirat cum de putea fi prietenul lui Giles. Celălalt, Deakins,
era chiar ciudat. Nu s-a oprit din mâncat şi de abia a scos un
cuvânt toată după-masa.
Apoi Harry a vorbit, cu o voce blândă, politicoasă, care te
făcea să vrei să-l asculţi. Petrecerea aniversară a mers bine
până ce tata a dat buzna în cameră, după care el de abia a
mai scos un cuvânt. Nu ştiam că tata se putea purta atât de
urât cu cineva şi nu înţelegeam de ce se comporta astfel cu
un străin. Dar şi mai inexplicabilă a fost reacţia tatei când l-
a întrebat pe Harry când era ziua lui de naştere. Cum putea
o întrebare atât de nevinovată să conducă la o reacţie aşa de
violentă? După un moment, tata s-a ridicat şi a ieşit din
cameră, fără ca măcar să le spună la revedere lui Giles şi
musafirilor. Mi-am dat seama că mama a fost stânjenită de
purtarea lui, deşi ea a mai turnat ceai şi s-a făcut că nu
observă.
După câteva minute, fratele meu şi cei doi prieteni ai lui
au plecat înapoi la şcoală. El s-a întors şi mi-a zâmbit înainte
de a pleca, dar, ca şi mama, m-am prefăcut că nu observ.
Când uşa din faţă s-a închis, m-am dus la fereastra
salonului şi m-am uitat cum dispărea maşina pe alee, până
ce n-am mai văzut-o. Mi s-a părut că şi el se uita înapoi prin
lunetă, dar n-am fost sigură.
După ce au plecat, mama s-a dus direct în biroul lui tata
şi am auzit un zvon de voci ridicate, ceea ce se întâmpla din
ce în ce mai des în ultima vreme. Când s-a întors, mi-a
zâmbit, de parcă nu se întâmplase nimic special.
— Cum îl cheamă pe prietenul lui Giles? am întrebat.
— Harry Clifton, a spus ea.

***

306
 - JEFFREY ARCHER -

Următoarea dată l-am văzut pe Harry Clifton la slujba de

Crăciun de la St Mary Redcliffe. A cântat „Oh, micul oraş din
Bethlehem” şi prietena mea cea mai bună, Jessica
Braithwaite, m-a acuzat că îl admiram de parcă ar fi fost
noul Bing Crosby. Nu m-am obosit să neg. L-am văzut
discutând cu Giles după slujbă, dar tata părea grăbit să
ajungă acasă. Când plecam, am văzut cum dădaca lui îl
îmbrăţişa.
Eram la St Mary Redcliffe când a avut probleme cu vocea,
dar, la vremea aceea n-am înţeles de ce s-au întors atâtea
capete, iar unii membri ai congregaţiei au început să
şoptească. Tot ce ştiu este că nu l-am mai auzit cântând.
Când Giles s-a dus la liceu în prima zi, am implorat-o pe
mama să mă lase şi pe mine să merg cu el, dar asta doar
pentru că voiam să-l văd pe Harry. Dar tata nici n-a vrut să
audă şi, în ciuda faptului că am izbucnit dinadins în lacrimi,
m-au lăsat pe scară cu sora mea mai mică, Grace. Ştiam că
tata era încă supărat că Giles nu primise un loc la Eton, ceea
ce încă nu înţeleg, pentru că mulţi băieţi mai proşti decât
fratele meu trecuseră examenul. Mamei nu părea să-i pese la
ce şcoală merge Giles, în timp ce eu eram încântată că merge
tot la liceul din Bristol, pentru că aşa aveam ocazia să-l mai
văd pe Harry.
De fapt, cred că l-am văzut cel puţin de o duzină de ori în
următorii trei ani, dar el nu şi-a amintit nimic până ce ne-am
întâlnit în Roma.
Familia stătea la vila din Toscana în acea vară, când Giles
m-a luat deoparte şi mi-a spus că are nevoie de sfatul meu.
Asta făcea doar când voia ceva. Dar, de data aceasta, s-a
dovedit a fi ceva ce voiam şi eu la fel de mult.
— Deci ce vrei să faci acum? l-am întrebat.
— Am nevoie de o scuză să merg la Roma mâine, a zis el,
pentru că vreau să mă întâlnesc cu Harry.
— Care Harry? am întrebat eu, prefăcându-mă indiferentă.

307
 - JEFFREY ARCHER -

— Harry Clifton, proasto. E într-o excursie cu şcoala la

Roma şi i-am promis că-mi voi petrece ceva timp cu el. Nu
era nevoie să-mi explice că tata n-ar fi fost de acord. Tot ce
trebuie să faci, a continuat el, este s-o rogi tu pe mama să te
ducă la Roma mâine.
— Dar va dori să ştie de ce vreau să merg la Roma.
— Spune-i că doreşti să vizitezi Villa Borghese.
— De ce Villa Borghese?
— Pentru că acolo va fi Harry la zece, mâine-dimineaţă.
— Dar dacă mama e de acord să mă ducă? Atunci n-ai
avea niciun folos.
— Nu te va duce. Mâine iau dejunul cu familia Henderson
în Arezzo, aşa că eu mă voi oferi să te însoţesc.
— Şi eu ce primesc în schimb? am întrebat, pentru că nu
trebuia să afle Giles cât de mult doream să-l văd pe Harry.
— Gramofonul meu, a spus el.
— De tot, sau împrumut?
Giles n-a vorbit o vreme.
— De tot, a spus el, supărat.
— Dă-mi-l acum, am spus eu, sau poţi să-ţi iei adio de la
excursie.
Spre mirarea mea, a făcut-o.
Am fost şi mai uimită a doua zi când mama a fost de acord
cu acest mic complot. Giles nici n-a trebuit să se ofere să mă
însoţească; tata a insistat ca el să vină cu mine. Păcăliciul de
frate-meu s-a făcut că protestează, dar, în cele din urmă, a
fost de acord.
M-am sculat devreme în dimineaţa următoare şi m-am
gândit mult timp cu ce să mă îmbrac. Trebuia să fie ceva
clasic dacă doream ca mama să nu devină bănuitoare, dar,
pe de altă parte, trebuia să mă asigur că Harry mă va
observa.
În timp ce eram în trenul spre Roma, am dispărut la
toaletă şi mi-am pus nişte ciorapi din mătase ai mamei şi
puţin ruj, dar nu prea mult, ca să nu observe Giles.

308
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce ne-am înregistrat la hotel, Giles a vrut să

plece imediat spre Villa Borghese. Şi eu la fel.
Când treceam prin grădini şi urcam către vilă, un soldat s-
a întors să se uite la mine. Era prima oară când mi se
întâmpla aşa ceva. M-am înroşit.
După ce am intrat în galerie, Giles a plecat să-l caute pe
Harry. Eu am rămas în urmă, prefăcându-mă că sunt foarte
interesată de tablouri şi de statui. Aveam nevoie să-mi fac o
intrare specială.
Când i-am ajuns din urmă, l-am găsit pe Harry vorbind cu
fratele meu, deşi Giles nici măcar nu se prefăcea că-l ascultă,
pentru că era evident atras de ghid. Dacă m-ar fi întrebat, i-
aş fi spus că n-avea nicio şansă. Dar fraţii mai mari nu-şi
prea ascultă surorile decât rar; eu l-aş fi sfătuit să vorbească
despre pantofii ei, pentru care eram cam invidioasă. Bărbaţii
cred că italienii sunt faimoşi numai pentru maşini. Singura
excepţie este căpitanul Tarrant, care ştie exact cum să se
poarte cu o femeie. Fratele meu putea învăţa multe de la el.
Giles mă considera doar surioara lui cea stângace, nu că ar fi
ştiut ce înseamnă stângace.
Mi-am ales momentul, apoi m-am îndreptat spre ei şi am
aşteptat ca Giles să mă prezinte. Imaginaţi-vă surpriza mea
când Harry m-a invitat la cină în acea seară. Singurul meu
gând a fost că nu aveam la mine nicio rochie elegantă de
seară. La cină, am aflat că fratele meu îi plătise lui Harry o
sută de lire italiene ca să îl scape de mine, dar el refuzase
până ce Giles nu-i oferise şi înregistrarea cu Caruso. I-am
spus lui Harry că el avea discul, iar eu, gramofonul. Nu s-a
prins.
Pe când traversam strada către hotel, m-a ţinut de mână
pentru prima oară şi, când am ajuns de cealaltă parte, nu
mi-a dat drumul. Eram sigură că era prima oară când Harry
ţinea o fată de mână, pentru că era atât de nervos, încât
transpirase.
Am încercat să fac să-i fie mai uşor să mă sărute când am
ajuns la hotel, dar el doar mi-a strâns mâna şi mi-a urat

309
 - JEFFREY ARCHER -

noapte bună, de parcă eram doar vechi prieteni. I-am sugerat

că am putea să ne mai vedem şi în Bristol. De data aceasta a
răspuns pozitiv şi chiar mi-a sugerat cel mai romantic loc
pentru întâlnirea noastră: biblioteca centrală a oraşului. Mi-a
explicat că era locul în care Giles nu intra niciodată. Am fost
de acord, încântată.
Abia după ora zece, Harry a plecat, iar eu m-am dus în
camera mea. După câteva minute, l-am auzit pe Giles
deschizând uşa dormitorului său. Am zâmbit. Seara sa
petrecută împreună cu Caterina se pare că nu meritase o
înregistrare cu Caruso şi un gramofon.
Când familia s-a întors în Chew Valley, după două
săptămâni, mă aşteptau trei scrisori pe masa din hol, toate
cu acelaşi scris pe plic. Dacă tata observase, n-a comentat.
În următoarea lună, Harry şi cu mine am petrecut multe
ore fericite împreună în biblioteca oraşului fără să trezim
bănuielile cuiva, mai ales pentru că el descoperise o cameră
unde nu prea intra nimeni, nici măcar Deakins.
Când a început trimestrul şi n-am mai putut să ne vedem
atât de des, mi-am dat seama repede ce mult îmi lipsea
Harry. Ne scriam în fiecare zi şi încercam să furăm câteva ore
împreună în weekenduri. Şi ar mai fi continuat aşa, dacă n-
ar fi fost intervenţia nedorită a dr. Paget.
La cafea, la Cawardine, într-o sâmbătă-dimineaţa, Harry,
care devenise mai îndrăzneţ, mi-a spus că profesorul lui de
engleză o convinsese pe domnişoara Webb să lase fetele ei să
joace în piesa de la liceul din Bristol din acel an. Până ce s-
au ţinut audiţiile, după trei săptămâni, ştiam rolul Julietei
pe dinafară. Bietul şi nevinovatul dr. Paget nu putea crede ce
noroc avusese.
Repetiţiile nu însemnau doar că noi doi eram împreună
trei după-amiezi pe săptămână, ci şi că ni se permitea să
jucăm rolurile unor tineri îndrăgostiţi. Când cortina s-a
ridicat în prima seară, deja nu mai jucam roluri.
Primele două spectacole au mers aşa de bine încât de abia
aşteptam ca părinţii mei să asiste la ultimul spectacol, deşi

310
 - JEFFREY ARCHER -

nu-i spusesem tatii că jucam rolul Julietei, pentru că voiam

să fie o surpriză. Nu mult după ce am intrat pe scenă,
atenţia mi-a fost distrasă de cineva care părăsea foarte
zgomotos sala. Dar dr. Paget ne spusese de multe ori să nu
ne uităm niciodată la spectatori, pentru că ne distrăgeau
atenţia, aşa că nu aveam idee cine plecase atât de supărat.
Mă rugam să nu fi fost tata, dar când el n-a apărut în culise
la sfârşitul piesei, mi-am dat seama că rugăciunea mea nu
fusese ascultată. Eram sigură că izbucnirea lui fusese
îndreptată împotriva lui Harry, deşi încă nu ştiam de ce.
Când ne-am întors acasă în acea seară, Giles şi cu mine
ne-am aşezat pe scări şi i-am ascultat pe părinţii noştri
certându-se din nou. Dar era altfel de data aceasta, pentru
că nu-l mai auzisem pe tata vorbind aşa de rău cu mama.
Când n-am mai putut suporta, m-am dus în cameră şi m-am
încuiat acolo.
Stăteam pe pat, gândindu-mă la Harry, când am auzit o
bătaie uşoară în uşă. Am deschis-o şi am văzut-o pe mama
care nu încerca să ascundă faptul că plânsese; mi-a spus să-
mi strâng bagajele pentru că vom pleca repede. Un taxi ne-a
dus la gară şi am ajuns chiar la timp să prindem trenul de
noapte pentru Londra. În timpul drumului, i-am scris lui
Harry ce se întâmplase şi unde putea să ia legătura cu mine.
Am pus scrisoarea într-o cutie în gara King’s Cross înainte de
a ne urca în trenul spre Edinburgh.
Imaginaţi-vă surpriza mea când, în seara următoare,
Harry şi fratele meu au sosit la Mulgelrie Castle, chiar la
timp pentru cină. Am petrecut împreună nouă zile
neaşteptate şi frumoase în Scoţia. Eu n-aş fi vrut să mă mai
întorc niciodată în Chew Valley, cu toate că tata sunase şi-şi
ceruse scuze pentru modul de neiertat în care se purtase în
noaptea spectacolului.
Dar ştiam că, până la urmă, va trebui să ne întoarcem
acasă. Îi promisesem lui Harry într-una dintre plimbările
noastre matinale că voi încerca să aflu motivul ostilităţii
continue a tatii faţă de el.

311
 - JEFFREY ARCHER -

Când ne-am întors la Manor House, tata era cât se poate

de împăciuitor. A încercat să ne explice de ce se purtase aşa
de rău cu Harry până atunci, iar mama şi Giles au părut să-i
accepte explicaţiile. Dar eu nu eram convinsă că ne spusese
tot adevărul.
Îmi era şi mai greu pentru că-mi interzisese să-i spun lui
Harry adevărul despre moartea tatălui lui, pentru că mama
lui era hotărâtă ca aceasta să rămână secretă. Presimţeam
că doamna Clifton ştia adevăratul motiv pentru care tata nu
era de acord ca eu şi Harry să fim împreună, cu toate că aş fi
dorit să le spun amândurora că nimic şi nimeni nu ne putea
despărţi. Totuşi, toate acestea s-au sfârşit într-un mod
imprevizibil.
Eram la fel de nerăbdătoare ca Harry să aflu dacă i se
oferise un loc la Oxford şi am aranjat să ne întâlnim în faţa
bibliotecii în dimineaţa în care primea telegrama prin care i
se anunţa rezultatul.
Mai târziu în acea vineri-dimineaţă, când l-am văzut stând
pe treapta de sus, cu capul în mâini, mi-am dat seama că
eşuase.

312
 - JEFFREY ARCHER -

45
Harry a sărit în sus şi a îmbrăţişat-o pe Emma de îndată
ce a văzut-o. A continuat să se agaţe de ea, ceea ce nu mai
făcuse niciodată în public până atunci, fapt care i-a
confirmat Emmei că avea veşti rele.
Fără să spună o vorbă, a condus-o de mână în clădire, pe
o scară spiralată din lemn şi de-a lungul unui coridor îngust,
din cărămidă, până ce a ajuns la o uşă pe care scria:
„Antichităţi”. S-a uitat înăuntru ca să se asigure că nu le
descoperise nimeni locul lor de refugiu.
Cei doi s-au aşezat unul în faţa celuilalt la o măsuţă la
care stătuseră să înveţe de multe ori în timpul anilor. Harry
tremura şi nu din cauza frigului din camera fără ferestre,
înconjurată în toate părţile de rafturi cu cărţi legate în piele
şi acoperite cu praf, dintre care unele păreau că nu mai
fuseseră deschise de multă vreme. Cu timpul, vor deveni şi
ele antichităţi în toată regula.
A durat ceva până ce Harry s-a decis să vorbească.
— Crezi că există ceva care ţi-aş putea spune sau face care
te-ar determina să nu mă mai iubeşti?
— Nu, dragă, a spus Emma, absolut nimic.
— Am descoperit de ce tatăl tău voia să ne ţină despărţiţi.
— Ştiu deja, a spus Emma, înclinând uşor capul, şi să ştii
că nu contează.
— De unde ai putea să ştii? a spus Harry.
— Tata ne-a spus în ziua în care ne-am întors din Scoţia,
dar ne-a pus să jurăm că vom păstra secretul.
— Ţi-a spus că mama e o prostituată?
Emma a împietrit. A durat ceva până ce şi-a revenit destul
încât să poată vorbi.
— Nu, n-a spus, a comentat ea, supărată. Cum poţi să
spui ceva aşa de crud?
— Pentru că este adevărul, a zis Harry. Mama nu mai
lucrează la hotelul Royal de doi ani, după cum ştiam eu, ci la
un club de noapte numit Eddie’s.
313
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta n-o face prostituată, a spus Emma.

— Bărbatul care stătea la bar cu un pahar de whisky într-
o mână şi cu cealaltă mână pe coapsa ei nu spera o
conversaţie stimulantă.
Emma s-a aplecat peste masă şi l-a atins uşor pe Harry pe
obraz.
— Îmi pare rău, dragul meu, a spus ea, dar asta nu are
nicio legătură cu sentimentele mele pentru tine şi nici nu va
avea vreodată.
Harry a zâmbit slab, dar Emma a rămas tăcută, dându-şi
seama că nu va mai dura mult până ce-i va pune întrebarea
inevitabilă.
— Dacă nu ăsta e secretul pe care ţi l-a spus tatăl tău, a
spus el, din nou serios, atunci ce ţi-a spus?
A fost rândul Emmei să-şi lase capul în mâini, dându-şi
seama că nu avea de ales decât să-i spună adevărul. Ca şi
mama ei, nu era bună la prefăcătorii.
— Ce ţi-a spus? a insistat Harry.
Emma s-a sprijinit pe marginea mesei de parcă încerca să-
şi revină. În cele din urmă şi-a adunat puterile ca să-l poată
privi pe Harry. Deşi era la doar o jumătate de metru
depărtare, nu putea să fi părut mai departe.
— Trebuie să-ţi pun aceeaşi întrebare pe care mi-ai pus-o
şi tu mie, a zis Emma. Există ceva ce aş putea spune sau
face care te-ar opri să mă iubeşti?
Harry s-a aplecat şi a luat-o de mână.
— Sigur că nu, a zis el.
— Tatăl tău nu a murit în război, a spus ea încet. Şi
probabil că tata este responsabil pentru moartea lui.
S-a prins cu putere de mâna lui înainte de a-i dezvălui tot
ce le spusese tatăl ei în ziua întoarcerii lor din Scoţia.
După ce a terminat, Harry părea ameţit şi incapabil să
vorbească. A încercat să se ridice, dar picioarele i s-au îndoit
sub el, ca ale unui boxer care încasase prea mulţi pumni şi a
căzut înapoi în scaun.

314
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştiam de o vreme că tata n-ar fi putut muri în război, a

spus Harry încet, dar tot nu înţeleg de ce mama nu mi-a
spus pur şi simplu adevărul.
— Şi acum că ştii adevărul, a spus Emma, încercând să
nu plângă, înţeleg dacă ai dori să rupi relaţia noastră după
ce i-a făcut tatăl meu familiei tale.
— Nu este vina ta, a spus Harry, dar pe el nu-l voi ierta
niciodată. A făcut o pauză înainte de a continua: Şi nu voi fi
în stare să stau faţă în faţă cu el după ce va afla adevărul
despre mama.
— Nu trebuie să afle, a zis Emma, luându-l iar de mână.
Va fi întotdeauna secretul nostru.
— Nu mai este posibil acum, a spus Harry.
— De ce nu?
— Pentru că Giles l-a văzut pe bărbatul care ne-a urmărit
prin Scoţia stând vizavi de clubul de noapte.
— Atunci tata este cel care s-a prostituat, a spus Emma,
pentru că nu numai că ne-a minţit iar, ci şi pentru că deja a
revenit asupra cuvântului lui.
— Cum?
— I-a promis lui Giles că acel om nu-l va mai urmări
niciodată.
— Pe omul acela nu-l interesa Giles, a spus Harry. Cred că
o urmărea pe mama.
— Dar de ce?
— Pentru că, dacă ar putea demonstra cum îşi câştigă
mama banii, probabil că a sperat să te convingă să renunţi la
mine.
— Ce puţin îşi cunoaşte propria fiică, a zis Emma, pentru
că acum sunt mai hotărâtă ca niciodată să nu fim despărţiţi
de nimic. Şi, desigur, nu mă poate opri să o admir pe mama
ta mai mult ca înainte.
— Cum poţi spune aşa ceva? a întrebat Harry.
— Munceşte ca ospătăriţă ca să-şi susţină familia, ajunge
să fie proprietară la Tilly’s şi, când acesta arde din temelii,
este acuzată de incendiere, dar ţine capul sus, ştiind că este

315
 - JEFFREY ARCHER -

nevinovată. Îşi găseşte altă slujbă la hotelul Royal şi, când

este concediată, tot refuză să se dea bătută. Primeşte un cec
de şase sute de lire şi pentru o clipă crede că toate
problemele ei sunt rezolvate, doar ca să descopere că, de
fapt, tot n-are niciun ban tocmai în momentul în care are
nevoie de bani ca să fie sigură că tu îţi poţi continua studiile.
Atunci, disperată, se întoarce către…
— Dar n-aş fi vrut ca ea…
— Ştia asta, Harry, dar tot şi-a dat seama că este un
sacrificiu necesar.
A urmat o altă tăcere.
— Oh, Doamne, a zis Harry. Cum de-am putut să gândesc
rău despre ea. S-a uitat la Emma. Vreau să te rog să faci
ceva pentru mine.
— Orice.
— Poţi să te duci la mama? Foloseşte un pretext oarecare,
dar încearcă să afli dacă m-a văzut în locul acela înfiorător
ieri-noapte.
— Şi cum o să aflu, dacă ea nu vrea să recunoască?
— O să îţi dai seama, a zis Harry, liniştit.
— Dar dacă mama ta te-a văzut, probabil că mă va întreba
ce căutai acolo.
— O căutam.
— Dar de ce?
— Să-i spun că mi s-a oferit un loc la Oxford.

***

Emma s-a strecurat într-o strană din spatele bisericii

Sfintei Nativităţi şi a aşteptat sfârşitul slujbei. O putea vedea
pe doamna Clifton în rândul al treilea, lângă o doamnă în
vârstă. Harry păruse mai puţin încordat când se întâlniseră
în dimineaţa aceea. Îi explicase foarte clar ce voia să afle, iar
ea îi promisese să nu renunţe până ce nu află. Repetaseră
fiecare scenariu posibil de mai multe ori până ce ajunsese
perfect.

316
 - JEFFREY ARCHER -

După ce bătrânul preot a dat binecuvântarea finală,

Emma s-a aşezat pe culoarul dintre strane şi a aşteptat,
astfel încât doamna Clifton să dea neapărat peste ea. Când
Maisie a văzut-o pe Emma, nu şi-a putut ascunde surpriza,
dar aceasta a fost repede înlocuită de un zâmbet. S-a
îndreptat repede către ea şi i-a prezentat-o doamnei mai în
vârstă care o însoţea.
— Mamă, aceasta este Emma Barrington, o prietenă a lui
Harry.
Bătrâna doamnă i-a zâmbit larg Emmei.
— Ei, e o diferenţă între prietenă şi iubită. Tu ce-i eşti? a
întrebat-o.
Doamna Clifton a râs, dar Emmei îi era evident că aştepta
cu aceeaşi nerăbdare răspunsul ei.
— Sunt iubita lui, a spus Emma, mândră.
Bătrâna a zâmbit iar larg, dar Maisie n-a zâmbit.
— Ei, atunci totul este bine, nu? a spus bunica lui Harry,
înainte să adauge: nu pot să stau aici toată ziua să
trăncănesc, trebuie să pregătesc masa. A început să se
îndepărteze, dar s-a întors şi a întrebat: Ai vrea să ni te
alături la masă, tânără domnişoară?
Aceasta era o întrebare la care Harry se aşteptase şi
pentru care-i scrisese chiar şi răspunsul.
— Sunteţi foarte amabilă, a spus Emma, dar mă aşteaptă
părinţii.
— Da, e normal, a spus bătrâna doamnă. Trebuie să
respecţi întotdeauna dorinţele părinţilor. Ne vedem mai
târziu, Maisie.
— Pot să vă însoţesc, doamnă Clifton? a întrebat Emma
când ieşeau din biserică.
— Da, sigur, draga mea.
— Harry m-a rugat să vin să vă văd, pentru că e sigur că
vreţi să ştiţi că i s-a oferit un loc la Oxford.
— Oh, dar asta e o veste minunată, a spus Maisie,
îmbrăţişând-o pe Emma. I-a dat brusc drumul şi a întrebat-
o: Dar de ce n-a venit chiar el să-mi spună?

317
 - JEFFREY ARCHER -

Un alt răspuns din scenariu.

— Este pedepsit, a zis Emma, sperând că nu sună ca ceva
repetat, să copieze din Shelley. Mi-e teamă că fratele meu e
de vină. Ştiţi, după ce a aflat vestea cea bună, a introdus o
sticlă de şampanie în şcoală şi au fost prinşi sărbătorind în
camera lor aseară.
— Şi ce-i aşa de rău? a întrebat Maisie, zâmbind.
— Aşa crede dr. Paget. Lui Harry îi pare foarte rău.
Maisie a râs cu atâta poftă încât Emma şi-a dat seama că
ea n-avea habar că Harry fusese în clubul ei cu o noapte în
urmă. I-ar fi plăcut să-i pună o întrebare care încă o
nedumerea, dar Harry fusese foarte hotărât.
— Dacă mama nu vrea să ştiu cum a murit tata, aşa să
fie.
— Îmi pare rău că nu poţi sta cu noi la masă, a spus
Maisie, pentru că mai am ceva să-ţi spun. Poate altă dată.

318
 - JEFFREY ARCHER -

46
Harry şi-a petrecut următoarea săptămână aşteptând să
cadă altă bombă. Când a căzut, a chiuit tare.
Giles a primit o telegramă în ultima zi a trimestrului în
care i se spunea că i se oferă un loc la colegiul Brasenose de
la Oxford, la Istorie.
— La mustaţă, a fost termenul pe care l-a folosit dr. Paget
când l-a informat pe director.
După două săptămâni, un bursier, un student cu alocaţie
şi unul cu plată au ajuns în străvechiul oraş universitar, cu
diferite mijloace de transport, pentru a începe cursurile
preuniversitare de trei ani.
Harry s-a înscris la societatea de teatru şi în cursul de
instruire a ofiţerilor, Giles la clubul de crichet, în timp ce
Deakins s-a înfundat în biblioteca colegiului şi, ca o cârtiţă,
era rareori văzut la suprafaţa pământului. Dar el oricum se
hotărâse că Oxfordul era locul în care dorea să-şi petreacă
restul vieţii.
Harry nu era atât de sigur ce dorea să facă în continuare,
iar prim-ministrul continua să se ducă şi să se întoarcă din
Germania, venind în sfârşit pe aeroportul Heston cu un
zâmbet pe faţă, fluturând o foaie de hârtie şi spunându-le
oamenilor ce doreau să audă. Harry nu se îndoia că Britania
se pregătea de război. Când Emma l-a întrebat de ce era aşa
de convins, a replicat:
— Nu ai observat că Herr Hitler nu se deranjează niciodată
să ne viziteze? Noi suntem ca nişte cerşetori inoportuni şi,
până la urmă, vom fi spulberaţi.
Emma i-a ignorat opinia dar, ca domnul Chamberlaine, nu
voia să creadă că el ar putea avea dreptate.
Emma îi scria lui Harry de două ori pe săptămână, uneori
de trei ori, în ciuda faptului că muncea din greu, pregătindu-
se pentru examenul ei de admitere la Oxford.

***
319
 - JEFFREY ARCHER -

Când Harry s-a întors la Bristol pentru vacanţa de

Crăciun, cei doi şi-au petrecut împreună cât mai mult timp
posibil, deşi Harry avea grijă să stea departe de domnul
Barrington.
Emma a renunţat la şansa de a-şi petrece vacanţa cu
restul familiei ei în Toscana, spunându-i tatălui ei că prefera
să stea cu Harry.
Cum examenul ei de admitere se apropia, numărul de ore
pe care şi-l petrecea în camera „Antichităţi” l-ar fi
impresionat chiar şi pe Deakins, dar Harry bănuia că ea îi va
impresiona pe profesori la fel de tare ca prietenul lui cu un
an înainte. Când îi sugera acest lucru Emmei, ea îi amintea
că la Oxford erau douăzeci de studenţi bărbaţi la fiecare
femeie.
— Ai putea să mergi la Cambridge, a sugerat prosteşte
Giles.
— Unde sunt chiar şi mai preistorici, a răspuns Emma. Ei
încă nici nu dau diplome femeilor.
Cea mai mare teamă a Emmei nu era că nu i se va oferi un
loc la Oxford, ci că, până ce va ajunge acolo, se va declara
războiul, iar Harry se va înrola şi va pleca pe un front străin,
departe de Anglia. Toată viaţa i se amintise de Marele Război,
de către femeile îmbrăcate tot timpul în negru în memoria
soţilor, iubiţilor, fraţilor şi fiilor care nu se vor mai întoarce
niciodată de pe front, din ceea ce nimeni nu mai numea
războiul care va pune capăt celorlalte războaie.
Îl implorase pe Harry să nu se înroleze voluntar dacă se va
declara războiul, ci să aştepte cel puţin să fie solicitat. Dar,
după ce Hitler a intrat în Cehoslovacia şi a anexat
Sudetenland, Harry nu s-a mai clintit din credinţa sa că
războiul cu Germania era inevitabil şi că, în momentul în
care se va declara, el va fi în uniformă a doua zi.
Când Harry a invitat-o pe Emma să i se alăture la Marele
Bal de la sfârşitul primului său an, ea s-a decis să nu
discute despre război. A mai luat şi altă decizie.

320
 - JEFFREY ARCHER -

***

Emma s-a dus la Oxford în dimineaţa balului şi s-a

înregistrat la hotelul Randolph. Şi-a petrecut restul zilei
vizitând colegiile Somerville, Ashmolean şi Bodleian, însoţită
de Harry, care era convins că i se va alătura ca studentă
peste câteva luni.
Emma s-a întors la hotel ca să aibă suficient timp să se
aranjeze pentru bal. Stabilise cu Harry ca acesta să vină s-o
ia la opt.
El a intrat pe uşa hotelului cu câteva minute mai devreme.
Era îmbrăcat într-un costum elegant, albastru-închis, pe
care-l primise de la mama lui când împlinise nouăsprezece
ani. A sunat în camera Emmei din hol, spunându-i că e jos şi
o aşteaptă în foaier.
— Vin imediat, i-a promis ea.
Pe măsură ce trecea timpul, Harry a început să se învârtă
prin foaier, întrebându-se ce înţelegea Emma prin „imediat”.
Dar Giles îi spusese de mai multe ori că învăţase să spună
ceasul de la mama ei.
Şi apoi a văzut-o stând în susul scării. Nu s-a mişcat în
timp ce ea cobora încet, cu rochia ei din mătase turcoaz, fără
bretele, subliniindu-i silueta perfectă. Toţi ceilalţi tineri din
foaier arătau de parcă ar fi fost încântaţi să schimbe locul cu
Harry.
— Uau, a spus el, când ea a ajuns pe treapta de jos. Cine
are nevoie de Vivien Leigh? Apropo, îmi plac pantofii.
Emma a simţit că prima parte a planului ei dă roade.
Au ieşit din hotel braţ la braţ şi s-au îndreptat către
Radcliffe Square. Când au intrat pe porţile colegiului lui
Harry, soarele apunea în spatele colegiului Bodleian.
Niciunul dintre cei care intrau la Brasenose în acea seară nu
s-ar fi gândit că Marea Britanie era doar la câteva săptămâni
de un război care va face ca cel puţin jumătate dintre tinerii
care dansau atunci să nu mai absolve colegiul niciodată.

321
 - JEFFREY ARCHER -

Dar nimic nu putea fi mai departe de gândurile cuplurilor

vesele care dansau pe muzica lui Cole Porter şi Jerome Kern.
În timp ce câteva sute de studenţi şi oaspeţii lor consumau
lăzi cu şampanie şi mâncau în disperare munţi de somon
afumat, Harry cu greu îi dădea drumul Emmei, speriat că
vreun individ nepoliticos ar putea să i-o fure.
Giles a băut puţin cam multă şampanie, a mâncat prea
multe scoici şi nu a dansat cu aceeaşi fată toată seara.
La ora două dimineaţa, orchestra Billy Cotton Dance Band
a cântat ultimul vals. Emma şi Harry stăteau strâns lipiţi
unul de altul în timp ce se legănau în ritmul muzicii.
Când dirijorul şi-a ridicat în cele din urmă bagheta pentru
Imnul Naţional, Emma n-a putut să nu observe că toţi tinerii
din jurul ei, oricât de beţi ar fi fost, stăteau în poziţie de
drepţi în timp ce cântau „God Save the King”.
Harry şi Emma s-au întors încet de la Randolph,
discutând lejer, nedorind ca seara să ia sfârşit.
— Ei bine, cel puţin te vei întoarce peste două săptămâni
pentru examenul de admitere, a spus Harry în timp ce urcau
treptele hotelului, aşa că nu va dura mult până ce ne vom
revedea.
— E adevărat, a spus Emma, dar nu vom avea timp de
distracţii până ce nu voi fi dat şi ultima lucrare. După aceea,
putem petrece weekendul împreună.
Harry era pe punctul de a o săruta de noapte bună, când
ea i-a şoptit:
— Nu vrei să urci în camera mea? Am un cadou pentru
tine şi n-aş vrea să crezi că am uitat de ziua ta de naştere.
Harry a părut surprins, la fel ca portarul, când cei doi au
urcat scările împreună, ţinându-se de mână.
Când au ajuns în cele din urmă în camera Emmei, ea a
zdrăngănit nervoasă cheia până ce a reuşit să deschidă uşa.
— Vin imediat, a zis ea, dispărând în baie.
Harry s-a aşezat pe singurul scaun din cameră şi s-a
gândit ce i-ar plăcea cel mai mult să capete de ziua lui. Când
s-a deschis uşa de ia baie, Emma era încadrată pe jumătate

322
 - JEFFREY ARCHER -

în lumină. Rochia elegantă, fără bretele, fusese înlocuită cu

un prosop al hotelului.
Harry îşi putea auzi inima bătând în timp ce ea se îndrepta
spre el.
— Cred că eşti îmbrăcat cam prea mult, dragă, a spus
Emma, scoţându-i haina şi lăsând-o să cadă pe jos.
Apoi i-a desfăcut nodul de la cravată înainte de a-i desface
nasturii de la cămaşă, ambele urmând haina, pe jos. Au
căzut apoi doi pantofi, două şosete, înainte ca ea să-i tragă
încet pantalonii. Era gata să scoată ultimul obstacol rămas,
când el a luat-o în braţe şi a dus-o către pat.
Când a aruncat-o neceremonios pe pat, prosopul a căzut
pe jos. Emma îşi imaginase de multe ori acest moment de
când se întorseseră de la Roma şi se gândise că primele ei
încercări de a face dragoste vor fi stângace şi
neîndemânatice. Dar Harry era blând şi atent, deşi era în
mod clar la fel de nervos ca ea. După ce au făcut dragoste, ea
a rămas în braţele lui, nedorind să adoarmă.
— Ţi-a plăcut cadoul de ziua ta? l-a întrebat.
— Da, mi-a plăcut, a zis Harry. Dar sper că nu va mai
dura încă un an înainte de a-l căpăta pe următorul. Asta-mi
aduce aminte că şi eu am un cadou pentru tine.
— Dar nu este ziua mea.
— Nu este un cadou aniversar.
El a sărit din pat, şi-a cules pantalonii de pe podea şi a
scotocit prin buzunare până ce a găsit o cutie mică, din piele.
S-a întors la marginea patului, a căzut într-un genunchi şi a
întrebat:
— Emma, vrei să fii soţia mea?
— Arăţi ridicol acolo, pe jos, a spus Emma, încruntându-
se. Urcă-te în pat înainte să îngheţi tun.
— Nu, până ce nu-mi răspunzi la întrebare.
— Nu fi prostuţ, Harry. M-am hotărât că vei fi soţul meu
din ziua în care ai venit la Mano House pentru a
douăsprezecea aniversare a lui Giles.

323
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a izbucnit în râs şi i-a pus inelul pe al treilea deget

al mâinii stângi.
— Îmi pare rău că este un diamant aşa de mic, a zis el.
— Este la fel de mare ca Ritz-ul, a spus ea în timp ce el se
urca în pat. Şi cum pari să fii atât de bine organizat, l-a
necăjit ea, ce dată ai ales pentru nunta noastră?
— Sâmbătă. Douăzeci şi nouă iulie, la ora trei.
— De ce atunci?
— Este ultima zi a semestrului şi, oricum, nu putem primi
o rezervare la biserica universităţii după ce plec acasă.
Emma s-a ridicat, a luat un creion şi un top de hârtie de
pe masă şi a început să scrie.
— Ce faci? a întrebat-o Harry.
— Lista de invitaţi. Dacă mai avem doar şapte săptămâni…
— Asta poate să aştepte, a spus Harry, luând-o în braţe.
Simt că mai urmează o aniversare.

***

— E prea tânără ca să se gândească la căsătorie, a spus

tatăl Emmei, de parcă ea n-ar fi fost în cameră.
— Are aceeaşi vârstă pe care o aveam eu când m-ai cerut
de soţie, i-a amintit Elisabeth.
— Dar tu nu te pregăteai să dai cel mai important examen
al vieţii tale cu doar două săptămâni înainte de nuntă.
— De aceea mă ocup eu de toate aranjamentele, a zis
Elisabeth. Aşa, Emma nu va avea alte preocupări până la
sfârşitul examenelor.
— Sunt sigur că ar fi mai bine să amânăm nunta câteva
luni. La urma-urmei, de ce atâta grabă?
— Ce idee bună, tată, a spus Emma, vorbind pentru prima
oară. Poate am putea să-l întrebăm şi pe Herr Hitler dacă ar
dori să fie atât de amabil încât să amâne războiul câteva luni
pentru că fata ta doreşte să se mărite.
— Şi doamna Clifton ce părere are? a întrebat tatăl ei,
ignorând comentariul fiicei lui.

324
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum ar putea să fie altfel decât încântată de noutăţi? l-

a întrebat Elisabeth. El n-a răspuns.

***

Anunţul căsătoriei dintre Emma Grace Barrington şi

Harold Arthur Clifton a fost publicat în The Times după zece
zile. Primele anunţuri au fost citite în biserica St Mary de
reverendul Styler în duminica următoare şi mai mult de trei
sute de invitaţii au fost trimise în săptămâna următoare.
Nimeni nu s-a mirat când Harry i-a cerut lui Giles să-i fie
cavaler de onoare, iar căpitanului Tarrant şi lui Deakins,
martori.
Dar Harry a fost şocat când a primit o scrisoare de la Moş
Jack prin care acesta refuza invitaţia din cauză că nu-şi
putea părăsi postul în condiţiile actuale. Harry i-a scris iar,
implorându-l să se răzgândească sau cei puţin să participe la
nuntă, chiar dacă nu putea fi martor. Răspunsul lui Moş
Jack l-a zăpăcit şi mai tare pe Harry. „Simt că prezenţa mea
acolo ar putea fi stânjenitoare”.
— Despre ce tot vorbeşte? a spus Harry. Sigur că-şi dă
seama cât de onoraţi ne-am simţi dacă ar veni şi el.
— E aproape la fel de rău ca tata, a comentat Emma. El
refuză să mă însoţească la altar şi spune că nici nu e sigur
că va putea veni.
— Dar mi-ai spus că a promis că va fi mai îngăduitor în
viitor.
— Da, dar totul s-a schimbat când a auzit că suntem
logodiţi.
— Nu pot pretinde că mama a părut prea entuziasmată
când a auzit vestea, a recunoscut Harry.

***

Emma nu l-a mai văzut pe Harry până când nu s-a întors

la Oxford pentru examene şi nici atunci până ce nu a

325
 - JEFFREY ARCHER -

terminat de dat ultima lucrare. Când a ieşit din sala de

examene, logodnicul o aştepta pe scară, cu o sticlă de
şampanie într-o mână şi două pahare în cealaltă.
— Deci cum crezi că a mers? a întrebat-o el când îi umplea
paharul.
— Nu ştiu, a oftat Emma, în timp ce duzini de fete ieşeau
din sală. Nu mi-am dat seama cu ce mă înfruntam până ce
n-am văzut subiectele.
— Ei, ai cel puţin ceva cu care să te distrezi în timp ce
aştepţi rezultatele.
— Doar trei săptămâni, i-a amintit Emma. Ai tot timpul să
te răzgândeşti.
— Dacă nu câştigi o bursă, s-ar putea să mă mai gândesc.
La urma-urmei, nu pot fi văzut împreună cu un student cu
plată.
— Şi dacă o să câştig o bursă, s-ar putea să mă
răzgândesc eu şi să caut alt student.
— Deakins este disponibil, a zis Harry, umplându-i iar
paharul.
— Atunci o să fie prea târziu, a spus Emma.
— De ce?
— Pentru că rezultatele vor fi anunţate în dimineaţa nunţii
noastre.
Emma şi Harry şi-au petrecut majoritatea weekendului
încuiaţi în cămăruţa lor din hotel, revăzând întruna
aranjamentele atunci când nu făceau dragoste. Până
duminică-seara, Emma ajunsese la o concluzie.
— Mama a fost grozavă, a spus ea, ceea ce e mai mult
decât pot să spun despre tata.
— Crezi că o să vină?
— Oh, da. Mama l-a convins să vină, dar încă refuză să
mă conducă la altar. Ce mai ştii de Moş Jack?
— Nici măcar nu mi-a răspuns la ultima scrisoare, a zis
Harry.

326
 - JEFFREY ARCHER -

47
— Te-ai îngrăşat, dragă? a întrebat-o mama Emmei în
timp ce încerca să prindă ultima clamă din spatele rochiei de
mireasă a fiicei ei.
— Nu cred, a spus Emma, analizându-se atent în oglinda
mare.
— Uluitor, a fost verdictul lui Elisabeth când s-a dat înapoi
să admire toaleta de mireasă.
Călătoriseră la Londra de mai multe ori pentru ca madame
Renée, proprietara unui boutique elegant din Mayfair, bănuit
a fi patronat de regina Mary şi regina Elisabeth, să aranjeze
rochia. Madame Renée supervizase personal fiecare
ornament şi dantela victoriană brodată din jurul gâtului şi a
taliei, ceva vechi, asortată foarte bine cu corsetul din mătase
şi fusta-clopot care era la modă în acel an, ceva nou. Micuţa
tocă crem, le asigurase madame Renée, va fi la modă abia în
anul următor. Singurul comentariu al tatălui Emmei fusese
făcut doar când văzuse nota de plată.
Elisabeth Barrington s-a uitat la ceas. Trei fără
nouăsprezece minute.
— Nu e nevoie să ne grăbim, i-a spus Emmei când cineva a
bătut la uşă.
Era sigură că pusese semnul „Nu deranjaţi” pe uşă şi-i
spusese şoferului să nu le aştepte înainte de ora trei. La
repetiţiile din ziua anterioară, călătoria de la hotel la biserică
durase câteva minute. Elisabeth dorea ca Emma să întârzie
puţin, după cum era elegant.
— Lasă-i să aştepte câteva minute, dar nu le da pretext să
se îngrijoreze.
O a doua bătaie.
— Răspund eu, a zis Elisabeth şi s-a dus la uşă.
Un portar tânăr, în uniformă roşie, i-a dat o telegramă, a
unsprezecea din ziua aceea. Era gata să închidă uşa când el
i-a spus:

327
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi s-a spus să vă informez, doamnă, că aceasta este

importantă.
Primul gând al lui Elisabeth a fost să se întrebe cine îşi
anulase sosirea în ultimul moment. Spera doar că asta nu va
însemna să rearanjeze masa principală la recepţie. A deschis
telegrama şi a citit conţinutul.
— De la cine e? a întrebat Emma, înclinându-şi toca puţin
şi gândindu-se dacă nu era cumva prea îndrăzneaţă.
Elisabeth i-a dat telegrama. De îndată ce a citit-o, Emma a
izbucnit în plâns.
— Felicitări, iubito, i-a spus mama ei, scoţând o batistă
din geantă şi începând s-o şteargă la ochi. Te-aş îmbrăţişa,
dar nu vreau să-ţi şifonez rochia.
După ce Elisabeth a fost sigură că Emma era gata, şi-a
petrecut o vreme aranjându-şi ţinuta proprie în faţa oglinzii.
Madame Renée spusese:
— Nu trebuie s-o lăsaţi în umbră pe fiica dumneavoastră
în ziua ei cea mare, dar, în acelaşi timp, nu vă puteţi permite
să nu fiţi remarcată.
Lui Elisabeth îi plăcea în mod special pălăria Norman
Hartnell, chiar dacă nu era ceea ce tinerii numeau „şic”.
— E timpul să plecăm, a declarat ea după ce s-a mai uitat
o data la ceas.
Emma a zâmbit privind toaleta pe care o va da jos la
sfârşitul petrecerii, când ea şi Harry vor pleca în Scoţia, în
luna de miere. Lordul Harvey le oferise castelul Mulgelrie
pentru două săptămâni, promiţându-le că niciun membru al
familiei nu va avea voie să pună piciorul la cel puţin zece
mile de domeniu în acel timp şi, mai important, că Harry
putea cere câte trei porţii de ciorbă de Highland în fiecare
seară, fără să i se sugereze că este mâncău.
Emma a ieşit din apartament după mama ei şi a urmat-o
pe coridor. Când au ajuns în capul scării, era sigură că îi vor
ceda picioarele. În timp ce cobora, ceilalţi invitaţi s-au dat la
o parte ca să n-o împiedice.

328
 - JEFFREY ARCHER -

Un portar a deschis uşa din faţă a hotelului pentru ea, în

timp ce şoferul lui sir Walter stătea lângă portiera din spate a
Rolls-ului, astfel încât mireasa să se urce lângă bunicul ei.
Emma s-a aşezat pe banchetă, aranjându-şi cu grijă rochia,
iar sir Walter şi-a pus monoclul la ochi şi a declarat:
— Arăţi minunat, tânără doamnă. Harry este un bărbat
foarte norocos.
— Mulţumesc, bunicule, a spus ea, sărutându-l pe obraz.
S-a uitat prin lunetă şi a văzut-o pe mama ei urcându-se
într-un al doilea Rolls-Royce şi, după un moment, cele două
limuzine au intrat în traficul după-amiezii, călătorind încet
către biserica universităţii.
— Tata e la biserică? a întrebat Emma, încercând să nu
pară neliniştită.
— A fost printre primii sosiţi, a zis bunicul ei. Chiar cred
că regretă că mi-a lăsat mie privilegiul de a te conduce la
altar.
— Şi Harry?
— Nu l-am mai văzut niciodată aşa de nervos. Dar Giles
pare să aibă totul sub control, ceea ce e o noutate. Ştiu că s-
a chinuit toată luna trecută să-şi pregătească discursul de
cavaler de onoare.
— Suntem norocoşi să avem amândoi acelaşi prieten, a
spus Emma. Ştii, bunicule, am citit odată că fiecare mireasă
are probleme în dimineaţa nunţii.
— E normal, dragă.
— Dar eu nu am avut, a spus Emma, când s-au oprit în
faţa bisericii. Ştiu că ne vom petrece tot restul vieţii
împreună.
A aşteptat ca bunicul ei să iasă din maşină înainte de a-şi
strânge rochia şi a i se alătura pe trotuar.
Mama ei s-a grăbit să-i mai verifice o dată ţinuta Emmei
înainte să-i permită să intre în biserică. Elisabeth i-a dat un
buchet mic de trandafiri roz-deschis când cele două
domnişoare de onoare, sora mai mică a Emmei, Grace, şi
prietena ei de la şcoală, Jessica, să-i ridice trena.

329
 - JEFFREY ARCHER -

— Tu urmezi, Grace, a spus mama ei, aplecându-se să-i

aranjeze rochia.
— Sper că nu, a zis Grace suficient de tare ca s-o audă
mama ei.
Elisabeth s-a dat înapoi şi a încuviinţat. Doi oameni au
deschis uşile grele ale bisericii, semn ca organistul să
înceapă Marşul nupţial al lui Mendelsohn şi congregaţia să se
ridice ca s-o întâmpine pe mireasă.
Când Emma a intrat în biserică, a fost surprinsă cât de
mulţi oameni călătoriseră până la Oxford ca să-i
împărtăşească bucuria. A înaintat încet pe culoar, la braţul
bunicului ei, iar oaspeţii se întorceau să-i zâmbească în timp
ce se îndrepta spre altar.
L-a observat pe domnul Frobisher stând alături de domnul
Holcombe, în partea dreaptă a culoarului. Domnişoara Tilly,
care purta o pălărie destul de îndrăzneaţă, venise probabil
tocmai din Cornwall, iar dr. Paget îi zâmbea călduros. Dar
nimic nu se putea compara cu zâmbetul care a apărut pe
faţa ei când l-a văzut pe căpitanul Tarrant, ţinându-şi capul
aplecat, într-un costum de zi care nu se potrivea prea bine.
Harry va fi atât de încântat că acesta se hotărâse să vină în
cele din urmă. În rândul din faţă stătea doamna Clifton,
care-şi petrecuse evident multă vreme alegându-şi toaleta
pentru că era foarte elegantă. Emma a zâmbit, dar a fost
surprinsă şi dezamăgită că viitoarea ei soacră nu s-a întors
să se uite la ea.
Apoi l-a văzut pe Harry, stând pe treptele altarului lângă
fratele ei, aşteptând mireasa. Emma şi-a continuat drumul ia
braţul bunicului ei, în timp ce celălalt stătea drept în primul
rând, lângă tatăl ei care, i se părea, arăta puţin melancolic.
Poate chiar îşi regreta decizia de a nu o conduce la altar.
Sir Walter s-a dat la o parte în timp ce Emma a urcat cele
patru trepte ca să i se alăture viitorului ei soţ. S-a aplecat şi
i-a şoptit:

330
 - JEFFREY ARCHER -

— Eram gata să mă răzgândesc. Harry a încercat să nu

rânjească, aşteptând restul. La urma-urmei, bursierii acestei
universităţi nu pot fi văzuţi căsătorindu-se între ei.
— Sunt atât de mândru de tine, draga mea, a spus el.
Felicitări.
Giles s-a aplecat, respectuos şi s-au auzit şoapte prin
toată biserica atunci când veştile s-au răspândit de la un
rând la altul.
Muzica s-a oprit şi capelanul colegiului a ridicat mâinile şi
a spus:
— Dragii mei, ne-am întâlnit astăzi aici în faţa Domnului şi
în faţa acestei congregaţii pentru a-i uni pe acest bărbat şi pe
această femeie în sfânta căsătorie…
Emma s-a simţit brusc nervoasă. Învăţase toate cuvintele
pe dinafară, dar nu-şi mai amintea niciunul acum.
— Mai întâi pentru procrearea copiilor…
Emma a încercat să se concentreze asupra cuvintelor
capelanului, dar de abia aştepta să scape şi să fie singură cu
Harry. Poate ar fi fost mai bine să meargă direct în Scoţia cu
o noapte în urmă şi să se căsătorească la Gretna Green; mult
mai convenabil pentru castelul Mulgelrie, îi explicase ea lui
Harry.
— Şi în această împrejurare sfântă aceste două persoane
prezente au venit pentru a fi unite. De aceea, dacă cineva are
cunoştinţă de un motiv pentru care aceştia nu pot fi uniţi
legal, să vorbească acum sau să tacă pentru totdeauna…
Capelanul a făcut o pauză, lăsând să treacă un timp
înainte de a pronunţa cuvintele: Vă numesc pe voi acum,
când o voce limpede a spus:
— Obiectez!
Emma şi Harry s-au întors amândoi să vadă cine ar fi
putut rosti asemenea cuvânt groaznic.
Capelanul a privit neîncrezător, întrebându-se dacă nu
cumva nu auzise bine, dar, în toată biserica, capetele se
întorceau când congregaţia încerca să-şi dea seama cine
intervenise atât de neaşteptat. Capelanului nu i se mai

331
 - JEFFREY ARCHER -

întâmplase aşa ceva până atunci şi încerca disperat să-şi dea

seama ce avea de făcut în acest caz.
Emma şi-a îngropat capul în umărul lui Harry, în timp ce
el se uita la toţi, încercând să afle cine cauzase toată acea
consternare. A presupus că era vorba de tatăl Emmei, dar,
când s-a uitat în primul rând, a văzut că Hugo Barrington,
alb ca hârtia, încerca şi el să-şi dea seama cine oprise
inopinat ceremonia.
Reverendul Styler a trebuit să-şi ridice vocea ca să poată fi
auzit peste zgomotul în creştere.
— Ar dori domnul care are obiecţii la această cununie să
se prezinte?
O persoană înaltă şi dreaptă a ieşit între strane. Toţi ochii
au rămas fixaţi pe căpitanul Jack Tarrant, în timp ce acesta
se îndrepta spre altar şi se oprea în faţa capelanului. Emma
s-a agăţat de Harry, speriată că-i va fi luat.
— Trebuie să înţeleg, domnule, a spus capelanul, că
simţiţi că această ceremonie nu poate continua?
— Aşa este, domnule, a zis Moş Jack, liniştit.
— Atunci trebuie să cer ca mirele şi mireasa şi ceilalţi
membri apropiaţi ai familiei să mi se alăture în capelă.
Ridicându-şi vocea, a adăugat: Congregaţia trebuie să
rămână pe loc până ce voi analiza obiecţia şi îmi voi prezenta
hotărârea.
Cei chemaţi au fost conduşi în capelă, urmaţi de Harry şi
Emma. Niciunul dintre ei n-a scos vreun cuvânt, deşi
congregaţia continua să murmure zgomotos.
— Căpitane Tarrant, a început el, trebuie să vă anunţ că
doar eu am dreptul oferit de lege să decid dacă această
ceremonie trebuie să continue. Dar, desigur, nu voi lua nicio
decizie până ce nu vă voi auzi obiecţiile.
Singura persoană calmă din încăperea supraaglomerată
era Moş Jack.
— Mulţumesc, domnule capelan, a început el. Mai întâi
vreau să-mi cer scuze faţă de voi toţi, şi mai ales faţă de
Emma şi Harry, pentru intervenţia mea. În ultimele câteva

332
 - JEFFREY ARCHER -

săptămâni m-am luptat cu propria mea conştiinţă înainte de

a ajunge la această concluzie nefericită. Aş fi putut opta
pentru calea cea mai uşoară, adică să găsesc o scuză ca să
nu particip la această ceremonie de azi. Am tăcut până
acum, sperând că, în timp, obiecţiile se vor dovedi
neimportante. Dar, din păcate, nu s-a dovedit a fi aşa,
pentru că dragostea dintre Emma şi Harry a crescut în
decursul vremii în loc să scadă şi, de aceea, îmi este
imposibil să mai tac.
Toţi erau atât de surprinşi de vorbele lui Moş Jack încât
doar Elisabeth Barrington a observat că soţul ei ieşise în
tăcere pe uşa din spate a capelei.
— Mulţumesc, căpitane Tarrant, a spus reverendul Styler.
Cu toate că vă accept intervenţia ca fiind de bună-credinţă,
trebuie să ştiu exact ce acuzaţii le aduceţi acestor doi tineri.
— Nu aduc nicio acuzaţie, nici lui Harry şi nici Emmei, pe
care-i iubesc şi îi admir şi care cred că sunt la fel de
nelămuriţi ca şi voi, ceilalţi. Nu, îl acuz pe domnul Hugo
Barrington, care ştie de mai mulţi ani că este posibil ca el să
fie tatăl acestor doi copii nefericiţi.
S-a auzit un oftat în cameră în timp ce persoanele prezente
încercau să înţeleagă această acuzaţie deosebit de gravă.
Capelanul n-a spus nimic până ce nu s-a asigurat că ei îi
acordă iar atenţie.
— Este cineva de faţă care poate verifica sau respinge
acuzaţia căpitanului Tarrant?
— Nu poate să fie adevărat, a spus Emma, agăţându-se
încă de Harry. Sigur că tata nu poate…
A urmat un moment de tăcere când toţi au observat că
tatăl miresei nu se mai afla printre ei. Capelanul şi-a
îndreptat atenţia către doamna Clifton, care plângea încet.
— Nu pot nega temerile căpitanului Tarrant, a spus ea,
demnă. A tăcut o clipă, apoi a continuat. Mărturisesc că am
avut o relaţie cu domnul Barrington o dată. A făcut iar o
pauză. Doar o singură dată, dar, din nefericire, s-a întâmplat
la doar câteva săptămâni înainte de căsătoria cu soţul meu,

333
 - JEFFREY ARCHER -

a ridicat capul încet, aşa că nu pot să ştiu cine este de fapt

tatăl lui Harry.
— Trebuie să vă reamintesc tuturor, a spus Moş Jack, că
Hugo Barrington a ameninţat-o pe doamna Clifton de mai
multe ori pentru ca aceasta să nu dea ia iveală groaznicul
secret.
— Doamnă Clifton, pot să vă întreb ceva? a spus sir Walter
cu blândeţe.
Maisie a încuviinţat, dar a continuat să-şi ţină capul
aplecat.
— Soţul dumneavoastră era cumva daltonist?
— Nu din câte ştiu eu, a zis ea, atât de încet încât abia a
putut fi auzită.
Sir Walter s-a întors către Harry.
— Dar cred că tu eşti, băiete?
— Da, domnule, a spus Harry fără să ezite. Dar ce
importanţă are asta?
— Pentru că şi eu sunt daltonist, a spus sir Walter. La fel
şi fiul şi nepotul meu. Este o caracteristică ereditară care
afectează familia noastră de mai multe generaţii.
Harry a luat-o pe Emma în braţe.
— Îţi jur, iubita mea, că n-am ştiut nimic.
— Sigur că n-ai ştiut, a spus Elisabeth Barrington, vorbind
pentru prima oară. Singurul care ştia era soţul meu, iar el n-
a avut curajul să recunoască. Tată, i-a spus ea lordului
Harvey, pot să te rog să le explici tu oaspeţilor noştri de ce
această ceremonie nu poate continua?
Lordul Harvey a încuviinţat.
— Lasă-mă pe mine, fetiţo, a zis el, atingând-o uşor pe
mână. Dar tu ce vei face?
— Îmi voi duce fata cât mai departe posibil de toate astea.
— Nu vreau să plec departe de toate astea, a zis Emma,
decât împreună cu Harry.
— Mi-e teamă că tatăl tău nu ne-a dat de ales, a spus
Elisabeth, luând-o de mână.

334
 - JEFFREY ARCHER -

Dar Emma continua să se agaţe de Harry până ce acesta a

şoptit:
— Mi-e teamă că mama ta are dreptate, draga mea. Dar un
singur lucru nu va putea tatăl tău să-mi ia niciodată şi
anume să te iubesc şi, chiar dacă-mi va lua tot restul vieţii,
voi dovedi că nu este tatăl meu.
— Poate aţi prefera să ieşiţi pe uşa din spate, doamnă
Barrington, a sugerat capelanul.
Emma i-a dat în cele din urmă drumul lui Harry şi i-a
permis mamei sale s-o ia cu ea.
Capelanul i-a condus afară din capelă, pe un coridor
îngust, până la o uşă pe care a fost surprins s-o găsească
descuiată.
— Dumnezeu să fie cu voi, copiii mei, a spus, înainte de a
le lăsa să plece.
Elisabeth şi-a însoţit fiica prin spatele bisericii către Rolls-
Royce-urile care aşteptau. I-a ignorat pe membrii
congregaţiei care ieşiseră în curte să ia aer curat sau să
fumeze o ţigară şi care nu au încercat să-şi ascundă
curiozitatea când le-au văzut pe cele două femei urcându-se
fără nicio ceremonie în spatele limuzinei.
Elisabeth a deschis portiera primului Rolls-Royce şi şi-a
îngrămădit fiica pe bancheta din spate înainte ca şoferul să
le vadă. Acesta se oprise în faţa intrării principale pentru că
nu se aştepta ca mirele şi mireasa să apară înainte de cel
puţin încă o jumătate de oră, când clopotele urmau să
anunţe lumii căsătoria dintre domnul şi doamna Clifton.
Când a auzit uşa trântindu-se, şoferul şi-a strivit ţigara, a
fugit până la maşină şi a sărit la volan
— Du-ne înapoi la hotel, i-a spus Elisabeth.
Niciuna n-a mai spus nimic până ce nu au ajuns în
siguranţa camerei lor. Emma s-a trântit plângând pe pat, în
timp ce Elisabeth o mângâia pe păr, cum făcuse pe vremea
când era copil.
— Ce o să mă fac? a strigat Emma. Nu mă pot opri brusc
să-l iubesc pe Harry.

335
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt sigură că nu vei înceta niciodată să-i iubeşti, i-a

spus mama ei, dar soarta a decis ca voi să nu puteţi fi
împreună până ce nu se va dovedi cine este tatăl lui Harry.
A continuat să-i mângâie părul fiicei sale şi a crezut că
aceasta adormise când Emma a întrebat liniştită:
— Şi ce-i voi spune copilului meu când mă va întreba cine-
i este tată?

336
- JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON
1939 -1940

337
 - JEFFREY ARCHER -

48
Lucrul pe care mi-l amintesc cel mai bine după ce Emma
şi mama ei au părăsit biserica este cât de calmi păreau să fie
toţi. Fără istericale, nimeni nu a leşinat, nici măcar nu s-au
auzit ţipete. Un vizitator ar fi putut fi înţeles dacă nu şi-ar fi
dat seama câte vieţi fuseseră afectate ireparabil, chiar
distruse. Cât de britanic era acest comportament, cât de
înţepat şi toate astea; nimeni nu ar fi recunoscut că viaţa
personală i-a fost distrusă în decursul unei singure ore.
Bine, trebuie să recunosc, a mea fusese.
Stăteam într-o tăcere împietrită în timp ce actorii îşi jucau
rolurile. Moş Jack făcuse nici mai mult, nici mai puţin decât
ceea ce considerase a fi datoria sa, deşi paloarea sa şi cutele
care-i erau săpate în piele sugerau altceva. Ar fi putut alege
calea mai simplă şi ar fi refuzat invitaţia la nuntă, dar cei
care primesc Victoria Cross nu fug.
Elisabeth Barrington era construită din acel metal care,
atunci când este încercat, dovedeşte că este egală cu orice
bărbat: o adevărată Portia care, din păcate, nu se căsătorise
cu Brutus.
Când mă uitam prin capelă aşteptând întoarcerea
preotului, mi-a părut rău pentru sir Walter, care-şi
condusese nepoata la altar şi care nu câştigase un nepot, ci
mai curând pierduse un fiu care, după cum mă avertizase
Moş Jack cu mulţi ani înainte „nu era făcut din acelaşi
material” ca tatăl lui.
Draga mea mamă s-a temut să-mi răspundă când am
încercat s-o iau în braţe şi să o asigur de dragostea mea.
Evident era convinsă că doar ea trebuia blamată pentru
evenimentele acelei zile.
Şi Giles s-a maturizat când tatăl lui a ieşit pe furiş din
capelă ca să se ascundă sub vreo piatră unsuroasă, lăsând
responsabilitatea acţiunilor sale pe seama altora. Cu timpul,
mulţi dintre cei prezenţi îşi vor da seama că ceea ce se

338
 - JEFFREY ARCHER -

întâmplase în acea zi era la fel de cumplit pentru Giles cum

fusese şi pentru Emma.
Şi, în cele din urmă, lordul Harvey. A fost un exemplu
pentru noi toţi de modul în care trebuie să te prezinţi în
situaţii de criză. De îndată ce capelanul s-a întors şi ne-a
anunţat care sunt implicaţiile legale ale consaguinităţii dintre
noi, am fost de acord că lordul Harvey ar trebui să se
adreseze congregaţiei din partea ambelor familii.
— Aş vrea ca Harry să stea în dreapta mea, a zis el, pentru
ca toţi cei prezenţi să fie siguri, după cum mi-a explicat fiica
mea, Elisabeth, că el nu are absolut nicio vină.
— Doamnă Clifton, a mai spus, adresându-se mamei mele,
sper că veţi fi amabilă să staţi în stânga mea. Curajul
dumneavoastră în faţa vitregiei sorţii a fost un exemplu
pentru noi toţi şi mai ales pentru unul dintre noi.
— Mai sper că domnul căpitan Tarrant va sta lângă Harry:
doar un prost dă vina pe mesager. Giles ar trebui să stea
lângă doamna Clifton, iar restul familiei în spatele nostru.
Lăsaţi-mă să vă explic tuturor, a continuat el, că eu am un
singur scop în această tragedie, şi anume să mă asigur că
toţi cei care au venit astăzi la biserică şi nu aibă nicio
îndoială asupra poziţiei noastre în această privinţă, astfel
încât să nu se poată spune că suntem o familie dezbinată.
Fără să mai spună un cuvânt şi-a condus mica turmă
afară din capelă.
Când congregaţia ne-a văzut intrând în biserică, lordul
Harvey n-a avut nevoie să ceară să se facă linişte. Fiecare
dintre noi s-a aşezat unde trebuia pe treptele altarului de
parcă eram gata pentru o fotografie de familie care va fi pusă
mai târziu într-un album cu pozele de la nuntă.
— Prieteni, dacă pot îndrăzni să vă numesc aşa, a început
lordul Harvey, mi s-a cerut să vă anunţ din partea celor două
familii că, din păcate, nunta dintre nepoata mea, Emma
Barrington şi domnul Harry Clifton nu va avea loc astăzi şi
nici într-o altă zi. Aceste ultime cuvinte aveau o finalitate
înspăimântătoare când erai singura persoană care te mai

339
 - JEFFREY ARCHER -

agăţai de speranţa că această problemă va fi rezolvată

cândva. Trebuie să vă cerem scuze tuturor, a continuat el,
dacă aţi fost deranjaţi în vreun fel pentru că, în mod sigur,
nu acesta a fost scopul nostru. Aş dori să închei
mulţumindu-vă pentru prezenţa domniilor voastre aici şi să
vă urez o întoarcere plăcută acasă.
Nu eram sigur ce se va întâmpla în continuare, dar câţiva
membri ai congregaţiei s-au ridicat şi s-au îndreptat încet
către ieşire; după câteva minute, au fost urmaţi de ceilalţi
până ce noi, cei care stăteam pe treptele altarului, am fost
singurii rămaşi.
Lordul Harvey i-a mulţumit capelanului şi mi-a strâns
mâna înainte de a-şi însoţi nevasta afară din biserică. A fost
ultima oară când l-am văzut.
Mama s-a întors către mine şi a încercat să vorbească, dar
n-a putut din cauză că era emoţionată. Moş Jack a venit în
ajutorul nostru, luând-o delicat de mână şi conducând-o
afară, în timp ce sir Walter le-a luat pe Grace şi pe Jessica
sub aripa lui. Nu era o zi pe care mamele şi domnişoarele de
onoare ar fi dorit să şi-o amintească vreodată.
Giles şi cu mine am fost ultimii care am plecat. El intrase
în biserică în chip de cavaler de onoare şi acum ieşea
întrebându-se dacă-mi era frate vitreg. Unii oameni stau
lângă tine în cele mai grele momente, în timp ce alţii te
părăsesc; doar foarte puţini vin către tine şi îţi devin prieteni
şi mai buni.
De îndată ce ne-am luat rămas-bun de la reverendul
Styler, care părea să nu-şi găsească cuvintele ca să ne
explice cât de rău îi părea, Giles şi cu mine ne-am târât pe
aleea pietruită înapoi la colegiu. N-am spus o vorbă în timp
ce urcam scara de lemn care ducea la camera mea şi ne-am
scufundat în fotoliile din piele într-o tăcere şi mai adâncă.
Am rămas singuri în timp ce ziua se transforma încet în
noapte. Am discutat fără şir, fără sens, fără logică. Când au
apărut primele umbre lungi, heralzi ai întunericului care

340
 - JEFFREY ARCHER -

adesea dezleagă limbile, Giles mi-a pus o întrebare la care nu

mă mai gândisem de mulţi ani.
— Îţi aminteşti când tu şi Deakins aţi venit prima oară în
vizită la Manor House?
— Cum aş putea uita? Împlineai doisprezece ani şi tatăl
tău a refuzat să dea mâna cu mine.
— Te-ai întrebat vreodată de ce?
— Cred că azi am aflat motivul, i-am spus, încercând să
nu par prea insensibil.
— Nu, nu-i aşa, a spus Giles. Azi am aflat doar că Emma
s-ar putea să fie sora ta vitregă. Acum îmi dau seama că tata
a ţinut ascunsă legătura cu mama ta atâţia ani gândindu-se
că tu ai putea afla că îi eşti fiu.
— Nu înţeleg diferenţa, am spus, privindu-l fix.
— Atunci gândeşte-te la singura întrebare pe care a pus-o
tata atunci.
— M-a întrebat când e ziua mea.
— Aşa este, şi când a descoperit că eşti cu câteva
săptămâni mai mare decât mine, a ieşit fără să mai spună
un cuvânt. Şi, mai târziu, când am plecat la şcoală, n-a mai
venit din biroul lui să spună la revedere, cu toate că era ziua
mea. Doar astăzi am înţeles semnificaţia acestui
comportament.
— Ce mai contează acel incident minor după atâţia ani? l-
am întrebat.
— Pentru că acela a fost momentul în care tata şi-a dat
seama că tu ai putea fi primul lui născut şi că, atunci când
va muri, tu şi nu eu vei moşteni titlul, afacerile şi toate
bunurile familiei.
— Dar desigur că tatăl tău îşi poate lăsa averea oricui
doreşte, iar acela nu voi fi eu.
— Aş dori să fie atât de simplu, a zis Giles, dar, după cum
bunicul îmi aduce aminte în mod regulat, tatăl lui, sir
Joshua Barrington a fost înnobilat de regina Victoria în 1877
pentru serviciile aduse coroanei cu şantierul său naval. În
testamentul lui a specificat că toate titlurile, acţiunile şi

341
 - JEFFREY ARCHER -

bunurile vor reveni primului fiu supravieţuitor pentru

totdeauna.
— Dar eu n-am niciun interes să pretind ceea ce clar nu-
mi aparţine, am spus, încercând să-l liniştesc.
— Sigur că nu, a spus Giles, dar s-ar putea să nu ai de
ales pentru că, atunci când va veni vremea, conform legii, tu
va trebui să-i iei locul ca şef al familiei Barrington.

***

Giles m-a părăsit după miezul-nopţii ca să plece în

Gloucestershire. Mi-a promis că va afla dacă Emma dorea să
mă vadă şi ne-am despărţit fără să-şi ia la revedere, dar mi-a
spus că se va întoarce la Oxford atunci când va avea noutăţi.
Nu am dormit în acea noapte. Atâtea gânduri mi se
învârteau în cap şi pentru o clipă, doar pentru o clipă, chiar
m-am gândit să mă sinucid. Dar nu aveam nevoie ca Moş
Jack să-mi aducă aminte că aceasta era calea laşului.
Nu am ieşit din cameră în următoarele trei zile. Nu am
răspuns la politicoasele bătăi în uşă. Nu am răspuns la
telefon când suna. Nu am deschis scrisorile care-mi erau
împinse pe sub uşă. Poate am fost nesimţit nerăspunzându-
le celor care erau atât de buni cu mine, dar, uneori, o
abundenţă de simpatie poate să fie mai supărătoare decât
singurătatea.
Giles s-a întors la Oxford în a patra zi. Nu a fost nevoie să
spună ceva ca să-mi dau seama că veştile nu aveau să-mi
aducă alinare. S-a dovedit a fi chiar mai rău decât bănuisem.
Emma şi mama ei părăsiseră Mulgelrie Castle, locul în care
urma să ne petrecem luna de miere, fără rude pe o distanţă
de zece mile. Doamna Barrington îşi anunţase avocaţii să
înceapă procedurile de divorţ, dar aceştia nu fuseseră în
stare să-i trimită vreo hârtie soţului ei pentru că nimeni nu-l
mai văzuse de când ieşise pe furiş din biserică. Lordul
Harvey şi moş Jack demisionaseră amândoi din consiliul
firmei Barrington, dar, din respect pentru sir Walter nu-şi

342
 - JEFFREY ARCHER -

anunţaseră motivele – nu că asta ar fi oprit zvonurile. Mama

plecase de la clubul de noapte şi îşi luase o slujbă ca
ospătăriţă la Grand Hotel.
— Şi Emma? l-am întrebat eu. Ai întrebat-o dacă…
— Nu am avut ocazia să vorbesc cu ea, a zis Giles
Plecaseră în Scoţia înainte de sosirea mea. Dar a lăsat o
scrisoare pentru tine pe masa din hol. Am simţit cum inima
îmi bate mai tare când el mi-a dat plicul cu scrisul familiar.
Dacă vrei să mănânci mai târziu, sunt în camera mea.
— Mulţumesc, i-am spus eu, aiurea.
M-am aşezat în fotoliul meu de lângă fereastra care dădea
în piaţa Cobb, nevrând să deschid scrisoarea despre care
ştiam că nu-mi va oferi nicio fărâmă de speranţă. Până la
urmă am rupt plicul şi am scos cele trei pagini scrise de
Emma. Chiar şi atunci, a durat o vreme până ce am putut
să-i citesc cuvintele.

Manor House
Chew Valley
Gloucestershire
29 iulie, 1939

Dragul meu Harry,

Este miezul-nopţii şi eu stau în dormitor, scriindu-i

singurului bărbat pe care-l voi iubi vreodată.
Ura pentru tatăl meu, pe care nu-l voi ierta niciodată, a fost
înlocuită de un calm adânc, aşa că trebuie să-ţi scriu aceste
cuvinte înainte să-mi amintesc amara decepţie pe care am
suferit-o pentru modul în care ne-a tratat omul acela pe
amândoi.
Aş fi dorit doar să ni se permită să ne despărţim ca
îndrăgostiţi, nu ca doi străini într-o cameră aglomerată, soarta
hotărând ca vorbele „până ce moartea ne va despărţi” să nu
fie rostite niciodată, deşi sunt sigură că voi ajunge în mormânt
iubind doar un singur bărbat.

343
 - JEFFREY ARCHER -

Nu voi fi niciodată mulţumită doar cu amintirea dragostei

noastre, pentru că, atâta timp cât există o cât de mică şansă
ca Arthur Clifton să fi fost cu adevărat tatăl tău, să fii sigur,
iubitul meu, că eu nu mă voi schimba.
Mama este convinsă că, după o vreme, amintirea ta, ca
soarele la asfinţit, va păli, apoi va dispărea, înainte de
anunţarea apariţiei altor zori. Oare nu-şi aminteşte când mi-a
spus în ziua nunţii noastre că iubirea noastră era atât de
pură, de simplă şi de rară, încât va rezista în timp, lucru pe
care-l invidia, pentru că ea nu a avut parte de o asemenea
fericire.
Dar, până ce îţi voi putea fi soţie, dragul meu, sunt hotărâtă
să stăm despărţiţi dacă şi până ce se va dovedi că ne putem
căsători în mod legal. Nimeni nu poate spera să-ţi ia locul şi,
dacă va fi cazul, voi prefera să rămân singură decât să mă
mulţumesc cu oricine altcineva.
Mă întreb dacă va veni ziua când nu mă voi mai întinde
sperând să te găsesc lângă mine şi dacă va fi vreodată posibil
să adorm fără să-ţi şoptesc numele.
Mi-aş sacrifica fericită tot restul vieţii pentru încă un an ca
cel pe care l-am petrecut împreună şi nicio lege a Domnului
sau a oamenilor nu poate schimba asta. Încă mă rog să vină o
zi în care să putem fi uniţi în faţa aceluiaşi Dumnezeu şi
aceloraşi oameni dar, până atunci, iubitul meu, voi fi
întotdeauna credincioasa ta soţie în toate, cu excepţia
numelui,

Emma

344
 - JEFFREY ARCHER -

49
Când Harry şi-a strâns în cele din urmă puterile pentru a
deschide numeroasele scrisori adunate pe jos, a nimerit
peste una de la secretara lui Moş Jack din Londra.

Soho Square
Londra

Miercuri, 2 august, 1939

Dragă domnule Clifton,

Poate nu veţi primi această scrisoare până la întoarcerea

dumneavoastră din luna de miere din Scoţia, dar aş vrea să
vă întreb dacă domnul căpitan Tarrant a rămas în Oxford
după nuntă. El nu a revenit la birou luni-dimineaţa şi nici nu a
mai fost văzut de atunci, aşa că mă întreb dacă aveţi idee cum
aş putea să iau legătura cu el.
Aştept cu nerăbdare să iau legătura cu dumneavoastră.
A dumneavoastră,

Philis Watson

Moş Jack uitase evident să o anunţe pe domnişoara

Watson că avea de gând să se ducă în Bristol pentru a
petrece câteva zile cu sir Walter, pentru a-i explica, deşi
făcuse ca nunta să nu aibă loc şi demisionase din consiliul
firmei Barrington’s, că rămânea în continuare un prieten
apropiat al preşedintelui. Cum nu mai era şi o a doua
scrisoare de la domnişoara Watson în mormanul de scrisori
nedeschise, Harry a presupus că Moş Jack se întorsese la
biroul său din Soho Square.
Harry şi-a petrecut dimineaţa răspunzând tuturor
scrisorilor rămase; atâţia oameni amabili care-i ofereau
simpatia lor – nu era vina lor că-i reaminteau de nefericirea
345
 - JEFFREY ARCHER -

lui. Deodată, Harry s-a hotărât că doreşte să se afle cât mai

departe posibil de Oxford. A luat telefonul şi i-a spus
operatoarei că doreşte o convorbire cu Londra. După
jumătate de oră, aceasta l-a sunat şi i-a spus că numărul era
ocupat încontinuu. După aceea, a încercat să-l sune pe sir
Walter la Barrington Hall, dar telefonul suna întruna şi nu
răspundea nimeni. Frustrat de această neputinţă de a lua
legătura cu vreunul dintre ei, Harry s-a decis să urmeze unul
dintre sfaturile lui Moş Jack: Întoarce-te pe partea cealaltă şi
fă ceva pozitiv.
Şi-a înşfăcat valiza pe care o pregătise pentru luna de
miere în Scoţia, a ieşit din colegiu şi i-a spus portarului că se
ducea la Londra şi nu se mai întorcea până în prima zi a
semestrului.
— Dacă Giles Barrington întreabă unde sunt, a adăugat el,
vă rog să-i spuneţi că m-am dus să muncesc pentru Moş
Jack.
— Moş Jack, a repetat portarul, notând pe o bucată de
hârtie.
În trenul spre Paddington, Harry a citit în The Times
despre ultimele comunicate care circulau între Foreign Office
şi Ministerul Reichului din Berlin. Începea să creadă că
Chamberlaine era singura persoană care mai spera să se
încheie pacea. The Times prevedea că Marea Britanie va intra
în război în câteva zile şi că prim-ministrul nu mai putea
spera să reziste în post dacă nemţii îi sfidau ultimatumul şi
ocupau Polonia.
The Thunderer sugera că, eventual, va trebui formată o
coaliţie guvernamentală, condusă de secretarul de interne,
lordul Halifax (un om foarte hotărât) şi nu de Primul Lord al
Amiralităţii, Winston Churchill (imprevizibil şi irascibil). În
ciuda dezgustului clar al ziarului faţă de Churchill, Harry nu
credea că Marea Britanie are nevoie de „un om foarte
hotărât” în acest moment istoric, ci de cineva care nu se
temea să înfrunte un tiran.

346
 - JEFFREY ARCHER -

Când Harry a coborât din tren la Paddington, a fost

întâmpinat de o mare de uniforme colorate diferit venind spre
el din toate direcţiile. El se hotărâse deja la ce serviciu să se
înroleze dacă se va declara războiul. Un gând morbid i-a
trecut prin minte când s-a urcat în autobuzul către Piccadilly
Circus: dacă va fi ucis servindu-şi ţara, aceasta va rezolva
toate problemele familiei Barrington – cu excepţia uneia.
Când a ajuns în Piccadilly, Harry a sărit din maşină şi a
început să-şi croiască drum printre clovnii circului din West
End, pe terenul teatrului şi dincolo de restaurantele elegante
şi cluburile de noapte costisitoare, care păreau hotărâte să
ignore posibilitatea unui război. Coada imigranţilor relocaţi
care intrau şi ieşeau din clădirea din Soho Square părea
chiar şi mai lungă şi mai dezordonată decât la prima sa
vizită. Din nou, în timp ce urca spre etajul al treilea, mai
mulţi refugiaţi l-au lăsat să treacă, presupunând că face
parte din personal. Spera că va face peste o oră.
Când a ajuns la etajul trei, s-a îndreptat direct către biroul
domnişoarei Watson. A găsit-o completând formulare, dând
permise de călătorie, aranjând cazarea şi dând mici sume de
bani unor oameni disperaţi. Faţa ei s-a luminat când l-a
văzut pe Harry.
— Spune-mi că domnul căpitan Tarrant e cu tine, a zis ea
mai întâi.
— Nu, nu este, i-a spus Harry. M-am gândit că s-a întors
la Londra, de aceea am venit şi eu. Mă întrebam dacă n-aveţi
nevoie de încă o pereche de mâini.
— Amabil din partea ta, Harry, a zis ea, dar cel mai bun
lucru pe care l-ai putea face ar fi să-l găseşti pe căpitanul
Tarrant. Locul ăsta se desface în bucăţi fără el.
— Ultima oară când am auzit de el era cu sir Walter
Barrington în Gloucester, a spus Harry, dar asta a fost cu cel
puţin două săptămâni înainte.
— Nu l-am mai văzut din ziua în care a plecat în Oxford
pentru nunta ta, a spus domnişoara Watson în timp ce

347
 - JEFFREY ARCHER -

încerca să liniştească doi imigranţi care nu ştiau englezeşte

deloc.
— L-a sunat cineva acasă să vadă dacă nu e acolo? a
întrebat Harry.
— Nu are telefon, i-a răspuns domnişoara Watson, iar eu
de abia am ajuns acasă la mine în ultimele săptămâni, a mai
spus ea, arătând înspre coada care se întindea cât vedeai cu
ochii.
— Atunci de ce să nu mă duc mai întâi acolo şi pe urmă să
vă anunţ?
— Ai vrea? a spus domnişoara Watson în timp ce două
fetiţe începuseră să plângă. Nu plângeţi, totul va fi bine, a
asigurat ea copiii, îngenunchind şi îmbrăţişându-le.
— Unde locuieşte? a întrebat-o Harry.
— Prince Edward Mansions, Lambeth Walk, numărul
douăzeci şi trei. Ia autobuzul numărul unsprezece până la
Lambeth şi pe urmă întreabă şi tu încotro s-o iei. Şi
mulţumesc, Harry.
Harry s-a întors şi a luat-o spre scări. Ceva nu era în
regulă, s-a gândit el. Moş Jack n-ar fi dezertat niciodată din
postul său fără să-i dea domnişoarei Watson o explicaţie.
— Am uitat să te întreb, a strigat domnişoara Watson
după el, cum a fost luna de miere?
Harry s-a gândit că era suficient de departe ca ea să
creadă că n-o auzise.
Înapoi în Piccadilly Circus, s-a urcat într-un autobuz cu
două etaje supraaglomerat cu soldaţi. A ajuns la Whitehall,
care era plin de ofiţeri şi a trecut prin Parliament Square,
unde mulţi gură-cască aşteptau orice informaţii puteau
obţine din Casa Comunelor. Autobuzul şi-a continuat
drumul peste Lambeth Bridge şi Harry a coborât la Albert
Embankment.
Un băiat cu ziare care ţipa „Britania aşteaptă răspunsul
lui Hitler” i-a spus lui Harry s-o ia pe a doua stradă la
stânga, apoi pe a treia la dreapta şi a adăugat:
— Credeam că toţi ştiu unde este Lambeth Walk.

348
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a început să fugă ca un posedat şi nu s-a oprit până

ce nu a ajuns la un bloc care era atât de ruinat încât s-a
întrebat după care prinţ Edward fusese numit. A deschis o
uşă care nu părea să mai supravieţuiască mult montată pe
balamale şi a fugit către nişte scări, strecurându-se
îndemânatic printre grămezi de gunoi care nu mai fuseseră
curăţate de multe zile.
Când a ajuns la etajul al doilea, s-a oprit în faţa
apartamentului nr. 23 şi a bătut tare la uşă, dar nu i-a
răspuns nimeni. A mai bătut o dată, mai tare, dar tot niciun
răspuns. A fugit pe scări în jos căutând pe cineva care lucra
în clădire şi, când a ajuns la parter, a găsit un bătrân trântit
pe un scaun şi mai bătrân, fumând o ţigară făcută manual şi
răsfoind Daily Mirror.
— L-aţi văzut pe căpitanul Jack Tarrant de curând? a
întrebat iute Harry.
— Nu în ultimele două săptămâni, domnule, a spus omul,
sărind în picioare şi aproape salutându-l pe Harry când i-a
auzit accentul.
— Aveţi o cheie cu care să putem deschide apartamentul
lui? a întrebat Harry.
— Am, domnule, dar nu am voie s-o folosesc decât în
cazuri de urgenţă.
— Pot să vă asigur că este o urgenţă, a spus Harry,
întorcându-se şi repezindu-se în sus pe scări, fără să aştepte
vreun răspuns.
Omul l-a urmat, deşi nu la fel de repede. De îndată ce l-a
ajuns din urmă, a deschis uşa. Harry s-a deplasat rapid
dintr-o cameră într-alta, dar nu era nici urmă de Moş Jack.
Ultima uşă la care a ajuns era închisă. A bătut încet,
temându-se de ce era mai rău. Când nu i-a răspuns nimeni,
a intrat cu grijă şi a găsit un pat aranjat, dar tot nu era
nimeni. Trebuie să fie cu sir Walter, a fost primul gând al lui
Harry.
l-a mulţumit portarului, a coborât scările şi a ieşit pe
stradă încercând să se lămurească. A chemat un taxi în

349
 - JEFFREY ARCHER -

trecere, nevrând să mai piardă timpul cu autobuzul într-un

oraş pe care nu-l ştia bine.
— Gara Paddington. Mă grăbesc.
— Toată lumea pare să se grăbească azi, a comentat
şoferul, pornind.
După douăzeci de minute, Harry stătea pe peronul 6, dar
mai avea cincizeci de minute până ce pleca trenul spre
Temple Meads. Şi-a folosit timpul liber luând un sandvici şi o
cană cu ceai.
— Avem doar cu brânză, domnule.
Şi ca să-i telefoneze domnişoarei Watson s-o anunţe că
Moş Jack nu se întorsese în apartamentul său. Dacă era
posibil, ea părea şi mai hărţuită decât atunci când o lăsase.
— Plec spre Bristol, i-a spus. Vă sun imediat ce îl găsesc.
Când trenul ieşea din oraş, printre străzile pline de smog,
în aerul curat de ţară, Harry s-a decis că nu avea altceva de
făcut decât să se ducă la biroul lui sir Walter de pe şantier,
chiar dacă asta însemna să dea peste Hugo Barrington.
Găsirea lui Moş Jack era mai importantă decât orice altceva.
Când trenul s-a oprit la Temple Meads, Harry ştia ce
autobuze îi trebuiau fără să mai întrebe băiatul cu ziarele
care stătea în colţ strigând: „Britania aşteaptă răspunsul lui
Hitler” cât îl ţinea gura. Acelaşi titlu, de data aceasta cu
accent de Bristol. După treizeci de minute, Harry era la
poarta şantierului.
— Pot să vă ajut? a întrebat un portar care nu-l
recunoscuse.
— Am o întâlnire cu sir Walter, a spus Harry, sperând că
nu va fi chestionat.
— Desigur, domnule. Ştiţi drumul către biroul Domniei
Sale?
— Da, mulţumesc, a zis Harry.
S-a îndreptat încet către o clădire în care nu mai intrase
niciodată. A început să se gândească ce va face dacă se va
întâlni cu Hugo Barrington înainte de a ajunge la biroul lui
sir Walter.

350
 - JEFFREY ARCHER -

A fost mulţumit când a văzut Rolls-Royce-ul preşedintelui

parcat la locul lui şi încă şi mai uşurat când a văzut că nu
era nici urmă de Bugatti-ul lui Hugo Barrington. Era gata să
intre în Barrington House când a văzut vagonul de cale ferată
la distanţă. Era oare posibil? A schimbat direcţia şi s-a
îndreptat către vagon lit Pullman, cum îl denumea Moş Jack
după un al doilea pahar de whisky.
Când Harry a ajuns la vagon, a bătut încet în fereastra din
sticlă, de parcă ar fi fost la un conac. Nu a apărut niciun
valet, aşa că a deschis uşa şi s-a urcat. S-a dus în lungul
coridorului până la prima clasă şi acolo l-a găsit, stând în
fotoliul lui preferat.
Era prima dată când Harry îl vedea purtând Victoria
Cross.
Harry s-a aşezat în faţa prietenului său şi şi-a amintit
prima oară când stătuse acolo. Probabil că avusese cinci sau
şase ani şi nici nu atingea pământul cu picioarele. Apoi şi-a
amintit cum fugise de la St Bede’s şi bătrânul cel iscusit îl
convinsese să se întoarcă înainte de micul dejun. Şi-a
amintit când Moş Jack venise să-l asculte cântând un solo la
biserică, în ziua în care-şi pierduse vocea. Moş Jack nu
dăduse importanţă acestui fapt. Mai era şi ziua în care aflase
că nu primise bursa la liceul din Bristol, care fusese o
problemă majoră. În ciuda eşecului, Moş Jack îi dăduse
cadou ceasul Ingersoll pe care-l mai purta şi acum. Probabil
că-l costase şi ultimul bănuţ pe care-l avusese. În ultimul an
de şcoală al lui Harry, Moş Jack venise de la Londra să-l
vadă jucând Romeo şi Harry îl prezentase pentru prima oară
Emmei. Şi nu va uita niciodată ziua discursului său final,
când Jack fusese pe scenă ca guvernator al şcolii şi-l
urmărise pe Harry primind premiul pentru literatura engleză.
Şi acum Harry nu va putea să-i mulţumească niciodată
pentru toată prietenia pe care i-o arătase în cursul anilor şi
care nu putea fi răsplătită. Se uita fix la un om pe care-l
iubise şi care, în închipuirea lui, nu va muri niciodată. În

351
 - JEFFREY ARCHER -

timp ce stăteau împreună la clasa întâi, soarele a apus peste

tânăra lui viaţă.

352
 - JEFFREY ARCHER -

50
Harry a urmărit cum puneau targa în ambulanţă. Un atac
de inimă, spusese doctorul înainte să plece ambulanţa.
Harry n-a fost nevoit să meargă să-i spună lui sir Walter
că Moş Jack murise pentru că, atunci când s-a trezit în
dimineaţa următoare, preşedintele companiei Barrington’s
stătea lângă el.
— Mi-a spus că nu mai are niciun motiv să mai trăiască,
au fost primele cuvinte ale lui sir Walter. Amândoi am
pierdut un prieten bun şi apropiat.
Răspunsul lui Harry l-a surprins pe sir Walter.
— Ce veţi face cu vagonul, acum când Moş Jack nu mai
trăieşte?
— Nimeni nu va avea voie să se apropie de el, atât timp cât
sunt eu preşedinte, a spus sir Walter. Ascunde prea multe
amintiri personale ale mele.
— Şi ale mele, a zis Harry. Când eram mic, am petrecut
mai mult timp aici decât acasă.
— Sau în clasă, dacă a venit vorba, a spus sir Walter cu
un surâs obosit. Obişnuiam să te urmăresc de la fereastra
biroului meu. Mă gândeam ce copil interesant eşti dacă Moş
Jack dorea să-şi petreacă atâta timp cu tine.
Harry a zâmbit amintindu-şi cum îi dăduse Moş Jack un
motiv să meargă la şcoală şi să înveţe să scrie şi să citească.
— Şi acum ce vei face, Harry? Te vei întoarce la Oxford şi-
ţi vei continua studiile?
— Nu, domnule. Mă tem că va începe războiul până…
— Până la sfârşitul lunii, aş zice eu, a spus sir Walter.
— Atunci voi pleca imediat de la Oxford şi mă voi înrola în
marină. I-am spus deja îndrumătorului meu de la colegiu,
domnul Bainbridge, că asta doresc să fac. El m-a asigurat că
mă pot întoarce să-mi continui studiile după ce se va termina
războiul.

353
 - JEFFREY ARCHER -

— Tipic pentru Oxford, a comentat sir Walter, întotdeauna

au o privire de ansamblu. Deci vei merge la Dartmouth şi vei
urma şcoala de ofiţeri?
— Nu, domnule, am stat pe lângă vapoare toată viaţa.
Oricum, Moş Jack a început ca simplu soldat şi a avansat,
aşa că eu de ce nu pot proceda la fel?
— De ce, într-adevăr? a spus sir Walter. De fapt, acesta a
fost unul dintre motivele pentru care el s-a considerat
superior nouă, celorlalţi, care ne aflam sub comanda lui.
— Nu ştiam că aţi fost împreună în armată.
— Oh, da. Am luptat sub comanda căpitanului Jack
Tarrant în Africa de Sud, a spus sir Walter. Eu eram unul
dintre cei douăzeci şi patru de oameni pe care i-a salvat în
ziua în care a primit Victoria Cross.
— Asta explică multe lucruri pe care nu le-am înţeles până
acum, a zis Harry. Atunci l-a surprins pe sir Walter pentru a
doua oară. Îi cunosc cumva şi pe ceilalţi, domnule?
— Pe Frob, a spus sir Walter. Dar atunci se numea
locotenentul Frobisher. Pe caporalul Holcombe, tatăl
domnului Holcombe. Şi pe tânărul soldat Deakins.
— Tatăl lui Deakins? a întrebat Harry.
— Da. Noi îi spuneam Mutulică. Un soldat foarte bun. Nu
spunea prea multe, dar s-a dovedit a fi foarte curajos. A
pierdut o mână în acea zi groaznică.
Cei doi au tăcut, fiecare pierdut în amintirile despre Moş
Jack, înainte ca sir Walter să întrebe:
— Deci, dacă nu mergi la Dartmouth, băiete, pot să te
întreb cum vrei să câştigi războiul de unul singur?
— Voi servi pe oricare navă mă va lua, domnule, atât timp
cât sunt dornici să lupte cu inamicii Maiestăţii Sale.
— Atunci s-ar putea să-ţi dau o mână de ajutor.
— Sunteţi amabil, domnule, dar vreau să mă înrolez pe o
navă de război, nu pe o linie de pasageri sau pe un cargou.
Sir Walter a zâmbit din nou.
— Şi aşa vei face, dragă băiete. Nu uita, sunt informat
despre fiecare navă care intră şi iese din docuri şi îi cunosc

354
 - JEFFREY ARCHER -

pe majoritatea căpitanilor. Dacă mă gândesc mai bine, îi

cunosc şi pe taţii lor de când erau căpitani. Hai să mergem în
biroul meu să vedem care nave intră şi ies din port în
următoarele zile şi, mai important, să aflăm care ar putea să
te ia şi pe tine.
— Sunteţi foarte amabil, domnule, dar aş putea s-o vizitez
mai întâi pe mama? S-ar putea să n-o mai văd un timp.
— Foarte frumos din partea ta, băiete, a spus sir Walter.
Şi, după ce ţi-ai văzut mama, vino în biroul meu azi după-
masă. Ar trebui să am suficient timp până atunci să verific
lista navelor.
— Mulţumesc, domnule. Mă voi întoarce cât de repede voi
putea, după ce-i voi spune mamei ce intenţionez să fac.
— Când te întorci, spune-i portarului că ai o întâlnire cu
preşedintele, aşa nu vei avea probleme.
— Mulţumesc, domnule, a zis Harry, ascunzându-şi un
zâmbet.
— Şi transmite-i complimente mamei tale. O femeie
remarcabilă.
Harry şi-a amintit de ce sir Walter era cel mai bun prieten
al lui Jack.

***

Harry a intrat în Grand Hotel, o magnifică clădire

victoriană din centrul oraşului şi l-a întrebat pe portar unde
era sala de mese. A mers pe coridor şi a fost surprins să
găsească mai multe persoane la biroul de recepţie, aşteptând
să li se repartizeze mesele. S-a aşezat în spatele cozii,
amintindu-şi că mama lui nu era de acord să-l vadă la Tilly’s
sau la Royal în tipul serviciului.
În timp ce aştepta, Harry s-a uitat prin sala care era plină
cu oameni care discutau şi care nu se aşteptau la o penurie
de alimente sau să se înroleze în forţele armate dacă ţara va
intra în război. Mâncarea era purtată încolo şi încoace pe tăvi
din argint, în timp ce un bărbat în uniformă de bucătar căra

355
 - JEFFREY ARCHER -

un cărucior de la o masă la alta tăind felii de carne de vită, în

timp ce altul îl urma cu sosurile.
Harry n-a văzut nici urmă de mama lui. Începea chiar să
se întrebe dacă nu cumva Giles îi spusese doar ce voia să
audă când ea a apărut brusc prin uşile batante, cărând trei
platouri. Le-a dus clienţilor atât de îndemânatic încât aceştia
abia au observat-o, apoi s-a întors în bucătărie. A revenit
după o clipă, transportând un platou cu trei farfurii cu
legume. Până când Harry a ajuns în faţa cozii, şi-a dat seama
cine îi dăduse energia fără limite, entuziasmul pentru orice şi
un spirit care nu accepta înfrângerea. Cum va putea răsplăti
această femeie remarcabilă pentru toate sacrificiile pe care le
făcuse…
— Îmi pare rău că v-am lăsat să aşteptaţi, domnule, a zis
maître d’, întrerupându-i gândurile, dar nu avem nicio masă
liberă pe moment. Dacă doriţi să reveniţi în douăzeci de
minute?
Harry nu i-a spus că, de fapt, nu dorea o masă, şi nu
numai pentru că mama lui era una dintre ospătăriţe, ci şi
pentru că îi era teamă că nu-şi putea permite altceva din
meniu decât, poate, sosul.
— Voi reveni mai târziu, a spus el, încercând să pară
dezamăgit.
Cam peste vreo zece ani, s-a gândit el, în care timp bănuia
că mama lui va ajunge maître d’. A plecat din hotel zâmbind
şi a luat autobuzul spre docuri.

***

A fost condus direct în biroul lui sir Walter de secretara

acestuia şi l-a găsit pe preşedinte aplecat peste birou,
uitându-se la orarele navelor şi la hărţile oceanelor care-i
acopereau toată suprafaţa.
— Ia loc, dragă băiete, a spus sir Walter, înainte de a-şi
aranja monoclul la ochiul drept şi a se uita sever la Harry.
M-am gândit puţin la conversaţia noastră din această

356
 - JEFFREY ARCHER -

dimineaţă, a spus el, părând foarte serios, şi, înainte de a

continua, vreau să mă asigur că iei decizia corectă.
— Sunt absolut sigur, a spus Harry, fără să ezite.
— S-ar putea, dar şi eu sunt sigur că Jack te-ar fi sfătuit
să te întorci la Oxford şi să aştepţi până ce eşti chemat să te
înrolezi.
— Poate ar fi făcut-o, domnule, dar el nu şi-ar fi urmat
sfatul propriu.
— Cât de bine îl cunoşti, a zis sir Walter. Într-adevăr, este
exact ce mă aşteptam să răspunzi. Lasă-mă să-ţi spun ce am
descoperit, a continuat, întorcându-şi atenţia la hârtiile care-
i acopereau biroul. Veştile bune sunt că nava de luptă HMS
Resolution trebuie să andocheze în Bristol cam peste o lună,
iar aici se va realimenta înainte de a aştepta alte ordine.
— O lună? a spus Harry, neîncercând să-şi ascundă
frustrarea.
— Răbdare, băiete, a zis sir Walter. Motivul pentru care
am ales Resolution este că are un căpitan care-mi este
prieten şi am încredere că te pot angaja ca mus, atâta vreme
cât restul planului merge bine.
— Dar căpitanul de pe Resolution va dori să angajeze pe
cineva lipsit de experienţă pe mare?
— Probabil că nu, dar, dacă restul se potriveşte, până ce
vei ajunge la bordul navei vei fi un lup de mare.
Amintindu-şi una dintre maximele favorite ale lui Moş
Jack, am impresia că nu aflu prea multe dacă vorbesc, Harry
s-a hotărât să nu-l mai întrerupă şi să se mulţumească să
asculte.
— Acum, a continuat sir Walter, am găsit trei nave care
vor pleca din Bristol în următoarele douăzeci şi patru de ore
şi care se vor întoarce peste trei sau patru săptămâni, ceea
ce-ţi va oferi timp suficient să te înrolezi ca mus pe
Resolution.
Harry ar fi dorit să-l întrerupă, dar n-a făcut-o.
— Să începem cu prima mea alegere. Devonian trebuie să
plece în Cuba, cu rochii din bumbac, cartofi şi biciclete

357
 - JEFFREY ARCHER -

Raleigh Lenton şi să se întoarcă în Bristol peste patru

săptămâni cu o încărcătură de tutun, zahăr şi banane.
Al doilea vas de pe lista mea este SS Kansas Star, un vas
de călători care pleacă spre New York mâine, la primul flux.
A fost rechiziţionat de guvernul Statelor Unite pentru a
transporta cetăţenii americani acasă înainte de începerea
războiului cu Germania.
Al treilea este un petrolier gol, SS Princess Beatrice, care
pleacă spre Amsterdam ca să realimenteze şi care se va
întoarce încărcat în Bristol la sfârşitul lunii. Toţi trei
căpitanii acestor nave sunt conştienţi că trebuie să ajungă în
port cât mai curând posibil pentru că, dacă se declară
războiul, cele două vase de pasageri vor fi considerate vânat
de către nemţi şi doar Kansas Star se va putea apăra de
submarinele germane care dau târcoale prin Atlantic
aşteptând să scufunde ceva care arborează roşu sau
albastru.
— De ce fel de echipaj au nevoie aceste nave? a întrebat
Harry. Nu sunt prea calificat.
Sir Walter a căutat iar pe birou şi a scos o altă hârtie.
— Princess Beatrice are nevoie de un marinar, Kansas Star
caută pe cineva pentru bucătărie, ceea ce înseamnă de obicei
cineva care spală vasele sau serveşte masa, în timp ce
Devonian are nevoie de un ofiţer de rangul patru.
— Deci pe acesta îl putem tăia de pe listă.
— În mod ciudat, a zis sir Walter, cred că pentru acest
post eşti cel mai bine calificat. Devonian are un echipaj de
treizeci şi şapte de oameni şi rareori merge pe mare un ofiţer
antrenat, aşa că nimeni nu se va aştepta să fii ceva mai mult
decât un novice.
— Dar de ce m-ar lua căpitanul?
— Pentru că i-am spus că eşti nepotul meu.

358
 - JEFFREY ARCHER -

51
Harry se îndrepta pe docuri către Devonian. Mica valiză pe
care o căra îl făcea să se simtă ca un şcolar în prima zi a
trimestrului. Cum va fi directorul? Va dormi în pat lângă
Giles sau lângă Deakins? Se va întâlni cu Moş Jack? Va fi un
Fisher la bord?
Deşi sir Walter se oferise să-l însoţească şi să-l prezinte
căpitanului, Harry simţise că aceasta nu ar fi fost cea mai
bună metodă ca să fie simpatizat de colegii lui.
S-a oprit o clipă şi s-a uitat atent la vechea navă pe care-şi
va petrece următoarea lună. Sir Walter îi spusese că
Devonian fusese construită în 1913, când oceanele erau încă
dominate de navele cu pânză şi un cargou motorizat era
ultima modă. Dar acum, după douăzeci şi şase de ani, nu va
mai dura mult până ce vasul va fi scos din uz şi dus în acea
zonă a docurilor în care vechile vapoare erau desfăcute şi
vândute ca deşeuri.
Sir Walter îi mai dăduse de înţeles că şi căpitanul Havens
mai avea doar un an de serviciu până la pensie, proprietarii
hotărându-se să-l retragă odată cu nava lui.
Actele navei Devonian prezentau un echipaj de treizeci şi
şapte, dar, ca pe multe alte nave, numărul nu era chiar
exact: bucătarul şi cel care spăla vasele, culeşi din Hong
Kong nu apăreau pe statele de plată, nici marinarii ocazionali
şi încă alte una sau două persoane care fugeau de justiţie şi
nu aveau niciun chef să revină în ţara lor.
Harry şi-a croit drum încet pe pasarelă. A ajuns lângă vas,
nu s-a mişcat până ce nu a primit permisiunea de a se urca
la bord. După toţi anii în care se învârtise în jurul docurilor,
cunoştea prea bine protocolul naval. S-a uitat pe punte şi a
presupus că cel care dădea ordine trebuia să fie căpitanul
Havens. Sir Walter îi spusese că primul ofiţer al unui cargou
era de fapt doar un ofiţer, dar la bord era numit căpitan.
Căpitanul Havens avea puţin sub un metru optzeci şi părea
mai aproape de şaizeci de ani decât de cincizeci. Era solid, cu
359
 - JEFFREY ARCHER -

o faţă bronzată şi ridată şi avea o barbă neagră frumos tăiată

care, cum era cam chel, îl făcea să semene cu regele George
V.
Când l-a zărit pe Harry aşteptând pe pasarelă, căpitanul i-
a dat un ordin scurt ofiţerului care stătea lângă el pe punte,
înainte de a coborî şi el.
— Sunt căpitanul Havens, a spus el, scurt. Tu trebuie să
fii Harry Clifton. I-a strâns mâna lui Harry. Bine ai venit la
bordul lui Devonian. Ai recomandări foarte bune.
— Trebuie să vă spun, domnule, a început Harry, că
aceasta este prima mea…
— Ştiu asta, a spus Havens, coborând vocea, dar eu aş
ţine-o pentru mine dacă n-aş dori ca timpul petrecut pe vas
să fie un iad. Şi, orice ai face, nu vorbi de Oxford, pentru că
majoritatea ăstora, a zis, arătând spre marinarii care se aflau
pe punte, vor crede că este numele unui alt vas. Urmează-
mă. Îţi voi arăta cabina ofiţerului de rangul patru.
Harry l-a urmat pe căpitan, conştient că o duzină de ochi îi
urmăreau fiecare mişcare.
— Sunt doi ofiţeri pe nava mea, a spus căpitanul când
Harry l-a ajuns din urmă. Jim Patterson, mecanicul-şef,
care-şi petrece majoritatea timpului în camera motoarelor,
aşa că-l vei vedea doar la masă şi uneori nici atunci. A servit
cu mine în ultimii paisprezece ani şi mă îndoiesc că bătrâna
doamnă ar ajunge măcar la jumătatea Canalului, ca să nu
mai vorbim de Atlantic, dacă n-ar fi fost el acolo jos. Al treilea
ofiţer, Tom Bradshaw, este pe punte. E cu mine doar de trei
ani, aşa că încă nu şi-a câştigat biletul. Este cam retras, dar
cine l-a instruit ştia ce făcea, pentru că este un ofiţer al
naibii de bun.
Havens a început să dispară pe o scară îngustă care ducea
la puntea inferioară.
— Asta e cabina mea, a zis el, mergând în continuare pe
coridor, şi asta e a lui Patterson. S-a oprit în faţa a ceea ce
părea a fi un dulap pentru mături. Asta e cabina ta. A
deschis uşa, dar aceasta s-a mişcat doar câţiva centimetri

360
 - JEFFREY ARCHER -

înainte de a se lovi de un pat îngust. Nu intru şi eu pentru că

nu avem loc amândoi. Vei găsi nişte haine pe pat. După ce te
schimbi vino la mine pe punte. Vom ridica pânzele într-o oră.
Plecarea din port va fi probabil cea mai interesantă parte a
drumului nostru până ajungem în Cuba.
Harry s-a strecurat prin uşa pe jumătate deschisă şi a
închis-o ca să aibă loc să-şi schimbe hainele. A verificat
hainele care-i fuseseră lăsate, frumos împăturite, pe pat:
două pulovere groase, albastre, două cămăşi albe, două
perechi de pantaloni albaştri, trei perechi de şosete din lână
albastră şi o pereche de pantofi din pânză cu tălpi groase din
cauciuc. Chiar că era ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. Toate
hainele aveau ceva în comun: arătau de parcă ar fi fost
purtate de mai mulţi oameni înaintea lui Harry. S-a schimbat
repede în uniforma de marinar, apoi şi-a desfăcut valiza.
Cum era un singur sertar, Harry a pus valijoara cu hainele
lui civile sub pat – singurul loc în care încăpea perfect. A
deschis uşa, s-a strecurat afară pe coridor şi a plecat în
căutarea scării. După ce a localizat-o, a ieşit iar pe punte.
Mai multe perechi de ochi bănuitori îl urmăreau.
— Domnule Clifton, a spus căpitanul când Harry a ieşit pe
punte pentru prima oară, acesta este Tom Bradshaw, al
treilea ofiţer, care va scoate vasul din port după ce vom primi
autorizaţia de la autoritatea portuară. Apropo, domnule
Bradshaw, a spus Havens, una dintre îndatoririle tale în
această călătorie va fi să-l înveţi pe acest căţeluş tot ce ştim,
astfel încât, când ne vom întoarce în Bristol peste o lună,
echipajul HMS Resolution să-l creadă un lup de mare.
Dacă domnul Bradshaw a comentat, cuvintele lui i-au fost
oricum înecate de două sunete de sirenă, pe care Harry le
mai auzise de multe ori în timp, care indicau că cele două
remorchere erau la locul lor şi aşteptau s-o escorteze pe
Devonian afară din port. Căpitanul şi-a mai îndesat nişte
tutun în pipa sa uzată din spumă de mare, în timp ce
domnul Bradshaw semnala cu sirena vasului că Devonian
era gata să plece.

361
 - JEFFREY ARCHER -

— Pregăteşte-te să ridici ancora, domule Bradshaw, a spus

căpitanul Havens, aprinzând un chibrit.
Domnul Bradshaw a ridicat un tub din alamă pe care
Harry nu-l observase până atunci.
— Motoarele încet înainte, domnule Patterson.
Remorcherele sunt în poziţie şi gata să ne escorteze afară din
port, a mai spus el, dezvăluind un uşor accent american.
— Motoarele încet înainte, domnule Bradshaw, s-a auzit o
voce din camera motoarelor.
Harry s-a uitat peste bord şi a urmărit echipajul
îndeplinindu-şi sarcinile repartizate. Patru bărbaţi, doi la
pupă şi doi la proră, desfăceau nişte parâme groase de pe
cabestanele de pe doc. Alţi doi retrăgeau pasarela.
— Uită-te la pilot, a spus căpitanul, printre două pufăituri
din pipă. Este responsabilitatea lui să ne conducă în afara
portului, în siguranţa Canalului. După ce va termina,
domnul Bradshaw va prelua comanda. Dacă te dovedeşti a fi
bun de ceva, domnule Clifton, ţi se va permite să-i iei locul
peste vreun an, dar nu înainte ca eu să ies la pensie şi
domnul Bradshaw să preia comanda.
Cum Bradshaw nici măcar n-a zâmbit, Harry a rămas
tăcut şi a continuat să urmărească tot ce se petrecea în jurul
lui.
— Nimeni n-are voie să-mi ia fata noaptea, a continuat
căpitanul Havens, dacă eu nu sunt sigur că nu-şi va permite
libertăţi cu ea.
Din nou, Bradshaw n-a zâmbit, dar poate mai auzise
comentariul şi mai înainte.
Lui Harry i s-a părut fascinant cât de lin se desfăşura
toată operaţia. Devonian s-a îndepărtat de chei şi, cu ajutorul
celor două remorchere, şi-a croit drum încet afară din docuri,
în lungul râului Avon şi pe sub podul suspendat.
— Ştii cine a construit acest pod, domnule Clifton? a
întrebat căpitanul, scoţându-şi pipa din gură.
— Isambard Kingdom Brunei, domnule, a zis Harry.
— Şi de ce n-a apucat să-l vadă deschis?

362
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru că primăria a rămas fără bani şi el a murit

înainte de terminarea podului.
Căpitanul s-a îmbufnat.
— Acum poate o să-mi spui că a fost numit după tine, a
zis el, punându-şi pipa în gură. Nu a mai spus nimic până ce
remorcherele n-au ajuns la Barry Island, unde au mai sunat
de două ori din sirenă, au eliberat cablurile şi s-au îndreptat
spre port.
Devonian poate era o bătrână doamnă, dar Harry s-a
lămurit repede că Havens şi echipajul lui ştiau foarte bine s-
o manevreze.
— Preia comanda, domnule Bradshaw, a zis căpitanul
când încă o pereche de ochi a apărut pe punte, posesorul lor
cărând două căni cu ceai fierbinte.
— Vor fi trei ofiţeri pe punte în timpul traversării, Lu, aşa
că asigură-te că şi domnul Clifton primeşte o cană cu ceai.
Chinezul a încuviinţat şi a dispărut sub punte.
După ce luminile portului au dispărut la orizont, valurile
au devenit din ce în ce mai mari, făcând ca nava să se încline
când într-o parte, când în cealaltă. Havens şi Bradshaw
stăteau în picioare, la un metru unul de celălalt, părând să
fie lipiţi de punte, în timp ce Harry s-a trezit că trebuie să se
agaţe de câte ceva ca să fie sigur că nu cade. Când chinezul a
apărut cu o a treia cană cu ceai, Harry s-a gândit că era mai
bine să nu-i spună căpitanului că era rece şi că mama lui
punea, de obicei, şi o bucată de zahăr.
Tocmai când Harry începuse să se simtă mai încrezător,
aproape încântat de experienţă, căpitanul i-a spus:
— Nu mai ai ceva astă-seară, domnule Clifton. De ce nu
coborî să tragi un pui de somn. Să fii înapoi pe punte la
şapte şi douăzeci ca să preiei schimbul de la micul dejun.
Harry era gata să protesteze, când domnul Bradshaw a
zâmbit pentru prima oară.
— Noapte bună, domnule, a zis Harry înainte de a coborî
scările înguste, simţind că, la fiecare treaptă, era urmărit din
ce în ce de mai mulţi ochi.

363
 - JEFFREY ARCHER -

O voce a spus, suficient de tare ca să audă şi el:

— Trebuie să fie un pasager.
— Nu, e ofiţer, a spus o a doua voce.
— Şi care-i diferenţa?
Mai mulţi oameni au râs. Întors în cabină, s-a dezbrăcat şi
s-a urcat pe priciul din lemn. A încercat să găsească o poziţie
confortabilă fără să cadă din pat sau să se rostogolească în
timp ce nava avea şi tangaj şi ruliu. Nici măcar nu avea o
chiuvetă sau un hublou în care să vomite.
Stând treaz, gândurile lui s-au îndreptat spre Emma. S-a
întrebat dacă mai era în Scoţia sau se întorsese la Manor
House, sau poate se dusese deja la Oxford. Oare Giles se
întreba unde este sau îi spusese sir Walter că plecase pe
mare şi că se va alătura echipajului HMS Resolution când se
va întoarce în Bristol? Oare mama lui se întreba unde era?
Poate ar fi trebuit să calce regula de aur şi s-o întrerupă din
muncă. În cele din urmă, s-a gândit la Moş Jack şi s-a simţit
brusc vinovat când şi-a dat seama că nu se va întoarce la
timp pentru funeraliile acestuia.
Ceea ce Harry nu ştia era că funeraliile lui vor avea loc
înaintea celor ale lui Moş Jack.

364
 - JEFFREY ARCHER -

52
Harry a fost trezit de sunetul a patru clopote. A sărit în
sus, lovindu-şi capul de tavan, s-a îmbrăcat, s-a strecurat pe
coridor, a fugit pe scări, în lungul punţii şi a urcat scările la
timonă.
— Îmi pare rău că am întârziat, domnule, cred că am
dormit prea mult.
— Nu trebuie să-mi spui domnule când suntem singuri, a
spus Bradshaw, mă cheamă Tom. Şi, fiindcă veni vorba, ai
ajuns cu o oră mai devreme. Probabil că domnul căpitan a
uitat să-ţi spună că se sună de şapte ori pentru cartul de
dimineaţă şi de patru ori pentru cartul de ora şase. Dar, cum
tot ai venit, de ce să nu-mi iei locul cât mă duc la toaletă.
Harry a fost şocat când şi-a dat seama că Bradshaw nu
glumea. Asigură-te doar că busola arată tot timpul sud-sud-
vest şi nu vei greşi prea mult, a mai zis el, cu accentul
american ceva mai puternic.
Harry a luat timona cu ambele mâini şi s-a uitat la mica
săgeată neagră în timp ce încerca să facă vasul să treacă
valurile în linie dreaptă. Când s-a uitat în spate a văzut că
linia perfect dreaptă pe care o menţinuse Bradshaw cu atâta
uşurinţă fusese înlocuită cu genul de curbe asociate de
obicei cu Mae West. Deşi Bradshaw a dispărut doar câteva
minute, Harry rareori fusese aşa de încântat să vadă
întoarcerea cuiva.
Bradshaw a preluat timona şi linia dreaptă a reapărut,
deşi ţinea doar o singură mână pe ea.
— Ţine minte, ai în grijă o doamnă, a spus Bradshaw. Nu
te agăţa de ea, mângâi-o delicat. Dacă reuşeşti, va merge
drept înainte. Acum încearcă din nou, cât pun eu punctele
pe hartă.
Când a sunat clopotul după douăzeci şi cinci de minute şi
căpitanul a apărut pe punte ca să-l schimbe pe Bradshaw,
linia trasată de nava condusă de Harry pe ocean poate nu

365
 - JEFFREY ARCHER -

era chiar complet dreaptă, dar cel puţin nu mai părea că

nava era cârmită de un marinar beat.

***

La micul dejun, Harry a fost prezentat unui bărbat care

putea să fie doar mecanicul-şef.
Paloarea lui Jim Patterson îl făcea să arate ca un om care
stătuse majoritatea vieţii sub punte şi burta arăta că-şi
petrecuse restul timpului mâncând. Spre deosebire de
Bradshaw, nu se oprea niciodată din vorbă şi Harry s-a
lămurit repede că el şi căpitanul erau prieteni vechi.
A apărut şi chinezul cu trei platouri care ar fi putut fi mai
curate. Harry a evitat şunca unsuroasă şi roşiile prăjite,
alegând doar o bucată de pâine prăjită arsă şi un măr.
— De ce nu-ţi petreci restul dimineţii învăţând cum arată
vasul, domnule Clifton, a sugerat căpitanul, după ce au fost
curăţate platourile. L-ai putea însoţi chiar pe domnul
Patterson în camera motoarelor să vezi câte minute rezişti
acolo. Patterson a pufnit în râs, a luat ultimele două bucăţi
de pâine prăjită şi a spus:
— Dacă ai impresia că astea sunt arse, aşteaptă până ce-ţi
vei petrece câteva minute cu mine.

***

Ca o pisică lăsată singură într-o casă nouă, Harry a

început să se plimbe pe punte, încercând să se familiarizeze
cu vasul.
Ştia că nava are 123 metri lungime şi o lăţime de 25 de
metri, iar viteza maximă era de cincisprezece noduri, dar nu
ştia că sunt atâtea colţuri şi nişe care, probabil, serveau la
ceva şi, în timp, va afla şi el la ce. Harry a mai observat că nu
exista nicio parte a punţii de pe care căpitanul să nu te vadă
de la timonă, aşa că un marinar leneş nu avea scăpare.

366
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a coborât pe scară pe puntea din mijloc. În partea

de la pupă se aflau camerele ofiţerilor, în mijloc era bucătăria
şi în faţă era o zonă plină cu hamacuri strânse. Era de
neînţeles cum de putea cineva să doarmă pe aşa ceva. Apoi a
observat o jumătate de duzină de marinari care ieşiseră din
cartul de noapte, legănându-se uşor în ritmul vasului şi
dormind tun.
O scară îngustă din oţel ducea spre puntea inferioară,
unde se aflau lăzile din lemn cu 144 de biciclete Raleigh, o
mie de rochii din bumbac şi două tone de cartofi, toate prinse
bine şi care nu puteau fi deschise înainte de sosirea navei în
Cuba.
În cele din urmă, a coborât pe o scară îngustă care ducea
în camera motoarelor şi pe domeniul domnului Patterson. A
ridicat trapa grea din metal şi, ca Shadrach, Meshach şi
Abednego, a intrat plin de curaj în furnalul fioros. A stat şi a
urmărit cum jumătate de duzină de bărbaţi solizi şi
musculoşi, cu tricourile murdărite de un praf negru, cu
transpiraţia curgându-le pe spinare, împingeau cărbuni în
două guri căscate care aveau nevoie de mai mult de patru
mese pe zi.
După cum prevăzuse căpitanul Havens, după doar câteva
minute Harry s-a împleticit înapoi pe coridor, transpirând şi
chinuindu-se să respire. A durat o vreme până ce şi-a revenit
suficient ca să se întoarcă pe punte, unde a căzut în
genunchi, respirând greu în aerul curat. Se întreba cum
rezistau oamenii în acele condiţii şi mai executau şi câte trei
ture de două ore pe zi, şapte zile pe săptămână.
Imediat ce şi-a mai revenit, s-a întors la timonă, plin de
întrebări, de la care stea din Ursa Mare este Steaua Polară,
până la câte mile marine putea străbate nava pe zi şi câte
tone de cărbuni erau necesare pentru… Căpitanul i-a
răspuns fericit la toate, fără să pară deloc exasperat de
dorinţa nestăpânită de cunoaştere a celui de-al patrulea
ofiţer. De fapt, căpitanul Havens i-a spus domnului
Bradshaw în timpul pauzei lui Harry că ceea ce-l

367
 - JEFFREY ARCHER -

impresionase mai mult la băiat era că nu pusese aceeaşi

întrebare de două ori.

***

În următoarele câteva zile, Harry a învăţat cum să verifice

pe compas linia punctată de pe hartă, cum să observe
direcţia vântului urmărind pescăruşii şi cum să conducă
nava, păstrând un curs constant. La sfârşitul primei
săptămâni, i s-a permis să ia timona ori de câte ori un ofiţer
era în pauza de masă. Noaptea, căpitanul l-a învăţat numele
stelelor care, i-a spus el, erau la fel de sigure ca busola, dar a
recunoscut că ştia doar constelaţiile din emisfera nordică,
pentru că Devonian nu traversase niciodată Ecuatorul în toţi
cei douăzeci şi şase de ani ai ei pe mare.
După zece zile, căpitanul aproape spera să vină o furtună,
nu numai ca să oprească întrebările fără sfârşit, ci şi să vadă
dacă exista ceva care să-l sperie pe tânăr. Jim Patterson îl
avertizase deja că domnul Clifton supravieţuise o oră în
camera motoarelor în acea dimineaţă şi voia să execute un
cart complet înainte de a ajunge în Cuba.
— Cel puţin aici scapi de întrebările lui fără sfârşit, a
remarcat căpitanul.
— Săptămâna asta, a răspuns mecanicul-şef.
Căpitanul Havens s-a întrebat dacă va veni o vreme în care
el va fi cel care va învăţa de la al patrulea ofiţer. S-a
întâmplat în a douăsprezecea zi a călătoriei, chiar după ce
Harry terminase prima tură de două ore în camera
motoarelor.
— Ştiaţi că domnul Patterson colecţionează timbre? a
întrebat Harry.
— Da, ştiam, a spus căpitanul, încrezător.
— Şi că această colecţie numără deja peste patru mii de
timbre, inclusiv un Penny negru neperforat şi un Cap al
Bunei Speranţe triunghiular din Africa de Sud?
— Da, ştiam, a repetat căpitanul.

368
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi că această colecţie valorează acum mai mult decât

casa lui din Mablethorpe?
— E doar o cocioabă, ce naiba, a zis căpitanul, ţinându-se
tare şi, înainte ca Harry să pună următoarea întrebare, a
adăugat: Aş fi mai interesat dacă ai afla la fel de multe
despre Tom Bradshaw ca despre mecanicul meu şef. Pentru
că sincer, Harry, ştiu mai multe despre tine, care n-ai stat
decât douăsprezece zile cu noi, decât despre al treilea ofiţer
după trei ani şi, până acum, n-am crezut că americanii sunt
atât de ascunşi.
Cu cât Harry se gândea mai intens la observaţia
căpitanului, cu atât îşi dădea seama cât de puţine ştia
despre Tom, în ciuda numeroaselor ore petrecute împreună
pe punte. Nu avea idee dacă omul are fraţi sau surori, cu ce
se ocupa tatăl lui, unde locuiau părinţii lui sau dacă avea
vreo iubită. Şi doar accentul îi dădea de înţeles că ar fi
american pentru că Harry nu ştia din ce oraş, sau chiar stat,
apăruse el. Clopotul a sunat de şapte ori.
— Vrei să preiei timona, domnule Clifton, cât timp iau eu
masa cu domnul Patterson şi domnul Bradshaw? Nu ezita să
mă anunţi dacă observi ceva, a mai spus el, în timp ce pleca,
mai ales dacă este mai mare ca noi.
— Da, domnule, a răspuns Harry, încântat să fie lăsat la
comandă, chiar dacă numai pentru patruzeci de minute, cu
toate că aceste patruzeci de minute erau sporite în fiecare zi.

***

Când Harry l-a întrebat câte zile mai aveau până în Cuba,
căpitanul Havens şi-a dat seama că tânărul precoce era deja
plictisit. Începea să simtă o oarecare simpatie pentru
căpitanul HMS Resolution care nu avea idee ce-l aştepta.
Harry preluase de curând timona după cină, astfel încât
ofiţerii să se poată bucura de câteva ture de gin rummy
înainte de a se întoarce pe punte. Şi, ori de câte ori chinezul

369
 - JEFFREY ARCHER -

îi aducea acum ceaiul lui Harry era întotdeauna fierbinte şi

avea o bucată de zahăr în el.
Domnul Patterson a fost auzit într-o zi comentând că dacă
domnul Clifton s-ar hotărî să preia comanda vasului înainte
de a se întoarce la Bristol, nu era sigur de partea cui ar fi
fost.
— Te gândeşti la vreo revoltă, Jim? a întrebat Havens
turnându-i mecanicului-şef un pahar cu rom.
— Nu, dar trebuie să te avertizez, căpitane, că tânărul turc
a reorganizat deja turele în camera motoarelor. Aşa că ştiu de
care parte ar fi băieţii mei.
— Atunci, a comentat Havens, turnându-şi încă un pahar
cu rom, cel puţin putem să-i ordonăm transmisionistului să
trimită un mesaj către Resolution să-i avertizeze cu ce se vor
înfrunta.
— Dar nu avem niciun transmisionist, a spus Patterson.
— Atunci ar trebui să-i punem băiatului cătuşe, a zis
căpitanul.
— Bună idee, căpitane. E păcat doar că nu avem nici
cătuşe.
— Cu atât mai rău. Aminteşte-mi să iau câteva când ne
întoarcem în Bristol.
— Dar cred că ai uitat că Clifton ne părăseşte pentru
Resolution când ne întoarcem, a spus Patterson.
Căpitanul a înghiţit o gură de rom înainte de a repeta:
— Cu atât mai rău.

370
 - JEFFREY ARCHER -

53
Harry s-a dus pe punte cu câteva minute înainte de
începerea cartului pentru a-l înlocui pe domnul Bradshaw,
ca acesta să i se poată alătura căpitanului la masă.
Timpul în care Tom îl lăsa la timonă devenea din ce în ce
mai lung cu fiecare cart, dar Harry nu se plângea pentru că îi
plăcea ideea că vreme de o oră pe zi, nava se afla sub
comanda lui.
A verificat acul compasului şi a schimbat cursul stabilit de
căpitan. Îi fusese permis chiar să stabilească poziţia pe hartă
şi să scrie în jurnalul de bord înainte de a ieşi din tură.
În timp ce Harry stătea singur la timonă, pe lună plină şi o
mare calmă, cu o mie de mile de ocean întinzându-se în faţa
lui, gândul i s-a întors în Anglia. S-a întrebat ce făcea Emma
atunci.
Emma stătea în camera ei de la colegiul Somerville, din
Oxford, şi-l asculta la radio pe domnul Neville Chamberlaine
adresându-se naţiunii.
„Aici este Radio BBC din Londra. Veţi auzi în continuam
declaraţia prim-ministrului.
Vă vorbesc din Camera Comunelor, Downing Street,
numărul 10. În această dimineaţă, ambasadorul britanic a
înmânat guvernului german un ultimatum, declarând că dacă
nu auzim până la ora zece declaraţia că se voi pregăti să îşi
retragă trupele din Polonia, ne vom afla în stare de război.
Trebuie să vă spun acum că nu s-a făcut nicio astfel de
declaraţie, prin urmare ţara noastră este în război cu
Germania.”
Dar cum radioul de pe Devonian n-a mai reuşit să prindă
BBC-ul, toţi cei aflaţi la bord au continuat să-şi vadă de
lucru ca şi cum ar fi fost o zi normală.
Harry se mai gândea încă la Emma când prima lovitură a
trecut de proră. Nu prea ştia ce să facă. Nu dorea să-şi
deranjeze căpitanul în timpul cinei, de frică să nu fie certat
că-l face să-şi piardă timpul. Harry era foarte atent când a
371
 - JEFFREY ARCHER -

zărit-o pe a doua şi de data aceasta şi-a dat seama ce era.

Harry a urmărit cum obiectul lunguieţ, subţire şi strălucitor
a alunecat sub suprafaţa apei către prora vasului. Instinctiv
a cârmit la tribord, dar nava s-a răsucit către babord. N-a
fost sigur ce greşise, dar greşeala i-a permis să se
pregătească să dea alarma pentru că obiectul s-a îndreptat
către proră, ratând vasul doar cu câţiva metri.
De data aceasta n-a mai ezitat şi a lovit cu palma sirena,
care a sunat imediat. După câteva clipe, domnul Bradshaw a
apărut pe punte şi a început să alerge către timonă, urmat
îndeaproape de căpitan, care-şi trăgea haina.
Unul câte unul, au apărut şi ceilalţi membri ai echipajului
din măruntaiele vasului, îndreptându-se către posturile lor,
bănuind că ar fi un exerciţiu neprogramat de alarmă la
incendiu.
— Care e problema, domnule Clifton? a întrebat căpitanul
Havens calm, în timp ce se urca la timonă.
— Cred că am văzut o torpilă, domnule, dar cum n-am mai
văzut una până acum, nu sunt sigur.
— Nu putea să fi fost un delfin care aleargă după
mâncare?
— Nu, domnule, nu era un delfin.
— Nici eu n-am mai văzut o torpilă, a recunoscut Havens,
în timp ce prelua comanda. Din ce direcţie venea?
— Nord-nord-est.
— Domnule Bradshaw, a spus căpitanul, tot echipajul la
posturile de alarmă şi pregătiţi-vă să coborâţi bărcile de
salvare la comanda mea.
— Da, domnule, a spus Bradshaw după care a coborât pe
punte şi a început să organizeze echipajul.
— Domnule Clifton, zgâieşte ochii şi anunţă-mă când mai
vezi ceva.
Harry a înşfăcat binoclul şi a început să baleieze încet
oceanul. În acelaşi timp, căpitanul dădea ordine cu voce tare
prin megafon:

372
 - JEFFREY ARCHER -

— Toate motoarele înapoi, domnule Patterson şi aşteaptă

alte ordine.
— Da, domnule, a răcnit speriat mecanicul-şef, care nu
mai auzise acest ordin din 1918.
— Încă una, a spus Harry. Nord-nord-est, direct spre noi.
— O văd, a zis căpitanul.
A întors timona la stânga şi torpila i-a ratat cu câţiva
centimetri. Ştia că era improbabil să mai reuşească încă o
dată această manevră.
— Aveai dreptate, domnule Clifton, nu era un delfin, a
spus Havens, calm. A adăugat pe sub mustaţă: Cred că
suntem în război. Inamicul are torpile şi noi avem doar
patruzeci şi patru de biciclete Raleigh, câţiva saci cu cartofi
şi nişte rochii din bumbac.
Harry îşi ţinea în continuare ochii larg deschişi.
— Numărul patru se îndreaptă direct către noi, domnule, a
spus. Din nou nord-nord-est.
Havens a încercat să o mişte pe bătrâna doamnă din nou,
dar ea nu a răspuns suficient de repede acestor manevre
nedorite şi torpila a ras prora navei. După câteva minute,
domnul Patterson a raportat că sub apă a izbucnit un
incendiu şi oamenii lui nu reuşeau să stăpânească flăcările
cu furtunurile de incendiu primitive ale navei. Căpitanul nu
avea nevoie să i se spună că înfrunta o luptă lipsită de
speranţă.
— Domnule Bradshaw, pregătiţi-vă să abandonaţi nava.
Tot echipajul să stea lângă bărcile de salvare şi să aştepte
ordine.
— Da, domnule, a strigat Bradshaw de pe punte.
Havens a strigat în tub.
— Domnule Patterson, ia-ţi oamenii şi ieşiţi de acolo
imediat, vreau să zic chiar imediat şi duceţi-vă la bărcile de
salvare.
— Am plecat, domnule căpitan.
— Încă una, domnule, a spus Harry. Nord-nord-vest,
îndreptându-se către tribord, spre mijlocul navei.

373
 - JEFFREY ARCHER -

Căpitanul a mai rotit timona, dar ştia că de data aceasta

nu va reuşi să evite lovitura. După câteva secunde, torpila a
lovit nava, care a început să se aplece într-o parte.
— Abandonaţi nava! a strigat Havens, luând portavocea.
Abandonaţi nava! a repetat el înainte de a se întoarce către
Harry care încă mai privea oceanul cu binoclul.
— Îndreaptă-te către cea mai apropiată barcă de salvare,
domnule Clifton şi cât mai repede. Nu are rost să mai
rămână cineva la timonă.
— Da, domnule, a spus Harry.
— Căpitane, s-a auzit o voce din sala motoarelor,
tambuchiul numărul patru s-a blocat. Sunt prins sub punte
cu patru dintre oamenii mei.
— Venim acum, domnule Patterson. Vă scoatem de acolo
imediat. Schimbare de plan, domnule Clifton. Urmează-mă.
Căpitanul a luat-o la fugă pe scări, picioarele abia
atingându-i treptele, cu Harry la câţiva centimetri în urma
lui.
— Domnule Bradshaw, a strigat căpitanul, în timp ce se
ferea de flăcările alimentate de benzină care ajunseseră la
puntea superioară, du oamenii în bărcile de salvare repede şi
abandonaţi nava.
— Da, domnule, a spus Bradshaw, care se agăţase de
bastingajul navei.
— Am nevoie de o vâslă. Şi asigură-te că mai rămâne o
barcă liberă pentru domnul Patterson şi oamenii lui din sala
motoarelor.
Bradshaw a înşfăcat o vâslă dintr-o barcă de salvare şi, cu
ajutorul altui marinar, a reuşit să i-o dea căpitanului. Harry
şi căpitanul s-au prins fiecare de un capăt şi s-au împleticit
pe navă către cala numărul patru. Harry se întreba la ce-ar
putea folosi o vâslă împotriva torpilelor, dar n-avea timp să
pună întrebări.
Căpitanul s-a avântat, trecând de chinez, care stătea în
genunchi, cu capul aplecat, rugându-se Dumnezeului său.

374
 - JEFFREY ARCHER -

— Urcă-te acum în barca de salvare, prostule! a strigat

Havens.
Domnul Lu s-a ridicat imediat în picioare, dar nu s-a
mişcat. Când Harry a trecut pe lângă el, l-a împins în direcţia
ofiţerului numărul trei, făcându-l pe domnul Lu să se aplece
înainte şi aproape să cadă în braţele domnului Bradshaw.
Când căpitanul a ajuns la tambuchiul aflat deasupra calei
numărul patru, a strecurat partea subţire a vâslei într-un
cârlig şi s-a aruncat cu toată greutatea asupra ei Harry i s-a
alăturat şi, împreună, au reuşit să ridice placa masivă din
metal până ce s-a format o deschidere cam de jumătate de
metru.
— Tu scoate oamenii afară, domnule Clifton, în timp ce eu
încerc să ţin tambuchiul deschis, a spus Havens când două
mâini au apărut în deschizătură.
Harry a dat drumul vâslei, a căzut în genunchi şi s-a
strecurat către tambuchiul deschis. L-a tras pe marinar
afară şi i-a strigat să se prezinte imediat la bărcile de salvare.
Al doilea bărbat a fost mai sprinten şi a reuşit să se tragă
afară fără ajutorul lui Harry, în timp ce al treilea era atât de
speriat încât a ţâşnit prin deschizătură şi s-a lovit cu capul
de capac înainte de a porni după camarazii săi. Următorii doi
au ieşit repede şi s-au târât în patru labe în direcţia ultimei
bărci de salvare rămase. Harry aştepta să apară şi
mecanicul-şef, dar nu era nici urmă de el. Nava s-a aplecat şi
mai mult, iar Harry a trebuit să se agaţe de punte ca să nu
cadă în cală.
S-a uitat cu greu în întunericul de acolo şi a zărit o mână
întinsă. Şi-a strecurat capul prin deschizătură şi s-a aplecat
cât a reuşit fără să cadă, dar n-a putut să prindă degetele
ofiţerului secund. Domnul Patterson a încercat de câteva ori
să sară, dar eforturile îi erau zădărnicite de apa care curgea
peste el. Căpitanul Havens şi-a dat seama care era problema,
dar nu putea să-i ajute, pentru că, dacă ar fi dat drumul
vâslei, capacul tambuchiului ar fi căzut şi l-ar fi strivit pe
Harry.

375
 - JEFFREY ARCHER -

Patterson, care era până la genunchi în apă, a strigat:

— Pentru numele Domnului, plecaţi la bărcile de salvare
până nu e prea târziu!
— Nicio şansă, a spus căpitanul. Domnule Clifton, du-te
acolo şi împinge-l pe ticălosul ăla în sus şi pe urmă poţi veni
şi tu.
Harry nu a ezitat. A coborât pe spate, cu picioarele înainte,
în cală prinzându-se de marginea capacului cu vârfurile
degetelor. Apoi şi-a dat drumul şi a căzut în întuneric. Apa
adâncă şi uleioasă i-a amortizat căderea şi, cum şi-a
recăpătat echilibrul, s-a prins de margini, a alunecat în apă
şi a strigat:
— Agăţaţi-vă de umerii mei, domnule şi veţi putea ieşi!
Mecanicul-şef l-a ascultat, dar când s-a întins, tot mai
avea câţiva centimetri până la punte. Harry şi-a folosit şi
ultima fărâmă de energie ca să-l împingă pe Patterson şi mai
sus până ce acesta a reuşit să atingă marginea tambuchiului
şi să se agaţe de ea cu vârfurile degetelor. Apa curgea
zdravăn acum în cală în timp ce nava se apleca din ce în ce
mai mult. Harry şi-a pus mâinile pe fundul domnului
Patterson şi a început să împingă ca un halterofil până ce
capul mecanicului-şef a apărut pe punte.
— Mă bucur că te văd, Jim, a mormăit căpitanul,
continuând să ţină cu toată puterea de vâslă.
— Şi eu, Arnold, a răspuns mecanicul-şef, în timp ce se
trăgea încet afară din cală.
În acel moment, ultima torpilă a lovit nava care se
scufunda. Vâsla s-a rupt în două şi trapa metalică l-a lovit pe
mecanicul-şef. Ca securea unui călău medieval, dintr-o
singură lovitură, i-a tăiat capul şi apoi a căzut. Corpul lui
Patterson a căzut înapoi în cală, aterizând în apă lângă
Harry.
Harry i-a mulţumit Domnului că nu-l putea vedea pe
domnul Patterson în bezna care-i înconjura. Cel puţin apa
nu mai curgea, chiar dacă asta însemna că nu mai avea nicio
cale liberă.

376
 - JEFFREY ARCHER -

Când Devonian a început să se scufunde, Harry a

presupus că şi căpitanul fusese omorât, altfel s-ar fi agăţat
încă de trapă încercând să-l scoată cumva afară. În timp ce
se scufunda în apă, Harry s-a gândit cât de ironic era faptul
că urma să moară ca şi tatăl său, înmormântat în
măruntaiele unei nave. S-a agăţat de marginea tambuchiului
într-o ultimă încercare de a înşela moartea, în timp ce
urmărea apa care i se ridica centimetru cu centimetru peste
umeri, peste gât, peste cap, un milion de figuri i-au trecut
prin faţa ochilor. Gânduri stranii te cuprind atunci când nu
mai ai decât câteva clipe de trăit.
Cel puţin moartea sa va rezolva problemele pentru cei pe
care-i îndrăgea. Emma va fi eliberată de jurământul ei de a-i
da uitării pe ceilalţi cât timp va trăi. Sir Walter nu va trebui
să se îngrijoreze în legătură cu implicaţiile testamentului
tatălui său. Cu timpul, Giles va moşteni titlul familiei şi toate
bunurile lumeşti ale tatălui său. Chiar şi Hugo Barrington va
putea supravieţui acum când nu mai trebuia să dovedească
faptul că nu era tatăl lui Harry. Doar draga lui mamă…
Deodată s-a auzit o explozie puternică. Devonian s-a rupt
în două şi, după câteva secunde, ambele jumătăţi s-au
ridicat ca un cal care se cabrează, înainte ca vasul să se
scufunde fără nicio ceremonie pe fundul oceanului.
Căpitanul submarinului a urmărit prin periscop cum
dispare Devonian printre valuri, lăsând în urmă o mie de
rochii din bumbac colorate şi nenumărate cadavre săltând în
sus şi în jos pe apă, înconjurate de cartofi.

377
 - JEFFREY ARCHER -

54
— Poţi să-mi spui cum te cheamă? Harry s-a uitat în sus
la soră, dar n-a reuşit să-şi mişte buzele. Mă auzi? l-a
întrebat ea.
Harry a reuşit să dea încet din cap, iar ea i-a zâmbit. A
auzit o uşă deschizându-se şi, cu toate că nu putea vedea
cine a intrat în infirmerie, sora a plecat imediat, deci era o
persoană cu autoritate. Nu-i vedea, dar îi auzea vorbind. Se
simţea de parcă ar fi tras cu urechea.
— Bună seara, soră Craven, s-a auzit vocea unui om mai
în vârstă.
— Bună seara, domnule doctor Wallace, a răspuns ea.
— Cum se simt cei doi pacienţi ai noştri?
— Unul dă semne de ameliorare. Celălalt este încă
inconştient.
Deci cel puţin doi am supravieţuit, s-a gândit Harry. Ar fi
vrut să-şi manifeste bucuria dar, cu toate că buzele i se
mişcau, nu putea rosti niciun cuvânt.
— Şi tot nu ştim cine sunt?
— Nu, dar căpitanul Parker a venit mai devreme să-i vadă
şi, când i-am arătat ce a mai rămas din uniformele lor, a fost
sigur că sunt ofiţeri.
Inima lui Harry a tresăltat de bucurie la gândul că şi
căpitanul Havens putea să fi supravieţuit. L-a auzit pe doctor
ducându-se la celălalt pat, dar n-a reuşit să-şi mişte capul ca
să vadă cine era acolo. După câteva momente a auzit:
— Săracul de el, m-aş mira dacă trece de noaptea asta.
Deci e clar că nu-l cunoşti pe căpitanul Havens, ar fi vrut
să-i spună Harry, pentru că el nu e uşor de ucis.
Doctorul s-a întors către Harry şi a început să-l
examineze. Harry a putut să observe doar că era un bărbat
de vârstă mijlocie, cu o figură serioasă, gânditoare. Doctorul
Wallace şi-a terminat examinarea, s-a întors şi i-a şoptit
surorii:

378
 - JEFFREY ARCHER -

— În ăsta îmi pun mai multe speranţe, deşi şansele nu

sunt mai mari de cincizeci la sută după cele prin care a
trecut. Luptă-te în continuare, tinere, a zis el, întorcându-se
către Harry, cu toate că nu era sigur dacă pacientul îl putea
auzi. Vom face tot ce putem ca să te menţinem în viaţă.
Harry ar fi dorit să-i mulţumească, dar n-a reuşit decât să
încuviinţeze slab, înainte ca doctorul să se îndepărteze. Dacă
unul dintre ei moare în timpul nopţii, l-a auzit pe doctor
şoptindu-i surorii, ştii procedura corectă?
— Da, domnule doctor. Căpitanul trebuie anunţat imediat
şi corpul trebuie dus la morgă.
Harry ar fi dorit să-l întrebe câţi dintre camarazii lui erau
deja acolo.
— Şi aş dori să fiu anunţat şi eu, a adăugat Wallace, chiar
dacă dorm.
— Sigur, domnule doctor. Pot întreba ce a hotărât
căpitanul să facă cu nefericiţii care erau deja morţi când i-
am scos din apă?
— Având în vedere că erau toţi marinari, a dat ordin să fie
înmormântaţi în mare, mâine-dimineaţă la prima oră.
— De ce aşa devreme?
— Nu vrea ca pasagerii să-şi dea seama câte vieţi s-au
pierdut deja noaptea trecută, a mai spus doctorul în timp ce
se îndepărta. Harry a auzit o uşă deschizându-se. Noapte
bună, soră.
Sora Craven s-a înapoiat şi s-a aşezat lângă patul lui
Harry.
— Nu dau o para chioară pe şanse, a zis ea. Vei trăi.
Harry s-a uitat la sora care era ascunsă în uniforma
apretată şi boneta albă, dar, chiar şi aşa, nu a putut să nu
vadă convingerea din ochii ei.

***

Când Harry s-a trezit din nou, camera era în întuneric, cu

excepţia unei raze de lumină care se zărea într-un colţ,

379
 - JEFFREY ARCHER -

venind probabil din altă cameră. Mai întâi s-a gândit la

căpitanul Havens, luptându-se pentru viaţă în patul alăturat.
S-a rugat să supravieţuiască şi să se poată întoarce în Anglia
împreună, unde căpitanul va ieşi la pensie iar Harry se va
înrola pe orice vas din Royal Navy pe care îl va trimite sir
Walter.
Gândurile i-au revenit la Emma şi la felul în care moartea
ar fi rezolvat multe probleme ale familiei Barrington, dar care
acum se vor întoarce să-l bântuie.
Harry a auzit uşa deschizându-se din nou şi pe cineva cu
un mers necunoscut intrând în cameră. Deşi nu putea vedea
cine era, sunetul paşilor sugera două lucruri: era un bărbat
care ştia unde merge. S-a mai deschis o uşă în partea
cealaltă a camerei şi lumina a devenit mai strălucitoare.
— Salut, Kristin, s-a auzit o voce de bărbat.
— Salut, Richard, a spus sora. Ai întârziat, l-a necăjit ea,
fără să pară supărată.
— Îmi pare rău, scumpo. Toţi ofiţerii trebuie să rămână pe
punte până ce căutarea supravieţuitorilor este abandonată.
Uşa s-a închis şi lumina a pălit. Harry nu-şi dădea seama
cât timp a trecut înainte să se deschidă iar – o jumătate de
oră, poate o oră – şi a auzit vocile.
— Cravata ta nu e dreaptă, a spus sora.
— Nu merge aşa, a replicat bărbatul. Cineva şi-ar putea
închipui cu ce ne-am ocupat. Ea a râs când el s-a îndreptat
către uşă. Brusc, el s-a oprit. Cine sunt ăştia doi?
— Domnul A şi domnul B. Singurii supravieţuitori din
operaţia de salvare din noaptea trecută.
Eu sunt domnul C, ar fi vrut să-i spună Harry în timp ce
ei veneau spre patul lui. Harry a închis ochii; nu voia ca ei să
creadă că-i auzise vorbind. Ea i-a luat pulsul.
— Cred că domnul B e din ce în ce mai bine cu fiecare oră
care trece. Ştii, nu pot suporta gândul că îi voi pierde pe
amândoi.
L-a lăsat pe Harry şi s-a îndreptat spre patul celălalt.

380
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a deschis ochii, a întors încet capul şi a zărit un

bărbat într-o uniformă albă, elegantă, cu epoleţi aurii.
Deodată, sora Craven a început să plângă. Tânărul şi-a
petrecut uşor braţul în jurul umerilor ei şi a încercat s-o
liniştească. Nu, nu, ar fi vrut Harry să strige, căpitanul
Havens nu poate să moară. Ne vom întoarce în Anglia
împreună.
— Care e procedura în aceste cazuri? a întrebat tânărul
ofiţer, părând cam oficial.
— Trebuie să-l anunţ imediat pe căpitan şi apoi să-l
trezesc pe doctorul Wallace. După semnarea hârtiilor şi a
autorizaţiei, corpul va fi dus jos, la morgă, şi pregătit pentru
serviciul funerar de mâine.
Nu, nu, nu, a strigat Harry, dar nimeni nu l-a auzit.
— M-aş ruga la oricare Dumnezeu ca America să nu se
implice în războiul acesta.
— Asta n-o să se întâmple niciodată, scumpo, a spus
tânărul ofiţer. Roosevelt e mult prea iscusit ca să se implice
în alt război european.
— Aşa au spus politicienii ultima oară, i-a amintit Kristin.
— Dar de ce plângi?
El părea îngrijorat.
— Domnul A era de aceeaşi vârstă cu tine, a spus ea.
Poate avea o logodnică acasă.
Harry şi-a dat seama că nu fusese căpitanul Havens în
celălalt pat, ci Tom Bradshaw. Atunci s-a hotărât.

***

Când Harry s-a trezit din nou, putea auzi voci din cealaltă
cameră. După câteva momente, doctorul Wallace şi sora
Craven au intrat în infirmerie.
— Cred că a fost sfâşietor, a spus sora.
— Nu a fost deloc plăcut, a recunoscut doctorul. Cumva a
fost mai rău că s-au dus la locul de veci fără nume, deşi

381
 - JEFFREY ARCHER -

trebuie să fiu de acord cu căpitanul, acesta este felul în care

un marinar ar fi voit să fie înmormântat.
— Alte veşti despre cealaltă navă? a întrebat sora.
— Da, s-au descurcat mai bine decât noi. Unsprezece
morţi, dar există trei supravieţuitori: un chinez şi doi englezi.
Harry s-a întrebat dacă era posibil ca unul dintre englezi
să fi fost căpitanul Havens.
Doctorul s-a aplecat şi a descheiat pijamaua lui Harry. A
pus un stetoscop rece în mai multe locuri şi a ascultat atent.
Pe urmă, sora i-a pus un termometru în gură.
— I-a scăzut bine temperatura, domnule doctor, a zis sora,
după ce a verificat coloana termometrului.
— Excelent. Atunci poţi să-i dai nişte supă slabă.
— Da, sigur. Aveţi nevoie de ajutorul meu pentru ceilalţi
pasageri?
— Nu, mulţumesc, soră, este mai important să te asiguri
că acesta supravieţuieşte. Ne mai vedem peste vreo două ore.
După ce uşa s-a închis, sora s-a întors spre patul lui
Harry. S-a aşezat şi i-a zâmbit.
— Poţi să mă vezi? l-a întrebat ea. Harry a încuviinţat. Poţi
să-mi spui cum te cheamă?
— Tom Bradshaw, a răspuns el.

382
 - JEFFREY ARCHER -

55
— Tom, a spus doctorul Wallace după ce a terminat
examinarea lui Harry, mă întreb dacă mi-ai putea spune
numele colegului tău ofiţer care a murit noaptea trecută. Aş
vrea să-i scriu mamei sale sau soţiei, dacă avea una.
— Îl chema Harry Clifton, a spus Harry încet. Nu era
însurat, dar o cunosc bine pe mama lui. Mă gândeam să-i
scriu ei.
— Frumos din partea ta, a spus Wallace, dar tot vreau să-i
scriu. Ai adresa ei?
— Da, o am, a spus Harry. Dar ar fi mai bine să-i scriu eu
mai întâi, ca să nu audă vestea de la un străin, a sugerat el.
— Dacă aşa crezi, a spus Wallace, nu prea sigur.
— Da, aşa cred, a răspuns Harry, mai hotărât de data
aceasta. Puteţi trimite scrisoarea mea când Kansas Star se
întoarce în Bristol. Asta presupunând că domnul căpitan tot
mai vrea să se îndrepte spre Anglia, acum când suntem în
război cu Germania.
— Noi nu suntem în război cu Germania, a zis Wallace.
— Nu, desigur, a spus Harry, corectându-se repede. Şi să
sperăm că nu vom ajunge la asta.
— De acord, a spus Wallace, dar Kansas Star se va duce în
Anglia. Mai sunt încă sute de americani în Anglia şi nu au
cum să ajungă altfel acasă.
— Nu e riscant? a întrebat Harry. Mai ales având în vedere
prin ce am trecut.
— Nu, nu cred, i-a răspuns Wallace. Ultimul lucru pe care
şi l-ar dori nemţii ar fi să atace o navă americană de călători,
pentru că aşa ne-ar atrage sigur în război. Îţi sugerez să
dormi puţin, Tom, pentru că sper ca mâine sora să te plimbe
puţin pe punte. Doar câţiva paşi, a subliniat el.
Harry a închis ochii, dar nu a încercat să doarmă, pentru
că se gândea la decizia pe care o luase şi la câte vieţi vor fi
influenţate. Luând identitatea lui Tom Bradshaw, îşi
permisese un timp în care să-şi analizeze viitorul. De îndată
383
 - JEFFREY ARCHER -

ce va auzi că Harry Clifton murise pe mare, sir Walter şi

restul familiei Barrington vor fi eliberaţi de obligaţiile pe care
le aveau, iar Emma va fi nestânjenită să înceapă o viaţă
nouă. Simţea că această decizie ar fi fost aprobată de Moş
Jack, deşi încă nu înţelegea toate implicaţiile.
Totuşi, învierea lui Tom Bradshaw îi va crea alte probleme
şi va trebui să fie atent tot timpul. Nu-l ajuta faptul că nu
ştia aproape nimic despre Tom, deci tot ce-l întrebase sora
Craven despre trecutul lui, inventase sau schimbase
subiectul.
Bradshaw fusese foarte priceput să ocolească întrebările la
care nu dorea să răspundă şi fusese, în mod evident, un
singuratic. Nu mai fusese în ţara lui de vreo trei ani, poate
mai mult, deci familia lui nu ştia de întoarcerea lui iminentă.
De îndată ce Kansas Star va ajunge în New York, Harry
plănuia să se întoarcă în Anglia cu primul vas disponibil.
Marea lui dilemă era cum să evite ca mama lui să sufere în
mod inutil crezând că şi-a pierdut singurul fiu. Doctorul
Wallace rezolvase o parte a acestei probleme când îi
promisese că-i va trimite o scrisoare lui Maisie când ajungea
în Anglia. Dar lui Harry îi mai rămânea să scrie acea
scrisoare.
Şi-a petrecut ore întregi gândindu-se la conţinutul acelei
scrisori, astfel că atunci când şi-a revenit suficient ca să
poată scrie, ştia textul aproape pe dinafară.

New York
8 septembrie, 1939

Draga mea mamă,

Am făcut tot posibilul să primeşti această scrisoare înainte

ca cineva să-ţi spună că am murit pe mare.
După cum se vede din data scrisorii, nu am murit când s-a
scufundat Devonian, pe 4 septembrie. De fapt, am fost cules
de pe mare de o navă americană şi sunt cât se poate de viu.

384
 - JEFFREY ARCHER -

Totuşi, s-a ivit o ocazie să-mi asum identitatea altcuiva şi am

făcut-o sperând că te va elibera şi pe tine şi familia Barrington
de multele probleme pe care le-am cauzat fără să vreau de-a
lungul anilor.
Este important să-ţi dai seama că dragostea mea pentru
Emma nu a scăzut deloc, departe de asta. Dar nu am dreptul
să mă aştept ca ea să-şi petreacă restul vieţii agăţându-se de
speranţa vană că în viitor voi fi capabil să dovedesc că Arthur
Clifton şi nu Hugo Barrington a fost tatăl meu. Aşa, ea cel
puţin va putea contempla un viitor în care să se lege de un alt
bărbat. Îl invidiez pe acel om.
Am intenţia să mă întorc în Anglia curând. Dacă vei primi
scrisori de la un Tom Bradshaw, să ştii că vor fi de fapt de la
mine.
Vom lua legătura îndată ce voi ajunge în Anglia, dar, între
timp, trebuie să te rog să păstrezi acest secret la fel de bine
cum l-ai păstrat şi pe al tău atâţia ani.
Fiul tău iubitor,
Harry

A citit scrisoarea de mai multe ori înainte de a o pune într-

un plic însemnat „Strict confidenţial”. A adresat-o doamnei
Arthur Clifton, Still House Lane, nr. 27, Bristol.
În dimineaţa următoare, i-a dat scrisoarea doctorului
Wallace.

***

— Crezi că eşti în stare să mergi puţin pe punte? a

întrebat Kristin.
— Sunt sigur că da, a replicat Harry, încercând una dintre
expresiile folosite de iubitul ei, deşi i s-a părut aiurea să-i
spună şi „scumpo”.
În timpul lungilor ore petrecute în pat, Harry îl ascultase
cu atenţie pe doctorul Wallace şi, ori de câte ori era singur,
încerca să-i imite accentul, despre care o auzise pe Kristin

385
 - JEFFREY ARCHER -

numindu-l accent de pe coasta de est. Harry era

recunoscător pentru orele petrecute cu doctorul Paget
învăţând modul în care să imite accente străine, despre care
presupusese că-l vor ajuta pe scenă. El chiar se afla pe
scenă. Totuşi, mai exista problema modului în care să
abordeze curiozitatea inocentă a lui Kristin despre familia sa
şi mediul în care crescuse.
A fost ajutat de un roman al lui Horatio Alger şi de altul al
lui Thornton Wilder, singurele cărţi existente în infirmerie.
Din acestea, a inventat o familie din Bridgeport, Connecticut.
Aceasta era formată dintr-un tată care era director de bancă
într-un orăşel, o mamă care era casnică şi care ajunsese
cândva a doua la un concurs de frumuseţe al oraşului şi o
soră mai mare, Sally, bine căsătorită cu Jake, care avea un
magazin local de feronerie. A zâmbit când şi-a amintit de
remarca domnului Paget că, la imaginaţia lui, era mai
probabil să ajungă scriitor decât actor.
Harry şi-a pus încet piciorul pe jos şi, cu ajutorul lui
Kristin, s-a ridicat. Şi-a pus halatul, a luat-o de braţ şi s-a
îndreptat nesigur către uşă, a urcat nişte scări şi a ieşit pe
punte.
— De când n-ai mai fost acasă? a întrebat Kristin când au
început să meargă încet pe punte.
Harry încercase tot timpul să se limiteze la puţinul pe
care-l ştia despre Bradshaw, adăugând câteva detalii
imaginare despre familie.
— Ceva mai mult de trei ani, a zis el. Familia mea nu se
plânge, pentru că ştia că vreau să fiu marinar de când eram
mic.
— Dar cum ai ajuns pe o navă britanică?
A naibii de bună întrebare, s-a gândit Harry. Ar fi dorit să
ştie şi răspunsul. S-a împiedicat ca să aibă mult timp să
găsească un răspuns potrivit. Kristin s-a aplecat să-l ajute să
se îndrepte.
— Sunt bine, a spus el, prinzându-se iar de braţul
Kristinei.

386
 - JEFFREY ARCHER -

Apoi a început să strănute.

— Poate e timpul să te întorci în pat, i-a sugerat Kristin.
Nu ne putem permite să răceşti. Mai încercăm şi mâine.
— Cum vrei, a spus Harry, uşurat că nu-l mai întreba
nimic.
După ce l-a învelit ca o mamă care-şi pune bebeluşul în
pat, Harry a adormit repede.

***

Harry a reuşit să înconjoare de trei ori puntea cu o zi

înainte ca nava Kansas Star să intre în New York Harbour.
Deşi n-ar fi recunoscut, era foarte încântat să vadă America
pentru prima oară.
— Te duci direct în Bridgeport după ce acostăm? a întrebat
Kristin când făceau ultimul tur. Sau vrei să mai stai în New
York?
— Nu m-am prea gândit, a spus Harry, care de fapt se
gândise foarte mult. Cred că depinde la ce oră vom acosta, a
mai spus el ca să evite următoarea ei întrebare.
— Doar că, dacă vrei să stai peste noapte în apartamentul
lui Richard în East-side, va fi grozav.
— Oh, nu vreau să-l deranjez.
Kristin a râs.
— Ştii, Tom, uneori pari să fii mai mult englez decât
american.
— Cred că, după atâţia ani petrecuţi la bordul unor nave
britanice, ajungi să te molipseşti.
— De aceea nu eşti în stare să ne spui ce probleme ai?
Harry s-a oprit brusc: o căzătură sau un strănut nu-l vor
ajuta acum. Dacă ai fi fost puţin mai sincer de la început, am
fi fost fericiţi să rezolvăm problema. Dar, în aceste
împrejurări, n-am putut decât să-l informăm pe căpitanul
Parker şi să-l lăsăm pe el să decidă ce avem de făcut.
Harry s-a prăbuşit pe prima banchetă de pe punte, dar,
cum Kristin n-a încercat să-l ajute, ştia că a fost înfrânt.

387
 - JEFFREY ARCHER -

— E mai complicat decât crezi, a început el. Dar pot

explica de ce n-am vrut să implic şi pe altcineva.
— Nu e nevoie, a zis Kristin. Căpitanul a sărit deja în
ajutorul nostru. Dar vrea să ştie cum te vei descurca cu
problema mai importantă.
Harry a aplecat capul.
— Doresc să răspund tuturor întrebărilor căpitanului, a
spus el, simţindu-se aproape uşurat că fusese prins.
— Ca şi noi, ceilalţi, voia să ştie cum ai de gând să pleci de
pe vas când nu ai nici haine, nici bani?
Harry a zâmbit.
— Mă gândisem că new-yorkezii ar putea considera
uniforma de pe Kansas Star foarte elegantă.
— De fapt, majoritatea new-yorkezilor n-ar observa nici
dacă ai umbla pe Fifth Avenue în halat de baie, a spus
Kristin. Şi cei care ar observa, ar putea să creadă că e ultima
modă. Dar dacă nu, Richard îţi oferă câteva cămăşi albe şi o
haină de sport. Păcat că e mult mai înalt decât tine, altfel ar
fi putut să-ţi dea şi nişte pantaloni. Doctorul Wallace are în
plus două hanorace, o pereche de şosete şi o cravată. Mai
rămâne problema pantalonilor, dar căpitanul are nişte
bermude care i-au rămas mici. Harry a izbucnit în râs. Sper
că nu te simţi ofensat, Tom, dar am făcut şi o chetă în rândul
echipajului, a adăugat ea, dându-i un plic gros. Cred că-ţi
vor ajunge pentru drumul până în Connecticut.
— Cum aş putea să vă mulţumesc? a spus Harry.
— Nu e nevoie, Tom. Suntem foarte fericiţi că ai
supravieţuit. Aş fi vrut doar să-ţi salvăm şi colegul, pe Harry
Clifton. Totuşi, poţi fi mulţumit că domnul căpitan Parker l-a
instruit pe doctorul Wallace să-i dea personal plicul pentru
mama lui.

388
 - JEFFREY ARCHER -

56
Harry a ajuns printre primii pe punte în acea dimineaţă,
cam cu două ore înainte ca nava Kansas Star să ancoreze în
New York Harbour. A mai durat patruzeci de minute până a
răsărit soarele, în care timp s-a hotărât cum îşi va petrece
prima sa zi în America.
Îşi luase deja rămas-bun de la doctorul Wallace, după ce
încercase, fără succes, să-i mulţumească pentru tot ceea ce
făcuse. Wallace l-a asigurat că-i va trimite scrisoarea către
doamna Clifton cum va ajunge în Bristol şi acceptase
şovăielnic că nu ar fi prea înţelept s-o viziteze după ce Harry
îi dăduse de înţeles că ea era cam nervoasă.
Harry a fost impresionat când căpitanul Parker venise la
infirmerie să-i dea bermudele şi să-i ureze noroc. După ce
acesta revenise pe punte, Kristin îi spusese hotărâtă:
— E timpul să te bagi în pat, Tom. Ai nevoie de toate
puterile dacă vrei să pleci mâine în Connecticut.
Tom Bradshaw ar fi fost încântat să-şi petreacă o zi sau
două cu Richard şi Kristin în Manhattan, dar Harry Clifton
nu-şi putea permite să mai piardă timpul acum, când Marea
Britanie declarase război Germaniei.
— Când te vei trezi dimineaţa, a continuat Kristin,
încearcă să te urci pe puntea pentru pasageri înainte de a se
lumina de zi şi atunci vei putea urmări soarele răsărind în
timp ce intrăm în port. Ştiu că ai mai văzut asta de mai
multe ori, Tom, dar pe mine mă încântă de fiecare dată.
— Şi pe mine, a spus Harry.
— Şi, imediat ce vom ancora, a continuat Kristin,
aşteaptă-ne pe mine şi pe Richard să terminăm şi apoi
putem coborî împreună.

***

389
 - JEFFREY ARCHER -

Îmbrăcat cu haina şi cămaşa lui Richard, puţin cam mari,

cu bermudele căpitanului, puţin cam lungi, şi cu pantofii şi
şosetele doctorului, Harry de abia aştepta să ajungă la mal.
Telegrafistul navei anunţase Departamentul de Imigrare
din New York că aveau un pasager suplimentar la bord, un
cetăţean american numit Tom Bradshaw. NYID4 le
comunicase că domnul Bradshaw trebuia să se prezinte la
un birou de imigrare care-l va îndruma în continuare.
Richard l-a lăsat la Grand Central, dar Harry a vrut să mai
rămână în gară un timp înainte de a se întoarce la docuri,
unde intenţiona să se prezinte unui ofiţer şi să afle care nave
se îndreptau spre Anglia. Nu conta în care port mergeau,
atâta timp cât nu era Bristol.
Dacă ar fi găsit o navă corespunzătoare, s-ar fi angajat în
orice post aveau liber. Nu-i păsa dacă urma să lucreze pe
punte sau în sala motoarelor, sau să cureţe puntea sau
cartofii, dacă mergea în Anglia. Dacă nu erau posturi libere,
va căuta biletul cel mai ieftin spre casă. Verificase deja
conţinutul plicului alb, voluminos, pe care i-l dăduse Kristin
şi găsise mai mult decât suficient pentru a-şi plăti o cuşetă
nu mai mare decât debaraua în care dormise pe Devonian.
Îl întrista gândul că, atunci când se va întoarce în Anglia,
nu va putea să ia legătura cu prietenii lui şi va trebui să fie
precaut chiar când se va întâlni cu mama lui. Dar în
momentul în care va debarca, singurul său scop va fi să se
înroleze pe unul dintre vasele Maiestăţii Sale şi să lupte
împotriva duşmanilor regelui, cu toate că ştia că, de câte ori
nava se va întoarce în port, va fi obligat să rămână la bord,
ca un criminal evadat.
Gândurile lui Harry au fost întrerupte de o doamnă. A
privit cu admiraţie Statuia Libertăţii care se ridica deasupra
lui prin ceaţa dimineţii. Mai văzuse fotografii ale acestui
simbol, dar nu-şi dăduse seama de mărimea ei până când
aceasta nu se înălţase deasupra Kansas Star, întâmpinându-

4New York Immigration Department – Departamentul de Imigrare din

New York.
390
 - JEFFREY ARCHER -

i pe turişti, imigranţi şi pe concetăţenii ei veniţi în Statele

Unite.
În timp ce îşi continua drumul spre port, Harry s-a aplecat
peste bastingaj şi s-a uitat către Manhattan, dezamăgit că
zgârie-norii nu păreau să fie mai înalţi decât unele clădiri din
Bristol. Dar, pe măsură ce trecea timpul, aceştia creşteau şi
tot creşteau până ce lui Harry i s-a părut că ating cerul şi a
fost nevoit să-şi ferească ochii de soare când se uita la ea.
O şalupă a Autorităţii portuare din New York i-a însoţit
conducând-o pe Kansas Star în dana numărul şapte. Când
Harry a văzut mulţimea care-i aplauda, s-a speriat pentru
prima oară, cu toate că tânărul care intra în portul New York
în acea dimineaţă era mai în vârstă decât cel de-al patrulea
ofiţer care părăsise oraşul Bristol cu doar trei săptămâni
înainte.
— Zâmbeşte, Tom.
Harry s-a întors şi l-a văzut pe Richard uitându-se într-un
aparat de fotografiat Kodak Brownie Box. Îl fotografia pe
Harry pe fundalul oraşului Manhattan.
— Tu eşti pasagerul pe care sunt sigur că nu-l voi uita
repede, a spus Kristin alăturându-li-se, astfel încât Richard
să-i poată fotografia împreună. Îşi schimbase uniforma cu o
rochie elegantă, cu buline, centură albă şi pantofi albi.
— Nici eu pe tine, a spus Harry, sperând că niciunul
dintre ei nu-şi va da seama cât de nervos era.
— E timpul să mergem la mal, a spus Richard, închizând
obturatorul aparatului.
Cei trei au coborât scara largă pe puntea inferioară, unde
mai mulţi pasageri coborau deja de pe vas pentru a se întâlni
cu rudele fericite şi prietenii nerăbdători. Când îşi făceau
drum spre rampă, inima lui Harry s-a înveselit văzând câţi
dintre pasageri şi membri ai echipajului voiau să dea mâna
cu el şi să-i ureze noroc.
Ajunşi pe chei, Harry, Richard şi Kristin s-au îndreptat
către biroul de imigrare, unde s-au alăturat uneia dintre cele
patru cozi lungi. Ochii lui Harry fugeau în toate direcţiile

391
 - JEFFREY ARCHER -

pentru că dorea să pună multe întrebări, însă oricare ar fi

dezvăluit că era prima oară când punea piciorul în America.
Primul lucru care l-a izbit a fost combinaţia de culori din
care era format poporul american. Mai văzuse un negru în
Bristol şi-şi amintea că se oprise să se holbeze la el. Moş
Jack îi spusese că era şi grosolan şi nesimţit, comentând:
— Cum te-ai simţi dacă toată lumea s-ar opri să se holbeze
la tine pentru că eşti alb?
Dar mai mult zgomotul şi agitaţia din jurul lui îi atrăgeau
atenţia lui Harry şi făcea ca Bristolul să pară că lâncezea
într-o eră demult apusă.
Începea deja să-şi dorească să fi acceptat oferta lui
Richard de a sta cu el peste noapte şi eventual să-şi petreacă
vreo două zile într-un oraş pe care-l găsea atât de interesant
chiar înainte de a ieşi din docuri.
— Mai bine trec eu mai întâi, a spus Richard, când au
ajuns în faţa cozii. Aşa pot să-mi iau maşina şi să vă aştept
la terminal.
— Bună idee, a spus Kristin.
— Următorul! a strigat un ofiţer de la imigrare.
Richard s-a dus în faţa biroului şi a dat paşaportul
oficialului, care s-a uitat puţin la fotografie înainte de a-l
ştampila.
— Bine aţi venit acasă, domnule locotenent Tibbet.
— Următorul!
Harry a înaintat, conştient că nu avea niciun paşaport,
niciun act de identitate şi purta numele altcuiva.
— Mă numesc Tom Bradshaw, a zis el cu o încredere pe
care nu o simţea de fapt. Cred că vi s-a telegrafiat de pe SS
Kansas Star şi v-a anunţat că vin la ţărm.
Ofiţerul de la imigrări s-a uitat atent la Harry, apoi a luat o
foaie de hârtie şi a început să studieze o listă lungă de nume.
În cele din urmă a bifat unul, după care s-a întors şi a
încuviinţat. Pentru prima oară, Harry a observat doi bărbaţi
de cealaltă parte a barierei, purtând haine identice gri şi
pălării gri. Unul dintre ei i-a zâmbit.

392
 - JEFFREY ARCHER -

Ofiţerul de imigrări a ştampilat o hârtie şi i-a dat-o lui

Harry.
— Bine aţi revenit, domnule Bradshaw. A durat mult timp.
— A durat sigur, a spus Harry.
— Următorul!
— Te aştept, i-a spus Harry lui Kristin când aceasta se
îndrepta către birou.
— Durează doar o clipă, i-a promis ea.
Harry a trecut de barieră şi a intrat pentru prima oară în
Statele Unite ale Americii.
Cei doi bărbaţi în costume gri au înaintat. Unul dintre ei a
spus:
— Bună dimineaţa, domnule. Sunteţi domnul Thomas
Bradshaw?
— Eu sunt, a zis Harry.
De abia îi ieşiseră cuvintele din gură când celălalt bărbat l-
a înhăţat şi i-a prins mâinile la spate, în timp ce primul îi
punea cătuşele. S-a întâmplat atât de repede încât Harry nici
n-a avut timp să protesteze.
A rămas aparent calm, deoarece luase deja în considerare
posibilitatea ca cineva să-şi fi dat seama că nu este Tom
Bradshaw, ci un englez numit Harry Clifton. Chiar şi aşa,
bănuia că tot ce putea să fie mai rău era ca ei să-i dea un
ordin de deportare şi să-l expedieze înapoi în Marea Britanie.
Şi cum asta era exact ceea ce dorea, nu s-a opus.
Harry a zărit două maşini aşteptând pe trotuar. Prima era
o maşină neagră de poliţie, cu portiera din spate deschisă de
un alt om în costum gri. A doua era o maşină sport roşie, în
care stătea Richard, zâmbind.
În momentul în care Richard a văzut că Tom era încătuşat
şi luat de acolo, a sărit din maşină şi a început să alerge
înspre el. În acelaşi timp, unul dintre ofiţerii de poliţie a
început să-i citească domnului Bradshaw drepturile, în timp
ce al doilea îl ţinea strâns de cot.
— Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui poate şi va fi
folosit împotriva ta în tribunal. Ai dreptul la un avocat.

393
 - JEFFREY ARCHER -

Deodată, Richard era lângă el. S-a uitat chiorâş la ofiţeri şi

a spus:
— Ce dracu’ credeţi că faceţi?
— Dacă nu-ţi permiţi un avocat, ţi se va numi unul, a
continuat un poliţist, în timp ce al doilea îl ignora. Înţelegi
aceste drepturi care ţi-au fost citite?
— Da, le înţeleg, a spus Harry, calm.
Richard era clar nedumerit de cât de calm părea Tom,
aproape ca şi cum n-ar fi fost surprins că fusese arestat. Dar
încă era hotărât să facă orice pentru a-şi ajuta prietenul. A
înaintat, aşezându-se în calea poliţiştilor şi a spus hotărât:
— Pentru ce îl acuzaţi pe domnul Bradshaw, domnule
poliţist?
Detectivul a ezitat o clipă înainte de a răspunde:
— Pentru crimă de gradul întâi.

394
- JEFFREY ARCHER -

395
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER
CRONICILE FAMILIEI CLIFTON
VOLUMUL II
PĂCATELE TATĂLUI

Titlul original: The Sins of the Father

În româneşte de: TANIA MOCHI

396
 - JEFFREY ARCHER -

SIR TOMMY MACPHERSON

CBE, MC**, TD, DL

Cavaler al Legiunii de Onoare,

Crucea de Război cu doi Palmieri şi o Stea
Medalia de Argint şi Medalia Rezistenţei, Italia
Cavaler al Ordinului Sfânta Maria din Bethlehem

MULŢUMIRI
Le mulţumesc următoarelor persoane pentru nepreţuitele
lor sfaturi şi cercetări:

Simon Bainbridge, Eleanor Dryden, Dr. Robert Lyman

FRHistS, Alison Prince, Mari Roberts şi Susan Watt

397
- JEFFREY ARCHER -

398
- JEFFREY ARCHER -

399
 - JEFFREY ARCHER -

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, un Dumnezeu zelos,

care pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor până la al
treilea şi al patrulea neam…

Biblia, Vechiul Testament, Deuteronomul

400
- JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON
1939-1941

401
 - JEFFREY ARCHER -

1
— Numele meu este HARRY CLIFTON.
— Da, sigur, şi eu sunt Babe Ruth, a spus detectivul
Kolowski în timp ce-şi aprindea o ţigară.
— Nu, a zis Harry, nu înţelegeţi, a fost o greşeală
groaznică. Sunt Harry Clifton, un englez din Bristol. Am fost
pe acelaşi vas cu Tom Bradshaw.
— Păstreaz-o pentru avocatul tău, a spus detectivul,
suflând adânc şi umplând mica celulă cu un nor de fum.
— Nu am niciun avocat, a protestat Harry.
— Dacă aş fi în locul tău, fiule, m-aş gândi că dacă l-aş
avea de partea mea pe Sefton Jelks ar fi singura mea
speranţă.
— Cine este Sefton Jelks?
— Poate n-ai auzit de cel mai grozav avocat din New York,
a spus detectivul, suflând alt norişor de fum, dar are
întâlnire cu tine mâine-dimineaţă, la ora nouă şi Jelks nu
iese din biroul lui dacă nu a fost plătit în avans.
— Dar… a început Harry, în timp ce Kolowski bătea cu
palma în uşa celulei.
— Deci, când Jelks apare mâine-dimineaţă, a continuat
Kolowski, ignorând întreruperea lui Harry, ar fi bine să te
prezinţi cu o poveste mai convingătoare decât cea că au
arestat pe cine nu trebuia. I-ai spus ofiţerului de la Imigrări
că eşti Tom Bradshaw şi, dacă asta a fost suficient de bine
pentru el, va fi suficient şi pentru judecător.
Uşa celulei s-a deschis, dar nu înainte ca detectivul să mai
scoată un nor de fum care l-a făcut pe Harry să tuşească.
Kolowski a ieşit pe coridor fără să mai spună nimic şi a
trântit uşa după el. Harry s-a prăbuşit pe priciul fixat de zid
şi şi-a rezemat capul pe o pernă tare ca piatra. S-a uitat la
tavan şi a început să se gândească cum de ajunsese într-o
celulă de închisoare în cealaltă parte a lumii, acuzat de
crimă.

402
 - JEFFREY ARCHER -

***

Uşa s-a deschis înainte ca lumina dimineţii să-şi croiască

drum printre zăbrelele închisorii în celulă. În ciuda orei
matinale, Harry era treaz.
Un gardian a intrat cu o tavă cu mâncare pe care Armata
Salvării n-ar fi dat-o nici măcar unui vagabond lipsit de un
sfanţ. După ce a pus tava pe măsuţa din lemn, a plecat fără
să spună o vorbă.
Harry a luat o înghiţitură de mâncare înainte de a începe
să se învârtă prin celulă. Cu fiecare pas, era din ce în ce mai
încrezător că, de îndată ce-i va explica domnului Jelks
motivul pentru care îşi schimbase numele cu cel al lui Tom
Bradshaw, problema va fi rezolvată. Desigur că îl aştepta
deportarea în cel mai rău caz, dar cum dorise de la început
să se întoarcă în Anglia şi să intre în marină, asta nu-i
deranja cu nimic planul iniţial.
La ora 8:55 a.m., Harry s-a aşezat pe marginea priciului,
aşteptând cu nerăbdare să apară Jelks. Uşa masivă din
metal nu s-a deschis până la nouă fără douăsprezece
minute. Harry a sărit în sus când un gardian al închisorii s-a
dat deoparte ca să-i permită unui bărbat înalt, elegant, cu
părul argintiu să intre. Harry s-a gândit că avea cam aceeaşi
vârstă cu bunicul lui. Domnul Jelks purta un costum cu
vestă dungat, albastru-închis, o cămaşă albă şi o cravată în
dungi. Privirea obosită de pe faţa lui dădea de înţeles că nu-l
mai mira nimic.
— Bună dimineaţa, a zis el, zâmbindu-i uşor lui Harry. Mă
cheamă Sefton Jelks. Sunt partener în firma Jelks, Myers şi
Abernathy, iar clienţii mei, domnul şi doamna Bradshaw, m-
au rugat să vă reprezint la proces.
Harry i-a oferit lui Jelks singurul scaun din celulă, de
parcă ar fi fost un vechi prieten care venise în vizită la Oxford
să bea un ceai cu el. S-a aplecat pe prici şi l-a urmărit pe
avocat cum şi-a deschis servieta, şi-a scos o agendă galbenă
şi a pus-o pe masă.

403
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate ar fi bine pentru început să-mi spuneţi cine

sunteţi, pentru că amândoi ştim că nu sunteţi locotenentul
Bradshaw.
Chiar dacă avocatul a fost surprins de povestea lui Harry,
nu a arătat-o. Ţinându-şi capul aplecat, scria întruna în
carnet în timp ce Harry îi explica cum ajunsese să-şi
petreacă noaptea în închisoare. După ce a terminat, Harry a
presupus că problema era rezolvată, pentru că avea un
avocat vestit de partea lui – asta până ce a auzit prima
întrebare a lui Jelks.
— Aţi spus că i-aţi scris mamei dumneavoastră în timp ce
eraţi la bordul navei Kansas Star şi i-aţi explicat de ce aţi
luat identitatea lui Bradshaw?
— Da, domnule. Nu vreau ca mama să sufere fără motiv şi
să înţeleagă de ce am luat o astfel de hotărâre drastică.
— Da, înţeleg de ce v-aţi gândit că schimbarea identităţii
ar putea rezolva toate problemele dumneavoastră actuale,
fără să vă daţi seama că veţi fi implicat în altele, mai grave, a
spus Jelks. Următoarea lui întrebare l-a surprins pe Harry şi
mai mult. Vă amintiţi conţinutul scrisorii?
— Desigur. Am scris-o şi am rescris-o de atâtea ori, încât
aş putea s-o reproduc aproape cuvânt cu cuvânt.
— Atunci permiteţi-mi să vă testez memoria, a spus Jelks
şi, fără un alt cuvânt, a rupt o foaie din agendă şi i-a dat-o,
împreună cu un stilou, lui Harry.
Harry a stat o vreme până ce şi-a amintit cuvintele exact,
înainte de a începe să redea scrisoarea:

Draga mea mamă,

Am făcut tot posibilul să primeşti această scrisoare înainte

că cineva să-ţi spună că am murit pe mare.
După cum se vede din data scrisorii, nu am murit când s-a
scufundat Devonian, pe 4 septembrie. De fapt, am fost cules
de pe mare de o navă americană şi sunt cât se poate de viu.
Totuşi, s-a ivit o ocazie să-mi asum identitatea altcuiva şi am

404
 - JEFFREY ARCHER -

făcut-o sperând că te va elibera şi pe tine şi familia Barrington

de multele probleme pe care le-am cauzat fără să vreau de-a
lungul anilor.
Este important să-ţi dai seama că dragostea mea pentru
Emma nu a scăzut deloc, departe de asta. Dar nu am dreptul
să mă aştept ca ea să-şi petreacă restul vieţii agăţându-se de
speranţa vană că în viitor voi fi capabil să dovedesc că Arthur
Clifton şi nu Hugo Barrington a fost tatăl meu. Aşa, ea cel
puţin va putea contempla un viitor în care să se lege de un alt
bărbat. Îl invidiez pe acel om.
Am intenţia să mă întorc în Anglia curând. Dacă vei primi
scrisori de la un Tom Bradshaw, să ştii că vor fi de fapt de la
mine.
Vom lua legătura de îndată ce voi ajunge în Anglia, dar,
între timp, trebuie să te rog să păstrezi acest secret la fel de
bine cum l-ai păstrat şi pe al tău atâţia ani.
Fiul tău iubitor,
Harry

După ce Jelks a terminat de citit scrisoarea, l-a mai

surprins încă o dată pe Harry.
— Aţi pus chiar dumneavoastră scrisoarea la poştă,
domnule Clifton, a întrebat el, sau i-aţi dat-o altcuiva?
Pentru prima oară, Harry a devenit bănuitor şi s-a decis să
nu spună că-l rugase pe dr. Wallace să-i dea scrisoarea
mamei lui când va ajunge în Bristol, după două săptămâni.
S-a temut că Jelks ar putea să-l convingă pe dr. Wallace să-i
dea scrisoarea şi atunci mama lui nu va şti că el trăieşte.
— Am pus scrisoarea la poştă când am debarcat, a spus
el.
Avocatul bătrâior a tăcut o vreme înainte de a răspunde.
— Aveţi vreo dovadă că sunteţi Harry Clifton şi nu Thomas
Bradshaw?
— Nu, domnule, nu am, a zis Harry fără să ezite, dureros
de sigur că nimeni de la bordul navei Kansas Star nu avea
niciun motiv să creadă că nu era Tom Bradshaw şi că

405
 - JEFFREY ARCHER -

singurii oameni care i-ar putea atesta istoria erau de cealaltă

parte a oceanului, la mai mult de trei mii de mile depărtare şi
nu va dura mult până ce aceştia vor afla că Harry Clifton
fusese înmormântat în mare.
— Atunci aş putea să vă ajut, domnule Clifton. Asta
presupunând că încă mai doriţi ca domnişoara Emma
Barrington să creadă că sunteţi mort. În acest caz, a spus
Jelks, cu un zâmbet nesincer pe faţă, aş putea să vă ofer o
soluţie.
— O soluţie? a spus Harry, uitându-se pentru prima oară
plin de speranţă.
— Însă doar dacă vă simţiţi în stare să mai fiţi Thomas
Bradshaw.
Harry a tăcut.
— Biroul procurorului a acceptat că acuzaţia împotriva lui
Bradshaw este circumstanţială şi singura dovadă de care se
agaţă este că acesta a părăsit ţara în ziua în care a fost
comisă. Conştienţi de slăbiciunile cazului, au aprobat să
renunţe la acuzaţia de crimă dacă veţi pleda vinovat în cazul
mai puţin grav de dezertare din forţele armate.
— De ce aş accepta aşa ceva? a întrebat Harry.
— Păi din trei motive, a replicat Jelks. Mai întâi, dacă nu
vreţi, vă veţi petrece următorii şase ani în închisoare pentru
că aţi intrat ilegal în Satele Unite. Apoi, vă veţi păstra
anonimatul, deci familia Barrington nu ar avea motive să
creadă că mai trăiţi. Al treilea motiv, familia Bradshaw vă va
plăti zece mii de dolari dacă veţi lua locul fiului lor.
Harry şi-a dat seama imediat că aşa îşi va putea
recompensa mama pentru toate sacrificiile pe care le făcuse
pentru el în decursul vremii. O astfel de sumă de bani îi va
transforma viaţa, permiţându-i să scape din Still House Lane
şi de bătăile săptămânale la uşă ale proprietarului. Ar putea
chiar să renunţe la slujba ei de chelneriţă la Grand Hotel şi
să înceapă să trăiască mai uşor, deşi Harry nu credea că
acest lucru va fi posibil. Dar înainte de a accepta planul lui
Jelks, avea câteva întrebări de pus.

406
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce ar vrea familia Bradshaw să accepte această

înşelăciune când ştiu că fiul lor a murit pe mare?
— Doamna Bradshaw doreşte cu disperare ca numele
fiului ei să fie curat. Nu va accepta niciodată că unul dintre
fiii ei l-a ucis pe celălalt.
— Deci de asta este acuzat Tom – de uciderea fratelui lui?
— Da, dar precum am spus, dovezile sunt slabe şi
circumstanţiale şi desigur nu vor rezista în faţa tribunalului,
de aceea procurorul este dornic să renunţe la caz, însă doar
dacă acceptăm acuzaţia de dezertare.
— Şi cât de lungă este sentinţa dacă sunt de acord?
— Procuratura a acceptat să-i ceară judecătorului o
pedeapsă de un an, aşa că, dacă vă veţi comporta bine, veţi fi
liber după şase luni, ceea ce este o îmbunătăţire faţă de cei
şase ani care vă aşteaptă dacă mai insistaţi că sunteţi Harry
Clifton.
— Dar când voi intra în tribunal, cineva desigur îşi va da
seama că nu sunt Tom Bradshaw.
— Puţin probabil, a spus Jelks. Familia Bradshaw e din
Seattle, pe Coasta de Vest şi, cu toate că nu sunt aşa de
departe, rareori vizitează New-York-ul. Thomas a intrat în
Marină când avea şaptesprezece ani şi, după cum ştii, nu a
mai fost în America în ultimii patru ani. Dacă pledezi vinovat,
vei sta în tribunal doar douăzeci de minute.
— Dar când voi deschide gura, nu-şi vor da toţi seama că
nu sunt american?
— De aceea nu veţi deschide gura, domnule Clifton.
Avocatul monden părea să aibă răspunsuri pentru orice.
Harry a încercat altceva.
— În Anglia, procesele de crimă sunt întotdeauna asistate
de ziarişti şi publicul stă la coadă în faţa tribunalului de la
primele ore, sperând să-l vadă pe acuzat.
— Domnule Clifton, în prezent sunt paisprezece procese de
crimă în New York, inclusiv celebrul „spintecător cu
foarfecă”. Cred că nici măcar un reporter începător nu va fi
trimis la acest caz.

407
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să mă gândesc puţin.

Jelks s-a uitat la ceas.
— Trebuie să apărem în faţa judecătorului Atkins la prânz,
deci aveţi o oră să vă hotărâţi, domnule Clifton. A chemat un
gardian să-i deschidă uşa celulei. Dacă vă decideţi să
renunţaţi la serviciile mele, vă urez noroc, pentru că nu ne
vom mai întâlni, a mai spus el, înainte de a ieşi din celulă.
Harry s-a aşezat pe prici şi s-a gândit la oferta lui Sefton
Jelks. Deşi nu se îndoia că avocatul cu părul grizonant îşi
avea programul propriu, şase luni păreau mai rezonabile
decât şase ani şi cu cine ar putea vorbi dacă ar fi renunţat la
acest consilier? Harry şi-ar fi dorit să meargă în biroul lui sir
Walter Barrington doar pentru câteva minute şi să-i ceară
sfatul.

***

După o oră, Harry, îmbrăcat într-un costum albastru-

închis, cu o cămaşă crem cu gulerul apretat şi o cravată cu
dungi, a fost încătuşat, scos din celulă şi dus cu o maşină a
închisorii la tribunal, însoţit de gardieni înarmaţi.
— Nimeni nu trebuie să creadă că eşti capabil de crimă,
spusese Jelks, după ce un croitor intrase în celula lui Harry
cu o duzină de costume, cămăşi şi mai multe cravate din
care să aleagă.
— Nu sunt, i-a amintit Harry.
Harry s-a reunit cu Jelks pe coridor. Avocatul i-a oferit
acelaşi zâmbet înainte de a trece prin uşile batante şi a
înainta pe spaţiul dintre bănci, oprindu-se doar când a ajuns
la cele două scaune libere de la masa avocatului.
De îndată ce Harry s-a aşezat la locul lui şi i-au fost scoase
cătuşele, s-a uitat la sala de tribunal, aproape goală. Jelks
avusese dreptate în privinţa asta. Foarte puţin public, şi, cu
siguranţă, nimeni de la ziare, părea interesat de acest caz.
Pentru ei, părea să fie o altă crimă casnică în care acuzatul
urma probabil să fie eliberat; fără titluri gen „Cain şi Abel”

408
 - JEFFREY ARCHER -

pentru că nu exista posibilitatea execuţiei pe scaunul electric

în sala de judecată numărul patru.
Când a sunat primul clopot care anunţa miezul zilei, în
partea cea mai îndepărtată a sălii s-a deschis o uşă şi a
apărut judecătorul Atkins. A mers încet prin sală, a urcat
treptele şi s-a aşezat la locul lui pe un scaun în spatele
biroului de pe platformă. A încuviinţat înspre procuror, de
parcă ştia exact ce avea de gând să spună acesta.
Un avocat tânăr s-a ridicat de la biroul procurorului şi a
explicat că statul urma să renunţe la acuzaţia de crimă, dar
îl va acuza pe Thomas Bradshaw de dezertare din Marina
Statelor Unite. Judecătorul a aprobat şi şi-a îndreptat atenţia
către domnul Jelks, care s-a ridicat imediat.
— Şi referitor la această acuzaţie, cum pledează clientul
dumneavoastră?
— Vinovat, a spus Jelks. Sper că veţi fi milos faţă de
clientul meu cu această ocazie pentru că nu am nevoie să
amintesc că aceasta este prima oară când este acuzat şi,
înainte de aceasta, avea un cazier fără pată.
Judecătorul Atkins s-a îmbufnat.
— Domnule Jelks, a spus el, unii oameni pot considera că
un ofiţer care dezertează de la postul său în timp ce-şi
serveşte patria este un lucru la fel de grav ca un asasinat.
Sunt sigur că nu trebuie să vă amintesc că, până de curând,
o acuzaţie de acest tip ducea la execuţia prin împuşcare.
Lui Harry i s-a făcut greaţă când s-a uitat la Jelks, care
nu-şi întorcea privirea de la judecător.
— Gândindu-ne la acest fapt, a continuat Atkins, îl
condamn pe locotenentul Thomas Bradshaw la şase ani de
închisoare. A lovit cu ciocănelul şi a spus: Următorul caz,
înainte ca Harry să aibă ocazia să protesteze.
— Mi-aţi spus… a început Harry, dar Jelks îi întorsese
deja spatele şi se îndepărta.
Harry era gata să fugă după el, când cei doi gardieni l-au
înşfăcat de mâini, i le-au tras în spate şi l-au încătuşat

409
 - JEFFREY ARCHER -

repede pe condamnat, înainte de a-l conduce către o uşă pe

care Harry nu o observase mai înainte.
S-a uitat înapoi şi l-a văzut pe Sefton Jelks strângându-i
mâna unui bărbat de vârstă mijlocie care evident îl felicita
pentru un lucru bine făcut. Unde mai văzuse Harry acea
figură? Şi apoi şi-a dat seama – trebuia să fie tatăl lui Tom
Bradshaw.

410
 - JEFFREY ARCHER -

2
Harry a fost condus neceremonios pe un coridor lung, slab
luminat şi a fost scos pe o uşă neînsemnată într-o curte
goală.
În mijlocul curţii era un autobuz galben, fără număr sau
vreun semn al destinaţiei. Un şofer musculos cu o puşcă
stătea lângă portieră şi i-a făcut semn lui Harry să se urce.
Gardienii l-au ajutat, în caz că se răzgândea.
Harry s-a aşezat şi s-a uitat posomorât pe fereastră la un
şir de condamnaţi care erau conduşi spre autobuz, unii
ţinându-şi capetele aplecate, în timp ce alţii, care evident mai
făcuseră acest drum, ţopăiau veseli. A presupus că nu va
mai dura mult până ce autobuzul va pleca spre destinaţie,
dar urma să înveţe prima lecţie dureroasă ca puşcăriaş: de
îndată ce ai fost condamnat, nimeni nu se mai grăbeşte.
Harry s-a gândit să-l întrebe pe unul dintre gardieni unde
mergeau, dar niciunul nu semăna cu un ghid turistic. S-a
întors speriat când cineva s-a trântit pe scaunul de lângă el.
Nu voia să se uite fix la noul camarad, dar cum omul s-a
prezentat imediat, Harry l-a privit mai atent.
— Mă cheamă Pat Quinn, a spus omul, cu un uşor accent
irlandez.
— Tom Bradshaw, a zis Harry, care ar fi dat mâna cu noul
său camarad dacă n-ar fi fost încătuşaţi amândoi.
Quinn nu arăta ca un criminal. Picioarele lui abia atingeau
pământul, aşa că, probabil, nu avea mai mult de un metru
şaizeci şi, în timp ce alţi prizonieri din autobuz erau fie
musculoşi, fie doar prea graşi, Quinn părea că putea fi
zburat de o pală de vânt. Părul lui roşu, subţire, începuse să
încărunţească, cu toate că nu părea să aibă mai mult de
patruzeci de ani,
— Eşti prima oară la puşcărie? a întrebat Quinn, sigur pe
el.
— Este aşa de evident? i-a spus Harry.
— Scrie pe faţa ta.
411
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce scrie pe faţa mea?

— Că habar n-ai ce se va întâmpla în continuare.
— Deci tu clar, nu eşti prima oară aici.
— Este a unsprezecea oară când mă aflu în acest autobuz,
sau poate a douăsprezecea oară.
Harry a râs pentru prima oară după mai multe zile.
— De ce eşti aici? I-a întrebat Quinn.
— Dezertare, a replicat Harry, fără să mai spună şi
altceva.
— Pe asta n-am mai auzit-o, a zis Quinn. Eu mi-am
dezertat trei neveste, dar nu m-au băgat la puşcărie pentru
asta.
— Nu mi-am părăsit nevasta, a spus Harry, gândindu-se la
Emma. Am dezertat din Marina Regală – vreau să zic din
marină.
— Şi cât ai primit pentru asta?
— Şase ani.
Quinn a fluierat printre cei doi dinţi pe care-i mai avea.
— Pare cam mult. Cine a fost judecătorul?
— Atkins, a spus Harry, supărat.
— Arnie Atkins? Te-ai pomenit cu judecătorul cel rău.
Dacă mai ajungi vreodată la proces, ai grijă să-ţi alegi un
judecător mai bun.
— Nu ştiam că poţi să-ţi alegi judecătorul.
— Nu poţi, a replicat Quinn, dar există căi de a-i evita pe
cei răi. Harry s-a uitat mai atent la tovarăşul lui, dar nu l-a
întrerupt. Există şapte judecători în circuit şi pe doi dintre ei
trebuie să-i eviţi cu orice preţ. Unul dintre ei este Arnie
Atkins. Nu are simţul umorului şi dă sentinţe lungi.
— Dar cum aş fi putut să-l evit? a întrebat Harry.
— Atkins conduce tribunalul de unsprezece ani aşa că,
dacă ar trebui să ajung în faţa lui, aş face un atac de
epilepsie şi gardienii m-ar duce la doctor.
— Eşti epileptic?

412
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, a spus Quinn, nu eşti atent. Părea exasperat, aşa

că Harry a tăcut. Până ce mi-aş fi revenit, ar fi trimis cazul
meu în faţa unui alt tribunal.
Harry a râs pentru a doua oară.
— Şi ai scăpa?
— Nu, nu întotdeauna, dar dacă mă aleg cu nişte gardieni
începători, am o şansă, deşi e din ce în ce mai greu să faci
aceeaşi figură de mai multe ori. Dar de data asta, nu m-am
obosit pentru că am fost dus la tribunalul al doilea, care este
teritoriul judecătorului Regan. E irlandez – ca şi mine, în caz
că n-ai observat – aşa că e mai probabil să dea unui
compatriot sentinţa minimă.
— Care a fost acuzaţia? l-a întrebat Harry.
— Sunt hoţ de buzunare, a declarat Quinn, de parcă ar fi
fost arhitect sau doctor. Sunt specializat vara la curse şi
iarna, în sălile de box, a explicat el. Dar n-am avut noroc în
ultimul timp pentru că mă cunoşteau prea mulţi intendenţi,
aşa că m-am mutat la metrou şi la autobuze, unde se câştigă
mai puţin şi este mai probabil să fii prins.
Harry avea multe să-l întrebe pe noul său profesor şi, ca
un student entuziast, se concentra pe întrebările care l-ar fi
ajutat să treacă examenul de admitere, destul de mulţumit
că acesta nu comentase nimic referitor la accentul lui.
— Ştii unde mergem? l-a întrebat.
— Lavenham sau Pierpoint, a spus Quinn. Depinde dacă
ieşim de pe autostradă la doisprezece sau paisprezece.
— Ai mai fost în vreuna dintre ele înainte? a întrebat el.
— La ambele, de mai multe ori, a spus Quinn, nepăsător.
Şi, înainte să întrebi, dacă ar exista un ghid turistic pentru
închisori, Lavenham ar căpăta o stea, iar Pierpoint ar fi
închisă.
— De ce nu-l întrebăm pe gardian la care închisoare ne
duc? a spus Harry, care voia să scape mai repede.
— Pentru că ne-ar spune greşit, doar ca să ne enerveze.
Dacă ajungem la Lavenham, singurul lucru care ar trebui să
te îngrijoreze ar fi în care bloc vei sta. Cum eşti boboc,

413
 - JEFFREY ARCHER -

probabil vei ajunge în blocul A, unde viaţa e mai uşoară. Cei

vechi, ca mine, suntem trimişi de obicei în blocul D, unde nu
există oameni mai tineri de treizeci de ani şi nimeni nu este
condamnat pentru violenţă, aşa că este ideal dacă vrei să stai
liniştit şi să-ţi termini sentinţa. Încearcă să eviţi B sau C –
sunt pline de nebuni şi de psihopaţi.
— Şi ce trebuie să fac ca să mă asigur că ajung în blocul
A?
— Spune-i celui de la recepţie că eşti un creştin pios, că
nu fumezi şi nu bei.
— Nu ştiam că ai voie să bei la închisoare, a spus Harry.
— Nu ai, tembelule, a comentat Quinn, dar dacă ştii să te
porţi, a adăugat el, frecându-şi degetul mare de arătător,
gardienii se transformă brusc în barmani. Nici măcar
prohibiţia nu-i opreşte.
— La ce trebuie să fiu atent în prima zi?
— Trebuie să te asiguri că primeşti slujba potrivită.
— Care sunt opţiunile?
— Curăţat, bucătărie, infirmerie, bibliotecă, grădinărit şi
capelă.
— Ce trebuie să fac ca să ajung la bibliotecă?
— Spune-le că ştii să citeşti.
— Şi tu ce le vei spune? a întrebat Harry.
— Că sunt bucătar calificat.
— Trebuie să fi fost interesant.
— Tot nu te-ai prins, nu? a spus Quinn. Nu sunt bucătar,
dar asta înseamnă că ajung întotdeauna la bucătărie, care e
cea mai bună slujbă din închisoare.
— De ce?
— Ţi se dă drumul afară din celulă înainte de micul dejun
şi nu te mai întorci până după prânz. E cald şi mănânci ce
vrei. Ah, mergem la Lavenham, a spus Quinn când autobuzul
ieşea de pe autostradă pe 12. Asta-i bine, pentru că acum nu
mai trebuie să răspund la întrebări tâmpite despre Pierpoint.
— Mai e ceva ce trebuie să ştiu despre Lavenham? a
întrebat Harry, fără să fie deranjat de sarcasmul lui Quinn,

414
 - JEFFREY ARCHER -

pentru că bănuia că vechiul puşcăriaş se distra învăţând un

astfel de elev silitor.
— Prea multe, a oftat el. Aminteşte-ţi doar să stai lângă
mine după ce ne înregistrează.
— Dar n-o să te trimită automat în blocul D?
— Nu dacă domnul Mason e de serviciu, a spus Quinn,
fără să explice.
Harry a reuşit să mai pună câteva întrebări înainte ca
autobuzul să se oprească lângă închisoare. De fapt, aflase
mai multe de la Quinn în două ore decât reuşise să afle de la
o duzină de seminare de la Oxford.
— Ţine-te de mine, a repetat Quinn când s-au deschis
porţile masive.
Autobuzul a intrat încet într-o curte părăginită care nu
văzuse niciodată un grădinar. S-a oprit în faţa unei clădiri
mari cu multe şiruri de ferestre murdare, de la care se
zăreau mai multe perechi de ochi.
Harry s-a uitat cum o duzină de gardieni au format un
coridor care conducea la intrarea în închisoare. Doi gardieni,
înarmaţi cu puşti, se aşezaseră lângă portierele autobuzului.
— Ieşiţi din autobuz câte doi, a anunţat unul dintre ei,
posomorât, cu un interval de cinci minute între fiecare
pereche. Nimeni nu se mişcă un centimetru dacă nu spun
eu.
Harry şi Quinn au rămas în autobuz încă o oră. Când au
ieşit în cele din urmă, Harry s-a uitat la zidurile înalte peste
care se întindeau colaci de sârmă ghimpată care înconjurau
întreaga clădire şi s-a gândit că nici măcar recordmanul
mondial la sărituri cu prăjina n-ar fi reuşit să scape din
Lavenham.
Harry l-a urmat pe Quinn în clădire, unde s-au oprit în
faţa unui ofiţer aşezat la o masă şi care purta o uniformă
albastră veche cu nasturi care nu străluceau. Arăta de parcă
ar fi executat deja o sentinţă pe viaţă în timp ce se uita la
lista cu nume de pe clipboard. A zâmbit când l-a văzut pe
următorul condamnat.

415
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine-ai venit înapoi, Quinn, a zis el. Nu vei găsi nimic

schimbat pe aici de când ai fost ultima oară.
Quinn a rânjit.
— Mă bucur şi eu să te văd pe tine, domnule Mason. Poate
vrei să te asiguri că unul dintre băieţi îmi duce bagajele în
camera mea obişnuită.
— Nu te obrăznici, Quinn, a spus Mason, altfel voi fi tentat
să-l anunţ pe doctor că nu eşti epileptic.
— Dar, domnule Mason, am un certificat medical care o
dovedeşte.
— Desigur că din aceeaşi sursă ca şi calificarea de
bucătar, a spus Mason, întorcându-şi atenţia spre Harry. Şi
tu cine eşti?
— Ăsta e amicul meu, Tom Bradshaw. Nu fumează, nu
bea, nu înjură şi nu scuipă, a spus Quinn înainte ca Harry
să aibă timp să zică şi el ceva.
— Bine-ai venit la Lavenham, Bradshaw, a spus Mason.
— Căpitanul Bradshaw, de fapt, a spus Quinn.
— Eram locotenent, a zis Harry. N-am fost niciodată
căpitan. Quinn a părut dezamăgit de protejatul lui.
— Un boboc? a întrebat Mason, privindu-l mai atent pe
Harry.
— Da, domnule.
— Te pun în blocul A. După ce faci duş şi-ţi iei hainele de
la magazie, domnul Hessler te va duce în celula trei-doi
şapte.
Mason a bifat ceva pe clipboard şi s-a întors spre un ofiţer
tânăr care stătea în spatele lui, cu un baston în mâna
dreaptă.
— Am vreo şansă să stau cu amicul meu? a întrebat
Quinn de îndată ce Harry a semnat în registru. La urma-
urmei, locotenentul Bradshaw ar putea avea nevoie de un
boţman.
— Eşti ultima persoană de care are nevoie, a spus Mason.
Harry era gata să spună ceva când hoţul s-a aplecat, a scos
un dolar împăturit dintr-o şosetă şi a strecurat-o într-o clipă

416
 - JEFFREY ARCHER -

în buzunarul lui Mason. Quinn va sta şi el în celula trei-doi-

şapte, i-a spus Mason tânărului ofiţer.
Chiar dacă Hessler a observat mişcarea, n-a comentat.
— Voi doi, urmaţi-mă, a fost tot ce a spus.
Quinn s-a luat după Harry înainte ca Mason să se
răzgândească.
Cei doi noi condamnaţi au fost escortaţi pe un coridor lung
verde, din cărămidă, până ce Hessler s-a oprit în faţa unei
camere mici de duş care avea două bănci înguste, din lemn,
fixate de perete, pline cu prosoape aruncate.
— Dezbrăcaţi-vă şi faceţi duş, a comandat Hessler.
Harry şi-a scos încet costumul, cămaşa crem şi cravata
dungată pe care domnul Jelks îl îndemnase să le poarte la
tribunal pentru a-l impresiona pe judecător. Nenorocirea era
că nu alesese judecătorul care trebuia.
Quinn era deja sub duş înainte ca Harry să-şi fi desfăcut
şireturile. A întors robinetul şi un firicel de apă a căzut pe
capul lui chel. A luat cojiţa de săpun de pe jos şi a început să
se spele. Harry a intrat sub jetul de apă rece din celălalt duş
şi Quinn i-a dat ce mai rămăsese din săpun.
— Aminteşte-mi să reclam conducerii, a spus Quinn luând
un prosop umed, nu mai mare ca o cârpă de vase şi
încercând să se şteargă.
Hessler continua să stea posomorât.
— Îmbrăcaţi-vă şi urmaţi-mă, a spus el, înainte ca Harry
să fi terminat să se săpunească.
Hessler i-a escortat din nou repede pe coridor, cu Harry pe
jumătate îmbrăcat, încă umed, în spatele lor. Nu s-au oprit
până ce nu au ajuns la o uşă dublă pe care scria MAGAZIE.
Hessler a bătut tare şi după o clipă uşa s-a deschis lăsând să
se vadă un ofiţer obosit, cu coatele pe tejghea, fumând un
trabuc făcut de mână. Ofiţerul a zâmbit când l-a văzut pe
Quinn.
— Nu sunt sigur că ultimul tău schimb de haine s-a întors
încă de la spălătorie, Quinn, a comentat el.

417
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci am nevoie de un schimb nou, domnule Newbold,

a spus Quinn, aplecându-se şi scoţând ceva din cealaltă
şosetă şi făcându-l să dispară fără urmă. Nu vreau mare
lucru, a adăugat el. O pătură, două cearşafuri din bumbac, o
pernă, o faţă de pernă… Ofiţerul a ales fiecare lucru din
rafturile din spatele lui şi le-a aşezat pe tejghea. Două
cămăşi, trei perechi de şosete, şase pantaloni, două
prosoape, o farfurie adâncă, una plată, un cuţit, o lingură, o
maşină de ras, o periuţă de dinţi şi un tub cu pastă de dinţi –
prefer Colgate.
Newbold n-a comentat nimic în timp ce mormanul lui
Quinn creştea din ce în ce mai mult.
— Mai vrei ceva? a întrebat el în cele din urmă de parcă
Quinn era un client fidel care urma să revină curând.
— Da, prietenul meu, locotenentul Bradshaw are nevoie de
aceleaşi lucruri şi cum este ofiţer şi gentleman, ai grijă să-i
dai ce-i mai bun.
Spre surprinderea lui Harry, Newbold a început să
construiască alt vraf, părând că alege cu grijă fiecare lucru şi
toate acestea mulţumită condamnatului care stătuse lângă el
în autobuz.
— Urmaţi-mă, a spus Hessler după ce Newbold şi-a
terminat treaba.
Harry şi Pat şi-au luat hainele şi au pornit pe coridor. S-au
oprit de mai multe ori, în timp ce ofiţerul de serviciu descuia
şi încuia uşile zăvorâte pe măsură ce se apropiau de celule.
Când au intrat în aripa lor, au fost întâmpinaţi de zarva a o
mie de condamnaţi.
Quinn a spus:
— Văd că suntem la etajul de sus, domnule Hessler, dar
nu vreau să iau liftul, am nevoie să fac mişcare.
Ofiţerul l-a ignorat şi şi-au continuat drumul printre
prizonierii care ţipau.
— Credeam că ai zis că asta e aripa liniştită, a zis Harry.

418
 - JEFFREY ARCHER -

— Înţeleg că domnul Hessler nu este unul dintre ofiţerii cei

mai populari, a şoptit Quinn chiar înainte să ajungă la celula
327.
Hessler a descuiat uşa grea de fier şi vechiul puşcăriaş a
intrat în căminul în care Harry urma să stea şase ani.
Harry a auzit uşa trântindu-se în urma lui. S-a uitat în
celulă şi a observat că nu exista clanţă pe interiorul uşii.
Două paturi, unul peste altul, un bazin din oţel prins de
perete, o masă din lemn, de asemenea prinsă de perete şi un
scaun din lemn. Ochii i s-au oprit în cele din urmă pe un vas
din metal aflat sub patul de jos. A crezut că i se face rău.
— Tu ai patul de sus, a spus Quinn, întrerupându-i
gândurile, pentru că eşti boboc. Dacă ies înaintea ta, te vei
muta în patul de jos şi noul coleg de celulă va lua patul de
sus. Eticheta închisorii, a explicat el.
Harry s-a urcat şi şi-a făcut încet patul, apoi, s-a întins şi
şi-a rezemat capul de perna tare, conştient că va dura până
ce va reuşi să adoarmă.
— Pot să te întreb ceva? i-a zis lui Quinn.
— Da, dar să nu mai vorbeşti până ce se aprind luminile
mâine-dimineaţă.
Harry şi-a amintit că Fisher îi spusese cam aceleaşi
cuvinte în prima noapte la St Bede’s.
— Mi-e clar că ai reuşit să strecori o sumă considerabilă,
aşa că de ce gardienii nu ţi-au confiscat-o când ai coborât
din autobuz?
— Pentru că, dacă ar fi făcut-o, i-a zis Quinn, niciun
puşcăriaş nu ar mai aduce bani vreodată şi tot sistemul s-ar
duce de râpă.

419
 - JEFFREY ARCHER -

3
Harry zăcea pe patul de sus şi se uita la tavanul vopsit în
alb pe care l-ar fi putut atinge cu degetele. Salteaua era plină
cu cocoloaşe şi perna era atât de tare încât nu reuşise să
doarmă decât câteva minute o dată.
Gândurile i s-au întors către Sefton Jelks şi la cât de uşor
fusese păcălit de bătrânul avocat. Scapă-mi fiul de acuzaţia
de asasinat, îl putea el auzi pe tatăl lui Bradshaw spunându-
i lui Jelks. Harry a încercat să nu se gândească la următorii
şase ani, de care domnului Bradshaw nu-i păsa. Oare
meritau 10.000 de dolari?
L-a dat uitării pe avocat şi şi-a întors gândurile către
Emma. Îi lipsea atât de mult şi ar fi dorit să-i scrie şi să-i
spună că trăia, dar ştia că nu ar fi putut. S-a întrebat ce
făcea ea oare într-o zi de toamna la Oxford. Cum progresa cu
studiile în primul ei an? Era curtată oare de alt bărbat?
Şi fratele ei, Giles, cel mai bun prieten al lui? Acum că
Marea Britanie era în război, se înrolase oare Giles să se
lupte cu nemţii? Dacă o făcuse, Harry s-a rugat să mai fie
încă în viaţă. A lovit marginea patului cu pumnul, supărat că
nu i se permisese să lupte şi el. Quinn nu mai vorbea,
presupunând că Harry suferea de „criza primei nopţi”.
Şi Hugo Barrington? Îl văzuse oare cineva de când
dispăruse în ziua în care Harry ar fi trebuit să se însoare cu
fiica lui? O fi găsit vreo cale să se strecoare înapoi în graţiile
familiei, acum când toţi credeau că Harry a murit? L-a
alungat pe Hugo din minte, încă nevrând să accepte
posibilitatea că acesta ar putea fi tatăl lui.
Când s-a gândit la mama lui, Harry a zâmbit, sperând că îi
vor folosi cei 10.000 de dolari pe care Jelks promisese că-i va
trimite când îi luase locul lui Tom Bradshaw. Cu mai mult de
2.000 de lire în bancă, Harry spera că ea va renunţa la slujba
de ospătăriţă la Grand Hotel şi va cumpăra căsuţa de la ţară
de care vorbea de mult, acesta fiind singurul lucru bun care
putea rezulta din această şaradă.
420
 - JEFFREY ARCHER -

Şi sir Walter Barrington, care-l tratase întotdeauna ca pe

un nepot? Dacă Hugo era tatăl lui Harry, atunci sir Walter
chiar era bunicul lui. Dacă era adevărat, atunci Harry va
moşteni domeniile familiei Barrington şi titlul şi va deveni cu
timpul sir Harry Barrington. Dar Harry nu numai că dorea ca
prietenul lui, Giles, fiul legitim al lui Hugo Barrington să
moştenească titlul, ci, şi mai important, era disperat să poată
dovedi că tatăl său adevărat era Arthur Clifton. Acest lucru îi
va permite să se însoare cu iubita sa Emma. Harry a încercat
să uite unde îşi va petrece următorii şase ani.

***

La ora şapte, o sirenă i-a trezit pe deţinuţii care munciseră

suficient ca să profite de o noapte de somn bun. Nu eşti în
închisoare când dormi, au fost ultimele cuvinte murmurate
de Quinn înainte de a adormi adânc şi a sforăi. Asta nu l-a
deranjat pe Harry. Ca sforăitor, unchiul lui, Stan, era mult
mai tare.
Harry şi-a pus în gând mai multe lucruri în timpul nopţii
lui lungi, lipsite de somn. Pentru ca să treacă mai uşor
timpul, „Tom” urma să fie un deţinut model, sperând că
sentinţa îi va fi redusă pentru bună purtare. Îşi va lua slujba
la bibliotecă şi va scrie un jurnal cu tot ce i se întâmplase
înainte de a fi condamnat şi ce se va întâmpla cât va sta în
spatele gratiilor. Se va menţine în formă, astfel încât dacă va
mai fi război în Europa, va putea să se înroleze chiar când va
fi eliberat.
Quinn era deja îmbrăcat atunci când Harry a coborât din
pat.
— Acum ce mai e? a întrebat Harry ca un şcolar în prima
zi a trimestrului.
— Micul dejun, a spus Quinn. Îmbracă-te, ia-ţi cana şi
farfuria şi ai grijă să fii pregătit când se descuie uşile. Dacă
întârzii câteva secunde, unii gardieni au o deosebită plăcere
să-ţi trântească uşa în faţă. Harry a început să-şi tragă

421
 - JEFFREY ARCHER -

pantalonii. Şi nu vorbi în timp ce mergi către cantină, a

adăugat Quinn. Atragi atenţia asupra ta şi îi enervezi pe cei
mai vechi. De fapt, nu vorbi cu nimeni pe care nu-l cunoşti
până în al doilea an.
Harry ar fi râs, dar nu era sigur dacă Quinn glumea sau
nu. A auzit o cheie învârtindu-se în broască şi uşa celulei s-a
deschis. Quinn a ţâşnit ca din puşcă, cu Harry la un pas în
urmă. S-au alăturat unui şir lung de prizonieri tăcuţi care
traversau pasarela printre uşile deschise ale celulelor şi
coborau o scară spiralată până la parter unde li se alăturau
celorlalţi deţinuţi la micul dejun.
Şirul s-a oprit cu mult înainte de a ajunge la cantină.
Harry s-a uitat la bucătarii cu şorţuri albe care stăteau în
spatele plitei. Un gardian cu o haină lungă, albă şi un baston
îi urmărea, asigurându-se că nimeni nu primeşte o porţie în
plus.
— Cât mă bucur să vă revăd, domnule Siddell, i-a spus
Pat, liniştit gardianului când au ajuns în faţă.
Cei doi au dat mâna de parcă erau vechi prieteni. De data
aceasta, Harry n-a reuşit să zărească bani care-şi schimbau
posesorul, dar o încuviinţare din cap a domnului Siddell a
dat de înţeles că se încheiase un târg.
Quinn a avansat în lungul şirului, iar farfuria i-a fost
umplută cu un ou omletă cu gălbenuşul tare, un morman de
cartofi mai mult negri decât albi şi cele două felii de pâine
veche reglementare. Harry l-a ajuns din urmă când primea
cana de cafea fierbinte. Bucătarii au părut nedumeriţi când
Harry le-a mulţumit, de parcă ar fi fost un invitat la un ceai
parohial.
— La naiba, a zis el, când a ajuns la ultimul bucătar. Mi-
am uitat cana în celulă.
Bucătarul i-a umplut ceaşca lui Quinn până sus.
— Data viitoare să n-o mai uiţi, i-a spus colegul de celulă
lui Harry.
— Nu mai vorbiţi la coadă! a ţipat Hessler, lovindu-şi cu
bastonul mâna înmănuşată.

422
 - JEFFREY ARCHER -

Quinn l-a condus pe Harry la capătul unei mese lungi şi s-

a aşezat pe bancă în faţa lui. Harry era atât de flămând încât
a devorat toată mâncarea din farfurie, inclusiv cel mai gras
ou pe care-l mâncase vreodată. S-a gândit chiar să lingă şi
farfuria, dar şi l-a amintit pe prietenul lui, Giles, în prima zi
la şcoală.
Când Harry şi Pat şi-au terminat micul dejun de cinci
minute, au fost escortaţi înapoi pe scara spiralată până la
etajul de sus. De îndată ce uşa celulei s-a închis, Quinn şi-a
spălat farfuria şi cana şi le-a aranjat sub pat.
— Când trăieşti într-o cameră de trei pe doi ani de-a
rândul, ajungi să foloseşti fiecare centimetru liber, i-a
explicat el. Harry i-a urmat exemplul şi s-a întrebat doar cât
va mai dura înainte de a putea să-l înveţe el pe Quinn ceva.
— Acum ce urmează? a întrebat Harry.
— Împărţirea sarcinilor, a spus Quinn. Eu mă voi alătura
lui Siddell la bucătărie, dar mai trebuie să ne asigurăm că şi
tu ajungi la bibliotecă. Şi asta depinde de ofiţerul de serviciu.
Nenorocirea este că am cam rămas fără bani.
Imediat ce Quinn a terminat de vorbit, uşa celulei s-a
deschis şi Hessler a apărut în prag, lovindu-şi cu bastonul
mâna înmănuşată.
— Quinn, a spus el, du-te imediat la bucătărie. Bradshaw,
la staţia nouă şi alătură-te celorlalţi spălători. Poţi să mergi
la bibliotecă marţi, joi şi duminică între şase şi şapte, ca toţi
ceilalţi deţinuţi. E clar? Harry a încuviinţat. Nu mai eşti
ofiţer, Bradshaw, eşti doar un deţinut ca toţi ceilalţi. Şi nu
pierde vremea crezând că mă poţi mitui, a mai spus el,
înainte de a se duce spre celula alăturată.
— Hessler este unul dintre puţinii ofiţeri pe care nu-i poţi
mitui, a şoptit Quinn. Singura ta speranţă acum este domnul
Swanson, directorul. Aminteşte-ţi doar că el se crede
intelectual, ceea ce înseamnă probabil că poate să citească şi
cuvintele mai lungi. Mai este şi baptist fundamentalist.
Aleluia!
— Şi când voi avea ocazia să-l văd? a întrebat Harry.

423
 - JEFFREY ARCHER -

— Oricând. Asigură-te doar să ştie că vrei să lucrezi la

bibliotecă, pentru că fiecare condamnat nu are dreptul decât
la cinci minute cu el.
Harry s-a trântit înapoi pe scaunul din lemn şi şi-a pus
capul în mâini. Dacă n-ar fi fost vorba de cei 10.000 de dolari
pe care Jelks promisese că-i va trimite mamei lui, şi-ar fi
folosit cele cinci minute spunându-i directorului adevărul
despre modul în care ajunsese la Lavenham.
— Între timp, voi face tot ce pot ca să te aduc la bucătărie,
a mai spus Quinn. Poate nu e ceea ce ai sperat, dar e mai
bine decât să faci curăţenie prin celule.
— Mulţumesc, i-a zis Harry.
Quinn a fugit la bucătărie, fără să aibă nevoie de alte
lămuriri. Harry a coborât scările şi s-a dus să caute postul
nouă.
Doisprezece oameni, toţi boboci, stăteau împreună,
aşteptând instrucţiuni. Iniţiativele nu erau bine văzute la
Lavenham – miroseau a rebeliune sau la ideea că un
condamnat putea fi mai deştept decât un ofiţer.
— Luaţi câte o găleată, umpleţi-o cu apă şi luaţi-vă şi un
mop, a spus Hessler. I-a zâmbit lui Harry când i-a bifat
numele pe clipboard. Pentru că ai ajuns ultimul jos,
Bradshaw, vei munci la closete în următoarea lună.
— Dar n-am ajuns ultimul jos, a protestat Harry.
— Ba eu cred că da, a spus Hessler, zâmbind în
continuare.
Harry şi-a umplut găleata cu apă rece şi a luat un mop.
Nu era nevoie să i se spună în ce direcţie s-o ia pentru că
putea mirosi latrinele de la trei metri. I s-a făcut rău înainte
de a intra în sala mare, pătrată, cu treizeci de găuri în podea.
S-a ţinut cu mâna de nas, dar trebuia să iasă întruna afară
ca să poată respira. Hessler stătea puţin mai departe,
râzând.
— Te vei obişnui, Bradshaw, a spus el, după o vreme.

424
 - JEFFREY ARCHER -

Lui îi părea rău că mâncase atât de mult la micul dejun pe

care-l vomitase după câteva minute. După o oră a auzit un
ofiţer strigându-i numele:
— Bradshaw!
Harry a ieşit împleticindu-se de la latrine, alb ca varul.
— Eu sunt, a spus el.
— Directorul vrea să te vadă, aşa că mişcă-te.
Harry a început să respire mai uşor cu fiecare pas pe care-
l făcea şi, când a ajuns la biroul directorului, se simţea
aproape uman.
— Aşteaptă până ce eşti chemat, i-a spus ofiţerul.
Harry s-a aşezat pe un loc liber lângă alţi doi prizonieri
care s-au îndepărtat repede. Nu-i putea învinui. A încercat
să-şi adune gândurile în timp ce condamnaţii noi intrau şi
ieşeau din birou. Quinn avusese dreptate, interviurile durau
cam cinci minute, unele chiar mai puţin. Harry nu-şi putea
permite să piardă nici măcar o secundă din timpul său.
— Bradshaw, a spus ofiţerul şi i-a deschis uşa.
A stat într-o parte în timp ce Harry intra în birou. Harry s-
a decis să nu stea prea aproape de domnul Swanson şi a
rămas la câţiva paşi de biroul mare, acoperit cu piele. Deşi
directorul stătea pe scaun, Harry a observat că nu era în
stare să-şi încheie nasturele din mijloc al jachetei sale sport.
Părul era cănit într-o încercare de a părea mai tânăr, dar
reuşea doar să-l facă să pară puţin ridicol. Ce spunea Brutus
de vanitatea lui Cezar? Oferă-i ghirlande şi admiră-l ca pe un
zeu şi aceasta îi va aduce pierzania.
Swanson a deschis dosarul lui Harry şi l-a analizat câteva
clipe înainte de a se uita la el.
— Văd că ai fost condamnat la şase ani pentru dezertare.
N-am mai văzut-o pe asta, a recunoscut el.
— Da, domnule, a spus Harry, care nu dorea să piardă din
timpul lui preţios.
— Nu te obosi să-mi spui că eşti nevinovat, a continuaţi
Swanson, pentru că doar unul dintr-o mie este aşa, deci
sorţii sunt împotriva ta. Harry a zâmbit. Dar dacă-ţi ţii nasul

425
 - JEFFREY ARCHER -

curat – Harry s-a gândit la latrine – şi nu ne dai bătăi de cap,

nu văd de ce ar trebui să stai aici toată perioada.
— Mulţumesc, domnule.
— Eşti interesat de ceva în mod special? a întrebat
Swanson, părând complet neatent.
— De arte plastice şi de cor, domnule.
Directorul s-a uitat neîncrezător la Harry, bănuindu-l că
îşi bătea joc de el. I-a arătat o pancartă atârnată pe perete în
spatele lui şi a întrebat;
— Poţi să-mi spui ce urmează, Bradshaw?
Harry a studiat citatul brodat: Îmi voi ridica ochii spre
dealuri. I-a mulţumit în gând domnişoarei Eleanor E.
Monday pentru orele petrecute la cor:
— De unde îmi vine ajutorul, zice Domnul. Psalmul o sută
douăzeci şi doi.
Directorul a zâmbit.
— Spune-mi, Bradshaw, care sunt scriitorii tăi preferaţi?
— Shakespeare, Dickens, Austen, Trollope şi Thomas
Hardy.
— Niciunul dintre compatrioţi nu este suficient de bun
pentru tine?
Harry ar fi vrut să înjure pentru că făcuse o astfel de
greşeală. S-a uitat la biblioteca pe jumătate plină a
directorului.
— Ba da, a spus el. Îi consider pe F. Scott Fitzgerald,
Hemingway şi O. Henry cei mai buni scriitori, dar cred că
Steinbeck este cel mai mare scriitor modern american. A
sperat că pronunţase corect numele. S-a gândit să citească
Oameni şi şoareci înainte de a se întoarce în biroul
directorului.
Zâmbetul a revenit pe buzele directorului.
— La ce muncă te-a trimis Hessler? a întrebat el.
— La curăţenie, deşi mi-ar fi plăcut să lucrez la bibliotecă,
domnule.
— Zău? a spus directorul. Atunci trebuie să văd dacă este
vreun loc liber.

426
 - JEFFREY ARCHER -

Şi-a notat ceva pe agenda din faţa lui.

— Mulţumesc, domnule.
— Dacă este, vei fi informat azi, mai târziu, a spus
directorul, închizând agenda.
— Mulţumesc, domnule, a repetat Harry.
A plecat repede, conştient că stătuse mai mult de cinci
minute.
De îndată ce a ieşit pe coridor, ofiţerul de gardă l-a
escortat înapoi în aripa lui. Harry a fost mulţumit că Hessler
nu se vedea pe nicăieri şi spălătorii ajunseseră deja la etajul
al doilea când li s-a alăturat.
Cu mult înainte de sunetul sirenei pentru prânz, Harry era
rupt de oboseală. S-a alăturat cozii din faţa plitei şi l-a găsit
pe Quinn în spatele tejghelei, servindu-şi colegii deţinuţi. Pe
farfuria lui Harry au aterizat un morman mare de cartofi
prăjiţi şi carne fiartă prea mult. S-a aşezat singur la o masă
lungă şi a început să ciugulească. Se temea că, dacă Hessler
va apărea după-masă, va fi expediat înapoi la latrine şi tot
acolo îi va ajunge şi prânzul.
Hessler nu era de gardă când Harry a revenit la muncă şi
un alt ofiţer a trimis alt boboc la latrine. Harry şi-a petrecut
după-masa măturând coridoarele şi golind coşurile de gunoi.
Singurul lui gând era dacă directorul dăduse ordin să fie
mutat la bibliotecă.
Când Quinn s-a întors în celula lor seara, expresia lui i-a
dat de înţeles lui Harry că nu i se va alătura prietenului său.
— Era doar un loc ca spălător de vase.
— Bun şi acela, a zis Harry.
— Dar când domnul Siddell te-a propus, Hessler a zis nu.
Cică trebuie să ai cel puţin trei luni ca om de serviciu înainte
de a fi mutat la bucătărie.
— Dar ce are omul acesta? a întrebat Harry, disperat.
— Se zvoneşte că a vrut să se înroleze ca ofiţer în Marină,
dar a picat la examenul de la bord şi a trebuit să se
mulţumească cu postul din închisoare. Aşa că locotenentul
Bradshaw trebuie să sufere consecinţele.

427
 - JEFFREY ARCHER -

4
Harry şi-a petrecut următoarele douăzeci şi nouă de zile
curăţând latrinele din blocul A şi abia când a apărut alt
boboc, Hessler l-a eliberat de îndatoririle sale şi a început să
chinuie pe altcineva.
— Afurisitul ăsta e psihopat, a spus Quinn. Siddell tot te
vrea la bucătărie, dar Hessler se opune. Harry n-a comentat.
Dar n-am numai veşti rele, a continuat Quinn, pentru că
tocmai am auzit că Andy Savatori, ajutorul de bibliotecar, va
fi eliberat condiţionat. Va ieşi de aici luna viitoare şi, chiar
mai bine, nimeni nu pare să vrea locul lui.
— Deakins l-ar vrea, a mormăit Harry. Deci ce trebuie să
fac ca să-l primesc?
— Nimic. De fapt, încearcă să dai impresia că nu te
interesează şi stai departe de Hessler, pentru că ştim că
directorul e de partea ta.
Luna următoare a trecut cu greu, fiecare zi părând mai
lungă decât ziua anterioară. Harry a vizitat biblioteca în
fiecare marţi, joi şi duminică de la şase la şapte, dar Max
Lloyd, şeful bibliotecii nu i-a dat de înţeles că-l avea în vedere
pentru post. Savatori, ajutorul lui, îşi ţinea gura închisă, cu
toate că ştia sigur ceva.
— Nu cred că Lloyd mă vrea pe mine ca ajutor, a spus
Harry după stingere, într-o seară.
— Lloyd nu are niciun cuvânt de spus, a zis Quinn.
Directorul decide.
Dar Harry nu era convins.
— Cred că Hessler şi Lloyd complotează împreună ca să
nu primesc locul.
— Devii para… cum se zice? a comentat Quinn.
— Paranoic.
— Mda, asta devii, nu că aş şti prea bine ce înseamnă.
— Cel care suferă de bănuieli nejustificate, a explicat
Harry.
— N-aş fi putut s-o spun mai bine nici eu!
428
 - JEFFREY ARCHER -

Harry nu era convins că bănuielile lui erau nefondate şi,

după o lună, Savatori l-a luat într-un colţ şi i-a confirmat
cele mai rele temeri.
— Hessler i-a oferit trei deţinuţi directorului pentru post şi
numele tău nu este pe listă.
— Atunci asta e, a zis Harry, lovindu-se peste picior, voi
rămâne la curăţenie pentru tot restul zilelor.
— Nu neapărat, a comentat Savatori. Vino pe la mine cu o
zi înainte să fiu eliberat.
— Dar atunci va fi prea târziu.
— Nu cred, a spus Savatori, fără să-i mai explice. Între
timp, studiază fiecare pagină din asta cu mare atenţie.
I-a dat lui Harry o carte grea, legată în piele, care rareori
părăsea biblioteca.

***

Harry s-a aşezat pe patul de sus şi a deschis manualul

pentru închisori de 273 de pagini. Înainte de a ajunge la
pagina a şasea, a început să-şi ia notiţe. Cu mult înainte de a
începe să citească tomul a doua oară, începuse să-şi facă un
plan.
Ştia că programarea va fi critică şi că ambele acte vor
trebui să fie repetate, mai ales că se va afla pe scenă la
ridicarea cortinei. A acceptat faptul că nu va putea să-şi
execute planul înainte de eliberarea lui Savatori, cu toate că
fusese numit deja un nou ajutor de bibliotecar.
Când Harry a efectuat repetiţia finală în celulă, Quinn i-a
spus că nu era numai paranoic, ci şi nebun pentru că, l-a
asigurat el, al doilea spectacol al său va fi la carceră.

***

Directorul îşi efectua turul lunar al fiecărui bloc luni-

dimineaţa, aşa că Harry ştia că trebuie să aştepte trei
săptămâni după eliberarea lui Savatori, înainte ca acesta să

429
 - JEFFREY ARCHER -

reapară în blocul A. Swanson urma de fiecare dată acelaşi

traseu şi condamnaţii ştiau că, dacă ţineau la pielea lor,
trebuiau să dispară la venirea sa.
Când Swanson a apărut la etajul de sus al blocului A în
acea luni-dimineaţă, Harry îl aştepta cu mopul în mână.
Hessler mergea în urma directorului, fluturându-şi bastonul
ca să dea de înţeles că, dacă Bradshaw ţinea la viaţa lui, era
bine să stea deoparte. Dar Harry nu s-a mişcat aşa că
directorul a fost nevoit să se oprească.
— Bună dimineaţa, domnule director, a spus Harry, de
parcă s-ar fi întâlnit în fiecare zi.
Swanson a fost surprins să dea peste un deţinut într-unul
dintre tururile sale şi chiar şi mai surprins când acesta i-a
vorbit. L-a privit pe Harry mai atent.
— Bradshaw, nu-i aşa?
— Aveţi o memorie bună, domnule.
— Îmi amintesc şi interesul tău pentru literatură. Am fost
surprins când ai refuzat locul de ajutor de bibliotecar.
— Nu mi s-a oferit niciodată acel loc, a spus Harry. Dacă
mi s-ar fi oferit, l-aş fi acceptat imediat, a mai zis el, ceea ce,
evident, l-a surprins pe director.
Întorcându-se către Hessler, Swanson i-a spus:
— Mi-ai zis că Bradshaw a refuzat postul.
Harry s-a repezit înainte ca Hessler să apuce să răspundă.
— A fost probabil greşeala mea, domnule. Nu mi-am dat
seama că trebuie să faci o cerere pentru a ocupa acel loc.
— Înţeleg, a spus directorul. Ei, asta explică totul. Şi pot
să-ţi spun, Bradshaw, că omul nou-numit nu ştie diferenţa
dintre Pluto şi Platon.
Harry a izbucnit în râs. Hessler a rămas îmbufnat.
— O analogie bună, domnule, a spus Harry, în timp ce
directorul încerca să plece.
Dar Harry nu terminase. A crezut că Hessler va exploda
când a scos un plic din haină şi i l-a dat directorului.
— Ce-i asta? a întrebat Swanson, bănuitor.

430
 - JEFFREY ARCHER -

— O cerere oficială către consiliul de administraţie când

aceştia îşi vor face vizita trimestrială în joia următoare, care
este dreptul meu statutar conform articolului treizeci şi doi
din codul penal. Am trimis o copie şi avocatului meu,
domnul Sefton Jelks.
Pentru prima oară, directorul a părut speriat. Hessler abia
putea să se stăpânească.
— Vei depune o plângere? a întrebat directorul, precaut.
Harry s-a uita fix la Hessler înainte să răspundă.
— Conform statutului unu-unu-şase, este dreptul meu să
nu dezvălui niciunui membru al personalului închisorii ceea
ce vreau să comunic consiliului după cum sunt sigur că ştiţi,
domnule director.
— Da, desigur, Bradshaw, a spus directorul, agitat.
— Dar am intenţia, printre altele, să informez consiliul
despre importanţa pe care o acordaţi includerii literaturii şi
religiei în viaţa noastră zilnică.
Harry s-a dat deoparte ca să-l lase pe director să-şi
continue drumul.
— Mulţumesc, Bradshaw, a spus acesta. Este foarte
frumos din partea ta.
— Ne mai vedem noi, Bradshaw, a şuierat Hessler.
— De abia aştept, a spus Harry, suficient de tare ca să
audă domnul Swanson.

***

Confruntarea lui Harry cu directorul a fost principalul

subiect de conversaţie printre deţinuţi la coada de la masă şi,
când Quinn s-a întors în acea seară mai târziu de la
bucătărie, l-a avertizat că se zvonea că, de îndată ce se vor
stinge luminile, Hessler îl va omorî.
— Nu cred, a spus Harry, calm. Ştii, dacă te uiţi la tirani
pe cealaltă parte, îţi vei da seama că sunt de fapt nişte laşi.
Quinn n-a părut convins.

431
 - JEFFREY ARCHER -

Lui Harry nu i-a trebuit mult să dovedească faptul că avea

dreptate pentru că, atunci când s-au stins luminile, uşa
celulei s-a deschis şi Hessler a intrat, fluturându-şi bastonul.
— Quinn, afară, a spus el, fără să-şi ia ochii de la Harry.
De îndată ce irlandezul a ieşit pe pasarelă, Hessler a închis
uşa celulei şi a spus:
— De abia aşteptam această zi, Bradshaw. Eşti pe punctul
de a afla câte oase ai în corp.
— Nu cred, domnule Hessler, a spus Harry, fără să se
mişte.
— Şi ce crezi că te va salva? a întrebat Hessler, înaintând.
Directorul nu este aici să te apere de data aceasta.
— Nu am nevoie de director, a spus Harry. Nu dacă sunteţi
propus pentru promovare, a mai zis el, uitându-se la Hessler.
Am informaţii de încredere că veţi apărea în faţa următorului
consiliu de administraţie în joia următoare, la ora două.
— Şi ce-i cu asta? a întrebat Hessler, acum la mai puţin de
treizeci de centimetri depărtare.
— Este evident că aţi uitat că eu mă voi adresa consiliului
de administraţie la ora zece în acea zi. Unul sau doi dintre
membri ar putea să se întrebe de ce mi-au fost rupte atâtea
oase după ce am îndrăznit să discut cu directorul.
Hessler a lovit patul cu bastonul, la doar câţiva centimetri
de faţa lui Harry, dar acesta nici n-a clipit.
— Desigur, a continuat Harry, este posibil să doriţi să
rămâneţi ofiţer de pază în închisoare pentru tot restul vieţii,
dar mă îndoiesc oarecum, pentru că nici măcar
dumneavoastră n-aţi fi atât de prost încât să vă distrugeţi
orice şansă de avansare.
Hessler a ridicat iar bastonul, dar a ezitat când Harry a
scos o carte groasă de sub pernă.
— Am făcut o listă completă cu toate regulamentele pe
care le-aţi încălcat în această lună, domnule Hessler, şi pe
unele de mai multe ori. Cred că celor din consiliu li se va
părea o lectură interesantă. În această seară voi mai adăuga
încă doua delicte; să fiţi singur în celulă cu un deţinut în

432
 - JEFFREY ARCHER -

timp ce uşa este încuiată, statut patru-unu-nouă, şi

ameninţarea unui deţinut care nu poate să se apere, statut
cinci-unu-doi. Hessler s-a dat un pas înapoi. Dar cred că
ceea ce va influenţa cel mai mult consiliul când vor lua în
considerare promovarea dumneavoastră, va fi întrebarea de
ce aţi fost obligat să părăsiţi Marina atât de repede. Hessler
s-a albit la faţă. Desigur, nu pentru că aţi căzut la examenul
de ofiţeri.
— Cine a trăncănit? a spus Hessler, abia şoptit.
— Unul dintre foştii dumneavoastră colegi care, din
nefericire, a ajuns aici. V-aţi asigurat că-şi ţine gura închisă
dându-i postul de ajutor de bibliotecar. Vreau şi eu acelaşi
lucru.
Harry i-a înmânat munca sa din ultima lună lui Hessler,
oprindu-se ca să permită ca ultima informaţie să fie înţeleasă
bine, după care a adăugat:
— Îmi voi ţine gura închisă până ce voi fi eliberat – doar,
desigur, dacă nu-mi daţi vreun motiv să n-o fac. Şi dacă mă
mai atingeţi, chiar numai cu un deget, veţi zbura din
serviciul acesta mai repede decât aţi fost zburat din Marină.
M-aţi înţeles? Hessler a încuviinţat pe tăcute. De asemenea,
dacă vă mai vine ideea să chinuiţi alţi boboci nefericiţi,
înţelegerea cade. Şi acum, ieşiţi din celula mea.

433
 - JEFFREY ARCHER -

5
Când Lloyd s-a ridicat să-l întâmpine la ora nouă în prima
sa dimineaţă ca ajutor de bibliotecar, Harry şi-a dat seama
că-l văzuse până atunci doar aşezat. Lloyd era mai înalt
decât crezuse, cu mult peste un metru optzeci. În ciuda
mâncării nesănătoase din închisoare, era bine făcut şi era
unul dintre deţinuţii care se bărbiereau în fiecare dimineaţă.
Cu părul său negru, dat pe spate, semăna cu un star
vârstnic de matineuri şi nu cu cineva care ispăşea o sentinţă
de cinci ani pentru fraudă. Quinn nu ştia exact ce făcuse,
ceea ce însemna că doar directorul îi cunoştea istoria. Iar
regula din puşcărie era simplă: dacă un deţinut nu spunea
de bunăvoie pentru ce era închis, nu întrebai.
Lloyd i-a prezentat lui Harry programul zilnic, pe care
ajutorul l-a şi învăţat până ce au coborât la cină în acea
seară. În zilele care au urmat, Harry a continuat să-l întrebe
pe Lloyd despre unele probleme cum ar fi cărţile care nu erau
înapoiate la timp, amenzi şi invitarea deţinuţilor să-şi doneze
cărţile bibliotecii când erau eliberaţi, lucruri la care Lloyd
nici nu se gândise. Majoritatea răspunsurilor lui Lloyd erau
monosilabice, aşa că Harry i-a permis în cele din urmă să se
întoarcă pe scaunul său de la pupitru, bine ascuns în spatele
unui exemplar din New York Times.
Deşi erau aproape o mie de deţinuţi închişi la Lavenham,
mai puţin de unul din zece dintre ei ştia să citească şi să
scrie şi nici măcar aceştia nu se oboseau să viziteze
biblioteca marţi, joi sau sâmbătă.
Harry a descoperit repede că Max Lloyd era şi leneş şi
viclean. Nu părea să-i pese de iniţiativele ajutoarelor sale,
atât timp cât nu-i cereau lui o muncă suplimentară.
Sarcina de bază a lui Lloyd era să aibă la îndemână un
ibric cu cafea în cazul în care apărea vreun ofiţer. De îndată
ce unul dintre exemplarele directorului din New York Times
din ziua precedentă ajungea la bibliotecă, Lloyd se tolănea la
biroul său pentru tot restul dimineţii. Mai întâi studia
434
 - JEFFREY ARCHER -

prezentările cărţilor şi, după ce termina cu acestea, îşi

întorcea atenţia către reclame, apoi spre ştiri, şi, în cele din
urmă, către sport. După-prânz, începea cuvintele
încrucişate, pe care Harry le completa în dimineaţa
următoare.
Când ziarul ajungea la Harry, era deja vechi de două zile.
El începea întotdeauna cu ştirile internaţionale pentru că
dorea să afle cum progresa războiul în Europa. Aşa a aflat de
căderea Franţei şi, după câteva luni, de demisia lui Neville
Chamberlaine din postul de prim-ministru şi de înlocuirea sa
cu Winston Churchill. Nu că ar fi fost preferatul multora, cu
toate că Harry nu putea uita discursul lui Churchill când le
dăduse premiile la liceul din Bristol. Nu se îndoia că Marea
Britanie era condusă de cine trebuia. Din când în când,
Harry blestema faptul că era ajutor de bibliotecar într-o
închisoare americană şi nu un ofiţer în Marina Regală
Britanică.
În ultimele ore ale zilei, când nici măcar Harry nu găsea
nimic nou de făcut, îşi ţinea jurnalul la zi.

***

I-a luat lui Harry mai mult de o lună să organizeze cărţile

din bibliotecă în categoriile corecte: mai întâi cele de ficţiune,
apoi cele de nonficţiune. În a doua lună, le-a împărţit în
categorii mai restrânse, astfel încât deţinuţii să nu-şi piardă
timpul căutând singurele trei cărţi de tâmplărie care existau.
I-a explicat lui Lloyd că, atunci când era vorba de cărţile de
nonficţiune, categoria era mai importantă decât numele
autorului. Lloyd a dat din umeri.
Duminica-dimineaţa, Harry împingea căruciorul bibliotecii
prin cele patru blocuri, luând cărţile citite de la deţinuţi,
dintre care unele nu mai fuseseră aduse înapoi de mai mult
de un an. Se aşteptase ca unii dintre deţinuţii mai vechi din
blocul D să-i poarte pică, chiar să fie ofensaţi, dar toţi

435
 - JEFFREY ARCHER -

doriseră să-l întâlnească pe cel care făcuse ca Hessler să fie

transferat la Pierpoint.
După interviul din faţa consiliului, lui Hessler îi fusese
oferit postul de ofiţer principal la Pierpoint, iar el acceptase
promovarea pentru că aşa se afla mai aproape de oraşul în
care locuia. Cu toate că Harry nu spusese că ar fi avut vreo
legătură cu transferul lui Hessler, Quinn povestise altceva
deţinuţilor până ce povestea lui se transformase în legendă.
În timpul excursiilor prin blocuri în căutarea cărţilor
dispărute, Harry afla adesea anecdote pe care le înregistra
seara în jurnalul său.
Directorul apărea din când în când prin bibliotecă, mai
ales pentru că atunci când Harry fusese în faţa consiliului,
prezentase atitudinea lui Swanson legată de instruirea
deţinuţilor ca îndrăzneaţă, plină de imaginaţie şi de
prevedere. Lui Harry nu-i venea să creadă cât de multă
flatare nemeritată era directorul fericit să accepte.
După primele trei luni, împrumuturile de cărţi ajunseseră
la 14 la sută. Când Harry l-a întrebat pe director dacă putea
ţine un curs de citire seara, Swanson a ezitat o clipă, dar a
cedat când Harry a repetat cuvintele îndrăzneală, imaginaţie
şi prevedere.
Doar trei deţinuţi au apărut la prima oră a lui Harry şi
unul dintre ei era Pat Quinn, care ştia deja să scrie şi să
citească. Dar, la sfârşitul lunii următoare, clasa ajunsese la
şaisprezece elevi, dintre care mulţi ar fi făcut orice ca să iasă
din celule câte o oră seara. Însă Harry a mai avut câteva
succese remarcabile printre deţinuţii mai tineri, ceea ce-i
amintea că doar pentru că nu fuseseşi la şcoala „potrivită”,
nu însemna că erai prost – sau invers, după cum i-a explicat
Quinn.
În ciuda tuturor activităţilor noi iniţiate de Harry, tot mai
avea timp liber, aşa că s-a hotărât să citească două cărţi noi
în fiecare săptămână. După ce a cucerit câţiva clasici
americani din bibliotecă, şi-a întors atenţia către romanele
poliţiste, de departe cea mai populară categorie printre colegii

436
 - JEFFREY ARCHER -

săi deţinuţi şi care ocupau şapte dintre cele nouăsprezece

rafturi ale bibliotecii.
Lui Harry îi plăcuse întotdeauna Arthur Conan Doyle şi de
abia aştepta să-i citească pe rivalii săi americani. A început
cu Un duo formidabil de Erle Stanley Gardner, după care şi-a
îndreptat atenţia către Somnul de veci a lui Raymond
Chandler. S-a simţit vinovat pentru că-i plăceau aşa de mult.
Ce ar fi zis domnul Holcombe?
În ultima oră înainte de închiderea bibliotecii, Harry îşi
aducea jurnalul la zi. A fost surprins într-o seară când Lloyd,
după ce şi-a terminat ziarul, a întrebat dacă poate să-l
citească. Harry ştia că Lloyd fusese agent literar în New York
când fusese liber şi de aceea primise slujba la bibliotecă.
Uneori pomenea numele scriitorilor pe care-i reprezentase,
majoritatea cărora îi erau necunoscuţi lui Harry. Lloyd a
spus doar o dată cum de ajunsese la Lavenham, cu ochii pe
uşă, ca să fie sigur că nu mai auzea şi altcineva.
— Puţin ghinion, a explicat Lloyd. Am investit cu bună
credinţă nişte bani ai clienţilor mei la bursă şi când lucrurile
n-au mers conform planului, am fost acuzat.
Când Harry i-a repetat povestea lui Quinn în aceeaşi
noapte, acesta şi-a ridicat ochii la cer.
— Mai curând a cheltuit banii pe nişte mârţoage leneşe şi
pe nişte dame iuţi.
— Atunci de ce mi-a dat atâtea detalii, a întrebat Harry,
când n-a spus nimănui altcuiva de ce este aici?
— Uneori eşti tare naiv, a spus Quinn. Cu tine ca mesager,
Lloyd ştie că are mai multe şanse ca noi, ceilalţi, să-i credem
povestea. Doar asigură-te că nu faci afaceri cu omul acesta,
pentru că are câte şase degete la fiecare mână – o expresie a
unui hoţ de buzunare pe care Harry şi-a notat-o în aceeaşi
seară în jurnal. Dar n-a ţinut seama de sfatul lui Quinn, mai
ales pentru că nu-şi închipuia de ce ar fi avut motive să facă
afaceri cu Max Lloyd, în afara cazului în care analizau rândul
cui era să toarne cafeaua când venea directorul.

437
 - JEFFREY ARCHER -

***

La sfârşitul primului an petrecut la Lavenham, Harry

umpluse trei caiete cu observaţiile sale referitoare la viaţa din
puşcărie şi se întreba câte pagini va mai scrie în jurnal până
ce-şi va termina sentinţa.
A fost surprins cât de entuziasmat era Lloyd, întotdeauna
gata să-i citească ultima pagină din jurnal. A sugerat chiar
să-i prezinte jurnalul lui Harry unui editor. Harry a râs.
— Nu-mi închipui cine ar putea fi interesat de aiurelile
mele.
— Ai fi surprins, a spus Lloyd.

438
 - JEFFREY ARCHER -

EMMA BARRINGTON
1939 – 1941

439
 - JEFFREY ARCHER -

6
— Sebastian Arthur Clifton, a spus Emma, înmânând
copilul adormit bunicii sale.
Maisie strălucea de bucurie când şi-a luat nepotul pentru
prima oară în braţe.
— Nu m-au lăsat să vin să vă văd înainte de a pleca spre
Scoţia, a zis Emma, neîncercând să-şi ascundă dispreţul. De
aceea v-am sunat când m-am întors în Bristol.
— Ai fost foarte drăguţă, a spus Maisie, privindu-l fix pe
băiat şi încercând să se convingă că Sebastian moştenise
părul blond şi ochii albaştri ai soţului ei.
Emma s-a aşezat la masa din bucătărie, a zâmbit şi şi-a
turnat ceai: Earl Grey, cât de caracteristic îi era lui Maisie
să-şi amintească. Şi sandviciuri cu castraveţi şi somon,
preferatele lui Harry, care trebuie să-i fi terminat raţia. Pe
când se uita prin cameră, ochii i s-au îndreptat către placa
de pe cămin, unde se afla o fotografie în sepia a unui soldat
din Primul Război Mondial. Cât de mult şi-ar fi dorit Emma
să-i vadă culoarea părului, ascuns sub cască, sau chiar
culoarea ochilor. Erau albaştri, ca ai lui Harry, sau căprui,
ca ai ei? Arthur Clifton arăta foarte bine în uniformă. Bărbia
pătrată şi privirea hotărâtă îi demonstrau Emmei că fusese
mândru să-şi servească ţara. Privirea i-a alunecat către o
fotografie mai nouă a lui Harry cântând în corul de la St
Bede’s, chiar înainte de a-şi pierde vocea şi, alături, proptit
de perete, era un plic cu adresa scrisă de Harry. A presupus
că era ultima scrisoare pe care i-o trimisese mamei sale
înainte de a muri. S-a întrebat dacă Maisie i-ar permite s-o
citească. S-a ridicat şi s-a dus spre cămin şi a fost mirată
văzând că scrisoarea nu fusese deschisă.
— Am fost aşa de supărată când am auzit că ai fost
obligată să pleci de la Oxford, s-a aventurat Maisie când a
văzut-o pe Emma uitându-se fix la plic.

440
 - JEFFREY ARCHER -

— Având în vedere că ori trebuia să îmi continui studiile,

ori să nasc copilul lui Harry, n-am avut de ales, a spus
Emma continuând să privească scrisoarea.
— Şi sir Walter mi-a spus că fratele tău, Giles, s-a înrolat
în regimentul Wessex, dar din păcate a fost…
— Văd că aţi primit o scrisoare de la Harry, a întrerupt-o
Emma, incapabilă să se mai abţină.
— Nu, nu este de la Harry, a zis Maisie. Este de la un
locotenent Thomas Bradshaw care a servit cu el pe SS
Devonian.
— Şi ce spune locotenentul Bradshaw? a întrebat Emma,
conştientă că plicul nu fusese deschis.
— Habar n-am, a mărturisit Maisie. Mi-a adus-o doctorul
Wallace şi mi-a spus că este o scrisoare de condoleanţe. Nu
simţeam că mai aveam nevoie să mi se amintească de
moartea lui Harry, aşa că n-am deschis-o.
— Dar nu este posibil să clarifice ce s-a întâmplat pe
Devonian?
— Mă îndoiesc, a zis Maisie, la urma-urmei, nu se
cunoşteau decât de câteva zile.
— Aţi vrea să vă citesc scrisoarea, doamnă Clifton? a
întrebat Emma, conştientă că lui Maisie i-ar fi fost ruşine să
admită că nu ştia să citească.
— Nu, mulţumesc, draga mea, a replicat Maisie. Doar n-o
să-l aducă înapoi pe Harry, nu?
— Aşa este, a spus Emma, dar poate mă lăsaţi s-o citesc
pentru liniştea mea sufletească.
— Cu nemţii care bombardează docurile noaptea, sper că
proprietatea Barrington n-a fost prea afectată.
— Am scăpat de o lovitură directă, a zis Emma, acceptând
cu neplăcere faptul că nu i se va permite să citească
scrisoarea. Dar să ştiţi că nu mă îndoiesc că nici măcar
germanii nu ar îndrăzni să dea cu o bombă în bunicul.
Maisie a râs şi, pentru o clipă, Emma s-a gândit să înşface
plicul de pe cămin şi să-l deschidă înainte ca Maisie s-o
oprească. Dar Harry nu ar fi fost de acord cu asta. Dacă

441
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie va ieşi din cameră, chiar pentru o clipă, Emma se

gândea să folosească ceainicul aburind ca să desfacă
scrisoarea şi s-o pună apoi repede la loc înainte de
întoarcerea ei.
Dar, ca şi cum Maisie i-ar fi citit gândurile, nu s-a mişcat
din locul ei de lângă cămin.
— Bunicul zice că e bine să primim felicitări, a spus
Emma, refuzând să se dea bătută.
Maisie s-a înroşit şi a început să vorbească despre noua ei
slujbă de la Grand Hotel. Ochii Emmei au rămas aţintiţi
asupra scrisorii. A verificat cu atenţie M-urile, C-urile, S-
urile, H-urile şi L-urile de pe adresă, ştiind că va trebui să le
memoreze ca pe o fotografie până ce se va întoarce la Manor
House. Când Maisie i l-a înapoiat pe micuţul Sebastian,
explicându-i că, din păcate, trebuie să se întoarcă la serviciu,
Emma s-a ridicat, dar nu înainte de a privi plicul pentru
ultima oară.
Pe drumul de înapoiere spre Manor House, Emma a
încercat să păstreze în minte imaginea scrisului, mulţumită
că Sebastian dormea adânc. De îndată ce maşina s-a oprit pe
pietrişul din faţa treptelor, Hudson a deschis portiera pentru
ca Emma să poată coborî cu fiul ei. L-a dus direct în camera
copilului, unde bunica Barrington îi aştepta. Spre surpriza
bunicii, Emma l-a sărutat pe băiat pe frunte şi a plecat fără
să mai spună nimic.
Când a ajuns în camera ei, Emma a deschis sertarul din
mijloc al biroului şi a scos un vraf de scrisori pe care i le
scrisese Harry în decursul anilor.
Primul lucru pe care l-a verificat a fost H-ul verzal din
semnătura lui Harry, drept şi îndrăzneţ, exact ca litera H de
pe Still House Manor din plicul nedeschis de la Maisie. Acest
lucru i-a dat încredere să continue testul. A căutat apoi un C
şi l-a găsit până la urmă pe o felicitare de Crăciun, împreună
cu un M: acelaşi C şi acelaşi M de pe scrisoarea de la
doamna Clifton. Cu siguranţă că Harry trăia, îşi repeta ea cu
voce tare. Să găsească Bristol era uşor, dar Anglia era mai

442
 - JEFFREY ARCHER -

greu, până ce a găsit o scrisoare pe care i-o trimisese din

Italia când mai erau amândoi la şcoală. I-a luat o oră până ce
a decupat cele treizeci şi nouă de litere şi două cifre, după
care a putut să reproducă adresa de pe plic:

Doamnei M. Clifton
Still House Lane, 27
Bristol
Anglia

Emma s-a prăbuşit extenuată pe pat. Nu ştia cine putea fi

Thomas Bradshaw, dar de un lucru era sigură: scrisoarea
nedeschisă de pe poliţa căminului lui Maisie fusese scrisă de
Harry şi, dintr-un motiv oarecare, el nu dorea ca ea să ştie că
el trăieşte. S-a întrebat dacă el s-ar fi gândit altfel dacă ar fi
ştiut că ea era însărcinată cu copilul lui înainte de a pleca în
acea călătorie.
Emma dorea cu disperare să-i împărtăşească vestea că
Harry nu era mort mamei ei, bunicului, lui Grace şi, desigur,
lui Maisie, dar şi-a dat seama că trebuia să tacă până ce va
avea dovezi mai sigure decât o scrisoare nedeschisă. A
început să-şi facă un plan.

***

Emma nu a coborât la cină în acea seară, ci a rămas în

camera ei şi a continuat să se gândească la motivul pentru
care Harry dorea ca toată lumea, cu excepţia mamei sale, să
creadă că murise în acea noapte.
Când s-a culcat, înainte de miezul-nopţii, putea doar să
presupună că fusese vorba de ceea ce el ar fi considerat o
problemă de onoare. Poate săracul om, aiurit, deziluzionat,
îşi închipuise că aşa ar fi eliberat-o de obligaţiile pe care le
avea faţă de el. Dar nu-şi dăduse seama că din primul
moment în care-l văzuse, la aniversarea fratelui ei, când avea

443
 - JEFFREY ARCHER -

doar zece ani, era sigură că nu va mai exista alt bărbat în

viaţa ei?
Familia Emmei fusese încântată când ea şi Harry se
logodiseră cu opt ani în urmă, cu excepţia tatălui ei, care
până atunci trăise o minciună – o minciună dezvăluită abia
în ziua nunţii lor. Cei doi stătuseră în faţa altarului, gata să
depună jurămintele, când Moş Jack curmase în mod
neaşteptat şi nerepetat ceremonia. Revelaţia că tatăl Emmei
ar fi putut fi şi tatăl lui Harry nu o oprise să-l iubească pe
Harry şi nu o va opri niciodată. Nimeni nu s-a mirat când
Harry s-a comportat ca un gentleman, în timp ce tatăl
Emmei a rămas fidel caracterului său, comportându-se ca un
nemernic. Unul a rămas şi a înfruntat situaţia, iar celălalt a
dispărut prin uşa din spate şi nu a mai fost văzut de atunci.
Harry explicase clar, cu mult înainte de a o cere pe Emma
de nevastă, că, dacă se va declara război, va părăsi Oxfordul
şi se va înrola în Marină. Era oricum încăpăţânat în cele mai
bune momente, cu atât mai mult în acest moment rău.
Emma îşi dăduse seama că nu avea rost să încerce să-l
determine să se răzgândească şi că nimic din ce ar fi putut
spune sau face nu l-ar fi determinat să-şi schimbe părerea. O
mai avertizase şi că nu se va întoarce la Oxford până ce
Germania nu va fi învinsă.
Emma plecase şi ea mai devreme de la Oxford, dar, spre
deosebire de Harry, nu avusese de ales. Pentru ea, nu mai
exista nicio şansă să se întoarcă. La Somerville nu se
acceptau studentele gravide, nici măcar când acestea erau
căsătorite. Decizia probabil că-i frânsese inima mamei ei.
Elisabeth Barrington dorise atât de mult ca fiica ei să aibă
studiile superioare care ei nu-i fuseseră refuzate decât din
cauza sexului ei. Mai târziu, se ivise o rază de speranţă la
orizont, când sora mai mică a Emmei, Grace, câştigase o
bursă la colegiul Girton din Cambridge şi, din ziua în care
ajunsese acolo, îi depăşise pe cei mai inteligenţi băieţi.
Imediat ce a devenit clar că Emma era gravidă, a fost dusă
la moşia bunicului ei din Scoţia, ca să nască fiul lui Harry.

444
 - JEFFREY ARCHER -

Familia Barrington nu dădea naştere la bastarzi, cel puţin nu

în Bristol. Sebastian ajunsese să meargă de-a buşilea prin
castel când fiicei risipitoare i s-a permis să se întoarcă la
Manor House. Elisabeth ar fi dorit ca ei să rămână la
Mulgelrie până la sfârşitul războiului, dar Emma se săturase
să fie ascunsă într-un castel din fundul Scoţiei.
Unul dintre cei pe care-i vizitase mai des la întoarcere
fusese bunicul ei, sir Walter Barrington. El îi spusese că
Harry se alăturase echipajului de pe SS Devonian şi urma să
se întoarcă după o lună în Bristol, unde urma să se înroleze
ca marinar pe HMS Resolution. Harry nu s-a mai întors şi,
după şase săptămâni, a aflat că iubitul ei fusese îngropat în
mare.
Sir Walter îşi asumase sarcina de a vizita membrii familiei,
unul câte unul, pentru a le anunţa tragica veste. Începuse cu
doamna Clifton, deşi aflase că ea ştia deja ce se întâmplase
de la dr. Wallace, care-i adusese scrisoarea lui Thomas
Bradshaw. Plecase apoi în Scoţia ca s-o anunţe pe Emma. Sir
Walter a fost surprins că nepoata lui n-a vărsat o lacrimă,
dar Emma refuzase de la început să creadă că Harry murise.
De îndată ce revenise la Bristol, sir Walter îl vizitase pe
Giles şi-i spusese trista ştire. Cel mai bun prieten al lui
Harry se cufundase într-o tăcere sumbră şi nimic din ce-ar fi
spus sau făcut restul familiei nu reuşise să-l consoleze. Când
lordul şi lady Harvey aflaseră de moartea lui Harry, primiseră
ştirea cu stoicism. După o săptămână, când familia a
participat la funeraliile căpitanului Jack Tarrant la liceul din
Bristol, lordul Harvey comentase că se bucura că Moş Jack
nu aflase ce i se întâmplase protejatului său.
Singura persoană din familie pe care sir Walter refuzase s-
o viziteze era fiul său, Hugo. S-a scuzat că nu ştie cum să ia
legătura cu el, dar când Emma s-a întors în Bristol, a
recunoscut că, şi în cazul în care ar fi ştiut, nu s-ar fi
deranjat şi a adăugat că tatăl ei era probabil singura
persoană care ar fi fost mulţumită că Harry murise. Emma
n-a spus nimic, dar nu se îndoise că avea dreptate.

445
 - JEFFREY ARCHER -

Mai multe zile după vizita ei la Maisie, pe Still House Lane,

Emma a stat singură în cameră, gândindu-se întruna ce ar
putea face cu ceea ce aflase. A ajuns la concluzia că nu
putea spera să afle conţinutul scrisorii care se odihnea pe
poliţa căminului de mai mult de un an, fără să-şi strice
relaţiile cu Maisie. Totuşi, Emma s-a decis nu numai să
dovedească întregii lumi că Harry trăia, ci şi să-l găsească,
oriunde ar fi fost. Gândindu-se la asta, i-a mai cerut o
întrevedere bunicului ei. La urma-urmei, sir Walter
Barrington era singura persoană cu excepţia lui Maisie care
se întâlnise cu dr. Wallace, deci el era singura ei şansă de a
afla cine era cu adevărat Thomas Bradshaw.

446
 - JEFFREY ARCHER -

7
Un lucru pe care Emma îl învăţase de la bunicul ei din
fragedă copilărie era să nu întârzie niciodată la o întâlnire.
Face impresie proastă, îi spusese el; adică, dacă vrei să fii
luat în serios.
Ţinând cont de asta, Emma a plecat de la Manor House la
9:25 în acea dimineaţă şi a intrat pe porţile şantierului naval
Barrington la zece fără opt. Maşina a parcat lângă Barrington
House la zece fără şase minute. Cât a coborât din lift la etajul
cinci şi a mers pe coridor până la biroul preşedintelui, se
făcuse zece fără zece minute.
Secretara lui sir Walter, domnişoara Beale, a deschis uşa
biroului lui atunci când ceasul de pe cămin bătea ora zece.
Preşedintele a zâmbit, s-a ridicat de la birou şi a traversat
camera ca s-o întâmpine pe Emma, sărutând-o pe ambii
obraji.
— Şi ce mai face nepoata mea preferată? a întrebat el,
conducând-o către un fotoliu confortabil de lângă foc.
— Grace e foarte bine, buni, a spus Emma. Se descurcă de
minune la Cambridge, din câte mi-a spus şi îţi transmite
toată dragostea ei.
— Nu fi obraznică, tânără doamnă, a zis el, zâmbind. Şi
Sebastian, nepotul meu preferat, cum se descurcă?
— Singurul tău nepot, i-a amintit Emma, tolănindu-se în
fotoliul din piele.
— Cum nu l-ai adus cu tine, presupun că ai ceva serios de
discutat.
Cuvintele de complezenţă se terminaseră deja. Emma ştia
că sir Walter îi acordase un timp anumit pentru întâlnire.
Domnişoara Beale îi spusese odată că oaspeţii lui primeau
cincisprezece minute sau jumătate de oră, în funcţie de cât
de importanţi erau. Familia nu era scutită de această regulă,
cu excepţia zilei de duminică. Emma pregătise mai multe
întrebări la care avea nevoie de răspunsuri, aşa că sperase că
îi fusese alocată cel puţin o jumătate de oră.
447
 - JEFFREY ARCHER -

S-a aşezat mai bine şi a încercat să se relaxeze, pentru că

nu voia ca bunicul să priceapă adevăratul motiv pentru care
venise să-l vadă.
— Îţi aminteşti când ai fost în Scoţia, a început ea, să mă
anunţi că Harry a murit pe mare? Mi-e teamă că am fost atât
de şocată încât n-am înţeles prea bine, deci sper că ai putea
să-mi spui mai multe despre ultimele zile ale vieţii lui.
— Desigur, draga mea, a spus sir Walter, cu milă. Să
sperăm că memoria mea e la înălţimea aşteptărilor tale. Este
ceva anume ce vrei să afli?
— Mi-ai spus că Harry s-a înrolat ca ofiţer patru pe
Devonian după ce a plecat de la Oxford.
— Aşa este. Vechiul meu prieten, căpitanul Havens, a
făcut ca acest lucru să fie posibil, iar el a fost unul dintre
puţinii supravieţuitori ai tragediei. Când l-am vizitat de
curând, a vorbit foarte frumos de Harry. L-a descris ca pe un
tânăr curajos care nu numai că i-a salvat viaţa după ce vasul
a fost lovit de o torpilă, ci şi-a sacrificat-o pe a sa încercând
să-l salveze pe mecanicul-şef.
— Căpitanul Havens a fost luat şi el de Kansas Star?
— Nu, l-a găsit alt vas din apropiere, aşa că, din păcate,
nu l-a mai văzut pe Harry.
— Deci n-a asistat la înmormântarea lui Harry pe mare?
— Nu, singurul ofiţer de pe Devonian care era cu Harry
când a murit a fost un american, locotenentul Thomas
Bradshaw.
— Mi-ai spus că dr. Wallace a adus o scrisoare de la
locotenentul Thomas Bradshaw pentru doamna Clifton.
— Aşa este. Dr. Wallace era medicul-şef pe Kansas Star.
M-a asigurat că el şi echipa lui au făcut tot ce-au putut ca
să-l salveze pe Harry.
— Bradshaw ţi-a scris, cumva?
— Nu, numai celui mai apropiat membru al familiei, dacă-
mi amintesc bine ce a spus.
— Nu ţi se pare ciudat că nu mi-a scris şi mie?
Sir Walter a tăcut o vreme.

448
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştii, nu m-am gândit la asta. Poate Harry nu i-a vorbit

de tine lui Bradshaw. Ştii cât de secretos era.
Emma se gândise adesea la acest lucru, dar a continuat
repede.
— Ai citit scrisoarea pentru doamna Clifton?
— Nu, n-am citit-o. Dar am văzut-o pe cămin când am
vizitat-o în ziua următoare.
— Crezi că dr. Wallace ştia ce scrisese Bradshaw în
scrisoarea aceea?
— Da. Mi-a zis că era o scrisoare de condoleanţe din
partea unui coleg ofiţer care servise cu Harry pe Devonian.
— Dacă aş putea să-l întâlnesc pe locotenentul Bradshaw,
a spus Emma, la întâmplare.
— Nu ştiu cum ai putea, draga mea, a spus sir Walter,
doar dacă Wallace a mai păstrat legătura cu el.
— Ştii adresa dr. Wallace?
— Numai pe cea de pe Kansas Star.
— Dar sigur că trebuie să se fi oprit în Bristol când s-a
declarat războiul.
— Nu atâta vreme cât americanii rămaşi în Anglia nu
doresc să plătească şi cu ochii din cap pentru a ajunge
acasă.
— Nu şi-ar asuma un risc inutil cu atâtea submarine
germane care patrulează prin Atlantic?
— Nu cât timp America rămâne neutră, a spus sir Walter.
Ultimul lucru pe care-l doreşte Hitler este ca şi America să
intre în război doar pentru că unul dintre submarinele lui a
scufundat un vas american de pasageri.
— Ai idee dacă Kansas Star se va întoarce repede în
Bristol?
— Nu, dar pot afla uşor.
Bătrânul s-a ridicat din scaun şi s-a îndreptat încet spre
birou. A început să răsfoiască pagină cu pagină orarul lunar
al andocărilor.
— Ah, uite-l, a zis el în cele din urmă. Trebuie să ajungă în
New York peste o lună şi se va întoarce pe cincisprezece

449
 - JEFFREY ARCHER -

noiembrie. Dacă speri să iei legătura cu cineva de la bord, ai

grijă pentru că nu va zăbovi mult fiind singurul loc în care
este posibil să fie atacat.
— Mi se va permite să urc la bord?
— Doar dacă eşti un marinar care-şi caută o slujbă şi,
sincer să fiu, nu prea te văd spălând puntea sau servind
cocktailuri.
— Deci cum aş putea să-l văd pe dr. Wallace?
— Va trebui să aştepţi pe doc sperând că va coborî.
Aproape toţi o fac după o călătorie aşa de lungă. Deci, dacă
este pe navă, sunt sigur că o să-l vezi. Dar nu uita, Emma, a
trecut mai mult de un an de la moartea lui Harry, aşa că s-ar
putea ca dr. Wallace să nu mai fie medicul vasului. Emma şi-
a muşcat buzele. Dar dacă ai vrea să-ţi aranjez o întâlnire cu
căpitanul, aş fi fericit…
— Nu, nu, a spus Emma, nu e chiar atât de important.
— Dacă te răzgândeşti… a început sir Walter, dându-şi
brusc seama cât de importantă considera Emma că ar fi
întrevederea.
— Nu, mulţumesc, bunicule, a spus ea, ridicându-se de pe
fotoliu. Mulţumesc că mi-ai acordat atât de mult din timpul
tău.
— Nu destul, a spus bătrânul. Aş dori doar să vii pe aici
mai des. Şi vezi să-l aduci şi pe Sebastian data viitoare, a
mai spus el, însoţind-o până la uşă.
Sir Walter nu se mai îndoia de ce venise nepoata lui în
vizită.

***

În maşină, pe drumul de întoarcere spre Manor House,

Emma se gândea la o propoziţie a bunicului său. A repetat
cuvintele iar şi iar, ca acul unui gramofon blocat pe un şanţ.
De îndată ce a ajuns acasă, i s-a alăturat lui Sebastian în
camera lui. El fusese luat de pe căluţ, dar nu înainte să
plângă puţin. După ce a mâncat, s-a încolăcit ca o pisică

450
 - JEFFREY ARCHER -

mulţumită şi a dormit adânc. Bona l-a pus în pat, în timp ce

Emma a sunat şoferul.
— Aş vrea să merg înapoi la Bristol, Hudson.
— Undeva anume, domnişoară?
— La Grand Hotel.

***

— Ce vrei să fac? a întrebat Maisie.

— Să mă angajaţi ca ospătăriţă.
— Dar de ce?
— Aş prefera să nu vă spun.
— Ai idee ce muncă grea este?
— Nu, a recunoscut Emma, dar n-o să vă dezamăgesc.
— Şi când vrei să începi?
— Mâine.
— Mâine?
— Da.
— Pentru cât timp?
— O lună.
— Acum aş vrea să înţeleg şi eu, a spus Maisie. Vrei să te
instruiesc să fii ospătăriţă începând de mâine şi să pleci
după o lună. Dar fără să-mi spui de ce?
— Cam aşa ceva.
— Vrei să fii plătită?
— Nu, a zis Emma.
— Ei, asta e o uşurare.
— Deci când încep?
— La ora şase, mâine-dimineaţă.
— La ora şase, a repetat Emma, neîncrezătoare.
— Te-ar putea surprinde, Emma. Dar am clienţi care
trebuie hrăniţi înainte de şapte şi care trebuie să ajungă la
muncă până la opt, deci trebuie să fii la locul tău la ora şase
fix – în fiecare dimineaţă.
— La locul meu?
— Îţi explic eu când vii mâine înainte de şase.

451
 - JEFFREY ARCHER -

***

Emma nu a întârziat la lucru niciodată în cele douăzeci şi

opt de zile, poate din cauză că Jenkins îi bătea la uşă la 4:30
în fiecare dimineaţă şi Hudson o ducea la intrarea
personalului de la Grand Hotel până la 5:45.
Domnişoara Dickens, după cum era cunoscută de restul
personalului, profita de talentul ei actoricesc ca să se asigure
că nimeni nu va afla că era de fapt o Barrington.
Doamna Clifton nu o cruţa deloc pe Emma când vărsa
supa pe vreun client şi chiar şi mai puţin când a scăpat un
vraf de farfurii care s-au spart în mijlocul sălii. În mod
normal, costul i-ar fi fost scăzut din salariu, dacă ar fi avut
aşa ceva. Şi a durat o vreme până ce a învăţat să-şi
folosească umărul ca să treacă printre uşile batante care
duceau din şi la bucătărie fără să se lovească de altă
chelneriţă care mergea în direcţia opusă.
În ciuda acestor lucruri, Maisie a descoperit repede că era
suficient să-i spună Emmei ceva o singură dată şi ea nu mai
uita. A mai fost impresionată şi de cât de repede putea
Emma să aşeze o masă lungă, cu toate că fata nu mai făcuse
aşa ceva în viaţa ei. Şi, cu toate că majorităţii ucenicelor le
lua mai multe săptămâni ca să înveţe să aranjeze argintăria,
Emma nu a mai avut nevoie de sfaturi la sfârşitul celei de-a
doua săptămâni.
La începutul celei de-a treia săptămâni, Maisie îşi dorea
deja ca ea să nu mai plece deloc şi la sfârşitul celei de-a
patra, aşa credeau şi clienţii obişnuiţi, care insistau ca
numai domnişoara Dickens să-i servească.
Maisie era neliniştită de cum avea să-i explice directorului
hotelului că domnişoara Dickens urma să îi părăsească după
o lună.
— Poţi să-i spui domnului Hurst că mi s-a oferit un
serviciu mai bun, cu plată mai mare, a zis Emma,
împăturindu-şi uniforma.

452
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu o să fie mulţumit, a zis Maisie. Ar fi fost mai bine

dacă n-ai fi fost bună de nimic, sau cel puţin dacă ai fi
întârziat de câteva ori.
Emma a râs şi şi-a pus boneta albă peste celelalte haine
pentru ultima oară.
— Mai pot face ceva pentru dumneata, domnişoară
Dickens? a întrebat Maisie.
— Da, vă rog. Am nevoie de referinţe.
— Îţi mai iei un serviciu fără plată, cumva?
— Cam aşa ceva, a spus Emma, simţindu-se puţin
vinovată că nu putea să-i spună mamei lui Harry ce avea de
gând.
— Atunci îţi dictez o referinţă, tu o scrii şi eu o s-o semnez,
a spus ea, dându-i Emmei o foaie cu antetul hotelului.
Pentru cine e interesat, a început Maisie. În timpul scurt…
— Pot să las deoparte cuvântul „scurt”? a întrebat Emma.
Maisie a zâmbit.
— În timpul în care domnişoara Dickens a fost cu noi la
Grand – Emma a scris Barrington – s-a dovedit a fi
muncitoare, eficientă şi populară atât printre clienţi cât şi în
rândul personalului. Îndemânarea ei de ospătăriţă este
impresionantă şi abilitatea ei de a învăţa această meserie m-
a convins că orice stabiliment ar fi încântat s-o aibă ca
membru al personalului. Ne pare rău s-o pierdem şi, dacă va
dori cândva să revină la acest hotel, vom fi bucuroşi s-o
primim înapoi.
Emma a zâmbit când i-a dat înapoi hârtia. Maisie a
semnat deasupra cuvintelor „Manager de hotel”.
— Mulţumesc, i-a spus Emma, îmbrăţişând-o.
— N-am idee în ce te bagi, draga mea, a spus Maisie după
ce Emma i-a dat drumul, dar, orice o fi, îţi urez noroc.
Emma ar fi dorit să-i spună: merg să-ţi caut fiul şi nu mă
voi întoarce până ce nu-l voi găsi.

453
 - JEFFREY ARCHER -

8
Emma stătea pe doc de mai mult de o oră când a zărit
Kansas Star îndreptându-se spre port, dar a mai durat încă o
oră până ce a ancorat.
În acest timp, Emma s-a gândit la hotărârea pe care o
luase şi începuse deja să se întrebe dacă va avea curajul s-o
ducă la îndeplinire. A reuşit să-şi alunge din minte
scufundarea vasului Athenia, survenită în urmă cu câteva
luni şi posibilitatea să nu ajungă niciodată la New York.
Îi scrisese o scrisoare lungă mamei ei, încercând să-i
explice de ce va lipsi două săptămâni – cel mult trei – şi
spera doar că o va înţelege. Dar nu-i putea scrie lui
Sebastian ca să-i explice că plecase să-i caute tatăl şi deja îi
era dor de el. Încerca să se convingă singură că făcea ceea ce
făcea pentru fiul ei, nu numai pentru ea.
Sir Walter se oferise iar s-o prezinte căpitanului de pe
Kansas Star, dar Emma refuzase politicoasă, pentru că
trebuia să rămână anonimă. El îl descrisese vag pe dr.
Wallace şi, în mod sigur, nimeni care semăna cu acesta nu
coborâse de pe vas în acea dimineaţă. Totuşi, sir Walter îi
mai dăduse două informaţii valoroase. Kansas Star urma să
ridice ancora la ultimul flux din ziua aceea. Şi economul
putea fi găsit de obicei între două şi cinci în fiecare după-
masă, completând formulare de îmbarcare. Mai mult, acesta
era responsabil de angajarea personalului care nu făcea
parte din echipaj.
Emma îi scrisese bunicului ei cu o zi în urmă,
mulţumindu-i pentru ajutor, dar tot nu-i spusese ce
intenţiona, cu toate că avea o bănuială că el îşi dăduse
seama şi singur.
După ce ceasul de la Barrington House a sunat de două
ori, şi dr. Wallace tot nu apăruse, Emma şi-a luat valiza şi s-
a decis că venise vremea să se urce pe pasarelă. Când s-a
oprit nervoasă pe punte, a întrebat prima persoană în

454
 - JEFFREY ARCHER -

uniformă drumul către biroul economului şi i s-a spus să

meargă pe puntea inferioară, spre pupă.
A zărit o călătoare dispărând pe o scară largă şi a urmat-o
pe ceea ce a presupus că ar fi puntea inferioară-pupa, dar
cum habar n-avea unde era pupa, s-a alăturat unei cozi din
faţa ghişeului de informaţii.
În spatele ghişeului stăteau două fete, îmbrăcate în
uniforme albastru-închis şi cu bluze albe. Încercau să
lămurească fiecare pasager, cu un zâmbet întipărit pe feţe.
— Cum vă pot ajuta, domnişoară? a întrebat-o una dintre
ele când Emma a ajuns în faţă.
Fata bănuia cu siguranţă că era o pasageră şi, de fapt,
Emma se gândise să-şi plătească drumul la New York, dar se
hotărâse că era mai probabil să afle ceea ce dorea să ştie
dacă făcea parte din echipaj.
— Unde este biroul economului? a întrebat ea.
— A doua uşă la dreapta, în direcţia asta, a răspuns fata.
Nu se poate să nu daţi de ea.
Emma a luat-o în direcţia indicată şi, când a ajuns la o
uşă pe care scria Econom, a respirat adânc şi a bătut.
— Intră.
Emma a deschis uşa şi a intrat în cameră, unde a găsit un
ofiţer îmbrăcat elegant, aşezat în spatele unui birou plin de
formulare. Omul era îmbrăcat cu o cămaşă apretată şi avea
doi epoleţi aurii pe fiecare umăr.
— Cu ce vă pot ajuta? a întrebat-o el cu un accent pe care
nu-l mai auzise şi de abia îl putea înţelege.
— Caut o slujbă de ospătăriţă, domnule, a zis Emma,
sperând că vorbea ca una dintre fetele de la Manor House.
— Îmi pare rău, a spus el, uitându-se în jos. Nu mai avem
nevoie de ospătăriţe. Singurul loc liber este la biroul de
informaţii.
— Aş fi bucuroasă să lucrez acolo, a spus Emma, revenind
la tonul ei obişnuit.
Economul a privit-o mai atent.

455
 - JEFFREY ARCHER -

— Plata nu e aşa de bună, a avertizat-o, şi orele de lucru

sunt şi mai rele.
— Sunt obişnuită, a zis Emma.
— Şi nu vă pot oferi un serviciu permanent, a continuat
economul, pentru că una dintre fete este în concediu în New
York şi va reveni pe navă după traversare.
— Asta nu e o problemă, a spus Emma, fără să explice
nimic.
Economul tot nu părea convins.
— Ştiţi să scrieţi şi să citiţi?
Emma ar fi dorit să-i spună că primise o bursă la Oxford,
dar i-a spus doar:
— Da, domnule.
Fără să mai comenteze, el a deschis un sertar şi a scos un
formular lung, i-a dat un stilou şi i-a spus:
— Completează-l. În timp ce Emma răspundea la întrebări,
el a adăugat: Şi am nevoie şi de o referinţă.
De îndată ce Emma a terminat de completat formularul,
şi-a deschis geanta şi i-a dat scrisoarea de recomandare a lui
Maisie.
— Foarte impresionantă, a comentat el. Dar eşti sigură că
poţi să lucrezi la recepţie?
— Urma să fie următoarea mea slujbă la Grand, a spus
Emma. Şi am fost instruită pentru postul de manager.
— Atunci de ce ai renunţat la o astfel de ocazie şi ai venit
aici?
— Am o mătuşă care locuieşte în New York şi mama vrea
să stau cu ea până ce se termină războiul.
De data aceasta, economul a părut convins pentru că nu
ora prima oară când cineva dorea să muncească pentru a
scăpa din Anglia.
— Atunci poţi începe, a zis el, sărind în sus.
A ieşit din birou şi a condus-o înapoi la recepţie.
— Peggy, am găsit o înlocuitoare pentru Dana în acest
drum, aşa că mai bine să începeţi s-o instruiţi chiar acum.

456
 - JEFFREY ARCHER -

— Slavă Domnului, a spus Peggy, ridicând bariera pentru

ca Emma să poată intra în spatele pupitrului. Cum te
cheamă? a întrebat ea, cu acelaşi accent ciudat. Pentru
prima oară, Emma a înţeles ce voise să spună Bernard Shaw
când sugerase că englezii şi americanii erau separaţi de o
limbă comună.
— Emma Barrington.
— Ei bine, Emma; aceasta este asistenta mea, Trudy. Cum
suntem ocupate, poate eşti atentă la ce facem acum vom
încerca să-ţi explicăm pe parcurs.
Emma s-a aşezat în spate şi le-a urmărit pe cele două fete
care aveau grijă de tot, reuşind cumva să şi zâmbească în
acelaşi timp.
După o oră, Emma ştia când şi unde trebuiau să se
prezinte călătorii pentru exerciţiul cu bărcile de salvare, pe
care punte era salonul de masă, cât de departe pe mare
trebuiau să ajungă înainte ca pasagerii să aibă voie să
comande băutură, unde puteau găsi parteneri pentru bridge
şi cum să ajungă pe puntea superioară dacă doreau să
urmărească apusul soarelui.
În ora următoare, Emma a ascultat cam aceleaşi întrebări
puse iar şi iar şi, în a treia oră, a ieşit în faţă şi a început să
răspundă la întrebările pasagerilor chiar ea, cu puţin ajutor
din partea colegelor ei.
Peggy a fost impresionată şi când coada a ajuns să fie
formată doar din câţiva întârziaţi, i-a spus Emmei:
— E timpul să-ţi arăt cabina şi să mâncăm ceva câtă
vreme pasagerii sunt serviţi cu aperitivul. S-a întors spre
Trudy şi a adăugat: Mă întorc pe la şapte să te înlocuiesc.
Trudy a încuviinţat în timp ce alt călător înainta.
— Poţi să-mi spui dacă trebuie să mă îmbrac festiv pentru
cina de diseară?
— Nu în prima seară, domnule, a venit răspunsul ferm, ci
în toate celelalte seri.
Peggy a trăncănit întruna în timp ce o conducea pe Emma
în jos, pe un coridor lung până au ajuns în faţa unor trepte

457
 - JEFFREY ARCHER -

mărginite cu o frânghie pe care scria: DOAR PENTRU

ECHIPAJ.
— Asta duce spre cabina noastră, a explicat ea, desfăcând
funia. Vei împărţi cabina cu mine, a mai zis Peggy în timp ce
coborau, pentru că patul Danei este singurul liber acum.
— E bine, a spus Emma.
Au mers în jos şi iar în jos; scările devenind din ce în ce
mai înguste pe măsură ce treceau de la o punte la alta. Peggy
se mai oprea din vorbit doar când un membru al echipajului
se dădea la o parte să le lase să treacă. Din când în când, ea
le zâmbea. Emma nu mai întâlnise pe cineva ca Peggy în
toată viaţa ei: atât de independentă, dar cumva foarte
feminină, cu părul ei blond prins în coadă şi o fustă care
abia îi trecea de genunchi şi o haină strâmtă care arăta clar
ce siluetă frumoasă avea.
— Asta e cabina noastră a zis ea în cele din urmă. Este
locul în care vei dormi în săptămâna viitoare. Sper că nu te
aşteptai la ceva de lux.
Emma a intrat într-o cămăruţă mai mică decât orie
încăpere de la Manor House, inclusiv debaraua.
— Sinistru, nu? a întrebat-o Peggy. De fapt, tinicheaua
asta veche are un singur avantaj. Emma n-a avut nevoie să
întrebe care era acela, pentru că Peggy era la fel de fericită să
răspundă propriilor întrebări, nu doar celor ale Emmei.
Raportul bărbaţi – femei este mai bun decât oriunde pe
pământ, a completat Peggy, râzând şi a adăugat: Ăsta e patul
Danei, iar ăsta este al meu. După cum vezi, nu este loc
pentru ca două persoane să stea în acelaşi timp aici, decât
dacă una dintre ele e în pat. Te las să despachetezi şi mă
întorc după jumătate de oră să te duc jos la prânz la cantina
personalului.
Emma s-a mirat cum ar putea să coboare şi mai jos, dar
Peggy a dispărut înainte să o întrebe. S-a aşezat ameţită pe
patul ei. Cum ar putea s-o determine pe Peggy să-i răspundă
la întrebări dacă nu se oprea niciodată din vorbă? Sau poate
se va dovedi un avantaj; poate îi va dezvălui în timp ce avea

458
 - JEFFREY ARCHER -

nevoie să ştie? Avea o săptămână întreagă să afle, aşa că-şi

putea permite să aibă răbdare. A început să-şi îndese
puţinele lucruri pe care le luase cu ea în sertarul pe care
Dana nu încercase să-l golească.
După două şuierături ale sirenei vasului, a simţit o mică
zdruncinătură. Cu toate că nu avea hublou prin care să se
uite, putea să-şi dea seama că nava începuse să se mişte, s-a
aşezat la loc pe pat şi a încercat să se convingă că procedase
înţelept. Cu toate că dorea să se întoarcă la Bristol după o
lună, îi simţea deja lipsa lui Sebastian.
A început să privească mai atentă rezidenţa ei pentru
următoarea săptămână. Pe fiecare latură a cabinei se afla un
pat îngust, prins de perete, ale cărui dimensiuni sugerau un
ocupant de înălţime sub-medie. S-a întins şi a încercat
salteaua, care era rigidă pentru că nu avea arcuri şi şi-a
aşezat capul pe perna umplută cu polistiren, nu cu fulgi. Mai
era şi o chiuvetă mică, cu două robinete, care lăsau să curgă
un fir de apă călduţă.
Şi-a pus uniforma Danei şi a încercat să nu râdă. Când s-
a întors Peggy, aceasta a râs. Probabil că Dana era cu câţiva
centimetri mai scundă şi cu trei numere mai solidă.
— Fii mulţumită că e doar pentru o săptămână, a zis
Peggy, în timp ce o conducea pe Emma la masă.
Au coborât şi mai adânc în măruntaiele navei, alăturându-
se celorlalţi membri ai echipajului. Mai mulţi tineri şi unul
sau doi din cei mai vârstnici au invitat-o pe Peggy să stea la
masa lor. Ea l-a preferat pe un tânăr care, i-a spus Emmei,
era mecanic. Emma s-a întrebat dacă acesta era motivul
pentru care doar părul lui nu era acoperit cu unsoare. Cei
trei s-au alăturat cozii din faţa plitei. Mecanicul şi-a umplut
farfuria cu aproape orice. Emma, simţindu-se puţin rău, a
luat doar un biscuit şi un măr.
După ce au mâncat, Peggy şi Emma s-au întors la pupitrul
de informaţii pentru a o înlocui pe Trudy. Cum cina
pasagerilor era servită la opt, foarte puţini erau pe punte în
afara celor care întrebau unde este sala de masă.

459
 - JEFFREY ARCHER -

În ora următoare, Emma a aflat mult mai multe despre

Peggy decât despre SS Kansas Star. Când au terminat
schimbul, la ora zece, au tras grilajul şi Peggy şi-a condus
noua colegă către scara care cobora spre puntea inferioară.
— Vrei să vii cu noi să bem ceva la cantină? a întrebat-o.
— Nu, mulţumesc, a zis Emma, sunt extenuată.
— Crezi că nimereşti drumul înapoi la cabină?
— Puntea inferioară şapte, camera unu-unu-trei. Dacă nu
sunt în pat când te întorci, trimite o echipă să mă caute.
De îndată ce Emma a intrat în cabină, s-a dezbrăcat
repede, s-a spălat şi s-a strecurat pe cearşaf, sub singura
pătură disponibilă. S-a culcat în pat încercând să-şi
găsească o poziţie mai comodă, cu genunchii aproape de
bărbie, în timp ce zgâlţâitul neregulat al vasului o făcea să
nu poată rămâne în aceeaşi poziţie mai mult de câteva
momente. Ultimul său gând înainte de a adormi a fost la
Sebastian.
Emma s-a trezit brusc. Era aşa de întuneric încât nu
putea să vadă cât e ceasul. La început s-a gândit că
zgâlţâitul se datora mişcării navei, până ce ochii i s-au
limpezit şi a zărit două trupuri pe celălalt pat din cabină,
mişcându-se regulat în sus şi în jos. Unul dintre corpuri avea
picioarele întinse mult dincolo de capătul patului, proptite de
perete. Emma ar fi vrut să râdă, dar a rămas foarte liniştită
până ce Peggy a oftat lung şi mişcarea s-a oprit. După câteva
clipe, picioarele cele lungi au atins podeaua şi bărbatul s-a
strecurat într-o salopetă veche. Nu mult după aceea, uşa
cabinei s-a deschis şi s-a închis încet. Emma a adormit
adânc.

460
 - JEFFREY ARCHER -

9
Când Emma s-a trezit în dimineaţa următoare, Peggy era
deja trează şi îmbrăcată.
— Mă duc la micul dejun, a declarat ea. Ne vedem mai
târziu la recepţie. Apropo, trebuie să începem lucrul la opt.
În momentul în care s-a închis uşa, Emma a sărit din pat
şi, după ce s-a spălat încet şi s-a îmbrăcat repede, şi-a dat
seama că nu mai avea timp pentru micul dejun, dacă dorea
să ajungă la timp la biroul de recepţie.
De îndată ce s-a prezentat la recepţie, Emma descoperit
repede că Peggy îşi lua treaba foarte în serios şi era dornică
să ajute orice pasager care avea probleme. În pauza de cafea,
Emma a spus:
— Unul dintre pasageri m-a întrebat care este programul
doctorului.
— De la şapte la unsprezece dimineaţa, a replicat Peggy şi
de la patru la şase după-masa. În caz de urgenţă, se sună
unu-unu-nouă de la cel mai apropiat telefon.
— Şi care este numele doctorului?
— Parkinson. Dr. Parkinson. Este bărbatul de care sun
îndrăgostite toate fetele de pe vas.
— Ah, unul dintre pasageri spunea că ar fi dr. Wallace.
— Nu, Wally s-a retras de vreo şase luni. Drăguţul de el.
Emma n-a mai întrebat nimic în timpul pauzei, ci s-a
mulţumit doar să-şi bea cafeaua.
— De ce nu te plimbi în restul dimineţii pe navă, ca să ştii
unde trimiţi lumea, i-a sugerat Peggy când s-au întors la
recepţie. I-a înmânat Emmei un ghid al vasului. Ne vedem la
prânz.
Cu ghidul deschis, Emma, a început să viziteze puntea
superioară: sălile de masă, barurile, camera hărţilor,
biblioteca, şi chiar şi un salon de bal cu o orchestră de jaz.
S-a oprit doar să privească mai atentă infirmeria de pe
puntea inferioară doi, deschizând încet uşile duble şi
strecurându-şi capul înăuntru. Două paturi frumos făcute,
461
 - JEFFREY ARCHER -

neocupate, se aflau pe peretele din cealaltă parte a camerei.

Oare Harry dormise într-unul şi locotenentul Bradshaw în
celălalt?
— Pot să vă ajut? s-a auzit o voce.
Emma s-a întors şi a zărit un bărbat înalt cu un halat lung
şi alb. A înţeles imediat de ce Peggy avea o slăbiciune pentru
el.
— Lucrez de curând la informaţii, a şoptit ea, şi trebuie să
aflu unde se găsesc toate.
— Eu sunt Simon Parkinson, a zis el, zâmbindu-i
prietenos. Acum că ştii unde sunt, eşti bine-venită aici
oricând.
— Mulţumesc, a zis Emma.
S-a întors repede pe coridor, a închis uşa în urma ei şi s-a
îndepărtat în grabă. Nu-şi mai amintea când mai flirtase
ultima oară cu cineva, dar şi-ar fi dorit să fi fost dr. Wallace.
Şi-a petrecut restul dimineţii explorând toate punţile până ce
a simţit că ştie toată nava şi e în stare să spună cu mai
multă încredere oricărui pasager unde se aflau toate.
De abia aştepta să-şi petreacă după-masa verificându-şi
noile ei cunoştinţe, dar Peggy a rugat-o să studieze şi
dosarele pasagerilor la fel cum studiase nava. Emma a rămas
singură în biroul din spate, învăţând tot felul de lucruri
despre oameni pe care nu-i va mai vedea niciodată.
După-masă, a încercat să-şi mănânce prânzul, fasole
verde pe pâine prăjită şi un pahar cu limonadă, dar s-a
întors repede în cabină, sperând să doarmă puţin înainte de
apariţia mecanicului.
Când s-a deschis uşa, luminile de pe coridor au trezit-o.
Emma nu şi-a dat seama cine a intrat în cabină, dar în mod
sigur nu era mecanicul, pentru că picioarele acestuia nu
atingeau peretele. A stat trează patruzeci de minute,
neîncercând să adoarmă până ce uşa nu s-a deschis şi nu s-
a închis iar.

***

462
 - JEFFREY ARCHER -

Emma s-a obişnuit repede cu rutina zilnică şi cu vizitele

nocturne. Aceste vizite nu erau prea diferite, veneau doar
bărbaţi, deşi, o dată, unul dintre amorezi s-a îndreptat spre
patul Emmei şi nu al lui Peggy.
— Ai greşit fata, a spus Emma, hotărâtă.
— Scuze, a venit repede răspunsul, înainte ca el să
schimbe direcţia.
Peggy probabil s-a gândit că ea a adormit la loc, pentru că
cei doi au făcut dragoste. Emma putea auzi fiecare cuvânt al
conversaţiei lor şoptite.
— Crezi că prietena ta este disponibilă?
— De ce, o placi pe ea? a chicotit Peggy.
— Nu, eu nu, dar ştiu pe cineva care ar dori să fie primul
care să desfacă bufonii uniformei Danei.
— Nici gând. Are un iubit acasă, în Bristol şi am aflat că
nici măcar dr. Parkinson n-a impresionat-o.
— Păcat, a spus vocea.

***

Peggy şi Trudy discutau adesea despre dimineaţa în care

cei nouă marinari de pe Devonian fuseseră înmormântaţi în
mare înainte de micul dejun. Cu unele comentarii subtile,
Emma a reuşit să afle ceea ce nici bunicul ei şi probabil nici
Maisie nu reuşiseră să descopere. Dar cu doar trei zile
rămase până la New York, tot nu-şi dăduse seama dacă
Harry sau locotenentul Bradshaw supravieţuise.
În cea de-a cincea zi, Emma a fost de gardă la informaţii
pentru prima oară şi n-a avut nicio surpriză. Surpriza a venit
în a opta noapte.
Când s-a deschis uşa cabinei la ce oră o fi fost, un bărbat
s-a îndreptat din nou spre patul Emmei, dar, de data aceasta
când ea a spus:
— Altă fată, el a plecat imediat.
Ea a rămas trează gândindu-se cine o fi fost.

463
 - JEFFREY ARCHER -

În ziua a şasea, Emma n-a aflat nimic nou despre Harry

sau Tom Bradshaw şi a început să se teamă că ar putea
ajunge în New York fără nicio pistă. Abia la cina din acea
noapte, s-a hotărât s-o întrebe pe Peggy despre „cel care
supravieţuise”.
— L-am întâlnit pe Tom Bradshaw doar o singură dată, a
spus Peggy, pe când el se învârtea pe punte cu sora care se
ocupa de el. Ei, dacă mă gândesc mai bine, nu se învârtea,
pentru că bietul om era în cârje.
— Ai vorbit cu el? a întrebat Emma.
— Nu, părea foarte timid. Oricum, Kristin nu-l scăpa din
vedere.
— Kristin?
— Era soră la infirmerie atunci, împreună cu dr. Wallace.
Cei doi în mod sigur că i-au salvat viaţa lui Tom Bradshaw.
— Deci nu l-ai mai văzut de atunci?
— Doar când am ancorat în New York, l-am văzut
coborând la mal cu Kristin.
— A plecat de pe navă cu Kristin? a spus Emma, speriată.
Nu era şi dr. Wallace cu ei?
— Nu, doar Kristin şi iubitul ei, Richard.
— Richard? a repetat Emma, uşurată.
— Da, Richard cumva. Nu-mi amintesc numele lui de
familie. Era ofiţerul de rangul trei. Nu mult după asta s-a
însurat cu Kristin şi nu i-am mai văzut pe cei doi.
— Arăta bine? a întrebat Emma.
— Tom sau Richard? s-a interesat Peggy.
— Pot să-ţi iau ceva de băut? a întrebat un tânăr pe care
Emma nu-l mai văzuse până atunci, dar pe care bănuia că-l
va vedea în profil în acea noapte.
Emma a avut dreptate şi n-a dormit înainte, în timpul sau
după vizită, pentru că se gândea la un plan.

***

464
 - JEFFREY ARCHER -

În dimineaţa următoare, pentru prima oară de când

călătorea, Emma stătea în spatele biroului de informaţii,
aşteptând-o pe Peggy să apară.
— Trebuie să pregătesc pasagerii pentru debarcare? a
întrebat ea când Peggy a apărut în cele din urmă şi a intrat
în spatele biroului.
— Eşti prima persoană care se oferă voluntar pentru asta,
a comentat Peggy, dar cum vrei tu. Cineva trebuie să fie la
curent în cazul în care cei de la imigrări se hotărăsc să
verifice mai atent dosarele pasagerilor de îndată ce ancorăm
la New York.
Emma s-a dus direct la biroul din spate. Punând deoparte
lista pasagerilor actuali, şi-a întors atenţia către dosarele
foştilor membri ai echipajului pe care le-a găsit într-un fişet
separat care părea că nu mai fusese deschis de o vreme.
A început să caute încet şi meticulos numele Kristin şi
Richard. Pe Kristin a găsit-o uşor, pentru că era o singură
persoană cu acest nume şi lucrase pe Kansas Star din 1936
până în 1939. Totuşi, erau mai mulţi Richard. Dicks şi
Dickies, însă adresa unuia dintre ei, locotenentul Richard
Tibbet apărea la aceeaşi adresă din Manhattan ca şi Kristin
Craven.
Emma şi-a notat adresa.

465
 - JEFFREY ARCHER -

10
— Bine-aţi venit în Statele Unite, domnişoară Barrington.
— Mulţumesc, a spus Emma.
— Cât timp plănuiţi să staţi în Satele Unite? a întrebat
ofiţerul de la imigrări, verificându-i paşaportul.
— O săptămână, cel mult două, a zis Emma. Îmi vizitez
mătuşa şi apoi mă întorc în Anglia.
Era adevărat că Emma avea o mătuşă care stătea în New
York, sora lordului Harvey, dar nu avea intenţia s-o viziteze,
mai ales că nu dorea ca restul familiei să afle ce urmărea.
— Adresa mătuşii dumneavoastră?
— Şaizeci şi patru cu Park.
Ofiţerul şi-a notat ceva, a ştampilat paşaportul Emmei şi i
l-a înapoiat.
— Bucuraţi-vă de şederea dumneavoastră în Mărul cel
Mare, domnişoară Barrington.
De îndată ce Emma a trecut de imigrări, s-a alăturat unei
cozi lungi de pasageri de pe Kansas Star. A mai durat
douăzeci de minute până ce s-a urcat în spatele unui taxi
galben.
— Aş dori un hotel mic, cu preţuri rezonabile, aflat lângă
Merton Street, în Manhattan, i-a spus şoferului.
— Cum ziseşi, coniţă? a întrebat şoferul, cu o ţigară
neaprinsă atârnându-i în colţul gurii.
Cum Emma n-a prea înţeles ce a spus şoferul, a presupus
că şi el avea aceeaşi problemă.
— Caut un hotel mic, ieftin, lângă Merton Street, pe insula
Manhattan, a spus, pronunţând rar fiecare cuvânt.
— Merton Street, a repetat şoferul, de parcă ar fi fost
singurul lucru pe care-l înţelesese.
— Aşa e, a spus Emma.
— Ce nu ziseşi aşa de la’nceput?
Şoferul a pornit şi nu a mai scos o vorbă până ce nu şi-a
depus pasagera lângă o clădire din cărămidă roşie cu un
steag pe care scria The Mayflower Hotel.
466
 - JEFFREY ARCHER -

— Costă patruzeci de cenţi, a zis şoferul, cu ţigara

fâţâindu-se în sus şi în jos la fiecare cuvânt.
Emma a plătit cursa din salariul câştigat pe navă. După ce
s-a înregistrat la hotel, a luat liftul la etajul patru şi s-a dus
direct în camera ei. Mai întâi s-a dezbrăcat şi a făcut o baie
fierbinte.
Când a ieşit din baie, s-a uscat cu un prosop mare şi
pufos, s-a îmbrăcat în ceea ce ea considera un taior elegant
şi s-a dus la parter. Se simţea aproape om.
Emma a găsit o masă liniştită într-un colţ al cafenelei
hotelului şi a comandat o ceaşcă cu ceai – ei nu auziseră de
Earl Grey – şi un sandvici club, de care nu mai auzise ea. În
timp ce aştepta să fie servită, a început să scrie o listă lungă
cu întrebări pe un şerveţel din hârtie, sperând că cineva de
pe Merton Street va dori să răspundă la ele.
După ce a semnat cecul, alt cuvânt nou, Emma l-a
întrebat pe recepţioner cum să ajungă pe Merton Street. I s-a
spus că la trei cvartale la nord şi două la vest. Nu-şi dăduse
seama că New York-ul poseda o busolă încorporată.
Emmei i-a plăcut plimbarea şi s-a oprit de mai multe ori
să admire vitrinele pline cu marfă, aşa cum nu mai văzuse
niciodată la Bristol. A ajuns la un bloc înalt chiar pe la
miezul zilei, nesigură ce să facă în cazul în care doamna
Tibbet nu era acasă.
Un portar elegant a salutat-o şi i-a deschis uşa.
— Vă pot ajuta?
— Am venit s-o văd pe doamna Tibbet, a spus Emma,
încercând să pară că era aşteptată.
— Apartamentul treizeci şi unu, la etajul trei, a spus el,
atingându-şi şapca.
Era adevărat, accentul englezesc se pare că era în stare să
deschidă uşile.
În timp ce liftul urca încet la etajul al treilea, Emma a
repetat câteva dintre frazele care spera că-i vor deschide o
altă uşă. Când liftul s-a oprit, ea a tras grilajul într-o parte, a
ieşit pe culoar şi s-a dus să caute numărul 31. În mijlocul

467
 - JEFFREY ARCHER -

uşii familiei Tibbet era montat un cerc mic din sticlă care i-a
amintit Emmei de ochiul lui Ciclop. Nu putea vedea
înăuntru, dar presupunea că locuitorii puteau vedea afară. O
sonerie mai obişnuită era plasată pe perete, lângă uşă. Aa
păsat-o şi a aşteptat. A durat o vreme până ce s-a deschis
uşa, doar câţiva centimetri, dezvăluind un lanţ de protecţie.
Doi ochi s-au holbat la ea.
— Ce vreţi? a întrebat o voce pe care, cel puţin, putea s-o
înţeleagă.
— Îmi pare rău că vă deranjez, doamnă Tibbet, a spus
Emma, dar s-ar putea să fiţi ultima mea şansă. Ochii au
privit-o cu suspiciune. Ştiţi, încerc cu disperare să-l găsesc
pe Tom.
— Tom? a repetat vocea.
— Tom Bradshaw. Este tatăl copilului meu, a spus Emma,
jucându-şi ultima carte.
Uşa s-a închis, lanţul a fost îndepărtat şi uşa s-a deschis
iar dezvăluind o femeie tânără cu un copil în braţe.
— Îmi pare rău, a spus ea, dar lui Richard nu-i place să
deschid uşa străinilor. Vă rog să intraţi.
A condus-o pe Emma prin salon.
— Luaţi loc până îl pun pe Jack înapoi în pătuţ.
Emma s-a aşezat şi s-a uitat prin cameră. Erau mai multe
fotografii ale lui Kristin împreună cu un tânăr ofiţer din
marină care era, probabil, soţul ei, Richard.
Kristin s-a întors după câteva minute cu o tavă pe care se
afla cafeaua.
— Neagră sau cu lapte?
— Cu lapte, vă rog, a spus Emma, care nu băuse niciodată
cafea în Anglia, dar care învăţase repede că americanii nu
beau ceai, nici măcar dimineaţa.
— Cu zahăr? a întrebat-o Kristin, după ce turnase două
ceşti.
— Nu, mulţumesc.
— Deci Tom este soţul dumneavoastră? s-a interesat
Kristin după ce s-a aşezat în faţa Emmei.

468
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, sunt logodnica lui. Ca să recunosc cinstit, el habar

n-avea că sunt însărcinată.
— Cum m-aţi găsit? a întrebat-o Kristin, părând puţin
speriată.
— Economul de pe Kansas Star a spus că dumneavoastră
şi Richard aţi fost printre ultimii care l-au văzut pe Tom.
— Este adevărat. Am stat cu el până ce a fost arestat la
câteva momente după ce a coborât de pe navă.
— Arestat? a întrebat Emma, neîncrezătoare. Dar ce a
făcut de a fost arestat?
— Era acuzat că-şi omorâse fratele, a zis Kristin. Dar
desigur ştiaţi asta?
Emma a izbucnit în lacrimi, cu speranţele sfărâmate de
înţelegerea faptului că Bradshaw fusese cel care
supravieţuise, şi nu Harry. Dacă Harry ar fi fost acuzat că şi-
ar fi omorât fratele, i-ar fi fost foarte uşor să dovedească că
arestaseră pe cine nu trebuia.
Dacă ar fi deschis scrisoarea de pe căminul lui Maisie, ar fi
descoperit adevărul şi nu ar fi trecut prin aceste chinuri, A
plâns, acceptând pentru prima oară că Harry era mort.

469
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1939 – 1941

470
 - JEFFREY ARCHER -

11
Când sir Walter Barrington şi-a vizitat nepotul ca să-i
spună groaznica veste că Harry Clifton murise pe mare, Giles
s-a simţit amorţit, de parcă-şi pierduse un membru. De fapt,
ar fi preferat să-şi piardă un membru dacă aceasta l-ar fi
adus înapoi pe Harry. Cei doi fuseseră inseparabili încă din
copilărie şi Giles presupusese că vor ajunge amândoi
centenari. Moartea lipsită de sens şi inutilă a lui Harry îl
făcea pe Giles şi mai decis să nu repete aceeaşi greşeală.
Giles era în sufragerie, ascultându-l pe domnul Churchill
la radio când Emma l-a întrebat:
— Vrei să te înrolezi şi tu?
— Da, nu mă mai întorc la Oxford. Mă înrolez imediat.
Mama lui a fost clar surprinsă, dar i-a spus că înţelegea.
Emma l-a îmbrăţişat şi i-a spus:
— Harry ar fi mândru de tine.
Grace, care rareori dădea semne de afecţiune, a început să
plângă.
Giles a plecat la Bristol în dimineaţa următoare şi şi-a
parcat MG-ul galben chiar în faţa biroului de recrutări. S-a
îndreptat cu hotărârea înscrisă pe figură. Un sergent-major
de la Gloucesters – vechiul regiment al căpitanului Jack
Tarrant – a salutat de îndată ce l-a văzut pe tânărul
Barrington. I-a dat lui Giles un formular pe care acesta l-a
completat conştiincios şi, după o oră, a fost invitat în spatele
unei perdele unde a fost examinat de un medic militar.
Doctorul a bifat fiecare casetă după ce l-a consultat cu
atenţie pe ultimul recrut – urechile, nasul, gâtul, pieptul şi
membrele – înainte de a-i verifica vederea. Giles a stat în
spatele unei linii albe şi a citit literele şi cifrele la cererea
medicului; la urma-urmei, putea lovi o minge din piele care
venea către el cu o viteză de patruzeci de kilometri pe oră
până la marginea terenului. Era sigur că va trece cu brio
până când doctorul l-a întrebat dacă există boli ereditare sau
cronice în familia lui. Giles a răspuns sincer:

471
 - JEFFREY ARCHER -

— Atât bunicul cât şi tata sunt daltonişti.

Medicul a mai efectuat nişte teste şi Giles a observat hm-
urile şi ah-urile se transformaseră în nţ-uri.
— Îmi pare rău să vă spun, domnule Barrington, a spus el,
terminând examinarea, că, având în vederea istoria medicală
a familiei dumneavoastră, nu vă pot recomanda pentru
serviciul activ. Dar, desigur, nimeni nu vă poate împiedica să
lucraţi la un birou.
— Nu puteţi să bifaţi căsuţa care trebuie, domnule doctor
şi să uităm că am adus vorba despre subiectul ăsta afurisit?
a spus Giles, încercând să pară disperat.
Doctorul l-a ignorat şi în ultima casetă a scris „C3”: inapt
pentru serviciul activ.
Giles s-a întors acasă la Manor House la prânz. Mama lui,
Elisabeth, nu a zis nimic când el a băut aproape o sticlă de
vin. A spus tuturor celor care l-au întrebat şi multora dintre
cei care n-au făcut-o, că fusese respins de la Gloucesters
pentru că era daltonist.
— Asta nu l-a oprit pe bunicul să lupte cu burii, i-a
amintit Grace după ce el a primit o a doua porţie de puding.
— Probabil nu ştiau de boala asta pe vremea aia, a spus
Giles, încercând să o liniştească.
Atunci Grace i-a dat o lovitură sub centură.
— Nici n-aveai de gând să te înrolezi, nu? i-a zis, privindu-l
în ochi. Giles se uita în jos când a primit lovitura. Păcat că
prietenul tău de la docuri nu este aici ca să-ţi amintească
faptul că şi el era daltonist.
Când mama lui Giles a aflat veştile, a fost clar uşurată,
dar nu a comentat. Grace nici n-a mai vorbit cu fratele ei
până ce s-a întors la Cambridge.

***

Giles s-a întors la Oxford în ziua următoare, încercând să

se convingă că toţi vor accepta motivul pentru care nu
putuse să se înroleze, intenţionând să-şi continue viaţa de

472
 - JEFFREY ARCHER -

student ca până atunci. Când a intrat pe porţile colegiului, a

descoperit că interiorul semăna mai mult cu un centru de
recrutare decât cu o universitate, cu tinerii în uniformă
depăşindu-i pe cei în haine civile. După opinia lui Giles,
singurul lucru bun era că, pentru prima oară, numărul
fetelor era egal cu cel al băieţilor la universitate. Din păcate,
majoritatea doreau să fie văzute doar la braţul celor care
purtau uniformă.
Vechiul prieten de la şcoală al lui Giles, Deakins, era unul
dintre puţinii studenţi căruia nu părea să-i pese că nu se
înrolase. Oricum, n-ar fi avut rost ca Deakins să treacă un
examen medical. Ar fi fost unul dintre puţinele examene la
care n-ar fi obţinut niciun punct. Dar a dispărut brusc şi el,
într-un loc numit Bletchley Park. Nimeni nu i-a spus lui
Giles ce făceau acolo, doar că era „ultra-secret” şi Deakins l-a
avertizat pe Giles că nu-l va mai putea vizita în nicio
împrejurare.
Pe măsură ce trecea timpul, Giles a început să stea din ce
în ce mai mult singur în cârciumă decât în sala de lectură
aglomerată, iar Oxfordul se umplea de militari reveniţi de pe
front, unii cu un singur braţ, alţii cu un pic ior, câţiva orbi,şi
toţi aceştia erau chiar din colegiul său. A încercat să se
poarte ca şi cum n-ar fi observat nimic dar adevărul era că,
până la sfârşitul semestrului, se simţea din ce în ce mai mult
ostracizat.

***

Giles a plecat în Scoţia la sfârşitul semestrului ca să ia

parte la botezul lui Sebastian Arthur Clifton. Au fost invitaţi
la ceremonia din capela de la Mulgelrie Castle doar familia şi
câţiva prieteni apropiaţi.
Giles a fost surprins şi încântat când Emma i-a cerut să
fie naş, cu toate că a fost oarecum supărat când ea a
recunoscut că singurul motiv pentru care se gândise la el
fusese că nu se îndoia că el ar fi fost alegerea lui Harry.

473
 - JEFFREY ARCHER -

Când cobora la micul dejun în dimineaţa următoare, Giles

a observat că biroul bunicului său era luminat. Trecând de
uşă în drum spre salon, Giles a auzit că se vorbea de el. S-a
oprit şi s-a apropiat de uşa pe jumătate deschisă. A îngheţat
de groază când l-a auzit pe sir Walter spunând:
— Mă doare s-o spun, dar aşa tată, aşa fiu.
— Sunt de acord, a zis lordul Harvey. Şi întotdeauna am
avut o părere aşa de bună despre băiat, ceea ce face ca totul
să fie şi mai lipsit de gust.
— Nimeni, a spus sir Walter, n-ar fi putut să fie mai
mândru decât mine, în calitatea mea de preşedinte al
guvernatorilor, când Giles a fost numit şef de clasă la liceul
din Bristol.
— M-aş fi gândit, a comentat lordul Harvey, că şi-ar fi
folosit talentul lui remarcabil de conducător şi curajul pe
care l-a arătat atât de des pe terenul de sport şi pe front.
— Singurul lucru bun din toate astea, a sugerat sir Walter,
este că nu mai cred că este posibil ca Harry Clifton să fie fiul
lui Hugo.
Giles a trecut prin hol, dincolo de salon, şi a ieşit pe uşa
din faţă. S-a urcat în maşina lui şi a început lungul drum
către Ţara de Vest.
În dimineaţa următoare, şi-a parcat maşina în faţa unui
birou de recrutare. A stat din nou la coadă, nu pentru
Gloucesters de data aceasta, ci pentru un regiment de
dincolo de Avon, unde regimentul din Wessex căuta recruţi
noi.
După ce a completat formularul, a trecut prin alt examen
medical. De data aceasta, când doctorul l-a întrebat:
— Aveţi boli ereditare sau cronice în familie care v-ar
împiedica să participaţi la serviciul activ? el a replicat:
— Nu, domnule.

474
 - JEFFREY ARCHER -

12
La prânz, în ziua următoare, Giles a părăsit o lume şi a
intrat în alta.
Treizeci şi şase de recruţi noi, care n-aveau în comun
decât faptul că semnaseră ca să primească şilingul regelui, s-
au urcat într-un tren însoţiţi de un caporal care îi dădăcea.
Când trenul a ieşit din gară, Giles s-a uitat pe fereastra
murdară de la clasa a treia şi a fost sigur că se îndreptau
către sud. Dar abia când trenul a trecut de Lympstone după
patru ore, şi-a dat seama cât de departe în sud ajunseseră.
În timpul călătoriei, Giles a tăcut şi i-a ascultat cu atenţie
pe bărbaţii din jurul lui care-i vor fi camarazi în următoarele
douăsprezece săptămâni. Un şofer de autobuz din Filton, un
poliţist din Long Ashton, un măcelar din Broad Street, un
constructor din Nailsea şi un fermier din Winscombe.
De îndată ce au coborât din tren, caporalul i-a dus la un
autobuz care-i aştepta.
— Unde mergem? a întrebat măcelarul.
— Vei afla curând, băieţică, a replicat caporalul,
dezvăluindu-şi locul de naştere.
Timp de o oră, autobuzul a troncănit prin Dartmoor până
ce nu s-au mai văzut nici case, nici oameni, doar câte un
şoim căutându-şi prada.
Până la urmă s-au oprit lângă nişte clădiri ruinate, pe care
scria Barăcile Ypres: Tabără de antrenament pentru
regimentul Wessex. Asta nu l-a înveselit deloc pe Giles. Un
soldat a ieşit pe poartă şi a ridicat bariera, permiţând
autobuzului să mai meargă câteva sute de metri înainte de a
se opri în mijlocul unui teren de antrenament. O figură
singuratică îi aştepta să coboare.
Când Giles a coborât din autobuz, a ajuns în faţa unui om
uriaş, cu pieptul ca un butoi, îmbrăcat într-o uniformă kaki,
care arăta de parcă fusese plantat acolo. Pe pieptul lui erau
trei rânduri de medalii şi sub braţ ţinea un baston, dar ceea
ce l-a impresionat mai mult pe Giles a fost dunga perfectă a
475
 - JEFFREY ARCHER -

pantalonilor lui şi faptul că ghetele îi erau atât de lustruite

încât îşi putea vedea reflexia în ele.
— Bună ziua, domnilor, a spus omul cu o voce care a
răsunat pe tot terenul; nu era genul de om care să aibă
nevoie de megafon, s-a gândit Giles. Eu sunt sergentul-major
Dawson – pentru voi, domnule. Este responsabilitatea mea
să vă transform din gunoiul inutil care sunteţi într-o unitate
de luptă în douăsprezece săptămâni. Atunci veţi putea să vă
numiţi membrii ai regimentului Wessex, cel mai bun
regiment de pe front. În următoarele douăsprezece
săptămâni voi fi mama voastră, tatăl vostru şi iubita voastră
şi, lăsaţi-mă să vă asigur că am doar un scop în viaţă şi acela
este că, atunci când veţi întâlni primul german, veţi fi în
stare să-l omorâţi înainte să vă omoare el pe voi. Acest
proces va începe mâine-dimineaţă, la ora cinci. S-a auzit un
mormăit pe care sergentul l-a ignorat. Până atunci îl las pe
caporalul McCloud să vă conducă la cantină şi apoi la barăci.
Aveţi grijă să vă odihniţi bine la noapte, pentru că atunci
când ne vom întâlni din nou, veţi avea nevoie de orice fărâmă
de energie pe care o posedaţi. Continuă, caporale.
Giles s-a aşezat în faţa unei budinci din peşte ale cărei
ingrediente nu văzuseră în viaţa lor apa sărată şi, după o
înghiţitură de apă maro, călâie, în loc de ceai, şi-a pus cana
înapoi pe masă.
— Dacă nu vrei să mănânci budinca, pot s-o iau eu? a
întrebat tânărul care stătea lângă el.
Giles a încuviinţat şi au schimbat farfuriile. Băiatul n-a
mai zis nimic până ce n-a terminat mâncarea oferită.
— O ştiu pe mama ta, a zis el.
Giles l-a privit mai atent, întrebându-se cum se putea aşa
ceva.
— Noi furnizăm carne pentru Manor House şi Barrington
Hall, a continuat tânărul. Îmi place mama ta, a zis el. O
doamnă foarte drăguţă. Eu sunt Bates, apropo, Terry Bates.
I-a strâns mâna lui Giles. Nu m-am gândit vreodată că o să
stau lângă tine.

476
 - JEFFREY ARCHER -

— Gata, băieţi, hai să terminăm, a spus caporalul.

Noii recruţi au sărit de pe bănci şi l-au urmat pe caporal
afară din cantină, pe terenul de antrenament, până la o
baracă Nissen pe care scria MARNE. O altă bătălie care a
adus onoare regimentului Wesex, le-a explicat caporalul
înainte de a deschide uşa şi a le arăta căminul lor nou.
Treizeci şi şase de paturi, optsprezece pe fiecare latură,
fuseseră îngrămădite într-un spaţiu nu mai mare decât
salonul de la Barrington Hall. Giles se afla între Atkinson şi
Bates. Ca la liceu, s-a gândit el, cu toate că în următoarele
câteva zile a observat unele diferenţe.
— Gata, băieţi, dezbrăcarea şi faceţi nani.
Mult înainte ca ultimul dintre ei să se urce în pat,
caporalul a stins lumina şi a strigat:
— Aveţi grijă să şi dormiţi. Mâine vă aşteaptă o zi grea.
Nu l-ar fi surprins pe Giles dacă, la fel ca Fisher, ar fi
continuat cu: nu se vorbeşte după stingere.
După cum le fusese promis, luminile s-au aprins la ora
cinci în dimineaţa următoare; nu că Giles ar fi avut vreo
şansă să se uite la ceas după ce sergentul-major Dawson a
intrat în baracă şi a strigat:
— Ultimul dintre voi care pune picioarele jos va fi primul
împuns cu o Kraut!
Un număr mare de picioare au lovit iute podeaua în timp
ce sergentul-major se îndrepta spre centrul barăcii, cu
bastonul de patrulare lovind capătul fiecărui pat al cărui
ocupant încă nu pusese ambele picioare jos.
— Acum ascultaţi-mă cu atenţie, a continuat el. Vă las
patru minute să vă spălaţi şi să vă bărbieriţi, patru minute
să vă faceţi patul, patru minute să vă îmbrăcaţi şi opt minute
ca să mâncaţi. În total, douăzeci de minute. Nu vă recomand
să vorbiţi pentru că nu vă puteţi permite să pierdeţi timp şi,
în orice caz, eu sunt singurul care are voie să vorbească. Aţi
înţeles?
— Sigur că da, a comentat Giles, fiind urmat de o furtună
de râsete.

477
 - JEFFREY ARCHER -

După o clipă, sergentul-major stătea în faţa lui:

— De câte ori deschizi gura, fiule, a lătrat el, punând
bastonul pe umărul lui Giles, tot ce vei spune va fi da,
domnule, nu domnule, trei saci plini, domnule. E clar?
— Da, domnule, a spus Giles.
— Nu cred că te-am auzit, fiule.
— Da, domnule! a strigat Giles.
— Aşa e mai bine. Acum pleacă în sala de baie, creatură
oribilă, înainte să te bag la pârnaie.
Giles nu avea idee ce este pârnaia, dar nu părea ceva
promiţător.
Bates ieşea deja de la baie când Giles a intrat. Cât timp s-a
ras, Bates şi-a făcut patul, s-a îmbrăcat şi a pornit spre
cantină. Când Giles l-a ajuns în cele din urmă, s-a aşezat pe
o bancă în faţa lui.
— Cum te-ai descurcat? a întrebat Giles plin de admiraţie.
— Cu ce să mă descurc? a întrebat Bates.
— Că eşti treaz când noi, restul, suntem pe jumătate
adormiţi.
— E simplu. Sunt măcelar, ca tata. În fiecare dimineaţă
mă scol la patru şi hop la piaţă. Dacă vreau cele mai bune
bucăţi, tre’ să aştept când se descarcă la docuri sau la gară.
Doar un minut dacă întârzii, iau bucăţi mai proaste. După
jumătate de oră, găsesc numai resturi şi mama ta nu mi-ar
mulţumi, nu?
Giles a râs când Bates a sărit şi s-a îndreptat spre baracă
doar ca să descopere că sergentul-major nu le mai lăsase
timp să se spele pe dinţi.
Majoritatea dimineţii şi-au petrecut-o potrivindu-şi
„zdrenţele”, după cum erau numite, dintre care una sau
două arătau de parcă ar mai fi avut un proprietar. Au urmat
beretele, curelele, cizmele, şepcile, mantalele, apoi brasardele
şi crema de ghete. De îndată ce au fost dotaţi cu de toate,
recruţii au fost duşi pe terenul de antrenament pentru
primul lor exerciţiu. Giles făcuse parte dintre cadeţii liceului,
deşi cam neatent, a început cu un uşor avantaj, dar avea

478
 - JEFFREY ARCHER -

presentimentul că nu va dura mult până ce Terry Bates îl va

ajunge din urmă.
La ora douăsprezece, au fost duşi iar la cantină. Giles era
atât de flămând încât a mâncat aproape tot ce i s-a oferit.
După-prânz, s-au întors la barăci şi şi-au pus echipamentul
de gimnastică, după care au plecat în sală. Giles a mulţumit
în tăcere instructorului de sport de la liceu pentru că-l
învăţase să se urce pe frânghie, să meargă pe bârnă şi să
utilizeze barele sălii. Nu putea să nu observe că Bates îi imita
fiecare mişcare.
După-masa s-a terminat cu o cursă de cinci mile prin
mlaştinile din Devon. Doar opt dintre cei treizeci şi şase de
recruţi noi s-au întors la barăci în acelaşi timp cu
instructorul. Unul dintre ei a reuşit chiar să se rătăcească şi
au fost nevoiţi să trimită o echipă de căutare după el. Ceaiul
a fost urmat de ceea ce sergentul-major numea recreaţie, în
care majoritatea băieţilor s-au prăbuşit pe paturi şi au
adormit adânc.

***

La ora cinci în dimineaţa următoare, uşa barăcii a fost

trântită din nou şi, de data aceasta, majoritatea picioarelor
erau deja pe jos înainte ca sergentul-major să aprindă
lumina. Micul dejun a fost urmat de altă oră de exerciţii pe
teren şi, de acum, aproape toţi mergeau în acelaşi pas. Apoi
recruţii s-au aşezat în cerc pe iarbă şi au învăţat cum să
desfacă, să cureţe, să încarce şi să tragă cu puşca. Caporalul
a tras un glonţ prin ţeava puştii dintr-o singură mişcare,
amintindu-le că glonţul nu ştie de partea cui luptă, aşa că
trebuie să-i dea ocazia să iasă prin faţa ţevii şi să omoare
inamicul şi nu prin spate şi să-i omoare pe ei.
După-amiaza a fost petrecută pe poligonul de tir, unde
instructorii i-au învăţat cum să fixeze patul puştii bine pe
umăr, să trianguleze ţinta cu vizorul şi să apese trăgaciul
uşor, să nu-l smucească. De data aceasta, Giles i-a mulţumit

479
 - JEFFREY ARCHER -

bunicului pentru orele petrecute în pădurea de acasă care l-

au făcut să nimerească centrul ţintei.
Ziua s-a terminat cu o altă cursă de cinci mile, ceai şi
recreaţie şi de stingerea de la zece. Aproape toţi băieţii se
prăbuşiseră în paturi mult înainte de asta, dorind ca soarele
să nu mai răsară a doua zi dimineaţa sau, cel puţin ca
sergentul-major să moară în somn. Nu au avut noroc. Prima
săptămână i s-a părut c-a durat o lună lui Giles, dar, spre
sfârşitul celei de-a doua, începuse să se adapteze, cu toate că
n-a reuşit niciodată să ajungă la baie înaintea lui Bates.
Deşi nu-i plăcea antrenamentul de bază mai mult decât
celorlalţi, Giles aprecia competiţia. Dar trebuia să
recunoască faptul că, pe măsură ce treceau zilele, i se părea
din ce în ce mai greu să-l depăşească pe măcelarul de pe
Broad Street. Bates îi era egal pe ringul de box, nimerea ţinta
la fel de des ca el şi, când au început să poarte bocancii grei
şi să care şi puşca la cursa de cinci mile, bărbatul care de
ani de zile cărase carcase întregi de vită pe umăr, dimineaţa,
la prânz şi seara, a devenit din ce în ce mai greu de întrecut.

***

La sfârşitul celei de-a şasea săptămâni, nimeni n-a fost

surprins că Barrington şi Bates au fost aleşi pentru
promovare la gradul de caporal-adjunct şi fiecare a primit un
detaşament în subordine.
După ce şi-au cusut petliţele, cele două detaşamente pe
care le conduceau au devenit rivale de moarte; nu numai pe
terenul de exerciţii sau în sala de gimnastică, ci şi ori de câte
ori erau antrenaţi în operaţii de noapte, pe teren, sau mişcări
de trupe. La sfârşitul fiecărei zile, ca doi şcolari, Giles şi
Bates se declarau fiecare învingător. Adesea, sergentul-major
trebuia să-i despartă.
Când s-a apropiat ziua paradei, Giles simţea mândria
ambelor detaşamente, care începuseră să creadă că erau
demni de a fi numiţi membri ai regimentului Wessex la

480
 - JEFFREY ARCHER -

terminarea instrucţiei; cu toate că sergentul-major îi

avertizase de mai multe ori că nu va mai dura mult şi vor
participa la o luptă adevărată, împotriva unui inamic real, cu
gloanţe adevărate. El le-a mai amintit şi că nu va mai fi cu ei
ca să-i ţină de mână. Pentru prima oară, Giles a recunoscut
că-i va lipsi nesuferitul acesta.
— Dă-l încolo, a fost tot ce a spus Bates legat de subiect.
Când au trecut în sfârşit de vinerea celei de-a
douăsprezecea săptămâni, Giles s-a gândit că se va întoarce
în Bristol împreună cu ceilalţi băieţi, ca să se bucure de o
permisie de weekend înainte de a se prezenta la regiment în
lunea următoare. Dar când a ieşit de pe teren în acea după-
masă, sergentul-major l-a luat deoparte.
— Caporal Barrington, trebuie să te prezinţi imediat la
maiorul Radcliffe.
Giles ar fi întrebat de ce, dar ştia că nu va primi niciun
răspuns.
A mărşăluit pe terenul de paradă şi a bătut la uşa
maiorului pe care nu-l văzuse decât de la distanţă.
— Intră, a zis o voce.
Giles a intrat, a luat poziţie de drepţi şi a salutat.
— Barrington, a spus maiorul Radcliffe după ce i-a
răspuns la salut, am veşti bune pentru tine. Ai fost primit la
şcoala de antrenament pentru ofiţeri.
Giles nici nu se gândise la vreo promovare de acest fel.
— Va trebui să pleci spre Mons mâine-dimineaţă şi vei
începe cursul pregătitor luni. Felicitări şi noroc.
— Mulţumesc, domnule, a spus Giles înainte să întrebe:
Va veni şi Bates cu mine?
— Bates? a întrebat maiorul Radcliffe. Vrei să spui
caporalul Bates?
— Da, domnule.
— Oh, Doamne, nu, a răspuns şeful şcolii. Nu este
material de ofiţer.
Giles putea doar să spere că şi germanii erau la fel de
miopi când era vorba să-şi aleagă ofiţerii.

481
 - JEFFREY ARCHER -

***

Când Giles s-a prezentat la Unitatea de antrenament a

cadeţilor Mons în Aldershot în după-amiaza următoare, nu
era pregătit pentru cât de repede i se va schimba iar viaţa. A
trecut o vreme până ce s-a obişnuit ca sergenţii, caporalii şi
chiar sergentul-major să-i spună „domnule”.
Dormea singur într-o cameră în care uşa nu zbura de
perete în fiecare dimineaţă şi niciun sergent nu-i bătea cu
bastonul la capul patului. Uşa se deschidea doar când voia
Giles. Lua micul-dejun la cantină cu un grup de tineri care
n-aveau nevoie să fie învăţaţi cum să ţină cuţitul şi furculiţa,
deşi unul sau doi dintre ei păreau că nu mai mânuiseră o
puşcă în viaţa lor şi nici nu trăseseră cu ea. Dar, după
câteva săptămâni, aceştia se vor afla şi ei pe front,
conducând voluntari lipsiţi de experienţă a căror viaţă va
depinde de raţionamentul lor.
Giles li s-a alăturat într-o clasă în care au fost învăţaţi
istoria militară, geografia, cartografia, tactica, germanii şi
arta războiului. Dacă aflase ceva de la măcelarul de pe Broad
Street fusese că arta conducerii nu poate fi învăţată.
După opt săptămâni, aceiaşi tineri au defilat pe teren şi au
primit numirea de ofiţeri. Li s-au dat doi epoleţi cu o coroană
pe ei, câte unul pentru fiecare umăr, un baston de ofiţer din
piele neagră şi o scrisoare de mulţumire din partea regelui
recunoscător.
Giles voia doar să se alăture regimentului lui şi să fie
împreună cu tovarăşii săi vechi, dar ştia că nu va fi posibil
pentru că, atunci când a părăsit terenul de paradă în acea
vineri după-amiază, caporalii, sergenţii şi, da, chiar şi
sergentul-major l-au salutat.
Şaizeci de locotenenţi tineri au plecat de la Aldershot în
acea seară în toate colţurile ţării, pentru a-şi petrece
weekendul cu familiile lor, unii dintre ei pentru ultima oară.

482
 - JEFFREY ARCHER -

***

Giles şi-a petrecut cea mai parte a zilei de sâmbătă sărind

din şi în trenuri, îndreptându-se către Vest. A ajuns la Manor
House tocmai la timp ca să i se alăture mamei lui la cină.
Când l-a văzut prima oară pe tânărul locotenent în hol,
Elisabeth n-a încercat să-şi ascundă mândria.
Giles era dezamăgit că nici Emma, nici Grace nu erau
acasă ca să-l vadă în uniformă. Mama lui i-a explicat că
Grace, care era în semestrul al doilea la Cambridge, venea
rareori acasă, chiar şi în timpul vacanţelor.
La masa cu un singur fel servită de Jenkins – majoritatea
personalului se afla acum pe front, i-a explicat mama lui –
Giles i-a povestit mamei sale despre tabăra de antrenament
de la Dartmoor. Când a auzit de Terry Bates, ea a oftat:
— Bates şi fiul, erau cei mai buni măcelari din Bristol.
— Erau?
— Toate magazinele din Bristol au fost dărâmate, aşa că
am rămas fără Bates, măcelarul. Nemţii ăştia au multe
explicaţii de dat.
Giles s-a încruntat.
— Şi Emma? a întrebat el.
— E cât se poate de bine… doar că…
— Doar că? a repetat Giles.
A durat o vreme până ce mama lui a continuat.
— Cât de bine ar fi fost dacă Emma ar fi avut o fetiţă şi nu
un băiat.
— Dar de ce contează? a întrebat Giles, şi şi-a umplut iar
paharul.
Mama lui a înclinat capul, dar n-a spus nimic.
— Oh, Doamne, a zis Giles, când şi-a dat seama ce a vrut
să spună ea. Presupuneam că la moartea lui Harry eu voi
moşteni…
— Mi-e teamă că nu poţi presupune nimic, dragă, a zis
mama lui, ridicând privirea. Adică nu până ce se stabileşte
dacă tatăl tău este sau nu şi tatăl lui Harry. Până atunci,

483
 - JEFFREY ARCHER -

conform testamentului străbunicului tău, până la urmă

Sebastian va fi cel care va moşteni titlul.
Giles n-a prea mai spus nimic în timpul mesei, încercând
să înţeleagă semnificaţia cuvintelor mamei sale. După ce s-a
servit cafeaua, mama lui a spus că se simte obosită şi
doreşte să se culce.
Când Giles a urcat scările până la camera lui, peste câteva
clipe, nu a putut rezista să nu intre în camera copilului să-şi
vadă nepotul. A stat singur cu moştenitorul titlului
Barrington. Sebastian gângurea în somnul lui fericit, evident
nederanjat de război şi fără să-i pese de testamentul
bunicului său sau de semnificaţia cuvintelor şi tot ce
cuprinde acesta.

***

Locotenentul Barrington s-a trezit devreme luni-dimineaţa

şi, după ce a luat micul dejun cu mama lui, a fost condus de
Hudson la sediul regimentului Wessex I. A fost întârziat de
un flux continuu de vehicule blindate şi camioane umplute
cu soldaţi care ieşeau pe poarta principală. A coborât din
maşină şi s-a îndreptat către postul de pază.
— Bună dimineaţa, domnule, a spus un caporal, după ce
l-a salutat; ceva cu care Giles nu se obişnuise încă.
Vicecomandantul a cerut să vă prezentaţi în biroul lui de
îndată ce sosiţi.
— Voi fi fericit s-o fac, caporale, a spus Giles, salutând şi
el, dacă aş şti unde este biroul maiorului Radcliffe.
— În partea îndepărtată a scuarului, domnule, uşa verde.
Nu puteţi să n-o vedeţi.
Giles a pornit prin scuar, salutând de mai multe ori
înainte de a ajunge în biroul vicecomandantului.
Maiorul Radcliffe l-a privit din spatele mesei când Giles a
intrat în cameră.
— Ah, Barrington, bătrâne. Mă bucur să te văd din nou, a
spus el. Nu eram siguri dacă vei ajunge la timp.

484
 - JEFFREY ARCHER -

— La timp pentru ce, domnule?

— Regimentul a fost trimis peste graniţă şi colonelul era de
părere că ar trebui să ţi se dea ocazia să ni te alături sau să
rămâi în urmă şi să aştepţi următorul transport.
— Unde mergem, domnule?
— Habar n-am, bătrâne, e peste nivelul meu. Dar de un
lucru sunt sigur, va fi mult mai aproape de germani decât
Bristolul.

485
- JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON
1941

486
 - JEFFREY ARCHER -

13
Harry nu va uita niciodată ziua în care Lloyd a fost eliberat
de la Lavenham şi, cu toate că n-a fost dezamăgit văzându-l
că pleacă, a fost surprins de cuvintele de despărţire ale lui
Max:
— Vrei să-mi faci un serviciu, Tom? a spus Lloyd când îşi
dădeau mâna pentru ultima oară. Îmi plac jurnalele tale
foarte mult, aş vrea să le citesc în continuare. Dacă mi le
trimiţi la adresa asta, a spus el, dându-i lui Harry o carte de
vizită, de parcă nu erau la închisoare, ţi le voi înapoia într-o
săptămână.
Harry a fost flatat şi a fost de acord să-i trimită lui Max
fiecare caiet de îndată ce-l termina.
În dimineaţa următoare, Harry şi-a luat locul la pupitrul
de bibliotecar, dar n-a citit ziarul din ziua anterioară până ce
nu şi-a terminat îndatoririle. Continua să-şi aducă la zi
jurnalul în fiecare seară şi, ori de câte ori termina câte un
caiet, îl trimitea prin poştă lui Max Lloyd. A fost uşurat, şi
puţin surprins, când acestea i-au fost înapoiate, după cum îi
promisese Max.
Lunile treceau şi Harry începuse să accepte faptul că viaţa
din închisoare era mai mult rutină aşa că atunci când
directorul s-a năpustit într-o dimineaţă în bibliotecă
fâlfâindu-şi exemplarul din New York Times, a lăsat jos
cărţile pe care se pregătea să le pună pe rafturi.
— Avem o hartă a Statelor Unite? a întrebat Swanson.
— Da, sigur, a replicat Harry. S-a dus repede la secţiunea
de referinţe şi a scos o copie din Hubert’s Map of America.
Ceva anume, domnule director? a întrebat el.
— Pearl Harbor.
În următoarele douăzeci şi patru de ore, pe buzele tuturor,
prizonieri şi gardieni, se auzea doar un singur subiect. Când
va intra America în război?
Swanson s-a întors la bibliotecă în dimineaţa următoare.

487
 - JEFFREY ARCHER -

— Preşedintele Roosevelt a anunţat la radio că Statele

Unite au declarat război Japoniei.
— Asta-i foarte bine, a comentat Harry, dar când ne vor
ajuta americanii să-l înfrângem pe Hitler?
Harry a regretat cuvântul „ne” din momentul în care l-a
rostit. S-a uitat la Swanson şi l-a văzut privindu-l mirat şi s-
a întors repede să pună pe rafturi cărţile aduse cu o zi
înainte.
Harry a aflat răspunsul după câteva zile, când Winston
Churchill s-a îmbarcat pe Queen Mary şi a venit la
Washington să discute cu Preşedintele. Până ce prim-
ministrul s-a întors în Marea Britanie, Roosevelt fusese de
acord să-şi îndrepte atenţia către războiul din Europa şi să-şi
asume sarcina de a înfrânge Germania Nazistă.
Harry a umplut pagina din jurnalul său cu reacţiile
celorlalţi deţinuţi la aflarea veştii că ţara lor era în război. A
ajuns la concluzia că majoritatea se împărţea în două
categorii, laşii şi eroii, cei care erau mulţumiţi că sunt închişi
şi în siguranţă şi sperau că ostilităţile vor lua sfârşit până ce
vor fi eliberaţi, şi cei care de abia aşteptau să fie eliberaţi şi
să lupte cu un inamic pe care-l urau mai mult decât pe
gardienii din închisoare. Când Harry şi-a întrebat colegul de
celulă în ce categorie intra, Quinn a răspuns:
— Ai mai întâlnit un irlandez care să nu adore o păruială?
În ceea ce-l privea, Harry era din ce în ce mai frustrat,
convins că acum, când americanii intraseră în război, acesta
se va termina cu mult înainte ca lui să i se dea ocazia să-şi
joace rolul. Pentru prima oară de când fusese închis, s-a
gândit la evadare.

***

Harry tocmai terminase de citit recenzia unei cărţi în New

York Times când un ofiţer a intrat în bibliotecă şi i-a spus:
— Directorul vrea să vii imediat în biroul lui, Bradshaw.

488
 - JEFFREY ARCHER -

Harry n-a fost surprins, deşi, după ce s-a mai uitat o dată
la reclama din josul paginii, s-a întrebat iar cum îşi închipuia
Lloyd că va scăpa. A îndoit frumos ziarul, l-a pus înapoi pe
stativ şi l-a urmat pe ofiţer afară din cameră.
— Aveţi idee de ce vrea să mă vadă, domnule Joyce? a
întrebat Harry în timp ce mergeau prin curte.
— Nu mă întreba pe mine, i-a spus Joyce, fără să încerce
să-şi ascundă sarcasmul din glas. Nu sunt unul dintre
confidenţii directorului.
Harry n-a mai spus nimic până ce n-au ajuns în faţa
biroului directorului. Joyce a bătut încet în uşă.
— Intră, a spus vocea inconfundabilă.
Joyce a deschis uşa şi Harry a intrat în cameră. A fost
surprins că în birou mai era un bărbat pe care nu-l mai
văzuse până atunci. Omul purta o uniformă de ofiţer şi părea
pe atât de elegant pe cât Harry de neglijent. Nu şi-a luat
privirea de la deţinut.
Directorul s-a ridicat în picioare.
— Bună dimineaţa, Tom. Era prima oară când Swanson îi
folosea prenumele. Acesta este colonelul Cleverdon de la
Fifth Texas Rangers.
— Bună dimineaţa, domnule, a spus Harry.
Cleverdon s-a ridicat şi a dat mâna cu Harry, altă
premieră.
— Ia loc, Tom, a spus Swanson. Colonelul are o propunere
pentru tine.
Harry s-a aşezat.
— Mă bucur că te întâlnesc, Bradshaw, a început colonelul
Cleverdon. Eu sunt ofiţerul comandant la Bangers. Harry l-a
privit mirat. Noi nu apărem în manualele de recrutare. Eu
antrenez grupe de soldaţi care vor fi paraşutaţi în spatele
liniilor inamice pentru a cauza cât mai multe daune posibile,
astfel încât infanteria să aibă mai multe şanse să-şi facă
datoria. Nimeni nu ştie încă unde sau când vor ajunge
trupele noastre în Europa, dar eu voi fi printre primii cărora

489
 - JEFFREY ARCHER -

li se va spune, pentru că băieţii mei vor fi paraşutaţi în aria

de ţintă cu câteva zile înainte de invazie.
Harry stătea pe marginea scaunului.
— Dar înainte de asta, voi instrui o unitate mică de
specialişti pregătită pentru orice eventualităţi. Această
unitate va fi formată din trei grupe, fiecare compusă din zece
oameni: un căpitan, un sergent de instrucţie, doi caporali şi
şase soldaţi. În ultimele săptămâni, am luat legătura cu mai
mulţi directori de închisori ca să-i întreb dacă au persoane
excepţionale care ar putea fi apte pentru o asemenea
operaţie. Numele tău a fost unul din cele două prezentate de
domnul Swanson. De îndată ce ţi-am verificat dosarul din
marină, am fost de acord cu directorul că ţi-ar sta mai bine
în uniformă decât să-ţi pierzi timpul pe aici.
Harry s-a întors spre director.
— Mulţumesc, domnule, dar pot să vă întreb cine este
cealaltă persoană?
— Quinn, a spus Swanson. Voi doi mi-aţi făcut atâtea
probleme în decursul celor doi ani încât m-am gândit că e
rândul germanilor să fie supuşi subterfugiilor voastre.
Harry a zâmbit.
— Dacă te hotărăşti să ni te alături, Bradshaw, a
continuat colonelul, vei începe cursul de instrucţie de bază
de opt săptămâni imediat, după care vei merge şase
săptămâni la operaţii speciale. Înainte de a continua, vreau
să ştiu dacă le atrage ideea.
— Când încep? a spus Harry.
Colonelul a zâmbit.
— Maşina mea e afară, în curte, şi am lăsat motorul
pornit.
— Am aranjat deja ca hainele tale civile să fie aduse de la
magazie, a spus directorul. Evident, trebuie să păstrăm
motivul plecării tale atât de rapide secret. Dacă întreabă
cineva, voi spune că tu şi Quinn aţi fost transferaţi la altă
închisoare.
Colonelul a încuviinţat.

490
 - JEFFREY ARCHER -

— Întrebări, Bradshaw?
— Quinn a fost de acord să vi se alăture? a întrebat Harry.
— Stă deja pe bancheta din spate a maşinii mele,
întrebându-se probabil de ce durează aşa de mult.
— Dar ştiţi motivul pentru care mă aflu la închisoare,
domnule colonel?
— Dezertare, a spus colonelul Cleverdon. Deci va trebui să
fiu cu ochii pe tine, nu? Amândoi au râs. Te vei alătura
grupului meu ca soldat, dar pot să te asigur că problemele
anterioare nu te vor afecta la promovare. Totuşi, dacă tot am
ajuns la acest subiect, Bradshaw, cred că ar fi potrivită o
schimbare a numelui. Doar nu vrem ca un isteţ de hârţogar
să se uite la dosarul tău de la marină şi să înceapă să pună
întrebări stânjenitoare. Ai vreo idee?
— Harry Clifton, domnule, a spus el, puţin prea repede.
Directorul a zâmbit.
— Chiar mă întrebam care este numele tău adevărat.

491
 - JEFFREY ARCHER -

EMMA BARRINGTON
1941

492
 - JEFFREY ARCHER -

14
Emma dorea să iasă din apartamentul lui Kristin cât putea
de repede, să scape din New York şi să se întoarcă în Anglia.
De îndată ce ar fi ajuns în Bristol, ar fi putut să plângă
singură şi să-şi dedice viaţa creşterii fiului lui Harry. Dar s-a
dovedit că nu era chiar aşa de uşor să scape.
— Îmi pare foarte rău, a spus Kristin, punându-şi un braţ
în jurul umerilor Emmei. Nu ştiam că nu aţi aflat ce a păţit
Tom.
Emma a zâmbit slab.
— Aş vrea să ştiţi, a continuat Kristin, că Richard şi cu
mine nu ne-am îndoit nicio clipă că era nevinovat. Bărbatul
pe care l-am ţinut în viaţă nu era capabil de crimă.
— Mulţumesc, a zis Emma.
— Am câteva fotografii ale lui Tom de pe când era cu noi
pe Kansas Star. Aţi vrea să le vedeţi? a întrebat-o Kristin.
Emma a încuviinţat, politicoasă, cu toate că nu dorea să
vadă nicio fotografie a locotenentului Thomas Bradshaw. S-a
hotărât ca, de îndată ce Kristin va ieşi din cameră, să se
strecoare discret afară din apartament şi să se întoarcă la
hotelul ei. Nu mai dorea să se facă în continuare de râs în
faţa unei străine.
După ce Kristin a ieşit din cameră, Emma s-a ridicat. În
acelaşi moment i-a căzut cana pe jos, împrăştiind cafeaua pe
covor. A căzut în genunchi şi a început să plângă iar, chiar
când Kristin se întorcea în cameră, strângând în mână
câteva fotografii.
Când a zărit-o pe Emma în genunchi, plângând, a încercat
s-o încurajeze.
— Vă rog, nu vă faceţi probleme din cauza covorului, nu
contează. Mai bine uitaţi-vă la astea, cât timp caut eu ceva
de curăţat.
I-a dat Emmei fotografiile şi a ieşit iar din cameră.

493
 - JEFFREY ARCHER -

Emma a recunoscut că nu mai putea scăpa aşa de uşor şi

a început să se uite cu reţinere la fotografiile lui Tom
Bradshaw.
— Oh, Doamne, a spus ea, cu voce tare.
S-a uitat neîncrezătoare la o fotografie a lui Harry aflat pe
puntea unui vas, cu Statuia Libertăţii pe fundal şi apoi la
alta cu zgârie-norii din Manhattan în spate. A început iar să
plângă, cu toate că nu ştia cum este posibil. A aşteptat cu
nerăbdare întoarcerea lui Kristin. Nu a durat mult până ce
gospodina conştiincioasă a reapărut, a îngenuncheat şi a
început să cureţe mica pată maronie cu o cârpă umedă.
— Ştiţi ce s-a întâmplat cu Tom după ce a fost arestat? a
întrebat-o Emma nerăbdătoare.
— Nu v-a spus nimeni? a întrebat Kristin, uitându-se în
sus. Se pare că nu erau destule dovezi ca să-l acuze pentru
omucidere, aşa că Jelks l-a scăpat. A fost judecat pentru
dezertare din marină, a pledat vinovat şi a fost condamnat la
şase ani.
Emma nu înţelegea cum Harry ar fi putut ajunge la
puşcărie pentru o crimă pe care, în mod evident, n-o
comisese.
— Procesul s-a desfăşurat la New York?
— Da, a spus Kristin. Şi cum avocatul lui a fost Sefton
Jelks, Richard şi cu mine am presupus că nu avea probleme
financiare.
— Nu cred că înţeleg.
— Sefton Jelks este partenerul senior al uneia dintre cele
mai prestigioase firme de avocatură din New York, aşa că, cel
puţin, Tom a avut un avocat bun. Când a venit să ne vadă în
legătură cu Tom, părea sincer preocupat. Ştiu că l-a vizitat şi
pe dr. Wallace şi pe căpitanul navei şi ne-a asigurat pe toţi că
Tom este inocent.
— Ştiţi la ce închisoare l-au trimis? a întrebat încet Emma.
— La Lavenham, în New York. Richard şi cu mine am vrut
să-l vizităm, dar domnul Jelks ne-a spus că nu vrea să vadă
pe nimeni.

494
 - JEFFREY ARCHER -

— Aţi fost foarte amabilă, a pus Emma. Poate aş putea să

vă mai cer un mic serviciu înainte de a pleca. Aş putea
păstra una dintre aceste fotografii?
— Puteţi să le luaţi pe toate. Richard a făcut foarte multe,
aşa face întotdeauna. Fotografia este un hobby al lui.
— Nu vreau să vă mai răpesc din timp, a spus Emma
ridicându-se nesigură în picioare.
— Nu mă faceţi să pierd timpul, a replicat Kristin. Ceea ce
a păţit Tom n-a avut niciun înţeles pentru noi. Când îl veţi
vedea, vă rog să-i transmiteţi cele mai bune urări, a spus ea,
în timp ce ieşeau din cameră. Şi dacă va dori să-l vizităm,
vom fi foarte fericiţi.
— Mulţumesc, a spus Emma când lanţul a fost desfăcut.
Kristin a deschis uşa, apoi i-a spus:
— Ne-am dat amândoi seama că Tom este foarte
îndrăgostit, dar nu ne-a spus că sunteţi englezoaică.

495
 - JEFFREY ARCHER -

15
Emma a aprins veioza şi s-a mai uitat la fotografiile lui
Harry stând pe puntea navei Kansas Star. Părea atât de
fericit, atât de relaxat şi evident nedându-şi seama de ce-l
aştepta la coborârea de pe vas.
A aţipit şi s-a trezit încercând să-şi dea seama de ce Harry
acceptase să înfrunte un proces de crimă şi de ce pledase
vinovat de dezertare din marina în care nu se înrolase
niciodată. A ajuns la concluzia că doar Sefton Jelks i-ar fi
putut oferi răspunsul. Primul lucru pe care trebuia să-l facă
era să se întâlnească cu el.
S-a uitat la ceas: 3:21. S-a dat jos din pat, şi-a pus un
capot, s-a aşezat la măsuţă şi a umplut mai multe foi din
agenda hotelului cu notiţe de pregătire a întâlnirii ei cu
Sefton Jelks. Se simţea de parcă s-ar fi pregătit pentru
examen.
La şase a făcut duş şi s-a îmbrăcat, apoi a coborât să ia
micul dejun. Un exemplar din New York Times fusese lăsat
pe masă şi a întors repede paginile, oprindu-se doar ca să
citească un articol. Americanii erau pesimişti în ceea ce
priveşte şansele Angliei de a evita invazia germană, ceea ce
părea din ce în ce mai probabil. Deasupra unei fotografii a lui
Winston Churchill aflat pe stâncile albe din Dover şi privind
sfidător deasupra Canalului, cu trabucul lui obişnuit în
gură, era titlul: Ne vom lupta cu ei pe ţărmuri.
Emma s-a simţit vinovată că era departe de casă. Trebuia
să-l găsească pe Harry, să-l elibereze din închisoare şi să se
întoarcă împreună în Bristol.
Recepţionerul hotelului a căutat numele Jelks, Myers &
Abernathy în cartea de telefon din New York, a scris o adresă
de pe Wall Street şi i-a dat-o Emmei.
Taxiul s-a oprit lângă o clădire mare din oţel şi sticlă care
ajungea până la cer. A trecut de uşile rotitoare şi s-a uitat pe
un panou mare de pe perete pe care erau afişate numele
tuturor firmelor de pe cele patruzeci şi opt de etaje. Jelks,
496
 - JEFFREY ARCHER -

Myers & Abernathy se afla la etajele 20, 21 şi 22; informaţiile

erau la etajul douăzeci.
Emma s-a alăturat unei trupe de bărbaţi în costum din
flanel care au umplut primul ascensor liber. Când a ajuns la
etajul douăzeci, a fost întâmpinat de trei doamne, îmbrăcate
elegant, cu bluze albe, deschise la gât şi fuste negre, care
stăteau la un birou de recepţie, ceva ce nu mai văzuse în
Bristol. S-a îndreptat încrezătoare către birou.
— Aş dori să-l văd pe domnul Jelks.
— Aveţi programare? a întrebat-o recepţionera, politicos.
— Nu, a recunoscut Emma, care nu mai avusese de-a face
decât cu un avocat local, care era liber ori de câte ori un
membru al familiei Barrington venea la el.
Recepţionera a părut surprinsă. Clienţii nu apăreau la
biroul din faţă sperând să-l vadă pe partenerul senior al
firmei; ori scriau, ori secretara lor telefona pentru a le rezerva
o programare în orarul încărcat al domnului Jelks.
— Dacă-mi daţi numele dumneavoastră, voi discuta cu
asistentul lui.
— Emma Barrington.
— Luaţi loc, vă rog, domnişoară Barrington. Cineva va veni
repede să discute cu dumneavoastră.
Emma s-a aşezat într-un mic alcov. „Repede” s-a dovedit a
însemna mai mult de jumătate de oră, când un alt bărbat în
costum maro a apărut cu un blocnotes galben.
— Mă numesc Samuel Anscott, a spus el, dând mâna.
Înţeleg că doriţi să discutaţi cu partenerul senior.
— Aşa este.
— Eu sunt asistentul său juridic, a spus Anscott
aşezându-se în faţa ei. Domnul Jelks m-a rugat să aflu de ce
doriţi să-l vedeţi.
— Este o problemă personală, a spus Emma.
— Mă tem că nu va fi de acord să vă vadă decât dacă-i pot
spune despre ce este vorba.
Emma şi-a strâns buzele.
— Sunt o prietenă a lui Harry Clifton.

497
 - JEFFREY ARCHER -

S-a uitat atentă la Anscott, dar era clar că numele nu

însemna nimic pentru el, cu toate că şi l-a notat în blocnotes.
— Am motive să cred că Harry Clifton a fost arestat pentru
asasinarea lui Adam Bradshaw şi că domnul Jelks l-a
reprezentat la proces.
De data aceasta, numele a fost recunoscut şi stiloul s-a
mişcat mai repede pe hârtie.
— Aş dori să-l văd pe domnul Jelks pentru a afla cum un
avocat de talia sa a permis ca logodnicul meu să ia locul lui
Thomas Bradshaw.
Tânărul s-a încruntat. Era clar că nu era obişnuit ca
cineva să vorbească aşa despre şeful lui.
— Nu am idee despre ce vorbiţi, domnişoara Barrington, a
spus el, ceea ce Emma bănuia că era adevărat. Dar îl voi
informa pe domnul Jelks şi vă voi informa. Poate îmi puteţi
da o adresă de contact.
— Stau la Mayflower Hotel, a spus Emma, şi-l pot vedea pe
domnul Jelks oricând.
Anscott şi-a notat adresa în blocnotes, s-a ridicat, a
salutat-o scurt, dar de data aceasta nu s-a mai oferit să dea
mâna cu ea. Emma era sigură că nu va mai dura mult până
ce partenerul senior va fi de acord să o vadă.
A luat un taxi înapoi la Mayflower Hotel şi a auzit telefonul
sunând în camera ei chiar înainte de a deschide uşa. A fugit
spre telefon, dar când a ridicat receptorul, soneria s-a oprit.
S-a aşezat la birou şi a început să-i scrie mamei ei,
asigurând-o că ajunsese cu bine, dar nu i-a spus că era
acum convinsă că Harry trăia. Emma o va face doar când îl
va vedea în carne şi oase. Era deja la a treia pagină a
scrisorii când telefonul a sunat iar. A ridicat receptorul.
— Bună ziua, domnişoară Barrington.
— Bună ziua, domnule Anscott, a spus ea, recunoscându-i
vocea.
— Am vorbit cu domnul Jelks în legătură cu cererea
dumneavoastră pentru o întrevedere, dar mă tem că îi este
imposibil să vă vadă, deoarece ar fi un conflict de interese cu

498
 - JEFFREY ARCHER -

alt client pe care-l reprezintă. Îi pare rău că nu vă poate fi de

ajutor.
Telefonul s-a închis.
Emma a rămas la birou, năucită, ţinând încă telefonul în
mână, cu vorbele „conflict de interese” încă răsunându-i în
ureche. Există oare un alt client sau era doar o scuză să n-o
vadă? A pus receptorul în furcă şi a stat nemişcată o vreme,
întrebându-se ce ar fi făcut bunicul ei în acest caz. Şi-a
amintit una dintre maximele lui preferate: există mai multe
moduri de a jupui o pisică.
Emma a deschis sertarul biroului, mulţumită că mai era
hârtie şi a făcut o listă cu persoanele care ar putea umple
golurile create de presupusul conflict de interese al domnului
Jelks. Apoi a coborât la recepţie, conştientă că va fi foarte
ocupată în următoarele zile. Recepţionera a încercat să-şi
ascundă surpriza când o tânără domnişoară politicoasă din
Anglia i-a cerut adresa unui tribunal, a unei unităţi de poliţie
şi a unei închisori.
Înainte de a pleca de la Mayflower, Emma a intrat în
magazinul hotelului şi şi-a cumpărat un blocnotes galben.
Apoi a ieşit pe trotuar şi a chemat un taxi.
Acesta a lăsat-o într-o zonă foarte diferită a oraşului faţă
de cea în care stătea domnul Jelks. Pe când urca treptele
tribunalului, Emma s-a gândit la Harry şi la cum se va fi
simţit el când intrase în aceeaşi clădire, în împrejurări
complet diferite. A întrebat paznicul de la poartă unde era
biblioteca, sperând că va afla care fuseseră aceste
împrejurări.
— Dacă întrebaţi de sala înregistrărilor, domnişoară, este
la subsol, a spus paznicul.
După ce a coborât două etaje, Emma a întrebat un
funcţionar care stătea în spatele unei mese dacă putea vedea
înregistrările pentru cazul Statul New York versus Bradshaw.
Funcţionarul i-a dat un formular să-l completeze care
includea întrebarea: Sunteţi student? La care ea a răspuns

499
 - JEFFREY ARCHER -

da. După câteva minute, Emma a primit trei cutii mari cu

dosare.
— Închidem în două ore, a fost avertizată. Când sună
clopotul, trebuie să înapoiaţi înregistrările imediat aici.
După ce Emma a citit câteva pagini, n-a reuşit să înţeleagă
de ce Statul nu continuase procesul de crimă al lui Tom
Bradshaw, când se părea că aveau dovezi substanţiale
împotriva lui. Fraţii împărţiseră o cameră la un hotel;
decantorul de whisky avea amprentele însângerate ale lui
Tom pe el şi nu exista nicio dovadă că ar mai fi intrat cineva
în cameră înainte ca trupul lui Adam să fie găsit zăcând într-
o baltă de sânge. Dar, şi mai rău, de ce fugise Tom de la locul
crimei şi de ce avocatul preferase acuzaţia mai puţin
importantă de dezertare? Chiar şi mai ciudat era modul în
care Harry fusese implicat de la bun început în acest caz.
Oare scrisoarea de pe căminul lui Maisie conţinea răspunsul
la aceste întrebări, sau Jelks pur şi simplu ştia ceva ce nu
voia să afle şi ea?
Gândurile ei au fost întrerupte de sunetul unui clopoţel,
cerând ca ea să aducă dosarele înapoi. La unele întrebări
aflase răspunsul, dar la majoritatea, nu. Emma şi-a notat
câteva nume care spera că i-ar da răspunsul la majoritatea
acestor întrebări, dar vor pretinde oare şi aceştia un conflict
de interese?
A ieşit din tribunal chiar la ora cinci, ţinând mai multe
hârtii acoperite cu scrisul ei elegant. A luat ceva numit
Hershey Bar şi o Coca de la un vânzător ambulant, înainte
de a chema alt taxi şi a-i cere şoferului s-o ducă la circa 24
de poliţie. A mâncat şi a băut în mers, un lucru cu care
mama ei n-ar fi fost de acord.
La sosirea la circa de poliţie, Emma a cerut să discute fie
cu detectivul Kolowski, fie cu detectivul Ryan.
— Amândoi sunt în schimbul de noapte săptămâna asta, i-
a spus sergentul de la informaţii, aşa că nu se vor întoarce
aici până la zece.

500
 - JEFFREY ARCHER -

Emma i-a mulţumit şi s-a decis să se întoarcă la hotel şi

să ia cina înainte de a se întoarce la poliţie, la ora zece.
După o salată Caesar şi prima ei knickerbocker glory,
Emma s-a întors în camera ei de la etajul patru. S-a aşezat
pe pat şi s-a gândit ce să-i întrebe pe Kolowski sau pe Ryan,
presupunând că aceştia vor fi de acord să o vadă. Oare
locotenentul Bradshaw avea accent american…?
Emma a căzut într-un somn profund din care a fost trezită
brusc de sunetul neobişnuit al unei sirene de poliţie de jos
din stradă. Acum înţelegea de ce camerele de la etajele de
sus erau mai scumpe. Şi-a verificat ceasul. Era 1:15.
— La naiba, a înjurat ea, după care a sărit din pat, a
alergat la baie, a muiat o flanelă în apă rece şi şi-a acoperit
faţa.
A ieşit repede din cameră şi a luat liftul la parter. Când a
ieşit din hotel, a fost surprinsă să găsească strada la fel de
agitată şi la fel de aglomerată de parcă ar fi fost amiază.
A chemat alt taxi şi i-a cerut şoferului s-o ducă la circa 24
de poliţie. Şoferii din New York începuseră s-o înţeleagă sau
începea ea să-i înţeleagă pe ei?
A urcat cele două trepte ale circii de poliţie cu câteva
minute înainte de două. Un alt sergent de gardă i-a cerut să
ia loc şi i-a promis că-i va anunţa pe Kolowski sau pe Ryan
că-i aşteaptă la recepţie.
Emma s-a pregătit pentru o aşteptare lungă, dar, spre
surpriza ei, după două minute a auzit sergentul spunând:
— Hei, Karl, o doamnă care stă acolo zice că vrea să te
vadă.
A făcut un semn înspre Emma.
Detectivul Kolowski, cu o cafea într-o mână şi o ţigară în
cealaltă s-a îndreptat spre ea şi i-a zâmbit. Emma s-a
întrebat cât de repede va dispărea acel zâmbet când va afla
de ce vrea să-l vadă.
— Cu ce vă pot ajuta, coniţă? a întrebat el.

501
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă numesc Emma Barrington, a zis ea, exagerându-şi

accentul englezesc, şi doresc să mă sfătuiţi într-o problemă
personală.
— Atunci să mergem în biroul meu, domnişoară
Barrington, a spus Kolowski şi a mers pe un coridor până ce
a ajuns la o uşă pe care a deschis-o cu călcâiul pantofului.
Luaţi loc, a invitat-o el, arătând spre singurul scaun din
cameră. Vă pot da o cafea? a întrebat-o pe Emma, care se
aşeza.
— Nu, mulţumesc.
— O decizie înţeleaptă, coniţă, i-a zis el, aşezându-şi cana
pe masă, aprinzându-şi ţigara şi aşezându-se şi el. Deci, cu
ce vă pot ajuta?
— Înţeleg că sunteţi unul dintre detectivii care mi-aţi
arestat logodnicul.
— Cum îl cheamă?
— Thomas Bradshaw.
Avusese dreptate. Privirea, vocea, comportamentul, totul la
el s-a schimbat.
— Da, eu am fost. Şi pot să vă spun coniţă, că a fost un
caz deschis-închis până ce s-a amestecat Sefton Jelks.
— Dar cazul n-a ajuns la proces, i-a amintit Emma.
— Doar pentru că Bradshaw l-a avut pe Jelks avocat. Dacă
tipul ăsta l-ar fi apărat pe Pilat din Pont, ar fi convins juriul
că acesta doar ajutase un tânăr tâmplar care voia să
cumpere nişte cuie pentru crucea la care muncea.
— Sugeraţi că Jelks…
— Nu, a răspuns Kolowski sarcastic înainte ca Emma să-şi
termine propoziţia. Întotdeauna am crezut că a fost o
coincidenţă faptul că DA5 era reales în acel an şi că unii
dintre clienţii lui Jelks erau printre cei mai mari susţinători
ai acestuia. Oricum, a continuat el, suflând un nor mare de
fum, Bradshaw s-a ales cu şase ani pentru dezertare, când
poliţiştii îl urmăreau de optsprezece luni – mai mult de doi
ani.

5 DA – District Attorney – Procurorul General.

502
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce sugeraţi? a întrebat Emma.

— Că judecătorul a recunoscut faptul că Bradshaw era
vinovat… Kolowski a făcut o pauză în care a suflat un alt
norişor de fum, după care a continuat: de crimă.
— Sunt de acord cu dumneavoastră şi cu judecătorul, a
spus Emma. Tom Bradshaw era probabil vinovat de crimă.
Kolowski a privit-o, surprins. Dar omul pe care l-aţi arestat
nu v-a spus că aţi făcut o greşeală şi că nu era Tom
Bradshaw, ci Harry Clifton?
Detectivul a privit-o pe Emma cu atenţie şi s-a gândit o
clipă.
— A spus aşa ceva la început, dar cred că Jelks i-a
explicat că nu merge, pentru că n-a mai adus vorba de asta.
— Nu v-ar interesa, domnule Kolowski, dacă v-aş putea
demonstra că merge?
— Nu, coniţă, a zis Kolowski, ferm. Cazul a fost închis de
multă vreme. Logodnicul dumneavoastră face şase ani
pentru o crimă pentru care a pledat vinovat şi eu am prea
mult de lucru pe biroul meu, şi a pus mâna pe un vraf de
hârtii, pentru a redeschide răni vechi. Acum, dacă nu vă pot
ajuta cu altceva…
— Mă vor lăsa să-l vizitez pe Tom la Lavenham?
— Nu văd de ce nu, a spus Kolowski. Scrieţi-i directorului
şi acesta vă va trimite un permis de vizită. După ce-l veţi
completa şi i-l veţi trimite înapoi, vi se va da o dată. N-ar
trebui să dureze mai mult de şase, opt săptămâni.
— Dar eu nu am şase săptămâni, a protestat Emma.
Trebuie să mă întorc în Anglia în două săptămâni. Nu pot
face nimic ca să grăbesc procesul?
— Asta e posibil numai în cazuri umanitare, a spus
detectivul, şi se aplică doar soţiilor şi rudelor.
— Dar mamei copilului deţinutului? a întrebat Emma.
— În New York, coniţă, asta vă dă aceleaşi drepturi ca ale
unei soţii, atât timp cât puteţi s-o dovediţi.
Emma a scos două fotografii din geantă, una a lui
Sebastian şi una a lui Harry pe puntea navei Kansas Star.

503
 - JEFFREY ARCHER -

— Mie îmi ajunge, a spus Kolowski, înapoindu-i fotografia

lui Harry, fără să mai spună altceva. Dacă promiteţi să mă
lăsaţi în pace, voi vorbi cu directorul şi voi vedea ce pot să
fac.
— Mulţumesc, i-a zis Emma.
— Cum pot lua legătura cu dumneavoastră?
— Stau la Mayflower Hotel.
— Ţinem legătura, a spus Kolowski, notându-şi ceva. Dar
nu vreau să vă îndoiţi, coniţă, că Tom Bradshaw şi-a ucis
fratele. Sunt sigur de asta.
— Iar eu vreau ca dumneavoastră să nu vă îndoiţi,
domnule ofiţer, că bărbatul închis la Lavenham nu este Tom
Bradshaw. Sunt sigură de asta.
Emma şi-a pus fotografia la loc în geantă şi s-a ridicat să
plece.
Detectivul s-a încruntat în timp ce-o conducea afară din
cameră.
Emma s-a întors la hotel, s-a dezbrăcat şi s-a dus direct în
pat. A stat acolo, trează, întrebându-se dacă Kolowski s-ar
putea gândi că n-a arestat omul care trebuia. Tot nu-şi
dădea seama de ce Jelks îl lăsase pe Harry să fie condamnat
la şase ani când i-ar fi fost aşa de uşor să dovedească faptul
că Harry nu era Tom Bradshaw.
În cele din urmă a adormit, mulţumită că nu a mai fost
deranjată de vizitatori nocturni.

***

Telefonul a sunat când era în baie, dar până a răspuns, a

venit tonul.
A doua oară, telefonul a sunat când închidea uşa camerei,
îndreptându-se spre sala de mese. A năvălit în cameră şi a
luat receptorul la care a auzit o voce pe care a recunoscut-o.
— Bună dimineaţa, detectiv Kolowski, a spus ea.
— Veştile nu sunt bune, a spus detectivul, căruia nu-i
plăcea să vorbească inutil. Ea s-a prăbuşit pe pat, temându-

504
 - JEFFREY ARCHER -

se de ce era mai rău. Am discutat cu directorul de la

Lavenham chiar înainte de a termina serviciul şi el mi-a spus
că Bradshaw a explicat clar că nu doreşte vizitatori, cu nicio
excepţie. Se pare că domnul Jelks chiar a dat ordin ca el să
nu fie anunţat când cineva vrea să-l vadă.
— N-aţi putea încerca să-i trimiteţi cumva un mesaj? l-a
implorat Emma. Sunt sigură că dacă ar şti că sunt eu…
— Nicio speranţă, doamnă, a spus Kolowski. N-aveţi idee
cât de departe ajung tentaculele lui Jelks.
— Poate să îl depăşească pe un director de închisoare?
— Un director de închisoare e un peşte mic. DA. Jumătate
din judecătorii din New York sunt sub papucul lui. Dar să nu
spuneţi nimănui că am zis aşa ceva.
Telefonul s-a închis.
Emma nu şi-a dat seama cât timp a trecut înainte de a
auzi o bătaie la uşă. Cine ar putea să fie? Uşa s-a deschis şi
o faţă s-a iţit prin ea.
— Pot să curăţ camera, domnişoară? a întrebat o femeie
care împingea un cărucior.
— Mai stau doar câteva minute, a zis Emma.
S-a uitat la ceas şi a fost surprinsă când a văzut că era
zece şi zece. Trebuia să-şi limpezească gândurile înainte de a
face următoarea mişcare şi s-a decis să se plimbe prin
Central Park.
S-a plimbat prin parc înainte de a se hotărî. Venise vremea
să-şi viziteze mătuşa şi s-o întrebe ce să mai facă.
Emma s-a îndreptat înspre intersecţia 64 cu Park şi se
gândea atât de profund cum îi va explica mătuşii Phyllis de
ce n-o vizitase până atunci că nu a înregistrat clar ceea ce a
văzut. S-a oprit, s-a întors şi a pornit-o înapoi, verificând
fiecare vitrină până ce a ajuns la Doubleday’s. O piramidă de
cărţi domina vitrina centrală, alături de un bărbat cu părul
lins, dat pe spate şi o mustaţă subţire. Îi zâmbea.

JURNALUL UNUI DEŢINUT:

Vremea petrecută în închisoarea de maximă

505
 - JEFFREY ARCHER -

securitate Lavenham
de
Max Lloyd
Autorul bestsellerului va semna cărţile în
acest magazin joi, la ora 5 după-amiază

Nu pierdeţi ocazia de a-l întâlni pe autor

506
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1941

507
 - JEFFREY ARCHER -

16
Giles habar n-avea unde mergea regimentul. Zile întregi au
fost continuu în mişcare, fără să doarmă mai mult de două
ore odată. Mai întâi s-au urcat într-un tren, apoi într-un
camion, după care s-au urcat pe platforma unui transportor
de trupe care străbătea valurile oceanului până ce a debarcat
în cele din urmă soldaţii din Wessex în portul egiptean
Alexandria, pe coasta de nord a Africii.
În timpul călătoriei, Giles s-a reîntâlnit cu prietenii săi din
tabăra Ypres din Dartmoor, care erau acum sub comanda
lui. Unora dintre ei, mai ales lui Bates, le venea greu să-i
spună domnule şi li se părea şi mai dificil să-l salute de câte
ori se întâlneau.
Un convoi de vehicule ale armatei aşteptau regimentul
Wessex la debarcarea de pe vas. Lui Giles nu-i mai fusese
niciodată aşa de cald şi cămaşa lui kaki, curată, a fost
scăldată în sudoare la câteva momente după ce a păşit pe
solul străin. Şi-a organizat repede oamenii în trei grupuri
înainte de a se urca în camioanele care-i aşteptau. Convoiul
a înaintat încet pe un drum de coastă îngust şi prăfuit, fără
să facă pauză mai multe ore până ce au ajuns în cele din
urmă la periferia unui oraş bombardat pe care Bates l-a
anunţat cu voce tare:
— Tobruk! V-am spus eu, iar banii au început să treacă
dintr-o mână în alta.
De îndată ce au intrat în oraş, oamenii din convoi au
început să se împartă în mai multe zone. Giles şi ceilalţi
ofiţeri au coborât lângă Majestic Hotel, care fusese
rechiziţionat de compania lor în chip de cartier general. Giles
a intrat pe uşile rotitoare şi a văzut repede că nu era nimic
maiestuos la acel hotel. Ofiţerii fuseseră îngrămădiţi în toate
spaţiile disponibile. Hărţile şi diagramele erau agăţate de
pereţii pe care, pe vremuri, se aflau tablouri şi covorul roşu,
din pluş pe care trecuseră VIP-uri din toată lumea, era
subţiat de continua tropăială a bocancilor solizi.
508
 - JEFFREY ARCHER -

Aria de recepţie era singurul loc care mai amintea că pe

vremuri aici fusese un hotel. Caporalul de serviciu a verificat
numele locotenentului Barrington pe lista lungă a nou-
sosiţilor.
— Camera doi-unu-nouă, a spus el, dându-i un plic. Veţi
găsi acolo tot ce vă trebuie, domnule.
Giles a urcat pe scara mare până la etajul doi şi a intrat în
cameră. S-a aşezat pe pat, a deschis plicul şi şi-a citit
ordinele. La ora şapte, trebuia să se prezinte în sala de dans,
unde colonelul urma să se adreseze tuturor ofiţerilor. Giles
şi-a despachetat geamantanul, a făcut un duş, şi-a pus o
cămaşă curată şi a coborât. A înşfăcat un sandvici şi o cană
cu ceai de la popota ofiţerilor şi a ajuns în sala de bal chiar
înainte de şapte.
Camera mare, cu tavanul său imperial şi candelabrele
magnifice, era deja plină cu ofiţeri gălăgioşi, care se
întâlneau cu vechi prieteni şi îi prezentau pe cei noi în timp
ce aşteptau să afle pe care căsuţă a tablei de şah urmau să
fie mutaţi. Giles a zărit un tânăr locotenent în cealaltă parte
a camerei şi i s-a părut că-l recunoaşte, dar apoi l-a pierdut
din vedere.
La şapte şi un minut, locotent-colonelul Robertson s-a
urcat pe scenă şi toţi din sală au tăcut repede şi au luat
poziţie de drepţi. Colonelul s-a dus în centrul scenei şi le-a
făcut semn oamenilor să se aşeze. Cu picioarele depărtate,
cu mâinile pe şolduri, a început să le vorbească.
— Domnilor, poate vi se pare ciudat că aţi fost aduşi din
toate colţurile imperiului să vă bateţi cu germanii în nordul
Africii. Totuşi, mareşalul Rommel şi compania sa Afrika
Korps se află tot aici, cu scopul de a aproviziona cu benzină
trupele lor din Europa. Este responsabilitatea noastră să-l
trimitem înapoi la Berlin cu nasul însângerat, mult înainte
ca ultimul lor tanc să rămână fără benzină.
Toată sala a izbucnit în urale, acompaniate de bătăi de
picioare.

509
 - JEFFREY ARCHER -

— Generalul Wavell a acordat regimentului Wessex

privilegiul de a apăra Tobruk-ul, iar eu i-am spus că ne vom
da viaţa ca să-l împiedicăm pe Rommel să închirieze un
apartament la Majestic Hotel.
Acest comentariu a fost întâmpinat cu şi mai multe urale
şi bătăi din picioare.
— Acum vreau ca toţi să vă prezentaţi la comandanţii
companiilor care vă vor instrui asupra planului general de a
apăra oraşul şi de responsabilităţile fiecăruia. Domnilor, n-
avem niciun moment de pierdut. Noroc şi vânătoare bună.
Ofiţerii au luat iar poziţie de drepţi când colonelul a
coborât de pe scenă. Giles şi-a verificat iar ordinele. Fusese
alocat plutonului 7, compania C, care urma să se întâlnească
în biblioteca hotelului pentru briefingul maiorului Richards.
— Tu trebuie să fii Barrington, a spus maiorul când Giles
a intrat în bibliotecă după câteva minute. Giles a salutat. Mă
bucur că ni te-ai alăturat aşa de repede după absolvire. Te-
am pus la conducerea plutonului şapte ca să fii alături de
vechiul tău prieten. Vei avea la comandă trei unităţi de câte
doisprezece oameni şi responsabilitatea voastră va fi să
patrulaţi perimetrul de vest al oraşului. Vei avea un sergent
şi trei caporali care te vor ajuta. Locotenentul îţi va prezenta
amănuntele. Cum aţi făcut şcoala împreună, nu veţi pierde
prea mult timp ca să faceţi cunoştinţă.
Giles s-a întrebat de cine putea fi vorba. Apoi şi-a amintit
figura cunoscută, singuratică, din marginea sălii de bal.

***

Locotenentul Giles Barrington ar fi dorit să-i acorde

locotenentului Fisher prezumţia de nevinovăţie, cu toate că
n-ar fi putut niciodată să uite amintirea lui ca monitor la St
Bede’s când îl bătea pe Harry în fiecare noapte, în prima sa
săptămână acolo, fără alt motiv decât că era fiul unui
docher.

510
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă bucur să te văd, Barrington, după atâta timp, a

spus Fisher. Nu văd de ce n-am putea lucra împreună, nu?
Se pare că îşi amintea cum se purtase cu Harry Clifton.
Giles a reuşit să zâmbească slab.
— Avem mai mult de treizeci de oameni sub comanda
noastră, împreună cu trei caporali şi un sergent. Pe unii ţi-i
aminteşti din tabăra de instrucţie. De fapt, i-am pus deja pe
caporalul Bates şef peste unitatea numărul unu.
— Pe Terry Bates?
— Pe caporalul Bates, a repetat Fisher. Nu folosi niciodată
numele de botez când vorbeşti despre inferiori. La popotă,
când suntem doar noi, Giles, îmi poţi spune Alex, dar
niciodată în faţa trupelor. Cred că înţelegi.
Întotdeauna ai fost un rahat arogant şi este clar că nu s-a
schimbat nimic, s-a gândit Giles. De data aceasta n-a
zâmbit.
— Acum, este responsabilitatea noastră să patrulăm
perimetrul vestic al oraşului în schimburi de patru ore. Nu
subestima importanţa acestei responsabilităţi pentru că,
dacă Rommel atacă Tobruk-ul, se pare că va încerca să intre
prin vest. Deci trebui să fim vigilenţi tot timpul. Te las pe tine
să stabileşti schimburile. Eu fac de obicei două schimburi pe
zi, dar nu pot mai mult din cauza celorlalte responsabilităţi
ale mele.
Care ar fi acelea, ar fi dorit Giles să-l întrebe.
Lui Giles îi plăcea să patruleze partea de vest a oraşului
împreună cu oamenii lui şi a ajuns repede să-i cunoască pe
toţi cei treizeci şi şase, mai ales pentru că Bates îl informa
foarte bine. Şi, cu toate că a încercat să-i ţină în alertă
maximă din cauza avertizării lui Fisher, pe măsură ce
săptămânile treceau fără niciun incident, a început să se
întrebe dacă vor ajunge vreodată faţă în faţă cu inamicul.

***

511
 - JEFFREY ARCHER -

Într-o dimineaţă ceţoasă de la începutul lui aprilie când

toate cele trei patrule ale lui Giles erau la exerciţii, un val de
gloanţe a apărut de nicăieri. Oamenii s-au aruncat imediat la
pământ şi s-au târât repede către cea mai apropiată clădire
ca să fie cât de cât protejaţi.
Giles era cu prima unitate când germanii şi-au prezentat
cartea de vizită, apoi au tras a doua rafală. Gloanţele nu-şi
atingeau nicicum ţinta, dar el ştia că nu va mai dura mult
până ce inamicul le va identifica poziţia.
— Nu trageţi până ce nu vă spun eu, a ordonat el uitându-
se cu binoclul la orizont.
S-a decis să-l anunţe pe Fisher înainte de a face vreo
mişcare. A luat telefonul de campanie şi i s-a răspuns
imediat.
— Câţi crezi că sunt? a întrebat Fisher.
— Cred că nu mai mulţi de şaptezeci, cel mult optzeci.
Dacă aduci unităţile doi şi trei, ar trebui să fie suficient să-i
ţinem pe loc până vin întăririle.
A urmat o a treia rafală, dar, după ce Giles s-a uitat cu
binoclul, a dat din nou acelaşi ordin.
— Nu trageţi.
— Voi trimite unitatea doi cu sergentul Harris să te
susţină, i-a spus Fisher, tu informează-mă şi voi decide dacă
să trimit şi unitatea trei.
După aceea, a închis telefonul.
O a patra rafală a urmat repede după cea de-a treia şi, de
data aceasta, când Giles s-a uitat prin binoclu, a putut vedea
o duzină de oameni târându-se pe terenul deschis către ei.
— Ţintiţi, dar nu trageţi până ce ţinta nu intră în bătaia
focului şi asiguraţi-vă că nu risipiţi niciun glonţ.
Bates a tras primul.
— Te-am prins, a spus el când un neamţ s-a prăbuşit în
nisipul deşertului. După ce a reîncărcat puşca a adăugat:
Asta o să vă înveţe minte să mai bombardaţi Broad Street.
— Taci, Bates, şi concentrează-te, a spus Giles.
— Îmi pare rău, domnule.

512
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a continuat să urmărească orizontul. Putea vedea

doi, poate trei oameni care fuseseră loviţi şi zăceau cu faţa în
jos în nisip la câţiva metri de ei. A dat ordin să se tragă din
nou şi a urmărit cum mai mulţi germani au fugit înapoi unde
erau în siguranţă, ca nişte furnici care se ascundea în
muşuroi.
— Opriţi focul! a strigat Giles, conştient că nu-şi putea
permite să piardă preţioasa muniţie. S-a uitat spre stânga şi
zărit deja unitatea doi cu sergentul Harris, aşteptând
ordinele.
A luat telefonul şi Fisher i-a răspuns.
— Muniţia mea nu va mai dura mult, domnule. Flancul
meu stâng este acum acoperit de sergentul Harris, dar
flancul drept este expus. Dacă aţi putea înainta, am avea o
şansă mai mare să-i ţinem la distanţă.
— Acum că ai unitatea doi ca să te acopere, Barrington, aş
prefera să rămân aici şi să te acopăr în caz că vor trece de
tine.
Altă rafală de gloanţe a zburat în direcţia lor. Nemţii îşi
dăduseră clar seama unde se aflau, dar Giles şi-a instruit
cele două unităţi să nu tragă. A înjurat, a lăsat telefonul jos
şi a alergat pe terenul deschis să i se alăture sergentului
Harris. A fost urmat de o rafală.
— Ce părere ai, sergent?
— E jumătate de companie, domnule, cam optzeci de
oameni cu totul. Dar eu cred că sunt doar grupul de
recunoaştere, deci ar trebui să ne dăm la fund şi să avem
răbdare.
— Sunt de acord, a spus Giles. Ce crezi că vor face?
— Nemţii îşi vor da seama că ne depăşesc ca număr, aşa
că vor încerca să atace înainte să ne sosească întăririle. Dacă
locotenentul Fisher şi-ar aduce unitatea trei ca să ne acopere
flancul drept, ne-am întări poziţiile.
— Ai dreptate, a spus Giles pe când erau întâmpinaţi de
altă rafală. Mă voi întoarce să discut cu Fisher. Aşteptaţi-mi
ordinele.

513
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a înaintat în zigzag pe terenul deschis. De data

aceasta, gloanţele au căzut prea aproape de el ca să mai rişte
acelaşi truc. Era gata să-l sune pe Fisher când telefonul de
campanie a început să sune. L-a înşfăcat.
— Barrington, a zis Fisher. Cred că a venit timpul să luăm
iniţiativa.
Giles şi-a repetat cuvintele lui Fisher ca să fie sigur că
auzise bine.
— Vrei să conduc atacul asupra poziţiilor germane în timp
ce tu vii cu unitatea trei ca să mă acoperi?
— Dacă facem asta, a spus Bates, vom fi ţinte sigure pe
linia lor de tragere.
— Taci din gură, Bates.
— Da, domnule.
— Sergentul Harris crede, şi eu sunt de acord cu el, a
continuat Giles, că dacă vii cu unitatea trei să ne acoperi
flancul drept, germanii vor fi obligaţi să atace şi atunci am
putea…
— Nu mă interesează ce crede sergentul Harris, a spus
Fisher. Eu dau ordinele şi tu le îndeplineşti. E clar?
— Da, domnule, a spus Giles şi a trântit receptorul.
— Aş putea să-l omor pe el, domnule, a spus Bates.
Giles l-a ignorat în timp ce-şi încărca pistolul şi-şi prindea
şase grenade de mână la centură. S-a ridicat, astfel încât să-l
vadă ambele plutoane şi a spus cu voce tare:
— Fixaţi-vă baionetele şi pregătiţi-vă să înaintaţi. Apoi a
ieşit din spatele acoperişului şi a strigat: Urmaţi-mă!
Când Giles a început să fugă pe nisipul ars de soare cu
sergentul Harris şi caporalul Bates la câţiva paşi în urma lui,
a fost întâmpinat de altă rafală de gloanţe şi s-a întrebat cât
va mai putea supravieţui împotriva unor sorţi atât de
potrivnici. Mai avea patruzeci de metri de acoperit şi putea
vedea exact unde erau situate cele trei adăposturi ale
inamicului. A smuls o grenadă de la centură, i-a scos cuiul şi
a aruncat-o spre adăpostul din centru, de parcă ar fi lovit o
minge de crichet de la marginea terenului în mâinile

514
 - JEFFREY ARCHER -

prinzătorului. A ajuns direct deasupra poziţiei inamice. Giles

a văzut doi oameni zburând în aer, în timp ce un al treilea
cădea în spate.
S-a răsucit şi a aruncat o a doua grenadă spre stânga, o
idee evident bună, pentru că rafalele inamicului au încetat
brusc. A treia grenadă a distrus mitraliera. În timp ce Giles
ataca, putea vedea oamenii care trăseseră în el. Şi-a scos
pistolul şi a început să tragă de parcă era pe terenul de tir,
dar, de data aceasta, ţintele erau fiinţe umane. Unul, doi, trei
au căzut şi atunci Giles a văzut un ofiţer german ochindu-l.
Neamţul a tras doar un moment prea târziu şi s-a prăbuşit
pe pământul din faţa lui. Lui Giles i s-a făcut rău.
Când era doar la un metru de ascunzătoare, un tânăr
german şi-a aruncat puşca pe jos, în timp ce altul a ridicat
mâinile. Giles s-a uitat fix la ochii disperaţi ai celor învinşi.
Nu trebuia să ştie germană ca să înţeleagă că aceştia nu
voiau să moară.
— Opriţi focul! a strigat Giles, în timp ce mai rămăsese din
unităţile 1 şi 2 ocupau repede poziţiile inamice. Adună-i şi
dezarmează-i, sergent Harris, a mai spus el, apoi s-a întors şi
l-a văzut pe Harris, cu capul în nisip, cu sângele şiroindu-i
din gură, la doar câţiva metri de adăpost.
Giles s-a uitat fix la terenul deschis pe care-l traversaseră
şi a încercat să nu numere soldaţii care-şi sacrificaseră
vieţile din cauza deciziei greşite luate de altcineva.
Brancardierii luau deja soldaţii morţi de pe câmpul de luptă.
— Caporal Bates, aliniază prizonierii câte trei şi du-i înapoi
în tabără.
— Da, domnule a spus Bates, de parcă avea de gând să
facă aşa ceva.
După câteva minute, Giles şi restul unităţilor sale s-au
înapoiat pe terenul deschis. Parcurseseră deja cam cincizeci
de metri când Giles l-a zărit pe Fisher alergând spre el, cu
unitatea 3 în spate.

515
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine, Barrington, preiau eu de aici, a ţipat el. Tu treci în

ariergardă. Urmaţi-mă, a ordonat el, conducând triumfător
soldaţii germani capturaţi înapoi în oraş.
Când au ajuns la Majestic Hotel, o mică mulţime de
oameni se strânsese să-i aclame. Fisher a răspuns la salutul
confraţilor lui ofiţeri.
— Barrington, vezi ca prizonierii să fie închişi, apoi du
băieţii la cantină să bea ceva; o merită. Între timp, eu îi voi
da raportul maiorului Richards.
— Pot să-l omor, domnule? a întrebat Bates.

516
 - JEFFREY ARCHER -

17
Când Giles a coborât la micul dejun în dimineaţa
următoare, mai mulţi ofiţeri, dintre care pe unii nici nu-i
cunoştea, au venit să dea mâna cu el.
Când a intrat în popotă, mai multe capete s-au întors în
direcţia lui, ceea ce i s-a părut cam stânjenitor. A luat un
castron cu porridge, două ouă fierte şi un exemplar vechi din
Punch. S-a aşezat singur, sperând să fie lăsat în pace, dar,
după câteva momente, trei ofiţeri australieni pe care nu-i
cunoştea i s-au alăturat. A întors o pagina din Punch şi a râs
de o caricatură a lui Hitler desenată de E.H. Shepard, în care
acesta se retrăgea din Calais cu un bănuţ în mână.
— Un act incredibil de curaj, a spus australianul din
dreapta lui.
Giles a simţit că se înroşeşte.
— Sunt de acord, a spus o voce de cealaltă parte a mesei.
Remarcabil.
Giles ar fi vrut să plece înainte ca ei…
— Cum ziceai că-l cheamă pe tip?
Giles a luat o lingură cu porridge.
— Fisher.
Giles a fost gata să se înece.
— Se pare că Fisher, în ciuda tuturor, şi-a condus
plutonul pe teren deschis şi, cu doar nişte grenade de mână
şi un pistol, a capturat trei poziţii pline cu soldaţi germani.
— De necrezut! a zis o altă voce.
Cel puţin, Giles era de acord cu asta.
— Şi este adevărat că a omorât un ofiţer neamţ şi apoi a
luat cincizeci de ticăloşi prizonieri cu doar doisprezece
oameni care să-l susţină?
Giles a tăiat capacul primului ou fiert. Era tare.
— Trebuie să fie adevărat, a zis prima voce, pentru că a
fost promovat căpitan.
Giles stătea şi se uita fix la gălbenuşul oului.
— Am aflat că a fost recomandat pentru Crucea Militară.
517
 - JEFFREY ARCHER -

— Păi o merită.
Ceea ce merită, s-a gândit Giles, este ceea ce-i
recomandase Bates.
— A mai fost cineva implicat în acţiune? a întrebat vocea
din celălalt capăt al mesei.
— Da, adjunctul lui, dar al naibii să fiu dacă-mi amintesc
cum îl cheamă.
Giles auzise deja destule şi s-a hotărât să-i explice lui
Fisher ce părere avea despre el. Lăsându-şi al doilea ou
neatins, a ieşit din popotă şi s-a îndreptat spre camera
ofiţerilor. Era aşa de mânios încât a dat buzna fără să bată.
Când a intrat în cameră, a luat poziţia de drepţi şi a salutat.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, a spus el. Nu ştiam că
eraţi aici.
— Acesta este domnul Barrington, domnule colonel, a
spus Fisher. Vă amintiţi că v-am spus că m-a ajutat ieri în
acţiune.
— Ah, da, Barrington. Foarte bine. Poate n-ai văzut
ordinele de azi-dimineaţă, dar ai fost promovat locotenent şi,
după ce am citit raportul căpitanului Fisher, îţi pot spune că
vei fi şi citat pe regiment.
— Felicitări, Giles, a spus Fisher. Le meriţi.
— Într-adevăr, a spus colonelul. Şi dacă tot eşti aici,
Barrington, tocmai îi spuneam căpitanului Fisher că acum,
că a identificat traseul preferat al lui Rommel spre Tobruk,
trebuie să dublăm patrulele din partea de vest a oraşului şi
să desfăşurăm o escadră de tancuri să te susţinem. A lovit
harta de pe masă cu degetul. Aici, aici şi aici. Sper că sunteţi
amândoi de acord?
— Eu sunt, domnule, a spus Fisher. Mă duc imediat să
aranjez plutonul pe poziţie.
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, a spus colonelul,
pentru că simt că nu va mai dura mult înainte ca Rommel să
se întoarcă şi, de data aceasta, nu va trimite doar o misiune
de recunoaştere, ci va conduce tot Afrika Korps. Trebuie să
aşteptăm şi să ne asigurăm că ne cade în capcană.

518
 - JEFFREY ARCHER -

— Vom fi pregătiţi, domnule, a spus Fisher.

— Bine. Pentru că îţi încredinţez conducerea noilor noastre
patrule, Fisher. Barrington, vei continua să-i fii adjunct.
— Veţi avea raportul pe birou până la prânz, domnule, a
spus Fisher.
— Foarte bine. Te las să stabileşti detaliile.
— Mulţumesc, domnule, a spus Fisher, luând poziţie de
drepţi şi salutând în timp ce colonelul ieşea din cameră.
Giles era gata să vorbească, dar Fisher a sărit repede.
— Am recomandat ca sergentul Harris să primească o
medalie onorifică militară post-mortem şi caporalul Bates să
fie menţionat şi el în raportul pe regiment. Sper că mă vei
susţine.
— Înţeleg că şi tu eşti recomandat pentru Crucea Militară?
a întrebat Giles.
— Asta nu depinde de mine, bătrâne, dar sunt mulţumit
să primesc orice îmi oferă comandantul. Acum, să trecem la
treabă. Cu şase patrule sub comanda noastră, propun să…

***

Vulpea deşertului a ales ziua de 1 aprilie, 1941 ca să-şi

înceapă asaltul asupra oraşului Tobruk. Britanicii şi
australienii n-ar fi putut să lupte mai curajos apărând
perimetrul împotriva ofensivei germane. Dar cum lunile
treceau şi proviziile şi muniţiile scădeau, puţini se mai
îndoiau – deşi nimeni nu o zicea cu voce tare – că era doar o
problemă de timp până ce forţa armatei lui Rommel îi va
copleşi.
Era vineri-dimineaţă şi ceaţa deşertului se limpezea când
locotenentul Barrington a scrutat orizontul cu binoclul
uitându-se la şirurile nesfârşite de tancuri germane.
— La naiba, a zis el.
A înşfăcat telefonul când un obuz a lovit clădirea pe care el
şi oamenii lui o aleseseră ca punct de observaţie. Fisher i-a
răspuns.

519
 - JEFFREY ARCHER -

— Văd patruzeci, posibil cincizeci de tancuri îndreptându-

se spre noi, i-a spus Giles, şi ceea ce pare a fi un întreg
regiment în spate. Am permisia să-mi retrag oamenii într-un
loc mai sigur unde să ne putem regrupa şi să intrăm în
formaţie de luptă?
— Rămâneţi pe loc, i-a spus Fisher, şi, de îndată ce
inamicul se apropie, atacaţi.
— Să-i atacăm? a întrebat Giles. Cu ce, cu arcuri şi săgeţi?
Asta nu este bătălia de la Agincourt, Fisher. Mai am cam o
sută de oameni înarmaţi doar cu puşti în faţa unui regiment
de tancuri. Pentru numele Domnului, Fisher, lasă-mă să
decid eu ce este mai bine pentru oamenii mei.
— Rămâneţi pe poziţii, a repetat Fisher, şi atacaţi inamicul
când intră în bătaia puştilor. Acesta este un ordin.
Giles a trântit receptorul.
— Pentru motive cunoscute doar de el, a spus Bates, omul
ăsta nu vrea să scăpaţi cu viaţă. Trebuia să mă fi lăsat să-l
împuşc.
Un alt obuz a lovit clădirea, iar zidăria şi pietrişul a
început să cadă în jurul lor. Giles nu mai avea nevoie de
binoclu ca să vadă câte tancuri se îndreptau spre ei şi să
accepte faptul că mai avea doar câteva momente de trăit.
— Ţintiţi!
S-a gândit deodată la Sebastian, care va moşteni titlul
familiei. Dacă băiatul se va dovedi a fi măcar pe jumătate la
fel de bun ca Harry, dinastia Barrington nu trebuia să se
teamă pentru viitor.
Următorul obuz a lovit clădirea în spatele lor şi Giles a
zărit clar un soldat german privindu-l din turela unui tanc.
— Foc!
Când clădirea începea să se prăbuşească în jurul lui, Giles
s-a gândit la Emma, Grace, la tatăl lui, la mama sa, la bunici
şi… Următorul obuz a dărâmat întregul edificiu. Giles a privit
în sus şi a văzut o bucată de moloz căzând, căzând, căzând.
A sărit şi l-a acoperit pe Bates, care trăgea încă în tancul
care se apropia.

520
 - JEFFREY ARCHER -

Ultima imagine pe care a văzut-o Giles a fost a lui Harry

înotând către mal, în siguranţă.

521
 - JEFFREY ARCHER -

EMMA BARRINGTON
1941

522
 - JEFFREY ARCHER -

18
Emma stătea singură în camera ei de hotel, citind Jurnalul
unui deţinut din scoarţă în scoarţă. Nu ştia cine era Max
Lloyd, dar era sigură de un lucru: nu el era autorul.
Doar un singur om ar fi putut să scrie acea carte.
Recunoscuse atâtea fraze familiare, iar Lloyd nici măcar nu
se deranjase să schimbe toate numele, doar dacă,
bineînţeles, şi el avea o iubită, Emma, pe care o adora încă.
Emma a întors ultima pagină chiar înainte de miezul
nopţii şi s-a decis să telefoneze cuiva care mai era încă la
lucru.
— Doar încă un serviciu, a implorat, când el i-a răspuns.
— Încercaţi-mă, a zis el.
— Am nevoie de numele ofiţerului responsabil de Max
Lloyd.
— Max Lloyd, scriitorul?
— Chiar el.
— Nici nu vreau să întreb de ce.
A început să mai citească o dată cartea, adnotând pe
margini, dar cu mult înainte ca noul bibliotecar-adjunct să
intre în funcţie, a adormit. S-a trezit pe la cinci în dimineaţa
următoare şi nu s-a oprit din citit până ce un ofiţer nu a
intrat în bibliotecă, spunând: „Lloyd, directorul doreşte să te
vadă”.
Emma a făcut o baie lungă, gândindu-se că toate
informaţiile pe care se chinuise atâta să le strângă erau
disponibile la preţul de un dolar cincizeci de la oricare
librărie.
De îndată ce s-a îmbrăcat, a coborât să ia micul dejun şi a
luat şi un exemplar din New York Times. A fost surprinsă
când a găsit acolo o cronică a Jurnalului unui deţinut.

Trebuie să-i mulţumim domnului Lloyd pentru că a

adus în atenţia noastră ceea ce se întâmplă astăzi în
închisorile noastre. Lloyd este un scriitor dotat cu mult
523
 - JEFFREY ARCHER -

talent şi trebuie să sperăm că, acum când a fost

eliberat, nu va mai lăsa stiloul din mână.

Nici nu-l luase de la bun-început, s-a gândit Emma

supărată în timp ce semna nota.
Înainte de a se întoarce în camera ei, l-a rugat pe
recepţioner să-i recomande un restaurant bun lângă
magazinul Doubleday.
— Brasserie, doamnă. Are o reputaţie excelentă. Vreţi să
vă rezerv o masă?
— Da, vă rog, a spus Emma. Aş vrea o masă pentru o
persoană la prânz şi o masă pentru două persoane diseară.
Recepţionerul învăţase să nu fie surprins de nimic din ce
făcea doamna din Anglia.
Emma s-a întors în camera ei şi s-a aşezat să mai citească
o data jurnalul. N-a înţeles motivul pentru care povestirea
începea cu sosirea lui Harry la Lavenham, în ciuda existenţei
mai multor referinţe din carte care sugerau că experienţele
anterioare fuseseră şi ele înregistrate, cu toate că nu
fuseseră prezentate editorului şi, cu atât mai mult,
publicului. De fapt, acest lucru a convins-o pe Emma că mai
exista un jurnal care nu numai că descria arestarea lui Harry
şi procesul, dar care ar putea explica şi de ce trecuse prin
asemenea încercări, când un avocat de talia domnului Jelks
ar fi ştiut cu siguranţă că el nu era Tom Bradshaw.
După ce a citit paginile însemnate ale jurnalului pentru a
treia oară, Emma s-a decis că avea nevoie de o plimbare
lungă prin parc. În timp ce mergea pe Lexington Avenue, a
intrat în Bloomingdales şi a dat o comandă care urma să fie
gata până la ora trei. În Bristol, aceeaşi comandă ar fi durat
două săptămâni.
Plimbându-se prin parc, a început să-şi facă un plan, dar
trebuia să se întoarcă la Doubleday şi să se uite mai bine la
vitrină înainte de a-l finisa. Când a intrat în librărie,
personalul se pregătea deja pentru semnarea de autografe.
Masa era la locul ei şi o zonă împrejmuită cu un cordon din

524
 - JEFFREY ARCHER -

catifea delimita locul în care urma să se formeze coada.

Posterul din vitrină avea acum o banderolă roşie deasupra pe
care scria AZI.
Emma a ales un spaţiu liber între două rafturi de unde-l
putea vedea clar pe Lloyd dând autografe şi va putea să-şi
urmărească prada în timp ce-i pregătea capcana.
A plecat de la Doubleday chiar înainte de ora unu şi a
mers pe Fifth Avenue până la Brasserie. Un chelner o aştepta
la o masă care n-ar fi fost considerată acceptabilă de
niciunul dintre bunicii ei. Dar meniul era, după cum i se
spusese, excelent şi, când a primit nota, a răsuflat adânc şi a
lăsat un bacşiş mare.
— Am rezervat o masă şi pentru diseară, i-a zis ea
chelnerului. Ar putea să fie într-un separeu?
Chelnerul a privit-o cu îndoială până ce Emma a mai scos
un dolar care a părut să rezolve problema. Începea să
înţeleagă cum merg treburile în America.
— Cum te cheamă? l-a întrebat Emma.
— Jimmy, a spus chelnerul.
— Şi încă ceva, Jimmy.
— Da, coniţă?
— Pot să păstrez un meniu?
— Desigur, coniţă.
Pe drumul de întoarcere spre Mayflower, Emma a trecut
pe la Bloomingdales şi şi-a luat comanda. A zâmbit când
vânzătorul i-a arătat un exemplar al cărţii de vizită.
— Sper că este satisfăcătoare, coniţă.
— E cât se poate de bună, a spus Emma.
De îndată ce s-a întors în camera ei, şi-a revăzut
întrebările pregătite iar şi iar şi, după ce s-a hotărât care este
ordinea cea mai bună a lor, le-a scris pe spatele meniului.
Obosită, s-a întins pe pat şi a dormit adânc.
Când soneria telefonului a trezit-o, afară era deja
întuneric. S-a uitat la ceas: 5:10 p.m.
— La naiba, a spus, ridicând receptorul.

525
 - JEFFREY ARCHER -

— Cunosc sentimentul, a zis o voce la celălalt capăt al

firului, chiar dacă eu aş fi spus altfel. Emma a râs. Numele
pe care-l căutaţi este Brett Elders… Dar nu vi l-am spus eu.
— Mulţumesc, a spus Emma. Voi încerca să nu vă mai
deranjez.
— Aş vrea eu, a comentat detectivul şi a închis telefonul.
Emma a scris numele Brett Elders clar cu creionul în
colţul din dreapta al meniului. Ar fi vrut să facă şi un duş şi
să-şi schimbe hainele, dar era deja în întârziere şi nu-şi
putea permite să-l scape.
A înşfăcat meniul şi trei cărţi de vizită. După ce le-a
îndesat în poşetă, a ieşit afară şi a coborât scările, fără să
aştepte liftul. A chemat un taxi şi a sărit în spate.
— La Doubleday, pe Fifth, a zis, dar repede.
Oh, nu, s-a gândit Emma în timp ce taxiul pornea. Ce mi
se întâmplă?

***

Emma a intrat în librăria aglomerată şi s-a aşezat în locul

ales, între politică şi religie, de unde îl putea observa mai
bine pe Max Lloyd.
Semna fiecare carte cu o înfloritură, scăldându-se în
admiraţia fanilor lui care-l adorau. Emma ştia că ar fi trebuit
să fie Harry în locul lui şi să primească laudele. Ştia oare că
lucrarea lui fusese publicată? Va afla ea oare în această
seară?
După cum s-a dovedit, nu ar fi trebuit să se grăbească,
pentru că Lloyd a continuat să dea autografe pe bestsellerul
lui timp de încă o oră, până ce coada a început să se
subţieze. Fiecare autograf îi lua din ce în ce mai mult timp,
sperând că i-ar putea atrage pe alţii să se alăture rândului.
În timp ce discuta aprins cu ultimul client, Emma a plecat
de la locul ei şi s-a îndreptat spre el.
— Şi ce mai face draga dumneavoastră mamă? l-a întrebat
o clientă, plină de admiraţie.

526
 - JEFFREY ARCHER -

— Foarte bine, mulţumesc, a spus Lloyd. Nu mai trebuie

să muncească la hotel, a adăugat el, după succesul cărţii
mele.
Clienta a zâmbit.
— Şi Emma, dacă pot îndrăzni să întreb?
— Ne vom căsători la toamnă, a spus Lloyd, după ce a
semnat pe carte.
Oare? s-a întrebat Emma.
— Oh, cât mă bucur, a spus cumpărătoarea. A sacrificat
atâtea pentru dumneavoastră. Transmiteţi-i cele mai bune
urări din partea mea.
De ce nu te întorci şi n-o faci chiar tu? ar fi vrut Emma să
spună.
— Sigur că da, a zis Lloyd dându-i cartea şi zâmbindu-i ca
pe copertă.
Emma a înaintat şi i-a dat cartea de vizită lui Lloyd. El a
studiat-o o vreme înainte să zâmbească iar.
— Un coleg agent literar, a spus el, ridicându-se s-o
salute.
Emma a strâns mâna întinsă şi a reuşit cumva să-i
zâmbească.
— Da, i-a răspuns, şi mai mulţi editori din Londra sunt
foarte interesaţi de drepturile de publicare ale acestei cărţi.
Desigur, dacă aţi semnat deja un contract sau sunteţi
reprezentat de alt agent din Londra, n-aş dori să vă răpesc
timpul.
— Nu, nu, dragă doamnă, sunt foarte fericit să vă aud ce-
mi propuneţi.
— Atunci poate aţi dori să cinaţi cu mine ca să mai putem
discuta?
— Cred că ei ar dori să cineze cu mine, a şoptit Lloyd,
arătând cu mâna personalul de la Doubleday.
— Ce păcat, a spus Emma. Mâine plec la Los Angeles, ca
să-l vizitez pe Hemingway.
— Atunci va trebui să-i dezamăgesc, nu? a spus Lloyd.
Sunt sigur că vor înţelege.

527
 - JEFFREY ARCHER -

— Foarte bine. Să ne întâlnim la Brasserie, atunci, după

ce terminaţi cu autografele?
— Nu veţi reuşi să obţineţi o masă atât de târziu.
— Nu cred că va fi o problemă, a spus Emma, înainte ca
un ultim cumpărător să înainteze pentru un autograf. De
abia aştept să vă văd mai târziu, domnule Lloyd.
— Max, vă rog.
Emma a ieşit din librărie şi a mers pe Fifth Avenue până la
Brasserie. De data aceasta, n-a fost lăsată să aştepte.
— Jimmy, a zis ea, când chelnerul a dus-o într-un
separeu. Aştept un client important şi doresc să fie o seară
pe care n-o va uita.
— Vă puteţi baza pe mine, coniţă, a spus chelnerul când
Emma s-a aşezat.
După ce a plecat, ea şi-a deschis geanta, a scos meniul şi
şi-a revăzut lista de întrebări. Când l-a zărit pe Jimmy
îndreptându-se spre ea însoţit de Max Lloyd, a întors meniul.
— E evident că sunteţi cunoscută aici, a spus Lloyd,
strecurându-se într-un scaun din faţa ei.
— Este restaurantul meu preferat din New York, a spus
Emma, zâmbindu-i.
— Vă pot servi cu ceva de băut, domnule?
— Manhattan cu gheaţă.
— Şi dumneavoastră, doamnă?
— Ca de obicei, Jimmy.
Chelnerul a plecat, grăbit. Emma era curioasă ce va spune
Lloyd.
— Hai să comandăm, a spus ea, şi pe urmă ne putem
ocupa de afaceri.
— Bună idee, a spus Lloyd. Deşi ştiu exact ce vreau, a
adăugat el când chelnerul a reapărut şi a pus Manhattanul
în faţa lui şi un pahar de vin lângă Emma; vinul pe care-l
comandase la prânz.
Emma a fost impresionată.
— Jimmy, cred că suntem gata să comandăm.
Chelnerul a încuviinţat şi s-a întors spre oaspetele Emmei.

528
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş vrea un muşchi file. Să fie mediu şi nu faceţi

economie la condimente.
— Desigur, domnule. Întorcându-se spre Emma, a
întrebat-o: Şi cu ce vă pot servi în această seară, doamnă?
— O salată Caesar, Jimmy, te rog, dar nu prea picantă.
De îndată ce chelnerul a dispărut, ea a întors meniul pe
spate, cu toate că îşi amintea prima întrebare.
— Jurnalul acoperă doar o perioadă de optsprezece luni
din timpul în care aţi stat la închisoare, a zis ea. Dar aţi fost
acolo mai mult de doi ani, aşa că sperăm să scrieţi încă o
carte.
— Mai am un carnet de notiţe plin cu material, a spus
Lloyd, relaxându-se. M-am gândit să introduc evenimentele
extraordinare într-un roman pe care am de gând să-l scriu.
Pentru că dacă l-ai scrie ca pe un jurnal, orice editor şi-ar
da seama că nu ai fost autorul primului jurnal, ar fi vrut
Emma să comenteze.
Picoloul a apărut lângă Lloyd, atras de paharul gol.
— Aţi dori să vedeţi lista de vinuri, domnule? Ceva care să
meargă cu friptura, poate?
— Ce idee bună, a spus Lloyd, deschizând meniul gros,
legat în piele, de parcă el ar fi fost cel care invitase. Şi-a
plimbat degetul pe o listă lungă cu vinuri de Burgundia şi s-a
oprit la sfârşit. O sticlă din treizeci şi şapte, cred.
— O alegere excelentă, domnule.
Emma a presupus că asta însemna că nu era ieftin. Dar
nu era cazul să facă mofturi la bani.
— Ce mizerabil s-a dovedit a fi Hessler, a spus ea,
uitându-se la a doua întrebare. Credeam că astfel de oameni
există doar în romanele de doi bani sau în filmele de
categoria B.
— Nu, era chiar adevărat, a spus Lloyd. Dar am reuşit să
fac să fie transferat la altă închisoare, dacă vă amintiţi.
— Îmi amintesc, a spus Emma, în timp ce în faţa
oaspetelui ei era pusă o friptură mare şi o salată Caesar
lângă ea.

529
 - JEFFREY ARCHER -

Lloyd a luat cuţitul şi furculiţa, gata să înceapă.

— Deci, spuneţi-mi, ce propunere aveţi? a întrebat el,
tăind friptura.
— Una în care veţi primi exact cât meritaţi, a spus Emma,
schimbând tonul, şi niciun bănuţ mai mult. Pe faţa lui Lloyd
a apărut o privire nedumerită şi şi-a pus jos cuţitul şi
furculiţa, aşteptând-o pe Emma să continue. Sunt
conştientă, domnule Lloyd, că n-aţi scris niciun cuvânt din
Jurnalul unui deţinut, doar aţi înlocuit numele autorului
adevărat cu al dumneavoastră. Lloyd a deschis gura, dar,
înainte să aibă timp să protesteze, Emma a continuat: Dacă
sunteţi atât de stupid încât veţi continua să pretindeţi că aţi
scris cartea, prima mea vizită de dimineaţă va fi la domnul
Brett Elders, şi nu o voi face ca să discut despre cât de bine
merge reabilitarea dumneavoastră.
Picoloul s-a apropiat, a desfăcut o sticlă şi a aşteptat să i
se spună cine va gusta vinul. Lloyd se uita la Emma ca un
iepure prins în lumina farurilor, aşa că ea a dat uşor din cap.
A durat o vreme până ce a învârtit vinul din pahar înainte să
ia o înghiţitură.
— Excelent, a spus ea în cele din urmă. Îmi place în mod
deosebit recolta aceasta.
Picoloul s-a înclinat uşor, a turnat două pahare şi a plecat
să caute altă victimă.
— Nu puteţi dovedi că nu l-am scris eu, a spus Lloyd,
sfidător.
— Ba da, pot, a zis Emma, pentru că-l reprezint pe cel care
l-a scris. A luat o înghiţitură de vin, înainte de a adăuga:
Tom Bradshaw, ajutorul de bibliotecar. Lloyd s-a afundat în
scaun şi a tăcut. Deci să vă explic târgul pe care vreau să-l
facem, domnule Lloyd şi să vă explic că nu se poate negocia
doar dacă, desigur, nu vreţi să vă întoarceţi la închisoare sub
acuzaţia de plagiat şi furt. Dacă veţi ajunge la Pierpoint, simt
că domnul Hessler va fi foarte încântat să vă însoţească la
celulă pentru că nu e prea flatat în carte.

530
 - JEFFREY ARCHER -

Lloyd nu părea încântat de această perspectivă. Emma a

mai luat o înghiţitură de vin înainte de a continua.
— Domnul Bradshaw a acceptat cu generozitate ca
dumneavoastră să continuaţi cu mitul că aţi fi scris jurnalul
şi nici măcar nu vrea înapoi avansul care v-a fost plătit pe
carte, oricum, presupun că l-aţi cheltuit deja. Lloyd şi-a
strâns buzele. Totuşi, vrea să înţelegeţi că, dacă veţi continua
să vindeţi drepturile în altă ţară, veţi fi, împreună cu editorul
în cauză, acuzat de furt de copyright. Este clar?
— Da, a mormăit Lloyd, agăţându-se de braţele scaunului.
— Bine, a zis Emma şi, după ce a mai băut puţin, a
continuat: Sunt sigură că veţi fi de acord, domnule Lloyd că
nu are rost să continuăm această discuţie, aşa că poate este
timpul să plecaţi.
Lloyd a ezitat.
— Ne vom întâlni iar mâine-dimineaţă, la ora zece, pe Wall
Street, patruzeci şi nouă.
— Wall Street, patruzeci şi nouă?
— Biroul domnului Sefton Jelks, avocatul lui Tom
Bradshaw.
— Deci Sefton Jelks e în spatele poveştii ăsteia. Ei, asta
explică totul.
Emma n-a înţeles ce voia să zică, dar i-a răspuns:
— Veţi aduce cu dumneavoastră toate agendele şi mi le
veţi da. Dacă veţi întârzia, fie şi un minut, îi voi cere
domnului Jelks să-l cheme pe ofiţerul responsabil de
dumneavoastră şi să-i spună cu ce v-aţi ocupat de când aţi
plecat de la Lavenham. Furtul posesiunilor unui client e un
lucru, dar pretenţia că i-aţi fi scris cartea… Lloyd continua
să se agate de scaun, dar n-a spus nimic. Puteţi pleca acum,
domnule Lloyd, a zis Emma. De abia aştept să vă văd în
holul de pe Wall Street, patruzeci şi nouă, la ora zece, mâine-
dimineaţă. Nu întârziaţi, dacă nu vreţi ca următoarea
dumneavoastră întâlnire să fie cu domnul Elders.
Lloyd s-a ridicat nesigur pe picioare şi a plecat clătinându-
se prin restaurant, lăsând unul sau doi clienţi să se întrebe

531
 - JEFFREY ARCHER -

dacă nu era cumva beat. Un chelner i-a deschis uşa, apoi a

venit repede la masa Emmei. Văzând friptura neatinsă şi
paharul plin cu vin, a întrebat neliniştit:
— Sper că totul a fost bine, domnişoară Barrington?
— Nu ar fi putut să fie mai bine, Jimmy, a zis ea,
turnându-şi încă un pahar cu vin.

532
 - JEFFREY ARCHER -

19
De îndată ce Emma s-a întors la hotel, s-a uitat pe spatele
meniului şi a fost încântată văzând că reuşise să pună
aproape toate întrebările. S-a gândit că cererea ei referitoare
la agendele care trebuiau să-i fie înmânate în holul din Wall
Street, patruzeci şi nouă, fusese inspirată pentru că-i dăduse
lui Lloyd impresia că domnul Jelks era avocatul ei, ceea ce ar
fi înspăimântat chiar şi un om nevinovat. Deşi era încă
nedumerită de cuvintele scăpate de Lloyd: Deci Jelks e în
spatele acestei poveşti. Ei, asta explică totul. A stins lumina
şi a adormit profund pentru prima oară de când plecase din
Anglia.
Rutina matinală a Emmei a fost exact aceeaşi ca în zilele
anterioare. După micul dejun luat în linişte, împărţit doar cu
New York Times, a părăsit hotelul şi a luat un taxi până pe
Wall Street. Intenţionase să ajungă cu câteva minute mai
devreme şi taxiul a lăsat-o lângă clădire la ora 9:51 a.m.
După ce a plătit cursa, a fost uşurată că vizita ei în New York
se apropia de sfârşit; se dovedise mult mai costisitoare decât
prevăzuse ea. Două mese la Brasserie şi o sticlă de vin de
cinci dolari plus bacşişul contribuiseră la aceasta.
Totuşi, era convinsă că excursia meritase toţi banii. Şi,
mai ales, pentru că fotografiile luate la bordul navei Kansas
Star dovedeau că Harry este încă în viaţă şi îşi asumase,
pentru cine ştie ce motiv, identitatea lui Tom Bradshaw.
După ce va pune mâna pe agenda care lipsea, restul
misterului va fi rezolvat şi va putea, desigur, să-l convingă pe
ofiţerul Kolowski că Harry trebuia eliberat. Nu voia să se
întoarcă în Anglia fără el.
Emma s-a alăturat aglomerării de funcţionari care-şi
croiau drum în clădire. Toţi se îndreptau către cel mai
apropiat ascensor disponibil, dar Emma n-a mers cu ei. S-a
aşezat, strategic, între biroul de recepţie şi cele douăsprezece
lifturi, ceea ce-i permitea să vadă clar pe oricine ar fi intrat
pe Wall Street 49.
533
 - JEFFREY ARCHER -

S-a uitat la ceas: 9:54. Nici urmă de Lloyd. S-a mai uitat
iar la ceas la 9:57, 9:58, 9:59 şi 10. Probabil că el era reţinut
în trafic. 10:02: ochii ei s-au fixat pentru o fracţiune de
secundă pe fiecare persoană care intra. 10:04, oare îl
scăpase din vedere? 10:06: s-a uitat către recepţie; tot nu se
vedea. 10:08: a încercat să nu gândească negativ. 10:11:
oare o considerase o păcăleală? 10:14: următoarea ei
întâlnire va fi cu domnul Brett Elders? 10:17: cât mai avea
de gând să aştepte acolo? 10:21, şi o voce din spatele ei a
spus:
— Bună dimineaţa, domnişoară Barrington.
Emma s-a întors şi l-a văzut pe Samuel Anscott care i-a
spus politicos:
— Domnul Jelks se întreabă dacă aţi fi atât de amabilă
încât să veniţi în biroul lui.
Fără alt cuvânt, Anscott s-a întors şi s-a îndreptat către
un ascensor care-i aştepta. Emma abia a apucat să sară în el
înainte ca uşile să se închidă.
Nu se putea discuta în ascensorul aglomerat care urca
încet, cu pauze, la etajul 22, unde Anscott a coborât şi a
condus-o pe Emma pe un coridor lung, furniruit cu stejar, cu
pereţii acoperiţi de portretele foştilor asociaţi ai firmei şi ale
colegilor din consiliul de administraţie, dând o impresie de
cinste, integritate şi prosperitate.
Emma ar fi dorit să-l întrebe pe Anscott ceva înainte de a-l
întâlni pe Jelks pentru prima oară, dar el mergea cu câţiva
paşi înaintea ei. Când au ajuns la o uşă de la capătul
coridorului, Anscott a bătut şi a deschis-o fără să aştepte
vreun răspuns. S-a dat deoparte s-o lase pe Emma să intre,
apoi a închis uşa, dar el a rămas afară.
În birou, aşezat confortabil într-un fotoliu elegant lângă
fereastră, se afla Max Lloyd. Fuma o ţigară şi i-a oferit
Emmei acelaşi zâmbet ca la Doubleday.
Ea şi-a întors atenţia spre un bărbat înalt, elegant, care s-
a ridicat încet de la birou. Fără să zâmbească, fără să dea de
înţeles că ar trebui să-şi strângă mâinile. În spatele lui era

534
 - JEFFREY ARCHER -

un perete din sticlă, în spatele căruia zgârie-norii se ridicau

spre cer, sugerând o putere de nebiruit.
— Ce amabil că aţi venit, domnişoară Barrington, a spus
el. Vă rog să luaţi loc.
Emma s-a cufundat într-un fotoliu din piele atât de adânc
încât aproape a dispărut în el. A observat un vraf de agende
pe biroul partenerului senior.
— Mă numesc Sefton Jelks, a spus el, şi am privilegiul de
a-l reprezenta pe distinsul şi aclamatul scriitor, domnul Max
Lloyd. Clientul meu m-a vizitat mai devreme în această
dimineaţă şi mi-a spus că a fost abordat de cineva care
pretindea că ar fi un agent literar din Londra, care l-a acuzat,
l-a acuzat ruşinos, că n-ar fi autorul Jurnalului unui deţinut,
pe care se află numele lui. Poate aţi dori să ştiţi, domnişoară
Barrington, a continuat Jelks, că manuscrisul original se află
în posesia mea şi fiecare cuvânt este scris de mâna domnului
Lloyd. A pus pumnul pe vârful mormanului de agende şi a
zâmbit slab.
— Aş putea să văd una? a întrebat Emma.
— Desigur, a spus Jelks. A luat cartea din vârf şi i-a dat-o.
Emma a deschis-o şi a început să citească. Primul lucru
de care a fost sigură era că nu era scrisă de mâna sigură a
lui Harry, dar era stilul lui. I-a dat manuscrisul înapoi lui
Jelks, care l-a pus la loc.
— Pot vedea una dintre celelalte? a întrebat ea.
— Nu. Noi am dovedit ce era de dovedit, domnişoară
Barrington, a spus Jelks. Şi clientul meu va profita de orice
ocazie oferită de lege dacă veţi fi atât de insolentă încât să
repetaţi bârfele. Emma a rămas cu ochii pe mormanul de
agende, în timp ce Jelks îşi continua discursul, în plin avânt.
Am simţit, de asemenea, că este necesar să-l avertizez pe
domnul Elders că s-ar putea să luaţi legătura cu el şi să-i
dau de înţeles că, dacă ar simţi nevoia să vă vadă, trebuie să
vă cheme ca martor, dacă problema va ajunge la tribunal.
Domnul Elders a simţit că cel mai bine ar fi să vă evite. Un
om cu judecată.

535
 - JEFFREY ARCHER -

Emma a continuat să se uite la vraful de cărţi.

— Domnişoară Barrington, nu a trebuit să cercetez mult
ca să aflu că sunteţi nepoata lordului Harvey şi a lui sir
Walter Barrington, care vor răspunde pentru modul în care
aţi tratat cu americanii. Permiteţi-mi să vă sugerez că, dacă
veţi continua să vă daţi drept agent literar, poate aş putea să
vă ofer un sfat gratuit, de cunoştinţă publică. Ernest
Hemingway a părăsit America pentru a trăi în Cuba în
1939…
— Cât de generos sunteţi domnule Jelks, l-a întrerupt
Emma. Lăsaţi-mă să vă ofer şi eu un sfat gratuit în schimb.
Ştiu foarte bine că Harry Clifton – ochii lui Jelks s-au
îngustat – şi nu clientul dumneavoastră a scris Jurnalul unui
condamnat. Dacă sunteţi atât de stupid încât să emiteţi un
mandat de arestare pe numele meu, vă veţi trezi la tribunal
explicând de ce aţi apărat un om acuzat de omucidere despre
care ştiaţi că nu este locotenentul Tom Bradshaw.
Jelks a început să apese frenetic butonul de sub birou.
Emma s-a ridicat, le-a zâmbit dulce amândurora şi a ieşit din
cameră fără să mai spună nimic. A mers repede pe coridor
către lift, în timp ce domnul Anscott şi un gardian se
îndreptau în grabă către biroul domnului Jelks. Cel puţin
evitase umilinţa de a fi escortată afară din clădire. Când a
intrat în ascensor, liftierul a întrebat-o:
— La ce etaj, domnişoară?
— La parter, vă rog.
Liftierul a chicotit.
— Trebuie să fiţi englezoaică.
— De ce spuneţi asta?
— În America, spunem la primul etaj.
— Sigur că da, a comentat Emma, zâmbindu-i în timp ce
ieşea din lift.
A mers prin hol, a trecut de uşi şi a fugit pe trepte până pe
trotuar, ştiind ce urma să facă. Mai era o singură persoană
care putea s-o ajute. La urma-urmei, sora lordului Harvey
trebuia să fie o aliată formidabilă. Or mătuşa Phyllis se va

536
 - JEFFREY ARCHER -

dovedi o prietenă apropiată a lui Sefton Jelks, în care caz

Emma urma să ia următorul vas spre Anglia.
A chemat un taxi, dar când a sărit în el, a fost nevoită să
ţipe ca să se facă auzită peste zgomotul radioului.
— Şaizeci şi patru cu Park, a spus ea, încercând să-şi dea
seama cum îi va explica mătuşii de ce n-o vizitase mai
repede. S-a aplecat în faţă şi l-ar fi rugat pe şofer să dea
radioul mai încet dacă n-ar fi auzit cuvintele: „Preşedintele
Roosevelt se va adresa naţiunii din Camera Ovală la
douăsprezece jumătate în această dimineaţă, ora estică”.

537
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1941 -1942

538
 - JEFFREY ARCHER -

20
Primul lucru pe care l-a văzut Giles a fost piciorul lui
agăţat de un scripete şi pus în ghips.
Îşi putea aminti prin ceaţă o călătorie lungă, în timpul
căreia durerea devenise aproape insuportabilă şi se gândise
că va muri cu mult înainte de a ajunge la spital. Şi nu va
uita niciodată operaţia, dar cum ar fi putut, când li se
terminase anestezicul cu câteva momente înainte ca doctorul
să facă prima incizie?
Şi-a întors puţin capul spre stânga şi a văzut o fereastră
cu trei bare în lung, apoi spre dreapta; atunci l-a văzut pe el.
— Nu, nu tu, a spus Giles. Pentru o clipă m-am gândit că
am scăpat şi am ajuns în Rai.
— Nu încă, a zis Bates. Mai întâi trebuie să stai un pic în
Purgatoriu.
— Cât timp?
— Cel puţin până ţi se vindecă piciorul, poate mai mult.
— Ne-am întors în Anglia? a întrebat Giles, plin de
speranţă.
— Aş vrea eu, a spus Bates. Nu, suntem în Germania,
lagărul Weinsberg PoW, care este locul în care ajungem când
suntem luaţi prizonieri.
Giles a încercat să se ridice, dar a reuşit doar să-şi salte
capul de pe pernă; suficient ca să vadă o fotografie înrămată
a lui Adolf Hitler salutându-l nazist.
— Câţi dintre băieţi au supravieţuit?
— O mână. Băieţii au urmat cuvintele colonelului până la
capăt. „Ne vom sacrifica vieţile înainte ca Rommel să
închirieze o cameră la Majestic Hotel”.
— Cine a scăpat din pluton?
— Tu, eu şi…
— Să nu-mi spui că Fisher.
— Nu. Pentru că dacă l-ar fi trimis la Weinsberg, aş fi
cerut transferul la Colditz.
Giles a rămas liniştit, uitându-se la tavan.
539
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci cum evadăm?

— Mă gândeam eu cât o să dureze până ce mă vei întreba.
— Şi care e răspunsul?
— Nicio şansă cât eşti cu piciorul în ghips şi chiar după
aia n-o să fie uşor, dar am un plan.
— Sigur că ai.
— Nu planul e problema, a zis Bates. Problema e comitetul
de evadare. Ei controlează lista de aşteptare şi tu eşti la
capul cozii.
— Cum ajung în faţă?
— E ca o coadă în Anglia, doar că trebuie să aştepţi să-ţi
vină rândul. Doar dacă…
— Dacă?
— Dacă brigadierul Turnbull, cel mai mare în grad dintre
ofiţeri, crede că există vreun motiv să avansezi în coadă.
— Cum ar fi?
— Dacă vorbeşti bine nemţeşte e un avantaj.
— Am cules ceva cât eram la Oxford – poate ar fi fost bine
să mă fi concentrat mai mult.
— Ei, sunt lecţii de două ori pe zi, aşa că cineva cu geniul
tău ar trebui să considere chestia asta uşoară. Din nefericire,
chiar şi lista aia e destul de lungă.
— Deci ce trebuie să mai fac ca să înaintez mai repede pe
lista de evadare?
— Găseşte-ţi slujba potrivită. Aşa am avansat eu trei locuri
în ultima lună.
— Cum ai reuşit?
— De îndată ce nemţii au aflat că am fost măcelar, mi-au
oferit un loc la popota ofiţerilor. Le-am zis să se ducă naibii,
scuză-mi expresia, dar brigadierul a insistat să iau slujba.
— De ce ar fi vrut să lucrezi pentru germani?
— Pentru că, din când în când, reuşesc să şterpelesc nişte
mâncare de la bucătărie şi, mai important, mai culeg unele
informaţii utile comitetului de evadare. De aceea am ajuns în
fruntea cozii şi tu eşti tot la coadă. Trebuie să fii cu ambele
picioarele pe pământ dacă speri să mă depăşeşti.

540
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai idee cât va dura asta?

— Doctorul spune că vei mai sta aici cel puţin o lună,
poate şase luni, înainte să scoată ghipsul.
Giles s-a tolănit la loc pe pernă.
— Dar chiar dacă mă ridic, cum pot să sper că o să mi se
ofere un loc la popotă? Spre deosebire de tine, eu nu am
calificarea necesară.
— Ba ai, a zis Bates. De fapt, poţi să mă depăşeşti şi să
obţii un loc în sala de mese a căpitanului lagărului pentru că
ştiu că ei caută pe cineva care să servească vinul.
— Şi ce te face să crezi că pot să fiu chelner de vinuri? a
întrebat Giles, fără să încerce să-şi ascundă sarcasmul din
voce.
— Dacă-mi amintesc corect, a zis Bates, aveai un valet
numit Jenkins care lucra pentru tine la Manor House.
— Mai lucrează, dar cum mă ajută…
— Şi bunicul tău, lordul Harvey, se ocupă cu negoţul de
vinuri. De fapt, eşti chiar supracalificat.
— Deci ce îmi sugerezi?
— De îndată ce scapi de aici, o să te pună să completezi
un formular de muncă în care să-ţi scrii fostele angajări. Eu
le-am spus deja că ai fost picolo la Grand Hotel din Bristol.
— Mulţumesc. Dar vor afla în câteva minute…
— Crede-mă, nu vor avea habar. Tot ce trebuie să faci este
să-ţi îmbunătăţeşti germana şi să încerci să-ţi aduci aminte
ce făcea Jenkins. Apoi putem găsi un plan decent pe care să-
l prezentăm comitetului de evadare şi vom ajunge imediat în
capul listei. Dar fii atent, este o problemă.
— Trebuie să fie, dacă eşti implicat şi tu.
— Dar ştiu cum s-o ocolesc.
— Care e problema?
— Nu poţi să-ţi iei o slujbă pentru nemţi dacă iei lecţii de
germană, pentru că ei nu sunt chiar aşa de proşti. Fac liste
cu toţi cei care participă la clase, pentru că nu doresc ca
cineva să tragă cu urechea la conversaţiile lor particulare.
— Ai zis că ai găsit o soluţie.

541
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să faci ce fac toţi nobilii ca să ajungă în faţa

celor ca mine. Să iei lecţii particulare. Ţi-am găsit chiar şi un
profesor; un tip care a predat germana la Solihull Grammar
School. Mai greu e să-i înţelegi engleza. Giles a râs. Şi cum
mai eşti încuiat aici încă şase luni şi tot n-ai altceva mai bun
de făcut, poţi să începi chiar acum. Ai un dicţionar german-
englez sub pernă.
— Îţi rămân dator, Terry, a spus Giles, strângându-şi
prietenul de mână.
— Nu, eu îţi sunt dator, nu? din cauză că mi-ai salvat
viaţa.

542
 - JEFFREY ARCHER -

21
Până ce Giles a fost eliberat din infirmerie după cinci
săptămâni, ştia o mie de cuvinte în germană, dar nu se
descurca cu pronunţarea.
Mai petrecuse nenumărate ore în pat, încercând să-şi
amintească cum se descurcase Jenkins cu slujba sa. A
exersat spunând: Bună dimineaţa, domnule cu o înclinare
politicoasă a capului şi Aţi dori să gustaţi acest vin, domnule
colonel, turnând un vas cu apă într-o sticlă goală.
— Întotdeauna să pari modest, să nu-i întrerupi şi să nu
vorbeşti când nu eşti întrebat, i-a amintit Bates. De fapt, fă
inversul a ceea ce ai făcut în trecut.
Giles l-ar fi pocnit, dar ştia că are dreptate.
Cu toate că Bates nu putea să-l viziteze pe Giles decât de
două ori pe săptămână, timp de treizeci de minute, folosea
fiecare minut pentru a-l informa asupra activităţii zilnice din
camera particulară a comandantului. L-a învăţat numele şi
rangul fiecărui ofiţer, simpatiile şi neplăcerile acestora şi l-a
avertizat că maiorul Müller de la SS, care răspundea de
securitatea lagărului, nu era un gentleman şi nu era sensibil
la amabilităţi, mai ales la cele de modă veche.
Alt vizitator era brigadierul Turnbull, care asculta cu
interes planurile lui Giles pentru perioada în care va ieşi din
infirmerie şi va fi mutat în lagăr. Brigadierul pleca
impresionat şi revenea după câteva zile cu unele idei proprii.
— Comitetul de evadare nu se îndoieşte că nemţii nu-ţi vor
permite niciodată să munceşti în sala de mese particulară a
comandantului dacă ştiu că eşti ofiţer, i-a spus el lui Giles.
Pentru ca planul tău să aibă şanse de reuşită, trebuie să fii
soldat. Cum Bates este singurul care a luptat sub comanda
ta, este singurul care va trebui să-şi ţină gura închisă.
— Va face tot ce-i voi spune, a zis Giles.
— Acum nu mai e cazul, i-a răspuns brigadierul.

***
543
 - JEFFREY ARCHER -

Când Giles a ieşit în cele din urmă din infirmerie şi a intrat

în lagăr, a fost surprins să vadă cât de disciplinată era viaţa,
mai ales pentru soldaţi.
I-a amintit zilele de la tabăra de antrenament Ypres din
Dartmoor – coborâtul din pat la ora şase în fiecare dimineaţă,
cu un sergent-major care nu-l trata, desigur, ca pe un ofiţer.
Bates încă ajungea înaintea lui în sala de baie şi la micul
dejun în fiecare dimineaţă. La şapte se adunau toţi în curte
şi-l salutau pe brigadier. Când sergentul-major ţipa: „Liberi!”,
fiecare se arunca într-o activitate frenetică pentru tot restul
zilei.
Giles nu lipsea niciodată de la cursa de cinci mile, de
douăzeci şi cinci de ori în jurul lagărului sau la ora de
discuţii în germană cu profesorul său particular, în timp ce
erau la latrine.
A descoperit repede că lagărul Weinsberg PoW avea multe
în comun cu barăcile din Ypres: frig, vânt, terenul sterp şi
duzini de barăci cu paturi din lemn, saltele umplute cu păr
de cal şi fără altă încălzire decât cea a soarelui care, ca şi
Crucea Roşie, vizita rar lagărul Weinsberg. Mai aveau şi
sergent-majorul lor care îi spunea lui Giles micul nătărău.
Ca la Dartmoor, lagărul era înconjurat de un gard înalt din
sârmă ghimpată şi exista o singură cale de acces. Problema
era că aici nu se dădeau permisii săptămânale şi gardienii,
înarmaţi cu puşti, nu te salutau când ieşeai pe poartă în
MG-ul tău roşu.
Când lui Giles i s-a cerut să completeze formularul pentru
muncă, la „nume” a scris soldat Giles Barrington şi, la
ocupaţia anterioară „picolo”.
— Ce naiba înseamnă asta acasă?
— Ăla care serveşte vinurile, a spus Giles, cu un ton
superior.
— Atunci de ce naiba nu spui aşa? a spus Bates pe când
rupea formularul, că doar nu vrei să te angajezi la Ritz? Va

544
 - JEFFREY ARCHER -

trebui să mai completezi unul, a adăugat el, părând

exasperat.
De îndată ce Giles i-a dat al doilea formular, a aşteptat
nerăbdător să fie intervievat de cineva din biroul
comandantului. A petrecut nenumărate ore încercând să se
menţină în formă. „Mens sana în corpore sano” era cam toată
latina pe care şi-o mai amintea din liceu.
Bates îl informa despre ce se întâmpla de cealaltă parte a
gardului şi chiar reuşea să şterpelească câte un cartof sau o
coajă de pâine şi, o dată, chiar o portocală.
— Nu pot să exagerez, a spus el. Nu vreau să-mi pierd
locul.

***

Cam după o lună, amândoi au fost invitaţi să apară în faţa

comitetului de evadare şi să prezinte planul Bates.
Barrington care a devenit repede cunoscut sub numele
planul pat şi mic dejun – patul în Weinsberg, micul dejun în
Zürich.
Prezentarea a mers bine şi comitetul a fost de acord că ar
trebui să i se permită să avanseze câteva locuri pe listă, dar
nimeni nu sugera că ar trebui să înceapă încă planul. De
fapt, brigadierul le-a spus aspru că, până ce soldatul
Barrington nu ajungea la postul din sala de mese a
comandantului, nu mai trebuiau să deranjeze comitetul.
— De ce durează aşa de mult, Terry? a întrebat Giles după
ce au ieşit de la întrunire.
Caporalul Bates a rânjit.
— Mă bucur foarte mult că-mi spui Terry, a zis el, adică
atunci când suntem singuri, nu de faţă cu ceilalţi, înţelegi? a
adăugat el, imitându-l destul de bine pe Fisher.
Giles l-a lovit peste braţ.
— Asta e ofensă de adus în faţa Curţii Marţiale, zău, i-a
amintit Bates, un soldat atacând un subofiţer.
Giles l-a lovit iar.

545
 - JEFFREY ARCHER -

— Acum răspunde-mi la întrebare, i-a cerut el.

— Aici nimic nu se mişcă repede. Trebuie să ai răbdare,
Giles.
— Să-mi zici Giles când ne vom lua micul dejun la Zürich.
— Îmi convine, dacă plăteşti tu.
Totul s-a schimbat în ziua în care comandantul lagărului a
primit vizita unui grup de oficiali ai Crucii Roşii şi a avut
nevoie de un chelner suplimentar.

***

— Nu uita că eşti un soldat simplu, a spus Bates când

Giles a fost escortat de cealaltă parte a gardului pentru
interviul cu maiorul Müller. Trebuie să încerci să gândeşti ca
un servitor, nu ca cineva care e obişnuit să fie servit. Dacă
Müller suspectează, chiar o clipă, că eşti ofiţer, o să ieşim de
acolo cu şuturi în fund şi tu te vei întoarce la locul tău de
până acum. Şi pot să-ţi promit ceva: brigadierul nu ne va
mai acorda o a doua şansă. Deci poartă-te ca un servitor şi
nu da de înţeles că ştii vreo vorbă în germană. Pricepi?
— Da, domnule, a spus Giles.
Giles s-a întors după o oră, cu un rânjet larg pe faţă.
— Ai primit slujba? l-a întrebat Bates.
— Am avut noroc, i-a zis Giles. M-a intervievat
comandantul, nu Müller. Încep mâine.
— Şi n-a bănuit că ai fi ofiţer şi gentleman?
— Nu, după ce i-am spus că sunt prieten cu tine.

***

Înainte ca prânzul pentru oficialii Crucii Roşii să fie servit,

Giles a desfăcut şase sticle de Merlot ca să le lase să respire.
De îndată ce oaspeţii s-au aşezat, a turnat jumătate de
centimetru de vin în paharul comandantului şi a aşteptat ca
acesta să aprobe. După ce acesta a încuviinţat, a servit
oaspeţii, turnând întotdeauna din partea dreaptă. S-a dus

546
 - JEFFREY ARCHER -

apoi la ofiţeri, conform cu gradul acestora şi s-a întors la

comandant, care era gazda.
În timpul mesei, s-a asigurat că niciun pahar nu rămânea
gol, dar nu servea pe nimeni care vorbea. Ca Jenkins, era
rareori văzut şi niciodată auzit. Totul a mers conform
planului, cu toate că Giles era conştient că privirea
bănuitoare a maiorului Müller era îndreptată în permanenţă
spre el, chiar când încerca să dispară în fundal.
După ce au fost escortaţi înapoi în lagăr în acea după-
masă, Bates a spus:
— Comandantul a fost impresionat.
— De ce crezi asta? a întrebat Giles, curios.
— I-a spus bucătarului că ai lucrat probabil într-o casă
mare, pentru că, deşi eşti fără îndoială din clasa de jos, ai
fost bine învăţat de un profesionist desăvârşit.
— Mersi, Jenkins, a zis Giles.
— Şi ce înseamnă desăvârşit?

***

Pe 3 decembrie 1941, caporalul Bates şi soldatul

Barrington şi-au ţinut prezentarea finală în faţa comitetului
de evadare. Brigadierul şi restul echipei au ascultat planul
pat şi mic dejun cu un interes considerabil şi au fost de
acord că avea mai multe şanse de reuşită decât majoritatea
schemelor incomplete care le fuseseră prezentate.
— Când credeţi că ar fi cel mai bun moment în care să
începeţi? a întrebat brigadierul.
— În ajunul Anului Nou, domnule, a spus Giles, fără să
ezite. Toţi ofiţerii i se vor alătura comandantului la cină
pentru a întâmpina noul an.
— Şi cum soldatul Barrington va turna băuturile, a
adăugat Bates, nu vor fi prea mulţi treji când va bate de
miezul nopţii.
— Cu excepţia lui Müller, i-a amintit brigadierul lui Bates,
care nu bea.

547
 - JEFFREY ARCHER -

— Adevărat, dar va trebui să închine pentru Vaterland,

Führer şi Al Treilea Reich. Dacă mai adăugaţi şi Anul Nou şi
gazda sa, simt că va fi destul de somnoros când va ajunge
acasă.
— La ce oră sunteţi aduşi înapoi în lagăr după mesele
oferite de comandant? a întrebat un locotenent tânăr, care se
alăturase de curând comitetului.
— Pe la unsprezece, a spus Bates, dar cum este ajunul
Anului Nou, vom fi aduşi înainte de miezul nopţii.
— Nu uitaţi, domnilor, s-a amestecat Giles, că eu am
cheile de la pivniţa de vinuri, deci pot să vă asigur că mai
multe sticle vor ajunge la postul gardienilor în seara aceea.
Nu am vrea ca ei să piardă sărbătoarea.
— Asta e bine, a spus un comandant de batalion care
vorbea foarte rar, dar cum aveţi de gând să treceţi de ei?
— Conducând prin poarta principală în maşina
comandantului, a spus Giles. El este întotdeauna o gazdă
politicoasă şi nu pleacă înaintea ultimului oaspete, ceea ce ar
trebui să ne ofere cel puţin două ore avans.
— Chiar dacă poţi să-i furi maşina, a spus brigadierul,
oricât de beţi ar fi gardienii, tot vor recunoaşte diferenţa
dintre cel care serveşte vinurile şi comandant.
Tânărul locotenent nu era prea convins.
— Şi planul tău este ca domnul comandant să îţi dea umil
toate hainele lui, soldat Barrington?
— Nu, domnule, i-a spus Giles unui ofiţer pe care-l
depăşea în grad. Comandantul îşi lasă întotdeauna haina,
capela şi mănuşile la garderobă.
— Dar Bates? a întrebat acelaşi ofiţer. Îl vor repera de la
un kilometru.
— Nu, dacă stau în portbagajul maşinii, a spus Bates.
— Şi şoferul comandantului, despre care trebuie să
presupunem că este treaz? a zis brigadierul.
— Ne mai gândim la asta, a zis Giles.

548
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi chiar dacă reuşiţi să rezolvaţi problema cu şoferul şi

să treceţi de gărzi, cât mai aveţi până la frontiera cu Elveţia?
Din nou, tânărul locotenent.
— O sută şaptezeci şi trei de kilometri, a spus Bates. La o
sută de kilometri pe oră, ar trebui să ajungem la frontieră
cam în două ore.
— Asta presupunând că nu sunt baraje pe drum.
— Niciun plan de evadare nu este perfect, a intervenit
brigadierul. Comitetul va analiza planul vostru şi vă vom
anunţa dimineaţa ce decizie am luat.
— Ce are mormolocul ăla contra noastră? a întrebat Bates
de îndată ce au părăsit întrunirea.
— Nimic, a spus Giles. Dimpotrivă, cred că vrea să fie al
treilea membru al echipei noastre.

***

Pe 6 decembrie, ordonanţa brigadierului i-a spus lui Giles,

în timpul cursei de cinci mile, că planul lor fusese acceptat şi
comitetul le ura drum bun. Giles l-a ajuns din urmă pe
caporalul Bates şi i-a transmis vestea.
Barrington şi Bates au mai revăzut planul lor P&MD iar şi
iar, până ce, ca atleţii olimpici, s-au plictisit de nesfârşitele
ore de pregătire şi erau nerăbdători să se dea startul.
La ora şase, pe 31 decembrie 1941, caporalul Terry Bates
şi soldatul Giles Barrington s-au prezentat la sediul
comandantului, conştienţi că, dacă planul lor eşua, cel mai
bun lucru pe care-l puteau spera era să aştepte încă un an,
dar dacă erau prinşi cu mâţa în sac…

549
 - JEFFREY ARCHER -

22
— Te întorci la şase treizeci, aproape a strigat Terry la
caporalul german care-i escortase din lagăr la sediul
comandantului.
Figura nedumerită a caporalului l-a făcut pe Giles să
creadă că nu prea avea şanse să ajungă sergent.
— Te întorci la şase treizeci, a repetat Terry, rostind rar
cuvintele.
A luat mâna caporalului şi a arătat ora şase pe ceas. Giles
şi-ar fi dorit doar să-i spună caporalului, în limba sa: „Dacă
te întorci la şase, caporale, te va aştepta o cană de bere
pentru tine şi prietenii tăi la postul de pază.” Dar ştia că,
dacă ar fi făcut-o, ar fi fost arestat şi şi-ar fi petrecut ajunul
Anului Nou în carceră.
Terry a arătat iar ceasul caporalului şi a imitat un om care
bea. De data aceasta, caporalul a zâmbit şi a imitat aceeaşi
acţiune.
— Cred că, în cele din urmă, a înţeles ideea, a spus Giles
intrând în sediul comandantului.
— Tot mai trebuie să ne asigurăm că ia berea înainte de
sosirea primului ofiţer. Aşa că mai bine s-o luăm din loc.
— Da, domnule, a spus Terry îndreptându-se spre
bucătărie. Restaurarea ordinii naturale.
Giles s-a dus la garderobă, şi-a luat uniforma de picolo din
cui şi s-a schimbat cu cămaşa albă, cravata neagră,
pantalonii negri şi haina tivită cu alb. A văzut o pereche de
mănuşi din piele neagră pe o banchetă, uitate probabil de un
ofiţer cu altă ocazie şi le-a îngrămădit în buzunar, gândindu-
se că s-ar putea dovedi utile mai târziu. A închis uşa
garderobei şi s-a îndreptat spre sala de mese. Trei ospătăriţe
din oraş – inclusiv Greta, singura cu care fusese tentat să
flirteze, dar ştia că Jenkins n-ar fi fost de acord – puneau
masa pentru şaisprezece persoane.
S-a uitat la ceas: 6:12 p.m. A ieşit din salon şi a coborât în
pivniţa de vinuri. Un singur bec lumina o cameră care pe
550
 - JEFFREY ARCHER -

vremuri era arhivă de documente. De la sosirea lui Giles,

acestea fuseseră înlocuite cu stelaje cu vinuri.
Giles se hotărâse deja că avea nevoie de cel puţin trei cutii
cu sticle pentru cina din acea seară, precum şi de un butoi
cu bere pentru caporalul însetat şi camarazii lui din postul
de pază. S-a uitat atent la stelaje înainte de a alege două
sticle cu vişinată, o duzină de sticle cu Pinot grigio italienesc,
două cutii cu vin franţuzesc de Burgundia şi un butoi cu
bere germană. Tocmai când pleca, ochii i s-au oprit pe trei
sticle de Johnnie Walker Red Label, două sticle cu vodcă
rusească, o jumătate de duzină de sticle de Rémy Martin şi o
sticlă cu Porto dintr-o recoltă specială. Giles a simţit că un
oaspete ar fi putut fi iertat că nu mai ştia cine cu cine se
războieşte.
În următoarele cincisprezece minute, a cărat casetele cu
vin şi bere pe scări, oprindu-se întruna să se uite la ceas şi,
la 6:29, a deschis uşa din spate unde l-a găsit pe caporalul
german sărind în sus şi în jos şi lovindu-şi mâinile,
încercând să se încălzească. Giles a ridicat amândouă
palmele ca să-i dea de înţeles că trebuia să stea liniştit un
moment. Apoi a înaintat încet pe coridor – Jenkins nu fugea
niciodată – a luat butoiul cu bere, s-a întors şi i l-a dat.
Greta, care evident întârziase, a urmărit acţiunea şi i-a
zâmbit lui Giles. El i-a întors zâmbetul înainte de a dispărea
în popotă.
— Postul de gardă, a spus Giles hotărât, arătând spre
perimetrul exterior.
Caporalul a încuviinţat şi s-a îndreptat în direcţia corectă.
Terry îl întrebase pe Giles mai înainte dacă ar putea fura
ceva mâncare de la bucătărie pentru caporal şi camarazii lui
de la postul de gardă.
— În niciun caz, îi spusese Giles, sigur pe el. Vrem să bea
toată noaptea pe stomacul gol.
Giles a închis uşa şi s-a întors în popotă unde ospătăriţele
aproape terminaseră de aranjat masa.

551
 - JEFFREY ARCHER -

A desfăcut o duzină de sticle de Merlot, dar a pus doar trei

pe bufet, ascunzându-le discret pe celelalte opt sub el. Nu
avea nevoie ca lui Müller să-i dea prin cap ce pune la cale. A
mai pus o sticlă de whisky şi două de vişinată la un capăt al
dulapului, înainte de a alinia, ca soldaţii la paradă, o duzină
de pahare mari şi jumătate de duzină de pahare mici. Toate
erau la locul lor.
Giles lustruia un pahar când colonelul Schabacker a
intrat. Comandantul a verificat masa, a făcut unele
aranjamente la planul de instalare, apoi şi-a întors atenţia
spre armata de sticle de pe dulap. Giles s-a întrebat dacă va
comenta, dar comandantul a zâmbit doar şi a spus:
— Mă aştept ca oaspeţii să sosească pe la şapte jumătate
şi i-am spus şefului că ne vom aşeza să luăm cina pe la opt.
Giles putea doar să spere că, după câteva ore, germana lui
va fi la fel de fluentă ca engleza comandantului Schabacker.
Următoarea persoană care a intrat în popotă a fost un
locotenent tânăr care venise de curând la popota ofiţerilor şi
participa pentru prima oară la o cină oferită de comandant.
Giles l-a observat cum privea whiskyul şi a înaintat să-l
servească, turnându-i jumătate de pahar. I-a dat apoi
comandantului vişinata lui obişnuită.
Al doilea ofiţer care şi-a făcut apariţia a fost căpitanul
Henkel, adjutantul lagărului. Giles i-a dat sticla de vodcă şi
şi-a petrecut următoarele treizeci de minute servind fiecare
oaspete nou, întotdeauna cu băutura lor preferată.
Când oaspeţii s-au aşezat la masă pentru cină, mai multe
sticle goale fuseseră înlocuite din rezervele ascunse de Giles
sub dulap.
După câteva momente, ospătăriţele au apărut cu farfuriile
cu borş, în timp ce comandantul încerca vinul alb.
— Italienesc, i-a spus Giles, arătându-i eticheta.
— Excelent, a murmurat el.
Giles a umplut apoi toate paharele, cu excepţia celui al
maiorului Müller, care continua să bea apă.

552
 - JEFFREY ARCHER -

Unii dintre oaspeţi beau mai repede decât ceilalţi, aşa că

Giles se învârtea întruna în jurul mesei, asigurându-se că
nimeni nu are paharul gol. De îndată ce bolurile cu supă au
fost luate, Giles s-a topit în fundal pentru că Terry îl
avertizase ce urma să se întâmple. Uşile duble s-au deschis
cu o izbitură şi bucătarul a intrat cărând capul unui mistreţ
pe un platou mare din argint. Ospătăriţele l-au urmat
punând farfurii cu legume şi cartofi şi căni cu sos gros în
mijlocul mesei.
În timp ce bucătarul începea să taie, colonelul Schabacker
a încercat vinul de Burgundia, ceea ce a adus alt zâmbet pe
faţa lui. Giles s-a întors la activitatea lui de umplere a
paharelor pe jumătate goale, cu o singură excepţie. A
observat că tânărul locotenent nu mai spusese nimic de ceva
vreme, aşa că nu s-a atins de paharul lui. Câţiva ofiţeri
începuseră să se bâlbâie iar el avea nevoie să-i ţină treji până
la miezul nopţii.
Bucătarul s-a întors mai târziu cu suplimentele şi Giles s-
a conformat când colonelul Schabacker i-a cerut ca toate
paharele să fie pline. Când Terry şi-a făcut apariţia să ia ce
mai rămăsese din capul mistreţului, maiorul Müller era
singurul ofiţer încă treaz.
După câteva momente, bucătarul a intrat a treia oară, de
data aceasta cu un tort Pădurea Neagră, pe care l-a pus pe
masă în faţa comandantului. Gazda a înfipt cuţitul în tort de
mai multe ori şi ospătăriţele au împărţit felii generoase
fiecărui oaspete. Giles a continuat umplutul paharelor până
ce a ajuns la ultima sticlă.
În timp ce ospătăriţele luau farfuriile de desert, Giles a
luat paharele de vin de pe masă, înlocuindu-le cu pocale de
coniac şi pahare de porto.
— Domnilor, a declarat colonelul Schabacker, chiar după
ora unsprezece, vă rog să vă umpleţi paharele pentru că
vreau să ţin un toast. S-a ridicat, şi-a înălţat paharul şi a
spus: Pentru Vaterland!

553
 - JEFFREY ARCHER -

Cincisprezece ofiţeri s-au ridicat mai repede sau mai încet

şi au repetat:
— Vaterland!
Müller s-a uitat spre Giles şi a bătut în pahar pentru a-i
arăta că are nevoie de ceva cu care să toasteze.
— Nu vin, idiotule, a zis el. Vreau nişte coniac.
Giles a zâmbit şi i-a umplut paharul cu coniac.
Müller nu reuşise să-l păcălească.
Discuţiile cu voce tare au continuat în timp ce Giles
aducea umidificatorul la masă şi invita oaspeţii să-şi aleagă
trabucuri. Tânărul locotenent se odihnea acum, ţinându-şi
capul pe masă şi lui Giles i s-a părut că aude un sforăit.
Când comandantul s-a ridicat a doua oară, ca să bea în
onoarea Führerului, Giles i-a mai turnat lui Müller nişte vin
roşu. Acesta şi-a ridicat paharul, şi-a ciocnit călcâiele şi a
salutat nazist. A urmat un toast închinat lui Frederic cel
Mare şi, de data aceasta, Giles s-a asigurat că paharul lui
Müller fusese umplut înainte de a se ridica.
Cu cinci minute înainte de miezul nopţii, Giles a verificat
dacă toate paharele erau pline. Când pendula de pe perete a
început să bată, cincisprezece ofiţeri au strigat aproape la
unison: 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi apoi au început să
cânte: „Deutschland, Deutschland über alles”, bătându-se pe
spate unul pe celălalt în timp ce întâmpinau Anul Nou.
A mai durat o vreme până ce s-au aşezat la locurile lor.
Comandantul a rămas în picioare şi şi-a lovit paharul cu o
lingură. Toţi au tăcut, anticipând discursul său anual.
A început prin a le mulţumi colegilor pentru lealitatea şi
curajul arătate în timpul unui an greu. Apoi a vorbit un timp
despre destinul Vaterland. Giles şi-a amintit că Schabacker
fusese maior înainte de a prelua comanda lagărului. A sfârşit
prin a declara că speră că cei drepţi vor câştiga războiul până
la vremea aceasta în anul viitor. Lui Giles îi venea să ţipe:
„Nu mai spune! Nu mai spune!” în orice limbă, dar Müller
tocmai se întorsese să vadă dacă vorbele colonelului îi
stârniseră vreo reacţie. Giles se uita înainte, fără nicio

554
 - JEFFREY ARCHER -

expresie pe chip, de parcă n-ar fi înţeles nimic. Mai trecuse

unul dintre testele lui Müller.

555
 - JEFFREY ARCHER -

23
La câteva minute după ora 1 p.m. primul oaspete s-a
ridicat să plece.
— Sunt de serviciu de la şase dimineaţa, a explicat el.
A fost întâmpinat cu aplauze batjocoritoare în timp ce s-a
ridicat şi a plecat fără să mai spună ceva.
Mai mulţi oaspeţi au plecat în următoarea oră, dar Giles
ştia că nu putea să-şi facă ieşirea repetată cât timp Müller
mai era acolo. A devenit puţin îngrijorat când ospătăriţele au
început să strângă ceştile de cafea, semn că petrecerea se
apropia de sfârşit şi s-ar putea să ordone să se plece în lagăr.
Giles a avut grijă să pară ocupat, continuând să-i servească
pe ofiţerii care nu păreau grăbiţi să plece.
Până la urmă, Müller s-a ridicat când ultima ospătăriţă a
ieşit din cameră, dar nu înainte de a-şi lovi călcâiele şi a oferi
camarazilor săi alt salut nazist. Giles şi Terry au căzut de
acord că planul lor nu putea începe decât la cel puţin un
sfert de oră după plecarea lui Müller şi după ce au verificat
că maşina lui nu mai era în locul obişnuit.
Giles a umplut paharele celor şase ofiţeri rămaşi în jurul
mesei. Erau prieteni buni ai comandantului. Doi dintre ei
fuseseră cu el la şcoală, alţi trei fuseseră în consiliul
orăşenesc şi doar adjutantul lagărului era o cunoştinţă mai
recentă; informaţii strânse de Giles în ultimele câteva luni.
La două şi douăzeci, comandantul l-a chemat pe Giles.
— A fost o zi lungă, a spus el în engleză. Du-te la prietenii
tăi, la bucătărie şi ia şi o sticlă de vin cu tine.
— Mulţumesc, domnule, a spus Giles, punând o sticlă de
coniac şi un decantor cu Porto în centrul mesei.
Ultimele cuvinte rostite de comandant înainte de a pleca
erau adresate adjutantului, care stătea în dreapta lui.
— După ce vom câştiga acest război, Franz, vreau să-i ofer
omului acesta o slujbă. Nu-mi închipui că va dori să se
întoarcă în Anglia când svastica va flutura pe Buckingham
Palace.
556
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a luat singura sticlă de vin care mai rămăsese pe

dulap, a ieşit din cameră şi a închis încet uşa în urma lui.
Putea simţi adrenalina curgându-i prin corp şi era conştient
că următoarele cincisprezece minute îi vor decide soarta. A
coborât pe scările din spate la bucătărie, unde l-a găsit pe
Terry trăncănind cu bucătarul, cu jumătate de sticlă de
vişinată pentru gătit lângă el.
— Un An Nou fericit, bucătare, a spus Terry, ridicându-se.
Trebuie s-o şterg, altfel voi întârzia la micul dejun din Zürich.
Giles a încercat să pară serios când bucătarul a ridicat
mâna.
Au fugit pe scări, singurii doi oameni treji din clădire. Giles
i-a dat sticla de vin lui Terry şi i-a spus:
— Două minute, nu mai mult.
Terry a mers pe coridor şi s-a strecurat afară pe uşa din
spate. Giles s-a retras în umbrele din vârful scării, tocmai
când un ofiţer ieşea din popotă, mergând la baie.
După câteva momente, uşa din spate s-a deschis din nou
şi a apărut un cap. Giles i-a făcut furios semne lui Terry şi a
arătat către baie. Terry a fugit şi i s-a alăturat în umbră,
înainte ca ofiţerul să iasă şi să-şi croiască drum nesigur pe
picioare înapoi în sala de masă. De îndată ce uşa s-a închis
în spatele lui, Giles a întrebat:
— Ce mai face neamţul tău îmblânzit, caporale?
— E pe jumătate adormit. I-am dat o sticlă de vin şi l-am
avertizat că va mai dura cel puţin jumătate de oră.
— Crezi că te-a înţeles?
— Nu cred că-i pasă.
— Foarte bine. E rândul tău să stai de pază, a zis Giles,
ieşind înapoi pe coridor.
Şi-a strâns pumnii ca să nu-i tremure mâinile şi era gata
să deschidă uşa de la garderobă când a auzit o voce venind
dinăuntru. S-a oprit, şi-a lipit urechea la uşă şi a ascultat. I-
a luat un minut ca să-şi dea seama cine era. Pentru prima
oară, n-a respectat regula de aur a lui Jenkins şi a fugit

557
 - JEFFREY ARCHER -

înapoi pe coridor alăturându-se lui Terry în umbra din vârful

scării.
— Care-i problema?
Giles şi-a pus un deget la gură când s-a deschis uşa
garderobei şi a ieşit maiorul Müller, încheindu-şi nasturii.
După ce şi-a pus şi mantaua, s-a uitat în susul şi în josul
coridorului să se asigure că nu l-a văzut nimeni, apoi s-a
strecurat pe uşa din faţă şi a dispărut în noapte.
— Care fată? a întrebat Giles.
— Probabil Greta. Am fost cu ea de câteva ori, dar
niciodată în garderobă.
— Asta nu-i fraternizare cu inamicul? a şoptit Giles.
— Doar dacă eşti ofiţer, i-a răspuns Terry.
Au mai aşteptat doar câteva momente înainte ca uşa să se
deschidă iar şi să apară Greta, puţin îmbujorată. Ea a ieşit
calmă pe uşa din faţă, fără să se deranjeze să se uite dacă o
vede cineva.
— A doua încercare, a spus Giles, care a pornit tiptil pe
coridor, a deschis uşa garderobei şi a intrat exact în clipa în
care alt ofiţer ieşea din popotă.
Nu te întoarce la dreapta, nu te întoarce la dreapta, se
ruga Terry în gând. Ofiţerul s-a întors la stânga şi s-a dus la
baie. Terry s-a rugat pentru urinatul cel mai lung din istorie.
A început să numere secundele, dar uşa popotei s-a deschis
şi a ieşit adjutantul. Înapoi, a făcut semn Terry, disperat.
Giles s-a strecurat înapoi în garderobă şi a închis uşa.
Când a reapărut adjutantul, Terry s-a temut că va intra în
garderobă să-şi ia chipiul şi mantaua şi-l va găsi pe Giles
îmbrăcat cu hainele comandantului în care caz jocul se va
termina chiar înainte de a începe. Terry i-a urmărit fiecare
pas, temându-se de ce era mai rău, dar adjutantul s-a oprit
la uşa popotei, a deschis-o şi a dispărut înăuntru. De îndată
ce uşa s-a închis, Terry a ţâşnit pe coridor şi a deschis uşa
garderobei unde l-a găsit pe Giles îmbrăcat cu manta, eşarfă,
mănuşi şi chipiu şi purtând un baston, cu stropi de
transpiraţie pe frunte.

558
 - JEFFREY ARCHER -

— Hai să ieşim înainte ca vreunul dintre noi să facă un

infarct, a zis Terry.
Terry şi Giles au părăsit clădirea chiar mai repede decât
Müller şi Greta.
— Relaxează-te, a spus Giles, după ce au ieşit. Nu uita că
suntem singurii doi oameni care nu sunt beţi.
Şi-a înfăşurat eşarfa în jurul gâtului, acoperindu-şi bărbia,
a tras chipiul pe ochi, a luat hotărât bastonul şi s-a aplecat
puţin pentru că era ceva mai înalt decât comandantul.
Când şoferul l-a auzit pe Giles apropiindu-se, a sărit din
maşină şi i-a deschis portiera. Giles a repetat o propoziţie pe
care o spunea de obicei comandantul şoferului de mai multe
ori, a căzut pe bancheta din spate, şi a mormăit:
— Du-mă acasă, Hans.
Hans s-a întors pe scaunul şoferului, dar, când a auzit un
clic care semăna cu sunetul închiderii portbagajului, s-a
uitat bănuitor în spate, dar l-a văzut pe comandant bătând
nerăbdător în vizor.
— De ce nu pleci, Hans? l-a întrebat Giles, bâlbâindu-se
uşor.
Hans a răsucit cheia în contact, a băgat maşina în prima
viteză şi a pornit încet spre postul de gardă. Un sergent a
ieşit din camera santinelei când a auzit maşina apropiindu-
se. A încercat să ridice bariera şi să salute în acelaşi timp.
Giles a ridicat bastonul în semn de recunoaştere şi aproape a
izbucnit în râs când a observat că primii doi butoni de la
uniforma santinelei erau descheiaţi. Colonelul Schabacker n-
ar fi omis să comenteze acest lucru, chiar în ajunul Anului
Nou.
Maiorul Forsdyke, ofiţerul de recunoaştere al comitetului
de evadare, îi spusese lui Giles că locuinţa comandantului
era cam la patru kilometri de lagăr şi ultimele câteva sute de
metri erau pe o alee îngustă şi întunecată. Giles a rămas
trântit în colţul lui de pe banchetă, de unde nu putea fi văzut
prin geamul din spate, dar, în momentul în care maşina a

559
 - JEFFREY ARCHER -

intrat pe alee, s-a ridicat brusc, a bătut şoferul pe umăr şi i-a

ordonat să oprească.
— Nu mai pot să aştept, a spus el, înainte să sară jos din
maşină şi prefăcându-se că îşi desface fermoarul de la
pantaloni.
Hans s-a uitat cum colonelul dispare în tufişuri. Părea
uimit; la urma-urmei, erau doar la o sută de metri de uşa din
faţă. A ieşit din maşină şi a aşteptat lângă portiera din spate.
Când i s-a părut că-şi aude şeful apropiindu-se, s-a întors
exact la timp ca să vadă un pumn strâns, cu un moment
înainte de a-i sparge nasul. A căzut pe jos.
Giles a alergat spre spatele maşinii şi a deschis
portbagajul. Terry a sărit afară, s-a apropiat de trupul lui
Hans şi a început să-i descheie uniforma de şofer, înainte de
a-şi scoate hainele proprii. De îndată ce Bates şi-a pus
uniforma, s-au lămurit cât de scund şi de dolofan era Hans.
— N-o să conteze, a zis Giles, citindu-i gândurile. Când vei
fi la volan, nimeni n-o să se uite la tine cu atenţie.
L-au târât pe Hans în spatele maşinii şi l-au îndesat în
portbagaj.
— Mă îndoiesc că se va trezi înainte de a ne aşeza să luăm
micul dejun în Zürich, a spus Terry legând o batistă pe gura
lui Hans.
Noul şofer al comandantului s-a aşezat la volan şi niciunul
n-a mai scos o vorbă până ce nu s-au întors pe drumul
principal. Terry nu a trebuit să frâneze şi să verifice
indicatoarele rutiere pentru că analizase în fiecare zi drumul
până la graniţă.
— Stai pe partea dreaptă a drumului, a spus Giles, inutil,
şi nu condu prea repede. Ultimul lucru de care avem nevoie e
să ne tragă pe dreapta.
— Cred că am reuşit, a spus Terry când au depăşit
indicatorul care arăta spre Schaffhausen.
— Nu cred nimic până ce nu suntem conduşi la masă la
Imperial Hotel şi chelnerul nu ne dă meniul pentru micul
dejun.

560
 - JEFFREY ARCHER -

— N-am nevoie de meniu, a zis Terry. Ouă, şuncă, fasole,

cârnaţi şi o roşie şi o halbă de bere. Ăsta e meniul meu la
piaţă în fiecare zi. Dar tu?
— Un cârnat puţin prăjit, o felie de toast cu unt, o lingură
de marmeladă Oxford şi o cană cu ceai Earl Grey.
— Nu ţi-a luat prea mult să treci de la chelner la nobil.
Giles a zâmbit. S-a uitat la ceas. Erau puţine maşini pe
drum în acea dimineaţă de An Nou, aşa că avansau repede.
Adică până ce Terry a văzut convoiul din faţa lor.
— Şi acum ce fac? a zis el.
— Depăşeşte-i. Nu ne putem permite să pierdem timpul.
N-au motive să fie bănuitori – conduci un ofiţer care nu se
aşteaptă să fie reţinut.
De îndată ce Terry a ajuns ultimul vehicul din urmă, a
luat-o pe mijlocul drumului şi a început să depăşească un şir
lung de tancuri şi motociclete. După cum prevăzuse Giles,
nimeni n-a fost interesat de trecerea unui Mercedes care era
clar în misiune oficială. Când Terry a depăşit maşina din
faţă, a respirat uşurat, dar nu s-a relaxat până ce n-a cotit şi
n-a mai zărit nicio lumină în vizor.
Giles continua să se uite la ceas la fiecare câteva minute.
Următorul indicator le-a confirmat faptul că mergeau bine,
dar Giles ştia că nu puteau fi siguri de nimic până ce ultimul
oaspete ai comandantului Schabacker nu va pleca şi acesta
nu va ieşi să-şi caute maşina şi şoferul.
A mai durat patruzeci de minute şi au ajuns la periferia
oraşului Schaffhausen. Erau amândoi atât de nervoşi, încât
nu spuneau aproape nimic. Giles era extenuat stând pe
bancheta din spate şi nefăcând nimic, dar ştia că nu se poate
relaxa până când nu va trece frontiera elveţiană.
Când au intrat în oraş, localnicii abia se trezeau; câte un
tramvai, o maşină şi câteva biciclete transportau oamenii
care trebuiau să muncească în prima zi a anului. Terry nu s-
a uitat după indicatoare spre graniţă pentru că vedea deja
Alpii elveţieni dominând orizontul. Libertatea se simţea în
apropiere.

561
 - JEFFREY ARCHER -

— Mama naibii! a spus Terry, apăsând pe frână.

— Ce s-a întâmplat? a zis Giles, aplecându-se în faţă.
— Uită-te la coada aia.
Giles şi-a scos capul pe geam şi a văzut o coadă cam de
patruzeci de vehicule în faţa lor, unul după altul, aşteptând
să treacă graniţa. S-a uitat să vadă dacă era vreun vehicul
oficial. Când s-a asigurat că nu era, a spus:
— Treci direct în faţă. Asta se aşteaptă să facem. Dacă n-o
facem, vom atrage atenţia asupra noastră.
Terry a condus încet înainte, oprindu-se la barieră.
— Ieşi şi deschide-mi portiera, dar nu spune nimic.
Terry a oprit motorul, a ieşit şi a deschis portiera din
spate. Giles a mărşăluit la postul de grăniceri. Un ofiţer
tânăr a sărit din spatele biroului şi a salutat când a văzut un
colonel intrând în cameră. Giles i-a întins două seturi de
hârtii despre care falsificatorul lagărului îl asigurase că vor
trece cu bine la controlul de la orice post de graniţă din
Germania. Urma să afle dacă exagerase sau nu. Pe când
ofiţerul răsfoia documentele, Giles se bătea peste picior cu
bastonul, uitându-se întruna la ceas.
— Am o întrunire importantă în Zürich, s-a răstit el, şi
sunt în întârziere.
— Îmi pare rău, domnule colonel. Mai durează câteva
momente.
Ofiţerul a verificat fotografia lui Giles de pe hârtiile lui şi a
părut nedumerit. Giles s-a întrebat dacă omul va avea
curajul să-i ceară să-şi scoată eşarfa, pentru că, dacă ar fi
avut, şi-ar fi dat seama imediat că era prea tânăr ca să fie
colonel.
Giles l-a privit sfidător pe tânăr, care probabil se gândea la
consecinţele pe care le-ar fi avut întârzierea unui ofiţer de
rang înalt punându-i întrebări inutile. Balanţa s-a înclinat în
favoarea lui Giles. Ofiţerul a dat din cap, a ştampilat hârtiile
şi a spus:
— Sper că nu veţi întârzia la întrunire, domnule.
— Mulţumesc, a spus Giles.

562
 - JEFFREY ARCHER -

A pus documentele înapoi în buzunarul interior şi tocmai

se îndrepta spre uşă când ofiţerul l-a oprit.
— Heil Hitler! a răcnit.
Giles a ezitat, s-a întors încet înapoi şi a spus:
— Heil Hitler, salutând nazist.
Când a ieşit din clădire, a trebuit să se abţină să nu râdă
când a observat că Terry ţinea portiera din spate cu o mână
şi pantalonii cu cealaltă.
— Mulţumesc, Hans, a spus Giles, tolănindu-se pe
bancheta din spate.
Atunci au auzit un bubuit dinspre portbagaj.
— Oh, Doamne, a zis Terry. Hans.
Atunci şi-au amintit cuvintele brigadierului; nu există plan
de evadare fără greşeli. Până la urmă, totul se reduce la
modul în care te descurci în situaţii neprevăzute.
Terry a închis portiera din spate şi s-a întors la volan cât
de repede a putut, pentru că se temea că paznicii vor auzi
bubuiturile. A încercat să rămână calm în timp ce bariera se
ridica centimetru cu centimetru, iar bubuiturile deveneau
din ce în ce mai tari.
— Condu încet, a spus Giles. Nu le da motive să devină
bănuitori.
Terry a trecut uşor în viteza întâi şi a condus încet pe sub
barieră. Giles s-a uitat pe geamul din laterală pe când
treceau de postul de graniţă. Tânărul ofiţer vorbea la telefon.
S-a uitat pe fereastră direct la Giles, a sărit de la birou şi a
ieşit în goană afară.
Giles a estimat că postul de graniţă elveţian nu era la mai
mult de o sută de metri. S-a uitat pe lunetă şi l-a văzut pe
tânărul ofiţer dând frenetic din mâini în timp ce gardieni
înarmaţi ieşeau din post.
— Schimbare de plan, a spus Giles. Apasă pe acceleraţie, a
strigat el când primele gloanţe loveau spatele maşinii.
Terry a schimbat viteza tocmai când a plesnit un cauciuc.
A încercat disperat să menţină maşina pe drum, dar aceasta
s-a răsucit dintr-o parte în cealaltă, a alunecat pe marginea

563
 - JEFFREY ARCHER -

drumului şi s-a oprit între cele două posturi de graniţă. A

urmat o altă salvă de împuşcături.
— E timpul să te întrec eu la baie, a spus Giles.
— Nicio speranţă, i-a răspuns Terry, care avea ambele
picioare pe pământ înainte ca Giles să iasă pe portiera din
spate.
Au început amândoi să alerge spre frontiera elveţiană.
Dacă vreunul dintre ei avea de gând să parcurgă o sută de
metri în zece secunde, urma să se întâmple chiar atunci. Cu
toate că se aplecau şi îşi schimbau direcţia încercând să evite
gloanţele, Giles era sigur că el va trece primul de linia de
sosire. Gărzile de la frontiera elveţiană îi încurajau şi, când
Giles a lovit bariera, şi-a ridicat mâinile în semn de triumf,
după ce-şi învinsese în cele din urma cel mai puternic
concurent.
S-a întors să se laude şi l-a văzut pe Terry zăcând în
mijlocul drumului, cam cu treizeci de metri în urmă, cu o
rană de glonţ în cap şi cu sângele curgându-i din gură.
Giles a căzut în genunchi şi a început să se târască înspre
prietenul lui. S-a mai tras o rafală de gloanţe când doi
paznici de la graniţa elveţiană l-au prins de picioare şi l-au
tras înapoi, în siguranţă.
A vrut să le explice că nu dorea să ia micul dejun de unul
singur.

564
 - JEFFREY ARCHER -

HUGO BARRINGTON
1939 -1942

565
 - JEFFREY ARCHER -

24
Hugo Barrington n-a putut să nu zâmbească citind în
Bristol Evening News că Harry Clifton a fost înmormântat în
mare la câteva ore după începerea războiului.
Cel puţin nemţii făcuseră ceva cum trebuie. Un
comandant de submarin rezolvase singur cea mai mare
problemă a lui. Hugo a început să creadă că s-ar putea, în
timp, să revină în Bristol şi să-şi reia locul ca preşedinte-
adjunct la Bristol Shipping Line. Ar fi putut să rezolve
problema cu mama lui telefonând la Barrington Hall, dar
numai după plecarea tatălui său la birou în fiecare zi.
Când Hugo a ajuns prima oară la Londra după eşuarea
nunţii fiicei sale, închinase parterul unei clădiri din Cadogan
Gardens pentru o liră pe săptămână. Singurul lucru bun la
apartamentul său cu trei camere era adresa, care dădea
impresia unui om cu bani.
Cu toate că mai avea nişte bani în bancă, aceştia au
început să dispară repede, pentru că avea timp liber şi nicio
sursă de venit regulat. Nu după mult, a trebuit să renunţe la
Bugatti, ceea ce i-a mai oferit un răgaz de câteva săptămâni,
dar asta a durat până ce i-a fost respins primul cec. Nu se
putea adresa tatălui său pentru ajutor, pentru că acesta nu
mai voia să audă de el şi, sincer, sir Walter i-ar fi dat mai
curând o mână de ajutor lui Maisie Clifton înainte de a ridica
un deget ca să-şi ajute fiul.
După câteva luni petrecute în Londra, Hugo a încercat să-
şi găsească o slujbă. Dar nu era uşor; chiar dacă potenţialul
angajator îl cunoştea pe tatăl lui, tot nu obţinea un interviu
şi, când obţinea vreunul, şeful lui se aştepta ca el să
muncească la ore imposibile pentru un salariu care nu-i
acoperea nici cheltuielile de la barul clubului.
Hugo a început să rişte puţinul pe care-l mai avea la
bursă. Auzise de la mai mulţi colegi despre afaceri care nu
puteau eşua şi chiar s-a amestecat în câteva întreprinderi

566
 - JEFFREY ARCHER -

din umbră care l-au adus în contact cu ceea ce presa numea

rataţi şi pe care tatăl lui i-ar fi numit şarlatani.
După un an, Hugo a început să împrumute bani de la
prieteni şi chiar de la prietenii prietenilor. Dar când n-ai cu
ce bani să-ţi plăteşti datoriile, eşti repede dat afară de pe
lista de invitaţi la petreceri şi nu mai eşti invitat la petrecerile
cu vânătoare din weekend.
Când era disperat, Hugo o suna pe mama lui, dar nu
înainte de a se asigura că tatăl lui era la birou. Mama lui îi
dădea întotdeauna câţiva bani, aşa cum îi dăduse câte zece
lire când era la şcoală.
Un vechi prieten de şcoală, Archie Fenwick, îl mai invita
din când în când să cineze la club sau să participe la una
dintre petrecerile pe care le dădea în Chelsea. Şi acolo a
întâlnit-o prima oară pe Olga. Nu figura sau silueta ei i-au
atras atenţia la început, ci şiragul de perle, trei rânduri, care-
i înconjurau gâtul. Hugo l-a încolţit pe Archie şi l-a întrebat
dacă erau adevărate.
— Sigur că sunt, a spus Archie. Dar fii atent, nu eşti
singurul care vrea să-şi bage lăbuţa în borcanul ăsta cu
miere.
Olga Piotrovska, i-a spus Archie, venise de curând în
Londra, fugind din Polonia după invazia germană. Părinţii ei
fuseseră luaţi de Gestapo doar pentru că erau evrei. Hugo s-
a încruntat. Archie n-a putut să-i spună mai multe despre
ea, doar că locuia într-o minunată casă din Lowndes Square
şi avea o colecţie de artă. Hugo nu se prea interesase
vreodată de artă, dar chiar şi el auzise de Picasso şi de
Matisse.
Hugo s-a plimbat prin cameră până ce a ajuns lângă
domnişoara Piotrovska şi s-a prezentat. Când Olga i-a spus
de ce fusese obligată să plece din Polonia şi-a exprimat
dezgustul şi a asigurat-o că familia lui fusese mândră să facă
afaceri cu evreii cam de o sută de ani. La urma-urmei, tatăl
lui, sir Walter Barrington, era prieten cu familiile Rotschild şi
Hambro. După ce petrecerea s-a terminat, a invitat-o pe Olga

567
 - JEFFREY ARCHER -

să ia prânzul cu el la Ritz în ziua următoare, dar, cum nu

mai putea semna nota de plată, a trebuit să mai împrumute
încă cinci lire de la Archie.
Prânzul s-a desfăşurat bine şi, în următoarele săptămâni,
Hugo i-a făcut curte Olgăi cu asiduitate, dar în limitele
resurselor sale. Îi spusese că îşi părăsise soţia după ce
aceasta recunoscuse că avea o legătură cu un prieten de-al
lui şi îi ceruse avocatului să iniţieze procedura de divorţ. În
realitate, Elisabeth deja divorţase de el şi judecătorul îi
acordase ei Manor House şi tot ce nu luase Hugo după ce
plecase în grabă.
Olga a fost foarte înţelegătoare şi Hugo i-a promis că, în
momentul în care va fi liber, o va cere în căsătorie. Îi spunea
întruna cât de frumoasă era şi cum eforturile ei cam lipsite
de viaţă în pat erau superioare celor ale Elisabethei. Îi
amintea tot timpul că, după moartea tatălui va deveni lady
Barrington şi dificultăţile lui financiare temporare vor fi
rezolvate după ce va moşteni domeniul Barrington. Poate i-a
dat şi impresia că tatăl lui era mult mai în vârstă şi mai
puţin sănătos decât era în realitate. „Se duce repede” era
expresia folosită de el.

***

După câteva săptămâni, Hugo s-a mutat în Lowndes

Square şi în următoarele luni s-a întors la stilul de viaţă care
considera că i se cuvine. Mai mulţi amici au comentat cât de
norocos era în compania unei femei atât de fermecătoare şi
unii dintre ei nu s-au putut abţine să nu adauge:
— Şi nu e nici săracă.
Hugo aproape uitase cum era să mănânci trei mese pe zi,
să porţi haine noi şi să ai maşină cu şofer. Şi-a plătit
majoritatea datoriilor şi n-a durat mult până ce uşile care i
se trântiseră în nas au început să se redeschidă pentru el.
Totuşi, se întreba cât va mai dura, pentru că nu avea de
gând să se însoare cu o evreică refugiată din Varşovia.

568
 - JEFFREY ARCHER -

***

Derek Mitchell s-a urcat în trenul expres în gara

Paddington. Detectivul particular se întorsese să lucreze cu
normă întreagă pentru fostul său angajator, acum că
stipendiile erau iar plătite în prima zi a lunii şi cheltuielile îi
erau achitate la cerere. Hugo îl aştepta pe Mitchell să-i dea
raportul o dată pe lună despre ce făcea familia Barrington.
Mai ales, Hugo era interesat de venirile şi plecările tatălui
său, ale fostei soţii, ale lui Giles, Emma şi chiar ale lui Grace,
dar era paranoic mai ales în ceea ce o privea pe Maisie
Clifton şi se aştepta ca Mitchell să-i spună tot ce făcea ea,
adică totul.
Mitchell se ducea la Londra cu trenul şi se întâlneau în
sala de aşteptare aflată vizavi de peronul şapte în gara
Paddington. După o oră, Mitchell lua trenul înapoi către
Temple Meads.
Aşa a aflat Hugo că Elisabeth continua să stea la Manor
House, iar Grace venea rar acasă de când câştigase bursa la
Cambridge. Emma născuse un fiu pe care-l botezase
Sebastian Arthur. Giles se înrolase în regimentul Wessex ca
soldat şi fusese trimis la Unitatea de instruire a ofiţerilor din
Mons.
Aceasta a fost o surpriză pentru Hugo pentru că ştia că
Giles fusese declarat inapt pentru serviciul activ la
Gloucesters imediat după izbucnirea războiului pentru că, la
fel ca el şi tatăl lui, era daltonist. Hugo folosise aceeaşi scuză
ca să nu fie înrolat în 1915.

***

În timp ce lunile treceau, Olga a început să întrebe din ce

în ce mai des când se va termina divorţul lui Hugo. El
încerca să pară că acesta era aproape gata, dar abia când ea
i-a sugerat să se mute înapoi, în fostul lui apartament din

569
 - JEFFREY ARCHER -

Cadogan Square el a spus că hârtiile erau deja la tribunal şi

el se decisese să accelereze procesul. A mai aşteptat o
săptămână înainte să-i spună că avocaţii lui începuseră
procedurile.
Au urmat câteva luni de armonie casnică. Ceea ce nu-i
spusese el Olgăi fusese că proprietarul din Cadogan Square îi
dăduse un preaviz de o lună în ziua în care se mutase la ea.
Dacă ea îl dădea afară, nu mai avea unde să stea.

***

După o lună, Mitchell i-a telefonat lui Hugo şi i-a spus că

trebuia să-l vadă urgent, ceea ce era o cerere neobişnuită. S-
au hotărât să se întâlnească la ora patru în după-amiaza
următoare în locul lor obişnuit.
Când Mitchell a intrat în sala de aşteptare a gării, Hugo
stătea deja pe o bancă, ascuns în spatele unui exemplar din
London Evening News. Citea despre atacul lui Rommel
asupra oraşului Tobruk, nu că ar fi ştiut unde era Tobruk. A
continuat să citească când Mitchell s-a aşezat lângă el.
Detectivul particular vorbea încet şi niciodată nu se uita
înspre Hugo.
— Credeam că vreţi să aflaţi că fiica dumneavoastră cea
mai mare s-a angajat ca ospătăriţă la Grand Hotel, sub
numele de domnişoara Dickens.
— Nu acolo lucrează şi Maisie?
— Da, este administratoarea restaurantului şi este şefa
fiicei dumneavoastră.
Hugo nu-şi putea închipui de ce Emma ar fi putut dori să
lucreze ca ospătăriţă.
— Mama ei ştie?
— Cred că da, pentru că Hudson o lasă la o sută de metri
lângă hotel în fiecare dimineaţă la şase fără un sfert. Dar nu
de aceea am vrut să vă văd.

570
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo a întors pagina ziarului şi a văzut o fotografie a

generalului Auchinleck stând în faţa cortului, în deşert, şi
adresându-se trupelor.
— Fiica dumneavoastră a luat un taxi până la docuri ieri
dimineaţă. Avea un geamantan când s-a urcat la bordul
navei Kansas Star unde a primit o slujbă de recepţioneră. I-a
spus mamei ei că se duce la New York s-o viziteze pe mătuşa
Phyllis, care cred că este sora lordului Harvey.
Hugo ar fi fost interesat să afle cum de ştia Mitchell acest
lucru, dar încerca să-şi dea seama de ce Emma se angajase
pe nava pe care murise Harry Clifton. Nimic nu avea sens. L-
a instruit pe Mitchell să cerceteze mai atent şi să-l anunţe
când va mai afla ce punea la cale Emma.
Chiar înainte ca Mitchell să plece înapoi la trenul pentru
Temple Meads, i-a spus lui Hugo că bombardierele germane
distruseseră toată Broad Street. Hugo nu-şi putea imagina
de ce ar putea să-l intereseze asta până ce Mitchell i-a
amintit că era strada pe care se aflase ceainăria domnişoarei
Tilly. Crezuse că domnul Barrington ar trebui să ştie că unii
dezvoltatori erau interesaţi de vechiul amplasament al
doamnei Clifton. Hugo i-a mulţumit lui Mitchell pentru
informaţie, fără să-i dea de înţeles că l-ar interesa cu
adevărat.

***

Hugo i-a telefonat domnului Prendergast la National

Provincial Bank de îndată ce s-a întors în Lowndes Square.
— Cred că mă suni în legătură cu Broad Street, au fost
primele cuvinte ale directorului băncii.
— Da, am auzit că amplasamentul ceainăriei domnişoarei
Tilly ar fi de vânzare.
— Întreaga stradă este de vânzare din cauza
bombardamentului, a spus Prendergast. Majoritatea
prăvăliaşilor şi-au pierdut mijloacele de trai şi, pentru că a
fost un act de război, nu pot cere despăgubiri.

571
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci aş putea obţine locul de la Tilly’s pentru un preţ

rezonabil?
— Sincer vorbind, aţi putea lua întreaga stradă aproape pe
gratis. De fapt, dacă aţi avea ceva bani lichizi, domnule
Barrington, v-aş recomanda această investiţie utilă.
— Asta dacă vom câştiga războiul, a comentat Hugo.
— Recunosc că este un joc de noroc, dar ar putea aduce
profituri bune.
— Despre ce sumă vorbim?
— Pentru amplasamentul doamnei Clifton, cred că aş
putea s-o conving să accepte două sute de lire. De fapt, cum
jumătate dintre comercianţii de pe stradă au conturi la mine,
cred că aţi putea lua tot lotul pentru aproximativ trei mii.
Este ca şi cum aţi juca Monopoly cu zaruri falsificate.
— Mă voi gândi la asta, a spus Hugo, lăsând receptorul
jos.
Ceea ce nu-i putea spune lui Prendergast era că nu avea
nici măcar bani de Monopoly.
A încercat să se gândească la o metodă de a strânge
această sumă când toţi prietenii lui refuzau să-i împrumute
măcar cinci lire. Nu-i mai putea cere Olgăi alţi bani, doar
dacă se hotăra s-o ia de nevastă şi nici nu se punea
problema.
Nu s-ar mai fi gândit la aceasta dacă nu s-ar fi întâlnit cu
Toby Dunstable la una dintre petrecerile lui Archie.
Toby şi Hugo studiaseră în acelaşi timp la Eton. Hugo nu-l
ţinea minte prea bine pe Dunstable, dacă acesta n-ar fi furat
regulat banii celor mici. Când a fost prins în cele din urmă
luând o bancnotă de zece şilingi dintr-un dulap, toată lumea
s-a gândit că va fi exmatriculat şi probabil ar fi fost dacă n-ar
fi fost fiul cel mai mic al contelui de Dunstable.
Când Hugo l-a întrebat pe Toby cu ce se ocupa acum,
acesta i-a răspuns cam vag că se ocupa de imobiliare. Hugo
i-a povestit de oportunitatea de investiţii din Broad Street,
dar el n-a părut interesat. De fapt, Hugo n-a putut să nu

572
 - JEFFREY ARCHER -

observe că Toby nu-şi putea lua ochii de pe colierul de

diamante care scânteia la gâtul Olgăi.
Toby i-a dat lui Hugo cartea lui de vizită, spunându-i:
— Dacă vei avea nevoie de ceva bani vreodată, n-ar trebui
să fie prea greu să-i obţii, dacă mă înţelegi, bătrâne.
Hugo l-a înţeles, dar n-a luat propunerea în serios până ce
Olga nu l-a întrebat într-o zi la micul dejun dacă se hotărâse
vreo dată pentru pronunţarea divorţului. Hugo a asigurat-o
că era iminentă.
A plecat de acasă, s-a dus direct la club, s-a uitat pe
cartea de vizită a lui Toby şi i-a dat telefon. S-au înţeles să se
întâlnească la o cârciumă din Fulham, unde s-au aşezat într-
un separeu dintr-un colţ, bând gin şi trăncănind despre felul
în care se descurcau băieţii în Orientul Mijlociu. Au schimbat
subiectul doar când s-au asigurat că nu-i mai auzea nimeni.
— Am nevoie doar de adresa apartamentului şi de locul în
care stau bijuteriile.
— Asta nu e greu, l-a asigurat Hugo.
— Singurul lucru pe care trebuie să-l faci, bătrâne, este să
te asiguri că lipsiţi de acasă suficient de mult ca să-mi văd
de treabă.
Când Olga a sugerat la micul dejun că ar vrea să vadă
Rigoletto la Sadler Wells, Hugo a fost de acord să ia două
bilete. În mod normal s-ar fi scuzat, dar de data aceasta a
fost imediat de acord şi a sugerat chiar să ia cina la Savoy
după spectacol ca să sărbătorească.
— Ce să sărbătorim? a întrebat Olga.
— Hotărârea mea de divorţ a fost dată, a spus el, cu un
ton normal. Ea l-a îmbrăţişat. Încă şase luni, dragă, şi vei fi
doamna Barrington.
Hugo a scos o cutiuţă mică de piele din buzunar şi i-a dat
inelul de logodnă pe care-l închiriase de la Burlington Arcade
cu o zi în urmă. Ei i-a plăcut. El intenţiona să-l înapoieze
după şase luni.

573
 - JEFFREY ARCHER -

Opera a părut să dureze trei luni şi nu doar trei ore, după

cum era scris în program. Totuşi, Hugo nu s-a plâns pentru
că ştia că Toby avea nevoie de tot acel timp.
La cina din River Room, Hugo şi Olga au discutat despre
locul în care şi-ar putea petrece luna de miere, pentru că nu
puteau pleca în străinătate. Olga ar fi preferat Bath, care era
prea aproape de Bristol pentru gustul lui Hugo, dar cum
nunta nu va avea loc, a fost fericit să accepte sugestia ei.
În taxi, înapoi spre Lowndes Square, Hugo s-a întrebat cât
va mai dura până ce Olga va observa că-i dispăruseră
diamantele. Mai curând decât se aşteptase pentru că, atunci
când au deschis uşa din faţă, au găsit toată casa întoarsă pe
dos. Tot ce mai rămăsese pe pereţi erau urmele clare care
arătau unde fuseseră tablourile.
În timp ce Olga făcea o criză de isterie, Hugo a pus mâna
pe telefon şi a sunat 999. I-a luat poliţiei mai multe ore ca să
facă inventarul tuturor lucrurilor lipsă, pentru că Olga nu
putea să se calmeze suficient ca să le răspundă la întrebări
mai mult de câteva minute odată. Inspectorul-şef însărcinat
cu acest caz i-a asigurat că detaliile referitoare la bunurile
furate vor fi transmise tuturor negustorilor de diamante şi
anticariatelor din Londra în următoarele patruzeci şi opt de
ore.
Hugo a sărit în sus când s-a întâlnit cu Toby Dunstable în
după-amiaza următoare. Fostul lui coleg de şcoală a încasat
un pumn în bărbie ca un boxer de categorie grea. Când Hugo
a terminat în cele din urmă, Toby a pus o cutie de pantofi pe
masă.
— N-am nevoie de pantofi, s-a răstit Hugo.
— Poate că nu, dar vei putea cumpăra un magazin de
pantofi cu ce e înăuntru, a spus el, lovind cutia.
Hugo a ridicat capacul şi s-a uitat în cutia care nu
conţinea pantofi, ci era plină cu bancnote de cinci lire.
— Nu te obosi să numeri, a spus Toby. Vei descoperi că
sunt zece mii de lire.
Hugo a zâmbit, calmat.

574
 - JEFFREY ARCHER -

— Eşti un om bun, a spus el, punând capacul la loc şi

comandând alt gin tonic.
Pe măsură ce săptămânile treceau şi poliţia nu găsea
niciun suspect, inspectorul-şef i-a explicat lui Hugo că era
vorba de cineva din casă, expresie pe care o folosea ori de
câte ori se întâlneau. Totuşi, Hugo l-a asigurat că nu-l vor
aresta niciodată pe fiul lui sir Walter Barrington, doar dacă
aveau dovezi de nezdruncinat despre vinovăţia lui cu care ar
fi putut să convingă juriul.
Olga l-a întrebat pe Hugo de unde avea costumele noi şi
cum de-şi putea permite un Bugatti. El i-a arătat actele
maşinii, care dovedeau că fusese a lui înainte de a o întâlni.
Ceea ce nu i-a spus a fost ce noroc avusese că dealerul
căruia i-l vânduse îl mai avea încă în depozit.
La sfârşitul perioadei după care decretul care urma să-i fie
dat se apropia repede, Hugo a început să-şi pregătească ceea
ce în cercurile militare se numea retragere strategică. Atunci
Olga l-a anunţat că are veşti minunate pentru el.
Wellington îi spusese odată unui ofiţer tânăr că
cronometrarea este totul în viaţă şi cine era Hugo ca să se
îndoiască de învingătorul de la Waterloo, mai ales când
profeţia acestui mare om era pe punctul să i se aplice chiar
lui?
Tocmai citea The Times la micul dejun când la pagina de
necrologuri a văzut fotografia tatălui său. A încercat să
citească fără ca Olga să descopere că vieţile amândurora
erau pe punctul de a se schimba.
După părerea lui Hugo, Thunderer îl prezentase frumos,
dar cel mai mult l-a interesat ultimul paragraf. Sir Walter
Barrington este urmat de singurul său fiu în viaţă, Hugo, care
va moşteni titlul.
Dar ceea ce nu spunea The Times era: şi tot restul
posesiunilor.

575
- JEFFREY ARCHER -

MAISIE CLIFTON
1939 -1942

576
 - JEFFREY ARCHER -

25
Maisie îşi mai amintea încă durerea suferită când soţul ei
nu se întorsese acasă la sfârşitul zilei de muncă. Ştia că
Arthur murise, cu toate că abia peste mai mulţi ani fratele ei,
Stan, îi va spune adevărul despre moartea soţului ei din acea
seară, la docuri.
Dar acea durere nu era nimic faţă de cea simţită când i se
spusese că singurul ei fiu murise pe mare după ce Devonian
fusese lovită de o torpilă germană la câteva ore după
declararea războiului.
Maisie îşi mai amintea încă ultima oară când îl văzuse pe
Harry. Venise s-o viziteze la Grand Hotel în acea joi-
dimineaţă. Restaurantul era plin, cu o coadă lungă de clienţi
aşteptând un loc liber. El stătuse la coadă, dar, când îşi
văzuse mama intrând şi ieşind în grabă din bucătărie fără un
moment de răgaz, plecase, gândindu-se că nu-l văzuse.
Fusese întotdeauna un băiat atent şi ştia că ei nu-i plăcea să
fie întreruptă în timpul serviciului şi, într-adevăr, mai ştia şi
că ea n-ar fi fost de acord să afle că pleca de la Oxford să se
înroleze în armată.
Sir Walter Barrington trecuse pe la ea în dimineaţa
următoare şi o anunţase că Harry plecase ca subofiţer pe SS
Devonian şi se va întoarce într-o lună ca să se alăture
echipajului HMS Resolution, ca simplu marinar, pentru că
voia să plece în căutarea submarinelor germane din Atlantic.
Ceea ce nu ştiuse era că acestea îl căutau deja pe el.
Maisie plănuise să-şi ia zi liberă la întoarcerea lui Harry,
dar aceasta nu va mai fi. Ştiind ce multe mame îşi pierduseră
copiii din cauza acestui război rău şi barbar nu o ajuta.
Dr. Wallace, ofiţerul medical de pe SS Kansas Star o
aşteptase în faţa uşii casei din Still House Lane când se
întorcea de la serviciu în acea seară din octombrie. Nu
avusese nevoie să-i spună de ce era acolo. Îi era scris pe faţă.
Au stat în bucătărie şi doctorul îi spusese că el fusese
responsabil cu îngrijirea marinarilor aruncaţi în valuri după

577
 - JEFFREY ARCHER -

scufundarea navei Devonian. O asigurase că făcuse totul

pentru a-i salva viaţa lui Harry dar, din nefericire, el nu-şi
mai recăpătase cunoştinţa. De fapt, dintre cei nouă marinari
pe care-i îngrijise în acea noapte, doar unul supravieţuise,
Tom Bradshaw, secundul de pe Devonian care fusese,
evident, prieten cu Harry. Bradshaw îi scrisese o scrisoare de
condoleanţe pe care dr. Wallace a promis că i-o va da de
îndată ce Kansas Star va reveni în Bristol. Îşi ţinuse
cuvântul. Maisie s-a simţit vinovată când doctorul o părăsise
pentru a se întoarce pe vas. Nu-i oferise nici măcar o cană cu
ceai.
Pusese scrisoarea lui Tom Bradshaw pe cămin, lângă
fotografia preferată a lui Harry cântând în corul şcolii.
Când se întorsese la serviciu în ziua următoare, colegii
fuseseră amabili şi plini de solicitudine şi domnul Hurst,
directorul, îi sugerase să-şi ia câteva zile de concediu. Ea i-a
spus că era ultimul lucru de care avea nevoie. De fapt a luat
câte ore suplimentare a putut în speranţa că-i vor amorţi
durerea.
Nu reuşiseră.

***

Mulţi dintre tinerii care lucrau la hotel plecau să se

înroleze şi locurile lor erau luate de femei. Nu mai era
considerat un lucru rău o femeie care muncea şi Maisie s-a
trezit că avea din ce în ce mai multe responsabilităţi pe
măsură ce numărul bărbaţilor scădea.
Managerul hotelului urma să se pensioneze la a şaizecea
aniversare a sa, dar Maisie a presupus că domnul Hurst îi va
cere să rămână până la sfârşitul războiului. A fost un şoc
pentru ea când acesta a chemat-o în biroul lui şi i-a oferit
postul.
— Îl meriţi, Maisie, a spus el, şi administraţia e de acord
cu mine.

578
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş vrea câteva zile ca să mă gândesc, a spus ea, înainte

să iasă din birou.
Domnul Hurst n-a mai zis nimic o săptămână şi, când a
făcut-o, Maisie i-a sugerat că poate ar avea nevoie de o
perioadă de probă de o lună. El a râs.
— Este ceva obişnuit, i-a amintit el, ca angajatorul, nu
angajatul, să ceară o perioadă de probă.
După încă o săptămână, amândoi uitaseră de perioada de
probă pentru că, deşi timpul de muncă era lung şi noile ei
responsabilităţi uriaşe, Maisie nu se simţise niciodată atât de
împlinită. Ştia că după terminarea războiului şi băieţii se vor
întoarce de pe front, ea va redeveni ospătăriţă. Ar fi fost gata
să redevină prostituată dacă asta ar fi însemnat că Harry va
fi printre cei care se vor întoarce acasă.

***

Maisie nu avea nevoie să ştie să citească ziarul ca să afle

că forţele aeriene japoneze distruseseră flota americană la
Pearl Harbor şi cetăţenii Statelor Unite se ridicaseră ca unul
împotriva inamicului comun şi se alăturaseră Aliaţilor pentru
că, de câteva zile, nimeni nu mai vorbea de altceva.
Nu a durat mult până ce Maisie a întâlnit primul
american.
Mii de yanchei îşi găsiseră drumul spre Vest în ultimii doi
ani şi mulţi dintre ei erau instalaţi într-o tabără a armatei la
periferia Bristolului. Unii dintre ofiţeri au început să
mănânce la restaurant, dar nu mult după ce deveneau clienţi
fideli dispăreau şi nu-i mai vedea niciodată. Maisie îşi dădea
seama cu durere că unii dintre ei erau cam de vârsta lui
Harry.
Dar totul s-a schimbat când unul dintre ei s-a întors.
Maisie nu l-a recunoscut imediat când a intrat în restaurant
într-un scaun cu rotile şi a cerut masa lui preferată. Ea
crezuse întotdeauna că îşi amintea foarte bine numele şi

579
 - JEFFREY ARCHER -

chiar mai bine figurile – aşa trebuie când nu ştii să scrii sau
să citeşti. Dar când a auzit mormăiala sudistă, şi-a amintit.
— Locotenentul Mulholland, nu?
— Nu, doamnă Clifton, acum sunt maiorul Mulholland.
Am fost trimis să mă refac înainte să mă trimită înapoi în
Carolina de Nord.
Ea a zâmbit şi l-a dus la masa lui obişnuită, cu toate că el
nu i-a permis să-l ajute la manevrarea scaunului cu rotile.
Mike, după cum insista el să-i spună Maisie, a devenit un
client fidel, apărând de două ori, uneori chiar de trei ori, pe
săptămână.
Maisie a râs când domnul Hurst a şoptit:
— Ştii, îţi face ochi dulci.
— Cred că o să observaţi că zilele mele de flirtat s-au dus,
a replicat ea.
— Nu te păcăli singură, a zis el. Eşti la prima tinereţe,
Maisie. Sunt sigur că maiorul Mulholland nu este primul
care m-a întrebat dacă ieşi cu cineva.
— Încercaţi să nu uitaţi, domnule Hurst, că acum sunt
bunică.
— Eu nu i-aş spune în locul tău, a zis directorul.
Maisie nu l-a recunoscut pe maior a doua oară când a
venit într-o seară în cârje, scaunul cu rotile fiind, evident,
abandonat. După încă o lună cârjele au fost înlocuite cu
bastoane şi n-a durat mult până ce şi acestea au devenit
relicve ale trecutului.
Într-o seară, maiorul Mulholland a telefonat să rezerve o
masă pentru ora opt; i-a spus lui Maisie că avea ceva de
sărbătorit. Ea a presupus că se întorcea în Carolina de Nord
şi, pentru prima oară, şi-a dat seama că-i va simţi lipsa.
Maisie nu-l considera pe Mike un bărbat arătos, dar avea
zâmbetul cald şi manierele elegante ale unui gentleman
englez sau, după cum îi spusese el odată, ale unui gentleman
sudist. Era la modă ca americanii stabiliţi la bazele din
Anglia să fie priviţi rău şi zvonul că erau prea fiţoşi, prea bine
plătiţi şi prea bine instalaţi în Marea Britanie circula pe

580
 - JEFFREY ARCHER -

buzele multor locuitori din Bristol care nici măcar nu

întâlniseră vreun american; şi acesta era şi cazul fratelui lui
Maisie, Stan, şi nimic din ce ar fi spus ea nu l-ar fi putut
determina să-şi schimbe părerea.
Când sărbătorirea maiorului se apropia de sfârşit,
restaurantul era aproape gol. La ora zece, un ofiţer s-a ridicat
să toasteze în cinstea lui Mike şi să-l felicite.
Când invitaţii erau gata să plece şi să se întoarcă în tabără
înainte de stingere, Maisie i-a spus lui Mike, din partea
întregului personal, cât de mulţumiţi erau că-şi revenise
complet şi era suficient de sănătos ca să se întoarcă acasă.
— Nu plec acasă, Maisie, a spus el, râzând. Sărbătoream
numirea ca şef-adjunct al bazei. Mi-e teamă că te-ai pricopsit
cu mine până la sfârşitul războiului.
Maisie a fost încântată de veste şi a fost surprinsă când el
a adăugat:
— Sâmbăta următoare este balul regimentului şi mă întreb
dacă ai vrea să-mi faci onoarea să fii invitata mea.
Maisie a rămas fără grai. Nu-şi putea aminti ultima oară
când fusese invitată la o întâlnire. Nu era prea sigură cât
timp a stat el acolo aşteptându-i răspunsul, dar, înainte s-o
facă, el a adăugat:
— Mi-e teamă că n-am mai dansat de mulţi ani.
— Nici eu, a spus Maisie.

581
 - JEFFREY ARCHER -

26
Maisie îşi depunea întotdeauna salariul şi bacşişurile la
bancă vineri după-masă.
Nu lua bani acasă, pentru că nu voia ca Stan să afle că ea
câştiga mai mult decât el. Cele două conturi ale ei erau la zi
şi, de fiecare dată când în contul curent apăreau zece lire, ea
transfera cinci în contul de economii – cuibul ei cu ouă, după
cum îi spunea, pentru cazul în care s-ar fi întâmplat ceva.
După aranjamentele ei financiare cu Hugo Barrington, avea
impresia că întotdeauna ceva va merge prost.
În acea vineri şi-a golit geanta pe contor şi casierul i-a
aranjat monedele în grămezi ordonate, la fel ca în oricare
vineri.
— Sunt patru şilingi şi nouă penny, doamnă Clifton, a
spus el, completându-i carnetul cu cecuri.
— Mulţumesc, i-a zis Maisie în timp ce el strecura carnetul
pe sub grilaj.
Tocmai şi-l punea în geantă când el a adăugat:
— Domnul Prendergast se întreabă dacă ar putea discuta
cu dumneavoastră.
Maisie s-a speriat. Îi considera pe directorii băncilor şi pe
cei care strângeau impozitele o specie care se ocupa doar cu
datul de veşti proaste şi avusese dreptate în cazul lui
Prendergast pentru că ultima oară când ceruse s-o vadă,
fusese ca să-i amintească că nu avea bani suficienţi în cont
ca să acopere taxele lui Harry pentru ultimul trimestru la
BGS. A pornit cu reţinere către biroul directorului.
— Bună dimineaţa, doamnă Clifton, a spus domnul
Prendergast, ridicându-se în picioare când Maisie a intrat în
biroul lui. I-a arătat un scaun. Doream să discutăm despre o
problemă privată.
Maisie s-a speriat şi mai tare. A încercat să-şi amintească
dacă scrisese cecuri în ultimele două săptămâni care i-ar fi
putut depăşi contul. Cumpărase o rochie de seară frumoasă

582
 - JEFFREY ARCHER -

când Mike Mulholland o invitase la bal, dar era la mâna a

doua şi se încadra în bugetul ei.
— Un client valoros al băncii, a început domnul
Prendergast, s-a interesat de fâşia dumneavoastră de teren
de pe Broad Street unde s-a aflat ceainăria Tilly’s pe vremuri.
— Dar credeam că am pierdut totul când strada a fost
bombardată.
— Nu chiar totul, a spus Prendergast. Proprietatea asupra
terenului a rămas pe numele dumneavoastră.
— Dar ce-ar putea valora, a spus Maisie, acum că nemţii
au distrus aproape totul în zona aceea? Când am fost ultima
oară pe Chapel Street, nu mai era nimic decât dărăpănătură.
— Poate că este aşa, a replicat Prendergast, dar clientul
meu doreşte totuşi să vă ofere două sute de lire pentru teren.
— Două sute de lire? a repetat Maisie de parcă ar câştigat
la pocher.
— Aceasta este suma pe care e gata s-o plătească,
confirmat Prendergast.
— Cât credeţi că valorează terenul? a întrebat Maisie,
surprinzându-l pe directorul băncii.
— Nu ştiu, doamnă, a replicat el. Sunt bancher, nu agent
imobiliar.
Maisie a tăcut câteva momente.
— Vă rog să-i spuneţi clientului dumneavoastră că aş dori
să mă gândesc câteva zile.
— Da, desigur, a zis Prendergast. Dar ar trebui să ştiţi că
m-a instruit să las oferta deschisă doar o săptămână.
— Atunci va trebui să mă hotărăsc până vinerea viitoare,
nu? a spus Maisie, sfidător.
— Cum doriţi, doamnă, a spus Prendergast când Maisie s-
a ridicat să plece. Aştept să ne vedem vinerea viitoare.
Când Maisie a ieşit din bancă, nu s-a putut opri să nu se
gândească că directorul nu i se mai adresase aşa de politicos
până acum. În timpul drumului spre casă trecând pe lângă
clădiri cu perdele de camuflaj – lua autobuzul doar când
ploua – a început să se gândească la modul în care ar putea

583
 - JEFFREY ARCHER -

cheltui cele două sute de lire, dar imediat a început să se

întrebe cine ar putea s-o sfătuiască cu privire la preţ.
Domnul Prendergast îl prezentase ca fiind o ofertă
rezonabilă, dar de partea cui era el oare? Poate ar trebui să
discute cu domnul Hurst, dar mult înainte să ajungă pe Still
House Lane s-a decis că nu ar fi profesional să-şi implice
şeful într-o problemă personală. Mike Mulholland părea un
om iscusit şi inteligent, dar cum s-ar fi putut el pricepe la
valoarea terenurilor din Bristol? Iar pe fratele ei, Stan, nu
avea rost să-l întrebe pentru că era sigur că-i va spune: „Ia
banii şi fugi, fato.” Şi, dacă era vorba de asta, ultima
persoană despre care şi-ar fi dorit să afle de o potenţială
avere era Stan.
Când Maisie a cotit pe Merrywood Lane, începea să se
întunece şi localnicii se pregăteau de stingere. Nu se
apropiase de rezolvarea problemei. Trecând de porţile vechii
şcoli a lui Harry, i-a revenit un val de amintiri fericite şi i-a
mulţumit în tăcere domnului Holcombe pentru tot ceea ce
făcuse pentru fiul ei. S-a oprit pe loc. Domnul Holcombe era
un om inteligent, la urma-urmei fusese la Universitatea din
Bristol şi câştigase o diplomă. Sigur că o putea ajuta.
Maisie s-a întors şi s-a îndreptat spre porţile şcolii, dar,
când a intrat pe terenul de joacă, nu era nimeni. S-a uitat la
ceas: cinci şi câteva minute. Toţi copiii plecaseră acasă de o
vreme, deci probabil plecase şi domnul Holcombe.
A mers pe teren, a deschis poarta şcolii şi a intrat pe
coridorul familiar. Era de parcă timpul stătuse în loc;
aceleaşi coridoare îmbrăcate în cărămidă roşie, câteva iniţiale
zgâriate pe ele, aceleaşi picturi colorate agăţate de pereţi,
doar că erau desenate de alţi copii, aceleaşi cupe de fotbal,
dar câştigate de alte echipe. Totuşi, în locul în care stătuseră
beretele şcolii, se aflau acum măşti de gaze. Şi-a amintit
când venise prima oară să-l vadă pe domnul Holcombe ca să
se plângă de semnele roşii pe care le găsise pe spatele lui
Harry când îi făcuse baie. El rămăsese calm, iar ea se

584
 - JEFFREY ARCHER -

enervase şi Maisie plecase după o oră fără să se îndoiască

cine era vinovat.
Maisie a observat o lumină care ieşea de sub uşa clasei
domnului Holcombe. A ezitat, a respirat adânc şi a bătut
încet în sticlă.
— Intră, a spus o voce veselă pe care şi-o amintea atât de
bine.
A intrat în cameră şi l-a găsit pe domnul Holcombe în
spatele unui vraf mare de cărţi, scriind. Era gata să-i
amintească cine era când el a sărit şi a spus:
— Ce surpriză plăcută, doamnă Clifton, mai ales dacă mă
căutaţi pe mine.
— Da, aşa este, a spus Maisie, îmbujorându-se. Îmi pare
rău că vă deranjez, domnule Holcombe, dar am nevoie de un
sfat şi nu ştiu la cine altcineva să apelez.
— Sunt încântat, a spus directorul şcolii, oferindu-i un
scăunel, ocupat de obicei de elevii de opt ani. Cum vă pot
ajuta?
Maisie i-a povestit întâlnirea ei cu domnul Prendergast şi
oferta de două sute de lire pentru terenul de pe Broad Street.
— Credeţi că este un preţ corect? l-a întrebat.
— Habar n-am, a spus domnul Holcombe, dând din cap.
Nu mă pricep la aşa ceva şi n-aş vrea să vă sfătuiesc greşit.
De fapt, am crezut că mă căutaţi din alt motiv.
— Alt motiv? a întrebat Maisie.
— Da. Speram că aţi văzut nota de pe panoul din faţa
şcolii şi doriţi să depuneţi o cerere.
— O cerere pentru ce? a întrebat ea.
— Una dintre schemele guvernului de cursuri serale care
să ajute persoane ca dumneavoastră care sunt clar
inteligente, dar n-au avut ocazia să-şi continue educaţia.
Maisie n-a vrut să recunoască că, şi dacă ar fi văzut nota,
ar fi trebuit să se lupte din greu ca s-o poată citi.
— Sunt prea obosită acum ca să mă mai ocup şi de
altceva, a spus ea, cu hotelul şi… şi…

585
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău, a spus domnul Holcombe, pentru că am

impresia că aţi fi candidata ideală. Voi lua chiar eu
majoritatea claselor şi mi-ar face o deosebită plăcere s-o
învăţ pe mama lui Harry Clifton.
— Doar că…
— Se va ţine doar o oră, de două ori pe săptămână, a
continuat el, refuzând să renunţe. Cursurile sunt seara şi
nimic nu vă poate împiedica să renunţaţi dacă o să
consideraţi că nu vă trebuie.
— Aţi fost amabil să vă gândiţi la mine, domnule
Holcombe. Poate când nu voi mai fi atât de ocupată.
S-a ridicat şi a dat mâna cu directorul.
— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta cu problema
dumneavoastră, doamnă Clifton, a zis, însoţind-o la uşă. Dar
oricum, e o problemă plăcută.
— Aţi fost amabil să vă pierdeţi timpul cu mine, domnule
Holcombe, a spus ea, înainte să plece.
Maisie a pornit-o înapoi pe coridor, pe teren şi a ieşit pe
poarta şcolii. A rămas pe trotuar şi s-a uitat la panoul de
afişaj. Cât şi-ar fi dorit să ştie să citească.

586
 - JEFFREY ARCHER -

27
Maisie luase un taxi doar de două ori în viaţă: o dată la
nunta lui Harry din Oxford şi atunci doar de la gară şi a
doua oară, de curând, când fusese la înmormântarea tatălui
ei. Aşa că atunci când o maşină americană a tras în faţa
casei ei de pe Still House Lane, numărul 27, s-a simţit puţin
stânjenită şi sperat că vecinii trăseseră perdelele.
Când a coborât scara purtând rochia ei nouă din mătase
roşie cu umerii ridicaţi şi cu o curea în talie – foarte la modă
înainte de război – a zărit-o pe mama ei şi pe Stan uitându-se
pe fereastră.
Şoferul a coborât din maşină şi a bătut la uşa din faţă. Nu
părea sigur că venise la adresa corectă. Dar când Maisie a
deschis uşa, a înţeles imediat de ce maiorul o invitase pe
această frumuseţe locală la balul regimentului. A salutat-o
pe Maisie şi a deschis portiera din spate.
— Mulţumesc, i-a zis ea, dar aş prefera să stau în faţă.
De îndată ce şoferul s-a întors pe drumul principal, Maisie
l-a întrebat de cât timp lucra pentru maiorul Mulholland.
— De toată viaţa, doamnă. Băiat şi bărbat.
— Nu cred că înţeleg, a spus Maisie.
— Amândoi suntem din Raleigh, Carolina de Nord. Când
se va termina războiul, mă voi întoarce la vechea mea slujbă
din fabrica maiorului.
— Nu ştiam că maiorul are o fabrică.
— Mai multe, coniţă. În Raleigh i se spune Regele
ştiuleţilor.
— Ştiuleţi? s-a interesat Maisie.
— Nu e aşa ceva în Bristol, coniţă. Ca să apreciezi ca
lumea ştiuleţii, după ce sunt fierţi, trebuie acoperiţi cu unt
topit şi mâncaţi proaspeţi – şi, de preferinţă, în Carolina de
Nord.
— Şi cine conduce fabricile când regele se luptă cu
germanii?

587
 - JEFFREY ARCHER -

— Tânărul Joey, al doilea fiu al său, ajutat de sora lui,

Sandy, mă gândesc eu.
— Are un fiu şi o fiică acasă?
— Avea doi fii şi o fiică, dar, din păcate, Mike Junior a fost
împuşcat în Philipine.
Maisie ar fi vrut să-l întrebe pe caporal despre soţia lui
Mike Senior, dar bănuia că omul ar fi fost stânjenit de astfel
de întrebări, aşa că s-a deplasat pe un teren mai sigur şi l-a
întrebat despre statul său natal.
— Cel mai bun dintre cele patruzeci şi opt, a răspuns el şi
nu s-a mai oprit din vorbăria despre Carolina de Nord până
ce nu au ajuns la poarta taberei.
Când paznicul a zărit maşina, a ridicat imediat bariera şi a
salutat-o pe Maisie în timp ce intrau pe terenul taberei.
— Maiorul mi-a cerut să vă duc la sediul lui, coniţă, ca să
puteţi bea ceva înainte să dansaţi.
Maşina s-a oprit în fata unei căsuţe din prefabricate şi l-a
zărit pe Mike în pragul uşii, aşteptând-o. A sărit din maşină
înainte ca şoferul să deschidă portiera şi ea s-a dus repede
pe cărare spre el. El s-a aplecat, a sărutat-o pe obraji şi a
spus:
— Intră, draga mea, aş vrea să-ţi prezint câţiva colegi de-ai
mei. I-a luat pardesiul şi a adăugat: arăţi nemaipomenit.
— Ca unul dintre ştiuleţii tăi? a sugerat Maisie.
— Mai mult ca o piersică din Carolina de Nord, a zis el,
conducând-o către o cameră zgomotoasă, din care se auzeau
râsete şi voci animate. Acum hai să-i facem pe toţi geloşi
pentru că vor descoperi că eu sunt cel care o însoţeşte pe
frumoasa balului.
Maisie a intrat într-o cameră plină cu ofiţeri şi însoţitoarele
lor. Nu s-ar fi putut simţi mai bine-venită. Nu se putea
abţine să se întrebe: dacă l-ar fi însoţit pe un maior englez pe
drumul către regimentul Wessex, ar fi fost tratată tot ca o
egală?
Mike a condus-o prin cameră, prezentând-o colegilor,
inclusiv comandantului taberei, care o admira în mod clar.

588
 - JEFFREY ARCHER -

Pe când se muta de la un grup la altul, nu se putea să nu

observe mai multe fotografii împrăştiate prin toată camera,
pe rafturi şi pe cămin cu ceea ce păreau să fie soţia şi copiii
lui Mike.
Chiar după ora nouă, oaspeţii s-au îndreptat către sala de
sport unde se ţinea balul, dar nu înainte ca îndatoritoarea
gazdă să nu le ajute pe toate doamnele cu pardesiurile. Aşa
Maisie a avut ocazia să se uite mai îndeaproape la una dintre
fotografiile unei tinere femei foarte frumoase.
— Soţia mea, Abigail, a spus Mike, când s-a întors în
cameră. O mare frumuseţe, ca şi tine. Încă mi-e dor de ea. A
murit de cancer cu aproape cinci ani în urmă. Acum, ăsta e
un lucru cu care ar trebui să ne războim toţi.
— Îmi pare rău, a zis Maisie. Nu voiam…
— Nu. Acum ai descoperit cât de multe avem în comun,
înţeleg exact ce simţi după ce ţi-ai pierdut soţul şi fiul. Dar,
la naiba, e timpul să sărbătorim nu să ne plângem de milă,
aşa că hai, dragă, acum că i-ai făcut pe toţi ofiţerii geloşi, să
mergem şi să-i facem şi pe alţii să ne invidieze.
Maisie a râs şi l-a luat de braţ. Au ieşit din casă şi s-au
alăturat unui şir de tineri veseli care se îndreptau în aceeaşi
direcţie.
De îndată ce au ajuns pe ringul de dans, tinerii şi
exuberanţii americani au făcut-o pe Maisie să se simtă de
parcă-i cunoştea dintotdeauna. În timpul serii, mai mulţi
ofiţeri au invitat-o la dans, dar Mike nu a prea scăpat-o din
priviri. Când orchestra a cântat ultimul vals, nu-i venea să
creadă cât de repede trecuse seara.
După ce s-au oprit aplauzele, toţi au rămas pe ring.
Orchestra a cântat o melodie necunoscută lui Maisie, dar
care părea să le amintească tuturor celorlalţi din cameră că
ţara lor era în război. Mulţi dintre tinerii care stăteau drepţi,
cu mâna pe inimă, cântând încet „The Star Spangled Banner”
nu vor ajunge să-şi sărbătorească următoarea aniversare. Ca
Harry. Ce risipă inutilă de vieţi, s-a gândit Maisie.

589
 - JEFFREY ARCHER -

Când au părăsit ringul de dans, Mike a sugerat să se

întoarcă la sediul lui şi să bea o sticlă de Southern Confort
înainte ca ordonanţa s-o conducă acasă. Era prima oară
când Maisie bea whisky american şi asta i-a dezlegat limba.
— Mike, am o problemă, a spus ea după ce s-a aşezat pe
canapea şi paharul i-a fost umplut iar. Şi cum am doar o
săptămână s-o rezolv, m-aş descurca cu o fărâmă din bunul
tău simţ sudist.
— Spune, dragă, a îndemnat-o Mike. Dar ar trebui să te
avertizez că, dacă e vorba de probleme de ale englezoilor, nu
le înţeleg deloc. De fapt, tu eşti prima în prezenţa căreia am
fost în stare să mă relaxez. Eşti sigură că nu eşti
americancă?
Maisie a râs.
— Eşti dulce, Mike. A mai luat o înghiţitură de whisky,
moment în care s-a simţit gata să-i povestească problemele
ei. Totul a început acum mai mulţi ani când aveam o
ceainărie pe Broad Street, numită Tilly’s. Acum nu este decât
o ruină distrusă de bombe, dar cineva mi-a oferit două sute
de lire pentru ea.
— Şi care e problema? a întrebat Mike.
— Habar n-am cât valorează în realitate.
— Ei bine, un lucru e sigur; atâta timp cât germanii se vor
întoarce şi vor continua cu bombardamentele, nimeni nu va
construi nimic pe terenul acela, cel puţin până la sfârşitul
războiului.
— Domnul Prendergast a spus că cel interesat este un
speculant de proprietăţi.
— Mie mi se pare mai curând un profitor, a spus Mike,
cineva care cumpără ieftin un teren viran pentru ca, la
terminarea războiului, să obţină un profit rapid. Cinstit
vorbind, genul ăsta de haimana va face orice ca să câştige
repede un ban şi ar trebui ţinut în frâu.
— Dar nu e posibil ca două sute de lire să fie un preţ
corect?
— Depinde de valoarea foii tale dotale.

590
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie s-a ridicat, nesigură că-l auzise corect.

— Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Ai spus că tot Broad Street a fost bombardat şi nicio
clădire nu a rămas în picioare?
— Da, dar de ce ar fi astfel bucăţica mea de teren mai
valoroasă?
— Dacă speculantul ăsta a pus deja mâna pe tot restul
terenului de pe stradă, eşti într-o poziţie în care te poţi
târgui. De fapt, ar trebui să ceri dotă, pentru că bucăţica ta
de teren ar putea fi singura care, rămasă liberă, să-l
împiedice să reconstruiască întregul cvartal, cu toate că el
bineînţeles nu va dori ca tu să afli aşa ceva.
— Deci cum descopăr dacă terenul meu are valoare
dotală?
— Spune-i directorului băncii că vrei cel puţin patru sute
de lire şi vei afla repede.
— Mulţumesc, Mike, a zis Maisie, e un sfat bun.
A zâmbit, a mai luat o gură de Southern Confort şi a
adormit în braţele lui.

591
 - JEFFREY ARCHER -

28
Când Maisie a coborât la micul dejun a doua zi dimineaţa,
nu-şi mai amintea cine o adusese acasă sau cum urcase
scările până în camera ei.
— Te-am culcat, i-a spus mama ei, turnându-i o cană cu
ceai. Te-a adus un caporal tânăr şi simpatic. Chiar m-a
ajutat să te urc pe scări.
Maisie s-a prăbuşit pe un scaun înainte de a-i povesti
mamei ei cum îşi petrecuse seara, nelăsând-o să se îndoiască
cât de mult apreciase compania lui Mike.
— Şi eşti sigură că nu e însurat? a întrebat-o mama ei.
— Linişteşte-te, mamă, a fost doar prima noastră întâlnire.
— A părut mulţumit?
— Cred că m-a invitat la teatru săptămâna viitoare, dar nu
sunt sigură în ce zi sau la care teatru, a spus ea când fratele
ei, Stan, a intrat în cameră.
Stan s-a aşezat în capul mesei şi a aşteptat ca farfuria cu
porridge să-i fie pusă în faţă după care i-a înghiţit conţinutul
ca un câine hămesit. După ce a terminat, şi-a turnat o sticlă
de Bass şi a băut-o dintr-o înghiţitură.
— Mai vreau una, a zis el. Pentru că e duminică, a
adăugat el.
Maisie nu vorbea niciodată în timpul ritualului de
dimineaţă al lui Stan şi de obicei pleca pe furiş la muncă
înainte ca el să aibă timp să emită părerile care îi treceau
prin cap. S-a ridicat de la locul ei şi era gata să plece la
slujba de dimineaţă de la St Mary’s când el a zbierat:
— Stai jos, femeie! Vreau să-ţi zic ceva înainte să pleci la
biserică.
Maisie ar fi vrut să plece fără să-i răspundă, dar Stan ar fi
fost în stare s-o târască înapoi şi să-i învineţească un ochi
dacă avea chef. S-a aşezat la loc.
— Şi ce-ai de gând să faci cu cele două sute de parale pe
care o să pui mâna? a întrebat-o, râgâind tare.
— Cum ai aflat?
592
 - JEFFREY ARCHER -

— Mama mi-a zis azi-noapte când erai în oraş cu fantele

tău american.
Maisie s-a încruntat la mama ei, care a părut stânjenită,
dar n-a comentat.
— Pentru informaţia ta, maiorul Mulholland este un
gentleman şi ceea ce fac în timpul meu liber nu te priveşte.
— Dacă e american, căţea tâmpită, lasă-mă să te avertizez
– ei nu aşteaptă să fie invitaţi, cred că totul li se cuvine.
— Vorbeşti din cunoştinţele tale de mâna întâi asupra
acestui subiect, nu mă îndoiesc, a spus Maisie, încercând să-
şi păstreze calmul.
— Yankeii sunt toţi la fel, a zis Stan. Vor un singur lucru
şi, de îndată ce-l obţin, se cară acasă şi ne lasă pe noi să
terminăm treaba, la fel ca în primul război.
Maisie şi-a dat seama că nu avea rost să continue
discuţia, aşa că a stat acolo, sperând că furtuna se va
termina repede.
— Tot nu mi-ai spus ce o să faci cu cei două sute de
biştari, a spus Stan.
— Nu m-am hotărât încă, a spus Maisie. Oricum, felul în
care-mi cheltuiesc banii n-are nicio legătură cu tine.
— Are toate legăturile cu mine, a spus Stan, pentru că
jumate sunt ai mei.
— Şi asta cum ai dedus-o?
— Din faptul că trăieşti în casa mea, mai întâi, deci am
dreptul. Şi lasă-mă să te avertizez, fato, în caz că vrei să mă
înşeli, dacă nu-mi primesc partea o să te bat aşa de tare că
nici măcar un negru din America n-o să se uite la tine.
— Mi-e scârbă de tine, Stan, a spus Maisie.
— Nici pe jumătate la fel de scârbă ţi se va face dacă nu-mi
dai partea, pentru că atunci voi…
Maisie s-a ridicat, a ieşit din bucătărie, a fugit pe hol şi a
ajuns în faţa uşii de la intrare înainte ca Stan să-şi termine
tirada.

***

593
 - JEFFREY ARCHER -

Când a verificat rezervările pentru prânzul din acea

duminică, Maisie şi-a dat repede seama că trebuia să se
asigure că doi dintre clienţii ei sunt aşezaţi cât se poate de
departe de ceilalţi. L-a pus pe Mike Mulholland la masa lui
obişnuită şi pe Patrick Casey în colţul cel mai îndepărtat al
sălii, astfel încât să nu dea unul de altul.
Nu-l mai văzuse pe Patrick de aproape trei ani şi se întreba
dacă se schimbase. Mai arăta oare la fel de bine şi mai avea
farmecul irlandez care-o captivase la prima lor întâlnire?
La una dintre întrebări a primit răspunsul de îndată ce el
a intrat în sală.
— Cât mă bucur să vă revăd după atâta vreme, domnule
Casey, a spus ea, însoţindu-l la masă. Mai multe femei între
două vârste l-au privit atent pe arătosul irlandez în timp ce
aceste traversa sala. Staţi mai mult cu noi de data aceasta,
domnule Casey? a întrebat Maisie când i-a dat meniul.
— Asta depinde de tine, a zis Patrick. A deschis meniul,
dar nu s-a uitat la el.
Maisie spera că nimeni n-o văzuse roşind. S-a întors şi l-a
zărit pe Mike Mulholland aşteptând la recepţie; nu va lăsa pe
nimeni altcineva decât pe ea să-l conducă la masă.
Ea s-a îndreptat spre el şi i-a şoptit:
— Salut, Mike. Ţi-am rezervat masa obişnuită. Vrei să vii
cu mine?
— Sigur că da.
De îndată ce Mike şi-a îndreptat atenţia asupra meniului –
cu toate că mânca aceleaşi două feluri în fiecare duminică,
supa zilei urmată de rasol de vacă şi budincă de Yorkshire –
s-a dus în cealaltă parte a sălii să ia comanda lui Patrick.
În următoarele două ore, Maisie a stat cu ochii pe cei doi
bărbaţi, încercând în acelaşi timp să fie atentă şi la ceilalţi o
sută de clienţi. Când ceasul din sală a bătut ora trei, mai
erau doar doi oameni în cameră; John Wayne şi Gary
Cooper, s-a gândit Maisie, aşteptând să vadă cine va trage

594
 - JEFFREY ARCHER -

primul la OK Corral. A împăturit nota pentru Mike, a pus-o

pe o tavă şi i-a dus-o. El a plătit fără să o verifice.
— Altă masă bună, a spus Mike, înainte de a adăuga în
şoaptă: Sper că mai mergem la teatru marţi-seara?
— Sigur că da, dragă, a spus Maisie, imitându-l.
— Atunci ne vedem la Old Vic la ora opt, a mai spus când
un ospătar trecea pe lângă masa lui.
— De abia aştept, domnule şi puteţi fi sigur că voi
transmite complimente bucătarului.
Mike şi-a înăbuşit râsul şi a ieşit agale din sală. S-a uitat
înapoi la Maisie şi a zâmbit.
De îndată ce a dispărut din vedere, Maisie i-a dus nota lui
Patrick. El a verificat-o şi i-a dat un bacşiş mare.
— Te ocupi cu ceva special mâine-seară? a întrebat-o,
zâmbindu-i în felul în care ea şi-l amintea atât de bine.
— Da, mă duc la cursuri serale.
— Glumeşti, a spus Patrick.
— Nu, şi nu trebuie să întârzii pentru că este prima lecţie
dintr-un curs de douăsprezece săptămâni.
Nu i-a spus că încă nu se hotărâse dacă să participe sau
nu.
— Atunci să ne întâlnim marţi, a spus Patrick.
— Nu, atunci merg la teatru.
— Chiar mergi sau vrei doar să scapi de mine?
— Nu, chiar merg.
— Atunci miercuri sau asta e noaptea în care rezolvi
ecuaţii algebrice?
— Nu, compunere şi recitări.
— Joi? a întrebat Patrick, încercând să nu pară exasperat.
— Da, joi sunt liberă, a spus Maisie când alt chelner trecea
pe lângă masa lor.
— Asta-i o uşurare, a spus Patrick. Începeam să cred că
trebuie să fac o rezervare săptămâna viitoare, doar ca să
capăt o întâlnire.
Maisie a râs.
— Şi la ce te gândeşti?

595
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă gândeam că am putea începe prin a merge la…

— Doamnă Clifton. Maisie s-a întors şi l-a văzut pe
directorul hotelului, domnul Hurst, în spatele ei. Când
terminaţi cu acest client a zis el, poate sunteţi atât de
amabilă încât să veniţi în biroul meu?
Maisie crezuse că fusese discretă, dar acum se temea că ar
putea fi concediată pentru că era împotriva politicii hotelului
ca membrii personalului să fraternizeze cu clienţii. Aşa îşi
pierduse ultima slujbă şi Pat Casey fusese clientul în cauză.
A fost mulţumită că Patrick a plecat din restaurant fără să
mai spună nimic şi, de îndată ce a verificat casa de bani, s-a
dus în biroul domnului Hurst.
— Luaţi loc, doamnă Clifton. Avem o problemă serioasă de
discutat.
Maisie s-a aşezat şi s-a agăţat de braţele fotoliului ca să
nu tremure.
— Am văzut că aţi avut tot o zi plină.
— O sută patruzeci şi doi de clienţi, a spus Maisie.
Aproape un record.
— Nu ştiu cum o să vă pot înlocui, a mai spus el, înainte
să adauge: dar administraţia ia aceste decizii, nu eu, cred că
înţelegeţi. Nu depinde de mine.
— Dar îmi place munca mea, a spus Maisie.
— S-ar putea să fie aşa, dar trebuie să vă spun că în acest
caz sunt de acord cu biroul central. Maisie s-a lăsat pe spate,
gata să-şi accepte soarta. Mi-au explicat clar, a continuat
domnul Hurst, că nu mai vor să lucraţi în sala de mese şi
mi-au cerut să vă înlocuiesc cât mai curând posibil.
— Dar de ce?
— Pentru că a venit timpul să faceţi parte din
management. Cinstit vorbind, Maisie, dacă ai fi fost bărbat ai
fi condus deja unul dintre hoteluri. Felicitări!
— Mulţumesc, a spus Maisie, începând să se gândească la
implicaţii.
— Să terminăm cu formalităţile, nu? a spus domnul
Hurst, deschizând biroul şi scoţând o scrisoare. Trebui s-o

596
 - JEFFREY ARCHER -

citeşti cu atenţie, a mai zis el. Sunt detaliile noii tale

activităţi. După ce o citeşti şi o semnezi, trebuie să mi-o dai
înapoi, iar eu o voi trimite la biroul central.
Atunci ea s-a hotărât.

597
 - JEFFREY ARCHER -

29
Lui Maisie îi era frică să nu se facă de râs.
Când a ajuns la poarta şcolii, era gata să se întoarcă şi ar
fi făcut-o, dacă n-ar fi văzut altă femeie mai în vârstă decât
ea intrând în clădire. A urmat-o pe coridor şi s-a oprit când a
ajuns în faţa clasei. S-a uitat înăuntru, sperând să găsească
sala atât de plină încât nimeni să n-o observe. Dar erau doar
şapte persoane prezente: doi bărbaţi şi cinci femei.
S-a strecurat în fundul clasei şi s-a aşezat în spatele a doi
bărbaţi, sperând că nu va fi observată. Maisie şi-a regretat
imediat decizia, pentru că, dacă s-ar fi aşezat lângă uşă, ar fi
putut scăpa mai uşor.
Şi-a aplecat capul când s-a deschis uşa şi a intrat domnul
Holcombe. S-a instalat în spatele catedrei din faţa tablei, s-a
tras de reverele robei lungi şi s-a uitat la elevi. A zâmbit când
a văzut-o pe doamna Clifton aşezată în spate.
— Voi începe prin a scrie cele douăzeci şi şase de litere ale
alfabetului, a spus el, şi aş vrea să le numiţi în timp ce le
scriu.
A luat o bucată de cretă şi s-a întors cu spatele spre clasă.
A scris litera A pe tablă şi mai multe voci au rostit la unison,
B, la care s-a auzit un adevărat cor, C, toţi, cu excepţia lui
Maisie. Când a ajuns la Z, Maisie a mormăit şi ea litera.
— Acum voi arăta spre o literă la întâmplare şi voi vedea
dacă reuşiţi s-o identificaţi.
A doua oară, Maisie a reuşit să numească jumătate dintre
ele şi la a treia încercare, conducea corul. Când s-a terminat
ora, doar domnul Holcombe şi-a dat seama că era prima ei
lecţie după douăzeci şi cinci de ani şi Maisie nu se grăbea să
se ducă acasă.
— Până ne întâlnim iar miercuri, a spus domnul
Holcombe, trebuie să fii în stare să scrii cele douăzeci şi şase
de litere ale alfabetului în ordinea corectă.
Maisie intenţiona să înveţe alfabetul până marţi, ca să nu
facă greşeli.
598
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru cei dintre dumneavoastră care nu pot veni cu

mine la cârciumă să bem ceva, ne revedem miercuri.
Maisie a presupus că trebuie să fii invitat în mod special
de domnul Holcombe, aşa că s-a strecurat din scaunul ei şi
s-a îndreptat spre uşă, în tip ce alţii l-au înconjurat pe
director, punându-i multe întrebări.
— Nu veniţi cu noi la cârciumă, doamnă Clifton? a întrebat
directorul când Maisie ajunsese la uşă.
— Mulţumesc, domnule Holcombe, mi-ar plăcea, s-a auzit
ea spunând şi s-a alăturat celorlalţi când au părăsit clasa,
îndreptându-se către Sip Inn.
Unul câte unul, au plecat toţi elevii, până ce doar doi
dintre ei au mai rămas la bar.
— Ai idee cât de strălucită eşti? a întrebat domnul
Holcombe, după ce i-a mai luat un suc de portocale.
— Dar am părăsit şcoala la doisprezece ani şi încă nu ştiu
să scriu sau să citesc.
— Poate ai plecat prea devreme de la şcoală, dar ai învăţat
întruna. Şi, cum eşti mama lui Harry Clifton, vei sfârşi
probabil prin a mă învăţa tu pe mine.
— Harry v-a învăţat?
— În fiecare zi, fără să-şi dea seama. Dar oricum îmi
dădusem seama că este mai sclipitor decât mine. Speram
doar să-l pot trimite la liceu înainte să-şi dea seama singur.
— Şi aţi reuşit? a întrebat Maisie, zâmbind.
— A fost cât pe ce, a recunoscut Holcombe.
— Ultimele comenzi! a strigat barmanul.
Maisie s-a uitat la ceasul din spatele barului. Nu-i venea
să creadă că era deja 9:30 şi intrau în vigoare reglementările
de camuflaj.
I s-a părut normal ca domnul Holcombe s-o conducă
acasă, la urma-urmei, se cunoşteau de foarte mulţi ani. Pe
drumul pe străzile întunecate, el i-a mai spus multe poveşti
despre Harry, care au făcut-o atât tristă cât şi fericită. Era
clar că şi domnului Holcombe îi era dor de el şi s-a simţit
vinovată că nu-i mulţumise cu mai mulţi ani în urmă.

599
 - JEFFREY ARCHER -

Când au ajuns în faţa porţii casei ei din Still House Lane,

Maisie a spus:
— Nu ştiu care este prenumele tău.
— Arnold, a zis el, timid.
— Ţi se potriveşte, a spus ea. Pot să-ţi spun Arnold?
— Da, desigur.
— Iar tu trebuie să-mi spui Maisie. A luat cheia de la
poartă şi a pus-o în broască. Noapte bună, Arnold. Ne vedem
miercuri.

***

O seară la teatru îi aducea multe amintiri fericite lui

Maisie din zilele în care Patrick Casey o ducea la Old Vic ori
de câte ori venea la Bristol. Dar pe măsură ce amintirea lui
Patrick pălise şi începuse să-şi petreacă timpul cu un alt
bărbat cu care credea că-şi putea croi un viitor împreună,
afurisitul de spiriduş apăruse iar în viaţa ei. Îi spuse deja că
avea un motiv pentru care dorea s-o vadă şi nu se îndoia
care era acel motiv. Dar nu avea nevoie să-i zăpăcească iar
viaţa. S-a gândit la Mike, unul dintre cei mai blânzi şi decenţi
bărbaţi dintre cei pe care-i întâlnise, şi care nu se temea să-
şi ascundă sentimentele faţă de ea.
Singurul lucru învăţat de la Patrick fusese să nu întârzie
niciodată la teatru. Lui i se părea că nu există nimic mai
stânjenitor decât să calci pe picioarele altora în timp ce îţi
croieşti drum prin întuneric către locurile din mijlocul
rândului după ce s-a ridicat cortina.
Mike stătea deja în foaier ţinând un program când Maisie a
intrat în teatru cu zece minute înainte de a se ridica cortina.
De îndată ce l-a văzut, a zâmbit şi nu s-a putut opri să nu se
gândească cât de mult o înveselea. El i-a întors zâmbetul şi a
sărutat-o uşor pe obraz.
— Nu ştiu prea multe despre Noël Coward, a recunoscut
el, dându-i programul, dar tocmai am citit prezentarea piesei

600
 - JEFFREY ARCHER -

şi se pare că e vorba de un bărbat şi o femeie care nu se pot

decide dacă să se căsătorească sau nu.
Maisie n-a spus nimic când s-au îndreptat spre staluri. A
început să urmărească literele alfabetului invers până ce a
ajuns la H. Când s-au îndreptat spre centrul rândului, s-a
întrebat cum reuşise Mike să facă rost de locuri atât de bune
la un spectacol care juca cu casa închisă.
După ce luminile s-au stins şi cortina s-a ridicat, el a luat-
o de mână. L-a dat drumul abia când Owen Nares şi-a făcut
intrarea şi spectatorii au izbucnit în aplauze. Maisie a fost
atrasă de poveste, chiar dacă era prea aproape pentru gustul
ei. Dar vraja s-a rupt când urletul profund al unei sirene a
acoperit cuvintele domnului Nares. Un geamăt prelung s-a
auzit din auditoriu, în timp ce actorii ieşeau de pe scenă,
fiind înlocuiţi de managerul teatrului, care a organizat
eficient strategia de retragere într-un mod care ar fi înveselit
inima unui sergent-major. Locuitorii din Bristol se
obişnuiseră de mult cu raidurile aeriene ale germanilor care
nu aveau de gând să-şi plătească biletele de teatru.
Mike şi Maisie au ieşit din teatru şi au coborât scările unui
adăpost prăpădit dar care devenise o casă departe de casă
pentru cei care mergeau la teatru. Spectatorii s-au instalat
pe toate locurile disponibile pentru acest spectacol gratuit.
Marele egalizator social, după cum definise Clement Attlee
viaţa într-un adăpost antiaerian.
— Nu e chiar ideea mea pentru o întâlnire, a spus Mike,
punându-şi haina pe podeaua de piatră.
— Când eram tânără, a zis Maisie, aşezându-se pe haină,
mulţi tineri au încercat să mă aducă aici jos, dar tu eşti
primul care a reuşit.
Mike a râs, în timp ce ea a început să mâzgălească pe
coperta programului.
— Sunt flatat, a spus el, punând un braţ în jurul umerilor
ei în timp ce pământul începea să se zguduie din cauza
bombelor care păreau foarte apropiate. N-ai mai fost în

601
 - JEFFREY ARCHER -

America, nu, Maisie? a întrebat-o el, încercând să-i distragă

atenţia de la raid.
— N-am fost nici măcar la Londra, a recunoscut Maisie. De
fapt, locurile cele mai îndepărtate în care am ajuns au fost
Weston-super-Mare şi Oxford, şi cum ambele drumuri s-au
dovedit a fi dezastruoase, cred că mai bine aş sta acasă.
Mike a râs.
— Mi-ar plăcea să-ţi arăt America, i-a spus el, mai ales
Sudul.
— Cred că ar trebui să le cerem nemţilor câteva zile libere
ca să facem asta, a spus Maisie când a sunat sirena de
încetare a alarmei.
Un ropot de aplauze a răsunat în adăpost şi toţi s-au
întors din pauza neprogramată şi s-au îndreptat spre teatru.
De îndată ce şi-au reluat locurile, managerul teatrului a
apărut pe scenă.
— Spectacolul va continua fără pauză, a anunţat el. Dar
dacă germanii ne vor mai vizita iar, spectacolul va fi anulat.
Îmi pare rău să vă anunţ că biletele nu vor fi returnate.
Reglementări germane, a anunţat el.
Câţiva oameni au râs.
La câteva momente după ce cortina s-a ridicat din nou,
Maisie s-a pierdut iar în poveste şi când actorii au făcut
reverenţele la sfârşit, întreaga audienţă s-a ridicat în picioare
în semn de respect, nu doar pentru spectacol, ci şi pentru o
altă victorie asupra Luftvaffe, după cum a numit-o Maisie.
— Harvey’s sau Pantry? a întrebat Mike luând programul,
pe care fiecare literă a titlului fusese tăiată şi rescrisă
dedesubt, aranjată în ordine alfabetică: AEEIIPRSTW
— La Pantry, a spus Maisie, nedorind să admită că atunci
când fusese cu Patrick la Harvey’s, îşi petrecuse întreaga
seară privind mesele, temându-se că fiica lordului Harvey,
Elisabeth, ar fi putut cina acolo cu lordul Barrington.
Mike a studiat meniul multă vreme, ceea ce a surprins-o
pe Maisie, pentru că meniul era foarte scurt. El discuta de
obicei deseori ce se întâmpla în tabără, sau în fort, după cum

602
 - JEFFREY ARCHER -

îi plăcea s-o numească, dar nu în această seară; nici măcar

bombănelile obişnuite despre englezoii care nu înţelegeau
baseballul. Ea a început să se întrebe dacă nu cumva el nu
se simţea bine.
— Te simţi bine, Mike? l-a întrebat.
El şi-a ridicat privirea.
— Mă trimit înapoi în State, a spus el când un chelner a
apărut lângă masa lor şi i-a întrebat dacă doreau să
comande.
Grozavă temporizare, s-a gândit Maisie, dar cel puţin îi
dădeau puţin timp în care să se gândească şi nu la ce ar fi
dorit să mănânce. De îndată ce au dat comanda şi chelnerul
a plecat, Mike a revenit la subiect.
— Mi s-a oferit o slujbă la un birou din Washington.
Maisie s-a aplecat peste masă şi l-a luat de mână.
— Am insistat să mă lase să mai stau încă şase luni… ca
să pot fi cu tine, dar mi-au respins cererea.
— Îmi pare rău, a spus Maisie, dar…
— Te rog, nu spune nimic, Maisie, pentru că mi se pare
deja destul de greu. Deşi Domnul ştie că m-am gândit mult.
A urmat o altă tăcere lungă. Îmi dau seama că ne cunoaştem
doar de puţină vreme, dar sentimentele mele nu s-au
schimbat din prima zi în care te-am văzut. Maisie a zâmbit.
Şi m-am întrebat, a continuat el, am sperat, m-am rugat
dacă ai vrea să vii cu mine în State ca… soţia mea.
Maisie a rămas fără cuvinte.
— Sunt foarte flatată, a zis ea, în cele din urmă, dar nu
ştia ce să spună altceva.
— Desigur, îmi dau seama că ai nevoie de timp ca să te
gândeşti. Îmi pare rău că distrugerile războiului nu permit
plăcerile unei perioade lungi de curtare.
— Când te întorci acasă?
— La sfârşitul lunii. Aşa că, dacă accepţi, ne putem
căsători la bază şi ne putem întoarce ca soţ şi soţie. S-a
aplecat peste masă şi a luat-o de mână. Nu m-am simţit mai

603
 - JEFFREY ARCHER -

sigur de nimic în viaţa mea, a spus el când chelnerul a

reapărut lângă masa lor.
— Deci care dintre dumneavoastră doreşte ficatul?

***

Maisie n-a dormit toată noaptea şi, când a coborât la micul

dejun în dimineaţa următoare, i-a spus mamei ei că Mike o
ceruse de nevastă.
— Dă-i drumul, a fost răspunsul imediat al doamnei
Tancock. Nu vei avea o şansă ca asta să îţi refaci viaţa. Şi, ca
să spunem drept, a adăugat ea, uitându-se cu tristeţe la
fotografia lui Harry de pe cămin, nu mai ai niciun motiv să
stai aici.
Maisie era gata să-i spună singurul ei motiv de reţinere
când Stan a dat buzna în cameră. Ea s-a ridicat de la masă.
— Ar trebui să plec ca să nu întârzii la muncă.
— Să nu crezi că am uitat de suta aia de biştari pe care
mi-i datorezi! a strigat el în timp ce ea ieşea din cameră.

***

Maisie stătea pe marginea scaunului ei din rândul întâi

când domnul Holcombe a intrat în clasă la şapte în acea
seară.
Ea a ridicat mâna de câteva ori în timpul orei ca o elevă
sârguincioasă care ştie toate răspunsurile şi vrea ca
profesorul s-o observe. Dacă a observat-o, n-a dat niciun
semn.
— Ai putea veni marţi şi joi în viitor, Maisie? a întrebat-o
domnul Holcombe când se îndreptau spre cârciumă cu restul
clasei.
— De ce? a întrebat ea. Nu erai suficient de bună?
— Nu sunt suficient de bună, a corectat-o profesorul fără
să se gândească. Dimpotrivă, a adăugat el, m-am hotărât să

604
 - JEFFREY ARCHER -

te mut în clasa intermediară înainte ca aceştia, a zis el,

arătând spre colegii ei cu un gest larg, să fie depăşiţi.
— Dar nu voi fi depăşită eu, Arnold?
— Cred că da, dar, fără îndoială, îi vei prinde din urmă
până la sfârşitul lunii, după care te voi muta în clasa
avansată.
Maisie nu a răspuns pentru că ştia că nu va mai dura
mult până ce va trebui să-i spună lui Arnold că avea alte
planuri pentru sfârşitul lunii.
Din nou au ajuns să stea singuri în bar, şi din nou el a
însoţit-o până în Still House Lane doar că, de data aceasta,
când Maisie a scos cheia de la uşa din faţă din geantă, s-a
gândit că el părea că vrea să-şi adune curajul s-o sărute.
Sigur că nu. Nu avea atâtea alte probleme de rezolvat?
— Mă întrebam, i-a zis el, ce carte ar trebui să citeşti mai
întâi.
— Nu va fi o carte, a spus Maisie, punând cheia în
broască, va fi o scrisoare.

605
 - JEFFREY ARCHER -

30
Patrick Casey mânca micul dejun, prânzul şi cina în
restaurantul hotelului luni, marţi şi miercuri.
Maisie se gândise că o va duce la cină la Plimsoll Lane,
sperând că-i va trezi amintiri plăcute. De fapt, ea nu mai
fusese la restaurant de când Patrick dispăruse în Irlanda. A
avut dreptate şi a dus-o acolo.
Maisie era hotărâtă să nu fie sedusă iar de farmecul şi
frumuseţea lui Patrick şi dorea să-i spună despre Mike şi de
planurile lor pentru viitor. Dar, pe măsură ce seara progresa,
i-a venit din ce în ce mai greu să discute acest subiect.
— Deci ce ai făcut de când am fost ultima oară în Bristol?
a întrebat-o Patrick la aperitivul de dinainte de cină din barul
restaurantului. Nu că n-aş putea observa că eşti şefa celui
mai bun restaurant de hotel din oraş şi reuşeşti să mergi şi
la cursurile serale în acelaşi timp.
— Da, îmi vor lipsi toate astea când…, a început ea,
melancolică.
— Când ce? a întrebat Patrick.
— E doar un curs de douăsprezece săptămâni, a spus
Maisie, încercând să dea înapoi.
— În douăsprezece săptămâni, a spus Patrick, pariez că tu
vei ajunge profesoara.
— Dar tu? Cu ce te-ai mai ocupat? a întrebat ea când
chelnerul-şef a venit să-i anunţe că masa lor era gata.
Patrick nu i-a răspuns până ce nu s-au aşezat la o masă
liniştită din colţul camerei.
— Poate îţi aminteşti că fusesem promovat director-
adjunct al companiei cu trei ani în urmă, şi de aceea m-am
întors în Dublin.
— Nu am uitat de ce te-ai întors la Dublin, a spus Maisie,
cam supărată.
— Am încercat să revin la Bristol de câteva ori, dar, de
îndată ce a izbucnit războiul, a fost aproape imposibil şi nu a
ajutat la nimic faptul că nici nu ţi-am putut scrie.
606
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei, problema asta se va rezolva în viitorul apropiat.

— Atunci îmi vei putea citi în pat.
— Şi cum s-a descurcat compania ta în aceste vremuri
grele? a întrebat Maisie, îndreptând conversaţia pe un teren
mai sigur.
— De fapt, mai multe companii irlandeze s-au descurcat
bine în timpul războiului. Din cauza neutralităţii ţării, am
fost capabili să facem afaceri cu ambele părţi.
— Eşti în stare să faci afaceri cu nemţii? l-a întrebat
Maisie, fără să-i vină să creadă.
— Nu, compania noastră a explicat clar de partea cui ne
aflăm, dar să ştii că mulţi compatrioţi de-ai mei sunt fericiţi
să facă afaceri cu germanii. Din cauza asta, noi am avut
câţiva ani mai grei, dar, când americanii au intrat în război,
chiar şi irlandezii au început să creadă că Aliaţii ar putea
câştiga.
Acum avea cea mai bună ocazie să-i spună lui Patrick de
un american, dar n-a fost în stare.
— Deci ce te aduce la Bristol acum? a întrebat ea.
— Răspunsul simplu este că tu.
— Eu?
Maisie a încercat să găsească repede o metodă de a aduce
conversaţia înapoi spre subiecte mai impersonale.
— Da, directorul nostru adjunct iese la pensie la sfârşitul
anului şi preşedintele mi-a cerut să-i iau locul.
— Felicitări, a spus Maisie, uşurată că trecuseră pe un
teren mai sigur. Iar tu vrei să fiu adjuncta ta, a adăugat,
încercând să glumească.
— Nu, vreau să fii soţia mea.
Tonul lui Maisie s-a schimbat.
— Nu ţi-a trecut prin cap Patrick, măcar un singur
moment în ultimii trei ani, că ar fi putut intra altcineva în
viaţa mea?
— În fiecare zi, a spus Patrick, de aceea am venit să aflu
dacă există altcineva.
Maisie a ezitat.

607
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, este.
— Şi te-a cerut de nevastă?
— Da, a şoptit ea.
— L-ai acceptat?
— Nu, dar i-am promis că-i voi răspunde înainte de a se
întoarce în America la sfârşitul lunii, a spus ea, cu mai multă
siguranţă.
— Asta înseamnă că mai am o şansă?
— Cinstit vorbind, Patrick, şansele sunt împotriva ta. Nu
ai mai luat legătura cu mine de trei ani şi acum apari din
senin de parcă nu s-ar fi schimbat nimic.
Patrick nu a încercat să se apere în timp ce chelnerul le
servea felul principal.
— Aş fi vrut să fie aşa de uşor, a zis el.
— Patrick, întotdeauna a fost uşor. Dacă m-ai fi cerut de
nevastă acum trei ani, aş fi sărit bucuroasă pe prima navă
spre Irlanda.
— Atunci nu te puteam cere.
Maisie a lăsat jos cuţitul şi furculiţa, fără să ia o
înghiţitură.
— Întotdeauna m-am întrebat dacă eşti însurat.
— De ce n-ai spus nimic atunci?
— Te iubeam atât de mult atunci, Patrick, că eram gata să
suport şi asta.
— Şi când mă gândesc că m-am întors în Irlanda doar
pentru că nu te puteam cere de nevastă.
— Şi asta s-a schimbat?
— Da. Bryony m-a părăsit acum un an. S-a întâlnit cu
cineva care era mai interesat de ea decât mine, ceea ce nu
era greu.
— Oh, Doamne, a spus Maisie, de ce e viaţa mea
întotdeauna atât de complicată?
Patrick a zâmbit.
— Îmi pare rău că ţi-am încurcat iar viaţa, dar, de data
aceasta nu voi renunţa la fel de uşor, nu cât mai am încă o
şansă.

608
 - JEFFREY ARCHER -

S-a aplecat peste masă şi a luat-o de mână. După o clipă,

chelnerul a reapărut lângă ei, cu o privire neliniştită văzând
cele două farfurii de mâncare neatinse, care se răciseră.
— E totul în regulă? a întrebat el.
— Nu, a zis Maisie, nu este.

***

Maisie a rămas trează, gândindu-se la cei doi bărbaţi din

viaţa ei. Mike, atât de sigur, de blând, despre care ştia că-i va
fi credincios până la ultima suflare şi Patrick, atât de
atrăgător, de viu, cu care nu va avea niciodată un moment de
plictiseală. Şi-a schimbat părerea de câteva ori în timpul
nopţii şi nu o ajuta faptul că trebuia să se hotărască repede.
Când a coborât la micul dejun în dimineaţa următoare,
mama ei nu a ezitat când Maisie a întrebat-o cu care dintre
cei doi ar trebui să se mărite, dacă ar avea de ales.
— Cu Mike. Este mult mai sigur pe lungă durată, iar
căsnicia este ceva de lungă durată. Oricum, a mai spus ea,
n-am avut niciodată încredere în irlandez.
Maisie s-a gândit la ce-i spusese mama ei şi era gata s-o
întrebe ea când Stan a intrat în cameră. De îndată ce şi-a
înfulecat porridge-ul, s-a amestecat în vorbă.
— Nu te duci la bancă astăzi?
Maisie nu i-a răspuns.
— Mă gândeam eu. Ai grijă să vii azi acasă cu suta mea de
lire. Dacă n-o faci, fata mea, vin eu după tine.

***

— Ce bine că vă văd din nou, doamnă, a spus domnul

Prendergast poftind-o în cameră chiar după ora patru după-
masă. A aşteptat ca Maisie să se aşeze înainte de a adăuga:
v-aţi gândit cumva la oferta generoasă a clientului meu?
Maisie a zâmbit. Cu un singur cuvânt, domnul
Prendergast îi dăduse de înţeles ale cui interese le urmărea.

609
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că da, a spus Maisie, şi aş vrea să vă rog să-l

informaţi pe clientul dumneavoastră că nu accept un penny
mai puţin de patru sute de lire.
Domnul Prendergast a rămas cu gura deschisă.
— Şi s-ar putea să plec din Bristol la sfârşitul lunii, aşa că
i-aţi putea spune clientului că oferta mea generoasă este
valabilă doar o săptămână.
Domnul Prendergast a închis gura.
— Voi încerca să trec pe aici la aceeaşi oră săptămâna
viitoare domnule Prendergast şi îmi veţi putea comunica
decizia clientului dumneavoastră.
Maisie s-a ridicat de pe scaun şi i-a zâmbit dulce
managerului, înainte de a adăuga:
— Vă urez un weekend plăcut, domnule Prendergast.

***

Lui Maisie îi era greu să se concentreze asupra cuvintelor

domnului Holcombe şi nu numai că trecând la clasa
intermediară, se dovedise a fi mult mai dificilă decât cea
pentru începători pe care regreta deja că o părăsise. Când
ridica mâna, o făcea mai mult pentru a întreba ceva decât
pentru a da un răspuns.
Entuziasmul lui Arnold pentru subiectul ales era contagios
şi avea un dar de a-i face pe toţi să se simtă egali şi ca cea
mai insignifiantă contribuţie să pară importantă.
După douăzeci de minute de repetare a ceea ce el numea
partea de bază, a invitat clasa să întoarcă la pagina 72 din
Little Women. Cifrele nu erau o problemă pentru Maisie şi a
ajuns repede la pagina cerută. El a invitat apoi o femeie din
rândul trei să se ridice şi să citească primul paragraf, în timp
ce restul clasei o urmărea cuvânt cu cuvânt. Maisie a pus un
deget la începutul paginii şi a încercat disperată să
urmărească naraţiunea, dar a pierdut repede şirul.
Când directorul a invitat un bărbat mai în vârstă din
rândul întâi să citească acelaşi paragraf a doua oară, Maisie

610
 - JEFFREY ARCHER -

a reuşit să identifice câteva cuvinte, dar se ruga ca Arnold să

n-o invite pe ea să fie următoarea. A oftat uşurată când
altcineva a fost poftit să citească iar paragraful. Când acesta
s-a aşezat, Maisie şi-a aplecat capul, dar n-a mai scăpat.
— Şi, la sfârşit, o voi ruga pe doamna Clifton să se ridice şi
să ne citească acelaşi pasaj.
Maisie s-a ridicat nesigură de la locul ei şi a încercat să se
concentreze. A recitat întregul paragraf aproape cuvânt cu
cuvânt, fără să se uite măcar o singură dată pe carte. Dar
era învăţată de ani de zile să-şi amintească comenzi lungi,
lungi şi complicate la restaurant.
Domnul Holcombe i-a zâmbit călduros când s-a aşezat.
— Ce memorie remarcabilă aveţi, doamnă Clifton. Nimeni
altcineva n-a părut să înţeleagă semnificaţia cuvintelor lui.
Acum aş vrea să continuăm prin a discuta semnificaţia
anumitor cuvinte din paragraf. În rândul al doilea, veţi găsi
cuvântul „încredinţat”, un cuvânt vechi. Poate cineva să-mi
dea o variantă modernă cu acelaşi înţeles?
S-au ridicat mai multe mâini şi a lui Maisie ar fi fost
printre ele, dacă n-ar fi recunoscut nişte paşi grei, familiari,
îndreptându-se spre clasă.
— Domnişoara Wilson, a spus directorul.
— Căsătorie, a spus domnişoara Wilson când uşa s-a
deschis şi fratele lui Maisie s-a năpustit în cameră.
S-a oprit în faţa tablei, cu ochii zburându-i de la o
persoană la alta.
— Vă pot ajuta? a întrebat domnul Holcombe, politicos.
— Nu, a zis Stan. Am venit să iau ce mi se cuvine de drept
aşa că ţine-ţi gura, profesore, dacă ştii ce e bine pentru
matale şi vezi-ţi de treaba ta.
Ochii lui s-au oprit asupra lui Maisie.
Maisie dorise să-i spună la micul dejun că va mai dura o
săptămână până ce va afla dacă preţiosul client al domnului
Prendergast va accepta contra-oferta ei. Dar când Stan s-a
îndreptat spre ea, şi-a dat seama că nu va putea să-l
convingă că nu avea banii.

611
 - JEFFREY ARCHER -

— Unde-s banii mei? a întrebat-o cu mult înainte de a

ajunge la pupitrul ei.
— Nu i-am luat încă, a spus Maisie. Va trebui să mai
aştepţi o săptămână.
— Pe dracu’ mai aştept, a spus Stan, înşfăcând-o de păr şi
începând să o tragă, ţipând, din spatele pupitrului.
În timp ce se îndrepta spre uşă, restul clasei stătea ca
hipnotizată. Doar un singur om s-a aşezat în drumul lui.
— Dă-te din drumul meu, profesore.
— Vă sugerez să-i daţi drumul surorii dumneavoastră,
domnule Tancock, dacă nu vreţi să daţi de şi mai multe
necazuri decât aveţi acum.
— Zici tu şi armata cui? a râs Stan. Dacă n-o ştergi,
amice, îţi împing dinţii în gât şi să ştii că n-o să arate
frumos.
Stan n-a zărit primul pumn şi, când l-a lovit în plexul
solar, s-a aplecat, aşa că a putut fi scuzat că n-a observat a
doua lovitură ţintindu-i bărbia. A treia l-a trimis la pământ
ca pe un stejar tăiat.
Stan zăcea pe jos, ţinându-se de stomac, aşteptând să fie
lovit şi acolo. Directorul stătea deasupra lui, aşteptând să-şi
revină. Când a făcut-o în cele din urmă, Stan s-a ridicat
nesigur pe picioare, fără să-şi ia o clipă ochii de la director în
timp ce se îndrepta încet spre uşă. Când s-a crezut la o
distanţă sigură, s-a uitat la Maisie care zăcea încă pe jos,
ghemuită ca o minge, suspinând încet.
— Mai bine să nu apari acasă fără banii mei, fată, a mârâit
el, dacă ştii ce e bine pentru tine!
Fără alt cuvânt, a ieşit pe coridor.
Chiar după ce Maisie a auzit uşa trântindu-se, era prea
speriată ca să se mişte. Restul colegilor şi-au strâns cărţile şi
au ieşit tăcuţi din clasă. Nimeni nu va merge la cârciumă în
acea seară.
Domnul Holcombe a traversat repede camera, a
îngenuncheat lângă trupul ei tremurător şi a luat-o în braţe.
A durat o vreme până ce a spus:

612
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai bine ai veni cu mine în seara asta, Maisie. Îţi fac

patul în camera de oaspeţi. Poţi sta acolo cât vrei.

613
 - JEFFREY ARCHER -

EMMA BARRINGTON
1941 – 1942

614
 - JEFFREY ARCHER -

31
— Şaizeci şi patru cu Park, a spus Emma, sărind într-un
taxi lângă biroul lui Sefton Jelks din Wall Street.
S-a aşezat în spatele taxiului şi a încercat să se gândească
la ce-i va spune mătuşii Phyllis când, sau dacă, va trece de
uşa ei, dar radioul din taxi era dat atât de tare încât nu se
putea concentra. A vrut să-l roage pe şofer să dea radioul
mai încet, dar aflase deja că şoferii din New York sunt surzi
când le convine, cu toate că nu sunt proşti şi rareori sunt
muţi.
În timp ce îl asculta pe comentator descriind cu o voce
agitată ce se întâmplase într-un loc numit Pearl Harbor,
Emma şi-a dat seama că prima întrebare a mătuşii ei va fi, ce
te aduce în New York, tânără doamnă, urmată de, de câtă
vreme eşti aici şi apoi, de ce a durat atât până ce ai venit să
mă vezi? Nu avea un răspuns plauzibil pentru niciuna dintre
aceste întrebări, doar dacă avea de gând să-i mărturisească
mătuşii Phyllis totul – ceea ce voia să evite pentru că nici
măcar mamei sale nu-i spusese totul.
S-ar putea chiar să-şi dea seama că nu avea o nepoată, s-a
gândit Emma. Şi poate exista vreo ceartă în familie de care ea
nu ştia? Sau poate mătuşa ei era pustnică, divorţată sau
nebună?
Tot ce îşi amintea Emma era că văzuse odată o felicitare de
Crăciun semnată Phyllis, Gordon şi Alistair. Oare unul era
soţul şi celălalt fiul? Emma nu avea nicio dovadă că era cu
adevărat nepoata lui Phyllis.
Emma devenise chiar şi mai neîncrezătoare în şansele ei
când taxiul a tras în faţa uşii din faţă şi ea i-a mai dat un
sfert de dolar.
Emma a coborât din taxi, s-a uitat la clădirea
impunătoare, de patru etaje, maronie şi s-a răzgândit de mai
multe ori înainte să apese pe sonerie. Până la urmă s-a
gândit să se învârtească în jurul cvartalului, sperând că va fi
mai încrezătoare până ce se va întoarce. Pe când se plimba

615
 - JEFFREY ARCHER -

pe 64th Street, Emma nu s-a putut împiedica să nu observe

că newyorkezii se învârteau de colo-colo, mai repede ca de
obicei, cu priviri speriate şi şocate. Doar nu bănuiau că
următorul raid va fi în Manhattan?
Un băiat cu ziare din colţul Park ţipa întruna:
— America declară război! Citiţi ultimele ştiri!
Până ce Emma s-a întors de unde plecase, îi era clar că nu
putuse să-şi viziteze mătuşa. Poate ar fi mai bine să se
întoarcă la hotel şi să revină a doua zi? Dar cum va putea a
doua zi să fie diferită? Banii îi erau pe sfârşite şi, dacă
America era acum în război, cum se va întoarce în Anglia şi,
mai important, la Sebastian, pe care nu intenţionase să-l
părăsească mai mult de doua săptămâni?
A urcat cele cinci trepte până la poarta neagră,
strălucitoare, cu o clanţă din alamă polizată. Poate mătuşa
Phyllis nu era acasă. Poate se mutase. Emma era gata să
bată când a observat o sonerie pe uşă, sub care scria
„Comercianţi”. A apăsat pe sonerie, a făcut un pas înapoi şi a
aşteptat, mai fericită să înfrunte persoana care se ocupa cu
negustorii.
După câteva momente un bărbat înalt, elegant, cu o haină
neagră, pantaloni în dungi, cămaşă albă şi cravată gri i-a
deschis uşa.
— Cu ce vă pot ajuta, doamnă? s-a interesat el, evident
dându-şi seama că Emma nu era o comerciantă.
— Mă numesc Emma Barrington, i-a spus ea. Aş vrea să
ştiu dacă mătuşa mea, Phyllis, este acasă.
— Este, domnişoară Barrington. Luni este seara ei de
bridge. Dacă doriţi să intraţi, o voi anunţa pe doamna Stuart
că aţi venit.
— Pot veni şi mâine dacă nu este convenabil, s-a bâlbâit
Emma, dar el închisese uşa în spatele ei şi ajunsese deja la
jumătatea coridorului.
În timp ce Emma aştepta în hol, şi-a dat seama repede de
unde provenea familia Stuart: un portret al prinţului Charlie
deasupra unor săbii încrucişate şi blazonul clanului Stuart

616
 - JEFFREY ARCHER -

atârnau pe perete în capătul îndepărtat al coridorului. Emma

s-a plimbat încolo şi încoace încet, admirând picturi de
Peploe, Fergusson, McTaggart şi Raeburn. Şi-a amintit că
bunicul ei, lordul Harvey, avea un portret de Lawrence care
atârna în salonul din Mulgerie Castle. Nu ştia cu ce se ocupa
unchiul ei, dar era limpede că era bogat.
Valetul s-a întors după câteva minute, cu aceeaşi privire
impasivă. Poate nu auzise ştirile despre Pearl Harbor.
— Doamna vă primeşte în salon, a zis el.
Cât de mult semăna cu Jenkins: fără vorbe de prisos, un
pas egal, şi reuşea să pară politicos, fără să se umilească.
Emma ar fi dorit să-l întrebe din care parte a Angliei venea,
dar ştia că i s-ar fi părut nepoliticos, aşa că l-a urmat pe
coridor în tăcere.
Era gata să înceapă să urce scările când valetul s-a oprit,
a tras grilajul unui lift şi s-a dat deoparte ca s-o lase să intre.
Un lift într-o casă particulară? Emma s-a întrebat dacă
mătuşa Phyllis nu era cumva invalidă. Liftul s-a oprit când a
ajuns ia al treilea etaj şi ea a ieşit într-un salon frumos
mobilat. Dacă nu s-ar fi auzit zgomotul traficului, claxoanele
şi sirenele din strada de mai jos ar fi putut crede că e în
Edinburgh.
— Dacă doriţi să aşteptaţi aici, vă rog, doamnă.
Emma a rămas lângă uşă în timp ce valetul a traversat
camera, alăturându-se celor patru doamne mai în vârstă
care erau aşezate lângă un cămin, bând ceai şi mâncând
cornuri în timp ce ascultau radioul care nu suna prea tare.
Când valetul a anunţat:
— Domnişoara Emma Barrington, toate s-au întors să se
uite la Emma.
Ea şi-a dat seama care era sora lordului Harvey, cu mult
înainte ca aceasta să se ridice ca s-o întâmpine: părul roşu-
aprins, zâmbetul poznaş şi aerul unei persoane care
aparţinea nobilimii.
— Sigur că nu poate fi micuţa Emma, a declarat ea,
părăsind grupul şi navigând spre nepoata ei, cu un accent

617
 - JEFFREY ARCHER -

inconfundabil de Highland. Ultima oară când te-am văzut,

draga mea, purtai şort, ciorăpei şi papuci şi aveai un baston
de hochei. M-am simţit cam îngrijorată pentru băieţii din
echipa adversă. Emma a zâmbit; acelaşi simţ al umorului ca
bunicul ei. Şi acum, uită-te la tine. Ai devenit o creatură
încântătoare. Emma s-a înroşit. Şi ce te aduce la New York,
draga mea?
— Îmi pare rău că dau aşa buzna, mătuşă, a început
Emma, uitându-se nervoasă la celelalte trei doamne.
— N-avea grijă de ele, a şoptit ea. După declaraţia
preşedintelui, au destul ca să le ţină ocupate. Şi acum,
unde-ţi sunt bagajele?
— Valiza mea este la hotelul Mayflower, i-a spus Emma.
— Parker, a spus ea, întorcându-se spre valet, trimite pe
cineva să ia bagajele domnişoarei Emma de la Mayflower şi
pe urmă pregăteşte dormitorul mare de oaspeţi pentru că,
după veştile de astăzi, presimt că nepoata mea o să stea ceva
mai mult la noi.
Valetul a dispărut.
— Dar, mătuşă…
— Niciun dar, a zis ea, ridicând o mână. Şi trebuie să
insist să nu-mi mai spui mătuşă, sună de parcă aş fi o
băbătie. E posibil să fiu cam băbătie, dar nu vreau să mi se
amintească întruna, aşa că, te rog, spune-mi Phyllis.
— Mulţumesc, mătuşă Phyllis, a spus Emma.
Phyllis a râs.
— Ce-mi place Anglia, i-a spus ea. Acum vino şi salută-mi
prietenele. Vor fi fascinate să cunoască o tânără doamnă aşa
de independentă. Atât de înspăimântător de modernă.

***

„O vreme” s-a dovedit a fi mai mult de un an şi, pe măsură

ce zilele treceau, Emma era din ce în ce mai disperată să îl
vadă pe Sebastian, dar putea urmări progresele fiului ei doar
din scrisorile mamei sale şi, din când în când, ale lui Grace.

618
 - JEFFREY ARCHER -

Emma a plâns când a aflat de moartea bunicului, pentru că

avusese impresia că va trăi o veşnicie. A încercat să nu se
gândească la cine va prelua compania şi a presupus că tatăl
ei nu va avea îndrăzneala să apară în Bristol.
Phyllis nu ar fi putut s-o facă pe Emma să se simtă mai
bine nici dacă ar fi fost maică-sa. Emma a descoperit repede
că mătuşa ei era o Harvey tipică, generoasă până în fundul
sufletului şi pagina care conţinea cuvintele imposibil,
neplauzibil şi nepractic fusese probabil ruptă din dicţionarul
ei de când era copil. Dormitorul de oaspeţi, după cum îl
numea Phyllis, era un apartament cu vedere spre Central
Park, ceea ce a constituit o surpriză plăcută după camera
înghesuită în care stătuse Emma la Mayflower.
Emma a fost a doua oară surprinsă când a coborât la
masă în prima ei seară şi şi-a găsit mătuşa îmbrăcată într-o
rochie roşie strălucitoare, cu un pahar de whisky şi o ţigară
într-un portţigaret. A zâmbit gândindu-se că fusese numită
modernă de această femeie.
— Fiul meu, Alistair, ni se va alătura la cină, a anunţat ea
înainte ca Parker să-i toarne Emmei un pahar de Bristol
Cream al lui Harvey. E avocat şi burlac, a mai zis ea. Două
dezavantaje de care probabil nu va scăpa. Dar uneori poate fi
amuzant, deşi e cam sec.
Vărul Alistair a apărut după câteva minute, îmbrăcat într-
o haină de dineu pentru a lua cina cu maică-sa, ceea ce era
tipic pentru „englezul în străinătate”.
Emma a bănuit că avea în jur de cincizeci de ani şi un
croitor bun mascase faptul că avea câteva kilograme în plus.
Umorul lui era poate cam sec, dar omul era evident
inteligent, amuzant şi bine informat, chiar dacă exagera
puţin când vorbea de cazul de care se ocupa. Emma nu a
fost surprinsă când mama lui, mândră, i-a spus la cină că
Alistair era cel mai tânăr partener al firmei de avocaţi, de la
moartea soţului ei. Emma s-a gândit că Phyllis ştia de ce el
nu era însurat.

619
 - JEFFREY ARCHER -

Nu era sigură dacă mâncarea delicioasă, vinul excelent

sau ospitalitatea americană au făcut-o să se relaxeze atât de
mult încât a sfârşit prin a le spune tot ce se întâmplase de
când mătuşa Phyllis o văzuse jucând hochei la şcoala Red
Maids.
Când Emma le-a explicat de ce traversase Atlanticul în
ciuda riscurilor implicate, amândoi au privit-o de parcă
tocmai aterizase de pe o altă planetă.
După ce Alistair a devorat ultima bucată din tarta de
fructe şi şi-a îndreptat atenţia către coniac, şi-a petrecut
următoarele treizeci de minute interogând oaspetele
neaşteptat de parcă el era avocatul părţii opuse, iar ea, un
martor ostil.
— Ei bine, ce să zic, mamă, a comentat el, împăturindu-şi
şervetul, cazul acesta pare mai promiţător decât
Amalgamated Wire contra New York Electric. De abia aştept
să-mi încrucişez sabia cu Sefton Jelks.
— Ce rost are să pierzi timpul cu Jelks, a spus Emma,
când e mai important să-l găsim pe Harry şi să-i refacem
reputaţia?
— Aşa este, a zis Alistair. Dar am presentimentul că una
duce la cealaltă.
A luat exemplarul Emmei din Jurnalul unui deţinut dar nu
l-a deschis, doar s-a uitat la cotor.
— Cine este editorul? a întrebat Phyllis.
— Viking Press, a spus Alistair, scoţându-şi ochelarii.
— Harold Guinzburg, nici mai mult, nici mai puţin.
— Crezi că el şi Max Lloyd au colaborat la acest plagiat? a
întrebat Alistair, întorcându-se spre mama lui.
— Sigur că nu, a zis ea. Tatăl tău mi-a zis odată că l-a
întâlnit pe Guinzburg la tribunal. Îmi amintesc că l-a descris
ca fiind un adversar formidabil, dar care n-ar ocoli niciodată
legea, ce să mai vorbim de încălcarea ei.
— Atunci avem o şansă, a spus Alistair, pentru că, dacă
este aşa, nu va fi încântat să afle ce s-a desfăşurat sub nasul
lui. Totuşi, va trebui să citesc cartea înainte să aranjez o

620
 - JEFFREY ARCHER -

întâlnire cu editorul. Alistair s-a uitat peste masă şi i-a

zâmbit Emmei. Voi fi încântat să aflu ce părere are domnul
Guinzburg despre tine, tânără doamnă.
— Şi eu, a spus Phyllis, voi fi la fel de fascinată să aflu
cum se va descurca Emma cu Harold Guinzburg.
— Touché, mamă, a recunoscut Alistair.
După ce Parker i-a mai turnat lui Alistair un coniac şi i-a
reaprins trabucul, Emma s-a aventurat să-l întrebe ce şanse
avea să i se permită să-l viziteze pe Harry la Lavenham.
— O să fac mâine o cerere în numele tău, a spus el, printre
pufăituri. Să vedem dacă nu mă descurc mai bine decât
detectivul tău zelos.
— Detectivul meu zelos? a repetat Emma.
— Neobişnuit de zelos, a spus Alistair. Când a aflat că era
implicat Jelks, mă mir că detectivul Kowalski a fost de acord
să te vadă.
— Eu nu sunt surprinsă că a fost zelos, a spus Phyllis,
făcându-i Emmei cu ochiul.

621
 - JEFFREY ARCHER -

32
— Şi spuneţi că soţul dumneavoastră a scris această
carte?
— Nu, domnule Guinzburg, a spus Emma. Harry Clifton şi
cu mine nu suntem căsătoriţi, deşi eu sunt mama copilului
său. Dar da, Harry chiar a scris Jurnalul unui deţinut în timp
ce a fost închis la Lavenham.
Harold Guinzburg şi-a luat ochelarii în formă de semilună
de pe vârful nasului şi s-a uitat mai atent la tânăra femeie
care stătea în faţa lui.
— Am o mică problemă legată de plângerea
dumneavoastră, a zis el, şi simt că trebuie să vă spun că
fiecare cuvânt din Jurnalul unui deţinut e scris de mâna
domnului Lloyd.
— A copiat manuscrisul lui Harry cuvânt cu cuvânt.
— Pentru ca acest lucru să fie posibil, domnul Lloyd ar fi
trebuit să împartă celula cu Tom Bradshaw, ceea ce n-ar fi
greu de verificat.
— Sau ar fi putut lucra împreună la bibliotecă, a sugerat
Alistair.
— Dacă aţi putea demonstra acest lucru, a spus
Guinzburg, aţi pune compania mea, adică pe mine, într-o
situaţie dificilă, ca să nu spun mai mult şi, în acest caz, ar fi
bine să cereţi o consiliere juridică.
— Dorim să explicăm clar de la început, a intervenit
Alistair, care stătea în dreapta Emmei, că am venit aici cu
bună-credinţă, pentru că doream să fiţi pus la curent cu
povestea verişoarei mele.
— Acesta a fost singurul motiv pentru care am acceptat să
vă văd, a spus Guinzburg, pentru că sunt un mare admirator
al tatălui dumneavoastră.
— Nu ştiam că l-aţi cunoscut.
— Nu l-am cunoscut, a zis Guinzburg. A pledat pentru
cealaltă parte într-o dispută în care a fost implicată
compania mea şi am părăsit tribunalul dorindu-mi să fi fost
622
 - JEFFREY ARCHER -

de partea mea. Totuşi, dacă voi accepta povestea verişoarei

dumneavoastră, a continuat el, sper că nu veţi avea de
obiectat dacă îi voi pune domnişoarei Barrington câteva
întrebări.
— Sunt gata să răspund la orice întrebare, domnule
Guinzburg, a zis Emma. Dar pot să întreb dacă aţi citit
cartea lui Harry?
— Citesc toate cărţile pe care le publicăm, domnişoară
Barrington. Nu pretind că îmi plac toate sau că le-am
terminat pe toate, dar, în momentul în care am terminat
primul capitol din Jurnalul unui deţinut, mi-am dat seama că
va fi un bestseller. Am făcut şi o notă pe marginea paginii
doi-unsprezece. Guinzburg a luat cartea şi a frunzărit-o
înainte de a începe să citească. „Întotdeauna mi-am dorit să
fiu scriitor şi, în prezent, scriu schiţa primei cărţi dintr-o serie
de romane poliţiste a căror acţiune se desfăşoară în Bristol.”
— Bristol, a spus Emma, întrerupându-l pe bătrân. Cum
ar fi putut domnul Lloyd să ştie ceva despre Bristol?
— Există un oraş Bristol în statul natal al domnului Lloyd,
Illinois, domnişoară Barrington, a spus Guinzburg, după
cum mi-a explicat Max când i-am spus că m-ar interesa să
citesc prima carte a seriei.
— N-o veţi citi niciodată, a comentat Emma.
— Deja a prezentat primele capitole din Identitate furată, a
spus Guinzburg, şi, trebuie să spun, sunt destul de bune.
— Şi aceste capitole sunt scrise în acelaşi stil ca jurnalul?
— Da. Şi înainte de a mă întreba, domnişoară Barrington,
sunt scrise de aceeaşi mână, doar dacă nu sugeraţi că şi
acestea au fost copiate.
— A scăpat o dată. De ce n-ar încerca şi a doua oară?
— Dar aveţi vreo dovadă palpabilă că domnul Lloyd nu a
scris Jurnalul unui deţinut? a întrebat Guinzburg, începând
să pară iritat.
— Da, domnule. Eu sunt „Emma” din carte.
— Dacă aşa stă situaţia, domnişoară Barrington, sunt de
acord cu părerea autorului că sunteţi cu adevărat o mare

623
 - JEFFREY ARCHER -

frumuseţe şi v-aţi dovedit, ca să-l citez, întreprinzătoare şi

combativă.
Emma a zâmbit.
— Şi dumneavoastră sunteţi foarte politicos, domnule
Guinzburg.
— După cum a scris, întreprinzătoare şi combativă, a spus
Guinzburg, punându-şi ochelarii la loc pe nas. Cu toate
acestea, mă îndoiesc că reclamaţia dumneavoastră va rezista
la tribunal. Sefton Jelks ar putea aduce o jumătate de duzină
de Emme în boxa martorilor care ar jura că-l cunosc pe Lloyd
de la naştere. Am nevoie de ceva mai substanţial.
— Nu vi se pare, domnule Guinzburg, că este o coincidenţă
cam mare că ziua în care Thomas Bradshaw a sosit la
Lavenham este prima zi a jurnalului?
— Domnul Lloyd mi-a explicat că nu a început să scrie
jurnalul până ce n-a devenit bibliotecarul închisorii, când
avea mai mult timp.
— Dar cum explicaţi că nu se vorbeşte deloc de ultima lui
zi în închisoare sau de dimineaţa eliberării sale? Şi-a luat
doar micul dejun la cantină şi s-a dus la bibliotecă pentru o
altă zi de muncă.
— Ce explicaţie aveţi dumneavoastră? a întrebat
Guinzburg, uitându-se la ea peste ochelari.
— Cine a scris cu adevărat jurnalul este încă la Lavenham
şi, probabil, lucrează la al doilea volum.
— Asta nu v-ar fi greu să verificaţi, a spus Guinzburg,
ridicând o sprânceană.
— Sunt de acord, a zis Alistair, şi am cerut deja ca
domnişoarei Barrington să i se permită să-l viziteze pe
domnul Bradshaw din motive filantropice, iar acum aşteptăm
aprobarea directorului de la Lavenham.
— Mai pot pune câteva întrebări, domnişoară Barrington,
ca să înlăturăm unele îndoieli rezonabile? a spus Guinzburg.
— Da, desigur, a zis Emma.

624
 - JEFFREY ARCHER -

Bătrânul a zâmbit, şi-a scos vesta, şi-a împins ochelarii în

sus pe nas şi s-a uitat la o listă cu întrebări dintr-un carneţel
din faţa lui.
— Cine este căpitanul Jack Tarrant, cunoscut uneori ca
Moş Jack?
— Cel mai bun prieten al bunicului meu. Au luptat
împreună în războiul cu burii.
— Care bunic?
— Sir Walter Barrington.
Editorul a dat din cap.
— Şi îl consideraţi pe domnul Tarrant un om de onoare?
— Ca soţia Cezarului, este dincolo de orice bănuială. A
avut probabil cea mai importantă influenţă în viaţa lui Harry.
— Dar nu este de învinuit pentru că dumneavoastră şi
Harry nu sunteţi căsătoriţi?
— Este întrebarea aceasta relevantă? a întrebat Alistair,
sărind în sus.
— Bănuiesc că vom afla, a spus Guinzburg, fără să-şi ia
ochii de la Emma.
— Jack a simţit că este de datoria lui să-l anunţe pe preot
că s-ar putea ca tatăl meu, Hugo Barrington, să fie şi tatăl
lui Harry, a spus Emma, cu vocea frântă.
— Toate astea sunt necesare, domnule Guinzburg? s-a
răstit Alistair.
— Oh, da, a spus editorul, luând un exemplar din Jurnalul
unui deţinut de pe birou. Acum sunt convins că Harry Clifton,
şi nu Max Lloyd, a scris cartea.
Emma a zâmbit.
— Mulţumesc, a spus ea, cu toate că nu ştiu ce aş putea
face cu asta.
— Eu ştiu exact ce pot face, a zis Guinzburg. Mai întâi, voi
publica o ediţie nouă de îndată ce va fi gata la tipografie, cu
două schimbări majore: numele lui Harry Clifton îl va înlocui
pe al lui Max Lloyd pe prima copertă şi fotografia lui va
apărea pe ultima copertă, presupunând că aveţi una,
domnişoară Barrington.

625
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai multe, a spus Emma, inclusiv una de pe Kansas

Star când a intrat în portul din New York.
— Ah, asta ar explica şi… a început Guinzburg.
— Dar dacă o veţi face, l-a întrerupt Alistair, se va
dezlănţui iadul. Jelks va emite o citaţie în numele clientului
său pentru despăgubiri şi va solicita daune punitive.
— Să sperăm, a spus Guinzburg, pentru că, dacă o va
face, cartea va ajunge imediat în vârful listei de bestselleruri
şi va rămâne acolo câteva luni. Totuşi, dacă nu va face nimic,
după cum bănuiesc că va fi cazul, se va demonstra că el
crede că este singura persoană care a văzut caietul lipsă în
care Harry Clifton a scris cum a ajuns la Lavenham.
— Ştim că mai este unul, a spus Emma.
— Sigur că este, a spus Guinzburg, şi când aţi menţionat
Kansas Star, mi-am dat seama că manuscrisul din Identitate
furată pe care mi l-a dat domnul Lloyd nu este altceva decât
prezentarea faptelor petrecute înainte ca Harry Clifton să fie
condamnat pentru o crimă pe care nu a comis-o.
— Am voie să-l citesc? a spus Emma.

***

În momentul în care Emma a intrat în biroul lui Alistair,

şi-a dat seama că ceva nu mersese bine. Călduroasa
întâmpinare de bun venit şi zâmbetul primitor fuseseră
înlocuite de nişte sprâncene încruntate.
— Nu au de gând să mă lase să-l vizitez pe Harry, nu? a
zis ea.
— Nu, i-a răspuns Alistair. Cererea ta a fost respinsă.
— Dar de ce? Mi-ai zis că era dreptul meu.
— I-am telefonat directorului azi-dimineaţă şi i-am pus
aceeaşi întrebare.
— Şi ce motiv ţi-a dat?
— Poţi să-l auzi singură, a spus Alistair pentru că am
înregistrat convorbirea. Ascultă cu atenţie pentru că ne oferă
trei indicii importante.

626
 - JEFFREY ARCHER -

Fără alt cuvânt, s-a aplecat în faţă şi a apăsat butonul de

redare de pe Grundig-ul lui. Două roţi au început să se
învârtă.
— Închisoarea corecţională Lavenham.
— Aş dori să discut cu directorul.
— Cine-l caută?
— Alistair Stuart. Sunt avocat în New York.
Linişte, urmată de alt ton de apel. O tăcere mai lungă,
după care:
— Vă dau legătura, domnule.
Emma stătea pe marginea scaunului când directorul a
răspuns.
— Bună dimineaţa, domnule Stuart. Sunt directorul
Swanson. Cu ce vă pot ajuta?
— Bună dimineaţa, domnule Swanson. Am depus o cerere
acum zece zile din partea clientei mele, domnişoara Emma
Barrington, care cere să viziteze un deţinut, Thomas
Bradshaw, cât mai repede posibil. Am primit în această
dimineaţă o scrisoare de la biroul dumneavoastră prin care
eram anunţat că cererea a fost respinsă. Nu pot descoperi
niciun motiv legal pentru care…
— Domnule Stuart, cererea dumneavoastră a fost
procesată ca de obicei, dar nu vă pot acorda întrevederea
pentru că domnul Bradshaw nu se mai află în această
închisoare.
A urmat o altă tăcere lungă, cu toate că Emma vedea că
banda încă se învârtea. Până la urmă, Alistair a spus:
— Şi la care închisoare a fost transferat?
— Nu am libertatea să vă dezvălui această informaţie,
domnule Stuart.
— Dar, conform legii, clienta mea are dreptul să…
— Deţinutul a semnat un document prin care a renunţat
la drepturile sale şi voi fi încântat să vă trimit o copie.
— Dar de ce a făcut-o? a spus Alistair, la întâmplare.
— Nu am libertatea să vă dezvălui această informaţie, a
repetat directorul, fără să muşte din momeală.

627
 - JEFFREY ARCHER -

— Aveţi libertatea să-mi dezvăluiţi ceva referitor la Thomas

Bradshaw? a spus Alistair, încercând să nu pară exasperat.
A urmat o altă tăcere lungă şi, cu toate că magnetofonul
încă mergea, Emma s-a întrebat dacă nu cumva directorul
închisese telefonul. Alistair şi-a pus un deget la buze şi,
brusc, vocea s-a auzit iar.
— Harry Clifton a fost eliberat din închisoare, dar continuă
să-şi execute pedeapsa. Şi, după o altă pauză, a continuat.
Iar eu am pierdut cel mai bun bibliotecar pe care l-am avut
vreodată.
Telefonul a fost închis.
Alistair a oprit magnetofonul înainte de a vorbi.
— Directorul a făcut tot ce a putut ca să ne ajute.
— Spunând numele lui Harry? a zis Emma.
— Da, dar şi recunoscând că a lucrat în biblioteca
închisorii până de curând. Asta explică cum a pus Lloyd
mâna pe jurnalele lui.
Emma a încuviinţat.
— Dar ai spus că sunt trei indicii importante, i-a amintit
ea. Care era al treilea?
— Că Harry a fost eliberat din Lavenham, dar continuă să-
şi execute sentinţa.
— Atunci este probabil în altă închisoare, a comentat
Emma.
— Nu cred, a zis Alistair. Acum suntem în război şi pariez
că Tom Bradshaw îşi va executa restul sentinţei în marină.
— De ce crezi asta?
— E în jurnale, a spus Alistair. A luat un exemplar din
Jurnalul unui deţinut, a întors ia o pagină la care era pus un
semn de carte şi a citit: „Primul lucru pe care-l voi face când
mă voi întoarce în Bristol va fi să mă înrolez în marină şi să
mă lupt cu germanii.”
— Dar nu i-ar fi permis niciodată să se întoarcă în Anglia
înainte de a-şi termina condamnarea.
— Nu am spus că s-a înrolat în Marina Britanică.

628
 - JEFFREY ARCHER -

— Oh, Doamne, a spus Emma când a înţeles ce voise să

spună Alistair.
— Cel puţin ştim că Harry este în viaţă, a zis Alistair,
vesel.
— Aş prefera să fie la închisoare.

629
 - JEFFREY ARCHER -

HUGO BARRINGTON
1942 – 1943

630
 - JEFFREY ARCHER -

33
Funeraliile lui sir Walter s-au ţinut la St Mary’s Redcliffe şi
răposatul preşedinte al liniilor maritime Barrington’s ar fi
fost desigur mândru să vadă congregaţia adunată şi să audă
elogiile prezentate de episcopul de Bristol.
După slujbă, cei prezenţi s-au strâns să prezinte
condoleanţele lor lui sir Hugo, care stătea lângă uşa din nord
a bisericii, lângă mama lui. El le-a explicat celor care
întrebau de fiica lui, Emma, că era blocată în New York, deşi
n-a fost în stare să le spună de ce se dusese acolo, iar fiul
lui, Giles, de care era foarte mândru, era prizonier într-un
lagăr german din Weinsberg informaţie pe care o aflase de la
mama lui cu o seară înainte.
În timpul slujbei, lordul şi lady Harvey, fosta soţie a lui
Hugo, Elisabeth, şi fiica lor, Grace, stătuseră în primul rând
de strane vizavi de Hugo. Toţi îşi prezentaseră condoleanţele
văduvei îndurerate şi plecaseră fără să-l privească.
Maisie Clifton stătuse în spatele bisericii, ţinându-şi capul
aplecat în timpul slujbei şi plecase la câteva momente după
ce episcopul dăduse binecuvântarea finală.
Când Bill Lockwood, directorul executiv al companiei
Barrington’s venise să-i strângă mâna noului său preşedinte
şi să-şi exprime condoleanţele, tot ce spuse Hugo fusese:
— Te aştept în biroul meu mâine-dimineaţă, la ora nouă.
Domnul Lockwood se aplecase uşor.
La Barrington Hall se ţinea recepţia după funeralii şi Hugo
s-a amestecat printre îndoliaţi, dintre care mulţi urmau să
afle că nu mai lucrau pentru Barrington’s. Când a plecat
ultimul dintre ei, Hugo s-a dus în dormitorul lui şi s-a
schimbat pentru cină.
A intrat în salon cu mama sa la braţul lui. De îndată ce ea
s-a aşezat, el a luat locul tatălui lui în capul mesei. În timpul
prânzului, în timp ce nu era niciun servitor de faţă, i-a spus
mamei sale că, în ciuda părerilor tatălui său, era un alt om
acum.
631
 - JEFFREY ARCHER -

A continuat să o asigure că şi compania familiei era acum

pe mâini sigure şi că avea planuri măreţe pentru viitor.

***

Hugo şi-a condus Bugatti-ul prin porţile şantierului naval

Barrington’s pentru prima oară după doi ani, la ora 9:23, în
dimineaţa următoare. A parcat pe locul preşedintelui, după
care a pornit spre vechiul birou al tatălui său.
Când a ieşit din lift la etajul patru, l-a văzut pe Bill
Lockwood plimbându-se pe coridorul din faţa biroului său,
cu o mapă roşie sub braţ. Dar Hugo intenţionase oricum să-l
lase să aştepte.
— Bună dimineaţa, Hugo, a spus Lockwood, înaintând.
Hugo a trecut pe lângă el fără să răspundă.
— Bună dimineaţa, domnişoară Potts, i-a spus bătrânei
secretare, de parcă nu plecase niciodată. Vă voi spune când
îl pot primi pe domnul Lockwood, a mai zis el, înainte de a
intra în noua sa cameră.
S-a aşezat la biroul tatălui său – aşa se gândea încă la el şi
s-a întrebat cât va mai dura – şi a început să citească The
Times. De când americanii şi ruşii intraseră în război, tot mai
mulţi oameni începuseră să creadă în victoria Aliaţilor. A
lăsat ziarul jos.
— Îl voi vedea pe domnul Lockwood acum, domnişoară
Potts.
Directorul executiv a intrat în biroul preşedintelui
zâmbind.
— Bine ai venit, Hugo, a spus el.
Hugo l-a privit fix şi a spus:
— Domnule preşedinte.
— Îmi pare rău, domnule preşedinte, a spus bărbatul care
lucrase în consiliul companiei de când Hugo purta pantaloni
scurţi.
— Aş dori să mă pui la curent cu poziţia financiară a
companiei.

632
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, domnule preşedinte.

Lockwood a deschis mapa roşie pe care o ducea sub braţ.
Cum preşedintele nu-l invitase să se aşeze, a rămas în
picioare.
— Tatăl dumneavoastră, a început el, a reuşit să conducă
prudent compania prin timpuri zbuciumate şi, în ciuda unor
probleme, printre care şi nemţii care bombardau întruna
docurile în raidurile lor aeriene la începutul războiului, cu
ajutorul unor contracte guvernamentale, am reuşit să ne
ferim de furtună, aşa că vom fi într-o formă bună la sfârşitul
acestui război îngrozitor.
— Lasă vorbăria, a spus Hugo, şi spune-mi concluziile.
— Anul trecut, a zis directorul executiv, întorcând o
pagină, compania a avut un profit de treizeci şi şapte de mii
patru sute de lire şi zece şilingi.
— N-am vrea să uităm cei zece şilingi, nu? a spus Hugo.
— Aceasta a fost întotdeauna abordarea tatălui
dumneavoastră, a zis Lockwood, ignorând sarcasmul.
— Şi anul acesta?
— Rezultatele noastre de la jumătatea anului sugerează că
suntem bine plasaţi să egalăm, chiar să depăşim, profiturile
din anul trecut.
Lockwood a mai întors o pagină.
— Câte locuri există acum în consiliul de administraţie? a
întrebat Hugo.
Schimbarea subiectului l-a luat pe Lockwood prin
surprindere şi a mai întors câteva pagini înainte de a
răspunde:
— Trei, pentru că, din păcate lordul Harvey, sir Derek
Sinclair şi căpitanul Havens au demisionat după moartea
tatălui dumneavoastră.
— Mă bucur, a spus Hugo. Mă scuteşte de oboseala de a-i
concedia.
— Presupun, domnule preşedinte, că nu doriţi să
înregistrez aceste sentimente în minuta întrunirii?
— Puţin îmi pasă dacă o faci sau nu, a zis Hugo.

633
 - JEFFREY ARCHER -

Directorul executiv a aplecat capul.

— Şi tu când trebuie să ieşi la pensie? a fost următoarea
întrebare a lui Hugo.
— Voi împlini şaizeci de ani peste două luni, dar dacă
sunteţi de părere, având în vedere împrejurările…
— Care împrejurări?
— Că tocmai v-aţi instalat la masă, ca să spunem aşa, aş
putea fi convins să mai rămân încă vreo doi ani.
— Frumos din partea ta, a spus Hugo şi directorul
executiv a zâmbit pentru a doua oară în acea dimineaţă. Dar
te rog să nu te surmenezi din cauza mea. Mie îmi ajung cele
două luni. Deci care e provocarea cea mai mare pe care o
avem de întâmpinat acum?
— Am solicitat de curând un contract guvernamental mare
pentru a închiria flota noastră comercială marinei militare, a
spus Lockwood după ce şi-a revenit. Nu suntem favoriţii, dar
cred că tatăl dumneavoastră s-a prezentat foarte bine când
inspectorii au vizitat compania la începutul acestui an, aşa
că ar trebui să fim luaţi în serios.
— Când vom afla?
— Ceva mai târziu, mă tem. Funcţionarii guvernamentali
nu sunt construiţi pentru viteză, a spus el, râzând de propria
glumă. Am pregătit mai multe documente de analizat pentru
dumneavoastră, domnule preşedinte, astfel încât să fiţi bine
pregătit înainte de a conduce prima întrunire a consiliului de
administraţie.
— Nu cred că voi ţine prea multe astfel de întruniri în
viitor, a spus Hugo. Eu cred în conducerea de sus, luarea de
decizii şi susţinerea lor. Dar poţi lăsa documentele la
secretară şi mă voi uita peste ele când voi avea timp.
— Cum doriţi, domnule preşedinte.
La câteva minute după ce Lockwood a părăsit biroul, Hugo
s-a pus în mişcare.
— Mă duc la bancă, a spus el când a trecut pe lângă
domnişoara Potts.

634
 - JEFFREY ARCHER -

— Să-l sun pe domnul Prendergast şi să-l anunţ că doriţi

să-l vedeţi, a întrebat domnişoara Potts grăbindu-se după el
pe coridor.
— Sigur că nu, a spus Hugo. Vreau să-l iau prin
surprindere.
— Mai doriţi să fac ceva înainte de întoarcerea
dumneavoastră? s-a interesat domnişoara Potts în timp ce el
intra în lift.
— Da, vezi să se schimbe numele de pe uşa biroului
înainte să mă întorc.
Domnişoara Potts s-a uitat la uşa pe care scria Sir Walter
Barrington, Preşedinte, cu litere aurite.
Uşa liftului s-a închis.
Când Hugo conducea prin centrul Bristolului, se gândea
că primele ore n-ar fi putut să meargă mai bine. Totul era în
sfârşit în regulă. Şi-a parcat Bugatti-ul lângă National
Provincial Bank pe Corn Street, s-a aplecat şi a luat un
pachet pe care-l lăsase pe scaunul pasagerului.
A intrat în bancă, a trecut de recepţie şi s-a îndreptat
direct spre biroul directorului, bătând uşor la uşă înainte de
a intra. Domnul Prendergast a sărit speriat când Hugo a pus
o cutie de pantofi pe birou şi s-a afundat în fotoliul din faţa
lui.
— Sper că nu întrerup ceva important, a spus Hugo.
— Sigur că nu, sir Hugo, a spus Prendergast, uitându-se
la cutia de pantofi. Pentru dumneavoastră sunt oricând liber.
— E bine de ştiut, Prendergast. De ce nu începi prin a mă
aduce la zi în ceea ce priveşte Broad Street?
Directorul băncii s-a dus în celălalt colţ al camerei, a tras
sertarul unui fişet şi a scos un dosar gros pe care l-a pus pe
masă. A aranjat câteva hârtii înainte de a vorbi iar.
— Ah, da, a spus el, în cele din urmă. Asta căutam.
Hugo bătea nerăbdător în braţul fotoliului.
— Dintre cele douăzeci şi două de afaceri care şi-au încetat
activitatea de la începutul bombardamentului, şaptesprezece
au acceptat deja oferta dumneavoastră de două sute de lire

635
 - JEFFREY ARCHER -

sau mai puţin pentru teren, adică Roland, cu florăria, Bates,

măcelarul, Makepeace…
— Dar doamna Clifton? A acceptat oferta?
— Mă tem că nu, sir Hugo. Doamna Clifton a spus că nu
acceptă mai puţin de patru sute de lire şi v-a dat timp doar
până vinerea viitoare să-i acceptaţi oferta.
— S-o ia naiba. Ei bine, poţi să-i spui că două sute de lire
este oferta mea finală. Femeia asta n-a avut niciodată o para
chioară, aşa că mă aştept să îi vină minţile la cap repede.
Prendergast a tuşit uşor, tuse pe care Hugo şi-o amintea
bine.
— Dacă reuşiţi să cumpăraţi toate proprietăţile de pe
stradă, cu excepţia celei a doamnei Clifton, patru sute de lire
mi se pare un preţ rezonabil.
— Blufează. Trebuie doar să aşteptăm.
— Dacă aşa credeţi.
— Aşa cred. Şi, oricum, ştiu exact omul care ar putea s-o
convingă pe femeia asta, Clifton, că ar fi mai înţelept să se
mulţumească cu cele două sute de lire.
Prendergast n-a părut convins, dar s-a mulţumit să
întrebe:
— Vă mai pot ajuta cu ceva?
— Da, a spus Hugo, scoţând capacul cutiei de pantofi. Poţi
să depui banii aceştia în contul meu şi să-mi faci un carnet
de cecuri nou.
— Desigur, sir Hugo, a spus Prendergast, uitându-se în
cutie. Îi voi număra şi veţi primi o chitanţă şi un carnet de
cecuri.
— Dar trebuie să retrag imediat nişte bani pentru că am
pus ochii pe Lagonda V12.
— Câştigătoarea de la Le Mans, a spus Prendergast, dar
oricum aţi fost întotdeauna un înaintaş în acest domeniu.
Hugo a zâmbit ridicându-se de pe scaun.
— Sună-mă când doamna Clifton îşi dă seama că două
sute de lire e tot ce va obţine.

636
 - JEFFREY ARCHER -

***

— Stan Tancock mai este angajat la noi, domnişoară

Potts? a întrebat Hugo când s-a întors în biroul lui.
— Da, sir Hugo, a răspuns secretara, urmându-l în
cameră. Lucrează ca stivuitor pe şantier.
— Vreau să-l văd imediat, a spus preşedintele, trântindu-
se în fotoliu.
Domnişoara Potts a ieşit în fugă din cameră.
Hugo s-a uitat la dosarele înşirate pe biroul lui şi pe care
ar fi trebuit să le citească înainte de întrunire. A deschis
primul dintre ele: o listă a cererilor sindicatului după ultima
lor întâlnire cu managementul. A ajuns la numărul patru de
pe listă, două săptămâni de concediu cu plată în fiecare an
când a auzit o bătaie la uşă.
— Tancock a venit, domnule preşedinte.
— Mulţumesc, domnişoară Potts. Pofteşte-l înăuntru.
Stan Tancock a intrat în cameră, şi-a scos şapca şi s-a
aşezat în faţa biroului preşedintelui.
— Voiaţi să mă vedeţi, şefu’? a spus el, părând puţin
nervos.
Hugo s-a uitat la docherul solid, neras, cu o burtă de
băutor de bere care dădea de înţeles unde se ducea plata lui
vineri-seara.
— Am o treabă pentru tine, Tancock.
— Da, şefu’, a zis Tancock, mai vesel.
— E vorba de sora ta, Maisie Clifton şi de bucata de teren
pe care o deţine pe Broad Street, unde era ceainăria Tilly’s.
Ştii ceva de asta?
— Da, şefu’. Un fraier i-a oferit două sute de biştari pe ea.
— Zău? a întrebat Hugo, scoţându-şi portofelul dintr-un
buzunar interior. Din el a luat o bancnotă de cinci lire nou-
nouţă şi a pus-o pe birou. Hugo şi-a reamintit cum îşi linsese
buzele şi făcuse aceeaşi figură de porc când îl mituise ultima
oară. Vreau să te asiguri, Tancock, că sora ta va accepta
oferta, fără să-i sugerezi în vreun fel că aş fi implicat.

637
 - JEFFREY ARCHER -

A împins bancnota peste birou.

— Nicio problemă, a zis Stan, nemaiuitându-se la
preşedinte, doar la bani.
— Vei mai primi una, a spus Hugo, lovindu-şi portofelul,
în ziua în care ea va semna contractul.
— Consideră problema rezolvată, şefu’.
Hugo a adăugat, liniştit.
— Mi-a părut rău de nepotul matale.
— N-a contat prea mult pentru mine, a zis Stan. S-a întins
mai mult decât îl ţinea plapuma, după mine.
— Mi s-a spus că a fost înmormântat pe mare.
— Da, acu’ vreo doi ani.
— Cum ai aflat?
— Doctorul navei a venit la sora mea, nu-i aşa?
— Şi a putut confirma că tânărul Clifton a fost
înmormântat în mare?
— Sigur că da. A adus chiar şi o scrisoare de la un tip care
era la bordul navei când a murit Harry.
— O scrisoare? a întrebat Hugo. Ce scria în ea?
— Habar n-am, şefu’. Maisie n-a deschis-o.
— Şi ce a făcut cu scrisoarea?
— E tot pe cămin, nu?
Hugo a mai luat o bancnotă de cinci lire.
— Aş vrea să văd scrisoarea aceea.

638
 - JEFFREY ARCHER -

34
Hugo a apăsat frânele noului său Lagonda când a auzit un
băiat cu ziare strigându-i numele din colţul străzii.
— Fiul lui sir Hugo Barrington decorat pentru vitejie la
Tobruk. Citiţi totul!
Hugo a sărit din maşină, i-a dat jumătate de penny
băiatului şi s-a uitat la fotografia fiului său, de când era
căpitanul echipei şcolii la Bristol Grammar, aflată pe prima
pagină. S-a urcat înapoi în maşină, a oprit motorul şi a citit
tot articolul.
„Sublocotenentul Giles Barrington din primul batalion
Wessex, fiul lui sir Hugo Barrington Baronet, a primit Crucea
Militară după acţiunea din Tobruk. Sublocotenentul
Barrington a condus un pluton pe optzeci de metri de deşert,
omorând un ofiţer german şi cinci soldaţi, înainte de a doborî
un avanpost inamic şi a capturat 63 de infanterişti germani
din Afrika Korps a lui Rommel. Locotenent-colonelul
Robertson din Wessex a descris acţiunea sublocotenentului
Barrington ca dând dovadă de calităţi de conducere
remarcabile şi curaj fără margini în faţa unor sorţi potrivnici.
Comandantul de pluton al lui Barrington, căpitanul Alex
Fisher, tot un locuitor din Bristol, a fost implicat în aceeaşi
acţiune şi a fost medaliat, la fel ca Terry Bates, un măcelar
local din Broad Street. Sublocotenentul Giles Barrington MC,
a fost ulterior capturat de germani când Rommel a atacat
Tobruk. Nici Barrington, nici Bates nu ştiu de medaliile
primite, pentru că, în prezent, amândoi sunt prizonieri de
război în Germania. Căpitanul Fisher a fost dat dispărut în
acţiune. Povestea completă în paginile 6 & 7”.

Hugo s-a grăbit spre casă să o anunţe pe mama sa.

— Cât de mândru ar fi fost Walter, a zis ea de îndată ce a
terminat de citit raportul. Trebuie să-i spun imediat lui
Elisabeth, în caz că nu a aflat.

639
 - JEFFREY ARCHER -

***

— Credeam că vrei să ştii, a spus Mitchell, că doamna

Clifton poartă un inel de logodnă.
— Cine ar putea s-o dorească pe căţeaua aia?
— Se pare că un domn Arnold Holcombe.
— Cine e ăsta?
— Un profesor. Predă engleza la Merrywood Elementary.
De fapt, i-a fost profesor lui Harry Clifton înainte să plece la
St Bede’s.
— Dar asta a fost cu ani în urmă. De ce nu mi-ai spus
numele ăsta înainte?
— S-au reîntâlnit de curând, când doamna Clifton a
început să asiste la cursurile serale.
— Cursuri serale? a repetat Hugo.
— Da, a spus Mitchell. A învăţat să scrie şi să citească. Se
pare că e bucăţică tăiată din băiat.
— Ce vrei să spui? s-a răstit Hugo.
— La examenele finale ale clasei, ea a fost prima.
— Ei nu zău? a spus Hugo. Poate ar trebui să-l vizitez pe
domnul Holcombe şi să-i explic ce făcea logodnica lui în
timpul în care n-au ţinut legătura.
— Ar fi bine să vă spun că domnul Holcombe a fost boxer
pentru Universitatea din Bristol, după cum a aflat Stan
Tancock pe pielea lui.
— Mă descurc eu, a zis Hugo. Între timp, vreau să
urmăreşti altă femeie, care s-ar putea dovedi la fel de
periculoasă pentru viitorul meu ca Maisie Clifton.
Mitchell a scos o agendă mică şi un creion dintr-un
buzunar.
— O cheamă Olga Piotrovska şi locuieşte la Londra, la
numărul patruzeci şi doi pe Lowndes Square. Vreau să ştiu
cu cine intră în contact, mai ales dacă discută cu membri ai
fostei tale profesii. Nu cruţa niciun detaliu, oricât de trivial
sau neplăcut ţi s-ar părea.

640
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce Hugo a terminat de vorbit, agenda şi creionul

au dispărut. I-a dat apoi lui Mitchell un plic, semn că
întrevederea luase sfârşit. Mitchell şi-a strecurat plata într-
un buzunar al hainei, s-a ridicat şi a plecat şchiopătând.

***

Hugo a fost surprins de cât de repede s-a plictisit să fie

preşedinte la Barrington’s. Întruniri nesfârşite la care trebuia
să asiste, nenumărate hârtii de citit, minute de transmis,
memorandumuri de luat în consideraţie şi un sac de scrisori
care mai bine ar fi fost returnate la poştă. Şi, culmea, înainte
de a pleca în fiecare seară, domnişoara Potts îi dădea o
servietă umplută cu şi mai multe hârtii pe care ar fi trebuit
să le citească până se întorcea la birou în dimineaţa
următoare, la ora opt.
Hugo a intervievat trei amici pentru consiliu, inclusiv pe
Archie Fenwick şi pe Toby Dunstable, sperând că-i vor uşura
munca. Dar ei apăreau rar la întruniri, însă aşteptau să-şi
primească stipendiul.
Pe măsură ce treceau săptămânile, Hugo a început să
apară la serviciu din ce în ce mai târziu şi, când Bill
Lockwood i-a amintit că mai avea doar câteva zile până la a
şaizecea aniversare, când va ieşi la pensie, Hugo i-a spus că
a renunţat şi s-a hotărât că Lockwood mai poate rămâne vreo
doi ani.
— Ce amabil sunteţi că v-aţi gândit la mine, domnule
preşedinte, a spus Lockwood. Dar cred că, după ce am servit
compania mai mult de patruzeci de ani, a venit vremea să fac
loc cuiva mai tânăr.
Hugo a anulat petrecerea de rămas-bun a lui Lockwood.
Omul mai tânăr era Ray Compton. Ajutorul lui Lockwood,
care era în companie doar de câteva luni, încă nu prea ştia
nimic. Când a prezentat rezultatele anuale ale companiei
Barrington’s consiliului, Hugo şi-a dat seama pentru prima
oară că de abia se mai descurcau şi a fost de acord cu

641
 - JEFFREY ARCHER -

Compton, care i-a propus să mai concedieze din docheri

înainte ca Barrington’s să nu le mai poată plăti salariile.
În tip ce averea companiei se micşora, viitorul naţiunii era
din ce în ce mai promiţător.
Cu armata germană retrăgându-se de la Stalingrad,
englezii au început să creadă că Aliaţii vor putea câştiga
războiul. Încrederea în viitor a început să se strecoare iar în
sufletul poporului, iar teatrele, cluburile şi restaurantele au
început să se redeschidă în toată ţara.
Hugo de abia aştepta să se întoarcă în oraş şi să se alăture
egalilor săi, dar rapoartele lui Mitchell îi dădeau de înţeles că
Londra era un loc pe care ar fi fost bine să-l evite.

***

Anul 1943 nu a început bine pentru Barrington’s.

Au fost mai multe contracte anulate de clienţi care erau
exasperaţi că preşedintele nu se obosea nici măcar să le
răspundă la scrisori şi mai mulţi creditori au început să le
solicite plăţile, unii dintre ei chiar ameninţându-i cu citaţii.
Şi, într-o dimineaţă, a apărut o rază de soare despre care
Hugo a crezut că-i va rezolva toate problemele cu banii.
Speranţele lui Hugo au crescut în urma unui telefon primit
de la Prendergast.
Directorul băncii fusese abordat de United Dominion Real
Estate Company care dorea să achiziţioneze lotul Broad
Street.
— Cred, sir Hugo, că ar fi prudent să nu menţionăm suma
la telefon, a spus Prendergast puţin cam pompos.
Hugo se afla în biroul lui Prendergast după patruzeci de
minute şi chiar aflase cât aveau de gând să-i ofere.
— Douăzeci şi patru de mii de lire? a repetat Hugo.
— Da, a zis Prendergast, şi cred că este doar oferta de
început şi îi pot aduce până aproape de treizeci de mii. Dacă
ne gândim că aţi plătit iniţial mai puţin de trei mii de lire,

642
 - JEFFREY ARCHER -

cred că o putem numi o învestiţie isteaţă. Dar e o muscă în

lapte.
— O muscă? a spus Hugo, puţin speriat.
— Sub forma doamnei Clifton, a zis Prendergast. Oferta
este condiţionată de obţinerea întregului lot, inclusiv a
parcelei ei.
— Dă-i opt sute, a lătrat Hugo.
Prendergast a tuşit, cu toate că nu i-a reamintit clientului
că-i dăduse acest sfat pe care, dacă l-ar fi ascultat, ar fi
încheiat afacerea cu doamna Clifton pentru patru sute de
lire, cu câteva luni în urmă şi dacă ea va afla de oferta de la
United Dominion…
— O să vă anunţ ce-mi va spune doamna Clifton, a
comentat Prendergast.
— Fă-o, i-a zis Hugo, şi, dacă tot sunt aici, vreau să retrag
nişte bani din contul personal.
— Îmi pare rău, sir Hugo, dar contul este depăşit în acest
moment…

***

Hugo stătea pe scaunul din faţă al maşinii sale Lagonda

albastră când Holcombe a ieşit pe poarta şcolii şi a început
să meargă pe terenul de joacă. S-a oprit să discute cu un
îngrijitor care vopsea lila şi verde, culorile şcolii Merrywood.
— Munceşti foarte frumos, Alf.
— Mulţumesc, domnule Holcombe, l-a auzit Hugo pe
îngrijitor.
— Dar mă aştept să te concentrezi mai mult asupra
verbelor şi să încerci să nu întârzii miercuri.
Alf şi-a dus mâna la şapcă.
Holcombe a ajuns pe trotuar şi s-a prefăcut că nu-l vede
pe Hugo în spatele volanului maşinii sale. Hugo a rânjit;
toată lumea se uita la maşina lui Lagonda V12. Trei tineri
care hoinăreau pe trotuarul de vizavi nu fuseseră în stare să-
şi ia ochii de la ea în ultima jumătate de oră.

643
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo a ieşit din maşină şi s-a aşezat în mijlocul

trotuarului, dar Holcombe a continuat să-l ignore. Nu putea
să se fi îndepărtat cu mai mult decât câţiva paşi când Hugo
i-a spus:
— Mă întreb dacă am putea discuta ceva. Mă cheamă…
— Ştiu foarte bine cine sunteţi, a zis directorul şcolii şi a
trecut pe lângă el.
Hugo a fugit după director.
— Doar că am impresia că ar trebui să ştiţi…
— Ce să ştiu? a întrebat Holcombe, oprindu-se şi
întorcându-se spre ei.
— Cu ce se ocupa logodnica dumneavoastră cu puţin timp
înainte.
— A fost forţată să se prostitueze pentru că nu aţi vrut să
plătiţi taxele fiului ei – s-a uitat direct în ochii lui Hugo – ale
fiului dumneavoastră când era în ultimii doi ani la Bristol
Grammar School.
— Nu există nicio dovadă că Harry Clifton este fiul meu, a
spus Hugo.
— Sunt suficiente dovezi pentru ca un vicar să refuze să-i
permită lui Harry să se însoare cu fiica dumneavoastră.
— De unde ştiţi? Nu eraţi acolo.
— Şi dumneavoastră de unde ştiţi? Doar aţi fugit.
— Atunci permiteţi-mi să vă spun ceva ce nu ştiţi cu
siguranţă, a spus Hugo, aproape ţipând. Acest model de
virtute cu care doriţi să vă petreceţi viaţa mi-a furat un teren
de pe Broad Street.
— Atunci să vă zic şi eu ceva ce ştiţi cu siguranţă, a spus
Holcombe. Maisie v-a plătit fiecare bănuţ din împrumutul
dat, cu dobândă, şi aţi lăsat-o cu doar zece lire.
— Acum terenul acesta valorează patru sute de lire, a spus
Hugo, regretându-şi imediat cuvintele, şi îmi aparţine mie.
— Dacă v-ar aparţine cu adevărat, a spus Holcombe, nu
aţi încerca să-l cumpăraţi cu dublul sumei.
Hugo era livid la faţă pentru că lăsase să se vadă interesul
pe care-l avea pentru acel lot, dar nu terminase.

644
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci când faci dragoste cu Maisie Clifton, profesore,

cred c-o plăteşti, pentru că eu n-am făcut-o.
Holcombe şi-a ridicat pumnul.
— Hai, loveşte-mă, a mormăit Hugo. Spre deosebire de
Stan Tancock, eu te voi da în judecată şi voi câştiga toţi banii
pe care-i ai.
Holcombe a lăsat pumnul jos şi a plecat, supărat pe el
însuşi pentru că-i permisese lui Barrington să-l aţâţe.
Hugo a zâmbit. Simţea că îşi făcuse knockout adversarul.
S-a întors şi i-a văzut pe puştii de pe celălalt trotuar
chicotind. Nu mai văzuseră până atunci o Lagonda lila cu
verde.

645
 - JEFFREY ARCHER -

35
Când primul cec a fost anulat, Hugo l-a ignorat pur şi
simplu şi a aşteptat câteva zile înainte de a-l da a doua oară.
Când i-a fost refuzat din nou, cu ştampila „Vedeţi
emiţătorul”, a acceptat inevitabilul.
În următoarele câteva săptămâni, Hugo a descoperit
câteva metode de a evita problema banilor lichizi.
Mai întâi a deschis seiful din birou şi a luat cele 100 de
lire pe care tatăl lui le păstra pentru zilele ploioase. Acum era
o furtună şi bătrânul nu recursese niciodată la rezervă
pentru a plăti salariul secretarei. De îndată ce s-au terminat,
a renunţat cu reţinere la Lagonda. Totuşi, dealerul i-a
explicat politicos că lila şi verde nu erau culorile la modă în
acel an şi, cum sir Hugo cerea bani lichizi, putea să-i ofere
doar jumătate din preţul iniţial de cumpărare, pentru că
maşina trebuia curăţată şi revopsită.
Hugo a mai supravieţuit o lună.
Lipsit de alte resurse, a început să fure de la mama lui.
Mai întâi, mărunţişul lăsat prin casă, apoi banii din poşetă şi
apoi bancnotele din pungi.
Nu a durat mult până ce a şterpelit un potpuri mic, din
argint, care stătuse în mijlocul mesei din salon de ani întregi,
apoi alte obiecte pe care le-a dus la casa de amanet.
După aceea, s-a îndreptat spre bijuteriile mamei sale. A
început cu obiecte cărora ea nu le va simţi lipsa. Un ac de
pălărie şi o broşă victoriană, urmate rapid de un colier din
chihlimbar pe care ea îl purta foarte rar şi o tiară din
diamante care era în familie de secole şi era purtată doar la
nunţi şi la ceremonii. Presupunea că nu vor fi prea multe
ocazii de a o purta în viitor.
Până la urmă a recurs şi la colecţia de artă a tatălui său,
mai întâi luând de pe perete portretul bunicului lui, al unui
tânăr pictor numit Sânger Sargent, dar nu înainte ca
administratorul şi bucătarul să demisioneze pentru că nu

646
 - JEFFREY ARCHER -

mai fuseseră plătiţi de trei luni. Jenkins murise în mod

convenabil cu o lună înainte.
Pictura de Constable a bunicului său (Moara din Dunning
Lock) a fost urmat de pictura lui Turner (Lebede pe Avon) a
străbunicului lui, care fuseseră în familie de mai mult de un
secol.
Hugo a fost în stare să se convingă că nu era furt. La
urma-urmei, tată lui stipulase în testament şi tot ce cuprinde
aceasta.
Sursa lui neregulată de venituri a asigurat supravieţuirea
companiei şi doar o pierdere mică în primul trimestru al
anului, adică dacă nu ţinea seama de demisia a încă trei
directori şi a mai multor angajaţi seniori care nu-şi mai
primiseră salariul în ultima zi a lunii. Când a fost întrebat,
Hugo a dat vina pe război. Cuvintele de despărţire ale unui
director mai în vârstă au fost:
— Tatăl tău nu considera aceasta o scuză.
Curând, chiar posesiunile care puteau fi luate au început
să se împuţineze.
Hugo ştia că, dacă va pune pe piaţă Barrington Hall şi cei
72 de acri de parc, toată lumea ar înţelege că o companie
care fusese profitabilă de mai mult de o sută de ani intra în
imposibilitate de plată.
Mama lui continua să accepte asigurările lui Hugo că
problemele erau temporare şi că, în tip, toate se vor rezolva.
După o vreme, a început să-şi creadă singur propaganda.
Când cecurile au început să-i fie iar returnate, domnul
Prendergast i-a amintit că exista o ofertă de 3.500 de lire
pentru proprietăţile lui de pe Broad Street care, i-a explicat
Prendergast, îi vor aduce un profit de 600 de lire.
— Şi cele treizeci de mii care mi-au fost promise? a ţipat
Hugo la telefon.
— Şi oferta aceasta este valabilă, sir Hugo, dar depinde de
cumpărarea terenului doamnei Clifton.
— Oferă-i o mie, s-a răstit el.
— Cum doriţi, sir Hugo.

647
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo a trântit telefonul şi s-a întrebat ce ar mai putea

merge prost. Telefonul a sunat iar.

***

Hugo era ascuns într-un separeu de la Railway Arms, un

hotel pe care nu-l mai frecventase până atunci şi nici nu-l va
mai frecventa. Se uita nervos la ceas la fiecare câteva minute,
aşteptând sosirea lui Mitchell.
Detectivul particular a sosit la 11:34 dimineaţa, la câteva
minute după ce expresul de Paddington ajunsese în gara
Temple Meads. Mitchell s-a strecurat într-un scaun vizavi de
clientul lui, cu toate că nu mai fusese plătit de câteva luni.
— Ce era atât de urgent că nu mai putea aştepta? a
întrebat Hugo, de îndată ce halba de bere a fost pusă în faţa
detectivului.
— Îmi pare rău să vă anunţ, sir, a început Mitchell după
ce a băut, că poliţia l-a arestat pe prietenul dumneavoastră,
Tony Dunstable. Hugo a simţit un frison trecându-i prin
corp. L-au acuzat de furtul diamantelor lui Piotrovska,
precum şi a unor picturi, inclusiv un Picasso şi un Monet, pe
care a încercat să le vândă la Agnew’s, galeria de artă din
Mayfair.
— Tony îşi va ţine gura închisă, a spus Hugo.
— Mă tem că nu, domnule. Am fost informat că a oferit
informaţii pentru uşurarea sentinţei. Se pare că Scotland
Yardul este mai interesat de omul care se ascunde în spatele
crimei.
Berea lui Hugo s-a acrit când şi-a dat seama ce voise să
spună Mitchell. După o tăcere îndelungată, detectivul a
continuat.
— Mai credeam că doriţi să aflaţi că domnişoara
Piotrovska l-a angajat pe sir Francis Mayhew KC s-o
reprezinte.
— De ce nu lasă poliţia să se ocupe?

648
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu a cerut sfatul lui sir Francis în ceea ce priveşte

furtul, ci pentru celelalte două probleme.
— Celelalte două probleme? a repetat Hugo.
— Da. Am înţeles că vi se va prezenta o citaţie pentru
încălcarea unei promisiuni şi domnişoara Piotrovska a mai
declanşat şi un proces de paternitate, numindu-vă tatăl fiicei
ei.
— N-o să poată dovedi nimic.
— Printre dovezile care vor fi prezentate la tribunal este şi
chitanţa pentru un inel de logodnă cumpărat de la un
bijutier de la Burlington Arcade şi atât menajera ei, cât şi
fata în casă au semnat declaraţii care confirmă că aţi locuit
pe Lowndes Square, la numărul patruzeci şi doi mai mult de
un an.
Pentru prima oară după zece ani, Hugo i-a cerut sfatul lui
Mitchell.
— Ce crezi că ar trebui să fac? a spus el în şoaptă.
— Dacă aş fi în situaţia dumneavoastră, domnule, aş
părăsi ţara cât mai repede posibil.
— Cât crezi că mai am?
— O săptămână, cel mult zece zile.
Un chelner a apărut lângă ei.
— Un şiling şi nouă penny, sir.
Cum Hugo nu s-a mişcat, Mitchell i-a dat chelnerului un
florin şi i-a spus:
— Păstrează restul.
De îndată ce detectivul particular a plecat pentru a se
întoarce la Londra, Hugo a rămas singur o vreme, gândindu-
se la opţiunile pe care le avea. Chelnerul a apărut iar şi l-a
întrebat dacă mai vrea să bea ceva, dar Hugo nu s-a deranjat
să-i răspundă. Până la urmă s-a ridicat şi a ieşit din bar.
Hugo s-a îndreptat spre centrul oraşului, din ce în ce mai
încet, până ce şi-a dat seama ce avea de gând să facă. A
intrat într-o bancă după câteva minute.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule? a întrebat tânărul de la
recepţie.

649
 - JEFFREY ARCHER -

Dar Hugo ajunsese la jumătatea holului înainte ca acesta

să aibă timp să îl anunţe pe director că sir Hugo Barrington
se îndrepta spre biroul lui.
Prendergast nu se mai mira de mult că sir Hugo
presupunea întotdeauna că el este liber oricând, fără să-l
anunţe dinainte, dar a fost şocat când a observat că
preşedintele companiei Barrington nu se obosise să se radă
în acea dimineaţă.
— Am o problemă care trebuie rezolvată urgent, a spus
Hugo, tolănindu-se în fotoliul din faţa directorului.
— Da, desigur, sir Hugo. Şi cum vă pot ajuta?
— Cât de mult speri să obţii pe proprietatea mea din Broad
Street?
— Doar săptămână trecută v-am trimis o scrisoare prin
care vă anunţam că doamna Clifton v-a respins ultima
ofertă.
— Ştiu asta, a spus Hugo. Voiam să zic, fără parcela ei.
— Mai există oferta depusă pentru trei mii cinci sute, dar
am motive să cred că, dacă i-aţi oferi doamnei Clifton puţin
mai mult, vă va ceda terenul şi oferta de treizeci de mii ar fi
atunci valabilă.
— Nu mai am timp, a spus Hugo, fără să explice.
— Dacă aşa stau lucrurile, cred că-l pot convinge pe
clientul meu să crească oferta la patru mii, ceea ce vă va
aduce totuşi un profit frumos.
— Dacă aş accepta această ofertă, voi avea nevoia să mă
asiguraţi ceva. Domnul Prendergast a ridicat o sprânceană.
Şi anume că nu are şi nici n-a avut vreodată o legătură cu
doamna Clifton clientul tău.
— Pot să vă asigur acest lucru, sir Hugo.
— Dacă mi-ar plăti patru mii clientul tău, cât aş avea în
contul meu curent?
Domnul Prendergast a deschis dosarul lui sir Hugo şi a
verificat balanţa.
— Opt sute şi douăzeci şi două de lire şi zece şilingi, a
spus el.

650
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo nu mai avea chef să râdă de cei zece şilingi.

— În acest caz, am nevoie de opt sute de lire imediat. Îţi
voi explica mai târziu condiţiile vânzării.
— Condiţiile vânzării? a repetat domnul Prendergast.
— Da, a replicat Hugo. Am hotărât să pun Barrington Hall
pe piaţă.

651
 - JEFFREY ARCHER -

36
Nimeni nu l-a văzut când a părăsit casa.
Căra un geamantan şi era îmbrăcat cu un costum gros din
tweed, o pereche de pantofi maro, solizi, făcuţi să dureze, un
palton gros şi o pălărie maro din fetru. La prima privire, l-ai
fi confundat cu un vânzător ambulant.
A intrat în prima staţie de autobuze, care era cam la doi
kilometri de casa lui, încă pe terenul său. După patruzeci de
minute, s-a urcat într-un autobuz verde neetajat – mijloc de
transport pe care nu-l mai folosise înainte. S-a aşezat pe
bancheta din spate, fără să-şi scape valiza din ochi. A dat
taxatorului o bancnotă de zece şilingi, cu toate că îi ceruse
doar trei penny; prima greşeală dacă dorea să nu fie
remarcat.
Autobuzul şi-a continuat drumul prin Bristol, călătorie pe
care el ar fi făcut-o în mod normal în douăsprezece minute în
Lagonda lui, dar aşa a avut nevoie de mai mult de o oră până
ce au ajuns în staţie. Hugo nu a coborât nici primul, nici
ultimul. S-a uitat la ceas: 2:23 p.m. Mai avea destul timp.
A urcat panta până în gara Temple Meads – nu o
observase niciodată, dar până atunci nu mai fusese obligat
să-şi care singur valiza – unde s-a alăturat unei cozi lungi şi
a cumpărat un bilet de clasa a treia până la Fishguard. A
întrebat de la ce peron pleacă trenul şi, când a aflat s-a
aşezat în cel mai îndepărtat capăt, sub un bec cu gaz stins.
Când trenul a tras la peron, s-a urcat şi a găsit un loc în
mijlocul compartimentului de clasa a treia, care se umplea
repede. Şi-a pus valiza în compartimentul de bagaje din faţa
lui şi nu şi-a mai luat ochii de pe ea. O femeie a deschis uşa
vagonului şi s-a uitat în compartimentul aglomerat, dar el nu
i-a oferit locul.
Când trenul ieşea din gară, a oftat uşurat, încântat să
vadă Bristolul dispărând în depărtare. S-a aşezat la loc şi s-a
gândit la decizia pe care o luase. Până la ora aceasta, mâine,
se va afla în Cork. Nu se va simţi în siguranţă până ce nu va
652
 - JEFFREY ARCHER -

păşi pe solul irlandez. Dar trebuiau să ajungă la Swansea în

timp, dacă voia să prindă legătura cu trenul pentru
Fishguard.
Trenul a ajuns în Swansea cu jumătate de oră înainte;
avea timp să bea o ceaşcă de ceai şi să mănânce un corn la
bufetul gării. Nu era Earl Grey sau Carwardine’s, dar era
prea obosit să-i pese. De îndată ce a terminat, a plecat de la
bufet pe un alt peron întunecat şi a aşteptat apariţia trenului
de Fishguard.
Trenul a întârziat, dar era sigur că feribotul nu va pleca
din port până ce toţi pasagerii nu vor fi la bord. După ce va
înnopta în Cork, îşi va lua un bilet pe un vapor, oricare
vapor, pentru America. Acolo va începe o viaţă nouă cu banii
obţinuţi din vânzarea Barrington Hall.
Ideea casei sale părinteşti aflate la licitaţie l-a făcut să se
gândească pentru prima oară la mama lui. Unde va locui
după vinderea casei? Putea oricând să i se alăture lui
Elisabeth la Manor House. La urma-urmei, aveau destul loc.
Dacă nu, se va putea muta cu familia Harvey, care avea trei
case, fără să mai vorbim de nenumăratele cabane aflate pe
terenul lor.
Apoi s-a gândit la Barrington Shipping Line – o afacere
construită de două generaţii ale familiei, în timp ce a treia o
dusese la faliment iute ca gândul.
O clipă s-a gândit la Olga Piotrovska, mulţumit că nu o va
mai vedea vreodată. A pierdut puţin timp gândindu-se şi la
Toby Dunstable, care fusese cauza tuturor acestor necazuri.
S-a gândit puţin şi la Emma şi la Grace, dar nu prea mult:
nu înţelesese niciodată la ce sunt bune fiicele. Apoi mintea i
s-a îndreptat către Giles, care-l evitase după ce evadase din
lagărul Weinsburg PoW şi se întorsese în Bristol. Oamenii îl
întrebaseră adesea despre fiul lui, eroul de război şi Hugo
trebuise, de fiecare dată, să inventeze câte ceva. Acest lucru
nu va mai fi necesar pentru că, de îndată ce va ajunge în
America, cordonul ombilical va fi în sfârşit tăiat, deşi cu
timpul – şi Hugo era sigur că va fi un timp lung – Giles va

653
 - JEFFREY ARCHER -

moşteni titlul familiei, chiar dacă şi tot ce cuprinde acesta nu

mai valora nici cât hârtia pe care fusese scris.
Dar cel mai mult timp s-a gândit la el însuşi, indulgenţă
care a fost întreruptă abia când trenul a ajuns la Fishguard.
A aşteptat să coboare toată lumea din vagon înainte de a-şi
lua valiza din rastel şi a coborât pe peron.
A urmat indicaţiile megafonului:
— Autobuze pentru port. Autobuze pentru port!
Erau patru. L-a ales pe al treilea. De data aceasta, era
doar un drum scurt şi nu putea rata cheiul, în ciuda
camuflajului; o altă coadă la clasa a treia, de data aceasta
pentru feribotul de Cork.
După ce a cumpărat un bilet, a păşit pe pasarelă, a urcat
la bord şi şi-a găsit un locşor în care nici măcar o pisică nu
s-ar fi instalat. Nu s-a simţit în siguranţă până ce nu a auzit
cele două sunete ale sirenei şi, în legănarea domoală, a simţit
vasul părăsind cheiul.
De îndată ce nava a părăsit portul, s-a relaxat pentru
prima oară şi era atât de obosit încât şi-a aşezat capul pe
valiză şi a adormit adânc.
Hugo nu era prea sigur cât timp dormise când a simţit o
bătaie pe umăr. S-a uitat în sus şi a văzut doi oameni care-l
priveau:
— Sir Hugo Barrington? a întrebat unul dintre ei.
Nu prea avea sens să nege. L-au ridicat de umeri şi i-au
spus că era arestat. A durat mult până ce au terminat de
citit lista cu acuzaţiile care i se aduceau.
— Dar merg la Cork, a protestat el. Nu-i aşa că am depăşit
limita de douăsprezece mile?
— Nu, domnule, a zis al doilea ofiţer, mergeţi înapoi către
Fishguard.
Mai mulţi pasageri se aplecaseră peste balustrada vasului
să se uite mai bine la bărbatul încătuşat care era escortat pe
pasarelă şi care fusese cauza întârzierii lor.

654
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo a fost aruncat în spatele unui Wolseley negru şi,

după câteva momente şi-a început drumul de întoarcere
către Bristol.

***

Când s-a deschis uşa celulei, un bărbat în uniformă i-a

adus micul dejun pe o tavă – nu soiul de mic dejun, nici de
tavă şi nici de uniformă pe care sir Hugo Barrington era
obişnuit să le vadă la primele ore ale dimineţii. După ce s-a
uitat la pâinea prăjită şi la roşiile înecate în ulei, a împins
tava într-o parte. S-a întrebat cât va mai dura până ce se va
obişnui cu această dietă aspră. Poliţistul s-a întors după
câteva minute, a luat tava şi a trântit uşa celulei.
A doua oară când s-a deschis uşa, au intrat doi ofiţeri care
l-au escortat pe Hugo pe nişte scări din piatră până la o
cameră de la primul etaj. Ben Winshaw, avocatul companiei
Barrington Shipping Line, îl aştepta.
— Îmi pare foarte rău, domnule preşedinte, a spus el.
Hugo a dat din cap, cu o privire absentă.
— Ce se mai întâmplă acum? l-a întrebat.
— Detectivul-şef mi-a spus că vă vor prezenta acuzaţiile în
următoarele câteva minute. Apoi veţi fi dus la tribunal, unde
veţi apărea în faţa unui magistrat. Tot ce aveţi de făcut este
să pledaţi nevinovat. Detectivul mi-a explicat că se vor opune
oricărei cereri de eliberare pe cauţiune şi îi va explica
magistratului că aţi fost arestat în timp ce încercaţi să
părăsiţi ţara în posesia unei valize cu opt sute de lire. Mi-e
teamă că presa va avea o zi de sărbătoare.
Hugo şi avocatul său au rămas singuri în cameră,
aşteptând sosirea detectivului-şef. Avocatul l-a avertizat pe
Hugo că ar trebui să fie pregătit să petreacă câteva
săptămâni în închisoare înainte de începerea procesului. I-a
sugerat numele a patru avocaţi pledanţi care ar putea să-l
apere. Tocmai se hotărâseră asupra lui sir Gilbert Gray, când
s-a deschis uşa şi a intrat un sergent.

655
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunteţi liber să plecaţi, a spus el, de parcă Hugo ar fi

comis vreo infracţiune minoră de trafic.
Abia după o vreme, Winshaw şi-a revenit suficient de mult
ca să întrebe:
— Clientul meu va fi aşteptat să revină azi, mai târziu?
— Nu din câte ştiu eu, domnule.
Hugo a ieşit un om liber din postul de poliţie.

***

Povestea a ajuns doar ca un articol minor pe pagina 9 din

Bristol Evening News. Onorabilul Toby Dunstable, al doilea
fiu al celui de-al unsprezecelea conte de Dunstable, a murit
în urma unui atac de cord, în timp ce se afla în custodie la
Wimbledon Police Station.
Derek Mitchell i-a povestit mai târziu detaliile.
I-a spus că domnul conte îşi vizitase fiul în celulă, cu doar
două ore înainte ca Toby să se sinucidă. Ofiţerul de gardă a
auzit cearta dintre conte şi fiul lui în care contele a repetat
de mai multe ori cuvintele onoare, reputaţia familiei şi
convenienţele sociale. La ancheta ţinută după două
săptămâni la Wimbledon Crown Court, magistratul l-a
întrebat pe ofiţerul implicat dacă-l văzuse pe conte dându-i
pastile fiului său.
— Nu, domnule, spusese acesta, nu am văzut.
Moarte din cauze naturale a fost verdictul dat de consiliul
magistraţilor la Wimbledon Crown Court mai târziu, în
aceeaşi după-masă.

656
 - JEFFREY ARCHER -

37
— Domnul Prendergast a telefonat de câteva ori azi-
dimineaţă, domnule preşedinte, a spus domnişoara Potts
urmându-l pe Hugo în birou, şi ultima oară a explicat că este
ceva urgent.
Dacă a fost surprinsă văzând că preşedintele era neras şi
îmbrăcat într-un costum din tweed şifonat, n-a zis nimic.
Când a auzit, Hugo s-a gândit mai întâi că afacerea cu
Broad Street căzuse şi banca dorea să-i înapoieze cele 800 de
lire. Prendergast putea să-şi ia gândul de la asta.
— Şi Tancock, a spus domnişoara Potts, verificându-şi
agenda, zice că are nişte noutăţi pe care aţi dori să le aflaţi.
Preşedintele n-a comentat. Dar, cel mai important lucru, a
continuat ea, este scrisoarea pe care v-am lăsat-o pe birou.
Cred că vreţi s-o citiţi imediat.
Hugo a început să citească scrisoarea chiar înainte de a se
aşeza. A citit-o şi a doua oară, dar tot nu-i venea să creadă.
S-a uitat la secretară.
— Felicitări, domnule.
— Fă-mi legătura cu Prendergast, a lătrat Hugo, şi apoi
doresc să-l văd pe directorul executiv şi apoi pe Tancock, în
această ordine.
— Da, domnule preşedinte, a spus domnişoara Potts şi a
ieşit repede din cameră.
În timp ce Hugo aştepta ca Prendergast să răspundă la
telefon, a citit scrisoarea ministrului transporturilor a treia
oară.

Stimate sir Hugo,

Sunt încântat să vă informez că Barrington Shipping a
primit contractul pentru…

Telefonul de pe biroul lui Hugo a sunat.

— Domnul Prendergast e pe fir, l-a anunţat domnişoara
Potts.
657
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, sir Hugo. Bancherul era din nou

politicos. Mă gândeam că aţi vrea să ştiţi că doamna Clifton a
fost de acord în cele din urmă să-şi vândă lotul de pe Broad
Street pentru o mie de lire.
— Dar am semnat deja contractul de vânzare pentru
proprietăţile mele cu United Dominion pentru patru mii.
— Şi acel contract este încă pe biroul meu, a spus
Prendergast. Din nefericire pentru ei, n-au reuşit să obţină o
întâlnire cu mine decât la zece, azi-dimineaţă.
— Ai schimbat contractele?
— Da, sir Hugo. Desigur.
Hugo s-a speriat.
— Pentru patruzeci de mii de lire.
— Nu înţeleg.
— De îndată ce am putut asigura United Dominion că aţi
obţinut lotul doamnei Clifton, precum şi actele de proprietate
pentru toate celelalte terenuri de pe stradă, mi-au scris cecul
pentru întreaga sumă.
— Foarte bine, Prendergast Ştiam că mă pot baza pe tine.
— Mulţumesc, domnule. Mai trebuie doar să
contrasemnaţi acordul cu doamna Clifton şi apoi puteţi
încasa cecul de la United Dominion.
Hugo s-a uitat la ceas.
— E aproape trecut de patru, voi veni la bancă mâine-
dimineaţă la prima oră.
Prendergast a tuşit.
— În primul rând, sir Hugo, este ora nouă dimineaţa. Şi vă
pot întreba dacă mai aveţi cele opt sute de lire pe care le-aţi
primit ieri ca avans?
— Da, îi am. Dar ce contează?
— Consider că ar fi prudent, sir Hugo, să-i plătiţi doamnei
Clifton mia ei de lire înainte de a încasa cecul de la United
Dominion. Nu am vrea să ni se pună mai târziu întrebări
stânjenitoare de la sediul central.
— Aşa este, a zis Hugo, uitându-se la valiză, mulţumit că
nu cheltuise niciun penny din cele 800 de lire.

658
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu mai am altceva de spus, a zis Prendergast decât să

vă felicit pentru încheierea acestui contract de succes.
— Cum ai aflat despre contract?
— Poftim? a întrebat Prendergast, părând uimit.
— Oh, credeam că te referi la altceva, a spus Hugo. Nu
contează, Prendergast. Uită ce am spus, a mai adăugat el,
înainte de a închide telefonul.
Domnişoara Potts s-a întors în cameră.
— Directorul executiv aşteaptă să vă vadă, domnule
preşedinte.
— Trimite-l înăuntru.
— Ai auzit veştile bune, Ray? a întrebat Hugo la intrarea
lui Compton.
— Da, domnule preşedinte, şi acestea n-ar fi putut veni
într-un moment mai bun.
— Nu sunt sigur că înţeleg, a spus Hugo.
— Trebuie să prezentaţi rezultatele anuale ale companiei la
întrunirea consiliului din luna viitoare şi, cu toate că am
avut pierderi grele anul acesta, noul contract ne garantează
că anul viitor vom avea profituri.
— Şi încă cinci ani, i-a amintit Hugo, arătându-i
triumfător scrisoarea ministrului. De ce nu pregăteşti tu
agenda viitoarei întruniri, dar fără să incluzi noutăţile despre
contractul guvernamental? Aş vrea să-i anunţ chiar eu.
— Cum doriţi, domnule preşedinte. Voi avea grijă ca toate
documentele relevante să se afle pe biroul dumneavoastră
până mâine la prânz, a mai spus Compton înainte de a ieşi
din cameră.
Hugo a citit scrisoarea ministrului a patra oară.
— Treizeci de mii pe an, şi-a spus el cu glas tare chiar
când telefonul a sunat iar.
— Domnul Foster de la Savils, agenţia de imobiliare, e la
telefon, a spus domnişoara Potts.
— Fă-mi legătura.
— Bună dimineaţa, sir Hugo. Mă numesc Foster. Sunt
partener senior la Savils. Credeam că ar trebui să ne

659
 - JEFFREY ARCHER -

întâlnim să discutăm instrucţiunile dumneavoastră de

vânzare pentru Barrington Hall. Poate un dejun la clubul
meu?
— Nu te obosi, Foster. M-am răzgândit. Barrington Hall nu
mai este de vânzare, a spus Hugo şi a închis telefonul.
Şi-a petrecut restul după-amiezii semnând vraful de
scrisori şi cecuri aduse de secretar şi abia după ora şase a
înşurubat capacul stiloului.
Când domnişoara Potts s-a întors să strângă
corespondenţa, Hugo i-a zis:
— Îl voi vedea pe Tancock acum.
— Da, domnule, i-a răspuns domnişoara Potts,
dezaprobatoare.
În timp ce Hugo aştepta să apară Tancock, a îngenuncheat
şi a deschis valiza. S-a uitat la cele 800 de lire care i-ar fi
permis să supravieţuiască în America, în timp ce ar fi
aşteptat banii din vânzarea Barrington Hall. Acum, aceleaşi
800 de lire vor fi folosite ca să obţină o avere pentru Broad
Street.
Când a auzit bătaia la uşă, a închis capacul valizei şi s-a
întors repede la birou.
— A venit Tancock, a spus domnişoara Potts înainte de a
închide uşa în spatele ei.
Docherul a înaintat încrezător în cameră şi s-a apropiat de
biroul preşedintelui.
— Deci care sunt noutăţile alea care nu mai pot aştepta? a
întrebat Hugo.
— Am venit să primesc cele cinci lire pe care mi le datoraţi,
a zis Tancock, cu o privire de triumf în ochi.
— Nu-ţi datorez nimic, a spus Hugo.
— Dar am convins-o pe soru-mea să vândă terenul pe
care-l doreaţi, nu?
— Ne-am înţeles la două sute de lire şi am plătit până la
urmă de cinci ori pe atât aşa că, după cum îţi ziceam, nu-ţi
datorez nimic. Ieşi din biroul meu şi du-te la muncă.
Stan nu s-a mişcat.

660
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi eu am scrisoarea care spune că îmi datoraţi.

— Ce scrisoare?
— Scrisoarea pe care Maisie a mea a primit-o de la
doctorul de pe vasul american.
Hugo uitase complet de scrisoarea de condoleanţe primită
de la colegul lui Harry Clifton şi nu-şi putea imagina că ar fi
avut vreo importanţă acum când Maisie fusese de acord cu
vânzarea.
— Îţi dau o liră pe ea.
— Aţi zis că-mi daţi cinci.
— Îţi propun să pleci din birou cât mai ai încă o slujbă,
Tancock.
— Bine, bine, a spus Stan, dând înapoi, puteţi s-o aveţi
pentru o liră. Ce mă interesează pe mine?
A scos un plic şifonat din buzunar şi i l-a dat
preşedintelui. Hugo a scos o bancnotă de zece şilingi din
portvizit şi a pus-o pe birou în faţa lui.
Stan a rămas pe loc în timp ce Hugo îşi punea portvizit la
loc şi l-a privit sfidător.
— Poţi avea scrisoarea sau cei zece şilingi. Alege.
Stan a înşfăcat banii şi a ieşit din cameră bombănind
încet. Hugo a pus plicul deoparte şi s-a gândit cum să
cheltuiască profitul pe care îl va obţine din afacerea cu Broad
Street. De îndată ce se va duce la bancă ca să semneze
documentele necesare, va traversa strada la reprezentanţa de
maşini. Îşi pusese ochii pe un Aston Martin din 1937 cu 4
locuri. Apoi va traversa oraşul şi-şi va vizita croitorul – nu-şi
mai făcuse un costum de nu mai ştia când şi, după probă, va
cina la club, unde îşi va achita datoriile. După-masă îşi va
mai reface proviziile de vinuri de la Barrington Hall şi poate
va recupera de la amanet câteva dintre bijuteriile mamei sale
cărora aceasta părea să le simtă atât de mul lipsa. După-
masă s-a auzit o bătaie la uşă.
— Acum plec, i-a spus domnişoara Potts. Vreau să ajung
la poştă înainte de şapte să prind ultima trimitere. Mai aveţi
nevoie de ceva, domnule?

661
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, domnişoară Potts. Dar poate voi întârzia mâine

puţin pentru că am o întâlnire cu Prendergast la ora nouă.
— Desigur, domnule preşedinte, a spus domnişoara Potts.
Când uşa s-a închis după ea, ochii lui s-au oprit pe plicul
nedeschis. A luat un cuţitaş din argint de deschis scrisori, a
tăiat plicul şi a scos o singură coală de hârtie. Ochii lui au
trecut peste pagina scrisă, căutând fraze relevante,

New York,
5 septembrie, 1939

Draga mea mamă,

…Nu am murit când s-a scufundat Devonian… am fost cules

din mare… sperând în van că în viitor voi fi capabil să
dovedesc că Arthur Clifton şi nu Hugo Barrington este tatăl
meu… Te rog să-mi păstrezi secretul la fel cum l-ai păstrat şi
pe al tău atâta vreme.

Fiul tău iubitor,

Harry.

Lui Hugo i-a îngheţat sângele în vene. Toate victoriile zilei

s-au evaporat într-o clipă. Aceasta nu era o scrisoare pe care
ar fi vrut s-o recitească sau, şi mai important, să afle cineva
de existenţa ei.
A deschis sertarul de sus al biroului şi a scos o cutie de
Swan Vestas. A aprins un chibrit, a ţinut scrisoarea
deasupra coşului de gunoi şi nu i-a dat drumul până ce nu a
dispărut cilindrul negru de scrum. Cei mai bine cheltuiţi zece
şilingi din viaţa lui.
Hugo era sigur că el era singurul care ştia că Harry Clifton
mai trăia şi dorea ca acest lucru să rămână aşa. La urma-
urmei, dacă Harry se ţinea de cuvânt şi continua să trăiască
sub numele de Tom Bradshaw, cum ar fi putut altcineva să
descopere adevărul?

662
 - JEFFREY ARCHER -

I s-a făcut brusc rău când şi-a amintit că Emma era încă
în America. Descoperise ea cumva că Harry trăia? Dar asta
nu era posibil dacă nu citise scrisoarea. Trebuia să afle de ce
plecase în America.
A luat telefonul şi a început să formeze numărul lui
Mitchell când i s-a părut că aude paşi pe coridor. A lăsat
receptorul jos, gândindu-se că era gardianul de noapte care
venea să vadă de ce mai era aprinsă lumina în camera lui.
Uşa s-a deschis şi el a privit o femeie pe care sperase să n-
o mai vadă niciodată.
— Cum ai trecut de paza de la poartă? a întrebat-o.
— I-am spus că aveam o întâlnire cu preşedintele, o
întâlnire amânată de mult.
— Aveam? a spus Hugo.
— Da. Ţi-am adus un mic cadou. Nu că tu ai dat vreodată
cuiva ceva ce nu îi aparţinea deja. Ea a pus un coşuleţ din
răchită pe biroul lui Hugo şi a îndepărtat un voal subţire din
muselină, dezvelind un bebeluş. Simţeam că a venit
momentul să ţi-o prezint pe fiica ta, a spus Olga, dându-se
deoparte şi lăsându-l pe Hugo s-o admire.
— Ce te face să crezi că m-ar interesa un copil bastard de-
al tău?
— Pentru că este şi bastardul tău, a spus Olga, calm, aşa
că am presupus că ai vrea să-i oferi acelaşi început în viaţă
pe care l-ai oferit lui Emma şi lui Grace.
— De ce aş face ceva atât de ridicol?
— Pentru că, Hugo, a zis ea, m-ai lăsat lefteră şi acum e
momentul să-ţi asumi responsabilitatea. Nu poţi să scapi
întotdeauna fugind.
— Singurul lucru de care am fugit ai fost tu, a spus Hugo,
rânjind. Deci poţi s-o ştergi şi să-ţi iei şi coşul cu tine pentru
că nu voi ridica un deget ca s-o ajut.
— Atunci poate e momentul să mă adresez cuiva care s-ar
putea să vrea să ridice un deget ca s-o ajute.
— Cui, adică? s-a răstit Hugo.

663
 - JEFFREY ARCHER -

— Mama ta ar fi un început bun, deşi probabil ea este

ultima persoană din lume care te mai crede.
Hugo a sărit din scaun, dar Olga nu s-a clintit.
— Şi, dacă nu pot s-o conving, a continuat ea, mă voi duce
la Manor House, unde mi-aş putea bea ceaiul de după-masă
cu fosta ta nevastă şi am putea discuta faptul că divorţase de
tine cu mult înainte de a te întâlni.
Hugo a ieşit în faţa biroului, dar asta n-a împiedicat-o pe
Olga să continue.
— Şi dacă Elisabeth nu este acasă, mă pot duce în vizită la
Mulgelrie Castle şi să le prezint lordului şi lui lady Harvey alt
copil de-al tău.
— Şi ce te face să te gândeşti că te-ar crede?
— De ce să nu mă creadă?
Hugo s-a îndreptat spre ea, oprindu-se la doar câţiva
centimetri, dar Olga tot nu terminase.
— Şi, în cele din urmă, cred că ar trebui s-o vizitez pe
Maisie Clifton, o femeie pe care o admir mult, pentru că tot
ce-am auzit despre ea…
Hugo a înşfăcat-o pe Olga de umeri şi a început s-o
scuture. A fost surprins când ea n-a făcut nicio încercare să
se apere.
— Şi acum ascultă-mă, jidanco, a strigat el. Dacă măcar
dai de bănuit cuiva că eu aş fi tatăl copilului tău, îţi voi face
viaţa atât de mizerabilă încât îţi vei dori să fi fost luată de
Gestapo împreună cu părinţii tăi.
— Nu mă mai sperii, Hugo, a zis Olga, resemnată. Mai am
un singur scop în viaţă şi anume, să mă asigur că nu mai
scapi şi a doua oară.
— A doua oară? a repetat Hugo.
— Crezi că n-am auzit de Harry Clifton şi de dreptul lui la
titlul familiei?
Hugo i-a dat drumul şi s-a dat un pas înapoi, evident
stânjenit.
— Clifton e mort. Îngropat în mare. Toată lumea ştie asta.

664
 - JEFFREY ARCHER -

— Tu ştii că el trăieşte, Hugo oricât de mult ai vrea să nu

mai afle şi altcineva.
— Dar cum ai putea să ştii…
— Pentru că am învăţat să gândesc ca tine, să mă port ca
tine şi, mai important, să joc ca tine şi de aceea am angajat
un detectiv particular.
— Dar ţi-ar fi trebuit ani… a început Hugo.
— Nu şi când întâlneşti pe cineva care a rămas fără
serviciu, al cărui client a fugit a doua oară şi care nu te-a
plătit de şase luni.
Olga a zâmbit când Hugo şi-a strâns pumnii, semn sigur
că vorbele ei îl atinseseră. Chiar şi când el a ridicat mâna, ea
nu s-a clintit.
Când prima lovitură a izbit-o în faţă, ea s-a aplecat în
spate, strângându-şi în mână nasul spart, când o a doua
lovitură a izbit-o în stomac, făcând-o să se încovoaie.
Hugo s-a dat înapoi râzând, în timp ce ea s-a clătinat
dintr-o parte în alta, încercând să rămână în picioare. Era
gata s-o lovească şi a treia oară, când picioarele i s-au îndoit
şi ea s-a prăbuşit la pământ ghemuită, ca o marionetă cu
sforile tăiate.
— Acum ştii la ce te poţi aştepta dacă eşti suficient de
proastă încât să mă deranjezi din nou, a strigat Hugo,
aplecat deasupra ei. Şi dacă nu mai vrei încă o porţie, ieşi cât
mai poţi. Şi vezi să-ţi iei bastardul înapoi la Londra.
Olga s-a ridicat încet de pe jos în genunchi, cu sângele
curgându-i din nas. A încercat să stea în picioare, dar era
atât de slăbită încât s-a clătinat şi a reuşit să nu cadă
prinzându-se de marginea biroului. S-a oprit o clipă şi a
respirat adânc încercând să-şi revină. Când a ridicat capul în
cele din urmă, atenţia ei a fost atrasă de un obiect lung,
subţire, din argint care strălucea în lumina aruncată de
lampa de birou.
— Ai auzit ce ţi-am spus? s-a răstit Hugo, înaintând,
prinzând-o de păr şi dându-i capul pe spate.

665
 - JEFFREY ARCHER -

Cu forţa pe care o mai avea, Olga şi-a dat piciorul în spate

şi l-a lovit cu tocul pantofului între picioare.
— Căţea, a gemut Hugo dându-i drumul la păr şi căzând,
permiţându-i Olgăi o secundă să înşface deschizătorul de
scrisori şi să-l ascundă în mâneca rochiei.
S-a întors să-şi înfrunte torţionarul. Când Hugo şi-a
recăpătat răsuflarea, s-a îndreptat din nou spre ea. Pe când
trecea pe lângă masă, a luat o scrumieră grea din sticlă şi a
ridicat-o sus, deasupra capului. Hotărât să-i dea o lovitură
din care să nu-şi revină aşa de uşor.
Când mai avea doar un pas de făcut, ea şi-a ridicat
mâneca rochiei, a luat cuţitaşul cu ambele mâini şi i-a
îndreptat vârful spre inima lui. Exact când era s-o lovească
în cap, a zărit pentru prima oară cuţitul, a încercat să se
ferească, s-a împiedicat şi şi-a pierdut echilibrul căzând
peste ea.
A urmat un moment de tăcere înainte ca el să cadă încet
în genunchi şi să scoată un ţipăt care ar fi trezit tot iadul.
Olga l-a urmărit cum trăgea de mânerul cuţitaşului. S-a
uitat vrăjită, de parcă urmărea o reluare a unui film. Poate a
durat doar un moment, deşi Olgăi i s-a părut o eternitate,
înainte ca Hugo să se prăbuşească pe podea, la picioarele ei.
Ea s-a uitat la lama cuţitaşului. Vârful ieşea din ceafa lui
şi sângele ţâşnea în toate direcţiile, ca apa dintr-un hidrant
scăpat de sub control.
— Ajutor, a şoptit Hugo, încercând să ridice o mână.
Olga a îngenuncheat lângă el şi a luat mâna bărbatului pe
care-l iubise odată.
— Nu am cum să te mai aud, dragă, a spus ea, şi, oricum,
n-am reuşit niciodată.
Respiraţia lui a devenit neregulată, cu toate că încă o ţinea
strâns de mână. Ea s-a aplecat pentru a fi sigură că-i aude
ultimele cuvinte.
— Mai ai doar câteva momente de trăit, a şoptit, şi n-aş
vrea să mergi în mormânt fără să afli detaliile ultimului
raport al lui Mitchell.

666
 - JEFFREY ARCHER -

Hugo a făcut un efort să vorbească. Buzele i s-au mişcat,

dar n-a ieşit niciun cuvânt.
— Emma l-a găsit pe Harry, i-a spus Olga, şi ştiu că te vei
bucura să auzi că el este în viaţă şi sănătos. Ochii lui Hugo
n-au părăsit-o în timp ce ea se apleca şi mai aproape de el,
până ce buzele au ajuns chiar la urechea lui. Şi el este în
drum spre Anglia pentru a-şi cere moştenirea de drept.
Abia când mâna lui Hugo a devenit nemişcată, a adăugat:
— Ah, şi am uitat să-ţi spun, am aflat şi cum să mint ca
tine.

***

Bristol Evening Post şi Bristol Evening News au avut titluri

diferite pentru editorialele din următoarea zi.

SIR HUGO BARRINGTON

ÎNJUNGHIAT DE MOARTE

a fost titlul din Post, în timp ce News a preferat varianta:

FEMEIE NECUNOSCUTĂ SE ARUNCĂ ÎN

FAŢA EXPRESULUI DE LONDRA

Doar detectivul inspector Blakemore, şeful CID locale, a

observat legătura dintre cele două titluri.

667
 - JEFFREY ARCHER -

EMMA BARRINGTON
1942

668
 - JEFFREY ARCHER -

38
— Bună dimineaţa, domnule Guinzburg, a spus Sefton
Jelks, ridicându-se de la birou. Este cu adevărat o onoare să-
l întâlneşti pe cel care îi publică pe Dorothy Parker şi
Graham Greene.
Guinzburg s-a înclinat uşor, înainte de a-i strânge mâna
lui Jelks.
— Şi domnişoara Barrington, a spus Jelks, întorcându-se
spre Emma. Cât de mult mă bucur să vă văd iar. Cum nu-l
mai reprezint pe domnul Lloyd, sper că putem fi prieteni.
Emma s-a încruntat şi s-a aşezat fără să-i strângă mâna
lui Jelks.
De îndată ce s-au aşezat toţi trei, Jelks a continuat:
— Poate ar fi bine să încep această întrunire prin a vă
spune că e bine că ne-am strâns toţi trei pentru a discuta
sincer şi deschis şi să vedem dacă este posibil să rezolvăm
problema apărută.
— Problema dumneavoastră, a intervenit Emma.
Domnul Guinzburg şi-a strâns buzele, dar n-a comentat.
— Sunt sigur, a continuat Jelks, îndreptându-şi atenţia
spre Guinzburg, că doriţi să procedăm cum este mai bine
pentru toate persoanele implicate.
— Şi de data aceasta îl vom include şi pe Harry Clifton? a
întrebat Emma.
Guinzburg s-a întors spre ea şi i-a zâmbit dezaprobator.
— Da, domnişoară Barrington, a spus Jelks, toate
înţelegerile la care am putea ajunge îl vor include o siguranţă
şi pe domnul Clifton.
— La fel ca ultima oară, domnule Jelks, atunci când aţi
plecat când avea cel mai mult nevoie de dumneavoastră?
— Emma, a spus Guinzburg, cu reproş.
— Ar trebui să subliniez, domnişoară Barrington, că nu
am făcut altceva decât să respect instrucţiunile clientului
meu. Domnul şi doamna Bradshaw m-au asigurat că cel pe
care-l reprezentam era fiul lor şi n-am avut niciun motiv să
669
 - JEFFREY ARCHER -

nu-i cred. Şi, desigur, l-am ajutat pe Tom să nu fie judecat

pentru…
— După care l-aţi lăsat pe Harry să se lupte singur.
— În apărarea mea, domnişoară Barrington, pot să spun
că, atunci când am aflat că Tom Bradshaw era de fapt Harry
Clifton, el m-a implorat să tac, pentru că nu voia ca
dumneavoastră să aflaţi că trăia.
— Nu asta e versiunea lui Harry, a spus Emma, care a
părut să-şi regrete cuvintele din momentul în care le-a rostit.
Guinzburg n-a încercat să-şi ascundă neplăcerea. Părea
un om care aflase că asul ascuns în mânecă fusese folosit
prea devreme.
— Înţeleg, a spus Jelks. Din această mică izbucnire,
trebuie să presupun că amândoi i-aţi citit prima agendă?
— Fiecare cuvânt, a zis Emma. Deci nu mai pretindeţi că
aţi făcut ceea ce aţi făcut în interesul lui Harry.
— Emma, a spus Guinzburg, ferm, trebuie să înveţi să nu
iei lucrurile ca pe un afront personal şi să încerci să vezi
imaginea de ansamblu.
— Asta e aceea în care un avocat proeminent din New York
ajunge la închisoare pentru falsificarea dovezilor şi
împiedicarea cursului justiţiei? a spus Emma, fără să-şi ia
ochii de la Jelks.
— Îmi cer scuze, domnule Jelks, a spus Guinzburg.
Tânăra mea prietenă se cam lasă dusă de val când este vorba
de…
— Aşa este, a zis Emma, aproape ţipând, pentru că vă pot
spune exact ce ar fi făcut omul acesta – a arătat înspre Jelks
– dacă Harry ar fi fost trimis pe scaunul electric. Ar fi tras
chiar el maneta dacă aşa şi-ar fi putut salva pielea.
— Este o blasfemie, a spus Jelks, sărind de pe scaun.
Pregătisem deja un apel care ar fi explicat clar juriului că
poliţia arestase pe cine nu trebuia.
— Deci aţi ştiut tot timpul că era vorba despre Harry, a
spus Emma, aşezându-se la loc.

670
 - JEFFREY ARCHER -

Jelks a fost împietrit pe moment de izbucnirea Emmei. Ea

a profitat de tăcerea lui.
— Lăsaţi-mă să vă explic ce se va întâmpla, domnule
Jelks. Când Viking va publica prima agendă a lui Harry în
această primăvară, nu numai că reputaţia dumneavoastră va
fi distrusă şi cariera ruinată ci, ca şi Harry, veţi descoperi
direct cum este viaţa la Lavenham.
Jelks s-a întors exasperat spre Guinzburg.
— Mă gândeam că este în interesul nostru reciproc să
ajungem la un acord amiabil înainte ca toată această afacere
să ne scape din mână.
— La ce vă gândiţi, domnule Jelks? a întrebat Guinzburg,
încercând să pară împăciuitor.
— Doar nu aveţi de gând să-l ajutaţi pe acest escroc, nu? a
spus Emma.
Guinzburg a ridicat mâna.
— Cel puţin îl putem asculta.
— La fel cum l-a ascultat el pe Harry?
Jelks s-a întors înspre Guinzburg.
— Dacă veţi fi în stare să nu publicaţi agenda aceea, vă pot
asigura că va merita efortul.
— Nu pot crede că-l luaţi în serios, a spus Emma.
Jelks a continuat să se adreseze lui Guinzburg de parcă
Emma nu era în cameră.
— Desigur, înţeleg că veţi pierde mulţi bani dacă nu veţi
continua.
— Dacă ne luăm după Jurnalul unui deţinut, a spus
Guinzburg, peste o sută de mii de lire.
Probabil că această cifră l-a luat prin surprindere pe Jelks,
pentru că nu i-a mai răspuns.
— Şi mai sunt şi cei douăzeci de mii de dolari plătiţi ca
avans lui Lloyd, a continuat Guinzburg. Aceşti bani vor
trebui să fie trimişi doamnei Clifton.
— Dacă Harry ar fi aici, va fi primul care vă va spune că
nu este interesat de bani, domnule Guinzburg, ci doar ca
acest om să ajungă la închisoare.

671
 - JEFFREY ARCHER -

Guinzburg a părut uimit.

— Compania mea nu şi-a clădit reputaţia pe scandaluri,
Emma, aşa că, înainte de a lua decizia finală dacă să
publicăm sau nu agenda, ar trebui să mă gândesc cum vor
reacţiona autorii mei distinşi la publicarea unei cărţi de acest
gen.
— Cât de multă dreptate aveţi, domnule Guinzburg.
Reputaţia este totul.
— Dumneavoastră de unde ştiţi? a întrebat Emma.
— Dacă tot discutăm de autorii distinşi, a continuat Jelks
puţin pompos, ignorând întreruperea, poate ştiţi că firma
mea are onoarea să-l reprezinte pe F. Scott Fitzgerald. S-a
aplecat în fotoliu. Îmi amintesc atât de bine când Scotty mi-a
spus că, dacă ar vrea să-şi schimbe editura, s-ar duce la
Viking.
— Doar nu aveţi de gând să-l credeţi, nu? a spus Emma.
— Emma, draga mea, sunt vremuri în care este mai
înţelept să priveşti imaginea din viitor.
— Şi la cât timp vă gândiţi? La şase ani?
— Emma, fac doar ce cred că este în interesul tuturor.
— Mie mi se pare că faceţi doar ce este în interesul
dumneavoastră. Pentru că, adevărul e că de îndată ce este
vorba despre bani, nu sunteţi mai bun decât el, a spus ea,
arătând spre Jelks.
Guinzburg a părut rănit de acuzaţia Emmei, dar şi-a
revenit repede. S-a întors spre avocat şi i-a spus:
— La ce vă gândiţi, domnule Jelks?
— Dacă sunteţi de acord să nu publicaţi prima agendă în
nicio formă, aş fi bucuros să vă plătesc o compensaţie
echivalentă cu suma pe care aţi fi câştigat-o cu Jurnalul unui
deţinut şi, mai mult, vă voi plăti cele douăzeci de mii de
dolari pe care i-aţi dat avans domnului Lloyd.
— De ce nu mă sărutaţi pe obraz, domnule Jelks, a spus
Emma, şi atunci va afla şi el cui să-i dea cei treizeci de
arginţi.
— Şi Fitzgerald? a întrebat Guinzburg, ignorând-o.

672
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă voi da drepturile de publicare ale lui F. Scott

Fitzgerald pentru o perioadă de cincizeci de ani în aceleaşi
condiţii acordate editorului actual.
Guinzburg a zâmbit.
— Scrieţi contractul, domnule Jelks, şi îl voi semna
bucuros.
— Şi ce pseudonim veţi folosi când veţi semna contractul?
a întrebat Emma. Iuda?
Guinzburg a dat din umeri.
— Afacerile sunt afaceri, draga mea. Iar tu şi Harry vă veţi
primi partea voastră.
— Mă bucur că spuneţi asta, domnule Guinzburg, a zis
Jelks, pentru că am un cec de zece mii de dolari pe numele
mamei lui Harry Clifton, care se află în posesia mea de ceva
vreme, dar, din cauza începerii războiului, n-am putut să i-l
trimit. Poate, domnişoară Barrington, veţi fi atât de amabilă
încât să i-l daţi doamnei Clifton când vă veţi întoarce în
Anglia. A pus cecul pe masă.
Emma l-a ignorat.
— Nu aţi fi pomenit de cec dacă n-aş fi citit despre el în
prima agendă, când i-aţi dat cuvântul lui Harry că-i veţi
trimite doamnei Clifton zece mii de dolari dacă acceptă să-i ia
locul lui Tom Bradshaw. Emma s-a ridicat, înainte să
continue: Amândoi mă dezgustaţi şi sper să nu vă mai
întâlnesc niciodată.
A ieşit repede din birou, fără să mai spună nimic şi lăsând
cecul pe birou.
— Încăpăţânată mai e, a spus Guinzburg, dar sunt sigur
că, în timp, o voi putea convinge că aţi luat decizia corectă.
— Sunt sigur, Harold, a spus Jelks, că te vei ocupa de
acest incident minor cu toată îndemânarea şi diplomaţia care
au devenit simbolul distinsei tale companii.
— Eşti amabil Sefton, a spus Guinzburg, ridicându-se din
scaun şi luând cecul. Şi mă voi asigura că doamna Clifton îl
va primi, a mai zis el, punându-şi-l în portofel.
— Ştiam că mă pot bizui pe tine, Harold.

673
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că da, Sefton şi de abia aştept să ne reîntâlnim

după semnarea contractului.
— Va fi gata la sfârşitul săptămânii, a spus Jelks în timp
ce au ieşit împreună din cameră şi s-au îndreptat spre
coridor. E surprinzător că n-am mai făcut afaceri până
acum.
— Aşa este, a spus Guinzburg, dar simt că este începutul
unei prietenii lungi şi pline de roade.
— Să sperăm, a spus Jelks când au ajuns la lift. Te voi
contacta de îndată ce contractul este gata, a mai zis el şi a
apăsat pe buton.
— De abia aştept, Sefton, a comentat Guinzburg şi i-a
strâns mâna călduros lui Jelks înainte să intre în lift.
Când liftul a ajuns la parter, Jelks a ieşit din el şi primul
lucru pe care l-a văzut a fost Emma îndreptându-se spre el.
— Ai fost strălucitoare, draga mea, a zis el. Mărturisesc că,
pentru o clipă, m-am întrebat dacă n-ai mers prea departe cu
observaţia despre scaunul electric, dar nu, ai prins exact
natura acestui om, a mai comentat el în timp ce ieşeau din
clădire braţ la braţ.

***

Emma şi-a petrecut aproape toată după-masa stând

singură în camera ei şi recitind prima agendă în care Harry
scrisese despre timpul scurs înainte de a fi trimis la
Lavenham.
Pe măsură ce întorcea fiecare pagină şi îşi dădea seama la
ce se expusese el pentru a o elibera pe ea de orice obligaţii pe
care ar fi putut simţi că le are faţă de el, Emma s-a hotărât
că, dacă-l va mai întâlni vreodată pe aiuritul acesta, nu-l va
mai scăpa din ochi.
Cu binecuvântarea domnului Guinzburg, Emma s-a
implicat în toate aspectele publicării ediţiei revizuite a
Jurnalului unui deţinut, sau prima ediţie, după cum o numea
ea. A asistat la întrunirile redactorilor, a discutat aspectul

674
 - JEFFREY ARCHER -

copertei cu şeful departamentului artistic, a ales fotografia

pentru ultima copertă, a scris prezentarea lui Harry pentru
coperta a doua şi chiar a apărut la o conferinţă de
prezentare.
După şase săptămâni, cutiile cu cărţi au fost duse de la
tipografie pe calea ferată, cu un camion şi cu avionul la toate
depozitele din America.
În ziua publicării, Emma stătea pe trotuar în faţa editurii
Doubleday, aşteptând deschiderea uşilor librăriei. I-a putut
raporta în acea seară mătuşii Phyllis şi vărului Alistair că
vânzarea a fost excelentă. Confirmarea succesului cărţii a
venit în lista bestsellerurilor din New York Times din
duminica următoare când ediţia revizuită a Jurnalului unui
deţinut a apărut printre primele zece cărţi vândute, după
numai o săptămână de la apariţie.
Ziariştii şi editorii din toate colţurile ţării erau disperaţi să
le ia interviuri lui Harry Clifton şi Max Lloyd. Dar Harry nu
putea fi găsit în nicio închisoare din America în timp ce
Lloyd, ca să cităm The Times, nu era disponibil pentru a
comenta. New York Times a fost mai puţin prozaic când a
scris editorialul LLOYD ÎNVINS.
În ziua apariţiei, biroul lui Sefton Jelks a dat o declaraţie
oficială că nu-l mai reprezenta pe Max Lloyd. Cu toate că
Jurnalul unui deţinut a stat pe numărul unu în lista de
bestselleruri din New York Times, Guinzburg a respectat
înţelegerea cu Jelks şi nu a publicat nimic din prima agendă
a lui Harry.
Totuşi, Jelks a semnat un contract prin care dădea editurii
Viking drepturile exclusive de publicare a lucrărilor lui F.
Scott Fitzgerald pentru următorii cincizeci de ani. Jelks a
considerat că şi-a respectat partea sa din înţelegere şi, în
timp, presa se va plictisi de această poveste şi va renunţa. Şi
ar fi avut dreptate dacă revista Times nu ar fi prezentat pe
prima pagină un interviu al recent pensionatului detectiv
Karl Kolowski din Departamentul de poliţie al statului New
York.

675
 - JEFFREY ARCHER -

„Şi vă pot spune” a fost citat Kolowski, „că au publicat

până acum doar părţile plictisitoare. Aşteptaţi doar să citiţi
ce s-a întâmplat cu Harry până ce a ajuns la Lavenham.”
Povestea a ajuns la radio pe la ora şase după-masă, ora
Estică şi domnul Guinzburg a primit doar vreo sută de
telefoane când a ajuns în biroul său în dimineaţa următoare.
Jelks a citit articolul din Times în timp ce mergea pe Wall
Street. Când a ieşit din lift la etajul douăzeci şi doi, şi-a găsit
trei dintre parteneri aşteptându-l în faţa biroului.

676
 - JEFFREY ARCHER -

39
— Ce vrei mai întâi? a întrebat mătuşa Phyllis, ridicând
cele două scrisori. Veştile bune sau pe cele proaste?
— Veştile bune, a spus Emma fără să ezite ungându-şi
încă un toast.
Phyllis a pus o scrisoare pe masă, şi-a ajustat monoclul şi
a început s-o citească pe cealaltă:

Dragă doamnă Stuart,

Am terminat de citit Jurnalul unui deţinut de Harry Clifton.
Am găsit o prezentare excelentă a cărţii azi, în Washington
Post în care, la sfârşit, se întreba ce s-a întâmplat cu domnul
Clifton după ce a părăsit închisoarea Lavenham, acum şapte
luni, terminându-şi doar o treime din sentinţă.
Din motive de securitate naţională, pe care desigur le veţi
înţelege, nu pot să vă ofer prea multe detalii în această
scrisoare.
Dacă domnişoara Barrington, care înţeleg că locuieşte la
dumneavoastră, doreşte mai multe informaţii referitoare la
locotenentul Clifton, este bine-venită să ia legătură cu acest
birou şi voi fi bucuros să aranjez o întâlnire cu ea.
Cum acest lucru nu încalcă Actul de secrete oficiale, pot să
adaug că am apreciat mult jurnalul domnului Clifton. Dacă ar
fi să credem zvonurile din New York Post de astăzi, de abia
aştept să aflu ce i s-a întâmplat înainte de a fi trimis la
Lavenham.
Al dumneavoastră,
John Cleverdon (col.)

Mătuşa Phyllis s-a uitat şi a văzut-o pe Emma sărind în

sus şi în jos ca un fan la un concert al lui Sinatra. Parker i-a
turnat doamnei Stuart o a doua ceaşcă de cafea, de parcă în
spatele lui nu se întâmpla nimic neobişnuit.
Emma s-a oprit brusc.

677
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci care sunt veştile rele? a întrebat ea, aşezându-se la

loc.
Phyllis a luat cealaltă scrisoare.
— Aceasta este de la Rupert Harvey, a zis ea. Un văr de-al
doilea, de departe. Emma şi-a înăbuşit un chicotit. Phyllis s-
a uitat la ea pe deasupra monoclului. Nu-ţi bate joc, copilă, i-
a spus ea. Când eşti un membru al unui clan mare ai nişte
avantaje, după cum vei afla. Şi-a întors atenţia la scrisoare.

Dragă verişoară Phyllis,

Cât mă bucur să aud de tine după atâta vreme. Ai fost
amabilă că mi-ai atras atenţia asupra Jurnalului unui
deţinut de Harry Clifton, care mi-a plăcut foarte mult. Ce
formidabilă tânără doamnă trebuie să fie verişoară Emma.

Phyllis s-a uitat în sus.

— De două ori de departe în cazul tău, a spus ea înainte
de a se întoarce la scrisoare.

Aş fi încântat s-o ajut pe Emma în dilema ei de acum.

Pentru aceasta: ambasada are un avion care va zbura spre
Londra joia viitoare şi ambasadorul a acceptat ca domnişoara
Barrington să-l însoţească pe el şi echipajul său în acest zbor.
Dacă Emma este atât de amabilă încât să vină la biroul
meu joi-dimineaţă, mă voi asigura că toate documentele sunt
completate. Aminteşte-i să-şi aducă paşaportul cu ea. Al tău
cu drag,
Rupert
RS. Verişoara Emma este măcar pe jumătate la fel de
frumoasă pe cât sugerează domnul Clifton în cartea Iul?

Phyllis a strâns scrisoarea şi a pus-o înapoi în plic.

— Deci care sunt veştile rele? a întrebat Emma.
Phyllis şi-a aplecat capul, pentru că nu suporta
manifestările de afecţiune şi a zis încet;

678
 - JEFFREY ARCHER -

— N-ai idee, copilă, ce mult îmi vei lipsi. Eşti fiica pe care
n-am avut-o niciodată.

***

— Am semnat contractul azi-dimineaţă, a spus Guinzburg

ridicând paharul.
— Felicitări, i-a urat Alistair, în timp ce toţi ceilalţi de la
masă îşi ridicau paharele.
— Iertaţi-mă, a spus Phyllis, dacă par să fiu singura de
aici care nu înţelege prea bine. Dacă aţi semnat contractul
care opreşte compania dumneavoastră să publice agenda
mai veche a lui Harry, ce sărbătorim de fapt?
— Sărbătorim faptul că am pus o sută de mii de dolari din
banii lui Sefton Jelks în contul companiei mele în această
dimineaţă, i-a răspuns Guinzburg.
— Iar eu, a zis Emma, am primit un cec pentru douăzeci
de mii de dolari din aceeaşi sursă. Primul avans al lui Lloyd
pentru cartea lui Harry.
— Şi nu uita cecul de zece mii de dolari pentru doamna
Clifton, pe care tu nu l-ai luat, dar l-am recuperat eu, a spus
Guinzburg. Cinstit vorbind, ne-am descurcat bine şi acum,
când contractul este semnat, vor veni şi mai mulţi bani în
următorii cincizeci de ani.
— Posibil, a spus Phyllis, autoritară, dar eu sunt puţin
iritată că i-aţi permis lui Jelks să scape cu faţa curată după
infracţiunea comisă.
— Cred că veţi afla că este încă un condamnat, doamnă
Stuart, a spus Guinzburg, deşi i-am acordat un răgaz de trei
luni până la execuţie.
— Nu prea înţeleg, a spus Phyllis.
— Atunci permiteţi-mi să vă explic, i-a zis Guinzburg.
Vedeţi, contractul pe care l-am semnat azi-dimineaţă n-a fost
cu Jelks, ci cu Pocket Books, o companie care a cumpărat
drepturile de publicare a jurnalelor lui Harry în ediţie
broşată.

679
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi ce este, dacă pot să întreb, o ediţie broşată? a spus

Phyllis.
— Mamă, a intervenit Alistair, ediţiile broşate există de ani
de zile.
— La fel ca cei zece mii de dolari pe care-i avem şi din care
n-am văzut niciunul.
— Mama ta are dreptate, a spus Guinzburg. De fapt, ar
putea explica cu ce a fost prins Jelks, pentru că doamna
Stuart reprezintă o generaţie întreagă care nu s-a familiarizat
cu ediţiile broşate şi nu va citi decât ediţii cartonate.
— Şi cum ţi-ai dat seama că Jelks nu prea înţelege
conceptul de ediţie broşată? a întrebat Phyllis.
— F. Scott Fitzgerald a fost clenciul, a zis Alistair.
— Aş vrea să nu mai foloseşti cuvinte din argou la masă, a
comentat Phyllis.
— Alistair ne-a explicat, a spus Emma, că, dacă Jelks este
gata să ţină o întrunire în biroul lui fără avocat, înseamnă că
nu şi-a anunţat partenerii de existenţa unei agende pe care
nu o avusese şi că, dacă aceasta va fi publicată, va fi şi mai
distrugătoare pentru reputaţia firmei decât Jurnalul unui
deţinut.
— Atunci de ce n-a participat şi Alistair la întrunire, a
spus Phyllis, ca să înregistreze tot ce a spus Jelks? La urma-
urmei, omul ăsta este unul dintre cei mai alunecoşi avocaţi
din New York.
— Tocmai de aceea n-am participat la întrunire, mamă. Nu
voiam nimic înregistrat şi eram sigur că Jelks va fi suficient
de arogant ca să creadă că se înfrunta doar cu o fetişcană
din Anglia şi cu un editor pe care era sigur că-l va putea
mitui, ceea ce înseamnă că-l aveam la deştu’ mic.
— Alistair!
— Totuşi, a continuat Alistair, dezlănţuit acum, chiar
după ce Emma a ieşit în fugă din birou, domnul Guinzburg a
dat o lovitură de maestru. Emma s-a uitat nedumerită, l-a
spus lui Jelks: „De abia aştept să ne mai întâlnim după ce
scrieţi contractul.”

680
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi este exact ce a făcut Jelks, a spus Guinzburg, pentru

că, de îndată ce am citit contractul, mi-am dat seama că era
făcut după modelul celui pentru F. Scott Fitzgerald, un
scriitor care a fost publicat doar în ediţii cartonate. Nimic din
contract nu sugera că n-am putea publica o ediţie broşată.
Deci sub-contractul pe care l-am semnat azi-dimineaţă, va
permite editurii Pocket Books să publice primul jurnal al lui
Harry, fără să încălcăm înţelegerea cu Jelks. Guinzburg l-a
lăsat pe Parker să-i umple iar paharul cu şampanie.
— Deci cât aţi obţinut? a întrebat Emma.
— Există momente, tânără doamnă, când este bine să-ţi
forţezi norocul.
— Cât aţi obţinut? a întrebat Phyllis.
— Două sute de mii de dolari, a recunoscut Guinzburg.
— Vei avea nevoie de fiecare bănuţ, a spus Phyllis, pentru
că, de îndată ce cartea va fi publicată, tu şi Alistair vă veţi
petrece următorii ani în tribunal, apărându-vă de vreo
jumătate de duzină de acuzaţii de calomnie.
— Nu prea cred, a spus Alistair după ce Parker i-a turnat
un coniac. De fapt, mamă, sunt gata să pariez pe cei zece mii
de dolari pe care nu i-ai văzut, că Sefton Jelks îşi petrece
acum ultimele sale luni ca partener senior la firma Jelks,
Myers şi Abernathy.
— De ce eşti aşa de sigur de tine?
— Cred că Jelks nu le-a spus partenerilor de prima agendă
a lui Harry, aşa că, atunci când Pocket Books va publica
primul jurnal, nu va avea de făcut decât să-şi dea demisia.
— Şi dacă n-o face?
— Atunci îl vor da afară, a spus Alistair. O firmă atât de
nemiloasă cu clienţii nu poate fi blândă cu partenerii. Şi nu
uita, există întotdeauna cineva care vrea să ajungă partener
senior… Deci, sunt gara să recunosc, Emma, că eşti mult
mai interesantă decât Amalgamated Wire…
— Împotriva New York Electric au completat ceilalţi la
unison, ridicându-şi paharele spre Emma.

681
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi dacă te vei răzgândi şi vei dori să rămâi la New York,

tânără doamnă, a spus Guinzburg, vei avea întotdeauna o
slujbă la Viking.
— Mulţumesc, domnule Guinzburg, a spus Emma. Dar
singurul motiv pentru care am venit în America a fost să-l
găsesc pe Harry, iar acum am aflat că el este în Europa, în
timp ce eu sunt blocată în New York. Aşa că, de îndată ce mă
voi întâlni cu domnul colonel Cleverdon, voi pleca spre casă
ca să fiu împreună cu fiul nostru.
— Harry Clifton este un om deosebit de norocos să te aibă
de partea lui, a spus Alistair, cu regret.
— Dacă ne vei întâlni pe amândoi, Alistair, îţi vei da seama
că eu sunt cea norocoasă.

682
 - JEFFREY ARCHER -

40
Emma s-a trezit târziu în dimineaţa următoare şi i-a spus
lui Phyllis la micul dejun despre cât de bucuroasă va fi când
se va reîntâlni cu Sebastian şi restul familiei. Phyllis a
încuviinţat dar nu i-a spus mai nimic.
Parker a strâns bagajele Emmei din camera ei, le-a dus la
lift şi le-a lăsat în hol. Mai adunase două valize de când
venise în New York. Oare lumea se întorcea acasă cu mai
puţine lucruri decât la venire? s-a întrebat ea.
— Eu nu cobor, a spus Phyllis, după mai multe încercări
de a-şi lua rămas-bun. Voi reuşi doar să mă fac de râs. Este
mai bine să mă ţii minte ca pe o babă căreia nu-i place să fie
deranjată de la partidele de bridge. Când ne vei vizita data
viitoare, draga mea, să-i aduci pe Harry şi pe Sebastian cu
tine. Aş vrea să întâlnesc bărbatul care ţi-a câştigat inima.
Un taxi a claxonat în stradă.
— E timpul să pleci, a spus Phyllis. Pleacă repede.
Emma a îmbrăţişat-o pentru ultima oară şi nu s-a mai
uitat înapoi.
Când a coborât din lift, Parker stătea lângă uşa din faţă
aşteptând-o, cu bagajele puse deja în portbagajul taxiului.
Când a văzut-o, s-a dus pe trotuar şi i-a deschis portiera din
spate a taxiului.
— La revedere, Parker, a spus Emma, şi mulţumesc
pentru toate.
— A fost plăcerea mea, coniţă, a răspuns el. Chiar când ea
era pe punctul de a se urca în taxi, el a mai spus: dacă nu
este deplasat, coniţă, mă întreb dacă aş putea face o
observaţie: Mi-a plăcut atât de mult jurnalul domnului
Clifton, a spus el, încât sper că nu va mai dura mult până ce
vă veţi întoarce la New York împreună cu soţul
dumneavoastră.

***

683
 - JEFFREY ARCHER -

N-a durat mult până ce trenul a depăşit oraşul New York,

care deja nici nu se mai vedea, în timp ce se îndreptau spre
capitală. Emma şi-a dat seama că nu ar putea citi sau dormi
mai mult decât câteva minute la rând. Mătuşa Phyllis,
domnul Guinzburg, vărul Alistair, domnul Jelks, Kolowski şi
Parker apăreau şi dispăreau pe rând din mintea ei.
S-a gândit la ce urma să facă atunci când va ajunge în
Washington. Mai întâi, trebuia să se ducă la Ambasada
Britanică şi să semneze nişte acte ca să-l poată însoţi pe
ambasador în drumul spre Londra, aşa cum aranjase Rupert
Harvey, vărul îndepărtat de-al doilea. „Nu-ţi bate joc, copilă”,
o putea auzi spunând pe mătuşa ei, apoi adormea. L-a visat
şi pe Harry, de data aceasta în uniformă, zâmbind, râzând,
după care s-a trezit brusc, aşteptându-se ca el să fie cu ea,
în vagon.
Când trenul a ajuns în Union Station, după cinci ore,
Emma a avut probleme cu descărcatul bagajelor din tren pe
peron până ce un hamal, un fost soldat cu un singur braţ, a
venit s-o ajute. I-a găsit şi un taxi, i-a mulţumit pentru
bacşiş şi a salutat-o cu braţul stâng. Alt om al cărui destin
fusese decis de un război pe care nu ei îl pornise.
— Ambasada Britanică, a spus Emma şi s-a urcat în taxi.
A fost lăsată pe Massachusetts Avenue, lângă nişte porţi
din fier forjat pe care era pus steagul britanic.
— Pe cine vreţi să vedeţi, coniţă? Accent englezesc, cuvinte
americane.
— Pe domnul Rupert Harvey, a spus ea.
— Comandantul Harvey, desigur, a spus caporalul,
luându-i bagajele şi conducând-o pe Emma într-un birou din
spatele clădirii.
Emma a intrat într-o cameră spaţioasă în care membrii
personalului, majoritatea în uniforme, se grăbeau în toate
direcţiile. Nimeni nu mergea normal. Din ceată a apărut un
om care a întâmpinat-o cu un zâmbet larg.
— Sunt Rupert Harvey, a zis el. Îmi pare rău de haosul
acesta organizat, dar aşa se întâmplă de fiecare dată când un

684
 - JEFFREY ARCHER -

ambasador se întoarce în Anglia. De data aceasta e şi mai

rău pentru că, în ultima săptămână, am avut şi un ministru
de cabinet în vizită. Toate hârtiile sunt gata, a mai spus el,
revenind la birou. Vreau doar să văd paşaportul.
După ce l-a frunzărit, i-a cerut să semneze aici, aici şi aici.
— Un autobuz va pleca din faţa ambasadei către aeroport
la şase după-masă. Vă rog să ajungeţi în avion înainte de
sosirea ambasadorului.
— Voi ajunge la timp, a spus Emma. Aş putea să-mi las
bagajele aici cât mă plimb?
— Nicio problemă, a spus Rupert. Voi cere cuiva să vi le
pună în autobuz.
— Mulţumesc, i-a zis Emma.
Era gata să plece când el a adăugat:
— Apropo, mi-a plăcut cartea. Şi, doar ca avertisment,
ministrul speră să discute în particular cu dumneavoastră în
avion. Cred că a fost editor înainte să se apuce de politică.
— Cum îl cheamă? a întrebat Emma.
— Harold MacMilian.
Emma şi-a amintit câteva dintre sfaturile domnului
Guinzburg. „Toţi vor dori cartea aceasta,” îi spusese el. „Nu
există niciun editor care nu-şi va deschide uşile în faţa ta,
aşa că nu te lăsa flatată uşor. Încearcă să discuţi cu Billy
Collins şi Allen Lane de la Penguin.” Nu spusese nimic
despre Harold MacMillan.
— Atunci ne vedem la autobuz la ora şase, a spus vărul ei
de-al doilea, de două ori mai îndepărtat, înainte să dispară
înapoi în înghesuială.
Emma a ieşit din ambasadă, s-a plimbat pe Massachusetts
Avenue şi s-a uitat la ceas. Avea cam două ore de pierdut
înainte de întâlnirea cu domnul colonel Cleverdon. A chemat
un taxi.
— Unde doriţi, domnişoară?
— Aş vrea să văd ce are oraşul de oferit, a spus ea.
— Cât timp aveţi, doi ani?

685
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, a răspuns Emma, doar două ore. Aşa că să

mergem.
Taxiul s-a îndepărtat de refugiu. Prima oprire: Casa Albă -
15 minute. Apoi Capitoliul: 20 de minute. Înconjurarea
Memorialelor Washington, Jefferson şi Lincoln – 25 de
minute. O scurtă plimbare prin National Gallery – alte 25 de
minute. Ajungerea la Smithsonian – dar mai avea 30 de
minute până la întâlnire, aşa că n-a trecut de primul etaj.
Când s-a urcat înapoi în taxi, şoferul a întrebat-o:
— Încotro, domnişoară?
Emma s-a uitat la adresa de pe scrisoarea colonelului
Cleverdon:
— Adams Street, numărul 3022, a răspuns ea, şi cu asta
am terminat.
Când taxiul s-a oprit lângă o clădire mare, din marmură
albă care ocupa un întreg cvartal, Emma i-a dat şoferului
ultima ei bancnotă de cinci dolari. Urma să se întoarcă la
ambasadă după întâlnire.
— A meritat fiecare cent, a spus ea.
El şi-a atins marginea chipiului.
— Credeam că numai americanii fac aşa ceva, a spus el,
rânjind.
Emma a urcat scările, a trecut de cei doi paznici care se
uitau prin ea şi a intrat în clădire. A observat că aproape toţi
erau îmbrăcaţi în diverse nuanţe de kaki, deşi unii dintre ei
aveau şi medalii de război. O tânără de la recepţie a
îndreptat-o spre camera 9197. Emma s-a alăturat unui grup
de uniforme kaki care se îndreptau spre ascensoare şi, când
a ajuns la etajul nouă, a găsit-o pe secretara colonelului
Cleverdon aşteptând-o.
— Mi-e teamă că domnul colonel Cleverdon este la o
întrunire, dar va veni în câteva minute, a spus ea, în timp ce
mergeau pe coridor.
Emma a fost invitată în biroul colonelului. După ce s-a
aşezat, s-a uitat la un dosar gros, aflat în mijlocul biroului.
Ca şi în cazul scrisorii aflate pe căminul lui Maisie şi a

686
 - JEFFREY ARCHER -

agendei de pe masa lui Jelks, s-a întrebat cât va mai dura

până ce va afla ce conţine.
Răspunsul a fost douăzeci de minute. Când s-a deschis în
cele din urmă uşa, un bărbat înalt, atletic, cam de aceeaşi
vârstă cu tatăl ei a intrat în birou, cu un trabuc clătinându-i-
se în sus şi în jos în gură.
— Îmi pare rău că v-am lăsat să aşteptaţi, a spus el,
dându-i mâna, dar nu mai sunt suficient de multe ore pe zi.
S-a aşezat la birou şi i-a zâmbit. Sunt John Cleverdon şi v-aş
fi recunoscut oriunde. Emma a părut surprinsă până ce el i-
a explicat. Sunteţi exact cum vă descrie Harry în cartea lui.
Aţi dori nişte cafea?
— Nu, mulţumesc, a spus Emma, încercând să nu pară
nerăbdătoare pe când se uita la dosarul de pe biroul
colonelului.
— Nu e nevoie să-l deschid, a zis el, lovind uşor dosarul.
Majoritatea l-am scris eu, deci pot să vă spun ce a făcut
Harry după ce a plecat de la Lavenham. Şi acum, mulţumită
jurnalelor sale, ştim că n-ar fi trebuit să ajungă acolo în
niciun caz. De abia aştept să citesc primul jurnal şi să aflu
ce a păţit înainte de a fi trimis la Lavenham.
— Iar eu de abia aştept să aflaţi ce i s-a întâmplat înainte
de a fi trimis la Lavenham, a spus Emma, încercând să nu
pară nerăbdătoare.
— Atunci să vedem, a spus colonelul. Harry s-a oferit
voluntar să se alăture unei unităţi de servicii speciale pe care
am onoarea să o comand în schimbul comutării sentinţei
sale. Cum şi-a început viaţa militară în Statele Unite ca
soldat, a fost trimis pe front, unde serveşte acum ca
locotenent. Este în spatele liniilor inamice de mai multe luni,
a continuat el. Luptă în grupurile de rezistenţă din ţările
ocupate şi le ajută la pregătirea debarcării noastre în Europa.
Emmei nu i-a plăcut cum sună.
— Ce înseamnă în spatele liniilor inamice?
— Nu vă pot spune exact, pentru că nu e uşor să-l
urmărim întotdeauna când este în misiune. Întrerupe adesea

687
 - JEFFREY ARCHER -

comunicaţiile cu lumea din afară zile la rând. Dar pot să vă

spun că el şi şoferul lui, caporalul Pat Quinn, alt deţinut de
la Lavenham, s-au dovedit a fi doi dintre cei mai eficienţi
agenţi din grupul meu. Sunt ca doi elevi cărora li s-a oferit o
trusă uriaşă de chimie şi li s-a spus că pot merge s-o
folosească pe reţeaua de comunicaţii a inamicului. Îşi petrec
majoritatea timpului aruncând în aer poduri, demontând căi
ferate şi dărâmând stâlpii de electricitate. Specialitatea lui
Harry este întreruperea deplasărilor trupelor germane şi, în
una sau două ocazii, nemţii aproape l-au prins. Dar până
acum a reuşit să fie cu un pas sau doi înaintea lor. De fapt,
s-a dovedit a fi aşa un spin în carnea lor încât au pus pe
capul lui o recompensă, care pare să crească în fiecare lună.
Ultima oară când am verificat era treizeci de mii de franci.
Colonelul a observat că Emma era albă ca un cearşaf.
— Îmi pare rău, a zis el. Nu voiam să vă sperii, dar uneori
uit, când sunt la birou, câte pericole înfruntă băieţii mei în
fiecare zi.
— Când va fi eliberat Harry? a întrebat Emma încet.
— Mi-e teamă că trebuie să-şi execute toată sentinţa, a
spus colonelul.
— Dar acum, când ştiţi că este nevinovat, nu puteţi cel
puţin să-l trimiteţi înapoi în Anglia?
— Nu cred că va fi mare diferenţă, domnişoară Barrington,
pentru că, dacă-l ştiu bine pe Harry, în momentul în care va
ajunge în ţara lui, va schimba doar o uniformă cu alta.
— Ba nu, dacă am şi eu o vorbă de spus.
Colonelul a zâmbit.
— Voi vedea ce pot face ca să-l ajut, a promis el,
ridicându-se de la birou. I-a deschis uşa şi a salutat-o.
Călătorie plăcută în Anglia, domnişoară Barrington. Sper că
nu va mai dura mult până ce amândoi vă veţi afla în acelaşi
loc, în acelaşi timp.

688
- JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON
1945

689
 - JEFFREY ARCHER -

41
— Vă voi anunţa, domnule, de îndată ce-i voi localiza, a
spus Harry, înainte de a închide telefonul de campanie.
— Pe cine să localizaţi? a întrebat Quinn.
— Armata lui Kertel. Colonelul Benson pare să creadă că
se află într-o vale de cealaltă parte a culmii, zise el, arătând
spre vârful dealului.
— Putem afla doar într-un singur fel, a spus Quinn,
introducând zgomotos Jeepul în prima viteză.
— Ia-o încet, i-a spus Harry, dacă hunii sunt pe aici nu e
nevoie să-i alertăm.
Quinn a rămas în prima viteză în timp ce se târau încet în
susul dealului.
— E destul de departe, a spus Harry când erau la mai
puţin de cincizeci de metri de marginea dealului.
Quinn a tras frâna de mână şi a oprit motorul în timp ce
au sărit din maşină şi au alergat în sus pe pantă. Când mai
aveau câţiva metri până la vârf, s-au întins pe burtă, apoi, ca
doi crabi care se întorceau în mare, s-au târât până ce au
ajuns chiar sub culme.
Harry s-a uitat peste vârf şi a respirat adânc. Nu avea
nevoie de un binoclu ca să vadă cu ce se înfruntau.
Legendara divizie a nouăsprezecea de blindate a mareşalului
Kertel se pregătea de luptă în valea de dedesubt. Tancurile
erau aliniate cât vedeai cu ochii şi trupele de infanterie ar fi
putut umple un stadion de fotbal. Harry s-a gândit că a doua
divizie din Texas Rangers va fi depăşită numeric cu cel puţin
trei la unu.
— Dacă scăpăm naibii de aici, a şoptit Quinn, am putea
avea suficient timp ca să-l împiedicăm pe Custer să se
îndrepte spre distrugere.
— Nu aşa de repede, a zis Harry. Am putea întoarce
situaţia în avantajul nostru.
— Nu credeţi că ne-am irosit deja cele nouă vieţi în ultimul
an?
690
 - JEFFREY ARCHER -

— Până acum am numărat opt, a spus Harry. Deci cred că

mai putem să riscăm una.
A început să se târască înapoi, în josul dealului, înainte ca
Quinn să îşi exprime părerea.
— Ai o batistă? a întrebat Harry când Quinn s-a urcat la
volan.
— Da, domnule, a zis el, scoţând una din buzunar şi
dându-i-o lui Harry, care a legat cu ea antena radio a
maşinii.
— Doar nu vă gândiţi…
— …la predare? Ba da, e singura noastră şansă, a spus
Harry. Aşa că mergi încet spre culme, caporal, şi apoi
coboară în vale.
Harry îi spunea lui Pat „caporal” doar când nu voia să
prelungească o discuţie.
— În valea morţii, a sugerat Quinn.
— Nu e o comparaţie corectă, a spus Harry. În Brigada
Uşoară erau şase sute şi noi suntem doar doi. Aşa că mi se
pare că suntem mai curând ca Horaţiu decât ca lordul
Cardigan.
— Mie mi se pare că suntem mai curând nişte ţinte sigure.
— Asta din cauză că eşti irlandez, a spus Harry, în timp ce
treceau de culme şi începeau să coboare de partea cealaltă.
Nu depăşi viteza limită, a mai spus el, încercând să
glumească.
Se aştepta ca apariţia lor să fie întâmpinată de o rafală de
gloanţe, dar era clar că germanii erau mai degrabă curioşi.
— Orice ai face, Pat, a spus Harry hotărât, nu deschide
gura. Şi încearcă să dai impresia că totul a fost pregătit
dinainte.
Dacă Pat Quinn avea vreo părere, nu şi-a exprimat-o, ceea
ce nu-i stătea în fire. Caporalul conducea încet şi nu a atins
frâna până ce nu au ajuns în faţa tancurilor.
Oamenii lui Kertel se uitau neîncrezători la ocupanţii
Jeepului, dar nimeni nu s-a mişcat până ce un maior n-a
avansat printre rândurile lor, îndreptându-se spre intruşi.

691
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a sărit din Jeep şi a salutat, sperând că germanul se

va comporta civilizat.
— Ce vă închipuiţi că faceţi, pentru numele Domnului? a
întrebat maiorul.
Harry şi-a imaginat că a prins şpilul. A rămas calm.
— Am un mesaj pentru mareşalul Kertel de la generalul
Eisenhower, comandant suprem al Forţelor Aliate din
Europa.
Harry ştia că, atunci când maiorul va auzi numele lui
Eisenhower, nu va risca să discute la un nivel mai înalt.
Fără să mai spună nimic, maiorul s-a urcat în Jeep, l-a
bătut pe Quinn pe umăr cu bastonul şi a arătat înspre un
cort mare, camuflat, aflat în marginea trupelor adunate.
Când au ajuns la cort, maiorul s-a dat jos.
— Aşteptaţi aici, le-a ordonat el, înainte să intre în cort.
Quinn şi Harry au rămas acolo, înconjuraţi de mii de ochi
neliniştiţi.
— Dacă privirile ar putea ucide… a şoptit Quinn.
Harry l-a ignorat.
După câteva minute, maiorul s-a întors.
— Ce va fi, domnule, a bombănit Quinn, brigada de
execuţie sau ne va invita la o sticlă de şnaps?
— Mareşalul este de acord să vă vadă, a spus maiorul, fără
să încerce să-şi ascundă surpriza.
— Mulţumesc, domnule, a spus Harry, dându-se jos din
Jeep şi urmându-l în cort.
Mareşalul Kertel s-a ridicat de la o masă lungă, acoperită
cu o hartă pe care Harry a recunoscut-o imediat, doar că
aceasta avea modele de tancuri şi soldaţi îndreptându-se
spre el. Era înconjurat de o duzină de ofiţeri de infanterie,
niciunul sub gradul de colonel.
Harry a luat poziţia de drepţi şi a salutat.
— Numele şi gradul? a întrebat mareşalul după ce a
răspuns salutului lui Harry.
— Clifton, domnule, locotenent Clifton. Sunt adjunctul
generalului Eisenhower.

692
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a zărit o biblie pe o măsuţă pliantă lângă patul

mareşalului. Un steag german acoperea canavaua pe o parte
a cortului. Ceva lipsea.
— Şi de ce mi-ar trimite generalul Eisenhower adjunctul?
Harry l-a privit cu atenţie înainte de a răspunde. Spre
deosebire de Göebbel sau Göering, faţa plină de cicatrice din
bătălii dovedea că acesta fusese pe front de multe ori.
Singura medalie pe care o purta era Crucea de Fier cu frunze
de stejar, despre care Harry ştia că o câştigase ca locotenent
în bătălia de la Marne, în 1918.
— Generalul Eisenhower doreşte să ştiţi că, de cealaltă
parte a râului Clemenceau, are trei batalioane de treizeci de
mii de oameni şi douăzeci şi două de mii de tancuri. În
partea dreaptă a celei de-a doua divizii de Texas Rangers, în
centru, al treilea batalion de Berete verzi şi în stânga, un
batalion din Infanteria uşoară australiană.
Mareşalul ar fi fost un excelent jucător de pocher, pentru
că pe faţa lui nu s-a citit nimic. Ar fi trebuit să ştie că cifrele
erau corecte, presupunând că cele trei regimente chiar se
aflau la locurile lor.
— Atunci se va dovedi a fi o bătălie interesantă, domnule
locotenent. Dar dacă aţi încercat să mă speriaţi, nu aţi
reuşit.
— Nu aceasta este misiunea mea, domnule, a spus Harry,
uitându-se la hartă, pentru că bănuiesc că nu v-am spus
nimic nou, inclusiv faptul că Aliaţii au preluat de curând
controlul aeroportului Wilhelmsberg. Fapt confirmat de un
steguleţ american înfipt pe hartă. Ceea ce s-ar putea să nu
ştiţi, domnule, este că pe piste se află o escadrilă de
bombardiere Lancaster, aşteptând un ordin de la generalul
Eisenhower să vă distrugă tancurile, în timp ce batalioanele
vor avansa în formaţie de luptă.
Harry ştia de fapt că pe aeroport se aflau doar două nave
de recunoaştere abandonate acolo pentru că nu mai aveau
combustibil.

693
 - JEFFREY ARCHER -

— Treceţi la subiect, domnule locotenent, a spus Kertel.

De ce v-a trimis generalul Eisenhower să mă vedeţi?
— Voi încerca să-mi amintesc cuvintele exacte ale
generalului, domnule. Harry a încercat să pară ca şi cum ar
fi recitat un mesaj. „Nu poate exista nicio îndoială asupra
faptului că acest război groaznic se apropie de sfârşit şi doar
un om plin de iluzii, cu o experienţă limitată în ceea ce
priveşte războiul ar mai putea crede într-o victorie.”
Aluzia la Hitler nu le-a scăpat ofiţerilor care-l înconjurau
pe mareşal. Atunci Harry şi-a dat seama ce lipsea. Nu era
niciun steag nazist sau vreun portret al Führerului în cortul
mareşalului.
— Generalul Eisenhower vă respectă foarte mult pe
dumneavoastră şi divizia a nouăsprezecea, a continuat
Harry. Nu se îndoieşte că oamenii dumneavoastră îşi vor da
vieţile ca să vă apere, oricare ar fi şansele. Dar, în numele
Domnului, întrebă el, pentru ce? Această luptă se va sfârşi
cu decimarea trupelor dumneavoastră, iar noi vom pierde,
fără îndoială, foarte mulţi oameni. Toţi ştiu că sfârşitul
războiului e la câteva săptămâni depărtare, deci ce s-ar
putea câştiga din acest măcel inutil? Generalul Eisenhower a
citit cartea dumneavoastră, Soldatul profesionist, când era la
West Point, domnule, şi o propoziţie i-a rămas întipărită
pentru totdeauna în memorie în întreaga sa carieră militară.
Harry citise memoriile lui Kertel cu două săptămâni
înainte, când îşi dăduse seama cu cine se va înfrunta, aşa că
a fost în stare să-i recite aproape cuvânt cu cuvânt.
— „Trimiterea tinerilor la o moarte inutilă nu este un act
de conducere, ci o deşertăciune zadarnică, nedemnă de un
soldat profesionist.”. Această idee, domnule, o aveţi în comun
cu generalul Eisenhower şi, pentru aceasta, el vă garantează
că, dacă vă predaţi, oamenii dumneavoastră vor fi trataţi cu
demnitate şi respect conform Tratatului de la Geneva.
Harry se aştepta ca răspunsul mareşalului să fie; „Bună
încercare, tinere, dar spune-i cui comandă micuţa brigadă de

694
 - JEFFREY ARCHER -

cealaltă parte a dealului că am de gând să-i şterg de pe faţa

pământului.” Dar ceea ce a spus de fapt Kertel a fost:
— Voi discuta propunerea generalului cu ofiţerii mei. Vă
rog să fiţi amabil şi să aşteptaţi afară.
— Desigur, domnule.
Harry a salutat, a ieşit din cort şi s-a întors la Jeep. Quinn
n-a zis nimic când s-a urcat alături de el.
Era clar că ofiţerii lui Kertel nu împărtăşeau aceeaşi
opinie, pentru că din cort se auzeau voci ridicate. Harry îşi
putea imagina cuvintele, onoare, bun-simţ, datorie, realism,
umilinţă şi sacrificiu împroşcate prin tot cortul. Dar cel de
care se temea cel mai mult era „blufează”.
A durat aproape o oră până ce maiorul l-a chemat pe
Harry înapoi în cort. Kertel stătea mai departe de consilierii
lui, cu o figură îngrijorată. Luase o decizie şi, chiar dacă unii
dintre ofiţerii lui nu erau de acord, de îndată ce va da
ordinul, îl vor asculta. Nu era nevoie să-i spună lui Harry
care era acea decizie.
— Am permisiunea dumneavoastră, domnule, să-l
contactez pe generalul Eisenhower şi să-i comunic decizia
dumneavoastră?
Mareşalul a încuviinţat şi ofiţerii lui au părăsit repede
cortul să aibă grijă să-i fie îndeplinite ordinele.
Harry s-a întors la Jeep însoţit de maior şi i-a urmărit pe
cei 23.000 de oameni depunând armele, coborând din
tancuri şi aliniindu-se în rânduri de câte trei, pregătindu-se
să se predea. Singura lui teamă era că, păcălindu-l pe
mareşal, să nu reuşească acelaşi truc şi cu comandantul
său. Şi-a luat telefonul de campanie şi a aşteptat doar câteva
minute până ce colonelul Benson i-a răspuns la telefon.
Harry spera că maiorul nu observase picătura de transpiraţie
care-i curgea pe vârful nasului.
— Ai descoperit cu câţi oameni ne înfruntăm, Clifton? au
fost primele cuvinte ale colonelului.
— Puteţi să-mi daţi legătura cu generalul Eisenhower,
domnule colonel? Sunt locotenentul Clifton, adjunctul său.

695
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai înnebunit, Clifton?
— Da, domnule, aştept cât timp îl căutaţi.
Inima lui n-ar fi bătut mai repede nici dacă ar fi alergat o
sută de metri şi a început să se întrebe cât va mai dura până
ce colonelul îşi va da seama ce avea de gând. A dat din cap
spre maior, dar acesta nu i-a răspuns. Oare stătea acolo
aşteptând să găsească o fisură în armura lui? În timp ce
aştepta, Harry urmărea sute de luptători, unii perplecşi, alţii
relaxaţi, alăturându-se celor care abandonaseră deja
tancurile şi-şi depuneau armele.
— Aici generalul Eisenhower. Tu eşti, Clifton? a spus
colonelul Benson, întorcându-se pe linie.
— Da, domnule. Sunt împreună cu mareşalul Kertel care a
acceptat propunerea dumneavoastră ca cea de-a
nouăsprezecea divizie să depună armele şi să se predea
conform termenilor Tratatului de la Geneva pentru a evita,
dacă-mi amintesc cuvintele dumneavoastră corect, un măcel
inutil. Dacă trimiteţi unul dintre cele cinci batalioane, ar
putea să conducă operaţiunea în mod ordonat. Anticipez să
venim peste culmea Clemenceau, împreună cu divizia a
nouăsprezecea – s-a uitat la ceas – la aproximativ ora 17:00.
— Vă vom aştepta, domnule locotenent.
— Mulţumesc, domnule.
După cincizeci de minute, Harry traversa culmea
Clemenceau pentru a doua oară în acea zi, cu batalionul
german însoţindu-l de parcă era Pied Piper, peste deal şi în
braţele celor de la Texas Rangers. În timp ce cei 700 de
oameni şi cele 214 tancuri înconjurau divizia a
nouăsprezecea, Kertel şi-a dat seama că fusese păcălit de un
englez şi un irlandez ale căror arme erau o batistă şi un
Jeep.
Mareşalul şi-a scos un pistol din tunică şi Harry a crezut
un moment că voia să-l împuşte. Kertel a luat poziţie de
drepţi, a salutat, şi-a pus pistolul la tâmplă şi a tras.
Harry n-a simţit nicio mulţumire la moartea lui.

696
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce germanii au fost înconjuraţi, colonelul

Benson l-a invitat pe Harry să conducă triumfător divizia a
nouăsprezecea dezarmată în tabără. În timp ce conduceau
coloana, chiar şi Pat Quinn zâmbea.
Erau cam la o milă depărtare când Jeepul a călcat o mină
de teren germană. Harry a auzit o explozie puternică şi şi-a
amintit cuvintele profetice ale lui Pat: Nu credeţi că ne-am
irosit deja cele nouă vieţi în ultimul an? În timp ce Jeepul se
rostogolea în aer înainte de a izbucni în flăcări.
Şi apoi, nimic.

697
 - JEFFREY ARCHER -

42
Ştii când eşti mort?
Se întâmplă într-o clipă şi apoi nu mai exişti?
Harry era sigur doar că imaginile care i-au apărut în faţă
erau ca actorii dintr-o piesă de Shakespeare, intrând şi
ieşind din scenă. Dar nu era sigur dacă era o comedie, o
tragedie sau o poveste.
Personajul central însă nu se schimba niciodată şi era
jucat de o femeie cu un talent deosebit, în timp ce restul
păreau să apară şi să dispară de pe scenă la comanda ei. Pe
urmă, ochii lui s-au deschis şi Emma stătea lângă el.
Când Harry a zâmbit, faţa ei s-a luminat. S-a aplecat şi l-a
sărutat uşor pe buze.
— Bine ai venit acasă, a spus ea.
În acel moment, el şi-a dat seama nu numai cât de mult o
iubea, ci şi că nimic nu-i va putea despărţi vreodată. A luat-o
uşor de mână.
— Va trebui să mă ajuţi, a început el. Unde sunt? Şi de cât
timp sunt aici?
— Eşti la Bristol General, de peste o lună. Ai fost pe
muchie de cuţit o vreme, dar eu nu aveam de gând să te
pierd şi a doua oară.
Harry i-a strâns mâna şi a zâmbit. Se simţea extenuat şi a
alunecat înapoi într-un somn adânc.

***

Când s-a trezit iar, era întuneric şi şi-a dat seama că era
singur. A încercat să-şi închipuie ce se întâmplase cu toate
acele personaje în ultimii cinci ani pentru că, la fel ca în A
douăsprezecea noapte, fuseseră siguri că el murise pe mare.
Oare mama lui citise scrisoarea de la el? Se folosise Giles
de daltonismul lui ca să scape de înrolare? Se întorsese Hugo
în Bristol după ce se convinsese că Harry nu mai era o
ameninţare? Mai trăiau sir Walter Barrington şi sir Harvey?
698
 - JEFFREY ARCHER -

Dar un gând se întorcea iar şi iar. Aşteptase Emma

momentul acesta ca să-i spună că apăruse altcineva în viaţa
ei?
Brusc, uşa de la cameră s-a deschis şi un băieţel a intrat
strigând:
— Tati, tati, tati! înainte să sară pe patul lui şi să-l
îmbrăţişeze.
Emma a apărut după câteva clipe şi i-a urmărit pe cei doi
bărbaţi din viaţa ei reuniţi pentru prima oară.
Harry şi-a amintit o fotografie a lui de când era băieţel şi
pe care mama lui o ţinea pe căminul din Still House Lane.
Nu avea nevoie să i se spună că acesta era fiul lui şi a simţit
o emoţie pe care n-o mai simţise până atunci. A studiat
băiatul mai atent în timp ce acesta sărea în sus şi în jos pe
pat – părul lui blond, ochii albaştri şi bărbia pătrăţoasă,
exact ca tatăl lui Harry.
— Oh, Doamne! a exclamat Harry şi a adormit profund.

***

Când s-a trezit din nou, Emma stătea pe pat, lângă el. El a
zâmbit şi a luat-o de mână.
— Acum că mi-am văzut fiul, mai ai alte surprize? A
întrebat-o.
Emma a ezitat înainte să spună zâmbind timid:
— Nu ştiu cu ce să încep.
— Cu începutul, dacă se poate, a spus Harry, ca la orice
poveste bună. Dar aminteşte-ţi că ultima oară când te-am
văzut a fost în ziua nunţii noastre.
Emma a început cu drumul ei în Scoţia şi cu naşterea
fiului lor, Sebastian. Tocmai a apăsat pe soneria
apartamentului lui Kristin în New York, când Harry a
adormit.

***

699
 - JEFFREY ARCHER -

Când s-a trezit iar, ea era tot lângă el.

Lui Harry i-au plăcut mătuşa Phyllis şi vărul Alistair şi, cu
toate că în momentul acela nu şi-l putea aminti pe
locotenentul Kolowski, nu putuse să-l uite pe Sefton Jelks.
Emma a ajuns la sfârşitul povestirii în care ea se afla în
avionul care traversa Oceanul Atlantic, aducând-o înapoi în
Anglia, aşezată lângă domnul Harold MacMillan.
Emma i-a arătat lui Harry un exemplar din Jurnalul unui
condamnat. Tot ce a putut Harry să spună a fost:
— Trebuie să încerc să aflu ce s-a întâmplat cu Pat Quinn.
Emma îşi găsea greu cuvintele.
— A fost omorât de mină? a întrebat Harry, liniştit.
Emma şi-a aplecat capul. Harry nu a mai vorbit în noaptea
aceea.

***

Fiecare zi aducea alte surprize pentru că, inevitabil, viaţa

fiecăruia se schimbase în cei cinci ani de când nu-i văzuse
Harry.
Când a venit mama lui în vizită în ziua următoare, era
singură. El a fost foarte mândru să afle că ştia foarte bine să
scrie şi să citească acum şi era director-adjunct al hotelului,
dar s-a întristat când ea i-a spus că nu deschisese scrisoarea
pe care i-o dăduse dr. Wallace înainte ca aceasta să dispară.
— Credeam că era de la Tom Bradshaw, i-a explicat ea.
Harry a schimbat subiectul.
— Văd că porţi un inel de logodnă şi o verighetă.
Mama lui s-a înroşit.
— Da, am vrut să te văd singură înainte să te întâlneşti cu
tatăl tău vitreg.
— Tatăl meu vitreg? a întrebat Harry. Îl cunosc?
— Oh, da, a zis ea, şi i-ar fi spus cu cine se măritase dacă
el n-ar fi adormit.

***

700
 - JEFFREY ARCHER -

Următoarea dată, Harry s-a trezit în mijlocul nopţii. A

aprins veioza şi a început să citească Jurnalul unui
condamnat. A zâmbit de câteva ori înainte să ajungă la
ultima pagină.
Nimic din ce i-a spus Emma despre Max Lloyd nu l-a
surprins, mai ales după apariţia lui Sefton Jelks. Totuşi, a
fost surprins când Emma i-a spus cât de mult succes
avusese cartea şi că urmarea avea chiar şi mai mult succes.
— Urmarea? s-a interesat Harry.
— Primul jurnal pe care l-ai scris, despre ce ţi s-a
întâmplat înainte de a fi trimis la Lavenham, tocmai a fost
publicat în Anglia. Este în fruntea listelor şi aici, tot aşa cum
a fost şi în America. Asta-mi aduce aminte, domnul
Guinzburg mă întreabă când poate aştepta primul roman, cel
despre care vorbeşti în Jurnalul unui condamnat?
— Am idei pentru o jumătate de duzină, a spus Harry.
— Atunci de ce nu începi? l-a întrebat Emma.

***

Când Harry s-a trezit în acea după-amiază, mama lui şi

domnul Holcombe stăteau lângă el, ţinându-se de mână de
parcă erau la prima întâlnire. Nu o văzuse niciodată pe
mama lui aşa de fericită.
— Doar nu sunteţi tatăl meu vitreg, a protestat Harry,
când dădeau mâna.
— Ba sigur că sunt, a zis domnul Holcombe. Adevărul e că
ar fi trebuit s-o cer pe mama ta de nevastă acum douăzeci de
ani, dar mă gândeam că pur şi simplu nu sunt destul de bun
pentru ea.
— Şi nu sunteţi încă, domnule, a spus Harry, zâmbind.
Dar niciunul dintre noi nu va fi vreodată.
— De fapt, m-am însurat cu mama ta pentru bani.
— Ce bani? a întrebat Harry.

701
 - JEFFREY ARCHER -

— Cei zece mii de dolari trimişi de domnul Jelks, care ne-

au permis să ne cumpărăm o căsuţă la ţară.
— Şi pentru care vom fi veşnic recunoscători, a ciripit
Maisie.
— Nu-mi mulţumiţi mie, a spus Harry, mulţumiţi-i Emmei.
Dacă Harry a fost uimit când a aflat că mama lui se
căsătorise cu domnul Holcombe, asta a fost nimic pe lângă
şocul pe care l-a avut când a intrat Giles în cameră, îmbrăcat
în uniforma de locotenent din regimentul Wessex. Şi, dacă
asta n-a fost destul, pieptul lui era acoperit cu medalii din
război, inclusiv Crucea Militară. Dar când Harry l-a întrebat
cum a câştigat-o, Giles a schimbat subiectul.
— Am de gând să candidez pentru parlament la viitoarele
alegeri, a declarat el.
— Şi cărui loc i-ai dedicat această onoare? l-a întrebat
Harry.
— Bristol Docklands.
— Dar ăsta e un loc sigur pentru un candidat laburist.
— Şi eu vreau să fiu un candidat laburist, a replicat Giles.
Harry n-a încercat să-şi ascundă surpriza.
— Şi ce a cauzat această convertire ca a Sfântului Paul? l-
a întrebat.
— Un caporal, cu care am luptat pe front, numit Bates…
— Doar nu Terry Bates? a spus Harry.
— Ba da, îl ştiai?
— Sigur că da. Cel mai isteţ băiat din clasa mea de la
Merrywood Elementary şi cel mai bun sportiv. A părăsit
şcoala la doisprezece ani ca să lucreze în afacerea tatălui lui:
Bates şi fiul, măcelari.
— De aceea candidez ca laburist, a spus Giles. Terry are
acelaşi drept să fie la Oxford ca noi doi.

***

În ziua următoare, Emma şi Sebastian s-au întors,

înarmaţi cu creioane, pensule, hârtie şi gumă indiană. Ea i-a

702
 - JEFFREY ARCHER -

spus lui Harry că a venit vremea să termine cu gânditul şi să

se apuce de treabă.
În lungile ore în care nu putuse dormi sau era doar singur,
gândurile lui Harry se întorseseră la romanul pe care dorise
să-l scrie dacă nu scăpa de la Lavenham.
A început să-şi facă schiţe cu personajele romanului.
Detectivul său urma să fie un caracter original, despre care
spera că va deveni parte din viaţa de zi cu zi a cititorilor săi,
ca Poirot, Holmes sau Maigret.
Până la urmă s-a hotărât asupra numelui de William
Warwick. Onorabilul William va fi al doilea fiu al contelui de
Warwick, care va renunţa la posibilitatea de a merge la
Oxford, spre supărarea tatălui său, pentru că dorea să facă
parte din poliţie. Caracterul acestuia se va baza în general pe
prietenul lui, Giles. După trei ani de patrulă, cutreierând
străzile din Bristol, Bill, după cum era cunoscut de colegii
lui, va deveni detectiv şi va lucra sub comanda inspectorului-
şef Blakemore, omul care intervenise când unchiul lui Harry,
Stan, fusese arestat şi condamnat pe nedrept de furtul
banilor din seiful lui Hugo Barrington.
Lady Warwick, mama lui Bill, o va avea ca model pe
Elisabeth Barrington; Bill va avea o prietenă numită Emma şi
bunicii acesteia, lordul Harvey şi sir Walter Barrington vor
apărea din când în când, dar numai ca să-l sfătuiască.
În fiecare noapte, Harry citea paginile scrise ziua şi, în
fiecare dimineaţă, coşul său de gunoi trebuia golit.

***

Harry aştepta cu nerăbdare vizitele lui Sebastian. Fiul său

era plin de energie, curios şi atât de frumos, exact ca mama
lui, încât toţi râdeau de el.
Sebastian îi punea adesea întrebări pe care nimeni
altcineva n-ar fi îndrăznit să i le pună: cum era la
închisoare? Câţi nemţi ai omorât? De ce nu sunteţi tu şi
mama căsătoriţi? Harry evita majoritatea întrebărilor, dar

703
 - JEFFREY ARCHER -

ştia că Sebastian era mult prea deştept ca să-şi dea seama ce

face tatăl lui şi se temea că nu va dura mult până ce băiatul
îl va prinde în capcană.

***

Ori de câte ori Harry era singur, continua să lucreze la

intriga romanului său.
Citise mai mult de o sută de romane poliţiste în timp ce
lucra ca ajutor de bibliotecar la Lavenham şi credea că unele
persoane întâlnite acolo şi în armată îi puteau oferi material
pentru o duzină de romane: Max Lloyd, Sefton Jelks,
directorul Swanson, ofiţerul Hessler, colonelul Cleverdon,
căpitanul Havens şi Pat Quinn – mai ales Pat Quinn.
În următoarele câteva săptămâni, Harry s-a pierdut în
lumea romanului său, dar trebuia să admită că modul în
care unii dintre vizitatorii lui îşi petrecuseră ultimii cinci ani
se dovedise a fi mai ciudat decât realitatea.

***

Când sora lui Emma, Grace, l-a vizitat, Harry n-a spus că
părea mult mai mare decât atunci când o văzuse el, dar
oricum, pe atunci fusese doar o şcolăriţă. Acum Grace era în
ultimul an la Cambridge şi se pregătea de examene. I-a spus
mândră că doi ani muncise la o fermă şi nu se întorsese la
Cambridge decât după ce fusese sigură că războiul era
câştigat.
Cu tristeţe a aflat de la lady Barrington că soţul ei, sir
Walter, murise, un om pe care Harry îl admirase aproape la
fel de mult ca pe Moş Jack.
Unchiul lui, Stan, nu l-a vizitat deloc.
Pe măsură ce treceau zilele, Harry s-a gândit să discute
despre tatăl Emmei, dar a simţit că doar pomenirea numelui
acestuia ar fi încălcat limitele.

704
 - JEFFREY ARCHER -

Şi, într-o seară, după ce doctorul îi spusese lui Harry că

nu va dura mult până ce va fi eliberat, Emma s-a aşezat
lângă el în pat şi i-a spus că tatăl ei murise.
Când şi-a terminat istorisirea, Harry i-a spus:
— N-ai fost niciodată bună la ascunzişuri, dragă, aşa că
poate a venit vremea să-mi spui de ce toată familia ta e aşa
de agitată.

705
 - JEFFREY ARCHER -

43
Harry s-a trezit în dimineaţa următoare şi şi-a găsit mama,
împreună cu toată familia Barrington, aşezată lângă patul
lui.
Singurii absenţi erau Sebastian şi unchiul lui, Stan,
despre care simţea că niciunul nu ar fi contribuit cu ceva la
discuţie.
— Doctorul a spus că poţi merge acasă, i-a spus Emma.
— Grozav, a comentat Harry. Dar la care casă? Dacă
înseamnă să mă întorc în Still House Lane şi să stau cu
unchiul Stan, cred că prefer să rămân la spital – sau chiar să
mă întorc la închisoare.
Nimeni nu a râs.
— Eu stau acum la Barrington Hall, a spus Giles, aşa că
poţi să stai cu mine. Domnul şie că sunt destule camere.
— Inclusiv o bibliotecă, a spus Emma. Deci nu vei avea
nicio scuză să nu-ţi continui romanul.
— Şi poţi veni să-i vizitezi pe Emma şi pe Sebastian
oricând vrei, a adăugat Elisabeth Barrington.
Harry a tăcut o vreme.
— Sunteţi foarte amabili, a spus el, în cele din urmă, şi vă
rog să nu credeţi că nu vă sunt recunoscător, dar nu pot
crede că e nevoie de întreaga familie ca să decid unde voi sta.
— Mai este un motiv pentru care vrem să discutăm cu
tine, a zis lordul Harvey, iar membrii familiei mi-au cerut să
vorbesc în numele lor.
Harry s-a ridicat în capul oaselor şi i-a acordat bunicului
Emmei întreaga atenţie.
— A apărut o problemă referitoare la viitorul domeniului
Barrington, a început lordul Harvey. Termenii testamentului
lui Joshua Barrington s-au dovedit a fi un coşmar juridic,
depăşit doar de Jarndyce şi Jarndyce şi ar putea să fie la fel
de distructiv din punct de vedere financiar.
— Dar pe mine nu mă interesează nici titlul, nici
domeniul, a spus Harry. Singura mea dorinţă este să
706
 - JEFFREY ARCHER -

dovedesc că Hugo Barrington nu a fost tatăl meu şi să mă

pot însura cu Emma.
— Amin, a spus lordul Harvey. Totuşi, au apărut
complicaţii pe care trebuie să le afli.
— Vă rog să mi le spuneţi, domnule, pentru că nu înţeleg
care este problema.
— Voi încerca să-ţi explic. După moartea timpurie a lui
Hugo, am sfătuit-o pe lady Barrington, pentru că a suportat
câteva cereri oneroase pentru datorii post mortem şi
amintindu-i că am peste şaptezeci de ani, că ar fi înţelept ca
cele două companii, Barrington’s şi Harvey’s, să se unească.
Acest lucru s-a întâmplat, cred că înţelegi, atunci când încă
credeam că eşti mort. Prin urmare, urma ca rezolvarea
disputelor referitoare la moştenirea titlului şi a domeniului,
să facă posibil ca Giles să-şi ia locul ca şef al familiei.
— Şi poate încă, în ceea ce mă priveşte, a spus Harry.
— Problema este că celelalte părţi interesate s-au implicat
şi implicaţiile depăşesc acum persoanele aflate în această
cameră. Când Hugo a fost ucis, am devenit preşedinte al noii
companii reunite şi i-am cerut lui Bill Lockwood să revină ca
director executiv. Fără să mă laud, Barrington Harvey le-a
plătit acţionarilor dividende frumoase în ultimii doi ani, în
ciuda lui Herr Hitler. Când ne-am dat seama că trăieşti, am
cerut sfatul juridic al lui sir Danvers Barker KC, pentru a fi
siguri că nu încălcăm termenii testamentului lui Joshua
Barrington.
— Dacă aş fi deschis doar scrisoarea aceea, a spus Maisie,
ca pentru ea.
— Sir Danvers ne-a asigurat, a continuat lordul Harvey, că
atâta timp cât tu renunţi la orice pretenţie la titlu sau la
domeniu, putem să continuăm comerţul ca în ultimii doi ani.
Şi, într-adevăr, a scris şi un document în acest scop.
— Dacă-mi dă cineva un stilou, a spus Harry, îl voi semna
bucuros.
— Aş vrea să fie atât de uşor, a spus lordul Harvey. Şi ar fi
putut să fie dacă Daily Express n-ar fi aflat povestea.

707
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-e teamă că eu sunt de vină pentru asta, l-a întrerupt

Emma, pentru că, după succesul cărţii tale de ambele părţi
ale Atlanticului, presa a devenit obsedată să afle cine va
moşteni titlul Barrington – va fi un sir Harry sau un sir
Giles?
— Azi-dimineaţă a apărut o caricatură în News Chronicle,
a spus Giles, cu amândoi pe spinarea unui cal, ţipând, şi cu
Emma pe margine oferindu-ţi batista ei, în timp ce bărbaţii
din mulţime huiduiesc, iar femeile aplaudă.
— La ce se referă? a întrebat Harry.
— Naţiunea este împărţită în două, a spus lordul Harvey.
Bărbaţii par interesaţi doar de cine va câştiga titlul şi
domeniul, în timp ce femeile vor s-o vadă pe Emma mergând
spre altar pentru a doua oară. De fapt, voi doi i-aţi înlăturat
pe Cary Grant şi pe Ingrid Bergman de pe prima pagină.
— Dar de îndată ce voi semna documentul prin care
renunţ la pretenţia la titlu şi domeniu, desigur că publicul îşi
va pierde interesul şi îşi va îndrepta atenţia către altceva?
— S-ar fi putut să fie aşa dacă Şeful Heralzilor, Garter, nu
s-ar fi implicat.
— Şi el cine e? a întrebat Harry.
— Reprezentantul regelui când este vorba să decidă cine
urmează la titlu. De nouăzeci de ori dintr-o sută el doar
trimite scrisori rudei celei mai apropiate. În cazurile rare în
care apar neînţelegeri între două părţi, recomandă ca
problema să fie rezolvată de judecătorul camerelor.
— Să nu-mi spuneţi că s-a ajuns la asta, a zis Harry.
— Mi-e teamă că da. Lordul Judecător Shawcross a decis
în favoarea lui Giles, dar doar în cazul în care, de îndată ce
îţi vei reveni total, vei semna o renunţare completă la
drepturi, la titlu şi domeniu, permiţând în acelaşi timp ca
succesiunea să meargă din tată în fiu.
— Ei bine, acum mi-am revenit complet, aşa că hai să
stabilim o întâlnire cu judecătorul şi să rezolvăm problema
asta o dată pentru totdeauna.

708
 - JEFFREY ARCHER -

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, a spus lordul Harvey,

dar mă tem că decizia a fost luată din mâinile noastre.
— De cine? a întrebat Harry.
— Un membru laburist din parlament numit lordul
Preston, a spus Giles. A cules povestea din presă şi a trimis o
solicitare Secretarului Eşichierului, cerându-i să decidă care
dintre noi are dreptul la titlul de baronet. A ţinut după aceea
o conferinţă de presă în care a pretins că eu nu am niciun
drept la titlu pentru că adevăratul succesor zace inconştient
într-un spital din Bristol, incapabil să îşi susţină cazul.
— De ce s-ar sinchisi un laburist dacă eu sau Giles
moşteneşte titlul?
— Când presa i-a pus aceeaşi întrebare, a spus lordul
Harvey, a zis că, dacă Giles ar moşteni titlul, ar fi un
exemplu clasic de prejudecată de clasă şi asta doar pentru că
fiul unui docher ar îndrăzni să depună o cerere.
— Asta n-are nicio logică, a spus Harry, pentru că, dacă aş
fi fiul unui docher, atunci Giles ar moşteni oricum titlul.
— Mai mulţi oameni au scris la Times exact acelaşi lucru,
a spus lordul Harvey. Totuşi, cum ne apropiem de alegeri,
Secretarul Eşichierului a evitat problema şi i-a spus
nobilului său prieten că o va trimite la biroul Lordului
Cancelar. Lordul Cancelar a trimis-o judecătorilor camerei şi
şapte învăţaţi au pierdut timpul deliberând şi s-a ajuns la
patru voturi contra trei. În favoarea ta, Harry.
— Dar asta e o nebunie. Eu de ce n-am fost întrebat?
— Erai inconştient, i-a amintit lordul Harvey, şi, oricum,
dezbăteau o problemă juridică, nu părerea ta, aşa că
verdictul rămâne valid, doar dacă este anulat de un apel
către Camera Lorzilor.
Harry a rămas fără glas.
— Deci aşa cum stau lucrurile, a continuat lordul Harvey,
acum eşti sir Harry şi principalul acţionar al companiei
Barrington Harvey, precum şi proprietarul domeniului
Barrington şi, ca să cităm testamentul original, cu tot ce
cuprinde acesta.

709
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci voi depune un apel la Camera Lorzilor, în care

voi explica clar că renunţ la titlu, a spus Harry, hotărât.
— Asta e ironia, a spus Giles, nu poţi. Doar eu pot face
apel contra verdictului, dar n-am nicio intenţie s-o fac fără
binecuvântarea ta.
— Desigur că ai binecuvântarea mea, a spus Harry. Dar
mă gândesc la o soluţie mult mai uşoară.
Toţi s-au uitat la el.
— Aş putea să mă sinucid.
— Nu prea cred, i-a spus Emma, aşezându-se pe pat lângă
el. Ai încercat asta de două ori şi uite unde ai ajuns.

710
 - JEFFREY ARCHER -

44
Emma a năvălit în bibliotecă, ţinând o scrisoare. Cum îl
întrerupea rareori pe Harry în timp ce scria, acesta şi-a dat
seama că era ceva important. A lăsat stiloul jos.
— Scuză-mă, dragă, a zis ea, trăgându-şi un scaun, dar
am primit nişte veşti importante şi trebuie să ţi le spun.
Harry i-a zâmbit femeii pe care o adora. Ideea ei de
„important” varia de la Seb turnând apă peste pisică până la
„e biroul Lordului Cancelar la telefon şi vor să-ţi comunice
ceva urgent.” El s-a aplecat în scaun şi a aşteptat să vadă în
ce categorie intrau aceste veşti.
— Am primit o scrisoare de la mătuşa Phyllis, i-a spus ea.
— De care ne temem atât de mult, a necăjit-o Harry.
— Nu-ţi bate joc, copile, a spus Emma. A prezentat o
problemă care ne-ar putea ajuta să dovedim că tata nu era şi
tatăl tău.
Harry a devenit serios.
— Ştim că grupa de sânge a ta şi a mamei tale sunt RH
negativ, a continuat Emma. Dacă grupa tatălui meu era RH
pozitiv, atunci el nu putea fi tatăl tău.
— Am mai discutat despre asta de mai multe ori, i-a
amintit Harry.
— Dar dacă putem dovedi că grupa de sânge a tatălui meu
nu era aceeaşi cu a ta, atunci am putea să ne căsătorim.
Asta presupunând că încă mai vrei?
— Nu în dimineaţa asta, dragă, a spus Harry, prefăcându-
se plictisit. Ştii, tocmai comiteam o crimă. A zâmbit. Oricum,
habar n-avem ce grupă de sânge avea tatăl tău pentru că, în
ciuda mai multor presiuni depuse de mama ta şi de sir
Walter, a refuzat întotdeauna să şi-o testeze. Aşa că poate ar
trebui să-i răspunzi mătuşii şi să-i explici că totul rămâne un
mister.
— Nu neapărat, a spus Emma, fără să renunţe. Pentru că
mătuşa Phyllis a urmărit cazul îndeaproape şi crede că are o
soluţie la care nu ne-am gândit niciunul.
711
 - JEFFREY ARCHER -

— Ia câte un exemplar din Bristol Evening News în fiecare

dimineaţă, nu?
— Nu, dar citeşte The Times, a spus Emma, neînduplecată,
chiar dacă este din săptămâna trecută.
— Şi? a întrebat Harry, dorind să-şi continue crima.
— Spune că acum este posibil ca medicii să identifice
grupele de sânge mult după ce persoana a murit.
— Te gândeşti să-i angajezi pe Burke şi Hare să exhumeze
cadavrul, dragă?
— Nu, i-a răspuns Emma, dar ne mai spune şi că, atunci
când tata a murit, s-a spart o arteră, aşa că pe covor şi pe
hainele pe care le purta atunci s-a împrăştiat mult sânge.
Harry s-a ridicat, a traversat camera şi a ridicat
receptorul.
— Pe cine suni? a întrebat Emma.
— Pe detectivul inspector-şef Blakemore, care s-a ocupat
de caz. Poate nu avem noroc, dar jur că nu voi mai râde de
tine şi de mătuşa Phyllis niciodată.

***

— Vă deranjez dacă fumez, sir Harry?

— Nu, deloc, domnule inspector-şef.
Blakemore şi-a aprins o ţigară şi a inspirat adânc.
— Groaznic obicei, a spus el. Sir Walter e de vină.
— Sir Walter? a întrebat Harry.
— Raleigh, nu Barrington, înţelegeţi.
Harry a râs şi s-a aşezat în faţa detectivului.
— Cum vă pot ajuta, sir Harry?
— Prefer domnul Clifton.
— Cum doriţi, domnule.
— Speram că-mi veţi putea da nişte informaţii referitoare
la moartea lui Hugo Barrington.
— Mi-e teamă că asta depinde de persoana căreia mă
adresez pentru că pot purta această discuţie cu sir Harry
Barrington, dar nu cu domnul Clifton.

712
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu cu domnul Clifton?
— Pentru că aceste detalii le pot discuta doar cu un
membru al familiei.
— Atunci, cu această ocazie, mă întorc la sir Harry.
— Deci cu ce vă pot ajuta, sir Harry?
— Când Barrington a fost asasinat…
— Nu a fost asasinat, a spus inspectorul-şef.
— Dar din rapoartele din ziare am înţeles că…
— Ceea ce nu au scris ziarele este important. Dar, ca să
fim corecţi, ei nu au studiat scena crimei. Dacă ar fi făcut-o,
a spus Blakemore înainte ca Harry să pună următoarea
întrebare, ar fi observat unghiul în care cuţitaşul de scrisori
a intrat în gâtul lui sir Hugo şi i-a tăiat artera.
— Şi ce contează?
— Când am examinat cadavrul, am observat că lama
cuţitului era îndreptată în sus, nu în jos. Dacă aş vrea să
omor pe cineva, a continuat Blakemore, ridicându-se din
scaun şi luând o riglă, şi aş fi mai înalt şi mai greu decât
acea persoană, mi-aş ridica braţul şi aş lovi în jos spre gât,
aşa. Dar dacă aş fi mai scundă şi mai slabă decât el şi, mai
important, m-aş apăra – Blakemore a îngenuncheat în faţa
lui Harry, îndreptând rigla spre el – asta ar explica unghiul în
care lama a intrat în gâtul lui sir Hugo. Din acest punct de
vedere, este chiar posibil ca el să fi căzut pe lamă, ceea ce mă
face să cred că e mai posibil să fi fost ucis în legitimă apărare
şi nu asasinat.
Harry s-a gândit la cuvintele inspectorului înainte de a
spune:
— Aţi folosit cuvintele „mai slabă şi mai scundă”, domnule
inspector, şi „legitimă apărare”. Sugeraţi că o femeie ar putea
să fie responsabilă de moartea lui Barrington?
— Aţi fi fost un detectiv foarte bun, a spus Blakemore.
— Şi ştiţi cine e femeia? a întrebat Harry.
— Am bănuielile mele, a recunoscut Blakemore.
— Atunci de ce n-aţi arestat-o?

713
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru că e cam greu să arestezi pe cineva care s-a

aruncat mai târziu sub roţile expresului de Londra.
— Oh, Doamne, a spus Harry. Nu am făcut nicio legătură
între cele două evenimente.
— Cum aţi fi putut să faceţi? Nu eraţi în Anglia atunci.
— Adevărat, dar după ce am fost externat din spital, m-am
uitat prin toate ziarele care menţionau moartea lui sir Hugo.
Aţi aflat cine a fost doamna?
— Nu, cadavrul n-a putut să fie identificat. Totuşi, un
coleg de la Scotland Yard care investiga alt caz atunci m-a
informat că sir Hugo trăise cu o femeie din Londra mai mult
de un an şi că aceasta născuse o fetiţă nu mult după
întoarcerea lui la Bristol.
— Acela era copilul descoperit în biroul lui Barrington?
— Acela, a spus Blakemore.
— Şi unde este acum copilul?
— Nu ştiu.
— Puteţi să-mi spuneţi cel puţin numele femeii cu care a
trăit Barrington?
— Nu, nu am permisiunea să divulg acest lucru, a spus
Blakemore, stingându-şi ţigara într-o scrumieră plină-ochi.
Totuşi, nu este secret faptul că sir Hugo a angajat un
detectiv particular care este acum şomer şi ar putea dori să
vorbească pentru o remuneraţie modestă.
— Bărbatul care şchioapătă, a spus Harry.
— Derek Mitchell, un poliţist grozav până ce a fost scos
din poliţie.
— Dar există o întrebare la care Mitchell n-o să-mi poată
răspunde, dar la care bănuiesc că dumneavoastră puteţi. Aţi
spus că acel cuţit a tăiat o arteră, deci bănuiesc că a fost
mult sânge?
— Aşa este, domnule, a răspuns inspectorul-şef. Când am
ajuns, sir Hugo zăcea într-un lac de sânge.
— Aveţi idee ce s-a întâmplat cu costumul pe care-l purta
atunci sir Hugo sau chiar cu covorul?

714
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, domnule. De îndată ce ancheta unei crime s-a

închis, toate bunurile personale ale răposatului sunt date
rudei celei mai apropiate. Iar covorul a rămas în cameră când
am terminat investigaţia.
— Asta îmi este de ajutor, domnule inspector-şef. Vă sunt
recunoscător.
— Mi-a făcut plăcere, sir Harry. Blakemore s-a ridicat şi l-
a însoţit pe Harry la uşă. Pot să vă spun cât de mult mi-a
plăcut Jurnalul unui deţinut şi, cu toate că de obicei nu mă
interesează zvonurile, am aflat că scrieţi un roman poliţist.
După discuţia noastră de azi, de abia aştept să-l citesc.
— Aţi dori să citiţi schiţa finală şi să-mi oferiţi opinia
dumneavoastră profesională?
— În trecut, sir Harry, familia dumneavoastră n-a fost prea
interesată de părerile mele profesionale.
— Daţi-mi voie să vă spun, domnule inspector-şef, că
domnul Clifton este, a replicat Harry.

***

De îndată ce Harry a ieşit din secţia de poliţie, a plecat

spre Manor House să-i spună Emmei veştile. Emma l-a
ascultat cu atenţie şi, când a sfârşit, l-a luat prin surprindere
cu prima întrebare.
— Ţi-a spus inspectorul Blakemore ce s-a întâmplat cu
fetiţa?
— Nu, nu părea interesat, dar de ce ar fi fost?
— Pentru că s-ar putea ca şi ea să fie o Barrington şi, prin
urmare, sora mea vitregă!
— Ce neatent am fost, a spus Harry, luând-o pe Emma în
braţe. Nici nu m-am gândit.
— De ce te-ai fi gândit? a întrebat Emma. Aveai destul pe
cap. De ce nu-l suni pe bunicul să-l întrebi ce s-a întâmplat
cu covorul şi mă voi ocupa eu de fetiţă.
— Ştii, sunt un bărbat foarte norocos, a zis Harry,
eliberând-o din braţe cu neplăcere.

715
 - JEFFREY ARCHER -

— Dă-i drumul.
Când Harry l-a sunat pe lordul Harvey şi l-a întrebat
despre carpetă, a fost surprins din nou.
— Am schimbat-o la câteva zile după ce poliţia a terminat
ancheta.
— Şi ce s-a întâmplat cu cea veche?
— Am aruncat-o chiar eu într-o etuvă de pe şantier şi am
urmărit-o cum arde până ce a rămas doar cenuşa, a spus
lordul Harvey, supărat.
Harry ar fi vrut să spună „la naiba”, dar s-a abţinut.
Când i s-a alăturat Emmei la prânz, a întrebat-o pe
doamna Barrington dacă ştia ce s-a întâmplat cu hainele lui
sir Hugo. Elisabeth i-a spus lui Harry că recomandase
poliţiei să scape de ele oricum ar fi considerat potrivit.
După-prânz, Harry s-a întors la Barrington Hall şi a sunat
la staţia locală de poliţie. A întrebat sergentul de serviciu
dacă-şi putea aminti ce se întâmplase cu hainele lui sir Hugo
Barrington după terminarea anchetei.
— Totul a fost înregistrat în jurnalul de atunci, sir Harry.
Dacă mă lăsaţi o clipă, voi verifica.
A durat ceva mai mult până ce sergentul a revenit la
telefon.
— Cum zboară timpul, a comentat el. Am uitat cât a trecut
de la cazul acela. Dar am găsit detaliile care vă interesează.
Harry şi-a ţinut respiraţia. Am aruncat cămaşa, lenjeria şi
şosetele, dar am dat un pardesiu gri, o pălărie din fetru
verde, un costum din tweed verde şi o pereche de pantofi din
piele maro domnişoarei Penhaligon, care distribuie bunurile
nesolicitate din partea Armatei Salvării. Nu e cea mai
amabilă persoană, a adăugat sergentul, fără să mai explice şi
altceva.

***

Pe placa de pe birou scria „Domnişoara Penhaligon”.

716
 - JEFFREY ARCHER -

— Aceasta nu este ceva reglementar, sir Harry, a spus

femeia din spatele numelui. Foarte nereglementar.
Harry era bucuros că o adusese pe Emma cu el.
— Dar ar putea fi foarte important pentru amândoi, a zis
el, luând-o pe Emma de mână.
— Nu mă îndoiesc, sir Harry, dar tot nu este reglementar.
Nu-mi imaginez ce ar zice şeful meu.
Harry nu şi-o putea imagina pe domnişoara Penhaligon
având un şef. Ea le-a întors spatele şi a început să studieze
un rând ordonat de dosare aflate pe un raft unde praful nu
avea voie să se aşeze. Până la urmă a scos un dosar pe care
scria 1943 şi l-a pus pe birou. L-a deschis şi a întors câteva
pagini până ce a ajuns la ce căuta.
— Nimeni n-a părut să vrea pălăria din fetru, i-a anunţat.
De fapt, conform înregistrărilor mele, o avem încă în depozit.
Pardesiul i-a fost dat domnului Stephenson, costumul cuiva
cu numele de Moş Joey şi pantofii unui domn Watson.
— Aveţi idee unde i-am putea găsi pe aceşti domni? a
întrebat Emma.
— De obicei stau împreună, a zis domnişoara Penhaligon.
Vara, nu se îndepărtează de parcul municipal, în timp ce
iarna le oferim locuri în căminul nostru. Cred că acum îi
puteţi găsi în parc.
— Mulţumesc, domnişoară Penhaligon, a spus Harry,
zâmbindu-i călduros. Ne-aţi fost de mare ajutor.
Domnişoara Penhaligon a zâmbit.
— Plăcerea a fost de partea mea, sir Harry.
— Cred că m-aş putea obişnui să mi se spună sir Harry, a
comentat el când ieşeau din clădire.
— Nu şi dacă mai vrei să te însori cu mine a spus ea,
pentru că eu n-am chef să fiu lady Barrington.

***

Harry l-a zărit pe o bancă, în parc, cu spatele spre ei. Era

înfăşurat într-un pardesiu gri.

717
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă scuzaţi că vă deranjez, domnule Stephenson, a spus

Harry, atingându-l uşor pe umăr, dar avem nevoie de
ajutorul dumneavoastră.
O mână jegoasă s-a întins spre ei, dar el nu s-a întors.
Harry a pus o jumătate de coroană în palma întinsă. Domnul
Stephenson a muşcat moneda înainte să întrebe:
— Ce vreţi?
— Îl căutăm pe Moş Joey, a spus Emma, încet.
— Caporalul are banca numărul unu, din cauza vârstei şi
gradului. Asta-i banca numărul doi şi o să preiau banca
numărul unu când o muri Moş Joey, ceea ce nu va mai dura
mult. Domnul Watson are banca numărul trei, aşa că o să
capete banca numărul doi când o să iau eu banca numărul
unu. Dar l-am avertizat că s-ar putea să aibă de aşteptat.
— Şi ştiţi din întâmplare dacă Moş Joey mai are un
costum din tweed verde? a întrebat Harry.
— Nu şi-l scoate niciodată, a spus domnul Stephenson. S-
a ataşat de el, aţi putea spune, a mai adăugat el, cu un
chicotit. El a luat costumul, eu pardesiul şi domnul Watson
pantofii. Spune că-l strâng un pic, dar nu se plânge. Nimeni
dintre noi n-a vrut pălăria.
— Şi unde găsim banca numărul unu? a întrebat Emma.
— Unde a fost întotdeauna, pe margine, sub copertină.
Joey îi zice palatul lui. Dar e puţin slab la minte din cauză că
încă suferă de şocul obuzului.
Domnul Stephenson le-a întors spatele, pentru că simţise
că-şi meritase jumătatea de coroană.
Nu le-a fost greu să găsească liziera parcului şi nici pe Moş
Joey, care s-a dovedit a fi singurul său ocupant. Stătea drept
în mijlocul ei, de parcă stătea pe tron. Emma n-a avut nevoie
să vadă petele maronii şterse ca să recunoască vechiul
costum din tweed al tatălui ei, dar cum îl vor face să se
despartă de el, s-a întrebat ea.
— Ce vreţi? i-a întrebat Moş Joey, suspicios, când urcau
scările spre regatul lui. Dacă vreţi banca mea, puteţi să

718
 - JEFFREY ARCHER -

renunţaţi, pentru că posesiunea este nouă zecimi din lege,

după cum îi tot reamintesc domnului Stephenson.
— Nu, i-a spus Emma cu blândeţe, nu vrem banca
dumneavoastră, Moş Joey, dar ne întrebăm dacă n-aţi vrea
un costum nou.
— Nu, mulţam, cucoană, sunt foarte mulţumit de ăsta pe
care-l am, aşa că n-am nevoie de unul nou.
— Dar vă dăm unul nou care va fi la fel de călduros, a
spus Harry.
— Moş Joey n-a greşit cu nimic, a spus, întorcându-se cu
faţa spre ei.
Harry s-a holbat la şirul de medalii de pe pieptul lui:
Steaua Mons, medalia pentru serviciu îndelungat şi Medalia
Victoriei şi o singură banderolă cusută pe mâneca lui.
— Am nevoie de ajutorul tău, caporal, a zis el.
Moş Joey a luat poziţie de drepţi, a salutat şi a spus:
— Baioneta e fixată, domnule, daţi ordinul şi băieţii sunt
gata să pornească.
Lui Harry i s-a făcut ruşine.
Emma şi Harry s-au întors în ziua următoare cu un palton
gri, un costum din tweed nou şi o pereche de pantofi pentru
Moş Joey. Domnul Stephenson se învârtea prin parc cu
haina lui nouă şi flanela gri, în timp ce domnul Watson,
banca numărul trei, era încântat de jacheta lui nouă,
căptuşită şi pantalonii de cavalerie, dar cum nu mai avea
nevoie de încă o pereche de pantofi a rugat-o pe Emma să-i
dea domnului Stephenson. Ea i-a dat restul hainelor
domnişoarei Penhaligon, care a fost recunoscătoare.
Harry a părăsit parcul cu costumul din tweed verde, pătat
de sânge, al lui sir Hugo Barrington.

***

Profesorul Inchcape a studiat petele de sânge la microscop

o vreme, înainte de a-şi da cu părerea.

719
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai am nevoie să fac câteva teste înainte de evaluarea

finală, dar, la o primă analiză, sunt destul de încrezător că o
să vă pot spune cărei grupe de sânge îi aparţin aceste
eşantioane.
— Asta e o uşurare, a spus Harry. Dar cât mai durează
până veţi afla rezultatele?
— Bănuiesc că vreo două zile, a zis profesorul, cel mult
trei. Vă voi suna de îndată ce voi afla, sir Harry.
— Să sperăm că-l veţi suna pe domnul Clifton.
— Am sunat la biroul Lordului cancelar, a spus lordul
Harvey, şi i-am anunţat că se fac teste de sânge pe hainele
lui Hugo. Dacă grupa de sânge este RH pozitiv, sunt sigur că
voi cere Camerei Lorzilor să reanalizeze verdictul conform
noilor dovezi.
— Dar dacă nu obţinem rezultatul sperat, atunci ce
facem? a întrebat Harry.
— Lordul cancelar va programa o dezbatere în Parlament
după alegeri. Dar să sperăm că profesorul Inchcape va
descoperi dovezile necesare pentru ca acest lucru să nu mai
fie util. Apropo, Giles ştie cu ce te ocupi?
— Nu, domnule dar cum îmi voi petrece după-masa cu el,
îl voi anunţa.
— Să nu-mi spui că te-a convins să facă propagandă
electorală cu tine?
— Mi-e teamă că da, cu toate că ştie că voi vota cu
conservatorii la alegeri. Dar l-am asigurat că mama şi
unchiul Stan îl vor susţine.
— Nu lăsa presa să afle că nu-l votezi pe el, pentru că vor
căuta o ocazie să vă dezbine. Prietenii la cataramă nu se află
pe ordinea lor de zi.
— Cu atât mai mult să sperăm că profesorul ne aduce
rezultatul corect şi vom scăpa cu toţi din nefericirea noastră.
— Amin, a spus lordul Harvey.

***

720
 - JEFFREY ARCHER -

William Warwick era pe punctul de a rezolva crima, dar a

sunat telefonul. Harry mai avea încă pistolul când a traversat
biblioteca şi a luat receptorul.
— Sunt profesorul Inchcape. Pot discuta cu sir Harry?
Ficţiunea a fost înlocuită de cruda realitate. Harry nu mai
avea nevoie să i se spună rezultatele testului.
— La telefon, a zis el.
— Mă tem că veştile nu sunt cele pe care le speraţi, a spus
profesorul. Grupa de sânge a lui sir Hugo se dovedeşte a fi
RH negativ, deci posibilitatea ca el să fie tatăl dumneavoastră
nu poate fi eliminată în urma acestui test.
Harry a telefonat la Ashcombe Hall.
— Harvey la telefon, a spus vocea pe care o cunoştea atât
de bine.
— Sunt Harry, domnule. Mă tem că va trebui să telefonaţi
Lordului cancelar şi să-i spuneţi că va începe dezbaterea.

721
 - JEFFREY ARCHER -

45
Giles era atât de preocupat cu alegerea sa în Camera
Comunelor ca membru al Parlamentului pentru Bristol
Docklands şi Harry era aşa de ocupat cu publicarea cărţii
sale, William Warwick şi cazul martorului orb, încât, atunci
când au primit invitaţia de a veni la prânz duminică la casa
de la ţară a lordului Harvey, au presupus că va fi doar o
masă în familie. Dar când au sosit la Ashcombe Hall, nu s-au
mai întâlnit cu niciun alt membru al familiei.
Lawson nu i-a condus în salon, nici în sufragerie, ci în
biroul lordului Harvey, unde l-au găsit pe acesta aşezat la
masă, cu două fotolii din piele puse în faţa lui. El nu a
pierdut timpul cu amabilităţi.
— Am fost informat de la biroul Lordului Cancelar că ziua
de joi, 6 septembrie, a fost rezervată în calendar pentru
dezbaterea care va determina care dintre voi va moşteni titlul
familiei. Avem două luni pentru a ne pregăti. Eu voi deschide
dezbaterea, a spus lordul Harvey, şi mă aştept ca lordul
Preston să mi se opună.
— Ce speră să obţină? a întrebat Harry.
— Vrea să distrugă sistemul moştenirilor ereditare şi, ca
să-i recunoaştem meritele, va lupta până la capăt.
— Poate dacă aş putea obţine o întrevedere cu el, a spus
Harry, ca să-i explic părerea mea…
— Nu este interesat de tine sau de părerile tale, a spus
lordul Harvey. Foloseşte această dezbatere doar ca o
platformă de prezentare a bine-cunoscutelor sale principii
referitoare la principiul ereditar.
— Dar, dacă i-aş scrie…
— I-am scris eu deja, a spus Giles, şi, cu toate că suntem
în acelaşi partid, nu s-a obosit să-mi răspundă.
— Conform părerii lui, problema ca atare este mult mai
importantă decât un caz particular, a spus lordul Harvey.
— Şi asemenea poziţie intransigentă nu-i va influenţa
negativ pe lorzi? a întrebat Harry.
722
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu neapărat, a zis lordul Harvey. Reg Preston era un

lider sindical până ce Ramsey MacDonald să-i ofere un loc în
Camera Lorzilor. A fost întotdeauna un orator formidabil şi,
de când a intrat în Parlament, a devenit o persoană pe care
n-o poţi subestima.
— Aveţi vreo idee de modul în care Camera s-ar putea
dezbina? a întrebat Giles.
— Guvernul spune că va fi o luptă strânsă. Laburiştii vor
sta în spatele lui Reg pentru că nu-şi pot permite să susţină
principiul ereditar.
— Şi conservatorii? a întrebat Harry.
— Majoritatea mă vor susţine pe mine şi nu numai pentru
că vor ca principul ereditar să fie distrus chiar în curtea lor
din spate, cu toate că sunt unul sau doi cu care trebuie să
mai lucrez.
— Dar liberalii? a întrebat Giles.
— Cerul ştie, cu toate că au anunţat că va fi un vot liber.
— Un vot liber? a întrebat Harry.
— Nu va fi impus de partid, i-a explicat Giles. Fiecare
membru poate decide cum să voteze în această problemă.
— Şi, în cele din urmă, mai sunt şi independenţii, a
continuat lordul Harvey. Vor fi argumente de ambele părţi şi
ei vor vota după cum le va dicta conştiinţa. Deci va trebui
doar să descoperim cum vor să voteze înainte de dezbatere.
— Deci ce putem face ca să fim de folos? a întrebat Harry.
— Tu, Harry, ca scriitor, şi tu, Giles, ca politician, puteţi
începe prin a mă ajuta cu discursul. Orice contribuţie a
voastră va fi bine-venită. Să începem prin a ne schiţa planul
de bătaie la prânz.
Nici Giles, nici Harry, nu au crezut necesar să discute cu
gazda cum ar fi alegerile generale care urmau sau datele de
publicare, în timp ce se îndreptau spre salon.

***

723
 - JEFFREY ARCHER -

— Când va fi publicată cartea ta? a întrebat Giles, când

plecau de la Ashcombe Hall mai târziu în acea după-amiază.
— Douăzeci iulie, a spus Harry. Deci va fi după alegeri.
Editorii mei vor să fac un turneu prin ţară, câteva întruniri
în care să dau autografe şi câteva interviuri cu presa.
— Fii atent, i-a spus Giles, ziariştii nu îţi vor pune
întrebări despre carte, ci doar despre părerile tale despre cine
ar trebui să moştenească titlul.
— De câte ori trebuie să le spun că singurul meu interes
este Emma şi că aş sacrifica orice ca să mi se permită să-mi
petrec viaţa cu ea? a întrebat Harry, încercând să nu pară
exasperat. Tu poţi păstra titlul şi domeniul, poţi să ai totul,
dacă eu o pot avea pe Emma.

***

William Warwick şi cazul martorului orb a fost bine primită

de critici, dar s-a dovedit că Giles avusese dreptate. Presa nu
părea prea interesată de tânărul detectiv ambiţios din
Bristol, ci doar de alter ego-ul scriitorului, de Giles
Barrington şi de şansele acestuia de a recâştiga titlul familiei.
Ori de câte ori Harry spunea presei că nu era interesat de
titlu, ziariştii erau şi mai convinşi că el, de fapt, era.
În ceea ce priveşte modul în care ziariştii priveau lupta
pentru moştenirea Barrington, toate ziarele, cu excepţia lui
Daily Telegraph, îl susţineau pe frumosul, ambiţiosul,
popularul elev de la Bristol Grammar School care, după cum
le reaminteau cititorilor, fusese crescut în cartierele
mărginaşe din Bristol.
Harry profita de fiecare ocazie să le reamintească aceloraşi
ziarişti că şi Giles fusese elev la Bristol Grammar School
odată cu el, era acum membru în Parlament pentru Bristol
Docklands şi se întâmplase să câştige Crucea Militară la
Tobruk, era campion la crichet în primul an la Oxford şi nu
era responsabil pentru locul în care se născuse. Susţinerea

724
 - JEFFREY ARCHER -

leală a prietenului său l-a făcut însă chiar şi mai popular,

atât pentru presă, cât şi pentru public.
În ciuda faptului că Giles fusese ales în Camera
Comunelor cu mai mult de trei mii de voturi şi-şi luase deja
locul pe băncile verzi, ştia că dezbaterea care va avea loc pe
băncile roşii de cealaltă parte a coridorului după o lună va
decide atât viitorul lui, cât şi pe cel al lui Harry.

725
 - JEFFREY ARCHER -

46
Harry era obişnuit să fie trezit de ciripitul păsărelelor în
copacii care înconjurau Barrington Hall şi de Sebastian
năpustindu-se neinvitat şi neanunţat în bibliotecă sau de
sunetul paşilor Emmei sosind la micul dejun după plimbarea
de dimineaţă.
Dar astăzi era diferit.
A fost trezit de luminile străzii, de zgomotul traficului şi de
Big Ben care suna la fiecare un sfert de oră ca să-i
amintească câte ore mai avea până ce lordul Harvey va
deschide dezbaterea în urma căreia oameni pe care nu-i
întâlnise niciodată vor vota viitorul lui şi al lui Giles pentru o
mie de ani.
A făcut o baie lungă, pentru că era prea devreme ca să
coboare la micul dejun. După ce s-a îmbrăcat, a sunat la
Barrington Hall, doar ca valetul să-i spună că domnişoara
Barrington plecase deja la gară. Harry era nedumerit. De ce
voia Emma să ia trenul de dimineaţă când plănuiseră să se
întâlnească abia la prânz? Când Harry a intrat în salon după
şapte, n-a fost surprins să-l găsească pe Giles treaz, citind
ziarele de dimineaţă.
— Bunicul tău s-a trezit? a întrebat Harry.
— Mult înaintea noastră, cred. Când am coborât, după
şase, lumina era aprinsă în biroul lui. De îndată ce scăpăm
de afacerea asta blestemată, oricare ar fi rezultatul, trebuie
să-l trimitem câteva zile la Mulgelrie Castle să se odihnească
bine.
— Bună idee, a spus Harry, trântindu-se în cel mai
apropiat fotoliu, doar ca să sară în picioare un minut mai
târziu când lordul Harvey a intrat în salon.
— E timpul pentru micul dejun, băieţi. Nu e o idee bună
să mergi la spânzurătoare pe stomacul gol.
În ciuda sfatului lordului Harvey, cei trei n-au mâncat
prea mult gândindu-se la ce-i aştepta. Lordul Harvey a
încercat câteva fraze-cheie, în timp ce Harry şi Giles au făcut
726
 - JEFFREY ARCHER -

câteva sugestii de ultim minut care trebuiau adăugate sau

scoase din manuscrisul lui.
— Aş vrea să le pot spune lorzilor cât de mult aţi contribuit
fiecare, a spus bătrânul, după ce a mai adăugat câteva
propoziţii la discursul lui. Bine, băieţi, e timpul să ne punem
baionetele la puşcă şi să pornim la asalt.

***

Amândoi erau nervoşi.

— Speram că aţi putea să mă ajutaţi, a spus Emma,
incapabilă să-l privească în ochi.
— Aş dori dacă ar fi posibil domnişoară, a zis el.
Emma s-a uitat la bărbatul care, cu toate că era ras şi
avea pantofii lustruiţi chiar în acea dimineaţă, purta o
cămaşă cu gulerul ros şi ai cărui pantaloni de la costumul
uzat erau lăbărţaţi.
— Când tata a murit… Emma nu reuşea niciodată să
spună „asasinat”, poliţia a găsit o fetiţă în biroul lui. Aveţi
idee ce s-a întâmplat cu ea?
— Nu, a spus omul, dar cum poliţia n-a putut lua legătura
cu ruda lui cea mai apropiată, cred că a fost dusă la o
misiune a bisericii şi dată pentru adopţie.
— Ştiţi la care orfelinat a fost dusă? a întrebat Emma.
— Nu, dar m-aş putea interesa dacă…
— Cât vă datora tata?
— Treizeci şi şapte de lire şi unsprezece şilingi, a spus
detectivul particular, scoţând un teanc de bancnote din
buzunar.
Emma a dat din mână, şi-a deschis geanta şi a scos două
bancnote noi de cinci lire.
— Voi plăti şi restul când ne vom întâlni iar.
— Mulţumesc, domnişoară Barrington, a spus Mitchell,
ridicându-se pentru că bănuia că întâlnirea se terminase.
Vom lua legătura de îndată ce voi afla ceva.

727
 - JEFFREY ARCHER -

— Încă o întrebare, a spus Emma, uitându-se în sus la el.

Ştiţi cum o cheamă pe fetiţă?
— Jessica Smith, a răspuns el.
— De ce Smith?
— Acesta este numele dat copiilor găsiţi.

***

Lordul Harvey s-a încuiat în biroul lui de la etajul trei din

Queen’s Tower pentru tot restul dimineţii. Nu şi-a părăsit
camera nici măcar ca să li se alăture lui Giles, Harry şi
Emma la prânz, preferând un sandvici şi un whisky ţeapăn,
în timp ce-şi revedea discursul.

***

Giles şi Harry stăteau pe băncile verzi din holul central al

Camerei Comunelor şi discutau în timp ce o aşteptau pe
Emma să li se alăture. Harry spera că cei care-i vor vedea,
nobilii, oamenii obişnuiţi şi ziariştii, să nu aibă nicio îndoială
că sunt cei mai buni prieteni.
Harry se uita întruna la ceas pentru că ştia că trebuiau să
ia loc în galeria vizitatorilor din Camera Lorzilor înainte ca
Lordul Cancelar să se aşeze pe sacul său din lână la ora
două.
Harry a zâmbit când a văzut-o pe Emma grăbindu-se spre
holul central chiar înainte de ora unu. Giles i-a făcut cu
mâna surorii sale, în timp ce amândoi se ridicau să o salute.
— Ce ai făcut? a întrebat Harry, chiar înainte să se aplece
să o sărute.
— O să-ţi spun la prânz, i-a promis Emma, dând mâna cu
amândoi. Dar mai întâi vreau să aflu noutăţile voastre.
— E cam la limită, pare să fie consensul general, a spus
Giles conducându-şi invitaţii către sala de mese a
vizitatorilor. Dar nu mai durează mult până ce ne vom afla
destinul, a adăugat el, mohorât.

728
 - JEFFREY ARCHER -

***

Camera Lorzilor era plină mult înainte ca Big Ben să sune

de două ori şi, până ce înaltul Lord Cancelar al Marii Britanii
a intrat în cameră, nu se mai găsea niciun loc pe băncile
ticsite. De fapt, mai mulţi membri stăteau la barul Camerei.
Lordul Harvey s-a uitat în cealaltă parte a camerei şi l-a
văzut pe Reg Preston rânjindu-i ca un leu care tocmai şi-a
zărit prânzul.
Lorzii s-au ridicat în picioare când Lordul Cancelar s-a
aşezat pe sacul său cu lână. El s-a înclinat în faţa adunării,
iar ei i-au întors complimentul înainte de a se aşeza la loc.
Lordul Cancelar a deschis dosarul din piele, roşu cu
franjuri aurii.
— Domnii mei, ne-am strâns aici pentru a afla dacă
domnul Giles Barrington sau domnul Harry Clifton este
îndreptăţit să primească titlul, domeniul şi posesiunile
răposatului sir Hugo Barrington, baronet, apărător al păcii.
Lordul Harvey s-a uitat în sus şi i-a zărit pe Harry, Emma
şi Giles aşezaţi în primul rând din galeria invitaţilor. A fost
întâmpinat de un zâmbet călduros al nepoatei sale şi i-a
putut citi pe buze cuvintele: „Noroc, bunicule”.
— Îl chem pe lordul Harvey să deschidă dezbaterile, a spus
Înaltul Lord Cancelar, înainte de a se aşeza pe sacul de lână.
Lordul Harvey s-a ridicat de la locul lui din prima bancă şi
s-a prins de marginile cutiei pentru a se linişti, în timp ce
colegii lui de pe băncile din spate îşi întâmpinau nobilul şi
galantul lor prieten cu strigăte de:
— Atenţie! Atenţie!
El s-a uitat în jurul Camerei, conştient că urma să ţină
discursul cel mai important din viaţa sa.
— Domnii mei, a început el, vin astăzi în faţa voastră
pentru a-l reprezenta pe nepotul meu, domnul Giles
Barrington, membru al celeilalte Camere, în îndreptăţita lui
solicitare la titlul Barrington şi la toate posesiunile care

729
 - JEFFREY ARCHER -

decurg din aceasta. Domnii mei, permiteţi-mi să vă prezint

împrejurările care au adus acest caz în atenţia domniilor
voastre. În 1877, sir Joshua Barrington a fost înnobilat în
rangul de baronet de regina Victoria pentru servicii aduse
industriei de transport, care includ Barrington Line, o flotă
de nave maritime care are, până în ziua de azi, baza în portul
Bristol.
Joshua a fost al cincilea copil dintr-o familie cu nouă copii
şi a părăsit şcoala la şapte ani, fără să ştie să scrie sau să
citească, şi şi-a început ucenicia la Coldwater Shipping
Company, unde i-a lămurit pe toţi din jurul său că nu era un
copil obişnuit.
La vârsta de treizeci de ani, şi-a dobândit certificatul de
maestru şi la patruzeci şi doi a fost invitat să devină asociat
al Coldwater Shipping Company, care trecea prin timpuri
grele. În următorii zece ani, a reuşit să salveze compania şi,
în următorii douăzeci şi doi de ani, a fost preşedintele
acesteia.
Dar, domnii mei, trebuie să ştiţi mai mult despre sir
Joshua ca om pentru a înţelege de ce ne-am adunat astăzi
aici, pentru că, desigur, acest lucru nu se datorează voinţei
sale. Mai presus de orice, sir Joshua era un om cu teama lui
Dumnezeu, care se considera legat de cuvântul dat. O
strângere de mână era suficientă pentru ca sir Joshua să
accepte un contract. Unde sunt astăzi astfel de oameni vă
întreb, domnilor?
— Ascultaţi! Ascultaţi! s-a auzit ca un ecou prin cameră.
— Dar, ca mulţi alţi oameni de succes, domnilor, lui sir
Joshua i-a luat ceva mai mult timp ca să înţeleagă că era
muritor. Un hohot de râs a întâmpinat această propoziţie.
Deci, când a venit timpul să-şi facă primul şi singurul
testament, el deja ajunsese la vârsta dată în Biblie de
şaptezeci de ani. Asta nu l-a oprit să abordeze sarcina cu
vigoarea şi previziunea sa obişnuită. Aşa că l-a invitat pe sir
Isaiah Waldegrave, cel mai bun jurist din zonă, să-l
reprezinte, iar acesta era un avocat care, ca domnia voastră,

730
 - JEFFREY ARCHER -

a spus el, întorcându-se spre sacul cu lână, şi-a terminat

cariera ca înalt Lord Cancelar. Vă amintesc acest lucru,
domnilor, pentru a sublinia că testamentul lui sir Joshua are
o greutate juridică şi o autoritate care nu permite să fie pus
la îndoială de urmaşii săi.
În acest testament, el a lăsat tot ce avea primului său
născut şi celui mai apropiat urmaş, Walter Barrington,
vechiul şi dragul meu prieten. Acest lucru includea titlul,
compania de navigaţie, domeniile şi, ca să citez exact
cuvintele din testament, „tot ce cuprinde acesta”. Această
dezbatere, domnilor, nu se referă la validitatea testamentului
lui sir Joshua, ci doar la persoana care are dreptul să
pretindă că este moştenitorul de drept. În acest punct,
domnilor, aş vrea să iau în consideraţie un fapt care nu a
trecut niciodată prin mintea lui sir Joshua, om cu frica lui
Dumnezeu; posibilitatea că un moştenitor al său ar putea fi
tatăl unui copil ilegitim.
Hugo Barrington a urmat la rând când fratele său mai
mare, Nicholas, a fost ucis luptându-se pentru ţara sa la
Ypres, în 1918. Hugo a moştenit titlul în 1942, la moartea
tatălui său, sir Walter. Atunci când această familie este
divizată, domnilor, vi se cere să hotărâţi între nepotul meu,
domnul Giles Barrington, care este rezultatul unei uniuni
legitime între răposatul sir Hugo Barrington şi singura mea
fiică, Elisabeth Harvey, şi domnul Harry Clifton care, aş
sugera, este fiul legitim ai doamnei Maisie Clifton şi al
răposatului Arthur Clifton.
În acest punct, domnilor, vă cer permisiunea să vorbesc
puţin despre nepotul meu, Giles Barrington. El a fost educat
la Bristol Grammar School, de unde a câştigat un loc la
Brasenose College, Oxford. Totuşi, el nu a absolvit acest
colegiu, ci s-a decis să-şi abandoneze studiile şi să se alăture
regimentului Wessex, imediat după declararea războiului. În
timp ce lupta în Tobruk, ca tânăr locotenent, a câştigat
Crucea Militară, apărând acest loc împotriva regimentului
Afrika Korps al lui Rommel. A fost ulterior luat prizonier şi a

731
 - JEFFREY ARCHER -

fost dus în lagărul de război Weinsberg, din Germania, de

unde a evadat, s-a întors în Anglia şi s-a alăturat
regimentului său pentru continuarea ostilităţilor. La alegerile
generale a candidat şi a obţinut un loc în Parlament ca
membru pentru Bristol Docklands.
De pe băncile din faţă au răsunat strigăte de:
— Auziţi! Auziţi!
— La moartea tatălui său, el a moştenit titlul, fără nicio
dispută, pentru că se anunţase că Harry Clifton murise pe
mare, nu mult după declararea războiului. Este una dintre
ironiile sorţii, domnilor, că nepoata mea, Emma, prin curaj şi
hotărâre, a fost persoana care a descoperit că Harry trăia şi a
declanşat, fără să vrea, evenimentele care v-au adus pe
domniile voastre astăzi, în Cameră.
Lordul Harvey s-a uitat spre galerie şi i-a zâmbit călduros
nepoatei sale.
— Domnilor, este sigur că Harry Clifton s-a născut
înaintea lui Giles Barrington. Totuşi nu există, admit, nicio
dovadă clară şi sigură că Harry Clifton este rezultatul unei
legături între sir Hugo Barrington şi domnişoara Maisie
Tancock, care urma să devină doamna Maisie Clifton.
Doamna Clifton nu neagă că a avut o legătură amoroasă
cu Hugo Barrington în 1919 şi că acest fapt a avut loc doar o
singură dată. Totuşi, după câteva săptămâni, ea s-a măritat
cu domnul Arthur Clifton şi, ulterior s-a născut un copil, al
cărui nume înregistrat pe certificatul de botez a fost Harry
Arthur Clifton.
Prin urmare, domnilor, îl aveţi pe de o parte pe Giles
Barrington, urmaşul legitim al lui Hugo Barrington. Pe de
altă parte, îl aveţi pe Harry Clifton care s-ar putea să fie
progenitura lui sir Hugo, în timp ce Giles Barrington este cu
siguranţă. Şi doriţi, domnilor să vă asumaţi acest risc? Dacă
da, permiteţi-mi să mai adaug un factor care v-ar putea
determina să luaţi o decizie la sfârşitul acestei dezbateri.
Harry Clifton, care se află în galerie în această după-amiază,
şi-a exprimat clar poziţia în repetate rânduri. El nu are

732
 - JEFFREY ARCHER -

niciun interes să fie împovărat – folosesc propriul lui cuvânt

– cu titlul, ci preferă ca acesta să fie moştenit de prietenul
său apropiat, Giles Barrington.
Mai mulţi lorzi s-au uitat în sus spre galerie ca să-i vadă
pe Giles şi pe Emma Barrington aşezaţi de o parte şi de
cealaltă a lui Harry Clifton, care încuviinţa. Lordul Harvey nu
a continuat până ce atenţia întregii Camere nu s-a îndreptat
spre el.
— Deci, domnilor, când veţi vota în această seară, vă rog
să luaţi în consideraţie dorinţa lui Harry Clifton şi intenţiile
lui sir Joshua Barrington şi să-i acordaţi beneficiul îndoielii
nepotului meu, Giles Barrington. Sunt recunoscător întregii
Camere pentru atenţia acordată.
Lordul Harvey s-a aşezat înapoi pe bancă, întâmpinat cu
urale şi fluturarea hârtiilor. Harry era sigur că reuşise să
câştige ziua.
Când Camera s-a liniştit, Lordul Cancelar s-a ridicat şi a
spus:
— Îl chem pe lordul Preston să răspundă în faţa Camerei.
Harry s-a uitat în jos de la galerie şi a urmărit un bărbat
pe care nu-l mai văzuse până atunci, ridicându-se încet din
băncile opoziţiei. Lordul Preston nu era mai înalt de un
metru şaizeci şi cinci, şi corpul lui solid, musculos şi faţa
ridată şi bronzată dădeau de înţeles tuturor că fusese un
muncitor toată viaţa sa activă, în timp ce expresia de buldog
exprima faptul că nu se temea de nimeni.
Reg Preston a stat o clipă supraveghind băncile opoziţiei,
ca un soldat care îşi scoate capul peste parapet să se uite la
inamic.
— Domnilor, aş vrea să-mi încep discursul prin a-l felicita
pe lordul Harvey pentru discursul lui strălucit şi emoţionant.
Totuşi, aş dori să sugerez că tocmai strălucirea aceasta
ascunde slăbiciunea sa şi că poartă seminţele înfrângerii.
Contribuţia nobilului lord a fost într-adevăr mişcătoare, dar,
pe măsură ce progresa, semăna din ce în ce mai mult cu un

733
 - JEFFREY ARCHER -

avocat care este cât se poate de conştient că apără un caz

pierdut.
Discursul lui Preston crease o linişte în Cameră pe care
lordul Harvey nu reuşise să o obţină.
— Domnilor, să luăm în consideraţie faptele atât de
elegant deghizate de nobilul şi galantul lord Harvey. Nimeni
nu contestă faptul că tânărul Hugo Barrington a întreţinut
relaţii sexuale cu Maisie Tancock cu şase săptămâni înainte
ca aceasta să se mărite cu Arthur Clifton. Sau că, aproape
exact după nouă luni, ea a născut un băiat al cărui nume a
fost înregistrat în mod convenabil pe certificatul de botez ca
Harry Arthur Clifton. Ei bine, se pare că lucrurile sunt clare,
nu-i aşa, domnii mei? Cu excepţia faptului neplăcut că, dacă
doamna Clifton ar fi conceput copilul în ziua căsătoriei,
acesta a fost născut după şapte luni şi douăsprezece zile.
Acum, domnilor, sunt primul om care să admit că acest
lucru este posibil, dar, dacă aş paria, dacă mi s-ar da să aleg
între nouă luni şi şapte luni şi douăsprezece zile, sunt sigur
pe ce aş paria şi nu cred că agentul mi-ar oferi un câştig prea
mare.
De pe băncile laburiştilor s-au auzit nişte râsete slabe.
— Şi aş mai adăuga, domnilor, că acel copil cântărea şapte
kilograme şi jumătate. Asta nu mi se pare a fi greutatea unui
copil născut prematur.
Râsetele s-au înteţit.
— Şi să mai discutăm ceva care i-a scăpat lordului Harvey.
Hugo Barrington, ca şi tatăl şi bunicul lui, suferea de o boală
ereditară numită daltonism, la fel ca şi fiul lui, Giles. Şi de
aceeaşi boală suferă şi Harry Clifton. Şansele se micşorează,
domnilor.
Au urmat şi mai multe râsete şi discuţii în surdină s-au
auzit de ambele părţi ale Camerei. Lordul Harvey s-a uitat
posomorât în timp ce aştepta următoarea lovitură.
— Şi să micşorăm şi mai mult sorţii, domnilor. Marele
doctor Milne, de la spitalul St Thomas, a descoperit că, în
cazul în care părinţii au aceeaşi grupă de sânge cu RH

734
 - JEFFREY ARCHER -

negativ, atunci şi copiii lor vor avea RH-ul negativ. Sir Hugo
Barrington avea RH negativ, doamna Clifton are RH negativ.
Şi surpriză, surpriză, Harry Clifton are tot RH negativ, o
grupă de sânge pe care o are doar doisprezece la sută din
populaţia Marii Britanii. Cred că agenţii de pariuri vor da
faliment, domnilor, pentru că singurul cal concurent nici n-a
ajuns la linia de pornire.
Au urmat şi mai multe râsete, iar lordul Harvey s-a lăsat şi
mai jos în bancă, furios că nu spusese că Arthur Clifton avea
tot RH negativ.
— Şi acum permiteţi-mi să ating un subiect, domnilor,
asupra căruia sunt complet de acord cu lordul Harvey.
Nimeni nu are dreptul să pună la îndoială testamentul lui sir
Joshua Barrington când este vorba de un astfel de arbore
genealogic. Prin urmare, tot ce trebuie să decidem este ce
înseamnă de fapt cuvintele „primul născut” şi „ruda cea mai
apropiată.”
Majoritatea celor din această Cameră sunt conştienţi de
părerile mele referitoare la principiul ereditar. Preston a
zâmbit, după care a adăugat:
— Consider că aceasta este o problemă lipsită de principii.
De data aceasta, râsetele s-au auzit doar dintr-o parte a
Camerei, în timp ce persoanele aflate pe băncile opoziţiei
stăteau într-o tăcere de piatră.
— Domnilor, dacă vă veţi decide să ignoraţi precedentul
legal şi să vă amestecaţi în tradiţia istorică, doar pentru
convenienţa dumneavoastră, veţi aduce un prejudiciu
conceptului ereditar şi, în timp, întregul edificiu va cădea,
zdrobindu-se, pe capetele domniilor voastre, a spus el,
arătând spre băncile opoziţiei.
Aşa că să luăm în consideraţie cazul celor doi tineri
implicaţi în această dispută tristă care nu este, aş putea
spune, domnilor, vina lor. Harry Clifton, ni s-a spus, ar
prefera ca prietenul lui, Giles Barrington, să moştenească
titlul. Cât de decent din partea lui. Dar Harry Clifton este,
desigur, un om foarte decent. Totuşi, domnilor, dacă o vom

735
 - JEFFREY ARCHER -

apuca pe acest drum, fiecare lord ereditar din ţară ar putea,

în viitor, să decidă care urmaş îi va succeda şi acesta, domnii
mei, este o fundătură.
În Cameră s-a lăsat liniştea şi lordul Preston a putut să-şi
coboare vocea până la aproape o şoaptă.
— Oare acest tânăr decent, Harry Clifton, a avut şi un alt
motiv când a declarat lumii că doreşte ca prietenul său, Giles
Barrington, să fie considerat primul născut?
Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lordului Preston.
— Vedeţi, domnilor, Biserica Anglicană nu i-ar permite să
se însoare cu femeia pe care o iubeşte, sora lui Giles
Barrington, Emma Barrington, pentru că nu ar avea nicio
îndoiala că cei doi au acelaşi tată.
Harry nu mai urâse pe cineva atât de mult în întreaga sa
viaţă.
— Văd că băncile episcopilor sunt pline astăzi, domnilor, a
continuat Preston, întorcându-se cu faţa spre oamenii
bisericii. Aş fi fascinat să descopăr părerea lor ecleziastică în
această dispută, pentru că nu pot avea două păreri. Unul
sau doi episcopi au părut stânjeniţi. Şi, dacă tot discut
arborele genealogic al lui Harry Clifton, aş putea să sugerez,
ca un candidat pe listele electorale, este egalul lui Giles
Barrington. Crescut pe străzile mărginaşe din Bristol, în
ciuda sorţilor potrivnici, a câştigat un loc la Bristol Grammar
School, şi, după cinci ani, o bursă la Brasenose College,
Oxford. Şi tânărul Harry nici măcar nu a aşteptat declararea
războiului pentru a renunţa la studii cu intenţia de a se
înrola, fiind oprit de la aceasta de torpilarea vasului pe care
se afla, de un submarin german, făcând ca lordul Harvey şi
restul familiei Barrington să creadă că a murit pe mare.
Toţi care au citit cuvintele emoţionante ale domnului
Clifton în Jurnalul unui deţinut, ştiu cum a ajuns să
servească în armata americană, unde a câştigat Steaua de
Argint înainte de a fi rănit de o mină germană cu câteva
săptămâni înainte de încetarea războiului. Dar germanii n-au

736
 - JEFFREY ARCHER -

reuşit să-l omoare pe Harry Clifton aşa de uşor, domnii mei,

şi nici noi nu vom reuşi.
Băncile laburiste au izbucnit la unison şi lordul Preston a
aşteptat până ce în Cameră a fost iar linişte.
— Şi, în sfârşit, domnilor, ar trebui să ne întrebăm de ce
ne aflăm astăzi aici. Vă voi spune eu de ce. Suntem aici
pentru că Giles Barrington a făcut apel împotriva unei decizii
luate de cele mai bune şapte minţi juridice din ţară, ceea ce,
de asemenea, lordul Harvey nu a pomenit în discursul său
rostit din inimă. Dar vă voi reaminti că, în înţelepciunea lor,
Lorzii Judecători au hotărât ca Harry Clifton să moştenească
titlul de baronet. Dacă vă gândiţi să respingeţi această
decizie, domnilor, înainte de a proceda aşa, trebuie să fiţi
siguri că ei au făcut o eroare fundamentală de judecată.
Şi aşa, domnilor, a spus Preston, la fel ca la începutul
peroraţiei, când votaţi pentru a decide cărui dintre aceşti doi
tineri trebuie să-i revină titlul de baronet, nu vă bazaţi
judecata pe convenienţe, ci pe o probabilitate crescută.
Pentru că atunci, pentru a-l cita pe lordul Harvey, îi veţi
acorda beneficiul îndoielii nu lui Giles Barrington, ci lui
Harry Clifton, iar sorţii, ca şi arborele genealogic, pledează în
favoarea sa. Şi dacă pot să ajung la o concluzie, domnilor, a
spus el, uitându-se sfidător la băncile opoziţiei, vă sugerez
ca, atunci când intraţi în sala de judecată, să vă luaţi
conştiinţele cu Domniile Voastre şi să lăsaţi politica în
această cameră.
Lordul Preston s-a aşezat în aclamaţiile puternice de pe
băncile sale, în timp ce câţiva lorzi din opoziţie încuviinţau şi
ei.
Lordul Harvey i-a scris un bilet oponentului său,
felicitându-l pentru frumosul discurs care se dovedise a fi şi
mai elocvent datorita propriilor convingeri. Conform tradiţiei
Camerei, ambii vorbitori au rămas la locurile lor pentru a
asculta părerile celor care urmau.
S-au dovedit a fi câteva contribuţii imprevizibile din
ambele părţi ale Camerei, care l-au lăsat pe lordul Harvey şi

737
 - JEFFREY ARCHER -

mai nesigur în ceea ce priveşte votul final. Un discurs care a

fost ascultat cu o atenţie deosebită de ambele părţi ale
Camerei a fost cel al episcopului de Bristol, susţinut evident
de nobilii săi prieteni, membri ai clerului, care stăteau pe
băncile de lângă el.
— Domnilor, a spus episcopul, dacă, în înţelepciunea
dumneavoastră, veţi vota ca domnul Giles Barrington să
moştenească titlul, nobilii mei prieteni şi cu mine nu vom
avea nicio obiecţie în a retrage interdicţia de căsătorie dintre
domnul Harry Clifton şi domnişoara Emma Barrington.
Pentru că, domnii mei, dacă veţi decide că Harry nu este fiul
lui Hugo Barrington, nu mai poate exista nicio obiecţie la
această uniune.
— Dar cum vor vota? i-a şoptit lordul Harvey colegului
său, care stătea lângă el în prima bancă.
— Colegii mei şi cu mine nu vom vota în niciun fel pentru
că simţim că nu suntem calificaţi să analizăm politic sau
juridic această problemă.
— Dar judecata morală? a întrebat lordul Preston,
suficient de tare ca să fie auzit de pe băncile clerului.
Lordul Harvey descoperise în sfârşit un subiect cu care
erau amândoi de acord.
Alt discurs care a surprins Camera a fost cel al lordului
Hughes, independent şi fost preşedinte al Asociaţiei Medicale
Britanice.
— Domnii mei, trebuie să informez Camera că ultimele
cercetări medicale, desfăşurate la spitalul Moorfields au
demonstrat că daltonismul poate fi transmis doar pe linie
maternă.
Lordul Cancelar şi-a deschis dosarul şi a mai notat ceva.
— Şi, prin urmare, faptul că lordul Preston a sugerat că
deoarece sir Hugo Barrington era daltonist este foarte
probabil ca Harry Clifton să fie fiul lui este fals şi această
dovadă poate fi anulată ca fiind o coincidenţă.
Când Big Ben a sunat de zece ori, mai erau câţiva membri
care doreau să prindă ochiul Lordului Cancelar. În

738
 - JEFFREY ARCHER -

înţelepciunea lui, acesta s-a hotărât să permită ca dezbaterea

să continue. Ultimul vorbitor s-a aşezat la locul lui la câteva
minute după ora trei din dimineaţa următoare.
Când clopotul dezbaterii a sunat în cele din urmă, şirurile
de membri extenuaţi şi zburliţi au ieşit din cameră şi s-au
îndreptat spre sala în care se vota. Harry, care stătea încă la
galerie, a observat că lordul Harvey dormea adânc. Nimeni
nu a comentat. La urma-urmei, nu ieşise din cameră în
ultimele treisprezece ore.
— Să sperăm că se trezeşte la timp pentru votare, a spus
Giles, cu un chicotit care s-a oprit brusc când bunicul lui a
alunecat şi mai jos pe bancă.
Un mesager a părăsit repede încăperea şi s-a dus să caute
o ambulanţă, în tip ce doi uşieri au traversat Camera şi l-au
întins cu blândeţe pe nobilul lord pe o targa.
Harry, Giles şi Emma au părăsit galeria vizitatorilor şi au
coborât în grabă scările, ajungând în hol chiar când
purtătorii tărgii ieşeau din cameră. Cei trei l-au însoţit pe
lordul Harvey afară din clădire şi în ambulanţa care aştepta.
De îndată ce membrii au votat, au revenit încet înapoi în
cameră. Niciunul nu voia să plece înainte de a afla rezultatul.
Membrii ambelor facţiuni ale Camerei au fost uimiţi când au
văzut că lordul Harvey nu se mai afla la locul lui din primul
rând.
Prin cameră au început să circule zvonuri şi, când lordului
Preston i s-au spus noutăţile, a pălit.
A mai durat câteva minute până când cei patru oameni de
ordine s-au întors pentru a anunţa Camera de rezultatul
votului. Au înaintat pe coridorul central pas la pas, ca
gardienii care fuseseră pe vremuri şi s-au oprit în faţa
Lordului Cancelar.
În Cameră s-a făcut linişte.
Paznicul-şef a ridicat foaia de vot şi a declarat cu voce tare:
— Voturi în favoare, două sute şaptezeci şi trei. Voturi
contra, două sute şaptezeci şi trei.

739
 - JEFFREY ARCHER -

În cameră şi în galerie s-a dezlănţuit pandemoniul, când

membrii şi vizitatorii se întrebau ce se va întâmpla în
continuare. Membrii mai vechi şi-au dat seama că Lordul
Cancelar va avea votul decisiv. El stătea singur pe sacul cu
lână, de nepătruns şi neimpresionat de zgomotul şi
protestele din jurul lui, aşteptând să se reinstaureze liniştea
în Cameră.
De îndată ce s-au stins şi ultimele şoapte, Lordul Cancelar
s-a ridicat încet de pe sacul cu lână, şi-a aranjat peruca şi s-
a tras de reverele robei sale negre, brodate cu aur, înainte de
a se adresa Camerei. Toţi ochii din încăpere erau fixaţi
asupra lui. În galeria supraaglomerată de deasupra camerei,
cei care fuseseră suficient de norocoşi ca să obţină un bilet,
s-au aplecat, nerăbdători, peste balustrade. Mai erau trei
locuri libere în galeria distinşilor invitaţi: cele are celor trei
oameni a căror soartă depindea de hotărârea Lordului
Cancelar.
— Domnii mei, a început el. Am ascultat cu interes fiecare
contribuţie pe care Domniile Voastre le-au adus în această
lungă şi fascinantă dezbatere. Am luat în consideraţie
argumentele aduse cu atâta pasiune şi elocvenţă de membrii
întregii Camere şi mă găsesc acum în faţa unei dileme. Aş
dori să-mi împărtăşesc problemele cu voi, toţi.
În mod normal, în cazul unui vot atât de strâns, n-aş ezita
să-i susţin pe Lorzii Judecători care au decis înainte când au
hotărât, cu patru voturi contra trei, ca Harry Clifton să
moştenească titlul Barrington. Într-adevăr, aş da dovadă de
iresponsabilitate dacă aş proceda altfel. Totuşi, poate
Domniile Voastre nu ştiu că, înainte de a se vota, lordul
Harvey, cel care a propus moţiunea, s-a îmbolnăvit şi, prin
urmare, a fost incapabil să voteze. Niciunul dintre noi nu se
îndoieşte cum ar fi votat, asigurându-se că a câştigat
moţiunea, chiar cu o marjă foarte mică şi, prin urmare, titlul
i-ar fi revenit nepotului său, Giles Barrington.

740
 - JEFFREY ARCHER -

Domnii mei, sunt sigur că această Cameră este de acord

că, în aceste împrejurări, judecata mea finală va solicita
înţelepciunea lui Solomon.
Strigăte înfundate de: „Ascultaţi! Ascultaţi!” s-au auzit din
ambele părţi ale Camerei.
— Totuşi, trebuie să declar Camerei, a continuat Lordul
Cancelar, că nu m-am decis care fiu trebuie tăiat în două şi
cărui fiu trebuie să i se restituie dreptul din naştere.
Un hohot de râs a urmat acestei observaţii, ceea ce a mai
redus puţin tensiunea din încăpere.
— Prin urmare, domnilor, a spus el, de îndată ce atenţia
întregii Camere s-a îndreptat iar asupra lui, voi anunţa
hotărârea mea în cazul Barrington contra Clifton la ora zece
dimineaţă.
Şi-a reluat locul pe sacul cu lână, fără să mai spună
nimic. Aprodul a lovit cu bastonul în pământ de trei ori, dar
abia a putut fi auzit pe deasupra zgomotului.
— Camera se va întruni la ora zece dimineaţă, a strigat el,
când Lordul Cancelar va hotărî în cazul Barrington împotriva
lui Clifton. Camera să se ridice în picioare!
Lordul Cancelar s-a ridicat, s-a aplecat în faţa adunării,
iar lorzii i-au întors complimentul. Aprodul a bătut iar de trei
ori cu bastonul în pământ.
— Întrunirea este suspendată!

741
- JEFFREY ARCHER -

742
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER
CRONICILE FAMILIEI CLIFTON
VOLUMUL III
UN SECRET BINE PĂSTRAT

Titlul original: BEST KEPT SECRET, 2013

În româneşte de: TANIA MOCHI

743
 - JEFFREY ARCHER -

Pentru:

SHABNAM şi ALEXANDER

MULŢUMIRI

Le mulţumesc următoarelor persoane pentru nepreţuitele

lor sfaturi şi cercetări:
Simon Bainbridge, Robert Bowman, Eleanor Dryden,
Alison Prince, Mari Roberts şi Susan Watt

744
- JEFFREY ARCHER -

745
- JEFFREY ARCHER -

746
 - JEFFREY ARCHER -

PROLOG
Big Ben a bătut de patru ori.
Deşi lordul cancelar era extenuat de întâmplările din acea
noapte, organismul îi era invadat de atâta adrenalină încât
era incapabil să adoarmă. I-a asigurat pe lorzi că va da
verdictul în cazul Barrington contra Clifton şi va decide astfel
care dintre tinerii domni va moşteni titlul şi vastele domenii
ale familiei.
A mai analizat o dată faptele, pentru că bănuia că faptele
şi doar faptele îl vor conduce la concluzia finală.
Când îşi începuse studiile, cu vreo patruzeci de ani
înainte, maestrul său îl sfătuise să-şi lase părerile,
sentimentele sau înclinaţiile personale deoparte când va
judeca clientul sau cazul adus în faţa lui. Legea nu este
pentru cei slabi şi romantici, îi mai explicase el. Totuşi, după
ce respectase această mantră timp de patru decenii, lordul
cancelar era obligat acum să recunoască faptul că nu mai
întâlnise un astfel de caz atât de echilibrat. Şi-ar fi dorit doar
ca F. E. Smith să mai trăiască pentru a-i putea cere sfatul.
Pe de o parte… cât de mult ura acest clişeu. Pe de o parte,
Harry Clifton era născut cu trei săptămâni înaintea celui mai
bun prieten al lui, Giles Barrington: fapt. Pe de altă parte,
Giles Barrington era fără îndoială fiul legitim al lui sir Hugo
Barrington şi al soţiei sale legitime, Elisabeth: fapt. Dar asta
nu-l făcea primul născut al lui sir Hugo: fapt, şi exact acesta
era punctul relevant al testamentului.
747
 - JEFFREY ARCHER -

Pe de o parte, Maisie Tancock îl născuse pe Harry în cea

de-a 28-a zi din luna a noua după ce recunoscuse că avusese
o aventură cu sir Hugo Barrington în Weston-super-Mare.
Fapt. Pe de altă parte, Maisie Tancock era măritată cu Arthur
Clifton când îl născuse pe Harry şi certificatul de naştere
declara limpede că Arthur era tatăl de drept al copilului.
Fapt.
Pe de o parte… gândurile lordului cancelar au revenit la
întâmplările din Cameră după ce membrii parlamentului se
despărţiseră şi votaseră în cele din urmă dacă Giles
Barrington sau Harry Clifton ar trebui să moştenească titlul
şi tot ceea ce înseamnă acesta. Şi-a amintit cu exactitate
cuvintele aprodului Whip când anunţase rezultatul după ce
Camerele se reuniseră.
— Pentru, la dreapta, două sute şi şaptezeci şi trei de
voturi, contra, la stânga, două sute şi şaptezeci şi trei de
voturi.
Pe băncile roşii se dezlănţuise iadul. El acceptase că votul
egal îi lăsase lui sarcina neplăcută de a decide cine va
moşteni titlul familiei Barrington, renumita companie
maritimă, precum şi proprietăţile, terenurile şi bunurile.
Dacă n-ar fi depins atât de mult viitorul acestor doi tineri de
decizia lui. Ar fi trebuit să fie influenţat de faptul că Giles
Barrington dorea să moştenească titlul, şi Harry Clifton nu?
Nu, nu ar trebui. După cum declarase lordul Preston în
discursul lui convingător rostit de pe băncile opoziţiei,
aceasta ar fi creat un precedent, chiar dacă ar fi fost
convenabil.
Pe de altă parte, dacă ar fi decis în favoarea lui Harry… a
aţipit în cele din urmă doar ca să fie trezit de o bătaie uşoară
în uşă la ora neobişnuit de târzie, şapte. A mormăit şi şi-a
ţinut ochii închişi în timp ce număra bătăile Big Ben-ului.
Mai avea doar trei ore până la verdict, iar el încă nu se
hotărâse.

748
 - JEFFREY ARCHER -

Lordul cancelar a mormăit a doua oară dându-şi picioarele

jos, punându-şi papucii şi îndreptându-se spre baie. Chiar în
timp ce era în baie, a continuat să se gândească.
Fapt. Harry Clifton şi Giles Barrington erau daltonişti
amândoi ca sir Hugo. Fapt. Daltonismul poate fi moştenit
doar pe linie maternă, deci aceasta nu era decât o
coincidenţă şi trebuia înlăturată ca atare.
A ieşit din baie, s-a şters şi şi-a pus halatul. Apoi a ieşit
din dormitor şi a mers pe covorul gros până în birou.
Lordul cancelar a luat un stilou şi a scris numele
„Barrington” şi „Clifton” în partea de sus a unei pagini, sub
care a continuat cu dovezile pro şi contra pentru fiecare
dintre ei. După ce a umplut trei pagini cu scrisul lui elegant,
Big Ben a bătut de opt ori. Dar tot nu se lămurise.
A lăsat stiloul jos şi a plecat nemulţumit să caute ceva de
mâncare.
Lordul cancelar a mâncat singur micul dejun în tăcere. A
refuzat să se uite la ziarele de dimineaţă care fuseseră
aşezate elegant de cealaltă parte a mesei şi nici n-a dat
drumul la radio, pentru că nu dorea ca un redactor prost
informat să-l influenţeze. Ziarele serioase protestau din
cauza încălcării principiului ereditar, dacă lordul cancelar va
decide în favoarea lui Harry, în timp ce tabloidele păreau
interesate doar dacă Emma se va putea mărita cu bărbatul
iubit.
Când s-a întors în baie să se spele pe dinţi, balanţa
Justiţiei tot nu se înclinase în nicio parte.
După ce Big Ben a sunat ora nouă, el a intrat în birou şi s-
a mai uitat peste notiţe sperând că balanţa se va înclina în
cele din urmă într-o parte sau în alta, dar aceasta refuza să
se mişte. S-a mai uitat o dată la ce scrisese când o bătaie în
uşă i-a reamintit că, oricât de puternic îşi închipuia că este,
tot nu putea opri timpul. A oftat, a rupt cele trei foi din
agendă, s-a ridicat şi a continuat să citească în timp ce ieşea
din birou şi mergea pe coridor. Când a intrat în dormitor l-a

749
 - JEFFREY ARCHER -

găsit pe East, valetul său, stând la capul patului, aşteptând

să îndeplinească ritualul de dimineaţă.
East i-a scos cu îndemânare halatul din mătase după care
şi-a ajutat stăpânul să-şi pună o cămaşă albă, proaspăt
călcată. Apoi, gulerul apretat şi batista brodată. Când lordul
cancelar îşi punea pantalonii negri, şi-a dat seama că se mai
îngrăşase câteva kilograme de când primise această funcţie.
East l-a ajutat după aceea să-şi pună mantia lungă, neagră
cu auriu. I-a pus o perucă pe cap, apoi i-a încheiat catarama
de la pantofi. Abia după ce lanţul de aur al funcţiei care mai
fusese purtat de treizeci şi nouă de lorzi cancelari înaintea lui
i-a fost aranjat pe umeri, a devenit imaginea celei mai mari
autorităţi din ţară. S-a privit în oglindă şi s-a simţit gata să
iasă pe scenă şi să-şi joace rolul în drama în desfăşurare.
Păcat doar că nu cunoştea încă replicile.
Cronometrarea intrării lordului cancelar şi a ieşirii din
turnul de nord al palatului Westminster ar fi impresionat şi
un sergent-major. La 9:47 s-a auzit o bătaie şi secretarul
său, David Bartholomew, a intrat în cameră.
— Bună dimineaţa, sir, a rostit acesta.
— Bună dimineaţa, domnule Bartholomew, a răspuns
lordul cancelar.
— Îmi pare rău că trebuie să vă anunţ, a spus
Bartholomew, că lordul Harvey a murit noaptea trecută în
ambulanţă, în drum spre spital.
Amândoi ştiau că era o minciună. Lordul Harvey – bunicul
lui Giles şi al Emmei – se prăbuşise în camera sa, doar la
câteva minute după ce sunase clopotul care anunţa
începerea votării. Totuşi ambii acceptaseră vechea convenţie:
dacă un membru al Camerei Comunelor sau Lorzilor murea
în timp ce Parlamentul era în sesiune, ancheta referitoare la
cauza morţii trebuia amânată. Pentru a evita această şaradă
neplăcută şi inutilă, „mort în drum spre spital” era
frazeologia acceptată care acoperea aceste cazuri. Obiceiul
data din timpul lui Oliver Cromwell, când membrii

750
 - JEFFREY ARCHER -

Parlamentului aveau voie să poarte săbii în Cameră şi, de

câte ori murea cineva, era posibil să fi fost un complot.
Lordul cancelar s-a întristat când a auzit de moartea
lordului Harvey, un coleg pe care-l plăcuse şi admirase. Şi-ar
fi dorit doar ca secretarul său să nu-i fi amintit de una dintre
faptele pe care o scrisese sub numele lui Giles Barrington; şi
anume că lordul Harvey fusese incapabil să voteze după ce
leşinase şi care, dacă ar fi votat, ar fi făcut-o în favoarea lui
Giles Barrington, rezolvând astfel problema, iar el ar fi putut
să doarmă liniştit în acea noapte. Iar acum se aşteptau ca el
să rezolve problema definitiv.
Sub numele lui Harry Clifton, scrisese alt fapt. Când se
depusese primul recurs în faţa Tribunalului Lorzilor, cu şase
luni înainte, votul fusese 4-3 pentru Clifton şi, pentru a cita
din testament… titlul şi tot ce cuprinde acesta.
O a doua bătaie în uşă şi a apărut purtătorul de trenă,
având alt costum gen Gilbert şi Sullivan, un semnal că
străvechea ceremonie era gata să înceapă.
— Bună dimineaţa, sir.
— Bună dimineaţa, domnule Duncan.
Când purtătorul de trenă a ridicat poala lungii mantii
negre a lordului cancelar, David Bartholomew a înaintat şi a
deschis uşa dublă a camerei de ceremonii astfel încât şeful
său să poată să-şi înceapă călătoria de şapte minute către
Camera Lorzilor.
Membrii, mesagerii şi oficialii parlamentului care-şi vedeau
de treburile lor matinale s-au dat repede deoparte când l-au
văzut pe lordul cancelar apropiindu-se, asigurându-se că
înaintarea acestuia către Camera Lorzilor nu era stânjenită.
Când trecea pe lângă ei, se aplecau adânc, nu pentru el, ci
pentru suveranul pe care-l reprezenta. El a avansat pe
covorul roşu cu acelaşi pas ca în fiecare zi în ultimii şase ani
ca să intre în Cameră atunci când Big Ben bătea ora zece
dimineaţa.
Într-o zi obişnuită, iar aceasta nu era o zi obişnuită, ori de
câte ori intra în Cameră, ar fi întâlnit câţiva membri care s-ar

751
 - JEFFREY ARCHER -

fi ridicat politicos de pe băncile roşii, i-ar fi făcut o plecăciune

şi ar fi rămas în picioare în timp ce episcopul de serviciu ar fi
ţinut predica de dimineaţa, după care ar fi început
procedurile obişnuite.
Dar nu şi astăzi, pentru că multă vreme înainte să ajungă
în Cameră, putea auzi murmurul vocilor. Chiar şi lordul
cancelar a fost surprins de imaginea care l-a întâmpinat
când a intrat în Camera Lorzilor. Băncile roşii erau atât de
pline, încât unii membri se aşezaseră pe treptele din faţa
tronului, în timp ce alţii stăteau la bara Camerei, incapabili
să-şi găsească un loc liber. Singura ocazie în care-şi amintea
să se fi întâmplat ceva similar fusese atunci când Maiestatea
Sa rostise Discursul Regelui, în care informase membrii
ambelor Camere de legislaţia propusă de guvernarea sa
pentru a fi aplicată în următoarea sesiune a Parlamentului.
Când lordul cancelar a intrat în Cameră, lorzii s-au oprit
imediat din vorbă, s-au ridicat ca unul şi s-au aplecat când
acesta s-a aşezat în faţa Sacului de Lână.
Ofiţerul-senior însărcinat cu aplicarea legii în ţară s-a
uitat încetişor prin Cameră şi a fost întâmpinat de privirile
mai multor mii de oameni curioşi. Privirea i s-a aţintit în cele
din urmă asupra celor trei tineri aşezaţi în capătul îndepărtat
al Camerei, chiar sub Galeria Oaspeţilor. Giles Barrington,
sora lui, Emma şi Harry Clifton purtau negru în semn de
doliu pentru iubitul lor bunic şi, în cazul lui Harry, pentru
mentorul şi prietenul său cel mai drag. Se simţea responsabil
pentru toţi trei, dându-şi seama că judecata sa le va schimba
vieţile. S-a rugat ca această schimbare să fie în bine.
Când înalt-reverendul Peter Watts, Episcop de Bristol – cât
de potrivit, s-a gândit lordul cancelar – şi-a deschis cartea de
rugăciuni, lorzii şi-au aplecat capetele şi nu le-au mai ridicat
până ce acesta nu a spus:
— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Cei din adunare şi-au reluat locurile, iar lordul cancelar a
rămas singura persoană în picioare. De îndată ce s-au
aşezat, lorzii au aşteptat cu nerăbdare să-i audă verdictul.

752
 - JEFFREY ARCHER -

— Lorzii mei, a început el, nu pot pretinde că judecata pe

care mi-aţi încredinţat-o s-a dovedit a fi uşoară. Dimpotrivă,
mărturisesc că a fost una dintre cele mai grele decizii pe care
a trebuit să o iau în lunga mea carieră la bară. Dar Thomas
More a fost cel care ne-a amintit că, atunci când îmbraci
roba justiţiei, trebuie să fii gata să iei decizii care cu greu îi
vor mulţumi pe toţi. Şi într-adevăr, domnii mei, în trei astfel
de ocazii din trecut, după ce lordul cancelar şi-a dat
verdictul, a fost decapitat a doua zi.
Râsetele care au urmat au mai slăbit tensiunea, însă doar
pentru un moment.
— Totuşi, este datoria mea să vă reamintesc, a continuat
el, după ce râsetele s-au oprit, că eu răspund doar în faţa
Atotputernicului. Ţinând seama de aceasta, domnilor, în
cazul Barrington versus Clifton cu privire la cine este
moştenitorul de drept şi să primească titlul, terenurile şi tot
ce înseamnă acestea este…
Lordul cancelar s-a mai uitat o dată înspre galerie şi a
ezitat. Ochii lui s-au oprit asupra celor trei persoane inocente
care continuau să-l privească fix. S-a rugat să fie luminat de
înţelepciunea lui Solomon, apoi a adăugat:
— Ţinând seama de toate faptele, am decis în favoarea
lui… Giles Barrington.
Un murmur continuu a erupt imediat din partea de jos a
Camerei. Ziariştii au părăsit repede galeria presei pentru a
comunica editorilor care-i aşteptau că lordul cancelar
hotărâse ca principiul ereditar să rămână intact, iar Harry
Clifton putea acum să-i ceară Emmei Barrington să-i fie
soţie, în timp ce spectatorii din galerie s-au aplecat peste
balustrade pentru a vedea cum reacţionează lorzii la această
judecată. Dar acesta nu era un meci de fotbal, iar el nu era
arbitru. Nu era nevoie să se fluiere pentru că fiecare dintre
membrii Camerei Lorzilor va accepta şi asculta de hotărârea
lordului cancelar fără murmure sau proteste. În timp ce
lordul cancelar aştepta să se facă linişte, s-a uitat iar la cei
trei tineri din galerie, care urmau să fie afectaţi cel mai mult

753
 - JEFFREY ARCHER -

de decizia lui, pentru a vedea cum reacţionează. Harry,

Emma şi Giles îl priveau cu aceleaşi figuri inexpresive, de
parcă nu înţeleseseră încă semnificaţia completă a judecăţii
lui.
După luni de incertitudine, Giles a simţit o imensă
uşurare, cu toate că moartea bunicului său îl lipsise de orice
sentiment de victorie.
Harry se gândea la un singur lucru pe când o ţinea pe
Emma strâns de mână. Acum se putea însura cu femeia
iubită.
Emma era nesigură. La urma-urmei, lordul cancelar
crease alte probleme pentru ei trei şi pe care nu va trebui să
le rezolve el.
Lordul cancelar şi-a deschis dosarul placat cu aur şi a
studiat problemele aflate pe ordinea de zi. O dezbatere
referitoare la serviciul naţional de sănătate era al doilea
punct de pe agendă. Mai mulţi lorzi plecaseră din Cameră,
pentru că situaţia revenise la normal.
Lordul cancelar nu avea de gând să admită în faţa
nimănui, nici măcar a celui mai de încredere prieten, că-şi
schimbase decizia în ultimul moment.

754
 - JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON
ŞI
EMMA BARRINGTON

1945 – 1951

755
 - JEFFREY ARCHER -

1
„De aceea, dacă cineva poate arăta un motiv pentru care
aceşti doi tineri nu se pot căsători în sfânta taină a căsătoriei,
să vorbească acum sau să tacă pentru totdeauna.”
Harry Clifton nu va uita niciodată prima oară când auzise
aceste cuvinte şi cum, după aceea, întreaga sa viaţă fusese
distrusă. Moş Jack care, ca George Washington, nu putea
minţi, dezvăluise în întrunirea ţinută în grabă în vestibul că
era posibil ca Emma Barrington, femeia pe care Harry o
adora şi care era pe punctul de a-i deveni soţie, ar fi putut
să-i fie soră vitregă.
Când mama lui Harry recunoscuse că o dată, o singură
dată, avusese relaţii sexuale cu tatăl lui Harry, se dezlănţuise
un adevărat iad. Prin urmare, era posibil ca el şi Emma să fie
copiii aceluiaşi tată.
Când se încurcase cu Hugo Barrington, mama lui Harry
ieşea cu Arthur Clifton, un docher care muncea la Şantierul
Naval Barrington. În ciuda faptului că Maisie se căsătorise
cu Arthur foarte curând după aceea, preotul refuzase să
oficieze căsătoria lui Harry cu Emma, deoarece exista
posibilitatea ca aceasta să contravină străvechilor legi de
consangvinitate ale bisericii.
După câteva momente, tatăl Emmei, Hugo, se strecurase
afară din biserică, ca un laş care părăseşte câmpul de luptă.
Emma şi mama ei plecaseră în Scoţia în timp ce Harry,
disperat, rămăsese la colegiul său de la Oxford, nemaiştiind
ce să facă. Adolf Hitler luase această decizie în locul lui.
Harry a părăsit universitatea după câteva zile şi şi-a
schimbat roba de student cu o uniformă obişnuită de
marinar. Dar abia servise pe vas câteva zile când o torpilă
germană le lovise vasul şi numele lui apăruse pe lista celor
daţi dispăruţi pe mare.
— Vrei să o iei pe această femeie să-ţi fie soţie, la bine şi la
rău, la sănătate şi la boală atât timp cât veţi trăi amândoi?
— Da.

756
 - JEFFREY ARCHER -

Abia la sfârşitul ostilităţilor, când Harry revenise de pe

câmpul de bătălie încărcat de glorie, descoperise că Emma îl
născuse pe fiul lor, Sebastian Arthur Clifton. Dar Harry nu
aflase până ce nu-şi revenise complet că Hugo Barrington
fusese ucis în împrejurări cumplite şi că pusese pe umerii
familiei sale o altă problemă, la fel de teribilă pentru Harry ca
interdicţia de a se însura cu femeia iubită.
Lui Harry nu i se păruse niciodată semnificativ faptul că
era cu câteva săptămâni mai mare decât Giles Barrington,
fratele Emmei şi cel mai bun prieten al lui, până ce nu aflase
că ar putea să fie moştenitorul titlului familiei, a domeniilor
sale vaste, a numeroaselor posesiuni şi, pentru a cita din
testament tot ceea ce înseamnă aceasta. A demonstrat repede
că nu este interesat de moştenirea Barrington şi că dorea
doar să renunţe la orice drept de naştere care ar putea fi
considerat că-i aparţine, în favoarea lui Giles. Şeful
heralzilor, Garter, părea dornic să accepte acest aranjament
şi totul ar fi mers bine dacă lordul Presten, un laburist din
Camera Superioară a Parlamentului nu ar fi considerat că
este necesar să îi apere dreptul lui Harry la titlu, fără să-l
consulte însă şi pe el.
— Este o problemă de principiu, le explicase lordul Preston
corespondenţilor săi care-l întrebaseră.
— Îl iei pe acest bărbat de soţ, ca să trăiţi împreună după
legile Domnului, în sfânta taină a căsătoriei?
— Da.
Harry şi Giles au rămas prieteni inseparabili tot timpul, în
ciuda faptului că se judecau în faţa celui mai înalt tribunal al
ţării şi că apăreau tot timpul pe prima pagină a ziarelor.
Harry şi Giles s-ar fi bucurat amândoi de hotărârea
lordului cancelar dacă lordul Harvey, bunicul lui Giles şi al
Emmei ar fi stat la locul său în primul rând, dar el nu va afla
vreodată de triumful său. Naţiunea a rămas divizată în urma
verdictului, iar cele două familii au fost lăsate să culeagă
roadele.

757
 - JEFFREY ARCHER -

Cealaltă consecinţă a deciziei lordului cancelar a fost,

după cum şi-a informat presa cu rapiditate cititorii avizi, că
cel mai înalt tribunal al ţării hotărâse că Harry şi Emma nu
erau rude şi, prin urmare, el putea s-o ceară de nevastă.
— Cu acest inel te iau de nevastă, cu trupul meu te voi
onora şi cu bunurile mele lumeşti te voi înzestra.
Totuşi, atât Emma cât şi Harry ştiau amândoi că verdictul
dat nu dovedea dincolo de orice îndoială că Hugo Barrington
nu era tatăl lui Harry şi, cum erau creştini evlavioşi, erau
îngrijoraţi că ar putea încălca legile Domnului.
Dragostea lor însă nu scăzuse din acest motiv. Dimpotrivă,
devenise mai puternică şi, cu încurajarea mamei sale,
Elisabeth, şi cu binecuvântarea mamei lui Harry, Maisie,
Emma acceptase cererea în căsătorie a lui Harry. O întristase
doar faptul că niciuna dintre bunicile sale nu mai trăia ca să
poată asista la ceremonie.
Ceremonia nupţială nu s-a desfăşurat la Oxford, după
cum se planificase iniţial, cu pompa şi strălucirea unei nunţi
universitare şi sub luminile publicităţii care ar fi însoţit-o, ci
fusese o ceremonie simplă, înregistrată la un birou din
Bristol, la care participaseră doar câţiva prieteni apropiaţi.
Însă cea mai tristă hotărâre pe care o luaseră atât Harry,
cât şi Emma de comun acord, fusese ca Sebastian Arthur
Clifton să rămână singurul lor copil.

758
 - JEFFREY ARCHER -

2
Harry şi Emma au plecat în Scoţia să-şi petreacă luna de
miere la Mulgerie Castle, căminul ancestral al răposaţilor
bunici ai Emmei, lordul şi lady Harvey, dar nu înainte de a-l
lăsa pe Sebastian în grija Elisabethei.
Castelul le amintea multe clipe fericite din vremea în care-
şi petrecuseră vacanţa acolo, chiar înainte ca Harry să plece
la Oxford. Au rătăcit împreună pe dealuri în timpul zilei,
rareori întorcându-se la castel înainte ca soarele să se
ascundă în spatele celui mai înalt munte. După cină, la care
bucătarul îşi amintea că stăpânului Clifton îi plăceau trei
porţii de supă, stăteau în faţa focului aprins, citind Evelyn
Waugh, Graham Greene şi din favoritul lui Harry, P.C.
Woodhouse.
După două săptămâni, în care timp au întâlnit mai multe
vite din Highland decât oameni, au pornit cu neplăcere
înapoi, spre Bristol. Au ajuns la Manor House, aşteptându-se
la o viaţă casnică liniştită, dar nu avea să fie aşa.
Elisabeth le-a mărturisit, în timp ce pisica lor siameză,
Cleopatra i-a sărit în braţe şi a adormit imediat, că de abia
aştepta să scape de Sebastian care plângea prea des înainte
de culcare.
— Zău, de abia vă aşteptam, a mai spus ea. De două
săptămâni n-am mai reuşit să termin cuvintele încrucişate
din Times.
Harry i-a mulţumit soacrei sale pentru înţelegere, iar el şi
Emma şi-au luat copilul de cinci ani, mult prea activ, înapoi
la Barrington Hall.

***

Înainte ca Harry şi Emma să se căsătorească, Giles

insistase să-şi petreacă majoritatea timpului în Londra,
îndeplinindu-şi îndatoririle de membru laburist al
Parlamentului, iar ei să folosească Barrington Hall ca pe un
759
 - JEFFREY ARCHER -

cămin al lor. Cu biblioteca sa de zece mii de cărţi, parcul

scump şi grajdurile uriaşe, acesta era ideal pentru ei. Harry
îşi putea scrie romanele sale poliţiste cu William Warwick, în
timp ce Emma călărea în fiecare zi, iar Sebastian se juca în
parc, aducând tot timpul acasă animale ciudate în compania
cărora îşi bea ceaiul.
Giles venea adesea la Bristol vineri-seara, la timp pentru a
li se alătura la cină. Sâmbătă-dimineaţa îşi conducea
serviciul ca membru al Parlamentului înainte de a se duce la
clubul docherilor ca să bea împreună cu agentul lui, Griff
Haskins. După-masa, el şi Griff se alăturau celor 100.000 de
participanţi pe Eastville Stadium ca să urmărească Bristol
Rovers pierzând de mai multe ori decât câştigau. Giles nu
recunoştea niciodată, nici măcar în faţa agentului său, că ar
fi preferat să îşi petreacă sâmbetele urmărindu-i pe cei de la
Bristol jucând rugby, dar dacă ar fi procedat aşa, Griff i-ar fi
amintit că mulţimea adunată la Memorial Ground depăşea
rareori două mii şi majoritatea acestora erau conservatori.
În dimineţile de duminică, Giles putea fi găsit
îngenuncheat la St Mary Redcliffe, cu Harry şi Emma alături.
Harry presupunea că pentru Giles era tot o datorie de
membru al Parlamentului pentru că acesta întotdeauna
evitase să meargă la capelă pe când erau la şcoală. Dar
nimeni nu putea nega că Giles îşi câştigase repede o
reputaţie de membru conştiincios şi muncitor al
Parlamentului.
Apoi, deodată, fără nicio explicaţie, vizitele lui Giles în
weekend s-au rărit. Ori de câte ori Emma îşi întreba fratele,
acesta bombănea ceva referitor la îndatoririle parlamentare.
Harry nu era convins şi spera că lungile absenţe ale
cumnatului său nu-i vor afecta slaba majoritate la
următoarea alegere.
Într-o vineri-seara au descoperit motivul real pentru care
Giles lipsise atât de des în ultimele luni.
O sunase pe Emma mai devreme, în cursul săptămânii, ca
s-o avertizeze că vine la Bristol în weekend, la timp pentru

760
 - JEFFREY ARCHER -

cina de vineri. Ceea ce nu-i spusese era că va fi însoţit de un

oaspete.
Emmei îi plăceau în general iubitele lui Giles, care erau
întotdeauna atrăgătoare, uneori puţin zăpăcite şi, fără nicio
excepţie, îl adorau, cu toate că majoritatea erau cu Giles prea
puţin timp ca să ajungă să le cunoască. Dar, de data
aceasta, situaţia a fost diferită.
Când Giles i-a prezentat-o pe Virginia vineri-seara, Emma
s-a gândit mirată ce o fi văzut fratele ei la ea. A recunoscut
că era frumoasă şi cu legături înalte. De fapt, Virginia le-a
amintit de mai multe ori că fusese debutanta Anului (în
1934) şi de trei ori că era fiica contelui de Fenwick, chiar
înainte de a se aşeza la masă.
Emma s-ar fi putut gândi că era vorba doar de emoţie,
dacă Virginia nu şi-ar fi ciugulit mâncarea şi nu i-ar fi şoptit
lui Giles tot timpul cinei, pe un ton care ştia că va fi totuşi
auzit şi de ceilalţi, cât de greu era să găseşti servitori decenţi
în Gloucestershire. Spre surpriza Emmei, Giles s-a mulţumit
doar să zâmbească la aceste observaţii, fără să o contrazică
deloc. Emma era gata să spună ceva ce ştia că va regreta,
când Virginia a anunţat că era extenuată după o zi atât de
lungă şi că dorea să se retragă.
De îndată ce s-a ridicat şi a plecat, cu Giles după ea,
Emma s-a dus în salon, şi-a turnat un whisky mare şi s-a
afundat în scaunul cel mai apropiat.
— Dumnezeu ştie ce o să zică mama de lady Virginia.
Harry a zâmbit.
— Nu prea contează ce crede Elisabeth pentru că am
impresia că Virginia nu va dura mai mult decât restul
iubitelor lui Giles.
— Nu sunt aşa de sigură, a spus Emma. Dar ce mă miră
este de ce o interesează Giles, pentru că e limpede că nu-l
iubeşte.

***

761
 - JEFFREY ARCHER -

Când Giles şi Virginia s-au întors la Londra după prânzul

de duminică, Emma a uitat-o repede pe fata contelui de
Fenwick pentru că avea o problemă mai urgentă. Altă bonă
îşi dăduse demisia declarând că nu mai suporta serviciul de
când găsise un arici în patul ei. Harry a simţit o oarecare
simpatie pentru biata femeie.
— Nu ajută că este singurul copil, a spus Emma după ce a
reuşit cu greu să-şi culce fiul în acea seară. Nu poate să fie
amuzant să nu aibă cu cine să se joace.
— Pe mine nu m-a deranjat, a spus Harry, fără să-şi ridice
ochii de pe carte.
— Mama ta mi-a zis că eraţi mai mulţi copii în cartier
înainte să te duci la St Bede’s şi, oricum, când erai de vârsta
lui, stăteai mai mult la docuri decât acasă.
— Ei, nu mai e mult până ce va merge şi el la St Bede’s.
— Şi ce-ai vrea să fac între timp? Să-l las la docuri în
fiecare dimineaţă?
— N-ar fi o idee rea.
— Fii serios, dragă. Dacă n-ar fi fost Moş Jack, ai fi şi
acum tot acolo.
— Aşa e, i-a răspuns Harry, ridicând paharul în amintirea
marelui om. Dar ce putem face?
Emmei i-a luat atât de mult timp să răspundă, încât Harry
s-a gândit că adormise.
— Poate a venit momentul să mai facem un copil.
Harry a fost atât de surprins încât a închis cartea şi s-a
uitat atent la soţia lui, nesigur că auzise bine.
— Dar credeam că am fost de acord…
— Am fost. Şi nu m-am răzgândit, dar am putea să ne
gândim să adoptăm alt copil.
— De unde ţi-a venit ideea asta, dragă?
— Nu pot să nu mă gândesc la fetiţa găsită în biroul
tatălui meu în noaptea în care a murit – Emma nu reuşea să
spună cuvântul „ucis” – şi la posibilitatea ca ea să fie copilul
lui.

762
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar nu există nicio dovadă. Şi, oricum, nu sunt sigur că

mai poţi afla unde este după atâta vreme.
— Mă gândeam să consultăm un scriitor detectiv foarte
bun şi să-i cerem sfatul.
Harry s-a gândit bine înainte de a vorbi.
— William Warwick ar recomanda probabil să încerci să-l
găseşti pe Derek Mitchell.
— Sunt sigură că nu ai uitat că Mitchell lucra pentru tata
şi că noi nu prea îl interesăm.
— Aşa este, a spus Harry, şi tocmai de aceea i-aş cere
sfatul. La urma-urmei, este singurul care ştie unde sunt
ascunse toate cadavrele.

***

Au fost de acord să se întâlnească la Grand Hotel. Emma a

sosit cu câteva minute mai devreme şi şi-a ales un loc într-
un colţ al sălii de unde n-ar fi putut să fie auziţi. În timp ce
aştepta, a repetat întrebările pe care dorea să i le pună.
Domnul Mitchell a intrat în sală la ora patru. Deşi se mai
îngrăşase de când nu se mai întâlnise cu el, iar părul îi
încărunţise, şchiopătatul de neconfundat era cartea lui de
vizită. Primul ei gând a fost că omul semăna mai mult cu un
administrator de bancă decât cu un detectiv particular. El a
recunoscut-o evident pe Emma, pentru că s-a îndreptat
direct spre ea.
— Mă bucur să vă revăd, doamnă Clifton, a zis el.
— Luaţi loc, vă rog, l-a invitat Emma, întrebându-se dacă
era la fel de nervos ca ea. S-a decis să intre direct în subiect.
Doream să vă văd, domnule Mitchell, pentru că am nevoie de
ajutorul unui detectiv particular.
Mitchell s-a fâţâit, deranjat, pe scaun.
— Când ne-am întâlnit ultima oară, v-am promis că voi
plăti restul datoriei tatălui meu către dumneavoastră.
Aceasta fusese ideea lui Harry, care-i spusese că aşa
Mitchell îşi va da seama că doreşte în mod serios să-l

763
 - JEFFREY ARCHER -

angajeze. Şi-a deschis geanta, a scos un plic şi i l-a dat lui

Mitchell.
— Mulţumesc, a spus acesta, evident impresionat.
Emma a continuat:
— Vă amintiţi cred că atunci când v-am văzut ultima oară
am vorbit despre copilul găsit în coşuleţul de răchită, în
biroul tatălui meu. Detectivul inspector Blakemore, care se
ocupa de caz, după cum cred că vă amintiţi, i-a spus soţului
meu că fetiţa fusese dată în grija autorităţilor locale.
— Aşa se obişnuieşte în cazul în care nu cere nimeni
copilul.
— Da, asta am descoperit şi eu şi chiar ieri am discutat cu
persoana care se ocupă de departamentul acela de la
Primărie, dar a refuzat să-mi spună unde s-ar putea afla
acum copilul.
— Aceasta a fost cererea procurorului în urma anchetei,
pentru a proteja fetiţa de ziarişti. Dar nu înseamnă că nu
există vreun mod de a afla unde se găseşte.
— Mă bucur să aud asta. Emma a ezitat. Înainte de a
continua, aş dori să mă conving că acea fetiţă este copilul
tatălui meu.
— Pot să vă asigur, doamnă Clifton, că nu există nicio
îndoială.
— Dar cum puteţi să fiţi atât de sigur?
— V-aş putea oferi toate detaliile, însă acestea v-ar putea
deranja.
— Domnule Mitchell. Orice mi-aţi spune despre tata nu
cred că m-ar putea surprinde.
Mitchell a tăcut câteva clipe. Până la urmă a spus:
— În perioada în care am lucrat pentru sir Hugo, cred că
ştiţi că acesta s-a mutat la Londra.
— S-ar putea spune că a fugit în ziua nunţii mele.
Mitchell nu a comentat.
— Cam după un an, a început să trăiască împreună cu
domnişoara Olga Piotrovska în Lowndes Square.

764
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum a reuşit, când bunicul meu l-a lăsat fără niciun

ban?
— Nu a reuşit. Ca să mă exprim pe şleau, nu numai că
trăia cu domnişoara Piotrovska, ci trăia pe seama ei.
— Îmi puteţi spune ceva despre această doamnă?
— Destul de multe. Era poloneză din naştere şi a fugit din
Varşovia în 1941, imediat după ce părinţii ei au fost arestaţi.
— Dar ce crimă au comis?
— Erau evrei, a spus Mitchell, indiferent. Ea a reuşit să
treacă graniţa cu o parte din averea părinţilor, a venit în
Londra şi a închiriat un apartament în Lowndes Square. Nu
mult după aceea, l-a întâlnit pe tatăl dumneavoastră la un
cocktail dat de un prieten comun. El i-a făcut curte câteva
săptămâni şi apoi s-a mutat în apartamentul ei, dându-şi
cuvântul că se vor căsători imediat după pronunţarea
divorţului.
— Am spus că nu mă va mira nimic. Am greşit.
— Şi apoi a devenit din ce în ce mai rău, a zis Mitchell.
După moartea bunicului dumneavoastră, sir Hugo a
abandonat-o imediat pe domnişoara Piotrovska şi s-a întors
în Bristol să-şi revendice moştenirea şi să preia preşedinţia
liniei maritime Barrington. Dar nu înainte de a fura toate
bijuteriile domnişoarei Piotrovska şi mai multe tablouri de
valoare.
— Dacă este aşa, de ce nu a fost arestat?
— A fost, a spus Mitchell, şi era gata să fie acuzat când
asociatul lui, Toby Dunstable, martorul acuzării, s-a sinucis
în celulă în noaptea de dinaintea procesului.
Emma şi-a aplecat capul.
— Preferaţi să nu mai continui, doamnă Clifton?
— Ba da, a spus Emma, uitându-se direct la el. Trebuie să
ştiu totul.
— Tatăl dumneavoastră nu ştia că atunci când a revenit la
Bristol, domnişoara Piotrovska era însărcinată. A născut o
fetiţă, declarată pe certificatul de naştere ca fiind Jessica
Piotrovska.

765
 - JEFFREY ARCHER -

— De unde ştiţi?
— Pentru că domnişoara Piotrovska m-a angajat când tatăl
dumneavoastră n-a mai putut să-mi plătească facturile. În
mod ironic, ea a rămas fără bani exact când tatăl
dumneavoastră a moştenit o avere. De aceea a venit la
Bristol cu Jessica. Dorea ca sir Hugo să ştie că mai avea o
fiică pentru că ea credea că este responsabilitatea lui să o
crească.
— Şi acum este responsabilitatea mea, a zis Emma,
liniştită. A făcut o pauză. Dar n-am idee cum s-o găsesc şi
speram că mă puteţi ajuta.
— Voi face tot ce pot, doamnă Clifton. Dar, după atâta
vreme, nu va fi uşor. Dacă aflu ceva, veţi fi prima căreia îi voi
spune, a adăugat detectivul, ridicându-se din scaun.
În timp ce Mitchell se îndepărta, şchiopătând, Emma s-a
simţit puţin vinovată. Nu-i oferise nici măcar o cană de ceai.

***

Emma era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să-i

povestească lui Harry întâlnirea ei cu Mitchell. Când a dat
buzna în biblioteca de la Barrington Hall, el tocmai lăsa jos
receptorul. Avea un zâmbet uriaş pe faţă, aşa că ea a zis:
— Mai întâi, tu.
— Editorii mei americani vor să fac un turneu prin State
când îmi vor lansa cartea, săptămâna viitoare.
— Ce veste minunată, dragă. Cel puţin îi vei întâlni pe
mătuşa Phyllis şi pe vărul Alistair.
— De abia aştept.
— Nu face haz, copile!
— Nu fac, pentru că editorii mi-au sugerat să vii cu mine
în turneu, ca să-i poţi vedea şi tu.
— Mi-ar plăcea să vin, dragă, dar nu se potriveşte ca timp.
Bona Ryan şi-a împachetat bagajele şi îmi pare rău să-ţi
spun, dar agenţia ne-a scos din agenda lor.

766
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate i-aş putea convinge pe editori să mă lase să-l

aduc şi pe Seb.
— Ceea ce ar duce, probabil, la deportarea noastră, a spus
Emma. Nu, eu voi rămâne acasă cu Seb, iar tu poţi să te duci
să cucereşti coloniile.
Harry şi-a luat nevasta în braţe.
— Păcat. De abia aşteptam o a doua lună de miere.
Apropo, cum a mers întâlnirea cu Mitchell?

***

Harry era în Edinburgh şi se adresa unei întruniri literare

când Derek Mitchell a sunat-o pe Emma.
— S-ar putea să am un fir, a zis el, fără să-şi spună
numele. Când ne putem întâlni?
— Mâine la zece dimineaţa, în acelaşi loc?
De îndată ce a lăsat receptorul jos, telefonul a sunat iar. A
ridicat receptorul şi i-a răspuns sora ei.
— Ce surpriză plăcută, Grace, dar, cunoscându-te, cred că
ai un motiv pentru care m-ai sunat.
— Unii dintre noi au servicii cu normă întreagă, i-a amintit
Grace. Dar ai dreptate. Am sunat pentru că aseară am
asistat la o conferinţă ţinută de profesorul Cyrus Fieldman.
— Cel care a câştigat de două ori premiul Pulitzer? a
întrebat Emma, sperând să-şi impresioneze sora. De la
Universitatea Stanford, dacă îmi amintesc bine.
— Sunt impresionată, a zis Grace. Ca să intru în subiect,
ai fi fost fascinată de discursul pe care l-a ţinut.
— Din câte îmi amintesc, este economist, a spus Emma,
încercând să se menţină la nivelul surorii ei. Nu prea este în
domeniul meu.
— Nici în al meu, dar când a vorbit despre transport…
— Sună palpitant.
— Chiar a fost, a zis Grace ignorând sarcasmul, mai ales
când a vorbit despre viitorul liniilor maritime, acum, când

767
 - JEFFREY ARCHER -

Corporaţia Aviatică Britanică planifică să efectueze un

serviciu aerian regulat de la Londra la New York.
Emma şi-a dat seama de ce o sunase sora ei.
— E vreo şansă să obţin discursul în scris?
— Chiar mai mult. Va veni la Bristol, aşa că îl vei putea
auzi în persoană.
— Poate aş reuşi să discut cu el după conferinţă. Am
atâtea lucruri să-l întreb, a zis Emma.
— Bună idee, dar, dacă reuşeşti, fii atentă. Cu toate că
este unul din acei bărbaţi rari al căror creier este mai mare
decât biluţele, e deja la a patra soţie şi noaptea trecută n-am
văzut-o pe acolo.
Emma a râs.
— Ce crudă eşti, surioară, dar mulţumesc pentru sfat.

***

Harry a luat trenul din Edinburgh către Manchester în

dimineaţa următoare şi, după ce s-a adresat unei mici
adunări din biblioteca municipală a oraşului, a acceptat să
răspundă la întrebări.
Prima întrebare a fost adresată, inevitabil de ziarişti.
Aceştia apăreau foarte rar şi păreau să nu fie aproape deloc
interesaţi de ultima lui carte. Astăzi, a fost rândul celor de la
Manchester Guardian.
— Ce face doamna Clifton?
— Foarte bine, mulţumesc, a răspuns Harry, precaut.
— Este adevărat că amândoi locuiţi în aceeaşi casă cu sir
Giles Barrington?
— Este o casă destul de mare.
— Simţiţi vreun resentiment din cauză că sir Giles a primit
tot ce se afla în testamentul tatălui dumneavoastră, iar
dumneavoastră n-aţi primit nimic?
— Sigur că nu. O am pe Emma şi asta este tot ce mi-am
dorit vreodată.

768
 - JEFFREY ARCHER -

Asta a părut să reducă ziaristul la tăcere câteva minute,

permiţând unui membru din public să intervină.
— Când va lua William Warwick funcţia inspectorului-şef
Davenport?
— Nu în cartea următoare, a răspuns Harry, zâmbind.
Asta e sigur.
— Este adevărat, domnule Clifton, că aţi pierdut şapte
bone în mai puţin de trei ani?
Era clar că în Manchester existau mai multe ziare.
În maşină, în drum spre gară, Harry a început să bombăne
ziariştii, cu toate că reporterul din Manchester subliniase că
toată această publicitate nu părea să dăuneze vânzărilor. Dar
Harry ştia că Emma era îngrijorată de atenţia nesfârşită a
ziarelor şi de efectul pe care-l va putea avea asupra lui
Sebastian de îndată ce acesta va merge la şcoală.
— Băieţii mici pot să fie foarte brutali, i-a amintit ea.
— Ei, cel puţin nu va fi bătut pentru că-şi linge farfuria cu
porridge, a spus Harry.

***

Deşi Emma a ajuns puţin mai devreme, Mitchell era deja

aşezat într-un separeu în sala hotelului. S-a ridicat când ea a
venit la masa lui. Primul lucru pe care Emma i l-a spus,
chiar înainte de a lua loc, a fost:
— Aţi dori o ceaşcă de ceai, domnule Mitchell?
— Nu, mulţumesc, doamnă Clifton. Mitchell, care nu era
genul de om care să nu intre direct în subiect, s-a aşezat la
loc şi şi-a deschis agenda. Se pare că autorităţile locale au
plasat-o pe Jessica Smith…
— Smith? a întrebat Emma. De ce nu Piotrovska, sau
chiar Barrington?
— Ar fi fost prea uşor să i se ia urma, aş zice eu şi
presupun că procurorul a insistat asupra anonimităţii în
urma anchetei. Autoritatea locală, a continuat el, a trimis o

769
 - JEFFREY ARCHER -

domnişoară Smith la căminul dr. Barnardo’s din

Bridgewater.
— De ce în Bridgewater?
— Era, probabil, căminul cel mai apropiat care avea un loc
liber atunci.
— Mai este acolo?
— Din câte am aflat, da. Dar am descoperit de curând că
acest cămin urmează să trimită mai multe fete la cămine din
Australia.
— De ce?
— Face parte din politica de imigrare a Australiei să
plătească zece lire pentru a ajuta sosirea tinerilor în ţara lor
şi doresc, în special, fetiţe.
— Aş fi zis că ar fi mai interesaţi de băieţi.
— Se pare că sunt deja prea mulţi, a zis Mitchell, zâmbind,
ceea ce i se întâmpla rar.
— Atunci ar fi bine să mergem la Bridgewater cât mai
repede posibil.
— Puţină răbdare, doamnă Clifton. Dacă păreţi prea
entuziasmată, s-ar putea să adune doi şi cu doi şi să-şi dea
seama de ce sunteţi aşa de interesată de domnişoara J.
Smith şi să decidă că dumneavoastră şi domnul Clifton nu
sunteţi potriviţi ca părinţi adoptivi.
— Dar ce motiv ar avea să ne respingă?
— Mai întâi, numele dumneavoastră. Fără să mai spunem
că dumneavoastră şi domnul Clifton nu eraţi căsătoriţi când
vi s-a născut fiul.
— Deci, ce îmi recomandaţi? a întrebat Emma, calmă.
— Să faceţi o cerere pe canalele obişnuite. Nu trebuie să
păreţi grăbită şi lăsaţi-i să-şi închipuie că decizia le aparţine.
— Dar cum ştiţi că nu ne vor respinge oricum?
— Trebuie să-i îndreptaţi în direcţia corectă, doamnă
Clifton.
— Ce sugeraţi?
— Când completaţi cererea, vi se cere să vă prezentaţi
preferinţele. Aşa nu pierde nimeni timp şi nu apar necazuri.

770
 - JEFFREY ARCHER -

Deci, dacă le explicaţi clar că doriţi o fetiţă de cinci sau şase

ani, pentru că aveţi deja un fiu care este puţin mai mare, ar
trebui să micşoreze aria de căutare.
— Alte sugestii?
— Da, a răspuns Mitchell. La religie, bifaţi caseta marcată
„nicio preferinţă”.
— Şi asta de ce m-ar ajuta?
— Pentru că în formularul de înregistrare al domnişoarei
Jessica Smith scrie că mama este evreică, iar tatăl
necunoscut.

771
 - JEFFREY ARCHER -

3
— Cum de a obţinut un marinar britanic Crucea de
Argint? a întrebat ofiţerul de imigrare din Idlewild în timp ce
studia viza de intrare a lui Harry.
— E o poveste lungă, a zis Harry, gândindu-se că nu ar fi
fost bine să-i spună că prima oară când venise la New York,
fusese arestat pentru crimă.
— Distracţie plăcută în Statele Unite.
Ofiţerul i-a strâns mâna lui Harry.
— Mulţumesc, a spus Harry, încercând să nu pară
surprins pe când trecea prin Biroul de Imigrare şi se îndrepta
către zona în care erau aduse bagajele.
În timp ce aştepta să-i apară valiza, şi-a mai verificat o
dată instrucţiunile. Urma să fie întâmpinat de editorul-şef de
la Viking, care-l va conduce la hotel şi-i va prezenta orarul.
Ori de câte ori vizita un oraş din Anglia, era însoţit de
reprezentantul cu vânzările, aşa că nu prea era sigur ce fel
de editor va fi acesta.
După ce şi-a recuperat vechiul geamantan de şcoală,
Harry şi-a croit drum către vamă. Un ofiţer i-a cerut să-şi
deschidă bagajul, s-a uitat la suprafaţă, apoi l-a bifat cu o
cruce mare într-o parte, înainte de a-i da drumul. Harry a
ajuns sub un semn semicircular care declara Bun venit în
New York, aflat sub fotografia primarului, William O’Dwyer.
De îndată ce a ajuns în holul de sosiri, a fost întâmpinat
de un şir de şoferi în uniformă, care ţineau în mână cartoane
pe care erau scrise numele celor aşteptaţi. A căutat „Clifton”
şi, când l-a găsit, i-a zâmbit şoferului şi i-a spus:
— Eu sunt.
— Mă bucur să vă întâlnesc, domnule Clifton. Eu sunt
Charlie. A înşfăcat valiza grea a lui Harry de parcă ar fi fost o
servietă. Iar aceasta este editoarea dumneavoastră, Natalie.
Harry s-a întors şi a văzut o tânără care fusese numită pe
scurt în instrucţiunile lui ca „N. Redwood”. Era aproape la fel
de înaltă ca el, cu părul blond, tuns modern, ochi albaştri şi
772
 - JEFFREY ARCHER -

dinţii cei mai albi şi drepţi pe care-i văzuse vreodată, cu

excepţia unei reclame pentru o pastă de dinţi. Şi parcă asta
nu era destul, capul ei se odihnea pe spătarul unui fotoliu în
formă de clepsidră. Harry nu mai văzuse niciodată ceva ca
Natalie în Anglia de după război, bazată pe raţionalizare.
— Mă bucur să vă întâlnesc, domnişoară Redwood, a zis
el, strângându-i mâna.
— Şi eu mă bucur, Harry, a răspuns ea. Spune-mi Natalie,
a mai adăugat pe când îl urmăreau pe Charlie afară din
aeroport. Te admir foarte mult. Îmi place William Warwick şi
nu mă îndoiesc că şi următoarea carte va avea un mare
succes.
Când au ieşit pe trotuar, Charlie a deschis portiera din
spate a celei mai lungi limuzine pe care o văzuse vreodată
Harry. El s-a dat la o parte şi a lăsat-o pe Natalie să urce
prima.
— Oh, îmi plac mult englezii, a spus ea, în timp ce el se
urca lângă ea, iar limuzina a intrat în traficul lent din New
York. Mai întâi, vom merge la hotelul tău. Ţi-am făcut o
rezervare la Pierre, unde ai un apartament la etajul
unsprezece. Ţi-am lăsat suficient timp ca să te aranjezi
înainte de a te întâlni cu domnul Guinzburg pentru dineul de
la Harvard Club. Apropo, de abia aşteaptă să te întâlnească.
— Şi eu, a spus Harry. El a publicat jurnalele mele din
închisoare şi primul roman cu William Warwick, aşa că am
pentru ce să-i mulţumesc.
— Şi a mai investit şi mult timp şi bani pentru a fi sigur că
Niciun risc va ajunge pe lista de bestselleruri şi m-a rugat să
te pun la curent cum plănuim s-o facem.
— Te rog, a zis Harry, uitându-se pe geam ca să admire
imaginile pe care le văzuse ultima oară din spatele unui
autobuz galben al închisorii care-l ducea din celula puşcăriei
şi nu dintr-un apartament de la Pierre Hotel.
O mână i-a atins piciorul.
— Avem multe de discutat înainte de a ne întâlni cu
domnul Guinzburg. Natalie i-a dat un dosar albastru, gros.

773
 - JEFFREY ARCHER -

Să-ţi explic mai întâi cum dorim să îţi aducem cartea pe lista
de bestselleruri, pentru că diferă mult de modul în care
procedaţi voi, în Anglia.
Harry a deschis dosarul şi a încercat să se concentreze. Nu
mai stătuse niciodată lângă o femeie care arăta de parcă ar fi
fost turnată în rochie.
— În America, a continuat Natalie, avem doar trei
săptămâni ca să ne asigurăm că romanul tău ajunge pe lista
de bestselleruri din New York Times. Dacă nu ajungi printre
primii cincisprezece în acest timp, librăriile vor ambala stocul
de Niciun risc şi îl vor înapoia editurii.
— E o aiureală, a zis Harry. În Anglia, atunci când o
librărie a făcut o comandă, în ceea ce priveşte editura, cartea
este vândută.
— Nu le oferiţi librăriilor posibilitatea de a vinde cu
reducere sau de a returna cartea?
— Sigur că nu, a spus Harry, şocat de această idee.
— Şi este adevărat că încă mai vindeţi cărţi fără a oferi o
reducere?
— Da, sigur.
— Ei bine, vei afla că şi aceasta se petrece altfel aici,
pentru că, dacă ajungi printre primii cincisprezece, preţul de
bază este automat redus la jumătate, iar cartea este dusă în
spatele magazinului.
— De ce? Sunt sigur că un bestseller trebuie prezentat în
faţă, chiar în vitrină şi desigur că preţul nu trebuie redus.
— Nu de când băieţii care se ocupă de publicitate n-au
descoperit că atunci când un client vine să caute un anumit
bestseller şi-l găseşte în spatele magazinului, unul din cinci
clienţi cumpără două cărţi până ce ajunge la casă, iar unul
din trei mai cumpără încă o carte.
— Deşteaptă treabă, dar nu cred că ar merge în Anglia.
— Presupun că este doar o problemă de timp, dar acum
poţi aprecia de ce este important ca romanul tău să ajungă
pe listă cât mai repede posibil pentru că, odată ce preţul este
scăzut, este foarte probabil că vei rămâne printre primii

774
 - JEFFREY ARCHER -

cincisprezece mai multe săptămâni. De fapt, este mai greu să

ieşi de pe listă decât să intri. Dar, dacă eşuezi, Niciun risc va
dispărea de pe rafturi într-o lună şi vom pierde mulţi bani.
— Am înţeles ideea, a spus Harry, în timp ce limuzina
trecea încet peste Brooklyn Bridge, plin de taxiuri şi de
şoferii lor care fumau chiştoace de trabucuri.
— Ceea ce e mai greu este că noi va trebui să vizităm
şaptesprezece oraşe diferite în douăzeci şi una de zile.
— Noi?
— Da, te voi ţine de mână în cursul excursiei, a spus ea,
pe un ton normal. Eu stau de obicei în New York şi las
editorul local din fiecare oraş să aibă grijă de autorii aflaţi în
vizită, dar nu şi de data aceasta, pentru că domnul
Guinzburg a insistat să nu te scap din ochi.
I-a atins iar uşor piciorul, înainte de a mai întoarce o
pagină din dosarul aflat la ea în braţe.
Harry s-a uitat la ea iar femeia i-a zâmbit cochet. Oare
flirta cu el? Nu, nu era posibil. La urma-urmei, de abia se
întâlniseră.
— Ţi-am făcut rezervări deja la staţiile de radio importante,
inclusiv la emisiunea Matt Jacobs Show, care are unsprezece
milioane de ascultători în fiecare dimineaţă. Nimeni nu este
mai eficient ca Matt când e vorba de cumpărarea cărţilor.
Harry avea mai multe întrebări pe care ar fi vrut să i le
pună, dar Natalie era ca o puşcă Winchester; ori de câte ori
ridicai capul, trăgea câte un glonţ.
— Fii atent, a continuat ea, fără să-şi tragă respiraţia,
majoritatea emisiunilor importante nu-ţi vor acorda mai mult
de câteva minute – nu ca la voi, la BBC. Ei nu înţeleg
cuvintele „în profunzime”. În acest timp, adu-ţi aminte să
repeţi titlul cărţii de cât mai multe ori.
Harry a început să răsfoiască orarul turneului. Fiecare zi
părea să înceapă într-un alt oraş, unde urma să apară într-o
emisiune matinală de la radio, după care urmau emisiuni şi
interviuri nesfârşite până ce ajungea pe aeroport.
— Toţi autorii se bucură de un astfel de tratament?

775
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că nu, a zis Natalie, punându-i iar mâna pe picior.

Ceea ce mă aduce la cea mai mare problemă pe care o avem
cu tine.
— Aveţi o problemă cu mine?
— Desigur. Majoritatea reporterilor vor dori să te întrebe
despre perioada în care ai stat în închisoare şi cum a reuşit
un englez să câştige Steaua de Argint, dar tu trebuie să revii
la carte.
— În Anglia, asta ar fi considerat ceva vulgar.
— În America, vulgar este ceea ce capeţi când eşti pe lista
de bestselleruri.
— Dar oamenii nu vor dori să discute despre carte?
— Harry, trebuie să presupui că niciunul dintre ei n-a
citit-o. În fiecare zi le aterizează pe birou o duzină de cărţi
noi, aşa că vei avea noroc dacă vor citi mai mult decât titlul.
Ar fi de mirare chiar şi să-şi amintească numele tău. Au fost
de acord să te primească la emisiunile lor pentru că eşti un
fost puşcăriaş care a câştigat Steaua de Argint, aşa că să
revenim la avantajul nostru şi să împingem cartea înainte, ca
nişte posedaţi, tocmai spunea ea când limuzina a tras în faţa
hotelului.
Harry îşi dorea să fi fost înapoi, în Anglia.
Şoferul a sărit din maşină şi a deschis portbagajul, iar un
hamal al hotelului a venit spre ei. Natalie l-a condus pe
Harry în hotel, prin hol, până la biroul de recepţie, unde a
trebuit doar să-şi arate paşaportul şi să semneze formularul
de înregistrare. Era evident că Natalie îi netezise drumul.
— Bine aţi venit la Pierre, domnule Clifton, a spus
funcţionarul de la recepţie, dându-i o cheie uriaşă.
— Ne vedem în hol – Natalie s-a uitat la ceas – peste o oră.
După aceea, limuzina te va conduce la Harvard Club pentru
a dejuna cu domnul Guinzburg.
— Mulţumesc, i-a zis Harry şi a urmărit-o mergând prin
hol şi dispărând prin uşile batante, afară în stradă.
N-a putut să nu observe că nu era singurul bărbat ai cărui
ochi nu se dezlipeau de ea.

776
 - JEFFREY ARCHER -

Un băiat care ducea bagajele l-a însoţit la etajul

unsprezece, i-a arătat apartamentul şi i-a explicat cum
funcţionau toate. Harry nu mai stătuse niciodată într-un
hotel care avea şi baie şi duş. S-a decis să îşi noteze totul ca
să-i poată povesti mamei lui când se va întoarce în Bristol. I-
a mulţumit băiatului şi i-a dat ca bacşiş singurul dolar pe
care-l avea.
Primul lucru pe care l-a făcut înainte să despacheteze, a
fost să ia telefonul şi să o sune, cu taxă inversă, pe Emma.
— Voi reveni în cincisprezece minute, domnule, i-a spus
operatorul transoceanic.
Următoarea voce pe care a auzit-o a fost a Emmei.
— Tu eşti, dragă? Mă auzi?
— Sigur, dulceaţă, a spus Harry, zâmbind.
— Deja vorbeşti ca un american. Îmi închipui cum o să fii
peste trei săptămâni.
— Gata să vin la Bristol, presupun, mai ales dacă romanul
nu ajunge pe lista de bestselleruri.
— Şi dacă nu ajunge?
— Poate vin mai devreme acasă.
— Sună bine. De unde mă suni?
— De la Pierre, unde m-au pus în cea mai mare cameră de
hotel pe care am văzut-o vreodată. În patul ăsta ar putea să
doarmă patru oameni.
— Ai grijă să doarmă doar unul.
— Are aer condiţionat şi un radio în baie. Şi, fii atentă,
încă nu ştiu cum să pornesc toate astea. Sau să le opresc.
— Ar fi trebuit să-l iei pe Seb cu tine. El s-ar fi descurcat
până acum.
— Sau le-ar fi distrus pe toate şi m-ar fi lăsat pe mine să le
montez la loc. Ce face băiatul?
— E bine. De fapt, pare mai liniştit fără o bonă.
— Asta-i o uşurare. Şi cum merge căutarea domnişoarei
Smith?
— Încet, dar mi s-a cerut să merg la un interviu la căminul
dr. Barnardo’s mâine după-masă.

777
 - JEFFREY ARCHER -

— Sună bine.
— Mă întâlnesc cu domnul Mitchell dimineaţă, ca să ştiu
ce să le spun şi, mai important, ce să nu le spun.
— O să fie bine, Emma. Aminteşte-ţi doar că este
responsabilitatea lor să plaseze copii în case bune. Singura
mea grijă este cum va reacţiona Seb când va afla ce ai de
gând.
— Ştie deja. Am vorbit cu el ieri-seară, chiar înainte să se
culce şi, spre surprinderea mea, părea să-i placă ideea. Dar,
când este implicat Seb în ceva, întotdeauna apare o problemă
nouă.
— Acum ce mai e?
— Se aşteaptă să aibă şi el un cuvânt de spus în privinţa
alegerii noastre. Ştirea bună este că vrea o surioară.
— Asta ar putea fi o problemă dacă nu-i place domnişoara
J. Smith şi îşi pune ochii pe altcineva.
— Chiar nu ştiu ce vom face dacă se va întâmpla aşa ceva.
— Va trebui să-l convingem cumva că Jessica este alegerea
lui.
— Şi cum ai vrea s-o facem?
— O să mă mai gândesc.
— Să nu-l subestimezi. Dacă o facem, ideea s-ar putea
întoarce împotriva noastră.
— Vorbim când mă întorc, a spus Harry. Trebuie să mă
grăbesc, dragă, iau masa cu Harold Guinzburg.
— Transmite-i dragostea mea şi aminteşte-ţi, el este alt om
pe care nu-l poţi subestima. Şi dacă tot îl vezi, nu uita să-l
întrebi ce s-a întâmplat cu…
— Nu am uitat.
— Noroc, dragul meu, a spus Emma, şi ai grijă să ajungi
pe lista de bestselleruri!
— Eşti mai rea decât Natalie.
— Cine e Natalie?
— O blondă fermecătoare care nu se poate opri să nu-şi
pună mâinile pe mine.
— Eşti aşa un mincinos, Harry Clifton.

778
 - JEFFREY ARCHER -

***

În acea seară, Emma a ajuns printre primii în aula

universităţii pentru a asculta conferinţa profesorului Cyrus
Feldman cu subiectul: După ce a câştigat războiul, oare
Anglia a pierdut pacea?
S-a strecurat pe un scaun de la marginea rândului de
scaune tapiţate, cam la jumătatea sălii. Mult înainte de ora
anunţată, sala era atât de plină încât ultimii sosiţi au fost
obligaţi să stea pe treptele amfiteatrului, iar unul sau doi,
chiar pe pervazul ferestrelor.
Audienţa a izbucnit în aplauze când dublul câştigător al
premiului Pulitzer a intrat în aulă, însoţit de vicecancelarul
universităţii. Când toţi spectatorii au luat loc, sir Philip
Morris şi-a prezentat invitatul, amintind pe scurt distinsa
carieră a lui Feldman, de la zilele studenţiei sale la Princeton
până la numirea sa ca cel mai tânăr profesor de la Stanford,
ajungând la cel de-al doilea Premiu Pulitzer pe care-l primise
cu un an înainte. După aceea, toţi au aplaudat iar.
Profesorul Feldman s-a ridicat de la locul lui şi s-a dus pe
podium.
Primul lucru care a izbit-o pe Emma la Cyrus Feldman,
chiar înainte ca acesta să-şi înceapă discursul, a fost cât de
atrăgător era omul, ceea ce Grace uitase să-i spună la
telefon. Avea puţin peste un metru optzeci, părul grizonant,
iar figura lui arsă de soare le amintea tuturor la care
universitate preda. Alura sa atletică nu-i arăta vârsta şi
sugera că-şi petrecea la fel de multe ore la bibliotecă pe cât şi
în sala de gimnastică.
În momentul în care a început să vorbească, Emma a fost
captivată de energia nemaipomenită a lui Feldman şi, după
câteva clipe, toată lumea din aulă stătea pe marginea
scaunelor. Studenţii au început să scrie rapid orice cuvânt
rostit, iar Emma a regretat că nu-şi adusese un caiet şi un
stilou cu ea.

779
 - JEFFREY ARCHER -

Vorbind liber, profesorul trecea cu dexteritate de la un

subiect la altul: rolul Wall Street-ului după război, dolarul ca
noua valută a lumii, benzina care devenea materialul care va
domina a doua jumătate a secolului şi, poate şi mai mult,
viitorul rol al Fondului Monetar Internaţional şi dacă
America va rămâne pe standardul de aur.
După terminarea conferinţei, singurul regret al Emmei
fusese că el de abia abordase subiectul transporturilor,
spunând doar cum aeroplanul va schimba noua ordine
mondială atât pentru afaceri, cât şi pentru turism. Dar, ca
orice profesionist experimentat, el a reamintit audienţei că
scrisese o carte cu acest subiect. Emma nu avea de gând să
aştepte Crăciunul ca să obţină un exemplar. A făcut-o să se
gândească la Harry şi să spere că turneul lui din America
mergea la fel de bine.
După ce a cumpărat un exemplar din Noua ordine
mondială, s-a alăturat lungii cozi a celor care aşteptau să li
se dea un autograf. Aproape terminase primul capitol înainte
de a ajunge în faţa cozii şi se întreba dacă el ar putea să-şi
piardă câteva momente pentru a-i explica imaginea
referitoare la viitorul industriei navale britanice.
A pus cartea în faţa lui, iar el i-a zâmbit prietenos.
— Cui s-o dedic?
Ea s-a hotărât să-şi încerce norocul.
— Emmei Barrington.
El a privit-o cu atenţie.
— Nu cumva sunteţi rudă cu răposatul sir Walter
Barrington?
— Era bunicul meu, a spus ea, mândră.
— I-am auzit conferinţa pe care a ţinut-o mai de mult
asupra rolului industriei navale în cazul în care America ar
intra în Primul Război Mondial. Pe atunci eram student şi el
m-a învăţat mai mult într-o oră decât reuşeau profesorii mei
într-un semestru întreg.
— Şi pe mine m-a învăţat multe, i-a replicat Emma,
zâmbind şi ea.

780
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş fi dorit să-l întreb multe, a adăugat Feldman, dar

trebuia să prindă trenul spre Washington în acea noapte, aşa
că nu l-am mai văzut de atunci.
— Şi sunt multe lucruri despre care aş vrea să vă întreb şi
eu, a spus Emma. De fapt „aş avea nevoie” ar fi mai exact.
Feldman s-a uitat la coada de aşteptare.
— Cred că nu-mi va lua mai mult de o jumătate de oră şi,
cum nu plec în seara asta cu trenul la Washington, poate am
putea discuta în particular înainte să plec, domnişoară
Barrington?

781
 - JEFFREY ARCHER -

4
— Şi ce mai face iubita mea Emma? a întrebat Harold
Guinzburg după ce l-a întâmpinat pe Harry la Harvard Club.
— Tocmai am vorbit cu ea la telefon, i-a spus Harry. Vă
transmite toate cele bune şi că a fost dezamăgită pentru că
nu a reuşit să ni se alăture.
— Şi eu la fel. Te rog să-i spui că data viitoare nu mai
accept nicio scuză. Guinzburg şi-a condus invitatul şi s-au
aşezat la o masă care era evident masa lui obişnuită. Sper că
îţi place Pierre, a comentat el în timp ce ospătarul le dădea
meniurile.
— Ar fi perfect, doar dacă aş şti cum să opresc duşul.
Guinzburg a râs.
— Poate ar trebui s-o rogi pe domnişoara Redwood să te
ajute.
— Dacă ar accepta, cred că n-aş mai reuşi s-o opresc pe
ea.
— Ah, deci te-a supus deja discursului ei despre
importanţa aducerii romanului Niciun risc pe lista de
bestselleruri cât mai curând posibil.
— E o femeie formidabilă.
— De aceea am numit-o director, a spus Guinzburg, în
ciuda protestelor mai multor altor directori care nu voiau o
femeie în Consiliul de administraţie.
— Emma ar fi mândră de dumneavoastră, a spus Harry, şi
pot să vă asigur că domnişoara Redwood m-a avertizat de
consecinţele pe care le voi suporta dacă voi eşua.
— Da, aşa e Natalie. Şi, aminteşte-ţi că ea decide dacă te
vei întoarce acasă cu avionul sau cu o bărcuţă cu vâsle.
Harry ar fi râs, dar nu era sigur că editorul lui glumise.
— Aş fi invitat-o la dineu cu noi, a spus Guinzburg, dar,
după cum ai observat, Harvard Club nu permite accesul
femeilor – nu-i spune Emmei.

782
 - JEFFREY ARCHER -

— Presimt că vei vedea femeile cinând la Harvard Club

înainte de a vedea vreuna într-un club al gentlemenilor din
Pall Mall sau la St James’s.
— Înainte de a discuta despre turneu, a spus Guinzburg,
aş vrea să aflu tot ce aţi făcut tu şi Emma de când ea a
plecat din New York. Cum ai câştigat Steaua de Argint? Şi-a
luat Emma un serviciu? Ce a făcut Sebastian când şi-a văzut
tatăl pentru prima oară? Şi…
— Şi Emma a insistat să nu mă întorc în Anglia fără să
aflu ce s-a întâmplat cu Sefton Jelks.
— Dăm mai întâi comanda? Nu am chef să mă gândesc la
Sefton Jelks pe stomacul gol.

***

— S-ar putea să nu trebuiască să prind trenul de

Washington, dar mi-e teamă că trebuie să mă întorc în
Londra diseară, domnişoară Barrington, a spus profesorul
Feldman, după ce a semnat ultima carte. Mâine-dimineaţă,
la ora zece, am o conferinţă la Şcoala de economie din
Londra aşa că nu pot să vă acord decât câteva minute.
Emma a încercat să nu pară dezamăgită.
— Doar dacă… a spus Feldman.
— Doar dacă ce?
— Doar dacă aţi dori să mă însoţiţi pe drumul spre
Londra, în care caz vă voi acorda întreaga mea atenţie pentru
cel puţin două ore.
Emma a ezitat.
— Trebuie să dau un telefon.
După douăzeci de minute, stătea într-un vagon de clasa
întâi, în faţa profesorului Feldman. El a pus prima întrebare.
— Deci, domnişoară Barrington, familia dumneavoastră
are încă linia maritimă care poartă acest nume ilustru?
— Da, mama are douăzeci şi doi la sută din acţiuni.

783
 - JEFFREY ARCHER -

— Adică familia dumneavoastră are suficient control şi

asta e tot ceea ce contează într-o organizaţie – atâta timp cât
nimeni altcineva nu obţine mai multe acţiuni.
— Fratele meu, Giles, nu e prea interesat de afacerile
companiei. Este membru în Parlament şi nici măcar nu
asistă la întrunirile Consiliului de administraţie. Dar eu o
fac, domnule profesor şi de aceea doream să discut cu
dumneavoastră.
— Spuneţi-mi Cyrus, vă rog. Am ajuns la o vârstă la care
nu vreau ca o tânără doamnă să-mi amintească cât de
bătrân sunt.
Grace avusese dreptate în privinţa unui singur lucru, s-a
gândit Emma şi s-a hotărât să profite. I-a întors zâmbetul
înainte de a-l întreba:
— Cu ce probleme credeţi că se va confrunta industria de
construcţii navale în decada următoare? Noul nostru
preşedinte, sir William Travers…
— Un om de prima-mână. Cunard a fost cam neinspirat
lăsând să plece un astfel de om capabil, a întrerupt-o
Feldman.
— Sir William ar vrea să adauge o nouă linie de pasageri
flotei noastre.
— O nebunie! a izbucnit Feldman, lovind scaunul de lângă
el cu pumnul strâns, făcând ca un nor de praf să se ridice în
aer. Înainte ca Emma să-l poată întreba de ce, el a continuat:
Doar dacă nu aveţi vreun surplus de bani pe care vreţi să-i
folosiţi, sau se oferă avantaje pentru impozitele pe industria
navală în UK de care nu mi-a spus nimeni.
— Nici una, nici alta, din câte ştiu eu, a zis Emma.
— Atunci e timpul să priviţi faptele în faţă. Aeroplanele vor
transforma navele de pasageri în dinozauri plutitori. De ce ar
pierde cineva cinci zile traversând Atlanticul când pot face
acelaşi drum în optsprezece ore cu avionul?
— E mai relaxant? Frica de zbor? Ajungi într-o formă mai
bună? a sugerat Emma, amintindu-şi cuvintele lui sir
William de la întrunirea Consiliului.

784
 - JEFFREY ARCHER -

— N-are sens şi nu mai este modern, scumpă doamnă, a

spus Feldman. Ar trebui să aduceţi argumente mai bune
dacă vreţi să mă convingeţi. Nu, adevărul este că afaceriştii
moderni şi chiar turiştii mai aventuroşi, doresc să scadă
timpul până la destinaţie, ceea ce în câţiva ani va distruge,
chiar va distruge, afacerea navelor de pasageri.
— Şi pe termen lung?
— Nu aveţi un termen atât de lung.
— Deci, ce ne recomandaţi?
— Investiţi toţi banii disponibili în construcţia cargourilor.
Avioanele nu vor putea niciodată să transporte obiecte mari
sau grele, cum ar fi maşinile, utilajele industriale sau chiar
alimentele.
— Şi cum aş putea să-l conving pe sir William?
— Exprimaţi-vă poziţia clar la următoarea întrunire a
consiliului, a zis Feldman, lovind iar scaunul.
— Dar eu nu fac parte din consiliu.
— Nu faceţi parte din consiliu?
— Nu, şi nu-i văd pe cei de la Barrington numind vreo
femeie ca director.
— Nu au de ales, a spus Feldman, ridicând vocea. Mama
dumneavoastră are douăzeci şi doi la sută din acţiunile
companiei. Puteţi cere un loc în Consiliul de administraţie.
— Dar n-am nicio calificare şi o călătorie de două ore cu
trenul, chiar dacă am făcut-o în compania unui câştigător al
premiului Pulitzer, nu va rezolva problema.
— Atunci este momentul să vă calificaţi.
— La ce vă gândiţi? a întrebat Emma. Pentru că nu există
nicio universitate în Anglia de care să ştiu eu că oferă un
titlu de comerciant în curriculum.
— Atunci va trebui să sacrificaţi trei ani şi să veniţi cu
mine la Stanford.
— Nu cred că soţul sau băieţelul meu ar fi prea încântaţi
de idee, a replicat Emma, dezvăluindu-şi acoperirea.
Acest lucru l-a redus la tăcere pe profesor şi a durat o
vreme până ce i-a spus:

785
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă puteţi permite un timbru de zece cenţi?

— Da, a spus Emma, uimită, neştiind în ce intra.
— Atunci voi fi fericit să vă înregistrez ca studentă la
Stanford la toamnă.
— Dar, după cum v-am explicat…
— Aţi declarat, fără nicio rezervă, că vă puteţi permite un
timbru de zece cenţi.
Emma a încuviinţat.
— Foarte bine. Congresul tocmai a dat o lege care permite
militarilor americani care îşi fac serviciul peste mări să
semneze pentru un grad universitar fără să participe în
persoană la cursuri.
— Dar eu nu sunt americancă şi, în mod sigur, nu-mi
desfăşor serviciul militar peste mări.
— Este adevărat, a zis Feldman, dar în lege veţi descoperi,
scris cu litere mici, în anumite condiţii speciale, cuvântul
„Aliaţi”, de care sunt sigur că putem profita. Asta dacă doriţi
cu adevărat să vă ocupaţi de viitorul pe termen lung al
companiei familiei dumneavoastră.
— Da, doresc, a spus Emma. Dar ce se va aştepta de la
mine?
— De îndată ce vă înregistrez ca studentă la Stanford vă
voi trimite o listă de lecturi pentru primul an, precum şi
înregistrări pe bandă ale cursurilor pe care le voi ţine. Mai
mult, vă voi trimite în fiecare săptămână un eseu pe care va
trebui să-l scrieţi şi pe care vi-l voi înapoia după ce îi voi da o
notă. Şi, dacă vă puteţi permite mai mult de zece cenţi, am
putea chiar să vorbim la telefon din când în când.
— Când încep?
— În toamna aceasta, dar fiţi atentă, se dau teste de
evaluare în fiecare trimestru pentru a se decide dacă vi se va
permite să continuaţi cursul, a spus el, tocmai când trenul
ajungea în gara Paddington. Dacă nu reuşiţi, veţi pica.
— Doriţi să faceţi toate astea doar datorită unei întâlniri
cu bunicul meu?

786
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei, mărturisesc că speram că veţi putea cina cu mine la

Savoy diseară, ca să discutăm despre viitorul industriei
navale în detaliu.
— Ce idee bună, a spus Emma, sărutându-l pe obraz. Dar
mi-e teamă că am cumpărat şi biletul de întoarcere aşa că
astă-seară trebuie să ajung acasă, la soţul meu.

***

Chiar dacă Harry nu şi-a dat seama cum să pornească

radioul, cel puţin a reuşit să manevreze robinetele de apă
caldă şi rece ale duşului.
După ce s-a şters, şi-a ales o cămaşă proaspăt călcată, o
cravată de mătase pe care i-o dăduse Emma de ziua lui şi un
costum pe care mama lui l-ar fi numit „de duminică”. S-a
uitat în oglindă şi a fost nevoit să recunoască faptul că nu ar
fi putut să fie considerat la modă de nicio parte a
Atlanticului.
Harry a ieşit de la Pierre pe 5th Avenue chiar înainte de ora
opt şi s-a îndreptat spre 64th şi Park. I-a luat doar câteva
minute înainte să ajungă în faţa unei minunate case din
piatră. Şi-a verificat ceasul, întrebându-se dacă sosise
convenabil de târziu pentru New York. Şi-a amintit că Emma
îi spusese că fusese atât de nervoasă înainte de a o întâlni pe
mătuşa Phyllis încât se învârtise în jurul blocului înainte de
a avea curajul să urce pe scările de la intrare şi chiar şi
atunci abia a reuşit să apese pe butonul marcat
„Comercianţi”.
Harry a urcat scările şi a lovit cu forţă mânerul greu din
alamă. În timp ce aştepta să i se răspundă, şi-o putea aminti
pe Emma certându-l – Nu-ţi bate joc, copile.
Uşa s-a deschis şi un valet cu redingotă, care se vedea clar
că-l aştepta, i-a spus:
— Bună seara, domnule Clifton. Doamna Stuart vă
aşteaptă în salon. Sunteţi amabil să mă urmaţi?

787
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună seara, Parker, a replicat Harry, cu toate că nu-l

mai văzuse pe om până atunci.
I s-a părut că vede umbra unui zâmbet în timp ce valetul îl
conducea pe coridor, către lift. De îndată ce a intrat, Parker a
tras grilajul, a apăsat pe un buton şi nu a mai vorbit până ce
au ajuns la al treilea etaj. A deschis uşa şi l-a condus pe
Harry în salon, anunţând:
— Domnul Harry Clifton, doamnă.
O femeie înaltă şi elegantă stătea în mijlocul camerei,
discutând cu un bărbat care, a presupus Harry, era fiul ei.
Mătuşa Phyllis s-a îndepărtat imediat, a venit spre Harry
şi, fără să zică nimic, l-a îmbrăţişat atât de puternic încât ar
fi impresionat un luptător american. Când i-a dat drumul, i
l-a prezentat pe fiul ei, Alistair, care i-a strâns călduros
mâna lui Harry.
— Este o onoare să-l întâlnesc pe acela care a pus capăt
carierei lui Sefton Jelks, a spus Harry.
Alistair s-a înclinat.
— Şi eu am avut partea mea în distrugerea lui, a bombănit
Phyllis, în timp ce Parker îi oferea invitatului un pahar cu
cherry. Dar nu începeţi cu Jelks, a adăugat ea, împingându-l
pe Harry către un fotoliu confortabil de lângă foc, pentru că
mă interesează mai mult Emma şi ce a mai făcut.
Lui Harry i-a luat ceva timp s-o aducă pe mătuşa Phyllis la
zi cu tot ce făcuse Emma de când plecase din New York, mai
ales pentru că ea şi Alistair îl tot întrerupeau cu întrebări.
Abia când valetul s-a întors să anunţe că masa era servită,
au trecut la alt subiect.
— Deci cum îţi place vizita aici? a întrebat Alistair, în timp
ce se aşezau la masă.
— Cred că mi-a plăcut mai mult când am fost arestat
pentru crimă, a zis Harry. A fost mai uşor.
— E chiar atât de rău?
— Uneori e şi mai rău. Ştiţi, eu nu sunt prea bun ca să-mi
fac singur reclamă, a recunoscut Harry când o fată în casă i-

788
 - JEFFREY ARCHER -

a pus o farfurie cu supă scoţiană în faţă. Îmi închipuiam că

romanul va vorbi pentru el.
— Gândeşte-te mai bine, a comentat mătuşa Phyllis.
Aminteşte-ţi, New York nu are un Bloomsbury. Uită de
rafinament, înţelegere şi ironie. Oricât de mult ar fi împotriva
firii tale, va trebui să înveţi să-ţi vinzi marfa ca un negustor
din East End.
— Sunt mândru că ai ajuns cel mai de succes autor din
Anglia, a declarat Alistair, ridicând vocea.
— Dar nu sunt, a spus Harry, nici pe departe.
— Am fost copleşit de reacţia poporului american la Niciun
risc, a spus Phyllis, continuând şarada.
— Asta pentru că nimeni n-a citit-o încă, a protestat
Harry, printre înghiţituri.
— La fel ca Dickens, Conan Doyle şi Wilde, sunt sigur că
Statele Unite vor fi cea mai bună piaţă a mea, a adăugat
Alistair.
— Aş vinde mai multe cărţi în Piaţa Harborough decât în
New York, a spus Harry, în timp ce i se lua farfuria de supă
din faţă. Este clar pentru mine că mătuşa Phyllis ar trebui
să-mi ia locul în turneu, iar eu să mă întorc în Anglia.
— Aş fi foarte încântată, a spus Phyllis. Dar e păcat că n-
am talentul tău, a mai adăugat ea, oftând.
Harry s-a servit cu o felie de friptură de vacă şi prea mulţi
cartofi şi, nu după mult timp a început să se relaxeze în timp
ce Phyllis şi Alistair îl amuzau cu poveşti despre aventurile
Emmei când aceasta apăruse în New York, căutându-l. I-a
plăcut versiunea lor şi l-a ajutat să-şi amintească cât noroc a
avut pentru că fusese pus în patul de lângă Giles Barrington
când se dusese la St Bede’s. Şi, dacă n-ar fi fost invitat la
Manor House la aniversarea lui Giles, n-ar fi întâlnit-o
niciodată pe Emma. Nu că i-ar fi dat prea mare atenţie prima
oară.
— Eşti conştient că nu vei fi niciodată suficient de bun
pentru ea, a spus Phyllis, aprinzând o ţigară.

789
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a aprobat, dându-şi seama pentru prima oară de ce

această femeie neîmblânzită fusese ca Moş Jack al lui pentru
Emma. Dacă ar fi trimis-o pe ea la război, s-a gândit el,
mătuşa Phyllis ar fi fost sigur decorată şi ea cu Crucea de
Argint.
Când s-a făcut ora unsprezece, Harry, care, probabil,
băuse cam mult coniac s-a ridicat nesigur din scaun. Nu
trebuia să i se aducă aminte că a doua zi, la şase dimineaţa,
Natalie se va afla în holul hotelului, aşteptând să-l ducă la
primul interviu la radio din acea zi. I-a mulţumit gazdei
pentru acea seară memorabilă şi, pentru aceasta, a mai
primit o îmbrăţişare de urs.
— Acum ai grijă să nu uiţi, a spus ea, ori de câte ori dai
un interviu, gândeşte britanic, nu idiş. Şi dacă ai nevoie de
un umăr pe care să plângi, sau de o masă decentă, noi, ca şi
Windmill Theatre, nu închidem niciodată.
— Mulţumesc, i-a zis Harry.
— Şi, când vei mai vorbi cu Emma, a spus Alistair, adu-ţi
aminte să-i transmiţi dragostea noastră şi ai grijă s-o
pedepseşti pentru că nu te-a însoţit în acest turneu.
Harry s-a decis că nu era momentul să le spună despre
ceea ce doctorul numise problema „hiperactivităţii” lui
Sebastian.
Toţi trei s-au îngrămădit cumva în lift, iar Harry a fost
îmbrăţişat iar de Phyllis înainte ca Parker să deschidă uşa
din faţă şi să ajungă din nou pe străzile din Manhattan.
— Of, la naiba, a zis el după ce s-a îndepărtat puţin de
Park Avenue.
S-a întors şi a fugit înapoi la casa mătuşii Phyllis, a urcat
scările şi a bătut la uşă. De data aceasta, valetul n-a apărut
la fel de repede.
— Trebuie s-o văd de urgenţă pe doamna Stuart, a spus
Harry. Sper că nu s-a culcat.
— Din câte ştiu eu, nu, i-a zis Parker. Vă rog să mă
urmaţi.

790
 - JEFFREY ARCHER -

L-a condus înapoi pe Harry pe coridor, la lift, unde a

apăsat iar butonul pentru etajul al treilea.
Phyllis stătea lângă cămin, fumând, când Harry a apărut
pentru a doua oară. Era rândul ei să pară surprinsă.
— Îmi pare rău, a spus el, dar Emma nu m-ar ierta
niciodată dacă mă voi întoarce în Anglia fără să fi descoperit
ce a păţit avocatul care a subestimat-o prosteşte.
— Sefton Jelks, a zis Alistair, uitându-se de la locul lui de
lângă foc. Afurisitul a demisionat până la urmă din funcţia
de partener senior la Jelks, Myers şi Abernathy, cu toate că
nu cu prea multă plăcere.
— Puţin după aceea, a plecat în Minnesota, a adăugat
Phyllis.
— Şi nu se va întoarce în viitorul apropiat, i-a spus şi
Alistair, pentru că a murit acum câteva luni.
— Fiul meu este un avocat tipic, a comentat Phyllis,
strivindu-şi chiştocul. Nu îţi va spune niciodată decât
jumătate din poveste. Primul atac de inimă al lui Jelks a fost
menţionat pe scurt în New York Times şi abia după al treilea
i s-a scris un paragraf scurt şi nu prea flatant la pagina de
necrologuri.
— Ceea ce a fost, oricum, mai mult decât merita, a zis
Alistair.
— Sunt de acord, a spus Phyllis. Deşi m-am simţit foarte
mulţumită că doar patru persoane au participat la funeraliile
lui.
— De unde ştii? a întrebat-o Alistair.
— Pentru că eu am fost una dintre ele, i-a răspuns Phyllis.
— V-aţi dus până în Minnesota doar ca să asistaţi la
funeraliile lui Sefton Jelks? a întrebat Harry, neîncrezător.
— Sigur că da.
— De ce? a întrebat Alistair.
— Pentru că nu puteai să ai încredere niciodată în Sefton
Jelks, le-a explicat ea. Nu aş fi fost convinsă că era mort
până ce nu i-am văzut sicriul coborât în pământ şi chiar şi
după aceea am aşteptat ca groparii să umple gaura.

791
 - JEFFREY ARCHER -

***

— Luaţi loc, vă rog, doamnă Clifton.

— Mulţumesc, a zis Emma, aşezându-se pe un scaun din
lemn, faţă în faţă cu cei trei guvernatori, tolăniţi pe nişte
fotolii confortabile, în spatele unei mese lungi, ridicate pe o
estradă.
— Mă numesc David Slater, a spus bărbatul din centru, şi
voi conduce întrunirea din această după-amiază. Permiteţi-
mi să-mi prezint colegii, domnişoara Braithwaite şi domnul
Needham.
Emma a încercat să-i evalueze rapid pe cei trei
investigatori din faţa ei. Preşedintele purta un costum din
trei piese, o cravată de colegiu pe care a recunoscut-o şi
arăta de parcă acesta n-ar fi fost singurul consiliu pe care-l
conducea. Domnişoara Braithwaite, care stătea în dreapta
lui, era îmbrăcată într-un costum din tweed de dinaintea
războiului şi ciorapi groşi din lână. Părul îi era ridicat într-un
coc şi Emma a fost convinsă că aceasta era fata-bătrână a
parohiei, iar felul în care îşi strângea buzele dădea de înţeles
că nu prea avea obiceiul să zâmbească. Domnul aflat în
stânga preşedintelui era mai tânăr decât colegii lui şi i-a
amintit Emmei că nu de mult Anglia fusese în război.
Mustaţa lui stufoasă sugera RAF.
— Consiliul a studiat cererea dumneavoastră cu interes,
doamnă Clifton, a început preşedintele, şi, dacă ne permiteţi,
am dori să vă punem câteva întrebări.
— Da, desigur, a spus Emma, încercând să se relaxeze.
— De când vă gândiţi să adoptaţi un copil, doamnă
Clifton?
— De când am aflat că nu mai pot avea alt copil, a replicat
Emma, fără să mai adauge şi alte detalii.
Cei doi bărbaţi i-au zâmbit cu înţelegere, dar domnişoara
Braithwaite a rămas serioasă.

792
 - JEFFREY ARCHER -

— Aţi declarat în formular, a continuat preşedintele,

uitându-se la hârtii, că aţi prefera să adoptaţi o fetiţă de cinci
sau şase ani. Aveţi vreun motiv anume?
— Da, a zis Emma. Fiul meu, Sebastian, este singurul
copil şi soţul meu şi cu mine credem că i-ar face bine să fie
crescut împreună cu cineva care nu a avut toate avantajele şi
privilegiile pe care le consideră a fi un drept al lui încă de la
naştere.
A sperat că răspunsul ei nu suna ca ceva ce fusese repetat
dinainte şi ar fi putut jura că preşedintele a bifat o căsuţă.
— Putem presupune din răspunsul dumneavoastră, a zis
preşedintele, că nu există restricţii financiare care v-ar
împiedica să creşteţi un al doilea copil?
— Niciuna, domnule preşedinte. Soţul meu şi cu mine
trăim confortabil.
Emma a observat că a mai fost bifată o căsuţă.
— Mai am o întrebare, a spus preşedintele. Aţi declarat în
cerere că doriţi să luaţi un copil, indiferent ce religie ar avea.
Pot să vă întreb dacă ţineţi de o biserică anume?
— Ca şi dr. Barnardo, a spus Emma, sunt creştină. Soţul
meu a fost băiat de cor la St Mary Redcliffe. Uitându-se
direct la preşedinte, a adăugat: Înainte de a pleca la BGS,
unde a ajuns solist în cor. Eu am fost educată la şcoala Red
Maids’, înainte de a câştiga o bursă la Oxford.
Preşedintele şi-a atins cravata şi Emma s-a gândit că
lucrurile n-ar fi putut să meargă mai bine până ce
domnişoara Braithwaite nu a bătut cu creionul în masă.
Preşedintele i-a făcut semn că poate vorbi.
— Aţi vorbit de soţul dumneavoastră, doamnă Clifton. Aş
putea să ştiu de ce nu este astăzi şi el aici?
— Este în Statele Unite într-un turneu de prezentare a
unei cărţi. Se va întoarce peste două săptămâni.
— Pleacă des?
— Nu. De fapt, pleacă foarte rar. Soţul meu este scriitor,
aşa că stă mai mult acasă.

793
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar trebuie să viziteze câte o bibliotecă din când în

când, a sugerat domnişoara Braithwaite, cu ceea ce semăna
foarte mult cu un zâmbet.
— Nu, avem biblioteca noastră proprie, a spus Emma,
regretându-şi cuvintele de îndată ce le-a rostit.
— Şi dumneavoastră munciţi? a întrebat domnişoara
Braithwaite, făcând să pară că aceasta ar fi fost o crimă.
— Nu, cu toate că-mi ajut soţul oricum pot. Totuşi, mă
consider nevastă şi mamă cu normă întreagă.
Cu toate că Harry îi recomandase această propoziţie, el
ştia foarte bine că Emma nu o credea, iar acum o credea
chiar şi mai puţin după ce-l întâlnise pe Cyrus Feldman.
— De cât timp sunteţi căsătorită, doamnă Clifton? a
insistat domnişoara Braithwaite.
— De ceva mai mult de trei ani.
— Dar văd din cerere că fiul dumneavoastră, Sebastian,
are opt ani.
— Da, aşa este. Harry şi cu mine ne-am logodit în 1939,
dar el a simţit că este de datoria lui să se înroleze chiar
înainte de izbucnirea războiului.
Domnişoara Braithwaite era gata să mai pună o întrebare,
când bărbatul din stânga preşedintelui s-a aplecat în faţă şi
a spus:
— Deci v-aţi căsătorit puţin timp după terminarea
războiului, doamnă Clifton?
— Din păcate, nu, a spus Emma, uitându-se la omul care
avea un singur braţ. Soţul meu a fost grav rănit de o mină
germană cu câteva zile înainte de sfârşitul războiului şi a
durat o vreme până ce s-a simţit suficient de bine ca să fie
eliberat din spital.
Domnişoara Braithwaite părea la fel de acră. Emma s-a
întrebat dacă nu ar fi fost posibil ca… s-a decis să rişte cu
toate că ştia că Harry nu ar fost de acord.
— Dar, domnule Needham, a spus ea, fără să-şi ia ochii de
pe bărbatul cu un singur braţ, să ştiţi că eu mă consider
printre femeile norocoase. Mă gândesc întruna la femeile ai

794
 - JEFFREY ARCHER -

căror soţi, logodnici sau iubiţi nu s-au mai întors la familiile

lor, pentru că şi-au dat viaţa pentru ţara lor.
Domnişoara Braithwaite şi-a aplecat capul, iar
preşedintele a spus:
— Mulţumesc, doamnă Clifton. Curând, vom lua legătura
cu dumneavoastră.

795
 - JEFFREY ARCHER -

5
La şase dimineaţa, Natalie stătea în hol, aşteptându-l.
Arăta la fel de proaspătă şi îndrăzneaţă ca atunci când îl
părăsise, cu o zi în urmă. De îndată ce s-au aşezat în spatele
limuzinei, ea a deschis inevitabilul dosar.
— Îţi vei începe ziua cu interviul lui Matt Jacobs, de la
NBC, cea mai vizionată emisiune de dimineaţă din ţară.
Ştirea bună este că veţi apărea la început, adică între şapte
şi jumătate şi opt dimineaţa. Ştirea nu chiar atât de bună e
că veţi împărţi acest calup cu Clark Gable şi Mel Blanc,
vocea lui Bugs Bunny şi Tweetie Pie. Gabie îşi prezintă
ultimul film, Întoarcerea acasă, în care joacă împreună cu
Lana Turner.
— Şi Mel Blanc? a întrebat Harry, încercând să nu râdă.
— El aniversează o decadă la Warner Brothers. Acum,
ţinând seama de pauzele publicitare ale sponsorilor,
presupun că vei fi în direct patru sau cinci minute, la care
trebuie să te gândeşti ca la 240 până la 300 de secunde, a
continuat Natalie, şi cât de importantă este această emisiune
pentru lansarea întregii campanii. Nu vei mai face altceva
mai important ca asta în următoarele trei săptămâni.
Emisiunea nu numai că te poate aduce pe lista de
bestselleruri ci, dacă merge bine, fiecare emisiune
importantă din ţară va dori să te aibă ca invitat.
Harry începuse să simtă cum îi bate inima mai repede.
— Tot ce va trebui să faci este să găseşti un pretext să
aduci vorba de Niciun risc, a mai zis ea când limuzina s-a
oprit în faţa studiourilor NBC de la Rockfeller Center.
Lui Harry nu i-a venit să creadă ce imagine l-a întâmpinat
când a coborât pe trotuar. Intrarea strâmtă care ducea spre
faţada clădirii fusese îngrădită şi era plină, de o parte şi de
cealaltă cu fani înfocaţi. În timp ce îşi croia drum prin
mulţimea care aştepta, n-a avut nevoie să i se spună că 90 la
sută dintre aceştia veniseră să-l vadă pe Clark Gable, 9 la
sută pe Mel Blanc şi, probabil, 1 la sută…
796
 - JEFFREY ARCHER -

— Cine este? a ţipat cineva când Harry a trecut pe lângă el

în grabă.
Poate nici unu la sută.
După ce s-a văzut în siguranţă în interiorul clădirii, un
ghid l-a escortat în camera verde şi i-a explicat orarul.
— Domnul Gable va intra la şapte şi patruzeci. Mel Blanc
îl va urma la şapte şi cincizeci şi sperăm să vă introducem la
şapte cincizeci şi cinci, înainte de ştiri.
— Mulţumesc, i-a zis Harry, aşezându-se şi încercând să
se calmeze.
Mel Blanc a dat buzna în camera verde la 7:30 şi s-a uitat
la Harry de parcă aştepta să i se ceară un autograf. Domnul
Gable, însoţit de suita sa, i-a urmat, după câteva minute.
Harry a fost surprins să vadă că idolul ecranelor era
îmbrăcat într-o haină de dineu şi ţinea în mână un pahar cu
whisky. Gable i-a explicat lui Blanc că nu bea de dimineaţă,
pentru că nici nu se culcase. După ce a fost luat de acolo, a
fost urmat de râsete, iar Harry a rămas singur cu Mel.
— Fii atent la Gable, a spus Mel, aşezându-se lângă Harry.
În momentul în care se aprinde lumina roşie, nimeni, nici
măcar cei din studio, nu-şi va da seama că a băut altceva
decât suc de portocale şi, până ce va ieşi, toţi vor dori să
vadă noul său film.
S-a dovedit că Mel avusese dreptate. Gable era un
adevărat profesionist şi titlul filmului său a fost menţionat
cel puţin la fiecare jumătate de minut. Şi, cu toate că Harry
citise undeva că el şi domnişoara Turner nu se puteau suferi
unul pe altul, Gable a vorbit atât de frumos de ea, încât până
şi cel mai cinic ascultător ar fi fost sigur că erau prieteni la
cataramă. Doar Natalie nu a părut mulţumită pentru că
Gable îşi depăşise timpul alocat cu patruzeci şi două de
secunde.
În timpul pauzei publicitare, Mel a fost escortat în studio.
Harry învăţase multe din performanţa lui Mel, în timpul
căreia au apărut Sylvester, Tweety Pie şi Bugs Bunny. Dar
lucrul care l-a impresionat cel mai mult a fost că atunci când

797
 - JEFFREY ARCHER -

Matt Jacobs i-a pus ultima întrebare, Mel a continuat să

vorbească şi a mai furat treizeci şi şapte de secunde din
timpul său preţios.
La următoarea pauză publicitară, a fost rândul lui Harry
să fie condus la ghilotină, unde ştia sigur că-i va fi tăiat
capul. S-a aşezat vizavi de gazdă şi i-a zâmbit nervos. Jacobs
studia contracoperta cărţii Niciun risc, care arăta de parcă nu
mai fusese deschisă până atunci. Omul a ridicat privirea şi i-
a întors zâmbetul lui Harry.
— Când se aprinde lumina roşie, eşti în direct, a fost tot
ceea ce i-a spus înainte de a trece la prima pagină a cărţii.
Harry s-a uitat la ceasul din studio: opt fără patru minute.
A ascultat o reclamă la Nescafé, în timp ce Jacobs mâzgălea
câteva notiţe pe o agendă din faţa lui. Reclama s-a terminat
cu sunetul familiar al clopoţeilor şi s-a aprins lumina roşie.
Mintea lui Harry s-a golit şi şi-a dorit să fie acasă, unde să
mănânce cu Emma, sau chiar să înfrunte o mie de germani
pe creasta Clemenceau, decât 11 milioane de americani care
se bucurau de micul dejun.
— Bună dimineaţa, a spus Jacobs în microfon, şi ce mai
dimineaţă a fost. Mai întâi Gable, apoi Mel şi acum terminăm
acest spectacol cu un invitat special din Marea Britanie – s-a
uitat repede la coperta cărţii – Clifton. Acum, înainte de a
discuta despre noul tău roman, Harry, pot să confirm faptul
că prima oară când ai ajuns în America ai fost arestat pentru
crimă?
— Da, dar a fost o neînţelegere, a mormăit Harry.
— Aşa spun toţi, a zis Jacobs, râzând. Dar ceea ce vor să
ştie cei unsprezece milioane de ascultători ai mei este dacă,
în timpul în care mai stai aici, te vei mai întâlni cu unii
dintre foştii colegi de închisoare?
— Nu, nu acesta este motivul pentru care am venit în
America, a început Harry. Am scris un…
— Deci, Harry, spune-mi care a fost a doua ta impresie
despre America.

798
 - JEFFREY ARCHER -

— Este o ţară măreaţă, a spus Harry. Newyorkezii m-au

făcut să mă simt bine-venit şi…
— Chiar şi şoferii de taxi?
— Chiar şi şoferii de taxi, a repetat Harry, iar în această
dimineaţă am reuşit să-l întâlnesc pe Clark Gable.
— Clark Gable este considerat un actor mare în Anglia? l-a
întrebat Matt.
— Ah, da, este foarte popular, ca şi domnişoara Turner. De
fapt, de abia aştept să le văd noua peliculă.
— Aici le spunem filme, Harry, dar ce naiba. Jacobs s-a
oprit, s-a uitat la ceas şi a spus: Harry, m-am bucurat că ai
putut veni la show şi îţi urez noroc cu noul roman. După
câteva cuvinte de la sponsorii noştri, revenim cu ştirile de ora
opt. La revedere şi îţi urez o zi frumoasă.
Lumina roşie s-a stins.
Jacobs s-a ridicat, a dat mâna cu Harry şi i-a mai spus:
— Îmi pare rău că n-am avut mai mult timp să discutăm
despre romanul tău. Mi-a plăcut coperta.

***

Emma a luat o înghiţitură de cafea înainte de a deschide

scrisoarea.

Dragă doamnă Clifton,

Vă mulţumim pentru că aţi participat la şedinţa de
săptămâna trecută.
Mă bucur să vă anunţ că am dori să trecem cererea
dumneavoastră în etapa următoare.

Emma ar fi dorit să-l sune imediat pe Harry, dar ştia că în

America este miezul-nopţii şi nici nu era sigură în ce oraş era
el acum.

Avem mai multe candidate posibile pentru dumneavoastră

şi soţul dumneavoastră care se află în căminele noastre din

799
 - JEFFREY ARCHER -

Taunton, Exeter şi Bridgewater. Aş fi fericit să vă transmit

informaţii despre fiecare copil dacă veţi fi atât de amabilă
încât să ne anunţaţi ce cămin aţi dori să vizitaţi mai întâi.
Al dumneavoastră,
Domnul David Slater

Până când Harry a sosit în Chicago, Niciun risc ajunsese pe

locul 33 din lista de bestselleruri din New York Times şi
Natalie nu-şi mai punea mâna pe piciorul lui.
— Nu e nevoie să intrăm în panică, l-a asigurat ea. A doua
săptămână este cea mai importantă. Dar avem mult de lucru
ca să ajungem printre primii cincisprezece până duminica
viitoare.
Denver, Dallas şi San Francisco i-au adus până la sfârşitul
săptămânii următoare, timp în care Harry şi-a dat seama că
Natalie se număra printre cei care nu-i citiseră cartea. Unele
showuri de prima-mână îl lăsau pe Harry până în ultimul
minut. Îşi petrecea timpul în librării din ce în ce mai mici,
dând din ce în ce mai puţine autografe. Unul sau doi librari
nu l-au lăsat nici măcar să facă aceasta pentru că, după cum
i-a explicat Natalie, nu putea returna exemplare semnate
editorului care le-ar fi considerat stricate.
Când au ajuns la Los Angeles, Niciun risc se târâse până la
locul 28 pe lista de bestselleruri şi, având numai o singură
săptămână, Natalie nu-şi mai putea ascunde dezamăgirea. A
început să-i dea de înţeles că romanul nu se cumpăra
suficient de mult. Acest lucru a devenit şi mai clar în
dimineaţa următoare, când Harry a coborât la micul dejun şi
a găsit un bărbat, numit Justin, aşezat în faţa lui.
— Natalie a plecat noaptea înapoi la New York, i-a explicat
Justin. A trebuit să întâlnească un alt autor.
Nu a fost nevoie să adauge că era vorba de cineva care era
mai probabil să ajungă printre primii cincisprezece, iar Harry
nu a putut să dea vina pe ea.
În ultima săptămână, Harry a umblat de colo-colo prin
ţară, apărând în spectacole la Seattle, San Diego, Raleigh,

800
 - JEFFREY ARCHER -

Miami şi, în cele din urmă, la Washington. Începuse să se

relaxeze fără Natalie lângă el, care să-i amintească întruna
de lista de bestselleruri şi a reuşit chiar să pomenească de
Niciun risc mai mult de o singură dată în timpul unor
interviuri mai lungi, chiar dacă acestea s-au dat la posturi
locale.
Când s-a întors la New York, în ultima zi a turneului,
Justin l-a dus la un motel de lângă aeroport, i-a dat un bilet-
turist pentru Londra şi i-a urat noroc.

***

De îndată ce Emma a completat formularul de cerere de la

Stanford, i-a trimis o scrisoare lungă de mulţumire lui Cyrus.
Apoi şi-a întors atenţia către pachetul voluminos în care se
aflau prezentări ale lui Sophie Barton, Sandra Davis şi
Jessica Smith. A fost nevoie să citească doar puţin pentru a-
şi da seama care era candidata preferată de intendentă, şi
aceasta nu era domnişoara J. Smith.
Ce s-ar întâmpla dacă Sebastian ar fi de acord cu
intendenta sau, şi mai rău, ar fi preferat pe cineva care nu
era pe lista scurtă? Emma a rămas trează, sperând să sune
Harry.

***

Harry s-a gândit s-o sune pe Emma, dar a presupus că ea

se culcase deja. A început să împacheteze, ca totul să fie gata
pentru zborul de a doua zi dimineaţa, apoi s-a culcat la loc şi
s-a gândit cum l-ar putea convinge pe Sebastian că Jessica
Smith nu era numai fetiţa ideală pentru a-i fi soră, ci va fi
chiar prima lui alegere.
A închis ochii, dar nu era nicio şansă să doarmă în timp ce
aerul condiţionat vâjâia într-un ritm constant, de parcă ar fi
participat la concursul pentru un loc într-o orchestră
Calypso. Harry zăcea pe salteaua subţire, plină de cocoloaşe

801
 - JEFFREY ARCHER -

şi-şi odihnea capul pe o pernă din plastic cu care şi-a

acoperit urechile. Aici nu era de ales între baie sau duş,
pentru că nu exista decât un bazin din care curgea întruna o
apă maronie. A închis ochii şi s-a gândit doar la cele trei
săptămâni, cadru cu cadru, ca la un film pâlpâitor alb-
negru. Nu exista nicio culoare. Ce pierdere de timp şi bani
fusese! Harry a fost nevoit să recunoască faptul că nu era
bun să participe la turnee de autor şi dacă nu reuşise nici
măcar să-şi aducă romanul printre primele cincisprezece
cărţi după nenumărate interviuri la radio şi în scris, poate
era timpul să-i pensioneze pe William Warwick şi pe
inspectorul-şef Davenport şi să-şi caute un serviciu adevărat.
Directorul de la St Bede’s îi dăduse de curând de înţeles că
erau în căutarea unui profesor nou de limba engleză, cu
toate că Harry ştia că această meserie nu i s-ar fi potrivit.
Giles îi sugerase de mai multe ori că ar trebui să intre în
Consiliul de administraţie de la Barrington pentru a putea
reprezenta interesele familiei. Dar adevărul era că el nu făcea
parte din familie şi, oricum întotdeauna îşi dorise să fie
scriitor, nu om de afaceri.
Era destul de rău că locuiau la Barrington Hall. Cărţile
încă nu-i aduseseră destui bani ca să cumpere o casă demnă
de Emma şi nu-l ajuta nici faptul că Sebastian îl întrebase de
curând, foarte inocent, de ce nu se ducea şi el la serviciu în
fiecare dimineaţă, ca ceilalţi tătici pe care-i ştia. Uneori se
simţea ca un bărbat întreţinut.
Harry s-a urcat în pat după miezul nopţii, chiar şi mai
disperat s-o sune pe Emma şi să-şi împărtăşească ideile cu
ea, dar era abia cinci dimineaţa în Bristol, aşa că s-a hotărât
să stea treaz şi s-o sune peste două ore. Era gata să stingă
lumina când a auzit o bătaie uşoară la uşă. Ar fi putut jura
că pusese semnul Nu deranjaţi pe mâner. Şi-a tras halatul pe
el, a înaintat prin cameră şi a deschis uşa.
— Felicitări, s-a mulţumit să spună ea.

802
 - JEFFREY ARCHER -

S-a holbat la Natalie, care ţinea în mână o sticlă de

şampanie şi purta o rochie strâmtă cu un fermoar în faţă
care parcă te invita să tragi de el.
— Pentru ce? a întrebat Harry.
— Am văzut a doua ediţie din New York Times de duminică
şi Niciun risc a ajuns pe locul paisprezece. Ai reuşit!
— Mulţumesc, i-a spus Harry, fără să înţeleagă prea bine
ce-i spunea ea.
— Şi cum am fost întotdeauna cel mai înfocat fan al tău,
m-am gândit că ţi-ar plăcea să sărbătoreşti.
Putea auzi cuvintele mătuşii Phyllis sunându-i în urechi:
Îţi dai seama că nu vei fi niciodată suficient de bun pentru ea.
— Ce idee bună, a spus Harry. Lasă-mă doar o clipă, a
adăugat el, înainte de a se întoarce în cameră.
A luat o carte de pe măsuţa de lângă pat şi s-a întors la ea.
A luat sticla de şampanie din mâna Nataliei şi a zâmbit.
— Dacă ai fost întotdeauna cel mai mare fan al meu, poate
ar fi timpul să citeşti asta, i-a zis el, dându-i exemplarul din
Niciun risc.
A închis încet uşa.
S-a aşezat apoi pe pat şi a sunat la Bristol. Până i-a
răspuns Emma, aproape terminase sticla.
— Cartea mea s-a strecurat pe lista de bestselleruri pe
numărul paisprezece, a zis el, abia vorbind.
— Ce veste minunată, a comentat Emma, înăbuşindu-şi
un căscat.
— Şi afară, pe coridor, tot mai stă o blondă fermecătoare
care ţine o sticlă de şampanie şi încearcă să-mi spargă uşa.
— Da, sigur, dragul meu. Apropo, nu-ţi va veni să crezi
cine mi-a cerut să-mi petrec noaptea cu el.

803
 - JEFFREY ARCHER -

6
Uşa i-a fost deschisă de o femeie într-o uniformă albastră
cu un guler alb, apretat.
— Eu sunt intendenta, i-a anunţat ea.
Harry a dat mâna cu ea, apoi şi-a prezentat soţia şi fiul.
— Veniţi mai bine în biroul meu, a spus ea, şi putem
discuta înainte de a vedea fetele.
Intendenta i-a condus pe un coridor acoperit cu desene
colorate.
— Îmi place asta, a declarat Sebastian, oprindu-se la una
dintre ele, dar intendenta nu i-a răspuns, fiind sigură, în
mod evident, că cei mici nu trebuiau văzuţi sau ascultaţi.
Cei trei au urmat-o în birou.
De îndată ce s-a închis uşa, Harry a început să-i spună cât
de mult aşteptaseră această vizită.
— La fel ca cei mici, a răspuns ea. Dar, mai întâi, trebuie
să vă explic câteva dintre regulile casei, pentru că singurul
meu interes este bunăstarea copiilor.
— Desigur, a spus Harry. Suntem în mâinile
dumneavoastră.
— Cele trei fetiţe de care v-aţi arătat interesaţi, Sandra,
Sophie şi Jessica, sunt acum la ora de artă, ceea ce vă va
oferi ocazia să le vedeţi interacţionând cu ceilalţi copii. Când
mergem la ele, este important să le permitem să lucreze în
continuare, pentru că nu trebuie să simtă că iau parte la un
concurs. Acest lucru s-ar putea sfârşi doar cu lacrimi şi ar
putea avea repercusiuni pe termen lung. Dacă au fost
respinse o dată, vor ţine minte această experienţă. Dacă cei
mici văd familii în jurul lor, desigur că ştiu că vă gândiţi la
adopţie. De ce altfel aţi fi aici? Ceea ce nu trebuie să afle este
că vă gândiţi doar la două sau trei dintre ele. Şi, desigur,
după ce veţi vedea întâi cele trei fetiţe, poate veţi dori să
vizitaţi şi căminele noastre din Taunton şi Exeter înainte de a
vă hotărî.

804
 - JEFFREY ARCHER -

Lui Harry i-ar fi plăcut să-i spună că se hotărâseră deja,

cu toate că doreau să pară că Sebastian era cel care va face
alegerea finală.
— Deci, suntem gata să ne alăturăm orei de artă?
— Da, a spus Sebastian, sărind în sus şi alergând la uşă.
— Şi cum vom şti care sunt? a întrebat Emma, ridicându-
se încet de pe scaun.
Intendenta s-a uitat urât la Sebastian înainte de a le
spune:
— Vă voi prezenta mai mulţi copii, astfel încât niciunul să
nu se simtă lăsat pe dinafară. Înainte de a merge acolo, mai
aveţi alte întrebări?
Harry a fost surprins că Sebastian nu avea o duzină, ci
stătea la uşă şi-i aştepta cu nerăbdare. Când s-au dus pe
coridor spre clasă, Sebastian a fugit în faţa lor.
Intendenta a deschis uşa clasei iar ei au intrat şi au rămas
liniştiţi în spate. Ea i-a făcut semn profesorului, care a zis:
— Copii, avem musafiri.
— Bună ziua, domnule şi doamnă Clifton, au spus copiii,
unii privind în jurul lor, iar alţii continuând să picteze.
— Bună ziua, au spus Harry şi Emma.
Sebastian a rămas neobişnuit de tăcut.
Harry a observat că majoritatea copiilor îşi ţineau capetele
aplecate şi păreau oarecum prea potoliţi. A înaintat şi s-a
uitat la un băieţel care desena un meci de fotbal. Era evident
un suporter al echipei Bristol City, ceea ce l-a făcut pe Harry
să zâmbească.
Emma s-a prefăcut că admiră desenul unei raţe, sau poate
era o pisică, în timp ce încerca să-şi dea seama care dintre
copii era Jessica, dar n-a reuşit să se lămurească. Intendenta
s-a apropiat de ea şi i-a zis:
— Aceasta este Sandra.
— Ce pictură minunată, Sandra, i-a zis Emma.
Un zâmbet uriaş a apărut pe figura fetiţei, în timp ce
Sebastian s-a aplecat şi s-a uitat mai atent.

805
 - JEFFREY ARCHER -

Harry s-a dus şi a început să discute cu Sandra, în timp ce

Emma şi Sebastian erau prezentaţi lui Sophie.
— Este o cămilă, a spus ea, înainte să apuce ei să întrebe.
— Dromader sau cămilă bactriană? a întrebat Sebastian.
— Cămilă bactriană, a spus fetiţa, la fel de încrezătoare.
— Dar are o singură cocoaşă, a spus Sebastian.
Sophie a zâmbit şi a desenat imediat încă o cocoaşă.
— Unde mergi la şcoală? l-a întrebat ea.
— Voi merge la St Bede’s în septembrie, a răspuns
Sebastian.
Harry stătea cu ochii pe fiul lui, care se înţelegea bine cu
Sophie şi s-a temut că el se hotărâse deja, dar brusc,
Sebastian şi-a îndreptat atenţia către unul dintre desenele
băieţilor, tocmai când intendenta îl prezenta pe Harry lui
Jessica. Dar aceasta era atât de cufundată în activitatea ei,
încât nici măcar nu s-a uitat la el. Oricât ar fi încercat, nimic
n-a putut să întrerupă concentrarea copilului. Oare era
timidă, sau chiar îngrozită? Harry nu reuşea să-şi dea
seama.
Harry s-a întors către Sophie care discuta cu Emma
despre cămila ei. A întrebat-o dacă el prefera o cocoaşă sau
două. În timp ce Harry se gândea, Emma a plecat de lângă
Sophie şi s-a dus s-o întâlnească pe Jessica, dar, ca şi soţul
ei, nu a reuşit să scoată o vorbă de la fetiţă. A început să se
întrebe dacă totul nu se va termina cu un dezastru, cu
Jessica plecând spre Australia, iar ei alegându-se cu Sophie.
Emma s-a îndepărtat şi a început să discute cu un băieţel
pe nume Tommy despre vulcanul lui care erupea. O mare
parte a hârtiei era acoperită cu flăcări roşii, puternice. Emma
s-a gândit că Freud ar fi adoptat acest copil, în timp ce
băiatul adăuga alte puncte de vopsea roşie pe hârtie.
S-a uitat vizavi şi l-a văzut pe Sebastian discutând cu
Jessica şi uitându-se cu atenţie la desenul ei cu Arca lui Noe.
Cel puţin, ea părea că-l ascultă, cu toate că nu-l privea.
Sebastian a plecat de lângă Jessica şi s-a mai uitat o dată la

806
 - JEFFREY ARCHER -

desenele Sandrei şi ale lui Sophie, după care a plecat spre

uşă.
După câteva minute, intendenta a sugerat să se întoarcă
toţi în biroul ei să bea ceai.
După ce a turnat trei ceşti şi le-a oferit fiecăruia câte un
fursec Bath Oliver, le-a spus:
— Înţelegem foarte bine dacă vreţi să plecaţi, să vă mai
gândiţi şi poate să reveniţi mai târziu, sau să vizitaţi alte
cămine ale noastre, înainte de a vă decide.
Harry a tăcut, aşteptând să vadă dacă Sebastian îşi va
manifesta vreo preferinţă.
— Mie mi s-au părut încântătoare cele trei fetiţe, a spus
Emma, şi-mi este imposibil să mă hotărăsc.
— Sunt de acord, a zis şi Harry. Poate ar fi bine să facem
cum ne-aţi propus, să plecăm, să mai discutăm şi să vă
anunţăm mai târziu părerea noastră.
— Dar ar fi o pierdere de timp dacă toţi vrem aceeaşi fetiţă,
a spus Sebastian, cu logica unui copil.
— Asta înseamnă că te-ai hotărât? l-a întrebat tatăl lui,
dându-şi seama că, de îndată ce Sebastian îşi va manifesta
preferinţa, el şi cu Emma l-ar putea contrazice, cu toate că-şi
dădea seama că acesta nu ar fi fost cel mai bun început
pentru Jessica la Barrington Hall.
— Înainte de a vă decide, a spus intendenta, poate ar fi
bine să vă dau câteva informaţii despre cei trei copii. Sandra
este cea mai cuminte. Sophie este mai prietenoasă, dar puţin
cam zăpăcită.
— Şi Jessica?
— Este, fără îndoială, cea mai talentată dintre cele trei
fetiţe, dar trăieşte în lumea ei proprie şi nu se împrieteneşte
uşor. Cred că dintre cele trei, Sandra vi s-ar potrivi cel mai
bine.
Harry a văzut cum încruntătura lui Sebastian se
transformase în supărare. A schimbat tactica.
— Da, cred că sunt de acord cu dumneavoastră, a spus
Harry. Alegerea mea ar fi Sandra.

807
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu mă îndoiesc, a zis Emma. Mie îmi place mai mult

Sophie, scânteietoare şi amuzantă.
Emma şi Harry s-au uitat repede unul la celălalt.
— Deci, acum depinde de tine, Seb. Sandra sau Sophie? a
întrebat Harry.
— Niciuna. Eu o prefer pe Jessica, a zis el, apoi s-a ridicat
şi a fugit din cameră, lăsând uşa larg deschisă.
Intendenta s-a ridicat din spatele biroului. Era evident că
i-ar fi spus vreo două lui Sebastian dacă acesta ar fi fost
printre pupilii ei.
— E clar că nu prea înţelege încă democraţia, a spus
Harry, încercând să calmeze atmosfera.
Intendenta s-a îndreptat spre uşă, părând nesigură. Harry
şi Emma au urmat-o pe coridor. Când intendenta a intrat în
clasă, nu i-a venit să-şi creadă ochilor; Jessica scotea pictura
de pe şevalet şi i-o dădea lui Sebastian.
— Ce i-ai dat în schimb? şi-a întrebat Harry fiul când
acesta a trecut pe lângă el, ţinând strâns Arca lui Noe.
— I-am promis că, dacă vine mâine după-masă la ceai, va
primi mâncarea ei preferată.
— Şi care este mâncarea ei preferată? a întrebat Emma.
— Cornuri fierbinţi, unse cu unt şi gem de zmeură.
— E bine, doamnă? a întrebat Harry, speriat.
— Da, dar poate ar fi bine dacă ar veni toate trei.
— Nu, mulţumesc, doamnă, a zis Emma, Jessica ar fi
tocmai bine.
— După cum doriţi, a spus intendenta, incapabilă să-şi
mascheze surpriza.
În timp ce se înapoiau la Barrington Hall, Harry l-a
întrebat pe Sebastian de ce o alesese pe Jessica.
— Sandra era destul de drăguţă, a spus el, şi Sophie foarte
amuzantă, dar m-aş fi plictisit de ele până la sfârşitul lunii.
— Şi Jessica?
— Mi-a amintit de tine, mamă.

***

808
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian stătea în faţa uşii din faţă când Jessica a venit

la ceai.
A urcat scările, agăţându-se cu o mână de intendentă şi
ţinându-şi un desen în cealaltă.
— Urmaţi-mă, le-a spus Sebastian, dar Jessica a rămas pe
ultima treaptă, de parcă ar fost lipită acolo. Părea îngrozită şi
nu s-a mişcat până ce nu s-a întors Sebastian.
— Asta e pentru tine, i-a zis ea, dându-i pictura.
— Mulţumesc, a zis Sebastian, recunoscând desenul pe
care-l admirase pe zidul coridorului de la Dr. Barnardo’s. Ei,
mai bine ai intra, pentru că nu pot să mănânc toate
cornuleţele alea singur.
Jessica a intrat temătoare în hol şi a deschis gura mare.
Nu din cauză că se gândea la cornuleţe, ci la vederea tuturor
acelor picturi adevărate cu rame, agăţate pe toţi pereţii.
— Mai târziu, i-a promis Sebastian, că se răcesc
cornuleţele.
Când Jessica a intrat în salon, Harry şi Emma s-au ridicat
s-o întâmpine, dar ea tot nu-şi putea lua ochii de la picturi.
Până la urmă s-a aşezat pe canapea lângă Sebastian şi şi-a
îndreptat privirea plină de dorinţă către mormanul de
cornuleţe fierbinţi. Dar nu s-a mişcat până ce Emma nu i-a
dat o farfurie, un cornuleţ şi un cuţit, apoi untul şi un
borcan cu gem de zmeură.
Intendenta s-a încruntat când Jessica se pregătea să ia
prima înghiţitură.
— Mulţumesc, doamnă Clifton, a izbucnit Jessica.
A mai devorat două cornuleţe, fiecare însoţit de un
„Mulţumesc, doamnă Clifton”.
Când l-a refuzat pe al patrulea, cu un:
— Nu, mulţumesc, doamnă Clifton, Emma nu era sigură
dacă se săturase sau intendenta n-o instruise să nu
mănânce mai mult de trei.
— Ai auzit de Turner? a întrebat Sebastian, după ce
Jessica îşi terminase al doilea pahar de Tizer. Ea şi-a înclinat

809
 - JEFFREY ARCHER -

capul şi nu a răspuns. Sebastian s-a ridicat, a luat-o de

mână şi a scos-o din cameră. Turner e destul de bun, de
fapt, a declarat el, dar nu la fel de bun ca tine.
— Nu-mi vine să cred, a spus intendenta, când uşa s-a
închis în urma lor. N-am mai văzut-o să se poarte aşa de în
largul ei.
— Dar de abia a spus un cuvânt, a comentat Harry.
— Credeţi-mă, domnule Clifton, tocmai aţi auzit versiunea
lui Jessica a Corului Aleluia.
Emma a râs.
— E încântătoare. Dacă există vreo şansă să devină
membru al familiei noastre, cum procedăm?
— Doamnă, mi-e teamă că este un proces lung, a spus
intendenta, şi nu întotdeauna se termină bine. Aţi putea
începe aducând-o ocazional aici în vizită şi, dacă totul merge
bine, aţi putea s-o invitaţi într-un weekend. După aceea, nu
mai există întoarcere pentru că nu trebuie să le dăm
speranţe false.
— Ne veţi îndruma dumneavoastră, doamnă, a spus Harry,
pentru că, desigur, dorim să încercăm.
— Atunci voi face tot ce pot, a răspuns ea.
Până a băut a treia ceaşcă de ceai şi a reuşit chiar să
mănânce al doilea cornuleţ, Harry şi Emma ştiau sigur ce se
aştepta de la ei.
— Oare pe unde or fi Sebastian şi Jessica? a întrebat
Emma, când intendenta a sugerat că ar trebui să plece.
— Mă duc să-i caut, tocmai spunea Harry când cei doi
copii au dat buzna înapoi în cameră.
— E timpul să mergem acasă, domnişoară, a zis
intendenta, ridicându-se. La urma-urmei, trebuie să ne
întoarcem la timp pentru masă.
Jessica a refuzat să dea drumul mâinii lui Sebastian.
— Nu mai vreau şi altă mâncare, a spus ea.
Intendenta a rămas fără grai.

810
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a condus-o pe Jessica în hol şi a ajutat-o să-şi pună

paltonaşul. Când intendenta a ieşit pe uşa din faţă, Jessica a
izbucnit în lacrimi.
— Oh, nu, a spus Emma. Şi eu credeam că totul mergea
aşa de bine.
— Nici n-ar fi putut să meargă mai bine, i-a şoptit
intendenta. Plâng doar când nu vor să plece. Ascultaţi-mi
sfatul: dacă sunteţi amândoi de aceeaşi părere, completaţi
formularele cât mai repede posibil.
Jessica s-a întors şi le-a făcut cu mâna înainte de a se
urca în micuţul Austin 7 al intendentei, cu lacrimile încă
şiroindu-i pe obraji.
— Bună alegere, Seb, a zis Harry, punându-şi braţul pe
umărul fiului său, în timp ce se uitau la maşina care
dispărea pe alee.

***

Au mai trecut cinci luni până când intendenta a părăsit

Barrington Hall pentru ultima oară şi s-a întors singură la
Dr. Barnardo’s. Încă unul dintre copiii aflaţi în grija ei era
aranjat în mod fericit. Ei, nu chiar atât de fericit, pentru că
n-a trecut mult şi Harry şi Emma şi-au dat seama că Jessica
avea unele probleme care erau la fel de grave ca ale lui
Sebastian.
Niciunul nu se gândise până atunci că Jessica nu mai
dormise singură în cameră şi, în prima noapte la Barrington
Hall, a lăsat uşa încăperii deschisă larg şi a plâns până a
adormit. Harry şi Emma s-au obişnuit până la urmă ca o
creatură mică şi caldă să se urce în pat între ei, nu mult
după ce fetiţa se trezea dimineaţa. Acest lucru a devenit din
ce în ce mai rar când Sebastian s-a despărţit de ursuleţul lui,
Winston, dându-i fostul prim-ministru lui Jessica.
Jessica îl adora pe Winston, al doilea preferat al ei după
Sebastian, cu toate că noul ei frate declarase oarecum
dispreţuitor:

811
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt mult prea mare ca să mai dorm cu un ursuleţ. La

urma-urmei, peste câteva săptămâni, plec la şcoală.
Jessica ar fi vrut să meargă la St Bede’s cu el, dar Harry i-
a explicat că băieţii şi fetiţele nu merg la aceleaşi şcoli.
— De ce nu? a întrebat Jessica.
— Chiar aşa, a comentat Emma.
Când s-a apropiat începutul primului trimestru, Emma îşi
privea fix fiul, întrebându-se când au trecut anii. El era
îmbrăcat cu geaca roşie a şcolii, o beretă roşie şi pantaloni
gri, din flanelă. Chiar şi pantofii erau lustruiţi. Ei, era prima
zi a trimestrului. Jessica stătea pe trepte şi îi făcea semn de
la revedere în timp ce maşina a dispărut pe alee şi a ieşit pe
poarta principală. Apoi s-a aşezat pe treapta de sus şi a
aşteptat să se întoarcă Sebastian.
Sebastian ceruse ca mama lui să nu-l însoţească pe el şi
pe tatăl lui pe drumul spre şcoală. Când Harry l-a întrebat de
ce, el a replicat:
— Nu vreau ca ceilalţi băieţi s-o vadă pe mama sărutându-
mă.
Harry l-ar fi convins, dacă nu şi-ar fi amintit de prima lui
zi la St Bede’s. El şi mama lui luaseră tramvaiul din Still
House Lane, iar el întrebase dacă pot să se oprească înainte
şi să meargă pe jos ultimii o sută de metri până la poarta
şcolii pentru ca ceilalţi băieţi să nu-şi dea seama că nu aveau
maşină. Şi, când au ajuns la cincizeci de metri de şcoală, el i-
a permis să-l sărute şi a lăsat-o acolo. Când s-a apropiat de
St Bede’s pentru prima oară, şi-a văzut viitorii colegi
coborând din diligente sau maşini – unul a sosit chiar într-
un Rolls-Royce, condus de un şofer în livrea. Şi lui Harry i s-
a părut prima noapte departe de casă dificilă, dar, spre
deosebire de Jessica, era din cauză că nu mai dormise cu alţi
băieţi în aceeaşi cameră.
Dar alfabetul fusese bun cu el, pentru că sfârşise prin a fi
repartizat într-un dormitor între Barrington şi Deakins. Nu
fusese la fel de norocos în ceea ce privea monitorul
dormitorului. Alex Fisher îl bătuse în fiecare noapte din

812
 - JEFFREY ARCHER -

prima săptămână, fără alt motiv decât că Harry era fiul unui
docher şi, prin urmare, nedemn să fie educat la aceeaşi
şcoală cu Fisher, fiul unui agent imobiliar. Harry se
întrebase adesea ce se mai alesese de Fisher după ce plecase
de la St Bede’s. Ştia că el şi Giles se întâlniseră în timpul
războiului, când serviseră în acelaşi regiment la Tobruk şi
presupunea că Fisher era tot în Bristol, pentru că evitase de
curând să discute cu el la întâlnirea foştilor elevi de la St
Bede’s.
Cel puţin, Sebastian va sosi într-o maşină şi, ca elev
extern, nu va suferi de problema Fisher, pentru că se va
întoarce la Barrington Hall în fiecare seară. Chiar şi aşa,
Harry bănuia că fiului său nu i se va părea mai uşoară St
Bede’s decât lui, chiar dacă din cu totul alte motive.
Când Harry a tras maşina pe peluza din faţa porţilor şcolii,
Sebastian a sărit din ea chiar înainte să apuce să frâneze.
Harry şi-a urmărit fiul alergând printre porţile şcolii şi
dispărând într-o grămadă de haine roşii de unde nu putea fi
distins de alţi o sută de băieţi. Nu s-a uitat deloc înapoi.
Harry a acceptat că vechea ordine se schimbă, lăsând loc celei
noi.
A condus încet înapoi la Barrington Hall şi a început să se
gândească la următorul capitol al ultimului său roman. Oare
venise vremea ca William Warwick să fie promovat?
Când s-a apropiat de casă, a zărit-o pe Jessica stând pe
treapta de sus. L-a zâmbit când oprea maşina. Dar când a
urcat la ea, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Unde este Seb?

***

În fiecare zi, când Sebastian era la şcoală, Jessica se

retrăgea în lumea ei proprie. Îl aştepta să se întoarcă acasă şi
îşi petrecea timpul citindu-i lui Winston despre alte animale.
Ursul Pooh, domnul Broască Ţestoasă, un iepure alb, un

813
 - JEFFREY ARCHER -

motan roşu, tărcat, numit Orlando şi un crocodil care

înghiţise un ceas.
După ce Winston adormea, îl punea în pat şi se întorcea la
şevalet şi vopsele. Iar şi iar. De fapt, Emma se gândise odată
că încăperea copiilor se transformase într-un studio de artă.
După ce a acoperit toate bucăţile de hârtie pe care a reuşit să
pună mâna, inclusiv vechile manuscrise ale lui Harry (el a
fost obligat să le încuie pe cele noi), cu creionul, pensula sau
cu vopsele, s-a hotărât să redecoreze pereţii camerei lor de
joacă.
Harry nu voia să-i stânjenească entuziasmul, nici pe
departe, dar şi-a amintit-o pe Emma atunci când Barrington
Hall nu era casa lor şi s-a gândit că ar fi bine să-l consulte pe
Giles înainte ca fetiţa să scape din camera lor şi să descopere
alţi pereţi albi din casă.
Dar Giles era atât de lovit de nou-sosita de la Barrington
Hall încât a declarat că puţin îi păsa dacă ar redecora toată
casa, şi înăuntru şi afară.
— Pentru numele Domnului, n-o mai încuraja, l-a implorat
Emma. Sebastian i-a cerut deja să-i picteze din nou camera.
— Şi când aveţi de gând să-i spuneţi adevărul? a întrebat
Giles când s-au aşezat la masă.
— Nu credem că este nevoie să-i spunem încă, a zis Harry.
La urma-urmei, Jessica are abia şase ani şi încă nu s-a
adaptat bine.
— Ei bine, nu amânaţi prea mult, i-a avertizat Giles,
pentru că deja vă consideră părinţii ei, pe Seb, fratele ei şi
mie îmi zice „unchiul Giles”, când de fapt mie îmi este soră
vitregă iar lui Seb îi este mătuşă.
Harry a râs.
— Cred că va mai trece o vreme până ce va fi în stare să
înţeleagă.
— Eu sper că nu va trebui s-o facă niciodată, a spus
Emma. Nu uitaţi, tot ce ştie ea este că adevăraţii ei părinţi
sunt morţi. De ce am schimba asta, când doar noi trei ştim
adevărul întreg?

814
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu-l subestimaţi pe Sebastian. El a dedus aproape

totul.

815
 - JEFFREY ARCHER -

7
Harry şi Emma au fost surprinşi când directorul i-a invitat
la ceai la sfârşitul primului trimestru al lui Sebastian, dar a
aflat repede că acesta nu era un eveniment social.
— Fiul dumneavoastră este cam singuratic, a declarat dr.
Hedley, după ce servitoarea le-a turnat ceaiul şi a ieşit din
cameră. De fapt, mai curând s-ar împrieteni cu cineva de
peste mări decât cu cineva care a trăit în Bristol toată viaţa.
— Dar de ce? a întrebat Emma.
— Băieţii de pe tărâmuri îndepărtate n-au auzit niciodată
de domnul şi doamna Harry Clifton, sau de faimosul lor
unchi, Giles, a explicat directorul. Dar, aşa cum se întâmplă
de cele mai multe ori, tot este ceva bun şi în asta pentru că
ne-am dat seama că Sebastian este foarte talentat la limbi
străine, lucru pe care, în mod normal, poate nu l-am fi
observat. De fapt, este singurul băiat din şcoală care poate
discuta cu Lu Yang în limba maternă a acestuia.
Harry a râs, dar Emma a observat că directorul nici măcar
nu zâmbea.
— Totuşi, a continuat dr. Hedley, ar putea să fie problemă
când Sebastian îşi va da examenul de admitere la Bristol
Grammar School6.
— Dar este primul la engleză, franceză şi latină, a spus
Emma, mândră.
— Şi a obţinut sută la sută la matematică, i-a amintit
Harry directorului.
— Adevărat şi totul este foarte bine, dar, din nefericire, în
acelaşi timp, la istorie, geografie şi ştiinţele naturii e pe la
coada clasei, iar toate acestea sunt subiecte obligatorii. Dacă
nu ia notă de trecere la una sau două dintre acestea, va fi
automat respins de la BGS, ceea ce ştiu că ar fi o mare
dezamăgire atât pentru voi, cât şi pentru unchiul lui.

6 BGS.
816
 - JEFFREY ARCHER -

— Să spunem mare dezamăgire ar fi prea puţin, a zis

Harry.
— Da, corect, a spus dr. Hedley.
— Se fac vreodată excepţii de la aceste reguli? a întrebat
Emma.
— Eu îmi amintesc un singur caz, a spus directorul, şi
acesta a fost al unui băiat care a marcat o sută de puncte în
fiecare sâmbătă în timpul trimestrului de vară.
Harry a râs, amintindu-şi cum stătea pe iarbă şi-l urmărea
pe Giles marcând fiecare punct.
— Deci trebuie să ne asigurăm că-şi dă seama care sunt
consecinţele obţinerii unor note sub cele de trecere la două
dintre cele trei subiecte obligatorii.
— Nu pentru că nu este sclipitor, a zis directorul, dar,
dacă un subiect nu-l atrage, se plictiseşte repede. Ironia este
că, având talentul lui la limbi, aş zice că va ajunge la Oxford.
Dar tot trebuie să ne asigurăm că ajunge şi la BGS.

***

După câteva îndemnuri din partea tatălui său şi cu o mită

considerabilă dată de bunica, Sebastian a reuşit să urce
câteva locuri la două dintre cele trei subiecte obligatorii. Îşi
dăduse seama că are voie să pice la unul şi a ales ştiinţele
naturii.
La sfârşitul celui de-al doilea an al lui Sebastian,
directorul era sigur că, dacă băiatul va depune un efort ceva
mai mare, va obţine nota de trecere la cinci dintre cele şase
subiecte de examen. Şi el renunţase la ştiinţele naturii. Harry
şi Emma începuseră să spere, dar tot încercau să-l ţină pe
Sebastian la nivelul dorit. Şi, într-adevăr, directorul s-ar fi
putut dovedi corect în evaluarea sa optimistă, dacă nu s-ar fi
petrecut două incidente în ultimul an de şcoală pentru
Sebastian.

817
 - JEFFREY ARCHER -

8
— Asta e cartea tatălui tău?
Sebastian s-a uitat la teancul de romane aranjate ordonat
în vitrina librăriei. Un semn de deasupra lor anunţa: Nimic
de câştigat de Harry Clifton, 3s 6d. Ultima aventură a lui
William Warwick.
— Da, a spus Sebastian, mândru. Ai vrea una?
— Da, te rog, a spus Lu Yang.
Sebastian a intrat în librărie, urmat de prietenul lui. O
masă din faţă era plină cu exemplare cartonate ale ultimului
roman al tatălui său, înconjurate de exemplare paperback
ale romanelor Cazul martorului orb şi Niciun risc, primele
două romane din seria William Warwick.
Sebastian i-a dat lui Lu Yang câte un exemplar din fiecare
roman. Au fost repede înconjuraţi de mai mulţi colegi de
clasă şi el le-a dat câte un exemplar din ultimul roman şi
unora, şi din celelalte două. Teancul scădea rapid când, un
bărbat de vârstă mijlocie, s-a năpustit din spatele tejghelei, l-
a înşfăcat pe Sebastian de guler şi l-a târât deoparte.
— Ce crezi că faci? a ţipat el.
— E în regulă, i-a spus Sebastian, sunt cărţile tatălui meu!
— Ei, acum le-am auzit pe toate a spus managerul în timp
ce-l conducea pe Sebastian, care protesta, către spatele
magazinului.
S-a întors către un asistent şi i-a zis:
— Cheamă poliţia. L-am prins pe hoţul ăsta în toiul faptei.
Pe urmă, vezi dacă poţi să iei înapoi cărţile cu care au fugit
prietenii lui.
Managerul l-a împins pe Sebastian în biroul lui şi l-a
aruncat pe o canapea veche din păr de cal.
— Nici să nu te gândeşti să te mişti, a spus el, în timp ce
ieşea din birou, închizând hotărât uşa în urma lui.
Sebastian a auzit cheia întorcându-se în broască. S-a
ridicat, s-a dus la biroul managerului şi a ales o carte, apoi
s-a aşezat înapoi şi a început să citească. Ajunsese la pagina
818
 - JEFFREY ARCHER -

nouă şi chiar îi plăcea Richard Hannay, când uşa s-a deschis

şi managerul s-a întors, rânjind triumfător.
— Ăsta e, domnule inspector-şef, l-am prins furând.
Inspectorul-şef Blakemore a încercat să rămână serios
când managerul a adăugat:
— A avut neobrăzarea să-mi spună că romanele astea
aparţin tatălui său.
— Nu minţea, a zis Blakemore. Acesta este băiatul lui
Harry Clifton. Privindu-l sever pe Sebastian, a adăugat: dar
asta nu e o scuză pentru ce ai făcut, tinere.
— Chiar dacă tatăl lui este Harry Clifton, tot îmi trebuie o
liră şi optsprezece şilingi, a zis managerul. Deci de unde o să
obţin banii ăştia? a adăugat el, întinzând acuzator arătătorul
spre băiat.
— Am luat deja legătura cu domnul Clifton, a spus
Blakemore, deci cred că în curând veţi primi răspunsul la
întrebare. În timp ce-l aşteptăm, vă sugerez să-i explicaţi
fiului său tehnica vânzării cărţilor.
Managerul, mai domolit, s-a aşezat pe un colţ al biroului.
— Când tatăl tău scrie o carte, a zis el, editorii îi plătesc în
avans şi apoi primeşte un procent din preţ pentru fiecare
exemplar vândut. În cazul tatălui tău, cred că e cam zece la
sută. Editorul mai trebuie să plătească şi librarul,
materialele editoriale şi reclama, tipografia şi restul preţurilor
pentru toate materialele publicitare şi costul de distribuţie.
— Şi cât trebuie să plătiţi pentru fiecare carte? a întrebat
Sebastian.
Blakemore de abia aştepta să audă răspunsul librarului.
Managerul a ezitat înainte de a răspunde:
— Cam două treimi din preţul de pe carte.
Ochii lui Sebastian s-au îngustat.
— Deci tata primeşte doar zece la sută pentru fiecare
carte, în timp ce dumneavoastră luaţi treizeci şi trei la sută?
— Da, dar eu trebuie să plătesc şi chiria şi taxele pentru
teren şi salariile personalului, a spus managerul, cu un ton
defensiv.

819
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci ar fi mai ieftin ca tata să înlocuiască romanele

decât să vă plătească preţul integral?
Inspectorul-şef şi-ar fi dorit ca sir Walter Barrington să
mai fie în viaţă. L-ar fi amuzat nespus acest schimb de
replici.
— Poate puteţi să-mi spuneţi, domnule, a continuat
Sebastian, cât de multe cărţi trebuie înlocuite.
— Opt cartonate şi unsprezece paperback, a spus
managerul, când Harry tocmai intra în birou.
Inspectorul-şef Blakemore i-a explicat ce se întâmplase,
adăugând:
— Nu voi acuza băiatul de furt de această dată, domnule
Clifton, îi voi da doar un avertisment. Voi lăsa în seama
dumneavoastră, domnule, să vă asiguraţi că nu va mai face
altceva la fel de iresponsabil din nou.
— Desigur, domnule inspector-şef, a spus Harry. Vă sunt
foarte recunoscător şi le voi cere editorilor mei să înlocuiască
imediat cărţile. Iar tu, băiete, nu vei mai primi bani de
buzunar, până ce toţi banii nu vor fi recuperaţi, a mai zis el,
întorcându-se către Sebastian.
Sebastian şi-a muşcat buza.
— Mulţumesc, domnule Clifton, a spus managerul şi a
adăugat, umil: Mă întrebam, domnule, dacă tot sunteţi aici,
nu vreţi să fiţi amabil să semnaţi restul stocului?

***

Când mama Emmei s-a dus la spital pentru consultaţie, a

încercat să-şi asigure fata că nu era nimic pentru care să se
îngrijoreze şi i-a spus că nu era cazul să-i anunţe pe Harry
sau pe copii, ca să nu-i sperie.
Emma, desigur, s-a speriat şi, de îndată ce s-a întors la
Barrington Hall, l-a sunat pe Giles la Camera Comunelor şi
apoi pe sora ei din Cambridge. Ambii au lăsat totul baltă şi
au venit cu primul tren la Bristol.

820
 - JEFFREY ARCHER -

— Să sperăm că nu vă fac să pierdeţi timpul, le-a zis

Emma după ce i-a luat din Temple Meads.
— Să sperăm că ne faci să ne pierdem timpul, a replicat
Grace.
Giles părea preocupat şi se uita pe geam în timp ce-şi
continuau drumul spre spital în linişte.
Chiar înainte ca domnul Langbourne să închidă uşa
cabinetului, Emma a simţit că veştile nu erau bune.
— Aş vrea să existe un mod mai uşor de a vă spune asta, a
zis specialistul, după ce s-au aşezat, dar mi-e teamă că nu
există. Dr. Raeburn, care este medicul mamei
dumneavoastră de mai mulţi ani, a efectuat o verificare de
rutină şi, când a obţinut rezultatele analizelor, mi-a trimis-o
mie pentru o consultaţie mai detaliată.
Emma şi-a strâns pumnii, cea ce obişnuia să facă şi la
şcoală ori de câte ori era nervoasă sau avea probleme.
— Ieri, a zis domnul Langbourne, am primit rezultatele de
la laborator. Acestea au confirmat temerile dr. Raeburn:
mama dumneavoastră are cancer la sân.
— Poate fi vindecată? a întrebat Emma imediat.
— Nu există în prezent niciun tratament pentru cineva de
vârsta ei, a spus Langbourne. Oamenii de ştiinţă speră să
obţină nişte rezultate, cândva, în viitor, dar mă tem că nu va
fi suficient de repede pentru ea.
— Putem face ceva? a întrebat Grace.
Emma s-a aplecat şi a luat-o pe sora ei de mână.
— În acest timp, ea va avea nevoie de toată dragostea şi
susţinerea pe care i le poate oferi familia. Elisabeth este o
femeie remarcabilă şi, după cele prin care a trecut, ar merita
mai mult. Dar nu s-a plâns niciodată – nu este stilul ei. Este
o membră tipică a familiei Harvey.
— Cât va mai fi împreună cu noi? a întrebat Emma.
— Mă tem, a spus Langbourne, că vor mai fi doar câteva
săptămâni, nu luni.
— Atunci este ceva ce trebuie să-i spun, a zis Giles, care
nu scosese o vorbă până atunci.

821
 - JEFFREY ARCHER -

***

Incidentul cu furtul din librărie, cum a ajuns să fie

cunoscut la St Bede’s, l-a transformat pe Sebastian dintr-un
singuratic într-un soi de erou şi băieţii care până atunci nu-i
acordau nicio atenţie l-au invitat să se alăture grupurilor lor.
Harry s-a gândit că acesta ar putea fi un punct de cotitură,
dar când i-a spus lui Sebastian că bunica lui mai avea doar
câteva săptămâni de trăit, băiatul s-a strecurat înapoi în
carapacea lui.
Jessica a început primul ei trimestru la Red Maids’.
Muncea mult mai mult decât Sebastian, dar nu era prima la
nicio materie. Profesoara de arte i-a spus Emmei că era păcat
că pictura nu era un subiect recunoscut, pentru că Jessica
avea mai mult la vârsta de opt ani decât ea însăşi avusese în
ultimii ani de colegiu.
Emma s-a hotărât să nu-i repete această conversaţie
Jessicăi, ci să permită fetiţei să descopere cu timpul cât de
talentată este. Sebastian îi spunea tot timpul că era un
geniu, dar ce ştia el? El credea că şi Stanley Matthew era un
geniu.
După o lună, Sebastian a picat la trei teste, date cu doar
câteva săptămâni înainte de examenele de admitere la BGS.
Nici lui Harry, nici Emmei nu le venea să-l pedepsească în
timp ce el era atât de distrus de boala bunicii lui. El o
însoţea pe Emma în fiecare seară la spital, după ce ea îl lua
de la şcoală, se urca în patul bunicii şi îi citea din cărţile sale
preferate până ce ea adormea.
Jessica picta câte un tablou nou pentru bunica în fiecare
zi şi îl lăsa a doua zi dimineaţa la spital, înainte ca Harry s-o
ducă la şcoală. Mai rămăseseră doar câteva spaţii libere pe
zidurile galeriei ei proprii până la sfârşitul trimestrului.
Giles a lipsit la mai multe şedinţe ale Parlamentului, Grace
la nenumărate seminare, Harry a pierdut mai mult termene
limită, iar Emma nu reuşea uneori să-i răspund scrisorilor

822
 - JEFFREY ARCHER -

săptămânale ale lui Cyrus Feldman. Dar pe Sebastian îl

aştepta Elisabeth cu cea mai mare nerăbdare în fiecare zi.
Harry nu era sigur cine beneficia mai mult în urma acestei
experienţe, fiul său sau soacra lui.

***

Nu a folosit la nimic faptul că Sebastian a trebuit să dea

examenul pentru Bristol Grammar School în timp ce bunica
lui era pe moarte.
Rezultatul a fost cel prezis de directorul de la St Bede’s şi
anume, amestecat. Lucrările la latină, franceză, engleză şi
matematică erau de nivel de bursă, în timp ce cu greu
obţinut nota de trecere la istorie, a obţinut o notă puţin sub
cea de trecere la geografie şi a obţinut doar 9 la sută la
examenul la ştiinţele naturii.
Dr. Hedley l-a sunat pe Harry la Barrington Hall puţin
după afişarea rezultatelor pe tabloul de anunţuri al şcolii.
— Voi discuta în particular cu John Garrett, directorul de
la BGS a spus el, şi îi voi aminti că Sebastian a obţinut sută
la sută la matematică şi latină şi este bun în mod sigur
pentru bursă până ce va veni timpul să meargă la
universitate.
— Aţi putea să-i mai amintiţi, i-a zis Harry, că atât unchiul
lui, cât şi eu am fost la BGS, iar bunicul lui, sir Walter
Barrington, a fost preşedintele guvernatorilor şcolii.
— Nu cred că e nevoie să-i amintesc a spus Hedley. Dar îi
voi spune că bunica lui Sebastian era la spital în timp ce el
dădea examenele. Tot ceea ce putem spera este să considere
că am dreptate.
A făcut-o. Dr. Hedley l-a sunat pe Harry la sfârşitul
săptămânii şi i-a spus că directorul de la BGS va recomanda
Consiliului guvernatorilor ca, în ciuda faptului că Sebastian
picase la două dintre cele trei examene, să i se ofere un loc în
semestrul Michaelmas.

823
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, i-a spus Harry. Aceasta este prima veste

bună pe care o aud în ultimele săptămâni.
— Dar, a adăugat Hedley, mi-a amintit că aceasta va fi
decizia Consiliului.

***

Harry a fost ultima persoană care şi-a vizitat soacra în

acea noapte şi era gata să plece când Elisabeth a şoptit:
— Poţi să mai stai câteva minute, dragă? Trebuie să discut
ceva cu tine.
— Da, sigur, a zis Harry, aşezându-se înapoi pe marginea
patului.
— Mi-am petrecut dimineaţa cu Desmond Siddons,
avocatul nostru, a zis Elisabeth, şovăind la fiecare cuvânt, şi
voiam să te anunţ că am făcut un testament nou, pentru că
nu pot suporta gândul că femeia aceea înfiorătoare, Virginia
Fenwick, să pună mâna pe ceva din averea mea.
— Nu cred că mai este o problemă. N-am mai văzut-o şi n-
am mai auzit de Virginia de săptămâni în şir, aşa că
presupun că totul s-a terminat între ei.
— Motivul pentru care n-aţi mai văzut-o şi nici n-aţi mai
auzit de ea de săptămâni, Harry, este că vrea ca eu să cred
că totul s-a sfârşit. Nu este o coincidenţă că a dispărut din
scenă doar la câteva zile după ce Giles a aflat că nu mai am
mult de trăit.
— Sunt sigur că exagerezi, Elisabeth. Cred că nici măcar
Virginia nu poate fi atât de nesimţită.
— Dragul meu Harry, tu întotdeauna acorzi tuturor
beneficiul îndoielii pentru că eşti foarte generos. A fost o zi
norocoasă ziua în care Emma te-a întâlnit pe tine.
— E frumos că spui asta, Elisabeth, dar sunt sigur că, în
timp…
— Acesta este singurul lucru pe care nu-l mai am.
— Atunci poate ar trebui s-o rugăm pe Virginia să vină să
te viziteze?

824
 - JEFFREY ARCHER -

— I-am explicat lui Giles de mai multe ori că aş dori s-o

întâlnesc, dar, de fiecare dată am fost respinsă cu scuze din
ce în ce mai greu de crezut. Acum, ce crezi că se întâmplă?
Nu te obosi să răspunzi, Harry, pentru că tu vei fi ultima
persoană care să-şi dea seama de ce e în stare Virginia. Şi
poţi să fi sigur că nu va face nicio mişcare înainte de
funeraliile mele. Licărul unui zâmbet a fluturat pe faţa
Elisabethei înainte de adăuga: Dar tot mai am o carte în
mânecă, şi n-o voi juca până ce nu voi fi coborâtă în
mormânt, iar spiritul meu se va întoarce ca un înger al
răzbunării.
Harry n-a întrerupt-o pe Elisabeth când ea s-a lăsat pe
spate şi, cu toată energia pe care o mai avea, a scos un plic
de sub pernă. Acum ascultă-mă cu atenţie, Harry, a zis ea.
L-a prins de mână.
— Dacă Giles îmi va contesta ultimul testament…
— De ce ar face aşa ceva?
— Pentru că este un Barrington şi cei din familia
Barrington au fost întotdeauna slabi când e vorba de femei.
Deci, dacă îmi va contesta testamentul, a repetat ea, trebuie
să dai acest plic judecătorului ales să decidă care membru al
familiei îmi va moşteni terenurile.
— Şi dacă nu?
— Atunci trebuie să-l distrugi, a zis Elisabeth, cu
respiraţia din ce în ce mai slabă de la o secundă la alta. Nu îl
vei deschide tu însuţi şi nici nu-i vei lăsa pe Giles sau pe
Emma să afle de existenţa lui. L-a strâns mai tare de mână şi
a murmurat aproape inaudibil: Acum trebuie să-mi dai
cuvântul, Harry Clifton, pentru că ştiu că Moş Jack te-a
învăţat că asta ar trebui să fie suficient întotdeauna.
— Ai cuvântul meu, a zis Harry şi a pus plicul în
buzunarul hainei.
Elisabeth i-a dat drumul la mână şi s-a scufundat în
pernă, zâmbind mulţumită. N-a mai aflat niciodată dacă
Sidney Carton a scăpat de la ghilotină.

825
 - JEFFREY ARCHER -

***

Harry a deschis scrisoarea în timp ce lua micul dejun.

Bristol Grammar School,

University Road,
Bristol
27 iulie, 1951

Dragă domnule Clifton,

Îmi pare rău să vă anunţ că fiul dumneavoastră, Sebastian,

nu a fost…

Harry a sărit de la masă şi s-a dus la telefon. A format

numărul aflat la sfârşitul scrisorii.
— Biroul directorului, i-a răspuns cineva.
— Pot să vorbesc cu domnul Garrett?
— Cine îl caută, vă rog?
— Harry Clifton.
— Vă dau legătura, domnule.
— Bună dimineaţa, domnule director. Mă numesc Harry
Clifton.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton. Aşteptam să mă
sunaţi.
— Nu-mi vine să cred cum Consiliul a luat o asemenea
decizie greşită.
— Cinstit să fiu, domnule Clifton, nici mie nu mi-a venit să
cred, mai ales după ce am pledat atât de vehement cauza
fiului dumneavoastră.
— Şi din ce motive l-au respins?
— Au spus că nu trebuie să facă o excepţie pentru fiul
unui fost student când acesta nu a obţinut nota de trecere la
două subiecte obligatorii.
— Şi acesta a fost singurul lor motiv?

826
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, a răspuns directorul. Unul dintre guvernatori a pus

problema avertismentului primit de la poliţie de fiul
dumneavoastră pentru furt din magazin.
— Dar a existat o explicaţie simplă pentru acel incident, a
spus Harry, încercând să nu se enerveze.
— Nu mă îndoiesc că există, a spus Garrett, dar noul
nostru director n-a putut fi clintit de explicaţii.
— Atunci pe el îl voi suna acum. Cum îl cheamă?
— Maiorul Alex Fisher.

827
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON

1951 – 1954

828
 - JEFFREY ARCHER -

9
Giles a fost încântat, deşi nu a fost surprins, când a văzut
că biserica parohială St Andrew’s, unde se căsătorise
Elisabeth Harvey şi unde cei trei copii ai ei fuseseră botezaţi
şi mai târziu primiseră confirmarea, era plină cu membri ai
familiei, prieteni şi admiratori.
Omagiul reverendului Donaldson le-a amintit tuturor cât
de multe făcuse Elisabeth Barrington pentru comunitatea
locală. Într-adevăr, le-a zis el, fără generozitatea ei,
restaurarea turnului bisericii nu ar fi fost posibilă. A spus în
continuare congregaţiei cât de mulţi oameni, departe de
aceste ziduri, beneficiaseră de înţelepciunea şi previziunea ei
în patronarea spitalelor de campanie şi de rolul pe care-l
jucase ca şef al familiei după moartea lordului Harvey. Giles
a fost uşurat, ca mulţi dintre cei de faţă, că vicarul nu se
referise deloc la tatăl lui.
Reverendul Donaldson şi-a terminat panegiricul, spunând:
— Viaţa Elisabethei a fost întreruptă înainte de vreme de
moartea ei la doar cincizeci şi unu de ani, dar nu trebuie ca
noi să punem la îndoială voinţa Domnului nostru.
După ce s-a întors la altar, Giles şi Sebastian au citit
fiecare câte o pildă, „Bunul samaritean” şi „Predica de pe
munte”, în timp ce Emma şi Grace au recitat versuri din
poeţii preferaţi ai mamei lor. Emma l-a ales pe Shelley:

Înger pierdut al unui paradis ruinat!

Nu ştia că al ei este – şi fără pată fiind
A leşinat, ca un nor înecat de ploaie.

În timp ce Grace l-a ales pe Keats:

Dar stai şi te uită! Viaţa o zi este doară;

Fragilă picătură de ploaie ce cade să moară
Din vârful copacului; somnul unui biet metis
În timp ce barca sa grăbeşte spre adâncul abis…
829
 - JEFFREY ARCHER -

În timp ce congregaţia ieşea din biserică, mai mulţi oameni

au întrebat cine este femeia atrăgătoare de la braţul lui sir
Giles. Harry nu s-a putut opri să nu se gândească că
previziunea Elisabethei era pe punctul de a se îndeplini.
Îmbrăcată complet în negru, Virginia se ţinea de braţul drept
al lui Giles, în timp ce groparii coborau sicriul Elisabethei în
mormânt. Harry şi-a amintit cuvintele soacrei sale: „Mai am o
carte ascunsă în mânecă”.
După terminarea serviciului funerar, familia şi câţiva
prieteni apropiaţi au fost invitaţi să li se alăture lui Giles,
Emmei şi lui Grace la Barrington Hall pentru ceea ce
irlandezii numeau „veghe”. Virginia se muta delicat de la
unul la altul, prezentându-se de parcă era deja stăpâna
casei. Giles n-a părut să observe şi, chiar dacă a făcut-o, în
mod clar, a aprobat-o.
— Salut, sunt lady Virginia Fenwick, a spus ea când a
întâlnit-o prima oară pe mama lui Harry. Dumneavoastră
cine sunteţi?
— Sunt doamna Holcombe, a răspuns Maisie. Harry este
fiul meu.
— Ah, da, desigur, a spus Virginia. Nu sunteţi chelneriţă
sau aşa ceva?
— Sunt managerul de la Grand Hotel din Bristol, a spus
Maisie, de parcă ar fi vorbit cu un client cârcotaş.
— Desigur că da. Dar să ştiţi că îmi este greu să mă
obişnuiesc cu femeile care lucrează. Ştiţi, doamnele din
familia mea n-au muncit niciodată, a spus Virginia, plecând
înainte ca Maisie să răspundă.
— Tu cine eşti? a întrebat Sebastian.
— Eu sunt lady Virginia Fenwick şi tu cine eşti, tinere
domn?
— Sebastian Clifton.
— Ah, da. A reuşit tatăl tău să găsească până la urmă o
şcoală care să te primească?

830
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă voi duce la Beecheroft Abbey în septembrie, a

contrat-o Sebastian.
— Nu e o şcoală rea, a spus Virginia, dar, în mod clar, nu
este din cele superioare. Cei trei fraţi ai mei au fost educaţi la
Harrow, la fel ca ultimele şapte generaţii ale familiei Fenwick.
— Şi tu unde ai fost la şcoală? a întrebat-o Sebastian, în
timp ce Jessica venea în fugă spre el.
— Ai văzut tabloul lui Constable, Seb? a întrebat ea.
— Fetiţo, nu mă întrerupe când vorbesc, a zis Virginia.
Este foarte grosolan.
— Îmi pare rău, domnişoară, a spus Jessica.
— Nu sunt „domnişoară”, trebuie să mi te adresezi cu lady
Virginia.
— Aţi văzut tabloul lui Constable, lady Virginia? a întrebat
Jessica.
— Da, într-adevăr şi l-am comparat cu cele trei din colecţia
familiei mele. Dar nu este de aceeaşi clasă cu Turner al
nostru. Ai auzit de Turner?
— Da, lady Virginia, a spus Jessica. J.M.W. Turner, posibil
cel mai mare pictor în acuarelă al epocii sale.
— Sora mea este artistă, a spus Sebastian. Cred că este la
fel de bună ca Turner.
Jessica a chicotit.
— Scuzaţi-l, lady Virginia; după cum mama îi aminteşte
adesea, are tendinţa să exagereze.
— Este evident, a spus Virginia, lăsându-i şi plecând să-l
caute pe Giles, pentru că simţea că este timpul ca oaspeţii să
plece.
Giles l-a acompaniat pe vicar la uşa din faţă, ceea ce a fost
considerat un semn ca oaspeţii rămaşi să plece. Când a
închis uşa pentru ultima oară, el a răsuflat uşurat şi s-a
întors la familia sa, în salon.
— Ei, cred că a mers cât de bine se putea în aceste
condiţii, a zis el.
— Unul sau doi dintre cei rămaşi au considerat mai mult o
aniversare decât o veghe, a spus Virginia.

831
 - JEFFREY ARCHER -

— Te-ai supăra, bătrâne, a spus Giles, întorcându-se spre

Harry, dacă ne-am îmbrăca pentru cină? Virginia are păreri
foarte hotărâte în aceste cazuri.
— Nu poţi să te laşi pe tânjală, a zis Virginia.
— Tata nu s-ar fi putut lăsa mai mult, a comentat Grace,
ceea ce l-a făcut pe Harry să se abţină cu greu să nu râdă.
Dar mi-e teamă că nu trebuie să contaţi pe mine. Trebuie să
mă întorc la Cambridge pentru că am un examen de pregătit.
Oricum, a adăugat ea, am venit îmbrăcată pentru funeralii,
nu pentru un dineu. Nu vă obosiţi să mă conduceţi.

***

Giles aştepta în salon când Harry şi Emma au coborât la

masă.
Marsden le-a turnat câte un cherry, apoi a părăsit camera
ca să verifice dacă totul se desfăşura conform programului.
— O ocazie tristă, a spus Harry. Hai să bem pentru o mare
doamnă.
— Pentru o mare doamnă, au zis Giles şi Emma,
ridicându-şi paharele în timp ce Virginia intra în cameră.
— Vorbeaţi despre mine cumva? a întrebat ea, fără să fie
ironică.
Giles a râs, în timp ce Emma admira rochia de tafta care
anula plânsetele matinale ale Virginiei. Virginia şi-a atins
colierul de diamante şi rubine ca să fie sigură că Emma le
observase.
— Ce bijuterie frumoasă, a spus Emma, în timp ce Giles îi
dădea Virginiei un gin tonic.
— Mulţumesc, a zis Virginia. A fost al străbunicii mele,
ducesa de Westmorland, care mi l-a lăsat moştenire prin
testament. Marsden, a zis ea, întorcându-se către valet, care
tocmai revenise, florile din camera mea au început să se
ofilească. Poate reuşeşti să le schimbi înainte de a mă retrage
în seara asta.

832
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, m’lady. Când sunteţi gata, sir Giles, masa e

servită.
— Nu ştiu ce zici tu, dar mie mi-e foame. Mergem?
Fără să aştepte vreun răspuns, l-a luat pe Giles de mână
şi i-a condus pe toţi afară din cameră.
În timpul mesei, Virginia i-a regalat cu povestiri despre
strămoşii ei, făcându-i să pară coloana vertebrală a
Imperiului Britanic. Generali, episcopi, miniştri de cabinet şi,
desigur, câteva oi negre, a admis ea – ce familie nu are aşa
ceva? De abia îşi trăgea răsuflarea în timp ce farfuriile de
desert erau strânse, când Giles a dat drumul la bombă. Şi-a
lovit paharul de vin cu o lingură pentru a se asigura că le-a
atras atenţia tuturor.
— Am câteva veşti bune pe care trebuie să vi le comunic, a
anunţat el. Virginia mi-a făcut marea onoare de a-mi accepta
cererea în căsătorie.
A urmat o tăcere neplăcută, până ce Harry a spus:
— Felicitări.
Emma a zâmbit slab. În timp ce Marsden deschidea o
sticlă de şampanie, Harry nu s-a putut opri să se gândească
la faptul că Elisabeth era în mormânt abia de câteva ore
când profeţia ei se îndeplinise.
— Desigur, de îndată ce ne vom căsători, a spus Virginia,
atingându-l uşor pe Giles pe obraz, se vor face câteva
schimbări pe aici. Dar îmi închipui că aceasta nu vă
surprinde, a zis ea, zâmbindu-i călduros Emmei.
Giles părea să fie atât de vrăjit de fiecare cuvânt al ei încât
aproba ori de câte ori ea ajungea la sfârşitul un propoziţii.
— Giles şi cu mine, a continuat ea, dorim să ne mutăm la
Barrington Hall imediat după nuntă, dar cum urmează
alegerile, nunta va fi amânată câteva luni, ceea ce vă va oferi
timpul necesar să vă găsiţi altă casă.
Emma şi-a lăsat jos paharul de şampanie şi s-a uitat fix la
fratele ei, care a refuzat să-i întoarcă privirea.

833
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt sigur că înţelegi, Emma, a spus el, că ne vom

începe viaţa de cuplu cu Virginia ca stăpână la Barrington
Hall.
— Desigur, a zis Emma. Cinstit vorbind, voi fi încântată să
mă întorc la Manor House, unde am petrecut atâţia ani
fericiţi când eram copil.
Virginia s-a strâmbat la logodnicul ei.
— Ah, a reuşit să spună Giles. Doresc să ofer Manor
House Virginiei ca dar de nuntă.
Emma şi Harry s-au privit unul pe celălalt, dar, înainte ca
vreunul să poată spune ceva, Virgina a zis:
— Am două mătuşi mai vârstnice, care au rămas văduve.
Casa aceea ar fi foarte convenabilă pentru ele.
— Giles, te-ai gândit măcar o dată ce ar fi convenabil
pentru Harry şi pentru mine? a întrebat Emma, privindu-şi
direct fratele.
— Poate aţi putea să vă mutaţi într-una dintre cabanele de
pe proprietate? le-a sugerat Giles.
— Nu cred că ar fi potrivit, dragă, a spus Virginia, luându-l
de mână. Nu trebuie să uităm că doresc să am o gospodărie
mare, pentru a-mi menţine poziţia de fiică a unui conte.
— Nu am niciun chef să locuiesc într-o cabană, a spus
Emma, scuipând cuvintele. Putem să ne permitem să ne
cumpărăm casa noastră proprie, mulţumesc foarte mult.
— Sigur că puteţi, draga mea, a zis Virginia. La urma-
urmei, Giles mi-a zis că Harry este un scriitor de succes.
Emma i-a ignorat comentariul şi, întorcându-se spre
fratele ei i-a zis:
— Cum de poţi să fii sigur că Manor House este al tău şi
că poţi să-l dai?
— Pentru că acum câtva timp, mama mi-a citit tot
testamentul ei. Aş fi foarte fericit să îi împărtăşesc conţinutul
cu tine şi Harry dacă sunteţi de părere că vă va ajuta să vă
planificaţi viitorul.
— Nu cred că este cazul să discutăm testamentul mamei
în ziua înmormântării ei.

834
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu vreau să par insensibilă, dragă, a spus Virginia, dar,

cum mă voi întoarce la Londra dimineaţa şi-mi voi petrece
mare parte din timp pregătindu-mă de nuntă, cred că ar fi
bine să rezolvăm aceste probleme cât mai suntem toţi
împreună.
S-a întors spre Giles, zâmbindu-i dulce.
— Sunt de acord cu Virginia, a spus Giles. Acum e cel mai
bine. Şi pot să te asigur, Emma, că mama v-a lăsat destule
ţie şi lui Grace. V-a lăsat câte zece mii de lire fiecăreia şi şi-a
împărţit bijuteriile în mod egal între voi două. Şi i-a lăsat şi
lui Sebastian cinci mii, pe care le va moşteni la majorat.
— Ce copil norocos, a spus Virginia. I-a mai lăsat şi
tabloul Vedere din Cleveland de Turner Jessicăi, dar acesta
va rămâne în familie până ce ea va împlini douăzeci şi unu
de ani. Într-o singură propoziţie, Virginia demonstrase că
Giles îi comunicase detaliile testamentului mamei sale,
înainte de a se obosi să le spună lui Harry şi Emmei. Foarte
generoasă, a continuat Virginia, deşi Jessica nu este nici
măcar un membru al familiei.
— O considerăm pe Jessica fiica noastră, a spus Harry,
supărat, şi o tratăm ca atare.
— Soră vitregă, ar fi mai corect, a spus Virginia. Şi nu
trebuie să uităm că este o orfană de la Dr. Barnardo’s şi mai
este şi evreică. Presupun că, din cauza faptului că provin din
Yorkshire, am tendinţa să spun lucrurilor pe nume.
— Şi, din cauză că eu provin din Gloucestershire, a spus
Emma, am tendinţa să numesc o căţea intrigantă o căţea
intrigantă.
Emma s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Pentru prima oară
în acea seară, Giles a părut stânjenit. Harry era acum sigur
că nici Giles, nici Virginia, nu aflaseră de noul testament. Şi-
a ales cuvintele cu grijă.
— Emma este puţin supărată după funeralii. Sunt sigur
că-şi va reveni până mâine.

835
 - JEFFREY ARCHER -

Şi-a îndoit şerveţelul, le-a urat noapte bună şi a ieşit din

cameră fără să mai spună altceva. Virginia s-a uitat la
logodnicul ei.
— Ai fost magnific, iepuraşule. Dar trebuie să spun că
familia ta e cam sensibilă, deşi presupun că era de aşteptat
după tot prin ce aţi trecut. Însă mă tem că este o manifestare
de rău augur pentru viitor.

836
 - JEFFREY ARCHER -

10
„Radio BBC Home Service. Acestea sunt ştirile pe care le
prezintă Alvar Udell. La ora zece, azi-dimineaţă, prim-
ministrul, domnul Attlee, a cerut o audienţă la rege şi
permisiunea Maiestăţii Sale să dizolve Parlamentul şi să
solicite alegeri anticipate. Domnul Attlee s-a întors la Camera
Comunelor şi a anunţat că joi, 25 octombrie, se vor ţine
alegerile,”
În următoarea zi, 622 de membri şi-au strâns bagajele, şi-
au curăţat vestiarele, le-au urat rămas-bun colegilor şi s-au
întors la circumscripţiile lor ca să se pregătească de bătaie.
Printre ei a fost şi sir Giles Barrington, candidatul laburist
pentru Bristol Docklands.

***

La micul dejun, în timpul celei de-a doua săptămâni a

campaniei, Giles le-a spus lui Harry şi Emmei că Virginia nu
i se va alătura în pregătirile pentru alegeri. Emma nu a
încercat să-şi ascundă uşurarea.
— Virginia crede că m-ar putea face să pierd voturi, a
recunoscut Giles. La urma-urmei, niciun membru al familiei
ei nu a fost laburist. Unul sau doi s-ar fi putut să-i fi
susţinut pe foştii liberali, dar niciodată pe laburişti.
Harry a râs.
— Cel puţin, avem un lucru în comun.
— Dacă laburiştii vor câştiga alegerile, a spus Emma, crezi
că domnul Attlee ţi-ar putea cere să intri în Cabinet?
— Dumnezeu ştie. Omul ăsta îşi joacă cărţile aşa de
aproape de piept încât nici măcar el nu le poate vedea.
Oricum, dacă ne luăm după sondaje, rezultatele sunt foarte
apropiate, aşa că nu are rost să visăm la scaune purpurii
până ce nu vom afla rezultatul.

837
 - JEFFREY ARCHER -

— Pariez, a zis Harry, că Churchill va reuşi de data

aceasta. Ştiţi, doar britanicii ar putea alunga un prim-
ministru după ce tocmai a câştigat un război.
Giles s-a uitat la ceas.
— Nu mai pot sta la vorbă, le-a zis el. Trebuie să apar pe
Coronation Road. Vii cu mine, Harry? l-a întrebat el, rânjind.
— Cred că glumeşti. Mă vezi pe mine cerându-le oamenilor
să te voteze? Aş goni mai mulţi decât Virginia.
— De ce nu? a zis Emma. Ţi-ai dat ultimul manuscris
editorului şi întotdeauna le spui oamenilor că experienţa la
prima mână este mai valoroasă decât să stai într-o bibliotecă
ca să verifici tot felul de lucruri.
— Dar am o zi plină, a protestat Harry.
— Sigur că ai, a spus Emma. Acum, stai să văd, trebuie s-
o duci pe Jessica la şcoală în dimineaţa asta şi, ah, da, s-o
aduci acasă după-masă.
— Ei, bine, te însoţesc, a zis Harry. Dar ca simplu
observator, trebuie să ştii.

***

— Buna ziua, numele meu este Giles Barrington. Sper că

pot conta pe susţinerea dumneavoastră la alegerile generale
din douăzeci şi cinci octombrie? a spus el, oprindu-se să
discute cu un alegător.
— Sigur că puteţi, domnule Barrington. Eu întotdeauna îi
votez pe conservatori.
— Mulţumesc, a spus Giles, trecând repede la următorul
alegător.
— Dar eşti candidat laburist, i-a amintit Harry cumnatului
său.
— Pe buletinele de vot nu este menţionat partidul, a spus
Giles, doar numele candidaţilor. Aşa că de ce să-l
deziluzionez? Bună ziua, mă numesc Giles Barrington şi
speram…

838
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi poţi continua să speri, pentru că eu nu votez nobilii

cu nasul pe sus.
— Dar eu sunt candidatul laburist, a protestat Giles.
— Asta nu te împiedică să fii un nobil îngâmfat. Eşti la fel
de rău ca tipul ăla, Frank Pakenham, trădător al propriei tale
clase.
Harry a încercat să nu râdă în timp ce omul se îndepărta.
— Bună ziua, doamnă, numele meu este Giles Barrington.
— Oh, cât mă bucur să vă întâlnesc, sir Giles. Am fost o
mare admiratoare a dumneavoastră încă de când aţi câştigat
medalia la Tobruk. Giles s-a aplecat. Şi, deşi eu votez de
obicei cu liberalii, cu această ocazie vă puteţi baza pe mine.
— Mulţumesc doamnă, a spus Giles.
Ea s-a întors spre Harry, care i-a zâmbit şi şi-a ridicat
pălăria.
— Şi nu vă mai obosiţi să vă ridicaţi pălăria, domnule
Clifton, pentru că ştiu că v-aţi născut pe Still House Lane şi
este o ruşine că votaţi pentru conservatori. Sunteţi un
trădător al clasei dumneavoastră, a mai spus ea, înainte să
plece.
A fost rândul lui Giles să se abţină să nu râdă.
— Nu cred că sunt bun de politică, a zis Harry.
— Bună ziua, doamnă, mă numesc…
— …Giles Barrington. Da, ştiu, a zis tânărul, refuzând
mâna întinsă de Giles. Mi-aţi strâns mâna acum o jumătate
de oră, domnule Barrington şi am spus că vă voi vota. Dar
acum nu mai sunt aşa de sigur.
— Întotdeauna e aşa de rău? a comentat Harry.
— Oh, poate să fie mult mai rău. Dar dacă intri în joc, nu
trebuie să fii surprins dacă există oameni care sunt foarte
fericiţi să arunce câte o roşie stricată în tine.
— Eu nu voi fi niciodată bun de politician, a spus Harry.
Iau întotdeauna lucrurile prea personal.
— Atunci ai fi bun pentru Camera Lorzilor, a zis Giles,
oprindu-se lângă o cârciumă. Cred că avem nevoie de
jumătate de pintă înainte de a reveni pe câmpul de bătaie.

839
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu cred că am mai fost aici până acum, a spus Harry,

uitându-se la un steag cu un Voluntar care-i invita să intre.
— Nici eu. Dar când vin alegerile, beau în fiecare local din
circumscripţie. Cârciumarii sunt întotdeauna fericiţi să-şi
spună părerea.
— Cine ar vrea să fie membru în Parlament?
— Dacă trebuie să întrebi aşa ceva, a spus Giles când
intrau în cârciumă, nu vei înţelege niciodată suspansul
luptei în alegeri, intrarea în Camera Comunelor şi jucarea
unui rol, oricât de mic, în guvernarea ţării. Este ca un război
fără gloanţe.
Harry s-a îndreptat spre un colţ liniştit din cârciumă, iar
Giles s-a aşezat la bar. Tocmai discuta cu barmanul, când
Harry s-a întors lângă el.
— Îmi pare rău, bătrâne, i-a spus Giles. Nu mă pot
ascunde într-un colţ. Trebuie să fiu văzut tot timpul, chiar
când iau o pauză.
— Dar sunt nişte probleme confidenţiale pe care speram
să le discut cu tine, a spus Harry.
— Atunci coboară vocea. Două jumătăţi de pintă de bitter,
te rog, a spus Giles.
S-a aşezat mai comod ca să-l asculte pe Harry, fiind tot
timpul bătut pe umeri de clienţi şi spunându-i-se de mai
mulţi clienţi – nu toţi treji – cum să conducă ţara şi fiind
numit cum le venea la gură, de la „sir” la „ticălosule”.
— Deci, cum se descurcă nepotul meu la noua lui şcoală?
a întrebat Giles, după ce şi-a golit paharul.
— Nu pare să-i placă la Beecheroft mai mult decât la St
Bede’s. Am discutat cu directorul şi mi-a spus că Seb este
strălucit şi aproape sigur i se va oferi un loc la Oxford, dar
tot nu-şi face prieteni uşor.
— Îmi pare rău, a spus Giles. Poate e doar timid. La urma-
urmei, nimeni nu te-a simpatizat nici pe tine când ai venit
prima oară la St Bede’s. S-a întors spre barman. Încă două,
te rog.
— Imediat, domnule.

840
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi ce face prietena mea preferată? a întrebat Giles.

— Dacă te referi la Jessica, a spus Harry, va trebui să stai
la coadă. Toată lumea o iubeşte pe fetiţă, de la Cleopatra la
poştaş, dar ea îl iubeşte doar pe tatăl ei.
— Şi când îi vei spune cine este tatăl ei adevărat? a
întrebat Giles, coborându-şi vocea.
— Mă tot întreb şi eu. Şi nu e nevoie să-mi spui că amân
problema, dar se pare că niciodată nu este momentul
potrivit.
— Niciodată nu va fi momentul potrivit, a spus Giles. Dar
nu amâna prea mult, pentru că un lucru e sigur, Emma nu-i
va spune niciodată şi sunt sigur că Seb şi-a dat seama
singur.
— De ce spui asta?
— Nu aici, a spus Giles, în timp ce alt alegător îl lovea pe
spate.
Barmanul a mai pus două jumătăţi de pintă pe tejghea.
— Asta face nouă penny, domnule.
Cum Harry plătise primele băuturi, s-a gândit că este
rândul lui Giles.
— Îmi pare rău, a zis Giles, dar eu nu am voie să plătesc.
— Nu ai voie să plăteşti?
— Nu. Un candidat nu are voie să cumpere băuturi în
timpul campaniei de alegeri.
— Aha, a spus Harry, cel puţin am aflat de ce vrei să fi
membru în Parlament. Dar de ce, rogu-te?
— S-ar putea crede că-ţi cumpăr votul. Asta e de pe
vremea reformei parlamentarilor corupţi.
— Aş vrea să capăt mai mult decât o jumătate amărâtă de
pintă înainte să te votez pe tine, a spus Harry.
— Vorbeşte mai încet, i-a cerut Giles. La urma-urmei, dacă
nici cumnatul meu nu vrea să mă voteze, presa se va întreba
de ce m-ar vota altcineva?
— Cum acesta nu este în mod clar timpul sau locul pentru
o conversaţie referitoare la probleme familiale, e vreo şansă
să te întâlneşti cu mine şi Emma la prânz, duminică?

841
 - JEFFREY ARCHER -

— Niciuna. Am trei servicii la care trebuie să asist

duminică la biserică şi, nu uita, este ultima duminică înainte
de alegeri.
— Oh, Doamne, a zis Harry, alegerile sunt joia viitoare?
— La naiba, i-a zis Giles. Este o regulă de aur care spune
că nu trebuie să-i aminteşti niciodată unui conservator data
alegerilor. Acum trebuie să mă bazez pe Dumnezeu să mă
susţină şi nu prea sunt sigur cu cine ţine El. Duminică-
dimineaţă, la prima slujbă, voi îngenunchea, căutându-i
îndrumarea la Vesper şi rugându-mă la fiecare psalm, iar
atunci speranţa unui vot favorabil va fi de doi la unu în
favoarea mea.
— Chiar trebuie să exagerezi aşa doar ca să mai câştigi
câteva voturi?
— Sigur că da, atunci când nu eşti printre primii în cursă.
Şi nu uita, slujba la biserică aduce mai multe voturi decât
întrunirile electorale.
— Dar credeam că biserica este neutră?
— Aşa ar trebui să fie, dar vicarii îţi vor spune întotdeauna
că nu au niciun interes în politică, în timp ce le explică
enoriaşilor pentru care partid ar trebui să voteze, adesea
chiar din amvon.
— Mai vrei una, dacă tot plătesc eu? a întrebat Harry.
— Nu, nu mai pot pierde timpul vorbind cu tine. Nu numai
că nu votezi în această circumscripţie, dar chiar dacă ai vota,
nu m-ai susţine pe mine.
A sărit de pe taburet, a dat mâna cu barmanul şi s-a
năpustit afară din cârciumă pe trotuar, unde a zâmbit primei
persoane pe care a văzut-o.
— Bună ziua, domnule. Mă numesc Giles Barrington şi
sper că pot conta pe susţinerea dumneavoastră joia viitoare,
la alegerile generale.
— Eu nu locuiesc aici, amice, am venit azi de la
Birmingham.

***

842
 - JEFFREY ARCHER -

În ziua alegerilor, agentul lui Giles, Griff Haskins, i-a spus

candidatului său că era sigur că alegătorii din Bristol
Docklands îşi vor păstra încrederea în membrul lor şi-l vor
trimite înapoi să-i reprezinte în Camera Comunelor, chiar
dacă doar cu o majoritate puţin redusă. Totuşi, nu era
convins că Partidul Laburist va rămâne la putere.
Griff s-a dovedit a avea dreptate în ambele presupuneri,
pentru că la ora trei, în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1951,
reprezentantul Camerelor a anunţat că, după trei
numărători, sir Giles Barrington a fost ales membru al
Parlamentului pentru Bristol Docklands, cu o majoritate de
414 voturi.
De îndată ce s-au afişat toate rezultatele, s-a dovedit că
Partidul Conservator a câştigat cu o majoritate de 17 locuri,
iar Winston Churchill a ajuns din nou rezident al casei din
Downing Street, nr. 10. Era prima alegere pe care o câştigase
ca lider conservator.
În lunea următoare, Giles s-a dus la Londra şi şi-a reluat
locul în Camera Comunelor. În discuţiile de pe coridoare se
afirma că având în vedere că Partidul Conservator avea doar
o majoritate de 17 voturi, nu va trece mult până ce se vor
ţine alte alegeri.
Giles ştia că, orice s-ar fi întâmplat, cu o majoritate de
doar 414 voturi, va trebui să lupte pentru viaţa lui în politică
şi, dacă nu va câştiga, ar putea ajunge la sfârşitul carierei
sale de membru al Parlamentului.

843
 - JEFFREY ARCHER -

11
Valetul i-a dat lui sir Giles corespondenţa pe o tavă din
argint. Giles a răsfoit-o rapid, aşa cum făcea în fiecare
dimineaţă, separând plicurile lungi, subţiri şi maro, pe care
le punea deoparte de cele albe şi pătrate pe care le deschidea
imediat. Printre plicurile care-i fuseseră trimise în acea
dimineaţă, era unul lung şi subţire cu un timbru din Bristol.
L-a deschis.
A scos o singură foaie de hârtie adresată Cui ar putea fi
interesat. De îndată ce a citit-o, s-a uitat în sus şi i-a zâmbit
Virginiei, care i se alăturase la un mic dejun întârziat.
— Totul va fi gata pregătit şi şters de praf miercurea
viitoare, a anunţat el.
Virginia nu şi-a luat privirea de pe Daily Express.
Întotdeauna îşi începea ziua cu o ceaşcă de cafea neagră şi
cu William Hickey, ca să afle ce mai făceau prietenele ei şi
care debutante sperau să fie prezentate la Curte în acel an şi
care nu aveau de fapt nicio şansă.
— Ce va fi gata şi şters de praf? a întrebat ea, tot fără să se
uite la el.
— Testamentul mamei.
Virginia a uitat imediat de debutantele pline de speranţă, a
îndoit ziarul şi i-a zâmbit dulce lui Giles.
— Spune-mi mai mult, dragă.
— Citirea testamentului va avea loc la Bristol miercurea
viitoare. Am putea merge în oraş marţi după-masă, să stăm
noaptea la Barrington Hall şi să asistăm la citire a doua zi.
— La ce oră va fi citit?
Giles s-a mai uitat o dată pe scrisoare.
— La ora unsprezece, în birourile firmei Marshall, Baker şi
Siddons.
— Te-ai supăra rău, iepuraşule, dacă ne ducem miercuri-
dimineaţa devreme? Nu cred că mai suport o altă seară cu
sora ta nărăvaşă.
Giles era gata să spună ceva, dar s-a răzgândit.
844
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, iubito.
— Nu-mi mai spune „iubito”, iepuraşule, e aşa de vulgar.
— Ce ai de făcut azi, dragă?
— Multe, ca de obicei. Parcă nu mă mai pot opri în zilele
astea. Altă probă la rochie dimineaţă, prânzul cu
domnişoarele de onoare şi după-masă am o întâlnire cu cei
care se ocupă de aranjamente, care mă tot bat la cap cu
cifrele.
— Care este ultima? a întrebat-o Giles.
— Puţin peste două sute din partea mea şi o sută treizeci
din partea ta. Speram să trimit invitaţiile săptămâna viitoare.
— E bine, a spus Giles. Ceea ce-mi aminteşte, a adăugat,
că aprodul mi-a aprobat cererea de a utiliza terasa
Comunelor pentru recepţie, aşa că ar trebui să-l invităm şi
pe el.
— Desigur, iepuraşule. La urma-urmei, este conservator.
— Şi, poate, pe domnul Attlee, a sugerat Giles, temător.
— Nu ştiu dacă papa ar fi de acord ca liderul laburiştilor
să asiste la nunta singurei sale fiice. Poate aş putea să-l rog
să-l invite pe domnul Churchill.

***

În miercurea următoare, Giles şi-a condus Jaguarul prin

Cadogan Gardens şi a parcat în faţa apartamentului
Virginiei. A sunat clopoţelul de la uşă, gândindu-se că va lua
micul dejun împreună cu logodnica lui.
— Lady Virginia nu a coborât încă, domnule, a spus
valetul. Dar dacă binevoiţi să aşteptaţi în salon, vă pot aduce
cafea şi ziarele de dimineaţă.
— Mulţumesc, Mason, i-a spus Giles valetului, care-i
mărturisise odată, în secret, că vota cu laburiştii.
Giles s-a tolănit într-un scaun confortabil şi i-a fost oferit
Express sau Telegraph. A ales Telegraph pentru că titlul de
pe prima pagină i-a atras atenţia: Eisenhower anunţă că va
candida la preşedinţie. Decizia acestuia nu l-a surprins pe

845
 - JEFFREY ARCHER -

Giles, cu toate că a fost interesat să afle că generalul va

candida din partea republicanilor, deoarece până atunci nu
ştiuse nimeni ce partid susţinea, după ce atât democraţii, cât
şi republicanii îi făcuseră oferte.
Giles se uita la ceas la fiecare câteva minute, dar nu era
niciun semn de Virginia. Când ceasul de pe poliţa căminului
a bătut jumătatea de oră, el şi-a întors atenţia către un
articol din pagina şapte, care sugera că Marea Britanie urma
să-şi construiască prima autostradă. Poziţia de pat din
Războiul Coreean era acoperită de paginile parlamentare şi
discursul lui Giles prin care cerea o săptămână de lucru de
patruzeci şi opt de ore pentru toţi muncitorii, fiecare oră în
plus fiind considerată timp suplimentar şi plătită ca atare,
era citat pe larg, cu un editorial care-i condamna vederile. A
zâmbit. La urma-urmei, era Telegraph. Giles tocmai citea un
anunţ în buletinul Curţii în care se anunţa că prinţesa
Elisabeth se va îmbarca pentru o călătorie în Africa în
ianuarie, când Virginia a dat buzna în cameră.
— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, dragul meu, dar
nu mă puteam hotărî cu ce să mă îmbrac.
El s-a ridicat şi şi-a sărutat logodnica pe ambii obraji şi
încă o dată s-a gândit ce norocos era că această femeie foarte
frumoasă binevoise să-i dea atenţie.
— Arăţi fabulos, a zis el, admirând o rochie galbenă pe
care n-o mai văzuse şi care-i scotea în evidenţă silueta suplă
şi graţioasă.
— E puţin cam risqué poate pentru citirea unui testament?
a sugerat Virginia, în timp ce se învârtea în cerc.
— Sigur că nu, a spus Giles. De fapt, în momentul în care
intri în cameră, nimeni nu se mai poate gândi la altceva.
— Aşa sper şi eu, a zis Virginia, verificându-şi ceasul.
Doamne, e aşa de târziu? Ar fi bine să nu mai luăm micul
dejun, iepuraşule, dacă vrei să ajungem la timp. Nu pentru
că n-am şti deja conţinutul testamentului mamei tale, dar
trebuie să pară că nu.

846
 - JEFFREY ARCHER -

Pe drumul spre Bristol, Virginia l-a pus pe Giles la curent

cu ultimele aranjamente nupţiale. El a fost puţin dezamăgit
că ea nu l-a întrebat cum fusese primit discursul său rostit
de la pupitrul Parlamentului, dar, oricum, William Hickey nu
fusese în galeria presei. Abia când au ajuns pe West Road,
Virginia a spus ceva care i-a atras atenţia:
— Primul lucru pe care-l avem de făcut de îndată ce
testamentul va fi executat, va fi să căutăm un înlocuitor
pentru Marsden.
— Dar el e în familie de peste treizeci de ani, a spus Giles.
De fapt, nici nu-mi pot aminti când n-a fost acolo.
— Ceea ce este o parte a problemei. Dar nu te îngrijora,
dragul meu, cred că am găsit înlocuitorul perfect.
— Dar…
— Şi dacă ţii atât de mult la el, iepuraşule, Marsden se
poate duce la Manor House şi să aibă grijă de mătuşile mele.
— Dar…
— Şi dacă tot suntem la acest subiect, a continuat
Virginia, este timpul să discutăm serios despre Jackie.
— Secretara mea personală?
— E prea personală, după mine. Nu pot pretinde că nu
sunt de acord cu obiceiul modern ca personalul să-şi cheme
şefii pe numele de botez. Nu mă îndoiesc că este o parte a
noţiunii absurde a Partidului Laburist despre egalitate.
Totuşi, mă simt obligată să-i amintesc că eu sunt lady
Virginia.
— Îmi pare rău, a spus Giles. Ea este politicoasă, de
obicei.
— Poate cu tine, dar când am sunat ieri, mi-a cerut să
aştept, ceea ce eu nu am obiceiul să fac.
— O să discut cu ea despre asta.
— Nu te obosi, te rog, a zis Virginia, ceea ce a fost o
uşurare pentru Giles. Pentru că nu te voi mai suna la birou
atâta timp cât ea mai face parte din personal.
— Nu e puţin cam exagerat? La urma-urmei, munceşte
foarte bine şi-mi este aproape imposibil s-o înlocuiesc.

847
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia s-a aplecat şi l-a sărutat.

— Sper, iepuraşule, că eu voi fi singura persoană pe care
n-o vei putea înlocui.

***

Domnul Siddons a intrat în cameră şi nu a fost surprins

să afle că toţi cei care primiseră adresa lor Cui ar putea fi
interesat erau prezenţi. S-a aşezat la birou şi a privit feţele
pline de nerăbdare.
În primul rând stăteau sir Giles Barrington şi logodnica sa,
lady Virginia Fenwick, care arăta şi mai bine decât în
fotografia pe care o văzuse în Country Life când cuplul îşi
anunţase logodna. Domnul Siddons abia aştepta să-i fie
prezentat.
În al doilea rând, aşezaţi chiar în spatele lor, erau domnul
Harry Clifton şi soţia sa, Emma, care stătea lângă sora ei,
Grace. A fost amuzat văzând că domnişoara Barrington purta
ciorapi albaştri.
Domnul şi doamna Harrington stăteau în al treilea rând,
lângă reverendul Donaldson şi o doamnă îmbrăcată într-o
uniformă de asistentă-şefă. Cele două rânduri din spate erau
pline cu personalul care servise familia Barrington mulţi ani,
iar poziţia lor se vedea după cum îşi aleseseră locul.
Domnul Siddons şi-a cocoţat o pereche de ochelari în
formă de semilună pe vârful nasului şi şi-a dres vocea pentru
a atrage atenţia tuturor că procedurile urmau să înceapă.
S-a uitat peste ochelari la adunarea mixtă, înainte de a
face observaţiile de început. Nu avea nevoie de notiţe pentru
că efectua des această operaţie.
— Doamnelor şi domnilor, a început el. Numele meu este
Desmond Siddons şi am privilegiul de a fi fost avocatul
familiei Barrington în ultimii douăzeci şi trei de ani, deşi va
mai dura un timp până ce voi egala recordul tatălui meu, a
cărui asociaţie cu familia a acoperit atât cariera lui sir
Walter, cât şi a lui sir Hugo Barrington. Totuşi, m-am cam

848
 - JEFFREY ARCHER -

îndepărtat de subiect. Domnul Siddons s-a gândit că lady

Virginia părea să fie de acord cu el.
Sunt în posesia, a continuat el, a ultimului testament al
lui Elisabeth Mary Barrington, executat de mine la cererea ei
şi semnat în faţa a doi martori independenţi. Prin urmare,
acest document, a mai zis el, ridicându-l ca să-l poată vedea
toţi, anulează toate testamentele anterioare.
Nu vă voi mai face să vă pierdeţi timpul cu paginile de
argou juridic cerute de lege, ci mă voi concentra asupra mai
multor moşteniri relevante lăsate de domnia sa. Dacă cineva
doreşte să studieze testamentul în detaliu mai târziu, va fi
bine-venit s-o facă.
Domnul Siddons a privit în jos, a întors pagina şi şi-a
aranjat ochelarii înainte de a continua.
— Mai multe legături de binefacere apropiate de inima
decedatei sunt menţionate în testament. Acestea includ
biserica parohială St Andrew’s, căminele Dr. Barnardo’s şi
spitalul care a îngrijit-o cu atâta compasiune pe lady
Barrington în ultimele sale zile. Fiecare din aceste
stabilimente va primi un legat de cinci mii de lire sterline.
Domnul Siddons şi-a aranjat iar ochelarii.
— Acum voi trece la cei care au făcut parte din personalul
casnic al moşiei Barrington timp de mai mulţi ani. Fiecare
membru al personalului angajat de lady Barrington timp de
mai mult de cinci ani va primi în plus salariul pe un an, în
timp ce menajera rezidentă şi valetul vor primi câte cinci mii
de lire fiecare.
Marsden şi-a aplecat capul şi a murmurat „Mulţumesc,
doamnă”.
— Voi discuta acum despre doamna Holcombe, fosta
doamnă Arthur Clifton. Aceasta primeşte prin testament
broşa victoriană pe care lady Barrington a purtat-o în ziua
nunţii fiicei sale şi speră, după cum vă citez din testament,
că aceasta o va ajuta pe doamna Holcombe să-şi amintească
multele ore fericite petrecute împreună.

849
 - JEFFREY ARCHER -

Maisie a zâmbit, dar s-a întrebat doar unde ar putea purta

o asemenea bijuterie magnifică.
Domnul Siddons a întors pagina şi şi-a împins ochelarii în
formă de semilună în sus pe nas înainte de a continua.
— Îi las Jessicăi Clifton, născută Piotrovska, acuarela
preferată a bunicului meu, Vedere din Cleveland, de Turner.
Sper că o va inspira, pentru că presupun că are un talent
remarcabil căruia trebuie să i se dea ocazia să înflorească.
Giles a încuviinţat, amintindu-şi bine cuvintele cu care
mama lui îi explicase de ce dorea ca Jessica să moştenească
Turner-ul mult dorit.
— Iar nepotului meu, Sebastian Arthur Clifton, a
continuat domnul Siddons, îi las suma de cinci mii de lire
sterline, pe care le va primi la majorat, pe 9 martie, 1961.
Giles a încuviinţat iar. Nicio surpriză până acum, s-a
gândit el.
— Restul averii mele, inclusiv cele douăzeci şi două de
procente de la Barrington Shipping, precum şi Manor House
– domnul Siddons n-a rezistat să nu arunce o privire către
lady Virginia Fenwick, care stătea pe marginea scaunului –
este lăsat iubitelor mele… fiice, Emma şi Grace, pentru a
dispune de el aşa cum cred de cuviinţă, cu excepţia pisicii
mele siameze, Cleopatra, pe care i-o las lui lady Virginia
Fenwick, pentru că au atât de multe în comun. Amândouă
sunt animale de pradă frumoase, îngrijite, vanitoase, viclene
şi manipulatoare care presupun că tot ce există pe pământ,
inclusiv nătăfleţul meu de fiu, căruia îi pot dori doar să rupă
vraja pe care ea a aruncat-o asupra lui înainte de a fi prea
târziu, există pentru a le servi pe ele.
Îi era clar domnului Siddons, după privirile şocate şi
şoaptele izbucnite din toate colţurile camerei că nimeni nu se
aşteptase la asta, deşi a observat că domnul Clifton
rămăsese deosebit de calm. Calmul nu era însă un cuvânt
care s-ar fi putut aplica lui lady Virginia, care şoptea ceva în
urechea lui Giles.

850
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi cu aceasta, am terminat citirea testamentului, a spus

domnul Siddons. Dacă există întrebări, aş fi fericit să le
răspund.
— Una singură, a spus Giles, înainte ca altcineva să aibă
şansa să vorbească. Cât timp durează ca să pot contesta
testamentul?
— Puteţi depune un recurs la înalta Curte nu mai târziu
de douăzeci şi opt de zile, sir Giles, a zis domnul Siddons,
care anticipase întrebarea şi pe cel care o pusese.
Dacă au mai fost şi alte întrebări, sir Giles şi lady Virginia
nu le-au mai auzit, pentru că au dat buzna afară din cameră
fără să mai spună nimic.

851
 - JEFFREY ARCHER -

12
— Fac orice, draga mea, dar nu rupe logodna, i-a spus el.
— Şi cum te poţi aştepta să dau ochii cu lumea după ce
mama ta m-a umilit în faţa familiei tale, a prietenilor tăi şi
chiar a servitorilor?
— Înţeleg, a zis Giles, sigur că înţeleg, dar e clar că mama
nu era în toate minţile. Nu pot să cred că şi-a dat seama ce
făcea.
— Spui că ai face orice? a zis Virginia, jucându-se cu
inelul de logodnă.
— Orice, draga mea.
— Atunci primul lucru pe care-l ai de făcut este să-ţi
concediezi secretara. Iar eu trebuie să fiu de acord cu
înlocuitoarea respectivă.
— Consideră că e ca şi făcut, a spus Giles, umil.
— Iar mâine, vei împuternici o firmă bună de avocaţi să
conteste testamentul şi, oricare ar fi consecinţele, te vei lupta
cu dinţii şi cu ghearele ca să fii sigur că vom câştiga.
— Am discutat deja cu sir Cuthbert Makings KC7.
— Cu dinţii şi cu ghearele, a repetat Virginia.
— Cu dinţii şi cu ghearele, a zis Giles. Altceva?
— Da. Când vor fi trimise invitaţiile la nuntă, săptămâna
viitoare eu, şi doar eu, voi aproba lista de invitaţi.
— Dar asta ar putea însemna…
— Aşa va fi. Pentru că doresc ca toţi cei care au fost în
acea cameră să simtă cum e când eşti respins. Giles şi-a
aplecat capul. Ah, înţeleg, a continuat Virginia, scoţându-şi
inelul de logodnă. Deci nu spuneai cu adevărat că vei face
orice.
— Ba da, dragă, sunt de acord, doar tu vei decide cine este
invitat la nuntă.

7Knight Commander of the British Empire – Cavaler Comandor al

Ordinului Imperiului Britanic. (N.tr.)
852
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi, în cele din urmă, a spus Virginia, îl vei instrui pe

domnul Siddons să emită un ordin al tribunalului de mutare
a tuturor membrilor familiei Clifton din Barrington Hall.
— Dar unde vor sta?
— Puţin îmi pasă unde vor sta, a spus Virginia. A venit
vremea să te hotărăşti dacă vrei să-ţi petreci restul vieţii cu
mine sau cu ei.
— Vreau să-mi petrec restul vieţii cu tine, a zis Giles.
— Atunci s-a aranjat, iepuraşule a spus Virginia,
punându-şi inelul de logodnă la loc şi începând să-şi desfacă
butonii din faţă ai rochiei.

***

Harry citea The Times, iar Emma, Telegraph când a sunat

telefonul. S-a deschis uşa şi Denby a intrat în salon.
— Este editorul dumneavoastră pe fir, domnul Collins,
domnule. Se întreabă dacă ar putea discuta cu
dumneavoastră.
— Mă îndoiesc că a zis chiar aşa, a comentat Harry,
împăturindu-şi ziarul.
Emma era atât de cufundată în articolul pe care-l citea
încât nici măcar nu s-a uitat când soţul ei a ieşit din cameră.
Până la întoarcerea lui, ea terminase articolul.
— Lasă-mă să ghicesc, a spus ea.
— Billy a primit telefoane de la toate ziarele naţionale
precum şi de la BBC şi a fost întrebat dacă doresc să dau o
declaraţie.
— Şi tu ce i-ai spus?
— Fără comentarii. I-am zis că nu este nevoie să adăugăm
paie pe acest foc.
— Nu cred că Billy Collins va fi satisfăcut de asta, a zis
Emma. El este interesat doar să vândă cărţi.
— De fapt, nu se aştepta la altceva şi nu s-a plâns. Mi-a
zis că va pune în vânzare în librărie a treia ediţie necartonată
a cărţii la începutul săptămânii viitoare.

853
 - JEFFREY ARCHER -

— Vrei să auzi ce scrie în Telegraph?

— E obligatoriu? a întrebat Harry, aşezându-se la masă
să-şi ia micul dejun.
Emma i-a ignorat comentariul şi a început să citească cu
voce tare.
— „Nunta lui sir Giles Barrington, MC MP şi a lui lady
Virginia Fenwick, singura fiică a celui de-al nouălea conte de
Fenwick a avut loc ieri. Mireasa a purtat o rochie a
designerului Norman…”
— Măcar de astea scuteşte-mă, a spus Harry.
Emma a sărit câteva paragrafe.
— „Patru sute de oaspeţi au luat parte la ceremonia care s-
a ţinut la biserica St Margaret’s din Westminster. Slujba a
fost oficiată de înaltul reverend George Hastings, episcop de
Ripon. După aceea, recepţia a avut loc pe terasa Camerei
Comunelor. Printre oaspeţi s-au numărat Alteţea Sa Regală,
prinţesa Margaret, contele Mountbatten al Birmaniei,
onorabilul Clement Attlee, liderul opoziţiei şi onorabilul
domn Morrison, speaker pentru Camera Comunelor. Lista
invitaţilor care au participat la nuntă constituie o lectură
interesantă, dar mult mai interesante sunt numele celor care
au lipsit, fie pentru că nu au primit o invitaţie, fie pentru că
nu au dorit să participe. Pe lista oaspeţilor nu s-a aflat
nimeni din familia Barrington, bineînţeles cu excepţia lui sir
Giles. Absenţa celor două surori ale sale, doamna Emma
Clifton şi domnişoara Grace Barrington, precum şi a
cumnatului său, Harry Clifton, popularul scriitor, rămâne un
mister, mai ales că acum câteva săptămâni se anunţase că el
va fi cavalerul de onoare al lui sir Giles.”
— Deci cine a fost cavalerul de onoare? a întrebat Harry.
— Dr. Algernon Deakins, decanul colegiului Balliol din
Oxford.
— Drăguţul de Deakins, a spus Harry. O alegere excelentă.
Desigur că a sosit la timp şi nu a fost nicio şansă ca el să
piardă inelul. Mai e ceva?

854
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-e teamă că da. „Ceea ce este şi mai misterios este că

acum şase ani, când cazul Barrington versus Clifton a fost
adus în faţa Camerei Lorzilor şi s-a votat cine va moşteni
titlurile şi domeniile familiei Barrington, sir Giles şi domnul
Clifton au părut să fie de acord când lordul cancelar a decis
în favoarea lui sir Giles. Fericitul cuplu” – a continuat Emma
– „îşi va petrece luna de miere la vila lui sir Giles din
Toscana.”
— Asta-i cam exagerat, a spus Emma, uitându-se la el.
Vila mi-a fost lăsată mie şi lui Grace să dispunem de ea după
cum vom crede de cuviinţă.
— Poartă-te frumos, Emma, a spus Harry. L-ai lăsat pe
Giles să ia vila pentru că el ne-a permis să ne mutăm în
Manor House până ce tribunalul va decide asupra validităţii
testamentului. Nu-i aşa?
— Nu, partea bună de abia acum urmează. „Totuşi, se
pare că familia este divizată de o prăpastie majoră după
moartea mamei lui sir Giles, lady Elisabeth Barrington. În
testamentul ei, publicat recent, ea a lăsat majoritatea averii
celor două fete ale sale, Emma şi Grace, nedându-i nimic
singurului său fiu. Sir Giles a iniţiat procedurile de
contestare a testamentului şi cazul va fi discutat de înalta
Curte luna viitoare.” Asta e. Ce zice în The Times?
— E mai sobru. Doar faptele, fără speculaţii. Dar Billy
Collins mi-a spus că pe prima pagină din Mail şi Express a
apărut o poză a Cleopatrei, iar titlul din Mirror este „Bătălia
pisicilor”.
— Cum de s-a ajuns la asta? a spus Emma. Ceea ce nu
pot înţelege este cum de i-a permis Giles acelei femei să nu-şi
lase familia să participe la nuntă.
— Nici eu nu înţeleg, a zis Harry, dar nici n-am înţeles
niciodată cum de a renunţat Prinţul de Wales la tron pentru
o femeie divorţată din America. Bănuiesc că mama ta avea
dreptate. Giles este pur şi simplu vrăjit de femeia aceea.

855
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă mama ar fi vrut să renunţ la tine, a spus Emma,

aş fi sfidat-o. I-a zâmbit călduros. Aşa că am o oarecare
simpatie pentru fratele meu.

***

În următoarele două săptămâni, fotografiile lui sir Giles şi

lady Barrington în luna lor de miere petrecută în Toscana au
apărut în majoritatea ziarelor naţionale.
Al patrulea roman al lui Harry, Mai puternic decât spada, a
fost publicat în ziua în care familia Barrington s-a întors din
Italia. În următoarea dimineaţă, aceeaşi fotografie a apărut în
toate ziarele, cu excepţia lui The Times.
Când fericitul cuplu a coborât din tren în gara Waterloo,
au fost nevoiţi să treacă prin faţa librăriei W.H. Smith în
drum spre maşina lor. Era un singur roman, expus în foarte
multe exemplare în vitrină. O săptămână mai târziu, Mai
puternic decât spada a ajuns pe lista de bestselleruri şi a
rămas acolo până în ziua începerii procesului.
Singurul comentariu al lui Harry a fost că nimeni nu ştia
să promoveze o carte mai bine decât Billy Collins.

856
 - JEFFREY ARCHER -

13
Singurul lucru cu care Giles şi Emma au fost de acord a
fost că ar fi mai bine ca procesul lor să se desfăşoare cu sala
închisă pentru public, doar în faţa judecătorului, decât să
rişte să suporte capriciile juriului şi hărţuirea continuă a
presei. Onorabilul Justice Cameron a fost ales ca judecător,
şi avocaţii celor două părţi şi-au asigurat clienţii că acesta
era un om integru, inteligent şi plin de bun-simţ.
Cu toate că presa s-a strâns în număr mare în afara
tribunalului nr. 6, singurele comentarii pe care le-au auzit
din partea celor două părţi au fost „bună ziua” şi „noapte
bună”.
Giles era reprezentat de sir Cuthbert Makins KC, iar
Emma şi Grace îl aleseseră pe domnul Simon Todd KC să le
reprezinte, cu toate că Grace explicase clar că nu va asista la
proces, deoarece avea alte treburi mai importante de făcut.
— Cum ar fi? a întrebat Emma.
— Cum ar fi să învăţ copii deştepţi, nu să ascult
argumentele unor adulţi copilăroşi. Dacă aş avea de ales, i-aş
lovi cap în cap, a fost comentariul ei final pe acest subiect.
Când ceasul din spatele judecătorului a lovit prima din
cele zece bătăi ale primei zile de audieri, domnul Justice
Cameron şi-a făcut intrarea. Toţi cei aflaţi în tribunal au
urmat exemplul celor doi avocaţi, ridicându-se şi înclinându-
se în faţa Excelenţei Sale. După ce a întors complimentul,
judecătorul s-a aşezat în fotoliul din piele, cu spătarul înalt,
în faţa blazonului regal. Şi-a aranjat peruca, a deschis
dosarul mare şi roşu aflat în faţa lui şi a băut puţină apă
înainte de a se adresa celor două părţi.
— Doamnelor şi domnilor, a început el. Este datoria mea
să ascult argumentele prezentate de consiliul de conducere,
să evaluez mărturiile aduse în faţa curţii şi să ţin seama de
articolele de legislaţie relevante pentru acest caz. Trebuie să
încep prin a întreba avocaţii celor două părţi, atât al

857
 - JEFFREY ARCHER -

reclamantului, cât şi al reclamatului, dacă s-au întreprins

toate eforturile pentru a se stabili o înţelegere amiabilă.
Sir Cuthbert s-a ridicat încet de la locul lui şi s-a tras de
reverele robei sale lungi şi negre, înainte de a se adresa
tribunalului.
— Vorbesc în numele ambelor părţi când spun că, din
păcate, domnul meu, acest lucru nu a fost posibil.
— Atunci să începem, sir Cuthbert, cu declaraţia
dumneavoastră.
— Dacă sunteţi de acord, Înălţimea Voastră, în acest caz
eu îl reprezint pe reclamant, sir Giles Barrington. Cazul,
domnul meu, se referă la validitatea testamentului şi la
întrebarea dacă răposata lady Barrington era în deplinătatea
facultăţilor mintale pentru a semna un document lung şi
complex, cu semnificaţii adânci, doar cu câteva ore înainte
de moartea sa. Presupun, domnule, că această doamnă
fragilă şi extenuată nu era în stare să emită o judecată care
va afecta vieţile atâtor persoane. De asemenea, vă voi
demonstra că lady Barrington a mai făcut un testament
anterior, cu douăsprezece luni înainte de moartea sa, când
era sănătoasă şi avea mai mult timp pentru a lua în
considerare urmările acţiunilor ei. Şi pentru aceasta,
domnule, doresc să chem primul martor al acuzării, domnul
Michael Plym.
Un bărbat înalt şi elegant, cu părul argintiu, a intrat în
tribunal. Chiar înainte să i se ceară să treacă în boxa
martorilor, el dăduse impresia favorabilă pe care mizase sir
Cuthbert. De îndată ce martorul a depus jurământul, sir
Cuthbert i-a zâmbit călduros.
— Domnule Pym, vă rog să vă declaraţi numele şi ocupaţia
pentru înregistrările tribunalului.
— Mă numesc Michael Pym şi sunt chirurg-şef la Guy’s
Hospital din Londra.
— De cât timp deţineţi această poziţie?
— De şaisprezece ani.
— Deci sunteţi un om cu multă experienţă în domeniu.

858
 - JEFFREY ARCHER -

— Într-adevăr, s-ar putea spune…

— Accept că domnul Pym este un expert, sir Cuthbert. Vă
rog să continuaţi, a zis judecătorul.
— Domnule Pym, a spus sir Cuthbert, revenindu-şi rapid,
vreţi să spuneţi tribunalului, conform considerabilei
experienţe pe care o aveţi, prin ce se poate aştepta să treacă
un pacient în ultima săptămână a vieţii sale, când suferă de
o astfel de boală dureroasă şi cumplită cum este cancerul?
— Aceste manifestări pot varia, desigur, dar majoritatea
pacienţilor îşi petrec lungi perioade de timp într-o stare de
semiconştienţă sau inconştienţă. În momentele în care-şi
revin, îşi dau seama adesea că viaţa lor se scurge şi, în afară
de aceasta, îşi pot pierde complet orice sens al realităţii.
— Credeţi că este posibil ca un pacient aflat în această
stare să ia o decizie importantă într-o problemă juridică
majoră, cum ar fi semnarea unui testament?
— Nu, nu cred, a replicat Pym. Ori de câte ori cer să fie
semnat un consimţământ medical în aceste cazuri, mă
asigur că acesta este dat cu un timp înainte ca pacientul să
ajungă în această stare.
— Nu mai am întrebări, domnule, a spus sir Cuthbert
aşezându-se la loc.
— Domnule Pym, a spus judecătorul, aplecându-se în faţă,
vreţi să spuneţi că nu există excepţii de la această regulă?
— Excepţia nu face decât să întărească regula, domnule.
— Exact aşa, a răspuns judecătorul. Întorcându-se spre
domnul Todd, l-a întrebat: Aveţi întrebări pentru acest
martor?
— Sigur că da, domnule, a spus domnul Todd, ridicându-
se de la locul lui. Domnule Pym, v-aţi întâlnit vreodată cu
lady Barrington, fie pe plan social, fie profesional?
— Nu, dar…
— Deci n-aţi avut ocazia să-i studiaţi anamneză?
— Sigur că nu. Nu era pacienta mea, deci ar fi fost o
încălcare a codului profesional al Consiliului medicilor.

859
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci n-aţi întâlnit-o niciodată pe lady Barrington şi nu

sunteţi familiarizat cu cazul ei?
— Nu, domnule.
— Deci ar fi posibil, domnule Pym, ca ea să fie excepţia
care întăreşte regula?
— Posibil, dar foarte improbabil.
— Nu mai am întrebări, domnule.
Sir Cuthbert a zâmbit când domnul Todd s-a aşezat.
— Mai chemaţi şi un alt martor expert, sir Cuthbert? s-a
interesat judecătorul.
— Nu, domnule, cred că mi-am explicat punctul de vedere.
Totuşi, în documentele pe care vi le-am înmânat, am pus trei
declaraţii scrise de la alţi membri eminenţi ai profesiei de
medic, pe care să le luaţi în consideraţie. Dacă
dumneavoastră, domnule, sau domnul Todd simţiţi nevoia ca
aceştia să apară în faţa curţii, ei sunt la îndemână şi sunt
disponibili.
— Frumos din partea dumneavoastră, sir Cuthbert. Am
citit toate cele trei declaraţii şi acestea confirmă părerea
domnului Pym. Domnule Todd, doriţi să chemaţi la bară pe
vreunul dintre aceşti martori sau chiar pe toţi trei?
— Nu va fi necesar, domnul meu, a spus Todd. Doar dacă
desigur, vreunul dintre ei a cunoscut-o personal pe lady
Barrington sau este familiar cu cazul ei.
Judecătorul s-a uitat la sir Cuthbert, care a dat din cap.
— Nu mai am alţi martori, domnul meu.
— Atunci puteţi să chemaţi primul dumneavoastră martor,
domnule Todd, a spus judecătorul.
— Mulţumesc, domnule. Îl chem pe domnul Kennet
Longbourne.
Domnul Longbourne n-ar fi putut fi mai diferit de domnul
Pym. Era scurt, şi de la vestă îi lipseau câţiva nasturi, ceea
ce sugera fie că se îngrăşase de curând, fie că nu era însurat.
Şi, ori cele câteva smocuri de păr pe care le în avea în cap
aveau o voinţă proprie, ori el nu poseda un pieptăn.
— Vă rog să vă declaraţi numele şi ocupaţia.

860
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă cheamă Kenneth Longbourne şi sunt chirurg-ş la

Bristol Royal Infirmery.
— De cât timp deţineţi această poziţie, domnul
Longbourne?
— De nouă ani.
— Şi aţi fost chirurgul care s-a ocupat de cazul lui lady
Barrington în timp ce aceasta se afla la Bristol Royal
Infirmery?
— Da, eu am fost. Mi-a fost trimisă de dr. Raeburn,
medicul ei de familie.
— Am dreptate să spun că după ce aţi efectuat câteva
investigaţii aţi confirmat diagnosticul de cancer la sân al
doctorului ei de familie şi aţi informat-o că nu mai avea decât
câteva săptămâni de trăit?
— Da, este una dintre sarcinile cele mai neplăcute ale
unui chirurg să-şi informeze pacienţii de un astfel de
diagnostic letal. Este şi mai greu însă atunci când pacientul
respectiv este un vechi prieten.
— Şi puteţi să-i spuneţi Înălţimii Sale cum a reacţionat
lady Barrington când a auzit ştirea?
— Aş spune că a reacţionat cu stoicism. Şi de îndată ce şi-
a acceptat soarta, a arătat o hotărâre care mi-a sugerat că
avea ceva important de făcut şi nu avea niciun moment de
pierdut.
— Dar, desigur, domnule Longbourne, trebuie să fi fost
extenuată de durerile continue pe care le suferea şi ameţită
ca rezultat al medicaţiei primite?
— Sigur că dormea mult, dar, când era trează, era perfect
capabilă să citească The Times şi, dacă primea vizitatori, ei
erau cei care plecau extenuaţi.
— Cum explicaţi acest fapt, domnule Longbourne?
— Nu pot. Tot ceea ce vă pot spune este că uneori este
uimitor cum o fiinţă umană răspunde la vestea că timpul pe
care-l mai are de trăit este limitat.
— Bazându-vă pe cunoaşterea acestui caz, domnule
Longbourne, consideraţi că lady Barrington ar fi fost capabilă

861
 - JEFFREY ARCHER -

să înţeleagă un document juridic complex, cum ar fi un

testament şi să-l semneze?
— Nu văd de ce nu. În timpul petrecut la spital, a scris
numeroase scrisori şi, într-adevăr, mi-a cerut să fiu martor
când a semnat testamentul ei în prezenţa avocatului.
— Este o sarcină pe care o îndepliniţi de obicei?
— Doar dacă sunt convins că pacientul ştie ce semnează.
În caz contrar, refuz.
— Dar în acest caz, eraţi convins că lady Barrington ştia
foarte bine ceea ce face?
— Da, eram.
— Nu mai am alte întrebări, domnule.
— Sir Cuthbert, doriţi să interogaţi acest martor?
— Am o singură întrebare, domnule, a spus sir Cuthbert.
Domnule Langbourne, cât timp a mai trăit lady Barrington
după ce aţi depus mărturie pe semnătura ei de pe
testament?
— A murit mai târziu, în acea noapte.
— Mai târziu, în acea noapte, a repetat sir Cuthbert. Deci,
a fost o problemă de câteva ore?
— Da.
— Nu mai am alte întrebări, domnule.
— Puteţi să chemaţi următorul martor, domnule Todd.
— Da, domnule. Îl chem pe domnul Desmond Siddons.
Siddons a intrat în sala de judecată de parcă ar fi fost
salonul casei lui şi a rostit jurământul ca un adevărat
profesionist.
— Aţi putea să vă declaraţi numele şi ocupaţia?
— Mă numesc Desmond Siddons. Sunt partener senior la
Marshall, Baker şi Siddons şi am fost avocatul familiei
Barrington în ultimii douăzeci şi trei de ani.
— Vreau să încep prin a vă întreba, domnule Siddons,
dacă aţi executat testamentul anterior, pe care sir Giles îl
consideră a fi testamentul final al lui lady Barrington?
— Da, domnule.
— Şi cu cât timp înainte s-a întâmplat aceasta?

862
 - JEFFREY ARCHER -

— Chiar cu un an înainte de moartea lui lady Barrington.

— Şi lady Barrington a luat legătura cu dumneavoastră
pentru a vă anunţa că doreşte să scrie alt testament?
— Aşa a fost, domnule. Chiar cu câteva zile înainte de
moartea ei.
— Şi cum diferă ultimul testament, cel care este subiectul
acestei dispute, de cel întocmit de dumneavoastră cu mai
mult de un an înainte?
— Toate legatele lăsate acţiunilor caritabile, personalului
de serviciu, nepoţilor şi prietenilor nu s-au schimbat. De
fapt, a existat o singură schimbare majoră în tot
documentul.
— Şi care a fost aceea, domnule Siddons?
— Majoritatea domeniului Harvey nu mai urma să-i
rămână fiului ei, sir Giles, ci celor două fiice, doamna Harry
Clifton şi domnişoara Grace Barrington.
— Să ne lămurim asupra acestui lucru, a spus domnul
Todd. Cu excepţia unei singure modificări, o schimbare
semnificativă, într-adevăr, documentul anterior a rămas
intact?
— Aşa este.
— În ce stare de spirit era lady Barrington când v-a cerut
să efectuaţi această modificare semnificativă a testamentului
său?
— Domnule, obiectez, a spus sir Cuthbert, sărind de la
locul lui. Cum ar putea judeca domnul Siddons starea de
spirit a lui lady Barrington? Este avocat, nu psihiatru.
— De acord, a zis judecătorul, dar cum domnul Siddons o
ştie pe lady Barrington de douăzeci şi trei de ani, aş vrea să-i
aud părerea.
— Era foarte obosită, a spus Siddons, şi i-a luat mai mult
timp ca de obicei să-şi exprime ideile. Totuşi, am înţeles clar
că dorea ca un nou testament să fie pregătit expeditiv.
— Expeditiv – cuvântul dumneavoastră sau al ei? a
întrebat judecătorul.

863
 - JEFFREY ARCHER -

— Al ei, domnule. Ea mă certa adesea că foloseam un

paragraf întreg când o singură frază ar fi fost de ajuns.
— Deci aţi pregătit expeditiv noul testament?
— Sigur că da, pentru că ştiam că timpul ne presează.
— Aţi fost de faţă când au semnat martorii?
— Da. Au fost martori domnul Longbourne şi asistenta
şefă din acea aripă a spitalului, domnişoara Rumbold.
— Şi sunteţi sigur că lady Barrington ştia exact ce
semnase?
— Desigur, a spus domnul Siddons cu fermitate. Altfel nu
aş fi continuat procedura.
— Exact. Nu mai am alte întrebări, domnule judecător, a
spus domnul Todd.
— Martorul vă aparţine, sir Cuthbert.
— Vă mulţumesc, domnule. Domnule Siddons, aţi spus
Curţii că eraţi presat de timp să terminaţi noul testament şi
să-l daţi la semnat şi de aceea l-aţi pregătit expeditiv, ca să
folosesc chiar cuvântul dumneavoastră.
— Da. Fusesem avertizat de domnul Longbourne că lady
Barrington nu mai avea mult de trăit.
— Deci este de înţeles că aţi făcut tot posibilul ca să grăbiţi
procedurile.
— Nu prea aveam de ales.
— Nu mă îndoiesc, domnule Siddons. Pot să vă întreb cât
timp v-a luat să executaţi primul testament, cel pe care
clientul meu îl consideră a fi testamentul autentic al lui lady
Barrington?
Siddons a ezitat o clipa înainte de a răspunde.
— Trei, poate patru luni.
— Consultându-vă regulat cu lady Barrington, nu mă
îndoiesc?
— Da, era foarte tipicară.
— Sunt sigur că era. Dar nu a avut mult timp pentru
detalii la scrierea celui de-al doilea testament. Mai exact,
cinci zile.
— Da, dar nu uitaţi…

864
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi, în ultima zi, ea a reuşit doar să semneze testamentul

exact la timp. Nu este aşa?
— Da, presupun că puteţi spune şi aşa.
Sir Cuthbert s-a întors către aprodul tribunalului.
— Vreţi să fiţi amabil să înmânaţi domnului Siddons cele
două testamente ale lui lady Barrington?
Sir Cuthbert a aşteptat până ce martorul a examinat cele
două documente, înainte de a continua interogarea.
— Sunteţi de acord cu mine, domnule Siddons, că
semnătura de pe primul testament este mai puternică şi mai
sigură decât cea de pe testamentul executat „în ultimul
moment”? De fapt, e greu de crezut că au fost semnate de
aceeaşi persoană.
— Sir Cuthbert, sugeraţi că lady Barrington nu a semnat
chiar ea cel de-al doilea testament? a întrebat judecătorul.
— Sigur că nu, domnule, dar vreau să sugerez că ea habar
n-avea ce a semnat.
— Domnule Siddons, a continuat sir Cuthbert,
întorcându-se către avocat, care se agăţase cu amândouă
mâinile de marginea boxei martorilor, de îndată ce aţi
completat în grabă noul testament, l-a verificat clienta
dumneavoastră clauză cu clauză?
— Nu, n-a făcut-o. La urma-urmei, era o singură
modificare faţă de testamentul anterior.
— Dacă nu i-aţi citit lui lady Barrington testamentul
clauză cu clauză, domnule Siddons, trebuie să vă credem pe
cuvânt.
— Domnule judecător, aceasta este o sugestie ultragiantă,
a spus domnul Todd, sărind în picioare. Domnul Siddons are
o carieră lungă şi distinsă în domeniul juridic şi nu merită să
fie înfierat astfel.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule Todd, a
spus judecătorul. Sir Cuthbert, vă rog să vă retrageţi
declaraţia.
— Îmi cer scuze, domnule judecător, a spus sir Cuthbert,
înclinându-se, înainte de a se întoarce iar către martor.

865
 - JEFFREY ARCHER -

Domnule Siddons, în testamentul anterior, cine a sugerat ca

toate cele treizeci şi şase de pagini să fie semnate cu EB?
— Cred că eu, a spus Siddons, părând puţin agitat.
— Dar nu aţi insistat asupra aceleiaşi proceduri riguroase
la al doilea testament, cel pregătit expeditiv.
— Nu am crezut că este necesar. La urma-urmei, era,
după cum am spus, o singură modificare importantă.
— Şi la ce pagină era acea modificare semnificativă
domnule Siddons?
Siddons a răsfoit testamentul şi a zâmbit.
— Pagina douăzeci şi nouă, articolul şapte.
— Ah, da, o am în faţa mea, a spus sir Cuthbert. Dar nu
văd iniţialele EB, nici la începutul paginii, nici lângă clauza
semnificativă. Poate lady Barrington era prea obosită ca să
dea două semnături în aceeaşi zi?
Siddons a părut gata să protesteze, dar n-a mai zis nimic.
— Vreau să vă întreb, domnule Siddons, în câte ocazii din
lunga şi distinsa dumneavoastră carieră nu aţi sfătuit un
client să-şi pună semnătura pe fiecare pagină a
testamentului?
Siddons nu a răspuns. Sir Cuthbert s-a uitat mai întâi la
domnul Todd, apoi la judecător, după care şi-a întors
privirea către boxa martorilor.
— Aştept răspunsul, domnule.
Siddons s-a uitat disperat spre bănci şi a izbucnit:
— Dacă aţi citi scrisoarea pe care v-a adresat-o lady
Barrington, domnule judecător, v-aţi putea convinge că ea
ştia exact ce făcea.
— Scrisoarea? a întrebat judecătorul, uitându-se mirat. Nu
ştiu nimic despre vreo scrisoare. Nu se află în mod sigur
printre documentele cazului. Aveţi cunoştinţă despre vreo
astfel de scrisoare, sir Cuthbert?
— Este prima oară când aud de ea, domnule judecător.
Sunt la fel de nedumerit ca Domnia Voastră.

866
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta pentru că, a mormăit domnul Siddons, mi-a fost

înmânată abia azi-dimineaţă. Nu am avut timp încă să-l
anunţ pe domnul Todd despre existenţa sa.
— Ce tot vorbeşti acolo, omule? a întrebat judecătorul.
Toţi ochii s-au fixat asupra lui Siddons în timp ce acesta a
scos un plic din buzunar şi l-a ridicat de parcă era fierbinte.
— Acesta este plicul care mi-a fost înmânat azi-dimineaţă,
domnule judecător.
— De cine, Siddons? a întrebat judecătorul.
— De domnul Harry Clifton. Mi-a spus că i-a fost dat de
lady Barrington chiar înainte de moartea sa.
— L-aţi deschis, domnule Siddons?
— Nu, domnule. Vă este adresat dumneavoastră, ca
judecător al cazului.
— Înţeleg, a zis judecătorul. Domnule Todd şi sir Cuthbert,
vreţi să fiţi aşa de amabili să mă însoţiţi în camera mea?

***

— Aceasta este o problemă spinoasă, a spus judecătorul,

punând plicul nedesfăcut pe birou, în faţa celor doi avocaţi
pledanţi. Având în vedere împrejurările, mărturisesc că nu
ştiu prea bine cum ar trebui să procedăm.
— Am putea ca amândoi, a spus domnul Todd, să
demonstrăm că scrisoarea trebuie considerată ca o dovadă
inadmisibilă.
— Sunt de acord, a spus sir Cuthbert, dar, cinstit vorbind,
suntem blestemaţi dacă facem aşa şi blestemaţi dacă nu.
Pentru că, dacă nu îl deschidem acum, că a ajuns la
tribunal, oricare dintre părţi care va pierde va avea un motiv
să facă recurs.
— Mi-e teamă că aşa se va întâmpla, a zis judecătorul.
Dacă sunteţi ambii de acord, poate ar fi bine dacă tu, Simon,
l-ai chema pe domnul Clifton să depună mărturie sub
jurământ ca să aflăm mai întâi cum a ajuns în posesia
scrisorii. Ce crezi, Cuthbert?

867
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu am nicio obiecţie, a spus sir Cuthbert.

— Bine. Totuşi, vreau să vă asigur, a continuat
judecătorul, că nu voi deschide plicul până ce nu voi auzi
mărturia domnului Clifton şi o voi face doar dacă sunteţi
amândoi de acord. Şi dacă o fac, trebuie să fie în prezenţa
cuiva care ar putea fi afectat de rezultatul acestor proceduri.

868
 - JEFFREY ARCHER -

14
— Chemaţi-l pe domnul Harry Clifton.
Emma a strâns mâna lui Harry înainte ca acesta să se
ridice şi să se îndrepte calm către boxa martorilor. După ce a
depus jurământul, judecătorul s-a aplecat în faţă şi a spus:
— Domnule Clifton, doresc să vă pun câteva întrebări.
După ce voi termina, dacă doriţi să fiţi consiliat juridic cum
să răspundeţi la un anumit punct, o puteţi face. Pot confirma
pentru înregistrare că sunteţi soţul Emmei Clifton şi
cumnatul domnişoarei Grace Barrington, cei doi acuzaţi din
acest proces?
— Da, domnule, aşa este, şi sunt, de asemenea, cumnatul
lui sir Giles Barrington, cel mai vechi şi apropiat prieten al
meu.
— Puteţi să spuneţi Curţii ce legătură aveaţi cu lady
Harrington?
— Aveam doisprezece ani când am întâlnit-o prima dată la
un ceai, când sărbătoream ziua de naştere a lui Giles, aşa că
o cunosc de aproape douăzeci de ani.
— Asta nu răspunde la întrebarea mea, a insistat
judecătorul.
— Am considerat-o pe Elisabeth o prietenă bună şi
îndrăgită şi deplâng decesul ei la fel ca toţi cei aflaţi în
această cameră. A fost o femeie cu adevărat remarcabilă şi,
dacă s-ar fi născut cu o generaţie mai târziu, Consiliul liniei
maritime Barrington n-ar fi trebuit să caute în afara familiei
un preşedinte nou la moartea soţului ei.
— Mulţumesc, a spus judecătorul. Şi acum aş vrea să vă
întreb despre această scrisoare, a continuat el, ridicând-o
pentru ca s-o vadă toţi, şi cum aţi ajuns în posesia ei.
— Mă duceam în majoritatea serilor s-o vizitez pe
Elisabeth la spital. Ultima mea vizită a avut loc în ultima zi
din viaţa ei.
— Eraţi singur cu ea?
— Da, domnule. Fiica ei, Grace, tocmai plecase.
869
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă rog să spuneţi Curţii ce s-a întâmplat.

— Elisabeth îmi spusese mai înainte în acea zi că primise
o vizită de la avocatul ei, domnul Siddons, şi că semnase un
testament nou.
— Vorbim despre seara zilei de joi, douăzeci şi şase?
— Da, domnule. Cu câteva ore înainte de moartea
Elisabethei.
— Puteţi spune Curţii ce s-a mai întâmplat în decursul
acelei vizite?
— M-a surprins când a scos un plic sigilat de sub pernă şi
mi l-a dat în grijă.
— V-a explicat de ce vi l-a dat dumneavoastră?
— Mi-a spus doar că, în cazul în care Giles va contesta
noul testament, trebuia să dau acel plic judecătorului ales să
conducă procesul.
— V-a dat şi alte instrucţiuni?
— A spus că nu trebuia să deschid plicul sau să-i las pe
Giles şi pe soţia mea să afle de existenţa lui.
— Şi în cazul în care sir Giles n-ar fi contestat
testamentul?
— Trebuia să distrug scrisoarea, cu aceleaşi instrucţiuni,
şi anume să nu dezvălui nimănui că a existat vreodată.
— Deci nu ştiţi ce se află în acest plic, domnule Clifton? a
spus judecătorul, ridicându-l.
— Absolut nimic.
— Şi se aşteaptă ca noi să-l credem, a spus Virginia,
suficient de tare ca să audă toată lumea.
— Din ce în ce mai curios, a spus judecătorul, ignorând
întreruperea. Nu mai am întrebări pentru dumneavoastră,
domnule Clifton. Domnule Todd?
— Mulţumesc, domnule judecător, a spus Todd,
ridicându-se. I-aţi spus Domniei Sale, domnule Clifton, că
lady Barrington a spus că scrisese un testament nou. V-a
explicat de ce?

870
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu mă îndoiesc că Elisabeth îşi iubea fiul, dar mi-a

spus că se temea că, dacă se va însura cu femeia aceea
înfiorătoare, lady Virginia…
— Domnule judecător, a spus sir Cuthbert, sărind de pe
scaun. Acestea sunt bârfe şi nu sunt admisibile.
— De acord. Vor fi şterse din înregistrări.
— Dar, domnule judecător, a intervenit domnul Todd,
faptul că lady Barrington şi-a lăsat pisica siameză, Cleopatra,
lui lady Virginia, sugerează mai degrabă…
— V-am înţeles punctul de vedere, domnule Todd, a spus
judecătorul. Sir Cuthbert, aveţi întrebări pentru acest
martor?
— Doar una, domnule.
Uitându-se direct la Harry, sir Cuthbert a întrebat:
— Eraţi beneficiar al testamentului anterior?
— Nu, domnule, nu eram.
— Nu mai am întrebări pentru domnul Clifton, domnule
judecător. Dar aş solicita indulgenţa tribunalului şi v-aş cere
ca, înainte de a decide dacă scrisoarea trebuie sau nu
deschisă, să-mi fie permis să mai chem un martor.
— Pe cine doriţi să chemaţi, sir Cuthbert? s-a interesat
judecătorul.
— Persoana care va pierde cel mai mult dacă veţi decide
împotriva lui, adică pe sir Giles Barrington.
— Nu am nicio obiecţie, dacă şi domnul Todd este de
acord.
— Mă bucur, a spus Todd, dându-şi seama că nu va
câştiga nimic obiectând.
Giles s-a îndreptat încet către boxa martorilor şi a depus
jurământul de parcă se adresa Camerei Comunelor. Sir
Cuthbert l-a întâmpinat cu un zâmbet călduros.
— Pentru înregistrare, vă rog să vă declaraţi numele şi
ocupaţia.
— Sir Giles Barrington, membru al Parlamentului pentru
Bristol Docklands.

871
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi când v-aţi văzut ultima oară mama? a întrebat sir

Cuthbert.
Judecătorul a zâmbit.
— Am vizitat-o în dimineaţa zilei în care a decedat.
— A menţionat cumva faptul că şi-a modificat
testamentul?
— Absolut nimic.
— Deci când aţi plecat de la ea, eraţi de părere că există
un singur testament, cel pe care l-aţi discutat cu ea în
detaliu cu un an în urmă?
— Cinstit vorbind, sir Cuthbert, testamentul mamei mele
era ultimul lucru la care mă gândeam atunci.
— Corect. Dar trebuie să vă întreb în ce stare aţi găsit-o pe
mama dumneavoastră în acea dimineaţă?
— Era foarte slăbită. Abia am reuşit să schimb o vorbă cu
ea în ora în care am stat acolo.
— Deci cred că v-a surprins să aflaţi că, puţin după ce aţi
plecat, ea a semnat un document complex de treizeci şi şase
de pagini?
— Mi s-a părut de neimaginat, a zis Giles, şi încă tot aşa
mi se pare.
— V-aţi iubit mama, sir Giles?
— Am adorat-o. Ea a fost stânca pe care se baza familia.
Aş dori doar să fie încă împreună cu noi, astfel încât toată
această problemă să nu fi apărut.
— Mulţumesc, sir Giles. Vă rog să rămâneţi aici, pentru că
şi domnul Todd ar putea dori să vă chestioneze.
— Mi-e teamă că trebuie să risc, i-a şoptit Todd lui
Siddons înainte de a se ridica şi a se adresa martorului.
— Sir Giles, aş vrea să vă întreb mai întâi dacă aveţi vreo
obiecţie ca Domnia Sa să deschidă scrisoarea care îi este
adresată?
— Bineînţeles că are! a spus Virginia.
— Nu am nicio obiecţie ca scrisoarea să fie deschisă, a
spus Giles, ignorându-şi soţia. Dacă a fost scrisă în ziua
morţii mamei mele, ne va arăta cu siguranţă că era

872
 - JEFFREY ARCHER -

incapabilă să semneze un document atât de important, cum

ar fi un testament. Şi dacă a fost scrisă înainte de douăzeci şi
şase iulie, este improbabil să aibă vreo semnificaţie.
— Aceasta înseamnă că acceptaţi povestirea domnului
Clifton despre cele petrecute după ce v-aţi văzut mama
pentru ultima oară?
— Nu, sigur că nu, a intervenit Virginia.
— Doamnă, vă rog să încetaţi cu aceste întreruperi, a spus
judecătorul, privind-o urât. Dacă vă mai exprimaţi şi alte
păreri, în afara celor oferite din boxa martorilor, nu voi avea
de ales decât să vă dau afară din tribunal. M-aţi înţeles?
Virginia şi-a aplecat capul, iar domnul Justice Cameron a
considerat că nu putea obţine nimic de la această doamnă.
— Domnule Todd, puteţi să repetaţi întrebarea.
— Nu este nevoie, domnule judecător, a spus Giles. Dacă
Harry spune că mama i-a dat scrisoarea în acea noapte,
atunci aşa s-a întâmplat.
— Mulţumesc, sir Giles. Nu mai am alte întrebări.
Judecătorul le-a cerut celor doi avocaţi să se ridice.
— Conform dovezii prezentate de sir Giles Barrington, dacă
nu mai există alte obiecţii, intenţionez să deschid plicul.
Ambii avocaţi au încuviinţat, conştienţi că, dacă ar fi
obiectat, aceasta ar duce doar la un recurs. Oricum, niciunul
dintre ei nu credea că ar fi existat în ţară un judecător care
să obiecteze la deschiderea unui plic.
Domnul Justice Cameron a ridicat plicul, ca să-l vadă clar
toţi cei din tribunal. L-a desfăcut şi a scos o singură foaie de
hârtie pe care a pus-o pe birou în faţa sa. A citit-o de trei ori,
înainte de a vorbi.
— Domnule Siddons, a spus el, în cele din urmă.
Avocatul familiei Barrington s-a ridicat nervos de la locul
său.
— Puteţi să-mi spuneţi exact data şi ora morţii lui lady
Barrington?
Siddons a scotocit prin hârtii înainte de a găsi documentul
pe care-l căuta. S-a uitat la judecător şi a spus:

873
 - JEFFREY ARCHER -

— Pot să confirm, domnule, că certificatul de deces a fost

semnat la ora zece douăzeci şi şase p.m., joi, pe douăzeci şi
şase iulie, 1951.
— Vă mulţumesc, domnule Siddons. Mă voi retrage acum
în camerele mele pentru a studia semnificaţia acestei hârtii.
Curtea se retrage pentru jumătate de oră.

***

— Mie nu mi s-a părut a fi o scrisoare, a zis Emma când

micul lor grup, cu capetele aplecate, s-a strâns laolaltă.
Părea mai mult un document oficial. A mai semnat altceva în
acea zi, domnule Siddons?
Siddons a dat din cap.
— Nu în prezenţa mea. Aveţi vreo idee, domnule Todd?
— Era foarte subţire. Poate era ceva decupat din ziar, dar,
de la distanţă, n-am văzut bine.
— De ce i-ai permis judecătorului să deschidă scrisoarea,
Giles? a şuierat Virginia din cealaltă parte a sălii de judecată.
— Având în vedere împrejurările, Virginia, soţul tău nu
prea avea de ales, a spus sir Cuthbert. Cu toate că bănuiesc
că aveam cazul în buzunar până la această ultimă
intervenţie.
— Şi ce poate să facă judecătorul? a întrebat Emma,
incapabilă să-şi ascundă nervozitatea.
Harry şi-a luat soţia de mână.
— De acum, nu mai durează mult, dragă.
— Dacă hotărârea Curţii e împotriva noastră, a spus
Virginia, mai putem pretinde că ceea ce se află în plic este
inadmisibil?
— Nu pot răspunde acestei întrebări, a spus sir Cuthbert,
până ce nu studiem hârtia. Conţinutul scrisorii ar putea
dovedi că soţul dumneavoastră a avut dreptate să sugereze
că mama lui nu era în stare să semneze un document juridic
important în ultimele ore ale vieţii ei, în care caz cealaltă
parte va avea de ales dacă să facă sau nu recurs.

874
 - JEFFREY ARCHER -

Ambele părţi stăteau tot cu capetele aplecate, şuşotind în

colţurile lor, ca nişte boxeri care aşteaptă gongul care-i va
trimite în ultima rundă, când uşa din spatele judecătorului
s-a deschis şi acesta a reapărut.
Toţi cei aflaţi în tribunal s-au ridicat şi s-au aplecat
înainte ca domnul Justice Cameron să-şi reia locul. El s-a
uitat fix la duzina de figuri aflate în expectativă.
— Am avut acum ocazia să studiez conţinutul plicului.
Toţi ochii au rămas fixaţi asupra lui. Am fost fascinat aflând
că lady Barrington şi cu mine avem o pasiune comună, deşi
mărturisesc că ea se pricepea mult mai bine decât mine,
deoarece în ziua de joi, douăzeci şi şase iulie ea a completat
cuvintele încrucişate din The Times, lăsând doar un loc liber,
asta în mod sigur pentru a-şi dovedi punctul de vedere.
Motivul pentru care a fost necesar să vă părăsesc a fost că
trebuia să merg la bibliotecă pentru a obţine un exemplar al
ziarului din ziua următoare, vineri, douăzeci şi şapte iulie –
ziua ulterioară morţii lui lady Barrington. Am vrut să verific
dacă făcuse vreo greşeală în jocul de cuvinte încrucişate din
ziua anterioară, şi nu făcuse, apoi să confirm rezultatul
căsuţei libere. După aceasta, nu mai am nicio îndoială că
lady Barrington nu numai că a fost perfect capabilă să
semneze testamentul, ci a şi înţeles foarte bine conţinutul
său, aşa că, prin urmare, sunt gata să dau sentinţa în acest
caz.
Sir Cuthbert s-a ridicat repede în picioare.
— Domnule judecător, aş vrea foarte mult să ştiu cum v-a
ajutat caseta goală să daţi sentinţa?
Domnul Justice Cameron s-a uitat la cuvintele încrucişate.
— Doisprezece pe verticală, şase cu şase, dăunători comuni
pe care-i confund când sunt în toate minţile.
Sir Cuthbert s-a aplecat, iar Harry a zâmbit.
— Prin urmare, sentinţa în cazul Barrington versus
Clifton, se dă în favoarea doamnei Harold Clifton şi Grace
Barrington.

875
 - JEFFREY ARCHER -

— Facem recurs, a spus Virginia, în timp ce sir Cuthbert şi

domnul Todd făceau o reverenţă.
— Eu nu fac recurs, a zis Giles. Chiar şi latina mea
amărâtă mă ajută să înţeleg definiţia asta.

***

— Ai fost patetic, a spus Virginia în timp ce se năpustea

afară din tribunal.
— Dar Harry este cel mai vechi prieten al meu, a spus
Giles, fugind după ea.
— Iar eu sunt soţia ta, în cazul în care ai uitat. Virginia s-a
împins printre uşile batante şi a ieşit repede în Strand.
— Şi ce aş fi putut face, având în vedere împrejurările? a
întrebat-o, după ce a prins-o din urmă.
— Ai fi putut să te lupţi cu ghearele şi cu dinţii pentru
ceea ce ne aparţinea de drept, i-a amintit ea, înainte de a
chema un taxi.
— Dar nu se poate ca judecătorul să fi avut dreptate când
a spus că mama ştia exact ce făcea?
— Dacă poţi crede asta, Giles, a zis Virginia, întorcându-se
spre el, este evident că ai aceeaşi părere proastă despre mine
ca şi ea.
Giles rămăsese fără cuvinte când a apărut taxiul. Virginia
a deschis portiera, s-a urcat şi a dat jos geamul.
— Voi sta cu mama câteva zile. Dacă nu ai depus un
recurs până mă întorc, îţi sugerez să ceri sfatul unui avocat
specializat în divorţuri.

876
 - JEFFREY ARCHER -

15
Cineva a bătut tare la uşa din faţă. Giles s-a uitat la ceas:
7:20 p.m. Cine putea să fie? Nu invitase pe nimeni la cină şi
nu era aşteptat la Parlament până la ora nouă, pentru
discursurile de încheiere. La a doua bătaie, la fel de
puternică, şi-a amintit că era seara liberă a menajerei. A pus
exemplarul din ziua trecută din Hansard pe măsuţă şi
tocmai se îndrepta spre uşă când a auzit a treia bătaie.
— Hei, ai răbdare, a spus Giles. A deschis uşa şi a văzut
ultima persoană pe care se aştepta s-o întâlnească stând pe
scara lui din Smith Square.
— Grace? a zis, fără să-şi ascundă surpriza.
— E o minune că îţi mai aminteşti cum mă cheamă, a
spus sora lui, intrând în casă.
Giles s-a gândit să-i răspundă la fel de sarcastic, dar cum
nu-şi mai văzuse sora din ziua funeraliilor mamei sale, a
trebuit să recunoască faptul că observaţia ei acidă era
justificată. De fapt, nu mai luase legătura cu niciun membru
al familiei sale de când Virginia se năpustise afară din sala
de tribunal şi-l lăsase, pe trotuar.
— Ce te aduce la Londra, Grace? a întrebat-o el slab,
conducând-o prin coridor în salon.
— Tu, a replicat ea. Dacă Mohamed nu vine la munte,
etcetera.
— Pot să-ţi ofer ceva de băut? a întrebat-o el, gândindu-se
ce voia, doar dacă…
— Mulţumesc, un cherry ar merge bine după călătoria
asta oribilă cu trenul.
Giles s-a dus la dulăpior şi i-a turnat un cherry iar el şi-a
pus o jumătate de pahar de whisky, în timp ce se gândea
disperat ce ar putea să spună.
— Am un vot la ora zece, i-a spus el, până la urmă,
dându-i băutura. Sora lui mai mică îl făcuse întotdeauna să
se simtă ca un şcolar pus pe rele, care fusese prins de
director fumând.
877
 - JEFFREY ARCHER -

— Ne ajunge timpul pentru ce am să-ţi spun.

— Ai venit să-ţi pretinzi dreptul din naştere şi să mă
arunci afară din casă?
— Nu, maimuţoiule, am venit să încerc să-ţi vâr puţin
bun-simţ în capul ăla tare al tău.
Giles s-a trântit în scaun şi a luat o înghiţitură de whisky.
— Sunt numai urechi.
— Săptămâna viitoare împlinesc treizeci de ani, nu că ai
avea tu habar.
— Şi ai venit până aici să-mi spui ce cadou doreşti? a spus
Giles, încercând să înveselească atmosfera.
— Exact, a spus Grace, surprinzându-l pentru a doua
oară.
— Şi la ce te gândeşti?
Lui Giles i se părea că încă mai calcă cu stângul.
— Vreau să vii la aniversarea mea.
— Dar Parlamentul e în sesiune şi, de când am fost
promovat, sunt aşteptat…
— Harry şi Emma vor veni, a spus Grace, ignorându-i
scuzele, aşa că va fi ca pe timpuri.
Giles a mai băut puţin whisky.
— Niciodată nu va mai fi ca pe vremuri.
— Ba sigur că da, nătărăule, pentru că tu eşti singurul
care se opune.
— Vor să mă vadă?
— De ce n-ar vrea? a spus Grace. Cearta asta prostească
ţine de destul timp şi de aceea doresc să vă dau cap în cap
pe toţi până ce nu e prea târziu.
— Şi cine va mai fi acolo?
— Sebastian şi Jessica, câţiva prieteni, mai mult de la
facultate, dar nu eşti obligat să vorbeşti cu ei, poate doar cu
vechiul tău prieten, Deakins. Totuşi, a adăugat ea, e o
persoană pe care n-o s-o invit. Apropo, unde este căţeaua?
Giles fusese sigur că orice ar fi spus sora lui nu l-ar putea
şoca. Se înşelase.

878
 - JEFFREY ARCHER -

— Habar n-am, a răspuns el până la urmă. N-a mai luat

legătura cu mine de mai mult de un an. Dar, dacă ar fi să
crezi Daily Express, se află în St Tropez la braţul unui conte
italian.
— Sunt sigură că formează un cuplu atrăgător. Şi, mai
important, ai motiv să divorţezi.
— N-aş putea să divorţez niciodată de Virginia, chiar dacă
aş vrea. Nu uita prin ce a trecut mama. Nu e o experienţă pe
care să vreau s-o repet.
— Ah, înţeleg, a spus Grace. Virginia are voie să se fâţâie
prin sudul Franţei cu amantul ei italian, dar soţul ei nu are
voie să divorţeze?
— Poţi să-ţi baţi joc, a spus Giles, dar nu aşa se comportă
un gentleman.
— Mă faci să râd. Nu prea a fost comportarea unui
gentleman să mă târască prin tribunale cu testamentul
mamei.
— Asta e o lovitură sub centură, a zis Giles, luând o
înghiţitură mare de whisky. Dar presupun că am meritat-o, a
adăugat el, şi este ceva ce voi regreta tot restul vieţii mele.
Mă vei ierta vreodată?
— Te voi ierta dacă vii la petrecere şi îi ceri scuze surorii
tale şi celui mai bun prieten al tău că te-ai purtat ca un
maimuţoi.
— Nu sunt sigur că pot să stau faţă în faţă cu ei.
— Ai stat faţă în faţă cu un regiment de soldaţi germani,
având doar câteva grenade şi un pistol care să te apere.
— Şi aş face-o din nou dacă aş crede că îi voi convinge pe
Emma şi pe Harry să mă ierte.
Grace s-a ridicat, a traversat camera şi a îngenuncheat
lângă fratele ei.
— Bineînţeles că te vor ierta, prostule.
Giles şi-a aplecat capul când sora lui l-a îmbrăţişat.
— Ştii foarte bine că mama nu ar fi vrut să ne despărţim
din cauza acelei femei.

879
 - JEFFREY ARCHER -

***

Când Giles a trecut de indicatorul care arăta drumul spre

Cambridge, tot nu credea că e prea târziu să se întoarcă, cu
toate că-şi dădea seamă că, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut să
nu aibă o a doua şansă.
Intrând în oraşul universitar, putea simţi atmosfera de
colegiu din jur. Tineri şi tinere în robe academice de diverse
lungimi se grăbeau în toate direcţiile. Îi amintea de timpul
său petrecut la Oxford, întrerupt rapid de Herr Hitler.
Când se întorsese în Anglia, după cinci ani, scăpând dintr-
un lagăr de prizonieri, directorul de la Brasenose îi oferise
şansa să revină la vechiul său colegiu şi să-şi termine
studiile. Dar, pe atunci, era un veteran plin de cicatrice, în
vârstă de 25 de ani şi îşi dăduse seama că acel moment
trecuse, la fel ca pentru mulţi alţi tineri din generaţia sa,
inclusiv Harry. Oricum, apăruse ocazia de a purta o altă
bătălie şi nu reuşise să reziste tentaţiei de a se lupta pentru
a obţine un loc pe băncile verzi ale Camerei Comunelor. Fără
regrete, s-a gândit Giles. Ei, întotdeauna existau câteva
regrete.
A condus pe Grange Road, a cotit la dreapta şi şi-a parcat
maşina pe Sidgwick Avenue. A trecut pe sub un arc care
ducea la Newnham College, fondat în 1871, înainte ca femeile
să poată fi admise acolo, de un vizionar cu vederi largi care
credea că acest lucru se va întâmpla în timpul vieţii sale. Nu
se întâmplase.
Giles s-a oprit la cabina portarului şi era gata să întrebe
cum să ajungă la petrecerea domnişoarei Barrington, când
portarul i-a spus:
— Bună seara, sir Giles, cred că doriţi să ajungeţi în
camera Sidgwick.
Recunoscut. Nu se mai putea întoarce.
— Dacă mergeţi pe coridor, camera este în vârful scărilor,
a treia uşă pe stânga. Nu puteţi să nu daţi de ea.

880
 - JEFFREY ARCHER -

Giles i-a urmat îndrumările, trecând de o duzină sau cam

aşa ceva de studente, îmbrăcate în fuste negre, lungi, bluze
albe şi robe de colegiu. Ele nu s-au uitat a doua oară la el,
dar de ce ar fi făcut-o? Avea treizeci şi trei de ani, aproape
dublul vârstei lor.
A urcat scările şi, când a ajuns pe ultima treaptă, n-a mai
avut nevoie de alte îndrumări pentru că a auzit vocile
exuberante şi râsetele cu mult înainte de a ajunge la a treia
uşă pe stânga. A respirat adânc şi a încercat să intre discret.
Jessica a fost prima care l-a văzut şi a alergat imediat spre
el, strigând:
— Unchiule Giles, unchiule Giles, unde ai fost?
Unde, într-adevăr, s-a gândit Giles, privind-o pe fetiţa pe
care o adora şi care nu era încă o lebădă, dar nici răţuşca
cea urâtă nu mai era. Ea a sărit şi l-a îmbrăţişat. S-a uitat
peste umăr şi le-a zărit pe Emma şi pe Grace îndreptându-se
spre el. Toate trei au încercat să-l îmbrăţişeze în acelaşi timp.
Ceilalţi invitaţi s-au uitat la ei, întrebându-se ce se întâmpla.
— Îmi pare aşa de rău, a spus Giles, după ce a dat mâna
cu Harry. N-ar fi trebuit să te pun să treci prin toate astea.
— Las-o baltă, a zis Harry. Şi, cinstit vorbind, amândoi am
trecut prin lucruri mult mai rele.
Giles a fost surprins să-şi dea seama cât de relaxat era în
prezenţa vechiului său prieten. Tocmai discutau despre Peter
May, ca pe vremuri, când a văzut-o prima oară. După aceea,
nu şi-a mai putut lua ochii de la ea.
— Cea mai bună placare pe care am văzut-o, a spus Harry,
ducându-şi piciorul drept înainte şi încercând să
demonstreze mişcarea fără o bâtă. Nu observase cât de
neatent era Giles.
— Da, era la Headingley, atunci când a marcat suta
împotriva Africii de Sud în primul său meci.
— Am văzut şi eu loviturile, a spus un profesor mai
bătrâior, care li se alăturase. O bătaie absolut magnifică.

881
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a strecurat de lângă ei, prin camera aglomerată,

oprindu-se doar să discute cu Sebastian despre şcoală.
Tânărul părea mult mai relaxat şi încrezător decât îl ştia el.
Giles începuse să se teamă că ea ar putea pleca înainte de
a reuşi s-o întâlnească şi, când Sebastian şi-a îndreptat
atenţia spre un rulou cu cârnaţi, a luat-o înainte până ce s-a
apropiat. Tânăra discuta cu o femeie mai în vârstă şi nu a
părut să-i dea atenţie. El a rămas acolo, cu limba legată,
întrebându-se de ce englezilor le era atât de greu să se
prezinte femeilor, mai ales celor frumoase. Cât de multă
dreptate avusese Betjeman, iar aici nici măcar nu erau pe o
insulă pustie.
— Nu cred că Schwartzkopf are registrul vocal necesar
pentru rol, spunea cealaltă femeie.
— Poate că ai dreptate, dar tot mi-aş da jumătate din
bursa anuală doar ca s-o aud cântând.
Doamna mai în vârstă s-a uitat la Giles şi s-a întors să
discute cu altcineva, de parcă ar fi ştiut. Giles s-a prezentat,
sperând că nu li se va mai alătura nimeni. Şi-au dat mâna.
Doar s-o atingă…
— Salut, sunt Giles Barrington.
— Trebuie să fii fratele lui Grace, membrul Parlamentului
despre care tot citesc şi care e plin de idei radicale. Eu sunt
Gwyneth, a spus ea, dezvăluindu-şi originile.
— Eşti studentă?
— Mă flatezi, a spus ea, zâmbindu-i. Nu. Îmi termin doar
doctoratul. Sora ta este conducătorul meu de doctorat.
— Ce teză ai?
— Legătura dintre matematică şi filosofie în Grecia Antică.
— De abia aştept s-o citesc.
— O să am grijă să primeşti un exemplar mai devreme.
— Cu cine vorbeşte Giles? şi-a întrebat Emma sora.
Grace s-a întors şi s-a uitat la cei doi.
— Gwyneth Hughes, unul dintre cei mai buni doctoranzi ai
mei. Cred că îşi va da seama că e un contrast mare între ea
şi lady Virginia. Este fiica unui miner galez, din vale, după

882
 - JEFFREY ARCHER -

cum îi place să le amintească tuturor şi în mod sigur ştie ce

înseamnă compos mentis.
— E foarte atrăgătoare, a spus Emma. Nu crezi că…
— Doamne, nu, ce ar avea în comun?
Emma a zâmbit, înainte de a spune:
— I-ai dat unsprezece la sută din companie lui Giles?
— Da, a spus Grace, împreună cu drepturile la casa
bunicului din Smith Square, aşa cum convenisem cu mama,
după ce m-am convins că prostuţul a scăpat în sfârşit de
Virginia.
Emma a tăcut o vreme.
— Deci ai ştiut de mult conţinutul noului testament al
mamei?
— Şi ceea ce se afla în plic, a spus Grace, calmă, de aceea
n-am putut participa la proces.
— Cât de bine te cunoştea mama.
— Cât de bine ne cunoştea pe toţi trei, a zis Grace,
uitându-se la fratele ei.

883
 - JEFFREY ARCHER -

16
— Poţi să aranjezi totul? l-a întrebat Giles.
— Da, domnule, lăsaţi pe mine.
— Aş vrea să termin cât mai repede posibil.
— Desigur, domnule.
— Ce afacere oribilă. Aş vrea să existe un mod mai civilizat
de a rezolva problema.
— Legea e cea care trebuie schimbată, sir Giles şi, cinstit
vorbind, asta ţine mai mult de departamentul
dumneavoastră decât de al meu.
Giles ştia că omul avea dreptate şi, fără îndoială legea se
va schimba în timp, dar Virginia îi explicase clar că nu mai
putea aştepta. După luni întregi în care nu luase legătura cu
el, îl sunase din senin ca să-i spună că doreşte să divorţeze.
Nu avea nevoie să-i explice la ce se aştepta din partea lui.
— Mulţumesc, iepuraşule, ştiam că mă pot baza pe tine, îi
spusese înainte să lase receptorul jos.
— Când voi afla veşti de la tine? întrebase Giles.
— La sfârşitul săptămânii, răspunsese omul, înainte de a-
şi bea jumătatea de pintă. S-a ridicat apoi, s-a înclinat uşor
şi a plecat, şchiopătând.

***

Giles purta o garoafă mare, roşie, la butonieră, astfel încât

ea să-l observe. Se uita la fiecare femeie cu vârsta sub
treizeci de ani care venea spre el. Niciuna nu l-a privit, până
ce o femeie la prima tinereţe s-a oprit lângă el.
— Domnul Brown? l-a întrebat ea.
— Da, i-a răspuns Giles.
— Numele meu este domnişoara Holt. Sunt de la agenţie.
Fără să mai spună nimic, l-a luat de braţ şi l-a condus pe
peron ca un câine de pază până ce au ajuns la vagonul de
clasa întâi. De îndată ce s-au aşezat unul în faţa celuilalt,
Giles n-a mai fost sigur ce ar trebui să facă în continuare.
884
 - JEFFREY ARCHER -

Cum era vineri-seara, toate celelalte locuri s-au ocupat mult

înainte ca trenul să plece din gară. Domnişoara Holt n-a
spus nimic tot drumul.
Când trenul a ajuns la Brighton, au fost printre primii care
au coborât. Giles a dat cele două bilete controlorului de la
barieră şi a urmat-o la şirul de taxiuri. Lui Giles îi era clar că
domnişoara Holt mai făcuse acest lucru de multe ori înainte.
Abia când s-au aşezat pe bancheta din spate a taxiului, ea a
vorbit din nou, dar nu cu el.
— Grand Hotel.
Când au ajuns la hotel, Giles i-a înregistrat ca domnul şi
doamna Brown.
— Camera treizeci şi unu, domnule, a spus recepţionerul.
Părea că doreşte să le facă cu ochiul, dar s-a mulţumit să
zâmbească şi să le spună:
— Vă urez o noapte bună, domnule.
Un băiat le-a dus bagajele la etajul al treilea. Abia după ce
şi-a luat bacşişul şi a plecat, ea a vorbit din nou:
— Mă cheamă Angela Holt, a zis ea, aşezându-se în capul
patului.
Giles a rămas în picioare şi s-a uitat la femeia cu care n-ar
fi dorit să petreacă un weekend indecent în Brighton.
— Poţi să-mi explici procedura? a întrebat-o.
— Desigur, sir Giles, a spus domnişoara Holt de parcă i-ar
fi cerut să scrie după dictare. La ora opt, vom coborî şi vom
cina. Am rezervat o masă în mijlocul sălii, sperând că te va
recunoaşte cineva. După aceea, ne vom întoarce în dormitor.
Eu voi rămâne tot timpul complet îmbrăcată, dar tu te poţi
dezbrăca în baie, unde-ţi poţi pune pijamaua şi halatul. La
ora zece, eu mă voi duce în pat, să mă culc, iar tu vei dormi
pe canapea. La două dimineaţa, vei suna la recepţie şi vei
comanda o sticlă de şampanie scumpă, jumătate de halbă de
Guinness şi un platou cu sendvişuri cu şuncă. Atunci când
ţi se va aduce comanda, vei spune că ai comandat Marmite şi
sendvişuri cu roşii şi-i vei cere să corecteze comanda. Când
se va întoarce, îi vei mulţumi şi îi vei da cinci lire.

885
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce un bacşiş atât de mare? a întrebat-o Giles.

— Pentru că, dacă ajunge la tribunal, curierul de noapte
va fi neapărat chemat să-şi depună mărturia şi trebuie să ne
asigurăm că nu te-a uitat.
— Da, înţeleg.
— Dimineaţa vom lua micul dejun împreună şi, când
plăteşti de plecare, trebuie să le dai un cec, astfel încât să
poată fi urmărit uşor. Când vom părăsi hotelul, mă vei
îmbrăţişa şi mă vei săruta de mai multe ori. Apoi te vei urca
într-un taxi şi-mi vei face cu mâna.
— De ce de mai multe ori?
— Pentru că trebuie să ne asigurăm că detectivul
particular al soţiei tale va obţine o fotografie clară cu noi
amândoi. Mai ai şi alte întrebări, sir Giles, înainte de a merge
la masă?
— Da, domnişoară Holt. Pot să te întreb cât de des faci
chestia asta?
— Eşti al treilea domn din această săptămână, iar agenţia
mi-a oferit deja încă două întâlniri săptămâna viitoare.
— E o nebunie. Legile noastre de divorţ sunt de-a dreptul
barbare. Guvernul ar trebui să scoată o legislaţie nouă cât
mai curând posibil.
— Sper că nu, a zis domnişoara Holt, pentru că atunci, sir
Giles, voi rămâne fără slujbă.

886
- JEFFREY ARCHER -

ALEX FISHER

1954 – 1955

887
 - JEFFREY ARCHER -

17
— Pur şi simplu vreau să-l distrug, a spus ea. Nimic
altceva nu m-ar satisface.
— Vă asigur, lady Virginia, că voi face tot ce pot ca să vă
ajut.
— E bine de ştiut, domnule maior, pentru că, dacă vom
lucra împreună, trebuie să avem încredere unul în celălalt.
Fără secrete. Totuşi, trebuie să mă conving că sunteţi omul
potrivit pentru aşa ceva. Spuneţi-mi, de ce credeţi că sunteţi
atât de bine calificat?
— Doamnă, cred că veţi descoperi că sunt supra-calificat,
a spus Fisher. Barrington şi cu mine ne cunoaştem de mult
timp.
— Atunci, luaţi-o de la început şi povestiţi-mi totul, cu
toate detaliile, oricât de nesemnificative vi s-ar părea.
— Totul a început când toţi trei eram elevi la şcoala
primară St Bede’s şi Barrington s-a împrietenit cu fiul
docherului.
— Harry Clifton, a spus Virginia, scuipând cuvintele.
— Barrington ar fi trebuit să fie exmatriculat de la St
Bede’s.
— De ce? a întrebat Virginia.
— A fost prins furând de la magazinul şcolii, dar a reuşit
să scape.
— Cum a reuşit?
— Tatăl lui, Hugo Barrington, alt criminal, a scris un cec
pentru o mie de lire, ceea ce a permis şcolii să construiască
un pavilion nou de crichet. Aşa că directorul s-a făcut că a
uitat, ceea ce i-a permis lui Barrington să meargă la Oxford,
— Şi dumneavoastră aţi fost la Oxford?
— Nu, eu m-am înrolat în armată. Dar drumurile noastre
s-au încrucişat iar în Tobruk, pe când luptam în acelaşi
regiment.
— Unde a devenit celebru, câştigând Crucea Militară şi
evadând apoi dintr-un lagăr de prizonieri?
888
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar fi trebuit să fiu eu medaliat, a spus Fisher,

îngustându-şi ochii. Eu eram comandantul lui atunci şi am
răspuns de conducerea atacului asupra bateriei inamice.
După ce i-am gonit pe nemţi, colonelul m-a nominalizat
pentru medalie, dar caporalul Bates, un prieten al lui
Barrington, a refuzat să mă susţină, aşa că am fost citat
printre alţii, iar Barrington a primit medalia mea.
Giles povestise altfel cele ce se petrecuseră în acea zi, dar
Virginia ştia pe cine voia să creadă.
— V-aţi mai întâlnit de atunci?
— Nu, eu am rămas în armată dar, când mi-am dat seama
că îmi pierdusem şansa de a mai fi promovat, m-am retras.
— Deci, cu ce vă ocupaţi acum, domnule maior?
— Sunt broker şi fac parte din Consiliul de la Bristol
Grammar School. Mai fac parte şi din Asociaţia
conservatorilor locali. Am intrat în partid să mă asigur că
Barrington nu va câştiga alegerile viitoare.
— Ei bine, sunt sigură că veţi juca un rol important, a
spus Virginia, pentru că lui îi pasă cel mai mult să se agaţe
de locul lui din Camera Comunelor. Este convins că, dacă
laburiştii vor câştiga alegerile viitoare, Attlee îi va oferi un loc
în Cabinet.
— Peste cadavrul meu.
— Nu cred că trebuie să mergem aşa departe. La urma-
urmei, dacă şi-ar pierde locul la alegerile viitoare, nu prea
mai are vreo şansă să fie reprimit, ceea ce înseamnă probabil
sfârşitul carierei sale politice.
— Amin, a zis Fisher. Dar trebuie să subliniez că, deşi nu
are o majoritate confortabilă, este încă foarte popular printre
alegători.
— Mă întreb cât de popular va fi după ce-l voi da în
judecată pentru adulter.
— Şi-a pregătit deja terenul pentru asta, spunându-le
tuturor că a trebuit să joace un soi de şaradă în Brighton
pentru a vă proteja reputaţia. Ţine chiar o campanie pentru
schimbarea legislaţiei în domeniul divorţului.

889
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar cum vor reacţiona alegătorii când vor descoperi că

în ultimul an a avut o legătură cu o studentă de la
Cambridge?
— De îndată ce se trece de divorţ, nimeni nu va mai da o
ceapă degerată.
— Dar dacă nu se termină şi eu dau de înţeles că încerc cu
disperare să mă împac…
— Asta ar schimba complet situaţia, a spus Fisher. Şi vă
puteţi baza pe mine că ştirile despre situaţia dumneavoastră
tristă vor ajunge unde trebuie.
— Bine. Acum, ne-ar ajuta mult scopurile pe termen lung
dacă aţi deveni preşedintele Asociaţiei conservatorilor din
Bristol Docklands.
— Mi-ar plăcea grozav. Singura problemă este că nu-mi
pot permite să petrec atât de mult timp ocupându-mă numai
de politică în timp ce trebuie să-mi câştig şi traiul.
Fisher încerca să nu pară stânjenit.
— Nu va trebui să mai aveţi această grijă când veţi ajunge
în Consiliul grupului Liniei Maritime Barrington.
— Nu prea sper că se va întâmpla aşa ceva. Barrington se
va opune imediat ce numele meu va fi rostit.
— Nu se poate opune atâta timp cât eu posed şapte şi
jumătate la sută din acţiunile companiei.
— Nu sunt sigur că înţeleg.
— Atunci lăsaţi-mă să vă explic, domnule maior. În
ultimele şase luni, am cumpărat acţiuni ale companiei
Barrington printr-un trust-fantomă şi acum posed şapte şi
jumătate la sută din companie. Dacă veţi studia legislaţia lor
corporatistă, veţi observa că acest lucru îmi permite să
numesc un membru în Consiliu şi nu mă pot gândi la cineva
mai bine calificat să mă reprezinte decât la dumneavoastră,
domnule maior.
— Cum aş putea să vă mulţumesc?
— E foarte simplu. În scurt timp vă veţi ocupa doar să
deveniţi preşedinte al Asociaţiei conservatorilor locali. De
îndată ce veţi rezolva această problemă, singurul

890
 - JEFFREY ARCHER -

dumneavoastră scop va fi să vă asiguraţi că electoratul din

Bristol Docklands îşi va înlătura membrul din Parlament la
următoarele alegeri.
— Şi pe termen lung?
— Am o idee care ar putea să vă aţâţe fantezia. Dar nu ne
putem ocupa de asta până ce nu deveniţi preşedintele
Asociaţiei.
— Atunci mai bine m-aş întoarce la Bristol să-mi încep
imediat treaba dar, înainte de aceasta, e ceva ce aş dori să vă
întreb.
— Desigur, a spus Virginia, întrebaţi-mă orice. La urma-
urmei, acum suntem parteneri.
— De ce m-aţi ales pe mine pentru treaba asta?
— Ah, dar e simplu, domnule maior. Giles mi-a spus odată
că sunteţi singurul om pe care l-a detestat vreodată.

***

— Domnilor, a spus Bill Hawkins, preşedintele Asociaţiei

conservatorilor, bătând cu ciocănelul în masă, vă rog să
faceţi linişte. Poate aş putea începe prin a-i cere onoratului
nostru secretar, maiorul Fisher, să citească minutele ultimei
întruniri.
— Mulţumesc, domnule preşedinte. La ultima întrunire,
ţinută pe paisprezece iunie 1954, comitetul m-a instruit să
scriu Biroului Central din Londra şi să cer lista candidaţilor
care ar putea reprezenta partidul şi electoratul nostru la
următoarele alegeri generale. Lista oficială a candidaţilor a
sosit după câteva zile şi am trimis câte o copie membrilor,
astfel încât aceştia să îi aibă în vedere pe candidaţii la
această întrunire.
S-a căzut de acord ca vacanţa de vară să se ţină la Castle
Combe în anul acesta, cu amabila permisiune a onorabilei
doamne Hartley-Booth, JP8. A urmat o discuţie despre preţul
biletelor de loterie, după care s-a votat, şi s-a căzut de acord

8 Justice of the Peace – Judecător de Pace.

891
 - JEFFREY ARCHER -

că un bilet va costa şase penny unul sau şase bilete pentru o

jumătate de coroană. Trezorierul, domnul Maynard a
raportat că în contul din bancă al asociaţiei există un credit
de patruzeci şi şapte de lire şi doisprezece şilingi. A spus că a
trimis o scrisoare de debit tuturor membrilor care nu şi-au
plătit cota anuală. Nemaifiind alte probleme, şedinţa s-a
încheiat la zece şi douăsprezece minute.
— Mulţumesc, domnule maior, a spus preşedintele. Şi
acum, să trecem la articolul doi, adică lista candidaţilor
recomandaţi de Biroul Central. Aţi avut toţi mai multe zile în
care să analizaţi numele, deci voi începe întrunirea cu
scurtarea listei şi discutarea candidaţilor care credeţi că ar
trebui să fie chemaţi pentru un interviu.
Fisher îi arătase deja lista candidaţilor lui lady Virginia şi
căzuseră de acord asupra persoanei preferate. Fisher s-a
lăsat pe spate şi a ascultat cu atenţie părerile membrilor
Comitetului despre meritele şi defectele fiecăruia dintre ei. S-
a lămurit repede că cel preferat de ei nu era printre primii,
dar, cel puţin, nu i se opunea nimeni.
— Doriţi să vă exprimaţi părerea, domnule maior, înainte
de vot? a întrebat Hawkins.
— Mulţumesc, domnule preşedinte. Sunt de acord cu acei
membri care consideră că domnul Simpson, care a luptat cu
atâta vitejie la ultimele alegeri la Ebbw Vale, merită să fie
intervievat, dar aş crede că trebuie să-l luăm în considerare
şi pe domnul Dunnett. La urma-urmei, soţia sa este
localnică, ceea ce este un avantaj considerabil, mai ales
având în vedere starea actuală a căsătoriei domnul
Barrington.
Mai multe comentarii de:
— Atenţie, atenţie, s-au făcut auzite în jurul mesei.
După patruzeci de minute, Gregory Dunnett a fost ales
pentru interviu, împreună cu domnul Simpson, fostul
candidat pentru Ebbw Vale, plus un consilier local, fără prea
multe speranţe, un burlac peste patruzeci de ani şi doamna
obligatorie, la fel de lipsită de speranţă. Tot ce mai trebuia să

892
 - JEFFREY ARCHER -

facă acum Fisher era să găsească un motiv ca să nu fie ales

domnul Simpson.
Cum întrunirea se apropia de sfârşit, preşedintele a
întrebat dacă mai există şi alte probleme.
— Doresc să raportez ceva Comitetului, a spus Fisher,
închizându-şi stiloul, dar cred că ar fi mai bine dacă nu s-ar
înregistra în minută.
— Sunt sigur că dumneavoastră ştiţi cel mai bine domnule
maior, a spus preşedintele, uitându-se în jurul mesei pentru
a vedea dacă toţi cei prezenţi erau de acord cu el.
— Când stăteam în clubul din Londra, săptămâna trecută,
a spus Fisher, am cules nişte informaţii dintr-o sursă de
încredere, referitoare la sir Giles Barrington. Tot Comitetul
era acum atent la ce spunea. După cum vă veţi da seama, sir
Giles este acum în procedură de divorţ în urma întreruperii
nefericite a căsătoriei sale. Mulţi dintre noi am simţit o
oarecare simpatie pentru el când s-a decis să ia „drumul
Brightonului”, mai ales după ce a lăsat să se înţeleagă, cam
nepoliticos, după mine, că a făcut-o pentru a proteja
reputaţia soţiei sale. Toţi suntem adulţi, domnilor şi suntem
conştienţi că legislaţia în domeniul divorţului trebuie
neapărat să fie modificată. Totuşi, am descoperit de atunci că
nu auzisem decât jumătate din poveste. Sir Giles, se pare,
are o legătură cu o tânără studentă de la Universitatea
Cambridge, în ciuda faptului că nevasta lui încearcă din greu
o reconciliere.
— Doamne Dumnezeule, omul ăsta este un mitocan, a
spus Bill Hawkins. Ar trebui determinat să-şi dea demisia.
— Sunt de acord domnule preşedinte. Într-adevăr, nici n-
ar fi avut de ales dacă ar fost candidatul conservatorilor.
În jurul mesei s-au auzit murmure.
— Sper, a continuat Fisher, după ce preşedintele a lovit
masa cu ciocănelul de câteva ori, că mă pot baza pe acest
Comitet ca informaţia să nu părăsească această cameră.
— Desigur, desigur, a spus preşedintele. E de la sine
înţeles.

893
 - JEFFREY ARCHER -

Fisher s-a lăsat pe spate, încrezător că, în câteva ore,

povestea va ajunge la câţiva membri bine plasaţi ai
sucursalei locale a Partidului Laburist, ceea ce va garanta că
cel puţin jumătate din electorat va auzi de ea până la
sfârşitul săptămânii.
După ce preşedintele a închis şedinţa şi membrii au ieşit
afară, ducându-se la cârciuma locală, Peter Maynard,
trezorierul, s-a dus la Alex şi a întrebat dacă ar putea discuta
ceva cu el.
— Desigur, bătrâne, a spus Alex. Cum te pot ajuta?
— După cum ştii, preşedintele a explicat clar de mai multe
ori că intenţionează să se retragă înainte de alegerile
generale.
— Am auzit.
— Mai mulţi dintre noi cred că aceasta ar fi o funcţie
potrivită pentru un om mai tânăr şi am fost rugat să tatonez
terenul şi să văd dacă ai fi de acord să participi la alegeri.
— Ce amabil eşti, Peter. Dacă majoritatea colegilor mei
cred că eu sunt persoana potrivită, desigur că voi accepta
această funcţie obositoare dar, înţelegi, nu în cazul în care
un alt membru al comitetului ar simţi că s-ar descurca mai
bine.

***

După ce primul cec de la Barrington Shipping Co. pentru

serviciile aduse ca membru al Consiliului a fost încasat, Alex
şi-a închis contul la Midland Bank şi s-a mutat vizavi, la
Barclays. Aceasta mai administrase conturile companiei
Barrington, precum şi pe cele ale Asociaţiei conservatorilor.
Şi, spre deosebire de Midland, managerul i-a permis extrageri
pe credit.
În ziua următoare, s-a dus la Londra şi şi-a deschis un
cont la Gieves & Hawkes, unde i s-a luat măsura pentru trei
costume noi, un sacou şi un palton, toate negre. După ce a
cinat la Army & Navy, s-a dus la Hilditch & Key şi a ales o

894
 - JEFFREY ARCHER -

jumătate de duzină de cămăşi, două pijamale şi câteva

cravate din mătase. După ce a semnat factura, s-a dus la
John Lobb şi şi-a petrecut timpul comandându-şi două
perechi de pantofi, ambele elegante: una neagră şi un maro.
— Vor fi gata cam în trei luni, domnule maior, i s-a spus.
În următoarele patru săptămâni, a invitat pe fiecare
membru al Comitetului la prânz sau la cină, pe cheltuiala
Virginiei, după care spera că majoritatea lor îl va susţine pe
Gregory Dunnett ca a doua alegere în chip de candidat al
partidului la alegerile generale, iar unul sau doi îl vor pune
pe primul loc.
După un coniac băut după-masă cu Peter Maynard, Fisher
a descoperit că trezorierul partidului avea unele dificultăţi
financiare temporare. S-a dus la Londra în ziua următoare şi,
după un cuvânt discret spus Virginiei, dificultăţile financiare
în cauză au dispărut. Un membru al Comitetului îi era acum
dator.

895
 - JEFFREY ARCHER -

18
Alex era în Consiliul de la Barrington Shipping de câteva
luni când a descoperit o ocazie despre care s-a gândit că ar
putea s-o atragă pe Virginia.
În acest timp, participase conştiincios la fiecare întrunire a
Consiliului, citise fiecare raport şi votase întotdeauna cu
majoritatea, astfel încât să nu apară suspiciuni legate de
rolul său adevărat.
Virginia fusese sigură că Giles va bănui ceva când Alex
fusese numit în Consiliu. Se întrebase chiar dacă nu va
încerca să descopere cine deţinea cele 7,5 la sută acţiuni din
stocul companiei pe care le reprezenta Fisher. Dacă ar fi
făcut-o, tot ce ar fi aflat, ar fi fost că acestea erau deţinute de
un trust-fantomă. Dar Giles nu era nici orb, nici prost, aşa
că nu ar fi avut nevoie să adune doi cu doi ca să obţină 7,5
la sută.
Deşi preşedintele l-a asigurat că maiorul părea un tip
destul de decent, deschidea rar gura la întruniri şi, în mod
sigur nu cauza probleme, Giles nu era convins. Nu credea că
Fisher era în stare să-şi schimbe caracterul. Dar cu alegerile
iminente care se apropiau, la care se bănuia creşterea
majorităţii conservatorilor precum şi faptul că Virginia tot nu
semnase hotărârea, cu toate că-l implorase să-i dea motive
de divorţ, Fisher era cea mai mică dintre problemele sale.

***

— Domnilor, a zis directorul de la Barrington Shipping, nu

cred că ar fi exagerat să sugerez faptul că propunerea pe care
o voi face azi se va dovedi un punct de cotitură în istoria
companiei. Această acţiune, propusă de domnul Compton,
directorul nostru executiv, are întregul meu sprijin şi invit
Consiliul să susţină un plan după care compania şi-a
construit prima linie de pasageri după război, în încercarea
de a menţine pacea cu marii noştri rivali, Cunard şi P & O.
896
 - JEFFREY ARCHER -

Aş vrea să cred că fondatorul nostru, sir Joshua Barrington,

ar fi aplaudat o astfel de iniţiativă.
Alex asculta cu atenţie. Ajunsese să-l respecte pe sir
William Travers, care-l înlocuise pe Hugo Barrington – nu că
ar fi vorbit cineva vreodată de fostul preşedinte – ca pe un
operator viclean şi inteligent, privit atât de industrie, cât şi
de oraş ca o persoană sigură.
— Consumul de capital ne va restrânge considerabil
rezervele, a continuat sir William, dar bancherii noştri sunt
gata să ne susţină, pentru că datele noastre arată că şi în
cazul în care am vinde doar 40 la sută din spaţiul locuibil al
noului vas, ne vom recupera investiţia în cinci ani. Sunt gata
acum să răspund la întrebările Consiliului.
— Credeţi că publicul mai are soarta Titanicului fixată în
subconştient, făcându-l să se teamă de o nouă croazieră cu
un vas de lux? a întrebat Fisher.
— E o întrebare bună, domnule maior, a replicat sir
William, dar decizia recentă a firmei Cunard de a adăuga un
alt vas flotei lor va sugera mai degrabă că noua generaţie de
pasageri a observat că n-a mai fost niciun accident naval
major care să implice un cargobot de lux de la tragicul
dezastru din 1912.
— Cât va dura ca să construim acest vas?
— Dacă acest Consiliu ne permite, putem da drumul
imediat la contractul de licitaţie şi sperăm să găsim
specialişti în arhitectura navală până la sfârşitul anului, ceea
ce înseamnă că vasul va fi lansat cam peste trei ani.
Alex a aşteptat ca alt membru al Consiliului să pună o
întrebare pe care nu dorea s-o pună chiar el.
— Care este costul estimat?
— Este greu să prezint o cifră exactă, a admis sir William,
dar am alocat cam trei milioane de lire din bugetul nostru.
Totuşi, consider că această cifră este supraestimată.
— Să sperăm, a spus un alt membru al Consiliului. Şi va
trebui să ne informăm acţionarii ce avem de gând.

897
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt de acord, a spus sir William. Voi proceda astfel la

întrunirea Generală Anuală de luna viitoare, la care voi
arăta, de asemenea, că prevederile referitoare la profit sunt
încurajatoare şi nu văd de ce n-am plăti acţionarilor aceleaşi
dividende ca anul trecut. Chiar şi aşa, Consiliul ar putea să
ştie că există posibilitatea ca unii dintre acţionarii noştri să
nu se încreadă în această schimbare a direcţiei, ca să nu mai
zic nimic de capitalul mare care va trebui depus. Acest lucru
ar putea duce la o scădere a preţului acţiunilor. Totuşi,
atunci când oraşul îşi va da seama că avem posibilitatea să
acoperim toate dificultăţile pe termen scurt, va fi doar o
problemă de timp până ce acţiunile noastre îşi vor reveni.
Alte întrebări?
— Am stabilit un nume pentru noul departament de
pasageri al companiei şi pentru primul său vas? a întrebat
Fisher.
— Ne gândim să numim noul departament Palace Line şi
primul vas de linie Buckingham, semnalând astfel
devotamentul companiei noastre faţă de noua epocă
elisabetană.
Toţi membrii Consiliului au fost de acord cu această
propunere.

***

— Mai explică-mi o dată, a spus Virginia.

— Sir William va anunţa joia viitoare, la următoarea
întrunire a acţionarilor, că Barrington va construi o navă de
lux de pasageri care va rivaliza cu toate vasele pe care le au
acum Cunard şi P&O lansate, cu un cost estimat de trei
milioane de lire.
— Mie mi se pare ceva prea îndrăzneţ şi prea plin de
imaginaţie.
— Iar altora li se pare riscant, pentru că majoritatea
investitorilor pe piaţa de acţiuni nu sunt nici îndrăzneţi, nici
nu au imaginaţie şi se vor teme de costurile de construcţie şi

898
 - JEFFREY ARCHER -

de dificultatea vinderii de spaţiu de cabină suficient ca să

acopere cheltuielile. Dar, dacă vor verifica conturile cu grijă,
vor vedea că Barrington’s are mai mulţi bani lichizi decât este
necesar pentru a acoperi toate pierderile pe termen scurt.
— Atunci de ce îmi recomandaţi să-mi vând acţiunile?
— Pentru că, după ce le veţi cumpăra înapoi la trei
săptămâni după ce le-aţi vândut, veţi obţine un profit mare.
— Asta e partea pe care n-o înţeleg, a zis Virginia.
— Lăsaţi-mă să vă explic, a spus Alex. Când cumpăraţi o
acţiune, nu trebuie să vă reglaţi contul douăzeci şi una de
zile. La fel, când vindeţi o acţiune, nu veţi fi plătită trei
săptămâni. Timp de douăzeci şi una de zile, puteţi face
tranzacţii fără să plătiţi nimic şi, pentru că aveţi cunoştinţe
din interior, puteţi profita de situaţie.
— Deci, ce îmi sugeraţi?
— Întrunirea de la Barrington’s va începe la ora zece, în
joia următoare, cu raportul anual al preşedintelui. În câteva
ore, eu prevăd că preţul acţiunilor va scădea de la nivelul
actual de aproape patru lire până la trei lire şi zece şilingi.
Dacă veţi vinde cele şapte şi jumătate la sută din acţiuni la
deschiderea bursei, în acea zi, preţul acţiunilor va scădea şi
mai mult, posibil sub trei lire. Apoi aşteptaţi până ce preţul a
ajuns la nivelul cel mai coborât înainte de a face următoarea
mişcare şi veţi cumpăra din nou tot stocul disponibil, la cel
mai mic preţ, până ce veţi înlocui cele şapte şi jumătate la
sută din acţiuni.
— Dar brokerii nu vor bănui ceva şi nu vor spune
Consiliului cu ce ne ocupăm?
— Nu vor spune nimic atâta timp cât primesc un comision
din vânzarea stocului şi altul când îl cumpăraţi înapoi. Nu
pierd absolut nimic.
— Dar noi?
— Doar dacă preţul acţiunilor creşte după raportul anual
al preşedintelui pentru că atunci va trebui să plătiţi mai mult
ca să recuperaţi stocul. Dar cinstit vorbind, este improbabil

899
 - JEFFREY ARCHER -

să se întâmple asta după ce compania va anunţa că riscă trei

milioane de lire din rezerve.
— Şi acum ce fac?
— Dacă mă împuterniciţi să acţionez pentru
dumneavoastră, voi rezolva problema printr-un broker pe
care-l cunosc din Hong Kong, astfel încât să nu poată fi
urmărită până la noi.
— Giles îşi va da seama ce punem la cale. Nu este prost.
— Nu, dacă după trei săptămâni înregistrările vor
demonstra că dumneavoastră deţineţi tot şapte şi jumătate la
sută din acţiuni. Oricum, acum are probleme mai presante
pe cap.
— Cum ar fi?
— Mi s-a spus că se află în faţa unui vot de încredere din
partea Comitetului executiv local al Partidului Laburist, după
ce s-a aflat de relaţia lui cu domnişoara Gwyneth Hughes.
Asta presupunând că nu aţi semnat încă actele de divorţ.

***

— Mă puteţi asigura, domnule maior Fisher, că această

anchetă nu are nicio legătură cu sir Giles Barrington sau cu
doamna Harry Clifton, pentru că i-am reprezentat pe
amândoi în trecut şi aceasta ar duce la un inevitabil conflict
de interese?
— Cercetările mele nu au nicio legătură cu familia
Barrington, a spus Fisher. Pur şi simplu, Asociaţia locală a
conservatorilor a nominalizat doi reprezentanţi pentru a
candida din partea Bristol Docklands. Ca secretar al
asociaţiei, vreau să fiu absolut sigur că nu există nimic în
trecutul lor care ar putea stânjeni partidul în viitor.
— Căutaţi ceva în mod special, domnule maior?
— Având în vedere contactele dumneavoastră din poliţie,
aş vrea să aflu dacă vreunul dintre aceste nume apare în
dosarele acesteia?

900
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta include şi amenzi de parcare sau alte delicte

minore?
— Orice ar putea utiliza Partidul Laburist în campania de
alegeri.
— Am înţeles, a zis Mitchell. Cât timp am?
— Procesul de alegere va dura cam două luni, poate trei,
dar trebuie să ştiu dacă reuşiţi să găsiţi ceva până atunci, a
spus Fisher, dându-i o hârtie cu două nume pe ea.
Mitchell s-a uitat la cele două nume înainte de a-şi băga
hârtia în buzunar. A plecat fără să mai spună nimic.

***

Fisher a telefonat la un număr particular din Hong Kong la

ora nouă dimineaţa, în ziua întrunirii generale a acţionarilor
de la Barrington’s. Când a auzit o voce familiară în receptor,
a spus:
— Benny, sunt maiorul.
— Ce mai faci, domnule maior? Nu ne-am mai auzit de
mult.
— Există un motiv, a zis Fisher, şi îţi voi explica totul când
vei veni în Londra, dar acum vreau să efectuezi un ordin de
vânzare pentru mine.
— Am şi pus creionul pe hârtie, a spus Benny.
— Vreau să vând două sute de mii de acţiuni de la
Barrington Shipping la un preţ scăzut, imediat ce se
deschide Bursa de acţiuni din Londra.
Benny a fluierat.
— E ca şi făcut, a spus el.
— Şi, după aceea, vreau să cumperi acelaşi număr de
acţiuni în următoarele douăzeci şi una de zile, dar nu până
ce nu crezi că au atins cea mai mică valoare.
— Am înţeles. Doar o întrebare, domnule maior. Ar trebui
Benny să facă şi el o mică tranzacţie bazându-se pe acest
pont?

901
 - JEFFREY ARCHER -

— Depinde de tine, dar nu te lacomi, pentru că mai e mult

de luat de acolo.
Maiorul a pus receptorul în furcă, a ieşit din clubul său
din Pall Mall şi a luat un taxi către Savoy. S-a alăturat
colegilor săi directori la conferinţa din sala hotelului cu doar
câteva minute înainte ca preşedintele să se ridice şi să îşi
ţină discursul său anual adresat acţionarilor de la
Barrington Shipping Line.

902
 - JEFFREY ARCHER -

19
Sala constituţională din David Street era plină. Mai mulţi
membri de partid au fost obligaţi să stea între scaune sau în
spatele camerei. Unul sau doi chiar se căţăraseră pe
pervazurile ferestrelor, sperând că vor vedea mai bine.
Ambii candidaţi nominalizaţi, Neville Simpson şi Gregory
Dunnett, ţinuseră discursuri spectaculoase, dar lui Fisher i
se părea că, în acel moment, Simpson se afla deasupra
contracandidatului său. Simpson, un avocat pledant din
Londra, era cu câţiva ani mai mare decât Dunnett, avea un
record impresionant în război şi candidase deja împotriva lui
Aneurin Bevan din Ebbw Vale unde crescuse cota
conservatorilor la vot. Dar Mitchell fusese în stare să-i ofere
lui Fisher destule informaţii pentru a-l stânjeni.
Simpson şi Dunnett stăteau pe estradă, de o parte şi de
cealaltă a preşedintelui, în timp ce comitetul stătea în primul
rând. Veştile că sir Giles Barrington scăpase de votul de
neîncredere la o întâlnire închisă a sucursalei locale a
Partidului Laburist în acea săptămână îi plăcuseră lui
Fisher, cu toate că n-ar fi recunoscut asta, dar nu şi
Virginiei. El plănuia să-l umilească pe Barrington în public,
în lumina campaniei pentru alegerile generale şi nu în
camera prost luminată a comitetului Partidului Laburist. Dar
acest plan nu putea fi pus în aplicare decât dacă Dunnett
devenea candidatul conservatorilor şi aceasta nu se decisese
încă.
Preşedintele s-a ridicat şi a zâmbit binevoitor către
adunarea generală. A tuşit ostentativ înainte de a se adresa
participanţilor.
— Înainte de a vă solicita întrebări, aş dori să ştiţi că
aceasta este ultima întrunire la care particip ca preşedinte.
Simt că asociaţia ar trebui să participe la alegerile generale
atât cu un candidat nou, cât şi cu un preşedinte nou, de
preferinţă cineva mult mai tânăr decât mine.

903
 - JEFFREY ARCHER -

A făcut o scurtă pauză, pentru a vedea dacă cineva avea

de gând să-l contrazică, dar cum nimeni n-a făcut-o, a
continuat.
— Acum intrăm în ultima etapă a şedinţei înainte de a
alege omul care va lupta pentru cauza noastră la
următoarele alegeri. Membrii vor avea ocazia să pună
întrebări direct celor doi candidaţi.
Un bărbat înalt s-a ridicat din spatele sălii şi a început să
vorbească chiar înainte ca Bill Hawkins să numească pe
cineva.
— Domnule preşedinte, îi pot întreba pe ambii candidaţi
dacă vor rămâne în mijlocul electoratului dacă vor câştiga?
Simpson a fost primul care a răspuns.
— Bineînţeles că îmi voi cumpăra o casă pe teritoriul
electoratului, a spus el, dar mă aştept să locuiesc în Camera
Comunelor.
Acest comentariu a fost întâmpinat cu râsete şi aplauze.
— Mi-am luat libertatea să vizitez un agent imobiliar
săptămâna trecută, l-a contrat Dunnett, nu anticipând, ci
sperând că mă veţi alege.
Aplauzele i-au sugerat lui Fisher că adunarea era aproape
egal împărţită între cei doi.
Preşedintele a arătat spre o doamnă din al treilea rând,
care nu pierdea ocazia să întrebe câte ceva la fiecare şedinţă
a asociaţiei, aşa că s-a gândit să scape repede de ea.
— Cum unul dintre dumneavoastră este un avocat de
succes şi celălalt un broker de asigurări, veţi avea timp să vă
dedicaţi activităţilor din timpul alegerilor?
— Dacă sunt ales, nu mă voi întoarce în seara aceasta la
Londra, a spus Dunnett. Îmi voi dedica fiecare oră în care
sunt treaz câştigării locului şi asigurându-mă că scăpăm de
Giles Barrington o dată pentru totdeauna.
De data aceasta, aplauzele au durat mai mult şi Fisher s-a
relaxat pentru prima oară.
— Nu contează câte ore consumi, a spus Simpson, ci cum
le foloseşti. Am luptat deja în alegerile generale împotriva

904
 - JEFFREY ARCHER -

unui oponent puternic, deci ştiu la ce să mă aştept. Este

important să alegeţi pe cineva care poate învăţa repede şi
apoi îşi poate folosi cunoştinţele pentru a-l învinge pe Giles
Barrington şi să câştige locul pentru Partidul Conservator.
Fisher începea să simtă că Dunnett ar putea avea nevoie
de o mână de ajutor ca să-l înlăture pe Simpson. Preşedintele
i-a făcut semn unui afacerist local cunoscut.
— Care consideraţi că ar fi persoana cea mai potrivită
pentru a-l urma pe Winston Churchill ca lider al partidului
nostru?
— Nu mi-am dat seama că locul este liber, a spus
Simpson, fiind întâmpinat cu râsete şi aplauze, înainte de a
adăuga pe un ton mai serios: Am fi nişte proşti dacă ne-am
gândi să-l înlocuim pe cel mai mare prim-ministru al acestui
secol fără un motiv al naibii de solid.
Aplauzele care au urmat au fost asurzitoare şi a durat mai
mult timp până ce Dunnett s-a făcut din nou auzit:
— Cred că domnul Churchill a explicat clar că, atunci
când va veni vremea, alegerea lui preferată va fi sir Anthony
Eden, distinsul şi mult admiratul nostru secretar al
afacerilor externe. Dacă este suficient de bun pentru domnul
Churchill, atunci este suficient de bun şi pentru mine.
De data aceasta, aplauzele nu au fost chiar atât de
asurzitoare.
În următoarele treizeci de minute, în timp ce întrebările
continuau într-un ritm rapid, Fisher simţea că Simpson îşi
consolida poziţia de favorit. Totuşi, Fisher era încrezător că la
ultimele trei întrebări îşi va ajuta candidatul şi a aranjat cu
preşedintele să pună chiar el ultima întrebare.
Bill Hawkins s-a uitat la ceas.
— Cred că mai avem suficient timp pentru încă trei
întrebări.
A arătat spre un bărbat aflat mai în spate, care încercase
tot timpul să-i atragă atenţia. Fisher a zâmbit.
— Ar putea cei doi candidaţi să-şi explice părerile
referitoare la nou-propusa legislaţie a divorţului?

905
 - JEFFREY ARCHER -

S-a auzit un oftat colectiv, urmat de tăcerea oamenilor

aflaţi în expectativă, deoarece foarte puţini dintre membrii
din cameră se îndoiau că această întrebare se referea mai
curând la sir Giles Barrington decât la cei doi candidaţi aflaţi
pe estradă.
— Îmi displace mult legislaţia noastră antică pentru divorţ
care, în mod clar, trebuie reformulată, a spus avocatul. Sper
doar că acest subiect nu va domina campania electorală în
cadrul acestei circumscripţii, pentru că aş prefera să-l înving
pe Barrington pe merit, nu să mă bazez pe zvonuri şi
subînţelesuri.
Lui Fisher nu i s-a părut dificil să înţeleagă motivul pentru
care Biroul Central îl considera pe Simpson un viitor
candidat pentru cabinetul de miniştri, dar mai ştia şi că nu
acesta era răspunsul pe care doreau să-l audă membrii locali
ai partidului.
Dunnett a judecat rapid reacţia audienţei şi a spus:
— Cu toate că sunt de acord cu multe dintre cele spuse de
domnul Simpson, am impresia că votanţii din Bristol
Docklands au dreptul să cunoască adevărul despre
aranjamentele casnice ale lui Barrington înainte de a vota,
nu după aceea.
Prima rundă de aplauze a fost clar în favoarea lui Dunnett.
Preşedintele a arătat înspre Peter Maynard, care stătea în
mijlocul primului rând.
— Noi, cei care facem parte din această circumscripţie,
căutăm ceva mai mult decât un membru al Parlamentului, a
spus Maynard, citind nişte notiţe pregătite dinainte. Noi
căutăm mai degrabă un parteneriat, o echipă. Pot ambii
candidaţi să ne asigure că-şi vor vizita regulat soţiile din
circumscripţie în timpul pregătirilor alegerilor generale,
pentru că, în acest timp, n-am văzut-o niciodată pe lady
Barrington.
Această întrebare a fost întâmpinată cu aplauze.
— Soţia mea este deja alături de mine, a spus Dunnett,
arătând către tânăra atrăgătoare aflată în al doilea rând, şi

906
 - JEFFREY ARCHER -

aşa va fi în tot timpul campaniei. De fapt, dacă voi deveni

membrul dumneavoastră în Parlament, o veţi vedea mai mult
pe Connie decât pe mine.
Fisher a zâmbit. Ştia că întrebarea i se potrivea lui
Dunnett şi, mai important, arăta slăbiciunea lui Simpson.
Cu toate că trimisese scrisori invitându-le să participe la
adunare, adresase un plic domnului şi doamnei Dunnett, iar
pe celălalt, doar lui N. Simpson Esq.
— Soţia mea este conferenţiar la Şcoala Londoneză de
Economie, a spus Simpson, dar va fi liberă să viziteze
circumscripţia în majoritatea weekendurilor şi în timpul
vacanţelor universitare. Fisher simţea cum voturile fug de la
acest candidat. Şi sunt sigur că vă daţi seama că nu există
sarcină mai nobilă decât educarea tinerei generaţii.
Aplauzele care au urmat au sugerat că unul sau doi
oameni nu erau de acord că LSE9 era cel mai bun mijloc de a
obţine acest lucru.
— Şi, în cele din urmă, a spus preşedintele, ştiu că
secretarul nostru, maiorul Fisher, are o întrebare pentru
ambii candidaţi.
— Am citit Daily Mail în această dimineaţă, a spus Fisher,
aşa că s-ar putea să nu fie adevărat – ambii candidaţi au râs
conştiincios – că electoratul londonez din Fulham Central şi-
a ales, de asemenea nominalizaţii, şi îi va intervieva luni. Mă
întreb dacă vreţi, dacă aţi dori să vă retrageţi înainte de votul
nostru din această seară?
— Eu nu am candidat pentru Fulham Central, a spus
Dunnett, pentru că întotdeauna am dorit să reprezint zona
de vest în care s-a născut şi a crescut soţia mea şi unde
sperăm să creştem o familie.
Fisher a încuviinţat. Simpson a trebuit să aştepte
încetarea aplauzelor.
— Eu sunt nominalizat pentru Fulham Central, domnule
maior Fisher, a început el, şi aş considera că ar fi nepoliticos
din partea mea să-mi retrag numele atât de repede şi fără

9 LSE – London School of Economics’ – Şcoala Londoneză de Economie.

907
 - JEFFREY ARCHER -

niciun motiv valabil. Totuşi, dacă voi avea norocul să fiu ales
în această noapte, aş avea un motiv valid să mă retrag.
Bună revenire, s-a gândit Fisher, ascultând aplauzele care
au urmat. Dar era oare suficientă?
Preşedintele s-a ridicat de la locul lui.
— Sunt sigur că toţi veţi fi alături de mine şi le veţi
mulţumi ambilor candidaţi nu numai pentru că şi-au risipit
din timpul lor preţios pentru a fi împreună cu noi în această
seară, dar şi pentru contribuţiile lor splendide. Nu mă
îndoiesc că amândoi vor deveni membri în Parlament, dar,
din păcate, noi nu putem alege decât unul. Au urmat alte
aplauze. Aşa că acum ajungem la vot. Să vă explic cum
doresc să procedez. Dacă membrii asociaţiei vor fi atât de
amabili încât să se îndrepte spre partea din faţă a sălii,
secretarul asociaţiei noastre, maiorul Fisher, vă va înmâna
buletinele de vot. După ce aţi pus o cruce în dreptul numelui
candidatului ales, vă rog să puneţi buletinul de vot în urnă.
După terminarea numărătorii şi după ce secretarul şi cu
mine am verificat documentele, cea ce n-ar trebui să dureze
mult, eu voi anunţa candidatul care a fost ales să reprezinte
Partidul Conservator din Bristol Docklands la următoarele
alegeri generale.
Membrii au format o coadă ordonată, în timp ce Fisher le-a
dat cele peste 300 de buletine de vot. După ce ultimul vot a
fost dat, preşedintele i-a cerut unui supraveghetor să scoată
afară urna şi s-o ducă într-o cameră din spatele estradei.
Când preşedintele şi secretarul au intrat în cameră după
câteva minute, au găsit urna pe o tablă din mijlocul camerei,
păzită de supraveghetor. S-au aşezat pe două scaune din
lemn, faţă în faţă. Supraveghetorul a descuiat urna înainte
de a ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui.
Odată ce a auzit uşa închizându-se, preşedintele s-a
ridicat, a deschis urna şi a trântit buletinele de vot pe masă.
În timp ce se aşeza, l-a întrebat pe Fisher:
— Cum vrei să procedăm?

908
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă sugerez ca dumneavoastră să număraţi voturile lui

Simpson, iar eu pe ale lui Dunnett.
Preşedintele a încuviinţat şi au început să trieze voturile.
Fisher s-a lămurit repede că Simpson urma să câştige cu
douăzeci sau treizeci de voturi. Şi-a dat seama că va trebui
să aibă răbdare şi să aştepte momentul potrivit. Acest
moment s-a ivit când preşedintele a pus urna pe jos şi s-a
aplecat pentru a verifica interiorul ca să nu mai fie buletine
rămase acolo. I-a luat doar câteva secunde, dar Fisher a avut
suficient timp să bage mâna în buzunarul sacoului şi să
scoată discret o mână de voturi pe care le însemnase mai
devreme în acea după-amiază în favoarea lui Dunnett,
acţiune pe care o repetase de mai multe ori în faţa oglinzii. A
strecurat cu îndemânare voturile în propriul său teanc, fără
să fie sigur dacă ajungeau.
— Deci, a spus Fisher, uitându-se în sus, câte voturi sunt
pentru Simpson?
— O sută şaizeci şi opt, a răspuns preşedintele. Şi câte
sunt pentru Dunnett?
— O sută şaptezeci şi trei.
Preşedintele a părut surprins.
— Cum rezultatul este aşa de strâns, domnule preşedinte,
poate ar fi bine să le mai verificăm o dată ca să nu fie certuri
mai târziu.
— De acord, a spus preşedintele. Schimbăm locurile?
Aşa au făcut şi au început să numere pentru a doua oară.
După câteva minute, preşedintele a zis:
— Corect, Fisher. O sută şaptezeci şi trei pentru Dunnett.
— Şi eu am ajuns la aceeaşi cifră, domnule preşedinte. O
sută şaizeci şi opt pentru Simpson.
— Ştii, nu credeam că sunt aşa de mulţi oameni în sală.
— Foarte mulţi stăteau în spate, a spus Fisher. Şi câţiva
pe margini, între rânduri.
— Atunci, aşa se explică, a zis preşedintele. Dar să nu te
superi că-ţi spun, bătrâne, eu am votat pentru Simpson.
— Şi eu la fel, a spus Fisher. Dar asta-i democraţia.

909
 - JEFFREY ARCHER -

Preşedintele a râs.
— Ei, mai bine ne-am întoarce să le comunicăm rezultatele
înainte ca băştinaşii să devină nerăbdători.
— Poate ar fi bine, domnule preşedinte, să anunţăm doar
câştigătorul şi să nu le spunem cât de strâns a fost votul? La
urma-urmei, acum trebuie să-l susţinem toţi pe candidatul
ales de asociaţie. Desigur, voi înregistra cifrele exacte când
voi scrie minutele.
— O idee bună, Fisher.

***

— Îmi pare rău că vă sun atât de târziu duminică noaptea,

lady Virginia, dar a apărut ceva şi, dacă vrem să profităm de
acest fapt, trebuie să am autorizarea de a acţiona imediat.
— Ar fi bine să fie ceva interesant, i-a răspuns o voce
somnoroasă.
— Tocmai am auzit că sir William Travers, preşedintele de
la Barrington’s…
— Ştiu cine este William Travers.
— …a murit de un atac de inimă acum două ore.
— Asta e o ştire bună sau una rea? a întrebat vocea, care
părea brusc trează.
— Desigur că este bună, pentru că preţul acţiunilor va
cădea în mod sigur când va afla presa şi de aceea am sunat,
pentru că nu avem decât câteva ore ca să începem.
— Presupun că iar vrei să-mi vinzi acţiunile?
— Da, vreau. Sunt sigur că nu trebuie să vă reamintesc că
aţi avut un profit bunicel cu ultima ocazie şi aţi distrus şi
reputaţia companiei.
— Dar dacă le vând din nou, este vreo şansă ca acţiunile
să crească la loc?
— Acţiunile se îndreaptă într-o singură direcţie la moartea
preşedintelui unei companii publice, lady Virginia, mai ales
când este vorba de un atac de inimă.
— Atunci dă-i drumul, vinde.

910
 - JEFFREY ARCHER -

20
Giles îi promisese surorii sale că va veni la timp la
întrunire. S-a oprit brusc în faţa clădirii principale şi şi-a
parcat Jaguarul lângă Morris Travellerul Emmei. A fost
mulţumit să vadă că ea venise deja, deoarece, cu toate că
ambii deţineau 11 la sută din companie, Emma părea mai
interesată de afacerile Barrington Shipping decât el, mai ales
de când studia cursul de la Stanford cu acel dublu laureat al
premiului Pulitzer, al cărui nume nu şi-l putea aminti
niciodată.
— L-ai ţine minte numele lui Cyrus Feldman dacă ar fi
avut un vot în circumscripţia ta, a râs Emma de el.
El nu încercase să nege.
Giles a zâmbit, sărind din maşină şi zărind un copil ieşind
din vechiul vagon al lui Moş Jack. Neglijat rău pe vremea
tatălui său, fusese restaurat de curând şi devenise un muzeu
în memoria acelui mare om. Grupuri de şcolari vizitau în
mod regulat vagonul ca să vadă fosta reşedinţă a lui Moş
Jack şi li se ţinea o scurtă lecţie de istorie despre Războiul cu
burii. Cât va mai dura, s-a întrebat el, înainte de a li se ţine
lecţii despre al Doilea Război Mondial?
În timp ce alerga spre clădire, s-a întrebat de ce Emma
simţise că e atât de important să-l întâlnească în acea seară
pe noul preşedinte, când alegerile se apropiau cu paşi repezi.
Giles nu ştia prea multe despre Ross Buchanan, doar ce
citise în Financial Times. După Fettes, acesta studiase
economia la Universitatea Edinburgh şi apoi s-a alăturat
P&O ca trezorier. A avansat de la bază până a ajuns în
consiliu, după care a fost numit preşedinte-adjunct. A fost
nominalizat ca preşedinte, dar nu a primit postul când un
membru al familiei s-a decis că dorea acea poziţie.
Când Buchanan a acceptat invitaţia Consiliului de la
Barrington de a-i urma lui sir William Travers, acţiunile
companiei au crescut cu cinci şilingi dar, după câteva luni,
au revenit la nivelul dinaintea morţii lui sir William.
911
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a uitat la ceas, nu doar pentru că întârziase câteva

minute, ci pentru că mai avea încă alte trei întruniri în acea
seară, inclusiv cea de la sindicatul docherilor, care nu
accepta să fie lăsat să aştepte. În ciuda campaniei sale prin
care cerea o săptămână de patruzeci şi opt de ore lucrătoare
şi două săptămâni concediu cu plată pentru toţi membrii
sindicatului, aceştia încă îl priveau cu bănuială pe
reprezentantul lor în Parlament şi asocierea sa cu acea
companie de navigaţie care-i purta numele, deşi acum era
prima oară când intra în clădire în ultimul an.
A observat că exteriorul clădirii fusese renovat, nu numai
cu un strat de vopsea şi, când a împins uşa, a călcat pe un
covor albastru şi auriu, gros, cu noul blazon al Palace Line. A
intrat în lift şi a apăsat butonul pentru ultimul etaj şi, de
data aceasta, nu s-a mai simţit ca un sclav pe o galeră, târât
de colo-colo. Când a ieşit, s-a gândit mai întâi la bunicul lui,
un preşedinte respectat care adusese compania în secolul al
XX-lea, înainte de a o scoate la bursă. Apoi, s-a gândit, în
mod inevitabil, la tatăl lui, care aproape distrusese compania
în jumătate din acest timp. Dar cea mai neplăcută amintire a
sa, şi unul dintre principalele motive pentru care evita
această clădire, era că acesta era locul în care tatăl lui fusese
ucis. Singurul lucru bun provenit din acest eveniment fusese
Jessica, o adevărată Berthe Morissot în devenire.
Giles a fost primul din familia Barrington care nu a devenit
preşedinte al Consiliului, dar el dorise să intre în politică
încă de când îl întâlnise pe Winston Churchill, atunci când
acesta acordase premiile la Bristol Grammar School, iar Giles
fusese căpitanul şcolii. Dar prietenul lui, caporalul Bates,
ucis în timp ce încerca să scape de nemţi, fusese cel care-l
întorsese definitiv de la albastru la roşu.
S-a năpustit în biroul preşedintelui şi şi-a îmbrăţişat sora
înainte de a da mâna cu Ray Compton, care fusese directorul
executiv al companiei de când îşi amintea el.
Primul lucru care l-a mirat când a dat mâna cu Ross
Buchanan a fost că acesta părea mai tânăr decât cei cincizeci

912
 - JEFFREY ARCHER -

şi doi de ani pe care-i avea. Dar apoi şi-a amintit că în

Financial Times se spusese că acesta nici nu fuma, nici nu
bea, juca squash de trei ori pe săptămână, se culca la 10:30
p.m. şi se trezea la şase fix în fiecare dimineaţă. Nu era un
regim potrivit unui politician.
— Mă bucur că ne cunoaştem în sfârşit, sir Giles, a spus
Buchanan.
— Docherii îmi spun Giles, aşa că ar fi mai bine ca direcţia
să-mi spună la fel.
Au izbucnit râsete care au întrerupt tensiunea percepută
de antenele politice ale lui Giles. Se gândise că era o
întrunire obişnuită, astfel încât el să-l cunoască în cele din
urmă pe Buchanan, dar, din privirile celor prezenţi, pe
agendă era înscris ceva mai serios.
— Nu arată bine, a spus Giles, trântindu-se pe un scaun
lângă Emma.
— Mi-e teamă că nu, a spus Buchanan, şi nu v-aş fi
deranjat atât de aproape de alegeri dacă n-aş fi crezut că
trebuie să fiţi informat imediat. Voi trece direct la subiect.
Poate aţi remarcat că preţul acţiunilor companiei a scăzut
destul de dramatic după moartea predecesorului meu.
— Da, am văzut, a zis Giles. Dar m-am gândit că nu era
nimic neobişnuit.
— În mod normal, aţi avea dreptate, dar ceea ce este
neobişnuit este cât de repede au scăzut acţiunile şi cât de
mult.
— Dar par să-şi fi revenit după ce aţi preluat
dumneavoastră conducerea.
— Aşa este, a spus preşedintele, dar nu cred că eu am fost
singurul motiv. Şi mă întreb dacă n-ar putea exista o altă
explicaţie pentru scăderea preţului acţiunilor după moartea
lui sir William, mai ales după ce Ray mi-a atras atenţia, că
asta nu se întâmpla prima oară.
— Aşa este, domnule preşedinte, a spus Compton.
Acţiunile au scăzut la fel de brusc atunci când am anunţat
decizia noastră de a ne ocupa de transportul pasagerilor.

913
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar dacă-mi amintesc corect, a intervenit Emma, ele au

revenit la preţul de dinainte.
— Da, într-adevăr, a răspuns Buchanan. Dar a durat
câteva luni până ce şi-au revenit complet şi asta nu a făcut
reputaţiei companiei niciun bine. Deşi putem accepta o astfel
de anomalie o dată, când se întâmplă a doua oară, am putea
să ne întrebăm dacă nu există un model. Nu am timp să mă
uit continuu peste umăr, întrebându-mă când se va întâmpla
din nou. Buchanan şi-a trecut o mână prin părul lui des şi
blond. Conduc o companie publică, nu un cazinou.
— Vrei să-mi spui că ambele incidente au avut loc după ce
Alex Fisher s-a alăturat Consiliului de administraţie.
— Îl cunoşti pe Alex Fisher?
— E o poveste prea complicată ca să te plictisesc cu ea
acum, Ross. Adică, asta dacă am intenţia să ajung la
întrunirea docherilor înainte de miezul-nopţii.
— Toate semnele par să indice în direcţia lui Fisher, a
spus Buchanan. În ambele ocazii, au fost vândute două sute
de mii de acţiuni, ceea ce pare să fie exact cei şapte şi
jumătate la sută din companie care-i aparţin. Prima cădere
s-a petrecut cu câteva ore înainte de Adunarea generală a
acţionarilor la care am anunţat schimbarea noastră de
politică, iar a doua, imediat după moartea prematură a lui
sir William.
— E o coincidenţă prea mare, a spus Emma.
— E şi mai rău, a continuat Buchanan. De fiecare dată, în
timpul ferestrei de trei săptămâni, după ce preţul acţiunilor a
scăzut aşa de brusc, brokerul care le-a vândut le-a cumpărat
iar, exact cu aceeaşi sumă, şi astfel clientul lui a obţinut un
profit frumuşel.
— Şi crezi că Fisher era clientul? a întrebat Emma.
— Nu, pare o sumă prea mare pentru el, a zis Giles.
— Sunt sigur că aveţi dreptate, a spus Buchanan. Cred că
acţionează în contul altcuiva.
— Bănuiesc că în contul lui lady Virginia, a spus Giles.

914
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, m-am gândit şi eu la asta, a admis Buchanan, dar

pot dovedi că Fisher e în spatele acţiunii.
— Cum?
— Am înregistrările bursei de acţiuni pentru ambele
perioade de trei săptămâni verificate, a spus Compton, şi
ambele vânzări s-au făcut din Hong Kong, printr-un dealer
numit Benny Driscoll. Nu a trebuit să cercetez prea mult ca
să descopăr că, nu cu mult timp în urmă, Driscoll a plecat
din Dublin cu câteva ore înainte de Garda şi, în mod sigur,
nu se va întoarce în Insula de Smarald în viitorul apropiat.
— Mulţumită surorii tale am fost în stare să ajungem la
fundul poveştii ăsteia, a spus Buchanan. Giles s-a uitat
surprins la Emma. Ea mi-a recomandat să-l angajez pe un
domn Derek Mitchell, care a mai ajutat-o în trecut. Domnul
Mitchell a zburat la Hong Kong la cererea noastră şi, de
îndată ce a localizat barul de pe insulă care serveşte
Guinness, i-a luat o săptămână şi câteva lăzi de bere ca să
afle că Benny Driscoll este cel mai bun client.
— Deci îl putem înlătura cel puţin pe Fisher, a spus Giles.
— Aş dori să fie aşa de uşor, a zis Buchanan. El are
dreptul la un loc în Consiliu, atâta timp cât deţine şapte şi
jumătate din stocul companiei. Şi singura dovadă de
duplicitate pe care o avem este un broker de acţiuni care
locuieşte în Hong Kong.
— Asta înseamnă că nu putem face nimic?
— Nici gând, a zis Buchanan. De aceea trebuia să vă văd
urgent pe dumneavoastră şi pe doamna Clifton. Cred că a
venit timpul să-l batem pe maiorul Fisher la propriul lui joc.
— Puteţi conta pe mine.
— Aş vrea să ştiu la ce vă gândiţi înainte să mă hotărăsc, a
spus Emma.
— Desigur. Buchanan a deschis un dosar în faţa lor.
Amândoi deţineţi douăzeci şi doi la sută din stocul
companiei. Din această cauză sunteţi acţionarii principali,
iar eu nu m-aş apuca să pun în aplicare vreun plan fără
binecuvântarea voastră.

915
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu avem nicio îndoială, a spus Ray Compton, că scopul

pe termen lung al lui lady Virginia este să distrugă
compania, făcând raiduri periodice asupra stocurilor noastre
până ce ne vom pierde credibilitatea.
— Şi crezi că o face doar ca să se răzbune pe mine? a spus
Giles.
— Atâta timp cât are pe cineva în interior, ştie exact când
să lovească, a zis Buchanan, evitând întrebarea lui Giles.
— Dar nu riscă să piardă foarte mulţi bani cu această
tactică? a întrebat Emma.
— Virginiei puţin îi pasă de asta, a comentat Giles. Dacă
poate distruge compania şi pe mine odată cu ea, va fi mai
mult decât satisfăcută, după cum şi-a dat seama mama mult
înaintea mea.
— Ceea ce este şi mai rău, a zis preşedintele, este că
estimăm că raidurile ei anterioare asupra acţiunilor noastre
i-au adus un profit mai mare de şaptezeci de mii de lire. De
aceea trebuie să acţionăm acum, înainte de a ne lovi din nou.
— La ce vă gândiţi? l-a întrebat Emma.
— Să presupunem, a zis Compton, că Fisher aşteaptă alte
ştiri proaste ca să poată repeta exerciţiul din nou.
— Şi dacă i le-am da… a spus Buchanan.
— Dar cum ne-ar ajuta pe noi? a spus Emma.
— Pentru că, de data aceasta, va fi rândul nostru să dăm
un raid în interior, a zis Compton.
— Când Driscoll va pune cele şapte şi jumătate la sută din
acţiuni pe piaţă, le cumpărăm noi imediat şi preţul lor va
creşte, nu va scădea.
— Dar ne va costa o avere, a comentat Emma.
— Nu şi dacă îi dăm lui Fisher o informaţie greşită, a spus
Buchanan. Cu binecuvântarea voastră, voi încerca să-l
conving că, compania noastră se află într-o criză financiară
care i-ar putea ameninţa traiul. Îi voi spune că anul acesta
nu vom declara niciun profit din cauza construirii lui
Buckingham, care a depăşit deja cu douăzeci la sută bugetul,
deci nu le vom putea oferi dividende acţionarilor.

916
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă faceţi aşa ceva, a spus Emma, înseamnă că

presupuneţi că o va sfătui pe Virginia să-şi vândă stocul, cu
intenţia de a-l cumpăra din nou la un preţ mai mic în
perioada de tranzacţii de trei săptămâni.
— Exact. Dar dacă preţul acţiunilor va creşte în timpul
acestor trei săptămâni, a continuat Ray, lady Virginia s-ar
putea să nu mai vrea să-şi cumpere cele şapte şi jumătate la
sută din acţiuni, în care caz Fisher îşi va pierde locul în
Consiliu şi vom scăpa de amândoi.
— De cât ai nevoie ca să faci să se întâmple asta? a
întrebat Giles.
— Cred, a spus Buchanan, că, dacă aş avea în cufăr o
jumătate de milion de lire, aş reuşi să-i înlătur.
— Şi de cât timp?
— Voi anunţa ştirile acestea rele la următoarea întrunire a
Consiliului, subliniind că acţionarii vor fi informaţi la AGM10.
— Şi asta când e?
— Acum am nevoie de sfatul tău, sir Giles. Ai idee când se
vor ţine alegerile generale?
— Se zice că pe 26 mai şi eu mă bazez pe asta.
— Când vom şti sigur? a întrebat Buchanan.
— Se dă în general un avertisment de o lună înainte de
dizolvarea Parlamentului.
— Bine, atunci voi întruni Consiliul pe data de… – a întors
câteva pagini din agendă – 18 aprilie şi vom programa AGM
pe 5 mai.
— De ce vreţi să ţineţi această întrunire în mijlocul
campaniei electorale? a întrebat Emma.
— Pentru că este singurul moment în care pot garanta că
preşedintele ales nu va putea participa.
— Preşedinte? s-a interesat Giles, arătând mai mult
interes.
— Cred că n-ai citit ziarul de seară, a spus Ray Compton,
dându-i un exemplar din Bristol Evening Post. Giles a citit
titlul: Fostul erou de la Tobruk devine preşedintele

10 Annual General Meeting – Întrunirea Generală Anuală.

917
 - JEFFREY ARCHER -

conservatorilor din Bristol Docklands. Maiorul Alex Fisher a

fost ales…
— Ce pune la cale omul ăsta? a zis el.
— Presupune că veţi pierde alegerile şi vrea să fie
preşedinte când…
— Dacă ar fi adevărat, l-ar fi susţinut pe Neville Simpson
şi nu pe Greg Dunnett să fie candidat al conservatorilor,
pentru că Simpson s-ar fi dovedit un oponent mult mal
formidabil. Pune altceva la cale.
— Şi ce aţi vrea să facem, domnule Buchanan? a întrebat
Emma, amintindu-şi de ce preşedintele dorise de la început
să o vadă pe ea şi pe Giles.
— Am nevoie de autorizarea voastră ca să cumpăr toate
acţiunile care apar pe piaţă pe 5 mai şi să cumpăr în
continuare în celelalte trei săptămâni.
— Cât de mult putem pierde?
— Mi-e teamă că douăzeci, treizeci de mii de lire. Dar, cel
puţin de data aceasta, am ales noi data bătăliei, deci, în cel
mai rău caz puteţi să nu pierdeţi nimic sau s-ar putea chiar
să câştigaţi câte ceva.
— Dacă asta înseamnă să-l înlăturăm pe Fisher ca
membru al Consiliului…
— Eu nu voi avea timp, a spus Giles, chiar dacă-mi voi
pierde locul la alegeri.
— Nu mă gândeam la dumneavoastră, sir Giles. Speram
mai curând ca doamna Clifton să fie de acord să devină
membru în Consiliu.

***

Prim-ministrul, sir Anthony Eden, a vizitat Palatul

Buckingham la ora patru, azi după-amiază, pentru o audienţă
la Maiestatea Sa, regina. Sir Anthony i-a cerut Maiestăţii Sale
permisiunea de a dizolva Parlamentul pentru ca alegerile
generale să se ţină pe 26 mai. Maiestatea Sa şi-a dat, cu
graţie acordul.

918
 - JEFFREY ARCHER -

— Exact cum ai prezis, a spus Virginia, închizând radioul.

Când vrei să-i spui nefericitului Dunnett ce ai de gând cu el?
— Cronometrarea este totul, a spus Fisher. Mă gândeam
să aştept până duminică după-masă înainte să-l rog să vină
să mă vadă.
— De ce duminică după-masă?
— Nu vreau ca şi alţi membri ai comitetului să fie de faţă.
— Machiavelli ar fi fost mândru să-i fi fost preşedinte de
comitet, a spus Virginia.
— Machiavelli nu credea în comitete.
Virginia a râs.
— Şi când ai de gând să-l suni pe prietenul nostru din
Hong Kong?
— Îl voi suna pe Benny cu o noapte înainte de întrunirea
Anuală Generală a Acţionarilor. Este important să dea
ordinul de vânzare în momentul în care Buchanan se ridică
să se adreseze întrunirii.
Virginia a scos un Nor Trecător din cutia de ţigări, s-a
aşezat la loc, şi a aşteptat ca maiorul să aprindă un chibrit.
A inhalat de câteva ori înainte de a spune:
— Nu crezi că e o coincidenţă cam mare, domnule maior,
ca totul să se potrivească atât de bine în aceeaşi zi?

919
 - JEFFREY ARCHER -

21
— Dunnett, ce amabil ai fost că ai venit atât de repede,
mai ales într-o duminică după-masă.
— Cu plăcere, domnule preşedinte. Ştiu că veţi fi încântat
să aflaţi cât de bine merge propaganda noastră. Rezultatele
preliminare arată că vom câştiga locul cu peste o mie de
voturi.
— Să sperăm că ai dreptate, Dunnett, pentru binele
partidului, pentru că mi-e teamă că veştile mele nu sunt la
fel de bune. Mai bine ai lua loc.
Zâmbetul vesel de pe faţa candidatului a fost înlocuit de o
privire uimită.
— Care este problema, domnule preşedinte? a întrebat el,
aşezându-se vizavi de Fisher.
— Cred că ştii foarte bine care este problema.
Dunnett a început să-şi muşte buza de jos, uitându-se la
preşedinte.
— Când ai solicitat acest loc şi ai oferit comitetului CV-ul
tău, a continuat Fisher, se pare că nu ai fost chiar cinstit cu
noi. Fisher mai văzuse un om devenind aşa de alb la faţă
doar pe câmpul de luptă. Îţi aminteşti că ţi s-a cerut să
declari ce rol ai avut în timpul războiului. Fisher a scos CV-
ul din sertar şi a citit cu voce tare: „Din cauza unei răni
suferite la rugby, n-am putut să mă înrolez decât la sanitari.”
Dunnett s-a prăbuşit în scaun, ca o marionetă cu sforile
tăiate.
— Am aflat de curând că această declaraţie era falsă, sau
chiar duplicitară. Dunnett şi-a închis ochii. Adevărul este că
fuseseşi condamnat pentru abuz de încredere şi ţi-ai petrecut
şase luni la închisoare. Abia după ce ai fost eliberat, te-ai
alăturat serviciului de ambulanţă.
— Dar asta a fost cu mai mult de zece ani înainte, a spus
Dunnett, disperat. Nu era posibil să afle cineva.
— Aş fi vrut să fi fost aşa, Dunnett, dar, din păcate, am
primit o scrisoare de la cineva care a fost deţinut în acelaşi
920
 - JEFFREY ARCHER -

timp cu tine la Parkhurst, a spus Fisher, ridicând un plic

care conţinea factura de la gaze. Dacă aş continua cu
această înşelătorie, Dunnett, ar însemna că îţi aprob
minciuna. Şi, dacă adevărul ar ieşi la iveală în timpul
campaniei sau, şi mai rău, când vei fi membru în Parlament,
ar trebui să recunosc în faţa colegilor mei că ştiam această
problemă, iar ei vor cere pe drept demisia mea.
— Dar mai pot câştiga aceste alegeri, dacă mă susţineţi.
— Şi Barrington va câştiga ca vântul dacă Partidul
Laburist află de asta. Nu uita că nu a câştigat doar o
medalie, ci a şi evadat dintr-un lagăr german.
Dunnett şi-a aplecat capul şi a început să plângă.
— Adună-te, Dunnett şi poartă-te ca un gentleman. Mai
există o cale onorabilă de scăpare din asta.
Dunnett s-a uitat în sus şi o expresie de speranţă i-a
licărit pe figură. Fisher a împins o hârtie albă din agenda
electorală şi şi-a deschis stiloul.
— De ce n-am rezolva asta împreună? a zis el, dându-i
stiloul.
— „Dragă domnule preşedinte”, i-a dictat Fisher în timp ce
Dunnett a început să scrie. „Cu mare regret vă informez că
mă simt obligat să vă înmânez demisia mea în calitate de
candidat la alegerile generale…” – Fisher a făcut o pauză,
înainte de a adăuga – „din motive de sănătate.”
Dunnett s-a uitat la el.
— Soţia ta ştie că ai fost condamnat pentru abuz de
încredere?
Dunnett a dat din cap.
— Atunci s-o lăsăm aşa. Fisher i-a zâmbit înţelegător
înainte de a continua. „Aş dori să vă spun cât de rău îmi pare
pentru neplăcerile cauzate comitetului atât de aproape de
alegeri –”. Fisher s-a oprit din nou şi a aşteptat ca Dunnett,
cu mâna tremurând, să termine ce îi dictase până atunci –
„şi îi doresc celui care este suficient de norocos încât să-mi ia
locul, succes. Al dumneavoastră sincer…”

921
 - JEFFREY ARCHER -

N-a mai spus nimic până ce Dunnett nu a semnat în josul

paginii.
Fisher a luat scrisoarea şi a verificat textul cu atenţie.
Mulţumit, a pus-o într-un plic şi a lăsat-o pe masă.
— Adreseaz-o „Domnului preşedinte, privat şi personal”.
Dunnett l-a ascultat, acceptându-şi soarta.
— Îmi pare rău, Dunnett, a spus Fisher, înşurubând la loc
capacul stiloului. Chiar îmi placi. A pus plicul în sertarul de
sus al biroului şi apoi l-a încuiat. Dar capul sus, bătrâne. S-
a ridicat de pe scaun şi l-a luat pe Dunnett de cot. Sunt sigur
că ţi-ai dat seama că întotdeauna ţi-am dorit binele, a mai
spus el, conducându-l încet spre uşă. Ar fi bine dacă ai
părăsi circumscripţia cât mai repede posibil. Doar nu vrem
ca un ziarist băgăcios să afle povestea asta, nu?
Dunnett a părut înspăimântat.
— Şi, înainte de a întreba, Greg, te poţi baza pe discreţia
mea.
— Mulţumesc, domnule preşedinte, a spus Dunnett în
timp ce se închidea uşa.
Fisher s-a întors în biroul său, a luat telefonul şi a format
un număr scris pe agenda din faţa lui.
— Peter, sunt Alex Fisher. Scuză-mă că te deranjez
duminică după-masa, dar s-a ivit o problemă pe care trebuie
s-o discutăm urgent. Mă întreb dacă ai putea să cinăm
împreună?

***

— Domnilor, cu mare regret trebuie să vă informez că ieri

după-masă m-a vizitat Gregory Dunnett care, din păcate a
trebuit să demisioneze din funcţia de candidat parlamentar
al sucursalei noastre, de aceea ne-am întrunit urgent.
Aproape toţi membrii Comitetului executiv au început să
vorbească în acelaşi timp. Cuvintele care se repetau cel mai
des era „de ce?”

922
 - JEFFREY ARCHER -

Fisher a aşteptat cu răbdare să se reinstaleze ordinea

înainte de a răspunde.
— Dunnett mi-a mărturisit că a înşelat comitetul când a
sugerat că a servit la Serviciul de ambulanţă în timpul
războiului, când, în realitate, el a fost condamnat pentru
abuz de încredere şi a fost închis şase luni. A aflat că unul
dintre ceilalţi deţinuţi a fost abordat de presă, şi atunci nu a
avut de ales decât să demisioneze.
A doua izbucnire de păreri şi întrebări a fost şi mai
puternică, dar, din nou, Fisher a aşteptat să se facă linişte.
Îşi putea permite să piardă timpul. Scrisese scenariul şi ştia
ce era pe pagina următoare.
— Am simţit că nu am de ales decât să-i accept demisia
din partea dumneavoastră şi ne-am înţeles să părăsească
circumscripţia cât mai repede posibil. Sper că nu veţi crede
că am fost prea milos cu acest tânăr.
— Şi cum putea găsi un alt candidat aşa de repede? a
întrebat Peter Maynard atingând punctul esenţial.
— Asta a fost şi prima mea reacţie, a spus Fisher, aşa că
am sunat imediat la Biroul Central să le cer îndrumări, dar
nu era prea multă lume pe acolo duminică după-masă.
Totuşi, am descoperit ceva când am discutat cu cei de la
departamentul juridic, şi acest lucru mi se pare semnificativ.
Dacă nu vom găsi un candidat înainte de 12 mai, adică joia
viitoare, conform legii electorale vom fi descalificaţi şi nu ni
se va permite să luăm parte la alegeri, ceea ce-i va garanta
lui Barrington o victorie sigură, pentru că singurul său
oponent va fi candidatul liberal.
Zgomotul din jurul mesei a atins punctul culminant, după
cum fusese sigur Fisher că se va întâmpla. Imediat ce s-a
făcut oarecum ordine, a continuat:
— De aceea, l-aş propune pe Neville Simpson.
Câteva zâmbete pline de speranţă s-au ivit printre membrii
comitetului.
— Dar, din păcate el a fost răpit de Fulham Central şi a
semnat deja hârtiile de admitere. Apoi m-am uitat pe lista

923
 - JEFFREY ARCHER -

originală pe care ne-a trimis-o Biroul Central şi am aflat că

cei mai buni candidaţi îşi asiguraseră deja un loc, iar cei care
mai erau disponibili vor fi, cinstit vorbind, mâncaţi de vii de
Barrington. Aşa că sunt la mâna dumneavoastră, domnilor.
Mai multe mâini s-au ridicat, iar Fisher l-a ales pe Peter
Maynard, de parcă ar fi fost prima persoană care-i atrăsese
privirea.
— Este o zi tristă pentru partidul nostru, domnule
preşedinte, dar nu cred că altcineva s-ar fi descurcat mai
bine decât dumneavoastră.
În jurul mesei s-a auzit un murmur de aprobare.
— Eşti amabil, Peter. Am procedat cum am crezut că este
mai bine pentru asociaţie.
— Eu vorbesc doar în numele meu, domnule preşedinte, a
continuat Maynard, când spun că, dată fiind dificultatea în
care ne aflăm, nu s-ar putea să fiţi ales dumneavoastră ca să
ne reprezentaţi sucursala?
— Nu, nu, a spus Fisher, fluturându-şi o mână, gen
Cassius. Sunt sigur că veţi fi capabili să găsiţi pe cineva mai
bine calificat decât mine ca să ne reprezinte.
— Dar nimeni nu cunoaşte electoratul, nici pe oponentul
nostru fiindcă a venit vorba, mai bine decât dumneavoastră,
domnule preşedinte.
Fisher a permis să fie exprimate mai multe sentimente
similare, înainte ca secretarul partidului să spună:
— Sunt de acord cu Peter. Pur şi simplu nu ne mai
permitem să pierdem timpul. Cu cât tergiversăm mai mult,
cu atât mai fericit va fi Barrington.
După ce Fisher s-a asigurat că această părere era
acceptată de majoritatea comitetului, şi-a aplecat capul,
semn ca Maynard să se ridice şi să spună:
— Propun ca maiorul Alex Fisher să fie invitat să devină
candidatul parlamentar al sucursalei conservatorilor pentru
circumscripţia Bristol Docklans.
Fisher a ridicat privirea ca să vadă dacă altcineva va
susţine propunerea. Secretarul i-a făcut pe plac.

924
 - JEFFREY ARCHER -

— Cei care sunt de acord, a spus Maynard. Mai multe

mâini s-au ridicat în aer.
Maynard a aşteptat până ce ultima mână s-a alăturat
şovăitor majorităţii, înainte de a spune:
— Declar moţiunea aprobată în unanimitate.
Anunţul a fost urmat de aplauze puternice.
— Sunt copleşit, domnilor, a spus Fisher, şi accept
încrederea pe care mi-aţi arătat-o cu umilinţă, pentru că,
după cum ştiţi, eu întotdeauna am pus partidul pe primul
loc, şi la acest lucru chiar nu m-am aşteptat. Totuşi, puteţi
să fiţi siguri, a continuat el, că voi face tot ce pot ca să-l
înving pe Barrington la alegeri şi să readuc în Camera
Comunelor Partidul Conservator pentru a reprezenta Bristol
Docklands – un discurs pe care-l repetase de mai multe ori,
pentru că ştia că nu va putea să-şi citească notiţele.
Comitetul s-a ridicat în picioare şi a început să aplaude
tare. Fisher s-a aplecat şi a zâmbit. O va suna pe Virginia de
îndată ce va ajunge acasă şi-i va spune că mica plată pe care
o autorizase pentru Mitchell ca să descopere dacă vreunul
dintre candidaţi avea ceva de ascuns şi care ar putea
stânjeni partidul, se dovedise o investiţie valoroasă. Fisher
era aproape sigur acum că-l putea umili pe Barrington şi, de
data aceasta, pe câmpul de luptă.

***

— Benny, sunt maiorul Fisher.

— Mă bucur întotdeauna să vă aud, domnule maior, mai
ales că o păsărică mi-a şoptit că puteţi fi felicitat.
— Mulţumesc, a spus Fisher dar nu de aceea te-am sunat.
— Stiloul meu e pregătit, domnule maior.
— Vreau să desfăşori aceeaşi operaţie ca mai înainte, dar
de data aceasta, nu există niciun motiv să nu ciupeşti şi tu
ceva.
— Cred că sunteţi foarte sigur pe dumneavoastră,
domnule maior, a spus Benny. Când acesta nu i-a răspuns,

925
 - JEFFREY ARCHER -

a adăugat: Deci un ordin de vânzare pentru două sute de mii

de acţiuni Barrington.
— Confirmat, a spus Fisher. Dar, şi de data aceasta,
cronometrarea este esenţială.
— Spuneţi-mi doar când să dau ordinul, domnule maior.
— Pe 5 mai, ziua întrunirii acţionarilor de la Barrington’s.
Dar este important ca tranzacţia să fie încheiată înainte de
ora zece în acea dimineaţă.
— Consideraţi că s-a şi făcut. După o pauză, Benny a mai
spus: Deci tranzacţia va fi efectuată în ziua alegerilor?
— Aşa este.
— Ce zi ideală ca să loveşti două păsări cu aceeaşi piatră.

926
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON

1955

927
 - JEFFREY ARCHER -

22
Telefonul a sunat chiar după miezul nopţii. Giles ştia că
doar o singură persoană ar fi îndrăznit să-l sune la acea oră.
— Tu nu te culci niciodată, Griff?
— Nu atunci când candidatul conservator îşi dă demisia în
mijlocul campaniei electorale, i-a răspuns agentul lui.
— Ce tot spui acolo? a spus Giles, trezindu-se brusc.
— Greg Dunnett a demisionat din motive de sănătate. Dar
cred că e mai mult de atât, pentru că Fisher i-a luat locul.
Încearcă să dormi niţel, pentru că vreau să fii în birou până
la ora şapte ca să hotărâm ce facem. Cinstit vorbind, cum ar
spune americanii, asta-i altă mâncare de peşte.
Dar Giles n-a mai adormit. Se gândise o vreme că Fisher
punea ceva la cale şi acum aflase ce. Probabil că plănuise de
la început să fie candidat. Dunnett nu fusese decât mielul
sacrificat.
Giles acceptase deja că, deoarece avea doar o majoritate de
414 şi sondajele indicau că Partidul Conservator îşi va creşte
numărul de locuri, avea o luptă grea de dus. Iar acum aflase
că se găsea în faţa cuiva despre care ştia că e gata să trimită
oamenii la moarte dacă i se părea că aşa va supravieţui el.
Gregory Dunnett fusese ultima victimă.

***

Harry şi Emma au apărut la Barrington Hall în dimineaţa

următoare. L-au găsit pe Giles la micul dejun.
— Nimeni nu mai mănâncă în următoarele trei săptămâni,
le-a explicat el, ungându-şi altă felie de pâine. Tropăim cu
pantofii din piele pe trotuarele tari şi strângem mâinile
numeroşilor votanţi. Şi mă asigur că voi doi nu-mi staţi în
drum. Nu am nevoie să-mi amintească cineva că sora şi
cumnatul meu votează cu Partidul Conservator.
— Şi noi vom fi acolo, muncind pentru o cauză în care
credem, i-a spus Emma.
928
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta-mi mai lipsea.

— De îndată ce am auzit că Fisher este candidatul
conservator, ne-am hotărât să devenim membri ai Partidului
Laburist, a spus Harry. Am trimis chiar şi o donaţie pentru
fondul tău electoral.
Giles s-a oprit din mâncat.
— Şi, în următoarele trei săptămâni, avem intenţia să
muncim zi şi noapte pentru tine până ce se închid sondajele
dacă asta ne va asigura că Fisher nu câştigă.
— Dar, a zis Emma, avem una sau două condiţii înainte de
a fi de acord să ne aruncăm principiile la gunoi şi să te
susţinem pe tine.
— Ştiam eu că mai e ceva, a spus Giles, turnându-şi o
cană mare de cafea.
— Vei veni să stai cu noi la Manor House pentru tot restul
campaniei. Altfel, doar cu Griff Haskins să te îngrijească, vei
ajunge să mănânci doar peşte şi cartofi prăjiţi, să bei prea
multă bere şi să aluneci pe podeaua biroului circumscripţiei.
— Cred că ai dreptate. Dar vă avertizez, nu voi ajunge
niciodată acasă înainte de miezul-nopţii.
— Nu-i nimic. Ai doar grijă să n-o trezeşti pe Jessica.
— De acord. Giles s-a ridicat, cu o felie de pâine într-o
mână şi cu un ziar în cealaltă. Ne vedem diseară.
— Nu pleca de la masă până ce n-ai terminat, a spus
Emma, vorbind exact ca mama lor.
Giles a râs.
— Mama n-a luptat niciodată într-o campanie electorală, i-
a amintit el surorii lui.
— Dar ar fi fost un membru grozav în Parlament, a
comentat Harry.
— Cu asta suntem toţi de acord, a spus Giles, ţâşnind
afară din cameră, cu pâinea tot în mână.
A vorbit pe scurt cu Denby înainte să fugă afară din casă,
unde i-a găsit pe Harry şi pe Emma stând pe bancheta
Jaguarului său.

929
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce căutaţi aici? i-a întrebat, în timp ce se urca la volan

şi pornea maşina.
— Mergem la muncă, a spus Emma. Avem nevoie de
transport dacă dorim să semnăm ca voluntari.
— Vă daţi seama, cred, a spus Giles, ieşind pe drumul
principal, că e o zi lucrătoare de optsprezece ore şi că nu veţi
fi plătiţi.
Când au intrat cu Giles în sediul central al circumscripţiei
după douăzeci de minute, Emma şi Harry au fost
impresionaţi de cât de mulţi voluntari, de toate vârstele,
formele şi dimensiunile se agitau în toate părţile. Giles i-a
dus repede în biroul agentului său şi i-a prezentat lui Griff
Haskins.
— Încă doi voluntari, i-a zis el.
— Foarte mulţi oameni ciudaţi ni s-au alăturat de când
Fisher a devenit candidatul conservator. Bine aţi venit,
domnule şi doamnă Clifton. Acum, s-a mai ocupat vreunul
de aşa ceva?
— Nu, niciodată, a recunoscut Harry. Nici măcar pentru
conservatori.
— Atunci urmaţi-mă, le-a spus Griff, conducându-i în
camera principală. S-a oprit în faţa unei mese improvizate,
plină cu clipboarduri. Fiecare dintre acestea, a explicat el,
înmânându-le câte un clipboard şi un set de creioane
colorate în roşu, verde şi albastru, reprezintă o stradă sau un
drum din circumscripţie.
— E ziua voastră norocoasă, a continuat Griff. Aveţi
domeniul Woodbine, care este unul dintre zonele noastre
principale. Lăsaţi-mă să vă explic regulile generale. Când
bateţi la o uşă la ora asta, probabil vă va răspunde o femeie,
pentru că soţul este la muncă. Dacă vă deschide un bărbat
uşa, s-ar putea să fie şomer şi, prin urmare, este mai
probabil să voteze cu laburiştii. Dar, oricine ar răspunde, voi
veţi zice: „Bună dimineaţa. Am venit la dumneavoastră din
partea lui Giles Barrington” – niciodată să nu spuneţi sir
Giles – „candidatul laburist pentru alegerile din 26 mai” –

930
 - JEFFREY ARCHER -

accentuaţi întotdeauna data – „şi sper că-l veţi susţine”.

Acum urmează partea în care trebuie să vă utilizaţi bunul-
simţ. Dacă aceştia declară: „Am fost suporter laburist toată
viaţa, vă puteţi baza pe mine”, le notaţi numele cu un creion
roşu. Dacă sunt mai în vârstă, îi întrebaţi dacă au nevoie să
fie duşi la centrul de votare în ziua respectivă. Dacă spun da,
scrieţi „maşină” lângă numele lor. Dacă spun: „Am susţinut
Partidul Laburist în trecut, dar acum nu sunt sigur”, le
însemnaţi numele cu verde, adică nehotărâţi, iar consilierul
local va trece pe la ei în următoarele zile. Dacă spun că nu-i
interesează politica, sau că trebuie să se mai gândească, sau
nu s-au decis, sau alte variante pe aceeaşi temă, înseamnă
că sunt conservatori, deci îi notaţi cu albastru şi nu mai
pierdeţi timpul cu ei. Aţi înţeles?
Amândoi au încuviinţat.
— Aceste sondaje sunt vitale, a continuat Griff, pentru că
în ziua alegerilor îi vom revizita pe toţi cei notaţi cu roşu, să
ne asigurăm că au votat. Dacă nu au votat, îi batem iar la
cap ca să le amintim să meargă la secţia de votare. Dacă
aveţi vreo îndoială despre intenţiile cuiva, îl notaţi cu verde,
la nehotărâţi, pentru că ultimul lucru pe care-l dorim este să
le amintim să voteze sau, şi mai rău, să-i ducem cu maşina
la secţia de votare, iar ei să voteze cu ceilalţi.
Un voluntar tânăr a venit în fugă şi i-a dat lui Griff o
bucată de hârtie.
— Ce fac cu ăsta? l-a întrebat el.
Griff a citit mesajul şi a zis:
— Spune-i să se care. Este un conservator bine-cunoscut
care încearcă doar să ne facă să pierdem timpul. Apropo, a
spus el, întorcându-se spre Harry şi Emma, dacă cineva vă
ţine la uşă mai mult de şaizeci de secunde, spunând că
trebuie să fie convins, sau vrea să discute în detaliu politica
partidului laburist sau vrea să ştie mai multe despre
candidat, înseamnă că e tot un conservator care încearcă să
vă facă să pierdeţi timpul. Spuneţi la revedere şi plecaţi.
Noroc, întoarceţi-vă la mine când aveţi foile completate.

931
 - JEFFREY ARCHER -

***

— Bună dimineaţa, numele meu este Ross Buchanan şi

sunt preşedintele Barrington Shipping Group. Aş vrea să
urez tuturor bun venit la AGM. Veţi găsi pe scaun o copie a
raportului anual al companiei. Aş dori să vă atrag atenţia
asupra câtorva probleme. În acest an, profiturile au crescut
de la 108.000 de lire până la 122.000 de lire, adică cu
doisprezece la sută. Am angajat arhitecţii care vor proiecta
primul nostru vas de croazieră şi mă aştept să ne prezinte
recomandările în următoarele şase luni.
Lăsaţi-mă să-i asigur pe acţionari că nu vom continua
acest proiect decât dacă suntem convinşi că este o propunere
viabilă. Ţinând seama de acestea, sunt fericit să vă anunţ că
vom creşte dividendele acţionarilor cu cinci la sută în acest
an. Nu am motive să cred că dezvoltarea companiei nu va
continua în acelaşi ritm, sau chiar mai rapid, în anul viitor.
Un ropot de aplauze i-a permis lui Buchanan să întoarcă o
pagină din discurs şi să verifice ce urma să spună în
continuare. Când s-a uitat în sus, a observat câţiva ziarişti
financiari grăbindu-se afară din cameră pentru a fi siguri că
vor prinde primele ediţii ale ziarelor de seară, dându-şi
seama că preşedintele prezentase deja punctele principale,
iar acum le va explica acţionarilor detaliile.
După ce Buchanan a terminat discursul, el şi Ray
Compton au răspuns patruzeci de minute la întrebări. Când
întrunirea s-a terminat în sfârşit, preşedintele a observat
satisfăcut că majoritatea acţionarilor plecau, zâmbind
mulţumiţi.
Când Buchanan a părăsit estrada din sala de conferinţe a
hotelului, secretarul a venit în fugă la el şi i-a spus:
— Sunteţi chemat de urgenţă din Hong Kong, iar
operatorul hotelului vă va da legătura în camera
dumneavoastră.

932
 - JEFFREY ARCHER -

***

Când Harry şi Emma s-au întors la cartierul general al

Partidului Laburist, după ce-şi completaseră primele foi cu
însemnări, erau extenuaţi.
— Cum a mers? i-a întrebat Griff, uitându-se cu un ochi
de profesionist la clipboardurile lor.
— N-a fost rău, a zis Harry. Dacă zona Woodbine este
reprezentativă, ne va merge bine.
— Aş vrea eu, a spus Griff. Această zonă ar trebui să fie
majoritar laburistă, dar mâine vă slobozesc pe Arcadia
Avenue, şi acolo veţi vedea cu ce vă veţi înfrunta de fapt.
Înainte de a merge acasă, puneţi cel mai bun răspuns primit
azi sus, pe panoul de notiţe. Câştigătorul primeşte o cutie de
Cadbury’s Milktray.
Emma a zâmbit.
— O femeie mi-a spus: „Soţul meu votează cu
conservatorii, dar eu întotdeauna l-am susţinut pe sir Giles.
Orice aţi face, vă rog să nu-i spuneţi.”
Griff a zâmbit şi el.
— Nu e ceva neobişnuit, a zis el. Şi, Emma, nu uita cea
mai importantă sarcină a ta este să te asiguri că cel care
candidează pentru noi este hrănit şi doarme bine la noapte.
— Şi eu? a întrebat Harry, când Giles a intrat în cameră.
— Tu nu mă interesezi, a replicat Griff. Nu numele tău
este pe buletinul de vot.
— Câte întruniri am în seara asta? a fost prima întrebare a
lui Giles.
— Trei, a spus Griff, fără să se uite pe vreo agendă.
Hammond Street YMCA, la ora şapte, clubul de snooker de
pe Cannon Road la opt şi Clubul Tinerilor Lucrători la nouă.
Asigură-te că nu întârzii la niciuna şi că ajungi în pat până
la miezul-nopţii.
— Mă întreb dacă Griff se culcă, a zis Emma, după ce
acesta a plecat să rezolve ultima criză.
— Nu, a şoptit Giles. E vampir.

933
 - JEFFREY ARCHER -

***

Când Ross Buchanan a intrat în camera lui de hotel,

telefonul suna. S-a dus şi a ridicat receptorul.
— Apelul dumneavoastră din Hong Kong e pe linie,
domnule.
— Bună seara, domnule Buchanan, s-a auzit o voce cu
accent scoţian pe linia plină de paraziţi. Sunt Sandy
McBride. Am zis că e mai bine să vă sun ca să vă zic că totul
s-a petrecut exact cum aţi prezis, de fapt aproape minut cu
minut.
— Şi numele brokerului?
— Benny Driscoll.
— Nu mă miră, a zis Buchanan. Dă-mi detaliile.
— La câteva minute de la deschiderea bursei londoneze, a
apărut un ordin de vânzare pentru două sute de mii de
acţiuni Barrington. Conform instrucţiunilor, le-am cumpărat
imediat pe toate.
— La ce preţ?
— Patru lire şi trei şilingi.
— Şi de atunci au mai apărut alte acţiuni pe piaţă?
— Nu prea multe, cinstit vorbind, au fost mai multe ordine
de cumpărare decât de vânzare după rezultatele excelente
anunţate la AGM.
— Şi care este acum preţul unei acţiuni?
Buchanan putea auzi zgomotul telegrafului pe fundal.
— Patru lire şi şase şilingi, a spus McBride. Par să se fi
stabilit la valoarea aceasta.
— Bine, a zis Buchanan. Nu mai cumpăra altele decât
dacă vor cădea sub patru lire şi trei şilingi.
— Am înţeles, domnule.
— Asta ar trebui să-l ţină pe maior treaz noaptea în
următoarele trei săptămâni.
— Pe maior? a întrebat brokerul, dar Buchanan deja
închisese telefonul.

934
 - JEFFREY ARCHER -

***

Arcadia Avenue era, după cum îi avertizase Griff, o

fortăreaţă conservatoare, dar Harry şi Emma nu s-au întors
la cartierul general cu mâna goală.
După ce Griff le-a verificat clipboardurile, s-a uitat
nedumerit la ei.
— Am ascultat cu rigurozitate ordinele, a spus Harry.
Când am avut vreo îndoială, am marcat cu verde, adică
nehotărâţi.
— Dacă ai dreptate, locul din Parlament este mai aproape
de noi decât în previziunile din sondaje, a zis Griff, când
Giles, respirând greu, a dat buzna în cameră cu un exemplar
din Bristol Evening Post în mână.
— Ai văzut prima pagină, Griff? a zis el, dându-i agentului
prima ediţie a ziarului.
Griff a citit titlul de pe prima pagină, i-a dat ziarul înapoi
lui Giles şi a spus:
— Fă-te că nu vezi. Nu spune nimic, nu face nimic. Ăsta e
sfatul meu.
Emma s-a uitat peste umărul lui Giles ca să vadă titlul.
Fisher îl provoacă pe Barrington la o dezbatere.
— Sună interesant, a spus ea.
— Ar fi interesant, dacă Giles ar fi suficient de prost încât
să accepte.
— Şi de ce n-ar fi? a întrebat Harry. La urma-urmei, se
pricepe mult mai bine la dezbateri decât Fisher şi are o
experienţă mai mare în politică.
— S-ar putea, a zis Griff, dar nu trebuie să-i oferi niciodată
contracandidatului o platformă. Dacă Giles este membru în
Parlament, poate să dicteze el condiţiile.
— Da, dar ai citit ce vrea să spună ticălosul? a spus Giles.
— De ce mi-aş pierde timpul cu Fisher, a spus Griff, când
acest lucru nu se va întâmpla?

935
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a ignorat comentariul şi a început să citească cu voce

tare prima pagină. „Barrington trebuie să răspundă la multe
întrebări dacă încă doreşte să rămână membru în Parlament
pentru Docklands pe 26 mai. Cunoscându-l, aşa cum îl
cunosc eu, sunt sigur că eroul de la Tobruk nu va renunţa la
provocare. Voi fi la Colston Hall joia viitoare, pe 19 mai, şi voi
fi fericit să răspund tuturor întrebărilor puse de public. Pe
estradă vor fi trei scaune şi, în cazul în care sir Giles nu
apare, sunt sigur că electoratul va trage propriile concluzii”.
— Trei scaune? s-a interesat Emma.
— Fisher ştie că vor apărea şi liberalii, pentru că nu au
nimic de pierdut, a spus Griff. Dar sfatul meu rămâne
acelaşi. Ignoră-l pe ticălos. Mâine va apărea alt titlu şi, până
atunci, a zis el, arătând spre ziar, ăsta va fi bun doar la
împachetat peştele şi cartofii prăjiţi.

***

Ross Buchanan stătea la biroul său de la Barrington,

verificând ultimul raport de la Harland şi Wolff, când a intrat
secretara.
— Sandy McBride din Hong Kong e la telefon. Vreţi să
preluaţi apelul?
— Fă-mi legătura.
— Bună dimineaţa, domnule. M-am gândit că aţi dori să
ştiţi că Benny Driscoll telefonează la fiecare câteva ore vrând
să ştie dacă am ceva acţiuni Barrington de vânzare. Eu mai
am cele două sute de mii şi, cum preţul continuă să crească,
am sunat să vă întreb dacă vreţi să vând câteva?
— Nu până la sfârşitul perioadei de trei săptămâni şi până
ce nu se deschide un nou cont. Până atunci, suntem
cumpărători, nu vânzători.

***

936
 - JEFFREY ARCHER -

Când Giles a văzut, titlul din Evening Post din următoarea

zi, şi-a dat seama că nu mai putea evita confruntarea directă
cu Fisher. Episcopul de Bristol la masa dezbaterii
electorale. De data aceasta, Griff a citit prima pagină mai
atent.

Episcopul de Bristol, Preafericitul Reverend Frederick

Cockin, a fost de acord să fie moderator la o dezbatere
electorală care se va tine la Colston Hall joia viitoare, 19 mai,
la ora 7:30 p.m. Maiorul Alex Fisher, candidatul conservator şi
domnul Reginald Ellsworthy, candidatul liberal, au fost
amândoi de acord să participe la această dezbatere. Sir Giles
Barrington, candidatul laburist, nu a răspuns încă invitaţiei
noastre.

— Tot cred că trebuie să-l ignori, a spus Griff.

— Dar uită-te la poza de pe prima pagină, a zis Giles,
aruncând pagina în mâinile agentului său.
Griff s-a uitat la fotografie, care arăta un scaun gol în
mijlocul scenei de la Colston Hall, cu un spot de lumină
îndreptat asupra lui, deasupra comentariului: Va apărea sir
Giles?
— Desigur că-ţi dai seama, a spus Giles, că, dacă nu apar,
se vor bucura peste măsură.
— Şi dacă apari, se vor bucura şi mai mult. Griff a făcut o
pauză. Dar este alegerea ta şi, dacă eşti încă hotărât să fii
acolo, trebuie să întoarcem situaţia în avantajul nostru.
— Şi cum vom reuşi?
— Vei da un comunicat de presă la ora şapte, mâine
dimineaţă, astfel încât titlul să fie, de data aceasta, al nostru.
— Şi cei voi declara?
— Vei declara că accepţi cu încântare provocarea pentru
că îţi va oferi oportunitatea de a arăta cât valorează în
realitate politica conservatorilor şi, în acelaşi timp, va
permite populaţiei din Bristol să decidă cine poate fi cel mai
bun reprezentant al lor în Parlament.

937
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce te-ai răzgândit? a întrebat Giles.

— M-am uitat la ultimele sondaje şi acestea arată că vei
pierde peste o mie de voturi, aşa că acum nu mai eşti
favoritul, ci oponentul.
— Şi ce ar mai putea merge prost?
— Soţia ta ar putea să-şi facă apariţia, să se aşeze în
primul rând şi să pună prima întrebare. Apoi amanta ta ar
putea apărea şi-i va trage o palmă, în care caz nu va fi nevoie
să fii îngrijorat pentru Bristol Evening Post, pentru că vei
apărea pe prima pagină a fiecărui ziar din ţară.

938
 - JEFFREY ARCHER -

23
Giles s-a aşezat înapoi pe scaunul de pe scenă, fiind
întâmpinat de aplauze prelungite. Discursul său către sala
plină de oameni cu greu ar fi putut merge mai bine şi,
vorbind ultimul, avusese un avantaj.
Cei trei candidaţi sosiseră cu toţii cu jumătate de oră mai
devreme şi apoi valsaseră unul în jurul altuia ca nişte elevi la
prima lor oră de dans. Episcopul, care era moderator, îi
adusese în cele din urmă la un loc şi le explicase cum
intenţiona să conducă evenimentul.
— Îl voi invita pe fiecare să ţină discursul de deschidere,
ceea ce nu va dura mai mult de opt minute. După şapte
minute, voi suna un clopoţel. Le-a arătat cum. Voi suna a
doua oară după opt minute, pentru a arăta că trebuie să
începeţi. De îndată ce veţi ţine discursurile, voi deschide
întrunirea, cerând să se pună întrebări din public.
— Cum se va decide ordinea? a întrebat Fisher.
— Vom trage la sorţi.
Episcopul a scos trei paie în pumnul închis şi a invitat
fiecare candidat să aleagă unul.
Fisher a tras paiul scurt.
— Deci dumneavoastră veţi începe, domnule maior Fisher,
a spus episcopul. Domnule Ellsworthy, dumneavoastră
urmaţi şi dumneavoastră, sir Giles, veţi fi ultimul.
Giles i-a zâmbit lui Fisher şi i-a spus:
— Ghinion, bătrâne.
— Nu, am vrut să fiu primul, a protestat Fisher, făcându-l
până şi pe episcop să ridice o sprânceană.
Când episcopul i-a condus pe cei trei pe scenă, la ora 7:25
p.m., a fost singura dată în acea seară în care toată lumea a
aplaudat. Giles s-a aşezat şi s-a uitat în jos la spectatorii
înghesuiţi. A presupus că mai mult de o mie de oameni
veniseră să asiste la turnir.
Giles ştia că fiecare dintre cele trei partide oferiseră 250 de
bilete pentru susţinători, deci mai rămăseseră 400 de
939
 - JEFFREY ARCHER -

nehotărâţi care trebuiau convinşi; aproximativ majoritatea cu

care câştigase ultimele alegeri.
La 7:30 p.m., episcopul a început procedurile. I-a
prezentat pe cei trei candidaţi, apoi l-a invitat pe maiorul
Fisher să-şi prezinte discursul de deschidere.
Fisher a înaintat încet spre marginea scenei, şi-a pus
discursul pregătit pe pupitru şi a lovit microfonul. A vorbit cu
nervozitate, ţinându-şi capul aplecat, evident speriat să nu-şi
piardă locul.
Când episcopul a sunat clopoţelul pentru a-i indica că mai
avea doar un minut, Fisher a început să se grăbească, ceea
ce l-a făcut să se bâlbâie. Giles i-ar fi putut explica că regula
de aur era că, dacă aveai alocate opt minute, trebuia să
pregăteşti un discurs de şapte minute. Este mai bine să
termini puţin mai devreme decât să fii oprit în mijlocul
peroraţiei. Cu toate acestea, când Fisher s-a întors pe scaun,
a fost răsplătit cu aplauze prelungite de la suporterii săi.
Giles a fost surprins când Reg Ellsworthy s-a ridicat să
prezinte cauza liberalilor. Nu avea un discurs pregătit
dinainte, nici măcar o listă cu puncte principale care să-i
amintească subiectele asupra cărora trebuia să se
concentreze. În loc de aceasta, a discutat despre problemele
locale şi, când a sunat prima oară clopoţelul, s-a oprit în
mijlocul unei propoziţii şi s-a întors pe scaun. Ellsworthy
reuşise ceva ce i se păruse imposibil lui Giles: îl făcuse pe
Fisher să arate bine. Cu toate acestea, o cincime din cei aflaţi
în sală şi-a aplaudat campionul.
Giles s-a ridicat, fiind întâmpinat călduros de cei două
sute de susţinători ai săi, cu toate că foarte mulţi oameni din
sală nu au zis nimic. Un lucru cu care se obişnuise de pe
timpul când stătea pe banca din Parlament. S-a aşezat lângă
pupitru, uitându-se doar din când în când la notiţe.
A început prin a descrie erorile conservatorilor şi a
sublinia că politica Partidului Laburist ar trebui să fie baza
noului guvern. A atins apoi problemele locale şi a reuşit chiar
să arunce problemele pavării drumurilor pe seama liberalilor,

940
 - JEFFREY ARCHER -

ceea ce a stârnit râsete în sală. Când a ajuns la sfârşitul

discursului, cel puţin jumătate din spectatori l-a aplaudat.
Dacă întrunirea s-ar fi sfârşit atunci, ar fi fost clar un singur
câştigător.
— Candidaţii vor răspunde acum întrebărilor publicului, a
anunţat episcopul, şi sper că această acţiune se va desfăşura
în mod ordonat şi respectuos.
Treizeci dintre suporterii lui Giles au sărit, ridicându-şi
mâinile în sus, toţi pregătiţi cu întrebări care urmau să-şi
ajute candidatul şi să-i submineze pe ceilalţi doi. Singura
problemă era că şaizeci de alte mâini hotărâte se ridicaseră
în acelaşi timp.
Episcopul era suficient de isteţ ca să identifice unde
stăteau cele trei blocuri diferite de suporteri şi, în mod
inteligent, a ales membrii indecişi din public care doreau să
afle care era părerea candidaţilor referitoare la introducerea
ceasurilor de parcare în Bristol, ceea ce i-a oferit ocazia
candidatului laburist să strălucească; la sfârşitul
raţionalizărilor, pe care le aprobau toţi; şi la propunerea de
electrificare a căilor ferate, care nu era susţinută de niciunul.
Dar Giles ştia că, totuşi, se va trage o săgeată în direcţia
lui şi trebuia să se asigure că aceasta nu îşi va atinge ţinta.
Până la urmă, a auzit zgomotul arcului.
— Ar putea sir Giles să ne explice pentru ce a vizitat
Cambridge de mai multe ori în timpul ultimului guvern decât
şi-a vizitat propria circumscripţie? a întrebat un bărbat înalt,
subţire, de vârstă mijlocie, care i s-a părut cunoscut lui
Giles.
Giles a stat o clipă să-şi adune gândurile. Era aproape
gata să se ridice când Fisher a sărit în sus, evident fără să fie
surprins de întrebare, presupunând că toţi cei de faţă ştiau
exact la ce se referea cel care întrebase.
— Permiteţi-mi să îi asigur pe toţi cei din această sală, a
zis el, că eu îmi voi petrece mai mult timp în Bristol decât în
oricare alt oraş, indiferent de distracţii.

941
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a uitat în jos şi a văzut figurile lipsite de expresie.

Se părea că habar n-aveau despre ce vorbea Fisher.
Apoi s-a ridicat candidatul liberal. Era evident că nu ştia
nici el despre ce era vorba pentru că a spus doar:
— Fiind din Oxford, nu voi vizita alte locuri decât dacă n-
am încotro.
Câţiva au râs.
Cei doi oponenţi ai lui Giles îi oferiseră muniţia cu care să
lupte. S-a ridicat şi s-a întors către Fisher.
— Mă simt obligat să-l întreb pe maiorul Fisher, dacă a zis
că îşi va petrece mai mult timp în Bristol decât în oricare alt
oraş, asta înseamnă că, dacă va câştiga alegerile joia viitoare,
nu se va duce la Londra să-şi ia locul în Camera Comunelor?
Giles s-a oprit să aştepte ca râsetele şi aplauzele să se
termine înainte de a adăuga:
— Sunt sigur că nu trebuie să îi amintesc candidatului
conservator cuvintele lui Edmund Burke. „Am fost ales să
reprezint populaţia din Bristol la Westminster, nu populaţia
din Westminster în Bristol.” Acesta este un conservator cu
care sunt complet de acord.
Giles s-a aşezat la loc, fiind aplaudat îndelung. Cu toate că
ştia că nu răspunsese cu adevărat la întrebare, simţea că va
scăpa şi aşa.
— Cred că mai este timp pentru o singură întrebare, a
spus episcopul, arătând spre o femeie aşezată în mijlocul
sălii, care părea a fi neutră.
— Poate să ne spună fiecare dintre cei trei candidaţi unde
le sunt nevestele în această seară?
Fisher s-a aşezat şi şi-a încrucişat braţele, în timp ce
Ellsworthy se uita nedumerit. În cele din urmă, episcopul s-a
întors spre Giles şi a zis:
— Cred că este rândul dumneavoastră să răspundeţi
primul.
Giles s-a ridicat şi s-a uitat direct la femeie.
— Soţia mea şi cu mine, a început el, suntem în prezent în
procedură de divorţ, care sper că se va termina în curând.

942
 - JEFFREY ARCHER -

S-a aşezat la loc într-o tăcere neplăcută. Ellsworthy a sărit

în sus şi a spus:
— Trebuie să recunosc că, de când am devenit candidat
liberal, n-am reuşit să găsesc pe nimeni care să dorească să
iasă cu mine, cu atât mai puţin să se mărite cu mine.
Această replică a fost întâmpinată cu râsete şi aplauze
călduroase. Giles s-a gândit un moment că Ellsworthy ar fi
putut ajuta la scăderea tensiunii din sală.
Fisher s-a ridicat încet în picioare.
— Iubita mea, a spus el, surprinzându-l pe Giles, care m-a
însoţit în această seară şi stă în primul rând, va fi alături de
mine pe toată durata campaniei. Jenny, de ce nu te ridici şi
nu saluţi oamenii?
O tânără atrăgătoare s-a ridicat, s-a întors cu faţa la
audienţă şi le-a făcut cu mâna. A fost întâmpinată cu un
ropot de aplauze.
— Unde am mai văzut-o pe femeia asta? a şoptit Emma
Dar Harry se concentra asupra lui Fisher, care nu se
întorsese la locul său şi era clar că mai avea ceva de zis.
— M-am gândit că v-ar interesa să aflaţi că, în această
dimineaţă, am primit o scrisoare de la lady Barrington.
Asupra sălii s-a lăsat o tăcere pe care nu reuşise s-o
obţină niciunul dintre candidaţi până atunci. Giles stătea pe
marginea scaunului când Fisher a scos o scrisoare din
buzunar. A deschis-o încet şi a început să citească.
„Stimate domn maior Fisher, vă scriu pentru a-mi exprima
admiraţia pentru campania elegantă pe care o conduceţi din
partea Partidului Conservator. Aş vrea să ştiţi că, dacă aş fi
un cetăţean al oraşului Bristol, nu aş ezita să votez pentru
dumneavoastră, deoarece sunt sigură că sunteţi cel mai bun
candidat. De abia aştept să vă văd luându-vă locul în
Camera Comunelor. A dumneavoastră, cu sinceritate,
Virginia Barrington.”
În sală s-a dezlănţuit haosul, iar Giles şi-a dat seama că
tot ce obţinuse în ultima oră se evaporase într-un singur
minut. Fisher a împăturit hârtia, a strecurat-o înapoi în

943
 - JEFFREY ARCHER -

buzunar şi s-a întors la locul lui. Episcopul a încercat,

curajos, să readucă ordinea în cadrul întrunirii, în timp ce
susţinătorii lui Fisher continuau să ovaţioneze la nesfârşit,
iar suporterii lui Giles se uitau disperaţi.
Griff avusese dreptate. Niciodată să nu-i oferi
contracandidatului o platformă.

***

— Ai reuşit să cumperi înapoi acţiunile alea?

— Nu încă, a zis Benny, Barrington este încă bine cotat
pentru profiturile sale anuale şi se aşteaptă ca Partidul
Conservator să-şi crească majoritatea la alegeri.
— Şi care este acum preţul acţiunilor?
— Cam patru lire şi şapte şilingi şi nu cred că vor scădea
în curând.
— Cât vom pierde noi? a întrebat Fisher.
— Noi? Nu noi, a spus Benny, doar dumneavoastră. Lady
Virginia nu va pierde nimic. Şi-a vândut toate acţiunile la un
preţ mult mai mare decât cel cu care le-a cumpărat iniţial.
— Dar dacă nu le cumpără înapoi, îmi voi pierde locul în
Consiliu.
— Şi dacă le cumpără înapoi, va avea de plătit un bonus
prea mare şi nu cred că ar fi prea fericită. Benny a mai tăcut
câteva minute, după care a adăugat: Încercaţi să priviţi
partea bună a lucrurilor, domnule maior. Pe vremea aceasta,
săptămâna viitoare, veţi fi membru în Parlament.

***

În ziua următoare, cele două ziare locale nu au fost plăcut

de citit pentru membrul actual al Parlamentului. Se
menţiona pe scurt discursul lui Giles, însă era o fotografie
mare a Virginiei pe prima pagină, arătând strălucitoare, cu o
copie a scrisorii adresate lui Fisher dedesubt.
— Nu întoarce pagina, a zis Griff.

944
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a întors imediat pagina şi a găsit ultimul sondaj, care

prevedea că Partidul Conservator îşi va creşte majoritatea cu
două-trei locuri. Bristol Docklands era al optulea pe lista
laburiştilor marginali, cel mai probabil să îşi piardă locul în
favoarea conservatorilor.
— Un membru al Parlamentului nu poate face nimic când
tendinţa naţională se întoarce împotriva partidului său, a
spus Griff, de îndată ce Giles a terminat de citit articolul.
— Cred că un membru bun valorează cât o mie de voturi
în plus, iar un contracandidat amărât poate pierde o mie,
dar, cinstit vorbind, nu sunt sigur că nici două mii de voturi
n-ar fi de ajuns. Dar asta nu ne va împiedica să luptăm
pentru fiecare vot până la ora nouă, joi-seara. Aşa că nu lăsa
garda jos. Vreau să te văd pe străzi strângând mâna tuturor
cetăţenilor. Cu excepţia lui Alex Fisher. Dacă dai peste el, ai
permisiunea mea să-l strângi de gât.

***

— Ai reuşit să cumperi înapoi acţiuni Barrington?

— Mi-e teamă că nu, domnule maior. N-au căzut deloc sub
patru lire şi trei şilingi.
— Asta înseamnă că mi-am pierdut locul în Consiliu.
— Cred că veţi afla că asta a făcut parte din planul celor
de la Barrington, a zis Benny.
— Ce vrei să spui?
— Sandy McBride a cumpărat acţiunile când au apărut pe
piaţă şi el a fost cumpărătorul principal în ultimele douăzeci
şi una de zile. Toată lumea ştie că este brokerul de la
Barrington.
— Ticălosul.
— Au observat desigur ce faceţi, domnule maior. Dar astea
nu sunt veşti complet rele, pentru că lady Virginia a obţinut
un profit mai mare de şaptezeci de mii de lire la investiţia
iniţială, aşa că bănuiesc că vă este datoare.

945
 - JEFFREY ARCHER -

***

Giles n-ar fi putut munci mai mult în ultima zi a

campaniei, chiar dacă uneori se simţea ca Sisif împingându-
şi bolovanul în susul dealului.
Când s-a întors la sediul campaniei în ajunul alegerilor, l-a
văzut pentru prima oară pe Griff deprimat.
— Zece mii din astea au fost aruncate în cutiile de scrisori
din toată circumscripţia noaptea trecută, în caz că cineva n-
ar fi aflat.
Giles s-a uitat la reproducerea primei pagini din Bristol
Evening Post cu fotografia Virginiei deasupra scrisorii ei către
Fisher. Dedesubt erau cuvintele: Dacă doriţi să fiţi
reprezentat în parlament de un om cinstit şi decent, votaţi cu
Fisher.
— Omul ăsta e un rahat, a spus Griff. Şi ne-a fost aruncat
pe cap de la o înălţime mare, a mai zis el, când unul dintre
voluntari intra cu ziarele de dimineaţă.
Giles s-a trântit la loc în scaun şi a închis ochii. Dar, după
o clipă, ar fi putut jura că l-a auzit pe Griff râzând. Chiar
râdea. A deschis ochii şi Griff i-a dat un exemplar din Daily
Mail.
— O să fie o cursă strânsă, băiete, dar cel puţin am revenit
în joc.
Giles n-a recunoscut imediat fata drăguţă de pe prima
pagină, care fusese aleasă să joace în The Benny Hill Show.
Jenny îi spusese corespondentului ziarului despre slujba pe
care o avusese înainte de a obţine rolul.
— Mi s-au plătit zece lire pe zi ca să escortez un candidat
conservator prin circumscripţie şi să le spun tuturor că eram
iubita lui.
Lui Giles i s-a părut că fotografia lui Fisher nu era prea
reuşită.

***

946
 - JEFFREY ARCHER -

Fisher a înjurat tare când a văzut prima pagină din Daily

Mail.
Şi-a băut a treia cană de cafea neagră şi s-a ridicat să
plece spre sediul campaniei, tocmai când a auzit poşta de
dimineaţă aruncată aterizând pe covoraş. Scrisorile vor
trebui să aştepte până seara şi le-ar fi ignorat de tot dacă n-
ar fi zărit una cu logo-ul companiei Barrington pe ea. A
deschis-o şi a scos două cecuri, unul pe numele lui, pentru
1.000 de lire, plata trimestrială ca director la Barrington, a
doua pentru 7.341 de lire, dividendele anuale ale lui lady
Virginia, emis tot pe numele maiorului Alexander Fisher,
astfel încât nimeni să nu ştie că cele 7,5 la sută acţiuni ale ei
făcuseră posibil ca el să fie în Consiliu. Nu mai era.
Când se va întoarce acasă în această seară, va scrie un cec
pentru aceeaşi sumă şi-l va trimite lui lady Virginia
întrebându-se dacă era prea devreme să-i dea telefon, şi-a
verificat ceasul. Era opt şi câteva minute şi trebuia să ajungă
în faţa votanţilor, la Temple Meads, atunci când aceştia
ieşeau din schimb. Desigur că era deja trează. A luat
telefonul şi a format un număr din Kensington.
A sunat de câteva ori înainte ca o voce somnoroasă să-i
răspundă. Era gata să lase receptorul jos.
— Cine este? a întrebat Virginia.
— Sunt Alex Fisher. M-am gândit să vă sun să ştiţi e că
am vândut tot stocul dumneavoastră de la Barrington şi aţi
obţinut un profit de peste şaptezeci de mii. A aşteptat să i se
mulţumească, dar nu a auzit nimic. Mă întrebam dacă doriţi
să vă recuperaţi acţiunile? a mai întrebat el. La urma-urmei
aţi obţinut un profit frumuşel de când fac parte din Consiliu.
— La fel şi dumneavoastră, domnule maior, după cum
sunt sigură că vă amintiţi. Dar planurile mele pentru viitor s-
au schimbat oarecum şi nu mai includ Barrington.
— Dar dacă nu cumpăraţi înapoi cele 7,5 la sută, îmi voi
pierde locul în Consiliu.
— Nu mi-aş pierde somnul din cauza aceasta, domnule
maior.

947
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar mă întrebam, având în vedere împrejurările…

— Ce împrejurări?
— Dacă vi s-ar părea că un mic bonus ar fi potrivit, a zis
el, uitându-se la cecul de 7.341 de lire.
— Cât de mic?
— Mă gândeam că poate cinci mii de lire?
— Mă voi gândi.
Convorbirea s-a întrerupt şi Alex s-a întrebat dacă ea
închisese telefonul. În cele din urmă, Virginia a zis:
— M-am gândit şi m-am decis că nu e cazul.
— Atunci, poate un împrumut… a spus el, încercând să
nu pară disperat.
— Nu ţi-a spus dădaca ta, nici să nu împrumuţi, nici să
nu iei cu împrumut? Nu, desigur, pentru că n-ai avut
dădacă.
Virginia s-a întors şi a bătut tare de trei ori pe marginea
din lemn a patului.
— Ah, femeia a adus tocmai micul meu dejun, domnule
maior, aşa că adio. Şi când spun adio, înseamnă chiar adio.
Fisher a auzit telefonul închizându-se. S-a uitat fix la cecul
pentru 7.341 de lire, pe numele lui şi şi-a amintit vorbele lui
Benny: Îţi este datoare.

948
 - JEFFREY ARCHER -

24
Giles s-a trezit la cinci dimineaţa în ziua alegerilor şi nu
din cauză că nu putuse dormi.
Când cobora scările, Denby i-a deschis uşa către camera
unde lua micul dejun şi a spus:
— Bună dimineaţa, sir Giles, de parcă în fiecare zi ar fost
alegeri.
Giles a intrat în salon, a luat un vas de pe dulap şi l-a
umplut cu fulgi de porumb şi fructe. Tocmai îşi revedea
programul pentru acea zi, când s-a deschis uşa şi a intrat
Sebastian, îmbrăcat cu un blazer albastru, elegant, şi cu
pantaloni gri, din flanelă.
— Seb. Când te-ai întors?
— Astă-noapte, târziu, unchiule Giles. Majoritatea şcolilor
au dat zi liberă pentru că sunt folosite ca centre de alegeri,
aşa că am întrebat dacă pot să vin acasă să te ajut.
— Şi ce-ai vrea să faci? a întrebat Giles când Denby i-a
pus o farfurie cu ouă şi şuncă în faţă.
— Orice, ca să te ajut să câştigi.
— Dacă asta vrei să faci, fii atent. În ziua alegerilor,
partidul are opt sedii ale comitetelor pe tot teritoriul
circumscripţiei. Toate sunt utilizate de voluntari, dintre care
unii au experienţă de la vreo douăzeci de alegeri anterioare.
Au sondajele completate la zi pentru fiecare district de care
se ocupă. Fiecare stradă, alee, bulevard şi înfundătură vor fi
marcate ca să se vadă unde locuiesc susţinătorii noştri. Mai
avem şi câte un voluntar lângă fiecare centru de votare care
verifică numele celor care au votat. Cea mai mare problemă a
noastră este aducerea acelei liste înapoi în sala comitetului,
astfel încât să putem să îi urmărim pe suporterii care nu au
votat încă şi să ne asigurăm că ajung la centrele de votare
înainte de ora nouă când acestea se închid. O regulă
generală, este ca, a continuat Giles, majoritatea oamenilor
noştri să voteze între opt şi zece dimineaţa, imediat după
deschiderea urnelor, iar conservatorii să apară pe la zece şi
949
 - JEFFREY ARCHER -

să continue până la ora patru după-masă. După aceea, când

votanţii noştri se întorc de la muncă, atunci este momentul
decisiv pentru că, dacă nu votează în drum spre casă, este
aproape imposibil să-i mai scoţi afară, a continuat el când
Emma şi Harry au intrat în salon.
— Ce v-a pus Griff să faceţi azi? s-a interesat Giles.
— Eu mă ocup de una dintre camerele comitetului, a spus
Emma.
— Eu mă ocup de votanţii roşii, a spus Harry. Şi dacă au
nevoie să fie conduşi, îi duc la centrul de votare.
— Nu uita, a spus Griff, pentru unii dintre ei, ultima oară
când au mers cu maşina a fost probabil la ultima alegere,
doar dacă n-au avut o nuntă sau o înmormântare în familie
în ultimii patru ani. Ce cameră de comitet ţi-a alocat Griff? a
întrebat-o pe Emma.
— Trebuie s-o ajut pe domnişoara Parish la Woodbine.
— Ar trebui să fii mândră, a zis Giles. Domnişoara Parish
este o legendă. Oameni în toată firea se tem pentru viaţa lor
dacă uită să voteze. Apropo, Seb s-a oferit să fie unul dintre
mesagerii noştri. I-am explicat deja care vor fi îndatoririle lui.
Emma i-a zâmbit fiului ei.
— Eu am plecat, a spus Giles, sărind de la locul lui, dar
nu înainte de a-şi face două sendvişuri cu şuncă şi felii de
pâine integrală.
Emma s-a gândit că doar Elisabeth ar fi putut să-l certe şi,
probabil, nici chiar ea, în ziua alegerilor.
— Voi vizita fiecare sediu de comitet în cursul zilei, a mai
zis el, în timp ce mergea, aşa că ne vedem mai târziu.
Denby îl aştepta în faţa uşii.
— Scuzaţi-mă că vă deranjez, sir, dar sper că nu va fi un
inconvenient dacă personalul îşi va lua liber o jumătate de
oră între trei şi patru în după-masa aceasta.
— Vreun motiv special?
— Ca să voteze, domnule.
Giles s-a uitat stânjenit.
— Câte voturi? a şoptit el.

950
 - JEFFREY ARCHER -

— Şase pentru dumneavoastră şi un nehotărât. Giles a

ridicat o sprânceană. Noul grădinar, domnule, se crede că e
mai grozav. Crede că e conservator.
— Atunci să sperăm că nu voi pierde cu o diferenţă de un
vot, a zis Giles, ieşind în fugă pe uşa din faţă.
Jessica stătea pe alee, ţinându-i portiera maşinii deschisă,
aşa cum făcea în fiecare dimineaţă.
— Pot să vin cu tine, unchiule Giles? l-a întrebat ea.
— Nu şi de data aceasta. Dar îţi promit că vei fi lângă mine
la următoarele alegeri. Le voi spune tuturor că eşti prietena
mea şi atunci voi câştiga cu o mare majoritate.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Nu… da. Îl ştii pe noul grădinar?
— Albert? Da, e foarte drăguţ.
— Vrea să voteze cu cei de la Partidul Conservator. Vezi
dacă poţi să-l converteşti până la patru după-masă.
— Îl conving eu, îl conving, a zis Jessica când Giles se urca
la volan.

***

Giles a parcat în faţa intrării în docuri chiar înainte de ora

şapte a.m. A strâns mâna tuturor înainte ca aceştia să
ponteze pentru schimbul de dimineaţă dar şi celor care
ieşeau din schimbul de noapte. A fost surprins să vadă câţi
dintre ei voiau să-i vorbească.
— Nu vă voi lăsa de data aceasta, şefu’.
— Puteţi conta pe mine.
— Chiar acum mă duc la votare.
Când David Coleman, şeful schimbului de noapte, a
pontat, Giles l-a luat deoparte şi l-a întrebat care era motivul
fervorii oamenilor.
— Mulţi dintre ei cred că era momentul să vă rezolvaţi
problemele casnice, a spus Coleman, care era cunoscut
pentru modul său direct de a vorbi, şi-l urăsc pe maiorul
înţepat Fisher aşa de mult, încât în mod sigur nu doresc să-i

951
 - JEFFREY ARCHER -

reprezinte în Parlament. Din punctul meu de vedere, a

adăugat el, l-aş fi respectat pe Fisher mai mult dacă ar fi
avut curajul să-şi arate mutra pe la docuri. Sunt câţiva
conservatori în sindicat, dar el nici măcar nu s-a deranjat să
afle cine sunt.
Giles a fost încurajat de răspunsul primit când a vizitat
W.D & H.O. Wills, fabrica de ţigări şi la fel când s-a întâlnit
cu muncitorii de la Bristol Aeroplane Company. Dar ştia că,
în ziua alegerilor, fiecare candidat este convins că va câştiga,
chiar şi cei liberali.
Giles a apărut în prima cameră a comitetului la câteva
minute după zece. Preşedintele local i-a spus că 22 la sută
dintre susţinătorii cunoscuţi au votat deja, ca la alegerile din
1951, când Giles câştigase cu 414 voturi.
— Iar conservatorii? a întrebat Giles.
— Şaisprezece la sută.
— Şi faţă de 1951?
— Mai mult cu unu la sută, a recunoscut preşedintele
camerei comitetului.
Până când Giles a ajuns la cea de-a optsprezecea cameră,
era aproape 4 după-masa. Domnişoara Parish stătea lângă
uşă, aşteptându-l, cu un platou cu sendvişuri cu brânză şi
roşii într-o mână şi un pahar mare cu lapte în cealaltă.
Domnişoara Parish era unul dintre puţinii oameni din zona
Woodbine care avea un frigider.
— Cum merge? a întrebat-o el.
— Slavă Domnului că a plouat între zece şi patru, iar
acum a răsărit soarele. Începusem să cred că Dumnezeu ar
putea fi socialist. Dar tot mai avem mult de muncă dacă
vrem să acoperim restul terenului în ultimele cinci ore.
— Niciodată n-ai greşit la alegeri, Iris. Ce prezici acum?
— Adevărul?
— Adevărul.
— Prea apropiat ca să afirm ceva.
— Atunci să ne întoarcem la muncă.

952
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a început să se învârtă prin cameră, mulţumindu-ie

ajutoarelor.
— Familia dumneavoastră s-a dovedit a fi un atu, a spus
domnişoara Parish, gândindu-ne că sunt de fapt
conservatori.
— Emma poate face orice vrea.
— E bună, a zis domnişoara Parish, în timp ce Giles îşi
urmărea sora transferând cifrele dintr-o zonă de sondaj pe
foaia mare cu date. Dar tânărul Sebastian este un superstar.
Dacă am avea zece ca el, n-am pierde niciodată.
Giles a zâmbit.
— Şi unde este tânărul acum?
— Fie pe drum către un centru de votare, fie pe drum
încoace. Nu crede în statul pe loc.

***

Sebastian, de fapt, stătea pe loc, aşteptând ca un

numărător de voturi să-i dea ultima listă cu nume, astfel
încât să i-o poată duce înapoi domnişoarei Parish, care
continua să-l îndoape cu Tizer şi ciocolată cu lapte Fry, în
ciuda privirilor dezaprobatoare ale mamei lui.
— Nenorocirea este, îi spunea numărătorul unui prieten
care tocmai votase, că familia Miller de la numărul 21, adică
toţi şase, nu se deranjează să traverseze drumul, cu toate că
se plâng întruna de guvernul conservator. Deci, dacă vom
pierde cu o jumătate de duzină de voturi, ştim pe cine să
dăm vina.
— De ce n-o asmuţi pe domnişoara Parish împotriva lor? a
spus prietenul.
— Are destule pe cap fără s-o mai chem şi aici. Aş face-o
chiar eu, dar nu pot să-mi părăsesc postul.
Sebastian s-a întors şi s-a trezit traversând strada. S-a
oprit în faţa numărului 21, dar a durat o vreme până ce a
avut destul curaj să sune. Aproape a fugit când a văzut cât
de mare era bărbatul care i-a deschis uşa.

953
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce vrei, piticanie? a zbierat omul.

— Îl reprezint pe maiorul Fisher, candidatul conservator, a
spus Sebastian, cu cel mai elegant accent de şcoală posibil,
iar el se cam bazează pe suportul dumneavoastră astăzi,
având în vedere că sondajele arată că rezultatele sunt foarte
apropiate.
— Întinde-o, dacă nu vrei o palmă peste ceafă, a spus
domnul Miller şi i-a trântit uşa în faţă.
Sebastian a traversat în goană strada şi, când lua ultimele
cifre de la numărător, a văzut uşa de la numărul 21
deschizându-se şi pe domnul Miller reapărând, conducându-
i pe cei cinci membri ai familiei sale peste drum. Sebastian a
adăugat familia Miller sondajului înainte de a fugi înapoi la
sediul comitetului.

***

Giles s-a întors la docuri la ora şase pentru a întâlni

schimbul de zi, care-şi termina treaba şi schimbul de noapte
pontând de plecare.
— Aţi stat aici toată ziua, şefu’? a mormăit unul dintre ei.
— Aşa mi se pare, a spus Giles, strângând altă mână.
Unul sau doi dintre muncitori s-au întors când l-au văzut
acolo şi s-au îndreptat repede spre centrul de votare, în timp
ce restul se îndrepta în aceeaşi direcţie, care nu era cârciuma
cea mai apropiată.
La 6:30 p.m., după ce toţi docherii fie pontaseră, fie
plecaseră acasă, Giles a făcut la fel ca la ultimele două
alegeri şi a sărit în primul autobuz supraetajat care se
întorcea în oraş.
Ajuns înăuntru, s-a urcat pe platforma superioară şi a
strâns mâna mai multor pasageri surprinşi. După ce a
terminat şi cu platforma inferioară, a coborât la primul stop
şi s-a urcat într-un autobuz care mergea în sens opus. A
continuat să sară în şi din autobuze vreo două ore jumătate,
continuând să strângă mâini până la nouă fără un minut.

954
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a coborât din ultimul autobuz şi a rămas singur la

stop. Nu mai avea ce să facă pentru a câştiga alegerile.

***

Giles a auzit un singur clopot sunând în depărtare şi s-a

uitat la ceas: 9:30 p.m., era timpul să se mişte. S-a decis că
nu mai suporta un alt autobuz şi s-a îndreptat încet către
centrul oraşului, sperând ca aerul curat al serii să-i
limpezească mintea înainte de numărătoare.
Până acum, probabil că poliţia locală începuse să strângă
urnele de vot înainte de a le aduce la Primărie; proces care va
dura mai mult de o oră. De îndată ce vor fi duse, verificate şi
răsverificate, domnul Wainwright, consilierul juridic, va da
ordin ca sigiliile să fie rupte şi să poată începe
numărătoarea. Dacă rezultatul era anunţat înainte de ora
unu, în acea noapte, va fi o minune.
Sam Wainwright nu era genul de om care să bată recordul
la viteză pe mare sau pe uscat. „Încet, dar sigur”, va fi
epitaful gravat pe piatra lui de mormânt. Giles mai discutase
cu el în ultima decadă şi tot habar n-avea ce partid susţinea.
Bănuia că omul, pur şi simplu, nu vota. Ce ştia Giles era că
acestea vor fi ultimele alegeri ale lui Wainwright, pentru că
urma să iasă la pensie la sfârşitul anului. După Giles, oraşul
va avea noroc dacă-i va găsi un succesor la fel de bun.
Cineva urma să-i succeadă, dar nimeni nu-l putea înlocui,
după cum spusese Thomas Jefferson când îi urmase lui
Benjamin Franklin în postul de ambasador în Franţa.
Unul sau doi trecători l-au salutat pe Giles în timp ce
acesta se îndrepta spre primărie, iar alţii l-au ignorat. A
început să se gândească la viaţa lui şi ce ar putea face dacă
nu va mai fi membru în Parlament pentru Bristol Docklands.
În două săptămâni va împlini treizeci şi cinci de ani. Era
adevărat, nu era o vârstă înaintată, dar, de când se întorsese
în Bristol la sfârşitul războiului, făcuse doar un singur lucru

955
 - JEFFREY ARCHER -

şi, cinstit vorbind, nu era calificat pentru altceva; eterna

problemă a membrilor Parlamentului rămaşi fără loc.
Gândurile lui s-au întors la Virginia, care i-ar fi putut
uşura mult viaţa semnând hârtia aceea acum şase luni.
Acum şi-a dat seama că nu acesta fusese planul ei.
Întotdeauna intenţionase să aştepte până după alegeri ca să-
l stânjenească cât mai mult. Era sigur acum că ea fusese
responsabilă de numirea lui Fisher în Consiliul de la
Barrington şi s-a întrebat chiar dacă nu semănase în mintea
lui Fisher ideea că l-ar putea înfrânge pe Giles şi să-l
înlocuiască în Parlament.
Probabil că stătea acasă în Londra, chiar acum, aşteptând
rezultatele alegerilor, cu toate că, în realitate, o interesa un
singur loc. Oare se pregătea pentru un alt raid asupra
acţiunilor companiei, parte a măreţului ei plan de a
îngenunchea familia Barrington? Giles avea încredere că în
Ross Buchanan şi în Emma îşi va întâlni naşii.
Grace fusese cea care l-a făcut să-i vină mintea la cap în
subiectul Virginia şi, după aceea, nu mai spusese nimic.
Trebuia să-i mulţumească şi pentru că-l prezentase lui
Gwyneth. Ea fusese dornică să vină la Londra să-l ajute la
alegeri, dar recunoscuse că, dacă ar fi fost văzută întâlnindu-
se cu oamenii pe stradă, singura persoană care ar fi avut de
câştigat ar fi fost Fisher.
Giles o sunase pe Gwyneth la Cambridge în fiecare
dimineaţă înainte de a se duce la birou, dar nu când se
întorcea seara acasă, cu toate că ea îi spusese că putea s-o
trezească, pentru că el rareori revenea înainte de miezul-
nopţii. Dacă va pierde în această noapte, se va duce la
Cambridge dimineaţa şi va plânge pe umărul ei. Dacă va
câştiga, i se va alătura după-amiază şi îşi va sărbători
triumful cu ea. Oricare ar fi fost rezultatul, nu avea de gând
s-o piardă.
— Noroc, sir Giles, i-a spus un trecător, aducându-l la
realitate. Sunt sigur că veţi reuşi.
Giles i-a zâmbit încrezător, cu toate că nu era sigur.

956
 - JEFFREY ARCHER -

Putea acum să vadă clădirea masivă a primăriei în faţă.

Cei doi unicorni auriţi, aflaţi sus pe acoperişul clădirii
deveneau din ce în ce mai mari cu fiecare pas pe care-l făcea.
Voluntarii aleşi să-l ajute la numărătoare erau, probabil,
deja la locurile lor. Aceasta era considerată o mare
responsabilitate şi era făcută de obicei de consilierii locali
sau de oficialii seniori ai partidului. Domnişoara Parish se va
ocupa de cei care efectuau scrutinul laburist, după cum o
făcuse şi la cele patru alegeri precedente şi el ştia că îi
invitase pe Harry şi pe Emma să se alăture echipei de
selectare.
— Ar fi trebuit să-l rog şi pe Sebastian, i-a spus lui Giles,
dar nu e destul de mare.
— Va fi dezamăgit, a replicat Giles.
— Da, a fost. Dar l-am lăsat să urmărească totul de la
balcon.
— Mulţumesc.
— Nu-mi mulţumi mie, a zis domnişoara Parish. Aş fi vrut
să-mi fie alături toată campania.
Giles a respirat adânc în timp ce urca scările Primăriei.
Oricare ar fi fost rezultatul, nu trebuia să uite să le
mulţumească celor care-l susţinuseră şi a căror singură
răsplată meritată ar fi fost victoria. Şi-a amintit cuvintele lui
Moş Jack după ce marcase o sută de puncte la Lord’s:
oricine poate fi un bun învingător. Semnul unui om măreţ
este modul în care abordează înfrângerea.

957
 - JEFFREY ARCHER -

25
Griff Haskins se învârtea de colo-colo în holul Primăriei
când l-a văzu pe Giles venind către el. Cei doi şi-au strâns
mâinile de parcă nu se mai văzuseră de mult.
— Dacă voi câştiga, a spus Giles, tu…
— Nu deveni prea sentimental acum, a spus Griff. Mai
avem ceva de făcut.
S-au îndreptat către uşile batante în sala principală în
care au observat că cele o mie de scaune care umpleau de
obicei camera fuseseră înlocuite de două duzini de mese
aşezate în rânduri, cu scaune din lemn de o parte şi de
cealaltă.
Sam Wainwright, cu mâinile în şold, cu picioarele
îndepărtate, stătea în mijlocul scenei. A suflat dintr-un fluier
să anunţe începerea jocului. Au apărut foarfeci, sigiliile au
fost tăiate, urnele de vot au fost deschise şi întoarse cu susul
în jos ca să permită miilor de buletine de vot, pe fiecare
aflându-se trei nume, să se împrăştie pe mese, în faţa
birourilor.
Prima sarcină a lor a fost să sorteze buletinele în trei
teancuri, înainte de începerea numărătorii. O parte a mesei
se ocupa de Fisher, iar cealaltă de Barrington. Căutarea
voturilor date în favoarea lui Ellsworhy a durat ceva mai
mult.
Giles şi Griff se învârteau nervoşi prin cameră, încercând
să-şi dea seama după mărimea teancurilor de buletine de o
parte şi de cealaltă, cine se afla în frunte. După un circuit
complet, s-au lămurit că niciunul nu era. Giles părea să fie
în frunte cu mult dacă te uitai la teancul de voturi strânse
din Woodbine, dar Fisher era clar câştigător dacă verificai
voturile din zona Arcadia Avenue. Au mai făcut un alt circuit
al holului şi au rămas la fel de nelămuriţi. Singurul lucru pe
care-l puteau prevedea cu oarecare siguranţă era că liberalii
vor sfârşi pe locul al treilea.

958
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a ridicat capul când a auzit aplauze venind din

cealaltă pate a holului. Fisher tocmai intrase în hol, însoţit
de agentul său şi de câţiva suporteri principali. Giles i-a
recunoscut pe câţiva din seara dezbaterii. Nu a putut să nu
observe că Fisher îşi schimbase cămaşa cu una curată şi
purta un costum din trei piese, foarte elegant şi arăta exact
ca un membru al Parlamentului. După ce a discutat cu unul
sau doi dintre funcţionari, a început şi el să se învârtă prin
hol, asigurându-se că nu dă peste Barrington.
Giles şi Griff, împreună cu domnişoara Parish, Harry şi
Emma, continuau să parcurgă încet holul, urmărind cu
atenţie cum buletinele de vot erau împărţite în câte zece şi,
după ce se aduna suta, erau legate cu benzi groase roşii,
albastre sau galbene, astfel încât să poată fi identificate
rapid. În cele din urmă au fost aliniate în teancuri de câte
cinci sute, ca soldaţii la paradă.
Cei care urmăreau procesul au dat câte o tură, verificând
dacă teancurile de câte zece nu erau de nouă sau de
unsprezece şi, mai important, dacă sutele nu erau de câte o
sută zece sau nouăzeci. Dacă li se părea că s-a făcut o
greşeală, cereau ca teancul să fie reverificat în prezenţa
domnului Wainwright sau a unuia dintre deputaţii acestuia.
Nu era ceva care să se facă repede, şi-a avertizat domnişoara
Parish echipa.
După două ore de numărat, Griff a dat din umeri ca
răspuns la întrebarea lui Giles despre cum credea că merg
lucrurile. Pe vremea aceasta, în 1951, fusese capabil să-i
spună lui Giles că era câştigător, însă doar cu puţin. Dar nu
în această seară.
De îndată ce funcţionarii care numărau şi-au aranjat
grămezile de câte cinci sute de buletine în ordine, au ridicat
mâna ca să-l anunţe pe consilierul juridic că îşi terminaseră
sarcina şi erau gata să confirme rezultatele. În cele din urmă,
când ultima mână s-a ridicat, domnul Wainwright a suflat
iar din fluier şi a spus:

959
 - JEFFREY ARCHER -

— Acum reverificaţi fiecare teanc încă o dată. A adăugat

după aceea: Ar dori candidaţii şi agenţii lor să mi se alăture
pe scenă?
Giles şi Griff au fost primii care au urcat treptele, cu
Fisher şi Ellsworthy un pas în urmă. Pe o masă din centrul
scenei, unde toţi puteau observa exact ce se întâmplă, era un
mic teanc de buletine de vot. Nu mai mult de o duzină, a
estimat Giles.
— Domnilor, a anunţat consilierul juridic, acestea sunt
buletinele anulate. Legea electorală decretează că eu şi doar
eu, trebuie să decid dacă acestea trebuie incluse în
numărătoarea finală. Totuşi, aveţi dreptul să vă opuneţi
judecăţii mele.
Wainwright s-a dus lângă teancul de buletine de vot
anulate, şi-a aranjat ochelarii, şi s-a uitat la votul de
deasupra. Avea o cruciuliţă în dreptul casetei lui Fisher, dar
mai erau scrise pe ea şi cuvintele: „Dumnezeu să o apere pe
regină.”
— Ăsta e clar un vot pentru mine, a spus Fisher, înainte
ca Wainwright să spună ceva.
Consilierul juridic s-a uitat la Giles, apoi la Ellsworthy, iar
amândoi au încuviinţat, aşa că votul a fost pus în dreapta sa.
Pe următorul vot era doar o bifă, nu o cruciuliţă, în dreptul
numelui lui Fisher.
— Mi-e clar că voia să voteze cu mine, a spus Fisher,
hotărât.
Din nou, Giles şi Ellsworthy au încuviinţat.
Consilierul juridic a pus votul în teancul lui Fisher, ceea ce
l-a făcut pe candidatul conservator să zâmbească, până ce a
văzut că următoarele voturi aveau bifa pusă în dreptul
numelui lui Barrington.
Pe următorul buletin, toate numele candidaţilor fuseseră
tăiate şi înlocuite cu Votaţi pentru Dan cel disperat. Toţi au
fost de acord că votul nu era valabil. Următorul avea o bifă în
dreptul numelui lui Ellsworthy şi a fost acceptat ca vot
pentru candidatul liberal. Al optulea declara Aboliţi

960
 - JEFFREY ARCHER -

spânzurătoarea şi a fost pus fără comentarii la voturi

anulate. Al nouălea avea o bifă în dreptul numelui lui
Barrington, iar Fisher nu a avut încotro şi l-a acceptat,
lăsându-l pe Giles la conducere cu încă două buletine
rămase de analizat. Următorul avea o bifă în caseta lui
Barrington, iar în dreptul lui Fisher era scris NICIODATĂ.
— Acesta e sigur un vot anulat, a spus Fisher.
— În care caz, a replicat consilierul juridic, ar trebui să
consider cel cu „Dumnezeu s-o apere pe regină” la fel.
— E logic, a zis Ellsworthy. Mai bine le anulăm pe
amândouă.
— Sunt de acord cu maiorul Fisher, a spus Giles, dându-şi
seama că scorul lui creştea de la 4 - 2 la 4 - 1.
Fisher a părut că vrea să protesteze, dar n-a zis nimic.
S-au uitat la ultimul buletin. Wainwright a zâmbit.
— Nu cât trăiesc eu, bănuiesc, a zis el, punând hârtia pe
care era zmângălit de-a latul Independenţă pentru Scoţia.
Wainwright a mai verificat fiecare buletin încă o dată,
înainte de a spune:
— Patru voturi pentru Barrington, unul pentru Fisher şi
unul pentru Ellsworthy.
A scris numerele în agenda sa şi a zis:
— Vă mulţumesc, domnilor.
— Să sperăm că nu e singurul vot pe care l-ai câştigat în
seara asta, a bombănit Griff către Giles când coborau de pe
scenă şi se alăturau domnişoarei Parish şi echipei sale.
Consilierul juridic s-a întors pe scenă şi a fluierat din nou.
Echipa sa de ajutoare a început imediat să meargă încolo şi
încoace printre rânduri, scriind cifrele finale pentru fiecare
numărătoare, înainte de a le aduce pe scenă şi a le da
consilierului juridic.
Domnul Wainwright a studiat atent fiecare cifră, înainte
de-a le introduce într-o maşină mare de calcul, singura
concesie pe care o făcea lumii moderne. După ce a apăsat
butonul de adunare pentru ultima oară, a scris cifrele finale
în dreptul celor trei nume, s-a mai uitat o dată la ele, apoi i-a

961
 - JEFFREY ARCHER -

invitat pe candidaţi să i se alăture iar pe scenă. Le-a

comunicat apoi rezultatul şi a aprobat cererea lui Giles.
Domnişoara Parish s-a încruntat când l-a văzut pe Fisher
făcându-le suporterilor semnul victoriei şi şi-a dat seama că
ei pierduseră. S-a uitat la galerie şi l-a văzut pe Sebastian
făcându-i cu mâna. I-a făcut şi ea semn cu mâna, dar s-a
uitat iar în jos când domnul Wainwright a bătut în microfon,
creând un zumzet agitat în sală.
— Eu, ca ofiţer de transmitere a datelor pentru
circumscripţia Bristol Docklands, declar că numărul de
voturi acordate fiecărui candidat este următorul:

Sir Giles Barrington 18.714

Domnul Reginald Ellsworthy 3.472
Maiorul Alexander Fisher 18.908

Aclamaţii puternice şi un ropot de aplauze s-au auzit din

tabăra lui Fisher. Wainwright a aşteptat să se restabilească
ordinea înainte de a adăuga:
— Membrul de pe locul al doilea a cerut o renumărare a
voturilor şi eu am fost de acord. Vă rog ca fiecare funcţionar
să reverifice teancurile cu multă atenţie şi să se asigure că
nu s-au făcut greşeli.
Numărătorii au început să verifice şi să răsverifice, fiecare
zece, apoi fiecare o sută şi, în cele din urmă fiecare cinci sute
de voturi înainte de a ridica mâna pentru a semnala că-şi
terminaseră sarcina a doua oară.
Giles s-a uitat la cer într-o rugăciune tăcută, doar ca să-l
vadă pe Sebastian făcându-i semne frenetice cu mâna, dar
ceea ce i-a spus Griff i-a distras atenţia.
— Ar trebui să te gândeşti la discurs, i-a spus Griff.
Trebuie să îi mulţumeşti consilierului juridic al oraşului,
ajutoarelor sale, echipei tale şi, mai ales, dacă Fisher câştigă,
trebuie să pari galant. La urma-urmei, vor mai fi şi alte
alegeri.

962
 - JEFFREY ARCHER -

Giles nu era sigur dacă va mai fi o altă alegere pentru el.

Era gata să spună asta, când domnişoara Parish a venit
repede la ei şi i-a întrerupt.
— Îmi pare rău că vă deranjez, a spus ea, dar Sebastian
pare că vrea să ne atragă atenţia.
Giles şi Griff s-au uitat în sus la balon, unde Sebastian se
apleca peste balustradă, aproape implorându-i să i se
alăture.
— De ce nu te duci până sus să vezi ce vrea, a spus Griff,
în timp ce Giles şi cu mine ne pregătim.
Domnişoara Parish a urcat scările la balcon unde a fost
întâmpinată de Sebastian care stătea pe treapta de sus. A
prins-o de mână, a tras-o către balustradă şi i-a arătat sala.
— Îl vezi pe bărbatul care stă în rândul al treilea şi care
poartă o cămaşă verde?
Domnişoara Parish s-a uitat în direcţia indicată.
— Da. Ce-i cu el?
— A trişat.
— Ce te face să spui asta? a întrebat domnişoara Parish
încercând să pară calmă.
— A anunţat cinci sute de voturi pentru Fisher unuia
dintre ajutoarele consilierului juridic.
— Da, aşa este, a spus domnişoara Parish. El are cinci
teancuri de o sută de buletine în faţă.
— Ştiu, a spus Sebastian, dar unul dintre teancuri are un
buletin al lui Fisher în vârf, iar celelalte nouăzeci şi nouă de
dedesubt sunt pentru unchiul Giles.
— Eşti sigur? a întrebat domnişoara Parish. Pentru că
dacă Griff îi cere domnului Wainwright să verifice personal
voturile şi se dovedeşte că te-ai înşelat…
— Sunt sigur, a spus Sebastian, sfidător.
Domnişoara Parish nu părea chiar atât de sigură, dar a
mers la fel de repede ca pe vremuri. De îndată ce s-a întors
jos, s-a dus la Giles, care încerca să pară încrezător în timp
ce discuta cu Griff şi cu Emma. Le-a spus ce observase
Sebastian şi a fost întâmpinată cu expresii de neîncredere.

963
 - JEFFREY ARCHER -

Toţi patru s-au uitat la balcon şi l-au văzut pe băiat

arătându-l pe bărbatul care purta cămaşa verde.
— Mie mi se pare că ceea ce sugerează Sebastian e destul
de uşor de crezut, a spus Emma.
— De ce? a întrebat Griff. L-ai văzut punând buletinul lui
Fisher peste una dintre grămezile noastre?
— Nu, dar l-am văzut joia trecută, la dezbatere. El a fost
acela care a întrebat de ce Giles a vizitat Cambridge de mai
multe ori decât Bristolul în timpul ultimei sesiuni
parlamentare.
Giles s-a uitat mai atent la bărbat, în timp ce din ce în ce
mai multe mâini se ridicau în cameră pentru că
numărătoarea era aproape gata.
— Cred că ai dreptate, a zis el.
Griff i-a părăsit fără să mai zică nimic şi s-a urcat repede
pe scenă, unde l-a rugat pe consilierul juridic să discute ceva
în particular.
De îndată ce a auzit ce i-a spus agentul, domnul
Wainwright s-a uitat la Sebastian şi apoi şi-a întors privirea
la numărătorul care stătea la marginea celui de-al treilea şir
de mese.
— Este o acuzaţie foarte gravă care se bazează pe spusele
unui copil, a zis el, întorcându-şi iar privirea spre Sebastian.
— Nu este un copil, a zis Griff. Este adolescent. Şi, oricum,
aceasta este o solicitare oficială pentru ca dumneavoastră să
efectuaţi o inspecţie.
— Atunci să fie pe capul tău, a spus Wainwright, după ce
s-a mai uitat o dată la numărătorul în cauză.
Fără să mai spună altceva, şi-a chemat două ajutoare şi
le-a zis:
— Urmaţi-mă.
Cei trei au coborât scările la parter şi s-au îndreptat direct
la masa de la capătul celui de-al treilea rând, cu Giles şi Griff
cu un pas în urma lui. Consilierul juridic s-a uitat în jos la
bărbatul în cămaşă verde şi i-a spus:

964
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă întreb dacă-mi permiteţi să vă iau locul, domnule,

pentru că agentul lui sir Giles mi-a cerut să verific personal
cifrele.
Omul s-a ridicat încet şi s-a dat deoparte în timp ce
Wainwright i-a luat locul pe scaun şi a analizat cele trei
teancuri cu voturi pentru Fisher, aflate pe masă, în faţa lui.
A luat primul teanc, a scos banda elastică albastră şi s-a
uitat la buletinul de deasupra. A avut nevoie doar de o
inspecţie rapidă pentru a confirma că toate cele o sută de
voturi fuseseră corect alocate lui Fisher. Al doilea teanc a dat
acelaşi rezultat ca şi al treilea, în timp ce Sebastian, uitându-
se de sus, părea tot mai încrezător.
Când Wainwright a luat buletinul de vot aflat deasupra
celei de-a patra grămezi, a văzut o cruce în dreptul numelui
lui Barrington pe următorul buletin. A verificat încet şi cu
grijă restul topului şi a văzut că celelalte nouăzeci şi nouă de
voturi erau pentru Barrington. La urmă, a verificat ultimul
teanc, în care erau numai voturi pentru Fisher.
Nimeni nu observase când candidatul conservator se
alăturase micului grup care înconjura masa din margine.
— E vreo problemă? a întrebat Fisher.
— Nimic cu care să nu mă pot descurca, a spus consilierul
juridic, întorcându-se spre unul dintre funcţionari şi
spunându-i:
— Roagă poliţia să-l escorteze pe acest domn afară din
primărie.
A discutat apoi cu secretarul lui, înainte de a se întoarce
pe scenă şi a-şi relua locul în spatele maşinii de calculat.
Încă o dată, a durat ceva timp până ce a introdus fiecare
cifră pe care i-o dădeau ajutoarele sale. După ce a apăsat
butonul de adunare pentru ultima oară, a introdus noile cifre
în dreptul numelui fiecărui candidat şi, când a fost în cele
din urmă mulţumit, le-a cerut tuturor să revină pe scenă. De
data aceasta, după ce au fost informaţi despre noile cifre,
Giles nu a cerut renumărarea voturilor.

965
 - JEFFREY ARCHER -

Wainwright s-a întors la microfon şi a anunţat rezultatul

celei de-a doua numărători unei audienţe care, până atunci,
se bazase pe bârfe.
— …declar că numărul de voturi date fiecărui candidat
este următorul:

Sir Giles Barrington 18.813

Domnul Reginald Ellsworthy 3.472
Maiorul Alexander Fisher 18.809

De data aceasta, suporterii laburişti au izbucnit în

aplauze, întârziind procedurile cu mai multe minute, înainte
ca Wainwright să poată anunţa că maiorul Fisher a cerut o
renumărare.
— Îi rog pe funcţionari să verifice voturile cu atenţie
pentru a treia oară şi să informeze imediat pe unul dintre
funcţionarii mei dacă există modificări pe care doreşte să le
raporteze.
Când consilierul juridic s-a întors la pupitru, secretarul lui
i-a înmânat cartea pe care o solicitase. A întors mai multe
pagini din Manualul legii electorale până ce a ajuns la un
paragraf pe care-l marcase mai devreme în acea seară. În
timp ce Wainwright confirma că înţelege întoarcerea la
îndatoririle de ofiţer, echipa de scrutin a lui Fisher se
învârtea în sus şi în jos printre mese, cerând să li se arate al
doilea buletin de vot din fiecare top al lui Barrington.
Cu toate acestea, după patruzeci de minute, Wainwright a
fost capabil să anunţe că nu erau modificări faţă de
rezultatul celei de-a doua numărători. Fisher a cerut o altă
numărare.
— Nu-mi stă în puteri să aprob această cerere, a spus
Wainwright. Numerele au fost identice în trei cazuri diferite,
a adăugat el citând cuvintele exacte ale lui Macauley.
— Dar nu este cazul nicicum, a lătrat Fisher. Au fost
consistente doar de două ori. Vă amintiţi că eu am câştigat
prima oară cu o diferenţă considerabilă.

966
 - JEFFREY ARCHER -

— Au fost consistente de trei ori, a repetat Wainwright,

amintindu-ne şi nefericita greşeală făcută de colegul
dumneavoastră la prima numărătoare.
— Colegul meu? a spus Fisher. Asta este o insultă adusă
caracterului meu. Nu l-am mai văzut în viaţa mea pe omul
acela. Dacă nu retrageţi această declaraţie şi nu permiteţi
renumărarea, nu îmi lăsaţi de ales decât să-mi consult
avocaţii dimineaţă.
— Ar fi o situaţie foarte nefericită, a spus Wainwright,
pentru că nu aş vrea să-l văd pe consilierul Peter Maynard în
boxa martorilor, încercând să explice cum de nu s-a întâlnit
niciodată cu preşedintele sucursalei locale a partidului său,
care, de asemenea, se întâmplă să fie şi candidatul său
parlamentar în perspectivă.
Fisher s-a înroşit şi a coborât de pe scenă.
Domnul Wainwright s-a ridicat, s-a dus încet către faţa
scenei şi a bătut ultima oară în microfon. Şi-a dres vocea şi a
anunţat:
— Eu, ca ofiţer de transmitere a datelor pentru
circumscripţia Bristol Docklands, declar că numărul de
voturi acordate fiecărui candidat este următorul:

Sir Giles Barrington 18.813

Domnul Reginald Ellsworthy 3.472
Maiorul Alexander Fisher 18.809

— Prin urmare, declar că sir Giles Barrington este membru

legal ales al Parlamentului pentru circumscripţia Bristol
Docklands.
Membrul Parlamentului pentru Bristol Docklands s-a uitat
în sus, la balcon, şi s-a înclinat adânc în faţa lui Sebastian
Clifton.

967
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON

1955 – 1957

968
 - JEFFREY ARCHER -

26
— Ridicaţi paharele în cinstea bărbatului care ne-a ajutat
să câştigăm alegerile! a strigat Griff, care se clătina precar pe
o masă din centrul camerei, cu un pahar de şampanie într-o
mână şi cu o ţigară în cealaltă.
— Pentru Sebastian! au strigat toţi ceilalţi, râzând şi
aplaudând.
— Ai mai băut şampanie până acum? s-a interesat Griff
după ce a coborât nesigur şi i s-a alăturat lui Sebastian.
— O singură dată, a recunoscut Sebastian, când prietenul
meu, Bruno şi-a sărbătorit a cincisprezecea aniversare şi
tatăl lui ne-a dus la cină într-un restaurant local. Aşa că
bănuiesc că ăsta este al doilea pahar.
— Ascultă-mă pe mine, i-a zis Griff, nu te obişnui cu ea.
Este nectarul celor bogaţi. Noi, cei din clasa muncitoare, a
mai zis el, punându-şi un braţ în jurul lui, ne putem aştepta
doar la vreo două pahare pe an şi atunci pe cheltuiala
altcuiva.
— Dar eu vreau să fiu bogat.
— Oare de ce nu mă surprinde? a spus Griff, umplându-şi
iar paharul. Atunci vei deveni un socialist de şampanie şi
Domnul ştie că avem destui din ăştia în partidul nostru.
— Eu nu sunt în partidul tău, a spus Sebastian, hotărât.
Eu sunt în general un conservator pentru toţi ceilalţi, cu
excepţia unchiului Giles.
— Atunci va trebui să vii să stai în Bristol, a zis Griff, în
timp ce membrul reales se apropia de ei.
— Nu-s prea multe şanse, a spus Giles. Părinţii lui mi-a
spus că speră să câştige o bursă la Cambridge.
— Ei, dacă o să stai la Cambridge şi nu la Bristol, probabil
că-ţi vei vedea unchiul mai des decât noi.
— Ai băut prea mult, Griff, a spus Giles, bătându-l pe
spate.
— Nu la fel de mult ca în cazul în care am fi pierdut, a
spus Griff, terminându-şi paharul. Şi încearcă să nu uiţi că

969
 - JEFFREY ARCHER -

afurisiţii de conservatori şi-au crescut majoritatea în

Parlament.
— Ar trebui să mergem acasă, Seb, dacă vrei ca mâine să
fii în formă la şcoală. Dumnezeu ştie câte reguli ai încălcat în
ultimele ore.
— Pot să-i spun noapte bună domnişoarei Parish înainte
să mergem?
— Da, desigur. De ce nu te duci în timp ce eu plătesc
băuturile. Băuturile sunt din partea mea, acum că s-au
terminat alegerile.
Sebastian şi-a croit drum printr-un grup de voluntari
dintre care unii se legănau ca ramurile în vânt, în timp ce
alţii, ţinându-şi capetele culcate pe cea mai apropiată masă,
adormiseră, sau pur şi simplu nu se mai puteau mişca. A
zărit-o pe domnişoara Parish într-un alcov în partea cea mai
îndepărtată a camerei cu două sticle goale de şampanie care-
i ţineau companie. Când a ajuns în cele din urmă lângă ea,
nu a fost sigur că l-a recunoscut.
— Domnişoară Parish, voiam să vă mulţumesc din inimă
că mi-aţi permis să fiu în echipa dumneavoastră. M-aţi
învăţat atâtea lucruri. Aş fi vrut doar să-mi fiţi profesoară la
Abbey.
— Ăsta chiar e un compliment, Sebastian, a spus
domnişoara Parish. Dar mă tem că m-am născut într-un
secol greşit. Va mai dura până ce femeilor li se va permite să
predea într-o şcoală de băieţi. S-a ridicat şi l-a îmbrăţişat
strâns. Mult noroc, Sebastian, i-a spus ea. Sper să obţii
bursa aceea la Cambridge.
— Ce a vrut să spună domnişoara Parish că s-a născut
într-un secol greşit? l-a întrebat Sebastian pe Giles care-l
ducea înapoi la Manor House.
— Doar că femeile din generaţia ei nu aveau voie să
urmeze o carieră ca lumea, a spus Giles. Ar fi fost o
profesoară remarcabilă şi sute de copii ar fi profitat de
înţelepciunea şi bunul ei simţ. Adevărul este că am pierdut

970
 - JEFFREY ARCHER -

două generaţii de bărbaţi în cele două războaie mondiale şi

două generaţii de femei nu au avut şansa să le ia locul.
— Frumoase cuvinte, unchiule Giles, dar ce ai de gând să
faci în privinţa asta?
Giles a râs.
— Aş fi putut face al naibii de multe dacă am fi câştigat
alegerile, pentru că mâine aş fi făcut probabil parte din
Cabinet. Acum trebuie să mă mulţumesc cu alte proteste de
pe banca din faţă a opoziţiei.
— Şi mama va suferi din această cauză? a întrebat
Sebastian. Pentru că ar fi fost un membru grozav de bun în
Parlament.
— Nu se poate, cu toate că n-o văd dorind să intre în
Parlament. Mi-e teamă că nu prea suportă proştii şi asta face
parte din fişa postului. Dar presimt că ne va uimi pe toţi.
Giles a parcat maşina în faţa Manor House, a oprit
motorul şi şi-a pus un deget pe buze.
— Şt. I-am promis mamei tale că n-o voi trezi pe Jessica.
Cei doi au mers tiptil pe pietrişul de pe alee, iar Giles a
deschis încet uşa din faţă, sperând că nu va scârţâi. Erau pe
la jumătatea holului când Giles a văzut-o, ghemuită într-un
fotoliu în faţa focului aproape stins, dormind tun. A ridicat-o
încet şi a dus-o pe scări în braţe. Sebastian a luat-o înainte,
a deschis uşa de la dormitor şi a tras pătura, iar Giles a pus-
o în pat. Era gata să închidă uşa când a auzit o voce
spunând:
— Am câştigat, unchiule Giles?
— Da, Jessica, a şoptit Giles. Cu patru voturi.
— Unul dintre ele a fost al meu, a spus Jessica, după ce a
căscat prelung, pentru că l-am convins pe Albert să voteze cu
tine.
— Atunci asta înseamnă două voturi, a zis Sebastian.
Dar înainte să-i explice de ce, Jessica adormise din nou.

***

971
 - JEFFREY ARCHER -

Când Giles a apărut la micul dejun în dimineaţa

următoare, era mai curând brunch decât mic dejun.
— Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa, a
spus Giles învârtindu-se în jurul mesei.
A luat o farfurie de pe dulap, a ridicat capacele celor trei
castroane din argint şi şi-a ales nişte porţii mari de omletă,
şuncă şi fasole, de parcă ar fi fost încă şcolar. S-a aşezat
între Sebastian şi Jessica.
— Mami spune că ar trebui să bei şi un pahar mare cu suc
proaspăt de portocale şi nişte fulgi de porumb cu lapte
înainte de a mânca hrana caldă, a spus Jessica.
— Şi are dreptate, a spus Giles, dar asta nu mă va
împiedica să mă aşez lângă prietena mea preferată.
— Eu nu sunt prietena ta preferată, a comentat Jessica,
ceea ce l-a redus la tăcere mai eficient decât reuşise vreodată
un ministru conservator. Mami mi-a spus că Gwyneth este
prietena ta preferată. Politicienii! a adăugat ea, imitând-o pe
Emma, care a izbucnit în râs.
Giles a încercat să se mute pe un teren mai solid, s-a
întors către Sebastian şi l-a întrebat:
— Vei juca printre primii unsprezece în anul acesta?
— Nu şi dacă vrem să câştigăm vreun meci, a replicat el.
Nu, trebuie să-mi petrec majoritatea timpului asigurându-mă
că voi trece cele opt examene de absolvire dacă vreau să am
vreo şansă să ajung în clasa intermediară la anul.
— Asta i-ar plăcea mătuşii Grace.
— Ca să n-o mai pomenim pe mama lui, a zis Emma, fără
să-şi ridice ochii de pe ziar.
— Ce subiect vei alege dacă ajungi la clasa intermediară? a
întrebat Giles, încercând încă să iasă din belea.
— Limbi moderne şi matematică pe locul doi.
— Ei bine, dacă vei câştiga o bursă la Cambridge, îl vei
depăşi atât pe tatăl tău, cât şi eu.
— Pe tatăl tău şi pe mine, a corectat Emma.
— Dar nu pe mama şi pe mătuşa Grace, i-a amintit
Sebastian.

972
 - JEFFREY ARCHER -

— Adevărat, a spus Giles, care se decisese să tacă şi să

citească poşta de dimineaţă pe care Marsden i-o adusese de
la Barrington Hall. A deschis un plic subţire şi alb şi a scos o
singură foaie de hârtie pe care o aşteptase de şase luni. A
mai citit documentul o dată, înainte de a sări bucuros în sus.
Toţi s-au oprit din mâncat şi s-au uitat la el până ce Harry l-
a întrebat în cele din urmă:
— Ţi-a cerut regina să formezi un guvern nou?
— Nu, e şi mai bine de atât, a spus Giles. Virginia a
semnat hârtiile de divorţ. În sfârşit sunt un om liber!
— S-ar părea că le-a semnat chiar la timp, a spus Emma,
uitându-se în sus din Daily Express.
— Ce vrei să zici? a întrebat-o Giles.
— În rubrica lui William Hickey este o fotografie a ei şi mi
se pare că ar fi însărcinată în şapte luni.
— Spune cine e tatăl?
— Nu, dar ducele de Arezzo îşi ţine braţele în jurul ei în
fotografie. Emma i-a dat ziarul fratelui ei. Şi se pare că vrea
ca toţi să ştie că este cel mai fericit bărbat din lume.
— E doar pe locul al doilea, a zis Giles.
— Asta înseamnă că nu va trebui să mai vorbesc niciodată
cu lady Virginia? a întrebat Jessica.
— Da, corect, i-a răspuns Giles.
— Uraaa! a spus Jessica.
Giles a mai deschis un plic şi a scos un cec. În timp ce-l
studia şi-a ridicat cana de cafea în cinstea bunicului său, sir
Walter Barrington şi a lui Ross Buchanan.
Emma a încuviinţat când i l-a arăta şi i-a şoptit:
— Am primit şi eu unul.
După câteva momente, uşa s-a deschis şi Denby a intra în
cameră.
— Îmi pare rău că vă deranjez, sir Giles, dar dr. Hughes
este pe fir.
— Tocmai voiam s-o sun, a zis Giles, luându-şi ziarul de
dimineaţă şi îndreptându-se către uşă.

973
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu vorbeşti din biroul meu, a spus Harry, acolo

nu vei fi deranjat.
— Mulţumesc, a spus Giles, ieşind aproape în fugă din
cameră.
— Iar noi mai bine ne-am vedea de drum, Seb, a spus
Harry dacă tot mai vrei să ajungi la timp diseară.
Sebastian i-a permis mamei lui să-l sărute uşor înainte de
a urca scările ca să-şi ia valiza. Când a coborât după câteva
momente, Denby îi ţinea uşa deschisă.
— La revedere, domnişorule Sebastian, a spus el. De abia
aştept să vă revăd în vacanţa de vară.
— Mulţumesc, Denby, a zis Sebastian în timp ce fugea pe
alee, unde a găsit-o pe Jessica lângă portiera maşinii. A
îmbrăţişat-o înainte de a se aşeza în scaunul din faţă, lângă
tatăl lui.
— Ai grijă să treci la toate cele opt examene de absolvire, a
spus Jessica, ca să le pot spune prietenilor mei ce deştept
este fratele meu mai mare.

974
 - JEFFREY ARCHER -

27
Directorul ar fi fost primul care să admită că băiatul care-
şi luase două zile libere ca să-şi ajute unchiul la alegeri nu
mai era acelaşi tânăr care s-a întors la Beecheroft Abbey mai
târziu.
Dirigintele lui Sebastian, domnul Richards, a descris acest
fenomen ca epifania „Sfântului Paul pe drumul către Bristol”
a lui, deoarece atunci când Clifton s-a întors, a început să
înveţe din greu pentru examenele de sfârşit de trimestru şi
nu se mai mulţumea doar să se strecoare fără efort şi să se
bazeze pe talentul lui natural pentru matematică şi limbi
care-l ajutaseră întotdeauna înainte să absolve. Pentru prima
oară în viaţa lui, băiatul a început să muncească la fel de
greu ca mai puţin dotaţii săi prieteni, Bruno Martinez şi Vic
Kaufman.
Când rezultatele examenelor au fost afişate pe tabelul
şcolii, nimeni n-a fost surprins să vadă că toţi trei vor trece
în noul an academic în clasa a şasea, cu toate că mulţi
oameni, cu excepţia mătuşii sale, Grace, au fost uimiţi când
Sebastian a fost invitat să se alăture grupului select ales
pentru a câştiga o bursă de merit la Cambridge.

***

Dirigintele lui Sebastian a fost de acord că Martinez,

Clifton şi Kaufman puteau împărţi aceeaşi cameră de studiu
în ultimul lor an şi, cu toate că Sebastian părea să
muncească la fel de greu ca cei doi prieteni ai lui, domnul
Richards i-a spus directorului că încă se îngrijora că băiatul
ar putea reveni la vechile lui obiceiuri. Aceste bănuieli s-ar fi
putut dovedi nefondate dacă patru incidente diferite n-ar fi
avut loc în timpul ultimului an al lui Sebastian la Beechcroft
Abbey, evenimente care-i vor modela viitorul.
Primul a avut loc la începutul noului trimestru, când
Bruno i-a invitat pe Sebastian şi pe Vic să ia cina împreună
975
 - JEFFREY ARCHER -

cu tatăl lui la Beechcroft Arms pentru a sărbători învingerea

examinatorilor. Sebastian a acceptat fericit şi de abia aştepta
momentul şampaniei, când ceremonia a fost anulată în
ultimul moment. Bruno le-a explicat că s-a întâmplat ceva
care l-a făcut pe tatăl său să-şi schimbe planurile.
— Mai curând s-a răzgândit, a spus Vic după ce Bruno a
ieşit de la cor.
— Ce vrei să spui? a întrebat Sebastian, ridicând ochii de
pe hârtii.
— Cred că vei afla că, atunci când domnul Martinez a
descoperit că sunt evreu şi Bruno n-a fost de acord să
sărbătorească fără mine, a renunţat.
— Aş înţelege să renunţe dacă ar fi aflat că eşti
scandalagiu şi inutil, Kaufman, dar cui îi pasă că eşti evreu?
— Mai multor oameni decât îţi dai tu seama, a spus Vic.
Nu-ţi aminteşti când Bruno te-a invitat la a cincisprezecea
aniversare a lui? Mi-a explicat atunci că nu avea dreptul să
invite decât o singură persoană şi că, data viitoare, va fi
rândul meu. Noi, evreii, nu uităm aşa ceva.
— Nu pot să cred că domnul Martinez ar anula dejunul
doar pentru că eşti evreu.
— Sigur că nu poţi, Seb, dar asta e doar pentru că părinţii
tăi sunt oameni civilizaţi. Ei nu judecă oamenii după religie
şi ţi-au trecut această lipsă de prejudecăţi şi ţie, fără ca tu
să-ţi dai seama. Dar, din păcate, tu nu eşti majoritar, nici
măcar în această şcoală.
Sebastian ar fi vrut să protesteze, dar prietenul său mai
avea ceva de zis pe acest subiect.
— Ştiu că unii oameni cred că noi, evreii, suntem
paranoici din cauza Holocaustului – şi cine ne-ar putea
blama după cele aflate despre ce s-a întâmplat cu adevărat în
acele lagăre germane? Dar crede-mă, Seb, pot să miros un
antisemit de la zece metri şi nu va dura mult până ce sora ta
va avea de înfruntat aceeaşi problemă.
Sebastian a început să râdă.

976
 - JEFFREY ARCHER -

— Jessica nu-i evreică. Poate e puţin ţigancă, dar nu

evreică.
— Poţi să fii sigur, Seb, că, deşi am văzut-o o singură dată,
este evreică.
Îi lua mult lui Sebastian să rămână fără grai, dar Vic
reuşise performanţa aceasta.
Al doilea incident a avut loc în timpul vacanţei de vară,
când Sebastian i s-a alăturat tatălui său în birou ca să vadă
raportul de sfârşit de an. Sebastian se uita la multe fotografii
de familie aflate pe biroul lui Harry, când una i-a atras
atenţia în mod special: o fotografie a mamei sale la braţ cu
tatăl său şi unchiul Giles pe pajiştea de la Manor House.
Probabil că mama lui avea pe atunci doisprezece, poate
treisprezece ani şi era îmbrăcată în uniforma şcolii ei, Red
Maids. Pentru o clipă, lui Sebastian i s-a părut că era
Jessica, atât de mult semănau. Desigur că nu era decât un
efect al luminii care cădea pe ei. Dar apoi şi-a amintit vizita
lor la Dr. Barnardo’s şi cât de repede cedaseră părinţii lui
când el le spusese că Jessica era singura fetiţă pe care o
putea considera ca pe o soră.
— În general, este foarte satisfăcător, i-a spus tatăl lui,
după ce întorsese ultima pagină a raportului lui Sebastian.
Îmi pare rău că renunţi la latină, dar sunt sigur că directorul
are motivele lui. Şi sunt de acord cu dr. Banks-Williams că,
dacă vei continua să munceşti la fel de mult, ai o şansă să
câştigi bursa la Cambridge. Harry a zâmbit. Banks-Williams
nu este înclinat de felul lui spre hiperbole, dar mi-a spus în
ziua discursurilor că face aranjamente pentru ca tu să-i poţi
vizita vechiul lui colegiu cândva, în trimestrul viitor, pentru
că el speră că-i vei urma la Peterhouse, unde, desigur, a fost
el însuşi un student emerit.
Sebastian continua să se uite la fotografie.
— Ai auzit ce ţi-am spus? l-a întrebat tatăl lui.
— Tată, a zis Seb calm, nu crezi că a venit timpul să-mi
spui adevărul despre Jessica?
Şi-a mutat privirea de la fotografie la tatăl lui.

977
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a dat raportul deoparte, a ezitat o clipă apoi s-a

aşezat la loc şi i-a povestit totul lui Sebastian. A început prin
a-i spune cum bunicul lui a murit de mâna Olgăi Piotrovska,
apoi despre fetiţa descoperită într-un coş din biroul său şi
cum o găsise Emma, urmărind-o până la căminul Dr.
Barnardo’s din Bridgewater. Când a terminat, Sebastian a
pus o singură întrebare:
— Şi când îi vei spune adevărul?
— Întrebarea asta mi-o pun şi eu în fiecare zi.
— Dar de ce ai aşteptat atâta, tată?
— Pentru că n-am vrut ca şi ea să treacă prin ceea ce mi-
ai spus că trece prietenul tău, Vic, în fiecare zi.
— Jessica va trece prin mult mai multe dacă nu ştie nici
ea adevărul, a spus Sebastian.
Harry a fost şocat de următoarea întrebare.
— Vrei să-i spun eu?
Harry s-a uitat cu neîncredere la fiul lui de 17 ani. Oare
când devine un copil, adult? s-a întrebat el.
— Nu, a zis el în cele din urmă. Mama ta şi cu mine
trebuie să ne asumăm această responsabilitate. Dar va
trebui să găsim momentul potrivit.
— Nu va exista niciun moment potrivit, a spus Seb.
Harry a încercat să-şi amintească ultima dată când auzise
aceste cuvinte.
Al treilea incident a survenit când Sebastian s-a
îndrăgostit pentru prima oară. Nu de o femeie, ci de un oraş.
A fost dragoste la prima vedere, pentru că niciodată nu
întâlnise ceva atât de frumos, pretenţios, dezirabil şi tentant
în acelaşi timp. Când i-a întors spatele şi a plecat la
Beechcroft, era şi mai hotărât să-şi vadă numele tipărit cu
litere aurii pe tabelul cu merituoşii şcolii.
De îndată ce Sebastian s-a întors de la Cambridge, a
început să lucreze la ore de care nici nu-şi dăduse seama că
există şi chiar directorul începuse să creadă că improbabilul
s-ar fi putut dovedi posibil. Dar atunci Sebastian a întâlnit a
doua sa dragoste, care a dus la incidentul final.

978
 - JEFFREY ARCHER -

O ştia pe Ruby de o vreme, dar abia în ultimul trimestru

de la Beechcroft a observat-o cu adevărat. Ar fi putut la fel de
bine să n-o observe nici aşa, dacă ea nu i-ar fi atins mâna în
timp ce el stătea la coadă la masă, aşteptându-şi castronul
cu porridge. Sebastian a presupus că a fost un accident şi nu
s-ar mai fi gândit la asta dacă acelaşi lucru nu s-ar fi
întâmplat iar a doua zi.
Stătea la rând pentru o a doua porţie de porridge, în ciuda
faptului că Ruby îi dăduse mai mult decât celorlalţi prima
oară. Când s-a întors să meargă la masa lui, Ruby i-a
strecurat o bucăţică de hârtie în mână. N-a citit-o până ce n-
a rămas singur în biroul lui după-masă.
Ne vedem la Skool Lane la cinci?
Sebastian ştia că Skool Lane nu le era permis elevilor şi,
dacă un băiat ar fi fost prins acolo, ar fi fost pedepsit de
diriginte. Dar s-a gândit că merita riscul.
Când a sunat clopoţelul care anunţa sfârşitul ultimei ore,
Seb s-a strecurat din clasă şi a luat-o pe un drum lung,
ocolitor, în jurul terenurilor de sport, după care s-a urcat pe
un gard din lemn şi a coborât panta abruptă până la Skool
Lane. A ajuns cu un sfert de oră mai târziu, dar Ruby a ieşit
din spatele unui copac şi s-a îndreptat spre el. Lui Sebastian
i s-a părut că arăta diferit şi nu numai pentru că nu purta
şorţul şi se schimbase într-o bluză albă şi o fustă neagră,
plisată. Îşi lăsase părul despletit şi era pentru prima oară
când o vedea dată cu ruj.
N-au prea avut despre ce vorbi, dar, după această primă
întâlnire, s-au mai văzut de două ori, uneori de trei ori pe
săptămână, dar niciodată mai mult de jumătate de oră,
pentru că amândoi trebuiau să se înapoieze pentru cina de la
şase.
Seb a sărutat-o pe Ruby de mai multe ori în timpul celei
de-a doua întâlniri, înainte ca ea să-i arate ce senzaţii aveau
când buzele lor se despărţeau şi limbile li se atingeau.
Totuşi, n-au avansat dincolo de pipăieli şi de încercarea de a-
şi descoperi diversele părţi ale trupurilor, ascunzându-se în

979
 - JEFFREY ARCHER -

spatele unui copac. Dar, cu două săptămâni înainte de

sfârşitul trimestrului, ea i-a permis să-i deschidă nasturii
bluzei şi să-şi pună mâna pe sânul ei. După o săptămână, a
descoperit închizătoarea sutienului şi s-a decis că, după ce
se vor termina examenele, îşi va da licenţa la două subiecte.
Şi atunci totul a început să meargă prost.

980
 - JEFFREY ARCHER -

28
— Suspendat?
— Nu mi-ai dat de ales, Clifton.
— Dar mai sunt patru zile până la sfârşitul trimestrului,
domnule.
— Şi Dumnezeu ştie ce ai face în acest timp dacă nu te-aş
elimina, l-a contrazis directorul.
— Dar ce am făcut ca să merit o pedeapsă atât de aspră,
domnule?
— Cred că ştii prea bine ce ai făcut, Clifton, dar dacă
doreşti să-ţi spun exact câte reguli ale şcolii ai încălcat în
ultimele zile, m-ar bucura s-o fac.
Sebastian a trebuit să se abţină să nu rânjească,
amintindu-şi ultima lui escapadă.
Dr. Banks-Williams şi-a aplecat capul şi s-a uitat la nişte
notiţe pe care le scrisese înainte de a chema băiatul în biroul
său. A durat o vreme până ce a vorbit din nou.
— Cum este mai puţin de o săptămână până la sfârşitul
trimestrului, Clifton, şi având în vedere că ai dat examenele
de sfârşit de an, aş fi putut să mă prefac că nu ştiu că ai fost
prins fumând în vechiul pavilion, chiar fără să ţin seama de
sticla goală de bere găsită sub patul tău, dar ultima ta
indiscreţie nu poate fi trecută cu vederea atât de uşor.
— Ultima mea indiscreţie? a repetat Sebastian, distrându-
se de stânjeneala directorului.
— Ai fost găsit în camera ta, cu luminile stinse, cu o fată
care serveşte masa.
Sebastian ar fi vrut să-l întrebe dacă ar fi fost în regulă
dacă ea n-ar fi fost o fată de serviciu şi dacă ar fi lăsat
luminile aprinse. Totuşi, şi-a dat seama că o asemenea
obrăznicie l-ar fi dus la necazuri şi mai mari şi, dacă n-ar fi
câştigat bursa la Cambridge, primul din şcoală care reuşise o
asemenea performanţă după multă vreme ar fi putut să fie
exmatriculat, nu doar suspendat. Dar se gândea deja cum să
transforme suspendarea dintr-o pedeapsă, într-o onoare.
981
 - JEFFREY ARCHER -

După ce Ruby îi explicase clar că, pentru o mică sumă de

bani, ar fi fost gata să-i acorde favoruri în plus, Sebastian îi
acceptase fericit condiţiile, iar ea fusese de acord să urce pe
fereastra camerei lui după ce se stingeau luminile în acea
seară. Cu toate că era prima oară când Sebastian vedea o
femeie goală, s-a lămurit repede că Ruby mai urcase şi altă
dată pe acea fereastră. Directorul i-a întrerupt gândurile.
— Vreau să te întreb ceva, tinere, a spus el, sunând şi mai
pompos decât de obicei. Răspunsul tău îmi poate influenţa
decizia de a-l sfătui pe responsabilul cu admiterea la
Cambridge dacă este cazul să-ţi retragă bursa, ceea ce ar fi
foarte trist pentru noi toţi, cei de la Beechcroft. Totuşi,
responsabilitatea mea principală este să menţin reputaţia
şcolii.
Sebastian şi-a strâns pumnii şi a încercat să rămână calm.
Să fii suspendat pe o perioadă determinată era ceva, dar să-
şi piardă locul la Cambridge era cu totul altceva. A rămas
acolo, aşteptându-şi directorul să continue.
— Gândeşte-te bine înainte de a răspunde la următoarea
mea întrebare, Clifton, pentru că aceasta ţi-ar putea
determina viitorul. Kaufman sau Martinez au avut vreun rol
în… directorul a ezitat, căutând cuvântul potrivit, dar în cele
din urmă s-a decis – indiscreţiile tale?
Sebastian şi-a suprimat surâsul. Ideea ca Victor Kaufman
să rostească cuvântul „chiloţi”, ce să mai vorbim de
încercarea de a înlătura acest articol vestimentar de pe Ruby,
ar fi cauzat incredulitate şi veselie, chiar printre cei din clasa
a cincea.
— Pot să vă asigur, domnul director, a spus Sebastian, că
Victor nu a fumat niciodată, după câte ştiu eu, vreo ţigară şi
nici n-a băut bere. În ceea ce priveşte femeile, îl deranjează
chiar să se şi dezbrace în faţa asistentei-şefe.
Directorul a zâmbit. În mod evident, Clifton îi dăduse
răspunsul pe care dorea să-l audă şi care avea şi avantajul
că era adevărat.
— Şi Martinez?

982
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a trebuit să se gândească bine dacă voia să-şi

salveze cel mai bun prieten. El şi Bruno fuseseră inseparabili
de când Sebastian îl ajutase într-o luptă cu perne în
dormitor, singura crimă a băiatului cel nou fiind că era
„Johnny străinul” şi, mai rău, provenea dintr-o ţară în care
nu se juca crichet, joc pe care Sebastian îl ura – ceea ce a
întărit legătura dintre ei. Sebastian ştia că Bruno se delecta
din când în când cu câte o ţigară şi îl însoţise o dată la o
cârciumă ca să bea o bere, dar doar după examene. Ştia şi că
Bruno n-ar fi refuzat ce avea Ruby de oferit. Dar nu avea
habar cât de multe ştia deja directorul. Având în vedere că şi
lui Bruno i se oferise un loc la Cambridge în septembrie, cu
toate că-l întâlnise pe tatăl lui de două ori, n-ar fi vrut să fie
responsabil pentru faptul că fiul lui nu va merge la
Cambridge.
— Şi Martinez? a repetat directorul, ceva mai tare.
— Bruno, după cum cred că ştiţi, domnule director, este
un romano-catolic pios şi mi-a spus de câteva ori că prima
femeie cu care se va culca va fi soţia lui. Asta era cel puţin
adevărat, cu toate că nu mai fusese la fel de convins mai
târziu.
Directorul a încuviinţat, gânditor, iar Sebastian s-a
întrebat o clipă dacă reuşise să scape, până ce dr. Banks
Williams a adăugat:
— Şi cu fumatul şi băutul cum rămâne?
— A încercat o dată o ţigară în vacanţă, a recunoscut
Sebastian, dar i s-a făcut rău şi, din câte ştiu eu, nu a mai
fumat de atunci. Ei bine, doar de noaptea trecută, ar fi vrut
el să adauge. Directorul părea neconvins. Şi l-am văzut bând
o dată un pahar de şampanie, dar doar după ce a primit
locul la Cambridge. Şi era atunci cu tatăl lui.
Ceea ce Sebastian n-a menţionat era că, după ce domnul
Martinez îi dusese înapoi la şcoală în Roll-Royce-ul lui roşu
în acea seară, Sebastian dusese sticla luată pe furiş în mica
lui cameră, unde o terminaseră după stingerea luminii. Dar
Sebastian citise prea multe dintre romanele poliţiste ale

983
 - JEFFREY ARCHER -

tatălui său ca să nu ştie că adesea oamenii vinovaţi se

condamnă singuri spunând o frază prea mult.
— Îţi sunt recunoscător, domnule Clifton, pentru
onestitatea de care ai dat dovadă. Nu cred că ţi-a fost uşor să
dai informaţii despre un prieten. Nimănui nu-i plac delatorii.
După aceasta, a urmat iar o pauză lungă, pe care
Sebastian n-a întrerupt-o.
— Deci este clar că n-am motive să-l deranjez pe Kaufman,
a spus până la urmă directorul, deşi voi discuta puţin cu
Martinez, doar ca să mă asigur că nu va mai încălca regulile
şcolii în ultimele sale zile petrecute la Beechcroft.
Sebastian a zâmbit, în timp ce o picătură de sudoare îl
curgea pe nas în jos.
— Cu toate acestea, i-am scris tatălui tău şi i-am explicat
pentru ce vei reveni acasă mai devreme de sfârşitul
trimestrului. Dar, datorită onestităţii şi a evidentelor tale
remuşcări, nu-l voi anunţa pe tutorele de la Cambridge că ai
fost suspendat.
— Vă mulţumesc foarte mult, domnule, a spus Sebastian,
părând clar uşurat.
— Acum te vei întoarce în camera ta, îţi vei strânge
lucrurile şi te vei pregăti să pleci imediat. Dirigintele tău a
fost informat şi-ţi va face aranjamentele de drum necesare
pentru a te întoarce în Bristol.
— Vă mulţumesc, domnule, a spus Sebastian, ţinându-şi
capul aplecat, de frică să nu vadă cumva directorul că
zâmbeşte.
— Nu încerca să iei legătura cu Martinez sau Kaufman
înainte de a pleca din şcoală. Şi încă ceva, Clifton, regulile
şcolii ţi se aplică până la sfârşitul trimestrului. Dacă vei
încălca vreuna dintre ele, nu voi ezita să-mi reconsider
poziţia referitoare la locul tău de la Cambridge. Ai înţeles?
— Desigur, a zis Sebastian.
— Să sperăm că ai învăţat ceva din această experienţă,
Clifton, ceva care-ţi va fi de folos în viitor.

984
 - JEFFREY ARCHER -

— Să sperăm, a spus Sebastian, în timp ce directorul se

ridica din spatele biroului, dându-i o scrisoare.
— Cum ajungi acasă, te rog să i-o dai tatălui tău.
— Sigur că da, a zis Sebastian, punându-şi scrisoarea în
buzunarul hainei.
Directorul i-a întins mâna şi Sebastian i-a strâns-o, dar
fără să fie prea entuziasmat.
— Noroc, Clifton, a sus directorul, neconvins.
— Vă mulţumesc, domnule, a replicat Sebastian, înainte
de a închide uşor uşa în spatele lui.

***

Directorul s-a aşezat la loc, mulţumit de modul în care

mersese întrevederea. Era uşurat, deşi nu era surprins, când
aflase că elevul Kaufman nu fusese implicat într-un
asemenea incident dezgustător, mai ales că tatăl lui, Saul
Kaufman era unul dintre guvernatorii şcolii, precum şi
preşedinte în Kaufman’s Bank, una dintre cele mai
respectate instituţii din Londra.
Şi, desigur, nu dorea să se certe cu tatăl lui Martinez,
care-i dăduse recent de înţeles că va dona bibliotecii şcolii
10.000 de lire, dacă fiului său i se va oferi un loc la
Cambridge. Nu prea ştia cum de avea don Pedro Martinez o
avere atât de mare, dar i se mai micşorau taxele şi alte
impozite cu o astfel de sponsorizare.
Clifton, pe de altă parte, fusese o problemă de când intrase
pe poarta şcolii. Directorul încercase să fie înţelegător, având
în vedere prin ce trecuseră părinţii lui, dar exista o limită
pentru toleranţa şcolii. De fapt, dacă n-ar fi fost probabil să
câştige bursa deschisă la Cambridge, dr. Banks-Williams n-
ar fi ezitat să-l exmatriculeze de mult. Era fericit că în sfârşit
scăpase de el şi spera doar că nu se va alătura Seniorilor.
— Seniorii, a spus el cu voce tare, revenindu-i amintirile.
Trebuia să se adreseze dineului lor anual în acea seară
când îşi va prezenta raportul de sfârşit de trimestru; ultimul

985
 - JEFFREY ARCHER -

său raport după cincisprezece ani ca director. Nu prea-i păsa

de galezul care fusese ales să-l înlocuiască; genul de om care
nu-şi lega papionul şi care, probabil, l-ar fi lăsat pe Clifton să
plece fără un avertisment.
Secretara îi bătuse raportul la maşină şi îi lăsase o copie
pe birou în cazul în care ar fi vrut să facă nişte schimbări de
ultimă oră. Lui i-ar fi plăcut să-l mai citească o dată, dar,
după ce discutase cu Clifton, nu mai avea timp. Orice
schimbări ar avea le va adăuga cu mâna în timpul drumului
cu trenul la Londra.
Şi-a verificat ceasul, şi-a pus discursul în servietă şi s-a
îndreptat pe scări în sus, către apartamentul său. A observat
încântat că soţia îi împachetase deja sacoul şi pantalonii
pentru dineu, o cămaşă albă, apretată, un papion, şosete şi o
geantă pentru schimburi. Îi explicase clar preşedintelui
seniorilor că nu era de acord când aceştia au votat să se
renunţe la cravata albă şi la frac pentru dineurile anuale.
Soţia sa l-a condus la gară şi au ajuns doar cu câteva
minute înainte de sosirea trenului pentru Paddington. A
cumpărat un bilet dus-întors pentru clasa întâi şi s-a
îndreptat grăbit pe pod către peronul cel mai îndepărtat,
unde tocmai oprea trenul, vărsându-şi pasagerii. S-a oprit pe
peron şi s-a uitat iar la ceas. Mai avea patru minute. I-a
făcut semn impiegatului care schimba steguleţul roşu cu
unul verde.
— Toată lumea în vagoane, a ţipat impiegatul, iar
directorul s-a îndreptat către prima clasă, aflată în partea
din faţă a trenului.
S-a urcat în vagon şi s-a afundat în scaunul dintr-un colţ,
unde a fost întâmpinat de un nor de fum. Un obicei
dezgustător. Fusese de acord cu redactorul de la The Times
care sugerase de curând că Great Western Railway ar trebui
să introducă mai multe vagoane de nefumători pentru
pasagerii de clasa întâi.

986
 - JEFFREY ARCHER -

Directorul şi-a scos discursul din valiză şi l-a pus în braţe.

S-a uitat în sus în timp ce fumul se disipa şi l-a văzut aşezat
de partea cealaltă a vagonului.

987
 - JEFFREY ARCHER -

29
Sebastian şi-a stins ţigara, a sărit în sus, şi-a înşfăcat
valiza din plasa de deasupra şi a părăsit vagonul fără să
spună nimic. Îşi dădea seama că, deşi directorul nu spusese
nimic, ochii lui nu-l părăsiseră deloc.
A fugit cu valiza prin mai multe vagoane până în capătul
cel mai îndepărtat al trenului, unde s-a înghesuit într-un
vagon de clasa a treia supra aglomerat. Pe când se uita pe
geam, a încercat să se gândească dacă avea cum să scape
din beleaua actuală.
Poate că ar fi bine să se întoarcă la prima clasă şi să-i
explice directorului că se ducea să stea câteva zile la Londra
cu unchiul lui, sir Giles Barrington, membru în Parlament?
Dar de ce ar face aşa ceva când i se spusese să se întoarcă la
Bristol şi să dea scrisoarea dr. Banks-Williams tatălui său?
Adevărul era că părinţii lui erau în Los Angeles, unde
participau la o ceremonie în care mama lui urma să-şi
primească licenţa în afaceri, summa cum laude, şi nu se vor
întoarce în Anglia înainte de sfârşitul săptămânii.
Atunci de ce nu mi-ai spus asta de la început, îl putea auzi
pe director şi atunci dirigintele ar fi putut să-ţi ia alt bilet?
Pentru că el chiar intenţiona să se întoarcă în Bristol în
ultima zi a trimestrului, aşa că atunci când părinţii lui ar fi
revenit sâmbătă, nimeni n-ar fi ştiut nimic. Ar fi putut chiar
să scape basma-curată, dacă nu s-ar fi aflat în vagonul de
clasa întâi, fumând. La urma-urmei, fusese avertizat care vor
fi consecinţele dacă va mai încălca o altă regulă a şcolii
înainte de sfârşitul trimestrului. Sfârşitul trimestrului.
Încălcase trei reguli ale şcolii la o oră după ce plecase de
acolo. Dar nu se gândise că-l va mai vedea vreodată pe
director.
Ar fi vrut să-i spună, acum sunt băiat mare şi fac ce
vreau, dar ştia că n-ar merge. Şi, dacă s-ar decide să se
întoarcă la clasa întâi, mai exista şi riscul ca directorul să
descopere că nu avea decât un bilet de clasa a treia; o
988
 - JEFFREY ARCHER -

şmecherie pe care o încerca întotdeauna când călătorea din

şi spre şcoală la începutul şi sfârşitul trimestrului.
Stătea într-un colţ al vagonului de clasa întâi, asigurându-
se că vedea bine coridorul. În momentul în care controlorul
intra prin capătul îndepărtat, Sebastian dispărea la grupul
sanitar cel mai apropiat, fără să încuie uşa şi lăsând semnul
de „liber” la locul lui. De îndată ce controlorul trecea în
următorul vagon, se strecura înapoi la locul lui, unde stătea
liniştit tot restul drumului. Cum era un drum non-stop,
şmecheria îi reuşea de fiecare dată. Ei, era aproape să dea
greş o dată, când un controlor vigilent s-a întors şi l-a prins
în alt vagon. El izbucnise imediat în lacrimi şi se scuzase,
explicându-i că mama şi tatăl lui mergeau întotdeauna la
clasa întâi, iar el nici măcar nu-şi dăduse seama că luase
bilet la clasa a treia. Scăpase cu asta, dar pe atunci avea
doar unsprezece ani. Acum avea şaptesprezece şi nu numai
controlorul nu-l va crede.
A renunţat la ocazia de a fi certat şi, acceptând faptul că
nu va mai merge la Cambridge în septembrie, Sebastian a
început să se gândească ce ar putea face când trenul va
ajunge în Paddington.

***

Directorul nici măcar nu s-a mai uitat la discursul său în

timp ce trenul se grăbea către capitală.
Ar trebui să se ducă să-l caute pe băiat şi să-i ceară o
explicaţie? Ştia că dirigintele lui Clifton îi luase un bilet de
clasa a treia către Bristol, aşa că ce făcea într-un vagon de
clasa întâi dintr-un tren care mergea către Londra? Se
urcase cumva în alt tren, din greşeală? Nu, băiatul ăsta ştia
întotdeauna în ce direcţie mergea. Doar că nu se aşteptase să
fie prins. Oricum, fumase, în ciuda faptului că i se explicase
clar că regulile şcolii i se vor aplica până în ultima zi a
trimestrului. Băiatul nu aşteptase nici măcar o oră fără să-l

989
 - JEFFREY ARCHER -

sfideze. Nu existau circumstanţe atenuante. Clifton nu îi

lăsase de ales.
Va anunţa mâine-dimineaţă, la adunare, că fusese
exmatriculat. Apoi îi va telefona tutorelui de la Peterhouse şi
apoi tatălui băiatului că fiul său nu va mai merge la
Cambridge în semestrul Michaelmas. La urma-urmei, dr.
Banks-Willimas trebuia să ţină seama de bunul renume al
şcolii de care avusese grijă cu sârguinţă în ultimii
cincisprezece ani.
A mai întors câteva pagini din discurs înainte de a nimeri
peste pasajul relevant. A citit cuvintele pe care le scrisese
despre realizările lui Clifton, a ezitat o clipă, apoi le-a tăiat cu
o linie.

***

Sebastian se gândea dacă era mai bine să coboare primul

sau ultimul din tren când ajungea în Paddington. Nu prea
conta atâta timp cât evita să dea peste director.
S-a hotărât să coboare primul şi, în ultimele douăzeci de
minute ale drumului, a stat pe marginea banchetei. Şi-a
verificat buzunarele şi a găsit o liră, doisprezece şilingi şi
şase penny, mult mai mult ca de obicei, dar dirigintele îi
rambursase toţi banii de buzunar necheltuiţi.
Planificase la început să-şi petreacă câteva zile în Londra,
înainte de a se întoarce în Bristol în ultima zi a trimestrului,
când nu avea nici cea mai mică intenţie de a-i da tatălui său
scrisoarea directorului. A scos-o din buzunar, îi era adresată
lui H.A. Clifton, Esq: Confidenţial. Sebastian s-a uitat prin
vagon ca să fie sigur că nu-l urmăreşte nimeni, înainte de a o
deschide. A citit încet cuvintele directorului, apoi le-a recitit.
Scrisoarea era moderată, cinstită şi, spre uimirea lui, nu
pomenea de Ruby. Dacă ar fi luat trenul spre Bristol, ar fi
mers acasă şi i-ar fi dat scrisoarea tatălui său când se
întorcea din America, lucrurile ar fi putut fi diferite. La
naiba. Şi ce căuta, de fapt, directorul în tren?

990
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a pus scrisoarea înapoi în buzunar şi a încercat

să se concentreze asupra lucrurilor pe care le va face în
Londra, pentru că nu avea de gând să se întoarcă în Bristol
până ce toate acestea vor fi uitate, ceea ce ar putea dura o
vreme. Dar cât putea spera să supravieţuiască doar cu o liră,
doisprezece şilingi şi şase penny? Va afla în curând.
Stătea lângă uşa vagonului cu mult înainte ca trenul să
tragă în gara Paddington şi a deschis-o chiar înainte ca
trenul să se oprească. A sărit jos, a alergat spre barieră cât
de repede îi permitea valiza lui grea şi i-a dat biletul
controlorului înainte de a se pierde în mulţime.
Sebastian mai vizitase o singură dată Londra, cu părinţii
lui, şi atunci existase o maşină care-i aşteptase să-i ia şi să-i
lase la casa unchiului său din Smith Square. Unchiul Giles îl
dusese la Turnul Londrei ca să vadă bijuteriile coroanei şi
apoi la Madame Tussaud să admire figurile din ceară ale lui
Edmund Hillary, Betty Grable şi Don Bradman, înainte de a
bea un ceai şi a mânca un corn cu miere la Regent Palace
Hotel. A doua zi, îl plimbase prin Camera Comunelor şi-l
văzuseră pe Winston Churchill încruntându-se pe banca din
faţă. Sebastian fusese uimit când văzuse cât de mic era.
Când a venit timpul să plece acasă, Sebastian îi spusese
unchiului său că de abia aştepta să se întoarcă la Londra.
Acum, că o făcuse, nu mai exista nicio maşină care să-l ia
din gară şi ultima persoană pe care voia să rişte s-o viziteze
era unchiul lui. Nu avea idee unde să-şi petreacă noaptea.
În timp ce-şi croia drum prin mulţime, cineva s-a lovit de
el, aproape dărâmându-l. S-a întors şi a văzut un tânăr care
se grăbea – şi care nici măcar nu s-a obosit să-i ceară scuze.
Sebastian a ieşit din gară şi a intrat pe o stradă plină de
case în stil victorian, cu terase, dintre care multe aveau
afişul „Camere de închiriat şi micul dejun.” A ales una cu cel
mai lustruit mâner din bronz şi cu cele mai curate ferestre. O
femeie atrăgătoare, îmbrăcată într-un capot înflorat i-a
răspuns şi l-a întâmpinat cu un zâmbet de bun venit. Dacă a

991
 - JEFFREY ARCHER -

fost surprinsă să găsească în prag un tânăr îmbrăcat într-o

uniformă şcolară, n-a arătat-o.
— Intră, a zis ea. Căutaţi o cameră, domnule?
— Da, a spus Sebastian, surprins că i se spusese
„domnule”. Am nevoie de o cameră pentru o noapte şi mă
întrebam cât costă?
— Patru şilingi pe noapte, inclusiv micul dejun, sau o liră
pentru o săptămână.
— Am nevoie de o cameră doar pentru o noapte, a spus
Sebastian, dându-şi seama că ar fi trebuit să caute
dimineaţa locul cel mai ieftin dacă voia să stea în Londra mai
mult timp.
— Desigur, i-a răspuns ea, luându-i valiza şi îndreptându-
se spre coridor.
Sebastian nu mai văzuse până atunci o femeie cărând o
valiză, dar ea ajunsese la jumătatea scării până să
reacţioneze el.
— Mă cheamă doamna Tibbet, a spus ea, dar clienţii mei
obişnuiţi îmi spun Tibby. Când a ajuns la etajul întâi, i-a mai
zis: vă dau camera numărul şapte. Este în spatele casei, deci
nu veţi fi deranjat de traficul de dimineaţă.
Sebastian habar n-avea despre ce vorbea ea, pentru că nu
fusese trezit de traficul matinal niciodată.
Doamna Tibbet a descuiat uşa camerei şapte şi s-a dat
deoparte pentru a-şi lăsa chiriaşul să intre. Camera era mai
mică decât cea de la Beechcroft dar, ca şi proprietara, era
curată şi ordonată. Era un singur pat, cu aşternuturi curate
şi o chiuvetă într-un colţ.
— Baia este la capătul coridorului, a spus doamna Tibbet,
înainte s-o întrebe el.
— M-am răzgândit, doamnă Tibbet, i-a zis el, o iau pentru
o săptămână.
Ea a scos o cheie dintr-un buzunar al capotului, dar,
înainte să i-o dea, a spus:
— Costă o liră, în avans.
— Da, desigur, a spus Sebastian.

992
 - JEFFREY ARCHER -

Şi-a băgat mâna în buzunarul de la pantaloni, dar era gol.

A încercat alt buzunar apoi altul, dar nu era nici urmă de
bani. Până la urmă a căzut în genunchi, şi-a deschis valiza şi
a început să caute frenetic printre haine.
Doamna Tibbet şi-a pus mâinile în şolduri, fără să mai
zâmbească. Sebastian a scotocit degeaba printre haine până
ce, în cele din urmă, a renunţat, s-a prăbuşit pe pat şi s-a
rugat ca doamna Tibbet să-i arate mai multă simpatie decât
directorul.

***

Directorul a intrat în camera sa de la Reform Club şi a

făcut o baie rapidă înainte de a-şi pune sacoul elegant. Şi-a
verificat papionul în oglinda aflată deasupra chiuvetei, apoi
s-a întors jos să se întâlnească cu gazda sa.
Nick Judd, preşedintele Seniorilor, îl aştepta în capul
scărilor şi l-a condus pe oaspetele său de onoare în camera
de recepţie, unde s-au alăturat la bar celorlalţi membri ai
comitetului.
— Ce doriţi să beţi, domnule director? l-a întrebat
preşedintele.
— Doar un cherry, vă rog.
Următoarele cuvinte ale lui Judd l-au nedumerit.
— Permiteţi-mi să fiu primul care vă felicit, a spus el, după
ce a comandat băuturile, pentru că şcoala dumneavoastră a
primit bursa cea mare la Peterhouse. O încununare demnă a
ultimului dumneavoastră an.
Directorul n-a spus nimic, dar şi-a dat seama că cele trei
linii pe care le ştersese din discurs vor trebui puse la locul
lor. Veştile despre exmatricularea lui Clifton puteau să vină
mai târziu. La urma-urmei, băiatul câştigase bursa şi asta
nu se va schimba până ce nu va discuta cu tutorele de la
Cambridge, a doua zi dimineaţă.
Din nefericire, preşedintele n-a fost singurul care s-a
referit la realizarea lui Clifton şi, până ce directorul s-a

993
 - JEFFREY ARCHER -

ridicat să-şi prezinte discursul anual, n-a mai văzut niciun

motiv să lase întrunirea să ştie ce planificase să facă a doua
zi. A fost surprins când anunţarea bursei şcolare a fost
întâmpinată cu aplauze prelungite.
Discursul a fost bine primit şi, când dr. Banks-Williams s-
a aşezat, atâţia Seniori au venit pe estradă să-i ureze o
pensionare fericită încât era să piardă ultimul tren spre
Beechcroft. De îndată ce s-a aşezat în compartimentul de
clasa întâi, gândurile sale s-au întors la Sebastian Clifton. A
început să scrie câte ceva pentru adunarea de dimineaţă:
cuvintele „standarde”, „decenţă”, „onoare”, „disciplină” şi
„respect” i-au trecut prin minte şi, când trenul a ajuns la
Beechcroft, terminase prima ciornă.
Când a dat biletul, a fost uşurat să-şi vadă soţia stând în
maşină şi aşteptându-l, în ciuda orei târzii.
— Cum a mers? a întrebat ea, chiar înainte ca el să
închidă portiera.
— Cred că pot spune că discursul meu a fost bine primit,
având în vedere circumstanţele.
— Circumstanţele?
— Până au ajuns acasă, el îi spusese soţiei sale totul
despre nefericita întâlnire cu Clifton în trenul spre Londra.
— Şi ce vrei să faci? l-a întrebat ea, descuind uşa din faţă.
— Nu mi-a lăsat de ales. Trebuie să anunţ la adunarea de
mâine-dimineaţă exmatricularea lui Clifton şi, prin urmare,
din păcate nu va putea merge la Cambridge în septembrie.
— Nu e un pic exagerat? i-a sugerat doamna Banks-
Williams. La urma-urmei, poate avea motivele lui să fie în
trenul de Londra.
— Atunci de ce a fugit din vagon când m-a văzut?
— Probabil nu voia să-şi petreacă întreaga călătorie cu
tine, dragă. De fapt, eşti destul de intimidant.
— Dar nu uita, l-am prins fumând, a spus el ignorându-i
comentariul.
— Şi de ce n-ar fi fumat? Nu se afla pe teritoriul şcolii şi
nu mai era in statu pupillari.

994
 - JEFFREY ARCHER -

— I-am explicat clar că regulile şcolii i se vor aplica până

la sfârşitul trimestrului, altfel va avea de suportat
consecinţele.
— Vrei să bei ceva, dragă?
— Nu, mulţumesc. Trebuie să încerc să dorm bine la
noapte. Mâine nu va fi o zi uşoară.
— Pentru tine sau pentru Clifton? s-a interesat ea, înainte
de a stinge lumina.

***

Sebastian s-a aşezat la capul patului şi i-a povestit

doamnei Tibbet tot ce se întâmplase în acea zi. Nu a uitat
nimic şi i-a arătat chiar şi scrisoarea directorului.
— Nu crezi că ar fi bine să te duci acasă? La urma-urmei,
părinţii tăi vor fi îngrijoraţi de moarte dacă nu eşti acolo când
se întorc. Şi, oricum, nu poţi fi sigur că directorul te va
exmatricula.
— Credeţi-mă, doamnă Tibbet, Hilly-Billy11 s-a hotărât şi-
şi va anunţa decizia la adunarea de mâine.
— Tot ar fi mai bine să te duci acasă.
— Nu pot, după ce i-am dezamăgit aşa. Singurul lucru pe
care l-au vrut a fost să merg la Cambridge. Nu mă vor ierta
niciodată.
— Nu aş fi sigură, a spus doamna Tibbet. Tata spunea
întotdeauna că, dacă ai o problemă, e mai bine să dormi mai
întâi, gândindu-te la ea, ca să nu iei o decizie pe care o vei
regreta mai târziu. Lucrurile par întotdeauna mai roz
dimineaţa.
— Dar nici nu am unde să dorm.
— Nu fi prostuţ, a spus doamna Tibbet, punându-şi o
mână pe umărul lui. Poţi să stai noaptea aici, dar nu pe
stomacul gol, aşa că, după ce despachetezi vino jos la mine
în bucătărie.

11 Hilly-Billy- poreclă.
995
 - JEFFREY ARCHER -

30
— Am o problemă la masa trei, a spus chelneriţa în timp
ce trecea din uşa de la bucătărie.
— Ce problemă, Janice? a întrebat doamna Tibbet, calmă,
spărgând două ouă şi aruncându-le într-o tigaie mare.
— Nu înţeleg deloc ce spun.
— Ah, da, domnul şi doamna Ferrer. Cred că sunt
francezi. Tot ce trebuie să ştii este un, deux şi oeuf. Janice n-
a părut convinsă. Vorbeşte-le rar, a spus doamna Tibbet, şi
nu ridica vocea. Nu e vina lor că nu pot vorbi englezeşte.
— Aţi dori să discut eu cu ei? a întrebat-o Sebastian,
lăsându-şi jos cuţitul şi furculiţa.
— Ştii franţuzeşte? a întrebat doamna Tibbet, punând
tigaia înapoi pe aragaz.
— Da, ştiu.
— Atunci, te rog.
Sebastian s-a ridicat de la masa din bucătărie şi a însoţit-o
pe Janice înapoi în sală. Toate cele nouă mese erau ocupate,
iar Janice şi-a făcut loc pe lângă un cuplu de vârstă mijlocie,
aşezat în colţul îndepărtat al camerei.
— Bonjour, monsieur, a spus Sebastian. Comment puis-je
vous aider?
Oaspetele s-a uitat nedumerit la Sebastian.
— Somos español.
— Buenas dias, señor. Cómo puedo ayudarle? a spus
Sebastian. Janice a aşteptat în timp ce domnul şi doamna
Ferrer au terminat de vorbit cu el. Volveré en uno momento,
a spus Sebastian şi s-a întors la bucătărie.
— Deci ce vor prietenii noştri francezi? l-a întrebat doamna
Tibbet, în timp ce mai spărgea două ouă.
— Sunt spanioli, nu francezi, a zis Sebastian, şi ar vrea
pâine neagră puţin prăjită, nişte ouă fierte două-trei minute
şi două căni de cafea neagră.
— Şi altceva?
— Da, vor să ştie cum să ajungă la Ambasada Spaniei.
996
 - JEFFREY ARCHER -

— Janice, tu du-le cafeaua şi pâinea prăjită, iar eu mă

ocup de ouă.
— Şi eu ce pot să fac? a întrebat Sebastian.
— Pe masa din hol e o carte de telefon. Caută Ambasada
Spaniei, găseşte o hartă şi arată-le cum să ajungă acolo.
— Apropo, a zis Sebastian, punând şase penny pe masă,
mi-au dat ăştia.
Doamna Tibbet a zâmbit.
— Primul bacşiş.
— Primii bani pe care i-am câştigat vreodată, a spus
Sebastian, împingând moneda pe masă. Deci acum vă
datorez trei şilingi şi şase penny.
A ieşit din bucătărie fără să mai spună nimic şi a luat
cartea de telefon de pe măsuţa din hol. A căutat Ambasada
Spaniei şi, după ce a găsit harta, le-a spus domnului şi
doamnei Ferrer cum să ajungă în Chesham Place. După
câteva clipe, s-a întors în bucătari cu alţi şase penny.
— Păstrează-i, i-a spus doamna Tibbet, şi va trebui să te
fac partener.
Sebastian şi-a luat haina, şi-a suflecat mânecile şi s-
îndreptat spre chiuvetă.
— Şi acum ce faci?
— O să spăl, a replicat el, dând drumul la robinetul de apă
caldă. Nu asta fac clienţii din filme când nu-şi pot plăti
chiria?
— Cred că asta e o altă noutate pentru tine, a spus
doamna Tibbet, punând două felii de şuncă lângă ochiuri.
Masa unu, Janice, domnul şi doamna Ramsbottom din
Yorkshire. Nici pe ăştia nu prea îi înţeleg ce spun. Aşa că
spune-mi, Sebastian, i-a zis ea după ce Janice a ieşit din
bucătărie, mai ştii şi alte limbi?
— Germana, italiana, franceza şi ebraica.
— Ebraica? Eşti evreu?
— Nu, dar unul dintre prietenii mei de la şcoală era şi m-a
învăţat în timpul lecţiilor de chimie.
Doamna Tibbet a râs.

997
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu cred că ar trebui să ajungi la Cambridge cât mai

repede posibil, pentru că nu eşti bun de spălător de vase.
— Nu voi merge la Cambridge, doamnă Tibbet, i-a amintit
Sebastian, şi este doar vina mea. Totuşi, vreau să vizitez
Eaton Square şi să încerc să aflu unde locuieşte prietenul
meu, Bruno Martinez. Ar trebui să se întoarcă de la şcoală
vineri după-amiază.
— Bună idee, a spus doamna Tibbet. Cât de sigur eşti că
ai fost exmatriculat şi nu doar… care era cuvântul celălalt?
— Suspendat, a spus Sebastian, când Janice intra în
goană în bucătărie cărând două farfurii goale; cea mai
sinceră laudă pe care o poate primi un bucătar. I le-a dat lui
Sebastian, înainte de a mai lua două ouă fierte.
— Masa cinci, i-a amintit doamna Tibbet.
— Şi la masa nouă mai vor nişte fulgi de porumb, a zis
Janice.
— Atunci adu un pachet proaspăt din depozit, leneşo.
Sebastian n-a terminat de spălat decât după ora zece.
— Şi acum ce mai urmează? a întrebat el.
— Janice mişună prin sala de mese şi o aranjează pentru
micul dejun de mâine, iar eu curăţ bucătăria. Plecarea din
camere e la 12 şi, de îndată ce clienţii s-au dus, schimbăm
aşternuturile, facem paturile şi udăm cutiile cu flori din
geamuri.
— Deci ce aţi vrea să fac eu? a spus Sebastian, dându-şi
mânecile jos.
— Ia un autobuz până în Eaton Square şi află dacă
prietenul tău este aşteptat vineri. Sebastian şi-a pus haina.
Dar nu înainte de a-ţi aranja patul şi a face ordine în
cameră.
Ea a râs.
— Parcă aţi fi mama.
— Consider că ăsta e un compliment. Te rog să te întorci
până la ora unu, pentru că aştept nişte germani şi s-ar putea
să mă ajuţi. Sebastian s-a îndreptat spre uşă. Vei avea

998
 - JEFFREY ARCHER -

nevoie de ăştia, a mai zis ea, dându-i banii înapoi. Adică

dacă nu vrei să mergi pe jos până la Eaton Square şi înapoi.
— Mulţumesc, doamnă Tibbet.
— Tibby. Pentru că mi-e clar că vei fi un obişnuit al casei.
Sebastian şi-a pus banii în buzunar şi a sărutat-o pe
ambii obraji, ceea ce a redus-o pe doamna Tibbet la tăcere
pentru prima oară.
El a plecat din bucătărie înainte ca ea să-şi revină, a fugit
pe scări şi şi-a făcut ordine în cameră după care s-a întors în
hol, unde a verificat harta. A fost uimit să vadă că Eaton
Square era scris altfel decât şcoala care-l exmatriculase pe
unchiul Giles pentru o faptă despre care nu voia nimeni să
vorbească.
Înainte de a pleca, Janice i-a spus să ia autobuzul nr. 36,
să coboare la Sloane Square şi să meargă de acolo pe jos.
Primul lucru pe care l-a observat Sebastian când a închis
uşa casei era cât de mulţi oameni se grăbeau în toate
direcţiile, mult mai repede decât în Bristol. S-a alăturat cozii
de la staţia autobuzului şi a urmărit mai multe autobuze
supraetajate sosind şi plecând înainte de apariţia numărului
36. S-a urcat, s-a dus la etajul de sus şi s-a aşezat în faţă
pentru că voia să vadă ce se întâmpla dedesubt.
— Unde mergi, tinere? l-a întrebat controlorul.
— În Sloane Square, a spus Sebastian. Şi aţi putea să mă
anunţaţi când ajungem acolo?
— Costă doi penny.
Sebastian a observat fără încetare toate priveliştile în timp
ce treceau de Marble Arch, în josul Park Lane şi în jurul
Hyde Park Corner, dar a încercat să se gândească la ce va
face când va ajunge la destinaţie. Tot ceea ce ştia era că
Bruno locuia în Eaton Square, dar nu ştia numărul. Spera
doar că era o piaţetă mică.
— Sloane Square! a strigat controlorul când autobuzul s-a
oprit lângă W.H. Smith.
Sebastian a coborât iute treptele. Ajuns pe trotuar, a
căutat în jur un reper. Ochii i s-au aţintit asupra teatrului

999
 - JEFFREY ARCHER -

Royal Court, unde Joan Plowright juca în The Chairs. Şi-a

verificat harta, a trecut de teatru şi a luat-o la dreapta,
gândindu-se că Eaton Square era cam la două sute de metri
mai încolo, apoi a încetinit, sperând să zărească Rolls-Royce-
ul lui don Pedro, dar nu era nici urmă de maşină. Şi-a dat
seama că, dacă nu avea noroc, îi va lua ore în şir până să
afle unde locuieşte Bruno.
În timp ce mergea pe trotuar, a observat că jumătăţi din
case fuseseră transformate în apartamente pe uşa cărora era
câte o listă lungă a numelor ocupanţilor. Celelalte jumătăţi
rămăseseră aşa cum erau şi nu ofereau nicio indicaţie
asupra locatarului, având doar un mâner din alamă pe care
scria „Pentru vânzători”. Sebastian era sigur că tatăl lui
Bruno nu era genul de om care să împartă casa cu altcineva.
S-a aşezat pe treapta de sus, la numărul 1, şi a apăsat
butonul pentru comercianţi. După câteva momente a apărut
un valet, cu o haină lungă şi neagră, care-i amintea de
Marsden de la Barrington Hall.
— Îl caut pe domnul Martinez, a spus Sebastian, politicos.
— Niciun domn cu acest nume nu locuieşte aici, a spus
valetul şi a închis uşa înainte ca Sebastian să apuce să-l
întrebe dacă avea idee pe unde locuia domnul Martinez.
În următoarea oră, Sebastian a primit tot felul de
răspunsuri, de la „Nu locuieşte aici” până la uşi care i se
trânteau în faţă. Abia la sfârşitul celei de-a doua ore, când
ajunsese la capătul pieţei, ca răspuns la întrebarea lui mult
repetată, o fată în casă a întrebat:
— Este vorba de domnul străin care conduce un Rolls-
Royce roşu?
— Da, el este, a spus Sebastian, uşurat.
— Cred că locuieşte la numărul 44, la două case mai jos, a
spus fata, arătând spre dreapta.
— Mulţumesc foarte mult, a spus Sebastian. S-a îndreptat
rapid spre numărul 44, a urcat scara, a respirat adânc şi a
bătut de două ori la uşă cu ciocănelul din alamă.

1000
 - JEFFREY ARCHER -

A durat o vreme până ce s-a deschis uşa şi Sebastian a

fost întâmpinat de un bărbat solid, care avea peste un metru
optzeci şi semăna mai mult cu un boxer decât cu un valet.
— Ce doriţi? l-a întrebat el cu un accent pe care Sebastian
nu l-a recunoscut.
— Mă întrebam dacă aici locuieşte Bruno Martinez?
— Cine vrea să ştie?
— Mă numesc Sebastian Clifton.
Tonul omului s-a schimbat brusc.
— Da, l-am auzit vorbind despre dumneavoastră, dar nu e
acasă.
— Ştiţi cumva când se întoarce?
— Cred că l-am auzit pe domnul Martinez spunând că se
va întoarce vineri după-amiază.
Sebastian s-a decis să nu-i mai pună întrebări şi i-a zis
doar:
— Mulţumesc.
Uriaşul a încuviinţat şi a trântit uşa. Sau doar o
închisese?
Sebastian a început să alerge spre Sloane Square pentru
că se hotărâse să ajungă la timp ca s-o ajute pe doamna
Tibbet cu oaspeţii ei germani. A luat primul autobuz în
direcţia Paddington. De îndată ce a ajuns pe Praed Street, la
numărul 37, i s-a alăturat doamnei Tibbet şi lui Janice în
bucătărie.
— Ai avut noroc, Seb? l-a întrebat ea, chiar înainte ca el să
se aşeze.
— Am aflat unde stă Bruno, a spus Sebastian, mândru,
şi…
— Eaton Square, numărul 44, a spus doamna Tibbet,
punându-i o farfurie cu cârnaţi şi piure de cartofi în faţă.
— De unde ştiţi?
— Este un Martinez în cartea de telefon, dar plecaseşi deja
până mi-a dat prin cap să mă uit. Ai aflat când se întoarce?
— Da, vineri după-amiază, nu ştiu la ce oră.

1001
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci m-am ales cu tine pentru alte două zile.

Sebastian a părut stânjenit, dar ea a adăugat: Ceea ce e
foarte bine, pentru că nemţii stau până vineri după-amiază,
aşa că tu… O bătaie fermă în uşă a întrerupt-o. Dacă nu mă
înşel, sunt domnul Kroll şi prietenii lui. Hai cu mine,
Sebastian, să vedem dacă înţelegi vreo vorbă.
Sebastian şi-a părăsit cu neplăcere carnaţii şi piureul şi a
urmat-o pe doamna Tibbet. A prins-o din urmă când
deschidea uşa din faţă.

***

A reuşit să prindă doar câteva momente de somn în

următoarele patruzeci şi opt de ore, între căratul bagajelor în
susul şi în josul scărilor, chemarea taxiurilor, servitul
băuturilor şi, mai important, traducerea unui milion de
întrebări, de la „Unde este London Paladium?”, până la „Ştiţi
nişte restaurante germane bune pe aici?”, la majoritatea
cărora doamna Tibbet a ştiut să răspundă fără să se uite pe
vreo hartă sau într-un ghid. Joi-seara, în ultima lor noapte,
Sebastian s-a înroşit când i-a fost pusă o întrebare la care nu
ştia răspunsul. Doamna Tibbet i-a venit în ajutor.
— Spune-le că vor găsi fetele de care au nevoie la teatrul
Windmill, în Soho.
Germanii i-au făcut o plecăciune.
Când au plecat vineri după-masă, Domnul Kroll i-a dat o
liră lui Sebastian şi i-a strâns călduros mâna. Sebastian i-a
dat banii doamnei Tibbet, dar ea l-a refuzat, spunându-i:
— Sunt ai tăi. Ai făcut foarte multe ca să-i câştigi.
— Dar nu mi-am plătit chiria şi întreţinerea. Şi dacă n-o
fac, bunica mea, care a fost manager la Grand Hotel din
Bristol, m-ar înnebuni de tot.
Doamna Tibbet l-a luat în braţe.
— Noroc, Sebastian, i-a spus. După ce i-a dat drumul, a
completat: Scoate-ţi pantalonii.

1002
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a părut chiar şi mai stânjenit decât atunci când

domnul Kroll îl întrebase unde poate găsi un local de
striptease.
— Trebuie să-i calc, dacă nu vrei să arăţi ca şi cum ai veni
de la muncă.

1003
 - JEFFREY ARCHER -

31
— Nu sunt sigur dacă e acasă, a spus omul pe care
Sebastian nu-l va putea uita niciodată. Dar voi verifica.
— Seb! a răsunat o voce pe coridorul din marmură. Ce
bine că te văd, bătrâne, a mai spus Bruno, dând mâna cu
prietenul lui. Mi-era teamă că n-o să te mai văd niciodată
dacă zvonurile sunt adevărate.
— Ce zvonuri?
— Karl, roag-o, te rog, pe Elena să ne aducă ceaiul în
salon.
Bruno l-a condus pe Sebastian prin casă. La Beechcroft,
Sebastian condusese întotdeauna, cu Bruno în chip de
locotenent. Acum, rolurile erau inversate în timp ce oaspetele
îşi urma gazda în josul coridorului până în salon. Sebastian
se gândise întotdeauna că fusese crescut într-o anumită
eleganţă, chiar lux, dar ce a văzut când a intrat în salon ar fi
surprins chiar şi un membru inferior al casei regale.
Tablourile, mobila, chiar şi covoarele ar fi fost potrivite şi
pentru un muzeu.
— Ce zvonuri? a repetat Sebastian, nervos, aşezându-se pe
marginea unei canapele.
— Ajung acum şi acolo, a spus Bruno. Dar, mai întâi,
spune-mi de ce ai plecat aşa de brusc? Stăteai cu mine şi cu
Vic în cameră şi, în clipa următoare, ai dispărut.
— N-a spus nimic directorul la adunarea generală de a
doua zi?
— Nicio vorbă, ceea ce a făcut misterul şi mai mare. Toţi
aveau câte o teorie, desigur, dar cum atât dirigintele, cât şi
Banks-Williams erau tăcuţi ca mormântul, nimeni nu ştia ce
era adevărat şi ce era ficţiune. Am întrebat-o pe asistentă,
fântâna cunoştinţelor, dar a pretins că n-a auzit nimic.
Foarte ciudat pentru ea. Vic se temea de ce-i mai rău, dar ştii
că la el paharul e întotdeauna pe jumătate gol. Era convins
că ai fost exmatriculat şi că n-o să mai auzim de tine, dar i-
am spus că ne vom reîntâlni la Cambridge.
1004
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-e teamă că nu, a zis Sebastian. Vic avea dreptate.

I-a povestit apoi prietenului său tot ce se întâmplase de la
interviul lui cu directorul, de la începutul săptămânii,
explicându-i lui Bruno cât de disperat era că-şi pierduse
locul la Cambridge.
Când a ajuns la sfârşitul istorisirii, Bruno i-a zis:
— Deci de aia m-a chemat Hilly-Billy în biroul lui după
adunarea de miercuri-dimineaţă.
— Şi ce pedeapsă ţi-a dat?
— Şase note mari scăzute, anularea statutului meu de
monitor şi un avertisment că la următoarea greşeală voi fi
suspendat.
— Eu aş fi scăpat doar cu eliminarea, a spus Sebastian,
dacă Hilly-Billy nu m-ar fi prins fumând în trenul spre
Londra.
— De ce ai venit la Londra când aveai bilet pentru Bristol?
— Mă gândeam să mă învârt pe aici până vineri şi apoi să
mă întorc acasă în ultima zi a trimestrului. Mama şi tata vin
din Statele Unite abia mâine, aşa că m-am gândit că ce nu
ştiu nu le strică. Dacă nu dădeam de Hilly-Billy în tren, aş fi
scăpat.
— Dar dacă pleci la Bristol azi, tot nu vor afla nimic.
— Nicio şansă, a zis Sebastian. Nu uita ce a spus Hilly-
Billy. „Regulile şcolii se aplică până în ultima zi a
trimestrului”, l-a maimuţărit el, ţinându-se de reverele
hainei. „Dacă vei încălca una singură, nu voi ezita să-mi
reconsider poziţia referitoare la locul tău la Cambridge. Ai
înţeles?” La o oră după ce am ieşit din biroul lui, încălcasem
deja trei reguli, chiar sub nasul lui!
O fată în casă a intrat cu o tavă mare din argint, plină cu o
mâncare mult mai bună ca la Beechcroft.
Bruno a uns cu unt o gogoaşă fierbinte.
— După ce bem ceaiul, ar fi bine să te duci unde stai şi să-
ţi iei lucrurile. Poţi sta aici la noapte şi ne vom gândi ce să
faci în continuare.
— Dar ce o să zică tatăl tău?

1005
 - JEFFREY ARCHER -

— Când veneam de la şcoală, i-am spus că n-aş fi putut

merge la Cambridge în septembrie dacă nu ai fi fost tu să iei
vina asupra ta. Mi-a spus că sunt norocos că am aşa un
prieten şi că i-ar plăcea să-ţi mulţumească personal.
— Dacă Hilly-Billy te-ar fi chemat primul pe tine, ai fi făcut
acelaşi lucru.
— Nu asta e ideea, Seb. Te-a văzut mai întâi pe tine, deci
eu am scăpat doar cu o ciufuleală, iar Vic a scăpat fără nimic
şi exact la timp pentru că spera s-o cunoască pe Ruby mai
intim.
— Ruby, a repetat Sebastian. Ai aflat ce s-a întâmplat cu
ea?
— A dispărut în aceeaşi zi cu tine. Bucătarul mi-a spus că
n-o s-o mai vedem.
— Şi tu tot mai crezi că mai am vreo şansă să merg la
Cambridge?
Amândoi băieţii au tăcut.
— Elena, a spus Bruno, când menajera s-a întors cu un
chec mare cu fructe, prietenul meu se duce la Paddington să-
şi ia lucrurile. Vrei să-l rogi pe şofer să-l conducă acolo şi să
pregăteşti o cameră de oaspeţi până se întoarce?
— Mi-e teamă că şoferul tocmai a plecat să-l ia pe tatăl tău
de la birou. Nu-i aştept până înainte de prânz.
— Atunci, ia un taxi, a spus Bruno. Dar numai după ce
guşti şi checul cu fructe al bucătarului.
— De abia îmi ajung banii pentru un autobuz, ce să mai
zic de taxi, i-a şoptit Sebastian.
— Îţi chem eu unul şi-l trec în contul tatălui meu, a zis
Bruno luând cuţitul de desert.

***

— Astea sunt veşti minunate, a spus doamna Tibbet, după

ce Sebastian i-a spus tot ce se întâmplase în acea după-
amiază. Dar tot cred că ar trebui să-ţi suni părinţii şi să-i

1006
 - JEFFREY ARCHER -

anunţi unde eşti. La urma-urmei, încă nu eşti sigur că ţi-ai

pierdut locul la Cambridge.
— Ruby a fost concediată, dirigintele refuză să discute
despre asta, chiar şi asistenta, care are întotdeauna câte o
părere, nu vrea să zică nimic. Sunt sigur, doamnă Tibbet, că
nu voi merge la Cambridge. Oricum, părinţii mei se întorc
abia mâine din America, deci nu pot lua legătura cu ei nici
dacă aş vrea.
Doamna Tibbet a rămas la părerea ei.
— Ei bine, dacă pleci, a zis ea, mai bine du-te şi
împachetează pentru că aş putea folosi camera. A trebuit
deja să refuz trei chiriaşi.
— Termin cât de repede pot.
Sebastian a ieşit din bucătărie şi a alergat pe scări până în
camera lui. După ce a împachetat şi a făcut curat, s-a întors
şi le-a găsit pe doamna Tibbet şi pe Janice în hol,
aşteptându-l.
— A fost o săptămână memorabilă, foarte memorabilă, a
zis doamna Tibbet, deschizând uşa din faţă, una pe care
Janice şi cu mine n-o vom uita prea uşor.
— Când îmi voi scrie memoriile, Tibby, vei avea uncapitol
doar pentru tine, a spus Sebastian când ieşeau pe trotuar
împreună.
— Ne vei uita cu mult înainte, a spus ea, tristă.
— Nicio şansă. Aceasta va fi a doua casă a mea, vei vedea.
Sebastian a sărutat-o pe Janice pe obraz, înainte de a o
îmbrăţişa pe Tibby. Nu veţi scăpa de mine atât de uşor, a
adăugat el, urcându-se în taxiul care-l aşteptase.
Doamna Tibbet şi Janice i-au făcut cu mâna în timp ce
taxiul îşi începea călătoria înapoi spre Eaton Square. Tibby
ar fi vrut să-i spună încă o dată, pentru numele Domnului,
sun-o pe mama ta de îndată ce se întoarce din America, dar
ştia că nu avea niciun rost.
— Janice, du-te şi schimbă cearşafurile la numărul şapte,
a zis ea, când taxiul dădea colţul străzii şi dispărea din
vedere.

1007
 - JEFFREY ARCHER -

Doamna Tibbet s-a întors repede în casă. Dacă Seb nu va

discuta cu mama lui, o va face ea.

***

În acea seară, tatăl lui Bruno i-a dus pe băieţi la cină, la

Ritz; iar au băut şampanie şi Sebastian a mâncat pentru
prima oară scoici. Don Pedro, cum insistase el să-i spună
Sebastian, i-a mulţumit iar şi iar pentru că îşi asumase vina
şi făcuse tot posibilul ca Bruno să meargă la Cambridge.
— Atât de britanic, spunea el întruna.
Bruno ciugulea în tăcere mâncarea, alăturându-se rar
conversaţiei. Toată dezinvoltura lui de după-masă părea să
se fi evaporat în prezenţa tatălui său. Dar cea mai mare
surpriză a serii a venit când don Pedro i-a spus lui Sebastian
că Bruno mai avea doi fraţi mai mari, Diego şi Luis, ceva ce
nu mai spusese până atunci şi care nu-l vizitaseră niciodată
la Beechcroft Abbey. Sebastian ar fi vrut să întrebe de ce, dar
cum prietenul său îşi ţinea capul aplecat, s-a decis să
aştepte până rămâneau singuri.
— Lucrează cu mine în afacerea familiei, a spus don Pedro.
— Şi care este afacerea familiei? a întrebat Sebastian cu
inocenţă.
— Import-export, a spus don Pedro, fără să intre în detalii,
Don Pedro i-a oferit tânărului său invitat un trabuc
cubanez şi l-a întrebat ce va face acum, dacă nu va merge la
Cambridge. Sebastian a recunoscut, tuşind:
— Cred că-mi voi căuta de lucru.
— N-ai vrea să câştigi o sută de lire, bani-peşin? Ai putea
face ceva pentru mine în Buenos Aires şi te vei întoarce în
Anglia până la sfârşitul lunii.
— Mulţumesc, domnule, sunteţi foarte generos. Dar ce ar
trebui să fac pentru atâţia bani?
— Vei veni cu mine la Buenos Aires luna viitoare, vei sta
câteva zile ca oaspete al meu, apoi vei duce un pachet înapoi
ia Southampton, pe Queen Mary.

1008
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar de ce eu? Sunt sigur că cineva din personalul

dumneavoastră ar putea îndeplini o sarcină aşa de uşoară.
— Pentru că pachetul conţine o moştenire de familie, a
spus don Pedro, fără să ezite, şi am nevoie de cineva care ştie
şi spaniola şi engleza şi care este de încredere. După cum te-
ai purtat când Bruno avea necazuri m-a convins că eşti omul
potrivit… şi, uitându-se la fiul lui, a adăugat, şi poate acesta
este felul meu de a-ţi mulţumi.
— Sunteţi foarte amabil, domnule, a spus Sebastian
căruia nu-i venea să creadă ce noroc avea.
— Lasă-mă să-ţi dau zece lire avans, a spus don Pedro,
scoţându-şi portofelul din buzunar. Vei primi ceilalţi
nouăzeci când vei porni spre Anglia. A scos două bancnote de
cinci lire şi i le-a împins peste masă. Erau mai mulţi bani
decât primise Sebastian în viaţa lui. De ce nu vă distraţi tu şi
Bruno în weekendul acesta? La urma-urmei, o meritaţi.
Bruno n-a spus nimic.

***

După ce ultimul client a fost servit, doamna Tibbet a

instruit-o pe Janice să se ducă în sala de mese şi s-o
aranjeze pentru micul dejun de a doua zi, dar nu înainte de a
termina de spălat, de parcă nu mai primise aceste ordine şi
înainte. Apoi doamna Tibbet a dispărut sus. Janice a
presupus că se ducea în biroul ei ca să pregătească lista de
cumpărături pentru a doua zi, dar ea s-a aşezat la masă,
uitându-se la telefon. Şi-a turnat un pahar cu whisky, ceea
ce făcea rareori înainte ca ultimul chiriaş să se culce, a luat o
înghiţitură şi a ridicat receptorul.
— Informaţii telefonice, a spus ea şi a aşteptat până ce i s-
a răspuns.
— Numele? a fost întrebată.
— Domnul Harry Clifton, a răspuns.
— Oraşul?
— Bristol.

1009
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi adresa?
— N-o am, dar este un scriitor celebru, a spus doamna
Tibbet, încercând să pară că-l cunoştea. A aşteptat o vreme
şi a început să se întrebe dacă discuţia nu fusese întreruptă,
până ce vocea a spus:
— Numărul abonatului nu este listat, doamnă, aşa că mi-e
teamă că nu vă pot da legătura.
— Dar este o urgenţă.
— Îmi pare rău, doamnă, dar nu v-aş putea da legătura
nici dacă aţi fi regina Angliei.
Doamna Tibbet a lăsat receptorul jos. A stat o vreme
gândindu-se dacă putea lua altfel legătura cu doamna
Clifton. Apoi s-a gândit la Janice şi s-a întors în bucătărie.
— De unde ai cumpărat ediţiile acelea broşate pe care le
citeşti tot timpul? a întrebat-o pe Janice.
— La gară, în drum spre serviciu, a răspuns Janice,
continuând să spele.
Doamna Tibbet a curăţat aragazul, gândindu-se la
răspunsul lui Janice. Imediat ce a terminat treaba şi a fost
mulţumită, şi-a scos şorţul, l-a împăturit ordonat, şi-a luat
coşul şi a anunţat:
— Plec la cumpărături.
După ce a ieşit din casă, nu a luat-o spre dreapta, aşa
cum făcea în fiecare dimineaţă când se îndrepta spre
măcelar, căutând cel mai fin bacon danez, spre băcan,
căutând cele mai proaspete fructe şi spre brutar de unde lua
pâinile cele mai calde, abia scoase din cuptor, şi chiar şi
atunci le cumpăra la un preţ rezonabil. Dar nu astăzi. Astăzi
a luat-o spre stânga şi s-a îndreptat spre gara Paddington.
Îşi ţinea bine geanta, pentru că i se spusese de multe ori
de către chiriaşii nemulţumiţi că fuseseră jefuiţi când de abia
ajunseseră la Londra – Sebastian fiind ultimul exemplu.
Băiatul era matur pentru vârsta lui, însă era atât de naiv.
Doamna Tibbet se simţea neobişnuit de agitată pe când
traversa drumul, alăturându-se mulţimii de navetişti care se
îndreptau spre gară. Asta poate din cauză că până azi nu

1010
 - JEFFREY ARCHER -

mai intrase niciodată într-o librărie. Nu prea avusese timp să

citească de când soţul şi băieţelul ei fuseseră omorâţi cu
cincisprezece ani înainte într-un bombardament în East End.
Dacă fiul ei ar fi trăit, ar fi avut cam aceeaşi vârstă cu
Sebastian.
Fără un acoperiş deasupra capului, Tibby plecase în Vest,
ca o pasăre care caută alte terenuri de hrană. Şi-a luat un
serviciu la pensionul Safe Haven ca servitoare. După trei ani
a ajuns chelneriţă şi, când proprietarul a murit, nu a
moştenit casa, ci mai curând a preluat-o, deoarece banca era
în căutarea cuiva, oricui, care să plătească ipoteca.
Era să dea faliment, dar, în 1951, a fost salvată de
Festivalul Britanic, care a atras un milion de turişti
suplimentari în Londra, şi astfel pensionul a avut pentru
prima oară profit. Acest profit a crescut în fiecare an, chiar
dacă numai puţin, iar acum ipoteca fusese plătită şi afacerea
era a ei. Se baza pe chiriaşii fideli ca s-o treacă prin iarnă,
pentru că aflase de mult că cei care se bazau doar pe chiriaşi
întâmplători dădeau repede faliment.
Doamna Tibbet s-a smuls din visul ei cu ochii deschişi şi
s-a uitat în jurul gării până ce a zărit semnul W.H. Smith. S-
a uitat cum sezonierii intrau şi ieşeau. Majoritatea cumpărau
doar câte un ziar de jumătate de penny, dar mulţi, care
stăteau în spatele magazinului se uitau pe rafturi.
S-a aventurat înăuntru dar a rămas neajutorată în
mijlocul magazinului, stând în drumul clienţilor. Când a zărit
o femeie care stătea în spate şi aranja cărţile aflate pe un
cărucior din lemn în rafturi, s-a dus la ea, dar n-a întrerupt-
o.
Asistenta s-a uitat în sus.
— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă? a întrebat ea, politicos.
— Aţi auzit de un scriitor Harry Cifton?
— Oh, da, i-a răspuns femeia. Este unul dintre cei mai
populari autori. Căutaţi un titlu anume? Doamna Tibbet a
dat din cap. Atunci să mergem să vedem ce avem în stoc.
Asistenta s-a dus în cealaltă parte a magazinului, urmată de

1011
 - JEFFREY ARCHER -

doamna Tibbet, oprindu-se la un sector intitulat POLIŢISTE.

Cărţile cu William Warwick erau aşezate ordonat într-un şir,
cu mai multe locuri libere, care confirmau cât de popular era
scriitorul.
— Şi, desigur, a continuat asistenta, mai sunt şi memoriile
din închisoare şi o biografie scrisă de lordul Preston, numită
Principiul ereditar, care se referă la fascinantul proces de
moştenire Clifton – Barrington. Poate vi-l amintiţi? A fost pe
prima pagină a ziarelor mai multe săptămâni.
— Ce romane ale domnului Clifton îmi recomandaţi?
— Când mi se pune această întrebare referitoare la un
scriitor, a răspuns asistenta, sugerez întotdeauna să se
înceapă cu primul. A luat un exemplar din William Warwick
şi cazul martorului orb de pe un raft.
— Dar din celălalt, despre cazul ereditar, aş putea afla mai
multe despre familia Clifton?
— Da, şi veţi descoperi că este la fel de palpitant ca orice
roman, a spus asistenta, îndreptându-se spre sectorul cu
biografii. Costă trei şilingi, doamnă, a zis ea, dându-i ambele
cărţi.
Când doamna Tibbet s-a întors la pensiune, chiar înainte
de cină, Janice a descoperit cu surprindere că nu era nimic
în coşul de cumpărături şi încă şi mai surprinsă când s-a
încuiat în birou, ieşind doar când o bătaie în uşa din faţă
anunţa un eventual chiriaş.
I-a luat două zile şi două nopţi ca să citească Principiul
ereditar de Reg Preston, moment în care doamna Tibbet şi-a
dat seama că va trebui să viziteze alt loc în care nu mai
intrase niciodată şi care va fi mult mai solicitant decât o
librărie.

***

Sebastian a coborât la micul dejun luni-dimineaţă

devreme, pentru că dorea să discute cu tatăl lui Bruno
înainte ca acesta să plece la serviciu.

1012
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, domnule, a spus el, aşezându-se la

masă.
— Bună dimineaţa, Sebastian, a spus don Pedro, lăsând
ziarul jos. Deci te-ai decis să vii cu mine la Buenos Aires?
— Da, domnule, m-am decis. Mi-ar plăcea să vin dacă aş
avea timp să mă pregătesc.
— Asta nu va fi o problemă, a spus don Pedro. Doar ai
grijă să fii gata până mă întorc de la serviciu.
— Şi când plecaţi, domnule?
— Pe la ora cinci.
— Voi fi gata până atunci, a spus Sebastian în timp ce
Bruno intra în cameră.
— Vei fi mulţumit să auzi că Sebastian va merge cu mine
la Buenos Aires, i-a spus don Pedro fiului său, care se aşeza.
Se va întoarce în Londra pe la sfârşitul lunii. Vezi să ai grijă
de el când se întoarce.
Bruno era gata să spună ceva când Elena a intrat şi a pus
o farfurie cu pâine prăjită în mijlocul mesei.
— Ce aţi dori la micul dejun, domnule? l-a întrebat pe
Bruno.
— Două ouă fierte, te rog.
— Şi eu la fel, a spus Sebastian.
— Eu trebuie să plec, a spus don Pedro, ridicându-se de la
locul lui din capul mesei. Am o întâlnire pe Bond Street. S-a
întors spre Sebastian şi a adăugat: Ai grijă să-ţi faci bagajele
şi să fii gata de plecare până la ora cinci. Nu putem pierde
fluxul.
— De abia aştept, domnule, a spus Sebastian, părând cu
adevărat încântat.
— O zi bună, tată, a zis Bruno când tatăl lui ieşea din
cameră.
Nu a mai spus nimic până ce nu a auzit uşa de la intrare
închizându-se, când s-a uitat peste masă la prietenul lui şi a
comentat:
— Eşti sigur că ai luat decizia corectă?

1013
 - JEFFREY ARCHER -

***

Doamna Tibbet nu se putea opri din tremurat. Nu era

convinsă că se va descurca. Când chiriaşii s-au aşezat la
masă în acea dimineaţă, au fost serviţi cu ouă tari, toast şi
ceai călduţ şi Janice a fost cea care a fost considerată
vinovată. Nu a servit la nimic faptul că doamna Tibbet nu
mai făcuse cumpărăturile de două zile, aşa că pâinea era
veche, fructele erau prea coapte şi rămăseseră fără şuncă.
Janice s-a simţit uşurată când ultimul chiriaş nemulţumit a
ieşit din sala de mese. Unul a refuzat chiar să plătească nota.
S-a dus în bucătărie să vadă dacă doamna Tibbet se
simţea bine, dar nu era nici urmă de ea. Janice s-a întrebat
unde ar putea fi.
Doamna Tibbet era de fapt în autobuzul numărul 148,
îndreptându-se spre Whitehall. Nu ştia dacă se va putea
descurca. Chiar dacă el ar fi acceptat s-o vadă, ce i-ar fi
putut spune? La urma-urmei, ce legătură avea ea cu asta? A
devenit atât de preocupată încât autobuzul a traversat
Westminster Bridge înainte să coboare. A mers încet pe
malul Tamisei şi nu din cauză că, asemenea turiştilor,
admira priveliştea din susul şi josul fluviului.
S-a răzgândit de câteva ori înainte de a ajunge în Piaţa
Parlamentului, unde a început să meargă din ce în ce mai
încet până ce s-a oprit în faţa intrării în Camera Comunelor
unde, ca soţia lui Lot, s-a transformat într-un stâlp de sare.
Portarul senior, obişnuit să discute cu oameni
impresionaţi de prima lor vizită la Palatul Westminster, a
zâmbit statuii îngheţate şi a întrebat:
— Vă pot ajuta, doamnă?
— Aici vin dacă vreau să mă întâlnesc cu un membru al
Parlamentului?
— Aveţi programare?
— Nu, nu am, a spus doamna Tibbet, sperând că va fi
întoarsă înapoi.

1014
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu vă îngrijoraţi, multă lume nu are. Să sperăm doar că

este aici şi că este liber să vă vadă. Dacă vreţi să vă aşezaţi la
coadă, unul dintre colegii mei vă va ajuta.
Doamna Tibbet a urcat scările, a trecut de Westminster
Hall şi s-a alăturat cozii lungi şi tăcute. Când a ajuns în faţă,
după mai mult de o oră şi-a amintit că nu-i spusese lui
Janice unde se ducea.
A fost escortată în Holul Central, unde un oficial a trimis-o
la biroul de recepţie.
— Bună ziua, doamnă, a spus funcţionarul de serviciu. Cu
care membru doriţi să vorbiţi?
— Cu sir Giles Barrington.
— Sunteţi din circumscripţia lui, doamnă?
Altă şansă de scăpare, şi-a zis ea.
— Nu, doresc să discut cu el despre o problemă personală.
— Înţeleg, a spus funcţionarul, de parcă nimic nu l-ar fi
putut surprinde. Dacă-mi spuneţi numele dumneavoastră,
voi completa o fişă de vizitator.
— Doamna Florence Tibbet.
— Şi adresa?
— Praed Street, numărul 37, Paddington.
— Şi despre ce aţi dori să discutaţi cu sir Giles?
— Despre nepotul lui, Sebastian Clifton. Funcţionarul a
completat fila şi i-a dat-o unui mesager.
— Cât va trebui să aştept? a întrebat ea.
— Membrii răspund de obicei destul de repede dacă sunt
în Cameră. Dar poate aţi dori să luaţi loc în timp ce aşteptaţi,
a spus el, arătând spre băncile verzi aflate pe marginea
Holului Central.
Mesagerul a pornit-o pe coridorul cel lung către Camera de
Jos. Când a intrat în holul membrilor, i-a dat fişa unui coleg,
care a dus-o în Cameră. Camera era plină cu membrii care
veniseră să-l audă pe Peter Thorneycroft, Cancelarul
Eşichierului, anunţând că raţionalizarea benzinei va fi
întreruptă la sfârşitul crizei din Suez.

1015
 - JEFFREY ARCHER -

Mesagerul l-a zărit pe sir Giles Barrington aşezat la locul

lui obişnuit şi a dat fişa unui membru de la marginea
rândului al treilea de unde şi-a început drumul de-a lungul
băncii pline, fiecare membru vizitând numele şi apoi dând-o
mai departe, până ce a ajuns la sir Giles.
Membrul pentru Bristol Docklands şi-a pus fişa în
buzunar şi s-a ridicat după ce secretarul de externe
terminase de răspuns la întrebarea anterioară, sperând să
prindă atenţia speakerului.
— Sir Giles Barrington, a anunţat speakerul.
— Ar putea secretarul de externe să explice Camerei cum
va afecta anunţul preşedintelui industria britanică, mai ales
pe cea a cetăţenilor noştri care lucrează în domeniul apărării
naţionale?
Domnul Selwin Lloyd s-a ridicat iar în picioare şi,
strângându-şi discursul, a zis:
— Aş putea să-i explic onorabilului şi galantului domn că
păstrez continuu legătura cu ambasadorul nostru din
Washington, iar el mă asigură…
Până când domnul Lloyd a răspuns la ultima întrebare,
cam după patruzeci de minute, Giles uitase de vizitator.
Abia după o oră, când stătea în sala de ceai împreună cu
nişte colegi, şi-a scos portofelul şi fişa a căzut pe jos. A luat-o
şi s-a uitat la nume, dar nu îşi dădea seama cine ar putea fi
doamna Tibbet. A întors-o şi a citit mesajul, a sărit din
scaun, a ieşit în grabă din salonul de ceai şi nu s-a oprit din
fugă până ce nu a ajuns în Holul Central, rugându-se ca ea
să nu fi plecat. Când s-a oprit în faţa biroului funcţionarului
de serviciu, l-a rugat s-o cheme pe doamna Tibbet.
— Îmi pare rău, sir Giles, dar doamna a plecat de câteva
minute. A spus că trebuie să se întoarcă la lucru.
— La naiba, a zis Giles, întorcând fişa şi uitându-se la
adresă.

1016
 - JEFFREY ARCHER -

32
— Praed Street, Paddington, a zis Giles, urcându-se într-
un taxi din faţa intrării pentru membri. Şi mă grăbesc, a mai
spus el, aşa că dă-i bătaie.
— Doar n-aţi vrea să încalc limita de viteză, nu, şefu’, a zis
şoferul, ieşind pe poarta principală şi îndreptându-se spre
Parliament Square.
Da, aş vrea, s-a gândit Giles dar a tăcut. De îndată ce a
aflat că doamna Tibbet plecase din Camera Comunelor, îşi
sunase cumnatul să-i spună despre mesajul ciudat al unei
străine. Prima reacţie a lui Harry a fost să sară în următorul
tren spre Londra, dar Giles l-a sfătuit să renunţe, în caz că s-
ar fi dovedit a fi o alarmă falsă.
— Oricum, i-a spus Giles, era posibil ca Sebastian să fie în
drum spre Bristol.
Giles stătea pe marginea banchetei, dorind ca toate
semafoarele să fie pe verde şi îndemnându-l pe şofer să
schimbe banda, ori de câte ori întrezărea posibilitatea să
câştige câţiva metri. Nu putea să se gândească prin ce
trecuseră Harry şi Emma în ultimele două zile. Îi spuseseră
oare lui Jessica? Dacă da, atunci aceasta stătea probabil pe
ultima treaptă la Manor House, aşteptând nerăbdătoare
întoarcerea lui Sebastian.
Când taxiul a oprit la numărul 37, şoferul n-a putut să nu
se mire de ce un membru al Parlamentului putea vizita un
cămin din Paddington. Dar nu era treaba lui, mai ales că
domnul îi dăduse un bacşiş atât de generos.
Giles a sărit din taxi, a fugit la uşă şi a bătut de mai multe
ori cu ciocănelul. După câteva momente, uşa i-a fost
deschisă de o tânără care i-a spus:
— Îmi pare rău, domnule, dar toate camerele sunt
ocupate.
— Nu caut o cameră, i-a spus Giles. Speram s-o văd pe –
s-a mai uitat o dată pe fişă – doamna Tibbet.
— Cine să-i spun că o caută?
1017
 - JEFFREY ARCHER -

— Sir Giles Barrington.

— Vă rog să aşteptaţi aici, domnule, o s-o anunţ, i-a spus
ea înainte de a închide uşa.
Giles a rămas pe trotuar, întrebându-se dacă Sebastian
stătuse doar la o sută de metri de gara Paddington în tot
acest timp. A aşteptat doar două minute înainte ca uşa să se
deschidă din nou.
— Îmi pare foarte rău, sir Giles, a spus doamna Tibbet,
părând agitată. Janice nu ştie cine sunteţi. Vă rog să poftiţi
în salon.
Giles s-a aşezat confortabil într-un fotoliu, şi doamna
Tibbet i-a oferit o ceaşcă de ceai.
— Nu, mulţumesc, a zis el. Sunt nerăbdător să ştiu dacă
aveţi noutăţi despre Seb. Părinţii lui sunt foarte îngrijoraţi.
— Desigur că sunt, săracii de ei, a spus doamna Tibbet. I-
am zis de câteva ori că ar trebui să ia legătura cu mama lui,
dar…
— Dar? a întrerupt-o Giles.
— E o poveste lungă, sir Giles, dar o voi scurta cât pot.
După zece minute, doamna Tibbet i-a spus că ultima oară
când îl văzuse pe Sebastian fusese atunci când acesta
plecase cu un taxi în Eaton Square şi de atunci nu mai
auzise de el.
— Deci, din câte ştiţi dumneavoastră, el stă cu prietenul
lui, Bruno Martinez, în Eaton Square, 44?
— Da, aşa este, sir Giles, Dar eu am…
— Vă sunt foarte îndatorat, a spus Giles, ridicându-se şi
scoţându-şi portofelul.
— Nu-mi datoraţi nimic, domnule, a spus doamna Tibbet,
dând din mână. Tot ce am făcut a fost pentru Sebastian, nu
pentru dumneavoastră. Dar dacă aş putea să vă ofer un mic
sfat…
— Da, desigur, a zis Giles, aşezându-se la loc.
— Sebastian este speriat că părinţii lui sunt supăraţi pe el
pentru că a pierdut şansa de a intra la Cambridge şi…

1018
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar nu şi-a pierdut locul la Cambridge, a întrerupt-o

Giles.
— Asta-i cea mai bună veste pe care am auzit-o toată
săptămâna. Mai bine l-aţi găsi repede şi i-aţi spune, pentru
că nu se va întoarce acasă atâta timp cât crede că părinţii lui
sunt supăraţi pe el.
— Mă duc direct în Eaton Square, numărul 44, a zis Giles,
ridicându-se a doua oară din scaun.
— Înainte de a pleca, a spus doamna Tibbet, fără să se
mişte, ar trebui să ştiţi că şi-a luat asupra sa vina
prietenului lui şi de aceea Bruno Martinez nu a fost pedepsit.
Aşa că merită mai curând laude, nu să fie certat.
— V-aţi greşit meseria, doamnă Tibbet – ar fi trebuit să
lucraţi în corpul diplomatic.
— Şi dumneavoastră ştiţi să flataţi oamenii, sir Giles, ca
majoritatea membrilor Parlamentului. Nu că m-aş fi întâlnit
cu vreunul până acum, a recunoscut ea. Dar nu vreau să vă
mai reţin.
— Mulţumesc din nou. După ce-l întâlnesc pe Sebastian şi
aranjăm lucrurile, a spus Giles, ridicându-se a treia oară,
poate vă veţi întoarce la Camera Comunelor să beţi un ceai
cu noi?
— Sunteţi foarte amabil, sir Giles. Dar nu-mi pot permite
să-mi iau două zile libere pe săptămână.
— Atunci, săptămâna viitoare, a spus Giles în timp ce ea a
deschis uşa din faţă şi l-a condus pe trotuar. Voi trimite o
maşină să vă ia.
— Sunteţi foarte amabil, a zis doamna Tibbet, dar…
— Fără niciun dar. Sebastian a avut foarte, foarte mult
noroc când s-a oprit la numărul 37.

***

Când a sunat telefonul, don Pedro a traversat camera, dar

nu a ridicat receptorul până ce nu a verificat dacă uşa
biroului era închisă.

1019
 - JEFFREY ARCHER -

— Convorbirea dumneavoastră cu Buenos Aires e pe fir,

domnule.
A auzit un clic, apoi o voce i-a spus:
— Sunt Diego.
— Ascultă cu atenţie. Totul s-a aranjat, inclusiv calul
nostru troian.
— Asta înseamnă că Sotheby’s a fost de acord să…?
— Sculptura va fi inclusă la vânzarea de la sfârşitul lunii.
— Deci tot ce ne trebuie mai este un curier.
— Cred că am găsit persoana ideală. Un prieten de la
şcoală al lui Bruno care are nevoie de o slujbă şi vorbeşte
foarte bine spanioleşte. Şi mai bine, unchiul lui este membru
în Parlament şi unul dintre bunici a fost lord, deci are ceea
ce englezii numesc sânge albastru, iar asta ne poate netezi
drumul.
— Ştie de ce l-ai ales?
— Nu. Asta e mai bine s-o ţinem secret, a spus don Pedro,
şi ne va permite să stăm la depărtare tot timpul acţiunii.
— Când soseşte în Buenos Aires?
— Va veni cu mine pe navă în seara asta şi se va întoarce
în siguranţă în Anglia mult înainte ca cineva să-şi dea seama
cu ce ne ocupăm.
— Crezi că e suficient de mare ca să se ocupe de o
asemenea afacere importantă?
— Băiatul e mai matur decât vârsta lui şi, asta e
important, îi place să rişte.
— Pare ideal. Şi l-ai pus şi pe Bruno la curent?
— Nu. Cu cât ştie mai puţine, cu atât mai bine.
— Aşa e, a zis Diego. Mai e ceva ce vrei să fac înainte să
vii?
— Asigură-te că marfa e gata de încărcare şi este rezervat
un loc pe Queen Mary pentru călătoria de întoarcere.
— Şi bancnotele?
Gândurile lui don Pedro au fost întrerupte de o bătaie
uşoară în uşă. S-a întors şi l-a văzut pe Sebastian intrând în
cameră.

1020
 - JEFFREY ARCHER -

— Sper că nu vă întrerup, domnule.

— Nu, nu, a zis don Pedro, punând receptorul în furcă şi
zâmbindu-i tânărului care devenise ultima lui piesă de
domino.

***

Giles s-a gândit să se oprească lângă prima cabină

telefonică, să-l sune pe Harry şi să-l anunţe că-i dăduse de
urmă lui Sebastian şi se ducea să-l ia, dar voia să vadă
figura băiatului înainte de a suna.
Traficul pe Park Lane era încurcat, iar şoferul taxiului nu
părea interesat să se strecoare în spaţiile libere şi nici să
treacă pe culoarea portocalie a semafoarelor. A respirat
adânc. Ce mai contau câteva minute, s-a gândit el, când
coteau pe Hyde Park Corner.
Până la urmă, taxiul a ajuns pe Eaton Square, la numărul
44 şi Giles a plătit suma exactă de pe aparatul de taxat
înainte să urce scările şi să bată la uşă. L-a răspuns un
uriaş, zâmbindu-i lui Giles, de parcă l-ar fi aşteptat.
— Pot să vă ajut, domnule?
— Îl caut pe nepotul meu, Sebastian Clifton, care am
înţeles că stă aici, cu prietenul lui, Bruno Martinez.
— A stat aici, domnule, i-a zis valetul, politicos. Dar a
plecat la aeroportul din Londra acum douăzeci de minute.
— Ştii cumva cu ce zbor pleacă? s-a interesat el.
— Nu ştiu, sir Giles.
— Sau unde merge?
— Nu am întrebat.
— Mulţumesc, a spus Giles, care, după atâţia ani ca
înaintaş la crichet, ştia să recunoască un placaj. S-a întors
să caute alt taxi când uşa s-a închis în spatele lui. A zărit un
semn galben luminos şi a chemat taxiul, care s-a întors
imediat să-l ia.
— Aeroportul din Londra, a zis el, urcându-se repede în
spate. Şi-ţi voi plăti dublu dacă mă duci acolo în patruzeci de

1021
 - JEFFREY ARCHER -

minute. Au plecat tocmai când uşa de la numărul 44 s-a

deschis şi un tânăr a coborât în goană treptele, făcându-i
disperat semn cu mâna.
— Opreşte-te! a strigat Giles. Taxiul s-a oprit, scrâşnind.
— Hotărăşte-te, sefu’.
Giles a deschis geamul în timp ce tânărul alerga spre el.
— Sunt Bruno Martinez, a zis el. Nu s-au dus la aeroport.
Merg spre Southampton să se îmbarce pe SS South America.
— Şi când va pleca nava? a întrebat Giles.
— Cu ultimul flux, cam pe la nouă în seara asta.
— Mulţumesc, a zis Giles. Îi voi spune lui Sebastian…
— Nu, vă rog să nu-i spuneţi, domnule, a zis Bruno. Şi,
orice aţi face, nu-i spuneţi tatălui meu că am vorbit cu
dumneavoastră.
Niciunul dintre ei nu a observat că cineva îi urmărea de la
fereastra casei cu numărul 44.

***

Lui Sebastian i-a plăcut să stea pe bancheta din spate a

Rolls-Royce-ului, dar a fost surprins când s-au oprit la
Battersea.
— Ai mai zburat vreodată cu elicopterul? l-a întrebat don
Pedro.
— Nu, domnule. N-am mai zburat niciodată cu avionul.
— Va dura două ore din călătoria noastră. Dacă vrei să
lucrezi pentru mine, vei învăţa repede că timpul înseamnă
bani.
Elicopterul s-a avântat spre cer, a întors spre dreapta şi a
luat-o în sud, către Southampton. Sebastian s-a uitat în jos
către traficul matinal care îşi continua drumul în pas de
melc în afara Londrei.

***

1022
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu pot să ajung la Southampton în patruzeci de

minute, şefu’, a spus şoferul.
— Aşa e, a zis Giles, dar, dacă mă duci la docuri înainte de
plecarea SS South America, îţi dau de două ori suma de pe
aparat.
Şoferul a năvălit ca un cal de rasă pură ieşind din grajd şi
a făcut tot posibilul să depăşească ora de vârf, ocolind,
luând-o pe străduţe laterale pe care Giles nu le mai văzuse
până atunci, trecând de pe o bandă pe alta înainte de a
reveni ca să depăşească semafoarele care trecuseră deja pe
roşu. Dar tot a durat o oră înainte de a ajunge pe Winchester
Road, unde au găsit şiruri lungi de maşini înghesuite pe o
singură bandă şi circulând cu viteza celei mai lente maşini.
Giles s-a uitat pe geam şi n-a văzut vreun progres notabil pe
drum.
Se tot uita la ceas, dar minutarul era singurul care mergea
constant şi şansele ca ei să ajungă la docuri înainte de nouă
erau din ce în ce mai mici cu fiecare minut. S-a rugat ca
vasul să întârzie câteva minute, cu toate că ştia că nu-şi
putea permite căpitanul să piardă fluxul.
Giles s-a aşezat mai bine pe banchetă şi s-a gândit la
cuvintele lui Bruno. Orice aţi face, nu-i spuneţi tatălui meu
că am vorbit cu dumneavoastră. Sebastian n-ar fi putut să-i
ceară mai multe unui prieten. S-a uitat iar la ceas: 7:30 p.m.
Cum ar fi putut valetul să facă o asemenea greşeală şi să-i
spună că mergeau la aeroportul din Londra? 7:45 p.m. Era
evident că nu fusese o greşeală, pentru că omul îi spusese
„sir Giles”, cu toate că nu ştia că urma să vină la ei. Doar
dacă… 8 p.m. Şi când spusese „au plecat la aeroportul din
Londra” la cine se mai referea? La tatăl lui Bruno? 8:15 p.m.
Giles nu reuşise să găsească un răspuns satisfăcător la
niciuna dintre aceste întrebări până când taxiul a luat-o pe
Winchester Road şi s-a îndreptat spre docuri. 8:30 p.m. Giles
a lăsat toate acestea deoparte şi a început să se gândească la
ce avea de făcut dacă ajungeau la docuri înainte ca vasul să
ridice ancora. 8:45 p.m.

1023
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai repede! a cerut el, cu toate că bănuia că şoferul

conducea cât de repede putea.
În cele din urmă a zări vasul de linie cel mare şi, cum
devenea din ce în ce mai mare cu fiecare minut care trecea, a
început să creadă că vor reuşi. Dar atunci a auzit sunetul de
care se temea: trei semnale puternice, prelungite, ale sirenei.
— Timpul şi mareea nu aşteaptă pe nimeni, a spus şoferul.
O observaţie de care Giles s-ar fi lipsit atunci.
Taxiul s-a oprit lângă bordul SS South America, dar rampa
pentru pasageri fusese deja ridicată şi frânghiile de amarare
fuseseră eliberate pentru a permite navei celei mari să se
îndepărteze încet de port şi s-o pornească în larg.
Giles s-a simţit neputincios în timp ce urmărea cele două
remorchere care îndrumau vasul în estuar, ca nişte furnici ce
conduceau un elefant către un tărâm mai sigur.
— Biroul şefului de port! a strigat el, fără nicio idee unde
era.
Şoferul a trebuit să oprească de două ori să întrebe pe
unde s-o ia înainte de a ajunge la singura clădire care mai
avea luminile aprinse.
Giles a sărit din taxi şi s-a năpustit în biroul şefului de
port, fără să bată. Înăuntru s-a întâlnit cu trei oameni
surprinşi.
— Tu cine mai eşti? a întrebat un bărbat îmbrăcat în
uniforma portului pe care erau înşirate mai multe găitane
aurii decât la colegii lui ofiţeri.
— Sir Giles Barrington. Nepotul meu e la bordul acelei
nave, a spus el, arătând pe geam. Am putea să-l aducem
înapoi?
— N-aş prea crede, domnule, doar în cazul în care
căpitanul o să vrea să oprească nava şi să-i permită să fie
coborât pe un remorcher, ceea ce aş zice că e puţin probabil.
Dar o să încerc. Cum se numeşte pasagerul?
— Sebastian Clifton. Este minor şi sunt autorizat de
părinţi să-l iau de pe acel vas.

1024
 - JEFFREY ARCHER -

Şeful de port a ridicat un microfon şi a început să învârtă

nişte butoane pe un panou de control, încercând să obţină
legătura cu căpitanul.
— Nu vreau să vă faceţi prea multe speranţe, a spus el,
dar căpitanul şi cu mine am lucrat împreună în Marina
Regală, aşa că…
— Căpitanul de pe SS South America, a spus o voce cu un
accent englezesc pronunţat.
— Sunt Bob Walters, căpitane. Avem o problemă şi ţi-aş fi
recunoscător pentru orice ajutor mi-ai putea da, a spus şeful
de port înainte de a-i transmite cererea lui Giles.
— În mod normal, aş fi fericit să te ajut, Bob, a spus
căpitanul, dar proprietarul vasului e pe punte, aşa că va
trebui să-i cer permisiunea.
— Mulţumesc, au zis Giles şi şeful de port împreună,
înainte ca legătura să fie întreruptă.
— Există vreo situaţie în care să ai autoritatea să comanzi
unui căpitan? a întrebat Giles, în timp ce aşteptau.
— Doar când vasul este în estuarul meu. De îndată ce a
trecut de farul din nord, este deja în canal şi e în afara
jurisdicţiei mele.
— Dar poţi să-i dai căpitanului un ordin când nava este
încă în estuar?
— Da, domnule, dar amintiţi-vă, este o navă străină, şi nu
dorim un incident diplomatic, deci nu prea dorim să anulăm
ordinele căpitanului decât dacă aş fi convins că are loc o
activitate ilegală.
— Dar ce le ia aşa de mult? a întrebat Giles, după ce au
trecut câteva minute.
Brusc, în intercom s-a auzit o voce.
— Îmi pare rău, Bob. Proprietarul nu doreşte să dea curs
cererii voastre şi vom intra în curând în Canal.
Giles a luat microfonul repede din mâna şefului de port.
— Sunt sir Giles Barrington. Vă rog să îmi daţi legătura cu
proprietarul. Vreau să-i vorbesc personal.

1025
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău, sir Giles, a spus căpitanul, dar domnul

Martinez a părăsit puntea şi s-a dus în cabină, lăsând
instrucţiuni stricte să nu fie deranjat.

1026
- JEFFREY ARCHER -

HARRY CLIFTON

1957

1027
 - JEFFREY ARCHER -

33
Harry presupuse că nimic nu ar putea depăşi mândria pe
care a simţit-o auzind că Sebastian primise o bursă la
Cambridge. Se înşelase. Era la fel de mândru urmărindu-şi
soţia urcând treptele spre estrada unde i s-a acordat licenţa
în afaceri, summa cum laude, de la Wallace Sterling,
preşedintele Universităţii Stanford.
Harry ştia mai bine decât oricine altcineva sacrificiile
făcute de Emma pentru a fi la nivelul imposibil de înalt pe
care-l stabilise profesorul Feldman pentru el însuşi şi pentru
studenţi şi care se aşteptase chiar la mai multe de la Emma,
după cum îi explicase în cursul acelei perioade.
Când a părăsit scena, însoţită de aplauze calde, ca toţi
studenţii dinaintea ei, şi-a aruncat capela în aer, semn că
zilele de studenţie rămăseseră în urmă. Ea se gândea ce ar fi
spus draga ei mamă despre un astfel de comportament în
public al unei doamne de 36 de ani.
Privirea lui Harry s-a mutat de la soţia sa la distinsul
profesor de afaceri, care stătea pe estradă dar la două locuri
distanţă de preşedintele universităţii. Cyrus Feldman nu a
încercat să-şi ascundă sentimentele când pupila lui preferată
şi-a primit licenţa. A fost primul care s-a ridicat în picioare s-
o aplaude pe Emma, şi ultimul care s-a aşezat la loc. Harry
se întrebase adesea cum putea soţia sa să supună voinţei
sale oameni importanţi, de la câştigători ai Premiului Pulitzer
până la preşedinţi de companii, la fel cum procedase şi
mama ei înainte.
Cât de mândră ar fi fost astăzi Elisabeth de fiica sa, dar nu
mai mândră decât mama lui, pentru că Maisie parcursese un
drum cel puţin la fel greu înainte a-şi scrie BA după nume.
Harry şi Emma cinaseră cu profesorul Feldman şi soţia lui
cea bolnavă, Ellen, cu o seară înainte. Feldman nu-şi luase
ochii de la Emma şi îi sugerase chiar să revină la Stanford şi
să-şi completeze o teză de doctorat sub supravegherea lui.

1028
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi bietul meu soţ? a spus Emma, îmbrăţişându-l pe

Harry.
— Va trebui să se înveţe să trăiască fără dumneavoastră
vreo doi ani, a zis Feldman, fără să încerce să ascundă ce
avea în minte.
Mulţi englezi cu temperamentul încins, auzind o astfel de
propunere făcută soţiei, i-ar fi tras un pumn în nas, şi o soţie
mai puţin tolerantă decât doamna Feldman ar fi iniţiat
procedurile de divorţ, la fel ca trei dintre predecesoarele ei.
Harry doar a zâmbit, iar doamna Feldman s-a făcut că nu
aude.
Harry fusese de acord cu sugestia Emmei că ar trebui să
se întoarcă în Anglia imediat după ceremonie, pentru că
dorea să ajungă la Manor House înainte ca Sebastian să se
întoarcă de la Beechcroft. Băiatul lor nu mai era şcolar, s-a
gândit ea, ci mai avea doar trei luni până ce va deveni
student.
La sfârşitul ceremoniei, Emma s-a dus să se plimbe pe
pajişte, admirând atmosfera şi cunoscându-i pe ceilalţi
absolvenţi care, ca şi ea, îşi petrecuseră nesfârşite ore de
studii deşi se aflau pe ţărmuri îndepărtate iar acum se
întâlneau pentru prima oară. S-au prezentat soţii şi soţi, şi-
au arătat fotografii şi au schimbat adrese.
Pe la ora şase, când ospătarii au început să plieze
scaunele, să strângă sticlele goale de şampanie şi să adune
ultimele farfurii goale, Harry se gândea că ar fi cazul să se
întoarcă la hotel.
Emma a vorbit întruna până la Fairmont, în timp ce
împachetau, pe drumul din taxi către aeroport şi în timp ce
aşteptau în salonul de clasa întâi. De îndată ce s-a urcat în
avion, şi-a găsit locul, şi-a pus centura de siguranţă, a închis
ochii şi a adormit imediat.

***

1029
 - JEFFREY ARCHER -

— Vorbeşti de parcă ai fi de vârstă mijlocie, a spus Emma

când îşi începeau lungul drum de la aeroportul londonez
către Manor House.
— Sunt de vârstă mijlocie, i-a zis Harry. Am treizeci şi
şapte de ani şi, ce e mai rău, tinerele au început să-mi spună
„domnule”.
— Ei, eu nu mă simt de vârstă mijlocie, a spus Emma,
uitându-se pe hartă. Ia-o la dreapta la semafor şi ajungem pe
Great Bath Road.
— Asta e din cauză că, pentru tine, viaţa abia a început.
— Adică?
— Adică asta. Ţi-ai primit licenţa şi ai fost numită în
Consiliul Barrington’s, ceea ce ţi-a deschis un drum nou în
faţă. S-o recunoaştem, acum douăzeci de ani, niciuna dintre
acestea n-ar fi fost posibile.
— Şi în cazul meu au fost posibile pentru că Cyrus
Feldman şi Ross Buchanan sunt oameni deştepţi care ştiu să
trateze femeile ca pe egale. Şi, nu uita, Giles şi cu mine
posedăm împreună douăzeci şi două la sută din acţiunile
companiei, iar Giles nu este deloc interesat de Consiliu.
— Aşa o fi, dar dacă lumea vede că îţi faci treaba bine, alţi
preşedinţi ar putea fi convinşi să urmeze exemplul lui Ross.
— Nu te păcăli singur. Vor mai trece zeci de ani până ce
femeilor competente li se va da ocazia să înlocuiască bărbaţii
incompetenţi.
— Ei, cel puţin să ne rugăm să fie altfel pentru Jessica. Eu
sper ca, până va termina şcoala, singurul ei scop în viaţă să
nu fie să înveţe să gătească şi să-şi găsească un soţ potrivit.
— Tu crezi că astea erau scopurile mele în viaţă?
— Dacă da, înseamnă că ai cam dat greş la amândouă, a
zis Harry. Şi nu uita că m-ai ales când aveai unsprezece ani.
— Zece, a spus Emma. Dar au mai trecut şapte ani până
ce mi-am dat seama.
— Oricum, a zis Harry, nu trebuie să presupunem că doar
pentru că amândoi am câştigat locuri la Oxford, iar Grace
este profesor la Cambridge, Jessica va dori să facă la fel.

1030
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi de ce ar face-o, când e atât de talentată? Ştiu că-l

admiră pe Seb, dar modelele ei sunt Barbara Hepworth şi
Mary Cassat, de aceea mă tot întreb ce alternative are.
Emma s-a uitat iar la hartă. Coteşte-o la dreapta cam după
jumătate de kilometru. Ar trebui să apară indicatorul
Reading.
— Ce tot complotaţi voi două pe la spatele meu? a întrebat
Harry.
— Dacă Jessica este suficient de bună şi profesorul ei de
arte mă asigură că este, şcoala doreşte ca ea să solicite o
bursă la Colegiul Regal de Arte sau la Slade School of
Fineart.
— Nu-i aşa că domnişoara Fielding a fost la Slade?
— Ba da, şi mi-a amintit că Jessica este o artistă mult mai
bună la cincisprezece ani decât a fost ea când a absolvit.
— Asta cred că o roade puţin.
— Reacţie tipică de bărbat. De fapt, domnişoara Fielding
doreşte foarte mult ca Jessica să îşi atingă potenţialul
complet. Doreşte să fie prima fată de la Red Maids’ care a
câştigat un loc la Colegiul Regal.
— Chiar că ar fi o dublă, a zis Harry, cum Seb este primul
băiat de la Beechcroft Abbey care a câştigat bursa de merit la
Cambridge.
— Primul din 1922, l-a corectat Emma. Ia-o la stânga la
prima intersecţie.
— Cred că te iubesc la nebunie în Consiliul de la
Barrington, a spus Harry, îndeplinindu-i solicitarea. Apropo,
în caz că ai uitat, săptămâna viitoare apare ultima mea carte.
— Te trimit în vreun loc interesant ca s-o promovezi?
— Ţin un discurs la dejunul literar la Yorkshire Post vineri
şi mi-au spus că au vândut atâtea bilete că au trebuit să se
mute de la un hotel local la restaurantul curselor York.
Emma s-a aplecat să-l sărute pe obraz.
— Felicitări, dragule!
— N-are nicio legătură cu mine, pentru că nu sunt
singurul speaker.

1031
 - JEFFREY ARCHER -

— Spune-mi numele rivalului, ca să-l pot asasina.

— Numele ei este Agatha Christie.
— Deci William Warwick a ajuns în sfârşit un rival de luat
în seamă al lui Hercule Poirot?
— Nu, mă tem că nu. Dar domnişoara Christie a scris
patruzeci şi nouă de romane, iar eu abia l-am completat pe al
cincilea.
— Ei, poate o prinzi din urmă când vei scrie şi tu patruzeci
şi nouă de cărţi.
— Ar trebui să am un noroc prea mare. Deci, în timp ce eu
voi tropăi prin ţară încercând să ajung pe lista de
bestselleruri, tu ce vei face?
— I-am spus lui Ross că voi trece luni să-l văd pe la birou.
Încerc să-l conving să renunţe la construcţia navei
Buckingham.
— De ce?
— Acum nu este momentul potrivit să rişti atâţia bani într-
un vas de croazieră de lux, în timp ce pasagerii devin din ce
în ce mai ataşaţi de aeronave.
— Da, te înţeleg, deşi eu aş prefera să merg cu vaporul la
New York decât să zbor acolo.
— Asta pentru că eşti de vârstă mijlocie, i-a zis Emma,
bătându-l pe picior. I-am mai promis şi lui Giles că voi trece
pe la Barrington Hall să mă asigur că Marsden a aranjat
totul pentru vizita lui şi a lui Gwyneth din weekend.
— Marsden va fi, în mod sigur, gata.
— Împlineşte şaizeci de ani la anul şi ştiu că vrea să iasă
la pensie.
— Nu va fi uşor de înlocuit, a spus Harry, când trecea de
indicatorul de Bristol.
— Gwyneth nu vrea să-l înlocuiască. Spune că a venit
vremea ca Giles să fie târât în a doua jumătate a secolului
XX.
— La ce se gândeşte?
— Crede că va fi iar un guvern laburist după alegerile
următoare şi, cum Giles va fi în mod aproape sigur ministru

1032
 - JEFFREY ARCHER -

are intenţia să-l pregătească pentru funcţie, care nu include

dădăcitul de către servitori. În viitor singurii servitori care-l
vor asista vor fi funcţionari publici.
— Giles a avut noroc când a întâlnit-o pe Gwyneth.
— N-a venit vremea s-o ceară de nevastă pe biata fată?
— Ba da, dar el e încă traumatizat după experienţa cu
Virginia şi nu cred că este gata să se însoare iar.
— Atunci ar face bine să treacă peste experienţele
anterioare pentru că femei aşa de bune ca Gwyneth nu se
întâlnesc pe toate drumurile, a spus Emma, întorcându-şi
atenţia la hartă.
Harry a depăşit un camion.
— Tot nu pot să mă obişnuiesc cu ideea că Seb nu mai
este şcolar.
— Ai planificat ceva pentru primul lui weekend acasă?
— Mă gândeam să-l iau să-i vadă pe cei de la
Gloucestershire jucând împotriva Blackheath, mâine la
County Ground.
Emma a râs.
— Asta face foarte bine la caracter, să urmăreşti jucând o
echipă care mai mult pierde decât câştigă.
— Şi poate am merge toţi la Old Vic într-o seară din
săptămâna viitoare, a mai zis el, ignorându-i comentariul.
— Ce joacă?
— Hamlet.
— Cine joacă în rolul prinţului?
— Un actor tânăr, Peter OToole, despre care Seb zice că e
cel mai tare, ce-o mai fi însemnând şi asta.
— Va fi foarte bine să-l avem pe Seb înapoi toată vara.
Poate ar trebui să dăm o petrecere înainte să plece la
Cambridge. Să-i dăm o şansă să întâlnească nişte fete.
— O să aibă destul timp pentru fete. Cred că e ruşinos că
guvernul opreşte Programul de Serviciu Naţional. Seb ar fi
fost un ofiţer foarte bun şi l-ar fi ajutat să ştie cum să-şi
asume responsabilitatea pentru alţii.

1033
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu eşti de vârstă mijlocie, a zis Emma, în timp ce intrau

pe alee, eşti de-a dreptul preistoric.
Harry a râs în timp ce oprea maşina în faţă la Manor
House şi a fost încântat când a zărit-o pe Jessica pe treapta
de sus, aşteptându-i.
— Unde e Seb? a fost prima întrebare a Emmei după ce a
coborât din maşină şi a îmbrăţişat-o pe Jessica.
— Nu s-a întors ieri de la şcoală. Poate s-a dus direct la
Barrington Hall şi a rămas peste noapte la unchiul Giles.
— Eu credeam că Giles este în Londra, a zis Harry. O să-i
dau un telefon să văd dacă pot veni la cină.
Harry a coborât şi a intrat în casă. A luat telefonul din hol
şi a format un număr local.
— Ne-am întors, a spus el când a auzit vocea lui Giles.
— Bine ai venit acasă, Harry. Te-ai distrat bine în State?
— Grozav. Emma a fost vedeta, desigur. Cred că Feldman
vrea ca ea să-i fie cea de a cincea soţie.
— Ei, ar fi nişte avantaje, a spus Giles. Niciodată nu e un
angajament pe termen lung când e vorba de omul acesta şi,
fiind în California, totul se va termina cu un divorţ drăguţ şi
sănătos.
Harry a râs.
— Apropo, Seb e cu tine?
— Nu, nu este. De fapt, nu l-am mai văzut de o vreme. Dar
sunt sigur că nu e departe. De ce nu suni la şcoală să vezi
dacă nu mai e pe acolo? Sună-mă când afli unde este pentru
că am nişte veşti bune pentru tine.
— Aşa vom face, a zis Harry. A lăsat receptorul în furcă şi
a căutat numărul directorului în cartea de telefon.
— Nu te îngrijora, dragă, nu mai este şcolar, după cum îmi
tot aminteşti, a spus el când a văzut figura ei neliniştită.
Sunt sigur că există o explicaţie simplă. A sunat la
Beechcroft 117 şi, în timp ce aştepta să i se răspundă, şi-a
luat soţia în braţe.
— Dr. Banks-Williams la telefon.

1034
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnule director, sunt Harry Clifton. Îmi pare rău că

vă deranjez după sfârşitul şcolii, dar aş vrea să ştiu dacă
aveţi idee pe unde ar putea fi băiatul meu, Sebastian.
— Nu ştiu, domnule Clifton. Nu l-am mai văzut de când a
fost suspendat la începutul săptămânii.
— Suspendat?
— Îmi pare rău, domnule Clifton. Mi-e teamă că nu am
avut de ales.
— Dar ce a făcut?
— Câteva abateri minore, inclusiv fumatul.
— Şi abateri majore?
— A fost prins beat în camera lui, împreună cu o femeie de
serviciu.
— Şi acestea au fost abateri de eliminare?
— M-aş fi putut face că nu văd, pentru că era ultima
săptămână a trimestrului, dar, din nefericire, niciunul nu era
îmbrăcat.
Harry şi-a înăbuşit râsul, mulţumit că Emma nu auzise ce
spusese directorul.
— Când a venit la mine, a doua zi, i-am spus că după
unele deliberări şi consultaţii cu dirigintele lui, nu aveam de
ales decât să-l elimin. I-am dat o scrisoare pentru
dumneavoastră. Ceea ce este evident că nu a făcut.
— Dar unde ar putea să fie? a întrebat Harry, neliniştit şi
el de acum.
— Nu ştiu. Tot ce vă pot spune este că dirigintele i-a dat
un bilet de clasa a treia pentru Temple Meads, iar eu am
presupus că nu-l voi mai vedea. Totuşi, în după-amiaza
aceea a trebuit să merg la Londra să iau parte la dineul
seniorilor şi, spre surprinderea mea, l-am găsit în acelaşi
tren cu mine.
— L-aţi întrebat de ce merge la Londra?
— Aş fi făcut-o, a spus directorul, sec, dacă n-ar fi fugit
din vagon când m-a văzut.
— De ce a fugit?

1035
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate din cauză că fuma, iar eu îl avertizasem mai

înainte că, dacă mai încălca alte reguli ale şcolii în timpul
trimestrului, va fi exmatriculat. Şi el ştia prea bine că
aceasta însemna că-l voi anunţa pe tutorele de la Cambridge
şi voi recomanda să-i fie retrasă bursa.
— Şi aţi făcut-o?
— Nu, nu am făcut-o. Ar trebui să-i mulţumiţi soţiei mele
pentru asta. Dacă ar fi fost după mine, ar fi fost exmatriculat
şi şi-ar fi pierdut locul la Cambridge.
— Pentru fumat, când nici măcar nu era în şcoală?
— Asta nu a fost singura abatere. Stătea într-un vagon de
clasa întâi când nici nu avea măcar bani pentru un bilet de
clasa întâi şi, mai înainte, îşi minţise dirigintele că se
întoarce direct la Bristol. Asta, plus celelalte abateri m-ar fi
convins că era nedemn de un loc la vechea mea universitate.
Nu mă îndoiesc că îmi voi regreta mila.
— Şi atunci l-aţi văzut ultima oară? a spus Harry,
încercând să rămână calm.
— Da, şi este ultima oară când îmi doresc să-l fi văzut, a
spus directorul, punând receptorul în furcă.
Harry i-a povestit ce spusese directorul şi Emmei, lăsând
însă deoparte problema cu femeia de serviciu.
— Şi unde ar putea fi acum? a întrebat Emma, speriată.
— Primul lucru pe care-l voi face va fi să-l sun iar pe Giles
şi să-i spun ce s-a întâmplat, înainte de a ne decide cum vom
proceda în continuare.
Harry a ridicat iar receptorul şi şi-a pierdut o vreme
repetând aproape textual conversaţia cu directorul.
Giles a tăcut câteva momente.
— Nu e greu de înţeles ce a trecut prin mintea lui Seb
după ce Banks-Williams l-a găsit în tren.
— Să mă ia naiba dacă-mi dau seama, a zis Harry.
— Pune-te în locul lui, a spus Giles. Crede că din cauză că
directorul l-a prins fumând şi călătorind la Londra fără
permisiune, a fost exmatriculat şi şi-a pierdut locul la

1036
 - JEFFREY ARCHER -

Cambridge. Cred că vei afla că îi este teamă să se întoarcă

acasă şi să dea ochii cu tine şi cu Emma.
— Ei bine, asta nu mai e o problemă, dar tot trebuie să-l
găsim şi să-l anunţăm. Dacă plec acum la Londra, pot să
stau în Smith Square?
— Sigur că poţi, dar n-are rost, Harry. Ar trebui să rămâi
la Manor House cu Emma. Plec eu la Londra şi atunci avem
toate bazele acoperite.
— Dar tu şi Gwyneth voiaţi să vă petreceţi weekendul
împreună, în caz că ai uitat.
— Dar Seb tot nepotul meu este, Harry, în caz că ai uitat
tu.
— Mulţumesc, a zis Harry.
— Te sun când ajung la Londra.
— Spuneai că ai nişte veşti?
— Nu este nimic important. Ei bine, nu la fel de important
ca descoperirea lui Seb.

***

Giles a plecat la Londra în acea seară, iar când a ajuns,

menajera i-a confirmat că Sebastian nu fusese pe acolo.
Giles i-a transmis informaţiile lui Harry, care l-a sunat pe
comisarul-adjunct de la Scotland Yard. Acesta a fost plin de
înţelegere, dar i-a arătat că o duzină de copii erau raportaţi
dispăruţi în Londra în fiecare zi şi majoritatea erau mai mici
decât Sebastian. Într-un oraş cu o populaţie de opt milioane,
era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân. Dar a spus că
va anunţa toate secţiile de poliţie din zona Met12.
Harry şi Emma au stat noaptea târziu sunând la bunica
lui Sebastian, Maisie, la mătuşa lui, Grace, la Deakins, la
Ross Buchanan, la Griff Haskins şi chiar la domnişoara
Parish, încercând să afle dacă Sebastian luase legătura cu
unul dintre ei. Harry a vorbit cu Giles de mai multe ori în

12 Met – Zona Metropolitană.

1037
 - JEFFREY ARCHER -

ziua următoare, dar n-a avut nicio noutate. Acul în carul cu

fân, a repetat el.
— Cum suportă Emma?
— Nu prea bine. Îi este teamă de ce e mai rău cu fiecare
oră care trece.
— Şi Jessica?
— Nu poate fi consolată.
— Te sun cum aflu ceva.

***

În după-amiaza următoare, Giles l-a sunat pe Harry de la

Camera Comunelor şi i-a spus că pleca la Paddington să
viziteze o femeie care dorea să-l vadă pentru că avea veşti
despre Sebastian.
Harry şi Emma au rămas lângă telefon, aşteptându-l pe
Giles să sune în mai puţin de o oră, dar el n-a mai sunat
până la nouă seara.
— Spune-mi că e bine, sănătos, a spus Emma după ce a
smuls receptorul din mâna lui Harry.
— Este bine-sănătos, a spus Giles, dar mi-e teamă că
astea sunt singurele veşti bune. E în drum spre Buenos
Aires.
— Ce tot spui acolo? l-a întrebat Emma. De ce s-ar duce
Seb la Buenos Aires?
— Habar n-am. Tot ce pot să vă spun este că e la bordul
SS South America cu cineva numit Pedro Martinez, tatăl
unuia dintre colegii lui de şcoală.
— Bruno, a spus Emma. E şi el la bord?
— Nu, nu poate să fie pentru că l-am văzut acasă la el în
Eaton Square.
— Plecăm imediat la Londra, a zis Emma. Şi atunci îl
putem vizita pe Bruno mâine-dimineaţă.
— Nu cred că ar fi bine, a spus Giles.
— De ce nu? l-a întrebat Emma.

1038
 - JEFFREY ARCHER -

— Din mai multe motive, şi mai ales pentru că am primit

un telefon de la sir Alan Redmayne, secretarul de cabinet. A
întrebat dacă noi trei am vrea să ne întâlnim cu el mâine la
zece în Downing Street. Nu pot să cred că este o coincidenţă.

1039
 - JEFFREY ARCHER -

34
— Bună ziua, sir Alan, a spus Giles când cei trei au fost
invitaţi în biroul secretarului de cabinet. Pot să v-o prezint pe
sora mea, Emma, şi pe cumnatul meu, Harry Clifton?
Sir Alan Redmayne a dat mâna cu Harry şi Emma, înainte
de a-l prezenta pe domnul Hugh Spencer.
— Domnul Spencer este secretar-asistent la Trezorerie, a
explicat el. Motivul prezenţei sale aici va deveni clar imediat.
S-au aşezat toţi în jurul unei mese rotunde, aflate în
centrul camerei.
— Îmi dau seama că această întrunire are ca scop
discutarea unei probleme foarte serioase, a spus sir Alan,
dar, înainte de a începe, aş dori să vă spun, domnule Clifton,
că sunt un admirator al lui William Warwick. Ultima
dumneavoastră carte se află pe noptiera soţiei mele, aşa că
din nefericire, n-o voi putea citi până ce n-o va termina ea.
— Sunteţi foarte amabil, domnule.
— Aş dori să încep prin a vă explica de ce am dorit să vă
vedem atât de rapid, a spus sir Alan, schimbând tonul. Aş
dori să vă asigur, domnule şi doamnă Clifton că şi noi
suntem la fel de interesaţi de bunăstarea fiului
dumneavoastră la fel ca voi, chiar dacă interesele noastre pot
diferi. Atenţia guvernului, a continuat el, se axează în jurul
unui om numit don Pedro Martinez, care şi-a băgat degetele
în atâtea plăcinte încât avem un cabinet cu dosare doar
pentru el. Domnul Martinez este un cetăţean argentinian cu
reşedinţa în Eaton Square, care are o casă la ţară în
Shillingford, trei vase de croazieră, mai mulţi poney de polo
aflaţi la Clubul de Polo din Windsor Great Park şi o lojă la
Ascot. Întotdeauna vine la Londra în sezon şi are un cerc
mare de prieteni şi asociaţi care-l cred bogătanul baron al
vitelor. Şi de ce n-ar crede-o? Are trei sute de mii de acri în
pampasul din Argentina pe care pasc aproximativ cinci sute
de mii de capete de vite. Deşi obţine din asta un profit

1040
 - JEFFREY ARCHER -

frumuşel, de fapt este doar un paravan pentru alte activităţi

ilegale.
— Şi care sunt acestea?
— Ca s-o spun de-a dreptul, sir Giles, este un escroc
internaţional. Îl face pe Moriarty13 să pară băiat de cor.
Lăsaţi-mă să vă mai spun ce ştim despre domnul Martinez şi
apoi voi fi fericit să vă răspund la orice întrebări veţi avea.
Drumurile noastre s-au încrucişat prima oară în 1935 când
eu eram asistent special ataşat Biroului de Afaceri Externe.
Am aflat că el făcea afaceri cu Germania. Era prieten bun cu
Heinrich Himmler, şeful SS, şi ştim că l-a întâlnit pe Hitler
de cel puţin trei ori. În timpul războiului şi-a pus bazele unei
averi uriaşe aprovizionând nemţii cu orice materii prime
aveau nevoie, cu toate că el stătea tot în Eaton Square.
— De ce nu l-aţi arestat? a întrebat Giles.
— Ne-a convenit să n-o facem, a spus sir Alan. Doream să
aflăm care sunt contactele lui din Marea Britanie şi cu ce se
ocupau. După terminarea războiului, Martinez a revenit în
Argentina şi şi-a continuat activitatea de fermier. De fapt, nu
s-a mai dus la Berlin după ce Aliaţii au intrat în oraş. A
continuat să ne viziteze regulat ţara. Chiar şi-a trimis cei trei
fii la şcolile publice din Anglia, iar fiica lui este acum la
Institutul Roedean.
— Scuzaţi-mă că vă întrerup, a spus Emma, dar ce
legătură are Sebastlan cu acestea?
— N-a avut nicio legătură, doamnă Clifton, până
săptămâna trecută când a apărut neanunţat la Eaton
Square, numărul 44, iar prietenul lui, Bruno, l-a invitat să
rămână acolo.
— L-am întâlnit pe Bruno de vreo două ori, a spus Harry,
şi mi s-a părut un tânăr fermecător.
— Sunt sigur că este, a zis sir Alan. Şi face mult pentru
imaginea lui Martinez ca un familist decent ce îndrăgeşte
Anglia. Totuşi, fiul dumneavoastră s-a implicat fără să-şi dea

13Personaj principal din romanele lui A.C.Doyle – rivalul lui Sherlock

Holmes.
1041
 - JEFFREY ARCHER -

seama într-o operaţie la care agenţiile noastre lucrează de

mulţi ani, atunci când l-a întâlnit pe don Pedro Martinez
pentru a doua oară.
— A doua oară? a întrebat Giles.
— Pe 18 iunie 1954, a spus sir Alan, uitându-se pe notiţe,
Martinez l-a invitat pe Sebastian la restaurantul Beechcroft
Arms pentru a sărbători a cincisprezecea aniversare a lui
Bruno.
— Îl urmăriţi atât de strâns pe Martinez? s-a interesat
Giles.
— Sigur că da. Secretarul de cabinet a scos un plic maro
dintre hârtiile din faţa lui, a scos două bancnote de cinci lire
şi le-a pus pe masă. Şi domnul Martinez i-a dat fiului
dumneavoastră aceste două bancnote vineri-seara.
— Dar sunt mai mulţi bani decât a avut Sebastian toată
viaţa lui, a zis Emma. Noi îi dăm doar o jumătate de coroană
ca bani de buzunar în fiecare săptămână.
— Cred că Martinez şi-a dat seama că o astfel de sumă va
reuşi să-i sucească minţile băiatului. Apoi l-a invitat la
Buenos Aires cu el în momentul în care ştia că Sebastian
este foarte vulnerabil.
— Cum aţi făcut rost de două bancnote oarecare de cinci
lire pe care Martinez le-a dat fiului meu? a întrebat Harry.
— Nu sunt „oarecare”, a zis omul de la Trezorerie, vorbind
pentru prima oară. Am strâns mai mult de zece mii din
acestea în ultimii opt ani, ca rezultat al unei informaţii
provenite din ceea ce cred că poliţia numeşte sursă de
încredere.
— Ce sursă de încredere? a întrebat Giles.
— Aţi auzit de un ofiţer SS numit maior Bernhard Krüger?
i-a întrebat Spencer.
Tăcerea care a urmat a dat de înţeles că nimeni nu auzise.
— Maiorul Krüger este un tânăr inteligent şi plin de idei
care a fost inspector de poliţie în Berlin înainte de a se înrola
în SS. De fapt, a ajuns responsabil de brigada contrafaceri.
După ce Marea Britanie a declarat război Germaniei, l-a

1042
 - JEFFREY ARCHER -

convins pe Himmler că ar fi posibil ca naziştii să destabilizeze

economia britanică inundând Anglia cu bancnote false de
cinci lire, însă doar dacă i se permitea să aleagă cei mai buni
gravori, tipografi şi corectori din lagărul de concentrare de la
Sacsenhausen, unde era comandant. Totuşi, lovitura lui cea
mai mare a fost recrutarea maestrului falsificator Salomon
Smolianoff, pe care-l arestase şi trimisese la închisoare de cel
puţin trei ori când lucra la poliţia din Berlin. De îndată ce
Smolianoff a făcut parte din echipă, oamenii lui Krüger au
reuşit să falsifice cam douăzeci şi şapte de milioane de
bancnote de cinci lire, cu o valoare aparentă de treizeci şi
cinci de milioane de lire.
Harry a avut bunul-simţ să ofteze, uimit.
— În 1945, când Aliaţii avansau spre Berlin, Hitler a dat
ordin ca toate aceste prese să fie distruse şi avem toate
motivele să credem că au fost. Totuşi, cu câteva săptămâni
înainte de capitularea Germaniei, Krüger a fost arestat când
încerca să treacă frontiera germano-elveţiană cu o valiză
plină cu bancnote falsificate. A stat doi ani în sectorul
britanic al închisorii din Berlin.
— Poate ne-am fi pierdut interesul pentru el dacă Banca
Angliei nu ne-ar fi semnalat că bancnotele găsite asupra lui
Krüger erau adevărate. Guvernatorul de atunci al băncii a
pretins că nimeni de pe lume nu era în stare să falsifice
bancnota de cinci lire sterline şi nimeni nu l-a putut
convinge de contrariul. L-am întrebat pe Krüger câte astfel de
bancnote erau în circulaţie, dar, înainte de a ne da această
informaţie, şi-a negociat cu îndemânare eliberarea,
utilizându-l pe don Pedro Martinez ca monedă de schimb.
Domnul Spencer a făcut o pauză ca să bea nişte apă, dar
nimeni n-a zis nimic.
— S-a ajuns la o înţelegere de a-l elibera pe Krüger după
executarea a trei ani din sentinţa lui de şapte ani, dar nu
înainte de a ne informa că, spre sfârşitul războiului, Martinez
făcuse un târg cu Himmler ca să scoată fraudulos douăzeci
de milioane de lire în bancnote falsificate de cinci lire şi să le

1043
 - JEFFREY ARCHER -

ducă într-un fel în Argentina, unde urma să aştepte alte

ordine. Asta n-ar fi fost greu pentru cineva care făcuse
contrabandă cu de toate, de la un tanc Sherman până la un
submarin rusesc.
— Pentru alt an din sentinţă, Krüger ne-a informat că
Himmler şi o mână de şefi nazişti de vârf, inclusiv, se pare,
chiar şi Hitler, sperau să scape ajungând cumva la Buenos
Aires, unde-şi vor trăi viaţa pe socoteala Băncii Angliei.
— Totuşi, când a fost clar că Himmler şi prietenii lui nu
vor ajunge în Argentina, a continuat Spencer, Martinez s-a
pomenit în posesia a douăzeci de milioane în bancnote false
de care trebuia să scape. Nu era uşor. La început, am
considerat povestea lui Krüger ca o poveste prin care
urmărea să-şi salveze pielea dar apoi, pe măsură ce treceau
anii, din ce în ce mai multe bancnote false apăreau pe piaţă
ori de câte ori Martinez era în Londra sau fiul său, Luis,
lucra la cazinourile din Monte Carlo. Atunci mi-am dat
seama că aveam o problemă reală. Acest lucru a fost dovedit
iar când Sebastian a cheltuit una dintre cele două bancnote
de cinci lire pe un costum Savile Row şi vânzătorul nu şi-a
dat seama că era falsă.
— La fel ca acum doi ani, a intervenit sir Alan, mi-am
exprimat nemulţumirea faţă de poziţia Băncii Angliei în faţa
domnului Churchill. Cu simplitatea geniilor, el a dat ordinul
ca o bancnotă nouă de cinci lire să fie pusă cât mai repede în
circulaţie. Desigur, introducerea unei asemenea bancnote în
circulaţie nu se putea face peste noapte şi, când Banca
Angliei şi-a anunţat intenţia de a emite o nouă bancnotă de
cinci lire, Martinez a înţeles că urma să nu mai aibă timp să-
şi cheltuiască imensa lui avere măsluită.
— Şi atunci bufonii de la Banca Angliei, a reluat domnul
Spencer, enervat, au anunţat că toate bancnotele vechi de
cinci lire aduse la Bancă înainte de 31 decembrie, 1957, vor
fi schimbate cu unele noi. Deci tot ce avea de făcut Martinez
era să aducă pe furiş bancnotele lui false în Anglia, iar Banca
Angliei urma să le schimbe cu plăcere cu unele bune. Am

1044
 - JEFFREY ARCHER -

estimat că în ultimii zece ani, Martinez a reuşit să scape de

cinci până la zece milioane de lire, dar asta tot l-a lăsat cu
opt, nouă milioane ascunse în Argentina. De îndată ce ne-am
dat seama că nu putem face nimic ca să schimbăm poziţia
Băncii Angliei, am inserat o clauză în bugetul anului trecut,
cu un singur scop, şi anume să-i îngreuneze sarcina lui
Martinez. În luna aprilie din anul trecut, a devenit ilegal
pentru oricine să aducă mai mult de o mie de lire bani-
gheaţă în Regatul Unit. Iar el a descoperit, pe spezele lui, că
nici el, nici asociaţii lui, nu pot trece nicio frontieră din
Europa fără ca vama să le controleze separat bagajele.
— Dar asta tot nu explică ce caută Sebastian la Buenos
Aires, a zis Harry.
— Avem motive să credem, domnule Clifton, că fiul
dumneavoastră a fost inclus în reţeaua lui Martinez, a zis
Spencer. Credem că va fi utilizat de don Pedro ca să treacă
prin contrabandă ultimele opt sau nouă milioane de lire în
Anglia. Dar nu ştim cum sau unde.
— Adică Sebastian este în pericol? a spus Emma, uitându-
se fix la secretarul de cabinet.
— Da şi nu, a zis sir Alan. Atâta timp cât nu ştie motivul
real pentru care Martinez vrea ca ei să meargă în Argentina,
n-o să păţească nimic. Dar, dacă va da peste adevăr cât va
sta în Buenos Aires şi, după câte ştim noi, este inteligent şi
plin de idei, nu vom ezita să-l ducem rapid pe teritoriul
ambasadei noastre.
— Păi de ce n-o faceţi imediat ce coboară de pe navă? a
întrebat Emma. Fiul nostru este mai valoros decât zece
milioane sau câte or fi, a mai zis, privindu-l pe Harry ca s-o
susţină.
— Pentru că asta i-ar atrage atenţia lui Martinez asupra
faptului că ştim cu ce se ocupă, a zis Spencer.
— Dar există riscul ca Seb să fie sacrificat ca un pion pe o
tablă de şah asupra căreia nu aveţi niciun control.
— Asta nu se va întâmpla atâta vreme cât el nu ştie ce se
petrece. Suntem convinşi că, fără ajutorul fiului

1045
 - JEFFREY ARCHER -

dumneavoastră, Martinez nu poate spera să mute o

asemenea sumă de bani. Sebastian este singura noastră
şansă de a afla cum intenţionează să procedeze.
— Dar are doar şaptesprezece ani, a spus Emma,
neajutorată.
— Nu cu mult mai tânăr decât soţul dumneavoastră când
a fost arestat pentru crimă, sau sir Giles când a câştigat
medalia.
— Erau împrejurări complet diferite, a insistat Emma.
— Dar acelaşi duşman, a spus Alan.
— Ştim că Seb va dori să ajute oricum poate, a spus
Harry, luându-şi soţia de mână, dar nu asta e problema.
Riscurile sunt mult prea mari.
— Aveţi dreptate, desigur, a spus secretarul de cabinet, şi
dacă ne cereţi să-l luăm în custodie imediat cum coboară de
pe vas, voi da pe loc ordinul. Dar, a spus el înainte ca Emma
să apuce să zică da, avem un plan. Însă acesta nu poate
reuşi fără cooperarea dumneavoastră.
A aşteptat şi alte proteste, dar cei trei au rămas tăcuţi.
— SS South America nu soseşte în Buenos Aires decât
peste vreo cinci zile, a continuat sir Alan. Pentru ca planul
nostru să poată reuşi, avem nevoie să trimitem un mesaj
ambasadorului nostru înainte ca nava să amareze.
— De ce nu-i daţi telefon? a întrebat Giles.
— Aş fi vrut să fie atât de uşor. Panoul de convorbiri
telefonice internaţionale din Buenos Aires este activat de
douăsprezece femei, toate în solda lui Martinez. Acelaşi lucru
se aplică şi telegrafelor. Slujba lor este să culeagă orice
informaţie care l-ar putea interesa, informaţii despre
politicieni, bancheri, oameni de afaceri, chiar şi operaţii ale
poliţiei, pe care le poate utiliza în interes personal, câştigând
şi mai mulţi bani. Doar menţionarea numelui său pe o linie
telefonică declanşează alarma şi fiul său, Diego este informat
în câteva minute. De fapt, au fost momente când am profitat
de situaţie şi i-am oferit lui Martinez informaţii false, dar
acum este prea riscant.

1046
 - JEFFREY ARCHER -

— Sir Alan, a spus secretarul de la Trezorerie, spuneţi-le

domnului şi doamnei Clifton ce intenţionaţi şi lăsaţi-i pe ei să
decidă.

1047
 - JEFFREY ARCHER -

35
S-a dus pe jos la aeroportul din Londra şi s-a îndreptat
direct spre semnul Doar pentru echipaj.
— Bună dimineaţa, căpitan May, a spus ofiţerul de
serviciu după ce i-a verificat paşaportul. Unde zburaţi azi,
domnule?
— La Buenos Aires.
— Un zbor plăcut!
De îndată ce i-au fost verificate bagajele, a trecut de vamă
şi s-a îndreptat spre poarta numărul 11. Nu te opri, nu privi
în jur, nu atrage atenţia asupra ta, fuseseră instrucţiunile
date de anonimul care era mai obişnuit cu spionii decât cu
scriitorii.
Ultimele patruzeci şi opt de ore fuseseră non-stop, după ce
Emma admisese cu greu că el i-ar putea ajuta la
Operaţiunea Urmărirea. Din acel moment, picioarele sale, ca
să-şi citeze fostul sergent-instructor nu atinseseră pământul.
Aranjarea uniformei unui căpitan BOAC durase o oră;
fotografia pentru paşaportul fals, altă oră; instruirea
referitoare la noua sa viaţă, inclusiv o nevastă de care
divorţase şi doi copii, trei ore; o lecţie despre îndatoririle unui
căpitan BOAC, trei ore; îndrumarul turistic prin Buenos
Aires, o oră; şi la prânz, la clubul unde mânca sir Alan, tot
mai avea o mulţime de întrebări la care trebuia să i se
răspundă.
Chiar înainte de a pleca de la Athenaeum ca să petreacă o
noapte lipsită de somn în casa lui Giles din Smith Square, sir
Alan îi dăduse un dosar gros, o mapă şi o cheie.
— Citiţi tot acest dosar în timpul drumului spre Buenos
Aires, apoi daţi-l ambasadorului, care-l va distruge. Aveţi
rezervare la Milonga Hotel. Ambasadorul nostru, domnul
Philip Matthews, vă aşteaptă la ambasadă, sâmbătă, la zece
dimineaţa. Îi veţi mai da şi această scrisoare de la domnul
Selwyn Lloyd, secretarul de la externe, care-i va explica de ce
aţi venit în Argentina.
1048
 - JEFFREY ARCHER -

Când a ajuns la uşă, s-a îndreptat direct spre asistenta de

la birou.
— Bună dimineaţa, căpitane, a zis ea, chiar înainte ca el
să-şi deschidă paşaportul. Sper să aveţi un zbor plăcut.
Au mers pe pistă, au urcat scările navei şi au intrat în
cabina de clasa întâi.
— Bună dimineaţa, căpitane May, a spus o tânără
atrăgătoare. Mă numesc Annabel Carrick. Sunt stewardesa-
şefă.
Uniforma şi disciplina îi aduceau aminte de armată, cu
toate că, de data aceasta, se înfrunta cu alt inamic sau era
oare, după cum sugerase sir Alan, acelaşi?
— Pot să vă conduc la locul dumneavoastră?
— Mulţumesc, domnişoară Carrick, a zis el în timp ce era
condus în spatele cabinei de clasa întâi. Două scaune libere,
dar ştia că unul nu se va ocupa. Sir Alan nu lăsa astfel de
lucruri la voia întâmplării.
— Prima parte a zborului va dura cam şapte ore, a spus
stewardesa. Pot să vă aduc ceva de băut înainte de a decola,
căpitane?
— Doar un pahar cu apă, mulţumesc. Şi-a scos capela şi a
pus-o pe scaun lângă el, apoi a pus servieta sub scaun.
I se spusese să n-o deschidă până ce nu decola avionul şi
să se asigure că nimeni nu vedea ce citeşte. Nu că dosarul s-
ar fi referit explicit la „Martinez”, căruia i se spunea doar
„subiectul”.
După câteva momente, primii pasageri au început să intre
în avion şi în următoarele douăzeci de minute şi-au găsit
locurile, şi-au pus bagajele de mână în dulapurile de
deasupra capetelor, şi-au dat jos paltoanele sau chiar şi
jachetele, au băut şampanie, şi-au închis centurile de
siguranţă, şi-au ales un ziar sau o revistă şi au aşteptat
cuvintele: „Vă vorbeşte căpitanul dumneavoastră.”
Harry a zâmbit gândindu-se ce ar fi dacă s-ar îmbolnăvi
căpitanul în timpul zborului, iar domnişoara Carrick ar da
fuga la el să-i ceară ajutorul. Cum ar reacţiona când îi va

1049
 - JEFFREY ARCHER -

spune că lucrase doar în Marina Comercială Britanică şi în

armata SUA, dar niciodată în forţele aeriene?
Avionul a început să ruleze pe pistă, dar Harry nu şi-a
descuiat mapa până ce nu au ajuns în aer şi căpitanul nu a
stins semnul pentru centura de siguranţă. A scos un dosar
gros, l-a deschis şi a început să-i studieze conţinutul, de
parcă se pregătea pentru un examen.
Se citea ca un roman de Ian Fleming; singura diferenţă era
că rolul lui era comandorul Bond. În timp ce Harry întorcea
paginile, viaţa lui Martinez i se dezvăluia în faţă. Când a
făcut o pauză pentru micul dejun, n-a putut să nu realizeze
că Emma avusese dreptate, n-ar fi trebuit să-i permită lui
Sebastian să se încurce cu acest om. Era prea riscant.
Totuşi, fusese de acord cu ea că, dacă în orice moment i s-
ar fi părut că viaţa fiului lor era în pericol, se va întoarce la
Londra cu următorul avion, cu Sebastian stând pe locul de
lângă el. S-a uitat pe geam. El şi William Warwick ar fi
trebuit să zboare spre nord, într-un turneu de autor, însă el
zbura spre sud. De abia aşteptase s-o întâlnească pe Agatha
Christie la dejunul literar de la Yorkshire Post. În loc de asta,
se îndrepta spre America de Sud, sperând să-l evite pe don
Pedro Martinez.
A închis dosarul, l-a pus în mapă, a strecurat-o sub scaun
şi a aţipit uşor, dar „subiectul” nu l-a părăsit nici atunci. La
vârsta de paisprezece ani, Martinez plecase de la şcoală şi îşi
începuse viaţa ca ucenic la un măcelar. Fusese concediat
după câteva luni (din motive necunoscute) şi singurul lucru
pe care-l învăţase acolo fusese cum să desfacă o carcasă de
animal. Rămas şomer, subiectul se apucase de infracţiuni
mărunte, inclusiv hoţie, jaf, furtul din maşinile de jocuri,
după care fusese arestat şi trimis şase luni la închisoare.
Martinez a fost coleg de celulă cu Juan Delgado, un
infractor mărunt care-şi petrecuse mai mulţi ani în
închisoare decât afară. După ce şi-a executat pedeapsa, s-a
alăturat benzii lui Juan şi a devenit repede unul dintre
locotenenţii săi de încredere. Când Juan a fost arestat iar şi

1050
 - JEFFREY ARCHER -

s-a întors în puşcărie, Martinez a rămas la conducerea

imperiului său în expansiune. Pe vremea aceea avea
şaptesprezece ani, aceeaşi vârstă ca Sebastian şi părea să
devină infractor pe viaţă. Dar destinul a luat-o pe un drum
neaşteptat când s-a îndrăgostit de Consuela Torres, o
operatoare de telefonie care lucra la comunicaţiile
internaţionale. Totuşi, tatăl Consuelei, un politician local
care candida la Primăria din Buenos Aires, i-a explicat clar
fiicei sale că nu-şi dorea ca ginere un infractor mărunt.
Consuela a ignorat părerea tatălui ei, s-a măritat cu Pedro
Martinez şi a născut patru copii, în ordinea sud-americană
corectă: trei băieţi, urmaţi de o fată. În cele din urmă,
Martinez a câştigat respectul socrului său când a adunat
fonduri suficiente pentru campania sa electorală, pe care a şi
câştigat-o.
De îndată ce primarul s-a mutat la primărie, n-au existat
contracte municipale care să nu treacă prin mâinile lui
Martinez, la care se adăugau întotdeauna 25 la sută „taxe
pentru servicii”. Totuşi, nu a durat mult până ce subiectul s-
a plictisit şi de Consuela şi de politica locală şi a început să
îşi extindă activitatea, dându-şi seama că un război
european însemna oportunităţi nesfârşite pentru cei care se
puteau declara neutri.
Deşi Martinez era din firea lui înclinat să susţină Marea
Britanie, germanii i-au oferit ocazia să-şi transforme mica
avere într-una imensă.
Regimul nazist avea nevoie de prieteni care puteau să-i
furnizeze diverse şi, cu toate că subiectul avea doar douăzeci
şi doi de ani când a apărut prima oară la Berlin cu o agendă
de comenzi goală, a plecat două luni mai târziu cu tot felul
de comenzi, de la conducte pentru Italia până la un petrolier
grecesc. Ori de câte ori încerca să încheie o afacere, subiectul
anunţa că este un prieten apropiat al Reichsführerului
Heinrich Himmler, şeful SS şi-l întâlnise de mai multe ori pe
Herr Hitler personal.

1051
 - JEFFREY ARCHER -

În următorii zece ani, subiectul a dormit în avioane şi

vapoare, trenuri, autobuze şi, o dată, într-o căruţă trasă de
un cal, călătorind în jurul lumii, strângând materialele de pe
lista lungă a germanilor.
Întâlnirile sale cu Himmler au devenit din ce în ce mai
dese. Spre sfârşitul războiului, când victoria Aliaţilor părea
inevitabilă şi reichsmark-ul a căzut, şeful SS a început să-i
plătească subiectului în bani gheaţă; bancnote englezeşti de
cinci lire nou-nouţe, calde încă de la presa din
Sachsenhausen. Subiectul trecea atunci graniţa şi depunea
banii într-o bancă din Geneva, unde erau transformaţi în
franci elveţieni.
Mult înainte de sfârşitul războiului, don Pedro strânsese o
avere. Dar abia când Aliaţii au ajuns foarte aproape de
capitala Germaniei, Himmler i-a oferit şansa vieţii lui. Cei doi
au dat mâna şi au încheiat afacerea, iar subiectul a plecat
din Germania cu douăzeci de milioane de lire sterline, în
bancnote falsificate, submarinul său personal şi un tânăr
locotenent din personalul lui Himmler. Nu a mai pus piciorul
în Vaterland.
Când a sosit la Buenos Aires, subiectul a cumpărat o
bancă cu probleme cu cincizeci de milioane de peso, a
ascuns cele douăzeci de milioane de lire în seifuri şi a
aşteptat ca membrii supravieţuitori ai ierarhiei naziste să
apară la Buenos Aires şi să-şi încaseze poliţele de asigurare
pe viaţă.

***

Ambasadorul s-a uitat la telegraful cu bandă care

clănţănea în colţul îndepărtat al biroului său.
Venea un mesaj direct de la Londra. Dar, ca în cazul
directivelor Foreign Office, va fi nevoit să citească printre
rânduri, pentru că toţi ştiau că serviciul secret argentinian
primea mesajul în acelaşi timp, într-un birou aflat cam la o
sută de metri în susul drumului.

1052
 - JEFFREY ARCHER -

Peter May, căpitanul echipei de crichet a Angliei, va fi la

bătaie în prima zi a meciului din campionat, în sâmbăta
aceasta, la ora zece. Am două bilete pentru meci şi sper ca şi
căpitanul May să vi se poată alătura.

Ambasadorul a zâmbit. Ştia, ca orice elev englez, că

meciurile de campionat încep întotdeauna la 11:30 a.m., joi,
şi că nu era niciun Peter May la bătaie. Dar nici Marea
Britanie nu fusese niciodată la război cu vreo naţiune care
juca crichet.

***

— Nu ne-am mai întâlnit vreodată, bătrâne?

Harry a închis liniştit dosarul şi s-a uitat la omul de vârstă
mijlocie de tipul „linge-blide”. Se agăţase de spătarul
scaunului de lângă el cu o mână, în timp ce ţinea un pahar
cu vin roşu în cealaltă.
— Nu cred, a zis Harry.
— Aş fi putut jura că da, a zis bărbatul, uitându-se în jos
la el. Poate te-am confundat cu altcineva.
Harry a oftat uşurat când omul a dat din umeri şi s-a
întors mergând nesigur, la locul său din faţa cabinei. Era
gata să deschidă iar dosarul şi să continue studiul vieţii lui
Martinez când omul s-a întors şi s-a îndreptat încet spre el.
— Eşti faimos cumva?
Harry a râs.
— Nu prea cred. După cum vedeţi sunt pilot BOAC şi tot
asta am fost în ultimii doisprezece ani.
— Nu cumva eşti din Bristol?
— Nu, a spus Harry, agăţându-se de personajul lui. M-am
născut în Epsom şi acum locuiesc în Ewell.
— Îmi mai ia mie un moment ca să-mi amintesc. Omul s-a
întors iar la locul lui.

1053
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a deschis din nou dosarul, dar, la fel ca Dick

Whittington, bărbatul s-a întors a treia oară. De data
aceasta, a luat şapca de căpitan a lui Harry şi s-a prăbuşit în
scaunul de lângă el.
— Nu cumva scrii cărţi?
— Nu, a spus Harry, şi mai serios, chiar când domnişoara
Carrick a apărut lângă el cu o tavă cu cocktailuri. Şi-a ridicat
sprâncenele şi i-a făcut un semn din care spera ca ea să
înţeleagă „ajută-mă, te rog”.
— Îmi aminteşti de un scriitor din Bristol, dar al naibii
dacă ţin minte cum îl cheamă. Eşti sigur că nu vii din
Bristol? Omul s-a uitat mai de-aproape, după care i-a suflat
nişte fum de ţigară în nas.
Harry a văzut-o pe domnişoara Carrick deschizând uşa
cockpitului.
— Trebuie să fie o viaţă interesantă, să fii pilot…
— Vă vorbeşte căpitanul. Urmează să intrăm în nişte
turbulenţe aşa că rog toţi pasagerii să se întoarcă la locurile
lor şi să-şi strângă centurile.
Domnişoara Carrick a reapărut în cabină şi s-a îndreptat
spre spatele cabinei de clasa întâi.
— Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, domnule, dar
căpitanul a cerut ca toţi pasagerii…
— Da, l-am auzit, a zis omul, ridicându-se, dar nu înainte
de a mai sufla nişte fum în direcţia lui Harry. Mă mai
gândesc eu de cine-mi aminteşti, a mai zis el, înainte de a se
întoarce la locul lui.

1054
 - JEFFREY ARCHER -

36
În timpul celei de-a doua etape a drumului către Buenos
Aires, Harry a terminat dosarul despre don Pedro Martinez.
După război, subiectul pierduse timpul prin Argentina,
tolănit pe un munte de bani. Himmler se sinucisese înainte
de a fi adus la procesul de la Nüremberg, iar şase dintre
ajutoarele sale fuseseră condamnate la moarte. Alţi
optsprezece fuseseră trimişi la închisoare, inclusiv maiorul
Bernhard Krüger. Nimeni nu bătuse la uşa lui don Pedro ca
să ceară banii.
Harry a întors pagina şi a văzut că următoarea parte a
dosarului se ocupa cu familia subiectului. S-a odihnit puţin,
după care a continuat.
Martinez avea patru copii. Primul născut, Diego, fusese
exmatriculat de la Harrow deoarece legase un băiat nou-venit
de un radiator încins. Se întorsese în ţara natală, fără nicio
licenţă şi se alăturase afacerilor tatălui său şi, trei ani mai
târziu, îşi luase licenţa cu onoruri în infracţiuni. Deşi Diego
purta costume la două rânduri, cu dunguliţe, croite pe Savile
Row, şi-ar fi petrecut mai mult timp îmbrăcat ca puşcăriaş
dacă tatăl lui n-ar fi avut nenumăraţi judecători, ofiţeri de
poliţie şi politicieni pe statul lui de plată.
Al doilea fiu, Luis, trecuse de la adolescent la playboy într-
o singură vacanţă de vară petrecută pe Riviera. Acum stătea
mai mult în jurul meselor de ruletă din Monte Carlo, jucând
cu bancnotele de cinci lire ale tatălui său şi încercând să le
transforme în alte valute.
Ori de câte ori Luis câştiga mai mult, o grămadă de franci
monegaşti intrau în contul lui don Pedro din Geneva. Dar pe
Martinez îl supăra faptul că acele cazinouri obţineau profituri
mai bune decât el.
Al treilea copil, Bruno, nu era deloc o aşchie din bătrânul
trunchi, ci avea mai multe calităţi ale mamei sale decât
defecte ale tatălui său, cu toate că Martinez le amintea fericit

1055
 - JEFFREY ARCHER -

prietenilor săi londonezi că avea un fiu care va merge la

Cambridge în septembrie.
Se ştiau prea puţine despre cel de-al patrulea copil, Maria-
Theresa, care era încă la Roedean, şi care-şi petrecea
întotdeauna vacanţele de vară împreună cu mama ei.
Harry a întrerupt lectura când domnişoara Carrick a
coborât masa în faţa lui, dar, chiar şi în timp ce mânca, omul
acela afurisit îi bântuia prin minte.
În anii de după război, Martinez se apucase să-şi
consolideze resursele bancare. Banca Fermierilor deschidea
conturi pentru clienţii care aveau terenuri, dar nu aveau şi
bani. Metodele lui Martinez erau rudimentare, dar eficiente.
Le împrumuta fermierilor orice sumă doreau, cu dobândă
uriaşă, atâta timp cât împrumutul era acoperit de valoarea
terenurilor fermierilor.
În cazul în care clienţii nu erau în stare să-şi plătească
rata trimestrială, primeau un anunţ de lichidare, prin care li
se solicita să plătească întreaga datorie în nouăzeci de zile.
Dacă nu reuşeau, şi majoritatea nu reuşeau, titlurile
pământurilor erau confiscate de bancă şi adăugate terenului
uriaş deja strâns de Martinez. Dacă se plângea cineva,
primea o vizită de la Diego, care le remodela figura; mult mai
ieftin şi mai eficient decât avocaţii.
Singurul lucru care ar fi putut submina imaginea
părintească a baronului-fermier pe care Martinez o cultivase
atât de greu în Londra fusese faptul că soţia sa, Consuela, îşi
dăduse seama în sfârşit că tatăl ei avusese dreptate şi ceruse
divorţul. În timp ce procedurile de divorţ se desfăşurau în
Buenos Aires, Martinez le spunea tuturor celor din Londra
că, din păcate, soţia sa Consuela murise de cancer,
transformând astfel orice eventual stigmat social în simpatie.
După ce tatăl Consuelei nu a mai fost ales primar –
Martinez îl sprijinise pe candidatul opoziţiei – a sfârşit prin a
locui într-un sat aflat la câţiva kilometri de Buenos Aires.
Primea o alocaţie lunară care nu-i permitea să facă prea
multe excursii de cumpărături în capitală şi nu putea

1056
 - JEFFREY ARCHER -

călători deloc în străinătate. Şi, din păcate pentru Consuela,

doar unul dintre fiii ei era interesat să păstreze contactul cu
ea, iar acesta se afla acum în Anglia.
Doar o persoană care nu făcea parte din familia lui
Martinez apărea în dosarul lui Harry: Karl Ramirez, pe care
Martinez îl folosea ca valet/om bun la toate. Deşi Ramirez
avea paşaport argentinian, semăna leit cu un anumit Karl
Otto Lunsdorf, membru al echipei de wrestling olimpice a
Germaniei în 1936 şi care devenise apoi locotenent în SS,
specializat în interogatorii. Documentele personale ale lui
Ramirez erau la fel de impresionante ca bancnotele de cinci
lire ale lui Martinez şi proveneau, mai mult ca sigur, din
aceeaşi sursă.
Domnişoara Carrick a curăţat tava de mâncare şi i-a oferit
căpitanului May coniac şi un trabuc, pe care acesta le-a
refuzat politicos, după ce i-a mulţumit pentru turbulenţă. Ea
a zâmbit.
— S-a dovedit că nu era chiar aşa de rău cum credea
căpitanul la început, a zis, ascunzându-şi un surâs. M-a
rugat să vă spun că, dacă staţi la Milonga, sunteţi binevenit
să mergeţi cu noi în autobuzul BOAC, ceea ce vă va permite
să-l evitaţi pe domnul Bolton – Harry a ridicat o sprânceană –
omul din Bristol, care e absolut convins că v-a mai întâlnit
undeva.
Harry nu s-a putut abţine să nu observe că domnişoara
Carrick s-a uitat la mâna lui stângă de mai multe ori, văzând
probabil dunga decolorată de piele care indica o verighetă
scoasă de curând. Căpitanul Peter May divorţase de soţia sa
Angela cam de doi ani. Aveau doi copii: Jim, în vârstă de zece
ani, care spera să meargă la colegiul Epsom şi Sally, de opt
ani, care avea un poney al ei. Avea chiar şi o fotografie care
s-o dovedească. Harry îi dăduse verigheta Emmei ca s-o
păstreze chiar înainte de a pleca. Încă un lucru cu care ea nu
fusese de acord.

***

1057
 - JEFFREY ARCHER -

— Londra mi-a cerut o întrevedere pentru căpitanul Peter

May la ora zece, mâine-dimineaţă, a spus ambasadorul.
Secretara a notat în agendă.
— Aveţi nevoie de o informare referitoare la căpitanul May?
— Nu, pentru că habar n-am cine e sau de ce Foreign
Office vrea să-l văd. Ai grijă doar să mi-l aduci în birou de
îndată ce soseşte.

***

Harry a aşteptat până ce ultimul pasager a coborât înainte

de a se alătura echipajului. După ce a fost verificat la vamă,
a ieşit din aeroport şi a găsit un autobuz care aştepta la
refugiu.
Şoferul i-a pus servieta la bagaje în timp ce Harry a urcat
în maşină şi a fost salutat de domnişoara Carrick.
— Pot să vin şi eu? a întrebat Harry.
— Da, desigur, a răspuns ea, dându-se la o parte ca să-i
facă loc.
— Mă cheamă Peter, a spus el când dădeau mâna.
— Annabel. Ce te aduce în Argentina? l-a întrebat ea când
autobuzul intra în oraş.
— Fratele meu, Dick, lucrează aici. Nu ne-am mai văzut de
prea mulţi ani, aşa că m-am gândit să fac un efort, având în
vedere că este la cea de-a patruzecea aniversare.
— Fratele mai mare? a întrebat Annabel, zâmbind. Cu ce
se ocupă?
— Este inginer mecanic. De cinci ani lucrează la proiectul
de baraj Paraná Dam.
— N-am auzit de el.
— N-aveai de ce. Este în mijlocul pustiului.
— Ei, va suferi un şoc cultural când va veni în Buenos
Aires, pentru că este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe
din lume şi, evident, oprirea mea preferată.

1058
 - JEFFREY ARCHER -

— Cât stai aici de data aceasta? a întrebat-o Harry, dorind

să schimbe subiectul înainte de a rămâne fără detalii
referitoare la noua lui familie.
— Patruzeci şi opt de ore. Cunoşti Buenos Aires-ul, Peter?
Dacă nu, vei avea parte de o mare surpriză.
— Nu, sunt prima oară aici, a zis Harry, cuvânt cu cuvânt
până aici. Nu vă pierdeţi concentraţia, îl avertizase sir Alan,
pentru că altfel greşiţi.
— Deci pe ce rută zbori de obicei?
— Sunt pe zborurile transatlantice – New York, Boston şi
Washington. Bărbatul anonim de la Foreign Office stabilise
acest traseu, deoarece cuprindea trei oraşe în care Harry
fusese în turneele lui editoriale.
— Sună bine, dar asigură-te că vezi cum e viaţa de noapte
aici. Argentinienii îi fac pe yanchei să pară conservatori.
— Vreun loc special în care să merg cu fratele meu?
— Şopârla are cei mai buni dansatori de tangou, însă
Majestic are cea mai bună bucătărie, dar n-am încercat-o.
Echipajul merge de obicei la Matador Club sau Independence
Avenue. Deci, dacă tu şi fratele tău aveţi timp, sunteţi bine-
veniţi să vă alăturaţi.
— Mulţumesc, a spus Harry, când maşina oprea lângă
hotel. S-ar putea să vin.
Adus valiza lui Annabel în hotel.
— Locul ăsta e ieftin şi vesel, a zis ea după ce s-au
înregistrat, deci dacă vrei o baie şi nu vrei să aştepţi să se
încălzească apa, cel mai bine e s-o faci la ultima oră seara
sau prima oră dimineaţa, a mai comentat ea când intrau în
lift.
Când au ajuns la al patrulea etaj, Harry a părăsit-o pe
Annabel şi a înaintat pe coridorul slab luminat spre camera
469. După ce a intrat, a descoperit că nu era mare diferenţă
faţă de coridor. Şi-a amintit nota lui sir Alan: V-am făcut
rezervare la un hotel la care Martinez şi oamenii lui n-ar merge
niciodată. Îşi dăduse seama deja din care motiv. Acest loc

1059
 - JEFFREY ARCHER -

avea nevoie ca mama lui să fie numită manager, preferabil de

ieri.
Şi-a scos şapca şi s-a aşezat pe marginea patului. Ar fi
vrut s-o sune pe Emma şi să-i spună cât îi lipseşte, dar sir
Alan îi explicase clar: fără telefoane, fără cluburi de noapte,
fără plimbări, fără cumpărături; nici nu avea voie să plece
din hotel până la întâlnirea cu ambasadorul. Şi-a ridicat
picioarele pe pat şi şi-a lăsat capul pe pernă. S-a gândit la
Sebastian, Emma, sir Alan, Martinez, Matador Club…
Căpitanul May a adormit.

1060
 - JEFFREY ARCHER -

37
Când Harry s-a trezit, primul lucru pe care l-a făcut a fost
să aprindă lumina de lângă pat şi să se uite la ceas: 2:26
a.m.. A înjurat când şi-a dat seama că nu se dezbrăcase.
Aproape a căzut din pat, s-a dus la geam şi s-a uitat la un
oraş care, după zgomotul traficului şi luminile strălucitoare
era treaz. A tras jaluzelele, s-a dezbrăcat şi s-a urcat înapoi
în pat, sperând să adoarmă repede la loc. Dar somnul i-a
fugit gândindu-se la Martinez, Seb, sir Alan, Emma, Giles şi
chiar Jessica şi, cu cât încerca mai tare să se relaxeze şi să
şi-i alunge din minte, cu atât mai mult îi atrăgeau atenţia.
La 4:30 a.m., a renunţat şi s-a decis să facă o baie. Atunci
a adormit. Când s-a trezit, a sărit din pat şi a văzut primele
raze de soare scăldând oraşul. S-a uitat la ceas. Era 7:10
a.m. Se simţea murdar aşa că a zâmbit şi a făcut o baie
lungă şi fierbinte.
A plecat să caute un halat, dar hotelul oferea doar un
prosop subţire de baie şi săpun. A ieşit pe coridor şi s-a
îndreptat spre baie. Pe mâner era un semn pe care scria
Occupado şi putea auzi pe cineva pleoscăind înăuntru. Harry
s-a decis să aştepte pentru ca nimeni să nu-i ia locul la baie.
Când, după douăzeci de minute, s-a deschis în sfârşit uşa,
Harry a dat nas în nas cu singurul om pe care spera să nu-l
mai vadă vreodată.
— Bună dimineaţa, căpitane, a zis acesta, blocându-i
drumul.
— Bună dimineaţa, domnule Bolton, a răspuns Harry,
încercând să treacă pe lângă el.
— Nu te grăbi, bătrâne, a spus el. Mai durează un sfert de
oră până ce se goleşte cada şi încă cincisprezece minute ca
să se umple la loc. Harry spera că, dacă n-ar fi spus nimic,
Bolton ar fi înţeles aluzia şi ar fi plecat. Dar n-a plecat.
Dublura ta, a zis intrusul pisălog, scrie romane poliţiste.
Partea ciudată e că îmi pot aminti numele detectivului,

1061
 - JEFFREY ARCHER -

William Warwick, dar al naibii să fiu dacă-mi amintesc

numele autorului. Îmi stă pe vârful limbii.
Când Harry a auzit ultimele picături de apă scurgându-se,
Bolton s-a dat totuşi deoparte şi i-a permis să intre în baie.
— Îmi stă pe vârful limbii, a repetat Bolton, mergând pe
coridor.
Harry a închis uşa şi a încuiat-o, dar de îndată ce a dat
drumul la robinete, a auzit o bătaie în uşă.
— Cât ai de gând să stai înăuntru?
— Până s-a strâns suficientă apă ca să intre în cadă, putea
deja auzi două persoane stând de vorbă de cealaltă parte a
uşii. Sau erau trei?
Bucăţica de săpun i-a ajuns exact până la picioare şi,
până ce şi-a uscat degetele de la picioare, prosopul era deja
ud leoarcă. A deschis uşa băii şi a găsit o coadă de oaspeţi
nemulţumiţi şi a încercat să nu se gândească cât va fi ceasul
când ultimul va coborî la micul dejun. Domnişoara Carrick
avusese dreptate, ar fi trebuit să facă baia când se trezise în
mijlocul nopţii.
Întors în cameră, Harry s-a ras şi s-a îmbrăcat repede,
dându-şi seama că nu mâncase nimic de când coborâse din
avion. Şi-a încuiat camera, a luat liftul, a coborât la parter şi
s-a îndreptat prin foaier către sala de mese. Când a intrat,
prima persoană pe care a văzut-o a fost domnul Bolton,
stând singur şi ungându-şi marmeladă pe o bucată de pâine.
Harry s-a întors şi a fugit. S-a gândit la room-service, dar nu
mult.
Întâlnirea sa cu ambasadorul nu era programată până la
ora zece şi ştia din notiţe că are de mers doar zece-
cincisprezece minute până la ambasadă. Ar fi mers la o
plimbare în care ar fi căutat o cafenea dacă n-ar fi existat
instrucţiunea repetată a lui sir Alan: fără expuneri inutile.
Cu toate acestea, s-a decis să plece puţin mai devreme şi să
meargă încet. A fost uşurat că domnul Bolton nu bântuia pe
coridor, în lift sau în foaier şi a reuşit să iasă din hotel fără
să se întâlnească cu cineva.

1062
 - JEFFREY ARCHER -

Trei cvartale la dreapta, două la stânga şi va ajunge în

Piaza de Mayo, conform ghidului turistic. După zece minute
s-a dovedit că era corect. Pe stâlpii din jurul pieţei era
arborat steagul britanic, spre nedumerirea lui Harry.
A traversat strada, lucru dificil într-un oraş care se
mândrea cu lipsa de semafoare şi a continuat pe
Constitutional Avenue, oprindu-se o clipă să admire statuia
cuiva pe nume Estrada. Instrucţiunile îl informau că, dacă ar
fi mers drept înainte, după două sute de metri ar fi ajuns la
nişte porţi din fier forjat cu stema britanică pe ele.
Harry a ajuns la 9:33 în faţa ambasadei. A dat turul
cvartalului: 9:43. Încă o dată, mai încet: 9:56. În cele din
urmă a trecut de porţi, printr-o curte pietruită şi a urcat o
duzină de trepte unde un gardian ale cărui medalii arătau că
luptaseră pe aceeaşi scenă în război, i-a deschis uşa dublă.
Locotenentului Harry Clifton din Texas Rangers i-ar fi plăcut
să se oprească la o vorbă cu el, dar nu astăzi. Când se
îndrepta spre biroul de recepţie, o tânără a venit în faţa lui şi
l-a întrebat:
— Sunteţi căpitanul May?
— Da, doamnă.
— Mă numesc Becky Shaw. Sunt secretara particulară a
ambasadorului care m-a rugat să vă conduc direct în biroul
lui.
— Mulţumesc, a spus Harry.
Ea l-a condus pe un coridor cu un covor roşu pe jos la
capătul căruia s-a oprit şi a intrat fără să aştepte răspuns.
Orice temeri ar fi avut Harry că ambasadorul nu-l aştepta se
dovedeau lipsite de temei.
A intrat într-o cameră elegantă şi mare în care l-a găsit pe
ambasador aşezat în spatele unui birou aflat în faţa unei
ferestre semicirculare. Excelenţa Sa, un bărbat mic de
statură, cu bărbia pătrată, plin de energie, s-a ridicat şi s-a
dus la Harry.

1063
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă bucur să vă întâlnesc, căpitane May, a zis el,

scuturându-i zdravăn mâna. Aţi dori o cafea, eventual nişte
biscuiţi cu ghimbir?
— Biscuiţi cu ghimbir, a repetat Harry. Da, vă rog.
Ambasadorul a încuviinţat şi secretara a ieşit repede din
cameră închizând uşa în urma ei.
— Acum, aş dori să fiu sincer, bătrâne, a spus
ambasadorul, conducându-l pe Harry către două fotolii
confortabile din care se vedea pajiştea elegantă a ambasadei,
plină de trandafiri. Ar fi putut să fie acasă. Habar n-am
despre ce e vorba în această întâlnire, dar secretarul de
cabinet a vrut să vă văd de urgenţă, aşa că trebuie să fie ceva
important. Nu este el genul de om care să-i facă pe alţii să-şi
piardă timpul.
Harry a scos plicul din buzunarul hainei şi i l-a dat
ambasadorului, împreună cu dosarul gros care-i fusese
încredinţat.
— Eu nu prea primesc multe din astea, a zis Excelenţa Sa,
uitându-se la blazonul de pe spatele plicului.
Uşa s-a deschis şi Becky a revenit cu o tavă cu biscuiţi şi
cafea pe care a pus-o pe masa dintre ei. Ambasadorul a
deschis plicul secretarului de externe şi l-a citit încet, dar n-a
zis nimic până ce Becky nu a ieşit din cameră.
— Credeam că nu mai am ce noutăţi să aflu despre don
Pedro Martinez, dar se pare că m-am înşelat. De ce nu-mi
povestiţi totul de la început, căpitane May?
— Numele meu este Harry Clifton, a început el şi, după
două căni de cafea şi şase biscuiţi îi explicase de ce stătea la
hotelul Milonga şi de ce nu putuse să-şi sune fiul şi să-l
anunţe că trebuie să se întoarcă imediat în Anglia.
Răspunsul ambasadorului l-a surprins pe Harry.
— Ştiţi, domnule Clifton, dacă secretarul de externe mi-ar
fi cerut să-l asasinez pe Martinez aş fi îndeplinit ordinul cu
cea mai mare plăcere. Nu-mi pot imagina câte vieţi a distrus
omul acesta.
— Şi mie mi-e teamă că urmează fiul meu.

1064
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu şi dacă am putea interveni. Acum, după cum ştiţi,

prioritatea noastră este siguranţa fiului dumneavoastră. A
doua prioritate şi bănuiesc că sir Alan crede că este la fel de
importantă, este să descoperim cum vrea să treacă Martinez
prin contrabandă o asemenea sumă mare de bani prin vamă.
Este clar că sir Alan crede – s-a uitat la scrisoare – că fiul
dumneavoastră poate fi singura persoană care poate afla
cum plănuieşte să procedeze. Este o presupunere corectă?
— Da, domnule, dar nu va reuşi decât dacă pot să vorbesc
cu el fără să afle Martinez.
— Am înţeles. Ambasadorul s-a lăsat pe spate, a închis
ochii şi şi-a alăturat degetele de parcă se ruga. Trucul este, a
zis el, cu ochii tot închişi, să-i oferim lui Martinez ceva ce nu
poate cumpăra cu bani.
A sărit în sus, s-a dus la fereastră şi s-a uitat la pajişte,
unde mai mulţi membri ai personalului ambasadei pregăteau
o petrecere în grădină.
— Aţi spus că Martinez şi fiul dumneavoastră vor sosi în
Buenos Aires abia mâine?
— Vaporul SS South America ancorează mâine pe la şase
dimineaţa, domnule.
— Şi cred că aţi aflat de sosirea iminentă a prinţesei
Margaret într-o vizită oficială?
— Deci de aceea erau atâtea Union Jack în Piaza de Mayo.
Ambasadorul a zâmbit.
— Alteţa Sa Regală va fi cu noi doar patruzeci şi opt de
ore. Punctul culminant al vizitei sale va fi petrecerea dată la
ambasadă în onoarea ei luni după-amiază, la care au fost
deja invitate personalităţi din Buenos Aires. Martinez nu a
fost inclus, din motive clare, cu toate că mi-a explicat pe larg
de nenumărate ori cât de mult i-ar plăcea să participe. Dar
dacă planul meu urmează să aibă vreo şansă de succes,
trebuie să ne mişcăm repede.
Ambasadorul s-a învârtit şi a apăsat un buton de sub
birou. După câteva momente a apărut domnişoara Shaw, cu
o agendă şi un creion în mână.

1065
 - JEFFREY ARCHER -

— Vreau să-i trimiţi o invitaţie lui don Pedro Martinez

pentru petrecerea de luni. Chiar dacă secretara a fost
surprinsă, n-a lăsat să se vadă. Şi mai vreau să-i trimit în
acelaşi timp şi o scrisoare.
A închis ochii, evident compunând scrisoarea în minte.
— Dragă don Pedro, am marea plăcere, nu, deosebita
plăcere, de a vă trimite o invitaţie la petrecerea de la
ambasadă la care suntem deosebiţi de… nu, nu, am folosit
deja cuvântul deosebit, onoraţi de prezenţa Alteţei Sale
Regale, prinţesa Margaret. Paragraf nou. După cum ştiţi,
invitaţia este pentru dumneavoastră şi pentru un oaspete al
dumneavoastră. Nu aş dori să vă sfătuiesc, dar dacă aveţi în
personal englezi care ar dori să participe, cred că Alteţa Sa
Regală ar considera acest lucru foarte potrivit. De abia aştept
să vă văd, al dumneavoastră etc. Sună suficient de pompos?
— Da, a încuviinţat domnişoara Shaw.
Harry a tăcut.
— Şi, domnişoară Shaw, o voi semna imediat ce o veţi bate
la maşină, apoi doresc să o trimiteţi împreună cu invitaţia la
biroul lui, astfel încât s-o găsească mâine-dimineaţă când
ajunge.
— Şi ce dată să pun pe scrisoare, domnule?
— Da, bine gândit, a spus ambasadorul, uitându-se la
calendarul de pe biroul lui. Când aţi plecat din Anglia,
căpitane May?
— Luni, zece iunie, domnule.
Ambasadorul s-a uitat iar la calendar.
— Pune data de şapte. Putem da vina oricând pe serviciile
poştale pentru sosirea ei întârziată. Aşa fac toţi. Nu a mai zis
nimic până când secretara nu a ieşit din cameră.
— Şi acum, domnule Clifton, a spus el, întorcându-se pe
scaun. Să vă spun la ce mă gândesc.

***

1066
 - JEFFREY ARCHER -

Harry nu l-a văzut pe Sebastian, însoţit de Martinez,

coborând de pe SS South America în dimineaţa următoare,
dar secretara ambasadei l-a văzut. I-a lăsat o notă lui Harry
la hotel, confirmând sosirea celor doi şi cerându-i să fie la
intrarea ambasadei de pe Dr. Luis Agote la ora două în după-
amiaza următoare, cu o oră înainte ca primii invitaţi să
sosească la petrecerea din grădină.
Harry s-a aşezat la capul patului, întrebându-se dacă
ambasadorul avusese dreptate şi Martinez va muşca
momeala mai repede ca un somon de pe Tweed. Singura dată
când pescuise şi el, somonul îl ignorase.

***

— Când a sosit invitaţia? a ţipat Martinez, ţinând cartonul

cu margini aurite în sus.
— A fost adusă de un membru al personalului Ambasadei
Britanice ieri-dimineaţa, i-a zis secretarul.
— Nu prea procedează britanicii aşa, să trimită o invitaţie
atât de târziu, a zis Martinez, bănuitor.
— Secretara personală a ambasadorului a sunat ca să se
scuze. Mi-a spus că n-au primit răspunsuri la multe invitaţii
trimise prin poştă şi a presupus că s-au pierdut. De fapt, mi-
a zis că dacă veţi mai primi vreuna prin poştă, s-o ignoraţi.
— Ale naibii de servicii poştale, a spus Martinez.
I-a dat invitaţia fiului său şi a început să citească
scrisoarea ambasadorului.
— După cum vezi din invitaţie, a spus Martinez, mai pot
lua pe cineva. Ai vrea să vii cu mine?
— Cred că glumeşti, a spus Diego. Mai bine îngenunchez
în timpul Messei la catedrală decât să fac reverenţe şi să
culeg resturile la o petrecere de-a englezilor.
— Atunci aş putea să-l iau pe tânărul Sebastian cu mine.
La urma-urmei, este nepotul unui lord, aşa că nu va fi rău să
dau impresia că am legături cu aristocraţia britanică.
— Unde e băiatul acum?

1067
 - JEFFREY ARCHER -

— L-am dus la Royal Hotel pentru vreo două zile.

— Şi de ce i-ai spus, de fapt, că l-ai adus aici?
— I-am zis că ar putea să îşi petreacă o vacanţă de câteva
zile în Buenos Aires înainte de a se întoarce în Anglia cu o
încărcătură pentru Sotheby’s, pentru care va fi bine plătit.
— Ai de gând să-i spui ce e în ladă?
— Desigur că nu. Cu cât ştie mai puţine, cu atât mai bine.
— Poate ar fi bine să merg cu el, doar ca să mă asigur că
nu apar probleme.
— Nu, asta ar încurca totul. Băiatul se va întoarce în
Anglia pe vasul Queen Mary, iar noi vom veni cu avionul
după câteva zile. Asta-i va permite să se strecoare prin reţea
în timp ce vama britanică îşi va concentra atenţia asupra
noastră. Şi, oricum, vom ajunge în Londra la timp pentru
licitaţie.
— Vrei să licitez pentru tine?
— Da. Nu pot risca să implic pe cineva din afara familiei.
— Dar nu este posibil să mă recunoască cineva?
— Nu şi dacă licitezi prin telefon.

1068
 - JEFFREY ARCHER -

38
— Dacă aveţi amabilitatea să staţi aici, domnule
preşedinte, a spus ambasadorul, Alteţa Sa Regală va veni
mai întâi la dumneavoastră. Sunt sigur că aveţi multe de
discutat.
— Engleza mea nu e aşa de bună, a spus preşedintele.
— Nu vă îngrijoraţi, domnule preşedinte, HRH14 se va
descurca.
Ambasadorul s-a aşezat la dreapta.
— Bună ziua, domnule prim-ministru. Veţi fi a doua
persoană prezentată prinţesei, după ce Alteţa Sa va termina
conversaţia cu preşedintele.
— Aţi putea să-mi amintiţi modul corect de a mă adresa
Alteţei Sale?
— Desigur, domnule, a spus ambasadorul, fără să-l
corecteze. Alteţa Sa Regală va spune: „Bună ziua, domnule
prim-ministru, şi, înainte de a da mâna cu ea, va trebui să
faceţi o plecăciune.” Ambasadorul i-a arătat cum. Mai mulţi
oameni care stăteau în apropiere au început să exerseze
mişcarea, în caz că va fi nevoie. După ce vă înclinaţi, îi veţi
spune: „Bună ziua, Alteţa Voastră Regală.” Ea va deschide
conversaţia cu un subiect la alegerea ei, la care îi puteţi
răspunde după cum e cazul. Nu este considerat politicos s-o
întrebaţi ceva şi trebuie să vă adresaţi ei cu „doamnă”, care
rimează cu „toamnă”, nu cu „coarnă”. Când va pleca spre
primar, vă veţi înclina iar şi îi veţi spune: „La revedere, Alteţa
Voastră Regală.”
Prim-ministrul s-a uitat nedumerit.
— HRH va fi cu noi în câteva momente, a spus
ambasadorul, înainte de a se duce la primarul din Buenos
Aires.
I-a dat şi acestuia aceleaşi instrucţiuni, după care a
adăugat:

14 Her Royal Highness – Alteţa sa Regală.

1069
 - JEFFREY ARCHER -

— Dumneavoastră veţi fi ultima oficialitate prezentată.

Ambasadorul l-a observat pe Martinez, care stătea la doi
paşi în spatele primarului. A văzut că tânărul care stătea
alături de el era fiul lui Harry Clifton. Martinez s-a îndreptat
direct spre ambasador, lăsându-l pe Sebastian în urmă.
— O voi întâlni pe Maiestatea Sa? a întrebat el.
— Eu speram să vă prezint Alteţei Sale Regale. Deci, dacă
veţi fi amabil să rămâneţi exact unde sunteţi, o voi aduce de
îndată ce va termina de discutat cu primarul. Dar mi-e
teamă că asta nu-l va include şi pe invitatul dumneavoastră.
Prinţesa nu este obişnuită să discute cu două persoane
odată, aşa că poate tânărul domn va fi suficient de amabil să
stea un pic mai în spate.
— Desigur că va sta, a spus Martinez, fără să se consulte
cu Sebastian.
— Acum mai bine plec, sau prezentarea asta nu se va mai
termina.
Ambasadorul şi-a făcut drum pe pajiştea aglomerată,
evitând să calce pe covorul roşu, în timp ce se îndrepta
înapoi în biroul său.
Oaspetele de onoare stătea într-un colţ al camerei, fumând
o ţigară şi discutând cu soţia ambasadorului. Un portţigaret
din fildeş lung şi elegant îi atârna de mâna înmănuşată în
alb.
Ambasadorul a făcut o reverenţă.
— Suntem gata, doamnă, atunci când doriţi.
— Atunci să începem, nu? a spus prinţesa trăgând un
ultim fum din ţigară înainte de a o stinge în cea mai
apropiată scrumieră.
Ambasadorul a însoţit-o afară, pe balcon, unde s-au oprit
un moment. Maestrul Gărzii Scoţiene şi-a ridicat bastonul şi
orchestra a început să cânte imnul naţional al invitatei.
Toată lumea a tăcut, iar majoritatea oamenilor l-au imitat pe
ambasador şi s-au ridicat în picioare.
După ce ultimul acord a fost cântat, Alteţa Sa Regală, a
mers încet pe covorul roşu şi a ajuns pe pajişte, unde

1070
 - JEFFREY ARCHER -

ambasadorul a prezentat-o mai întâi preşedintelui Pedro

Aramburu.
— Domnule preşedinte, mă bucur să vă întâlnesc din nou,
a spus prinţesa. Vă mulţumesc pentru această dimineaţă
fascinantă. Mi-a plăcut foarte mult să văd Parlamentul în
sesiune şi să iau prânzul cu dumneavoastră şi cabinetul
dumneavoastră.
— Am fost onoraţi că ne-aţi fost oaspete, doamnă, a zis el,
spunând propoziţia pe care o repetase.
— Şi sunt de acord cu dumneavoastră, domnule
preşedinte, când afirmaţi că toată carnea de vită de aici
egalează tot ce putem produce noi în Highlands, în Scoţia.
Amândoi au râs, deşi preşedintele nu prea ştia bine de ce
Ambasadorul s-a uitat peste umărul preşedintelui, verificând
că prim-ministrul, primarul şi domnul Martinez se aflau la
locurile lor. A observat că Martinez nu-şi putea lua ochii de
la prinţesă. I-a făcut un semn lui Becky şi aceasta a înaintat
imediat, s-a aşezat în spatele lui Sebastian şi a şoptit:
— Domnule Clifton?
El s-a întors.
— Da? a spus el, surprins că cineva îi ştia numele.
— Sunt secretara particulară a ambasadorului. El v-a
rugat să fiţi amabil şi să veniţi cu mine.
— Trebuie să-i spun lui don Pedro?
— Nu, a zis Becky, hotărâtă. Nu va dura decât câteva
minute.
Sebastian a privit nesigur, dar a urmat-o în timp ce ea îşi
făcea loc prin mulţimea în costume de dimineaţă şi rochii de
cocktail şi a intrat în ambasadă printr-o uşă laterală care
fusese ţinută deschisă pentru ea. Ambasadorul a zâmbit,
mulţumit că prima parte a operaţiei se desfăşurase atât de
bine.
— Îi voi transmite urările dumneavoastră Maiestăţii Sale, a
spus prinţesa, înainte ca ambasadorul s-o conducă spre
prim-ministru.

1071
 - JEFFREY ARCHER -

Cu toate că încerca să se concentreze asupra vorbelor

prinţesei, în caz că ar fi trebuit să răspundă, el se uita din
când în când spre fereastra biroului său, sperând s-o vadă
pe Becky întorcându-se pe terasă, ceea ce ar fi semnul că
întâlnirea dintre tată şi fiu avusese loc.
Când a simţit că prinţesa se săturase de prim-ministru, a
dus-o la primar.
— Mă bucur mult să vă întâlnesc, a spus prinţesa. Chiar
săptămâna trecută, lordul primar al Londrei mi-a spus cât i-
a plăcut vizita în oraşul dumneavoastră.
— Mulţumesc, doamnă, a răspuns primarul. De abia
aştept să-i întorc complimentul la anul.
Ambasadorul s-a uitat iar spre biroul său, dar nu era nici
semn de Becky.
Prinţesa nu a stat mult cu primarul şi a făcut un semn
discret că doreşte să vadă pe altcineva. Ambasadorul n-a
avut încotro şi i-a împlinit dorinţa.
— Şi aş dori să vi-l prezint acum, doamnă, pe unul dintre
bancherii de frunte ai oraşului, don Pedro Martinez, care,
poate vă interesează să ştiţi că vine la Londra în fiecare an.
— Aceasta este într-adevăr o onoare, Maiestatea Voastră, a
spus Martinez, făcând o reverenţă adâncă, înainte ca
prinţesa să apuce să spună ceva.
— Unde locuiţi în Londra? s-a interesat prinţesa.
— În Eaton Square, Maiestatea Voastră.
— Ce interesant. Am mulţi prieteni în acea parte a
oraşului.
— În cazul acesta, Maiestatea Voastră, poate aţi accepta să
vă alăturaţi nouă la o cină, într-o seară. Puteţi aduce pe
oricine doriţi.
Ambasadorul de abia aştepta să audă răspunsul prinţesei.
— Ce idee interesantă, a zis ea, în cele din urmă înainte de
a pleca repede de acolo.
Martinez a făcut iar o reverenţă. Ambasadorul s-a grăbit
să-şi prindă din urmă oaspetele de spiţă regală. A fost uşurat

1072
 - JEFFREY ARCHER -

când aceasta s-a oprit să discute cu soţia lui, dar singura

propoziţie pe care a prins-o a fost:
— Ce omuleţ groaznic, cum de a fost invitat?
Ambasadorul s-a uitat iar spre biroul său şi a oftat uşurat
când a văzut-o pe Becky ieşind pe terasă şi făcându-i un
semn de încuviinţare. A încercat să se concentreze asupra
discuţiei prinţesei cu soţia lui.
— Marjorie, mor după o ţigară. Crezi că pot scăpa câteva
minute?
— Desigur, doamnă. Să ne întoarcem în ambasadă?
Pe când se îndepărtau, ambasadorul s-a întors să-l verifice
pe Martinez. Omul cel îngâmfat nu se mişcase un
centimetru. Ochii lui erau îndreptaţi tot asupra prinţesei şi
n-a părut să-l observe pe Sebastian întorcându-se la locul
lui, în linişte, la câţiva paşi în urma lui.
De îndată ce prinţesa a dispărut, Martinez s-a întors i-a
făcut semn lui Sebastian să vină lângă el.
— Am fost a patra persoană care s-a întâlnit cu prinţesa, a
zis el, pentru început. Doar preşedintele, prim-ministrul şi
primarul au fost prezentaţi înaintea mea.
— A fost o mare onoare, domnule, a spus Sebastian de
parcă ar fi fost martor la întâlnire. Cred că sunteţi foarte
mândru.
— Mă simt umil, a zis Martinez. A fost una dintre cele mai
mari zile din viaţa mea. Ştii, a mai zis el, cred că Maiestatea
Sa a fost de acord să cineze cu mine data viitoare când voi
veni la Londra.
— Mă simt vinovat, a spus Sebastian.
— Vinovat?
— Da, domnule. Ar fi trebuit ca Bruno să fie aici să vă
împărtăşească triumful, nu eu.
— Poţi să-i povesteşti totul când te vei întoarce în Londra.
Sebastian s-a uitat la ambasador şi la secretara lui care se
îndreptau spre ambasadă şi s-a întrebat dacă tatăl lui mai
era acolo.

1073
 - JEFFREY ARCHER -

— Am timp doar cât prinţesa fumează o ţigară, a spus

ambasadorul, intrând repede în biroul lui, dar de abia aştept
să ştiu cum a mers întâlnirea cu fiul dumneavoastră.
— Păi la început a fost şocat, normal, a zis Harry,
îmbrăcându-şi iar haina uniformei BOAC. Dar când i-am
spus că nu a fost exmatriculat şi că este aşteptat la
Cambridge în septembrie, s-a mai relaxat puţin. I-am sugerat
să zboare înapoi la Londra cu mine, dar mi-a spus că a
promis că aduce un pachet la Southampton pe Queen Mary
şi, cum Martinez a fost aşa de amabil cu el, măcar cu atât îl
putea ajuta.
— Southampton, a repetat ambasadorul. V-a spus ce era
în pachet?
— Nu, iar eu n-am insistat, ca să nu dea peste motivul
adevărat pentru care am făcut tot acest drum.
— Da, înţeleaptă hotărâre.
— M-am gândit să merg şi eu pe Queen Mary cu el, dar mi-
am dat seama că, dacă o făceam, Martinez şi-ar fi dat seama
imediat pentru ce venisem.
— Corect, a zis ambasadorul. Şi cum a rămas?
— I-am promis că mă voi întâlni cu el pe docurile din
Southampton.
— Cum credeţi că va reacţiona Martinez dacă Sebastian îi
va spune că sunteţi în Buenos Aires?
— I-am sugerat că ar fi mai bine să nu-i spună pentru că
acesta şi-ar putea închipui că Seb va dori să plece cu avionul
înapoi cu mine la Londra, aşa că a fost de acord să nu zică
nimic.
— Deci acum, tot ce mai am de făcut este să aflu ce este în
pachetul acela, iar dumneavoastră să vă întoarceţi la Londra
înainte să vă recunoască cineva.
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut,
domnule, a spus Harry. Îmi dau seama că am fost o
încurcătură de care v-aţi fi putut lipsi acum.
— Las-o baltă, Harry. Nu m-am mai distrat aşa de bine de
foarte mulţi ani. Totuşi, ar fi bine să o ştergi înainte…

1074
 - JEFFREY ARCHER -

Uşa s-a deschis şi prinţesa a intrat şi ea. Ambasadorul a

făcut o reverenţă, în timp ce Alteţa Sa Regală se uita la omul
îmbrăcat în uniforma BOAC.
— Pot să vi-l prezint pe căpitanul Peter May, doamnă, a
spus ambasadorul imediat.
Harry a făcut şi el o reverenţă. Prinţesa şi-a scos
portţigaretul din gură.
— Căpitane May, mă bucur foarte mult să vă întâlnesc.
Uitându-se mai îndeaproape la Harry, a mai întrebat: Nu ne-
am mai întâlnit până acum?
— Nu, doamnă, a răspuns Harry. Am impresia că mi-aş fi
amintit dacă am fi făcut-o.
— Foarte nostim, căpitane May. I-a zâmbit călduros
înainte de a-şi stinge ţigara în scrumieră. Ei bine, domnule
ambasador, puteţi suna clopoţelul. Am impresia că este
timpul pentru runda a doua.
În timp ce domnul Matthews o însoţea pe prinţesă în
grădină, Becky l-a dus pe Harry în direcţia opusă. El a
urmat-o pe scările din spate, prin bucătărie şi afară din
clădire pe intrarea pentru vânzători de pe partea laterală a
ambasadei.
— Vă urez un zbor plăcut acasă, căpitane May.
Harry s-a îndreptat încet către hotel, gândindu-se la mai
multe lucruri. Ar fi vrut s-o sune pe Emma şi s-o anunţe că-l
văzuse pe Sebastian, că acesta era teafăr, şi se va întoarce în
Anglia peste câteva zile.
Când s-a întors la hotel, şi-a strâns cele câteva lucruri, şi-
a dus geanta la recepţie şi a întrebat dacă erau zboruri
pentru Anglia în acea seară.
— Mi-e teamă că e prea târziu să mai găsiţi un loc în
zborul BOAC din această seară, i-a zis recepţionerul. Dar aş
putea să vă rezerv un loc la zborul Pan Am spre New York
care pleacă la miezul nopţii şi de acolo aţi putea…
— Harry!
Harry s-a întors.

1075
 - JEFFREY ARCHER -

— Harry Clifton! Ştiam că tu erai. Nu-ţi aminteşti? Ne-am

întâlnit la Clubul Rotary din Bristol anul trecut?
— Vă înşelaţi, domnule Bolton, a spus Harry. Eu sunt
Peter May, a mai zis pe când Annabel trecea pe lângă ei cu o
valiză.
S-a dus să i se alăture, de parcă aranjaseră să se
întâlnească.
— Lasă-mă să te ajut, a zis el, luându-i valiza şi ieşind din
hotel cu ea.
— Mulţumesc, a spus Annabel, părând puţin mirată.
— Cu plăcere.
Harry a dat valizele lor şoferului şi a urmat-o în autobuz.
— Nu ştiam că pleci cu noi, Peter.
Nici eu, ar fi vrut să-i spună Harry.
— Fratele meu a trebuit să se întoarcă. Nişte probleme la
baraj. Dar, mulţumită ţie, ne-am distrat grozav noaptea
trecută.
— Unde aţi fost?
— L-am dus la Majestic Hotel. Aveai dreptate. Mâncarea e
grozavă.
— Spune-mi mai multe. Întotdeauna aş fi vrut să mănânc
acolo.
În timpul drumului spre aeroport, Harry a trebuit să
inventeze un cadou pentru aniversarea fratelui său (un ceas
Ingersoll) şi un meniu cu trei feluri – somon afumat, friptură,
desigur şi o tartă cu lămâie. Nu a fost impresionat de
fanteziile sale culinare şi a fost mulţumit că Annabel nu l-a
întrebat şi despre vinuri. Nu se culcase, i-a spus ei, până la
trei dimineaţa.
— Aş fi vrut să-ţi ascult sfatul şi să fi făcut şi o baie, a
spus Harry, dar am făcut una înainte să mă culc.
— Eu am fost la baie pe la 4 a.m. Ai fi fost bine-venit să mi
te alături, a comentat ea când autobuzul s-a oprit în faţa
aeroportului.
Harry a rămas lipit lângă membrii echipajului în timp ce
aceştia treceau prin vamă şi s-au urcat în avion. S-a întors la

1076
 - JEFFREY ARCHER -

colţul din spate, întrebându-se dacă procedase corect sau ar

fi fost mai bine să stea liniştit. Apoi şi-a amintit cuvintele lui
sir Alan, atât de des repetate. Dacă ţi-e dată în vileag
acoperirea, pleacă şi anume, pleacă repede. Era sigur că
procedase corect – că gură-spartă a alergat prin tot oraşul
spunându-le tuturor: „L-am văzut pe Harry Clifton dându-se
drept pilot BOAC.”
De îndată ce pasagerii s-au aşezat, avionul a pornit pe
pistă. Harry a închis ochii. Valiza era goală, foile din ea fiind
distruse. Şi-a strâns centura şi de abia aştepta să doarmă
mult şi bine.
— Vă vorbeşte căpitanul. Am oprit semnul pentru centuri,
deci sunteţi liberi să circulaţi prin avion.
Harry a închis iar ochii. Tocmai aţipise când a auzit pe
cineva trântindu-se pe scaunul de lângă el.
— Mi-am dat seama, a zis el, în timp ce Harry deschidea
un ochi. Te-ai dus la Buenos Aires ca să faci cercetări pentru
noua ta carte. Am dreptate sau nu am dreptate?

1077
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON

1957

1078
 - JEFFREY ARCHER -

39
Don Pedro a fost printre ultimii care au plecat de la
petrecerea din grădină abia când s-a convins că prinţesa nu
se va mai întoarce.
Sebastian s-a aşezat alături pe bancheta din spate a Rolls-
ului.
— Aceasta a fost una dintre cele mai frumoase zile din
viaţa mea, repeta don Pedro.
Sebastian tăcea, pentru că nu ştia ce să spună pe acest
subiect. Don Pedro era clar beat, dar nu cu vin, ci cu gândul
că fusese în mijlocul regalităţii. Sebastian era surprins că un
astfel de om plin de succes putea fi flatat atât de uşor. Brusc,
Martinez a schimbat subiectul.
— Aş vrea să ştii, băiatul meu, că, dacă vei avea vreodată
nevoie de o slujbă, întotdeauna se va găsi ceva pentru tine ia
Buenos Aires. Alegerea îţi aparţine. Ai putea fi cowboy sau
bancher. Şi, dacă ne gândim bine, nici nu e o diferenţă prea
mare, a zis el râzând de propria lui glumă.
— Sunteţi amabil, domnule, a spus Sebastian.
Cu toate că dorea să-i spună că, la urma-urmei, i se va
alătura lui Bruno la Cambridge, s-a răzgândit, pentru că ar fi
trebuit să-i explice cum aflase. Dar începuse deja să se
întrebe de ce tatăl lui străbătuse jumătate din pământ doar
ca să-l anunţe… Don Pedro i-a întrerupt gândurile, scoţând
un teanc de bancnote de cinci lire din buzunar, extrăgând
din ele nouăzeci de lire şi dându-i-le lui Sebastian.
— Eu cred în plata în avans.
— Dar n-am făcut nimic încă, domnule.
— Sunt sigur că vei respecta înţelegerea.
Aceste cuvinte l-au făcut doar pe Sebastian să se simtă şi
mai vinovat în legătură cu micul lui secret şi, dacă maşina
nu s-ar fi oprit în faţa biroului lui Martinez, poate ar fi
ignorat sfatul tatălui său.
— Du-l pe domnul Clifton la hotelul lui, i-a spus don Pedro
şoferului. Întorcându-se spre Sebastian, i-a zis: Miercuri
1079
 - JEFFREY ARCHER -

după-masă te va lua o maşină şi te va duce la docuri. Ar fi

bine să profiţi de ultimele două zile petrecute în Buenos
Aires, pentru că oraşul ăsta are multe de oferit unui tânăr.

***

Harry nu era genul de om care să utilizeze cuvinte urâte,

nici măcar în cărţile sale. Mama lui cea pioasă pur şi simplu
nu ar fi fost de acord. Totuşi, după o oră în care ascultase
monologul nesfârşit referitor la viaţa lui Ted Bolton, de la
responsabilităţile fiicei sale ca absolventă senioară a clasei a
şasea în Ghidul fetelor, până la rolul soţiei sale ca secretară
a Uniunii Mamelor din Bristol, până la invitaţii săi la Rotary
Club din această toamnă, fără a mai pomeni de părerile lui
despre Marilyn Monroe, Nikita Hruşciov, Hugh Gaitskell şi
Tony Hancock, n-a mai rezistat.
A deschis ochii şi s-a îndreptat în fotoliu.
— Domnule Bolton, de ce nu te duci naibii?
Spre surpriza şi uşurarea lui Harry, Bolton s-a ridicat şi s-
a întors la scaunul lui fără să mai zică nimic. Harry a
adormit în câteva momente.

***

Sebastian s-a decis să asculte sfatul lui don Pedro şi să

profite de ultimele două zile în oraş, înainte de a se îmbarca
pe Queen Mary şi a se întoarce acasă.
După ce a luat micul dejun în dimineaţa următoare, a
schimbat patru din bancnotele sale de cinci lire pe trei sute
de peso şi a plecat de la hotel în căutarea arcadei spanioleşti,
unde spera să găsească nişte cadouri pentru mama şi sora
lui. A ales o broşa cu rhodocrozite pentru mama lui, cu o
nuanţă de roz-pal, despre care vânzătorul i-a spus că nu se
putea găsi nicăieri altundeva în lume. Preţul a fost cam
şocant, dar Sebastian şi-a amintit prin ce trecuse mama lui
în ultimele două săptămâni din cauza lui.

1080
 - JEFFREY ARCHER -

Pe când se plimba pe promenadă, întorcându-se spre

hotel, o pictură expusă în vitrina unei galerii i-a atras atenţia
şi l-a făcut să se gândească la Jessica. A intrat să se uite mai
bine. Vânzătorul l-a asigurat că tânărul pictor avea un viitor
mare în faţă, aşa că pictura nu era doar o natură moartă, ci
şi o investiţie pe termen lung. Şi da, accepta bani englezeşti.
Sebastian a sperat că Jessica va avea aceeaşi părere ca şi el
despre Vasul cu portocale al lui Fernando Botero.
Pentru el şi-a luat doar o curea minunată din piele, care
avea o cataramă de fermier. Nu era ieftină, dar n-a putut
rezista.
S-a oprit să prânzească la o cafenea de pe stradă şi a
mâncat prea multă friptură argentiniană de vacă în timp ce
citea un exemplar vechi din The Times. Nu a putut crede că
unchiul lui, Giles, votase aşa ceva.
După ce a mâncat, cu ajutorul ghidului turistic, a găsit
singurul cinema în care se dădeau filme englezeşti în Buenos
aires. A stat singur în ultimul rând, urmărind Un loc sub
soare, s-a îndrăgostit de Elisabeth Taylor şi s-a întrebat cum
poţi întâlni o astfel de femeie.
Pe drumul spre hotel, a intrat într-o librărie de mâna a
doua care avea un raft cu cărţi englezeşti. A zâmbit când a
văzut cartea tatălui său, cu preţul redus la trei peso şi a
plecat după ce şi-a cumpărat un exemplar foarte terfelogit
din Ofiţer şi gentleman.
Seara, Sebastian a cinat în restaurantul hotelului şi, cu
ajutorul ghidului său turistic, a ales mai multe locuri
interesante pe care spera să le viziteze dacă va mai avea
timp: Catedrala Metropolitană, Museo Nacional de Bellas
Artes, La Casa Rosada şi Jardin Botánico Carlos Thays din
vechiul Palermo. Don Pedro avusese dreptate – oraşul avea
multe de oferit.
A semnat nota de plată şi s-a hotărât să se întoarcă în
camera lui şi să continue să citească Evelyn Vaugh. Şi asta
ar fi făcut dacă n-ar fi observat-o stând pe un taburet la bar.
Ea i-a zâmbit cochet, ceea ce l-a făcut să rămână blocat pe

1081
 - JEFFREY ARCHER -

loc. Al doilea zâmbet a acţionat ca un magnet şi, după câteva

momente stătea lângă ea. Părea de aceeaşi vârstă cu Ruby,
dar era mult mai atrăgătoare.
— Ai vrea să-mi iei ceva de băut? l-a întrebat ea. Sebastian
a încuviinţat pe când se urca pe un taburet de lângă ea. Fata
s-a întors spre barman şi a comandat două pahare de
şampanie.
— Mă cheamă Gabriela.
— Sebastian, a zis el, dându-i mâna. Ea i-a strâns-o.
El habar nu avusese că atingerea unei femei poate avea un
astfel de efect asupra lui.
— De unde vii?
— Din Anglia, a răspuns el.
— Voi vizita şi eu Anglia într-o bună zi. Turnul Londrei şi
Buckingham Palace, a spus ea când barmanul le turna
şampania. Noroc. Nu aşa spun englezii?
Sebastian a ridicat paharul şi a spus şi el:
— Noroc.
I se părea greu să nu se uite la picioarele ei subţiri şi
graţioase. Ar fi vrut să le atingă.
— Stai la hotel? a întrebat ea, punându-i o mână pe
coapsă.
Sebastian era bucuros că luminile din bar erau slabe aşa
că ea nu putea vedea culoarea obrajilor lui.
— Da, stau.
— Şi eşti singur? l-a mai întrebat, fără să-şi ia mâna.
— Da, a mormăit el.
— Ai vrea să vin în camera ta, Sebastian?
Lui nu-i putea veni să creadă ce noroc avea. O găsise pe
Ruby în Buenos Aires şi directorul era la 7.000 de mile
depărtare. Nu a avut nevoie să răspundă, pentru că ea deja
alunecase jos de pe taburet, îl luase de mână şi-l conducea
afară din bar.
S-au îndreptat spre lifturile aflate în partea îndepărtată a
foaierului.
— La ce cameră stai, Sebastian?

1082
 - JEFFREY ARCHER -

— Unu unu şapte zero, a spus el, când au intrat în lift.

Când au ajuns la camera lui de la etajul al unsprezecelea,
Sebastian s-a moşmondit cu cheia încercând să deschidă
uşa. Ea a început să-l sărute chiar înainte de a intra în
cameră şi a continuat cu sărutatul în timp ce-i scotea cu
îndemânare haina şi-i desfăcea catarama, oprindu-se abia
când pantalonii i-au căzut pe jos.
Când el a deschis ochii, a văzut că bluza şi fusta ei erau
tot pe jos. Ar fi vrut să rămână acolo şi să-i admire trupul,
dar ea l-a luat iar de mână, de data aceasta ducându-l spre
pat. El şi-a scos cămaşa şi cravata, încercând disperat să
atingă fiecare parte a ei deodată. Fata a căzut pe pat şi l-a
tras peste ea. După câteva momente, el a oftat adânc.
A rămas liniştit câteva secunde înainte ca ea să se
strecoare de sub el, să-şi strângă hainele şi să dispară în
baie. Şi-a tras pătura peste trupul lui gol şi a aşteptat cu
nerăbdare întoarcerea ei. De abia aştepta să-şi petreacă
noaptea cu această zeiţă şi se întreba de câte ori putea face
dragoste până dimineaţă. Dar când uşa băii s-a deschis,
Gabriela a ieşit complet îmbrăcată şi părea că era gata să
plece.
— Asta a fost prima oară pentru tine? l-a întrebat.
— Sigur că nu.
— Aşa mă gândeam şi eu, a spus ea. Dar tot costă trei
sute de peso.
Sebastian a sărit în sus, neînţelegând ce voia să-i spună.
— Doar nu credeai că farmecul tău englezesc m-a convins
să urc în camera ta?
— Nu, sigur că nu, a zis Sebastian.
S-a dat jos din pat, şi-a luat haina de pe jos şi a scos
portofelul. S-a uitat la bancnotele de cinci lire rămase.
— Douăzeci de lire, a spus ea, evident familiară cu această
problemă.
A luat patru bancnote de cinci lire şi i le-a dat. Fata a luat
banii şi a dispărut chiar mai repede decât venise el.

1083
 - JEFFREY ARCHER -

***

Când avionul a aterizat în sfârşit pe aeroportul din Londra,

Harry a profitat de uniformă şi s-a alăturat membrilor
echipajului în timp ce aceştia treceau nestingheriţi prin
vamă. A refuzat oferta Annabelei de a-l însoţi la autobuzul
spre Londra şi s-a aşezat la o coadă lungă, aşteptând un
taxi.
După patruzeci de minute, taxiul s-a oprit în faţa casei lui
Giles din Smith Square. De abia aşteptând să facă o baie
bună, să mănânce o mâncare englezească şi să doarmă bine,
Harry a bătut ciocănelul din alamă, sperând că Giles era
acasă.
După câteva momente, uşa s-a deschis şi, când Giles l-a
văzut, a început să râdă, a luat poziţie de drepţi şi l-a
salutat.
— Bine ai venit acasă, căpitane.

***

Când Sebastian s-a trezit în dimineaţa următoare, primul

lucru pe care l-a făcut a fost să-şi verifice portofelul. Mai
avea doar zece lire şi sperase să-şi înceapă viaţa la
Cambridge cu optzeci. Când s-a uitat la hainele împrăştiate
pe jos, nici măcar cureaua lui cea nouă nu mai avea acelaşi
farmec. În această dimineaţă va vizita doar locuri în care se
intra pe gratis.
Unchiul Giles avusese dreptate când îi spusese că există
momente hotărâtoare în viaţă în care înveţi multe despre tine
însuţi şi în care depozitezi aceste cunoştinţe în contul de
experienţe, astfel încât să le poţi folosi ulterior.
Sebastian şi-a strâns lucrurile şi-a adunat cadourile, iar
gândurile lui s-au întors spre Anglia şi spre viaţa pe care o va
duce ca student. De abia aştepta. Când a ieşit din lift în
foaier, a fost surprins să-l vadă pe şoferul lui don Pedro, cu

1084
 - JEFFREY ARCHER -

şapca sub braţ, stând în hol. Când l-a văzut pe Sebastian, şi-
a pus şapca pe cap şi i-a zis:
— Şeful vrea să te vadă.
Sebastian s-a urcat pe bancheta din spate a Rolls-Royce-
ului, fericit că avea ocazia să-i mulţumească lui don Pedro
pentru tot ce făcuse pentru el, cu toate că nu avea de gând
să recunoască faptul că-i mai rămăseseră doar zece lire. La
sosirea la casa Martinez, a fost condus direct în biroul lui
don Pedro.
— Sebastian, îmi pare rău că te amestec în asta, dar a
apărut o mică problemă.
Inima lui Sebastian s-a agitat de frică. Dacă nu i se va
permite să scape.
— O problemă?
— M-a sunat prietenul meu, domnul Matthews, de la
Ambasada Britanică în dimineaţa asta. Mi-a spus că ai intrat
în ţară fără paşaport. I-am spus că ai venit pe vasul meu şi
că în Buenos Aires ai fost oaspetele meu, dar, după cum mi-
a explicat el, asta nu te ajută să te întorci în Marea Britanie.
— Asta înseamnă că voi pierde vasul?
Sebastian nu-şi putea ascunde supărarea.
— Desigur că nu, a spus Martinez. Şoferul meu te va duce
la ambasadă în drum spre port, iar ambasadorul mi-a
promis că te va aştepta un paşaport la recepţie.
— Mulţumesc, i-a zis Sebastian.
— Desigur, e util faptul că ambasadorul este un prieten
apropiat al meu, a spus Martinez, zâmbind. I-a dat apoi un
plic gros şi i-a mai zis: Ai grijă să treci asta prin vamă când
ajungi în Southampton.
— Acesta este pachetul pe care trebuia să-l duc înapoi în
Anglia? a întrebat Sebastian.
— Nu, nu, a zis Martinez, râzând. Acestea sunt doar
documentele de control pentru ceea ce se află în ladă. Tot
ceea ce trebuie să faci este să le dai la vamă, apoi vor prelua
cei de la Sotheby’s.

1085
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian nu mai auzise de Sotheby’s şi a avut grijă să-şi

amintească numele.
— Iar Bruno a sunat azi-noapte ca să-mi spună că de abia
te aşteaptă la Londra şi speră să stai cu el în Eaton Square.
La urma-urmei, e o alternativă mai bună decât o casă de
oaspeţi din Paddington.
Sebastian s-a gândit la Tibby şi ar fi vrut să-i spună lui
don Pedro că Safe Haven era egală cu Majestic Hotel din
Buenos Aires, dar tot ce a spus a fost:
— Mulţumesc, domnule.
— Drum bun şi ai grijă ca Sotheby’s să-mi ia pachetul. De
îndată ce ajungi la Londra, anunţă-l pe Karl că l-ai dat şi
aminteşte-i că mă voi întoarce luni.
S-a oprit în spatele biroului, l-a îmbrăţişat pe Sebastian şi
l-a sărutat pe ambii obraji.
— Te consider al patrulea fiu al meu.
Primul fiu al lui don Pedro stătea lângă fereastra biroului
său de la primul etaj când Sebastian a ieşit din clădire
cărând un plic gros în valoare de opt milioane de lire. L-a
urmărit pe Sebastian urcându-se în spatele Rolls-ului, dar
nu s-a mişcat până ce nu l-a zărit pe şofer ieşind de pe
trotuar şi alăturându-se traficului matinal.
Diego a fugit pe scări în sus şi s-a apropiat de tatăl său.
— Statuia e în siguranţă la bord? a întrebat don Pedro
după ce s-a închis uşa.
— M-am uitat cum a fost coborâtă în cală azi-dimineaţă.
Dar tot nu sunt convins.
— De ce?
— Opt milioane din banii tăi sunt ascunşi în statuia aia şi
nimeni din echipa noastră aflată la bord nu stă cu ochii pe
ea. Ai lăsat un băiat, abia ieşit din şcoală, responsabil pentru
întreaga operaţie.
— Şi tocmai de aceea nimeni nu se va interesa nici de
statuie, nici de el, a zis don Pedro. Hârtiile sunt pe numele
lui Sebastian Clifton şi tot ce are de făcut este să le prezinte
la vamă, să semneze foaia de intrare şi apoi totul va fi preluat

1086
 - JEFFREY ARCHER -

de Sotheby’s, fără să ştie nimeni că noi avem vreo legătură

cu asta.
— Să sperăm că ai dreptate.
— Când ajungem luni la aeroportul din Londra, a spus
don Pedro, pariez că cel puţin o duzină de vameşi se vor târî
peste bagajele noastre. Şi tot ce vor descoperi va fi ce marcă
de aftershave prefer, iar până atunci statuia se va afla în
siguranţă la Sotheby’s, aşteptând începerea licitaţiei.

***

Când Sebastian a intrat în ambasadă să-şi ia paşaportul a

fost mirat când a zărit-o pe Becky la biroul de recepţie.
— Bună dimineaţa, i-a spus ea. Ambasadorul de abia
aşteaptă să te întâlnească, şi, fără să mai adauge nimic, s-a
întors şi a pornit spre coridor către biroul domnului
Matthews.
Sebastian a urmat-o pentru a doua oară, întrebându-se
dacă tatăl lui era de partea cealaltă a uşii şi dacă se va
întoarce în Anglia cu el. Aşa spera. Becky a bătut uşor, a
deschis uşa şi s-a dat deoparte.
Ambasadorul se uita pe geam când Sebastian a intrat în
cameră. În momentul în care a auzit uşa deschizându-se, s-a
întors, a traversat camera şi i-a strâns călduros mâna lui
Sebastian.
— Mă bucur că ne întâlnim în sfârşit, a spus el. Voiam să-
ţi dau personal ăsta, a continuat el luând un paşaport de pe
birou.
— Mulţumesc, domnule, a zis Sebastian.
— Aş putea verifica faptul că nu vei duce mai mult de o
mie de lire în Marea Britanie? N-aş vrea să încalci legea.
— Nu mai am decât zece lire, a recunoscut Sebastian.
— Dacă asta e tot ce ai de declarat, poţi trece liniştit de
vamă.
— Mai e şi sculptura lui don Pedro Martinez care trebuie
preluată de Sotheby’s. Nu ştiu nimic despre ea, doar că,

1087
 - JEFFREY ARCHER -

după documente, este denumită Gânditorul şi cântăreşte

două tone.
— Nu vreau să te reţin, a spus ambasadorul, însoţindu-l la
uşă. Apropo, Sebastian, care e al doilea tău nume?
— Arthur, domnule, a spus el, ieşind pe coridor. După
bunicul meu.
— Să ai o călătorie plăcută, băiete, au fost ultimele cuvinte
ale domnului Matthews înainte de a închide uşa. S-a întors
apoi la biroul lui şi a scris trei nume în agendă.

1088
 - JEFFREY ARCHER -

40
— Am primit ieri comunicatul acesta de la Philip
Matthews, ambasadorul nostru din Argentina, a spus
secretarul de cabinet, dând copii tuturor celor aşezaţi în
jurul mesei. Vă rog să-l citiţi cu atenţie.
După ce sir Alan primise comunicatul de şaisprezece
pagini de la Buenos Aires pe telegraful său, îşi petrecuse tot
restul dimineţii verificând atent fiecare paragraf. Ştia că ceea
ce căuta era ascuns printre banalităţile referitoare la vizita
oficială a prinţesei Margaret prin oraş.
A fost uimit de faptul că ambasadorul îl invitase pe
Martinez la petrecerea regală din grădină şi încă şi mai uimit
când a aflat că acesta fusese prezentat Alteţei Sale Regale,
prinţesa. A presupus că Matthews avusese un motiv temeinic
pentru a încălca astfel protocolul şi a sperat că nu va apărea
vreo fotografie în arhiva vreunui ziar care să le reamintească
tuturor acest eveniment în viitor.
Abia pe la amiază, sir Alan a nimerit peste paragraful pe
care-l căuta. I-a cerut secretarului să-i anuleze întâlnirea de
la prânz.
Alteţa Sa Regală a fost deosebit de amabilă şi m-a adus la
zi în ceea ce priveşte rezultatele primului turneu de crichet,
scria ambasadorul. Ce efort splendid a depus căpitanul Peter
May şi ce păcat că a fost depăşit inutil în ultimul minut.
Sir Alan s-a uitat în sus şi i-a zâmbit lui Harry Clifton,
care citea şi el comunicatul.
Am fost încântat să aflu că Arthur Barrington se va întoarce
pentru un al doilea turneu în Southampton duminică, 23 iunie,
pentru că obţinând o medie de peste opt, va însemna o mare
diferenţă pentru Anglia.
Sir Alan a subliniat cuvintele Arthur, duminică,
Southampton şi numărul 8 înainte de a continua să citească.
Totuşi, am fost nedumerit când HRH mi-a spus că Tate va fi
bine primit la ediţia cu numărul 5, dar ea m-a asigurat că

1089
 - JEFFREY ARCHER -

însuşi John Rothenstein, directorul jocului de crichet i-a spus

asta, ceea ce m-a făcut să mă gândesc.
Secretarul de cabinet a subliniat Tate, numărul 5, ediţie şi
Rothenstein, înainte de a continua să citească.
Mă voi întoarce în Anglia în auguste, chiar la timp să văd
ultimul joc la Millbank, aşa că să sperăm că până atunci vom
fi câştigat seria de nouă. Şi, apropo, aruncarea aceea va avea
nevoie de un rulaj de două tone.
De data aceasta, sir Alan a subliniat auguste, Millbank,
nouă şi două tone. Începea să-şi fi dorit să fi fost mai atent la
jocul de crichet când era la Shrewsbury, dar pe atunci fusese
mai curând intelectual decât sportiv. Totuşi, cum sir Giles,
care stătea în capul mesei primise un premiu la Oxford
pentru crichet, era sigur că subtilităţile acestui joc îi vor fi
explicate.
Sir Alan era încântat că toţi păreau să fi terminat de citit
comunicatul, cu toate că doamna Clifton încă îşi lua notiţe.
— Cred că am înţeles cam ce vrea să ne spună omul
nostru din Buenos Aires, dar sunt câteva subtilităţi care încă
îmi scapă. De exemplu, aş avea nevoie de ceva ajutor cu
Arthur Barrington, pentru că până şi eu ştiu că cel mai mare
jucător din turneul de crichet se numeşte Ken.
— Al doilea nume al lui Sebastian este Arthur, i-a zis
Harry. Deci zic că putem presupune că el va sosi în
Southampton duminică, douăzeci şi trei iunie pentru că
turneele de crichet nu se ţin niciodată duminica şi nu există
niciun turneu la Southampton.
Secretarul de cabinet a încuviinţat.
— Şi opt trebuie să fie numărul milioanelor despre care
crede ambasada că este vorba, a sugerat Giles din capătul
îndepărtat al mesei, pentru că media obţinută la crichet de
Ken Barrington este mai mare de cincizeci.
— Foarte bine, a spus sir Alan, notându-şi în agendă. Dar
nu-mi explic de ce Matthews a ortografiat greşit adiţie ca
ediţie şi august ca auguste.

1090
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi Tate, a spus Giles. Pentru că Maurice Tate era la

bătaie pentru Anglia la numărul nouă, nu cinci.
— Asta m-a ameţit şi pe mine, a zis sir Alan, amuzat de
micul lui joc de cuvinte. Dar cine poate să explice cele două
ortografieri greşite?
— Cred că eu pot, a spus Emma. Fata mea, Jessica, este
artistă şi-mi amintesc că mi-a spus odată că mulţi sculptori
toarnă nouă exemplare ale operelor lor, care sunt apoi
stanţate şi numerotate. Iar ortografierea auguste face aluzie
la identitatea artistului.
— Tot nu înţeleg nimic, a zis sir Alan şi, din expresiile
celor care stăteau la masă, nu era singurul.
— Trebuie să fie vorba de Renoir sau Rodin, a spus Emma.
Şi cum nu este posibil să ascunzi opt milioane de lire într-o
pictură în ulei, bănuiesc că le veţi găsi ascunse într-o
sculptură de două tone a lui Auguste Rodin.
— Şi spune că sir John Rothenstein, directorul galeriei
Tate din Millbank va fi în stare să îmi spună care sculptură?
— Ne-a spus deja, a comentat Emma, triumfătoare. Este
unul dintre cuvintele pe care nu le-aţi subliniat, sir Alan.
Emma nu s-a putut abţine să nu rânjească. Răposata mea
mamă l-ar fi observat cu mult înaintea mea, chiar şi pe patul
de moarte.
Atât Harry, cât şi Giles au zâmbit.
— Şi ce cuvânt nu am subliniat, doamnă Clifton?
De îndată ce Emma i-a răspuns la întrebare, secretarul de
cabinet a luat telefonul lângă el şi a spus:
— Sunaţi-l pe John Rothenstein la Tate şi stabiliţi-mi o
întâlnire cu el în seara aceasta, după închiderea galeriei.
Sir Alan a lăsat receptorul jos şi i-a zâmbit Emmei.
— Întotdeauna am fost de părere că ar fi mai bine dacă am
angaja mai multe femei în serviciul public.
— Sper, sir Alan, că veţi sublinia mai multe şi femei, a zis
Emma.

***

1091
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian stătea pe puntea superioară a lui Queen Mary şi

se apleca peste balustradă în timp ce Buenos Aires se
pierdea în depărtare până ce din oraş nu s-a mai zărit decât
o linie schiţată pe planşeta unui arhitect.
Atât de multe se întâmplaseră de când fusese suspendat
de la Beechcroft, cu toate că era încă mirat de ce tatăl lui
făcuse aşa un drum doar ca să-i spună că nu-şi pierduse
locul la Cambridge. Nu ar fi fost mai simplu să-i telefoneze
ambasadorului care, evident, îl cunoştea pe don Pedro? Şi de
ce ambasadorul îi dăduse personal paşaportul când ar fi
putut să i-l dea Becky la biroul de recepţie? Şi chiar şi mai
ciudat, de ce voise ambasadorul să-i ştie numele mijlociu?
Tot nu ştia răspunsul la aceste întrebări când Buenos Aires-
ul dispăruse din vedere. Poate îi va spune tatăl lui.
Şi-a întors gândurile spre viitor. Prima lui responsabilitate,
pentru care fusese deja frumos recompensat, era să se
asigure că sculptura lui don Pedro trecea cu bine prin vamă,
iar el nu avea de gând să părăsească docul până ce Sotheby’s
nu o lua de acolo.
Dar, până atunci, s-a decis să se relaxeze şi să profite de
călătorie. Avea intenţia să termine Ofiţer şi gentleman şi
spera să găsească primul volum în biblioteca vaporului.
Acum, că se îndrepta spre casă, se gândea că ar fi bine să
analizeze ce dorea să obţină în primul an la Cambridge,
astfel încât să-şi impresioneze mama. Măcar atâta putea face
după toate necazurile pe care i le pricinuise.

***

— Gânditorul, a spus sir John Rothenstein, directorul

galeriei Tate, este considerat de mulţi critici ca fiind una
dintre cele mai hieratice lucrări ale lui Rodin. Iniţial trebuia
să facă parte din Porţile iadului şi a fost intitulată la început
Poetul, deoarece artistul dorea să-şi omagieze eroul, pe
Dante. Şi asocierea artistului cu această lucrare a devenit

1092
 - JEFFREY ARCHER -

atât de mare încât maestrul este îngropat sub un mulaj în

bronz al lucrării, la Meudon.
Sir Alan a continuat să se învârtă în jurul statuii.
— Corectaţi-mă dacă greşesc, sir John, dar aceasta nu
este a cincea din cele nouă exemplare turnate iniţial?
— Aşa este, sir Alan. Cele mai căutate lucrări ale lui Rodin
sunt cele turnate în timpul vieţii sale de către Alexis Rudier
la turnătoria sa din Paris. După moartea lui Rodin, guvernul
francez, din nefericire după părerea mea, a permis ca un
număr limitat de exemplare să fie turnate de altă turnătorie,
dar acestea nu sunt considerate de colecţionari la fel de
autentice ca cele executate în timpul vieţii lui.
— Se ştie unde sunt acum cele nouă exemplare?
— Ah, da, a zis directorul. Cu excepţia acestuia, mai există
trei în Paris – la Luvru, la Musée Rodin şi unul la Meudon.
Mai există unul şi la Muzeul Metropolitan din New York şi
altul la Ermitaj, în Leningrad, ceea ce înseamnă că în mâinile
colecţionarilor particulari mai sunt trei.
— Se ştie cine le are pe cele trei?
— Unul se află în colecţia baronului Rotschild şi altul la
Paul Meudon. Locul în care se află al treilea este, de multă
vreme, învăluit în mister. Tot ceea ce ştim sigur este că un
exemplar turnat în timpul vieţii a fost vândut unui
colecţionar particular de către Marlborough Gallery acum
vreo zece ani. Totuşi misterul s-ar putea dezvălui săptămâna
viitoare.
— Nu sunt sigur că vă înţeleg, sir John.
— Un exemplar din 1902 al Gânditorului va apărea la
licitaţie la Sotheby’s luni-seara.
— Şi cine este proprietarul acestuia? a întrebat sir Alan,
nevinovat.
— Nu ştiu, a recunoscut Rothenstein. În catalogul de la
Sotheby’s este prezentat doar ca proprietatea unui domn.
Secretarul de cabinet a zâmbit gândindu-se la asta şi s-a
mulţumit să spună:
— Adică?

1093
 - JEFFREY ARCHER -

— Adică vânzătorul doreşte să rămână anonim. Se

întâmplă adesea să fie un aristocrat care nu vrea să
recunoască că este într-o situaţie grea şi trebuie să se
despartă de una dintre moştenirile de familie.
— Şi cât credeţi că va costa statuia?
— Este greu de spus, pentru că un Rodin de asemenea
valoare n-a mai apărut de mult pe piaţă Dar n-aş fi surprins
dacă ar costa cam o sută de mii de lire.
— Un necunoscător ar putea să-şi dea seama de diferenţa
dintre acesta, a spus sir Alan, arătând spre bronzul din faţa
lui, şi cel care va fi adus la vânzare la Sotheby’s?
— Nu există nicio diferenţă, numai numărul mulajului, a
spus directorul. În rest sunt complet identice.
Secretarul de cabinet a înconjurat Gânditorul de mai multe
ori înainte de a lovi movila masivă pe care stătea bărbatul.
Acum ştia unde ascunsese Martinez cele opt milioane de lire.
S-a dat un pas înapoi şi s-a uitat mai atent la postamentul
din lemn al statuii.
— Toate cele nouă mulaje au fost fixate pe acelaşi tip de
bază?
— Nu chiar aceleaşi, dar similare, bănuiesc. Fiecare galerie
sau colecţionar are părerea proprie despre modul în care
trebuie expusă statuia. Noi am ales o bază simplă din stejar
care ni s-a părut că se armonizează cu restul.
— Şi cum se ataşează postamentul la statuie?
— Pentru un bronz de aceste dimensiuni, se toarnă de
obicei patru ştifturi din oţel pe baza statuii. Fiecare are o
gaură în el prin care se poate coborî un bolţ şi o vergea
filetată. Apoi tot ce mai ai de făcut este să dai patru găuri
prin postament şi să-l ataşezi la partea de jos a statuii cu
nişte şuruburi-fluture. Orice tâmplar priceput e în stare să o
facă.
— Deci, dacă vrei să scoţi postamentul, trebuie doar să
deşurubezi şuruburile-fluture, iar acesta se desface de
statuie?

1094
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, cred că da, a zis sir John. Dar de ce ar vrea cineva

să facă asta?
— De ce, într-adevăr, a spus secretarul de cabinet,
zâmbind uşor.
Acum ştia nu numai unde ascunsese Martinez banii, ci şi
cum intenţiona să-i treacă prin contrabandă în Marea
Britanie. Şi, mai important, cum intenţiona să îşi recapete
cele opt milioane de lire în bancnote de cinci lire falsificate
fără ca nimeni să-şi dea seama ce punea la cale.
— Deştept om, a spus el, lovind încă o dată statuia goală
de bronz.
— Un geniu, a zis directorul.
— Ei, eu nu aş merge chiar aşa de departe, a spus sir
Alan. Dar, ca să fim oneşti, vorbeam de doi oameni diferiţi.

1095
 - JEFFREY ARCHER -

41
Şoferul Bedford-ului alb a tras în faţa staţiei de metrou
Green Park din Piccadilly. A lăsat motorul pornit şi a aprins
de două ori farurile.
Trei bărbaţi, care nu întârziau niciodată, au apărut din
metrou cărând uneltele meseriei lor şi s-au îndreptat repede
spre spatele camionetei care, după câte ştiau ei sigur, era
descuiat. Între ei cărau un grătar mic, un recipient cu
benzină, o trusă de scule, o scară, o frânghie groasă şi o
cutie de chibrituri Swan Vesta în spatele lor, după care s-au
alăturat ofiţerului comandant.
Dacă cineva s-ar mai fi uitat o dată la ei, ceea ce nimeni n-
a făcut duminică-dimineaţa la ora şase, ar fi presupus că
erau meşteşugari şi chiar asta fuseseră înainte de a intra în
SAS. Caporalul Crann fusese tâmplar, sergentul Roberts,
muncitor la turnătorie, iar căpitanul Hartley, mecanic
constructor.
— Bună dimineaţa, domnilor, le-a spus celor trei colonelul
Scott-Hopkins când s-au urcat în camionetă.
— Bună dimineaţa, domnule colonel, au răspuns ei
deodată când ofiţerul lor comandant a trecut schimbătorul
de viteze în viteza întâi, iar camioneta Bedford a pornit spre
Southampton.

***

Sebastian era deja pe punte de vreo două ore înainte ca

vasul Queen Mary să coboare rampa pentru pasageri. A fost
printre primii care au coborât şi s-a îndreptat repede spre
vamă. A prezentat documentele de transport ale mărfii unui
ofiţer tânăr care le-a inspectat pe scurt înainte de a se uita
mai atent la Sebastian.
— Aşteptaţi, vă rog, aici, a zis el şi a dispărut într-un birou
din spate.

1096
 - JEFFREY ARCHER -

După câteva momente a apărut un bărbat mai în vârstă,

cu trei petliţe argintii pe epoleţii uniformei. I-a cerut
paşaportul lui Sebastian şi, după ce s-a uitat la fotografie, a
semnat imediat ordinul de trecere.
— Colegul meu vă va însoţi, domnule Clifton, în locul în
care se va descărca cutia.
Sebastian şi tânărul ofiţer au ieşit din depozitele vămii şi
au văzut o macara descărcând conţinutul calei vasului
Queen Mary. După douăzeci de minute, prima piesă care a
apărut a fost o cutie masivă din lemn pe care Sebastian n-o
mai văzuse până atunci. A fost coborâtă încet pe doc în golful
de încărcare şase.
Un grup de docheri au desfăcut lacătele şi lanţurile din
jurul cutiei, astfel încât macaraua să poată fi adusă înapoi să
ia următoarea încărcătură, în timp ce cutia a fost mutată pe
un cărucior în depozitul numărul 40. Întregul proces a durat
patruzeci şi trei de minute. Tânărul ofiţer i-a cerut lui
Sebastian să se întoarcă în birou pentru că mai trebuiau
completate nişte documente.

***

Maşina poliţiei a pornit sirena, a depăşit camionul de la

Sotheby’s pe drumul de la Londra la Southampton şi i-a
indicat şoferului că trebuia să oprească pe următorul
refugiu.
De îndată ce camionul s-a oprit, doi ofiţeri au ieşit din
maşina poliţiei. Primul s-a apropiat de faţa camionului, în
timp ce colegul lui s-a dus în spate. Al doilea ofiţer a scos un
cuţit elveţian din buzunar, l-a desfăcut şi a înfipt zdravăn
lama în cauciucul din spate-stânga. De îndată ce a auzit
fâsâitul aerului, s-a întors în maşina de poliţie.
Şoferul camionului a coborât geamul şi s-a uitat
nedumerit la poliţist.
— Nu cred că am depăşit limita de viteză, domnule ofiţer.

1097
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, domnule. Dar credeam că ştiaţi că aveţi o fisură în

cauciucul din spate-stânga.
Şoferul a coborât, s-a dus în spatele camionului şi s-a
uitat nedumerit la cauciucul dezumflat.
— Să ştiţi, domnule ofiţer, chiar n-am simţit nimic.
— Aşa e cu înţepăturile lente, a spus ofiţerul, în timp ce
un Bedford alb trecea pe lângă ei.
După care a salutat, şi a spus:
— Mă bucur că v-am putut ajuta, domnule şi s-a dus
lângă colegul lui în timp ce maşina de patrulare îşi continua
drumul.
Dacă şoferul de la Sotheby’s ar fi cerut să vadă insigna
ofiţerului, ar fi descoperit că acesta ţinea de Poliţia
Metropolitană din Rochester Row şi, prin urmare, îşi depăşea
cu câteva mile jurisdicţia. Dar, după cum aflase sir Alan, nu
prea mulţi ofiţeri aflaţi sub conducerea lui în SAS lucrau
pentru poliţia din Hampshire, aşa că nu putea dispune
repede de ei duminică-dimineaţa.

***

Don Pedro şi Diego au fost conduşi la Aeroportul

Internaţional Ministro Pistarini. Cele şase valize mari ale lor
au trecut prin vamă fără să fie controlate şi, mai târziu, s-au
urcat în avionul BOAC cu destinaţia Londra.
— Întotdeauna prefer să merg cu un avion britanic, i-a
spus don Pedro stewardului în timp ce erau conduşi la
locurile lor de la clasa întâi.
Stratocruiserul Boeing a decolat la 5:43 p.m., cu câteva
minute mai târziu decât era programat.

***

Şoferul camionetei Bedford albe a fost condus direct către

depozitul numărul 40, chiar la capătul docului. Nimeni din
camionetă nu a fost surprins că Scott-Hopkins, colonelul,

1098
 - JEFFREY ARCHER -

ştia exact unde mergeau. La urma-urmei, desfăşurase o

misiune de recunoaştere cu patruzeci şi opt de ore înainte.
Colonelul era omul detaliilor; nu lăsa niciodată nimic la voia
întâmplării.
Când camioneta s-a oprit, i-a dat cheile căpitanului
Hartley. Secundul lui a coborât şi a descuiat uşile duble ale
magaziei. Colonelul a condus camioneta în clădirea uriaşă. În
faţa lor, în mijlocul podelei, se afla o ladă masivă din lemn.
În timp ce mecanicul încuia uşa, ceilalţi trei s-au dus în
spatele camionetei şi şi-au scos echipamentele.
Tâmplarul şi-a pus scara lângă ladă, s-a urcat pe ea şi a
început să scoată cuiele care ţineau fixat capacul cu un
ciocan. În timp ce-şi vedea de treabă, colonelul s-a dus în
celălalt capăt al magaziei şi s-a urcat în cabina unei
macarale mici care fusese lăsată acolo peste noapte şi a
condus-o lângă ladă.
Mecanicul a scos rotocolul greu de frânghie din spatele
camionetei şi a făcut un nod la un capăt înainte de a-l
arunca peste umăr. S-a dat înapoi şi a aşteptat să-şi
îndeplinească sarcina. Tâmplarului i-a luat opt minute ca să
scoată toate cuiele din capacul gros din capătul lăzii de
ambalare şi, după ce a terminat, a coborât şi a pus capacul
pe jos. Mecanicul i-a luat locul pe scară, cu funia încă
agăţată pe umărul său stâng. Când a ajuns pe treapta de
sus, s-a aplecat, a coborât în ladă şi a trecut bine frânghia
groasă sub fiecare braţ al Gânditorului. Ar fi preferat să
folosească un lanţ, dar colonelul îi demonstrase că acesta ar
fi putut deteriora sculptura.
De îndată ce mecanicul s-a asigurat că funia era în
siguranţă, a legat-o cu un nod dublu şi a ridicat laţul în sus
pentru a arăta că este gata. Colonelul a coborât lanţul de oţel
al macaralei până ce cârligul acesteia era la câţiva centimetri
de lada deschisă. Mecanicul a prins cârligul, a trecut laţul în
jurul lui şi a făcut semn că este gata.
Colonelul a slăbit laţul înainte de a începe să ridice statuia
centimetru cu centimetru în afara lăzii. Mai întâi, a apărut

1099
 - JEFFREY ARCHER -

capul înclinat, cu bărbia rezemată pe palmă, apoi corpul şi

picioarele musculoase şi, în cele din urmă, postamentul solid
din bronz pe care era fixată statuia. După ce a depăşit vârful
lăzii, colonelul a coborât-o încet până ce a rămas suspendată
la câţiva centimetri deasupra solului.
Muncitorul de la turnătorie stătea pe spate, strecurat sub
cutie şi studia cele patru şuruburi. A scos apoi nişte cleşti
din trusa de scule.
— Ţineţi drăcia asta, a zis el.
Mecanicul a prins genunchii Gânditorului, iar tâmplarul s-
a prins de spatele ei, încercând să ţină statuia nemişcată.
Muncitorul de la turnătorie s-a încordat cât a putut înainte
de a prinde primul şurub care ţinea postamentul din lemn la
locul lui şi l-a răsucit jumătate de ţol, apoi încă jumătate
până ce, în sfârşit, l-a eliberat. A repetat mişcarea de încă
trei ori, după care, brusc, fără niciun avertisment,
postamentul din lemn a căzut peste el.
Dar nu asta a atras atenţia celor trei colegi ai lui pentru
că, o fracţiune de secundă mai târziu, milioane de bancnote
noi, de cinci lire, au început să curgă din statuie şi l-au
îngropat.
— Asta înseamnă că-mi voi primi în sfârşit pensia din
război? a întrebat tâmplarul, holbându-se neîncrezător la
muntele de bani.
Colonelul şi-a permis să zâmbească uşor când muncitorul
de la turnătorie a apărut, bombănind, de sub purcoiul de
bani.
— Mi-e teamă că nu, Crann. Ordinele mele au fost foarte
clare, a zis el, urcându-se pe macara. Toate aceste bancnote
trebuie distruse.
Dacă un ofiţer SAS ar fi fost vreodată dornic să nu asculte
un ordin, atunci ar fi fost momentul.
Mecanicul a desfăcut capacul recipientului cu benzină şi a
stropit cu neplăcere cărbunii din arzător. A aprins un chibrit
şi s-a dat înapoi în timp ce flăcările dansau în aer. Colonelul
a preluat comanda şi a aruncat primele 50.000 de lire pe

1100
 - JEFFREY ARCHER -

arzător. După câteva clipe, ceilalţi i s-au alăturat, azvârlind

mii după mii în flăcările nesătule.
După ce ultima bancnotă a ars până ce s-a făcut scrum,
cei patru au rămas tăcuţi o vreme, privind mormanul de
cenuşă şi încercând să nu se gândească la ce făcuseră.
Tâmplarul a întrerupt tăcerea.
— Asta dă o nouă semnificaţie expresiei „bani de făcut
praf.”
Toţi au râs, cu excepţia colonelului care a spus sever:
— Hai să terminăm.
Muncitorul de la turnătorie s-a aşezat iar pe jos şi s-a
strecurat sub statuie. Ca un halterofil, a ridicat postamentul
din lemn şi l-a ţinut în aer, în timp ce mecanicul şi tâmplarul
au dirijat cele patru vergele mici din oţel prin cele patru găuri
din baza statuii.
— Ţineţi-o bine! a strigat turnătorul, în timp ce mecanicul
şi tâmplarul se agăţau de cele patru laturi ale postamentului,
iar el a pus la loc cele patru şuruburi, mai întâi împingându-
le cu degetele, apoi cu cleştele, până ce au ajuns exact la
locul lor. După ce s-a convins că nu puteau fi strânse mai
tare a ieşit de sub statuie şi a ridicat degetul în sus spre
colonel.
Colonelul a împins în sus levierul din cabină şi a ridicat
uşor Gânditorul în aer, până ce acesta a ajuns la câţiva
centimetri deasupra lăzii deschise. Mecanicul a urcat scara
în timp ce colonelul cobora uşor statuia, iar căpitanul
Hartley o dirija către ladă. De îndată ce funia a fost scoasă de
sub braţele Gânditorului, tâmplarul l-a înlocuit pe mecanic pe
ultima treaptă şi a fixat capacul greu pe poziţie.
— Bine, domnilor, hai să curăţăm în timp ce caporalul îşi
continuă activitatea, ca să nu pierdem timp mai târziu.
Cei trei au stins focul, au măturat podeaua şi au dus toate
uneltele înapoi în spatele camionetei. Colonelul a aşezat
macaraua în poziţia în care o găsise, iar tâmplarul şi
muncitorul de la turnătorie s-au urcat în camionetă.
Mecanicul a descuiat uşa magaziei şi s-a dat deoparte pentru

1101
 - JEFFREY ARCHER -

a-l lăsa să iasă pe colonel cu duba. Acesta a ţinut motorul

pornit în timp ce subofiţerul a încuiat uşa şi apoi s-a urcat în
faţă.
Colonelul a condus încet de-a lungul docului până ce a
ajuns la magazia vămii. A coborât din camionetă, s-a dus în
birou şi i-a dat cheia magaziei ofiţerului cu trei dungi argintii
pe braţ.
— Mulţumesc, Gareth, a spus colonel. Ştiu că sir Alan vă
va fi foarte recunoscător şi, în mod sigur, vă va mulţumi
personal la dineul anual din octombrie.
Ofiţerul de la vamă a salutat în timp ce colonelul Scott-
Hopkins a ieşit din birou, s-a urcat la volanul Bedford-ului
alb, a pornit motorul şi a început drumul înapoi spre Londra.

***

Camionul Sotheby’s cu noile sale cauciucuri a ajuns la

docuri cam cu patruzeci de minute mai târziu decât era
programată.
Când şoferul a adus camionul în faţa magaziei numărul
40, a fost surprins văzând o duzină de oficiali ai vămii
înconjurând pachetul pe care venise să-l ia.
S-a întors spre colegul lui şi i-a zis:
— S-a întâmplat ceva, Bert.
Când au ieşit din camion, un cărucior cu elevator a luat
lada cea masivă şi, cu ajutorul mai multor funcţionari ai
vămii, prea mulţi, după opinia lui Bert, au pus-o înapoi în
camion. O manevră care ar fi durat în mod normal două ore,
n-a durat decât douăzeci de minute, inclusiv întocmirea
documentelor.
— Ce o fi în lada asta? a spus Bert în timp ce se
îndepărtau.
— Habar n-am, a zis şoferul. Dar nu te plânge, pentru că
aşa vom ajunge la timp să auzim Henry Hall’s Guest Nicht pe
Home Service.

1102
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a fost şi el surprins de viteza şi eficienţa cu care

s-a desfăşurat întreaga operaţie. A presupus că statuia era
extrem de valoroasă, sau că don Pedro avea la fel de multă
influenţă în Southampton ca în Buenos Aires.
După ce Sebastian i-a mulţumit ofiţerului cu cele trei
dungi argintii, s-a întors la terminal, unde s-a alăturat celor
câţiva pasageri rămaşi, care aşteptau la controlul
paşapoartelor. Prima ştampilă pe paşaportul său l-a făcut să
zâmbească, dar zâmbetul i s-a transformat în lacrimi când a
intrat în holul de primiri şi a fost întâmpinat de părinţii lui.
Le-a spus cât de rău îi părea şi, după câteva momente, parcă
nici n-ar fi fost plecat. Părinţii nu l-au certat, nici nu i-au
ţinut discursuri, ceea ce l-a făcut să se simtă şi mai vinovat.
Pe drumul spre Bristol, a avut multe să le spună: Tibby,
Janice, Bruno, domnul Martinez, prinţesa Margaret,
ambasadorul şi funcţionarii de la vamă şi-au făcut toţi
intrarea şi ieşirea din povestirile lui, dar s-a decis să n-o
pomenească pe Gabriela – o va păstra pentru Bruno.
Când treceau prin porţile de la Manor House, primul lucru
pe care l-a zărit Sebastian a fost Jessica fugind spre ei.
— Nu credeam că-mi vei lipsi, a zis el când a ieşit din
maşină şi a îmbrăţişat-o.

***

Camionul de la Sotheby’s a cotit pe Bond Street chiar

după ora şapte. Şoferul nu s-a mirat când a zărit jumătate de
duzină de hamali învârtindu-se pe trotuar. Cu toate că erau
toţi la ore suplimentare, tot se vor bucura să meargă acasă.
Domnul Dickens, şeful Departamentului Impresionişti, a
supervizat mutarea lăzii de pe drum în camera de depozitare
din casa de licitaţie. A aşteptat cu răbdare ca plăcile din
lemn să fie îndepărtate şi rumeguşul să fie măturat, astfel
încât să poată verifica dacă numărul din catalog corespunde
cu numărul de pe sculptură. S-a aplecat şi a văzut „6”

1103
 - JEFFREY ARCHER -

stanţat în bronz sub semnătura lui Auguste Rodin. A zâmbit

şi a bifat documentul de transport.
— Mulţumesc, băieţi, a zis el. Puteţi pleca acum acasă.
Termin eu restul documentelor dimineaţă.
Cum domnul Dickens a părăsit ultimul clădirea în acea
noapte, a încuiat totul înainte de a se îndrepta spre staţia
Green Park. Nu a observat un bărbat care stătea la intrarea
unui anticariat de partea cealaltă a străzii.
De îndată ce domnul Dickens s-a îndepărtat, omul a ieşit
din umbră şi s-a dus la cea mai apropiată cabină telefonică
de pe Curzon Street. Avea patru penny pregătiţi, dar nu era
genul care să lase ceva la voia întâmplării. A format numărul
pe care-l ştia pe dinafară. Când a auzit vocea de la celălalt
capăt al liniei, a apăsat butonul „A” şi a spus:
— Un gânditor liber îşi petrece noaptea în Curzon Street,
domnule.
— Mulţumesc, domnule colonel, a spus sir Alan şi aş mai
dori să vă ocupaţi de ceva. Păstrăm legătura. A închis
telefonul.

***

Zborul BOAC cu numărul 714 din Buenos Aires a aterizat

la Londra în dimineaţa următoare. Don Pedro nu a fost
surprins că toate bagajele lui şi ale lui Diego au fost
deschise, verificate şi răsverificate de mai mulţi funcţionari
excesiv de zeloşi ai vămii. Când au pus o cruce de cretă pe
ultima valiză, Martinez a simţit puţină dezamăgire printre
vameşi când el şi fiul lui ieşeau din aeroport.
S-au aşezat pe bancheta din spate a Rolls-Royce-ului şi au
plecat spre Eaton Square iar don Pedro s-a întors spre Diego
şi i-a spus:
— Trebuie să ţii minte că britanicii sunt lipsiţi de
imaginaţie.

1104
 - JEFFREY ARCHER -

42
Cu toate că primul lot n-a intrat la licitaţie până la şapte
seara, casa de licitaţie era plină-ochi cu mult înainte de
această oră, ca întotdeauna când era vorba de o vânzare a
impresioniştilor.
Cele trei sute de locuri erau pline de domni îmbrăcaţi în
sacouri, iar multe doamne purtau rochii lungi. Era ca şi cum
ar fi fost la deschiderea stagiunii la operă şi, într-adevăr,
spectacolul care urma promitea să fie la fel de dramatic ca
orice avea de oferit Covent Garden. Cu toate că exista un
scenariu, audienţa era întotdeauna cea care avea cele mai
bune replici.
Invitaţii erau de mai multe categorii. Licitanţii serioşi, care
apăreau de obicei târziu pentru că aveau locuri rezervate şi
nu erau prea interesaţi de primele obiecte aduse la licitaţie
care, ca nişte personaje minore dintr-o piesă de Shakespeare,
erau prezente doar pentru a încălzi audienţa. Dealerii şi
proprietarii de galerii, care preferau să stea în spate,
împreună cu tovarăşii lor şi să împartă între ei toate
firimiturile care cădeau de la masa celor bogaţi, atunci când
un lot nu-şi atingea preţul cerut şi trebuia retras. Mai erau şi
cei care tratau licitaţia ca o ocazie specială. Nu erau
interesaţi să liciteze, dar erau amuzaţi de spectacolul celor
foarte bogaţi care se luptau între ei.
Şi, în cele din urmă, specia cea mai letală, cu
subcategoriile proprii. Soţiile, care veneau să vadă cât
cheltuiau soţii lor pe obiecte care nu le interesau, ele
preferând să-şi dea banii în alte magazine din centru. Apoi
erau amantele, care tăceau, pentru că sperau să devină soţii.
Şi, în cele din urmă, frumoasele, al căror singur scop în viaţă
era să înlăture nevestele şi amantele de pe câmpul de luptă.
Dar, ca totul în viaţă, mai existau şi excepţii la regulă. Una
era sir Alan Redmayne, care era acolo pentru a-şi reprezenta
ţara. Urma să liciteze pentru lotul 29, dar nu se hotărâse cât
de mult dorea să urce.
1105
 - JEFFREY ARCHER -

Sir Alan era obişnuit cu casele de licitaţii din West End şi

tradiţiile lor stranii. În decursul anilor îşi făcuse o colecţie
mică de acuarele din Anglia secolului al XVIII-lea şi, uneori,
licitase din partea guvernului, pentru o pictură sau o
sculptură despre care şefii lui considerau că nu ar fi trebuit
să i se permită să părăsească ţara. Totuşi, acesta era primul
caz din cariera lui când licita pentru o operă de artă majoră,
sperând că va fi depăşit de cineva din străinătate.
The Times prezisese în acea dimineaţă că Gânditorul lui
Rodin se va vinde cu 100.000 de lire – un record pentru
maestrul francez. Totuşi, The Times nu avea de unde să ştie
că sir Alan intenţiona să liciteze peste 100.000 de lire, ca să
se asigure că singurul rival rămas va fi don Pedro Martinez,
care credea că adevărata valoare a statuii era mai mare de
opt milioane de lire.
Giles îi pusese secretarului de cabinet singura întrebare la
care acesta ar fi dorit să evite să răspundă:
— Dacă-l veţi depăşi la licitaţie pe Martinez, ce veţi face cu
sculptura?
— Va fi dusă la National Gallery of Scotland, răspunsese
acesta, ca parte a politicii de achiziţie de artă a guvernului.
Veţi putea să scrieţi despre ea în memoriile dumneavoastră,
dar nu înainte de moartea mea.
— Şi dacă se va dovedi că aţi avut dreptate?
— Atunci va ocupa un capitol întreg în memoriile mele.
Când sir Alan a intrat în sala de licitaţie, s-a strecurat
într-un scaun din colţul din stânga-spate. Îl sunase pe
domnul Wilson mai devreme pentru a-l anunţa că va licita
pentru lotul 29 şi că va sta la locul lui obişnuit.
Când domnul Wilson a urcat cele cinci trepte până la
estradă, majoritatea jucătorilor importanţi erau la locul lor.
De ambele părţi ale licitatorului era un şir de angajaţi de la
Sotheby’s. Majoritatea urmau să liciteze pentru clienţi care
nu puteau participa personal sau nu aveau încredere în ei
înşişi că nu vor fi luaţi de val şi vor licita mai mult decât
trebuia. În partea stângă a sălii era o masă lungă pe o

1106
 - JEFFREY ARCHER -

platformă înălţată. În spatele ei se aflau unii dintre cei mai

experimentaţi funcţionari seniori ai casei de licitaţie. Pe masa
din faţa lor se afla un şir de telefoane albe în care se şoptea
doar atunci când lotul de care era interesat clientul lor
ajungea la vânzare.
Din poziţia lui, din spatele sălii, sir Alan a văzut că
aproape toate locurile erau ocupate. Totuşi, mai erau trei
locuri libere în rândul al treilea care fuseseră rezervate
probabil pentru un client important. S-a întrebat cine va sta
de o parte şi de cealaltă a lui don Pedro Martinez. S-a uitat în
fugă prin catalogul primit până ce a ajuns la Gânditorul lui
Rodin, lotul 29. Martinez va avea timp suficient să-şi facă
apariţia.
La 7 p.m. fix, domnul Wilson şi-a privit clienţii şi, ca Papa,
a zâmbit binevoitor. A bătut în microfon şi a spus:
— Bună seara, doamnelor şi domnilor şi bine aţi venit la
vânzarea artiştilor impresionişti de la Sotheby’s. Lotul
numărul 1, a anunţat el, uitându-se spre stânga ca să se
asigure că se pusese pictura care trebuia pe şevalet, este un
pastel minunat al lui Degas, prezentând două balerine la o
repetiţie la Trocadero. Deschid licitaţia cu cinci mii de lire.
Şase mii. Şapte mii. Opt mii…
Sir Alan a urmărit cu interes cum aproape toate loturile de
la început şi-au depăşit estimările dovedind, după cum se
sugerase în The Times din acea dimineaţă, că apăruse o nouă
rasă de colecţionari îmbogăţiţi după război, care doreau să
arate unde au ajuns investind în artă.
Abia la al doisprezecelea lot, don Pedro Martinez a intrat în
sală, însoţit de doi tineri. Sir Alan l-a recunoscut pe cel mai
tânăr fiu al lui Martinez, Bruno, şi a presupus că celălalt era
Sebastian Clifton. Prezenţa lui Sebastian l-a convins că
Martinez era sigur că banii sunt încă în statuie.
Dealerii şi proprietarii de galerii au început să discute între
ei dacă Martinez era mai interesat de lotul 28, Un colţ al
grădinii spitalului St Paul din St Rémi de Van Gogh sau de
lotul 29, Gânditorul lui Rodin.

1107
 - JEFFREY ARCHER -

Sir Alan se considerase întotdeauna a fi un om calm şi

sigur pe el sub presiune, dar, în acel moment, a simţit cum
inima îi bătea din ce în ce mai tare cu fiecare lot care era
plasat pe şevalet. Când licitaţia s-a deschis la 80.000 de lire
pentru Un colţ al grădinii spitalului St Paul din St Rémi, iar
ciocănelul a bătut închiderea licitaţiei la 140.000 de lire, un
record pentru un Van Gogh, şi-a scos batista şi şi-a şters
fruntea.
A întors pagina catalogului şi s-a uitat la capodopera pe
care o admira el, dar la care, ironic, spera să fie depăşit.
— Lotul numărul douăzeci şi nouă, Auguste Rodin,
Gânditorul, a spus domnul Wilson. Dacă vă veţi uita în
catalog, veţi vedea că este un bronz turnat de Alexis Rudier.
Opera este expusă la intrarea în sala de licitaţie, a mai zis
domnul Wilson. Mai multe capete s-au întors să admire
masiva sculptură din bronz. S-a arătat mult interes pentru
această piesă, deci voi începe licitaţia la patruzeci de mii de
lire. Mulţumesc, domnule, a spus el, arătând spre un domn
care stătea chiar în faţa lui, pe culoarul central. S-au întors
mai multe capete înspre acel domn, de data aceasta
sperându-se că se va identifica licitantul.
Sir Alan a răspuns dând din cap uşor, aproape
imperceptibil.
— Cincizeci de mii, a spus licitatatorul, întorcându-şi
atenţia spre omul din centru, care ridicase iar mâna. Avem
şaizeci de mii. Fără să se mai uite în direcţia lui sir Alan, cu
atenţia îndreptată înspre omul de pe culoarul central, care
ridicase iar mâna, a continuat: Avem şaizeci de mii. Cu o
singură privire în direcţia lui sir Alan, domnul Wilson a
primit aceeaşi încuviinţare uşoară, s-a întors spre bărbatul
din centru şi a sugerat 80.000 de lire, dar a fost întâmpinat
cu o încruntare dezamăgită, urmată de o înclinare hotărâtă a
capului.
— Avem şaptezeci de mii de lire, a zis el, uitându-se iar
spre sir Alan, care a simţit o îndoială strecurându-i-se în
minte. Însă domnul Wilson s-a uitat spre stânga şi a spus:

1108
 - JEFFREY ARCHER -

Optzeci de mii. Avem o licitaţie prin telefon de optzeci de mii.

Şi-a întors imediat atenţia înapoi, spre sir Alan. Nouăzeci de
mii? a susurat el.
Sir Alan a încuviinţat.
Wilson s-a uitat spre telefon, unde s-a ridicat imediat o
mână.
— O sută de mii. O sută zece mii? a întrebat el, uitându-se
iar spre sir Alan şi zâmbindu-i ca pisica din Cheshire.
Oare putea risca? Pentru prima oară în viaţă, secretarul de
cabinet a riscat. A încuviinţat.
— Avem o sută zece mii de lire, a zis Wilson uitându-se
direct la angajatul de la Sotheby’s care ţinea receptorul la
ureche şi aştepta instrucţiuni.
Martinez s-a întors să vadă dacă-şi putea da seama cine
licita contra lui.
Conversaţia şoptită la telefon a continuat o vreme. Sir Alan
devenea din ce în ce mai nervos cu fiecare secundă. A
încercat să nu se gândească la posibilitatea ca Martinez să-l
fi înşelat şi să fi reuşit cumva să treacă prin contrabandă
cele opt milioane în ţară în timp ce SAS arsese nişte falsuri
ale unor falsuri. Ceea ce lui i s-a părut a fi o oră n-a durat
decât mai puţin de douăzeci de secunde. Apoi, fără niciun
avertisment, omul de la telefon a ridicat mâna.
— Am o ofertă de o sută douăzeci de mii la telefon, a spus
Wilson, încercând să nu pară triumfător. S-a uitat iar la sir
Alan, care însă nu s-a mişcat deloc. Am o ofertă de o sută
douăzeci de mii la telefon, a repetat el. Dau drumul
sculpturii la o sută douăzeci de mii, aceasta este ultima
dumneavoastră şansă, a zis el, uitându-se direct la sir Alan,
însă secretarul de cabinet îşi revenise la rolul lui natural de
mandarin, lipsit de orice expresie.
— Vândută pentru o sută douăzeci de mii de lire, a spus
Wilson lovind cu ciocănelul şi transferându-şi zâmbetul către
licitantul de la telefon.
Sir Alan a oftat uşurat şi a fost deosebit de încântat să
vadă zâmbetul de satisfacţie de pe figura lui Martinez, care l-

1109
 - JEFFREY ARCHER -

a convins că argentinianul era sigur că-şi răscumpărase

propria statuie, conţinând opt milioane de lire, cu doar
120.000 de lire. Şi mâine, desigur, avea de gând să facă o
iluminare cu torţe.
După câteva alte loturi, Martinez s-a ridicat de la locul lui
şi şi-a croit drum printre oameni, fără să se gândească că
aceştia ar putea încă să urmărească licitaţia. Ajuns la
coridorul de trecere, a pornit-o spre ieşire, cu o privire
satisfăcută şi a dispărut afară din sală. Cei doi tineri care-l
urmau au avut bunul-simţ să pară stânjeniţi.
Sir Alan a aşteptat ca încă vreo jumătate de duzină de
loturi să-şi găsească noii proprietari înainte de a se strecura
şi el afară. Când a ieşit pe Bond Street, era o seară atât de
plăcută încât s-a decis să meargă la clubul său din Pall Mall
şi să mănânce o jumătate de duzină de stridii şi să bea un
pahar de şampanie. Ar fi dat salariul pe o lună ca să vadă
figura lui Martinez când a descoperit că victoria lui fusese
lipsită de conţinut.

1110
 - JEFFREY ARCHER -

43
În dimineaţa următoare, licitantul anonim prin telefon a
mai sunat de trei ori înainte de a pleca din Eaton Square,
numărul 44, cu câteva minute înainte de ora zece. A chemat
un taxi şi i-a cerut şoferului să-l ducă pe St James’s Street,
numărul 19. Când au ajuns lângă Midland Bank, i-a cerut
şoferului să aştepte. La urma-urmei, la ora aceea nu putea
avea prea mulţi clienţi. Directorul l-a invitat în birou şi, de
îndată ce clientul s-a aşezat, l-a întrebat:
— Pe ce nume vreţi să întocmiţi cecul?
— Sotheby’s.
Managerul a scris cecul, l-a semnat, l-a pus într-un plic şi
apoi l-a înmânat tânărului domn Martinez, aşa cum îl numea
bancherul. Diego a pus plicul în buzunar şi a plecat fără să
mai zică o vorbă.
— Sotheby’s, a spus el iar, după ce a închis portiera
taxiului şi s-a aşezat pe bancheta din spate.
Când taxiul s-a oprit la intrarea de pe Bond Street a casei
de licitaţie, Diego i-a cerut iar şoferului să aştepte. A coborât
din taxi, a trecut prin uşa din faţă şi s-a îndreptat direct spre
biroul principal.
— Cum vă pot ajuta, domnule? l-a întrebat tânărul care
stătea în spatele biroului de recepţie.
— Am achiziţionat lotul numărul 29 la licitaţia de ieri-
seara, a spus Diego, şi am venit să plătesc factura.
Tânărul a răsfoit catalogul.
— Ah, da, Gânditorul lui Rodin. Diego s-a întrebat în sinea
lui cât de multe articole primeau tratamentul „ah, da”. Costă
o sută şi douăzeci de mii de lire, domnule.
— Desigur, a spus Diego. A scos plicul din buzunar a luat
din el cecul bancherului – un instrument care asigura
anonimitatea cumpărătorului – şi l-a pus pe birou.
— Preferaţi să vă livrăm obiectul, domnule, sau doriţi să-l
luaţi dumneavoastră?
— Îl voi lua eu peste o oră.
1111
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu sunt sigur că este posibil, domnule, a spus tânărul.

Ştiţi, domnule, la o zi după o vânzare majoră suntem
întotdeauna foarte ocupaţi.
Diego şi-a scos portofelul şi a pus o bancnotă de cinci lire
pe birou, probabil ceva mai mult decât câştiga tânărul într-o
săptămână.
— Atunci aveţi grijă ca picioruşele dumneavoastră să
alerge mai întâi în direcţia mea, a zis el. Şi dacă pachetul mă
aşteaptă când mă voi întoarce peste o oră, veţi mai primi
două ca astea.
Tânărul a strecurat bancnota în buzunarul din spate, ceea
ce însemna că târgul fusese încheiat.
Diego s-a întors la taxiul care-l aştepta şi, de data aceasta,
i-a dat o adresă în Victoria. Când maşina a ajuns în faţa
clădirii, Diego a coborât şi s-a despărţit de altă bancnotă de
cinci lire a tatălui său. A aşteptat restul, şi-a pus două
bancnote adevărate de o liră în portofel şi i-a dat şoferului un
bacşiş de şase penny. A intrat în clădire şi s-a dus la singura
vânzătoare disponibilă.
— Pot să vă ajut? a întrebat tânăra îmbrăcată cu o
uniformă maro cu galben.
— Mă numesc Martinez, a spus el. Am sunat mai de
dimineaţă şi am rezervat un camion de tonaj mare.
Martinez a completat formularul obligatoriu, a mai dat o
bancnotă de cinci lire şi şi-a pus trei bancnote adevărate în
portofel.
— Mulţumesc, domnule. Aveţi camionul în curtea din
spate. Este parcat în rezerva şaptezeci şi unu.
I-a dat o cheie.
Diego s-a dus în curte şi, după ce a identificat camionul, a
descuiat uşa şi a verificat interiorul. Era perfect pentru ce
avea de făcut. S-a urcat la volan, a pornit motorul şi a întors
spre Sotheby’s. După douăzeci de minute, a parcat la
intrarea din spate, pe George Street.
Când cobora din camion, uşa din spatele casei de licitaţie
s-a deschis larg şi o cutie mare cu mai multe etichete pe care

1112
 - JEFFREY ARCHER -

scria VÂNDUT a fost scoasă pe trotuar, însoţită de şase

bărbaţi cu haine lungi şi verzi care, după aspectul lor solid,
păreau să fi fost boxeri înainte de a veni să muncească la
Sotheby’s.
Diego a deschis uşa din spate a camionului şi
douăsprezece mâini au ridicat lada de pe sanie, de parcă ar fi
conţinut fulgi, şi au împins-o în spatele vehiculului. Diego a
încuiat uşa şi i-a dat tânărului de la recepţie încă două
bancnote de cinci lire.
După ce s-a aşezat la volan, şi-a verificat ceasul: 11:41. N-
avea niciun motiv să nu ajungă în două ore la Shillingford,
cu toate că ştia că tatăl lui va tropăi încolo şi încoace până
atunci.

***

Când Sebastian a zărit blazonul albastru-deschis al

Universităţii Cambridge în poşta de dimineaţă, a înşfăcat
plicul şi l-a deschis imediat. Primul lucru pe care-l făcea
întotdeauna cu orice scrisoare era să verifice semnătura din
josul paginii. Dr. Brian Padgett, un nume pe care nu-l
cunoştea.

Dragă domnule Clifton,

I-a luat puţin timp să se obişnuiască.

Felicitări pentru primirea bursei Colegiului de limbi

moderne. După cum sunt sigur că ştiţi, semestrul Michaelmas
începe pe 16 septembrie, dar sper că ne putem întâlni înainte
de această dată pentru a discuta câteva probleme, inclusiv
lista cu lecturi care vă sunt necesare înainte de începerea
semestrului.
Aş dori, de asemenea, să vă îndrum printre cursurile din
primul an.

1113
 - JEFFREY ARCHER -

Poate îmi puteţi scrie o scrisoare sau, şi mai bine, să-mi daţi
un telefon.
Al dumneavoastră sincer,
Dr. Brian Padgett
Tutore senior

După ce a citit-o a doua oară, s-a hotărât să-l sune pe

Bruno şi să afle dacă primise o scrisoare similară, în care caz
ar putea merge la Cambridge împreună.

***

Diego nu a fost deloc surprins să-şi vadă tatăl ieşind în

fugă pe uşa din faţă în momentul în care a intrat pe poartă.
Dar ce l-a surprins mai mult a fost să-şi vadă fratele, pe
Luis, şi tot personalul de la Shillingford Hall la câţiva paşi în
spatele lui. Karl venea în ariergardă, strângând în mână o
pungă din piele.
— Ai statuia? l-a întrebat tatăl lui, chiar înainte ca Diego
să coboare din camion.
— Da, a răspuns Diego, dând mâna cu fratele lui înainte
de a se duce în spatele camionului.
A descuiat uşa şi a arătat lada masivă cu etichetele roşii
VÂNDUT lipite pe ea. Don Pedro a zâmbit şi a mângâiat lada
de parcă ar fi fost unul dintre câinii săi, apoi s-a dat înapoi
ca să-i lase pe ceilalţi să execute munca grea.
Diego supraveghea echipa, care începuse să împingă şi să
tragă lada cea mare afară din camion, centimetru cu
centimetru, până ce era aproape gata să cadă afară. Karl şi
Luis au prins repede două dintre colţuri în timp ce Diego şi
maistrul s-au agăţat de celălalt capăt iar şoferul şi grădinarul
se apucaseră bine de mijlocul lăzii.
Cei şase incredibili hamali s-au opintit până în spatele
casei şi au pus lada pe pajişte. Grădinarul nu a părut prea
încântat.

1114
 - JEFFREY ARCHER -

— Vrei s-o punem în picioare? a întrebat Diego, după ce şi-

au tras respiraţia.
— Nu, a zis don Pedro, lăsaţi-o pe o parte, va fi mai uşor
să scoatem postamentul.
Karl a luat un ciocan de cuie din trusă şi a început să
slăbească cuiele bine-fixate care ţineau laturile de lemn ale
cutiei la locul lor. În acelaşi timp, maistrul, grădinarul şi
şoferul au început să desfacă manual panourile laterale din
lemn.
Când ultima bucată din lemn a fost înlăturată, toţi s-au
dat înapoi şi au privit Gânditorul care zăcea neceremonios pe
spate. Ochii lui don Pedro nu părăseau deloc postamentul
din lemn. S-a aplecat şi a privit mai atent, dar nu a văzut
niciun semn că se umblase la el. S-a uitat la Karl şi a
încuviinţat.
Bodyguardul lui de încredere s-a aplecat şi a analizat cele
patru şuruburi-fluture. A scos apoi un cleşte din trusa de
scule şi a desfăcut unul dintre ele. Acesta s-a mişcat greu la
început, dar, în cele din urmă a alunecat de pe vergeaua sa
filetată şi a căzut în iarbă. A mai repetat exerciţiul de trei ori
până ce toate şuruburile au fost scoase. A făcut o pauză
scurtă înainte de a prinde ambele capete ale postamentului
şi, cu toată puterea pe care o avea, l-a tras de pe statuie şi l-
a aruncat în iarbă. Cu un zâmbet satisfăcut, s-a dat la o
parte pentru a-i lăsa şefului său plăcerea de a fi primul care
priveşte înăuntru.
Martinez a căzut în genunchi şi s-a uitat în gaura căscată,
în timp ce Diego şi restul echipei aşteptau următoarea sa
comandă. A urmat o tăcere lungă, înainte ca don Pedro să
scoată brusc un ţipăt puternic care i-ar fi trezit şi pe cei care
se odihneau în cimitirul parohial alăturat. Cei şase bărbaţi,
arătând diverse grade de teamă, s-au uitat la el, neştiind ce
cauzase această manifestare, până ce el a urlat cât îl ţineau
plămânii:
— Unde sunt banii mei?

1115
 - JEFFREY ARCHER -

Diego nu-l mai văzuse niciodată pe tatăl său atât de

mânios. A îngenuncheat repede lângă el, şi-a băgat mâinile
în statuie şi a început să cotrobăie în căutarea milioanelor
lipsă, dar tot ce a găsit a fost o bancnotă de cinci lire care se
lipise de statuia din bronz.
— Unde naiba sunt banii? a întrebat Diego.
— Cineva i-o fi furat, a spus Luis.
— Asta e limpede ca bună ziua! a zbierat don Pedro.
Nimeni altcineva n-a mai spus nimic în timp ce el continua
să privească baza goală a statuii, încă incapabil să accepte
faptul că tot ce avea după un an de pregătire a acestui
moment era o singură bancnotă falsă de cinci lire. Au trecut
mai multe minute până ce s-a ridicat nesigur în picioare şi,
când în cele din urmă a spus ceva, părea remarcabil de calm.
— Nu ştiu cine este responsabil pentru asta, a zis el,
arătând spre statuie, dar, chiar dacă e ultimul lucru pe care-
l fac, îi voi urmări şi le voi arăta eu ce înseamnă să se pună
cu mine.
Fără să mai spună altceva, don Pedro s-a întors cu spatele
la statuie şi s-a îndreptat spre casă. Doar Diego, Luis şi Karl
au îndrăznit să-l urmeze. El a intrat pe uşa din faţă, a
traversat holul, a intrat în salon şi s-a oprit în faţa unui
portret în mărime naturală al amantei lui Tissot. A ridicat-o
pe doamna Kathleen Newton de pe perete şi a proptit-o de
pervaz. A început apoi să răsucească un cadran de mai
multe ori până ce a deschis uşa grea a seifului. Martinez s-a
uitat o clipă la teancurile de bancnote de cinci lire aşezate
ordonat, pe care membrii familiei sale şi personalul de
încredere le aduseseră prin contrabandă în Anglia în ultimii
zece ani, înainte de a lua trei pachete mari de bancnote şi de
a da una lui Diego, alta lui Luis şi a treia lui Karl. I-a privit
fix pe cei trei.
— Nimeni nu se odihneşte până ce nu găsim pe cel vinovat
de furtul banilor mei. Fiecare dintre voi trebuie să-şi joace
rolul şi veţi fi răsplătiţi doar în funcţie de rezultate.
S-a întors înspre Karl.

1116
 - JEFFREY ARCHER -

— Vreau să afli cine l-a informat pe Giles Barrington că

nepotul lui se îndrepta către Southampton şi nu spre
aeroportul din Londra.
Karl a încuviinţat, iar Martinez s-a întors înspre Luis.
— Tu vei merge la Bristol în seara aceasta şi vei afla cine
sunt duşmanii lui Barrington. Membrii Parlamentului au
întotdeauna inamici şi nu uita că mulţi dintre ei sunt chiar
de partea lui. Şi, cât timp eşti acolo, încearcă să culegi toate
informaţiile referitoare la compania maritimă a familiei lui.
Au probleme financiare? Au probleme cu sindicatele? Există
dezacorduri între membrii Consiliului? Acţionarii au
menţionat înşelăciuni? Sapă adânc, Luis. Aminteşte-ţi, nu
dai de apă până ce nu sapi mai mulţi metri sub suprafaţa
solului.
— Diego, a zis el, îndreptându-şi atenţia spre fiul lui cel
mai mare, întoarce-te la Sotheby’s şi află cine a mai licitat
pentru lotul 29, pentru că acesta ştia sigur că banii mei nu
mai sunt în statuie, altfel n-ar fi riscat să ridice ştacheta aşa
de sus.
Don Pedro s-a oprit o clipă înainte de a-l împunge cu
degetul pe Diego în piept.
— Sarcina ta cea mai importantă va fi să formezi o echipă
care-mi va permite să-i distrug pe cei vinovaţi de acest furt.
Începe cu cel mai bun avocat disponibil, pentru că ei ştiu
cine sunt poliţiştii corupţi, la fel ca toţi infractorii care nu
sunt prinşi niciodată şi nu va pune nici multe întrebări dacă
primeşte suficienţi bani. După ce vom primi răspunsuri la
toate întrebările şi totul va fi aranjat, voi fi gata să le fac ce
ne-au făcut şi ei nouă.

1117
 - JEFFREY ARCHER -

44
— O sută douăzeci de mii de lire, a spus Harry. Un licitant
prin telefon, dar The Times pare să nu ştie cine a fost
cumpărătorul.
— O singură persoană ar fi plătit atât de mult pentru
sculptură, a zis Emma. Şi, până acum, domnul Martinez
probabil şi-a dat seama că nu a cumpărat ce a dorit. Harry s-
a uitat în sus de pe ziar şi şi-a văzut nevasta tremurând. Şi
dacă este un lucru pe care-l ştim despre omul acesta este că
va dori să ştie cine este responsabil pentru furtul banilor săi.
— Dar nu are niciun motiv să creadă că a fost implicat şi
Seb. Eu am stat în Buenos Aires doar câteva ore şi doar
ambasadorul îmi ştia numele.
— Cu excepţia domnului… cum îl chema?
— Bolton. Dar el s-a întors în acelaşi avion cu mine.
— Dacă aş fi Martinez, a zis Emma, cu vocea spărgându-i-
se, prima persoană pe care aş bănui-o ar fi Seb.
— Dar de ce, mai ales că nu are nicio vină?
— Pentru că a fost ultima persoană care a văzut statuia
înainte de a fi trimisă la Sotheby’s.
— Asta nu e o dovadă.
— Crede-mă, pentru Martinez va fi. Cred că nu avem de
ales decât să-l avertizăm pe Seb că…
Uşa s-a deschis şi Jessica a năvălit în cameră.
— Mamă, nu o să ghiceşti unde merge Seb mâine.

***

— Luis, povesteşte-mi pe scurt ce ai aflat când ai fost în

Bristol.
— Am sucit toate pietrele să văd dacă se târăşte ceva de
după ele.
— Şi s-a târât?

1118
 - JEFFREY ARCHER -

— Da. Am aflat că, deşi Barrington este un membru

respectat şi popular în circumscripţia lui, a reuşit să-şi facă
în timp câţiva inamici, inclusiv fosta lui soţie şi…
— Care-i problema ei?
— Are impresia că Barrington a înşelat-o rău la
testamentul mamei lui şi nu doreşte să fie înlocuită cu fiica
unui miner galez.
— Atunci poate ar trebui să încerci să iei legătura cu ea?
— Am încercat, dar nu e chiar atât de simplu. Clasele de
sus englezeşti se aşteaptă întotdeauna ca cineva să le fie
prezentat. Dar când eram în Bristol, m-am întâlnit cu cineva
care pretinde că o cunoaşte bine.
— Cum îl cheamă?
— Maiorul Alex Fisher.
— Şi care e legătura lui cu Barrington?
— El a fost candidatul conservator la ultimele alegeri când
Barrington l-a învins cu patru voturi. Fisher pretinde că
Barrington l-a înşelat la numărătoare şi am impresia că ar
face orice ca să se răzbune.
— Atunci trebuie să-l ajutăm, a spus don Pedro.
— Am mai descoperit că, de când a pierdut alegerile,
Fisher are datorii în tot Bristolul şi caută cu disperare ajutor.
— Atunci îl vom ajuta, nu? a comentat don Pedro. Ce poţi
să-mi spui despre prietena lui Barrington?
— Dr. Gwyneth Hughes. Predă matematica la şcoala de
fete St Paul din Londra. Sucursala locală a Partidului
Laburist aşteaptă anunţarea logodnei lor încă de când s-a
terminat divorţul lui, dar, ca să citez un membru al
comitetului care s-a întâlnit cu ea, fata n-ar putea fi descrisă
ca „o păpuşică”.
— Las-o atunci, a zis don Pedro. Nu ne va ajuta decât dacă
el o va părăsi. Concentrează-te pe fosta lui soţie şi, dacă
maiorul poate aranja o întâlnire, află dacă doreşte bani sau
răzbunare. Aproape orice fostă soţie vrea una sau alta şi, în
majoritatea cazurilor, amândouă, l-a zâmbit lui Luis înainte

1119
 - JEFFREY ARCHER -

de a adăuga: Foarte bine lucrat, băiete. Întorcându-se înspre

Diego, l-a întrebat: Tu ce ai pentru mine?
— N-am terminat încă, a spus Luis, părând puţin supărat.
M-am întâlnit cu cineva care ştie mai multe despre familia
Barrington decât ei înşişi.
— Şi cine e acesta?
— Un detectiv particular numit Derek Mitchell. A lucrat
pentru amândoi Barringtonii şi pentru Cliftoni în trecut, dar
am impresia că, dacă primeşte suficienţi bani, l-aş putea
convinge să…
— Nu te apropia de el, a spus don Pedro, hotărât. Dacă e
în stare să-şi trădeze foştii angajatori, ce te face să crezi că
nu va face la fel şi cu noi atunci când îi convine? Dar asta nu
înseamnă că nu trebuie să stai cu ochii pe el.
Luis a încuviinţat, deşi părea dezamăgit.
— Diego?
— Un pilot BOAC numit Peter May a stat la hotelul
Milonga două nopţi, în exact acelaşi timp în care Sebastian a
fost în Buenos Aires.
— Şi ce-i cu asta?
— Acelaşi om a fost văzut ieşind pe uşa din spate a
Ambasadei Britanice în ziua petrecerii în grădină.
— Poate să fie doar o coincidenţă.
— Iar portarul de la Milonga a auzit o conversaţie dintre
cineva care părea să-l cunoască şi care l-a numit Harry
Clifton şi care este exact numele tatălui lui Sebastian.
— Asta nu mai pare aşa o coincidenţă.
— Mai mult, domnul Clifton a plecat fără să-şi plătească
nota la hotel, care a fost luată mai târziu de Ambasada
Britanică, dovedind nu numai că tatăl şi fiul au fost în
Buenos Aires în acelaşi timp, ci şi că lucrau împreună.
— Atunci de ce nu au stat la acelaşi hotel? a întrebat Luis.
— Pentru că nu au vrut să fie văzuţi împreună, aş zice eu,
a comentat don Pedro. A făcut o pauză şi a adăugat: Bravo,
Diego. Şi acest Harry Clifton a licitat, de asemenea, pentru
statuie?

1120
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu cred. Când l-am întrebat pe preşedintele de la

Sotheby’s cine era, a pretins că habar n-are. Şi, cu toate că i-
am dat de înţeles că ar putea primi ceva, domnul Wilson nu
este clar un om care poate fi tentat de mită şi bănuiesc că,
dacă ar fi ameninţat în vreun fel, va suna la Scotland Yard.
Don Pedro s-a încruntat. Dar cred că am identificat singura
slăbiciune a domnului Wilson, a continuat Diego. Când i-am
dat de înţeles că ai putea pune din nou Gânditorul la licitaţie,
mi-a sugerat că guvernul britanic ar putea dori să-l cumpere.
Don Pedro a explodat şi a scos o serie de înjurături care ar
fi şocat şi un paznic de închisoare. A durat o vreme până ce
s-a calmat din nou şi, când a reuşit, a spus aproape în
şoaptă:
— Deci acum ştim cine mi-a furat banii. Iar până acum au
distrus bancnotele sau le-au dat Băncii Angliei. Oricum, a
scuipat el, nu vom mai vedea un penny din banii aceia
vreodată.
— Dar chiar Guvernul Britanic nu ar fi putut desfăşura o
asemenea operaţie fără cooperarea familiilor Clifton şi
Barrington, a sugerat Diego, deci ţinta noastră e aceeaşi.
— De acord. Cum se mai formează echipa noastră? a
întrebat el, schimbând repede subiectul.
— Am strâns laolaltă un grup mic care nu îndrăgeşte ideea
plătirii taxelor. Ceilalţi trei au râs pentru prima oară în acea
dimineaţă. Deocamdată îi ţin deoparte, gata pregătiţi să se
mişte când le dai ordinul.
— Au vreo idee pentru cine lucrează?
— Nu. Cred că sunt un străin care are prea mulţi bani şi,
sincer vorbind, nu pun prea multe întrebări atâta vreme cât
sunt plătiţi la vreme în bani gheaţă.
— Merge şi aşa. Don Pedro s-a întors înspre Karl. Ai
identificat cine i-a spus lui Barrington că nepotul lui era în
drum spre Southampton şi nu spre Londra?
— Nu pot să dovedesc, a zis Karl, dar mi-e teamă că
singurul nume care se încadrează este Bruno.

1121
 - JEFFREY ARCHER -

— Băiatul ăsta a fost întotdeauna prea cinstit pentru

binele lui. Cred că mama lui e de vină. Trebuie să avem grijă
să nu discutăm la ce mă gândesc când este prin preajmă.
— Dar nimeni dintre noi nu prea ştie sigur la ce te
gândeşti, a spus Diego.
Don Pedro a zâmbit.
— Nu uitaţi niciodată că, dacă doriţi să îngenuncheaţi un
imperiu, atunci trebuie să-l îngenuncheaţi mai întâi pe
primul moştenitor la tron.

1122
 - JEFFREY ARCHER -

45
Clopoţelul de la uşa din faţă a sunat la zece fără un minut
şi Karl a răspuns.
— Bună dimineaţa, domnule, a zis el. Cu ce pot să vă
ajut?
— Am o întâlnire cu domnul Martinez la ora zece.
Karl s-a înclinat uşor şi s-a dat la o parte ca să-i permită
vizitatorului să intre. L-a condus apoi prin hol, a bătut la uşa
camerei şi a spus:
— Oaspetele dumneavoastră a sosit, domnule.
Martinez s-a ridicat din spatele biroului şi a întins mâna.
— Bună dimineaţa. De abia aşteptam să vă întâlnesc.
Când Karl a închis uşa biroului şi s-a îndreptat spre
bucătărie, a trecut pe lângă Bruno, care vorbea la telefon.
— …Tata mi-a dat două bilete pentru semifinala
masculină de la Wimbledon de mâine şi a zis să te invit şi pe
tine.
— Foarte frumos din partea lui, a zis Seb, dar am o
întâlnire cu tutorele meu de la Cambridge vineri, aşa că nu
cred că voi putea veni.
— Nu fi aşa un fraier, a spus Bruno. N-ai niciun motiv să
nu vii la Londra mâine-dimineaţa. Meciul începe abia la
două, aşa că, dacă ajungi aici până la unsprezece, o să ai
timp destul.
— Dar tot trebuie să ajung la Cambridge la amiază în ziua
următoare.
— Atunci vei sta aici peste noapte, iar Karl te va duce pe
Liverpool Street la prima oră vineri-dimineaţă.
— Cine joacă?
— Fraser contra Cooper, o să fie grozav. Şi dacă eşti
cuminte, te duc la Wimbledon în maşina mea arătoasă.
— Ai o maşină? l-a întrebat Sebastian, neîncrezător.
— Un cupeu decapotabil MGA, portocaliu. Tata mi-a dat-o
când am împlinit optsprezece ani.

1123
 - JEFFREY ARCHER -

— Ticălos plin de noroc, a spus Sebastian. Tatăl meu mi-a

dat operele complete ale lui Proust la aniversarea mea.
Bruno a râs.
— Şi, dacă te porţi frumos, o să-ţi povestesc pe drum totul
despre ultima mea prietenă.
— Ultima? s-a distrat Sebastian. Trebuia să mai fi avut
una înainte de a avea o „ultimă”.
— Sesizez o urmă de invidie?
— Îţi voi spune după ce-mi faci cunoştinţă cu ea.
— N-o să ai ocazia, pentru că n-o voi vedea până vineri şi
atunci tu vei fi în trenul spre Cambridge. Ne vedem mâine, pe
la unsprezece.
Bruno a lăsat receptorul jos şi tocmai se îndrepta spre
camera lui când uşa biroului s-a deschis şi a apărut tatăl lui,
cu braţul petrecut în jurul unui domn cu aspect milităros.
Bruno nu s-ar fi gândit să tragă cu urechea la conversaţia
tatălui său, dacă n-ar fi auzit numele Barrington.
— Veţi reveni în Consiliu foarte repede, a spus tatăl lui, în
timp ce-şi însoţea invitatul la uşa din faţă.
— Voi savura acest moment.
— Totuşi, vreau să ştiţi, domnule maior, că nu mă
interesează câte un raid ocazional asupra companiei
Barrington’s doar pentru a stânjeni familia. Planul meu pe
termen lung este să preiau compania şi să vă instalez
preşedinte. Cum sună asta?
— Dacă-l va distruge şi pe Giles Barrington în acelaşi
timp, nimic nu mi-ar face mai multă plăcere.
— Nu numai pe Barrington, a zis Martinez. Intenţia mea
este să-i distrug pe toţi membrii familiei, unul câte unul.
— Chiar şi mai bine, a spus maiorul.
— Aşa că primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să
începeţi să cumpăraţi acţiuni Barrington de îndată ce apar
pe piaţă. Când veţi avea şapte şi jumătate la sută, vă voi
pune înapoi în Consiliu ca reprezentant al meu.
— Mulţumesc, domnule.

1124
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu-mi mai spune domnule. Prietenii mei îmi spun

Pedro.
— Iar eu sunt Alex.
— Aminteşte-ţi însă, Alex. De acum încolo suntem
parteneri şi avem un singur scop.
— Cum nu se poate mai bine, Pedro, a zis maiorul în timp
ce îşi strângeau mâinile.
Când a plecat, don Pedro ar fi putut jura că l-a auzit
fluierând.
Don Pedro a intrat în casă şi l-a găsit pe Karl aşteptându-l
în hol.
— Avem ceva de vorbit, domnule.
— Hai în camera mea.
Niciunul dintre ei n-a scos o vorbă până ce uşa nu s-a
închis. Karl a repetat apoi conversaţia pe care o auzise între
Bruno şi prietenul lui.
— Eram sigur că biletele la Wimbledon i se vor părea
irezistibile.
A luat telefonul de pe biroul lui.
— Cu Diego, a lătrat el. Şi acum să vedem dacă putem
tenta băiatul cu ceva şi mai irezistibil, a continuat în timp
ce-şi aştepta fiul la telefon.
— Cu ce pot ajuta, tată?
— Tânărul Clifton a muşcat momeala şi vine mâine la
Londra şi va merge la Wimbledon. Dacă Bruno îl poate
convinge să-mi accepte cealaltă ofertă, poţi aranja totul până
vineri?

***

Sebastian a trebuit să împrumute ceasul cu alarmă al

mamei sale pentru a fi sigur că prinde trenul de 7:23 la
Paddington. Emma îl aştepta în hol şi s-a oferit să-l conducă
la Temple Meads.
— Te aştepţi să-l vezi pe domnul Martinez la Londra?

1125
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt aproape sigur că-l voi vedea, a spus Sebastian,

pentru că la sugestia lui, Bruno m-a invitat la Wimbledon.
De ce mă întrebi?
— Aşa, fără motiv.
Sebastian ar fi vrut să-şi întrebe mama de ce părea atât de
interesată de domnul Martinez, dar a bănuit că, dacă o va
întreba, va primi acelaşi răspuns. „Aşa, fără motiv.”
— Vei avea timp s-o vezi pe mătuşa Grace la Cambridge? l-
a întrebat mama lui, schimbând clar subiectul.
— M-a invitat la ceai la Newnham sâmbătă după-masă.
— Nu uita să-i transmiţi toată dragostea mea, a spus
Emma, când au ajuns în gară.
În tren, Sebastian a stat într-un colţ al vagonului,
încercând să-şi dea seama de ce părinţii lui păreau atât de
interesaţi de un om pe care nu-l cunoşteau. S-a decis să-l
întrebe pe Bruno dacă ştia ceva. La urma-urmei, Bruno nu
prea dorise ca el să meargă la Buenos Aires.
Până când trenul a ajuns în Paddington, Sebastian tot nu
rezolvase misterul. I-a dat biletul taxatorului de la barieră, a
ieşit din gară, a traversat drumul şi nu s-a oprit până ce nu
a ajuns la numărul 37. A bătut la uşă.
— Oh, Dumnezeule, a spus doamna Tibbet când a văzut
cine stătea în prag. L-a îmbrăţişat. Nu credeam că te voi mai
vedea, Seb.
— Stabilimentul acesta pregăteşte micul dejun pentru
boboci universitari lipsiţi de bani?
— Dacă asta înseamnă că mergi până la urmă la
Cambridge, atunci voi vedea ce pot prepara. Sebastian a
urmat-o înăuntru. Şi închide uşa după tine, a mai zis ea.
Parcă ai fi crescut într-un hambar.
Sebastian s-a întors şi a închis uşa, după care a coborât
scările şi i s-a alăturat lui Tibby în bucătărie. Când Janice l-
a văzut, a spus:
— Ia uite ce a adus pisica, şi i-a dat o a doua îmbrăţişare,
urmată de cel mai bun mic dejun pe care-l mâncase de când
stătuse în bucătăria aceea.

1126
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci ce-ai mai făcut de când nu ne-am mai văzut? a

întrebat doamna Tibbet.
— Am fost în Argentina şi am întâlnit-o pe prinţesa
Margaret.
— Unde-i Argentina? a întrebat Janice.
— E foarte departe, a spus doamna Tibbet.
— Şi în septembrie mă duc la Cambridge, a mai zis el, în
timp ce mânca. Mulţumită ţie, Tibby.
— Sper că nu te-ai supărat că am luat legătura cu unchiul
tău. Şi, ce a fost mai rău, a trebuit să vină la mine, în
Paddington.
— Slavă Domnului că a venit, a spus Sebastian. Altfel aş fi
încă în Argentina.
— Şi ce te-a adus la Londra de data asta? a întrebat
Janice.
— Mi s-a făcut aşa de dor de voi încât a trebuit să mă
întorc, a spus Seb. Şi unde altundeva aş fi putut mânca un
mic dejun ca lumea?
— Las-o baltă, că nu ne păcăleşti, a spus doamna Tibbet
punându-i un al treilea cârnat în farfurie.
— Ei, am mai avut un motiv, a recunoscut Sebastian.
Bruno m-a invitat la Wimbledon în după-masa asta pentru
semifinala masculină. Fraser contra Cooper.
— Îl iubesc pe Ashley Cooper, a spus Janice, dând drumul
cârpei de vase.
— Tu ai iubi pe oricine ajunge în semifinale, a necăjit-o
doamna Tibbet.
— Nu e corect! Nu m-am îndrăgostit de Neale Fraser.
Sebastian a râs şi nu s-a mai oprit din râs în următoarea
oră, motiv pentru care nu a apărut în Eaton Square decât la
unsprezece şi jumătate. Când Bruno i-a deschis uşa, Seb a
zis:
— Mea culpa, dar, în apărarea mea pot să-ţi spun că am
fost reţinut de două dintre prietenele mele.

***

1127
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai explică-mi o dată, a zis Martinez, şi spune-mi totul

în detaliu.
— O echipă formată din trei şoferi profesionişti au făcut
mai multe curse de practică săptămâna trecută, a spus
Diego. Azi după-masă vom face verificarea finală.
— Ce poate merge rău?
— Dacă Clifton nu-ţi acceptă oferta, va trebui să renunţăm
la tot exerciţiul.
— După cum îl ştiu eu pe băiatul ăsta, nu va putea
rezista. Asigură-te că nu dau peste el înainte de a pleca
dimineaţa spre Cambridge. Pentru că nu pot garanta că nu-l
voi strânge de gât.
— M-am asigurat cât am putut că drumurile voastre nu se
vor încrucişa. Tu vei cina la Savoy în seara asta cu maiorul
Fisher, iar mâine ai o întâlnire dimineaţă la prima oră când
avocatul companiei te va informa ce drepturi vei avea de
îndată ce vei obţine şapte şi jumătate din acţiunile
Barrington’s.
— Şi după-masă?
— Vom merge amândoi la Wimbledon. Nu pentru finala
feminină, ci ca să ai zece mii de alibiuri.
— Şi unde va fi Bruno?
— Îşi va duce prietena la cinema. Filmul începe la două şi
un sfert şi se termină pe la cinci, aşa că nu va auzi veştile
triste despre prietenul lui până ce nu se va întoarce seara
acasă.

***

Când Sebastian s-a urcat în pat în acea seară, n-a reuşit

să adoarmă. Ca într-un film mut, a retrăit tot ce se
întâmplase în cursul acelei zile, secvenţă cu secvenţă: micul
dejun cu Tibby şi Janice; drumul la Wimbledon în MG,
semifinala în care al patrulea set i-a revenit lui Cooper cu 8-
6. Ziua s-a terminat cu o vizită la madame Jojo’s pe Brewer

1128
 - JEFFREY ARCHER -

Street, unde a fost înconjurat de o duzină de Gabriele. Ceva

ce nu avea de gând să-i spună mamei sale.
Şi apoi, culmea, pe drumul spre casă, Bruno l-a întrebat
dacă i-ar plăcea să conducă MG-ul la Cambridge a doua zi şi
nu să meargă cu trenul.
— Dar tatăl tău nu o să obiecteze?
— A fost ideea lui.

***

Când Sebastian a coborât la micul dejun în dimineaţa

următoare, a fost dezamăgit că don Pedro plecase deja la o
întrunire în oraş, pentru că dorea să-i mulţumească pentru
amabilitate. Dar îi va scrie de îndată ce va ajunge la Bristol.
— Ce bine ne-am distrat ieri, a spus Sebastian, umplându-
şi o farfurie cu cereale şi aşezându-se lângă Bruno.
— La naiba cu ieri, a zis Bruno, sunt mai îngrijorat pentru
astăzi.
— Care e problema?
— I-am spus lui Sally ce simţeam pentru ea sau am
presupus că ştia deja? a izbucnit Bruno.
— E chiar atât de rău?
— Ce-ţi pasă ţie. Ai mai multă experienţă în chestiile astea
decât mine.
— Aşa este, a zis Sebastian.
— Nu mai rânji că altfel nu-ţi mai împrumut MG-ul.
Sebastian a încercat să pară serios. Bruno s-a aplecat
peste masă şi l-a întrebat:
— Cu ce crezi că ar trebui să mă îmbrac?
— Trebuie să te îmbraci normal, dar inteligent. Cu un
batic şi nu cu o cravată, i-a sugerat Sebastian în timp ce
telefonul din hol a început să sune. Şi nu uita că Sally se va
gândi şi ea cu ce ar trebui să se îmbrace, a mai zis el când
Karl intra în cameră.
— O doamnă Thornton vă caută la telefon, domnule
Bruno.

1129
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a izbucnit în râs când Bruno s-a strecurat timid

afară din cameră. Şi-a mai pus nişte marmeladă pe o a doua
felie de pâine când prietenul lui a intrat după câteva clipe şi
a comentat:
— La naiba, la naiba, la naiba.
— Ce s-a întâmplat?
— Sally nu poate veni. Spune că a răcit şi are
temperatură.
— În mijlocul verii? a râs Sebastian. Mi se pare că e o
scuză ca să renunţe.
— Nu e aşa. A zis că mâine va fi bine şi de abia aşteaptă să
mă vadă.
— Atunci de ce nu vii la Cambridge cu mine, că mie numi
pasă ce porţi?
Bruno a rânjit.
— Nu eşti un înlocuitor prea grozav pentru Sally, dar
adevărul e că n-am altceva mai bun de făcut.

1130
 - JEFFREY ARCHER -

46
— La naiba, la naiba, la naiba, l-a făcut pe Karl să vină din
bucătărie şi să afle ce se întâmplase. A ajuns chiar la timp ca
să-i vadă pe cei doi băieţi dispărând pe uşa din faţă. A
alergat pe hol şi a ieşit pe trotuar, dar nu a zărit decât MG-ul
portocaliu dând colţul, cu Sebastian la volan.
— Domnule Bruno! a strigat Karl cât putea de tare, dar nu
s-a întors niciunul dintre ei, pentru că Sebastian pornise
radioul ca să audă noutăţile de la Wimbledon. Karl a fugit în
mijlocul drumului şi a dat disperat din mâini, dar MG-ul nu
a încetinit. A alergat după maşină când aceasta se apropia de
semaforul de la capătul drumului, care era pe verde.
— Treci pe roşu! a ţipat el, şi semaforul a făcut-o, dar nu
înainte ca Sebastian să vireze la stânga şi să accelereze spre
Hyde Park Corner. Karl a trebuit să admită că îi scăpaseră.
Era oare vreo posibilitate ca Bruno să-i fi cerut lui Sebastian
să-l lase undeva, înainte ca acesta să plece spre Cambridge?
La urma-urmei, nu trebuia să-şi ducă prietena la cinema în
acea după-amiază? Dar nu era un risc pe care Karl dorea să
şi-l asume.
S-a întors şi a fugit spre casă, încercând să-şi amintească
unde era domnul Martinez în acea zi. Ştia că-şi va petrece
după-masa urmărind finala feminină de la Wimbledon, dar,
stai, Karl şi-a amintit că şeful lui mai avea o întâlnire în oraş,
mai devreme, aşa că era posibil să mai fie încă la birou. Un
om care nu credea în Dumnezeu s-a rugat ca domnul
Martinez să nu fi plecat încă spre Wimbledon.
A trecut prin uşa deschisă, a înşfăcat telefonul din hol şi a
sunat la birou. După câteva momente i-a răspuns secretara
lui don Pedro.
— Trebuie să vorbesc urgent cu şeful, foarte urgent, a
repetat el.
— Dar domnul Martinez şi Diego au plecat la Wimbledon
acum câteva minute.

1131
 - JEFFREY ARCHER -

***

— Seb, trebuie să discutăm un lucru care mă îngrijorează

de ceva vreme.
— De ce cred eu că nu este probabil ca Sally să apară
mâine?
— Nu, ceva mai serios, a spus Bruno.
Cu toate că Sebastian a sesizat o schimbare a tonului vocii
prietenului său, nu s-a putut întoarce să-l privească mai
atent, pentru că încerca să vireze prima oară pe Hyde Park
Corner.
— Nu e ceva prea clar, dar, de când ai venit la Londra, am
impresia că tata te evită.
— Dar nu are niciun sens. La urma-urmei, el a sugerat să
vin cu tine la Wimbledon, i-a amintit Sebastian,
îndreptându-se spre Park Lane.
— Ştiu, dar tot ideea lui tata a fost să-ţi dau astăzi MG-ul.
Mă întreb dacă s-a întâmplat ceva în Buenos Aires care ar fi
putut să-l supere.
— Nimic de care să-mi dau seama, a spus Sebastian, care
zărise indicatorul pentru A1 şi trecea pe banda exterioară.
— Şi tot nu-mi dau seama de ce tatăl tău a traversat
jumătate din lume ca să te vadă, când putea foarte bine să te
sune la telefon.
— Am vrut să-l întreb acelaşi lucru, dar era ocupat cu
pregătirile pentru turneul de lansare a ultimei lui cărţi în
America. Când am întrebat-o pe mama, ea s-a purtat
prosteşte. Şi pot să-ţi spun ceva despre mama: nu este
proastă.
— Şi alt lucru pe care nu-l înţeleg este de ce ai mai rămas
în Buenos Aires când ai fi putut să te întorci cu tatăl tău cu
avionul.
— Pentru că i-am promis tatălui tău că voi aduce o ladă
mare la Southampton şi nu voiam să-l las de izbelişte după
tot ce făcuse pentru mine.

1132
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să fi fost statuia pe care am văzut-o zăcând pe

pajişte la Shillingford. Dar asta doar adaugă la mister. De ce
te-ar fi rugat tata să-i aduci o statuie din Argentina pe care a
scos-o la licitaţie şi a cumpărat-o chiar el?
— Habar n-am. Am semnat formularele de vamă aşa cum
m-a rugat el şi, când Sotheby’s a luat lada, m-am întors la
Bristol cu părinţii mei. De ce mă întrebi? Am făcut exact ce
m-a rugat tatăl tău să fac.
— Ieri a venit un om acasă la tata în vizită şi l-am auzit
pomenind numele de Barrington.
Sebastian s-a oprit la următorul semafor.
— Ai idee cine era bărbatul acela?
— Nu, nu l-am mai văzut până acum, dar tata i-a spus
„maior”.

***

— Acesta este un anunţ public, s-a auzit o voce la difuzor.

Mulţimea a tăcut, cu toate că domnişoara Gibson se pregătea
să servească pentru primul set. Îl rugăm pe domnul Martinez
să vină imediat în biroul secretarului.
Don Pedro n-a reacţionat imediat, dar apoi s-a ridicat şi a
spus:
— Cred că ceva a mers prost.
Fără să mai spună nimic, şi-a croit drum printre
spectatorii de pe rândul lui până la cea mai apropiată ieşire,
cu Diego în urma lui. Când don Pedro a ajuns la interval a
întrebat un vânzător de programe unde era biroul
secretarului.
— Este clădirea aceea mare cu acoperiş verde, domnule, a
spus tânărul caporal, arătând spre dreapta. Nu puteţi să n-o
vedeţi.
Don Pedro a coborât repede treptele şi a ieşit din Centre
Court, dar Diego îl depăşise cu mult înainte de a ajunge la
ieşire. Diego a mers din ce în ce mai repede, îndreptându-se
către clădirea mare care acoperea orizontul. Se uita din când

1133
 - JEFFREY ARCHER -

în când în spate ca să se asigure că tatăl lui nu rămânea

prea mult în urmă.
Când a zărit un oficial în uniformă stând lângă nişte uşi
duble, a încetinit şi l-a întrebat:
— Unde este biroul secretarului?
— A treia uşă la stânga, domnule.
Diego n-a mai încetinit până ce nu a văzut uşa pe care
scria Secretariatul Clubului.
Când a deschis-o a dat peste un bărbat cu un sacou
elegant purpuriu cu verde.
— Mă numesc Martinez. M-aţi chemat prin difuzoare.
— Da, domnule. Un domn Karl Ramirez a sunat şi a
întrebat dacă puteţi telefona imediat acasă. A zis că este
vorba despre ceva foarte important.
Diego a luat repede telefonul de pe biroul secretarei şi a
format numărul de acasă, când tatăl lui a dat buzna pe uşă,
roşu la faţă.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, între două respiraţii.
— Nu ştiu încă. Trebuie doar să-l sun pe Karl acasă.
Don Pedro a luat receptorul şi a auzit:
— Dumneavoastră sunteţi, domnule Martinez?
— Da, eu, a răspuns don Pedro şi l-a ascultat cu atenţie pe
Karl.
— Ce este? a zis Diego, încercând să rămână calm, cu
toate că tatăl lui se făcuse cenuşiu la faţă şi se agăţase de
marginea biroului secretarului.
— Bruno este în maşină.

***

— O să mă lămuresc cu tata când mă voi întoarce acasă în

seara asta, a spus Bruno. La urma-urmei, ce ai fi putut face
ca să-l superi, dacă i-ai respectat instrucţiunile?
— N-am idee, a spus Sebastian, cotind pe prima ieşire
către A1 şi intrând în traficul dublu al autostrăzii. A apăsat

1134
 - JEFFREY ARCHER -

cu putere pe acceleraţie şi s-a bucurat de senzaţia vântului

care-i sufla prin păr.
— Poate am reacţionat exagerat, a zis Bruno, dar aş
prefera ca acest mister să se lămurească.
— Dacă maiorul e cineva numit Fisher, a spus Sebastian,
atunci pot să-ţi spun că nici tu nu vei reuşi să lămureşti
nimic.
— Nu te înţeleg. Cine naiba e Fisher?
— Candidatul conservator care a fost rivalul unchiului
meu la ultimele alegeri. Nu-ţi aminteşti? Ţi-am povestit totul
despre el.
— El a fost tipul care a încercat să-ţi înşele unchiul la
alegeri încurcând voturile?
— Chiar el şi a mai încercat şi să destabilizeze Barrington
Shipping cumpărând şi vânzând acţiunile companiei ori de
câte ori apărea vreo presiune. Şi s-ar fi putut să nu ajute nici
faptul că atunci când preşedintele a scăpat în cele din urmă
de el, mama i-a luat locul în Consiliu.
— Dar ce legătură ar putea avea tata cu un astfel de
specimen sinistru?
— E posibil ca nici să nu fi fost Fisher şi atunci
reacţionăm amândoi exagerat.
— Să sperăm că ai dreptate. Dar tot mă gândesc că ar
trebui să ne ţinem ochii şi urechile deschise în caz că
prindem ceva care ar putea rezolva misterul.
— Bună idee. Pentru că un lucru e sigur, nu vreau să mă
ia tatăl tău la ochi.
— Şi chiar dacă unul dintre noi găseşte vreun motiv
pentru care a apărut vreun resentiment între familiile
noastre, nu înseamnă că trebuie să ne implicăm şi noi.
— Sunt complet de acord, a spus Sebastian, în timp ce
vitezometrul urca la o sută zece pe oră, altă experienţă nouă
pentru el. Câte cărţi vrea tutorele tău să fi citit până la
începerea semestrului? a mai întrebat el, trecând pe banda
exterioară ca să depăşească trei camioane cu cărbuni care
mergeau în convoi.

1135
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-a recomandat cam o duzină, dar am impresia că nu

se aşteaptă să le fi citit pe toate până în prima zi a
semestrului.
— Nu cred că am citit o duzină de cărţi în toată viaţa mea,
a spus Sebastian, depăşind primul camion. Însă a trebuit să
frâneze brusc, când şoferul camionului din mijloc a cotit
brusc şi a încercat să-l depăşească pe cel din faţă. Chiar
atunci când părea că şoferul va depăşi camionul din faţa lui
şi va reveni pe banda mijlocie, Sebastian s-a uitat în oglinda
retrovizoare şi a văzut că şi al treilea camion trecuse pe
banda exterioară.
Camionul din faţa lui Sebastian a înaintat uşor, ajungând
lângă cel aflat încă pe banda mijlocie. Sebastian a privit iar
în oglinda retrovizoare şi a început să se simtă nervos văzând
că maşina din spatele lui încearcă să-i blocheze drumul.
Bruno s-a întors şi a făcut semne furioase cu mâna la
şoferul camionului din spatele lor, ţipând cât îl ţinea gura:
— Înapoi!
Şoferul, fără să-i dea atenţie, s-a aplecat doar deasupra
volanului pe când camionul lui se apropia din ce în ce mai
mult de ei, în ciuda faptului că maşina din faţă încă nu o
depăşise pe cea aflată pe banda din interior.
— Pentru numele Domnului, mişcă-te! a ţipat Sebastian,
claxonând puternic, pentru că îşi dădea seama că şoferul din
faţă nu-l putea auzi. Când s-a uitat din nou în oglinda
retrovizoare, s-a îngrozit văzând că maşina din spate era doar
la câţiva centimetri de bara lui de protecţie. Camionul din
faţă încă tot nu avansase suficient ca să treacă pe banda
interioară, ceea ce i-ar fi permis lui Sebastian să accelereze şi
să se îndepărteze de convoi. Bruno îi făcea semne disperate
şoferului din stânga, dar acesta menţinea viteza constantă.
Ar fi putut cu uşurinţă să-şi ia piciorul de pe acceleraţie şi să
le permită să se strecoare în siguranţa benzii interioare, dar
nu s-a uitat o dată spre ei.
Sebastian s-a agăţat mai tare de volan când camionul din
spatele lui i-a atins bara de protecţie şi a împins micul MG

1136
 - JEFFREY ARCHER -

înainte, aruncându-i în sus placa de înmatriculare.

Sebastian a încercat să mai avanseze un metru, dar nu
putea merge mai repede fără să dea peste camionul din faţă
şi să fie strivit între cele două maşini ca un acordeon.
După câteva secunde au fost aruncaţi a doua oară înainte
când camionul din spatele lor a lovit spatele MG-ului cu o
forţă mult mai mare, împingându-l la jumătate de metru de
camionul din faţă. Abia când camionul din spate i-a lovit a
treia oară, cuvintele lui Bruno: Eşti sigur că iei decizia
corectă? i-au trecut lui Sebastian prin minte. S-a uitat la
Bruno care se agăţase acum de bordul maşinii cu ambele
mâini.
— Încearcă să ne omoare! a ţipat el. Pentru numele
Domnului, Seb, fă ceva!
Sebastian s-a uitat neajutorat la benzile din sud şi a văzut
un şir continuu de vehicule îndreptându-se în direcţie opusă.
Când camionul din faţă a început să încetinească, şi-a dat
seama că, dacă voiau să aibă vreo şansă de supravieţuire,
trebuia să ia o decizie, şi s-o ia repede.

***

Tutorele de la Cambridge a avut neplăcuta sarcină de a

telefona tatălui băiatului pentru a-l anunţa că fiul său fusese
ucis într-un tragic accident de maşină.

1137
- JEFFREY ARCHER -

1138
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER
CRONICILE FAMILIEI CLIFTON
VOLUMUL IV
AI GRIJĂ CE-ŢI DOREŞTI

Titlul original: BE CAREFUL WHAT YOU WISH FOR, 2014

În româneşte de: TANIA MOCHI
Editura VIVALDI, 2014

1139
 - JEFFREY ARCHER -

Pentru Gwyneth

Le mulţumesc următorilor pentru sfaturile

şi cercetările lor nepreţuite:
Simon Bainbridge, Eleanor Dryden,
Pofesorului Ken Howard RA, Cormac Kinsella
Muzeului Naţional al Căilor Ferate, Bryan Organ
Alison Prince, Mari Roberts, Dr. Nick Robins
Shu Ueyama, Susan Watt şi lui Peter Wats.

1140
- JEFFREY ARCHER -

1141
- JEFFREY ARCHER -

1142
 - JEFFREY ARCHER -

PROLOG
Sebastian a strâns mai tare volanul micuţului MG. Tirul
din spatele lui i-a atins bara, împingându-i maşina înainte şi
aruncându-i plăcuţa de înmatriculare în aer. Sebastian a
încercat să avanseze câţiva metri, dar nu putea merge mai
repede din cauza tirului din faţă şi era strâns între cele două
ca o armonică.
Câteva secunde mai târziu, au mai fost înghiontiţi o dată,
când tirul din spate a lovit MG-ul şi mai tare, împingându-l
la vreo doi metri de tirul din faţă. Abia când tirul din spate i-
a lovit a treia oară, cuvintele lui Bruno „Eşti sigur că ne-am
hotărât corect?” i-au trecut lui Sebastian prin minte. S-a
uitat la prietenul lui, care pălise de frică, agăţat cu ambele
mâini de bordul maşinii.
— Încearcă să ne omoare, a ţipat el. Pentru numele
Domnului, Seb, fă ceva!
Sebastian s-a uitat neajutorat la circulaţia dinspre sud,
dar a văzut doar un trafic constant de maşini, îndreptându-
se în cealaltă direcţie.
Când tirul din faţă a început să încetinească şi-a dat
seama că, dacă voiau să aibă vreo şansă de supravieţuire,
trebuia să ia repede o decizie. S-a uitat la partea cealaltă a
drumului, căutând disperat un loc liber printre maşini. Când
tirul din spate i-a lovit a patra oară şi-a dat seama că nu
avea de ales. A smucit brusc volanul spre dreapta, către
acostament, direct prin faţa maşinilor. Sebastian a apăsat
1143
 - JEFFREY ARCHER -

puternic piciorul pe acceleraţie şi s-a rugat să ajungă în

siguranţa câmpiilor verzi care se întindeau în faţa lor, înainte
de a-l lovi o maşină.
Un camion şi o maşină au frânat ca să evite micuţul MG
care traversa drumul chiar prin faţa lor. O clipă, Sebastian s-
a gândit că va reuşi, până ce a văzut copacul. Şi-a luat
piciorul de pe acceleraţie şi a cârmit spre stânga, dar era
prea târziu. Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost ţipătul lui
Bruno.

1144
- JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA
1957 – 1958

1145
 - JEFFREY ARCHER -

1
Harry Clifton a fost trezit brusc de telefon. Era în mijlocul
unui vis, dar nu a mai reuşit să şi-l amintească. Poate
sunetul metalic insistent făcea parte din vis. S-a întors cu
neplăcere pe partea cealaltă şi a clipit văzând micuţele limbi
verzi, fosforescente, ale ceasului de lângă pat: 6:43 a.m. A
zâmbit. Doar o singură persoană ar fi fost în stare să-l sune
la acea oră matinală. A ridicat receptorul şi a murmurat cu o
voce exagerat de somnoroasă:
— Bună dimineaţa, dragă. Nu s-a auzit nimic şi, o clipă,
Harry s-a întrebat dacă nu cumva operatorul dăduse
legătura în altă cameră. Era gata să lase jos receptorul când
a auzit pe cineva plângând.
— Tu eşti, Emma?
— Da, a răspuns ea.
— Ce s-a întâmplat? a zis el, liniştitor.
— Sebastian a murit.
Harry nu a răspuns imediat, pentru că acum ar fi vrut să
creadă că încă dormea.
— Cum se poate aşa ceva? a zis el în cele din urmă. De-
abia ieri am vorbit cu el.
— A murit azi-dimineaţă, i-a răspuns Emma, incapabilă să
spună mai mult de câteva cuvinte odată.
Harry s-a ridicat brusc, treaz de-a binelea.
— Într-un accident de maşină, a continuat Emma printre
lacrimi.
Harry a încercat să rămână calm în timp ce o aştepta să-i
spună exact ce se întâmplase.
— Mergeau împreună la Cambridge.
— Mergeau? a repetat Harry.
— Sebastian şi Bruno.
— Bruno mai trăieşte?
— Da, dar e într-un spital în Harlow şi nu sunt siguri că
va trece noaptea asta.

1146
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a aruncat pătura şi şi-a pus picioarele pe covor. Îi

era frig şi greaţă.
— Voi lua imediat un taxi până la aeroport ca să prind
primul zbor spre Londra.
— Eu mă duc direct la spital, i-a spus Emma. Nu a mai
adăugat nimic altceva şi Harry s-a întrebat dacă nu cumva
se întrerupsese convorbirea. Apoi a auzit-o şoptind:
— Trebuie ca cineva să identifice cadavrul.

Emma a lăsat receptorul jos, dar a mai durat o vreme

până ce a avut curajul să se ridice. Până la urmă şi-a croit
drum nesigură prin cameră, agăţându-se de mobile, ca un
marinar pe furtună. A deschis uşa salonului şi l-a găsit pe
Marsden în hol, ţinându-şi capul aplecat. Nu-l mai văzuse pe
vechiul lor servitor dând vreun semn de emoţie în faţa unui
membru al familiei şi cu greu a recunoscut fiinţa prăpădită
care se agăţase de cămin ca să se sprijine; masca lui de calm
obişnuită fusese înlocuită de cruda realitate a morţii.
— Mabel v-a pregătit bagajele pentru la noapte, doamnă, a
mormăit el şi, dacă îmi permiteţi, vă conduc eu la spital.
— Mulţumesc, Marsden, eşti foarte amabil, a zis Emma în
timp ce el îi deschidea uşa.
Marsden a luat-o de braţ şi au coborât treptele către
maşină. I-a deschis portiera, ea s-a urcat şi s-a cufundat în
tapiţeria din piele, de parcă ar fi fost o bătrână. Marsden a
pornit motorul, a trecut în viteza întâi şi a început lungul
drum de la Manor House la spitalul Princess Alexandra din
Harlow.
Emma şi-a dat seama brusc că nu-l sunase pe fratele ei,
nici pe sora ei, Grace, ca să-i anunţe ce se întâmplase. Îi va
suna pe Grace şi pe Giles diseară, când era mai probabil să
fie singuri. Nu era ceva ce ar fi dorit să le împărtăşească în
faţa unor străini. Apoi a simţit o durere arzătoare în stomac,
de parcă ar fi fost înjunghiată. Cine îi va spune lui Jessica că

1147
 - JEFFREY ARCHER -

nu-şi va mai vedea fratele niciodată? Va mai fi ea aceeaşi

fetiţă veselă care alerga în jurul lui Seb ca un căţeluş iubitor,
dând din coadă cu o adoraţie de nestăpânit? Jessica nu
trebuia să audă vestea din gura altcuiva, ceea ce însemna că
Emma urma să revină la Manor House cât mai repede
posibil.
Marsden a tras în faţa benzinăriei locale, unde se ducea de
obicei vineri după-masă. Când vânzătorul de la benzinărie a
zărit-o pe doamna Clifton pe bancheta din spate a Austin-
ului A30 verde şi-a atins borul şepcii. Ea nu l-a observat, iar
tânărul s-a întrebat ce greşise. A umplut rezervorul, apoi a
ridicat capota ca să verifice nivelul uleiului. După ce a trântit
capota la loc, a salutat-o iar, dar Marsden a plecat fără un
cuvânt şi fără să-i dea bacşişul obişnuit de şase penny.
— Ce i-o fi apucat? a murmurat tânărul, în timp ce maşina
dispărea.
De îndată ce s-au întors pe drum, Emma a încercat să-şi
amintească cuvintele folosite de profesorul de la colegiul
Peterhouse când îi dăduse veştile rele. „Îmi pare rău că
trebuie să vă spun, doamnă Clifton, că fiul dumneavoastră a
fost ucis într-un accident de maşină.” În afara acestei
declaraţii seci, domnul Padget nu părea să ştie mare lucru
dar, i-a explicat, el nu era decât un mesager.
Întrebările se învârteau în mintea Emmei. De ce plecase
fiul ei la Cambridge cu maşina, când ea îi cumpărase un bilet
de tren doar cu câteva zile înainte? Cine conducea, Sebastian
sau Bruno? Merseseră prea repede? Le explodase un
cauciuc? Fusese implicată o altă maşină? Atât de multe
întrebări, dar ea se îndoia că cineva ştia toate răspunsurile.
La câteva minute după ce sunase profesorul, sunase şi
poliţia să întrebe dacă domnul Clifton putea să vină la
spitalul Princess Alexandra, în Harlow, ca să identifice
cadavrul. Emma le-a explicat că soţul ei era la New York,
într-un turneu de vânzare a cărţilor. Ea n-ar veni în locul lui,
dacă n-ar şti că el nu va ajunge în Londra decât a doua zi.

1148
 - JEFFREY ARCHER -

Slavă Domnului că venea cu avionul şi nu va mai pierde

timpul traversând Atlanticul cinci zile şi jelind singur.
În timp ce Marsden trecea prin diverse oraşe necunoscute,
Chippenham, Newbury, Slough, numele lui don Pedro
Martinez i-a trecut de câteva ori prin minte Emmei. Era oare
posibil ca el să fi dorit să se răzbune pentru ceea ce se
petrecuse în Southampton cu doar câteva săptămâni mai
înainte? Dar, dacă cealaltă persoană din maşină fusese fiul
lui Martinez, Bruno, ideea aceasta nu prea avea sens.
Gândurile Emmei au revenit la Sebastian când Marsden a
ieşit de pe autostrada de Vest pe care circulaseră de câteva
ore bune şi s-a îndreptat spre nord, în direcţia A1; drum pe
care Sebastian călătorise doar cu puţine ore mai înainte.
Emma citise odată că în momentele marilor tragedii
personale, toată lumea nu dorea decât să întoarcă timpul
înapoi. Şi ea făcea la fel.
Cum lui Sebastian nu i s-a părut că drumul a mai durat
mult, îi ieşea rareori din minte. Şi-a amintit momentul
naşterii lui, când Harry era la închisoare de cealaltă parte a
lumii, primii lui paşi, la vârsta de opt luni şi patru zile,
primul lui cuvânt, „Mai mult”, şi prima lui zi la şcoală, când
directorul a dorit să-l exmatriculeze, dar a fost apoi iertat
când a câştigat bursa la Cambridge. Atâtea lucruri care-l
aşteptau, atâtea realizări, toate devenite istorie într-un
moment. Şi, în cele din urmă, groaznica ei greşeală când îi
permisese secretarului de cabinet s-o convingă că Seb ar
trebui să se implice în planurile guvernului de a-l aduce pe
don Pedro Martinez în faţa justiţiei. Doar dacă ar fi refuzat
cererea lui sir Alan Redmayne. Dacă l-ar fi refuzat, singurul
ei fiu ar mai fi încă în viaţă. Dacă, dacă…
După ce au ajuns la periferia oraşului Harlow, Emma s-a
uitat prin parbriz şi a văzut un semn de circulaţie care îi
îndrepta către spitalul Princess Alexandra. A încercat să se
gândească la ce se aştepta de la ea. După câteva minute,
Marsden a trecut prin nişte porţi din fier forjat care nu erau
niciodată închise şi a ajuns la intrarea în spital. Emma a

1149
 - JEFFREY ARCHER -

coborât din maşină şi s-a îndreptat către uşa din faţă, în

timp ce Marsden a plecat să caute un loc de parcare.
Ea i-a spus tinerei recepţionere numele şi zâmbetul de pe
figura fetei a fost înlocuit cu o privire plină de compasiune.
— Sunteţi amabilă să aşteptaţi un moment, doamnă
Clifton? a spus ea ridicând receptorul. Îl voi anunţa pe
domnul Owen că sunteţi aici.
— Domnul Owen?
— El era medicul de serviciu atunci când fiul
dumneavoastră a fost adus azi-dimineaţă.
Emma a încuviinţat şi au început să se învârtă gânduri
amestecate înlocuind amintiri amestecate. Cine, de ce,
când… S-a oprit doar când o asistentă cu guler apretat şi
îmbrăcată corect s-a interesat:
— Dumneavoastră sunteţi doamna Clifton? Emma a
încuviinţat. Vă rog să veniţi cu mine.
Asistenta a condus-o pe Emma pe un coridor cu pereţii
verzi. Niciuna n-a spus nimic. Dar ce-ar fi putut spune, de
fapt? Au ajuns în faţa unei uşi pe care scria „Domnul William
Owen, FRCS”. Asistenta a bătut la uşă, a intrat şi s-a dat
deoparte să-i permită şi Emmei să intre.
Un bărbat slab, cu un început de chelie şi o figură tristă
de antreprenor de pompe funebre, s-a ridicat de la birou.
Emma s-a întrebat dacă omul acesta zâmbea vreodată.
— Bună ziua, doamnă Clifton, a spus el, înainte de a o
invita să stea pe singurul scaun confortabil din cabinet. Îmi
pare rău că ne întâlnim în circumstanţe atât de nefericite, a
mai adăugat el.
Emma s-a simţit prost pentru bietul om. De câte ori pe zi
trebuia să spună aceleaşi cuvinte? După privirea de pe faţa
lui, asta nu făcea să-i fie mai uşor.
— Îmi pare rău că sunt multe hârtii de completat, dar mi-e
teamă că medicul legist va cere o identificare formală înainte
de a trece la ele.
Emma şi-a aplecat capul şi a izbucnit în plâns, dorind,
după cum îi sugerase Harry, să-l fi lăsat pe el să se ocupe de

1150
 - JEFFREY ARCHER -

sarcina aceasta ingrată. Domnul Owen a sărit din spatele

biroului, s-a ghemuit lângă ea şi a spus:
— Îmi pare atât de rău, doamnă Clifton.

Harold Guinzburg n-ar fi putut să fie mai atent şi mai de

ajutor. Editorul lui Harry i-a rezervat un loc în primul zbor
spre Londra, la clasa întâi. Cel puţin, va sta confortabil, s-a
gândit Harold, cu toate că nu-şi putea imagina că bietul om
va fi în stare să doarmă. S-a decis că nu era momentul să-i
dea veştile bune, aşa că l-a rugat doar pe Harry să-i
transmită condoleanţe Emmei.
Când Harry a plecat de la Pierre Hotel, după patruzeci de
minute, l-a găsit pe şoferul lui Harold pe trotuar, aşteptând
să-l ducă la aeroportul Idlewild. Harry s-a urcat pe bancheta
din spate a limuzinei, pentru că nu dorea să discute cu
nimeni. Instinctiv, gândurile lui s-au întors la Emma şi la ce
o aştepta. Nu-i plăcea ideea că ea trebuia să identifice trupul
fiului lor. Poate personalul spitalului îi va sugera să aştepte
întoarcerea lui.
Harry nu s-a gândit că urma să fie printre primii pasageri
care traversau Atlanticul fără oprire, pentru că gândurile lui
se îndreptau doar către Sebastian şi la cât de mult aşteptase
el să meargă la Cambridge să-şi înceapă primul an la
universitate. Şi după aceea… presupusese că, având în
vedere talentul natural al lui Seb la limbi străine, îşi va fi
dorit să meargă la Foreign Office, sau să devină translator,
sau poate chiar să predea, sau…
După ce Comet-ul a decolat, Harry a refuzat paharul de
şampanie oferit de o stewardesă zâmbitoare care, oricum, nu
putea să ştie că el nu avea motive de veselie. Nu i-a explicat
de ce nu voia să mănânce sau să doarmă. În timpul
războiului, când era în spatele liniilor inamice, Harry se
antrenase să stea treaz câte treizeci şi şase de ore, rezistând
doar pe adrenalina indusă de frică. Ştia că nu va putea

1151
 - JEFFREY ARCHER -

dormi până ce nu-şi va vedea fiul pentru ultima oară şi

bănuia că nici mult după aceea: adrenalina disperării.

Consultantul a condus-o tăcut pe Emma, pe un coridor

sumbru, până ce s-au oprit în faţa unei uşi închise pe care
scria un singur cuvânt: Morgă, cu litere negre pe sticla
jivrată. Domnul Owen a împins uşa şi s-a dat deoparte s-o
lase pe Emma să intre. Uşa s-a închis în spatele ei cu un
scârţâit. Brusca schimbare de temperatură a făcut-o să
tremure, apoi ochii ei s-au fixat pe o targa aflată la jumătatea
camerei. Conturul unui corp abia se vedea sub cearşaf.
Un legist cu halat alb stătea în faţa tărgii, dar nu a zis
nimic.
— Sunteţi gata, doamnă Clifton? a întrebat-o domnul
Owen, blând.
— Da, a zis Emma, hotărâtă, cu unghiile înfipte în palme.
Owen a încuviinţat şi legistul a tras cearşaful deoparte
arătând o figură rănită şi distrusă pe care Emma a
recunoscut-o imediat. A ţipat, s-a prăbuşit în genunchi şi a
început să suspine incontrolabil.
Domnul Owen şi legistul nu au fost surprinşi de reacţia
previzibilă a acestei mame la prima vedere a fiului ei mort,
dar au fost şocaţi când ea a spus calmă:
— Acesta nu e Sebastian.

1152
 - JEFFREY ARCHER -

2
Când taxiul s-a oprit lângă spital, Harry a fost surprins s-o
vadă pe Emma stând lângă intrare, aşteptându-l. A fost şi
mai surprins când ea a alergat spre el, cu uşurarea întipărită
pe faţă.
— Seb trăieşte, a strigat ea, chiar înainte să ajungă lângă
el.
— Dar mi-ai spus… a început el în timp ce ea îl îmbrăţişa.
— Poliţia a greşit. Au presupus că proprietarul maşinii
conducea şi, prin urmare, cel din scaunul pasagerului era
Seb.
— Înseamnă că Bruno era pasagerul? a întrebat Harry,
încet.
— Da, a zis Emma, simţindu-se puţin vinovată.
— Îţi dai seama ce înseamnă asta? a spus Harry, dându-i
drumul.
— Nu. Ce vrei să spui?
— Înseamnă că poliţia trebuie să-i fi spus lui Martinez că
fiul lui a supravieţuit, iar el a descoperit ulterior că Bruno
murise, nu Sebastian.
Emma şi-a plecat capul.
— Bietul om, a comentat ea, în timp ce intrau în spital.
— Doar dacă… a început Harry, fără să termine propoziţia.
Deci cum se simte Seb? a întrebat el, liniştit. În ce stare e?
— Mă tem că destul de rea. Domnul Owen mi-a spus că
nu prea mai sunt multe oase întregi în corpul lui. Se pare că
va sta mai multe luni în spital şi s-ar putea să-şi trăiască
restul vieţii într-un cărucior cu rotile.
— Să fim mulţumiţi că trăieşte, a zis Harry, punându-şi
braţul pe umărul soţiei sale. Ne lasă să-l vedem?
— Da, dar câteva minute. Şi ai grijă, dragă, e acoperit cu
ghips şi bandaje, aşa că s-ar putea nici să nu-l recunoşti.
Emma l-a luat de mână şi l-a dus la primul etaj, unde s-au
întâlnit cu o femeie care purta o uniformă albastru-închis şi

1153
 - JEFFREY ARCHER -

care se agita, cu ochii pe pacienţi, urmărind din când în când

restul personalului.
— Sunt domnişoara Puddicombe, a declarat ea, întinzând
mâna.
— Pentru tine e asistenta-şefă, a şoptit Emma.
Harry i-a strâns mâna şi a spus:
— Bună dimineaţa, domnişoară asistentă-şefă.
Fără alt cuvânt, micuţa asistentă-şefă i-a condus în
salonul Bevan unde erau două rânduri de paturi, toate
ocupate. Domnişoara Puddicombe a navigat până la un
pacient aflat la capătul şirului de paturi. A tras perdeaua din
jurul lui Sebastian Arthur Clifton, după care a plecat. Harry
s-a uitat fix la fiul său. Piciorul lui stâng era prins de un
scripete, în tracţiune, în timp ce piciorul drept, care era tot
acoperit cu ghips, era întins pe pat. Capul îi era acoperit de
bandaje, care-i lăsau doar un ochi liber să se uite la părinţii
lui, dar buzele lui nu s-au mişcat.
Când Harry s-a aplecat să-l sărute pe frunte, primele
cuvinte rostite de Sebastian au fost:
— Cum e Bruno?

— Îmi pare rău că trebuie să vă interoghez după tot ce aţi

păţit, a spus inspectorul-şef Miles. N-aş face-o, dacă n-ar fi
absolut necesar.
— Şi de ce este necesar? a întrebat Harry, care îi cunoştea
bine pe detectivi şi metodele lor de obţinere a informaţiilor.
— Încă nu sunt convins că ceea ce s-a întâmplat pe A1 a
fost un accident.
— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Harry, uitându-se direct
la detectiv.
— Nu vreau să spun nimic special, domnule, dar analiştii
noştri au studiat atent maşina şi au impresia că sunt câteva
lucruri care nu se leagă.
— Adică? a întrebat Emma.

1154
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru început, doamnă Clifton, a spus Miles, nu ne

putem da seama de ce fiul dumneavoastră a traversat banda
centrală când risca evident să fie lovit de alt vehicul.
— Poate a avut o defecţiune la maşină? a sugerat Harry.
— La asta ne-am gândit şi noi la început, a replicat Miles.
Însă, cu toate că maşina era grav avariată, niciunul dintre
cauciucuri nu explodase. Iar arborele de direcţie era intact,
ceea ce nu e obişnuit în astfel de accidente.
— Asta nu prea e dovada unei crime, a spus Harry.
— Nu, domnule, i-a zis Miles şi, dacă ar fi doar atât, nu ar
fi fost suficient să-i cer procurorului să mute cazul la DPP.
Dar un martor a declarat ceva ciudat.
— Ce anume a spus el?
— Ea, a zis Miles, uitându-se în agendă. O doamnă Challis
ne-a spus că a fost întrecut de un MG decapotabil care
încerca să depăşească un convoi de trei tiruri pe banda
interioară, când tirul din faţă a trecut pe banda exterioară,
cu toate că nu era nicio altă maşină în faţa lui. Şi atunci,
şoferul MG-ului a trebuit să frâneze brusc. Al treilea tir a
trecut şi el atunci pe banda exterioară, din nou, fără niciun
motiv evident, iar tirul din mijloc şi-a menţinut viteza,
nelăsându-i MG-ului nicio posibilitate de a depăşi sau de a
se deplasa în siguranţa benzii de margine. Doamna Challis
ne-a mai spus că cele trei tiruri au ţinut MG-ul blocat în
această poziţie destul de mult timp, a continuat detectivul,
până ce şoferul, fără niciun motiv evident, a trecut pe banda
centrală, în partea cealaltă, direct în traficul intens.
— Aţi reuşit să interogaţi vreunul dintre şoferii tirurilor? a
întrebat Emma.
— Nu. N-am reuşit să găsim niciunul dintre ei, doamnă
Clifton. Şi să nu credeţi că n-am încercat.
— Dar ceea ce sugeraţi este de neimaginat, a spus Harry.
Cine ar vrea să omoare doi băieţi nevinovaţi?
— Aş fi fost de acord cu dumneavoastră, domnule Clifton,
dacă n-am fi descoperit recent că Bruno Martinez nu

1155
 - JEFFREY ARCHER -

intenţiona de la început să-şi însoţească prietenul la

Cambridge.
— De unde ştiţi?
— Pentru că prietena lui, domnişoara Thornton, a venit şi
ne-a informat că plănuise să meargă la cinema cu Bruno în
acea zi, dar a trebuit să anuleze în ultimul moment pentru că
răcise. Inspectorul-şef şi-a scos un stilou din buzunar, a
întors o pagină în agendă şi s-a uitat direct la părinţii lui
Sebastian înainte de a-i întreba:
— Aveţi motive să credeţi că cineva ar fi vrut să-i facă rău
fiului dumneavoastră?
— Nu, a spus Harry.
— Da, a spus Emma.

1156
 - JEFFREY ARCHER -

3
— Ai grijă să termini treaba de data asta, s-a răstit don
Pedro Martinez. N-ar trebui să fie prea greu, a mai spus el,
tolănindu-se în fotoliu. Eu am reuşit să umblu prin tot
spitalul ieri-dimineaţă, aşa că noaptea ar trebui să fie mult
mai uşor.
— Cum vreţi să scăpăm de el? a întrebat, nepăsător, Karl.
— Tăiaţi-i gâtul, a spus Martinez. Nu ai nevoie decât de un
halat alb, un stetoscop şi un bisturiu. Vezi să fie ascuţit.
— Poate n-ar fi prea bine să-i tăiem gâtul băiatului, a
sugerat Karl. Mai bine îl sufoc cu o pernă şi îi las să creadă
că a murit din cauza rănilor.
— Nu. Vreau ca puştiul Clifton să moară încet şi dureros.
De fapt, cu cât mai încet, cu atât mai bine.
— Înţeleg cum vă simţiţi, şefu’, dar n-aş vrea să-i dau
detectivului şi alte motive ca să-şi redeschidă cercetările.
Martinez a părut dezamăgit.
— Bine, atunci sufocă-l, a spus el, reluctant. Dar ai grijă
să dureze cât mai mult posibil.
— Vreţi să-i implic şi pe Diego şi Luis?
— Nu. Dar vreau să participe la funeralii, ca prieteni ai lui
Sebastian, aşa, ca să ne poată spune ce s-a întâmplat. Vreau
să aud că au suferit la fel de mult ca mine atunci când mi-
am dat seama că nu Bruno fusese supravieţuitorul.
— Dar despre…
Telefonul de pe biroul lui don Pedro a început să sune. A
înşfăcat receptorul:
— Da?
— Pe fire un colonel Scott-Hopkins, a spus secretara lui.
Vrea să discute o problemă personală cu dumneavoastră.
Zice că e urgent.

1157
 - JEFFREY ARCHER -

Toţi patru îşi aranjaseră agendele, ca să poată fi în oficiul

cabinetului din Downing Street la nouă, în dimineaţa
următoare.
Sir Alan Redmayne, secretarul cabinetului, îşi anulase
întâlnirea cu domnul Chauvel, ambasadorul francez, cu care
planificase să discute implicaţiile posibilei reveniri a lui
Charles de Gaulle la Palatul Elysée.
Sir Giles Barrington MP nu urma să participe la întrunirea
cabinetului fantomă deoarece, aşa cum îi explicase domnului
Gaitskell, liderul opoziţiei, avea o problemă urgentă de
familie.
Harry Clifton nu va da autografe pe ultima sa carte,
Sângele e mai gros decât apa, la Hatchards, în Piccadilly.
Semnase deja o sută de exemplare mai înainte pentru a-l
linişti pe manager, care n-a reuşit să-şi ascundă
dezamăgirea, mai ales după ce aflase că duminică Harry va fi
primul pe listă în topul bestsellerurilor.
Emma Barrington a amânat o întâlnire cu Ross Buchanan
pentru a discuta ideile preşedintelui pentru construcţia unui
pachebot de lux care, în cazul în care consiliul îl va susţine,
va face parte din Linia Maritimă Barrington.
Cei patru s-au aşezat în jurul unei mese ovale din biroul
secretarului de cabinet.
— Mă bucur că aţi reuşit să ajungeţi, cu toate că v-am
anunţat aşa de târziu, a spus Giles din capătul îndepărtat al
mesei. Sir Alan a încuviinţat. Dar sunt sigur că veţi putea
înţelege că domnul şi doamna Clifton sunt îngrijoraţi că viaţa
fiului lor ar putea fi încă în pericol.
— Le împărtăşesc îngrijorarea, a spus Redmayne şi
permiteţi-mi să vă spun cât de rău mi-a părut când am auzit
de accidentul fiului dumneavoastră, doamnă Clifton. Şi nu
numai din cauză că mă simt parţial vinovat pentru cele
întâmplate. Totuşi, permiteţi-mi să vă asigur că nu am stat
degeaba. În weekend, am discutat cu domnul Owen, cu
inspectorul-şef Miles şi cu procurorul local. Toţi au fost
foarte cooperanţi. Iar eu sunt de acord cu Miles şi anume că

1158
 - JEFFREY ARCHER -

sunt destule dovezi că don Pedro Martinez a fost implicat

cumva în accident. Privirea exasperată a Emmei l-a făcut pe
sir Alan să adauge repede: Cu toate acestea, dovezile şi
siguranţa sunt adesea lucruri diferite şi, după ce am aflat că
Martinez nu ştia că fiul lui se afla atunci în acea maşină, am
ajuns la concluzia că s-ar putea gândi să lovească iar, oricât
de iraţional ar putea părea.
— Ochi pentru ochi, a spus Harry.
— Ai putea avea dreptate, a zis secretarul de cabinet. Este
clar că nu ne-a iertat pentru ceea ce el consideră a fi furtul a
opt milioane de lire din banii lui, cu toate că erau falşi şi cu
toate că s-ar putea să nu-şi fi dat încă seama că guvernul era
în spatele acelei operaţii. Nu e nicio îndoială că-l consideră
pe fiul dumneavoastră personal responsabil pentru cele
întâmplate la Southampton şi îmi pare rău doar că, atunci,
nu v-am luat îngrijorarea în serios.
— Vă mulţumesc pentru asta, cel puţin, a spus Emma.
Dar nu dumneavoastră vă întrebaţi întruna când şi unde va
lovi Martinez din nou? Şi că oricine poate intra şi ieşi din acel
spital la fel de uşor ca dintr-o staţie de autobuz?
— Sunt de acord, a zis Redmayne. Am făcut şi eu acelaşi
lucru ieri după-masă. Această mărturisire a dus la o tăcere
care i-a permis să continue: Totuşi, vă asigur, doamnă
Clifton, că, de data aceasta, am luat toate măsurile necesare
ca să mă asigur că fiul dumneavoastră nu mai este deloc în
pericol.
— Le puteţi comunica domnului şi doamnei Clifton
motivul încrederii dumneavoastră? a întrebat Giles.
— Nu, sir Giles, nu pot.
— De ce nu? s-a interesat Emma.
— Pentru că, de data aceasta, am fost obligat să-i implic
pe secretarul Guvernului şi pe secretarul Ministerului de
Apărare, de asemenea, aşa că sunt legat de regulile de
confidenţialitate ale Consiliului de Coroană.
— Ce aiureală mai e şi asta? a întrebat Emma. Aveţi grijă,
pentru că vorbiţi de viaţa fiului meu.

1159
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă orice am vorbi se va afla, a spus Giles,

întorcându-se către sora lui, chiar şi după douăzeci şi cinci
de ani va fi important să se ştie că nici tu, nici Harry n-aţi
ştiut că miniştrii Coroanei erau implicaţi.
— Vă mulţumesc, sir Giles, a spus secretarul de cabinet.
— Sunt gata să mai suport mesajele acestea pompoase şi
codate prin care comunicaţi, a spus Harry, atâta timp cât pot
fi sigur că viaţa fiului meu nu mai e în pericol, pentru că,
dacă i se mai întâmplă ceva lui Sebastian, sir Alan, voi da
vina pe o singură persoană.
— Vă accept admonestarea, doamnă Clifton. Totuşi, vă pot
confirma că Martinez nu mai constituie un pericol pentru
Sebastian şi pentru alţi membri ai familiei dumneavoastră.
Cinstit vorbind, am încălcat regulile foarte tare ca să mă
asigur că orice încercare de a-l omorî va însemna mai mult
decât valorează viaţa lui Martinez.
Harry părea încă sceptic şi, cu toate că Giles înclina să-l
creadă pe sir Alan, şi-a dat seama că ar trebui să ajungă
prim-ministru înainte ca secretarul de cabinet să-şi dezvăluie
motivele încrederii în siguranţa măsurilor luate şi poate nici
atunci.
— Totuşi, a continuat sir Alan, nu trebuie să uităm că
Martinez este un om lipsit de scrupule şi un trădător şi n-am
nicio îndoială că încă va dori să caute vreo formă de
răzbunare. Şi, atâta timp cât respectă litera legii, noi nu prea
avem ce să facem.
— Cel puţin vom fi pregătiţi, a spus Emma, conştientă de
concluzia la care dorea să ajungă secretarul de cabinet.

Colonelul Scott-Hopkins a bătut la uşa cu numărul 44 din

Eaton Square la zece fără un minut. După câteva momente,
uşa din faţă i-a fost deschisă de un uriaş care-l făcea să pară
pitic pe ofiţerul-comandant al SAS.

1160
 - JEFFREY ARCHER -

— Numele meu este Scott-Hopkins. Am o întâlnire cu

domnul Martinez.
Karl s-a înclinat uşor şi a deschis uşa doar atât cât să-i
permită oaspetelui domnului Martinez să intre. L-a însoţit pe
colonel pe coridor şi a bătut la uşa biroului.
— Intră.
Când colonelul a intrat în cameră, don Pedro s-a ridicat de
la birou şi şi-a privit bănuitor oaspetele. N-avea idee de ce
omul de la SAS trebuia să-l vadă urgent.
— Doriţi o cafea, domnule colonel? a întrebat don Pedro
după ce au dat mâna. Sau ceva mai tare?
— Nu, mulţumesc, domnule. Este prea devreme pentru
mine.
— Atunci vă rog să luaţi loc şi spuneţi-mi pentru ce aţi
dorit să mă vedeţi de urgenţă. S-a oprit. Cred că vă daţi
seama că sunt foarte ocupat.
— Sunt conştient cât de ocupat aţi fost, în ultimul timp,
domnule Martinez, aşa că voi trece direct la subiect.
Don Pedro a încercat să nu arate nimic, în timp ce se
aşeza la loc, continuând să-l privească fix pe colonel.
— Scopul meu este să mă asigur că Sebastian Clifton va
avea o viaţă lungă şi paşnică.
Masca de încredere arogantă a alunecat de pe faţa lui
Martinez. Şi-a revenit însă repede şi s-a ridicat brusc.
— Ce vreţi să spuneţi? a strigat el, agăţându-se de braţul
fotoliului.
— Cred că ştiţi foarte bine, domnule Martinez. Totuşi,
permiteţi-mi să-mi exprim clar părerea. Am venit pentru a
mă asigura că nu va mai surveni niciun atac asupra
membrilor familiei Clifton.
Don Pedro a sărit din scaun şi a întins un deget înspre
colonel.
— Sebastian Clifton era prietenul cel mai apropiat al fiului
meu.
— Nu mă îndoiesc că aşa a fost, domnule Martinez. Dar
instrucţiunile mele sunt cât se poate de clare şi doresc doar

1161
 - JEFFREY ARCHER -

să vă avertizez că, în cazul în care Sebastian sau oricare alt

membru al familiei sale va fi implicat în vreun accident,
atunci fiii dumneavoastră, Diego şi Luis, se vor afla în
următorul avion spre Argentina şi nu vor călători la clasa
întâi, ci în cală, în două cutii din lemn.
— Pe cine credeţi că ameninţaţi? s-a răţoit Martinez, cu
pumnii încleştaţi.
— Pe un gangster american de două parale care, pentru că
are bani şi locuieşte în Eaton Square, crede că poate fi
considerat un gentleman.
Don Pedro a apăsat un buton aflat sub birou. După o
clipă, uşa s-a deschis larg şi Karl a dat năvală înăuntru.
— Aruncă-l pe omul ăsta afară, a spus el, arătând spre
colonel, iar eu îmi voi suna avocatul.
— Bună dimineaţa, locotenente Lunsdorf, a spus colonelul
în timp ce Karl venea spre el. Ca fost membru al SS, cred că
puteţi aprecia poziţia nefericită în care se află clientul
dumneavoastră. Karl s-a oprit. Aşa că permiteţi-mi să vă dau
un sfat. Dacă domnul Martinez nu-mi va accepta condiţiile,
planurile noastre pentru dumneavoastră nu includ o
deportare la Buenos Aires, unde se află foarte mulţi dintre
foştii voştri colegi; nu, noi ne gândim la altă destinaţie, un
loc în care veţi găsi foarte mulţi cetăţeni care vor fi foarte
fericiţi să ofere dovezi referitoare la rolul pe care l-aţi jucat ca
unul dintre locotenenţii de încredere ai lui Himmler şi ce aţi
făcut pentru a obţine informaţii de la ei.
— E o cacealma, a spus Martinez. Nu veţi scăpa aşa uşor.
— Cât de puţine lucruri ştiţi cu adevărat despre britanici,
domnule Martinez, a spus colonelul, ridicându-se din scaun
şi îndreptându-se spre fereastră. Permiteţi-mi să vă prezint
câteva specimene tipice ale rasei noastre insulare.
Martinez şi Karl i s-au alăturat şi s-au uitat pe geam. De
cealaltă parte a drumului stăteau trei bărbaţi pe care nu şi i-
ar fi dorit ca inamici.
— Trei dintre colegii mei de încredere, a explicat colonelul.
Unul dintre ei vă va urmări zi şi noapte, sperând că veţi face

1162
 - JEFFREY ARCHER -

o mişcare greşită. În stânga este căpitanul Hartley, eliminat

din nefericire din brigada regală de gardă pentru că a turnat
benzină peste nevasta lui şi amantul acesteia, care dormeau
liniştiţi în tot acest timp până ce a aprins el chibritul.
Bineînţeles, după ce a ieşit din închisoare, i-a fost greu să-şi
găsească un serviciu. Asta până ce l-am cules eu de pe
stradă şi i-am oferit un alt scop în viaţă.
Hartley le-a zâmbit cald, de parcă ştiau că vorbeau despre
el.
— În mijloc este caporalul Crann, care este tâmplar de
meserie. Îi place să taie cu fierăstrăul, lemn sau os, nu pare
să conteze pentru el. Crann îi privea nepăsător. Dar
mărturisesc, a continuat colonelul, că preferatul meu este
sergentul Roberts, sociopat cu diplomă. E liniştit în
majoritatea timpului, dar mi-e teamă că nu şi-a revenit
complet după război. Colonelul s-a întors către Martinez. Nu
i-am spus încă faptul că aţi câştigat o avere colaborând cu
naziştii, dar, desigur, aşa l-aţi întâlnit pe locotenentul
Lunsdorf. Această frântură de informaţie nu cred că i-o voi
împărtăşi lui Roberts decât dacă mă enervaţi cu adevărat
pentru că, ştiţi, mama sergentului Roberts era evreică.
Don Pedro s-a întors de la geam şi l-a văzut pe Karl
uitându-se fix la colonel ca şi cum ar fi fost foarte fericit să-l
strângă de gât, dar acceptă faptul că acum nu era nici
momentul, nici locul potrivit.
— Îmi pare bine că v-am atras atenţia, a spus Scott-
Hopkins, pentru că acum sunt mai sigur că vă veţi da seama
care sunt interesele dumneavoastră prioritare. Bună ziua,
domnilor. Ies singur, nu e nevoie să mă conduceţi.

1163
 - JEFFREY ARCHER -

4
— Avem multe probleme pe agenda de azi, a spus
preşedintele. Aşa că aş prefera ca ceilalţi directori să discute
scurt şi la obiect.
Emma venise să admire abordarea lui Ross Buchanan la
conducerea întrunirilor de consiliu ale Liniei Maritime
Barrington. El nu arăta vreo simpatie specială vreunuia
dintre directori şi asculta cu atenţie pe oricine oferea un alt
punct de vedere decât al lui. Din când în când, doar arareori,
chiar putea fi convins să se răzgândească. Poseda, de
asemenea, abilitatea de a rezuma o discuţie complexă,
asigurându-se însă că punctul de vedere al fiecăruia era bine
reprezentat. Emma ştia că unii membri ai consiliului
considerau manierele lui scoţiene puţin cam dure, dar ei i se
păreau doar practice şi se întreba uneori cum ar putea diferi
abordarea ei de a lui, dacă ea va ajunge vreodată preşedinte.
S-a răzgândit repede şi s-a concentrat asupra celui mai
important reper de pe agendă. Emma repetase ce urma să
spună cu o noapte înainte, iar Harry jucase rolul
preşedintelui.
După ce Philip Webster, secretarul companiei, a citit
minutele ultimei întruniri şi s-au discutat problemele ivite,
preşedintele a trecut la primul reper de pe agendă:
propunerea ca acest consiliu să scoată la licitaţie construcţia
MV Buckingham, un pachebot de lux care va fi adăugat flotei
Barrington.
Buchanan a dat de înţeles consiliului că lui i se părea
singurul mod de a merge înainte, dacă Barrington spera să
continue a fi una dintre primele linii de navigaţie din ţară.
Mai mulţi membri ai consiliului au încuviinţat.
De îndată ce preşedintele a expus problema, a chemat-o pe
Emma să prezinte părerea contrarie. Ea a început prin a
sugera că, în timp ce scontul bancar era mare, compania îşi
va consolida poziţia şi nu era cazul să rişte o asemenea

1164
 - JEFFREY ARCHER -

finanţare de valoare mare pe ceva care, după părerea ei, avea

cam 50 şanse de reuşită.
Domnul Anscott, un director neexecutiv care fusese numit
în consiliu de sir Hugo Barrington, răposatul ei tată, a
sugerat că era timpul să tragă barca de la mal. Nimeni nu a
râs. Contraamiralul Summers considera că n-ar trebui să se
ia o astfel de decizie fără aprobarea acţionarilor.
— Noi suntem la cârmă, i-a amintit Buchanan amiralului,
prin urmare noi ar trebui să hotărâm. Amiralul s-a îmbufnat,
dar n-a mai zis nimic. La urma-urmei, se va vedea la vot.
Emma a ascultat cu atenţie cum fiecare membru al
consiliului şi-a spus părerea şi s-a lămurit repede că
directorii erau împărţiţi în mod egal. Unul sau doi nu se
hotărâseră încă, dar bănuia că, atunci când se va vota, va
câştiga preşedintele.
După o oră, consiliul nu se apropiase deloc de luarea unei
decizii, pentru că unii directori îşi repetau argumentele de
mai devreme, ceea ce l-a iritat evident pe Buchanan. Dar
Emma ştia că el va trece în cele din urmă mai departe,
pentru că mai erau şi alte probleme care trebuiau discutate.
— Sunt obligat să spun, a comentat preşedintele,
rezumând, că nu putem amâna mult luarea unei decizii, aşa
că propun să trecem mai departe şi să ne gândim cu atenţie
la acest reper important. Cinstit vorbind, viitorul companiei
este în joc. Propun ca, atunci când ne vom întâlni data
viitoare, să votăm dacă este cazul să trecem la ofertă sau să
renunţăm la această idee.
— Sau, cel puţin, să aşteptăm să se liniştească apele, a
sugerat Emma.
Preşedintele a trecut cu neplăcere mai departe şi, cum
celelalte probleme erau mai puţin stringente, atunci când
Buchanan a întrebat dacă mai era vreo problemă, atmosfera
încinsă de dinainte a devenit mai relaxată.
— Mai am doar o informaţie pe care trebuie s-o raportez
consiliului, a spus secretarul. Cred că aţi observat că preţul
acţiunilor noastre a crescut constant în ultimele săptămâni

1165
 - JEFFREY ARCHER -

şi poate vă întrebaţi care este motivul, pentru că nu am

anunţat nimic important şi n-am făcut nicio previziune în
ultima vreme. Ei bine, ieri, misterul a fost rezolvat când am
primit o scrisoare de la managerul Midland Bank din St
James’s, Mayfair, care m-a informat că unul dintre clienţii
săi deţinea şapte şi jumătate la sută din stocul companiei şi,
prin urmare, va fi numit director pentru a-i reprezenta în
consiliu.
— Lăsaţi-mă să ghicesc, a spus Emma. Nimeni altul decât
maiorul Alex Fisher.
— Mă tem că da, a spus preşedintele lăsând garda jos.
— Şi se dă vreun premiu dacă ghicim pe cine va
reprezenta bunul maior? a întrebat amiralul.
— Niciunul, a replicat Buchanan, pentru că aţi greşi. Deşi
trebuie să mărturisesc că atunci când am auzit vestea prima
oară, ca şi domniile voastre, am presupus că e vorba de
vechea noastră prietenă, lady Virginia Fenwick. Totuşi,
managerul de la Midland m-a asigurat că doamna nu este
clientă a băncii. Când am insistat asupra problemei
acţiunilor, mi-a spus politicos că nu avea permisiunea să
divulge această informaţie, ceea ce, în limbaj bancar,
înseamnă: vezi-ţi de treaba ta.
— De-abia aştept să aflu cum va vota maiorul în ceea ce
priveşte construirea lui Buckingham, a spus Emma, zâmbind
strâmb, pentru că putem fi siguri de un lucru. Pe oricine ar
reprezenta, nu va acţiona în interesul companiei Barrington.
— Fii sigură, Emma, că nu aş dori ca răhăţelul acela să fie
cel care înclină balanţa într-o parte sau alta, a spus
Buchanan.
Emma a rămas fără grai.
Una dintre calităţile admirabile ale preşedintelui era
abilitatea de a rezolva neînţelegerile, oricât de puternice ar fi
fost, până la terminarea întrunirii consiliului.
— Deci, care sunt ultimele veşti despre Sebastian? a
întrebat el, alăturându-i-se Emmei pentru o băutură înainte
de masă.

1166
 - JEFFREY ARCHER -

— Asistenta-şefă e mulţumită de progresele pe care le face.

Eu sunt încântată să spun că am putut vedea o ameliorare
clară de fiecare dată când l-am vizitat. Ghipsul de pe piciorul
stâng i-a fost scos, acum vede cu ambii ochi şi are câte o
părere despre orice, de la motivele pentru care unchiul lui,
Giles, este omul potrivit pentru a-l înlocui pe Gaitskell ca şef
al Partidului Laburist, până la motivul pentru care aparatele
de taxare din parcări nu sunt decât alt mod prin care
guvernul complotează să ne fure banii câştigaţi cu greu.
— Sunt de acord cu el în ambele cazuri, a spus Ross. Să
sperăm că exuberanţa sa este preludiul unei recuperări
complete.
— Chirurgul său pare să creadă că aşa va fi. Domnul
Owen mi-a spus că în timpul războiului chirurgia modernă a
avansat rapid, din cauză că atâţia soldaţi trebuiau operaţi
repede fără să se ceară a doua sau a treia părere. Acum
treizeci de ani, Seb ar fi rămas într-un cărucior cu rotile tot
restul vieţii, dar acum, nu.
— Mai speră să ajungă la Cambridge în semestrul
următor?
— Aşa cred. A primit o vizită recentă de la tutorele lui, care
i-a spus că va merge la Peterhouse în septembrie, l-a dat
chiar şi nişte cărţi de citit.
— Ei, nu putem spune că are prea multe distracţii pe-
acolo.
— E ciudat că ai pomenit de asta, a zis Emma, pentru că,
de curând, a devenit foarte preocupat de interesele
companiei, ceea ce m-a surprins. De fapt, citeşte minutele
tuturor întrunirilor companiei în întregime. A cumpărat chiar
şi zece acţiuni, ceea ce-i oferă dreptul legal de a ne urmări
toate mişcările şi pot să-ţi spun, Ross, că nu e deloc timid
când e vorba să-şi exprime părerile, mai ales cea referitoare
la construirea navei Buckingham.
— Fără îndoială este influenţat de bine cunoscuta părere a
mamei lui asupra acestui subiect, a spus Buchanan,
zâmbind.

1167
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu. Şi asta e ciudat, a spus Emma. Mai este cineva care

se pare că-l sfătuieşte asupra acestui subiect anume…

Emma a izbucnit în râs.

Harry s-a uitat la ea din celălalt capăt al mesei şi şi-a lăsat
ziarul jos.
— Cum eu nu par să găsesc nimic deosebit de amuzant în
The Times din dimineaţa aceasta, te rog, spune-mi şi mie
gluma.
Emma a luat o înghiţitură de cafea înainte de a reveni la
Daily Express.
— Se pare că lady Virginia Fenwick, singura fiică a celui
de-al nouălea conte de Fenwick, a intentat procedura de
divorţ împotriva contelui de Milano. William Hickey
sugerează că Virginia va primi în jur de două sute cincizeci
de mii de lire sterline, plus apartamentul lor din Lowndes
Square, precum şi domeniul de la ţară din Berkshire.
— Nu e un câştig prost pentru doi ani de muncă.
— Şi, desigur, Giles e menţionat şi el.
— Aşa e întotdeauna când Virginia face titlurile din ziar.
— Da, dar de data aceasta este flatant, a spus ea,
întorcându-se la ziar. „Primul soţ al Virginiei, sir Giles
Barrington, membru al Parlamentului pentru districtul
Docklands, se bănuieşte că va deveni ministru de cabinet în
cazul în care laburiştii vor câştiga alegerile viitoare.”
— Cred că e improbabil.
— „El s-a dovedit a fi un purtător de cuvânt remarcabil”, a
continuat Emma, „şi s-a logodit de curând cu dr. Gwyneth
Hughes, conferenţiar la King’s College, Londra.” O poză mare
a lui Gwyneth, o poză jalnică a Virginiei.
— Virginiei nu-i va plăcea asta, a spus Harry, revenind la
The Times. Dar acum nu prea mai are ce face.
— Nu fi sigur de asta, a comentat Emma. Am impresia că
acestui scorpion nu i-a fost încă scos complet acul.

1168
 - JEFFREY ARCHER -

Harry şi Emma mergeau de la Gloucestershire la Harlow în

fiecare duminică, pentru a-l vizita pe Sebastian, însoţiţi în
permanenţă de Jessica, pentru că ea nu dorea să scape
ocazia de a fi împreună cu fratele ei mai mare. De fiecare
dată când Emma ieşea pe porţile de la Manor House pentru
a-şi începe lungul drum spre spitalul Princess Alexandra, îşi
amintea când făcuse prima oară acel drum, sigură că fiul ei
fusese ucis într-un accident de maşină. Emma era
mulţumită că nu-i sunase atunci pe Grace şi pe Giles ca să-i
anunţe şi că Jessica se afla la camping în Quantocks, cu
instructorul fetelor, atunci când sunase telefonul. Doar
bietul Harry petrecuse douăzeci şi patru de ore crezând că
nu-şi va mai vedea niciodată fiul.
Jessica considera vizitele la Sebastian lumina zilelor ei.
Când ajungea acolo, îi arăta ultima ei lucrare, după care
acoperea fiecare bucată de ghips cu imagini ale Manor
House, ale familiei şi prietenilor, apoi trecea la pereţii
rezervei. Asistenta-şefă agăţa fiecare pictură nouă pe
coridorul salonului, dar era de părere că nu va mai trece
mult până ce vor ajunge pe scări, la etajul de dedesubt.
Emma spera doar că Sebastian va ieşi din spital înainte ca
desenele Jessicăi să ajungă până la recepţie. Se simţea puţin
stânjenită ori de câte ori Jessica îi dădea asistentei-şefe
ultima ei lucrare.
— Nu e nevoie să vă supăraţi, doamnă Clifton, a spus
domnişoara Puddicombe. Ar trebui să vedeţi ce mâzgăleli
primesc de la unii părinţi drăgăstoşi, care se mai şi aşteaptă
să le agăţ în biroul meu. Oricum, când Jessica va deveni RA,
le voi vinde pe toate şi cu acei bani voi construi încă un
salon.
Emma nu avea nevoie să i se amintească talentul fiicei
sale şi, din câte ştia, domnişoara Fielding, noua sa
profesoară de pictură de la Red Maids, intenţiona să o înscrie

1169
 - JEFFREY ARCHER -

la o bursă la Slade School of Fine Arts şi părea sigură că va

reuşi.
— Este o provocare, doamnă Clifton, să predai cuiva mult
mai talentat decât tine, îi spusese odată domnişoara Fielding.
— Nu o lăsaţi să afle, a spus Emma.
— Toată lumea ştie, a zis domnişoara Fielding şi ne
aşteptăm la realizări mari din partea ei în viitor. Nimeni nu
va fi surprins când i se va oferi un loc la Royal Academy
Schools, pentru prima oară la Red Maids.
Jessica părea, din fericire, să nu-şi dea seama de rarul ei
talent, ca de multe alte lucruri, de altfel. Emma îl avertizase
adesea pe Harry că nu va mai dura mult până ce va afla cine
era tatăl ei şi a sugerat că ar fi mai bine dacă ar auzi mai
întâi de la un membru al familiei şi nu de la un străin. Harry
nu a prea părut dornic, în mod ciudat, s-o încarce cu motivul
adevărat pentru care o adoptaseră de la căminul Dr.
Barnardo cu atât de mult timp în urmă, ignorând alţi
candidaţi. Giles şi Grace s-au oferit să-i explice lui Jessica
cum de aveau acelaşi tată, pe sir Hugo Barrington şi cum
fusese mama ei responsabilă pentru moartea acestuia.
După ce Emma îşi parcă Austin-ul A30 în faţa spitalului,
Jessica sări afară, cu ultima ei pictură sub un braţ şi cu un
baton de ciocolată cu lapte Cadbury în cealaltă mână şi fugi
până la patul lui Sebastian. Emma nu credea că cineva l-ar fi
putut iubi mai mult pe fiul ei decât ea însăşi, dar, dacă totuşi
ar fi fost cineva, aceasta era Jessica.
Când Emma a intrat în salon după câteva minute, a fost
surprinsă şi încântată văzându-şi fiul coborât din pat după
atâta vreme şi aşezat într-un fotoliu. Atunci când şi-a zărit
mama, el s-a ridicat, s-a stabilizat pe picioare şi a sărutat-o
pe ambii obraji. Altă premieră. Când se întâmplase oare, s-a
întrebat Emma, ca mamele să nu-şi mai sărute copiii, iar
tinerii să înceapă să-şi sărute mamele?
Jessica îi povestea fratelui ei, foarte detaliat, ce făcuse
toată săptămâna, aşa că Emma s-a aşezat pe marginea
patului şi i-a ascultat fericită aventurile pentru a doua oară.

1170
 - JEFFREY ARCHER -

Când a tăcut suficient de mult pentru ca Sebastian să apuce

să spună şi el ceva, s-a întors spre mama lui şi a zis:
— Am recitit minutele ultimei întruniri a consiliului în
dimineaţa asta. Îţi dai seama că preşedintele va solicita votul
săptămâna viitoare şi, de data aceasta, nu vei putea evita o
decizie referitoare la construcţia navei Buckingham?
Emma nu a comentat când Jessica s-a întors şi a început
să deseneze bătrânul care dormea în patul de alături.
— Aş proceda la fel dacă aş fi în locul lui, a continuat
Sebastian. Deci cine crezi că va câştiga?
— Nimeni nu va câştiga, a spus Emma, pentru că, oricare
va fi rezultatul, consiliul va rămâne dezbinat până ce se va
dovedi cine a avut dreptate.
— Să sperăm că nu, pentru că am impresia că aveţi chiar
în faţă o problemă mult mai mare şi care va cere ca tu şi
preşedintele să colaboraţi.
— Fisher?
Sebastian a încuviinţat.
— Şi Dumnezeu ştie cum va vota când se va discuta
construcţia lui Buckingham.
— Fisher va vota cum îi va cere don Pedro Martinez.
— Cum poţi fi sigur că Martinez şi nu lady Virginia a
cumpărat acţiunile? a întrebat Sebastian.
— După William Hickey, de la Daily Express, Virginia va
trece prin alt divorţ lung şi murdar acum, aşa că poţi fi sigur
că se va concentra asupra sumei pe care o poate smulge de
la contele de Milan, înainte de a se decide cum s-o
cheltuiască. Oricum, am motivele mele să cred că Martinez
este în spatele acestei cumpărări de acţiuni.
— Ajunsesem şi eu la concluzia asta, a spus Sebastian,
pentru că unul dintre ultimele lucruri pe care mi le-a spus
Bruno, când eram în maşină, în drum spre Cambridge, a fost
că tatăl lui se întâlnise cu un maior şi că a auzit numele
„Barrington” în conversaţie.

1171
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă este adevărat, a spus Emma, Fisher îl va susţine

pe preşedinte, măcar ca să ajungă la Giles şi să-l împiedice
să devină membru în Parlament.
— Chiar dacă o face, să nu crezi că nu va dori ca progresul
navei Buckingham să meargă fără efort. Departe de asta. Va
schimba părţile ori de câte ori va crede că va avea ocazia să
dăuneze finanţelor – pe termen scurt – sau reputaţiei – pe
termen lung – ale companiei. Iartă-mi clişeul, dar lupii îşi
schimbă blana, dar năravul, ba. Aminteşte-ţi doar că scopul
lui de bază este exact opusul scopului tău. Tu vrei ca firma
să prospere, el vrea să eşueze.
— De ce ar vrea asta?
— Bănuiesc că ştii prea bine răspunsul, mamă. Sebastian
a aşteptat să vadă ce va răspunde ea, dar Emma s-a
mulţumit să schimbe subiectul.
— Cum de ai devenit atât de înţelept dintr-odată?
— Am luat lecţii zilnice cu un expert. Şi, mai mult, eu sunt
singurul său elev.
— Şi ce crede expertul tău că ar trebui să fac, dacă-mi
doresc consiliul înapoi şi un vot decisiv împotriva construirii
pachebotului Buckingham?
— Are un plan care te va ajuta să câştigi votul la
următoarea întrunire a consiliului.
— Asta nu se poate atâta timp cât consiliul e împărţit egal.
— Oh, este posibil, a spus Sebastian, dar numai dacă eşti
în stare să joci cu Martinez propriul lui joc.
— La ce te gândeşti?
— Atâta timp cât familia are douăzeci şi două de acţiuni
din stocul companiei, a continuat Sebastian, ai dreptul să
numeşti încă doi directori în consiliu. Deci, tot ce ai de făcut
este să-i cooptezi pe unchiul Giles şi pe mătuşa Grace, iar ei
te vor susţine la votul crucial. Aşa nu poţi pierde.
— N-aş putea face aşa ceva, a spus Emma.
— De ce nu, când sunt în joc atât de multe?
— Pentru că va submina poziţia lui Ross Buchanan ca
preşedinte. Dacă va pierde acest vot din cauză că familia s-a

1172
 - JEFFREY ARCHER -

aliat împotriva lui, nu va avea de făcut decât să-şi dea

demisia. Şi bănuiesc că-l vor urma şi alţi directori.
— Dar asta ar putea fi cea mai bună soluţie pentru firmă.
— Posibil, dar trebuie să fiu văzută câştigând şi nu pot
lăsa să mă bazez pe trucarea votului. Ăsta e un truc ieftin la
care s-ar preta Fisher.
— Draga mea mamă, nimeni n-ar putea admira mai mult
decât mine moralitatea ta, dar când faci afaceri cu Martinezii
acestei lumi, trebuie să înţelegi că ei sunt lipsiţi de morală şi
vor fi fericiţi să o ia pe ocolite. De fapt, el s-ar târî în canalul
cel mai apropiat dacă i s-ar părea că aşa ar câştiga votul.
A urmat o tăcere lungă, până ce Sebastian a spus, liniştit:
— Mamă, când m-am trezit prima oară după accident, l-
am găsit pe don Pedro la capătul patului. Emma s-a
cutremurat. A zâmbit şi a spus: „Ce faci, dragă băiete?” Am
dat din cap şi abia atunci şi-a dat seama că nu sunt Bruno.
Nu voi uita niciodată privirea pe care mi-a aruncat-o înainte
de a pleca. Emma nu a zis nimic. Mamă, crezi că a venit
timpul să-mi spui de ce Martinez este atât de hotărât să
îngenuncheze familia noastră? Pentru că nu e greu de ghicit
că el pe mine intenţiona să mă omoare pe A1 şi nu pe
propriul lui fiu.

1173
 - JEFFREY ARCHER -

5
Eşti întotdeauna atât de nerăbdător, sergent Warwick, a
spus legistul în timp ce examina mai amănunţit cadavrul.
Eşti în stare, cel puţin, să-mi spui cât timp stătuse în apă? a
întrebat detectivul.
Harry a tăiat cuvântul „timp” şi a înlocuit stătuse cu a
stat. A lăsat pixul jos şi a ridicat receptorul.
— Da? a răspuns el, cam tăios.
— Harry, sunt Harold Guinzburg. Felicitări, eşti la
numărul opt în săptămâna asta. Harold suna în fiecare joi
după-masă ca să-l anunţe unde se afla în lista
bestsellerurilor. Eşti de nouă săptămâni la rând printre
primii cincisprezece.
Harry fusese la numărul patru cu o lună înainte, cea mai
înaltă poziţie la care ajunsese vreodată şi, cu toate că nu
recunoştea nici în faţa Emmei, spera încă să se alăture
grupului select de scriitori britanici aflaţi în topul listelor pe
ambele maluri ale Atlanticului. Ultimele două romane cu
William Warwick fuseseră pe locul întâi în Marea Britanie,
dar primul loc din State încă îi scăpa.
— Cifra de vânzări contează în realitate, a spus Guinzburg,
de parcă i-ar fi citit gândurile lui Harry. Şi, oricum, am
încredere că vei ajunge chiar mai sus când paperbackul va
apărea în martie. Lui Harry nu i-au scăpat cuvintele chiar
mai sus în loc de numărul unu. Ce mai face Emma?
— Pregăteşte un discurs asupra motivelor pentru care
firma nu ar trebui să construiască un nou pachebot de lux
tocmai acum.
— Nu prea pare să fie un bestseller, a comentat Harold. Şi
Sebastian cum evoluează?
— E într-un scaun cu rotile. Dar chirurgul lui mă asigură
că îl vor lăsa să iasă din el pentru prima oară săptămâna
viitoare.
— Bravo. Asta înseamnă că vine acasă?

1174
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu. Asistenta-şefă nu-i permite să călătorească atât de

departe aşa de repede; poate va merge la Cambridge să-şi
viziteze tutorele şi să ia un ceai cu mătuşa lui.
— Asta mi se pare mai rău decât şcoala. Totuşi, nu mai
poate dura mult până ce va scăpa.
— Sau va fi dat afară. Nu ştiu ce se va întâmpla mai întâi.
— De ce vor să-l dea afară?
— Una sau două asistente au devenit mult prea interesate
de Seb când dispare câte un bandaj şi mă tem că el nu le
descurajează.
— Dansul celor şapte văluri, a spus Harold. Harry a râs.
Mai speră să meargă la Cambridge în septembrie?
— După câte ştiu eu, da. Dar s-a schimbat foarte mult de
la accident, aşa că nu mă mai surprinde nimic.
— Cum s-a schimbat?
— Nu-mi dau seama exact. Doar că s-a maturizat într-un
fel pe care nu l-aş fi crezut posibil cu un an înainte. Şi cred
că am aflat de ce.
— Sună interesant.
— Aşa şi este. Îţi voi da detaliile data viitoare când vin la
New York.
— Trebuie să aştept atât de mult?
— Da, pentru că este ceea ce scriu. N-am nicio idee ce se
va întâmpla când întorc pagina.
— Mai spune-mi despre fata noastră minune.
— Nu începe şi tu, a zis Harry.
— Te rog spune-i lui Jessica că am atârnat pictura ei cu
Manor House toamna, în salonul meu, lângă un Roy
Lichtenstein.
— Cine-i Roy Lichtenstein?
— Ultima modă la New York, dar nu cred că va rezista prea
mult. După mine, Jessica este mult mai bună. Spune-i, te
rog, că, dacă-mi pictează oraşul New York toamna, îi voi face
cadou Lichtenstein-ul de Crăciun.
— Mă întreb dacă a auzit de el.

1175
 - JEFFREY ARCHER -

— Înainte să închid, pot să îndrăznesc să întreb cum mai

avansează noul roman cu William Warwick?
— Ar progresa al naibii mai repede, dacă n-aş fi întrerupt
întruna.
— Îmi pare rău, a spus Harold. Nu mi-ai spus că scriai.
— Adevărul este că Warwick a dat de o problemă
insurmontabilă. Sau, mai corect, eu am dat.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Nu. De-aia tu eşti editorul, iar eu autorul.
— Ce problemă? a insistat Harold.
— Warwick a găsit cadavrul fostei lui soţii pe fundul unui
lac, dar este sigur că a fost ucisă înainte de a fi fost aruncată
în apă.
— Şi care e problema?
— A mea sau a lui Warwick?
— Mai întâi, a lui Warwick.
— A fost lăsat să aştepte cel puţin douăzeci şi patru de ore
înainte de a pune mâna pe raportul legistului.
— Şi problema ta?
— Mai am o zi înainte de a mă decide ce anume scrie în
raportul acela.
— Warwick ştie cine i-a asasinat fosta nevastă?
— Nu e sigur. Acum sunt cinci suspecţi şi fiecare dintre ei
are un motiv… şi un alibi.
— Dar bănuiesc că tu ştii cine a făcut-o?
— Nu, nu ştiu, a recunoscut Harry. Pentru că, dacă nu
ştiu eu, nici cititorul nu ştie.
— Nu e cam riscant?
— Sigur că da. Dar e o provocare mai mare aşa, atât
pentru mine, cât şi pentru cititor.
— De abia aştept să citesc prima variantă.
— Şi eu.
— Îmi pare rău. Te las să te întorci la cadavrul fostei tale
soţii, din lac. Voi mai suna peste o săptămână să văd dacă ai
aflat cine a aruncat-o acolo.

1176
 - JEFFREY ARCHER -

După ce Guinzburg a închis telefonul, Harry a lăsat

receptorul jos şi s-a uitat la foaia albă de hârtie din faţa lui.
A încercat să se concentreze.
Deci, care e părerea ta, Percy?
E prea curând să fac o estimare exactă. Trebuie s-o duc
înapoi în laborator pentru mai multe teste înainte de a-ţi oferi
un raţionament mai exact.
Când mă pot aştepta să primesc raportul preliminar? a
întrebat Warwick.
Întotdeauna eşti aşa de nerăbdător, William…
Harry s-a uitat în sus. Îşi dăduse brusc seama cine era
criminalul.

Cu toate că Emma nu prea dorise să accepte sugestia lui

Sebastian că ar trebui să-i coopteze pe Giles şi Grace în
consiliu pentru a se asigura că nu va pierde votul crucial, tot
mai considera că era datoria ei să-şi ţină fratele şi sora la
curent cu cele petrecute. Emma era mândră că reprezenta
familia în consiliu, cu toate că ştia prea bine că niciunul
dintre fraţii ei nu era prea interesat de cele întâmplate în
spatele uşilor închise de la Barrington, atâta timp cât îşi
primeau regulat dividendele.
Giles era preocupat de responsabilităţile sale în Camera
Comunelor, care deveniseră şi mai solicitante după ce Hugh
Gaitskell îl invitase să participe la cabinetul-fantomă pentru
a se ocupa de portofoliul european. Aceasta însemna că
putea fi zărit mai rar în circumscripţia sa, cu toate că era
aşteptat să ocupe un loc în consiliu şi, în acelaşi timp, să
viziteze regulat ţările care vor vota dacă Marii Britanii i se va
permite să se alăture EEC. Totuşi, laburiştii fuseseră în
fruntea sondajelor de mai multe luni şi se părea că Giles va
deveni ministru de cabinet după următoarele alegeri. Aşa că
ultimul lucru de care era preocupat erau necazurile de
acasă.

1177
 - JEFFREY ARCHER -

Harry şi Emma au fost încântaţi când Giles şi-a anunţat,

în cele din urmă, logodna cu Gwyneth Hughes, nu în rubrica
socială din The Times, ci la editura Ostrich, din mijlocul
circumscripţiei sale.
— Aş vrea să te văd însurat înainte de alegeri, a declarat
Griff Haskins, agentul său din circumscripţie. Şi, dacă
Gwyneth va fi însărcinată în prima săptămână a campaniei,
ar fi şi mai bine.
— Ce romantic, a oftat Giles.
— Nu mă interesează romanţa, a spus Griff. Vreau să mă
asigur că vei sta în Camera Comunelor după următoarele
alegeri pentru că altfel nu vei putea să fii membru al
cabinetului.
Giles ar fi vrut să râdă, dar ştia că Griff are dreptate.
— Aţi fixat data? a întrebat Emma, care intrase să li se
alăture.
— Pentru nuntă sau pentru alegeri?
— Pentru nuntă, idiotule.
— Şaptesprezece mai, La Oficiul Civic Chelsea, a spus
Giles.
— E un contrast cam mare faţă de St Margaret’s,
Westminster, dar acum, cel puţin Harry şi cu mine ne putem
aştepta la o invitaţie.
— I-am cerut lui Harry să fie cavalerul meu de onoare, a
spus Giles. Dar nu sunt aşa de sigur în privinţa ta, a mai
spus el, rânjind.

Momentul ar fi putut fi mai bun, dar era singura şansă pe

care o avea Emma să-şi vadă sora în seara dinaintea
întrunirii consiliului. Luase deja legătura cu acei directori
care-i vor susţine poziţia, precum şi cu unul sau doi care nu
erau încă hotărâţi. Dar dorea ca Grace să afle că încă nu
putea prevedea care va fi votul.

1178
 - JEFFREY ARCHER -

Grace era şi mai puţin interesată de averea companiei

decât Giles şi, o dată sau de două ori, chiar uitase să-şi
încaseze dividendele trimestriale. Fusese numită de curând
Tutore Senior la Newnham, aşa că rareori trecea de periferia
oraşului Cambridge. Emma o mai tenta din când în când să
vină la Londra pentru o vizită la Royal Opera House, dar
numai la matineu, cu timp suficient abia pentru un prânz
înainte de a lua trenul înapoi la Cambridge. După cum i-a
explicat Grace, nu-i păsa dacă doarme într-un pat străin.
Era atât de sofisticată pe de-o parte şi atât de rurală pe de
alta, remarcase odată mama lor.
Producţia lui Luchino Visconti, „Don Carlos” de Verdi, se
dovedise irezistibilă şi Grace chiar întârziase la prânz,
ascultând-o pe Emma cum îi povesteşte despre riscurile
investirii rezervei de bază a companiei într-un singur proiect.
Grace îşi ciugulea salata în tăcere, comentând arareori, dar
nespunând nimic important până ce numele maiorului
Fisher nu a apărut în conversaţie.
— Şi el se însoară peste câteva săptămâni, mi s-a spus, a
zis Grace, surprinzându-şi sora.
— Cine, în numele Domnului, ar vrea să se mărite cu
creatura aia infamă?
— Se spune că Susie Lampton.
— De unde ştiu numele ăsta?
— Era la Red Maids când tu erai şefă de promoţie, însă ea
e cu doi ani mai mică decât tine, deci nu prea ai cum să ţi-o
aminteşti.
— Doar după nume, a spus Emma. Acum e rândul tău să
mă pui la curent.
— Susie era deja o frumuseţe de la şaisprezece ani şi o
ştia. Băieţii se opreau şi se holbau cu gurile căscate când
trecea pe lângă ei. După Red Maids, a luat primul tren
disponibil spre Londra şi s-a angajat la o agenţie de
fotomodele. Când se plimba pe rampă, Susie nu a ascuns
faptul că-şi căuta un soţ bogat.
— Dacă aşa voia, Fisher nu era prea potrivit.

1179
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate nu fusese atunci, dar acum, la treizeci şi ceva de

ani, cu zilele ei de manechin de modă terminate, un director
de la Linia Maritimă Barrington, susţinut de un milionar
argentinian, ar putea fi ultima ei şansă.
— E aşa de disperată?
— Oh, da, a răspuns Grace. A fost părăsită de două ori, o
dată chiar la altar şi mi s-a spus că a cheltuit deja banii
oferiţi de tribunal pentru încălcarea promisiunii de căsătorie.
Şi-a amanetat chiar şi inelul de logodnă. Domnul Micawber
nu e un personaj cu care să fie familiară.
— Biata femeie, a spus Emma încet.
— Nu e nevoie să suferi din cauza lui Susie, a liniştit-o
Grace. Fata asta are o viclenie naturală pe care nu o vei găsi
nici în curriculumul unei universităţi, a mai spus ea, înainte
de a-şi termina cafeaua. Vezi că nu ştiu pentru cine îmi pare
mai rău, pentru că nu cred că toate astea vor dura mult.
Grace s-a uitat la ceas. Trebuie s-o iau din loc. Nu-mi pot
permite să pierd ultimul tren. Şi, fără să mai spună altceva,
a sărutat-o uşor pe sora ei pe obraji, a părăsit restaurantul şi
a chemat un taxi.
Emma a zâmbit urmărindu-şi sora dispărând în spatele
unui taxi negru. Manierele elegante nu erau poate printre
talentele ei, dar era femeia pe care Emma o admira cel mai
mult. Mai multe generaţii trecute şi prezente de la Cambridge
nu puteau decât să beneficieze că fuseseră învăţaţi de
tutorele senior la Newnham.
Când Emma a cerut nota de plată, a observat că sora ei
lăsase o liră pe marginea farfuriei; nu era genul de femeie
care să se lase întreţinută de altcineva.

Cavalerul de onoare i-a dat mirelui o verighetă simplă din

aur. Giles a pus, la rândul lui, inelul pe al treilea deget al
mâinii stângi a domnişoarei Hughes.

1180
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă declar acum soţ şi soţie, a spus ofiţerul stării civile.

Poţi săruta mireasa.
Sir Giles şi lady Barrington au fost întâmpinaţi de un ropot
de aplauze. Ospăţul care a urmat a fost ţinut la Cadogan
Arms pe King’s Road. Giles părea decis ca această nuntă să
se deosebească de prima cât mai mult posibil, ceea ce era
evident pentru toată lumea.
Când Emma a intrat în cârciumă, l-a zărit pe Harry
discutând cu agentul lui Giles, care zâmbea vesel.
— Un candidat însurat primeşte mai multe voturi decât
unul divorţat, i-a explicat Griff lui Harry înainte să bea al
treilea pahar de şampanie.
Grace discuta cu mireasa care fusese, nu demult, unul
dintre candidaţii ei la doctorat. Gwyneth i-a amintit că prima
oară îl întâlnise pe Giles la o aniversare a lui Grace.
— Ziua mea de naştere a fost doar un pretext pentru acea
petrecere, a spus Grace, fără să explice.
Emma şi-a întors atenţia iar spre Harry, care tocmai
fusese agăţat de Deakins, fără îndoială pentru a schimba
poveşti despre experienţele lor diferite de când fuseseră
cavaleri de onoare ai lui Giles. Emma nu-şi mai amintea dacă
acum Algernon era profesor la Oxford. Arăta ca unul, dar aşa
arătase de la şaisprezece ani şi, chiar dacă nu avusese pe
atunci barba aceea neîngrijită, părea să fie îmbrăcat în
acelaşi costum.
Emma a zâmbit când a văzut-o pe Jessica stând turceşte
pe jos, desenând pe spatele unui şerveţel portretul lui
Sebastian – care ieşise din spital doar ca să poată participa
la nuntă, cu obligaţia de a reveni înainte de şase după-masă
– vorbind cu unchiul lui. Giles se aplecase şi îl asculta atent
pe nepotul său. Nu trebuia să ghicească subiectul.
— Dar dacă Emma ar pierde votul… a spus Giles.
— Este improbabil ca Barrington să declare vreun profit în
viitorul apropiat, aşa că nu te mai poţi baza pe dividendele
trimestriale.
— Sunt şi veşti bune?

1181
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, dacă Ross Buchanan are dreptate în ceea ce

priveşte pachebotul de lux şi este un operator iscusit, atunci
pe Barringtons o aşteaptă un viitor strălucit. Şi-ţi poţi lua
locul în cabinet fără să te îngrijorezi că va trebui să
supravieţuieşti cu un salariu de ministru.
— Trebuie să spun că sunt încântat că eşti atât de
interesat de afacerile familiei şi pot spera doar că vei
continua şi după ce vei ajunge la Cambridge.
— Poţi să fii sigur, a spus Sebastian, pentru că pe mine
mă interesează viitorul companiei, a zis Sebastian. Sper că va
fi o afacere de familie când voi ajunge preşedinte.
— Chiar crezi că e posibil ca Barrington să dea faliment? a
întrebat Giles, părând îngrijorat pentru prima oară.
— Pare improbabil, dar nu ne ajută faptul că maiorul
Fisher a ajuns iar în consiliu, pentru că sunt convins că
interesele sale în firmă sunt opuse celor ale noastre. De fapt,
dacă don Pedro Martinez se dovedeşte a fi sponsorul lui, nici
măcar nu sunt sigur că supravieţuirea firmei Barrington face
parte din planul lor pe termen lung.
— Am încredere că Ross Buchanan şi Emma vor fi pe
măsura lui Fisher şi chiar a lui Martinez.
— Posibil. Dar aminteşte-ţi că ei nu cântă întotdeauna
aceeaşi partitură, iar Fisher va profita de asta. Şi chiar dacă-l
potolesc o vreme pe Fisher, el nu are de aşteptat decât doi
ani pentru ca totul să-i cadă în braţe.
— Ce vrei să spui? l-a întrebat Giles.
— Nu e niciun secret că Ross Buchanan vrea să se retragă
în curând şi am aflat că a cumpărat un teren în Perthshire,
situat convenabil lângă trei terenuri de golf şi două râuri,
ceea ce-i va permite să se ocupe de hobby-urile lui. Deci nu
va mai dura mult până ce compania îşi va căuta un alt
preşedinte.
— Dar dacă se va retrage Buchanan, nu-i aşa că mama ta
va ajunge preşedinte? La urma-urmei, este membru al
familiei, şi noi controlăm douăzeci şi doi la sută din stocul de
acţiuni.

1182
 - JEFFREY ARCHER -

— Însă, până atunci, Martinez ar putea să obţină şi el

douăzeci şi doi la sută din stoc, poate chiar mai mult, pentru
că ştim sigur că încă vânează acţiunile Barrington de cum
ajung pe piaţă. Şi cred că putem presupune, când e vorba de
preşedinte, că el va avea alt candidat în minte.

1183
 - JEFFREY ARCHER -

6
Când Emma a intrat în sala de consiliu în acea vineri
dimineaţa, nu a fost surprinsă să găsească acolo majoritatea
directorilor. Doar moartea ar fi fost o scuză acceptabilă
pentru neparticiparea la acea întrunire; ceea ce Giles numea
„pisica cu şapte cozi”.
Preşedintele discuta cu contraamiralul Summers. Clive
Anscott, bineînţeles, era adâncit în conversaţie cu partenerul
lui de golf, Jim Knowles, care o informase deja pe Emma că-l
vor susţine pe preşedinte la vot. Emma li s-a alăturat lui
Andy Dobbs şi David Dixon, care afirmaseră mai înainte că o
vor susţine.
Philip Webster, secretarul companiei şi Michael Carrick,
directorul financiar, studiau două proiecte navale ale
arhitectului pentru pachebotul de lux propus, care fuseseră
puse pe masa consiliului, alături de ceva ce Emma nu mai
văzuse până atunci, un model la scară al MV Buckingham. A
recunoscut că arăta seducător şi băieţilor le plac jucăriile.
— Va fi un vot strâns, i-a spus Andy Dobbs Emmei când s-
a deschis uşa sălii şi cel de-al zecelea director şi-a făcut
apariţia.
Alex Fisher a rămas lângă uşă. Părea puţin nervos, ca un
elev nou în prima zi a trimestrului, care se întreabă dacă
vreunul dintre ceilalţi băieţi va vorbi cu el. Preşedintele s-a
îndepărtat imediat de grupul lui şi a traversat camera ca să-l
salute. Emma s-a uitat cum Ross a dat cu răceală mâna cu
maiorul, nu ca şi cum şi-ar fi salutat un coleg respectat.
Când era vorba de Fisher, aveau aceeaşi părere.
Când pendula din colţul camerei a bătut de zece,
conversaţiile au încetat imediat şi directorii s-au aşezat la
locurile lor, în jurul mesei. Fisher, ca o debutantă la un bal,
a stat în picioare până ce a mai rămas un singur loc liber, de
parcă ar fi jucat Scaune muzicale. S-a strecurat pe locul gol,
vizavi de Emma, dar nu s-a uitat înspre ea.

1184
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, a spus preşedintele după ce s-au

aranjat toţi. Îmi permiteţi să deschid această şedinţă
urându-i bun venit înapoi în rândurile noastre maiorului
Fisher, ca director?
Doar o singură persoană a mormăit:
— Bine, bravo, dar acesta nu fusese în consiliu când
Fisher mai fusese director.
— Acesta este desigur al doilea mandat al maiorului în
consiliu, deci este obişnuit cu modul nostru de lucru şi cu
lealitatea la care ne aşteptăm din partea oricărui membru
atunci când reprezintă această mare companie.
— Mulţumesc, domnule preşedinte, a răspuns Fisher. Şi
aş dori să spun cât de încântat sunt că am revenit în
consiliu. Lăsaţi-mă să vă asigur că voi acţiona întotdeauna
păstrând în minte ceea ce eu consider că ar fi cele mai bune
interese ale Barrington’s.
— Mă bucur să aud asta, a spus preşedintele. Totuşi, este
datoria mea să vă amintesc, cum o fac pentru orice membru
nou al consiliului, că este ilegal ca un director să cumpere
sau să vândă acţiuni ale companiei fără să informeze mai
înainte bursa, precum şi pe secretarul companiei.
Dacă Fisher a simţit că acest comentariu acid era
îndreptat către el, săgeata nu şi-a atins ţinta, pentru că el
doar a încuviinţat şi a zâmbit, cu toate că domnul Webster
înregistra cuvintele preşedintelui în minută. Emma era cel
puţin mulţumită că, de data aceasta, comentariul se
înregistrase în procesul-verbal.
De îndată ce minuta ultimei întruniri a fost citită şi
aprobată, preşedintele a spus:
— Membrii consiliului au observat, desigur, că există un
singur reper pe agenda şedinţei de azi. După cum ştiţi cu
toţii, cred că a venit momentul să luăm o decizie care, şi nu
exagerez, va hotărî viitorul companiei Barrington şi poate şi
viitorul câtorva dintre noi care, în prezent, fac parte din
firmă.

1185
 - JEFFREY ARCHER -

A fost limpede că mulţi directori au fost surprinşi de

remarcile de deschidere ale lui Buchanan şi au început să
discute în şoaptă între ei. Ross aruncase o grenadă de mână
în mijlocul mesei, cu ameninţarea sa implicită că, dacă nu va
câştiga votul, îşi va da demisia din funcţia de preşedinte.
Problema Emmei era că nu avea şi ea o grenadă de mână.
Nu putea ameninţa cu demisia din mai multe motive, printre
care şi faptul că niciun alt membru al familiei nu i-ar fi luat
locul în consiliu. Sebastian o sfătuise deja că, dacă nu va
câştiga votul, putea să plece, iar ea şi Giles îşi vor vinde
acţiunile, ceea ce va avea dublul avantaj de a obţine un profit
frumos pentru familie şi-l va debusola pe Martinez.
Emma s-a uitat la portretul lui sir Walter Barrington. Îl
putea auzi pe bunicul spunând: „Nu face nimic ce vei regreta
ulterior, copile.”
— Aşa că hai să discutăm simplu şi la obiect, a continuat
Ross Buchanan. Şi să sperăm că toţi directorii îşi vor
exprima opiniile fără teamă. A aruncat apoi cea de-a doua
grenadă. Ţinând cont de aceasta, sugerez ca doamna Clifton
să deschidă dezbaterile, nu numai pentru că ea se opune
planului meu de a construi un nou pachebot de lux chiar
acum, dar şi ca să nu uităm că ea deţine douăzeci şi doi la
sută din acţiunile companiei, iar ilustrul ei strămoş, sir
Joshua Barrington, a fondat această companie cu mai mult
de o sută de ani în urmă.
Emma sperase mai curând să fie printre ultimii la rând,
pentru că era sigură că preşedintele va face rezumatul şi
cuvintele ei vor fi aproape uitate până ce va veni rândul lui.
Cu toate acestea, era hotărâtă să-şi expună în forţă
argumentele.
— Mulţumesc, domnule preşedinte, a zis ea, uitându-se pe
notiţe. Aş dori să încep prin a spune că, oricare ar fi
concluzia discuţiei de azi, ştiu că toţi sperăm că veţi continua
să conduceţi această companie mulţi ani de acum încolo.

1186
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine zis, bravo, rostite cu voce tare, au urmat acestei

declaraţii şi Emma a simţit că a pus la loc cuiul uneia dintre
grenade.
— După cum ne-a amintit preşedintele, străbunicul meu a
fondat această firmă cu mai mult de o sută de ani în urmă.
El era un bărbat cu un simţ neobişnuit de a prinde o ocazie,
fiind în acelaşi timp capabil, cu acelaşi talent, să evite o
capcană. Mi-aş dori să am viziunea lui sir Joshua, pentru că
atunci aş putea să vă spun, a continuat ea, arătând planul
arhitectului, dacă aceasta este o ocazie sau o capcană.
Rezerva mea referitoare la acest plan este că proiectul
înseamnă că ne vom pune toate ouăle în acelaşi coş. Să
riscăm un astfel de procentaj din rezervele companiei într-o
singură acţiune s-ar putea dovedi a fi o ocazie pe care o vom
regreta cu toţii. La urma-urmei, viitorul afacerilor cu
pacheboturi de lux pare să fie instabil. Două linii majore de
navigaţie au declarat deja pierderi în acest an, citând
expansiunea industriei aerospaţiale de pasageri ca motiv
pentru dificultăţile avute. Şi nu este o coincidenţă că
scăderea numărului pasagerilor noştri de pe navele
transatlantice este corelată cu o creştere a numărului
pasagerilor de pe avioane în aceeaşi perioadă. Faptele sunt
simple. Oamenii de afaceri doresc să ajungă la întrunirile lor
cât mai repede posibil şi să revină acasă cât mai curând.
Este de înţeles. S-ar putea să nu ne placă această schimbare
a preferinţelor publice, dar am fi nechibzuiţi dacă am ignora
consecinţele pe termen lung. Cred că ar trebui să rămânem
la afacerea care a oferit firmei Barrington reputaţia mondială:
transportul cărbunelui, maşinilor utilajelor industriale,
oţelului, alimentelor şi al altor mărfuri şi să-i lăsăm pe alţii
să depindă de pasageri. Am încredere că, dacă vom continua
cu afacerea noastră de bază – cargouri care au cabine doar
pentru vreo douăzeci de pasageri – compania va supravieţui
în aceste vremuri tulburi şi va continua să aibă un profit
considerabil în fiecare an, oferindu-le acţionarilor noştri
beneficii frumoase pentru investiţiile lor. Nu doresc să joc la

1187
 - JEFFREY ARCHER -

noroc toţi banii de care această companie a avut grijă atâţia

ani, bazându-mă pe toanele unui public nestatornic.
E timpul pentru grenada mea de mână, s-a gândit Emma,
întorcând pagina.
— Tatăl meu, sir Hugo Barrington – nu veţi găsi niciun
portret al lui pe pereţii acestei camere ca să ne amintească
de conducerea sa – a reuşit, în doar doi ani, să îngenuncheze
această companie, iar Ross Buchanan a avut nevoie de tot
talentul, priceperea şi ingeniozitatea sa pentru a ne reface
averea, fapt pentru care îi suntem etern recunoscători.
Totuşi, pentru mine, ultima propunere este un pas prea
îndepărtat şi, prin urmare, propun ca acest consiliu să o
respingă şi să ne continuăm afacerile noastre de mărfuri, ca
în trecut. Prin urmare, invit consiliul să voteze împotriva
rezoluţiei.
Emma era încântată să vadă că unul sau doi membri mai
în vârstă ai consiliului, care erau nehotărâţi mai înainte,
încuviinţau acum. Buchanan i-a invitat pe ceilalţi directori
să participe la discuţii şi, după o oră, fiecare îşi spusese
părerea, cu excepţia lui Alex Fisher, care nu spusese nimic.
— Domnule maior, acum că aţi auzit părerile colegilor
noştri, poate aţi dori să ne împărtăşiţi opinia dumneavoastră.
— Domnule preşedinte, a spus Fisher, în ultima lună am
studiat minutele detaliate ale şedinţelor de consiliu
anterioare, referitoare la acest subiect şi sunt sigur de un
lucru: nu ne putem permite să tergiversăm prea mult şi
trebuie să decidem într-un fel sau altul.
Fisher a aşteptat ca strigătele de „Bine spus, bravo” să se
liniştească înainte de a continua.
— I-am ascultat cu interes pe colegii mei directori, mai
ales pe doamna Clifton, care am impresia că a prezentat un
caz rezonabil şi bine argumentat, cu o pasiune considerabilă,
amintindu-mi lunga asociere a familiei sale cu firma. Dar
înainte de a decide cum să votez, aş vrea să ştiu de ce
preşedintele e atât de sigur că ar trebui să construim
Buckingham chiar acum, pentru că vreau să mă conving că

1188
 - JEFFREY ARCHER -

este un risc care trebuie asumat şi nu altceva, după cum a

sugerat doamna Clifton.
— Deştept băiat, a spus amiralul.
Emma s-a întrebat, o clipă, dacă s-ar fi putut să-l fi
judecat greşit pe Fisher iar acesta chiar ţinea la bunul mers
al companiei. Apoi şi l-a amintit pe Sebastian spunând că
lupul îşi schimbă blana, dar năravul ba.
— Mulţumesc, domnule maior, a spus Buchanan.
Emma nu se îndoia că, în ciuda cuvintelor bine alese şi
bine expuse, Fisher se hotărâse deja. Hotărârea lui Fisher
fusese luată de alţii pentru el, iar el va respecta
instrucţiunile lui Martinez. Dar nu ştia care erau acele
instrucţiuni.
— Membrii consiliului sunt conştienţi de părerile mele
ferme referitoare la acest subiect, a început preşedintele,
uitându-se simultan la şapte titluri pe o singură coală. Cred
că decizia pe care o vom lua azi este clară deja. Această
companie doreşte să facă un pas înainte sau trebuie să fim
satisfăcuţi să călcăm apa? Nu trebuie să vă amintesc că
firma Cunard a lansat de curând două nave de pasageri,
P&O construieşte Canberra la Belfast şi Union Castle adaugă
Windsor Castle şi Transvaal Castle flotei lor sud-africane, iar
noi suntem mulţumiţi să stăm şi să aşteptăm în timp ce
competitorii noştri, ca nişte piraţi, au luat controlul
oceanelor. Nu va exista niciodată un moment mai propice ca
Barrington să între în afacerile cu pasageri, transatlantice
vara, croaziere iarna. Doamna Clifton ne-a arătat că numărul
pasagerilor noştri scade şi are dreptate. Dar asta doar pentru
că flota noastră este veche şi nu mai putem oferi servicii pe
care clienţii noştri le pot găsi în altă parte la un preţ
competitiv. Şi, dacă azi vom decide să nu facem nimic, ci
doar să aşteptăm momentul potrivit, după cum a spus
doamna Clifton, alţii vor profita desigur de absenţa noastră şi
ne vor lăsa cu ochii în soare, simpli spectatori. Da, sigur,
după cum a arătat maiorul Fisher, ne vom asuma un risc,
dar marii antreprenori, ca sir Joshua Barrington erau

1189
 - JEFFREY ARCHER -

întotdeauna gata să o facă. Şi, lăsaţi-mă să vă amintesc,

acest proiect nu constituie riscul financiar sugerat de
doamna Clifton, a mai zis el, arătând spre modelul
pachebotului aflat în centrul mesei, pentru că putem să
acoperim o bună parte din cheltuieli construind acest vas
magnific din rezervele noastre actuale şi nu vom fi obligaţi să
împrumutăm sume mari de la bancă pentru a-l finanţa. Simt
că sir Joshua Barrington ar fi aprobat aşa ceva. Buchanan a
făcut o pauză şi s-a uitat la colegii lui directori. Cred că
astăzi ne aflăm în faţa unei decizii dure: să nu facem nimic,
mulţumiţi că stăm liniştiţi sau să votăm pentru viitor şi să
oferim acestei companii şansa de a continua să conducă în
lumea liniilor maritime, cum a făcut-o în ultimul secol. Prin
urmare, cer consiliului să-mi susţină propunerea şi să
investim în viitor.
În ciuda cuvintelor înălţătoare ale preşedintelui, Emma tot
nu era sigură cum se va vota. Apoi a venit momentul în care
Buchanan a scos cuiul celei de-a treia grenade.
— Îl rog acum pe secretarul companiei să invite fiecare
director să declare dacă este pentru sau împotriva
propunerii.
Emma presupusese că, în conformitate cu procedurile
normale ale companiei, va fi un vot secret, care i-ar fi dat o
şansă mai bună de a-şi asigura majoritatea. Totuşi, şi-a dat
seama că, dacă va obiecta în acest ultim stadiu al
dezbaterilor, acest lucru va fi perceput ca un semn de
slăbiciune, ceea ce l-ar fi ajutat pe Buchanan.
Domnul Webster a pus o singură foaie de hârtie dintr-un
dosar în faţa lui şi a citit rezoluţia.
— Membrii consiliului sunt invitaţi în acest moment să
voteze asupra rezoluţiei propuse de preşedinte şi susţinute
de secretarul companiei şi anume dacă firma ar trebui să
înceapă construcţia unui nou pachebot de lux, MV
Buckingham.
Emma ceruse ca ultimele trei cuvinte să fie adăugate
rezoluţiei, pentru că spera că unii dintre membrii mai

1190
 - JEFFREY ARCHER -

conservatori ai consiliului îşi vor permite să mai amâne puţin

luarea deciziei.
Secretarul companiei a deschis registrul de procese verbale
şi a citit cu voce tare numele directorilor, unul câte unul.
— Domnul Buchanan.
— Sunt de acord cu propunerea, a răspuns preşedintele,
fără să ezite.
— Domnul Knowles.
— De acord.
Domnul Dixon.
— Împotrivă.
Domnul Anscott.
— De acord.
Emma a însemnat cu un punct sau cu o cruciuliţă fiecare
nume de pe lista ei. Până acum nu fuseseră surprize.
— Amiralul Summers.
— Împotrivă, a declarat el, ferm.
Emmei nu-i venea să creadă. Amiralul se răzgândise, ceea
ce însemna că, dacă toţi ceilalţi îşi vor menţine poziţia, nu
putea pierde.
— Doamna Clifton.
— Împotrivă.
Domnul Carrick.
Directorul financiar a ezitat. Îi spusese Emmei că se
opunea întregului concept pentru că era sigur că preţurile
vor creşte exponenţial şi, în ciuda asigurărilor lui Buchanan,
compania va sfârşi prin a împrumuta sume mari de la bancă.
— De acord, a şoptit domnul Carrick.
Emma a înjurat încet. A pus o cruciuliţă lângă numele lui
Carrick şi a reverificat lista. Câte cinci voturi de fiecare parte.
Toate capetele s-au întors spre cel mai nou membru al
consiliului, care deţinea acum votul hotărâtor.
Emma şi Ross Buchanan urmau să afle cum ar fi votat
don Pedro Martinez, dar nu şi de ce.

1191
 - JEFFREY ARCHER -

DON PEDRO MARTINEZ

1958 – 1959

1192
 - JEFFREY ARCHER -

7
— Cu un vot?
— Da, a spus maiorul.
— Atunci cumpărarea acelor acţiuni s-a dovedit a fi deja o
investiţie profitabilă.
— Şi ce vreţi să fac în continuare?
— Deocamdată susţineţi-l pe preşedinte, pentru că în
curând va avea nevoie iar de dumneavoastră.
— Nu cred că înţeleg, domnule maior.
Don Pedro s-a ridicat din spatele biroului şi s-a îndreptat
spre uşă. Întrunirea se terminase. Fisher l-a urmat repede pe
coridor.
— Cum vă descurcaţi cu însurătoarea, domnule maior?
— Cât se poate de bine, a minţit Fisher, care se lămurise
repede că doi oameni nu pot trăi la fel de ieftin ca unul
singur.
— Mă bucur, a spus Martinez, dându-i maiorului un plic
gros.
— Ce e asta? a întrebat Fisher.
— Un mic bonus pentru reuşită, a replicat Martinez în
timp ce Karl le deschidea uşa din faţă.
— Dar vă sunt deja dator, a spus Fisher, strecurând plicul
într-un buzunar interior.
— Şi am încredere că mă veţi răsplăti cum se cuvine, a zis
Martinez, observând bărbatul care stătea pe o bancă de
vizavi, prefăcându-se că ar citi Daily Mail.
— Mai vreţi să vin la Londra înainte de următoarea
întrunire a consiliului?
— Nu, dar când veţi auzi cine va construi Buckingham,
daţi-mi telefon.
— Veţi fi primul care va afla, a spus Fisher. Şi-a salutat
ironic noul său şef, după care a plecat înspre Sloane Square.
Bărbatul de vizavi nu l-a urmat, deoarece căpitanul Hartley
ştia exact unde se ducea maiorul. Don Pedro a zâmbit când a
intrat iar în casă.

1193
 - JEFFREY ARCHER -

— Karl, spune-le lui Diego şi Luis că vreau să-i văd

imediat şi am nevoie şi de tine.
Valetul a făcut o plecăciune când a deschis uşa din faţă,
asigurându-se că-şi păstrează aparenţele caracterului pentru
oricine l-ar fi urmărit. Don Pedro s-a întors în biroul său, a
zâmbit şi s-a gândit la şedinţa care avusese loc. De data
aceasta nu-i vor mai zădărnici planurile. Totul era aranjat
pentru a omorî nu doar unul, ci întreaga familie. Nu
intenţiona să-i spună maiorului care urma să fie viitoarea sa
mişcare. Îşi dădea seama că, în ciuda bonusurilor regulate,
omul s-ar putea să se teamă când va intra în bătaia focului
şi ar putea exista o limită pentru câte ar fi fost în stare să
facă. Don Pedro nu a mai avut mult de aşteptat până ce s-a
auzit o bătaie în uşă şi i-a primit pe singurii trei oameni în
care avea încredere. Cei doi fii ai săi s-au aşezat de partea
cealaltă a biroului, ceea ce i-a amintit că fiul său cel mai mic
nu va mai fi niciodată prezent. Aşa, hotărârea lui a devenit şi
mai puternică. Karl a rămas în picioare.
— Şedinţa consiliului a mers cât se poate de bine. Au fost
de acord să continue construcţia vasului Buckingham cu un
vot diferenţă, iar votul maiorului este cel care a schimbat
totul. Acum trebuie să aflăm care şantier va câştiga
contractul de construire. Până atunci, nu putem continua cu
partea a doua a planului meu.
— Şi cum asta s-ar putea dovedi a fi foarte scumpă, a
şoptit Diego, ai vreo idee cum vom gestiona întreaga
operaţie?
— Da, a spus don Pedro. Vreau să jefuiesc o bancă.

Colonelul Scott-Hopkins a intrat la Clarence pe la amiază.

Cârciuma era la doar câteva sute de metri de Downing Street
şi era cunoscută ca fiind vizitată de turişti. S-a dus la bar şi
a comandat o jumătate de halbă de biter şi un gin tonic
dublu.

1194
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta face trei lire şi şase şilingi, domnule.

Colonelul a pus doi florini pe contor, a luat băuturile şi şi-
a croit drum până la un separeu din colţul îndepărtat, unde
vor fi bine ascunşi de ochii curioşilor. A pus băuturile pe o
masă mică din lemn, acoperită cu cerculeţe de la paharele de
bere şi mucurile de ţigări. S-a uitat la ceas. Şeful lui întârzia
rar, cu toate că în meseria lui problemele aveau obiceiul să
apară în ultimul moment. Dar nu şi azi, pentru că secretarul
de cabinet a intrat în cârciumă după câteva minute şi s-a
îndreptat direct spre separeu.
Colonelul s-a ridicat.
— Bună dimineaţa, domnule. Nu ar fi îndrăznit niciodată
să-i spună sir Alan; ar fi fost prea familiar.
— Bună dimineaţa, Brian. Cum nu am decât câteva
minute, poate mă vei aduce la zi cu problemele.
— Martinez, fiii lui, Diego şi Luis, precum şi Karl Lunsdorf
lucrează în mod clar în echipă. Totuşi, de la întâlnirea mea
cu Martinez, niciunul nu s-a apropiat de spitalul Princess
Alexandra din Harlow, nici nu s-a dus la Bristol.
— E bine de ştiut, a spus sir Alan, ridicând paharul. Dar
asta nu înseamnă că Martinez nu lucrează la altceva. Nu este
genul de om care să renunţe atât de uşor.
— Sunt sigur că aveţi dreptate, domnule. Cu toate că nu
merge la Bristol, nu înseamnă că Bristolul nu vine la el.
Secretarul de cabinet a ridicat o sprânceană.
— Alex Fisher lucrează acum cu normă întreagă pentru
Martinez. A revenit în consiliul Barrington’s şi îi dă raportul
regulat noului său şef din Londra, o dată, uneori de două ori
pe săptămână.
Secretarul de cabinet a sorbit din gin, în timp ce analiza
implicaţiile cuvintelor colonelului. Primul lucru pe care l-ar fi
avut de făcut ar fi fost să cumpere câteva acţiuni la Linia
Maritimă Barrington, ca să poată primi o copie a minutelor
fiecărei şedinţe de consiliu.
— Altceva?

1195
 - JEFFREY ARCHER -

— Da. Martinez are o întâlnire cu guvernatorul Băncii

Angliei, joia următoare, la unsprezece.
— Deci vom afla câte bancnote false de cinci lire mai are
afurisitul ăsta.
— Dar credeam că le-am distrus pe toate în Southampton
în luna iunie, anul trecut.
— Doar cele ascunse în postamentul statuii lui Rodin. Dar
a adus cantităţi mai mici din Buenos Aires în ultimii zece
ani, cu mult înainte ca noi să ne dăm seama ce pune la cale.
— De ce guvernatorul nu refuză pur şi simplu să discute
cu el, când ştim toţi că sunt falsuri?
— Pentru că guvernatorul e un nemernic îngâmfat şi
refuză să creadă că cineva este capabil să execute o copie
perfectă a uneia dintre preţioasele lui bancnote de cinci lire.
Deci Martinez e pe cale să-şi schimbe toate vechiturile pe
noutăţi şi nu am ce face.
— Aş putea să-l omor oricând, domnule.
— Pe guvernator sau pe Martinez? a întrebat sir Alan,
nefiind prea sigur dacă Scott-Hopkins nu glumea.
Colonelul a zâmbit. Nu-i păsa pe care dintre ei.
— Nu, Brian, nu-l pot omorî pe Martinez fără o scuză
legală şi, ultima oară când am verificat, falsificarea banilor
nu era pedepsită cu spânzurarea.

Don Pedro stătea la biroul lui, bătând nerăbdător cu

degetele în sugativă în timp ce aştepta să sune telefonul.
Şedinţa consiliului fusese programată pentru ora zece şi se
termina de obicei pe la amiază. Era aproape 12:20 p.m. şi nu
auzise nimic de la Fisher, în ciuda faptului că-l instruise clar
să sune când se termina întrunirea. Totuşi, şi-a amintit
recomandarea lui Karl ca Fisher să nu-l contacteze pe şef
până ce nu se îndepărta suficient de Barrington House, ca să
fie sigur că niciun alt membru al consiliului nu l-ar fi auzit.

1196
 - JEFFREY ARCHER -

Karl îl mai sfătuise pe maior să aleagă un loc în care n-ar

fi intrat vreunul dintre colegii lui, directori. Fisher alesese
Lord Nelson, nu numai pentru că era la mai puţin de un
kilometru de şantierul Barrington, ci şi pentru că se afla în
josul docurilor: era o cârciumă specializată în servirea de
halbe de biter, de cidru şi nu avea Harvey’s Bristol Cream.
Chiar şi mai important: în faţa uşii se afla o cabină
telefonică.
Telefonul a sunat pe biroul lui don Pedro. El a înşfăcat
receptorul la a doua sonerie. Karl îl mai sfătuise pe Fisher să
nu spună cine este când suna de la un telefon public, sau să
piardă timpul cu nimicuri, ci să se asigure doar că citeşte
mesajul în mai puţin de un minut.
— Harland şi Wolff, Belfast.
— Există un Dumnezeu în ceruri, a zis don Pedro.
Telefonul s-a închis. Era evident că nu se discutase altceva
important la şedinţă, iar restul putea aştepta până ce Fisher
ajungea la Londra, a doua zi. Don Pedro a pus receptorul în
furcă şi s-a uitat la cei trei bărbaţi care stăteau de cealaltă
parte a biroului. Fiecare ştia deja care avea să le fie
următoarea îndatorire.

— Intră.
Casierul-şef a deschis uşa şi s-a dat deoparte ca să-l lase
pe bancherul din Argentina să între în biroul guvernatorului.
Martinez a intrat în cameră, îmbrăcat cu un costum de trei
piese, în dunguliţe, cu o cămaşă albă şi o cravată din
mătase, cumpărate de la un croitor de pe Saville Row. Era
urmat de două gărzi în uniformă care transportau un cufăr
mare şi prăpădit, de şcoală, cu iniţialele BM. În spate era un
domn înalt şi slab, îmbrăcat cu o haină neagră, elegantă, cu
o vestă gri, pantaloni în dungi şi o cravată închisă la culoare,
cu dunguliţe subţiri, albastru-deschis, pentru a reaminti

1197
 - JEFFREY ARCHER -

muritorilor de rând că el şi guvernatorul fuseseră educaţi la

aceeaşi şcoală.
Gărzile au pus cufărul în centrul camerei pe când
guvernatorul a ieşit din spatele biroului şi a dat mâna cu don
Pedro. S-a uitat fix la cufăr în timp ce oaspetele său îl
descuia şi deschidea capacul. Cei cinci s-au uitat la şirurile
interminabile de bancnote de cinci lire. Nu era o privelişte
neobişnuită pentru niciunul.
Guvernatorul s-a întors către casierul-şef şi a spus:
— Sommerville, aceste bancnote trebuie numărate şi
verificate şi, dacă domnul Martinez este de acord cu suma, le
veţi rupe.
Casierul-şef a încuviinţat, iar unul dintre gardieni a lăsat
jos capacul şi l-a închis. Gardienii au ridicat apoi încet
cufărul cel greu şi l-au urmat pe casierul-şef afară din
cameră. Guvernatorul n-a mai spus nimic până ce nu a auzit
uşa închizându-se.
— Poate veţi binevoi să beţi cu mine un pahar de Bristol
Cream, bătrâne, în timp ce aşteptăm verificarea sumelor?
Îi luase lui don Pedro o vreme ca să accepte că „bătrâne”
era un apelativ prietenos, chiar o recunoaştere a faptului că
era un membru al clubului, cu toate că era străin.
Guvernatorul a umplut două pahare şi i-a oferit unu
oaspetelui său.
— Sănătate, bătrâne.
— Sănătate, bătrâne, l-a imitat don Pedro.
— Sunt surprins, a zis guvernatorul, după ce a băut puţin,
că păstraţi asemenea sume în bani peşin.
— Banii au fost ţinuţi într-un seif din Geneva în ultimii
cinci ani şi ar fi rămas acolo dacă guvernul dumneavoastră
n-ar fi decis să tipărească bancnote noi.
— N-a fost decizia mea, bătrâne. De fapt, eu m-am opus,
dar prostul acela de secretar de cabinet – o şcoală proastă şi
altă universitate – a mormăit el printre înghiţituri, a insistat
că germanii au falsificat bancnote în timpul războiului. I-am
zis că este imposibil, dar nu a vrut să mă asculte. Părea să

1198
 - JEFFREY ARCHER -

ştie mai bine decât Banca Angliei. I-am mai spus şi că, atâta
timp cât semnătura mea era pe o bancnotă engleză, suma
era corectă.
— Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva, a spus don Pedro,
riscând să zâmbească.
După aceea, cei doi au găsit greu un subiect potrivit
pentru ei. Doar polo (nu pe apă), Wimbledon şi aşteptarea
zilei de doisprezece august i-au făcut să reziste până ce
guvernatorul a mai turnat o vişinată şi nu şi-a putut
ascunde uşurarea când telefonul de pe biroul lui a sunat în
cele din urmă. A lăsat paharul jos, a ridicat receptorul din
furcă şi a ascultat atent. Guvernatorul a scos un stilou
Parker din buzunar şi a scris o sumă. Apoi i-a cerut
casierului-şef să o repete.
— Mulţumesc, Sommerville, a zis el, înainte de a lăsa
receptorul jos. Sunt mulţumit să vă comunic că cifrele
noastre se potrivesc, bătrâne. Nu că m-aş fi îndoit, a adăugat
el, repede.
A deschis sertarul de sus, a scos un carnet de cecuri şi a
scris Două milioane, o sută patruzeci şi trei de mii, treizeci şi
cinci de lire sterline, cu un scris elegant, caligrafic. Nu a
putut rezista să adauge cuvântul „doar” înainte de a semna.
A zâmbit când i-a dat cecul lui don Pedro, care a verificat
suma, înainte de a zâmbi şi el.
Don Pedro ar fi preferat o cambie, dar un cec semnat de
guvernatorul Băncii Angliei era cam la fel de bun. La urma-
urmei, ca şi bancnota sa de cinci lire, avea semnătura
acestuia pe el.

1199
 - JEFFREY ARCHER -

8
Cei trei au plecat din Eaton Square, numărul 44, la
momente diferite în cursul dimineţii, dar au ajuns la aceeaşi
destinaţie.
Luis a apărut primul. A coborât în staţia de metrou Sloane
Square şi a plecat spre staţia Hammersmith, unde a
traversat platforma până la linia spre Piccadilly. Caporalul
Crann nu a rămas o clipă în urmă.
Diego a luat un taxi spre staţia Victoria şi s-a urcat într-un
autobuz spre aeroport; după o clipă a fost ajuns din urmă de
umbra sa.
Luis l-a ajutat de fapt pe căpitanul Crann să-i urmărească
fiecare mişcare, dar, oricum, nu făcea decât ce-i ordonase
tatăl lui. La Hounslow West a ieşit de la metrou şi a luat un
taxi spre aeroportul londonez, unde a verificat panoul cu
decolări ca să se asigure că avionul lui pleca peste o oră. A
cumpărat ultima ediţie a Playboy de la WH Smith şi, cum nu
avea bagaje, s-a îndreptat încet spre poarta 5.
Autobuzul lui Diego l-a lăsat în afara terminalului cu
câteva minute înainte de ora zece. A verificat şi el decolările
şi a descoperit că zborul lui spre Madrid era întârziat cu
patruzeci de minute. Nu conta. S-a dus la Forte’s Grill, a
cumpărat o cafea şi un sendviş cu şuncă şi s-a aşezat în
apropierea intrării că să-l poată vedea toată lumea.
Karl a deschis uşa din faţă, de la numărul 44, cu câteva
minute după ce avionul lui Luis decolase spre Nisa. S-a
îndreptat spre Sloane Street, cărând o geantă Harrods plină.
În drum s-a oprit să se uite la vitrine, dar nu ca să admire
mărfurile, ci pentru a-şi verifica reflexia în oglindă; un truc
vechi, folositor atunci când eşti urmărit. Era, de acelaşi
omuleţ zdrenţăros care-l urmărise toată luna. Până când a
ajuns la Harrods, ştia că urmăritorul lui era la doar câţiva
paşi în spate.

1200
 - JEFFREY ARCHER -

Un uşier cu un pardesiu verde, lung şi cu un joben a

deschis uşa pentru Karl şi l-a salutat. Era mândru că-şi
recunoştea toţi clienţii.
Când Karl a intrat în magazin, s-a îndreptat repede către
confecţii, grăbindu-se când a trecut pe lângă articolele din
piele şi aproape fugind când a ajuns la cele şase lifturi. Doar
unul dintre ele avea uşile deschise. Era deja plin, dar a reuşit
să se strecoare în el. Umbra sa aproape că-l ajunsese din
urmă, dar liftierul a tras grilajul înainte ca acesta să poată
sări înăuntru. Urmăritul n-a putut rezista tentaţiei de a-i
zâmbi urmăritorului când liftul dispărea din vedere.
Karl nu a coborât până ce liftul nu a ajuns la ultimul etaj.
A trecut repede de articolele electrice, mobilă, librărie şi
galeria de artă, după care a ajuns la scara din piatră, rar
folosită, din partea de nord a magazinului. A coborât treptele
câte două odată şi s-a oprit din fugă abia când a ajuns iar la
parter. A trecut printre articolele bărbăteşti, parfumerie şi
papetărie până ce a ajuns la uşa din sticlă care dădea în
Hans Road. După ce a ieşit pe trotuar, a chemat primul taxi
liber, s-a urcat şi s-a ghemuit cât mai jos, pentru a nu fi
văzut.
— Aeroportul din Londra, a zis el.
A aşteptat până ce taxiul a trecut de două semafoare
înainte de a risca să se uite pe lunetă. Urmăritorul său nu se
vedea, doar dacă sergentul Roberts nu era pe bicicletă sau
nu mergea cu un autobuz.
Karl vizitase Harrods în fiecare dimineaţă în ultimele două
săptămâni, ducându-se direct la sectorul alimentar de la
parter şi cumpărând câte ceva înainte de a reveni în Eaton
Square. Dar nu şi azi. Cu toate că scăpase de omul de la SAS
de data aceasta, ştia că nu-i va mai merge la fel şi a doua
oară. Şi, cum s-ar putea să circule spre destinaţia de azi
destul de des, nu îi va fi greu omului să-şi dea seama încotro
mergea, aşa că, în viitor, îl vor aştepta chiar la coborârea din
avion.

1201
 - JEFFREY ARCHER -

Când taxiul l-a lăsat lângă terminalul Europa, Karl nu a

cumpărat vreun exemplar din Playboy, nici n-a băut o cafea,
ci s-a dus drept spre poarta numărul 18.

Avionul lui Luis a aterizat în Nisa la câteva minute după

decolarea celui al lui Karl. Luis avea un teanc de bancnote
noi de cinci lire ascuns în trusa de bărbierit şi nişte
instrucţiuni cât se poate de clare: să se distreze şi să nu se
întoarcă mai repede de o săptămână. Nu era deloc o sarcină
grea, dar făcea parte din planul global al lui don Pedro.
Avionul lui Diego a intrat în spaţiul aerian spaniol cu o oră
întârziere, dar cum întâlnirea sa cu unul dintre importatorii
majori de carne de vacă era abia la ora patru în acea după-
amiază, avea timp de pierdut. Ori de câte ori se ducea la
Madrid, stătea la acelaşi hotel, mânca la acelaşi restaurant şi
vizita acelaşi bordel. Umbra lui s-a înregistrat la acelaşi hotel
şi a mâncat la acelaşi restaurant, dar a stat singur în
cafeneaua aflată de cealaltă parte a drumului ori de câte ori
Diego petrecea câte două ore în La Buena Noche.
Nu credea că ar fi fost o decontare care l-ar fi amuzat pe
colonelul Scott-Hopkins.

Karl Lunsdorf nu mai vizitase oraşul Belfast, dar, după

câteva seri cu „Plătesc eu băutura” la Ward’s Irish Hotel în
Piccadilly, a plecat ultima oară de la cârciumă cu răspunsuri
la toate întrebările. A jurat, de asemenea, să nu mai bea vreo
halbă de bere Guinness niciodată.
După ce a plecat de la aeroport, a luat un taxi spre Royal
Windsor Hotel, în centrul oraşului, unde şi-a rezervat o
cameră pentru trei nopţi. I-a spus recepţionerei că s-ar putea
să stea mai mult, după cum îi mergeau afacerile. Când s-a
văzut în cameră, a încuiat uşa, a deschis punga de la

1202
 - JEFFREY ARCHER -

Harrods şi a făcut o baie. După aceea, s-a aşezat pe pat,

gândindu-se la planurile lui din seara aceea. Nu s-a mişcat
până ce nu s-a aprins iluminatul stradal. A mai verificat o
dată harta oraşului, aşa că atunci când va pleca de la hotel
să nu mai aibă nevoie de ea.
A ieşit din cameră după ora şase şi a coborât pe scări până
la parter. Nu folosea niciodată liftul hotelului – un spaţiu
micuţ, expus, mult prea luminat care i-ar fi făcut pe ceilalţi
clienţi să şi-l amintească uşor. A mers repede, dar nu prea
repede, prin foaier şi a ieşit pe Donegall Road. După o sută
de metri de uitat în vitrine, a fost sigur că nu-l urmărea
nimeni. Era, din nou, singur în spatele liniilor inamice.
Nu s-a dus direct la destinaţie, ci s-a învârtit pe străzi
lăturalnice, aşa că un drum care ar fi durat în mod normal
douăzeci de minute, i-a luat o oră. Dar, oricum, nu se
grăbea. Când a ajuns în cele din urmă pe Falls Road, simţea
picături de sudoare pe frunte. Ştia că frica îl va însoţi în
permanenţă în timp ce rămânea în cele patru cvartaluri
ocupate doar de romano-catolici. Nu era pentru prima oară
în viaţa lui când se găsea într-un loc din care nu era sigur că
va scăpa cu viaţă.
Cu o înălţime de un metru nouăzeci, o coamă de păr blond
şi cântărind nouăzeci şi opt de kilograme, lui Karl nu-i era
uşor să treacă neobservat. Ceea ce fusese un avantaj pe
vremea când era un tânăr ofiţer SS, urma să fie exact opusul
în următoarele câteva ore. Avea doar un lucru care-l avantaja
şi anume accentul lui german. Mulţi dintre catolicii de pe
Falls Road îi urau pe englezi chiar mai mult decât nemţii, cu
toate că uneori nu era o diferenţă prea mare. La urma-urmei,
Hitler promisese să unească nordul şi sudul după ce câştiga
războiul. Karl se întreba uneori ce post i-ar fi oferit Himmler
dacă, după cum îi recomandase, Germania ar fi invadat
Britania şi nu ar fi făcut greşeala dezastruoasă de a se
întoarce spre est, îndreptându-se spre Rusia. Păcat că
Führerul nu citise mai multă istorie. Totuşi, Karl nu se
îndoia că mulţi dintre cei care îmbrăţişaseră cauza unirii

1203
 - JEFFREY ARCHER -

Irlandei nu erau decât derbedei şi criminali care considerau

patriotismul doar o ocazie ascunsă de a face bani. Cumva,
Armata Republicană Irlandeză semăna cu SS-ul.
A văzut semnul rotindu-se în adierea vântului. Dacă ar fi
vrut să se întoarcă, ar fi trebuit s-o facă acum. Dar nu a
ezitat. Nu va uita niciodată că Martinez îl ajutase să scape
din patria lui când tancurile ruseşti erau la distanţă mică de
Reichstag.
S-a împins prin uşa verde, cu vopseaua crăpată care
ducea în bar, simţindu-se la fel de nelalocul lui ca o
călugăriţă într-un butic de pariuri. Dar acceptase deja că nu
exista vreun mod subtil prin care să anunţe IRA că se afla în
oraş. Nu era o problemă de cunoştinţe… el nu cunoştea pe
nimeni.
Când a comandat un whisky Jameson, Karl şi-a exagerat
accentul german. Şi-a scos apoi portofelul, a luat o bancnotă
nouă de cinci lire şi a pus-o pe tejghea. Barmanul s-a uitat
bănuitor la bani, nefiind prea sigur nici dacă avea suficienţi
bani ca să dea restul.
Karl a dat paharul pe gât şi a comandat imediat altul.
Trebuia să arate cei puţin că avea ceva în comun cu oamenii
aceştia. Îl amuza întotdeauna cât de mulţi îşi închipuiau că
oamenii solizi sunt şi mari băutori. După al doilea whisky, s-
a uitat prin încăpere, dar nimeni nu l-a observat. Erau cam
douăzeci de oameni în bar, discutând, jucând domino,
bându-şi halbele, toţi prefăcându-se că nu observaseră
elefantul din cameră.
La 9:30 p.m., barmanul a sunat un clopoţel şi a cerut
ultimele comenzi, ceea ce i-a făcut pe mulţi clienţi să se
grăbească spre tejghea să mai comande o băutură. Totuşi
nimeni nu s-a mai uitat a doua oară la Karl şi nici nu i-a
spus ceva. El s-a mai învârtit câteva minute, apoi s-a decis
să revină la hotel şi să mai încerce şi a doua zi. Ştia că va
dura mult până ce-l vor trata ca pe un localnic, dacă se va
întâmpla aşa ceva vreodată şi mai avea numai câteva zile
până să întâlnească pe cineva care n-ar fi intrat niciodată în

1204
 - JEFFREY ARCHER -

bar, dar care trebuia să afle că la miezul nopţii Karl va fi

acolo.
Pe când se întorcea pe Falls Road, şi-a dat seama că mai
multe perechi de ochi îi urmăresc fiecare mişcare. După o
clipă, doi bărbaţi, mai mult beţi decât treji, se învârteau
după el pe stradă. El a încetinit ca să se asigure că
urmăritorii lui vedeau unde stă noaptea, ca să poată informa
o autoritate mai înaltă. A intrat în hotel, s-a întors şi i-a
văzut în umbrele din partea îndepărtată a drumului. A urcat
scările până la al treilea etaj şi a intrat în cameră, simţind că
probabil n-ar fi putut face mai mult în prima zi în acest oraş
decât să-i facă să devină conştienţi de prezenţa sa.
Karl a devorat biscuiţii care-i fuseseră lăsaţi pe bufet, o
portocală, un măr şi o banană din vasul cu fructe; era
destul. Când scăpase din Berlin, în aprilie 1945,
supravieţuise bând apă din râurile noroioase, tulburate de
tancuri şi alte vehicule grele şi îşi permisese luxul să
mănânce un iepure crud; îi mâncase chiar şi pielea până ce
trecuse frontiera în Elveţia. Nu dormise deloc sub un
acoperiş, nu mersese pe drum şi nici nu intrase într-un sat
sau într-un oraş pe drumul lung, circular, spre coasta
Mediteranei, unde fusese aruncat într-un vapor, ca un sac de
cărbuni. Asta se întâmplase cu cinci luni înainte de a coborî
de pe vas şi de a pune piciorul în Buenos Aires. Plecase
imediat să-l caute pe don Pedro Martinez, cu ultimele ordine
primite, date de Himmler înainte de a se sinucide. Martinez
era acum ofiţerul său comandant.

1205
 - JEFFREY ARCHER -

9
Karl s-a trezit târziu în dimineaţa următoare. Ştia că nu-şi
poate permite să fie văzut în sala de mese la micul dejun
într-un hotel plin cu protestanţi, aşa că a luat un rulou cu
şuncă la o cafenea din colţul Leeson Street, după care a
pornit încet pe Falls Road, care era împânzit de cumpărători,
mame cu sugari, copii care-şi ţineau păpuşile în gură şi
preoţi în rase negre.
Era în spate la Volunteer după ce proprietarul a deschis
uşa din faţă. L-a recunoscut imediat pe Karl – bărbatul cât
toate zilele – dar nu l-a salutat. Karl a comandat o halbă de
bere şi a plătit cu restul de la rulou. A rămas proptit de bar
până la închidere, făcând doar două pauze ca să se uşureze.
Un pachet de săratele Smith’s într-un ambalaj mic, albastru,
a fost prânzul lui. A mai mâncat trei pachete până după-
masă, ceea ce l-a făcut să vrea să bea mai mult. Localnicii
intrau şi ieşeau, dar Karl a observat că unul sau doi dintre ei
nu s-au oprit să bea, ceea ce i-a mai dat speranţă. Se uitau
fără a se uita. Dar, pe măsură ce orele treceau, nimeni n-a
vorbit cu el şi nici nu i-a privit.
La un sfert de oră după ce a cerut ultimele comenzi,
barmanul a strigat:
— Timpul, domnilor, vă rog, iar Karl a simţit că mai
pierduse o zi. Când se îndrepta spre uşă, s-a gândit chiar la
planul B, care ar fi însemnat schimbarea taberei şi luarea
contactului cu protestanţii.
În momentul în care a ajuns pe trotuar, un Hillman negru
s-a oprit lângă el. Portiera s-a deschis larg şi, până să apuce
să reacţioneze, doi bărbaţi l-au înşfăcat şi au trântit portiera.
Maşina a pornit în viteză.
Karl s-a uitat în sus şi a văzut un tânăr care, în mod sigur,
nu avea nici vârsta de vot, ţinându-i un pistol la frunte.
Singurul lucru care-l îngrijora era că băiatul era şi mai
speriat ca el şi tremura atât de tare, încât pistolul s-ar fi
putut descărca mai curând din greşeală decât intenţionat. L-
1206
 - JEFFREY ARCHER -

ar fi putut dezarma într-o clipă, dar cum asta nu l-ar fi

ajutat, nu a opus rezistenţă când bărbatul mai în vârstă
aşezat de cealaltă parte a lui i-a legat mâinile la spate apoi i-
a pus o eşarfă peste ochi. Acelaşi bărbat a verificat dacă era
înarmat şi i-a luat îndemânatic portofelul. Karl l-a auzit
fluierând în timp ce-i număra bancnotele de cinci lire.
— Mai sunt mulţi de unde vin ăştia, a spus Karl.
A urmat o ceartă aprinsă într-o limbă despre care Karl a
presupus că trebuie să fie limba lor maternă. Simţea că unul
dintre ei ar fi vrut să-l omoare, dar spera că cel mai bătrân
va fi tentat de posibilitatea de a câştiga mai mulţi bani.
Probabil că banii au avut câştig de cauză, pentru că n-a mai
simţit arma îndreptată spre tâmpla lui.
Maşina a cotit la dreapta şi, după câteva momente, la
stânga. Pe cine încercau să păcălească? Karl ştia că se
întorceau de fapt pe acelaşi drum, pentru că n-ar fi rezistat
să-şi părăsească fortăreaţa lor catolică.
Brusc, maşina s-a oprit, s-a deschis o portieră şi Karl a
fost aruncat în stradă. Dacă mai supravieţuia în următoarele
cinci minute, s-a gândit el, ar putea ajunge să-şi capete
pensia de vârstă. Cineva l-a luat de păr şi l-a ridicat în
picioare. Un ghiont în spate l-a împins printr-o uşă deschisă.
Un miros de carne prăjită se strecura dintr-o cameră din
spate, dar el bănuia că hrănirea lui nu făcea parte din
planurile lor.
A fost tras pe nişte scări într-o cameră care mirosea a
dormitor şi împins într-un scaun tare, din lemn. Uşa s-a
trântit şi a fost lăsat singur. Oare? A presupus că era într-o
casă clandestină şi că un şef, poate chiar un comandant de
zonă, urma să decidă ce vor face cu el.
Nu putea fi sigur cât îl vor lăsa să aştepte. A părut să
treacă ore, fiecare minut mai lung decât celălalt. După aceea,
uşa s-a deschis brusc şi a auzit cel puţin trei oameni intrând
în cameră. Unul dintre ei a început să înconjoare scaunul.
— Ce doreşti, englezoiule? s-a auzit vocea aspră.
— Nu sunt englez, a spus Karl, sunt german.

1207
 - JEFFREY ARCHER -

A urmat o tăcere lungă.

— Deci, ce doreşti, Kraut?
— Am o propunere pentru voi.
— Susţii IRA? altă voce, mai tânără, plină de pasiune, dar
lipsită de autoritate.
— Nu-mi pasă de IRA.
— Atunci de ce ţi-ai riscat viaţa ca să ne găseşti?
— Pentru că, după cum v-am spus, am o propunere care
s-ar putea să vi se pară atrăgătoare. Aşa că de ce n-o ştergeţi
de aici şi nu aduceţi pe cineva care poate lua o decizie?
Pentru că bănuiesc, tinere, că mămica ta încă te învaţă să
faci la oliţă.
A încasat un pumn în gură, urmat de o ceartă în care se
auzeau mai multe voci deodată. Karl a simţit cum îi curge
sânge pe bărbie şi s-a pregătit de altă lovitură, dar n-a mai
primit-o. Probabil că bărbatul mai în vârstă câştigase. După
o clipă, cei trei au ieşit din cameră şi uşa s-a trântit. Dar, de
data aceasta, Karl era sigur că mai era cineva în cameră.
Având ochii acoperiţi atâta timp, devenise şi mai sensibil la
sunete şi mirosuri. A mai trecut o oră înainte ca uşa să se
deschidă iar şi un bărbat care purta pantofi, nu ghete, a
intrat în cameră. Karl simţea că era doar la câţiva centimetri
distanţă de el.
— Cum te cheamă? a întrebat un bărbat cu o voce educată
şi aproape fără accent.
Karl bănuia că vocea aparţinea cuiva care avea între
treizeci şi cinci şi patruzeci de ani. A zâmbit. Cu toate că nu-l
putea zări, acesta era cel cu care trebuia să negocieze.
— Karl Lunsdorf.
— Şi ce vă aduce la Belfast, domnule Lunsdorf?
— Am nevoie de ajutorul vostru.
— La ce vă gândiţi?
— Am nevoie de cineva care crede în cauza voastră şi care
lucrează la Harland şi Wolff.

1208
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt sigur că ştiţi deja că foarte puţini catolici pot găsi

de lucru la Harland şi Wolff. E o firmă închisă. Mi-e teamă că
aţi făcut drumul degeaba.
— Sunt câţiva catolici, verificaţi atent, recunosc, care
muncesc acolo în domeniile specializate, cel electric,
instalaţiile şi sudura, dar numai când managerul nu poate
găsi un protestant cu specializarea potrivită.
— Sunteţi bine informat, domnule Lunsdorf. Dar, chiar
dacă am putea găsi un astfel de om care să ne susţină cauza,
ce vă aşteptaţi să facă?
— Harland şi Wolff a primit un contract de la Linia
Maritimă…
— Pentru un pachebot de lux numit Buckingham.
— Şi dumneavoastră sunteţi bine informat, a spus Karl.
— Nu chiar, a spus vocea educată. Desenul unui arhitect
cu acest vapor a fost tipărit în ambele noastre ziare locale, a
doua zi după ce contractul a fost semnat. Aşa că, domnule
Lunsdorf, spuneţi-mi ceva ce nu ştiu.
— Munca la pachebot va începe cândva, luna viitoare, cu
data de livrare la Barrington’s pe cincisprezece martie, 1962.
— Şi ce speraţi că am putea face? Să grăbim procesul sau
să-l încetinim?
— Să-l opriţi.
— Nu e uşor când ne vor urmări atâţia ochi bănuitori.
— Vom face să merite.
— De ce? a spus vocea aspră.
— Să zicem că reprezint o companie rivală, care ar dori să
vadă Barrington’s aflat în dificultate financiară.
— Şi cum ne vom câştiga banii? a spus vocea educată.
— Prin rezultate. Contractul stipulează că vaporul trebuie
construit în opt etape, cu anumite date pentru fiecare etapă.
De exemplu, prima etapă trebuie semnată de ambele părţi cel
târziu pe întâi decembrie, anul acesta. Vă propun să vă
plătesc câte o mie de lire pentru fiecare zi de întârziere. Deci,
dacă va fi o întârziere de un an, vă vom plăti trei sute şaizeci
şi cinci de mii.

1209
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştiu şi eu câte zile sunt într-un an, domnule Lunsdorf.

Dacă am fi de acord cu propunerea dumneavoastră, am dori
o plată de „curtoazie” în avans.
— Cât? a întrebat Karl, simţindu-se printre egali, pentru
prima oară.
Cei doi bărbaţi au vorbit în şoaptă.
— Cred că un avans de douăzeci de mii ne-ar ajuta să fim
convinşi că sunteţi serios, a spus vocea educată.
— Daţi-mi detaliile contului dumneavoastră în bancă şi voi
transfera toată suma mâine dimineaţă.
— Păstrăm legătura, a spus vocea educată. Dar nu înainte
de a ne mai gândi la propunerea dumneavoastră.
— Însă nu ştiţi unde locuiesc.
— Eaton Square, numărul 44, Chelsea. De data aceasta,
Karl a rămas mut. Şi dacă vom fi de acord să vă ajutăm,
domnule Lunsdorf, aveţi grijă să nu faceţi greşeala obişnuită
de a-i subestima pe irlandezi, aşa cum au făcut englezii
aproape o mie de ani.

— Şi cum aţi reuşit să-l pierdeţi pe Lunsdorf?

— A scăpat de sergentul Roberts la Harrods.
— Mi-aş dori uneori să reuşesc şi eu asta când merg la
cumpărături cu soţia, a spus secretarul de cabinet. Şi Luis şi
Diego Martinez? Au scăpat şi ei?
— Nu, dar s-au dovedit a fi doar nişte momeli care să ne
ţină ocupaţi în timp ce Lunsdorf ne scăpa.
— Cât a lipsit Lunsdorf?
— Trei zile. S-a întors în Eaton Square vineri după-amiază.
— Nu poate să fi ajuns departe în acest timp. Dacă aş fi un
om care să parieze, mă îndoiesc că aş primi cote mici pentru
Belfast, ţinând seama de faptul că şi-a petrecut multe seri
bând Guinness la Ward’s Irish House în Piccadilly.
— Iar în Belfast se construieşte Buckingham. Dar încă nu-
mi dau seama ce urmăreşte Martinez, a spus Scott-Hopkins.

1210
 - JEFFREY ARCHER -

— Nici eu, dar vă pot spune că a depus recent două

milioane de lire la filiala St James’s a Băncii Middland şi a
început imediat să mai cumpere acţiuni Barrington’s. Nu va
mai dura mult până ce va mai introduce încă un director în
consiliu.
— Poate că plănuieşte să preia compania.
— Iar pentru doamna Clifton, faptul că Martinez va
conduce afacerea familiei ar fi umilitor. Ia-mi numele meu cel
bun…
— Dar Martinez ar putea pierde o avere dacă ar încerca
asta.
— Mă îndoiesc. Omul are deja un plan de rezervă, dar al
naibii să fiu dacă ştiu care este.
— Putem face ceva?
— Nu prea multe, doar staţi şi aşteptaţi şi speraţi că unul
dintre ei va face o greşeală. Secretarul de cabinet şi-a
terminat băutura înainte de a adăuga: În momente ca acesta
aş vrea să mă fi născut în Rusia. Până acum aş fi ajuns şeful
KGB şi nu aş fi fost obligat să pierd timpul jucând după
reguli.

1211
 - JEFFREY ARCHER -

10
— Nimeni nu e de vină, a spus preşedintele.
— Poate, dar se pare că trecem de la un dezastru
inexplicabil la altul, a zis Emma. A început să citească din
lista lungă aflată în faţa ei. Un foc în docul de încărcare, care
întârzie construcţia câteva zile; un cazan se desprinde la
descărcare şi ajunge în fundul portului; o criză de toxiinfecţie
alimentară care are ca rezultat şaptezeci şi trei de
electricieni, instalatori şi sudori trimişi acasă; o grevă
neaşteptată…
— Care este rezultatul, domnule preşedinte? a întrebat
maiorul Fisher.
— Suntem în urmă, a replicat Buchanan. N-avem nicio
şansă ca această etapă să se termine până la sfârşitul
anului. Dacă lucrurile merg tot aşa, nu ne vom putea păstra
programarea iniţială.
— Şi care sunt consecinţele financiare? s-a interesat
amiralul.
Michael Carrick, directorul financiar al companiei, a
verificat cifrele.
— Până acum, penalizarea e în jur de trei sute
douăsprezece mii de lire.
— Putem acoperi cheltuielile suplimentare din rezervele
noastre sau trebuie să împrumutăm de la bancă? a întrebat
Dobbs.
— Avem mai mult decât suficient pentru a acoperi deficitul
iniţial din capital, a spus Carrick. Dar va trebui să facem tot
posibilul pentru a recupera timpul pierdut în următoarele
luni.
Tot posibilul, şi-a notat Emma în agenda ei.
— Poate ar fi bine în aceste împrejurări, a spus
preşedintele, să amânăm data propusă de lansare, pentru că
se pare că va trebui să ne revizuim previziunile iniţiale, atât
timpul, cât şi costurile.

1212
 - JEFFREY ARCHER -

— Când eraţi preşedinte-adjunct la PO, a spus Knowles,

aţi întâlnit astfel de probleme? Sau ceea ce ni se întâmplă
este ciudat?
— De fapt, este excepţional şi, de fapt, nu mi s-a mai
întâmplat aşa ceva mai înainte, a recunoscut Buchanan.
Fiecare construcţie are problemele şi surprizele ei, dar ceea
ce se întâmplă este neobişnuit.
— Poliţa noastră de asigurări acoperă vreuna dintre aceste
probleme?
— Am putut lansa câteva pretenţii, a spus Dixon, dar
companiile de asigurări impun întotdeauna nişte limite şi,
într-unul sau două cazuri le-am depăşit deja.
— Dar, desigur, de aceste întârzieri este responsabilă firma
Harland şi Wolff, a spus Emma, aşa că putem invoca clauzele
de penalizare relevante din contract.
— Aş fi dorit să fie atât de uşor, doamnă Clifton, a spus
preşedintele, dar Harland şi Wolff contestă toate reclamaţiile
noastre, argumentând că nu sunt direct responsabili pentru
niciuna dintre întârzieri. A devenit un câmp de bătălie pentru
avocaţi, ceea ce ne costă şi mai mult.
— Nu sesizaţi un model, domnule preşedinte?
— Nu înţeleg ce vreţi să sugeraţi, domnule amiral.
— Echipament electric defect de la o companie de
încredere din Liverpool, un cazan care se scufundă în port şi
care a fost descărcat de pe un cargou din Glasgow, oamenii
care suferă de toxiinfecţie alimentară, dar care nu apare şi în
alte părţi ale şantierului, cu toate că mâncarea a fost oferită
de acelaşi furnizor din Belfast?
— Ce vreţi să spuneţi, domnule amiral?
— Că sunt prea multe coincidenţe pentru gustul meu şi
acestea au loc exact unde IRA a început să-şi arate muşchii.
— Cred că exageraţi, a sugerat Knowles.
— Poate exagerez, a recunoscut amiralul, dar eu m-am
născut în comitatul Mayo dintr-un tată protestant şi o mamă
romano-catolică, aşa că poate aceasta este cauza.

1213
 - JEFFREY ARCHER -

Emma s-a uitat de partea cealaltă a mesei şi l-a văzut pe

Fisher luându-şi rapid notiţe, dar acesta a lăsat stiloul jos
când a observat că ea era interesată. Ea ştia că Fisher nu era
catolic şi nici don Pedro Martinez, a cărui singură credinţă
era interesul personal. La urma-urmei, el fusese dornic să le
vândă germanilor arme în timpul războiului, aşa că de ce n-
ar fi făcut afaceri cu IRA dacă l-ar fi ajutat?
— Să sperăm că vă voi prezenta un raport mai favorabil
când ne vom întâlni luna viitoare, a spus preşedintele,
nepărând însă convins.
După terminarea şedinţei, Emma a fost surprinsă
văzându-l pe Fisher ieşind repede din cameră, fără să discute
cu nimeni; altă coincidenţă despre care vorbise amiralul?
— Pot să-ţi spun ceva, Emma? a întrebat Buchanan.
— Revin imediat, domnule preşedinte, a spus Emma,
înainte de a-l urma pe Fisher pe coridor şi a-l vedea
dispărând pe scări. De ce nu luase liftul care aştepta?
A intrat în el şi a apăsat butonul marcat cu P. Când s-au
deschis uşile la parter, nu a ieşit imediat, ci l-a aşteptat pe
Fisher să treacă prin uşa batantă şi să iasă din clădire. Până
ce a ajuns ea la uşă, Fisher se urcase deja în maşina sa. Ea a
rămas în clădire şi l-a urmărit îndreptându-se spre poarta
din faţă. Spre surpriza ei, el a luat-o spre stânga, unde erau
docurile şi nu spre Bristol.
Emma a deschis uşa şi a fugit la maşina ei. Când a ajuns
la poarta din faţă, s-a uitat înspre stânga şi a zărit maşina
maiorului la distanţă. A înjurat, a luat-o spre stânga şi s-a
ascuns în spatele lui. Un şir de vehicule care veneau din
partea opusă au făcut imposibil pentru ea să ajungă prea
aproape. A mers cam un kilometru, când a văzut maşina lui
Fisher în faţa cârciumii Lord Nelson. Când s-a apropiat, l-a
zărit pe maior stând într-o cabină telefonică de lângă local,
formând un număr.
A rămas în convoiul de tiruri şi a continuat să conducă
până ce n-a mai zărit cabina telefonică în oglinda
retrovizoare. Atunci a virat şi s-a întors încet înapoi, până ce

1214
 - JEFFREY ARCHER -

a văzut iar cabina. A tras pe marginea drumului, dar a lăsat

motorul pornit. Nu a durat mult până ce maiorul a ieşit din
cabina telefonică, s-a urcat în maşină şi a plecat. Ea nu l-a
urmărit. La urma-urmei, ştia exact unde se duce.
Când Emma a ajuns înapoi la poarta şantierului după
câteva minute, n-a fost surprinsă să vadă maşina maiorului
parcată la locul ei. A luat liftul până la etajul patru şi s-a dus
direct în sala de mese. Mai mulţi directori, inclusiv Fisher,
stăteau lângă o masă lungă pe laterală şi se serveau de la
bufet. Emma a luat o farfurie şi li s-a alăturat, aşezându-se
lângă preşedinte.
— Voiai să-mi spui ceva, Ross?
— Da. E ceva ce trebuie să discutăm urgent.
— Nu acum, a spus Emma când Fisher s-a aşezat în faţa
ei.

— Ar fi bine să fie important, domnule colonel, pentru că

tocmai am ieşit dintr-o şedinţă cu Şeful Camerei.
— Martinez are un şofer nou.
— Şi? a întrebat secretarul de cabinet.
— Era intermediarul lui Liam Doherty.
— Comandantul IRA din Belfast?
— Exact.
— Cum îl cheamă? a întrebat sir Alan, luând un creion.
— Kevin Rafferty, cunoscut ca „Patru degete”.
— De ce?
— Un soldat englez a mers mult prea departe în timpul
unor interogări, mi s-a spus.
— Mai ai nevoie de un om în echipă.

— N-am mai fost la Palm Court până acum, a zis

Buchanan.

1215
 - JEFFREY ARCHER -

— Soacra mea, Maisie Holcombe, lucra la Royal Hotel, a

explicat Emma. Dar, pe atunci, nu ne lăsa pe mine sau pe
Harry să intrăm acolo. Zicea că nu e profesional.
— O altă femeie aflată clar înaintea timpului ei, a spus
Ross.
— Şi nu ştii încă totul, a spus Emma, dar vom discuta
despre Maisie altădată. Mai întâi, îmi cer scuze pentru că nu
am vrut să discutăm la masă sau, cel puţin, nu când era
Fisher de faţă.
— Sigur nu-l bănuieşti că ar avea vreo legătură cu
problemele noastre curente?
— Nu direct. De fapt, până azi-dimineaţă chiar începusem
să cred că s-a schimbat.
— Dar n-ar putea fi mai util la întâlnirile consiliului.
— Sunt de acord. Dar abia azi-dimineaţă am descoperit
unde se află adevărata lui lealitate.
— Nu înţeleg, a comentat Ross.
— Îţi aminteşti că la sfârşitul şedinţei ai vrut să vorbeşti
cu mine, dar eu a trebuit să mă strecor de acolo?
— Da, dar ce legătură are asta cu Fisher?
— L-am urmărit şi am descoperit că a dat un telefon.
— După cum au făcut, desigur, şi alţi directori.
— Bineînţeles, dar ei au sunat de aici. Fisher a ieşit din
clădire, s-a dus spre docuri şi a sunat de la o cabină
telefonică aflată lângă o cârciumă numită Lord Nelson.
— Nu pot spune că o ştiu.
— Probabil de aceea a şi ales-o. Convorbirea a durat vreo
două minute şi s-a întors la Barrington’s pentru prânz,
înainte ca cineva să-i fi observat lipsa.
— Mă întreb de ce e aşa de secretos.
— Din cauza unui lucru spus de amiral, pe care Fisher
trebuia să-l raporteze imediat sponsorului său şi nu dorea să
fie auzit de altcineva.
— Doar nu crezi că Fisher are vreo legătură cu IRA?
— Fisher nu, dar don Pedro Martinez, da.
— Care don Pedro?

1216
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că a venit timpul să-ţi povestesc despre bărbatul

pe care-l reprezintă maiorul Fisher, despre modul în care l-a
întâlnit fiul meu, Sebastian şi despre semnificaţia unei statui
a lui Rodin, numită Gânditorul. Atunci vei ajunge să înţelegi
cu ce ne confruntăm.

Trei bărbaţi s-au îmbarcat pe feribotul Heysham pentru

Belfast în acea seară. Unul căra o trusă de scule, unul o
servietă şi celălalt nimic. Nu erau prieteni, nici măcar
cunoştinţe. De fapt, doar talentele şi crezurile lor speciale îi
aduseseră laolaltă.
Drumul până la Belfast dura de obicei opt ore şi
majoritatea pasagerilor profitau ca să doarmă; dar nu şi
aceştia trei. S-au dus la bar, au cumpărat trei halbe de
Guinness, unul dintre puţinele lucruri pe care le aveau în
comun şi s-au urcat pe puntea superioară.
Au fost de acord că cel mai bun moment pentru a-şi
îndeplini sarcina era în jur de trei dimineaţa, când ceilalţi
pasageri, în general, dormeau, beţi sau prea obosiţi ca să le
pese. La ora stabilită, unul dintre ei a părăsit grupul, a
trecut de un lanţ pe care scria „Doar pentru echipaj” şi a
coborât în tăcere spre puntea de mărfuri. S-a trezit
înconjurat de cutii mari din lemn, dar nu i-a fost greu să
găsească ceea ce căuta. La urma-urmei, pe ele scria clar
Harland şi Wolff. Cu ajutorul unui cleşte de cuie a slăbit
toate cele 116 nituri de pe partea acoperită a celor patru lăzi.
După patruzeci de minute, s-a alăturat colegilor săi şi le-a
spus că era gata. Fără altă vorbă, cei doi au coborât pe
puntea de mărfuri.
Cel mai mare dintre cei doi bărbaţi, cu urechile ca nişte
conopide şi nasul rupt, care semăna cu un boxer de categorie
grea retras, poate din cauză că asta era, a scos niturile din
prima ladă, apoi a smuls şipcile din lemn descoperind un
panou electric format din sute de fire colorate în roşu, verde

1217
 - JEFFREY ARCHER -

şi albastru. Acesta era destinat punţii MV Buckingham şi era

proiectat pentru a-i permite căpitanului să menţină legătura
cu fiecare parte a navei, de la sala maşinilor până la
cambuză. Un grup de ingineri electricieni munciseră cinci
luni ca să construiască acest panou remarcabil. Unui tânăr
absolvent de la Queen’s University din Belfast, cu un
doctorat în fizică şi un cleşte patent i-a luat douăzeci şi şapte
de minute ca să-l demonteze. S-a dat înapoi să îşi admire
munca, doar o clipă, înainte ca pugilistul să împingă
scândurile din laterala lăzii înapoi la loc. După ce a verificat
că erau tot singuri, a trecut la cea de-a doua ladă.
Aceasta conţinea două elice din bronz care fuseseră forjate
cu dragoste de o echipă de maiştri din Durham. Munca
durase şase săptămâni şi fuseseră foarte mândri de elicele
terminate. Absolventul şi-a deschis servieta, a scos o sticlă
cu acid azotic, i-a deşurubat vârful şi a turnat conţinutul
încet în şanţurile elicelor. Când lada a fost deschisă ulterior
în acea dimineaţă, elicele arătau de parcă erau gata pentru
groapa de gunoi, nu pentru montare.
Conţinutul celei de-a treia lăzi era ceea ce tânărul doctor
în fizică dorise cel mai mult să vadă şi când colegul lui
musculos a scos capacul ca să-i dezvăluie premiul, nu a fost
dezamăgit. Computerul naval Rolex era primul de felul său şi
urma să apară în toate materialele promoţionale ale firmei
Barrington, explicându-le eventualilor pasageri motivul
pentru care, atunci când era vorba de securitate, trebuiau să
uite de celelalte nave în favoarea pachebotului Buckingham.
I-a luat doar douăsprezece minute să transforme această
capodoperă dintr-un unicat într-o vechitură.
Ultima ladă conţinea timona magnifică din stejar şi alamă,
construită la Dorset, în spatele căreia ar fi fost mândru să
stea oricare căpitan. Tânărul a zâmbit. Cum timpul era pe
sfârşite şi timona nu mai servea la nimic, a lăsat-o în toată
gloria sa.
De îndată ce colegul lui a montat ultima ladă la loc, cei doi
au revenit pe puntea superioară. Dacă cineva ar fi fost

1218
 - JEFFREY ARCHER -

nefericit să-i deranjeze în ultima oră, ar fi descoperit de ce

fostul boxer era poreclit „Distrugătorul.”
De îndată ce au apărut, colegul lor a coborât iar scara
spiralată. Timpul nu mai era de partea lui. Cu o batistă şi un
ciocan, a pus cu atenţie toate cele 116 nituri la loc. Lucra la
ultima ladă când a auzit două şuierături ale sirenei vasului.
Când feribotul a ancorat la Donegall Quay, în Belfast, cei
trei au debarcat la trei minute interval, fără să-şi ştie numele
şi destinaţi să nu se mai întâlnească vreodată.

1219
 - JEFFREY ARCHER -

11
— Permiteţi-mi să vă asigur, domnule maior, că niciodată
nu aş face afaceri cu IRA, a spus don Pedro. Nu sunt decât
nişte criminali şi, cu cât vor fi închişi mai repede la
închisoarea Crumlin Road, cu atât mai bine ne va fi tuturor.
— Mă bucur să aud asta, a spus Fisher, pentru că, dacă
m-aş fi gândit că faceţi afaceri cu asasinii ăştia pe la spatele
meu, ar fi trebuit să demisionez imediat.
— Şi acesta e ultimul lucru pe care aş dori să-l faceţi, a
protestat Martinez. Nu uitaţi, vă consider viitorul preşedinte
la Barrington’s şi încă destul de repede.
— Dar Buchanan nu se va retrage atât de curând.
— Se va întâmpla mai repede dacă va simţi că trebuie să-şi
dea demisia.
— Şi de ce ar face-o, când tocmai a semnat pentru cel mai
mare program de investiţii din istoria companiei?
— Sau pentru cea mai mare cacealma. Dacă investiţia se
dovedeşte a fi una neiscusită, după ce şi-a pus reputaţia în
joc pentru a se asigura de susţinerea consiliului, doar cel
care a propus investiţia va fi blamat, pentru că familia
Barrington s-a opus încă de la început.
— Posibil. Dar această situaţie ar trebui să se
înrăutăţească mult mai mult înainte de a lua în considerare
demisia sa.
— Cât de rea ar trebui să devină? a spus Martinez,
împingând un exemplar din Daily Telegraph peste birou.
Fisher s-a uitat la titlu: Poliţia crede că IRA se află în spatele
sabotajului feribotului Heysham. Asta a împins Buckingham
înapoi cu încă şase luni şi, nu uitaţi, toate se întâmplă de
când Buchanan este preşedinte. Câte alte rele ar trebui să se
mai întâmple înainte de a-şi reconsidera poziţia? Pot să vă
spun că, dacă preţul acţiunilor mai scade, va fi concediat
înainte de a i se da şansa să demisioneze. Aşa că ar trebui să
vă gândiţi serios că-i veţi lua locul. Poate nu se va mai ivi o
asemenea ocazie.
1220
 - JEFFREY ARCHER -

— Chiar dacă Buchanan va trebui să plece, alegerea

consiliului va fi, evident, doamna Clifton. Familia ei a fondat
firma şi încă deţin douăzeci şi doi la sută din stocul de
acţiuni, iar ea este îndrăgită de colegii ei directori.
— Nu mă îndoiesc că ea este favorita, dar se ştie că,
uneori, favoriţii se împiedică de primul gard. Deci, vă sugerez
să continuaţi să-l susţineţi pe actualul preşedinte, pentru că
ar putea să aibă votul decisiv. Martinez s-a ridicat. Îmi pare
rău că trebuie să vă părăsesc, dar am o întâlnire cu banca la
care voi discuta chiar acest subiect. Sunaţi-mă în seara asta.
Până atunci s-ar putea să am nişte noutăţi interesante
pentru dumneavoastră.

De îndată ce Martinez s-a urcat pe bancheta din spate a

Rolls-Royce-ului şi şoferul a intrat în traficul matinal, a spus:
— Bună dimineaţa, Kevin. Băieţii tăi au făcut o treabă
bună cu feribotul Heysham. Aş vrea doar să le fi văzut feţele
când s-au deschis lăzile la Harland şi Wolff. Deci, ce aţi mai
planificat în continuare?
— Nimic, până ce nu ne plătiţi cele o sută de bătrâne
promise.
— Mă voi ocupa de asta acum, dimineaţa. De fapt, acesta
este unul dintre motivele pentru care mă duc la bancă.
— Mă bucur, a spus Rafferty. Ar fi fost păcat să vă mai
pierdeţi încă un fiu atât de repede după moartea lui Bruno.
— Nu mă ameninţa! a strigat Martinez.
— Nu era o ameninţare, a zis Rafferty, oprindu-se la
următorul semafor. Şi, doar pentru că vă plac, vă voi lăsa să
alegeţi cărui fiu i se va permite să supravieţuiască.
Martinez s-a lăsat înapoi pe banchetă şi nu a mai deschis
gura cât a mai durat drumul, înainte de a se opri în faţa
băncii Midland, în St James’s.
Ori de câte ori Martinez urca treptele băncii, simţea că
intră într-o altă lume, una căreia nu-i aparţinea. Era gata să

1221
 - JEFFREY ARCHER -

apuce mânerul uşii, când aceasta s-a deschis şi a ieşit un

tânăr.
— Bună dimineaţa, domnule Martinez. Domnul Ledbury
de-abia aşteaptă să vă vadă. Fără altă vorbă, l-a condus pe
unul dintre cei mai valoroşi clienţi ai băncii direct în biroul
managerului.
— Bună dimineaţa, Martinez, a spus acesta când don
Pedro a intrat în cameră. Avem o vreme blândă pentru
perioada aceasta a anului.
Îi luase o vreme lui Martinez să-şi dea seama că, atunci
când un englez renunţă la „domnule” şi te cheamă doar cu
numele de familie, este de fapt un compliment, pentru că
înseamnă că te tratează ca pe un egal. Dar abia când te
cheamă pe prenume înseamnă că poţi fi considerat prieten.
— Bună dimineaţa, domnule Ledbury, a spus Martinez,
care nu ştia cum să răspundă la obsesia englezilor cu starea
vremii.
— Vă pot oferi o cafea?
— Nu, mulţumesc. Mai am o întâlnire la douăsprezece.
— Desigur. Am continuat, după cum ne-aţi instruit, să
cumpărăm acţiuni Barrington’s de îndată ce apar pe piaţă.
După cum ştiţi, acum aveţi douăzeci şi doi, virgulă cinci la
sută din stocul companiei şi aveţi dreptul să mai numiţi încă
doi directori să i se alăture maiorului Fisher în consiliu.
Totuşi, trebuie să subliniez faptul că, dacă stocul vă va
creşte la douăzeci şi cinci la sută, banca are datoria legală să
anunţe bursa că intenţionaţi să ţineţi o licitaţie de preluare a
companiei.
— Ăsta-i ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac, a zis
Martinez. Douăzeci şi doi virgulă cinci la sută e suficient ca
să mă ajute.
— Excelent, atunci tot ceea ce vă voi cere vor fi numele
celor doi directori pe care doriţi să-i numiţi în consiliul
Barrington’s.
Martinez a scos un plic dintr-un buzunar interior şi i l-a
înmânat managerului băncii. Ledbury l-a deschis, a scos

1222
 - JEFFREY ARCHER -

formularul de nominalizare şi a studiat numele. Cu toate că

a fost surprins, nu a comentat. A spus doar:
— Ca bancher al dumneavoastră, trebuie să adaug că sper
că nefericitele întâmplări recente de la Barrington’s nu se vor
dovedi o problemă pe termen lung.
— Nu am fost niciodată mai încrezător în viitorul
companiei.
— Sunt încântat să aud asta, pentru că achiziţionarea
unui număr atât de mare de acţiuni v-a scăzut considerabil
capitalul. Trebuie doar să sperăm că preţul nu va scădea mai
mult.
— Cred că veţi afla în curând că firma va face un anunţ
care-i va mulţumi atât pe acţionari, cât şi lumea financiară şi
comercială.
— Acestea sunt într-adevăr veşti bune. Mai pot face ceva
pentru dumneavoastră acum?
— Da, a spus Martinez. Aş vrea să transferaţi o sută de mii
de lire într-un cont din Zürich.

— Îmi pare rău să informez consiliul că m-am hotărât să-

mi dau demisia din funcţia de preşedinte.
Reacţia imediată a colegilor lui Buchanan a fost de şoc şi
neîncredere, urmată repede de un protest general. Unul
dintre directori a rămas tăcut: singurul care nu a fost uimit
de anunţ. A devenit clar că majoritatea directorilor din
consiliu nu dorea ca Buchanan să se retragă. Preşedintele a
aşteptat să se liniştească sala, apoi a continuat:
— Sunt încântat de lealitatea voastră, dar este de datoria
mea să vă informez că un acţionar majoritar mi-a explicat
foarte clar că nu mă mai bucur de încrederea lui, a spus el,
accentuând cuvântul „lui”. Mi-a amintit, pe drept cuvânt, că
mi-am plasat toată autoritatea în construcţia lui
Buckingham, ceea ce, în opinia sa, s-a dovedit a fi – în cel
mai bun caz – un raţionament greşit şi, în cel mai rău, o

1223
 - JEFFREY ARCHER -

iresponsabilitate. Am pierdut deja două date de finalizare a

etapelor şi cheltuielile noastre ne depăşesc cu optsprezece la
sută bugetul.
— Cu atât mai multe motive de a rămâne pe punte, a spus
amiralul. Căpitanul trebuie să fie ultima persoană care
abandonează vasul când vine furtuna.
— În acest caz, cred că singura speranţă este ca eu să
abandonez vasul, domnule amiral, a spus Buchanan. Unul
sau două capete s-au aplecat, iar Emma se temea că nimic
din ce-ar putea spune nu l-ar fi determinat pe Buchanan să
se răzgândească. Conform experienţei mele, a continuat el,
când apar întâmplări de genul celor cu care ne confruntăm
acum, societatea financiară şi comercială caută o conducere
nouă care să rezolve problema şi s-o rezolve repede. Ross şi-a
privit colegii şi a mai spus: Mă simt obligat să vă spun că nu
cred că trebuie să vă uitaţi dincolo de directorii prezenţi
pentru a-mi găsi un înlocuitor potrivit.
— Poate dacă am numi-o pe doamna Clifton şi pe maiorul
Fisher preşedinţi-adjuncţi, a sugerat Anscott, asta ar putea
calma nervii stăpânilor noştri din Square Mile.
— Mă tem că-şi vor da seama despre ce e vorba, Anscott,
un compromis pe termen scurt. Dacă, la un moment dat în
viitor, apare necesitatea ca Barrington’s să împrumute mai
mulţi bani, noul preşedinte trebuie să meargă la bănci fără
să se căciulească, ci cu încredere, cel mai important cuvânt
din dicţionarul societăţii financiare şi comerciale.
— Ar ajuta, Ross, şi era prima oară când Emma îi spunea
preşedintelui pe numele de botez în timpul unei şedinţe,
dacă voi explica faptul că familia mea are o încredere deplină
în comanda ta şi doreşte să rămâi preşedinte?
— Aş fi mişcat, desigur, dar societatea financiară nu va fi
impresionată şi o va privi doar ca pe un gest oarecare. Deşi,
personal, Emma, îţi sunt recunoscător pentru susţinere.
— Şi vă puteţi baza întotdeauna pe susţinerea mea, a
intervenit şi Fisher. Vă voi ajuta până la sfârşit.

1224
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta e problema, domnule maior. Dacă nu plec, acesta

s-ar putea dovedi a fi sfârşitul acestei mari companii, aşa
cum o ştim, şi nu este un lucru pe care l-aş putea suporta.
Preşedintele s-a uitat de jur-împrejurul mesei în cazul în
care cineva ar fi vrut să-şi spună părerea, dar acum toţi
păreau să fi acceptat faptul că zarurile fuseseră aruncate.
— La ora cinci în această după-masă, după închiderea
bursei, voi anunţa că, din motive personale, mi-am înaintat
demisia ca preşedinte al Liniei Maritime Barrington. Totuşi,
cu acordul dumneavoastră, mă voi ocupa de problemele de zi
cu zi ale companiei până ce va fi ales noul preşedinte.
Nimeni n-a obiectat. Şedinţa s-a terminat după câteva
minute şi Emma nu a fost surprinsă văzându-l pe Fisher
părăsind repede sala. S-a întors după douăzeci de minute şi
s-a alăturat colegilor săi pentru prânz.

— Va trebui să-ţi joci jokerul, a spus Martinez după ce

Fisher i-a povestit în detaliu ce se întâmplase la întrunirea
consiliului.
— Şi care ar fi acesta?
— Eşti bărbat şi nicio firmă din ţară nu are o femeie ca
preşedinte. De fapt, foarte puţine au femei în consiliu.
— Emma are obiceiul să spargă tiparele, i-a amintit Fisher.
— Poate, dar nu te poţi gândi la niciunul dintre colegii tăi,
directori, care nu ar putea înghiţi ideea unei femei
preşedinte?
— Nu, dar…
— Dar?
— Ştiu că Knowles şi Anscott au votat ca femeile să nu fie
admise în clubul de golf Royal Wyvern în zilele în care sunt
meciuri.
— Atunci explică-le cât de mult le admiri poziţia şi că ai fi
procedat la fel dacă ai fi fost membru al clubului.
— Le-am explicat şi sunt membru, a spus maiorul.

1225
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci avem două voturi în sac. Dar amiralul? La urma-

urmei, este burlac.
— O posibilitate. Îmi amintesc că s-a abţinut când numele
ei a fost anunţat ca membru al clubului.
— Un al treilea posibil.
— Dar chiar dacă m-ar susţine, sunt doar trei voturi şi
sunt sigur că ceilalţi o vor susţine pe doamna Clifton.
— Nu uita, voi mai numi doi directori cu o zi înainte ca
întrunirea să aibă loc. Aşa vom avea şase voturi, mai mult
decât suficiente ca să încline balanţa în favoarea ta.
— Nu şi dacă familia Barrington va ocupa toate celelalte
locuri din consiliu. Atunci voi mai avea nevoie de un vot ca
să fiu sigur de victorie, pentru că, în caz de balotaj, sunt
aproape sigur că Buchanan îi va da votul său hotărâtor
doamnei Clifton.
— Atunci ne mai trebuie încă un director până joia
viitoare.
Amândoi au tăcut, până ce Martinez a spus:
— Poţi să te gândeşti la cineva cu puţini bani de rezervă,
având în vedere cât de ieftine sunt acţiunile acum şi care, în
niciun caz, nu o va dori pe doamna Clifton directoare la
Barrington’s?
— Da, a spus Fisher, fără să ezite. Ştiu pe cineva care o
detestă pe doamna Clifton mai mult decât dumneavoastră şi
care a primit de curând mulţi bani în urma unui divorţ.

1226
 - JEFFREY ARCHER -

12
— Bună dimineaţa, a spus Ross Buchanan, şi bine aţi
venit la această întrunire excepţională a companiei. Există
doar un singur reper pe agenda zilei de azi şi anume alegerea
unui nou preşedinte al Liniei Maritime Barrington. Aş vrea să
încep prin a vă spune ce privilegiu a fost să lucrez cu
domniile voastre ca preşedinte în ultimii cinci ani şi cât de
trist sunt că trebuie să-mi părăsesc postul. Totuşi, din
motive pe care nu e nevoie să vi le repet, cred că este
momentul potrivit să mă retrag şi să las pe altcineva să-mi ia
locul. Prima mea responsabilitate, a continuat el, este să vă
prezint pe acei acţionari care ni s-au alăturat azi şi care au
dreptul să voteze la aceste alegeri, după cum este stabilit în
statutul de constituire a companiei. Unii dintre cei care stau
în jurul mesei sunt cunoscuţi de consiliu, iar alţii s-ar putea
să nu fie atât de bine cunoscuţi. În dreapta mea se află
domnul David Dixon, şeful executiv al companiei şi la stânga
se află domnul Philip Webster, secretarul companiei. La
stânga lui se află directorul nostru financiar, domnul Michael
Carrick. Lângă el este contraamiralul Summers, apoi
doamna Clifton, domnul Anscott, domnul Knowles, maiorul
Fisher şi domnul Dobbs, care sunt directori neexecutivi. Ni s-
au alăturat azi persoane particulare sau reprezentanţi ai
companiilor care au multe acţiuni la Barrington’s, inclusiv
domnul Peter Maynard şi doamna Alex Fisher, ambii numiţi
de maiorul Fisher, care deţine acum douăzeci şi doi virgulă
cinci la sută din companie.
Maynard zâmbea, în timp ce Susan Fisher îşi înclina capul
şi roşea de câte ori era privită.
Reprezentând familia Barrington şi cele douăzeci şi doi la
sută dintre acţiunile lor sunt sir Giles Barrington, MC MP şi
sora sa, dr. Grace Barrington. Ceilalţi doi prezenţi care au
dreptul legal de a vota cu această ocazie sunt lady Virginia
Fenwick – Virginia l-a bătut pe Fisher pe spate, nelăsând
nicio îndoială pe cine susţinea, şi – preşedintele şi-a verificat
1227
 - JEFFREY ARCHER -

notiţele – domnul Cedric Hardcastle, care reprezintă

Farthings Bank şi care deţine în prezent şapte virgulă cinci la
sută din stocul companiei.
Toţi cei aflaţi la masă s-au întors să se uite la cel pe care
nimeni nu-l mai întâlnise până atunci. Acesta era îmbrăcat
într-un costum gri din trei piese, cămaşă albă şi o cravată
albastră de mătase bine îngrijită. Nu se putea să fi avut mai
mult de un metru cincizeci şi era aproape chel cu excepţia
unei zone semicirculare de păr grizonant care abia îi ajungea
la urechi. Pentru că purta ochelari groşi, cu rame de baga,
nu se prea putea ghici câţi ani avea. Cincizeci? Şaizeci? Poate
chiar şaptezeci? Domnul Hardcastle şi-a scos ochelarii,
dezvăluind nişte ochi de culoarea oţelului şi Emma a fost
sigură că-l mai văzuse, dar nu ştia unde.
— Bună dimineaţa, domnule preşedinte, a spus el, dar din
cele patru cuvinte s-a observat din care comitat provenea.
— Să trecem la ce avem de făcut, a spus Buchanan. Până
la termenul limită de 6 p.m., ieri după-masă, s-au anunţat
două candidaturi la preşedinţie: doamna Emma Clifton, care
este propusă de sir Giles Barrington MC MP, secondat de dr.
Grace Barrington, şi maiorul Alex Fisher, propus de domnul
Anscott, secondat de domnul Knowles. Ambii candidaţi se
vor adresa acum consiliului, prezentând modul în care văd ei
viitorul companiei. Îl chem pe maiorul Fisher să deschidă
procedurile.
Fisher nu s-a mişcat de la locul lui.
— Cred că ar fi politicos să-i permitem doamnei să
vorbească prima, a spus el, zâmbindu-i călduros Emmei.
— Cât de amabil sunteţi, domnule maior, a replicat Emma,
dar sunt de acord să respectăm decizia preşedintelui şi să
începeţi dumneavoastră.
Fisher a părut puţin debusolat, dar şi-a revenit repede. A
scotocit prin notiţele lui, s-a ridicat şi s-a uitat lung la cei
aşezaţi la masă înainte de a începe să vorbească.
— Domnule preşedinte, membri ai consiliului, este un
mare privilegiu faptul că am fost considerat demn de a fi

1228
 - JEFFREY ARCHER -

candidat la funcţia de preşedinte la Linia Maritimă

Barrington. Ca un om născut şi crescut în Bristol, am fost
conştient de existenţa acestei companii toată viaţa mea, de
istoria ei, de tradiţii, precum şi de reputaţia sa, care face
parte din marea moştenire a navigaţiei în Bristol. Sir Joshua
Barrington a fost o figură legendară, iar sir Walter, pe care
am avut privilegiul să-l cunosc – Emma a părut surprinsă,
doar dacă „a-l cunoaşte pe bunicul ei” nu însemna să se fi
ciocnit de el la sfârşitul şcolii, cu vreo treizeci de ani înainte –
a fost responsabil pentru ca această companie să devină
publică şi i-a construit reputaţia fiind unul dintre marile
şantiere maritime, nu doar din ţara noastră, ci din toată
lumea. Dar, din păcate, acum nu mai este cazul, parţial din
cauză că fiul lui sir Walter, sir Hugo, nu s-a ridicat la
înălţimea sarcinii şi, cu toate că actualul nostru preşedinte a
făcut mult pentru a reface reputaţia firmei, mai multe
evenimente recente, care nu au fost din cauza lui, au dus la
lipsa de încredere a unor acţionari. Ceea ce dumneavoastră,
stimaţii mei colegi, veţi decide azi, a spus Fisher, uitându-se
iar în jurul mesei, este cine poate fi mai potrivit pentru a se
descurca în această situaţie de criză. Având în vedere
împrejurările, cred că ar trebui să-mi menţionez
recomandările referitoare la lupte. Mi-am servit ţara ca tânăr
locotenent la Tobruk, luptă descrisă de Montgomery ca una
dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. Am fost
suficient de norocos să supravieţuiesc acelui măcel şi am fost
decorat pe câmpul de luptă.
Giles şi-a pus capul în mâini. Ar fi dorit să spună
consiliului ce se întâmplase cu adevărat când inamicul
apăruse la orizontul nord-african, dar ştia că nu şi-ar fi
ajutat astfel sora.
— Următoarea mea bătălie a avut loc când am fost
contracandidatul lui sir Giles Barrington din partea
conservatorilor la ultimele alegeri generale, a spus Fisher,
subliniind cuvântul conservator, pentru că i se părea
improbabil ca altcineva, cu excepţia lui Giles, să-i fi votat pe

1229
 - JEFFREY ARCHER -

laburişti, pentru siguranţa Partidului Conservator din Bristol

Docklands şi am pierdut doar cu câteva voturi, după trei
renumărări. De data aceasta i-a zâmbit lui Giles.
Giles voia să sară şi să şteargă zâmbetul de pe figura lui
Fisher, dar a reuşit cumva să se abţină.
— Deci vă pot spune, cu oarecare convingere, că am
experimentat atât triumful, cât şi dezastrul şi, citându-l pe
Kipling, i-am tratat pe aceşti doi impostori ia fel. Iar acum, a
continuat el, permiteţi-mi să ating câteva dintre problemele
cu care se confruntă distinsa noastră companie în acest
moment. Şi vreau să subliniez cuvintele „În acest moment”.
Acum un an am luat o decizie importantă şi, aş dori să
amintesc companiei, că atunci am susţinut întrutotul
propunerea domnului preşedinte de construire a lui MV
Buckingham. Totuşi, de atunci, a survenit o serie de
calamităţi, unele neaşteptate, altele pe care ar fi trebuit să le
fi prevăzut, care ne-au făcut să ne depăşim termenele limită.
Ca urmare, pentru prima oară în istoria firmei, am fost
obligaţi să mergem la bănci pentru a obţine un împrumut
care să ne ajute în aceste momente tulburi. Dacă aş fi ales
preşedinte, permiteţi-mi să vă spun cele trei schimbări pe
care le voi iniţia imediat. Mai întâi, aş invita-o pe doamna
Clifton să-mi fie preşedinte-adjunct, astfel încât societatea
financiară să nu se îndoiască de faptul că familia Barrington
este pe deplin implicată în viitorul companiei, aşa cum a fost
de peste un secol.
S-au auzit mai multe strigăte de:
— Foarte bine, bravo, de la masă şi Fisher i-a zâmbit
Emmei pentru a doua oară de când se alăturase consiliului.
Giles a fost obligat să admire îndrăzneala omului, pentru
că acesta era sigur că Emma nu-i va întoarce complimentul,
deoarece credea că Fisher era responsabil pentru problemele
curente ale firmei şi nu ar fi fost de acord niciodată să-i fie
adjunctă.
— În al doilea rând, a spus Fisher, voi zbura la Belfast
mâine-dimineaţa şi voi discuta cu sir Frederick Rebbeck,

1230
 - JEFFREY ARCHER -

preşedintele de la Harland şi Wolff renegocierea contractului,

demonstrându-i că firma lui a refuzat continuu să-şi asume
responsabilitatea pentru cele întâmplate la construirea
Buckingham. Şi, în al treilea rând, voi angaja o companie de
securitate puternică pentru a păzi toate echipamentele
trimise la Belfast din partea companiei Barrington, astfel
încât un act de sabotaj ca cel care a avut loc pe feribotul
Heysham să nu se producă iar. În acelaşi timp, aş dori să
adaug că, dacă sunt suficient de norocos, voi obţine alte
poliţe de asigurare, care nu au paginile de penalizări tipărite
cu litere foarte mici. În cele din urmă voi adăuga că, dacă voi
avea norocul să ajung preşedintele dumneavoastră, voi
începe să lucrez din această după-amiază şi nu mă voi odihni
până ce MV Buckingham nu va fi lansat la apă şi nu va oferi
firmei un profit convenabil pentru investiţiile făcute.
Fisher s-a aşezat în aplauzele, zâmbetele şi încuviinţările
altor directori. Chiar înainte de oprirea aplauzelor, Emma şi-
a dat seama că făcuse o greşeală tactică permiţându-i lui să
vorbească primul. El acoperise majoritatea punctelor pe care
dorea să le abordeze ea şi va părea acum, în cel mai bun caz,
că era de acord cu el şi, în cel mai rău caz, că nu avea idei
proprii. Cât de bine îşi amintea cum Giles îl umilise pe
acelaşi om la Colston Hall în timpul ultimei campanii de
alegeri. Dar, în acea dimineaţă, Giles era un alt om şi,
uitându-se la fratele ei, a observat că şi acesta era surprins.
— Doamnă Clifton, a spus preşedintele. Poate aţi dori să
împărtăşiţi ideile dumneavoastră consiliului?
Emma s-a ridicat nehotărâtă în picioare, în timp ce Grace
îi arăta degetul ridicat, făcând-o să se simtă ca un sclav
creştin care urma să fie aruncat la lei.
— Domnule preşedinte, permiteţi-mi să încep prin a spune
că acum vedeţi un candidat reluctant stând azi în faţa
dumneavoastră, pentru că, dacă aş fi avut de ales, ar fi
trebuit să rămâneţi preşedinte al companiei. Doar când v-aţi
decis că nu aveaţi altă soluţie decât să vă retrageţi, m-am
gândit să vă iau locul şi să continui tradiţia lungii asociaţii a

1231
 - JEFFREY ARCHER -

familiei mele cu această firmă. Voi începe prin a discuta ceea

ce unii membri ai consiliului consideră a fi cel mai mare
dezavantaj al meu, sexul.
Această remarcă a stârnit râsete, unele nervoase, cu toate
că Susan Fisher părea să fie de acord cu ea.
— Sufăr, a continuat Emma, de faptul că sunt o femeie
într-o lume a bărbaţilor şi, cinstit vorbind, nu am ce face în
privinţa asta. Apreciez faptul că doar un consiliu foarte
curajos ar numi o femeie preşedinte la Barrington’s, mai ales
în împrejurările dificile cu care ne confruntăm în prezent.
Barrington se află la răscruce şi, pe oricine aţi alege azi, va
trebui să decidă drumul pe care să mergem. După cum ştiţi,
când consiliul a hotărât anul trecut că trebuie să continuăm
construcţia lui Buckingham, m-am opus ideii şi am votat în
consecinţă. Deci este drept că ar trebui să anunţ consiliului
poziţia în care mă aflu acum în această privinţă. După mine,
nu mai putem da înapoi, pentru că astfel compania ar fi
umilită şi, posibil, chiar uitată. Consiliul a adoptat această
hotărâre cu bună-credinţă şi le datorăm acţionarilor noştri
să nu ne grăbim să-i blamăm pe alţii, ci să facem tot
posibilul să recuperăm timpul pierdut şi să ne asigurăm că
vom reuşi în timp.
Emma s-a uitat la pagina cu notiţe care repetau aproape
tot ce spusese rivalul ei. A plonjat înainte, sperând că
entuziasmul şi energia ei naturală vor depăşi faptul că
ceilalţi vor auzi aceleaşi idei şi păreri, exprimate a doua oară.
Dar, când a ajuns la sfârşitul discursului, a simţit că
ceilalţi îi alunecă printre degete. Giles o avertizase că ceva
neaşteptat se va întâmpla în acea zi şi aşa fusese. Fisher
ridicase miza.
— Mi-aş încheia prezentarea, domnule preşedinte,
spunând că ar fi un mare privilegiu ca acest Barrington aflat
în faţa dumneavoastră să se poată alătura iluştrilor ei
strămoşi şi să conducă consiliul, mai ales în momentul în
care firma se confruntă cu asemenea dificultăţi. Ştiu că, dacă
mă ajutaţi, vom putea depăşi problemele şi vom recâştiga

1232
 - JEFFREY ARCHER -

bunul nume al firmei Barrington şi reputaţia sa pentru

excelenţă şi probitate financiară.
Emma s-a aşezat simţind că prezentarea ei ar fi meritat
calificativul „S-ar fi putut şi mai bine”. Aproape toţi cei din
sală se deciseseră deja pe cine să voteze mult înainte de
şedinţă.
De îndată ce candidaţii şi-au ţinut discursurile, a fost
rândul membrilor consiliului să-şi prezinte părerile.
Majoritatea au avut ceva de zis, dar în următoarea oră nu s-a
dat dovadă de prea multă originalitate şi înţelegere şi, în
ciuda faptului că au refuzat să răspundă la întrebarea: „L-aţi
alege pe maiorul Fisher preşedinte?” Emma simţea că
rezultatul nu era sigur. Atunci a luat cuvântul lady Virginia.
— Aş vrea doar să fac o observaţie, domnule preşedinte, a
ciripit ea, fluturându-şi genele. Nu cred că femeile se află pe
pământ pentru a conduce consilii, a construi pacheboturi
sau a obţine sume mari de bani de la bancherii din Londra.
Oricât aş admira-o pe doamna Clifton şi tot ce a realizat ea,
eu îl voi susţine pe maiorul Fisher şi sper doar că ea va
accepta generoasa ofertă de a-i fi adjunctă. Am venit aici cu
mintea deschisă, dorind să-i ofer beneficiul îndoielii, dar, din
păcate, ea nu este candidatul pe care-l aşteptam.
Emma a fost obligată să admire îndrăzneala Virginiei.
Memorase clar fiecare cuvânt al discursului înainte de a
intra în cameră, repetând chiar şi pauzele dramatice şi dând
în acelaşi timp impresia că nu intenţionase să intervină până
în ultimul moment când nu mai avusese de ales decât să
ofere câteva remarci tranşante. Emma se întreba doar câţi
dintre cei aşezaţi în jurul mesei fuseseră păcăliţi. Desigur nu
Giles, care părea că ar fi dorit să-şi strângă de gât fosta
nevastă.
Doar doi oameni nu spuseseră nimic până ce lady Virginia
nu se aşezase la loc. Preşedintele, politicos ca întotdeauna, a
întrebat:

1233
 - JEFFREY ARCHER -

— Înainte de a începe votarea, vreau să ştiu dacă doamna

Fisher sau domnul Hardcastle ar dori să contribuie la
discuţii.
— Nu, mulţumesc, domnule preşedinte, a sărit Susan
Fisher, înainte de a-şi apleca iar capul. Preşedintele s-a
întors spre domnul Hardcastle.
— Sunteţi foarte amabil, domnule preşedinte, a replicat
Hardcastle, dar aş dori doar să vă spun că am ascultat cu
interes toate contribuţiile şi mai ales pe cele ale candidaţilor
şi că, la fel ca lady Virginia, m-am hotărât pe cine voi
susţine.
Fisher i-a zâmbit bărbatului din Yorkshire.
— Mulţumesc, domnule Hardcastle. Dacă nu mai are
nimeni nimic de spus, a venit timpul ca membrii consiliului
să voteze. A făcut o pauză, dar nimeni n-a spus nimic.
Secretarul companiei va striga acum fiecare nume pe rând.
Vă rog să-l anunţaţi ce candidat preferaţi.
— Voi începe cu directorii executivi, a spus Webster,
înainte de a invita restul consiliului să-şi exprime părerile.
Domnul Buchanan?
— Nu voi susţine niciun candidat, a spus Buchanan.
Totuşi, dacă în urma votului va rezulta un balotaj eu, pe
baza prerogativei de preşedinte, voi vota persoana pe care o
consider mai potrivită pentru funcţie.
Ross îşi petrecuse câteva nopţi nedormite, luptându-se cu
această problemă şi, în cele din urmă, o preferase pe Emma.
Dar discursul bine gândit al lui Fisher şi răspunsul cam slab
al Emmei, îl făcuseră să se mai gândească. Tot nu prea putea
să-l voteze pe Fisher şi de aceea se hotărâse să se abţină şi
să-şi lase colegii să hotărască. Dar, în caz de balotaj, îl va
susţine totuşi pe Fisher.
Emma n-a putut să-şi ascundă neplăcerea şi dezamăgirea
la decizia lui Ross de a nu vota. Fisher a zâmbit şi a tăiat cu
o linie numele preşedintelui care, până atunci, fusese
susţinătorul de bază al familiei Clifton.
— Domnul Dixon?

1234
 - JEFFREY ARCHER -

— Doamna Clifton, a spus directorul executiv, fără să

ezite.
— Domnul Carrick?
— Maiorul Fisher, a spus directorul financiar.
— Domnul Anscott?
— Maiorul Fisher.
Emma a fost dezamăgită, dar nu surprinsă, pentru că şi-a
dat seama că şi Knowles va vota împotriva ei.
— Sir Giles Barrington?
— Doamna Clifton.
— Eu nu voi vota, domnule preşedinte, a spus Emma, mă
voi abţine. Fisher a încuviinţat.
— Domnul Dobbs?
— Doamna Clifton.
— Lady Virginia Fenwick?
— Maiorul Fisher.
— Domnul maior Fisher?
— Votez pentru mine, după cum este dreptul meu, a spus
Fisher, zâmbindu-i Emmei, peste masă.
De câte ori o implorase Sebastian pe mama lui să nu se
abţină, pentru că era sigur că Fisher nu s-ar fi purtat ca un
domn.
— Doamna Fisher?
Susan s-a uitat la preşedinte, a ezitat, apoi a şoptit cu
nervozitate:
— Doamna Clifton.
Alex s-a întors şi s-a uitat neîncrezător la soţia lui. Dar, de
data aceasta, Susan nu şi-a aplecat capul. S-a uitat la Emma
şi a zâmbit. Emma, la fel de surprinsă, a bifat numele lui
Susan.
— Domnul Knowles?
— Maiorul Fisher, a zis el, fără să ezite.
— Domnul Maynard?
— Maiorul Fisher.
Emma a verificat bifele şi tăieturile de pe lista ei. Fisher
conducea cu şase la cinci.

1235
 - JEFFREY ARCHER -

— Amiral Summers? a întrebat secretarul companiei.

A urmat o tăcere care i s-a părut interminabilă Emmei, dar
care, de fapt, a durat doar câteva secunde.
— Doamna Clifton, a spus acesta în cele din urmă.
Emma a oftat. Bătrânul s-a întins peste masă şi a şoptit:
— Niciodată n-am fost sigur de Fisher şi, când s-a votat
singur, mi-am dat seama că avusesem tot timpul dreptate.
Emma nu era sigură dacă trebuia să râdă sau să-l sărute,
dar secretarul a întrerupt-o:
— Domnul Hardcastle?
Din nou, toţi din cameră şi-au îndreptat atenţia spre cel
despre care nu ştiau nimic.
— Sunteţi amabil să ne împărtăşiţi părerea
dumneavoastră, domnule?
Fisher s-a îmbufnat. Şase cu toţii. Dacă Susan ar fi votat
pentru el, votul lui Hardcastle nu ar fi contat, dar era încă
sigur că omul din Yorkshire îl va susţine.
Cedric Hardcastle şi-a scos batista din buzunar, şi-a dat
jos ochelarii şi i-a şters înainte de a spune:
— Mă voi abţine şi îi voi permite preşedintelui, care-i
cunoaşte pe ambii candidaţi mult mai bine decât mine, să
decidă cine trebuie să-i urmeze.

Susan Fisher şi-a împins scaunul în spate şi a ieşit încet

din sală, în timp ce noul preşedinte ales s-a aşezat în capul
mesei.
Până acum toate merseseră bine. Însă Susan ştia că
următoarea oră va fi crucială dacă spera să-şi finalizeze
planul. Alex nici măcar nu comentase când se oferise să-l
conducă la şedinţa consiliului de a doua zi, astfel încât el să
se poată concentra asupra discursului. Ceea ce nu-i spusese,
fusese că nu-l va aduce înapoi.
De o vreme, Susan acceptase faptul că mariajul ei era
jalnic şi nici nu-şi mai amintea ultima oară când făcuseră

1236
 - JEFFREY ARCHER -

dragoste. Se întrebase adesea de ce se măritase cu el.

Vorbele mamei ei: „Dacă nu eşti atentă, fata mea, vei fi lăsată
în debara” nu o ajutaseră. Dar acum voia să cureţe toată
debaraua.

Alex Fisher era incapabil să se concentreze pe discursul

Emmei pentru că încerca să îşi dea seama cum îi va explica
lui don Pedro de ce nevastă-sa votase împotriva lui.
Martinez propusese la început ca Diego şi Luis să-l
reprezinte în consiliu, dar Alex îl convinsese că, dacă era
ceva care-i speria mai tare pe directori decât o femeie
preşedinte, aceasta ar fi ideea ca un străin să preia
compania.
S-a hotărât să-i spună lui don Pedro doar că Emma
câştigase votul şi să nu menţioneze faptul că soţia sa nu-l
susţinuse. Nu s-a gândit ce se va întâmpla dacă don Pedro va
citi procesul verbal.

Susan Fisher a parcat lângă Arcadia Mansions, a deschis

uşa din faţă cu cheia, a luat liftul la etajul trei şi a intrat în
apartament. S-a dus repede în dormitor, s-a lăsat în
genunchi şi a tras două valize de sub pat. A început apoi să
golească una dintre garderobe, scoţând şase rochii, două
costume, mai multe fuste şi o rochie de seară pe care s-a
întrebat dacă o va mai purta vreodată. Apoi a deschis
dulapul, câte un sertar pe rând şi şi-a scos ciorapii, lenjeria
de corp, bluzele şi puloverele care aproape au umplut primul
geamantan.
Când s-a ridicat din genunchi, ochii i s-au aţintit asupra
acuarelei Districtul Lacurilor pentru care Alex plătise prea
mult când erau în luna de miere. A fost încântată când a
văzut că intra exact pe fundul celui de-al doilea geamantan.

1237
 - JEFFREY ARCHER -

S-a dus în baie şi şi-a strâns articolele de toaletă, un halat şi

mai multe prosoape, înghesuindu-le în fiecare loc disponibil
din a doua valiză.
Nu voia să ia prea multe din bucătărie, doar serviciul de
masă Wedgwood, un cadou de nuntă de la mama lui Alex. A
învelit fiecare piesă cu atenţie în pagini din Daily Telegraph şi
le-a pus pe toate în două sacoşe găsite sub chiuvetă.
A lăsat serviciul verde, obişnuit, de ceai care nu-i plăcuse
niciodată prea mult pentru că avea prea multe ciobituri, apoi
a umplut şi cea de-a doua valiză.
— Ajutor! a spus ea, tare, de îndată ce şi-a dat seama că
mai voia să ia multe lucruri, dar ambele geamantane erau
deja pline.
Susan s-a întors în dormitor, s-a urcat pe un scaun şi a
tras de pe dulap cufărul de la şcoală al lui Alex. L-a târât în
coridor, i-a desfăcut curelele şi şi-a continuat misiunea. Pe
poliţa de pe cămin era un ceas de călătorie despre care Alex
pretindea că e o moştenire de familie şi trei fotografii în rame
din argint. A scos fotografiile şi le-a rupt şi a împachetat doar
ramele. I-ar fi plăcut să ia şi televizorul, dar era mult prea
mare şi, oricum, mama ei n-ar fi fost de acord.

De îndată ce secretarul companiei a închis şedinţa, Alex

nu li s-a alăturat colegilor săi la masă. A ieşit repede din sala
de şedinţe fără să spună o vorbă, cu Peter Maynard după el.
Alex primise două plicuri de la don Pedro, fiecare conţinând
câte 1.000 de lire. În mod sigur, soţia lui nu va primi cele
cinci sute promise. Când erau în lift, Alex a scos un plic din
buzunar.
— Cel puţin tu ai respectat înţelegerea, a spus el, dându-i-
l lui Peter.
— Mulţumesc, a spus Maynard, luând banii încântat. Dar
nu înţeleg ce-a apucat-o pe Susan, a mai spus el când uşa s-
a deschis la parter. Alex nu a răspuns.

1238
 - JEFFREY ARCHER -

Când cei doi au părăsit Barrington House, Alex nu a fost

surprins să vadă că maşina lui nu mai era la locul obişnuit,
dar s-a mirat văzând o altă maşină, pe care n-a recunoscut-
o, ocupându-i spaţiul de parcare.
Un tânăr cu o geantă Gladstone stătea în faţa portierei.
Când l-a zărit pe Alex, s-a îndreptat spre el.

În cele din urmă, extenuată de efort, Susan a intrat în

biroul lui Alex, fără să bată la uşă, neaşteptându-se să
găsească ceva demn de adăugat la prada sa: încă două rame,
una din argint, una din piele şi deschizătorul de scrisori pe
care Alex i-l făcuse cadou de Crăciun. Dar era doar placat cu
argint aşa că s-a hotărât să i-l lase.
Timpul se apropia de sfârşit şi bănuia că nu va mai dura
mult până ce se va întoarce soţul ei, dar, tocmai când era
gata să plece, a văzut un plic gros pe numele ei. L-a desfăcut
şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Erau cele cinci sute de
lire pe care i le promisese Alex dacă participa la întrunire şi-l
vota pe el. Ea îşi respectase promisiunea ei, măcar jumătate
din ea, aşa că a strecurat banii în geantă şi a zâmbit pentru
a doua oară în acea zi.
Susan a închis uşa biroului şi s-a mai uitat o dată prin
apartament. Uitase ceva, dar ce anume? Oh, da, desigur. S-a
grăbit înapoi în dormitor, a deschis dulăpiorul şi a zâmbit
din nou când a văzut şirurile de pantofi lăsate acolo din zilele
în care fusese model. Le-a pus şi pe ele în cufăr. Tocmai când
era gata să închidă uşa, a văzut un şir ordonat de pantofi
negri şi ghete maro, toate lustruite ca pentru paradă. Ştia că
erau mândria şi bucuria lui Alex. Toate erau făcute de mână
de Lobb din St James’s şi, aşa cum îi amintea el adesea, vor
dura o veşnicie.
Susan a luat pantoful stâng al fiecărei perechi şi l-a
aruncat în vechiul cufăr de şcoală al lui Alex. A mai luat şi
un papuc pentru piciorul drept, o gheată Wellington tot

1239
 - JEFFREY ARCHER -

pentru piciorul drept şi un tenis pentru gimnastică, înainte

de a se aşeza pe capacul cufărului şi a strânge curelele.
La urmă, a târât cufărul, cele două valize şi cele două
sacoşe de cumpărături pe palier şi a închis uşa unei case în
care nu se va mai întoarce niciodată.

— Domnul maior Alex Fisher?

— Da.
Tânărul i-a dat un plic lung, crem şi i-a spus:
— Am fost instruit să vă dau asta, domnule.
Fără să mai spună ceva s-a întors, s-a urcat în maşină şi a
plecat. Întâlnirea nu a durat mai mult de un minut.
Alex, nedumerit, a deschis plicul şi a scos un document cu
mai multe pagini. Când a văzut cuvintele de început, Cerere
de divorţ: Doamna Susan Fisher contra maior Alex Fisher, a
simţit că-i cedează picioarele şi s-a agăţat de braţul lui
Maynard ca să se susţină.
— Care e problema, bătrâne?

1240
 - JEFFREY ARCHER -

CEDRIC HARDCASTLE
1959

1241
 - JEFFREY ARCHER -

13
În călătoria cu trenul înapoi spre Londra, Cedric
Hardcastle şi-a amintit cum ajunsese să participe la şedinţa
de consiliu a unei linii maritime din Bristol. Totul începuse
când îşi rupsese un picior.
Timp de aproape patruzeci şi cinci de ani, Cedric dusese
ceea ce chiar şi vicarul local ar fi descris ca o viaţă corectă.
În tot acest timp, îşi construise o reputaţie bazată pe
probitate, integritate şi judecată sănătoasă.
După ce absolvise liceul Huddersfield, la vârsta de
cincisprezece ani, Cedric i se alăturase tatălui său la
Farthings Bank, în colţul străzii principale, la care nu puteai
deschide un cont decât dacă erai născut şi crescut în
Yorkshire. Fiecare angajat îi spusese din prima sa zi de
angajare filosofia băncii: Ai grijă de bănuţi şi lirele vor curge
gârlă.
La treizeci şi doi de ani, Cedric ajunsese cel mai tânăr
manager de filială din istoria băncii şi tatăl său, care era
doar casier, s-a retras la vreme pentru a nu trebui să-i spună
fiului său „domnule.”
Cu câteva săptămâni înainte de cea de-a patruzecea sa
aniversare, Cedric a fost invitat să intre în consiliului de la
Farthings şi toată lumea a presupus că nu va mai dura mult
până ce va pleca de la mica filială locală şi, ca Dick
Whittington, se va duce la Londra; dar nu Cedric. Era, la
urma-urmei, în primul rând un om din Yorkshire. Se
căsătorise cu Beryl, o fată din Batley, iar fiul lor, Arnold, a
fost conceput în vacanţă la Scarborough şi s-a născut în
Keighley. Dacă voia să-l angajeze la bancă, fiul său trebuia
să fie născut în comitat.
Când Bert Entwistle, preşedintele de la Farthings, a murit
în urma unui atac de inimă la şaizeci şi trei de ani, nu a fost
nevoie de vot ca să se ştie cine-l va înlocui.
După război, Farthings devenise una dintre băncile la care
se făcea adesea referire în paginile financiare ale ziarelor
1242
 - JEFFREY ARCHER -

locale ca fiind „coapte pentru preluare.” Totuşi, Cedric avea

alte planuri şi cu toate că a fost abordat de instituţii mai
mari, toate au fost respinse fără vorbă, iar noul preşedinte a
început să-şi dezvolte banca şi să deschidă filiale noi, astfel
încât, după câţiva ani, Farthings a început preluările. Timp
de trei decenii, Cedric a cheltuit bani lichizi, bonusuri sau
dividende cumpărând acţiuni ale băncii, aşa că, la cea de-a
şaizecea lui aniversare, era nu numai preşedinte, ci şi
acţionar principal, cu 51 procente din Farthings.
La şaizeci de ani, când majoritatea oamenilor se gândesc la
pensionare, Cedric se ocupa de unsprezece sucursale în
Yorkshire şi una în Londra şi nu dorea desigur să-l
înlocuiască nimeni din funcţia de preşedinte.
Avea o singură dezamăgire în viaţă: fiul lui, Arnold. Băiatul
se descurcase bine la liceul Leeds, dar apoi se răzvrătise şi
plecase la Oxford în loc să accepte bursa oferită de
Universitatea Leeds. Şi mai rău, băiatul nu i se alăturase
tatălui său la Farthings, preferând să se specializeze în
avocatură – în Londra. Asta însemna că Cedric nu avea cui
să predea banca.
Pentru prima oară în viaţă, s-a gândit la o preluare prin
ofertare directă de către Midland. Aceştia i-au oferit o sumă
care i-ar fi permis să-şi petreacă restul vieţii jucând golf pe
Costa del Sol, stând în şlapi, bând Harlicks şi dormind până
la ora zece. Dar nimeni, cu excepţia lui Beryl, nu părea să
înţeleagă că, pentru Cedric, banca nu era doar slujba sa, ci
şi hobby-ul lui şi atâta timp cât avea majoritatea acţiunilor
de la Farthings, golful, şlapii şi Harlicks puteau aştepta încă
o vreme. I-a spus soţiei sale că ar prefera să dea colţul stând
la birou, decât la a optsprezecea gaură.
După cum s-a dovedit, era chiar să dea colţul într-o seară,
întorcându-se în Yorkshire. Dar nici măcar Cedric nu ar fi
putut anticipa cât de mult i se va schimba viaţa după
accidentul de maşină pe A1 în acea vineri-seară. Era
extenuat după mai multe întruniri la filiala principală a
băncii şi ar fi rămas peste noapte la apartamentul său din

1243
 - JEFFREY ARCHER -

Londra. Dar el prefera întotdeauna să revină la Huddersfield

şi să-şi petreacă weekendul cu Beryl. Era cam adormit la
volan şi şi-a amintit doar că s-a trezit la spital cu ambele
picioare în ghips; singurul lucru pe care-l avea în comun cu
tânărul din patul alăturat.
Sebastian Clifton reprezenta tot ce-i displăcea mai mult lui
Cedric. Era un sudist îngâmfat, nerespectuos, nedisciplinat,
avea păreri despre orice şi, mai rău, era sigur că lumea îi era
datoare. Cedric a rugat-o imediat pe asistenta-şefă să-l mute
în alt salon. Doamna Puddicombe l-a refuzat, dar i-a spus că
erau două rezerve de un pat libere. Cedric a stat liniştit; nu
voia să dea bani degeaba.
În săptămânile care au urmat, Cedric nu a fost sigur care
dintre ei l-a influenţat mai tare pe celălalt. Pentru început,
nesfârşitele întrebări ale băiatului despre bancă l-au călcat
pe nervi până când, în cele din urmă a renunţat şi a devenit
tutorele lui suplinitor. Când asistenta-şefă l-a întrebat, a fost
obligat să recunoască nu doar că băiatul era sclipitor, dar şi
că nu trebuia niciodată să-i spui acelaşi lucru de două ori.
— Nu vă bucuraţi că nu v-am mutat? l-a necăjit ea.
— Ei, n-aş merge până acolo, a spus Cedric.
Mai erau două beneficii din faptul că era tutorele lui
Sebastian. Cedric se bucura mult de vizitele săptămânale ale
mamei şi surorii lui; două femei formidabile, fiecare cu
problemele ei. Nu a durat mult până ce şi-a dat seama că
Jessica nu putea să fie fata doamnei Clifton şi, când
Sebastian i-a spus în cele din urmă toată povestea, el a zis
doar:
— Ar fi timpul să-i spună şi ei cineva.
Lui Cedric îi era clar şi că doamna Clifton se confrunta cu
un fel de criză în afacerea familiei. De fiecare dată când îşi
vizita fiul la spital, Cedric se întorcea şi se prefăcea că
doarme în timp ce, cu permisiunea lui Sebastian, asculta tot
ce discutau.

1244
 - JEFFREY ARCHER -

Jessica venea des pe marginea patului său ca să-l poată

desena, ceea ce însemna că Cedric era obligat să rămână cu
ochii închişi.
Vizitele ocazionale ale tatălui lui Sebastian, Harry Clifton,
ale unchiului său, Giles şi ale mătuşii sale, Grace, l-au ajutat
pe Cedric să aranjeze şi mai multe piese în mozaicul colorat
pe care începea să-l construiască. Nu era greu să-şi dea
seama ce puneau la cale Martinez şi Fisher, deşi nu pricepea
ce-i motiva, poate pentru că nici Sebastian nu părea să aibă
răspuns la această întrebare. Totuşi, când a venit vorba de
votul referitor la construirea lui Buckingham, Cedric a simţit
că instinctul doamnei Clifton sau oricum ar fi numit femeile
intuiţia s-ar putea dovedi a fi corect. Deci, după ce a studiat
regulamentul companiei, l-a sfătuit pe Sebastian că, având în
vedere că mama lui controla douăzeci şi doi la sută din
stocul companiei, avea dreptul să aibă trei reprezentanţi în
consiliu, care ar fi fost mai mult decât suficienţi ca să
blocheze propunerea. Doamna Clifton nu l-a ascultat şi a
pierdut cu un vot.
În ziua următoare, Cedric a cumpărat zece acţiuni ale
Liniei Maritime Barrington, astfel încât să poată urmări
deliberările consiliului în mod regulat. I-a luat lui Cedric
doar două săptămâni ca să-şi dea seama că Fisher dorea să
devină preşedinte. Dacă Ross Buchanan şi doamna Clifton
aveau o slăbiciune comună, aceea era credinţa lor naivă că
fiecare îşi va respecta standardele morale. Era păcat că
maiorul Fisher nu poseda aşa ceva, iar don Martinez era
complet amoral.
Cedric citea regulat Financial Times şi Economist căutând
orice informaţie disponibilă referitoare la motivul pentru care
acţiunile Barrington’s erau în cădere liberă. Dacă, aşa cum
sugera unul dintre articolele din Daily Express, era implicată
IRA, asta însemna că Martinez era legătura. Ceea ce nu
înţelegea Cedric era comportamentul lui Fisher. Avea nevoie
de bani chiar atât de mult? A pregătit o listă de întrebări pe
care Sebastian să i le pună mamei sale în vizitele ei

1245
 - JEFFREY ARCHER -

săptămânale şi nu a durat mult până ce a aflat activitatea

zilnică a Liniei Maritime Barrington, la fel ca oricare membru
al consiliului.
Până şi-a revenit complet pentru a fi externat din spital şi
s-a întors la locul de muncă, Cedric a luat două decizii.
Banca va achiziţiona 7,5 la sută din Linia Maritimă
Barrington, numărul minim de acţiuni care i-ar fi permis să
aibă un loc în consiliu şi să decidă cine va fi următorul
director al companiei. Când şi-a chemat brokerul în ziua
următoare, a fost surprins să descopere cât de multă lume
cumpăra acţiuni Barrington’s, evident cu acelaşi scop. Acest
lucru a însemnat că Cedric a ajuns să plătească ceva mai
mult decât crezuse şi, cu toate că nu obişnuia aşa ceva,
după cum i-a spus Beryl, a fost mulţumit de sine însuşi.
După mai multe săptămâni ca observator, de-abia aştepta
să-i fie prezentat lui Ross Buchanan, doamnei Clifton şi
maiorului Fisher. Totuşi, a doua decizie pe care o luase a fost
mai greu de atins.
Chiar înainte ca Cedric să plece din spital, Sebastian a
primit o vizită de la tutorele său de la Cambridge. Domnul
Padgett i-a explicat că, dacă dorea, putea să-şi ocupe locul la
Peterhouse în septembrie.
Una dintre primele scrisori trimise de Cedric după ce a
revenit la bancă a fost o ofertă adresată lui Sebastian pentru
o slujbă de vacanţă la Farthings, înainte de a se duce la
Cambridge.

Ross Buchanan a coborât din taxi cu câteva minute

înainte de întâlnirea sa cu preşedintele băncii Farthings. În
holul central de pe Threadneedle Street, 127, îl aştepta
asistentul personal al domnului Hardcastle, care l-a condus
în biroul directorului de la etajul cinci.
Cedric s-a ridicat de la birou când Buchanan a intrat în
cameră. Şi-a strâns călduros oaspetele de mână şi l-a condus

1246
 - JEFFREY ARCHER -

către unul dintre fotoliile confortabile de lângă cămin.

Bărbatul din Yorkshire şi scoţianul au aflat repede că aveau
multe interese comune, printre care se număra şi interesul
lor pentru viitorul Liniei Maritime Barrington.
— Văd că preţul acţiunilor a crescut puţin în ultima
vreme, a spus Cedric. Aşa că este posibil ca lucrurile să se
liniştească.
— Se pare că IRA nu mai este interesată în hărţuirea
companiei cu fiecare ocazie, ceea ce este o mare uşurare
pentru Emma.
— Sau poate pur şi simplu n-au mai primit fonduri? La
urma-urmei, cred că Martinez a investit destul de mult
cumpărând douăzeci şi doi virgulă cinci la sută din stocul
companiei, doar ca să eşueze când a fost vorba să fie ales
preşedintele dorit de el.
— Dacă e aşa, de ce nu-şi economiseşte banii şi nu
renunţă?
— Pentru că Marinez este clar un bărbat încăpăţânat care
refuză să recunoască când este învins şi eu nu cred că este
genul care se încolăceşte într-un colţ şi-şi linge rănile.
Trebuie să acceptăm faptul că-şi drămuieşte timpul. Dar ca
să facă ce anume?
— Nu ştiu, a zis Ross. Omul este o enigmă şi aproape
imposibil de studiat. Tot ceea ce ştiu este că, atunci când
este vorba de familiile Barrington şi Clifton, e ceva personal.
— Asta nu e o surpriză, dar ar putea duce la căderea sa
până la urmă. Ar trebui să-şi amintească citatul mafiei: când
omori un rival, trebuie să fie o problemă de afaceri, nu
personală.
— N-am crezut că eşti mafiot.
— Nu te păcăli singur, Ross, Yorkshire-ul lucrează cu
mafia mult înainte ca italienii să se ducă în America. Noi nu
ne omoram rivalii, doar că nu-i lăsăm să treacă graniţa
comitatului. Ross a zâmbit. Când este vorba de cineva aşa de
alunecos ca Martinez, a continuat Cedric, serios din nou,
încerc să mă pun în locul lui şi să-mi dau seama exact ce

1247
 - JEFFREY ARCHER -

anume vrea să obţină. Dar, în cazul lui Martinez, încă îmi

lipseşte ceva. Speram că mă poţi ajuta să găsesc piesele
lipsă.
— Nici eu nu ştiu toată povestea, a recunoscut Ross, dar
ceea ce mi-a spus Emma este bun pentru un roman al lui
Harry Clifton.
— Aşa de încâlcit? a întrebat Ross, care s-a aşezat bine în
fotoliu şi nu l-a mai întrerupt până ce Ross nu i-a povestit
despre licitaţia de la Sotheby’s, despre statuia lui Rodin care
conţinea opt milioane de bani falşi şi ciocnirea maşinilor de
pe A1 care nu fusese explicată satisfăcător.
— Martinez poate să se afle într-o retragere tactică, a
concluzionat Ross, dar nu sunt sigur că a părăsit câmpul de
luptă.
— Poate dacă am lucra împreună, a sugerat Cedric, am
putea să-i acoperim spatele doamnei Clifton şi să-i permitem
să refacă averea şi reputaţia familiei.
— La ce te gândeşti? a întrebat Buchanan.
— Ei, pentru început, speram că ai putea intra în consiliul
de la Farthings ca director neexecutiv.
— Sunt flatat.
— Nu ar trebui. Ai aduce expertiza ta bancară în mai
multe domenii, mai ales cel maritim şi, desigur, nu există un
om mai bine calificat să stea cu ochii pe investiţiile noastre la
Barrington’s. De ce nu te gândeşti puţin la asta şi nu mă
anunţi când te hotărăşti?
— Nu trebuie să mă gândesc, a spus Buchanan. Aş fi
onorat să mă alătur consiliului. Întotdeauna am respectat
Farthings. „Ai grijă de bănuţi şi lirele vor curge gârlă” este o
filosofie de care ar putea beneficia şi alte investiţii ale căror
nume nu le voi menţiona acum. Cedric a zâmbit. Şi, oricum,
a adăugat Buchanan, mă voi gândi la problemele de la
Barrington’s.
— Şi eu la fel, a spus Cedric, ridicându-se, traversând
camera şi apăsând pe un buton. Ai vrea să vii cu mine la
prânz la Rules? Atunci îmi poţi explica de ce te-ai răzgândit

1248
 - JEFFREY ARCHER -

în ultimul moment şi ai dat votul decisiv doamnei Clifton,

când era clar că vrei să-l susţii pe Fisher.
Buchanan a fost adus la o tăcere întreruptă doar de un
ciocănit la uşă. S-a uitat la tânărul pe care-l întâlnise în
holul de la intrare.
— Ross, nu cred că ai făcut cunoştinţă cu asistentul meu
personal.

1249
 - JEFFREY ARCHER -

14
Toată lumea s-a ridicat când domnul Hardcastle a intrat în
cameră. Îi luase o vreme lui Sebastian ca să se acomodeze cu
respectul pe care i-l purtau cei ce lucrau la Farthings. Dar
când ai dormit în pat lângă acelaşi om mai multe luni şi l-ai
văzut nebărbierit, în pijama, urinând într-o sticlă şi sforăind,
este greu să îl respecţi, cu toate că, la câteva zile de la prima
lor întâlnire, Sebastian ajunsese să îl respecte pe bancherul
de la Huddersfield.
Domnul Hardcastle le-a făcut semn să ia loc şi s-a aşezat
şi el în capul mesei.
— Bună dimineaţa, domnilor, a început el, privind în jur la
colegii lui. Am programat această şedinţă pentru că băncii i
s-a oferit o ocazie deosebită care, dacă este abordată corect,
ar putea să ne aducă un profit nou, din care Farthings ar
putea beneficia în anii următori.
Captase atenţia echipei.
— Banca a fost abordată de curând de fondatorul şi
preşedintele unei companii de inginerie japoneze, Sony
Internaţional, care speră să obţină un împrumut prestabilit
pe cupoane de zece milioane de lire, pe termen scurt.
Cedric s-a oprit să studieze expresiile de pe figurile celor
paisprezece executivi de vârf, aşezaţi la masă. Acestea
mergeau de la un dezgust clar până la admiraţie faţă de
această propunere incitantă şi toate fazele intermediare.
Totuşi, Cedric pregătise următoarea parte a prezentării cu
multă atenţie.
— Războiul s-a terminat de paisprezece ani. Cu toate
acestea, unii dintre dumneavoastră ar putea simţi, după cum
a fost prezentat aşa de clar în Daily Mirror de azi dimineaţă,
că nu ar trebui să ne amestecăm cu „haita aceasta de japi
războinici.” Totuşi, câţiva dintre voi s-ar putea să fi observat
succesul pe care l-au avut cei de la Westminster când au
semnat un parteneriat cu Deutsche Bank pentru construcţia
noii fabrici Mercedes în Dortmund. Nouă ni se oferă o
1250
 - JEFFREY ARCHER -

oportunitate similară. Aş dori să fac o pauză şi să vă rog pe

fiecare dintre voi să vă gândiţi cum va merge afacerea peste
cincisprezece ani. Nu azi, nici acum cincisprezece ani. Vom
continua cu aceleaşi prejudecăţi învechite sau vom merge
înainte şi vom îmbrăţişa noua ordine care acceptă faptul că a
apărut o nouă generaţie de japonezi care nu trebuie
condamnată pentru cele petrecute în trecut. Dacă cineva din
această sală nu poate accepta nici măcar ideea de a face
afaceri cu japonezii pentru că i-ar deschide răni dureroase,
acum este timpul să vă explicaţi poziţia pentru că, fără
suportul vostru complet, această afacere nu poate spera să
aibă succes. Ultima oară când am rostit cuvintele astea, cu
toate că printre dinţii încleştaţi, a fost în 1947, când i-am
permis unui om din Lancester să deschidă un cont la
Farthings.
Hohotele de râs care au urmat au ajutat la întreruperea
tensiunii, cu toate că Cedric nu se îndoia că tot se va
înfrunta cu opoziţia unor membri seniori ai echipei sale şi că
unii clienţi mai conservatori ar putea chiar să-şi mute
conturile la altă bancă.
— Acum vă pot spune, a continuat el, că preşedintele de la
Sony Internaţional şi doi dintre directorii companiei sale
intenţionează să viziteze Londra peste aproximativ şase
săptămâni. Ne-au explicat clar că nu suntem singura bancă
pe care o abordează, dar, în acelaşi timp, mi-au spus că
suntem alegerea lor preferată.
— De ce ne-ar lua Sony în consideraţie tocmai pe noi, când
există mai multe bănci specializate în acest domeniu? a
întrebat Adrian Sloane, şeful biroului de schimburi valutare.
— Poate nu-ţi vine să crezi, Adrian, dar anul trecut am dat
un interviu pentru Economist şi, în fotografia făcută acasă la
mine, în Huddersfield, se vede un radio Sony în fundal. Din
astfel de întâmplări se nasc averile.
— John Kenneth Galbraith, a spus Sebastian.
Un ropot de aplauze de la unii dintre membrii consiliului
care nu ar fi îndrăznit în mod normal să-l întrerupă pe

1251
 - JEFFREY ARCHER -

preşedinte, l-a făcut pe Sebastian să roşească, ceea ce nu i

se prea întâmpla.
— Este bine că avem cel puţin o persoană educată în
cameră, a spus preşedintele. Aşa că să revenim la muncă.
Dacă o persoană doreşte să discute problema în particular,
nu e nevoie de programare, e suficient să veniţi la mine.
Când Cedric s-a întors în biroul lui, Sebastian l-a urmat
repede şi s-a scuzat imediat că l-a întrerupt.
— Nu-i nevoie să te scuzi, Seb. De fapt, ai înveselit lumea
şi te-ai înălţat printre membrii seniori. Să sperăm că îi va
mai încuraja şi pe alţii să mă întrerupă în viitor. Dar, mai
important, am o slujbă pentru tine.
— În sfârşit, a comentat Sebastian, care se săturase să-i
escorteze pe clienţii mai importanţi în sus şi în jos cu liftul,
doar ca să vadă uşa închizându-i-se în faţă când aceştia
intrau în biroul preşedintelui.
— Câte limbi vorbeşti?
— Cinci, dacă includeţi şi engleza. Dar ebraica mea e cam
ruginită.
— Atunci ai şase săptămâni să înveţi cât de cât japoneza.
— Cine va decide dacă am absolvit?
— Preşedintele de la Sony Internaţional.
— Ah, atunci nu sunt supus niciunei presiuni.
— Jessica mi-a spus că, atunci când erai în vacanţă cu
familia la vila voastră din Toscana, ai prins italiana în trei
săptămâni.
— A „prinde” o limbă nu înseamnă s-o ştii, a zis Sebastian.
Şi, oricum, sora mea are tendinţa să exagereze, a adăugat el,
uitându-se la o pictură a lui Cedric în patul de la spitalul
Princess Alexandra, intitulată Portretul unui om pe moarte.
— Nu am alt candidat la îndemână, a spus Cedric, dându-i
un prospect. Universitatea din Londra are acum trei cursuri
în japoneză – începători, intermediari şi avansaţi. Aşa că vei
putea participa câte două săptămâni la fiecare. Cel puţin,
Cedric a avut bunul-simţ să râdă.

1252
 - JEFFREY ARCHER -

Telefonul de pe biroul directorului a început să sune. A

ridicat receptorul, a ascultat o clipă şi a spus:
— Jacob, e foarte bine că ai răspuns la telefonul meu.
Doresc să discutăm despre proiectul minier bolivian, pentru
că am aflat că tu eşti finanţatorul…
Sebastian a ieşit din cameră, închizând uşa încet în urma
lui.

— Protocolul este cheia pentru înţelegerea sufletului

japonez, a spus profesorul Marsh, uitându-se la feţele
nerăbdătoare. Este la fel de important ca învăţarea limbii.
Sebastian a descoperit repede că programul claselor de
începători, intermediari şi avansaţi era la ore diferite în
timpul zilei, ceea ce i-a permis să asiste la cincisprezece
cursuri în fiecare săptămână. Aceasta, împreună cu timpul
dedicat citirii mai multor cărţi, un magnetofon şi o duzină de
benzi, însemna că de-abia avea un moment liber ca să
mănânce şi să doarmă.
Profesorul Marsh se obişnuise să vadă acelaşi tânăr stând
în primul rând la cursurile lui, luându-şi rapid notiţe.
— Să încep cu plecăciunile, a spus profesorul. Este
important să înţelegem că plecăciunea, în cercurile japoneze,
dezvăluie mai mult decât strângerea mâinii la britanici. Nu
există mai multe tipuri de strângere a mâinii, doar o
strângere tare şi una slabă, iar ca rezultat, acest lucru nu
dezvăluie statutul social al participantului. Pentru japonezi
însă, există un cod întreg când e vorba de reverenţe. Pornind
de sus, împăratul nu trebuie să se aplece în faţa nimănui.
Dacă întâlniţi pe cineva de acelaşi nivel, trebuie să aplecaţi
amândoi capul – profesorul a smucit din cap ca explicaţie.
Dar dacă, de exemplu, preşedintele unei companii are o
întâlnire cu managerul său, preşedintele doar dă din cap, în
timp ce managerul trebuie să se aplece aşa, îndoindu-se de
la mijloc. Dacă un muncitor se întâlneşte cu preşedintele,

1253
 - JEFFREY ARCHER -

trebuie să se aplece foarte jos, astfel încât ochii lor să nu se

întâlnească, iar preşedintele ar putea chiar să nu-i dea
atenţie, ci doar să treacă pe lângă el.
— Deci, a spus Sebastian după ce s-a întors la bancă mai
târziu în acea după-masă, dacă eu aş fi un japonez şi
dumneavoastră preşedintele, ar trebui să fac o plecăciune
foarte adâncă doar ca să arăt că-mi ştiu locul.
— Vezi să nu, a comentat Cedric.
— Iar dumneavoastră, a spus Sebastian, ignorând
comentariul, veţi da din cap sau veţi trece mai departe. Deci,
când îl veţi vedea pe domnul Morita prima oară, cum
întâlnirea are loc în ţara dumneavoastră, îl veţi lăsa să dea
din cap, îi veţi întoarce salutul şi apoi veţi schimba cărţile de
vizită. Dacă doriţi să-l impresionaţi, cartea dumneavoastră
de vizită va fi în engleză pe o parte şi în japoneză pe verso.
Când domnul Morita vi-l va prezenta pe managerul său,
acesta se va apleca adânc, dar dumneavoastră trebuie să
daţi doar din cap. Şi când vă va prezenta a treia persoană din
anturajul său, acesta se va apleca chiar şi mai mult, iar
dumneavoastră veţi da din cap la fel.
— Deci o să tot dau din cap. Ar trebui să mă aplec în faţa
cuiva?
— Doar în faţa împăratului şi nu cred că acesta doreşte
acum un împrumut pe termen scurt. Domnul Morita va
observa că-l plasaţi deasupra colegilor lui şi, mai important,
colegii vor aprecia respectul pe care-l acordaţi preşedintelui.
— Cred că această filosofie ar trebui introdusă repede la
Farthings, a spus Cedric.
— Şi mai este şi eticheta strictă de la mese, a continuat
Sebastian. La restaurant, domnul Morita trebuie să comande
primul şi să fie servit primul, dar nu poate începe să
mănânce înaintea dumneavoastră. Colegii lui nu pot începe
înaintea lui, dar trebuie să termine înaintea lui.
— Gândeşte-te ce ar fi la o petrecere pentru şaisprezece
oameni atunci când eşti cel mai tânăr…

1254
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai face o indigestie, a spus Sebastian. Totuşi, la

sfârşitul mesei, domnul Morita nu va pleca de la masă
înaintea dumneavoastră şi vă va ruga să vă alăturaţi lui.
— Şi femeile?
— Un câmp minat, a spus Sebastian. Japonezii nu înţeleg
de ce un englez se ridică în picioare când o femeie intră într-o
cameră, le permite să fie servite primele şi nu-şi ridică
tacâmurile înaintea nevestei.
— Vrei să spui că ar fi mai bine s-o las pe Beryl la
Huddersfield?
— Ar fi bine în aceste împrejurări.
— Şi dacă ai participa şi tu la banchet, Seb?
— Ar trebui să comand ultimul, să încep să mănânc
ultimul şi să părăsesc masa ultimul.
— Altă premieră, a comentat Cedric. Apropo, când ai aflat
toate astea?
— Azi-dimineaţă, a zis Sebastian.

Sebastian ar fi renunţat la clasa de începători la sfârşitul

primei săptămâni, dacă atenţia nu i-ar fi fost distrasă. A
încercat să se concentreze asupra cuvintelor profesorului
Marsh, dar se pomenea uitându-se foarte des înapoi. Cu
toate că ea era mult mai în vârstă decât Sebastian, de
treizeci, poate treizeci şi cinci de ani, era foarte atrăgătoare şi
băieţii de la bancă îl asiguraseră că femeile care lucrau în
City prefereau adesea bărbaţii mai tineri.
Sebastian s-a întors şi a privit-o, dar ea se concentra
asupra celor spuse de profesor. Sau făcea pe mironosiţa?
Exista doar un singur mod de a afla.
Când cursul s-a terminat în cele din urmă, el a urmat-o pe
hol şi şi-a dat seama că era la fel de atrăgătoare şi din spate.
O fustă mulată arăta o pereche de picioare subţiri pe care a
fost încântat să le urmeze în cafeneaua studenţilor.
Încrederea lui a crescut când ea s-a dus direct la bar şi

1255
 - JEFFREY ARCHER -

barmanul s-a întins imediat după o sticlă de vin alb.

Sebastian s-a aşezat pe taburetul de alături.
— Lăsaţi-mă să ghicesc, un pahar de chardonnay pentru
doamna şi pentru mine o halbă de bere.
Ea a zâmbit.
— Imediat, a spus barmanul.
— Eu sunt Seb.
— Iar eu Amy, a replicat ea. Accentul american l-a
surprins: oare era gata să afle dacă femeile din America erau
la fel de uşuratice precum pretindeau colegii de la bancă?
— Şi ce faci când nu studiezi limba japoneză? a întrebat
Sebastian când barmanul a pus cele două băuturi în faţa lor.
— Patru şilingi.
Sebastian i-a dat două jumătăţi de coroană şi a spus:
— Păstrează restul.
— Tocmai m-am retras din meseria de stewardesă.
Nici că s-ar putea mai bine, s-a gândit Sebastian.
— De ce?
— Ei caută întotdeauna angajaţi tineri.
— Dar nu poţi avea o zi mai mult de douăzeci şi cinci de
ani.
— Aş vrea eu, a comentat ea, luând o înghiţitură de vin.
— Şi tu cu ce te ocupi?
— Sunt angajat la o bancă.
— Sună interesant.
— Sigur că da, a spus Sebastian. Azi, mai devreme, am
încheiat o afacere cu Jacob Rotschild ca să cumpărăm o
mină de cupru în Bolivia.
— Uau, asta face ca lumea mea să pară obişnuită. Deci, de
ce înveţi japoneză?
— Directorul unui birou din Orientul Îndepărtat a fost
promovat şi eu vreau să-i iau locul.
— Nu eşti cam tânăr pentru o astfel de funcţie?
— Banca este un loc de joacă al tinerilor, a spus
Sebastian, în timp ce ea îşi termina vinul. Mai pot să-ţi iau
unul?

1256
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, mulţumesc. Mai am o grămadă de revizuit, aşa că

ar fi bine să mă duc acasă, pentru că altfel voi întârzia mâine
la cursuri.
— Nu pot veni cu tine ca să lucrăm împreună?
— Sună tentant, a spus ea, dar plouă, aşa că vom avea
nevoie de un taxi.
— Lasă pe mine, a spus el, zâmbindu-i cald.
Sebastian a ieşit aproape în fugă din bar, direct în ploaie,
udându-se leoarcă. A durat o vreme până ce a prins un taxi
şi când a găsit unul în cele din urmă, a sperat că ea nu stă
departe pentru că nu prea mai avea mărunţiş. A zărit-o în
spatele uşii din sticlă şi i-a făcut semn cu mâna.
— Unde mergem, şefu’?
— Nu ştiu sigur unde locuieşte doamna, a spus Sebastian,
făcându-i şoferului cu ochiul.
S-a întors şi a zărit-o pe Amy alergând spre taxi şi atunci a
deschis repede portiera din spate ca ea să nu se ude. Ea s-a
aşezat, iar el era gata să se aşeze alături, când s-a auzit o
voce din spatele lui:
— Mulţumesc, Clifton. Ce amabil eşti că i-ai găsit un taxi
soţiei mele pe vremea asta mizerabilă. Ne vedem mâine, a
mai spus profesorul, închizând portiera.

1257
 - JEFFREY ARCHER -

15
— Bună dimineaţa, domnule Morita. E o plăcere să vă
întâlnesc, a spus Cedric, dând din cap.
— Şi pentru mine este o plăcere să vă întâlnesc, domnule
Hardcastle, a spus acesta, întorcând complimentul. Pot să vă
prezint managerului meu, domnul Ueyama? Acesta a
înaintat şi s-a aplecat politicos. Cedric a dat iar din cap. Şi
secretarului meu particular, domnul Omo, care s-a aplecat şi
mai mult, iar Cedric a dat uşor din cap.
— Vă rog să luaţi loc, domnule Morita, a spus Cedric, apoi
a aşteptat ca oaspetele său să se aşeze, după care a luat loc
şi el în spatele biroului. Sper că aţi avut un zbor plăcut?
— Da, mulţumesc. Am reuşit să dorm puţin de la Hong
Kong până la Londra şi dumneavoastră aţi fost foarte amabil
trimiţându-mi o maşină şi pe secretarul dumneavoastră
personal să ne întâmpine la aeroport.
— A fost plăcerea mea. Este confortabil hotelul
dumneavoastră?
— Satisfăcător, mulţumesc şi este bine plasat în City.
— Sunt încântat. Acum putem trece la afaceri?
— Nu, nu, nu, a sărit Sebastian. Niciun domn japonez nu
discută afaceri până ce nu i s-a oferit un ceai. În Tokyo,
ceremonia ceaiului ar trebui să fie condusă de o gheişă şi ar
dura treizeci de minute sau mai mult, în funcţie de cât de
senior sunteţi. Desigur, el poate refuza, dar tot va aştepta să-
l invitaţi.
— Am uitat, a spus Cedric. O greşeală nechibzuită pe care
n-o voi face atunci. Slavă cerului că vei fi acolo să mă ajuţi
dacă o voi face.
— Dar nu voi putea fi, a spus Sebastian. Eu voi rămâne în
spatele camerei cu domnul Omo. Vom lua notiţe despre
conversaţie şi niciunul dintre noi nu va îndrăzni să-şi
întrerupă şefii.
— Şi atunci, când am voie să vorbesc despre afaceri?

1258
 - JEFFREY ARCHER -

— Abia după ce domnul Morita a luat prima înghiţitură

din a doua ceaşcă de ceai.
— Dar în timpul discuţiilor de dinainte, am voie să vorbesc
despre soţia şi copiii mei?
— Doar dacă el aduce mai întâi vorba despre asta. El e
însurat cu Yoshiko, de unsprezece ani şi ea îl însoţeşte
uneori în drumurile în străinătate.
— Are copii?
— Are trei copii: doi băieţi, Hideo, în vârstă de şase ani şi
Masao, de patru ani şi o fetiţă, Naoko, care are doar doi.
— Am voie să-i spun că fiul meu este avocat pledant şi a
devenit de curând consilier al reginei?
— Doar dacă vorbeşte el mai întâi despre copiii lui, ceea ce
e improbabil.
— Înţeleg, a spus Cedric. Sau, cel puţin, aşa cred. Zici că
preşedinţii celorlalte bănci s-ar deranja atât de mult?
— Ar fi bine, dacă doresc contractul la fel de mult ca
dumneavoastră.
— Îţi sunt recunoscător, Seb. Cum merge cu japoneza ta?
— Mergea bine până ce m-am făcut de râs şi am încercat
s-o agăţ pe soţia profesorului.
Cedric a început să râdă când Sebastian i-a povestit în
detaliu ce se întâmplase cu o seară înainte.
— Leoarcă, zici?
— Până la piele. Nu ştiu ce am eu cu femeile, pentru că se
pare că nu le atrag ca ceilalţi tipi din bancă.
— O să-ţi spun eu despre ceilalţi tipi, a comentat Cedric.
De îndată ce au băgat câteva halbe în ei, te fac să crezi că i-
au dat lecţii lui James Bond. Şi, te asigur, pentru
majoritatea, doar vorba e de ei.
— Aţi avut aceleaşi probleme când eraţi de vârsta mea?
— Sigur că nu, a zis Cedric. Dar eu am întâlnit-o pe Beryl
când aveam şase ani şi, de atunci, nu m-am mai uitat la altă
femeie.

1259
 - JEFFREY ARCHER -

— Şase? a întrebat Sebastian. Sunteţi mai rău ca mama.

Ea s-a îndrăgostit de tata când avea zece ani şi, după aceea,
bietul om n-a mai avut nicio şansă.
— Nici eu, a recunoscut Cedric. Vezi tu, Beryl era monitor
de lapte la şcoala primară din Huddersfield şi dacă voiam
mai mult… era foarte autoritară, micuţa. Şi aşa e şi acum,
dacă stau să mă gândesc. Dar n-am vrut niciodată pe
altcineva.
— Nu v-aţi mai uitat la nicio altă femeie?
— De uitat, da, dar doar atât. Dacă ai dat de aur, de ce să
te mulţumeşti cu bronz?
Sebastian a zâmbit.
— Şi cum voi şti când am dat de aur?
— Vei şti, băiete. Crede-mă, vei şti.

Sebastian şi-a petrecut cele două săptămâni înainte de

sosirea avionului domnului Morita pe aeroportul din Londra,
participând la toate cursurile profesorului Marsh, fără să se
mai uite vreodată la soţia acestuia. Seara, se întorcea la
unchiul Giles în Smith Square şi, după o cină uşoară, când
renunţa la cuţit şi furculiţă în favoarea beţişoarelor, se
întorcea în camera lui, citea, asculta benzile şi se apleca tot
timpul în faţa oglinzii mari.
În noaptea de dinaintea tragerii cortinei, Sebastian simţea
că era pregătit. Foarte pregătit.

Giles se obişnuise ca Sebastian să-i facă o plecăciune în

fiecare dimineaţă când intra în camera pentru micul dejun.
— Iar tu trebuie să apleci capul, altfel nu pot să mă aşez,
i-a spus Sebastian.

1260
 - JEFFREY ARCHER -

— Încep să mă distreze toate astea, a zis Giles când a

intrat Gwyneth să li se alăture. Bună dimineaţa, scumpa
mea, a zis, în timp ce se ridicau de la locurile lor.
— În faţa uşii e parcat un Daimler elegant, a spus
Gwyneth, aşezându-se în faţa lui Giles.
— Da, mă duce la aeroport să-l iau pe domnul Morita.
— Ah, desigur, azi e ziua cea mare.
— Sigur, a spus Sebastian. Şi-a terminat sucul de
portocale, s-a ridicat, a fugit pe coridor şi s-a mai uitat încă o
dată în oglindă.
— Îmi place cămaşa, a spus Gwyneth, ungându-şi cu unt
o felie de toast, dar cravata e cam… de şcoală veche. Cred că
cea albastră pe care ai purtat-o la nunta noastră ar fi mai
potrivită.
— Ai dreptate, a strigat Sebastian, năpustindu-se pe scări
şi dispărând în dormitor.
— Noroc, i-a urat Giles când băiatul a coborât iar.
— Mulţumesc, a strigat Sebastian peste umăr în timp ce
ieşea din casă.
Şoferul domnului Hardcastle stătea lângă portiera
deschisă a maşinii.
— Cred că vin lângă tine în faţă, Tom, pentru că acolo voi
sta la întoarcere.
— Cum vrei tu, a zis Tom, urcându-se la volan.
— Spune-mi, a zis Sebastian când maşina a virat la
dreapta ieşind din Smith Square şi intrând pe Embankment,
când erai tânăr…
— Uşor, băiete. N-am decât treizeci şi patru de ani.
— Scuză-mă, încerc din nou. Când erai burlac, cu câte
femei te-ai, ştii tu, înainte de a te însura?
— Cu câte am făcut dragoste? a spus Tom.
Sebastian s-a înroşit, dar a reuşit să zică:
— Da.
— Avem probleme cu păsărelele, da?
— Într-un cuvânt, da.

1261
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei bine, n-am de gând să răspund la întrebarea aceasta,

fiule, pentru că ar fi incriminant pentru mine. Sebastian a
râs. Dar nu cu atâtea cu câte aş fi dorit şi nici cu atâtea câte
le-am spus colegilor mei.
Sebastian a râs din nou.
— Şi cum e viaţa de om însurat?
— Cu suişuri şi coborâşuri, ca Tower Bridge. Ce-i cu toate
astea, Seb? a întrebat Tom când au trecut de Earl’s Court.
Am găsit pe cineva care ne place, da?
— Ar fi bine. Nu, vreau să zic că nu mă pricep la femei.
Cumva reuşesc să transmit semnale greşite.
— Ceea ce nu-i prea grozav când toate sunt în favoarea ta,
nu?
— Ce vrei să spui?
— Eşti un băiat arătos, fiule, nobil, bine educat, vorbeşti
corect şi vii dintr-o familie bună, aşa că ce mai vrei?
— Dar n-am niciun ban.
— Se poate. Dar ai potenţial şi fetelor le place asta. Cred
întotdeauna că te pot manevra, că îţi pot dirija potenţialul în
avantajul lor. Deci crede-mă, nu vei avea probleme în acest
departament. De îndată ce începi, nu te mai uiţi înapoi.
— Te-ai irosit, Tom, ar fi trebuit să fii filosof.
— N-am avut norocul ăsta, copile. Nu-s eu genul să capăt
o bursă la Cambridge. Şi să-ţi mai spun ceva, dacă aş avea o
şansă, aş schimba locul cu tine.
Ceea ce nu-i trecuse lui Sebastian prin cap.
— Dar vezi că nu mă plâng. Am o slujbă ca lumea, domnul
Hardcastle e o bijuterie de om şi Linda e ca lumea. Dar, dacă
aş fi început viaţa ca tine, n-aş fi şofer acum, asta-i sigur.
— Dar ce ai fi?
— Aş avea un parc de maşini şi mi-ai spune „domnule.”
Sebastian s-a simţit brusc vinovat. Luase atâtea lucruri de
bune şi nu se gândise ce li se întâmpla altora în viaţă sau cât
de privilegiat credeau ei că este. A tăcut tot restul drumului,
conştient că începutul în viaţă este doar un bilet de loterie.
Tom a întrerupt tăcerea când au virat pe Great West Road.

1262
 - JEFFREY ARCHER -

— E bine că-i luăm pe cei trei japi?

— Poartă-te frumos, Tom. Luăm trei domni japonezi.
— Acum, nu mă înţelege greşit, nu am nimic contra
gălbejiţilor ăstora mititei. E clar, s-au dus la război doar
pentru că aşa li s-a spus.
— Mai eşti şi istoric, a spus Sebastian când maşina s-a
oprit în faţa terminalului aeroportului. Deschide portiera din
spate şi lasă motorul pornit până ce mă vezi, Tom, pentru că
aceşti trei domni sunt foarte importanţi pentru domnul
Hardcastle.
— O să fiu chiar acolo, salutând, a spus Tom. Chiar am
exersat şi plecăciunea, nu-i aşa?
— Foarte adâncă, oricum, a zâmbit Tom.

Cu toate că panoul de sosiri arăta că avionul nu avea nicio

întârziere, Sebastian ajunsese cu o oră mai devreme. A
cumpărat o cafea călduţă dintr-o cafenea mică,
supraaglomerată, a luat un Daily Mail şi a citit despre cele
două maimuţe pe care americanii le trimiseseră în spaţiu şi
care tocmai reveniseră cu bine pe pământ. S-a dus la toaletă
de două ori, şi-a verificat cravata în oglindă de trei ori –
Gwyneth avusese dreptate – şi s-a plimbat pe coridoare de
mai multe ori, repetând „Bună dimineaţa, domnule Morita,
bine aţi venit în Anglia” în japoneză, urmate de o plecăciune
adâncă.
— Zborul Japan Airlines numărul unu zero doi şapte de la
Tokio a aterizat, s-a auzit o voce plăcută în difuzoare.
Sebastian şi-a găsit imediat un loc lângă poarta de sosiri
de unde îi putea vedea bine pe pasageri, pe măsură ce
aceştia ieşeau din vamă. Ceea ce nu prevăzuse el era
numărul mare de oameni de afaceri japonezi care au coborât
din zborul 1027, iar el habar nu avea cum arată domnul
Morita sau colegii lui.

1263
 - JEFFREY ARCHER -

De câte ori pasagerii ieşeau împreună din vamă, el înainta,

se apleca adânc şi se prezenta. A nimerit corect abia a patra
oară, dar era aşa de ameţit încât şi-a rostit discursul de
întâmpinare în engleză.
— Bună dimineaţa, domnule Morita, bine aţi venit în
Anglia, a spus el, înainte de a face reverenţa. Eu sunt
asistentul personal al domnului Hardcastle şi avem o maşină
care ne va duce la Savoy.
— Vă mulţumesc, a spus domnul Morita, dezvăluind
imediat că engleza lui era mult mai bună decât japoneza lui
Sebastian. Domnul Hardcastle este foarte amabil că s-a
deranjat atât de mult.
Cum Morita nu şi-a prezentat colegii, Sebastian i-a scos
repede din aeroport. A fost uşurat găsindu-l pe Tom lângă
portiera din spate a maşinii.
— Bună dimineaţa, domnule, a spus Tom, aplecându-se,
dar domnul Morita şi colegii săi s-au urcat fără să-i dea
atenţie.
Sebastian a urcat în faţă şi maşina s-a alăturat traficului
lent din Londra. A tăcut în timpul drumului până la Savoy,
în timp ce domnul Morita discuta în limba sa natală cu
însoţitorii lui. Patruzeci de minute mai târziu, Daimler-ul s-a
oprit în faţa hotelului. Trei portari au fugit spre portbagajul
maşinii şi-au început să-l descarce.
Când domnul Morita a coborât pe trotuar, Sebastian s-a
aplecat adânc.
— Voi reveni la unsprezece treizeci, domnule, a spus el în
engleză, aşa că veţi ajunge la timp la întâlnirea cu domnul
Hardcastle de la ora douăsprezece.
Domnul Morita a dat din cap când managerul hotelului a
ieşit în faţă şi i-a spus:
— Bine aţi revenit la Savoy, Morita-san. S-a aplecat adânc.
Sebastian nu s-a urcat în maşină până ce domnul Morita
nu a trecut de uşile batante ale hotelului.
— Trebuie să ne întoarcem la birou cât mai repede posibil.

1264
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar instrucţiunile mele erau să rămân pe loc, a zis Tom,

fără să se mişte, în cazul în care domnul Morita are nevoie de
maşină.
— Nu dau doi bani pe instrucţiunile tale, a zis Sebastian.
Ne întoarcem la birou chiar acum, aşa că mişcă-te.
— Bine, să fie de capul tău, a spus Tom, înainte de a vira
pe contrasens către Strand.
După douăzeci şi două de minute, au ajuns la Farthings.
— Întoarce maşina şi lasă motorul pornit, a spus
Sebastian. Mă întorc cât de repede pot.
A sărit din maşină, a intrat în fugă în clădire, s-a dus la
liftul cel mai apropiat şi, când a ajuns la etajul cinci, a intrat
în camera preşedintelui fără să bată la uşă. Adrian Sloane s-
a întors şi a încercat să-şi ascundă dezaprobarea faţă de
cineva care-şi întrerupea atât de abrupt preşedintele.
— Credeam că ţi-am dat instrucţiuni să rămâi la Savoy, a
spus Cedric.
— A intervenit ceva, domnule preşedinte şi am doar câteva
minute ca să vă pun la curent.
Sloane a părut chiar şi mai puţin încântat când Hardcastle
l-a rugat să-i lase singuri şi să revină în cinci minute.
— Deci, care e problema? l-a întrebat pe Sebastian după
ce s-a închis uşa.
— Domnul Morita are o întâlnire cu Westminster Bank la
ora trei, azi după-masă, şi alta cu Barclay’s la zece, mâine-
dimineaţă. El şi însoţitorii lui sunt îngrijoraţi că Farthings nu
a dat prea multe împrumuturi unor companii până acum şi
va trebui să-i convingeţi că puteţi accepta un astfel de tip de
împrumut de valoare mare. Şi, apropo, ştiu totul despre
dumneavoastră, inclusiv faptul că aţi părăsit şcoala la
cincisprezece ani.
— Deci poate să citească englezeşte, a zis Cedric. Dar cum
ai aflat restul informaţiilor, pentru că n-aş prea crede că ţi le-
au oferit de bună-voie.
— Nu, n-au făcut-o. Dar ei habar n-aveau că eu ştiu
japoneză.

1265
 - JEFFREY ARCHER -

— S-o lăsăm aşa, a spus Cedric. Ar putea să ne fie util mai

târziu, iar acum, fugi la Savoy şi fii atent.
— Încă ceva, a mai spus Sebastian, îndreptându-se spre
uşă. Nu e prima oară când domnul Morita stă la Savoy. De
fapt, managerul hotelului l-a întâmpinat de parcă era un
client obişnuit. Şi tocmai mi-am amintit că voia să obţină trei
bilete la My Fair Lady, dar i s-a spus că s-au vândut toate.
Preşedintele a pus mâna pe telefon şi a zis:
— Află la ce teatru se joacă My Fair Lady şi dă-mi casa de
bilete la telefon.
Sebastian a fugit afară din cameră şi în lungul coridorului,
sperând ca liftul să fie la ultimul etaj. Nu era şi i s-a părut că
trece o veşnicie până ce a venit. Când a apărut în cele din
urmă, s-a oprit la fiecare etaj. A ieşit în goană din clădire, s-a
uitat la ceas şi a spus:
— Avem douăzeci şi şase de minute ca să ne întoarcem la
Savoy.
Sebastian nu-şi mai amintea de când traficul matinal
fusese atât de lent. Fiecare semafor părea să treacă pe roşu
când ajungeau lângă el. Şi de ce trecerile de pietoni erau atât
de înghesuite dimineaţa, la ora aceea?
Tom a revenit la Savoy Place la unsprezece şi douăzeci şi
şapte de minute, în spatele unui puhoi de limuzine parcate
acolo şi care aduseseră clienţii la hotel. Sebastian nu putea
suferi să aştepte aşa că, amintindu-şi cuvintele profesorului
Marsh, Japonezii nu întârzie niciodată la o întâlnire şi se
consideră insultaţi dacă nu ajungi la timp, a sărit din maşină
şi a început să alerge pe stradă către hotel.
„De ce nu am folosit telefonul hotelului?”, s-a întrebat el
înainte de a ajunge la intrarea din faţă. Dar acum era prea
târziu ca să se mai îngrijoreze. A trecut de uşier şi prin uşile
batante, împingând o doamnă în stradă mult mai repede
decât intenţionase aceasta.
S-a uitat la ceasul din hol: 11:29. S-a dus la lifturi, şi-a
verificat cravata în oglindă şi a respirat adânc. Ceasul a
bătut de două ori, uşile liftului s-au deschis, iar domnul

1266
 - JEFFREY ARCHER -

Morita şi cei doi colegi ai lui au coborât. L-a salutat pe

Sebastian cu un zâmbet, gândindu-se că tânărul stătuse
acolo în ultima oră.

1267
 - JEFFREY ARCHER -

16
Sebastian a deschis uşa, permiţându-i domnului Morita şi
însoţitorilor săi să între în biroul preşedintelui.
Pe când înainta să-i salute, Cedric s-a simţit înalt pentru
prima oară în viaţa lui. Era gata să se aplece când domnul
Morita i-a întins mâna.
— Sunt încântat să vă cunosc, a spus Cedric, dând mâna
şi pregătindu-se iar să se aplece când domnul Morita s-a
întors şi a spus:
— Vi-l prezint pe managerul meu, domnul Ueyama.
Acesta a înaintat şi a dat şi el mâna cu Cedric.
Preşedintele ar fi dat mâna şi cu Ono, dacă acesta n-ar fi
ţinut o cutie mare în mână.
— Vă rog să luaţi loc, a spus Cedric, încercând să respecte
scenariul.
— Mulţumesc, a răspuns domnul Morita. Dar, mai întâi,
este o tradiţie onorabilă japoneză să schimbi cadouri cu un
prieten nou. Secretarul particular a înaintat şi i-a dat cutia
domnului Morita, care i-a înmânat-o lui Cedric.
— Ce amabil din partea dumneavoastră, a spus Cedric,
părând uşor stânjenit, în timp ce toţi cei trei vizitatori au
rămas în picioare, aşteptând să deschidă cadoul.
El a lungit-o, scoţând mai întâi panglica albastră, legată
cu grijă într-o fundă şi apoi foiţa de aur, gândindu-se ce i-ar
putea oferi lui Morita în schimb. Să-l sacrifice pe Henry
Moore? S-a uitat cu speranţă la Sebastian, dar acesta părea
la fel de stânjenit. Schimbul tradiţional de cadouri fusese
predat probabil la una dintre puţinele lecţii de la care lipsise.
Cedric a scos capacul cutiei şi a oftat de plăcere în timp ce
a ridicat o vază delicată, splendidă, turcoaz cu negru.
Sebastian, din colţul camerei, a făcut un pas înainte, dar nu
a spus nimic.
— Magnific, a zis Cedric. A luat o vază cu flori de pe biroul
său şi a pus minunata vază ovală în locul ei. Ori de câte ori

1268
 - JEFFREY ARCHER -

veţi veni în biroul meu, domnule Morita, vaza dumneavoastră

va fi pe biroul meu
— Sunt adânc onorat, a spus Morita, aplecându-se pentru
prima oară.
Sebastian a mai făcut un pas înainte până ce a ajuns la
nu mai mult de un metru de domnul Morita. S-a întors cu
faţa spre preşedinte.
— Am permisiunea dumneavoastră să-i pun o întrebare
onorabilului oaspete?
— Desigur, a răspuns Cedric, sperând că va fi salvat.
— Mi-ar fi permis să vă întreb care este numele artizanului
acestei vaze, Morita-san?
Domnul Morita a zâmbit:
— Shoji Hamada, a zis el.
— Este o mare onoare să primeşti un cadou făcut de una
dintre comorile dumneavoastră naţionale. Dacă preşedintele
nostru ar fi aflat, v-ar fi oferit un cadou fabricat de unul
dintre olarii cei mai buni ai Angliei, care a scris o carte
despre opera lui Hamada.
Toate orele de discuţii cu Jessica se dovedeau în sfârşit
utile.
— Domnul Bernard Leach, a zis Morita. Sunt norocos să
am deja trei dintre piesele lui în colecţia mea.
— Totuşi, cadoul nostru, ales de domnul preşedinte, cu
toate că nu este la fel de valoros, este oferit în numele
prieteniei.
Cedric a zâmbit. De-abia aştepta să afle care era darul lui.
— Preşedintele a obţinut trei bilete la spectacolul din
această seară cu My Fair Lady la Theatre Royal din Drury
Lane. Cu permisiunea dumneavoastră, vă voi lua de la hotel
la ora şapte şi vă voi duce la teatru, unde cortina se ridică la
şapte jumătate.
— Nu mă pot gândi la un cadou mai plăcut, a spus
domnul Morita. Întorcându-se spre Cedric, a adăugat: Mă
simt umilit de admirabila dumneavoastră generozitate.

1269
 - JEFFREY ARCHER -

Cedric s-a aplecat, dar şi-a dat seama că nu era cazul să-i
spună lui Sebastian că sunase deja la teatru unde aflase că
nu mai sunt bilete pentru două săptămâni. O voce
languroasă îl informase:
— Puteţi sta la coadă la returnări, ceea ce era exact ce
urma să facă Sebastian în restul zilei.
— Vă rog să luaţi loc, domnule Morita, a spus Cedric,
încercând să-şi revină. Poate doriţi nişte ceai?
— Nu, mulţumesc, aş prefera cafea, dacă se poate.
Cedric s-a gândit întristat la cele şase mărci diferite de ceai
din India, Ceylon şi Malayesia pe care le alesese la
Carwardine’s mai devreme, în cursul acelei săptămâni, şi
care fuseseră respinse cu o propoziţie. A apăsat pe un buton
al telefonului şi s-a rugat ca secretara lui să bea cafea.
— Nişte cafea, vă rog, domnişoară Clough. Sper că aţi avut
un zbor plăcut, a spus el, după ce a lăsat telefonul jos.
— Mă tem că au fost prea multe întreruperi. De-abia
aştept ziua în care vom putea zbura din Tokio la Londra fără
nicio oprire.
— Ce idee bună, a spus Cedric. Sper că hotelul este
confortabil?
— Eu stau doar la Savoy. E convenabil când ai treabă în
City.
— Desigur, a spus Cedric, prins iar pe picior greşit.
Domnul Morita s-a aplecat în faţă, s-a uitat la fotografia de
pe biroul lui Cedric şi a spus:
— Soţia şi fiul dumneavoastră?
— Da, a zis Cedric, nesigur dacă trebuie să continue.
— Soţia, monitor de lapte, fiul, QC15.
— Da, a spus Cedric, neajutorat.
— Fiii mei, a spus domnul Morita, scoţându-şi portofelul şi
luând două fotografii pe care le-a pus pe masă, în faţa lui
Cedric. Hideo şi Masao sunt la şcoală, în Tokio.
Cedric a studiat fotografiile şi şi-a dat seama că trebuie să
schimbe scenariul.
15
Consilier al reginei.
1270
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi soţia dumneavoastră?
— Doamna Morita nu a putut veni în Anglia acum pentru
că fetiţa noastră, Naoko, are vărsat de vânt.
— Îmi pare rău, a comentat Cedric tocmai când s-a auzit o
bătaie timidă în uşă şi domnişoara Clough a intrat cu o tavă
pe care se aflau cafea şi fursecuri. Cedric era gata să ia
prima înghiţitură şi s-a întrebat ce ar mai putea face când
Morita a sugerat:
— Poate a venit timpul să trecem la afaceri?
— Da, sigur, a zis Cedric, lăsând ceaşca jos. A deschis un
dosar de pe birou şi şi-a amintit punctele principale pe care
le revăzuse cu o noapte înainte.
— Aş vrea să spun de la început, domnule Morita, că
împrumutul pe cupoane nu este ceva obişnuit la Farthings.
Totuşi, cum dorim să clădim o relaţie pe termen lung cu
distinsa dumneavoastră companie, sper că ne veţi oferi
ocazia să dovedim de ce suntem în stare. Morita a
încuviinţat. Ţinând seama de faptul că suma pe care o
solicitaţi este de un milion de lire cu rambursare pe cupoane
în termen scurt de cinci ani şi studiind cifrele de afaceri ale
domniilor voastre, studiind rata de schimb a yenului,
considerăm că un procent realist…
Acum, că era din nou într-un domeniu cunoscut, Cedric s-
a relaxat pentru prima oară. După patruzeci de minute, îşi
prezentase ideile şi răspunsese la toate întrebările domnului
Morita. Sebastian a bănuit că şeful său nu s-ar fi putut
descurca mai bine.
— Pot să vă sugerez să schiţaţi un contract, domnule
Hardcastle? Nu mă îndoiam că sunteţi omul potrivit pentru
această afacere chiar înainte de a pleca din Tokio. După cele
ce mi-aţi prezentat sunt şi mai convins. Mai am întâlnire cu
alţi doi bancheri, dar asta doar pentru a le dovedi
acţionarilor că am ţinut seama de toate alternativele. Ai grijă
de rin şi yenii vor curge gârlă.
Amândoi au râs.

1271
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă sunteţi sigur, a zis Cedric, poate binevoiţi să mă

însoţiţi la prânz? La un restaurant japonez, deschis recent în
City care este foarte apreciat, aşa că m-am gândit…
— Şi vă mai puteţi gândi, domnule Hardcastle, pentru că
n-am călătorit şase sute de mii de mile pentru un restaurant
japonez. Nu, vă voi duce la Rules şi ne vom bucura de o
friptură de vacă şi o budincă de Yorkshire, care cred că sunt
potrivite pentru un bărbat din Huddersfield. Amândoi au râs
iar.
Când au plecat din birou după câteva minute, Cedric a
rămas în urmă şi i-a şoptit lui Sebastian în ureche:
— Bine gândit, dar cum nu mai sunt bilete la spectacolul
din seara asta cu My Fair Lady, vei sta restul zilei aşteptând
la coada pentru bilete returnate. Să sperăm că nu va ploua,
altfel iar vei ajunge ud leoarcă, a mai spus el, înainte de a i
se alătura domnului Morita pe coridor.
Sebastian s-a aplecat când Cedric şi oaspeţii săi au intrat
în lift şi au dispărut la parter. S-a mai învârtit câteva minute
la etajul cinci, dar nu a chemat liftul până ce nu s-a asigurat
că toţi sunt în drum spre restaurant.
De îndată ce Sebastian a plecat din bancă, a chemat un
taxi.
— Theatre Royal, Drury Lane, a zis el şi, când s-au oprit
lângă teatru, după douăzeci de minute, primul lucru pe care
l-a observat a fost cât de lungă era coada pentru returnări. A
plătit taxiul, a intrat în teatru şi s-a dus drept la casa de
vânzări de bilete.
— Nu cred că mai aveţi bilete pentru astă-seară? s-a rugat
el.
— Aşa este, dragul meu, a spus femeia care stătea la casă.
Desigur că te-ai putea alătura cozii, dar, cinstit vorbind, nu
mulţi le vor primi înainte de Crăciun. Cineva trebuie să
moară înainte ca să obţinem bilete returnate la spectacolul
ăsta.
— Nu mă interesează cât costă.

1272
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta spun toţi, dragule. Avem oameni la coadă care

pretind că este cea de-a douăzeci şi una aniversare a lor, alţii
că este a cincizecea aniversare a nunţii… unul era aşa de
disperat încât m-a cerut de nevastă.
Sebastian a ieşit din teatru şi a rămas pe trotuar. S-a mai
uitat o dată la coadă, care părea să fi crescut în ultimele
minute şi s-a gândit ce ar putea face în continuare. Şi-a
amintit apoi ceva citit într-unul dintre romanele tatălui său.
S-a decis să încerce să vadă dacă va merge la fel de bine
pentru el ca pentru William Warwick.
A urcat dealul către Strand, evitând traficul după-amiezii
şi s-a întors la Savoy Place după câteva minute. S-a dus
direct la recepţie şi a întrebat-o pe recepţioneră care era
numele portarului-şef.
— Albert Southgate, i-a răspuns aceasta.
Sebastian i-a mulţumit şi a trecut de biroul portarilor de
parcă era un client.
— Albert e pe aici? l-a întrebat pe portar.
— Cred că e la masă, domnule, dar o să verific. Omul a
dispărut în camera din spate.
— Bert, te caută un domn.
Sebastian nu a mai aşteptat mult până ce a apărut un om
mai bătrâior, îmbrăcat într-o haină lungă, albastră, decorată
cu şnururi aurii la manşete, nasturi strălucitori din aur şi
două rânduri de medalii de război, dintre care pe una a
recunoscut-o. S-a uitat plictisit la Sebastian şi l-a întrebat:
— Cu ce vă pot ajuta?
— Am o problemă, a zis Sebastian, întrebându-se încă o
dată dacă merita să rişte. Unchiul meu, sir Giles Barrington,
mi-a zis odată că, dacă voi sta la Savoy şi voi avea nevoie de
ceva, să vorbesc cu Albert.
— Domnul care a câştigat MC la Tobruk?
— Da, a zis Sebastian, surprins.
— Nu au fost prea mulţi supravieţuitori. Urâtă afacere. Ce
pot face?
— Sir Giles are nevoie de trei bilete pentru My Fair Lady.

1273
 - JEFFREY ARCHER -

— Când?
— În seara aceasta.
— Cred că glumiţi.
— Şi nu-i pasă cât costă.
— Staţi aşa. O să văd ce pot face.
Sebastian l-a urmărit pe Albert ieşind din hotel,
traversând drumul şi îndreptându-se spre teatru. S-a fâţâit
în sus şi în jos prin hol, uitându-se nerăbdător spre Strand,
dar abia după o jumătate de oră a reapărut portarul,
strângând un plic în mână.
— Trei bilete în rândul F, stalurile centrale.
— Fantastic. Cât vă datorez?
— Nimic.
— Nu înţeleg, a spus Sebastian.
— Directorul de bilete a cerut să i se aducă aminte de el
lui sir Giles – fratele lui, sergentul Harris, a fost omorât la
Tobruk.
Lui Sebastian i s-a făcut ruşine.

— Grozav, Sebastian, ai salvat ziua. Acum singura sarcină

pe care o mai ai azi este să te asiguri că Daimler-ul stă lângă
Savoy până când domnul Morita şi colegii lui s-au dus la
culcare.
— Dar sunt doar câţiva metri de la Savoy până la teatru.
— Ăsta poate fi un drum lung dacă plouă, după cum ai
aflat la întâlnirea cu soţia profesorului Marsh. Şi, în afară de
asta, dacă nu facem noi acest efort, în mod sigur îl va face
altcineva.

Sebastian a coborât din maşină şi a intrat la Savoy la 6:30

p.m. S-a dus la lift şi a aşteptat, răbdător. Chiar după şapte,

1274
 - JEFFREY ARCHER -

domnul Morita şi colegii lui au apărut. Sebastian s-a aplecat

adânc şi le-a dat plicul care conţinea cele trei bilete.
— Mulţumesc, tinere, a spus domnul Morita. Au trecut
prin hol, prin uşile batante şi au ieşit din hotel.
— Maşina preşedintelui vă va conduce la Theatre Royal, a
spus Sebastian când Tom a deschis portiera Daimler-ului.
— Nu, mulţumesc, a zis Morita. O plimbare pe jos ne va
face bine. Fără altă vorbă, cei trei s-au îndreptat spre teatru.
Sebastian s-a aplecat iar, înainte de a se aşeza alături de
Tom pe bancheta din faţă a maşinii.
— De ce nu te duci acasă? a spus Tom. Nu e nevoie să te
învârti pe aici; dacă începe să plouă, mă duc eu la teatru şi îi
culeg de acolo.
— Dar ar putea să dorească să cineze după spectacol sau
să meargă la un club de noapte. Ştii vreun club de noapte?
— Depinde de ce caută.
— Nu aia, bănuiesc. Dar, oricum, rămân aici până ce, ca
să-l citez pe domnul Hardcastle, ăştia ajung în pat, în
siguranţă.
Nu a plouat niciun strop şi până la ora zece aflase totul
despre viaţa lui Tom, inclusiv unde fusese la şcoală, unde
luptase în război şi unde muncise înainte de a ajunge şoferul
domnului Hardcastle. Tom trăncănea despre soţia lui care
voia să meargă la Marbella în următorul concediu când
Sebastian a spus:
— Oh, Doamne, s-a lăsat jos în maşină dispărând din
vedere când doi bărbaţi bine îmbrăcaţi au trecut de maşină
şi au intrat în hotel.
— Ce tot faci?
— Evit pe cineva pe care nu mai doream să-l întâlnesc.
— Se pare că a coborât cortina, a spus Tom, în timp ce o
groază de spectatori au început să curgă pe Strand.
După câteva minute, Sebastian şi-a văzut japonezii aflaţi
în grija lui întorcându-se la hotel. Chiar înainte ca domnul
Morita să ajungă la intrare, Sebastian a coborât din maşină
şi s-a aplecat.

1275
 - JEFFREY ARCHER -

— Sper că v-a plăcut spectacolul, Morita-san.

— Cât se poate de mult, a zis Morita. N-am mai râs aşa de
mult de ani de zile şi muzica a fost minunată. Îi voi mulţumi
domnului Hardcastle personal când îl voi vedea mâine-
dimineaţă. Vă rog să vă întoarceţi acasă, domnule Clifton,
pentru că nu voi mai avea nevoie de maşină în noaptea
aceasta. Îmi pare rău că v-am reţinut aşa de târziu.
— A fost plăcerea mea, Morita-san, a zis Sebastian.
A rămas pe trotuar şi i-a urmărit intrând în hotel,
traversând holul şi îndreptându-se spre lifturi. Inima a
început să-i bată mai repede când i-a văzut pe cei doi
înaintând, aplecându-se, apoi strângându-i mâna domnului
Morita. Sebastian a rămas buimac pe loc. Cei doi bărbaţi au
vorbit cu Morita câteva clipe. Apoi el şi-a expediat colegii şi i-
a însoţit pe cei doi în barul american. Sebastian ar fi dorit cu
disperare să între în hotel şi să se uite mai bine, dar ştia că
nu poate să rişte. Atunci s-a urcat iar în maşină.
— Te simţi bine? a întrebat Tom. Eşti alb ca varul.
— La ce oră se culcă domnul Hardcastle?
— La unsprezece, unsprezece şi jumătate, depinde. Dar
poţi să-ţi dai seama dacă e treaz pentru că atunci e aprinsă
lumina din birou.
Sebastian s-a uitat la ceas: 10:43 p.m.
— Atunci mergem să vedem dacă mai e treaz.
Tom a condus pe Strand, a traversat Trafalgar Square, a
continuat de la Mall până la colţul cu Hyde Park Corner şi a
ajuns la Cadogan Place, 37, puţin după ora unsprezece.
Lumina din birou era încă aprinsă. Fără îndoială că
preşedintele verifica pentru a treia oară contractul pe care
bănuia că-l vor semna japonezii dimineaţa.
Sebastian a coborât încet din maşină, a urcat scările şi a
sunat la uşa din faţă.
— Îmi pare rău că vă deranjez aşa de târziu, domnule
preşedinte, dar avem o problemă.

1276
 - JEFFREY ARCHER -

17
— Mai întâi ar trebui să-i spui unchiului tău adevărul, a
zis Cedric. Şi vreau să spun, tot adevărul.
— O să-i spun totul când mă duc acasă în seara asta.
— Este important ca sir Giles să ştie ce ai făcut în numele
lui, pentru că va dori să-i scrie şi să-i mulţumească
domnului Harris de la Theatre Royal şi portarului-şef de la
Savoy.
— Albert Southgate.
— Şi tu trebuie să le scrii şi să le mulţumeşti.
— Da, desigur. Şi îmi cer scuze din nou, domnule. Simt că
v-am lăsat baltă din cauză că întreaga acţiune s-a dovedit a fi
o pierdere de timp pentru dumneavoastră.
— Aceste acţiuni sunt rareori o pierdere de timp. Ori de
câte ori licitezi pentru un contract nou, chiar dacă nu-l obţii,
aproape întotdeauna înveţi ceva care te va ajuta la
următorul.
— Şi eu ce am învăţat?
— Pentru început, japoneza, ca să nu mai pomenesc unul
sau două lucruri despre tine de care sunt sigur că vei
beneficia altă dată.
— Dar timpul pe care dumneavoastră şi membrii seniori ai
personalului l-aţi petrecut ocupaţi cu acest proiect… şi o
grămadă de bani ai băncii.
— N-ar fi fost nicio diferenţă pentru Barclays sau
Westminster. Dacă ai o rată de succes de unu la cinci la
astfel de contracte, atunci eşti bun, a adăugat el când a
sunat telefonul. A ridicat receptorul şi, după o clipă, a spus:
— Da, trimite-l.
— Trebuie să plec, domnule?
— Nu, stai pe loc. Mi-ar plăcea să te întâlneşti cu fiul meu.
Uşa s-a deschis şi a intrat un bărbat clar înrudit cu Cedric
Hardcastle: poate cu unul sau doi centimetri mai înalt, dar
cu acelaşi zâmbet cald, umeri laţi şi cam chel, cu toate că
avea un fel de semicerc puţin mai gros de la o ureche la alta,
1277
 - JEFFREY ARCHER -

care-l făcea să semene cu un călugăr din secolul XVII. Şi

după cum urma să descopere Sebastian, avea aceeaşi minte
incisivă.
— Bună dimineaţa, tati, mă bucur să te văd. Şi cu acelaşi
accent de Yorkshire.
— Arnold, acesta este Sebastian Clifton, care mă ajută în
negocierile cu firma Sony.
— Mă bucur să vă întâlnesc, domnule, a spus Sebastian în
timp ce dădeau mâna.
— Sunt un mare admirator…
— …al cărţilor tatălui meu?
— Nu, n-aş zice că am citit vreuna. Sunt sătul de detectivi
toată ziua fără să mai citesc şi noaptea despre ei.
— Al mamei mele atunci, prima femeie-preşedinte a unei
companii publice.
— Nu, al surorii dumneavoastră, Jessica, pe care o admir.
Ce talent, a mai zis el, arătând spre pictura de pe peretele
biroului tatălui său. Cu ce se ocupă acum?
— A intrat la Slade, în Bloomsbury şi va începe în curând
primul an.
— Atunci îmi pare rău pentru amărâţii din anul ei.
— De ce?
— Pentru că ori o vor iubi, ori o vor urî când îşi vor da
seama că nu sunt de nivelul ei. Dar ca să revenim la
lucrurile obişnuite, a spus Arnold, întorcându-se spre tatăl
lui, am pregătit trei copii ale contractului, după cum s-a
convenit între cele două părţi şi, de îndată ce le vei semna,
vei avea nouăzeci de zile ca să dai un împrumut de zece
milioane pe o perioadă de cinci ani, cu o dobândă de
douăzeci şi cinci la sută. Acest procentaj reprezintă
comisionul tău pe tranzacţie. Mai trebuie să spun…
— Nu te mai obosi, i-a zis Cedric, pentru că am impresia
că nu ne mai ocupăm de asta.
— Dar când am vorbit azi-noapte, păreai destul de sigur.
— Să zicem că împrejurările s-au schimbat de atunci şi s-o
lăsăm baltă, a spus Cedric.

1278
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău, a zis Arnold. A strâns contractele şi era

gata să le bage la loc în servietă, când a văzut-o prima oară.
— Nu m-am gândit niciodată la tine ca la un estet, tati,
dar ăsta e chiar superb, a comentat el, luând cu grijă vaza
japoneză de pe birou. A studiat-o cu atenţie înainte de a-i
verifica fundul. Şi este produsă de unul dintre cei mai
valoroşi olari japonezi, nici mai mult, nici mai puţin.
— Nu începe şi tu, a comentat Cedric.
— Shoji Hamada, a zis Sebastian.
— Unde ai găsit-o?
— Nu am găsit-o, a bombănit Cedric. E un cadou de la
domnul Morita.
— Ei bine, atunci n-ai terminat această afacere cu mâna
goală, a spus Arnold când s-a auzit o bătaie tare în uşă.
— Intră, a zis Cedric, întrebându-se dacă ar putea fi… uşa
s-a deschis şi a intrat Tom. Credeam că ţi-am spus să stai la
Savoy.
— Nu mai are rost, domnule. Aşteptam în faţa hotelului ia
nouă şi jumătate, după cum mi s-a spus, dar domnul Morita
nu a apărut. Şi cum el e un domn care nu întârzie niciodată,
m-am hotărât să vorbesc cu portarul care mi-a zis că cei trei
clienţi japonezi au anulat rezervarea şi au plecat din hotel cu
un taxi, chiar înainte de nouă.
— Nu m-aş fi gândit la asta, a spus Cedric. Cred că mi-am
pierdut simţul afacerilor.
— Nu le poţi câştiga pe toate, tată, după cum îmi aminteşti
întruna, i-a răspuns Arnold.
— Avocaţii par să câştige chiar şi când pierd, a spus tatăl
lui.
— Să-ţi spun ce o să fac, a zis Arnold. Voi renunţa la
comisionul meu mare şi nemeritat în schimbul acestui nimic
insignifiant.
— Las-o baltă.
— Atunci plec, pentru că nu prea mai am ce să fac aici.
Arnold tocmai îşi punea contractele în servieta Gladstone
când uşa s-a deschis, iar domnul Morita şi cei doi colegi ai

1279
 - JEFFREY ARCHER -

săi au intrat când clopotele din Square Mile băteau de

unsprezece ori.
— Sper că nu am întârziat, au fost primele cuvinte ale lui
Morita dând mâna cu Cedric.
— Aţi venit chiar la timp, a spus Cedric.
— Iar dumneavoastră, a spus Morita, uitându-se la
Arnold, nu puteţi să fiţi decât fiul lipsit de valoare al unui
mare părinte.
— Ăsta-s eu, domnule, a zis Arnold în timp ce îşi
strângeau mâinile.
— Aţi pregătit contractele?
— Da, într-adevăr, domnule.
— Atunci aveţi nevoie doar de semnătura mea şi apoi tata
îşi poate continua munca. Arnold a scos contractele înapoi
din geanta Gladstone şi le-a pus pe birou. Dar, înainte de a
semna, am un cadou pentru noul meu prieten, Sebastian
Clifton, motiv pentru care am fost obligat să părăsesc hotelul
atât de devreme azi-dimineaţă.
Domnul Ono a făcut un pas înainte şi i-a înmânat o
cutiuţă domnului Morita care i-a dat-o, la rândul său, lui
Sebastian.
— Nu este un băiat bun întotdeauna dar, după cum spun
britanicii, inima lui este unde trebuie.
Sebastian n-a zis nimic în timp ce a desfăcut panglica
argintie şi a scos capacul cutiei. Din ea a luat o vază micuţă
purpuriu cu galben. Nu a mai putut să-şi desprindă privirea
de la ea.
— Căutaţi cumva vreun avocat, din întâmplare? a întrebat
Arnold.
— Doar dacă puteţi să spuneţi numele olarului fără a vă
uita la baza vazei.
Sebastian i-a dat cutia lui Arnold care a admirat mult felul
în care roşul se împletea cu galbenul, formând franjuri
portocalii, înainte de a-şi spune părerea:
— Bernard Leach?
— Ei, acest fiu este util până la urmă, a spus Morita.

1280
 - JEFFREY ARCHER -

Ambii bărbaţi au râs şi Arnold i-a dat vaza înapoi lui

Sebastian, care a spus:
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule.
— Când o veţi face, v-aş ruga să vorbiţi pe limba mea
natală.
Sebastian a fost atât de surprins, încât era gata să scape
vaza.
— Nu cred că înţeleg, domnule.
— Ba sigur că da şi dacă nu mi-aţi răspunde în japoneză
nu aş avea de ales decât să-i dau acest dar fiului lui Cedric.
Toţi l-au aşteptat pe Sebastian să vorbească.
— Arigatou gozaimasu. Taihennii kouei desu. Isshou
taisetsuni itashimasu.
— Foarte impresionant. Ar trebui acordată o atenţie mai
mare tonurilor fine, spre deosebire de cele din lucrările
surorii dumneavoastră, dar este impresionant.
— Dar, Morita-san, cum v-aţi dat seama că vă cunosc
limba pentru că atunci când ne-am întâlnit n-am spus o
vorbă în japoneză de faţă cu dumneavoastră?
— Aş zice că din cauza celor trei bilete pentru My Fair
Lady, a spus Cedric.
— Domnul Hardcastle este un om iscusit şi de aceea l-am
ales de la început să mă reprezinte.
— Dar cum? a repetat Sebastian.
— Biletele au fost o coincidenţă prea mare, a spus Morita.
Gândeşte-te, Sebastian, cât timp semnez eu contractul. A
scos un stilou din buzunarul de sus şi l-a dat lui Cedric.
Trebuie să semnaţi dumneavoastră mai întâi, altfel zeii nu
vor binecuvânta uniunea noastră.
Morita l-a urmărit pe Cedric semnând cele trei contracte,
înainte de a semna şi el. Amândoi s-au înclinat şi apoi şi-au
strâns mâinile.
— Trebuie să fug la aeroport să iau avionul spre Paris.
Francezii îmi fac multe probleme.
— Ce fel de probleme? a întrebat Arnold.

1281
 - JEFFREY ARCHER -

— Din păcate nimic cu care m-aţi putea ajuta. Am

patruzeci de mii de radiouri care zac într-un depozit
închiriat. Vama franceză îmi interzice să le distribui
furnizorilor până ce fiecare cutie nu a fost deschisă şi
inspectată. Acum reuşesc doar două pe zi. Ideea este să mă
ţină în loc cât mai mult timp posibil, astfel încât fabricanţii
francezi să poată vinde produsele lor inferioare clienţilor lor
nerăbdători. Dar am plănuit cum să-i înving.
— De-abia aştept să aud, a zis Arnold.
— Chiar că e simplu. Voi construi o fabrică în Franţa, voi
angaja localnici şi apoi voi vinde produsele mele superioare
fără să mă mai deranjeze oficialii vămii locale.
— Francezii îşi vor da seama ce puneţi la cale.
— Sunt sigur că da, dar până atunci toţi vor fi ca Cedric şi
vor dori un radio Sony acasă. Nu-mi pot permite să pierd
avionul, dar mai întâi aş vrea să spun ceva doar noului meu
partener. Arnold a dat mâna cu domnul Morita înainte ca el
şi Sebastian să iasă din cameră.
— Cedric, a spus Morita, aşezându-se de cealaltă parte a
biroului directorului. V-aţi întâlnit vreodată cu cineva numit
don Pedro Martinez? A venit să mă vadă aseară, împreună cu
maiorul Fisher.
— Îl ştiu pe Martinez doar după reputaţie. Dar l-am
întâlnit pe maiorul Fisher, care este în consiliul Liniei
Maritime Barrington, unde suntem amândoi directori.
— Părerea mea este că Martinez e o lepădătură, iar Fisher
este un om slab şi bănuiesc că depinde de banii lui Martinez
ca să supravieţuiască.
— V-aţi dat seama de asta după doar o întâlnire?
— Nu, după douăzeci de ani în care am făcut afaceri cu
astfel de oameni. Dar acesta este inteligent şi alunecos şi nu
ar trebui să-l subestimaţi. Bănuiesc că pentru Martinez,
viaţa altora nu face două parale.
— Vă sunt recunoscător pentru prevederea
dumneavoastră, Akio, şi încă şi mai mult pentru grija pe care
mi-o purtaţi.

1282
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă pot cere un mic serviciu în schimb înainte de a pleca

la Paris?
— Orice.
— Aş dori ca Sebastian să rămână omul de legătură între
companiile noastre. Ne va scuti pe amândoi de multe
necazuri şi ne va economisi timpul.
— Aş vrea mult să vă pot acorda acest serviciu, a spus
Cedric, dar băiatul pleacă la Cambridge în septembrie.
— Aţi fost la universitate, Cedric?
— Nu, am părăsit şcoala la cincisprezece ani şi, după două
săptămâni de vacanţă, m-am alăturat tatălui meu la bancă.
Morita a încuviinţat.
— Nu toată lumea este făcută pentru universitate şi unii
chiar sunt traşi înapoi de această experienţă. Cred că
Sebastian şi-a găsit meseria potrivită şi, cu dumneavoastră
ca mentor, e posibil chiar să vă fi găsit omul care vă va lua
locul.
— Este foarte tânăr, a comentat Cedric.
— Aşa este şi regina dumneavoastră şi ea a ajuns pe tron
la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Cedric, trăim într-o
bravă lume nouă.

1283
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1963

1284
 - JEFFREY ARCHER -

18
— Eşti sigur că vrei să fii liderul opoziţiei? a întrebat
Harry.
— Nu, nu sunt, a zis Giles. Vreau să fiu prim-ministru,
dar trebuie să muncesc niţel în opoziţie ca să pun mâna pe
cheia de la Downing Street, numărul 10.
— Poate ţi-ai păstrat scaunul la ultimele alegeri, a zis
Emma, dar partidul tău a pierdut la alegerile generale. Încep
să mă întreb dacă laburiştii pot să mai câştige alte alegeri.
Par să fie destinaţi a fi partidul din opoziţie.
— Ştiu că aşa pare acum, a spus Giles, dar sunt convins
că, până la următoarele alegeri, votanţii se vor fi săturat de
conservatori şi se vor gândi că e timpul pentru o schimbare.
— Şi, desigur, afacerea Profumo nu a ajutat, a zis Grace.
— Cine va decide care va fi următorul lider al partidului?
— Bună întrebare, Sebastian, a zis Giles. Doar cei aleşi în
Camera Comunelor, adică toţi cei două sute cincizeci şi opt.
— E un electorat cam redus, a comentat Harry.
— Adevărat, dar majoritatea vor face sondaje în
circumscripţiile lor ca să-şi dea seama pe cine ar prefera
oamenii de acolo să conducă partidul şi, când e vorba de
membrii afiliaţi sindicatelor, aceştia vor vota pentru cel
susţinut de şeful sindicatului. Deci membrii sindicatului
navigatorilor din circumscripţii ca Tyneside, Belfast,
Glasgow, Clydesdale şi Liverpool ar trebui să mă susţină pe
mine.
— Bărbatul, a zis Emma. Asta ar însemna că dintre cei
două sute cincizeci şi opt de membri ai Partidului Laburist
din Parlament, niciunul nu crede că o femeie ar putea să
conducă partidul?
— Barbara Castle s-ar putea înscrie pe liste, dar eu nu
cred că ar avea nici cea mai mică şansă. Hai să privim
adevărul în faţă, Emma, sunt mai multe femei pe băncile
laburiştilor decât în partea conservatorilor din Cameră, aşa

1285
 - JEFFREY ARCHER -

că, dacă o femeie va ajunge în Downing Street, aş putea

paria că va fi socialistă.
— Dar de ce ar dori cineva să conducă Partidul Laburist?
Trebuie să fie una dintre muncile cele mai lipsite de
satisfacţii din ţară.
— Şi, în acelaşi timp, una dintre cele mai palpitante, a
spus Giles. Cum ar putea majoritatea oamenilor să aibă altfel
şansa să facă o diferenţă reală, să îmbunătăţească viaţa
poporului şi să lase o moştenire de valoare generaţiei
următoare? Nu uita, eu m-am născut cu proverbiala lingură
de argint în gură, aşa că este timpul pentru o retaliere.
— Uau! a zis Emma. Eu te-aş vota.
— Desigur că te vom susţine toţi, a spus Harry. Dar nu
sunt sigur că putem face multe pentru a-i influenţa pe cei
două sute cincizeci şi şapte de membri din Parlament pe care
nu i-am întâlnit niciodată şi pe care nu avem nicio şansă să-i
întâlnim.
— Nu caut acest tip de susţinere. Este ceva mai personal,
pentru că trebuie să vă avertizez pe toţi cei care staţi la
această masă că iar vă puteţi aştepta ca presa să înceapă să
cotrobăie în vieţile noastre particulare. Poate credeţi că v-a
ajuns deja şi nu vă pot învinui dacă o faceţi.
— Atâta timp cât cântăm toţi aceeaşi melodie, a spus
Grace şi nu spunem nimic altceva decât că suntem încântaţi
că Giles candidează la funcţia de lider al acestui partid
pentru că suntem siguri că este omul potrivit şi avem
încredere că va câştiga, sigur că se vor plictisi şi ne vor lăsa
în pace.
— Abia atunci vor începe să sape după ceva nou, a spus
Giles. Deci, dacă cineva vrea să recunoască ceva mai grav
decât o amendă de circulaţie, acum e şansa voastră.
— Eu sper că următorul meu roman va ajunge pe lista de
bestselleruri din New York Times, a zis Harry, aşa că poate ar
trebui să vă avertizez că William Warwick va avea o relaţie cu
nevasta detectivului-şef. Dacă ţi se pare că asta ţi-ar diminua
şansele, Giles, aş putea să nu o public decât după alegeri.

1286
 - JEFFREY ARCHER -

Toţi au râs.
— Cinstit vorbind, dragul meu, a spus Emma, William
Warwick ar trebui să aibă o relaţie cu nevasta primarului din
New York, pentru că aşa ai avea şanse mai mari să ajungi pe
locul unu în Statele Unite.
— Nu e o idee rea, a spus Harry.
— Serios vorbind, a adăugat Emma, poate e momentul să
vă anunţ pe toţi că Barrington’s de-abia mai rezistă şi
lucrurile nu vor merge prea uşor în următoarele
douăsprezece luni.
— Cât de grav este? a întrebat-o Giles.
— Construcţia lui Buckingham e întârziată cu mai mult de
un an şi, cu toate că în ultima vreme nu am avut probleme,
compania a trebuit să împrumute o sumă mare de bani de la
bancă. Dacă s-ar dovedi că împrumuturile depăşesc activul
companiei, băncile vor cere returnarea împrumuturilor şi
atunci vom fi declaraţi în stare de faliment. Acesta este cel
mai prost scenariu, dar nu este imposibil.
— Şi când s-ar putea întâmpla asta?
— Nu în viitorul apropiat, a spus Emma, doar dacă,
bineînţeles, Fisher nu simte că a ne spăla rufele murdare în
public n-ar fi în avantajul său.
— Martinez nu-i va lăsa s-o facă atâta timp cât are multe
acţiuni ale companiei, a spus Sebastian. Dar asta nu
înseamnă că se va mulţumi să stea pe tuşă şi să aştepte să
vadă dacă începi lupta.
— Sunt de acord, a zis Grace. Şi el nu este singura
persoană la care mă pot gândi că ar fi încântată dacă ai
eşua.
— La cine te gândeşti? a întrebat-o Giles.
— Pentru început, la lady Virginia Fenwick. Femeia aia va
fi încântată să amintească tuturor membrilor Parlamentului
pe care-i întâlneşte că ai divorţat şi ai părăsit-o pentru altă
femeie.
— Virginia cunoaşte doar conservatori şi aceştia au avut
deja un prim-ministru divorţat. Şi nu uita, a spus Giles,

1287
 - JEFFREY ARCHER -

luând-o pe Gwyneth de mână, acum sunt căsătorit cu o altă

femeie.
— Cinstit vorbind, a zis Harry, cred că ar trebui să te
îngrijoreze mai mult Martinez decât Virginia pentru că el clar
caută orice motiv de a-i face rău familiei noastre după cum a
aflat Sebastian când s-a dus la început să lucreze la
Farthings. Şi, Giles, tu eşti un premiu mai mare decât Seb,
aşa că pariez că Martinez va face tot posibilul să se asigure
că nu vei deveni prim-ministru.
— Dacă mă hotărăsc să candidez, a spus Giles, nu-mi pot
petrece tot timpul uitându-mă peste umăr şi întrebându-mă
ce are de gând Martinez. Acum trebuie să mă concentrez
asupra unor rivali mai apropiaţi de casă.
— Cine este rivalul tău cel mai mare? a întrebat Harry.
— Harold Wilson este favoritul agenţilor de pariuri.
— Domnul Hardcastle vrea să câştige el, a intervenit
Sebastian.
— De ce, pentru numele cerurilor? a întrebat Giles
— N-are nicio legătură cu cerurile, a spus Sebastian. El
este mai aproape de casă. Ambii sunt născuţi în
Huddersfield.
— Ceva atât de nesemnificativ poate determina pe cineva
să te susţină sau nu, a oftat Giles.
— Poate Harold Wilson are vreun schelet ascuns în dulap
de care se va interesa presa, a zis Emma.
— Niciunul, din câte ştiu eu, a spus Giles, doar dacă nu
incluzi faptul că a fost pe locul întâi la Oxford şi primul la
examenul pentru funcţionarii publici.
— Dar el n-a luptat în război, a zis Harry. Aşa că medalia
ta ar putea fi un avantaj.
— Denis Healey a câştigat şi el o medalie şi uite unde e.
— Este mult prea deştept ca să conducă Partidul Laburist,
a comentat Harry.
— Ei, desigur asta nu va fi problema ta, s-a distrat Grace.
Giles s-a strâmbat la sora lui şi restul familiei a izbucnit în
râs.

1288
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă pot gândi la o problemă pe care va trebui s-o

înfrunte Giles… Toţi s-au uitat la Gwyneth care nu spusese
nimic până atunci. Eu sunt singura străină din cameră, a
spus ea, cineva care a intrat în familie prin căsătorie, aşa că
poate văd lucrurile din alt punct de vedere.
— Ceea ce face ca părerile tale să fie mai relevante, a spus
Emma, aşa că nu ezita să ne spui ce te îngrijorează.
— Dacă o fac, mi-e teamă că voi deschide o rană
purulentă, a zis Gwyneth, ezitând.
— Nu lăsa asta să te oprească să vorbeşti, i-a zis Giles,
luând-o de mână.
— Mai este un membru al familiei care nu se află în
această cameră şi care constituie, după mine, o bombă cu
ceas.
A urmat o tăcere lungă înainte ca Grace să spună:
— Ai dreptate, Gwyneth, pentru că, dacă un ziarist va da
peste faptul că fetiţa adoptată de Harry şi Emma este sora
vitregă a lui Giles şi mătuşa lui Sebastian şi că tatăl ei a fost
ucis de maică-sa după ce el i-a furat bijuteriile şi apoi a
părăsit-o, presa va avea o zi de sărbătoare.
— Şi nu uita că mama ei s-a sinucis, a zis Emma încet.
— Cel puţin ar trebui să-i spuneţi micuţei adevărul, a zis
Grace. La urma-urmei, acum este la Slade, e pe cont propriu,
aşa că presa ar putea s-o găsească uşor şi dacă o vor face
înainte să-i spuneţi voi…
— Nu e chiar atât de uşor, a zis Harry. După cum ştim cu
toţii prea bine, Jessica suferă de crize de depresie şi, în ciuda
talentului ei indiscutabil, adesea îşi pierde încrederea în ea
însăşi. Şi e abia la câteva săptămâni de examenele de
jumătate de semestru, deci acum nu e chiar momentul
potrivit.
Giles s-a decis să nu-i amintească lui Harry că el îl
avertizase de existenţa acestei probleme cu mai mult de o
decadă înainte şi că niciodată nu va fi momentul potrivit.
— Aş putea să discut eu cu ea, s-a oferit Sebastian.

1289
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, a spus Harry, ferm. Dacă îi va spune cineva, eu va

trebui să fiu acela.
— Şi cât mai curând posibil, a spus Grace.
— Bine, anunţaţi-mă când i-aţi spus, a zis Giles, înainte
de a adăuga: mai sunt şi alte bombe pentru care ar trebui să
ne pregătim? A urmat o lungă tăcere după care a continuat.
Atunci vă mulţumesc tuturor pentru ajutorul dat. Vă voi
anunţa decizia mea finală până la sfârşitul săptămânii. Acum
trebuie să plec pentru că trebuie să mă întorc în Cameră.
Acolo sunt cei care votează. Dacă mă hotărăsc să accept, nu
mă veţi vedea prea mult în următoarele săptămâni, pentru că
voi fi ocupat să arăt fericit, să ţin nenumărate discursuri, să
vizitez tot felul de circumscripţii şi să-mi petrec fiecare după-
amiază liberă cumpărându-le băuturi laburiştilor la Annie’s
Bar.
— Annie’s bar? a întrebat Harry.
— Cel mai popular loc de adăpare pentru Camera
Comunelor, frecventat mai ales de laburişti, aşa că acum
plec.
— Noroc, i-a urat Harry.
Membrii familiei s-au ridicat simultan în picioare şi l-au
aplaudat când a părăsit camera.

— Are vreo şansă să câştige?

— Oh, da, a spus Fisher. Este foarte popular printre
oamenii de rând din circumscripţii, cu toate că Harold
Wilson este favoritul deputaţilor şi doar aceştia au drept de
vot.
— Atunci să-i trimitem lui Wilson o donaţie mare pentru
fondul campaniei, în bani lichizi dacă este necesar.
— Ăsta-i ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem, a spus
Fisher.
— De ce? a întrebat Diego.
— Pentru că ni-i va trimite înapoi.

1290
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce ar face asta? a întrebat don Pedro.

— Pentru că nu suntem în Argentina şi dacă presa află că
un străin finanţează campania electorală a lui Wilson, acesta
nu numai că va pierde, ci va fi şi obligat să se retragă din
cursă. De fapt, nu numai că va returna banii, ci va anunţa şi
public că a făcut-o.
— Cum poţi câştiga alegerile dacă n-ai bani?
— Nu ai nevoie de prea mulţi bani când electoratul este
format doar din cei două sute cincizeci şi opt de membri ai
Parlamentului, dintre care majoritatea îşi petrec mai tot
timpul în aceeaşi clădire. Ai putea fi obligat să cumperi nişte
timbre, să dai telefoane, să oferi băuturi la Annie’s Bar şi
atunci vei fi în legătură cu aproape tot electoratul.
— Deci, dacă nu putem să-l ajutăm pe Wilson să câştige,
cum ne putem asigura că Barrington va pierde? a întrebat
Luis.
— Dacă sunt două sute cincizeci şi opt de membri votanţi,
cu siguranţă îi poţi mitui pe unii, a zis Diego.
— Nu cu bani, a spus Fisher. Singurul lucru de care le
pasă ăstora sunt promovările.
— Promovările? a întrebat Diego. Ce naiba mai sunt şi
astea?
— Membrilor mai tineri, un candidat le-ar putea sugera că
sunt luaţi în considerare pentru o funcţie mai înaltă şi
pentru membrii mai în vârstă care se retrag la alegerile
viitoare, o sugestie ar putea fi că experienţa şi inteligenţa lor
vor fi foarte apreciate în Camera Lorzilor. Şi pentru cei care
nu au nicio speranţă la aşa ceva, dar care tot vor mai fi pe
acolo la următoarele alegeri, un lider de partid are
întotdeauna slujbe care trebuie ocupate. Ştiu un membru
care voia nici mai mult, nici mai puţin decât să fie
preşedintele Comitetului de Catering de la Camera
Comunelor pentru că membrii lui aleg vinurile potrivite la
meniuri.

1291
 - JEFFREY ARCHER -

— OK, deci, dacă nu-i putem oferi lui Wilson bani şi nici
nu putem mitui votanţii, cel puţin putem recicla gunoiul pe
care-l avem referitor la familia Barrington, a sugerat Diego.
— Nu e prea mult, deoarece presa se va ocupa fericită de
asta fără ajutorul nostru, a spus Fisher. Şi se vor plictisi
după câteva zile doar, dacă nu apărem cu ceva proaspăt în
care să-şi înfigă dinţii. Nu, trebuie să ne gândim la ceva care
va ţine toate titlurile ziarelor şi să-l doborâm dintr-o lovitură.
— V-aţi gândit mult la asta, domnule maior, a spus don
Pedro.
— Recunosc că da, a spus Fisher, părând mulţumit de el
însuşi. Şi cred că am găsit ceva care va scufunda familia
Barrington.
— Atunci scuipă.
— Există un lucru de care un politician nu poate scăpa.
Dar ca să-l aranjez pe Barrington am nevoie de o mică
echipă, iar cronometrarea va trebui să fie perfectă.

1292
 - JEFFREY ARCHER -

19
Griff Haskins, agentul Partidului Laburist pentru Bristol
Docklands, s-a hotărât să se lase de băut dacă Giles voia să
aibă vreo şansă de a ajunge lider al partidului. Griff devenea
abstinent întotdeauna cu o lună înainte de alegeri şi beţivan
o lună după, în funcţie de rezultat. Şi cum membrul pentru
Bristol Docklands ajunsese înapoi pe băncile verzi, ales cu o
majoritate confortabilă, simţea că are dreptul la o noapte
liberă din când în când.
Când Giles şi-a chemat agentul de dimineaţă, după ce
acesta chefuise şi-l anunţase că va candida la funcţia de
preşedinte, n-a fost prea bine. Cum Griff era mahmur, a
sunat o oră mai târziu ca să se asigure că auzise corect.
Auzise.
Griff şi-a sunat imediat secretara, Penny, care era în
concediu în Cornwall şi pe domnişoara Parish, cea mai
experimentată angajată a lui, care a recunoscut că murea de
plictiseală şi revenea la viaţă doar în timpul campaniilor
electorale. Le-a spus amândurora să aştepte pe peronul 7 din
gara Temple Meads la 4:30 în acea după-amiază dacă doreau
să lucreze pentru viitorul prim-ministru.
La ora cinci, cei trei stăteau într-un vagon de clasa a treia
dintr-un tren care se îndrepta spre Paddington. Până în
după-amiaza celei de-a doua zile, Griff îşi aranjase un birou
în Camera Comunelor şi altul în casa lui Giles, în Smith
Square. Mai avea nevoie de un voluntar pentru echipa sa.
Sebastian i-a spus lui Griff că ar fi încântat să-şi anuleze
concediul de două săptămâni ca să-şi ajute unchiul să
câştige alegerile, iar Cedric i-a aprobat o lună, pentru că
experienţa nu putea să-i fie decât benefică băiatului, cu toate
că sir Giles era la cea de-a doua alegere a lui.
Prima treabă a lui Sebastian a fost să facă o diagramă cu
toţi cei două sute cincizeci şi opt de membri ai Parlamentului
cu drept de vot şi să bifeze fiecare nume ca să arate în ce
categorie se afla: sigur îl vor vota pe Giles, bifă roşie; sigur
1293
 - JEFFREY ARCHER -

vor vota pe altcineva, albastru şi indecişii – cea mai

importantă categorie dintre toate – verde. Cu toate că
diagrama fusese ideea lui Sebastian, Jessica făcuse de fapt
diagrama.
La prima numărătoare, Harold Wilson avea 86 siguri,
George Brown 57, Giles 54 şi James Callaghan 19, cu 42 de
indecişi cruciali. Giles şi-a dat seama că prima lui sarcină
era să scape de Callaghan şi apoi să-l depăşească pe Brown
pentru că, dacă membrul pentru Belper se retrăgea, Griff era
sigur că majoritatea voturilor pentru acesta vor ajunge la ei.
După o săptămână de studiu, a fost clar că diferenţa
dintre Giles şi Brown nu era decât un procent pentru locul
doi şi, cu toate că Wilson era clar în frunte, analiştii politici
erau de acord că în cazul în care Brown sau Barrington s-ar
retrage, concurenţa va fi foarte strânsă.
Griff bântuia întruna pe coridoarele puterii, fericit să
aranjeze întâlniri private ale candidatului cu orice membru
care pretindea că ar fi nehotărât. Mulţi dintre ei vor rămâne
aşa până în ultimul moment pentru că nu se mai bucuraseră
de atâta atenţie în toată viaţa lor şi erau dornici să ajungă
să-l susţină pe câştigător. Domnişoara Parish era tot timpul
la telefon, iar Sebastian devenise mesagerul lui Giles,
alergând încontinuu între Camera Comunelor şi Smith
Square şi ţinându-i pe toţi la curent.
Giles a ţinut douăzeci şi trei de discursuri în prima
săptămână a campaniei, cu toate că acestea n-au ocupat mai
mult de un paragraf în ziarele de a doua zi şi nu au ajuns
niciodată pe prima pagină. Când mai erau doar două
săptămâni şi Wilson a început să pară foarte sigur pe sine,
Giles s-a decis că era timpul să rişte şi să-şi transmită
mesajul. Chiar şi Griff a fost uimit de reacţia presei de a
doua zi, când Giles a apărut pe prima pagină, chiar şi în
Daily Telegraph.
„Există prea mulţi oameni în această ţară care nu vor să
muncească nici măcar o zi” le-a spus Giles şefilor
sindicatelor. „Dacă cineva e sănătos şi apt de muncă şi a fost

1294
 - JEFFREY ARCHER -

respins din trei locuri de muncă într-o perioadă de şase luni,

ar trebui să-şi piardă automat ajutorul de şomaj.”
Aceste cuvinte nu au fost întâmpinate cu aplauze şi
reacţia iniţială a colegilor săi din Cameră a fost nefavorabilă;
s-a împuşcat singur în picior, au tot repetat rivalii săi. Dar, pe
măsură ce treceau zilele, din ce în ce mai mulţi ziarişti au
început să sugereze că Partidul Laburist şi-a găsit în sfârşit
un posibil lider care trăia în lumea adevărată şi dorea ca
partidul său să ajungă la putere, nu condamnat să fie veşnic
în opoziţie.
Toţi cei 258 de membri ai Parlamentului au revenit la
circumscripţiile lor în weekend şi şi-au dat seama că
electoratul reacţiona favorabil în ceea ce-l privea pe membrul
din Bristol Docklands. Un sondaj de opinie efectuat în lunea
următoare a confirmat acest lucru şi l-a apropiat pe
Barrington de Wilson, Brown ajungând pe locul al treilea şi
James Callaghan pe al patrulea. Marţi, Callaghan a ieşit din
cursă şi le-a spus susţinătorilor săi că îl va vota pe
Barrington.
Când Sebastian a adus diagrama la zi în acea seară,
Wilson avea 122 de voturi, Giles 107 şi 29 erau indecişi. Le-a
luat lui Griff şi domnişoarei Parish încă douăzeci şi patru de
ore să-i identifice pe cei 29 de membri ai Parlamentului care,
dintr-un motiv sau altul, încă se ţineau deoparte. Printre ei
se aflau şi membri ai importantului grup Fabian16 care
reprezentau 11 voturi. Tony Crosland, preşedintele grupului,
a solicitat o întrunire cu ambii candidaţi din frunte,
anunţând că dorea să afle părerile lor despre Europa.
Giles a simţit că întâlnirea lui cu Crosland a mers bine,
dar când a verificat diagrama, tot Wilson se afla în frunte.
Totuşi, presa începuse să scrie „umăr la umăr” în titlurile
referitoare la competiţie când aceasta a ajuns în ultima
săptămână. Giles ştia că va avea nevoie de noroc ca să-l
depăşească pe Wilson în ultimele zile. Acesta a apărut sub

16
Grup socialist reformator, fondator al Partidului Laburist.
1295
 - JEFFREY ARCHER -

forma unei telegrame aduse la biroul său luni, în ultima

săptămână a campaniei electorale.
Comunitatea Economică Europeană l-a invitat pe Giles să
ţină un discurs la conferinţa anuală de la Bruxelles, cu exact
trei zile înainte de alegeri. Invitaţia nu anunţa şi că Charles
de Gaulle se retrăsese în ultimul moment.
— Asta e şansa ta, a spus Griff, nu numai să străluceşti la
o conferinţă internaţională, ci să-i şi atragi pe cei 11 din
grupul Fabian. Ar putea fi toată diferenţa de care ai nevoie.
Subiectul ales pentru discurs: Este Marea Britanie
pregătită să adere la Piaţa Comună? Şi Giles ştia exact ce
părere are în această problemă.
— Dar când voi avea timp să scriu un discurs atât de
important?
— După ce ultimul membru laburist s-a dus la culcare şi
înainte ca primul să se trezească a doua zi dimineaţă.
Giles ar fi râs, dar ştia că Griff vorbise serios.
— Şi când mai dorm?
— În avionul spre Bruxelles.

Griff a sugerat ca Sebastian să-l însoţească pe Giles la

Bruxelles, iar el şi domnişoara Parish să rămână la
Westminster, cu ochii pe nehotărâţi.
— Avionul tău decolează de la aeroportul londonez la două
douăzeci, a spus Griff, dar nu uita că acolo e cu o oră
înaintea noastră, aşa că veţi ateriza la două şi zece, deci veţi
avea timp suficient să ajungeţi la conferinţă.
— Nu e cam mult? a întrebat Giles. Discursul meu e abia
la şase.
— Ştiu, dar nu vreau să vă învârtiţi prin aeroport, dacă
acesta nu e plin de parlamentari indecişi. Acum, şedinţa va
dura cam patru ore, deci se va termina pe la şapte, la timp ca
să prindeţi zborul de întoarcere spre Londra de la opt
patruzeci şi diferenţa de fus orar va fi un avantaj pentru noi.

1296
 - JEFFREY ARCHER -

Înhăţaţi un taxi de îndată ce aţi aterizat, pentru că vreau să

ajungeţi înapoi la Cameră la timp, pentru discuţia referitoare
la legea pensiilor de la zece.
— Şi acum ce ar trebui să fac?
— Continuaţi-vă discursul. Totul depinde de el.
Giles şi-a petrecut fiecare moment aranjându-şi discursul,
prezentând primele ciorne echipei sale şi suporterilor cheie
şi, când l-a rostit prima oară acasă, în Smith Square, chiar
după miezul nopţii, unei audienţe formate dintr-un singur
om, Griff s-a declarat mulţumit. Ceea ce era într-adevăr o
laudă.
— Mă voi învârti de colo-colo şi voi oferi mâine-dimineaţă
rezumate ale discursului, pentru verificare, membrilor-cheie
ai presei. Asta le va da mai mult timp redactorilor să
pregătească ziarele pentru a doua zi. Şi cred că ar fi bine să-l
lăsăm pe Tony Crosland să vadă o ciornă, ca să se simtă luat
în seamă. Iar pentru ziariştii mai leneşi care se vor uita pe
discurs doar pe deasupra, voi sublinia pasajele cele mai bune
pentru titluri.
Giles a întors două pagini din discursul său până ce a dat
de o însemnare cu markerul făcută de Griff. Nu aş vrea să
văd Marea Britanie implicată în alt război european. Cei mai
buni tineri din prea multe ţări şi-au vărsat sângele pe
pământul european şi nu numai în ultimii cincizeci de ani, ci în
ultima mie de ani. Trebuie ca, împreună, să facem tot posibilul
ca războaiele din Europa să nu mai existe decât în cărţile de
istorie, din care copiii şi nepoţii noştri vor citi despre greşelile
noastre şi nu le vor repeta.
— De ce acest paragraf? a întrebat Giles.
— Pentru că unele dintre ziare nu se vor mulţumi să
tipărească cuvânt cu cuvânt, ci nu vor rezista să sublinieze
că Wilson nu a văzut niciodată un glonţ tras într-o luptă.
Giles a fost încântat când a primit o notă scrisă de mână
în dimineaţa următoare de la Tony Crosland, în care acesta îi
spunea cât de mult a admirat discursul şi de-abia aşteaptă
să vadă reacţia presei din dimineaţa următoare.

1297
 - JEFFREY ARCHER -

Mai târziu, după-masă, când Giles s-a urcat la bordul

avionului BEA spre Bruxelles, pentru prima oară credea că
ar putea ajunge următorul lider al Partidului Laburist.

1298
 - JEFFREY ARCHER -

20
Când avionul a aterizat pe aeroportul din Bruxelles, Giles
a fost surprins să-i găsească acolo pe sir John Nichols,
ambasadorul britanic, stând lângă un Rolls-Royce, la baza
unei scări.
— V-am citit discursul, sir Giles, a zis ambasadorul în
timp ce ieşeau din aeroport înainte ca toţi ceilalţi pasageri să
fi trecut măcar pe la controlul paşapoartelor şi, cu toate că
diplomaţilor nu li se permite să aibă păreri, sunt obligat să
spun că am descoperit în el un suflu de aer proaspăt. Deşi n-
am idee ce va face partidul dumneavoastră cu el.
— Sper că unsprezece dintre ei vor simţi la fel ca Domnia
Voastră.
— Ah, deci acolo ţintiţi, a spus sir John. Cum de nu mi-am
dat seama?!
A doua surpriză pentru Giles a venit când au coborât
lângă Parlamentul European şi a fost întâmpinat de un şir
lung de oficialităţi, ziarişti şi fotografi, toţi aşteptându-l pe
vorbitorul-cheie. Sebastian a sărit de pe bancheta din faţă şi
i-a deschis lui Giles portiera din spate, ceea ce nu mai făcuse
până atunci.
Preşedintele Parlamentului European, Gaetano Martino, a
înaintat şi a dat mâna cu Giles, înainte de a-l prezenta
echipei sale. În drumul spre sala de conferinţe, Giles a mai
întâlnit alte figuri politice ale Europei, iar toţi i-au urat noroc
– şi nu se refereau la discurs.
— Dacă veţi fi amabil să aşteptaţi aici, a spus preşedintele
după ce au urcat pe scenă, voi face câteva observaţii de
deschidere şi apoi vă voi da cuvântul.
Giles îşi revăzuse discursul pentru ultima oară în avion,
făcând doar câteva modificări minore şi, când i-l dăduse
înapoi lui Sebastian, aproape îl ştia pe dinafară. S-a uitat
printr-o crăpătură din cortina lungă şi neagră şi a zărit o mie
de personalităţi europene aşteptând să-l audă. La ultima sa
conferinţă din Bristol, în timpul campaniei electorale,
1299
 - JEFFREY ARCHER -

participaseră treizeci şi şapte de oameni, inclusiv Griff,

Gwyneth, Penny, domnişoara Parish şi cockerul spaniel al
domnişoarei Parish.
A rămas nervos pe margine în timp ce-l asculta pe domnul
Martino descriindu-l ca pe unul dintre acei rari politicieni
care nu numai că spun ceea ce gândesc, dar nici nu permit
sondajelor de opinie să devină busola lor morală. Aproape îl
putea auzi pe Griff spunând „Aşa e, aşa e”, pe un ton
aprobator.
— …şi suntem gata să-l auzim pe viitorul prim-ministru al
Marii Britanii. Doamnelor şi domnilor, sir Giles Barrington.
Sebastian s-a apropiat de Giles, i-a dat discursul şi i-a
şoptit:
— Noroc, domnule.
Giles s-a îndreptat spre centrul scenei în aplauze
puternice. În decursul anilor, se obişnuise cu flashurile
fotografilor entuziaşti şi chiar şi cu torsul camerelor de luat
vederi, dar nu i se mai întâmplase aşa ceva în toată viaţa lui.
Şi-a pus discursul pe pupitru, s-a dat înapoi şi a aşteptat să
se liniştească publicul.
— Există doar câteva momente în istorie, a început Giles,
care schiţează destinul unei naţiuni, iar decizia Marii Britanii
de a solicita intrarea în Piaţa Comună trebuie să constituie
cu siguranţă unul dintre acestea. Desigur, Regatul Unit va
continua să joace un rol important pe scena mondială, dar
acesta trebuie să fie un rol adevărat, unul care să ne împace
cu faptul că nu mai conducem un imperiu în care nu apune
niciodată soarele. Sugerez că a venit momentul ca Marea
Britanie să accepte noul său rol alături de noii săi parteneri
şi să muncească împreună ca nişte prieteni, lăsând
animozităţile trecute în grija istoriei. Nu mai vreau să văd
niciodată Britania implicată în alt război european. Cei mai
buni tineri din prea multe naţiuni şi-au vărsat sângele pe
solul european şi nu doar în ultimii cincizeci de ani, ci în
ultimii o mie. Împreună trebuie să reuşim ca războaiele
europene să mai existe doar în cărţile de istorie, de unde

1300
 - JEFFREY ARCHER -

copiii şi nepoţii noştri să afle despre greşelile pe care le-am

făcut şi să nu le mai repete.
Cu fiecare val de aplauze, Giles se relaxa puţin câte puţin
aşa că, atunci când a ajuns la final, a simţit că vrăjise
întreaga sală.
— Când eram copil, Winston Churchill, un european
adevărat, a vizitat şcoala mea în Bristol ca să ne înmâneze
premiile. Eu n-am câştigat niciunul, probabil singurul lucru
pe care-l am în comun cu acest mare om – aceste vorbe au
fost întâmpinate de râsete – dar, din cauza discursului său
am intrat în politică şi din cauza experienţei dobândite în
război m-am alăturat Partidului Laburist. Sir Winston a spus
aceste cuvinte: „Naţiunea noastră înfruntă astăzi un alt mare
moment din istorie în care britanicii ar putea fi chemaţi din
nou să decidă soarta lumii libere.” Sir Winston şi cu mine
suntem din partide diferite, dar cu aceste cuvinte sunt de
acord.
Giles s-a uitat la mulţimea adunată, ridicându-şi vocea la
fiecare propoziţie:
— Noi, cei aflaţi astăzi în această sală, putem aparţine
unor naţiuni diferite, dar a venit timpul să lucrăm împreună,
nu în interesele noastre egoiste, ci în interesul generaţiei care
nu s-a născut încă. Lăsaţi-mă să închei spunându-vă că,
orice mi s-ar întâmpla în viitor, puteţi să fiţi siguri că eu mă
voi devota acestei cauze. Giles s-a dat un pas înapoi în timp
ce toţi cei aflaţi în sală se ridicau în picioare şi abia după
câteva minute i s-a permis să părăsească scena dar, chiar şi
atunci, a fost înconjurat de parlamentari, oficialităţi şi
admiratori în timp ce se îndrepta spre ieşire.
— Mai avem o oră înainte de a trebui să ne întoarcem la
aeroport, a spus Sebastian, încercând să pară calm. Vrei să
te ajut cu ceva?
— Caută un telefon ca să-l putem suna pe Griff şi află
dacă a apărut acasă vreo reacţie mai rapidă la discursul
meu. Vreau să mă asigur că nu a fost un miraj, a spus Giles,

1301
 - JEFFREY ARCHER -

strângând mâini şi mulţumindu-le oamenilor pentru urări. A

mai dat şi autografe, altă premieră.
— Palace Hotel e vizavi, a zis Sebastian. Am putea telefona
de la biroul de acolo.
Giles a încuviinţat, continuându-şi avansarea lentă. Abia
după douăzeci de minute a ajuns să-şi ia rămas bun de la
preşedinte.
El şi Sebastian au traversat repede bulevardul şi au intrat
în calmul relativ de la Palace Hotel. Sebastian i-a dat
numărul recepţionerei care a sunat la Londra şi, când a auzit
o voce la celalalt capăt al firului, a zis:
— Vă dau imediat legătura, domnule.
Giles a luat receptorul şi a fost întâmpinat de vocea lui
Griff:
— Am urmărit ştirile de la ora şase la BBC, i-a zis el.
Sunteţi ştirea principală. Telefonul sună întruna şi fiecare
vrea câte o bucăţică din dumneavoastră. Când vă veţi
întoarce la Londra, o maşină mare vă va aştepta la aeroport
şi vă va conduce direct la ITV, unde Sandy Gall vă va lua un
interviu despre veştile de aseară, dar nu pierdeţi timpul
pentru că BBC-ul vrea să discute cu Richard Dimbleby la
Panorama, la zece şi jumătate. Presei nu-i place nimic mai
mult decât un outsider care se apropie în forţă. Unde sunteţi
acum?
— Tocmai plecam spre aeroport.
— Nici că s-ar putea mai bine. Daţi-mi telefon când
aterizaţi.
Giles a lăsat receptorul jos şi i-a rânjit lui Sebastian.
— Avem nevoie de un taxi.
— Nu prea cred, a spus Sebastian. Maşina ambasadorului
tocmai a sosit şi e parcată afară să ne ducă înapoi la
aeroport.
În timp ce mergeau prin holul hotelului, un bărbat a întins
mâna şi a spus:
— Felicitări, sir Giles. O performanţă strălucită. Să sperăm
că va înclina balanţa.

1302
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, a spus Giles, care tocmai îl văzuse pe

ambasador stând lângă maşină.
— Mă numesc Pierre Bouchard. Sunt preşedintele adjunct
al Comunităţii Economice Europene.
— Desigur, a zis Giles, oprindu-se să dea mâna cu el. Sunt
conştient, domnule Bouchard, de toată activitatea pe care aţi
depus-o ca să ajutaţi Marea Britanie să devină un membru
plin al CEE.
— Sunt mişcat, a zis Bouchard. Putem discuta o problemă
particulară?
Giles l-a privit pe Sebastian, care se uita la ceas.
— Doar zece minute, nu mai mult. Trebuie să merg să-l
informez pe ambasador.
— Cred că îl cunoaşteţi pe bunul meu prieten Tony
Crosland, a spus Bouchard conducându-l pe Giles spre bar.
— Într-adevăr. I-am dat ieri o primă copie a discursului
meu.
— Sunt sigur că a apreciat-o. Este exact în ce crede
societatea fabiană. Ce beţi? l-a întrebat Bouchard când se
îndreptau spre bar.
— Whisky dintr-un singur malţ cu multă apă.
Bouchard i-a făcut semn barmanului şi a spus:
— Şi eu la fel.
Giles s-a urcat pe un taburet, s-a uitat prin cameră şi a
zărit un grup de politicieni într-un colţ, verificându-şi copiile.
Unul dintre ei şi-a atins fruntea într-o parodie de salut. Giles
a zâmbit.
— Ceea ce este important de înţeles, a zis Bouchard, este
că de Gaulle va face orice ca să împiedice Marea Britanie să
devină membru al Pieţei Comune.
— Doar peste cadavrul meu, dacă-mi amintesc cuvintele
lui, a spus Giles, luându-şi băutura.
— Să sperăm că nu vom avea de aşteptat atât de mult.
— E ca şi cum generalul nu i-ar fi iertat pe britanici că au
câştigat războiul.
— Sănătate, a spus Bouchard, înainte de a bea.

1303
 - JEFFREY ARCHER -

— Noroc, a răspuns Giles.

— Trebuie să nu uitaţi că de Gaulle are şi problemele lui
proprii, dintre care…
Brusc, Giles a simţit că-i vine să leşine. S-a agăţat de bar,
încercând să se stabilizeze, dar camera părea să se învârtă în
cercuri. A scăpat paharul, a alunecat de pe taburet şi s-a
prăbuşit pe podea.
— Stimate domn, a spus Bouchard, îngenunchind lângă
el, vă simţiţi bine? s-a uitat în jur când un bărbat care stătea
în colţul camerei s-a grăbit spre ei.
— Sunt doctor, a spus acesta, îngenunchind şi slăbindu-i
cravata lui Giles, apoi i-a desfăcut gulerul. A pus două degete
pe gâtul lui, după care i-a spus repede barmanului:
— Chemaţi o ambulanţă, are un atac de inimă.
Doi sau trei ziarişti au venit repede prin bar. Unul dintre ei
lua grăbit notiţe în timp ce barmanul a ridicat receptorul şi a
format grăbit trei numere.
— Da, a zis o voce.
— Avem nevoie de o ambulanţă. Repede, unul dintre
clienţii noştri a avut un atac de inimă.
Bouchard s-a ridicat.
— Domnule doctor, i-a spus el bărbatului îngenuncheat
lângă Giles, o să ies afară să aştept ambulanţa ca să le spun
unde să vină.
— Ştiţi care e numele acestui om? a întrebat unul dintre
ziarişti când Bouchard a ieşit din cameră.
— Habar n-am, a zis barmanul.
Primul fotograf a intrat în bar cu câteva minute înainte de
sosirea ambulanţei şi Giles a fost obligat să îndure alte
flashuri, nu că ar fi fost prea conştient de ce se întâmpla.
Când s-au împrăştiat noutăţile, mulţi alţi ziarişti, care erau
în centrul de conferinţe umplând ziarele cu discursul bine
primit al lui sir Giles Barrington, au lăsat telefoanele şi s-au
năpustit spre Palace Hotel.
Sebastian discuta cu ambasadorul când a auzit sirena, dar
nu i-a dat atenţie până ce ambulanţa nu s-a oprit în faţa

1304
 - JEFFREY ARCHER -

hotelului şi doi sanitari în uniformă n-au sărit din ea,

grăbindu-se înăuntru cu o targă.
— Nu crezi… a început sir John, dar Sebastian deja fugea
pe trepte spre hotel. S-a oprit când i-a văzut pe sanitari
aducând targa spre el. A fost suficient să se uite o dată la
pacient ca temerile lui să fie confirmate. Când au pus targa
în spatele ambulanţei, Sebastian a sărit înăuntru, strigând:
— E şeful meu. Unul dintre sanitari a încuviinţat în timp
ce al doilea închidea uşile.
Sir John a urmărit ambulanţa cu Rolls-Royce-ul. Când a
ajuns la spital, s-a prezentat şi a întrebat recepţionera de la
biroul central dacă sir Giles Barrington era examinat de un
doctor.
— Da, domnule, este în camera de urgenţă cu doctorul
Clairbert. Vă rog să luaţi loc, excelenţă. Sunt sigură că
doctorul va ieşi de îndată ce va termina de examinat
pacientul.

Griff a deschis iar televizorul ca să urmărească ştirile de la

ora şapte ale BBC-ului, sperând că discursul lui Giles era
încă ştirea zilei.
Giles era într-adevăr ştirea zilei, dar i-a luat un timp lui
Griff să recunoască omul de pe targă. S-a prăbuşit înapoi în
fotoliu. Se ocupase prea mult de acest domeniu ca să nu-şi
dea seama că sir Giles Barrington nu mai era candidat la
conducerea Partidului Laburist.

Bărbatul care-şi petrecuse noaptea în camera 437 de la

Palace Hotel, a dat cheia recepţionerei şi a plătit factura în
bani lichizi. A luat un taxi până la aeroport şi, după o oră s-a
îmbarcat în avionul spre Londra la care avea sir Giles un

1305
 - JEFFREY ARCHER -

bilet rezervat. La sosire, a stat la coadă la un taxi şi, când a

ajuns în faţă, s-a urcat şi a spus:
— Eaton Square, patruzeci şi şapte.

— Sunt nedumerit, domnule ambasador, a spus doctorul

Clairbert, după ce a examinat pacientul a doua oară. Nu
găsesc nimic la inima lui sir Giles. De fapt, pare să fie într-o
condiţie fizică excelentă pentru un bărbat de vârsta lui.
Totuşi, voi fi sigur numai după ce primesc şi analizele de
laborator, ceea ce înseamnă că-l voi ţine peste noapte, doar
ca să fiu complet sigur.

Giles a ocupat prima pagină a presei naţionale în

dimineaţa următoare, exact cum ar fi dorit Griff.
Însă titlurile primelor ediţii, Primejdia aşteaptă (Express),
Toate pariurile cad (Off the Mirror), Naşterea unui om de stat?
(The Times) au fost înlocuite repede. Noua pagină întâi din
Daily Express rezuma succint problema: Un atac de inimă
pune capăt şanselor lui Barrington de a conduce Partidul
Laburist.

Ziarele de sâmbătă prezentau portrete amănunţite ale

noului lider al opoziţiei.
O fotografie a lui Harold Wilson la opt ani, stând lângă
numărul 19 din Downing Street, îmbrăcat în costumul său
cel mai bun şi cu o şapcă ţuguiată apărea în majoritatea
primelor pagini.

1306
 - JEFFREY ARCHER -

Giles s-a întors cu avionul la Londra luni-dimineaţă,

însoţit de Gwyneth şi Sebastian.
Când avionul a aterizat pe aeroportul londonez, nu l-a
întâmpinat niciun ziarist, fotograf sau cameraman; aparţinea
deja ştirilor de ieri. Gwyneth i-a condus înapoi în Smith
Square.
— Ce ţi-a recomandat doctorul să faci când ajungi acasă?
a întrebat Griff.
— Nu mi-a recomandat nimic, a spus Giles. Încă încearcă
să afle de ce am ajuns la spital.

Sebastian a fost cel care i-a arătat unchiului său un articol

din pagina unsprezece din The Times, scris de unul dintre
ziariştii care fusese în barul de la Palace Hotel când Giles se
prăbuşise.
Matthew Castle se hotărâse să mai stea în Bruxelles câteva
zile să mai facă nişte cercetări pentru că nu era sigur că sir
Giles avusese un atac de inimă, cu toate că văzuse întreg
incidentul.
A raportat că un om, Pierre Bouchard, vicepreşedintele
CEE, nu fusese în Bruxelles ca să audă discursul lui sir
Giles în acea zi, pentru că participa la funeraliile unui vechi
prieten din Marsilia. Unu, barmanul care sunase la
ambulanţă, formase doar trei numere şi nu-l anunţase pe cel
aflat la celălalt capăt al firului adresa la care să vină; doi,
spitalul St Jean nu avea nicio înregistrare a cuiva care să fi
sunat la ei de la Palace Hotel; trei, nu putea să-i identifice pe
cei doi sanitari care-l puseseră pe sir Giles pe targă; patru,
bărbatul care părăsise hotelul ca să aştepte ambulanţa nu
mai revenise şi nimeni nu plătise cele două băuturi; cinci,
bărbatul din bar care spusese că era doctor şi pretinsese că
sir Giles are un atac de inimă nu mai fusese văzut de atunci
şi şase, barmanul nu venise la serviciu în ziua următoare.

1307
 - JEFFREY ARCHER -

Poate nu era decât un şir de coincidenţe, sugera ziaristul,

dar dacă nu era, ar putea Partidul Laburist să aibă un alt
lider din această cauză?

Griff s-a întors în Bristol în dimineaţa următoare şi, cum

nu era probabil să mai fie alte alegeri timp de cel puţin un
an, s-a apucat zdravăn de băut în toată luna următoare.

1308
 - JEFFREY ARCHER -

JESSICA CLIFTON
1964

1309
 - JEFFREY ARCHER -

21
— Trebuie să înţeleg ce reprezintă? a spus Emma,
uitându-se mai de aproape la pictură.
— Nu e nimic de înţeles, mamă, a spus Seb. Ţi-a scăpat
esenţialul.
— Atunci care este esenţialul, pentru că-mi amintesc că
Jessica obişnuia să facă portrete. Oameni pe care să-i pot
recunoaşte.
— A trecut de faza aceea, mamă; acum a intrat în perioada
abstractă.
— Mi-e teamă că mie mi se par a fi nişte pete.
— Asta din cauză că nu te uiţi cu mintea deschisă. Nu mai
vrea să fie Constable sau Turner.
— Şi atunci cine ar vrea să fie?
— Jessica Clifton.
— Chiar dacă ai avea dreptate, Seb, a zis Harry, uitându-
se mai atent la Primul strop, toţi artiştii, chiar şi Picasso, au
recunoscut existenţa unor influenţe exterioare. Aşa că de
cine e influenţată Jessica?
— De Peter Blake, Francis Bacon şi mai admiră şi un
american numit Rothko.
— N-am auzit de niciunul, a recunoscut Emma.
— Şi nici ei probabil că n-au auzit de Edith Evans, Joan
Sutherland sau de Evelyn Waugh pe care-i admiraţi amândoi
aşa de mult.
— Harold Guinzburg are un Rothko în biroul lui, a spus
Harry. Mi-a spus că l-a costat zece mii de dolari, aşa că i-am
amintit că asta e mai mult decât ultimul meu avans.
— Nu trebuie să gândiţi aşa, a zis Sebastian. O operă de
artă are valoarea pe care cineva e dornic s-o plătească pentru
ea. Dacă e adevărat pentru romanul tău, de ce n-ar fi la fel
de adevărat şi pentru o pictură?
— Atitudine de bancher, a spus Emma. Nu vreau să-ţi
amintesc ce a spus Oscar Wilde despre cost şi valoare de
teamă că m-ai acuza că sunt de modă veche.

1310
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu eşti de modă veche, mamă, a spus Sebastian,

îmbrăţişând-o. Emma a zâmbit. Eşti de-a dreptul preistorică.
— Eu recunosc doar patruzeci de ani, a protestat Emma,
privindu-şi fiul care nu se mai oprea din râs. Dar asta e cu
adevărat ce poate Jessica să facă mai bine? a întrebat ea,
întorcându-şi iar atenţia la pictură.
— Este lucrarea ei de absolvire care va determina dacă i se
va oferi un loc de studii superioare la Şcoala Academică de
Arte Frumoase, în septembrie. Şi ar putea să câştige şi nişte
bănuţi.
— Picturile astea sunt de vânzare?
— Oh, da. Expoziţia de absolvire este prima ocazie pentru
mulţi artişti să-şi expună lucrările în public.
— Mă întreb cine cumpără aşa ceva? a zis Harry, uitându-
se prin cameră, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu picturi în
ulei, acuarele şi desene.
— Cred că părinţii iubitori, a spus Emma. Aşa că va trebui
să cumpărăm fiecare câte un tablou ai lui Jessica, inclusiv
tu, Seb.
— Nu trebuie să mă convingi pe mine, mamă. O să fiu
acolo la zece când se deschide expoziţia şi voi avea carnetul
de cecuri pregătit. L-am ales deja pe cel pe care-l vreau –
Primul Strop.
— Foarte generos din partea ta.
— Chiar nu vrei să înţelegi, mamă.
— Şi unde e următorul Picasso? a întrebat Emma,
ignorându-şi fiul, în timp ce se uita prin cameră.
— Probabil e cu prietenul ei.
— Nu ştiam că Jessica are un prieten, a spus Harry.
— Cred că speră să ţi-l prezinte diseară.
— Şi cu ce se ocupă?
— E şi el tot artist.
— E mai tânăr sau mai în vârstă decât Jessica? a întrebat
Emma.
— Sunt de aceeaşi vârstă. El e cu ea în clasă, dar, drept să
vă spun, nu e de clasa ei.

1311
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce amuzant, a zis Harry. Are şi vreun nume?

— Clive Bingham.
— Tu l-ai întâlnit?
— Da, sunt mai tot timpul împreună şi am aflat că o cere
în căsătorie cel puţin o dată pe săptămână.
— Dar e prea tânără ca să se mărite, a spus Emma.
— Nu trebuie să fii un savant ca să-ţi dai seama, mamă,
că dacă tu ai patruzeci şi trei, iar eu douăzeci şi patru,
înseamnă că aveai nouăsprezece ani când m-am născut.
— Dar pe atunci era altfel.
— Mă întreb dacă bunicul a fost de acord.
— Da, a fost, a zis Emma, luându-l pe Harry de mână.
Bunicul îl adora pe tatăl tău.
— Şi tu-l vei adora pe Clive. Este un tip simpatic şi nu e
vina lui că nu e un artist prea grozav, după cum poţi vedea
singură, a spus Sebastian, conducându-şi părinţii prin
cameră ca să vadă picturile lui Clive.
Harry s-a uitat o vreme la Autoportret înainte de a-şi spune
părerea:
— Îmi dau seama de ce spui că Jessica e atât de bună,
pentru că nu-mi vine să cred că cineva ar cumpăra unul
dintre astea.
— Din fericire, are părinţi bogaţi, aşa că asta nu va fi o
problemă.
— Dar cum pe Jessica n-au interesat-o niciodată banii şi
el nu pare să aibă talent, de unde provine atracţia?
— Cum aproape fiecare studentă din clasă l-a pictat pe
Clive în ultimii trei ani, este evident că Jessica nu este
singura care crede că arată bine.
— Nu şi dacă arată aşa, a comentat Emma, uitându-se
mai de aproape la Autoportret.
Sebastian a râs.
— Aşteaptă să-l vezi până ce îţi spui părerea. Deşi ar
trebui să te avertizez, mamă, că, după standardele tale, ţi se
va părea puţin dezorganizat, chiar confuz. Dar, după cum

1312
 - JEFFREY ARCHER -

ştim cu toţii, Jess întotdeauna a avut grijă de toate potăile de

pripas întâlnite, poate din cauză că şi ea este orfană.
— Clive ştie că este adoptată?
— Desigur, a spus Sebastian. Jessica nu ascunde asta. Le
spune tuturor celor care întreabă. La şcoala de artă este un
bonus, aproape o medalie de onoare.
— Şi trăiesc împreună? a şoptit Emma.
— Amândoi sunt studenţi la arte, deci bănuiesc că este
posibil.
Harry a râs, dar Emma a părut şocată.
— S-ar putea să te surprindă, mamă, dar Jess are
douăzeci şi unu de ani, e frumoasă şi talentată şi Clive nu
este singurul care crede că e specială.
— Ei bine, de-abia aştept să-l întâlnesc, a spus Emma. Şi
dacă nu vrem să întârziem la acordarea premiilor, ar trebui
să mergem să ne schimbăm.
— Dacă tot am rămas la subiectul acesta, mamă, te rog să
nu apari în această seară arătând ca preşedintele Liniei
Maritime Barrington gata să prezidezi o întrunire a
consiliului, pentru că o va stânjeni pe Jessica.
— Dar sunt preşedintele de la Barrington’s.
— Nu şi în seara asta, mamă. Astă-seară eşti mama lui
Jessica. Aşa că, dacă ai o pereche de blugi, de preferinţă
vechi şi decoloraţi, o să fie tocmai bine.
— Dar nu am o pereche de blugi vechi şi decoloraţi.
— Atunci îmbracă-te cu ceva pe care voiai să-l dai
vicarului pentru acţiunea de binefacere.
— Ce-ai zice de nădragii de grădinărit? a întrebat Emma,
neîncercând să-şi ascundă sarcasmul.
— Perfect. Şi cel mai vechi pulover pe care-l ai, de
preferinţă unul găurit la coate.
— Şi cum crezi că ar trebui să se îmbrace tatăl tău cu
această ocazie?
— Tata nu e o problemă, a spus Sebastian. El arată
întotdeauna ca un scriitor jerpelit şi şomer, aşa că o să se
integreze perfect.

1313
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar trebui să-ţi amintesc, Sebastian, că tatăl tău este

unul dintre cei mai respectaţi scriitori…
— Mamă, vă iubesc pe amândoi. Dar seara aceasta îi
aparţine lui Jessica, aşa că vă rog să nu i-o stricaţi.
— Are dreptate, a zis Harry. Mă preocupam mai mult de
pălăria pe care ar trebui să o poarte mama în zilele de
aniversare decât dacă voi câştiga premiul la latină.
— Dar mi-ai spus, tată, că domnul Deakins câştiga
întotdeauna premiul la latină.
— Exact, a spus Harry. Deakins, unchiul Giles şi cu mine
am fost în aceeaşi clasă, dar, ca şi Jessica, Deakins era în
altă clasă decât noi.

— Unchiule Giles, aş vrea să ţi-l prezint pe prietenul meu,

Clive Bingham.
— Salut, Clive, a zis Giles, care-şi scosese cravata şi
desfăcuse nasturii de la cămaşă la câteva momente după ce
intrase în cameră.
— Sunteţi membrul acela spiritual din Parlament, nu? a
zis Clive, în timp ce dădeau mâna.
Giles a rămas mut privindu-l pe tânărul care purta o
cămaşă cu buline, cu un guler răsfrânt şi o pereche de blugi
largi. Dar moţul de păr blond, ciufulit, ochii de un albastru
nordic şi zâmbetul fermecător l-au făcut să înţeleagă de ce
Jessica nu era singura fată din cameră care se tot uita înspre
Clive.
— E cel mai mare, a spus Jessica, îmbrăţişându-şi
călduros unchiul, şi ar trebui să fie liderul Partidului
Laburist.
— Şi acum, Jessica, a zis Giles, înainte de a te decide care
picturi…
— Prea târziu, a spus Clive, dar puteţi lua una de-a mea.
— Dar voiam să adaug colecţiei mele o pictură Jessica
Clifton originală.

1314
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci veţi fi dezamăgit. Expoziţia s-a deschis la şapte

şi toate picturile lui Jessica au fost înşfăcate în câteva
minute.
— Nu ştiu dacă să fiu încântat de triumful tău, Jessica,
sau să mă supăr că n-am venit mai devreme, a zis Giles,
îmbrăţişându-şi iar nepoata. Felicitări.
— Mulţumesc, dar ar trebui să te uiţi şi la lucrările lui
Clive, sunt chiar bune.
— Şi ăsta-i motivul pentru care n-am vândut niciuna.
Adevărul e că nici familia mea nu le mai cumpără, a adăugat
el în timp ce Emma, Harry şi Sebastian au intrat în cameră
şi au venit imediat spre ei.
Giles nu-şi mai văzuse niciodată sora purtând ceva care
nu era foarte la modă, dar în această seară arăta de parcă
venea din atelierul de olărit. Harry părea chiar elegant prin
comparaţie. Şi care era posibil ca puloverul ei să aibă o
gaură? Hainele sunt unele dintre puţinele arme ale femeilor,
îi spusese odată Emma. Dar nu în seara asta… Apoi şi-a dat
seama.
— Bravo, fată, a şoptit el.
Sebastian şi-a prezentat părinţii lui Clive şi Emma a
trebuit să admită că nu semăna cu autoportretul lui.
Seducător, a fost cuvântul care i-a trecut prin cap, chiar
dacă strângerea lui de mână era puţin cam moale. Şi-a întors
atenţia spre picturile lui Jessica.
— Toate bulinele acestea roşii înseamnă…
— Vândute, a spus Clive. Dar, după cum i-am explicat lui
sir Giles, veţi descoperi că eu nu am aceeaşi problemă.
— Deci nu mai e nicio lucrare a lui Jessica de vânzare?
— Niciuna, a spus Sebastian. Te-am avertizat, mamă.
Cineva bătea într-un pahar în celălalt capăt al camerei. S-
au uitat şi au zărit un bărbos într-un scaun cu rotile care
încerca să atragă atenţia tuturor. Era îmbrăcat cu o jachetă
din catifea reiată, cam răpănoasă, şi avea pantaloni verzi. A
zâmbit adunării.

1315
 - JEFFREY ARCHER -

— Doamnelor şi domnilor, a început, dacă aţi putea să-mi

acordaţi atenţia dumneavoastră câteva minute. Toţi au
încetat să vorbească şi s-au întors spre el. Bună seara şi bine
aţi venit la Expoziţia anuală de absolvire a Academiei de Arte
Frumoase. Numele meu este Ruskin Spear şi, ca jurat al
consiliului de premiere, prima mea sarcină este să anunţ
câştigătorii celor trei categorii: desen, acuarelă şi pictură în
ulei.
Emma dorea foarte mult să afle cine ar putea fi acest artist
remarcabil, ca să-i poată compara opera cu a lui Jessica.
— Cinstit vorbind, nimeni nu va fi surprins cine poate fi
câştigătoarea şi că eleva cea mai strălucită din acest an este
Jessica Clifton.
Emma a zâmbit mândră în timp ce toţi participanţii
aplaudau, iar Jessica îşi aplecase capul şi se agăţase de
Clive. Doar Sebastian îşi dădea seama prin ce trecea.
Demonii ei, aşa cum le zicea Jessica întruna când erau
singuri; în momentul în care a devenit centrul atenţiei s-a
retras în carapace ca o broască ţestoasă, sperând că nu o va
observa nimeni.
— Dacă Jessica ar fi atât de amabilă încât să urce pe
scenă, îi voi da un cec pentru treizeci de lire şi Cupa
Munnings.
Clive a împins-o încet şi toţi au aplaudat când ea s-a
îndreptat amărâtă spre preşedintele juriului, cu obrajii din ce
în ce mai roşii la fiecare pas pe care îl făcea. Când domnul
Spear i-a înmânat cecul şi cupa, a fost clar că nu va fi niciun
discurs de mulţumire. Jessica a fugit înapoi la Clive, care era
atât de încântat încât parcă luase chiar el premiul.
— Vă mai pot anunţa că Jessica a primit un loc în
septembrie la Academia Regală de Arte Frumoase pentru a-şi
începe activitatea postuniversitară şi ştiu că distinşii mei
colegi de la RA de-abia aşteaptă să li se alăture.
— Sper că toate laudele astea nu i s-au urcat la cap, i-a
şoptit Emma lui Sebastian în timp ce se întorcea să-şi vadă
fiica agăţată de mâna lui Clive.

1316
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu te teme, mamă. Ea este cam singura persoană din

sală care nu-şi dă seama cât de talentată este. În acel
moment, un tânăr elegant cu o cravată roşie din mătase şi
un costum din trei piese a apărut lângă Emma.
— Permiteţi-mi să mă prezint, doamnă Clifton. Emma i-a
zâmbit necunoscutului, întrebându-se dacă era tatăl lui
Clive. Mă numesc Julian Agnew. Sunt un dealer de artă şi
doream să ştiţi cât de mult admir opera fiicei
dumneavoastră.
— Ce amabil sunteţi, domnule Agnew. Aţi reuşit să
cumpăraţi vreuna dintre picturile lui Jessica?
— Le-am cumpărat pe toate, doamnă Clifton. Ultima oară
am făcut-o pentru un tânăr artist numit David Hockney.
Emma n-a vrut să admită că nu auzise de David Hockney,
iar Sebastian ştia de el doar pentru că Cedric avea o
jumătate de duzină de picturi ale acestuia pe pereţii biroului,
dar Hockney era oricum din Yorkshire. Sebastian nu i-a
acordat prea multă atenţie domnului Agnew pentru că se
gândea la altceva.
— Deci asta înseamnă că ni se va oferi ocazia să
cumpărăm una dintre picturile fiicei mele? a întrebat Harry.
— Sigur că da, a spus Agnew, pentru că am intenţia să
organizez o expoziţie doar pentru ea în primăvara următoare
şi până atunci sper să aibă timp să picteze şi altceva.
Desigur, vă voi trimite dumneavoastră şi doamnei Clifton o
invitaţie la deschidere.
— Mulţumesc, a spus Harry, atunci nu vom mai întârzia.
Domnul Agnew s-a aplecat uşor, apoi s-a întors şi s-a
îndreptat spre uşă fără să mai zică nimic, evident neinteresat
de ceilalţi artişti ale căror lucrări împânzeau pereţii. Emma
s-a uitat la Sebastian şi a observat că îl privea fix pe domnul
Agnew, în timp ce acesta pleca. Apoi a observat tânăra femeie
de lângă dealer şi a înţeles de ce fiul ei amuţise.
— Închide gura, Seb.
Sebastian a părut stânjenit, o experienţă rară care a
încântat-o pe Emma.

1317
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei bine, cred că ar trebui să ne ducem să ne mai uităm

la picturile lui Clive, a sugerat Harry, pentru că am putea
avea ocazia să-i întâlnim părinţii.
— Nu s-au deranjat să vină, a zis Sebastian. Jess mi-a
spus că nu se obosesc niciodată să vină să-i vadă lucrările.
— Ce ciudat, a spus Harry.
— Ce trist, a comentat Emma.

1318
 - JEFFREY ARCHER -

22
— Îmi plac părinţii tăi, a spus Clive, dar unchiul tău,
Giles, este deosebit. Chiar şi eu l-aş vota, nu că părinţii mei
ar fi de acord.
— De ce nu?
— Amândoi sunt conservatori până în măduva oaselor.
Mama nici n-ar lăsa un socialist în casă.
— Îmi pare rău că n-au venit la expoziţie. Ar fi fost atât de
mândri de tine.
— N-aş prea crede. Mama n-a fost de acord de la început
să merg la o şcoală de arte. Voia să mă duc la Oxford sau la
Cambridge şi nu a vrut să accepte că nu eram suficient de
bun.
— Atunci, probabil că nu vor fi de acord nici cu mine.
— Cum ar putea să nu te placă? a spus Clive, întorcându-
se cu faţa la ea. Eşti eleva cea mai premiată de la Slade şi,
spre deosebire de mine, ţie ţi s-a oferit un loc la RA. Tatăl tău
este un scriitor de succes, mama ta este preşedinta
consiliului unei companii publice, iar unchiul tău este în
cabinetul fantomă. În timp ce tata este preşedintele unei
companii de pate de peşte, care speră să fie numit următorul
înalt Şerif de Lincolnshire şi asta e posibil doar pentru că
bunicul a făcut avere vânzând pate de peşte.
— Dar tu, cel puţin, ştii cine este bunicul tău, a zis
Jessica, rezemându-şi capul de umărul lui. Harry şi Emma
nu sunt părinţii mei adevăraţi, cu toate că m-au tratat
întotdeauna ca pe fiica lor şi, poate din cauză că Emma şi cu
mine semănăm puţin, oamenii presupun că este chiar mama
mea. Iar Seb este cel mai bun frate pe care-l poate avea o
fată. Dar adevărul e că sunt orfană şi habar n-am cine sunt
părinţii mei adevăraţi.
— Ai încercat să afli?
— Da, şi mi s-a spus că politica strictă de la Dr.
Barnardo’s nu permite oferirea de informaţii despre părinţii
biologici fără permisiunea acestora.
1319
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu-l întrebi pe unchiul tău, Giles? Dacă poate să

afle cineva, el este acela.
— Pentru că ar fi posibil ca familia mea să aibă motivele ei
să nu-mi spună.
— Dar poate că tatăl tău a murit în război, decorat pe
câmpul de luptă după îndeplinirea unei fapte eroice, iar
mama ta să fi murit de un atac de inimă.
— Şi tu, Clive Bingham, eşti un romantic incurabil care ar
trebui să nu mai citească Biggles şi să încerce Nimic nou pe
frontul de vest.
— Când vei deveni o artistă faimoasă, îţi vei spune Jessica
Clifton sau Jessica Bingham?
— Iar mă ceri cumva de nevastă, Clive? Pentru că e a treia
oară în săptămâna asta.
— Ai observat. Da, te cer şi speram că vei veni cu mine în
weekend în Lincolnshire, ca să-mi întâlneşti părinţii, aşa ca
totul să fie oficial.
— Mi-ar plăcea, a zis Jessica, îmbrăţişându-l.
— Dar ai grijă, mai trebuie să vizitez pe cineva înainte să
mergem în Lincolnshire, a spus Clive. Aşa că nu împacheta
încă.

— E frumos că ai venit pe la mine anunţându-mă cu atât

de puţin timp înainte.
Harry a fost impresionat. Îşi dădea seama că tânărul
avusese timp să se aranjeze. Venise la timp, purta haină şi
cămaşă, iar pantofii îi străluceau de parcă mergea la paradă.
Era, în mod evident, foarte nervos, aşa că Harry a încercat
să-l liniştească.
— În scrisoarea ta mi-ai zis că vrei să mă vezi în legătură
cu ceva important, aşa că trebuie să fie unul dintre cele două
lucruri.
— E chiar simplu, domnule, a spus Clive. Aş dori
permisiunea dumneavoastră să vă cer fiica în căsătorie.

1320
 - JEFFREY ARCHER -

— Cât de modă veche, a spus.

— Exact la asta s-ar fi aşteptat Jessica de la mine.
— Nu crezi că sunteţi amândoi puţin cam tineri ca să vă
gândiţi la căsătorie? Poate ar trebui să mai aştepţi, cel puţin
până ce Jessica absolvă RA.
— Cu tot respectul, domnule, Sebastian mi-a spus că sunt
mai în vârstă decât eraţi dumneavoastră când aţi cerut-o pe
doamna Clifton de nevastă.
— Adevărat, dar era război pe atunci.
— Sper că nu trebuie să merg la război, domnule, doar ca
să vă dovedesc cât de mult o iubesc pe fiica dumneavoastră.
Harry a râs.
— Ei bine, cred că, fiind un viitor socru, ar trebui să întreb
ce perspective aveţi. Jessica mi-a spus că nu ţi s-a oferit un
loc la RA.
— Sunt sigur că asta nu v-a surprins, domnule.
Harry a zâmbit.
— Deci, cu ce te-ai ocupat de când ai plecat de la Slade?
— Am lucrat la o agenţie publicitară, Curtis Bell şi Getty,
la departamentul de design.
— E bine plătită munca asta?
— Nu, domnule. Salariul meu este de patru sute de lire pe
an, dar tata îmi mai dă un ajutor de o mie şi părinţii mi-au
închiriat un apartament în Chelsea când am împlinit
douăzeci şi unu de ani. Deci vom avea mai mult decât
suficient.
— Îţi dai seama că pictura este şi va fi prima dragoste a lui
Jessica. Nu va permite să stea nimic în calea muncii sale,
după cum şi-a dat seama această familie în ziua în care ea a
intrat în viaţa noastră.
— Da, şi eu sunt conştient de asta, domnule şi voi face tot
ce-mi stă în puteri ca să mă asigur că-şi va realiza ambiţia.
Ar fi o nebunie să n-o fac, la talentul ei.
— Mă bucur că simţi aşa, a spus Harry. Dar, în ciuda
marelui ei talent, ea are o nesiguranţă pe care va trebui s-o
tratezi cu înţelegere şi compasiune.

1321
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi eu mi-am dat seama de asta, domnule şi este ceva ce

m-ar bucura să fac pentru ea. Mă face să mă simt foarte
special.
— Pot să te întreb ce părere au părinţii tăi de faptul că vrei
să te însori cu fata mea?
— Mama este o mare admiratoare a dumneavoastră şi a
soţiei dumneavoastră.
— Dar ştiu că noi suntem părinţii ei adoptivi?
— Oh, da, dar, după cum spune tata, asta nu e greşeala
ei.
— Şi le-ai spus că vrei să te însori cu Jessica?
— Nu, domnule, dar mergem la Louth în weekendul acesta
după cum a fost vorba, deşi nu cred că va fi o surpriză
pentru ei.
— Atunci tot ce mi-a rămas de făcut este să vă urez fericire
împreună. Dacă există vreo fată mai tandră şi iubitoare pe
lumea aceasta, încă n-am întâlnit-o. Dar poate toţi taţii spun
la fel.
— Îmi dau seama că nu voi fi niciodată suficient de bun
pentru ea, dar jur că nu o voi părăsi.
— Sunt sigur de asta, a spus Harry, dar trebuie să te
avertizez că mai există o faţetă a medaliei. Este o femeie
foarte sensibilă şi, dacă-i vei pierde vreodată încrederea, o vei
pierde şi pe ea.
— Nu se va întâmpla aşa ceva, credeţi-mă.
— Sunt sigur că eşti sincer. Aşa că dă-mi un telefon dacă
te acceptă.
— Aşa voi face, domnule, a spus Clive în timp ce Harry se
ridica. Dacă nu auziţi nimic de la mine până duminică-seara,
înseamnă că m-a respins. Iar.
— Iar? a întrebat Harry
— Da. Am cerut-o deja de mai multe ori în căsătorie, a
recunoscut Clive, şi ea m-a respins. Am impresia că este
îngrijorată de ceva şi nu vrea să-mi spună. Presupunând că
nu este vorba despre mine, speram că veţi putea să mă
lămuriţi.

1322
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a ezitat puţin înainte de a-i spune:

— Mâine iau prânzul cu Jessica, aşa că te sfătuiesc să
vorbeşti cu ea înainte de a pleca spre Lincolnshire şi, mai
ales, înainte de a-ţi anunţa părinţii.
— Dacă vi se pare că este necesar, domnule, aşa voi face.
— Cred că ar fi bine în aceste împrejurări, a spus Harry în
timp ce soţia lui intra în cameră.
— Trebuie să înţeleg că este cazul să te felicit? a întrebat
Emma, ceea ce l-a făcut pe Harry să se întrebe dacă nu
cumva nevasta lui trăsese cu urechea la discuţie. Dacă da,
sunt cât se poate de fericită.
— Nu încă, doamnă Clifton. Dar să sperăm că va fi oficial,
în weekend. Dacă da, voi încerca să mă arăt demn de
încrederea dumneavoastră şi a domnului Clifton.
Cei doi bărbaţi au dat mâna.
— Condu atent, a spus Harry, de parcă vorbea cu fiul lui.
El şi Emma au rămas la fereastră şi l-au urmărit pe Clive
urcându-se în maşină.
— Deci te-ai hotărât până la urmă să-i spui lui Jessica
cine e tatăl ei?
— Clive nu mi-a lăsat de ales, a spus Harry, în timp ce
maşina dispărea pe alee şi ieşea pe poarta de la Manor
House. Şi Domnul ştie cum va reacţiona tânărul când va afla
adevărul.
— Sunt mai îngrijorată de reacţia lui Jessica, a spus
Emma.

1323
 - JEFFREY ARCHER -

23
— Urăsc A1, a spus Jessica. Îmi aminteşte de atâtea
lucruri neplăcute.
— Au aflat până la urmă ce s-a întâmplat în acea zi? a
întrebat-o Clive în timp ce depăşea un tir. Jessica s-a uitat la
stânga, apoi în spate. Ce faci?
— Doar verificam, a zis ea. Verdictul procurorului a fost
moarte accidentală. Dar ştiu că Seb dă vina pe el însuşi
pentru moartea lui Bruno.
— Dar nu e corect, după cum ştim amândoi.
— Spune-i asta lui Seb, a comentat Jessica.
— Unde te-a dus tatăl tău ieri la prânz? a întrebat Clive,
dornic să schimbe subiectul.
— A trebuit să anulez în ultimul moment. Tutorele meu
dorea să discute care picturi să facă parte din expoziţia de la
RA din vara asta. Aşa că iau prânzul cu tata luni, cu toate că
trebuie să recunosc că părea dezamăgit.
— Poate voia să-ţi spună ceva anume.
— Poate să aştepte până luni.
— Şi care pictură aţi ales-o tu şi tutorele tău?
— Smog doi.
— Bună alegere!
— Domnul Dunstan pare încrezător că RA o va lua în
considerare.
— Asta era pictura pe care am văzut-o proptită de peretele
apartamentului chiar înainte să plecăm?
— Da. Voiam să i-o dau mamei tale cadou în weekendul
ăsta, dar, din nenorocire, toate picturile pentru expoziţie
trebuie să fie acolo până joi.
— Va fi mândră să vadă pictura viitoarei ei nurori la RA.
— Mai mult de zece mii de picturi sunt trimise la RA în
fiecare an şi sunt alese doar câteva sute, aşa că nu începe să
trimiţi încă invitaţiile. Jessica s-a uitat iar în stânga şi înapoi
când Clive a depăşit un alt tir. Părinţii tăi ştiu de ce venim în
weekendul acesta?
1324
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu puteam să le dau un indiciu mai clar, decât „vreau

s-o cunoaşteţi pe fata cu care doresc să-mi petrec restul
vieţii.”
— Dar dacă nu mă vor plăcea?
— Te vor adora şi cui îi pasă dacă nu? Nu te-aş putea iubi
mai mult decât acum.
— Eşti un scump, a zis Jessica aplecându-se şi
sărutându-l pe obraz. Dar mie mi-ar păsa dacă părinţii tăi
nu vor fi siguri. La urma-urmei, eşti singurul lor fiu, aşa că e
normal să fie protectori, chiar nervoşi.
— Pe mama nu o enervează nimic şi tata nu va mai avea
nevoie să fie convins de îndată ce te va întâlni.
— Aş vrea să am încrederea în sine a mamei tale.
— Aşa e ea, drăguţa. S-a dus la Roedean, unde te învaţă
doar cum să te măriţi cu un membru al aristocraţiei şi, cum
a sfârşit prin a se mărita cu regele pateului de peşte, va fi
încântată de ideea că familia ta se alătură familiei noastre.
— Tatălui tău îi pasă de asta?
— La naiba, nu. Muncitorii din fabrică îi spun Bob, ceea ce
mama dezaprobă. Şi l-au făcut preşedintele a tot ce se află la
zece kilometri de casă, de la Clubul de snooker Louth până la
Societatea corală Cleethorpes, iar bietul de el este daltonist şi
nu are ureche muzicală.
— De-abia aştept să-l întâlnesc, a spus Jessica în timp ce
Clive ieşea de pe A1 şi se îndrepta spre Mablethorpe.
Deşi Clive a continuat să vorbească, îşi dădea seama că
Jessica era din ce în ce mai nervoasă cu fiecare kilometru
care trecea şi, când au ajuns la porţile de la Mablethorpe
Hall, a tăcut complet.
— Oh, Doamne, a zis Jessica în cele din urmă în timp ce
mergeau pe o alee mărginită de ulmi mândri şi eleganţi care
continuau cât se vedea cu ochiul. Nu mi-ai spus că locuieşti
într-un castel!
— Tata a cumpărat domeniul doar pentru că a aparţinut
contelui de Mablethorpe care a încercat să-l scoată pe

1325
 - JEFFREY ARCHER -

bunicul din afaceri la începutul secolului, deşi eu bănuiesc

că voia şi s-o impresioneze pe mama.
— Ei bine, eu sunt impresionată, a zis Jessica când a zărit
conacul în stil roman, cu trei etaje, din faţa lor.
— Da, recunosc că trebuie să vinzi multe borcane cu pate
de peşte ca să cumperi aşa o magaoaie.
Jessica a râs, dar s-a oprit când s-a deschis uşa din faţă şi
a apărut un valet, urmat de doi lachei care au coborât
treptele în fugă şi le-au luat bagajele.
— N-am bagaje nici pentru jumătate de lacheu, a şoptit
Jessica.
Clive i-a deschis portiera, dar ea nu voia să se mişte. A
luat-o de mână şi a tras-o în sus pe scări, pe uşă şi în casă
unde i-a găsit pe domnul şi doamna Bingham aşteptându-i
în hol.
Jessica a crezut că o să-i cedeze picioarele când a văzut-o
pe mama lui Clive; atât de elegantă, de sofisticată, de sigură
pe ea. Doamna Bingham a înaintat şi a întâmpinat-o cu un
zâmbet prietenos.
— Mă bucur aşa de mult că te întâlnesc, a ciripit ea,
sărutând-o pe Jessica pe ambii obraji. Clive ne-a povestit
atâtea despre tine.
Tatăl lui Clive i-a strâns călduros mâna şi a zis:
— Trebuie să spun, tânără doamnă, că fiul meu nu a
exagerat deloc, eşti la fel de frumoasă ca o pictură.
Clive a izbucnit în râs.
— Sper că nu, tată. Ultima pictură a lui Jessica se
numeşte Smog doi.
Jessica s-a agăţat de mâna lui Clive în timp ce gazdele lor
îi conduceau în salon şi s-a relaxat puţin abia când a văzut
deasupra căminului un portret al lui Clive, pe care ea îl
pictase pentru ziua lui de naştere nu mult timp după ce se
întâlniseră.
— Sper că mă vei picta şi pe mine într-o zi.
— Jessica nu mai face aşa ceva în ultima vreme, tată.
— Mi-ar plăcea, domnule Bingham.

1326
 - JEFFREY ARCHER -

Când Jessica s-a aşezat lângă Clive pe canapea, uşa de la

salon s-a deschis şi a reapărut valetul, urmat de o servitoare
care căra o tavă din argint cu un ceainic şi două tăvi mari cu
sendvişuri.
— Castravete, roşii şi brânză, doamnă, a spus valetul.
— Dar, după cum observi, fără pate din peşte, a şoptit
Clive.
Jessica a mâncat nervoasă tot ce i s-a oferit, în timp ce
doamna Bingham discuta despre viaţa ei foarte ocupată şi
cum nu avea niciun moment de pierdut. N-a părut să
observe când Jessica a început să-l schiţeze pe tatăl lui Clive
pe spatele unui şervet, desen pe care intenţiona să-l termine
când va fi singură în dormitor.
— Vom cina liniştiţi în seara aceasta, doar membrii
familiei, a spus ea, înainte de a-i oferi lui Jessica alt sendviş.
Dar mâine am planificat un dineu aniversar – doar câţiva
prieteni care abia aşteaptă să te întâlnească.
Clive a strâns-o pe Jessica de mână, ştiind că ei îi
displăcea să fie în centrul atenţiei.
— Sunteţi foarte amabilă că vă deranjaţi aşa de mult,
doamnă Bingham.
— Te rog, spune-mi Priscilla. Aici nu prea ne dăm în vânt
după vorbirea ceremonioasă.
— Iar prietenii mei îmi spun Bob, a zis domnul Bingham,
dându-i o felie de chec Victoria.
Când Jessica a fost condusă în camera ei, după o oră, s-a
întrebat ce o îngrijorase aşa de tare. Abia când şi-a văzut
hainele despachetate şi agăţate în garderobă, a intrat în
panică.
— Care-i problema, Jess?
— Pot supravieţui schimbându-mă pentru cina din seara
asta, dar n-am nimic de purtat la dineul de mâine.
— Eu nu m-aş îngrijora din cauza asta pentru că presimt
că mama vrea să te ducă la cumpărături mâine-dimineaţă.
— Dar n-o pot lăsa să-mi cumpere nimic când eu nu i-am
adus niciun cadou.

1327
 - JEFFREY ARCHER -

— Crede-mă, ea vrea doar să se umfle în pene şi va fi mai

încântată decât tine. Gândeşte-te la asta ca la o oală cu pate
de peşte.
Jessica a râs şi, când s-au urcat în dormitoare după cină,
era atât de relaxată încât trăncănea fericită întruna.
— Nu a fost aşa de rău, nu? a spus Clive care o urmase în
dormitor.
— N-ar fi putut să fie mai bine, a spus ea. Îl ador pur şi
simplu pe tatăl tău şi mama ta s-a străduit atâta să mă facă
să mă simt în largul meu.
— Ai mai dormit vreodată într-un pat cu baldachin? a
întrebat-o el, luând-o în braţe.
— Nu, n-am dormit, a replicat Jessica, împingându-l. Şi tu
unde vei dormi?
— În camera de alături. Dar, după cum vezi, există o uşă
de legătură, pentru că acolo dormea amanta contelui deci ne
vedem mai târziu.
— Nu ne vedem, a râs Jessica, deşi m-ar amuza să fiu
amanta unui conte.
— Nicio şansă, a spus Clive, căzând într-un genunchi. Vei
fi mulţumită să fii doar doamna Bingham, prinţesa pateului
de peşte.
— Doar nu mă ceri în căsătorie iar, Clive?
— Jessica Clifton, te ador şi doresc să-mi petrec restul
vieţii cu tine şi sper că-mi vei face onoarea de a-mi deveni
soţie.
— Sigur că da, a spus Jessica, lăsându-se în genunchi şi
îmbrăţişându-l.
— Trebuia să eziţi şi să te gândeşti o clipă.
— Nici nu m-am gândit la altceva în ultimele şase luni.
— Dar credeam…
— Niciodată n-a fost vorba de tine, prostuţule. N-aş putea
să te iubesc mai mult nici dacă m-aş strădui. Doar că…
— Doar ce…
— Când eşti orfan, te tot întrebi…

1328
 - JEFFREY ARCHER -

— Uneori eşti atât de aiurită, Jess. M-am îndrăgostit de

tine şi puţin îmi pasă cine sunt sau au fost părinţii tăi. Acum
dă-mi drumul, am o mică surpriză pentru tine.
Jessica i-a dat drumul logodnicului ei, care a scos o cutie
din piele roşie dintr-un buzunar. Ea a deschis-o şi a izbucnit
în râs când a văzut cutia de pate de peşte Bingham’s Fish:
Pateul pe care chiar şi pescarii îl mănâncă.
— Ar fi bine să te uiţi înăuntru, i-a sugerat el.
Ea a deşurubat capacul şi şi-a strecurat un deget în pate.
— Pfui, a exclamat, apoi a scos un inel superb de logodnă
victorian cu un safir şi un diamant.
— Oh, aş paria că nu găseşti aşa ceva în fiecare borcan.
Este aşa de frumos, a spus ea după ce l-a lins ca să-l cureţe.
— A fost al bunicii mele. Betsy era o fată din Grimsby, pe
care a luat-o de nevastă bunicul atunci când muncea pe un
trauler de pescuit, mult înainte de a se îmbogăţi.
Jessica încă privea fix inelul.
— Este mult prea frumos pentru mine.
— Betsy nu ar fi fost de aceeaşi părere.
— Dar mama ta? Cum se va simţi când îl va vedea?
— A fost ideea ei, a zis Clive. Aşa că hai să coborâm şi să
le spunem noutăţile.
— Nu încă, a spus Jessica, luându-l în braţe.

1329
 - JEFFREY ARCHER -

24
A doua zi dimineaţă, după micul dejun, Clive şi-a dus
logodnica să se plimbe pe terenurile de la Mablethorpe Hall,
dar au reuşit să vadă doar grădina şi lacul înainte ca mama
lui Clive s-o ia pe Jessica la cumpărături în Louth.
— Aminteşte-ţi, de câte ori sună clopoţelul de la casa de
marcat, gândeşte-te la el ca la o ladă cu pate de peşte, i-a
spus Clive când se urca în spatele maşinii, alături de
Priscilla.
Când s-au întors la Mablethorpe Hall pe la prânz, Jessica
era încărcată cu pungi şi cutii, care conţineau două rochii,
un şal de caşmir, o pereche de pantofi şi o gentuţă de seară.
— Pentru cina de astăzi, a explicat Priscilla.
Jessica nu putea decât să se întrebe câte lăzi cu pate de
peşte acoperiseră cheltuielile. În realitate, era foarte
recunoscătoare pentru generozitatea Priscillei, dar, când au
rămas singuri în camera ei, i-a spus cu fermitate lui Clive:
— Ăsta nu e un stil de viaţă în care mi-aş dori să trăiesc
mai mult de două zile.
După prânz, Clive a plimbat-o pe restul domeniului şi a
adus-o înapoi la ceaiul de după-amiază.
— Familia ta se opreşte vreodată din mâncat? a întrebat
Jessica. Nu ştiu cum reuşeşte mama ta să rămână aşa de
subţire.
— Ea, de fapt, nu mănâncă, doar ciuguleşte. N-ai
observat?
— Revedem lista oaspeţilor la cină? a spus Priscilla, după
ce a fost servit ceaiul. Episcopul de Grimsby şi soţia sa,
Maureen. S-a uitat în sus. Desigur, sperăm că episcopul va
efectua ceremonia.
— Care ceremonie, dragă? a întrebat Bob, făcându-i lui
Jessica cu ochiul.
— Aş dori foarte mult să nu-mi mai spui „dragă”, a zis
Priscilla. Este aşa de comun, a adăugat ea înainte de a
continua cu lista oaspeţilor. Primarul din Louth, consilierul
1330
 - JEFFREY ARCHER -

Pat Smith. Nu prea-mi plac diminutivele numelor de botez.

Când soţul meu devine Înalt Şerif al comitatului, la anul, voi
insista ca toţi să-i spună Robert. Şi, în cele din urmă, vechea
mea colegă de şcoală, lady Virginia Fenwick, fata contelui de
Fenwick. Am debutat în acelaşi an, dacă vreţi să ştiţi.
Jessica s-a agăţat de mâna lui Clive ca să se oprească din
tremurat. Nu a mai spus niciun cuvânt până ce au revenit în
siguranţa camerei ei.
— Ce s-a întâmplat, Jess? a întrebat-o Clive.
— Mama ta nu ştie că lady Virginia a fost prima soţie a
unchiului meu, Giles?
— Ba sigur că da. Dar asta a fost demult. Cui naiba îi
pasă? De fapt, mă mir că-ţi aminteşti de ea.
— Am întâlnit-o o singură dată, la funeraliile bunicii
Elisabeth şi-mi amintesc că a insistat să i se spună lady
Virginia.
— Aşa face şi acum, a spus Clive, încercând să se distreze.
Dar cred că vei observa că anii au îmblânzit-o deşi,
mărturisesc, scoate ce e mai rău din maică-mea. Ştiu sigur
că tata nu poate s-o sufere, aşa că să nu te miri dacă îşi
găseşte vreo scuză să scape ori de câte ori sunt împreună.
— Mie îmi place tatăl tău, a zis Jessica.
— Iar el te adoră.
— De ce spui asta?
— Aşa. Dar trebuie să recunosc că am înţeles când mi-a
spus „Dacă aş fi cu douăzeci de ani mai tânăr, fiule, n-ai
avea nicio şansă.”
— Ce drăguţ din partea lui.
— Nu era drăguţ, era serios.
— Mai bine m-aş schimba, altfel voi întârzia la cină, a
spus Jessica. Încă nu sunt sigură pe care dintre cele două
rochii ar trebui s-o îmbrac, a mai adăugat când Clive a ieşit
din cameră. Le-a încercat pe amândouă, uitându-se mult în
oglindă, însă nu s-a decis până ia întoarcerea lui Clive care i-
a cerut să-l ajute cu nodul de la papion.
— Ce rochie ar trebui să port? a întrebat ea, neajutorată.

1331
 - JEFFREY ARCHER -

— Pe cea albastră, a zis Clive, înainte de a se întoarce în

camera lui.
Ea s-a uitat iar în oglindă şi s-a întrebat dacă va mai
exista o ocazie în care să poarte una dintre ele. Desigur că
nu la balul studenţilor.
— Arăţi fantastic, a spus Clive când a apărut în cele din
urmă din camera lui. Ce rochie!
— Mama ta a ales-o, i-a spus Jessica, învârtindu-se.
— Ar fi bine să ne mişcăm. Cred că am auzit o maşină pe
alee.
Jessica şi-a luat şalul din caşmir, l-a pus în jurul umerilor
şi s-a mai uitat o dată în oglindă înainte de a coborî scările
mână în mână cu Clive. Au intrat în salon tocmai când s-a
auzit prima bătaie la uşă.
— Oh, eşti divină în rochia asta, a spus Priscilla, iar şalul
este perfect. Nu-i aşa, Robert?
— Da, chiar este perfect, draga mea, a zis Bob.
Priscilla s-a uitat atentă când valetul a deschis uşa şi a
anunţat:
— Episcopul de Grimsby şi doamna Hadley.
— Stimate domn, a spus Priscilla, cât de amabil aţi fost că
aţi reuşit să veniţi. Vă rog permiteţi-mi să v-o prezint pe
domnişoara Jessica Clifton, care tocmai s-a logodit cu fiul
meu.
— Norocosul de Clive, a comentat episcopul, dar Jessica
nu se putea gândi decât la cât de mult i-ar plăcea să-l
deseneze în splendida lui rasă lungă şi neagră, în cămaşa de
un albastru clerical şi cu gulerul alb, strălucitor.
După câteva minute a apărut şi primarul din Louth.
Priscilla a insistat să-l prezinte ca fiind consilierul Patrick
Smith. După ce ea a ieşit din cameră să-şi întâmpine ultimul
oaspete, primarul i-a şoptit lui Jessica:
— Doar mama mea şi Priscilla îmi spun Patrick. Sper că tu
o să-mi spui Pat.
Apoi Jessica a auzit o voce pe care n-a putut s-o uite
niciodată.

1332
 - JEFFREY ARCHER -

— Dragă Priscilla, ce mult a trecut.

— Prea mult, dragă, a aprobat Priscilla.
— Cineva nu vine în nord atât de des pe cât ar trebui şi
avem atâtea de vorbit, a spus Virginia, însoţindu-şi gazda în
salon.
După ce a prezentat-o pe Virginia episcopului şi
primarului, Priscilla a condus-o prin cameră la Jessica.
— Şi permite-mi să ţi-o prezint pe domnişoara Jessica
Clifton, care tocmai s-a logodit cu fiul meu.
— Bună seara, lady Virginia. Cred că nu vă mai amintiţi de
mine.
— Cum aş fi putut să te uit, deşi aveai doar şapte sau opt
ani pe atunci. Uită-te la tine, a zis ea, dându-se un pas
înapoi. Nu te-ai făcut o frumuseţe? Ştii, îmi aminteşti aşa de
mult de draga ta mamă. Jessica n-a zis nimic, dar n-a părut
să conteze. Şi am auzit atâtea lucruri frumoase despre
activitatea ta la Slade. Cât de mândri trebuie să fie părinţii
tăi.
Abia mai târziu, mult mai târziu, Jessica s-a întrebat de
unde oare ştia lady Virginia de activitatea ei. Dar fusese
sedusă de Ce rochie superbă şi un inel minunat şi Nu e Clive
un bărbat norocos.
— S-a mai spulberat un mit, a spus Clive când ieşeau din
salon ţinându-se de mână.
Jessica nu era prea convinsă şi a fost uşurată când a fost
aşezată între primar şi episcop, în timp ce lady Virginia
stătea în dreapta domnului Bingham la celălalt capăt al
mesei, suficient de departe ca Jessica să nu fie obligată să
discute cu ea. După ce s-a terminat felul principal – erau mai
mulţi servitori decât oaspeţi – domnul Bingham a lovit în
pahar şi s-a ridicat de la locul lui din capul mesei.
— Astăzi, a început el, întâmpinăm un nou membru în
familia noastră, o domnişoară deosebită care i-a făcut fiului
meu onoarea de a accepta să se mărite cu el. Dragi prieteni,
a spus el, ridicându-şi paharul, pentru Jessica şi Clive.
Toţi s-au ridicat de la locurile lor şi au răspuns cu:

1333
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru Jessica şi Clive, şi chiar şi lady Virginia şi-a

ridicat paharul. Jessica s-a întrebat dacă ar fi putut fi mai
fericită de atât.
După ce se consumase mai multă şampanie în salon, după
cină, episcopul s-a scuzat, explicându-le că avea o slujbă de
ţinut în acea dimineaţă şi că trebuia să-şi revadă predica.
Priscilla l-a însoţit pe el şi pe soţia lui la uşa din faţă şi după
câteva minute primarul a mulţumit gazdelor şi a felicitat încă
o dată fericitul cuplu.
— Noapte bună, Pat, a spus Jessica. Primarul a răsplătit-o
cu un zâmbet, înainte de a pleca.
După ce a plecat şi primarul, domnul Bingham a revenit în
salon şi i-a spus soţiei sale:
— Mă duc să scot câinii afară pentru plimbarea lor de
seară, aşa că vă las pe voi două singure. Cum nu v-aţi văzut
de atâta vreme, bănuiesc că aveţi multe de recuperat.
— Cred că ăsta e semnalul că ar trebui să plecăm şi noi, a
spus Clive, care le-a urat noapte bună mamei sale şi lui lady
Virginia, înainte de a o însoţi pe Jessica sus, în camera ei.
— Ce triumf, a comentat Clive, după ce a închis uşa
dormitorului. Chiar şi lady Virginia a părut să se poarte
civilizat. Dar e normal, arăţi captivantă în rochia asta.
— Doar mulţumită generozităţii mamei tale, a spus
Jessica, uitându-se iar în oglindă.
— Şi nu uita pateul de peşte al bunicului.
— Dar unde e şalul meu minunat, dăruit de mama ta? a
întrebat Jessica, uitându-se prin cameră. Cred că l-am uitat
în salon. Cobor să-l iau.
— Nu poate aştepta până mâine-dimineaţă?
— Sigur că nu, a zis Jessica. Nu ar fi trebuit să-l scap din
vedere.
— Vezi să nu începi să trăncăneşti cu alea două, pentru că
plănuiesc probabil în detaliu nunta noastră.
— Vin imediat, a spus Jessica, părăsind încăperea,
fredonând încetişor. A coborât scara şi era aproape de salon,

1334
 - JEFFREY ARCHER -

a cărui uşă era uşor deschisă, când a auzit cuvântul

„asasină” şi a îngheţat pe loc.
— Verdictul procurorului a fost moarte prin imprudenţă,
cu toate că trupul lui sir Hugo a fost găsit într-o baltă de
sânge şi cu un deschizător de scrisori ieşindu-i din gât.
— Şi zici că ai motiv că crezi că sir Hugo Barrington era
tatăl ei?
— Nu e nicio îndoială. Şi, cinstit vorbind, moartea lui a
fost o uşurare pentru familia sa, pentru că era gata să fie
judecat pentru fraudă şi atunci, în mod sigur, compania ar fi
dat faliment.
— Habar n-aveam.
— Şi asta nu e totul, scumpa mea, pentru că apoi mama
lui Jessica s-a sinucis pentru a nu fi acuzată de asasinarea
lui sir Hugo.
— Chiar nu-mi vine să cred. Părea o fată atât de
respectabilă.
— Şi mi-e teamă că devine mai rău dacă te uiţi la partea
Clifton a familiei. Mama lui Harry Clifton a fost o prostituată
bine-cunoscută, aşa că el n-a fost niciodată sigur cine era
tatăl lui. În mod normal n-aş fi pomenit despre astea, a
continuat Virginia, dar acum nu ai nevoie de un scandal.
— Acum? s-a interesat Priscilla.
— Da, ştiu din surse sigure că prim-ministrul doreşte să-l
ridice pe Robert la rangul de cavaler, ceea ce, desigur,
înseamnă că tu vei deveni lady Bingham.
Priscilla s-a gândit o clipă înainte de a spune:
— Crezi că Jessica ştie adevărul despre părinţii ei? Clive
nu a pomenit niciodată despre un scandal.
— Sigur că ştie, dar n-a intenţionat niciodată să-i spună
lui Clive sau ţie. Paraşuta asta mică spera să-şi pună inelul
din aur pe mână înainte ca toate afacerile astea murdare să
devină publice. Nu ai observat cum îl are pe Robert la degetul
mic? I-a promis să-i facă portretul, ceea ce a fost o lovitură
de maestru.

1335
 - JEFFREY ARCHER -

Jessica şi-a înghiţit un scâncet, s-a întors şi a fugit înapoi

sus.
— Ce s-a mai întâmplat, Jess? a întrebat Clive când ea a
apărut în fugă în dormitor.
— Lady Virginia i-a spus mamei tale că eu sunt fiica unei
criminale… care l-a ucis pe tata, a spus ea, printre suspine.
Că… bunica mea a fost o prostituată şi că eu nu am vrut
decât să pun mâna pe banii tăi.
Clive a luat-o în braţe şi a încercat s-o liniştească, dar ea
era de neconsolat.
— Lasă asta pe seama mea, a zis el, dându-i drumul şi
punându-şi halatul. Mă duc să-i spun mamei că puţin îmi
pasă ce crede lady Virginia, pentru că nimic nu mă va
împiedica să mă însor cu tine. A mai îmbrăţişat-o o dată
înainte de a ieşi din dormitor şi a coborât scările direct în
salon.
— Ce e înşiruirea asta de minciuni referitoare la logodnica
mea? a întrebat el, privind-o direct pe lady Virginia.
— Nimic altceva decât adevărul, a replicat Virginia, calmă.
Am crezut că e mai bine ca mama ta să afle totul înainte de
nunta voastră decât mai târziu, când va fi prea târziu.
— Dar să sugeraţi că mama lui Jessica era o criminală…
— Asta nu e prea greu de verificat.
— Şi bunica ei o prostituată?
— Mi-e teamă că toată lumea din Bristol ştie asta.
— Ei bine, puţin îmi pasă, a zis Clive. O ador pe Jess şi
dă-le naiba de consecinţe pentru că pot să vă spun, lady
Virginia, nu mă puteţi împiedica s-o iau de soţie.
— Clive, dragul meu, a spus calm mama lui. Eu m-aş
gândi o clipă înainte de a lua această decizie pripită.
— N-am nevoie să mă gândesc la nimic când e vorba să
mă însor cu cea mai grozavă fiinţă de pe pământ.
— Dar dacă te-ai căsători cu ea, din ce v-aţi aştepta să
trăiţi?
— O mie patru sute de lire pe an ar trebui să ne ajungă.

1336
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar cele o mie de lire pe care-i primeşti de la tatăl tău

care, când va auzi de asta…
— Atunci vom trăi din salariul meu. Alţi oameni par să se
descurce.
— Ţi-a trecut vreodată prin cap, Clive, de unde provin cele
patru sute de lire?
— Da, de la Curtis Bell şi Getty şi am câştigat fiecare
bănuţ.
— Chiar crezi că acea agenţie te-ar fi angajat dacă n-ar
avea contabilitatea de la Pate de peşte Bigham?
Clive a tăcut o clipă.
— Atunci îmi voi găsi alt serviciu, a spus el în cele din
urmă.
— Şi unde crezi că vei locui?
— În apartamentul meu, bineînţeles.
— Cât timp? Trebuie să ştii că în septembrie expiră
contractul din Glebe Place. Ştiu că a fost intenţia tatălui tău
de a-l reînnoi, dar, date fiind împrejurările…
— Poţi să păstrezi apartamentul acela afurisit, mamă. Nu
te vei pune între Jessica şi mine.
Le-a întors spatele, a ieşit din cameră şi a închis încet uşa
în spatele lui. A alergat apoi pe scări în sus, sperând s-o
asigure pe Jess că nu se schimbase nimic şi să-i sugereze să
plece imediat la Londra. S-a uitat în ambele dormitoare, dar
ea nu era nicăieri. Pe patul ei erau două rochii, o pereche de
pantofi, un inel de logodnă, o geantă mică de seară şi un
portret al tatălui său. A coborât iar şi l-a găsit pe tatăl lui în
hol, incapabil să-şi ascundă mânia.
— Ai văzut-o pe Jess?
— Am văzut-o. Dar mi-e teamă că n-am putut s-o împiedic
să plece orice i-aş fi spus. Mi-a povestit ce a spus femeia aia
înfiorătoare şi cine o poate învinovăţi pe biata fată că nu a
mai vrut să mai stea încă o noapte sub acest acoperiş? L-am
rugat pe Burrows s-o ducă la gară. Îmbracă-te şi du-te după
ea, Clive. Să n-o pierzi pentru că nu vei mai găsi alta ca ea
vreodată.

1337
 - JEFFREY ARCHER -

Clive a fugit pe scări în sus, iar tatăl lui s-a întors în salon.
— Ai auzit veştile Virginiei, Robert? l-a întrebat Priscilla
când a intrat în cameră.
— Sigur că le-am auzit, a zis el, întorcându-se cu faţa spre
Virginia. Şi acum ascultă-mă cu atenţie, Virginia. Vei părăsi
imediat această casă.
— Dar, Robert, încercam doar să-mi ajut prietena mea
dragă.
— Nu făceai deloc asta şi o ştii prea bine. Ai venit aici doar
ca să distrugi viaţa fetiţei aceleia.
— Dar Robert, dragă, Virginia este cea mai veche prietenă
a mea…
— Doar când îi convine. Şi nici să nu te gândeşti s-o aperi,
altfel poţi pleca împreună cu ea şi vei afla repede ce prietenă
bună este.
Virginia s-a ridicat de la locul ei şi s-a îndreptat încet spre
uşă.
— Îmi pare rău să-ţi spun, Priscilla, dar nu te voi mai
vizita.
— Ei, atunci a ieşit ceva bun din toate astea, a spus
Robert.
— Nimeni nu mi-a mai vorbit aşa, a zis Virginia,
întorcându-se cu faţa la adversarul ei.
— Atunci îţi sugerez să citeşti testamentul lui Elisabeth
Barrington pentru că ea te cunoştea foarte bine. Şi acum
ieşi, până nu te arunc eu afară.
Valetul abia a reuşit să deschidă uşa la timp ca să-i
permită lui lady Virginia să plece.

Clive şi-a lăsat maşina în afara gării şi a traversat podul

până la peronul 3. A auzit fluierul conductorului şi, până ce
a ajuns pe ultima treaptă, trenul deja pleca. A fugit după el
de parcă era la finala crosului de 100 de metri şi începea să
câştige teren, dar trenul a accelerat tocmai când Clive a

1338
 - JEFFREY ARCHER -

depăşit peronul. S-a aplecat, şi-a pus mâinile pe genunchi şi

a încercat să-şi recapete suflul. Când ultimul vagon a
dispărut din vedere, s-a întors şi a pornit încet în lungul
peronului. Până ce a ajuns la maşină, luase o decizie.
S-a urcat în automobil, a pornit şi a condus până la
capătul drumului. Dacă ar fi virat la dreapta, s-ar fi întors la
Mablethorpe Hall. A întors maşina la stânga, a accelerat şi a
urmat semnele de circulaţie până la A1. Ştia că trenul
personal se oprea cam în toate gările dintre Louth şi Londra
aşa că, dacă avea un pic de noroc, ar fi ajuns în apartament
înainte de întoarcerea ei.

Trecerea de uşa din faţă încuiată nu îi punea probleme

intrusului şi cu toate că era un bloc modern, nu era destul
de mare ca să aibă şi un portar de noapte. A urcat atent
scările, stârnind doar ocazionalul scârţâit, dar nimic mai tare
care ar fi putut trezi pe cineva la 2:30 dimineaţa.
Când a ajuns pe palierul celui de-al doilea etaj a descoperit
repede apartamentul numărul 4. S-a uitat în sus şi în jos pe
coridor; nu era nimic. De data aceasta i-a luat mai mult timp
să deschidă cele două lacăte. De îndată ce a intrat, a închis
uşa încet în spatele lui şi a aprins lumina pentru că nu se
temea că va fi descoperit. La urma-urmei, ştia unde îşi va
petrece ea weekendul.
S-a plimbat prin micuţul apartament, identificând cu grijă
toate picturile pe care le căuta: şapte în prima cameră, trei
din dormitor, una în bucătărie şi un bonus, o pictură mare
în ulei proptită de peretele de lângă uşă pe care era un post-
it marcat Smog Doi. De trimis la RA până joi. După ce le-a
mutat pe toate în salon, le-a aliniat. Nu erau rele. A ezitat
puţin înainte de a scoate un şiş mare din buzunar şi a
îndeplini instrucţiunile tatălui său.

1339
 - JEFFREY ARCHER -

Trenul a ajuns în gara St Pancras chiar după 2:40 a.m.,

timp în care Jessica hotărâse exact ce avea de făcut. Urma să
ia un taxi înapoi la apartamentul lui Clive, să-şi împacheteze
lucrurile de acolo şi să-l sune pe Seb ca să-l întrebe dacă ar
putea sta la el câteva zile până ce ar fi găsit un loc al ei.
— Te simţi bine, frumoaso? a întrebat şoferul când ea s-a
prăbuşit pe bancheta taxiului.
— Sunt bine. Glebe Place, numărul 12, Chelsea, a reuşit
să spună. Nu mai avea nici lacrimi de vărsat.
Când taxiul a ajuns în faţa blocului, Jessica i-a dat
şoferului o bancnotă de trei lire, care erau toţi banii ei şi a
spus:
— Aţi vrea să fiţi amabil să aşteptaţi? Mă întorc.
— Desigur, drăguţă.

El aproape terminase treaba, care de fapt îl amuzase, când

i s-a părut că aude o maşină oprindu-se pe strada din faţă.
A pus cuţitul pe o masă, s-a dus la fereastră şi a tras
perdeaua câţiva centimetri. A văzut-o coborând din taxi şi
discutând cu şoferul. S-a deplasat agil prin cameră, a stins
lumina şi a deschis uşa; a mai verificat o dată coridorul în
sus şi în jos; tot nimic.
A coborât repede pe scări şi, când a deschis uşa din faţă, a
văzut-o pe Jessica venind spre el. Tocmai îşi scotea cheia din
geantă când el a trecut pe lângă ea. Ea s-a uitat, dar nu l-a
recunoscut, ceea ce a surprins-o pentru că avea impresia că
îi ştie pe toţi cei din clădire.
A intrat şi a urcat scările. Se simţea puţin obosită când a
ajuns la etajul al doilea şi a deschis uşa apartamentului
numărul 4. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să-l
sune pe Seb şi să-i spună ce se întâmplase. A aprins lumina
şi s-a îndreptat spre telefonul din partea îndepărtată a
camerei. Atunci şi-a văzut prima oară picturile.

1340
 - JEFFREY ARCHER -

Clive a ajuns la Glebe Place după douăzeci de minute, încă

sperând că i-a luat-o înainte. S-a uitat în sus şi a văzut că
lumina din dormitor era aprinsă. Trebuie să fie acolo, s-a
gândit el, uşurat.
Şi-a parcat maşina în spatele unui taxi care avea încă
motorul pornit. O aştepta oare pe ea? A deschis uşa din faţă
şi a alergat pe scări la etajul al doilea unde a găsit uşa
apartamentului larg deschisă şi toate luminile aprinse. A
intrat şi în momentul când le-a văzut a căzut în genunchi şi
a vomitat. S-a uitat neîncrezător la distrugerea din jurul lui.
Toate desenele, acuarelele şi picturile în ulei ale lui Jessica
arătau de parcă fuseseră înjunghiate iar şi iar, cu excepţia
lui Smog Doi, care avea o gaură largă în centrul pânzei. Ce o
îndemnase oare să facă aşa ceva iraţional?
— Jess! a strigat el, dar nu i-a răspuns nimeni. S-a ridicat
şi a intrat încet în dormitor, dar nu era nici urmă de ea. Se
auzea un robinet curgând şi întorcându-se, a văzut o şuviţă
de apă strecurându-se pe sub uşa băii. A alergat, a deschis
larg uşa şi s-a uitat cu neîncredere la iubita lui, Jess. Capul
ei plutea deasupra apei, dar încheietura mâinii, cu două
tăieturi din care nu mai curgea sânge, atârna moale pe
marginea căzii. Apoi a zărit şişul pe podea, lângă ea.
A ridicat blând din apă corpul lipsit de viaţă şi s-a prăbuşit
pe jos, ţinând-o în braţe. A început să plângă fără să se
poată controla. Un gând i se tot învârtea prin minte. Dacă n-
ar fi alergat pe scări să se îmbrace, ci ar fi condus direct la
gară, Jessica ar fi încă în viaţă.
Ultimul lucru pe care şi-a amintit că l-a făcut a fost să
scoată inelul de logodnă din buzunar şi să i-l pună înapoi pe
deget.

1341
 - JEFFREY ARCHER -

25
Episcopul de Bristol s-a uitat în jos de la amvon la
congregaţia mare strânsă la St Mary Redcliffe şi şi-a amintit
de influenţa pe care o avusese Jessica Clifton asupra atâtor
oameni diferiţi, în scurta ei viaţă. La urma-urmei, un portret
al lui ca Decan de Truro era atârnat pe coridorul palatului
episcopal. S-a uitat la notiţe.
— Când o persoană iubită moare la şaptezeci sau optzeci
de ani, a început el, ne adunăm s-o deplângem. Ne amintim
viaţa sa lungă cu afecţiune, respect şi gratitudine, schimbăm
anecdote şi amintiri fericite. Vărsăm o lacrimă, sigur că da,
dar în acelaşi timp acceptăm că asta e în firea lucrurilor.
Când o tânără frumoasă, cu un asemenea rar talent despre
care cei mai în vârstă ca ea afirmă că nu-l pot egala, moare,
trebuie să vărsăm mult mai multe lacrimi pentru că ne
putem doar întreba ce ar fi devenit.
Emma plânsese atât de mult de când auzise veştile, încât
era fizic şi psihic extenuată. Se întreba dacă ar fi existat ceva
ce ar fi putut face pentru ca iubita ei fiică să nu aibă o
asemenea moarte crudă şi inutilă. Desigur că ar fi existat. Ar
fi trebuit să-i spună adevărul. Emma simţea că e la fel de
vinovată ca toţi ceilalţi.
Harry, care stătea lângă ea în strana din faţă, îmbătrânise
zece ani într-o săptămână şi nu se îndoia cine era de vină.
Moartea lui Jessica îi va aminti întruna că ar fi trebuit să-i
spună demult de ce o adoptaseră. Dacă ar fi făcut-o, în mod
sigur, azi ar fi fost în viaţă.
Giles stătea între surorile lui, ţinându-le de mână pentru
prima oară după mulţi ani. Sau ele îl ţineau pe el? Grace,
care dezaproba orice manifestare publică a emoţiilor, a plâns
tot timpul slujbei.
Sebastian, care stătea de partea cealaltă a tatălui său, nu
asculta discursul episcopului. Nu mai credea într-un
Dumnezeu binevoitor, grijuliu, ci într-unul care dădea cu o
mână şi lua cu amândouă. Îşi pierduse cea mai bună
1342
 - JEFFREY ARCHER -

prietenă, pe care-o adorase şi acum nimeni nu îi mai putea

lua locul.
Harold Guinzburg stătea liniştit în spatele bisericii. Când îl
sunase pe Harry nu ştia că viaţa acestuia fusese sfărâmată
într-o clipă. Dorise doar să-i spună vestea cea mare: că
ultimul lui roman ajunsese pe locul întâi din lista de
bestselleruri din New York Times.
Harold fusese surprins de lipsa de reacţie a autorului, dar
cum ar fi putut şti atunci că lui Harry nu-i mai păsa de astfel
de nimicuri şi ar fi fost mulţumit să nu fi vândut niciun
exemplar al cărţii dacă, în schimb, Jessica ar fi stat lângă el
şi nu ar fi fost pregătită pentru a fi dusă pentru totdeauna la
locul de veci.
După terminarea ceremoniei de îngropare, când toată
lumea plecase pentru a-şi continua viaţa, Harry a căzut în
genunchi lângă mormânt. Păcatul lui nu putea fi iertat aşa
de uşor. Acceptase deja că nu va trece o zi, nici măcar o oră,
fără ca Jessica să nu dea buzna în gândurile lui, râzând,
trăncănind, necăjindu-l. Şi el s-a întrebat, ca episcopul, ce ar
fi putut ajunge. S-ar fi măritat cu Clive? Cum ar fi fost
nepoţii lui? Ar fi trăit destul ca s-o vadă devenind
academiciană la RA? Cât ar fi dorit ca ea să fie acum
îngenuncheată lângă mormântul lui, plângându-l.
— Iartă-mă, a zis el, cu voce tare.
Şi ce era mai rău, ştia că ea ar fi făcut-o.

1343
 - JEFFREY ARCHER -

CEDRIC HARDCASTLE
1964

1344
 - JEFFREY ARCHER -

26
— Toată viaţa am fost considerat de ceilalţi un om precaut,
plictisitor şi anost. M-am auzit descris ca o pereche de mâini
bune la toate. „Nu poţi să greşeşti cu Hardcastle.” Aşa a fost
întotdeauna. La şcoală am fost întotdeauna aruncător şi
niciodată nu mi s-a cerut să fiu fundaş. În piesele de teatru,
eram întotdeauna lăncierul şi niciodată regele şi la examene,
treceam la toate materiile, dar nu m-am aflat niciodată
printre primii trei. În timp ce alţii ar fi putut fi răniţi sau
chiar insultaţi de aceste epitete, eu eram flatat. Dacă te
hotărăşti să fii un om corect şi onest pentru a avea grijă de
banii celorlalţi atunci, după mine, acestea sunt calităţile
aşteptate de la tine.
Când am ajuns la o vârstă mai înaintată am devenit şi mai
precaut şi, într-adevăr, aceasta este reputaţia pe care aş dori
s-o iau în mormânt când voi ajunge în cele din urmă să-mi
întâlnesc Creatorul. Aşa că ar putea constitui un şoc pentru
cei aflaţi la această masă că acum am intenţia să ignor toate
aceste calităţi pe care m-am bazat şi poate fi chiar şi mai
surprinzător faptul că vă invit să procedaţi la fel.
Cei şase oameni aflaţi în jurul mesei nu l-au întrerupt, ci
au ascultat cu atenţie tot ce avea Cedric de spus.
— Ţinând seama de acestea, voi ruga pe fiecare dintre
dumneavoastră să mă ajute să distrug un bărbat rău, corupt
şi lipsit de scrupule, astfel încât atunci când vom termina cu
el, acesta să fie atât de prăpădit încât să nu mai poată face
vreodată rău nimănui altcuiva.
De la distanţă, am putut să-l urmăresc pe don Pedro
Martinez când acesta distrugea două familii asociate cu
mine. Şi trebuie să vă spun că nu mai doresc să stau
deoparte şi, ca Pilat din Pont, să mă spăl pe mâini şi să-i las
pe alţii să facă toate treburile murdare.
Pe cealaltă parte a monedei precaute, plictisitoare, anoste,
este gravată o figură cu o reputaţie dobândită în City o viaţă
întreagă. Acum am intenţia să profit de această reputaţie

1345
 - JEFFREY ARCHER -

apelând la servicii şi datorii pe care le-am strâns, ca o

veveriţă, timp de zeci de ani. Ţinând seama de aceasta, mi-
am petrecut un timp îndelungat pentru a modela un plan de
anihilare a lui Martinez şi a familiei sale, dar nu pot spera să
obţin un rezultat favorabil lucrând de unul singur.
Nimeni din jurul mesei nu a întrerupt peroraţia
preşedintelui de la Farthings.
— În ultimii ani, am observat pe îndelete cum acest om
doreşte să distrugă familiile Barrington şi Clifton care sunt
reprezentate aici, astăzi. Am văzut cum a vrut să influenţeze
un client potenţial al băncii mele, domnul Morita de la Sony
Internaţional, când a încercat să elimine Farthings din lista
de ofertare pentru un contract major, doar pentru că
Sebastian era asistentul meu personal. Am câştigat acel
contract, dar numai pentru că domnul Morita a avut curajul
să-l înfrunte pe Martinez, în timp ce eu n-am făcut nimic.
Acum câteva luni am citit un articol în The Times referitor la
misteriosul Pierre Bouchard şi la un atac de inimă care nu a
avut loc, dar care l-a obligat cu toate acestea pe sir Giles
Barrington să-şi retragă candidatura de la conducerea
Partidului Laburist, iar eu tot n-am făcut nimic. Mai de
curând, am asistat la funeraliile unei tinere inocente şi foarte
talentate care mi-a făcut portretul pe care-l puteţi vedea pe
perete, lângă biroul meu. În timpul serviciului de
înmormântare, m-am decis să nu mai fiu un om plictisitor şi
anost şi dacă asta însemna să întrerup obiceiurile unei vieţi
întregi, aşa să fie.
În ultimele câteva săptămâni, fără ca don Pedro Martinez
să-şi dea seama care-mi sunt intenţiile, am discutat
confidenţial cu bancherii, acţionarii şi consilierii săi
financiari. Toţi au presupus că aveau în faţă individul anost
de la Farthings care nu şi-ar depăşi niciodată autoritatea şi
nici nu şi-ar depăşi limitele. Am aflat că, în cursul anilor,
Martinez, care este un oportunist, şi-a asumat câteva riscuri,
nepăsându-i prea mult de lege. Dacă planul meu va reuşi,
ideea ar fi să prindem momentul când a riscat prea mult.

1346
 - JEFFREY ARCHER -

Chiar şi atunci, dacă vrem să-l batem la propriul lui joc, va

trebui să riscăm şi noi.
— Cred că aţi observat că am mai invitat pe cineva să ni se
alăture azi, o persoană a cărei viaţă nu a fost afectată de
acest om. Fiul meu, Arnold, este avocat pledant, a spus
Cedric, arătând spre tânărul care semăna cu el şi, ca mine,
şi el este considerat un om bun la toate, de aceea l-am rugat
să fie conştiinţa şi îndrumătorul meu. Pentru că, dacă pentru
prima oară în viaţă, vreau să încalc pe cât posibil legea, voi
avea nevoie de un reprezentant care este capabil să rămână
detaşat, lipsit de pasiune şi neimplicat. Mai simplu spus, fiul
meu va acţiona ca busola noastră morală.
Îl voi ruga acum să ne spună ce mi-a trecut prin cap,
pentru ca să fiţi conştienţi de riscul pe care vi-l veţi asuma
dacă vă veţi hotărî să mergeţi pe drumul meu în această
aventură. Arnold.
— Doamnelor şi domnilor, numele meu este Arnold
Hardcastle şi, spre supărarea tatălui meu, am ales să fiu
avocat şi nu bancher. Când el spune că sunt bun la toate, mi
se pare că acesta este un compliment pentru că, dacă
operaţia va reuşi, unul dintre noi trebuie să fie aşa. După ce
am studiat ultimele acte financiare ale guvernului, cred că
am găsit un mod prin care pot face planurile tatălui meu să
funcţioneze şi care, cu toate că nu încalcă litera legii, îi
ignoră, în mod sigur, spiritul. Chiar cu aceste precauţii, am
dat peste o problemă care s-ar putea probabil să se
dovedească insurmontabilă. Şi anume, trebuie să identificăm
un individ pe care nimeni de la această masă nu l-a întâlnit,
dar care doreşte la fel de tare ca voi toţi ca don Pedro
Martinez să fie adus în faţa justiţiei.
Cu toate că n-a vorbit nimeni, avocatul a fost privit cu
neîncredere.
— Dacă această persoană nu poate fi identificată, a
continuat Arnold Hardcastle, l-am sfătuit pe tatăl meu să
renunţe la ideea lui şi să vă trimită pe toţi pe drumurile
dumneavoastră diferite, conştient că aţi putea să vă petreceţi

1347
 - JEFFREY ARCHER -

restul zilelor uitându-vă continuu peste umăr, fără să ştiţi

vreodată cu siguranţă de unde va veni următoarea lovitură a
lui Martinez. Avocatul şi-a închis dosarul. Dacă aveţi
întrebări, voi încerca acum să răspund la ele.
— Eu nu am chiar o întrebare, a zis Harry, dar nu-mi dau
seama cum este posibil să găsim un astfel de individ având
în vedere împrejurările. Toţi cei pe care-i cunosc şi care s-au
întâlnit cu Martinez îl detestă la fel de mult ca mine şi
bănuiesc că acest lucru e valabil şi pentru ceilalţi aflaţi la
masă.
— Sunt de acord, a spus Grace. De fapt, ar fi bine să dăm
cu banul şi să decidem care dintre noi să-l omoare. Nu m-ar
deranja să stau câţiva ani la închisoare dacă aşa am scăpa
de creatura aia infernală.
— În privinţa asta nu vă pot ajuta, a zis Arnold. Eu sunt
specializat în legislatura companiilor, nu în cea penală, aşa
că va trebui să vă găsiţi un alt avocat. Dacă veţi decide s-o
luaţi pe acest drum, totuşi, vă pot recomanda două
persoane.
Emma a râs pentru prima oară de la moartea lui Jessica,
dar Arnold Hardcastle, nu.
— Pariez că există cel puţin o duzină de oameni în
Argentina care ar îndeplini aceste cerinţe, a spus Sebastian.
Dar cum îl vom găsi când nici măcar nu ştim cine este?
— Şi când îl veţi găsi, a spus Arnold, veţi încălca planul
tatălui meu pentru că, dacă acţiunea se termină la tribunal,
nu aţi putea să negaţi că ştiţi de existenţa sa.
A urmat o tăcere lungă, întreruptă în cele din urmă de
Giles, care tăcuse până atunci.
— Cred că am întâlnit un astfel de om. Captase atenţia
tuturor celor din jurul mesei cu o singură propoziţie.
— Dacă acesta este cazul, sir Giles, aş vrea să vă întreb
câteva lucruri despre acel domn, a zis Arnold şi singurul
răspuns acceptat penal este „nu”. Dacă răspunsul la vreo
întrebare va fi da, atunci domnul la care vă gândiţi nu va fi
eligibil pentru planul tatălui meu. Aţi înţeles?

1348
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a încuviinţat, avocatul a redeschis dosarul, iar

Emma şi-a încrucişat degetele.
— L-aţi întâlnit vreodată pe acest domn?
— Nu.
— Aţi efectuat tranzacţii comerciale cu el, fie
dumneavoastră, fie din partea unor terţi?
— Nu.
— Aţi vorbit vreodată cu el la telefon?
— Nu.
— I-aţi scris?
— Nu.
— L-aţi recunoaşte dacă v-aţi întâlni cu el pe stradă?
— Nu.
— Şi, în cele din urmă, sir Giles, a luat vreodată legătura
cu dumneavoastră ca membru în Parlament?
— Nu.
— Mulţumesc, sir Giles, aţi trecut prima parte a testului
Rorschach, dar acum trebuie să trecem la altă serie de
întrebări care sunt la fel de importante, dar, de data aceasta,
singurul răspuns acceptabil este da.
— Înţeleg, a spus Giles.
— Are domnul acesta motive să-l urască pe don Pedro
Martinez la fel de mult ca dumneavoastră?
— Da, cred că are.
— Este la fel de bogat ca Martinez?
— Da, cu siguranţă.
— Are o reputaţie de om onest şi corect?
— Din câte ştiu eu, da.
— Şi, în cele din urmă şi mai important, credeţi că va
accepta să-şi asume riscul?
— Desigur.
— Cum mi-aţi răspuns satisfăcător la toate întrebările, sir
Giles, poate aţi vrea să fiţi amabil să scrieţi numele domnului
pe agenda din faţa dumneavoastră, fără să permiteţi altcuiva
de la masă să-l vadă.

1349
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a mâzgălit un nume, a rupt foaia de hârtie, a îndoit-o

şi i-a dat-o avocatului care i-a înmânat-o, la rândul lui,
tatălui său.
Cedric Hardcastle a despăturit hârtia, rugându-se să nu se
fi întâlnit vreodată cu acel om.
— Îl cunoşti pe acest domn, tată?
— Doar după reputaţie, a spus Cedric.
— Excelent. Atunci, dacă este de acord cu planul tău,
nimeni aflat la această masă nu va încălca legea. Dar, sir
Giles, a spus el, întorcându-se spre Rt. Hon. Membru al
Parlamentului pentru Bristol Docklands, nu trebuie
niciodată să intraţi în contact cu acest om şi nici să nu-i
dezvăluiţi numele vreunui membru al familiilor Barrington şi
Clifton, mai ales în cazul în care sunt acţionari la Linia
Maritimă Barrington. În cazul în care nu veţi respecta
această condiţie, un tribunal ar putea considera că sunteţi
de conivenţă cu o terţă parte şi, prin urmare, aţi încălca
legea. Aţi înţeles?
— Da, a spus Giles.
— Mulţumesc, domnule, a spus avocatul, strângându-şi
hârtiile. Noroc, tată, a mai şoptit el, înainte de a-şi închide
servieta şi a ieşi din cameră fără să mai spună altceva.
— Cum de poţi fi atât de încrezător, Giles, a întrebat
Emma după ce uşa se închisese în spatele avocatului, că un
om pe care nu l-ai întâlnit niciodată va respecta planurile
domnului Hardcastle?
— După înmormântarea lui Jessica l-am întrebat pe unul
dintre cei care purtau sicriul cine era omul care a plâns tot
timpul serviciului funerar de parcă şi-ar fi pierdut propria
fiică şi după aceea a dispărut. Acesta este numele pe care mi
l-a dat.

— Nu avem nicio dovadă că Luis Martinez a omorât-o pe

fată, a spus sir Alan, ci doar că i-a distrus picturile.

1350
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar amprentele lui erau pe mânerul şişului, a spus

colonelul. Asta e o dovadă suficientă pentru mine.
— Cum sunt şi ale lui Jessica, orice avocat l-ar elibera.
— Dar amândoi ştim că Martinez a fost responsabil pentru
moartea ei.
— Poate, dar asta nu e valabil şi în tribunal.
— Deci vreţi să spuneţi că nu pot da ordinul să fie omorât?
— Nu încă, a spus secretarul de cabinet.
Colonelul a luat o înghiţitură din jumătatea sa de halbă şi
a schimbat subiectul.
— Văd că Martinez şi-a concediat şoferul.
— Nu-l concediezi pe Kevin Rafferty. El pleacă după ce şi-a
terminat treaba sau dacă nu a fost plătit.
— Şi ce s-a întâmplat acum?
— Cred că îşi terminase treaba. Altfel nu ar fi trebuit să te
oboseşti omorându-l pe Martinez pentru că ar fi făcut-o
Rafferty pentru tine.
— Este posibil ca Martinez să-şi fi pierdut interesul în
distrugerea familiei Barrington?
— Nu. Atâta timp cât Fisher rămâne în consiliu, poţi să fii
sigur că Martinez doreşte să se răzbune pe fiecare membru al
familiei, poţi să fii sigur.
— Şi lady Virginia ce rol joacă în toate astea?
— Încă nu l-a iertat pe sir Giles pentru că şi-a susţinut
prietenul, Harry Clifton, la cearta de la deschiderea
testamentului mamei sale, când lady Barrington şi-a
comparat nora cu pisica ei siameză Cleopatra, descriind-o ca
fiind „o prădătoare frumoasă, îngrijită, vană, îndrăzneaţă şi
maestră a manipulării.” Memorabil.
— Vreţi să fiu cu ochii şi pe ea?
— Nu, lady Virginia nu va trece limita. Va căuta pe
altcineva s-o facă pentru ea.
— Deci ceea ce spui este că de fapt nu pot face nimic
pentru moment, doar să-l ţin pe Martinez sub observaţie şi
să vă raportez.

1351
 - JEFFREY ARCHER -

— Răbdare, colonele. O să facă el cu siguranţă altă

greşeală şi, când o va face, voi fi fericit să profit de talentele
speciale ale colegilor tăi.
Sir Alan şi-a terminat ginul tonic, s-a ridicat şi s-a
strecurat afară din cârciumă fără să dea mâna sau să-şi ia la
revedere. A traversat repede Whitehall până în Downing
Street şi, cinci minute mai târziu, era în spatele biroului,
văzându-şi de treburile lui zilnice.

Cedric Hardcastle a verificat numărul înainte de a telefona.

Nu voia ca secretara lui să ştie pe cine suna. A auzit tonul şi
a aşteptat.
— Pate de peşte Bingham. Cum vă pot ajuta?
— Pot vorbi cu domnul Bingham?
— Cine-l caută?
— Cedric Hardcastle de la banca Farthings.
— Aşteptaţi o clipă, vă rog.
A auzit un clic şi după o clipă o voce cu un accent
asemănător cu al lui a spus:
— Ai grijă de bănuţi şi lirele vor curge gârlă.
— Sunt flatat, domnule Bingham, a spus Cedric.
— N-ar trebui. Conduci o bancă grozavă. Păcat că e de
cealaltă parte a râului Humber.
— Domnule Bingham, am nevoie…
— Bob. Nimeni nu-mi spune domnule Bingham decât tipul
cu impozitele şi ospătarii-şefi care vor un bacşiş mare.
— Bob, trebuie să te întâlnesc într-o problemă personală şi
aş fi încântat să vin în Grimsby.
— Trebuie să fie ceva serios, pentru că nu prea mulţi au
chef să vină până aici, a spus Bob. Şi cum presupun că nu
vrei să deschizi un cont pentru pate de peşte pot să întreb
despre ce e vorba?
Anostul, plictisitorul Cedric ar fi spus că preferă „să
discute problema faţă în faţă, nu la telefon, domnule

1352
 - JEFFREY ARCHER -

Bingham.” Noul Hardcastle renăscut şi dornic să-şi asume

riscul a zis:
— Bob, cât ai da să o umileşti pe lady Virginia Fenwick şi
să scapi nepedepsit?
— Jumătate din averea mea.

1353
 - JEFFREY ARCHER -

MAIORUL ALEX FISHER

1964

1354
 - JEFFREY ARCHER -

27
Banca Barclays
Halton Road
Bristol
Iunie, 1964

Stimate maior Fisher,

În această dimineaţă am onorat două cecuri şi un ordin de

plată din contul dumneavoastră personal. Primul era de la
Societatea de Construcţii West Country, pentru 12£ 11s 6d, al
doilea de la vânzătorii de vinuri de la Harvey’s pentru 3£ 4s
4d şi al treilea era ordinul de plată pentru 1£ către Societatea
absolvenţilor de la St Bede’s.
Aceste plăţi vă depăşesc limita de credit de 500£, aşa că
trebuie să vă avertizăm să nu mai emiteţi şi alte cecuri până
ce nu veţi avea disponibile suficiente fonduri.

Alex şi-a privit poşta de dimineaţă de pe birou şi a oftat

adânc. Erau mai multe plicuri maro decât albe, majoritatea
de la comercianţi care-i aminteau că facturile trebuie plătite
în 30 de zile şi unul cu o scrisoare care-i amintea că
problema fusese înaintată avocaţilor. Şi nu ajuta nici faptul
că Susan refuza să-i înapoieze preţiosul Jaguar până ce nu
ajungea la zi cu alocaţia lunară, iar el nu putea supravieţui
fără maşină, aşa că fusese obligat să-şi cumpere un Hillman
Minx la mâna a doua, ceea ce fusese o altă cheltuială.
A pus plicurile maro deoparte şi a început să le deschidă
pe cele albe: o invitaţie de a se alătura colegilor săi ofiţeri din
Royal Wessex pentru un dineu în costum la popota
regimentului, orator invitat fiind feldmareşalul sir Claude
Auchinleck – care trebuie să accepte invitaţia; o scrisoare de
la Peter Maynard, preşedintele Asociaţiei conservatorilor
locali, întrebându-l dacă va accepta să candideze pentru
alegerile de consiliu ale comitatului. Nenumărate ore de

1355
 - JEFFREY ARCHER -

vorbit şi de ascultat discursurile de laudă de sine ale

colegilor, veşnicele fonduri care trebuiau alocate, obţinând în
schimb doar dubioasa plăcere de a ţi se spune „consilier.”
Nu, mulţumesc. Îi va trimite un răspuns politicos în care-i va
explica că avea prea multe de făcut în prezent. Tocmai
deschidea ultimul plic când a sunat telefonul.
— Maior Fisher.
— Alex, a tors o voce pe care n-ar fi putut s-o uite
niciodată.
— Lady Virginia, ce surpriză plăcută.
— Virginia, a insistat ea, ceea ce însemna că dorea ceva.
Tocmai mă întrebam dacă ai intenţia să vii în Londra cândva,
în următoarele săptămâni?
— Vin joi la Londra să-l văd… Am o întâlnire în Eaton
Square la zece.
— Ei bine, după cum ştii, eu stau chiar lângă Cadogan
Gardens, aşa că de ce nu vii să bem ceva? Să zicem pe la
amiază? E vorba de ceva interesant care cred că te va atrage.
— Ora douăsprezece, joi. De-abia aştept să ne revedem…
Virginia.

— Puteţi să ne explicaţi de ce acţiunile companiei au

crescut constant în ultimele luni? a întrebat Martinez.
— Etapa de închiriere a cabinelor pe Buckingham merge
mult mai bine decât ne-am aşteptat, a spus Fisher, şi am
aflat că locurile pentru prima călătorie sunt vândute aproape
în întregime.
— Astea-s veşti bune, domnule maior, pentru că nu vreau
să fie nicio cabină goală pe acel vapor când va porni spre
New York. Fisher era gata să întrebe care era motivul când
Martinez a adăugat: Totul este pregătit pentru ceremonia de
botezare a vasului?
— Da, după ce Harland şi Wolff vor fi terminat testele pe
mare şi nava va fi predată oficial, se va anunţa data. De fapt,

1356
 - JEFFREY ARCHER -

lucrurile n-ar putea să meargă mai bine pentru companie în

acest moment.
— Nu pentru multă vreme, a comentat Martinez. Cu toate
acestea, domnule maior, trebuie să-l susţineţi cu lealitate pe
preşedinte, astfel ca atunci când explodează bomba să nu se
uite nimeni înspre dumneavoastră. Fisher a râs nervos. Şi
aveţi grijă să-mi daţi telefon când se termină viitoarea
întrunire a consiliului pentru că nu pot să fac următoarea
mişcare dacă nu cunosc data ceremoniei de numire a
vasului.
— De ce e data atât de importantă? a întrebat Fisher.
— Toate la timpul lor, domnule maior. După ce lucrurile
vor fi aranjate, veţi fi primul informat. S-a auzit o bătaie la
uşă şi Diego s-a strecurat înăuntru.
— Să revin mai târziu? a întrebat el.
— Nu, domnul maior tocmai pleca. Altceva, Alex?
— Nimic, a zis Fisher, întrebându-se dacă ar fi trebuit să-i
spună lui don Pedro despre întâlnirea cu lady Virginia. S-a
decis că nu e cazul. La urma-urmei, n-avea nicio legătură cu
familiile Barrington sau Clifton. Vă voi suna când voi afla
data.
— Aşa să faceţi, domnule maior.
— Are vreo idee de ce pui la cale? l-a întrebat Diego după
ce Fisher a închis uşa.
— Niciuna şi vreau să rămână aşa. E puţin probabil să
mai coopereze când va afla că e pe punctul de a-şi pierde
slujba. Dar, şi mai important, mi-ai adus banii suplimentari
de care am nevoie?
— Da, dar la un preţ. Banca a fost de acord să-ţi crească
limita de credit cu încă o sută de mii, dar insistă la o
garanţie mai mare în timp ce ratele de dobândă au crescut.
— Acţiunile mele nu sunt suficiente? La urma-urmei,
costă aproape cât am dat pe ele.
— Nu uita, a trebuit să-l plăteşti pe şofer, care s-a dovedit
a fi mai scump decât convenisem.

1357
 - JEFFREY ARCHER -

— Ticăloşii, a zis Martinez, care nu-i spusese niciunuia

dintre fiii lui de ameninţarea făcută de Rafferty în cazul în
care n-ar fi fost plătit la timp. Dar tot mai am o jumătate de
milion pentru cazuri de urgenţă.
— Când am verificat ultima oară, erau doar aproape trei
sute de mii. Chiar mă întreb dacă această vendetă împotriva
familiilor Barrington şi Clifton merită continuată când avem
ocazia să ne îmbogăţim şi noi.
— Nu te teme de asta, a spus don Pedro. Ceata aia nu va
avea curajul să se ia de mine când va începe spectacolul şi,
nu uita, noi am lovit deja de două ori. A zâmbit. Jessica
Clifton a fost un bonus şi, după ce-mi voi vinde toate
acţiunile, o voi scufunda şi pe doamna Clifton împreună cu
restul valoroasei ei familii. E vorba doar de o bună
cronometrare şi eu, a spus don Pedro, voi avea în mână
cronometrul.

— Alex, ce bine că ai venit. A trecut mult de când nu ne-

am văzut. Să-ţi dau ceva de băut, a spus Virginia, ducându-
se spre dulăpior. Parcă preferai gin tonic, dacă-mi amintesc
corect?
Alex a fost impresionat că ea-şi mai amintea, pentru că nu
se mai văzuseră de când lady Virginia îl făcuse să-şi piardă
locul în consiliu, în urmă cu nouă ani. Îşi amintea doar
ultimul lucru pe care i-l zisese înainte de a se despărţi: Şi
când spun adio înseamnă adio.
— Şi ce mai face familia Barrington acum, când ai revenit
în consiliu?
— Vasul a trecut de majoritatea problemelor şi prima
perioadă de vânzare a biletelor merge foarte bine.
— Mă gândeam să iau şi eu un apartament pentru prima
călătorie spre New York. Asta cred că i-ar debusola.
— Dacă o faci, nu cred că te vor invita la masa
căpitanului, a spus Fisher, amuzându-se.

1358
 - JEFFREY ARCHER -

— Până ce vom ajunge în New York, masa mea va fi

singura la care va dori să stea cineva.
Fisher a râs.
— De asta voiai să mă vezi?
— Nu, e vorba de ceva mai important, a spus Virginia,
bătând în canapea. Vino lângă mine. Am nevoie de ajutorul
tău cu un mic proiect la care lucrez şi tu, care eşti maior şi ai
experienţă militară şi în afaceri, eşti persoana ideală ca să-l
duci la bun sfârşit.
Alex a băut puţin şi a ascultat fără să-i vină să creadă ce-i
propunea Virginia. Era gata să respingă totul când ea şi-a
deschis geanta, a scos un cec de 250 de lire şi i l-a dat. Tot
ce mai putea vedea în faţa ochilor era un teanc de plicuri
maro.
— Nu cred…
— Şi vei mai primi încă două sute cincizeci de lire când
treaba e terminată.
Alex a văzut o portiţă de scăpare.
— Nu, mulţumesc, Virginia, a spus el, hotărât. Vreau toţi
banii deodată. Poate ai uitat ce s-a întâmplat data trecută
când am făcut ceva similar.
Virginia a rupt cecul şi, cu toate că Alex avea o nevoie
disperată de bani, s-a simţit uşurat. Dar, spre surpriza lui,
ea şi-a deschis iar geanta, şi-a luat carnetul de cecuri şi a
scris: A se plăti maiorului A. Fisher cinci sute de lire. A semnat
cecul şi i l-a dat lui Alex.

Pe drumul de întoarcere la Bristol, Alex s-a gândit să rupă

cecul, dar gândurile lui se tot întorceau la facturile neplătite
şi la ameninţarea cu procesul, la întreţinerea lunară şi la
plicurile maro care încă-l aşteptau pe birou.
După ce a încasat cecul şi şi-a plătit facturile, Alex a
recunoscut că nu mai putea da înapoi. Şi-a petrecut

1359
 - JEFFREY ARCHER -

următoarele două zile plănuind întreaga acţiune de parcă era

într-o campanie militară.
Ziua întâi, Misiune de recunoaştere în Bath.
Ziua a doua, Pregătire în Bristol.
Ziua a treia, Executarea în Bath.
Până sâmbătă, regreta şi mai mult că se lăsase implicat,
dar s-a gândit la răzbunarea Virginiei dacă o va abandona în
ultimul moment şi nu-i va da banii înapoi.
Luni-dimineaţă, a condus douăzeci de kilometri până la
Bath. A parcat în parcarea municipală, a trecut peste pod, pe
lângă parc şi a ajuns în centrul oraşului. Nu avea nevoie de
hartă pentru că-şi petrecuse o vreme memorând toate
drumurile până ce ar fi putut parcurge traseul legat la ochi.
Timpul petrecut cu pregătirile este rareori timp pierdut, după
cum zicea fostul său comandant.
A început să caute pe strada principală, oprindu-se doar la
câte un aprozar sau la un nou supermarket. Înăuntru, se
uita cu atenţie la rafturi şi, dacă produsul de care avea
nevoie era de vânzare, cumpăra jumătate de duzină. După ce
a terminat prima parte a operaţiei, Alex mai trebuia să
viziteze încă un loc, Angel Hotel, unde a verificat amplasarea
cabinelor telefonice publice. Satisfăcut, a traversat iar podul
spre parcare, a pus cele două sacoşe de cumpărături în
portbagajul maşinii şi s-a întors în Bristol.
Când a ajuns acasă, a dus maşina în garaj şi a scos cele
două sacoşe din portbagaj. La o supă de roşii din conservă
Heinz şi un cârnat a repetat ce trebuia să facă a doua zi.
După prânz, Alex s-a aşezat la birou şi a citit minutele
ultimei şedinţe de consiliu, spunându-şi întruna că nu ar fi
putut să scape.
La 10:30 s-a dus în bucătărie, a luat o sticlă goală de lapte
de pe pervaz şi a spălat-o. A înfăşurat sticla într-un şervet şi
a pus-o în chiuvetă, după care a luat un ciocan mic din
sertarul de sus. A spart sticla în bucăţele din ce în ce mai
mici, până ce a rămas cu o farfurioară plină cu praf de sticlă.

1360
 - JEFFREY ARCHER -

După ce a terminat operaţia, s-a simţit extenuat şi, ca

orice muncitor care se respectă, a luat o pauză. Şi-a turnat o
bere, şi-a făcut un sendviş cu brânză şi roşii şi s-a aşezat să
citească ziarul de dimineaţă. Vaticanul solicită interzicerea
pilulelor contraceptive.
Patruzeci de minute mai târziu, s-a întors la muncă. A pus
cele două sacoşe pe blatul de lucru, a scos cele treizeci şi
şase de borcane mici şi le-a aranjat frumos pe trei rânduri,
ca nişte soldaţi la paradă. A deşurubat capacul primului
borcan şi a stropit puţin praf de sticlă în vârf, de parcă ar fi
adăugat condimente. A strâns bine capacul şi a repetat
exerciţiul de treizeci şi cinci de ori, înainte de a pune
borcanele înapoi în sacoşe şi sacoşele sub chiuvetă.
Alex şi-a petrecut un timp spălând ce mai rămăsese din
sticla pisată în chiuvetă până ce s-a asigurat că nu mai
rămăsese nimic. A părăsit casa, s-a dus la marginea
drumului, a intrat în sucursala lui preferată de la Barclays şi
a schimbat o bancnotă de o liră pentru douăzeci de monede
de douăzeci de şilingi. Pe drumul spre casă, a luat un
exemplar din Bristol Evening News. Când a ajuns acasă, şi-a
făcut o ceaşcă de ceai. A dus-o în birou, s-a aşezat şi a
format numerele din cartea de telefon. A solicitat cinci
numere din Londra şi unul din Bath.
În ziua următoare, Alex a pus cele două sacoşe de
cumpărături în portbagaj şi s-a întors în Bath. După ce a
parcat în colţul garajului municipal, a scos sacoşele şi s-a
întors în centru, a intrat în fiecare din locurile din care
cumpărase borcanele şi, spre deosebire de un hoţ, le-a pus
înapoi pe rafturi. De îndată ce a returnat al treizeci şi cincilea
borcan în ultimul magazin, l-a dus pe cel rămas la tejghea şi
a cerut să-l vadă pe şef.
— Ce problemă aveţi, domnule?
— Nu vreau să fac scandal, bătrâne, a spus Alex, dar am
cumpărat borcanul ăsta de Pate de peşte Bingham ieri – e
preferatul meu, a adăugat el – şi când am ajuns acasă am
găsit bucăţi de sticlă înăuntru.

1361
 - JEFFREY ARCHER -

Omul s-a uitat şocat când Alex a deşurubat capacul şi l-a

poftit să analizeze conţinutul. A fost şi mai înspăimântat
când şi-a băgat degetul înăuntru şi l-a scos însângerat.
— Eu nu sunt genul care se plânge, a spus Alex, dar poate
ar fi o idee bună să verificaţi şi restul stocului şi să anunţaţi
furnizorul.
— Imediat, domnule. A ezitat. Vreţi să depuneţi o
reclamaţie oficială? a întrebat el, nervos.
— Nu, nu, a spus Alex. Sunt sigur că e doar o întâmplare
şi nu vreau să vă fac necazuri.
A dat mâna cu şeful recunoscător şi era gata să plece când
omul a spus:
— Cel mai mic lucru pe care-l putem face, domnule, este
să vă dăm banii înapoi.
Alex nu mai voia să piardă vremea pe acolo, temându-se
să nu-l ţină cineva minte, dar şi-a dat seama că dacă ar fi
plecat fără să-şi ia banii, şeful ar fi putut deveni bănuitor. S-
a întors când şeful a deschis sertarul de la casă, a luat un
şiling şi i l-a dat clientului.
— Mulţumesc, i-a zis Alex, băgându-şi banii în buzunar şi
îndreptându-se înspre uşă.
— Îmi pare rău că vă deranjez iar, domnule, dar vreţi să
fiţi amabil să-mi semnaţi chitanţa?
Alex s-a întors supărat, a mâzgălit „Samuel Oakshott” pe
linia punctată, primul nume care i-a trecut prin cap, şi a
plecat. După ce a reuşit să scape, a ocolit mai mult decât
plănuise iniţial până la Angel Hotel. Când a ajuns, s-a uitat
înapoi să se asigure că nu-l urmărise nimeni. Mulţumit, a
intrat în hotel, s-a dus la una dintre cabinele telefonice şi a
pus douăzeci şi unu de şilingi pe raft. A scos o foaie de hârtie
din buzunarul din spate şi a format primul număr de pe
listă.
— Daily Mail, i-a răspuns cineva. Ştiri sau reclame?
— Ştiri, a zis Alex după care a fost rugat să aştepte, până
ce i-a fost trecut unui reporter.

1362
 - JEFFREY ARCHER -

A discutat cu doamna câteva minute despre nefericitul

incident avut cu Pateul de peşte Bingham, marca lui
preferată.
— Îi veţi da în judecată? a întrebat ea.
— Nu m-am hotărât încă, a spus Alex, dar îmi voi consulta
avocatul.
— Şi cum aţi spus că vă numiţi, domnule?
— Samuel Oakshott, a repetat el, zâmbind la gândul
dezaprobării pe care ar fi resimţit-o fostul lui director pentru
planurile lui.
Alex a sunat la Daily Express, News Chronicle, Daily
Telegraph, The Times şi, ca să fie sigur, la Bath Echo. Ultimul
lui apel înainte de a se întoarce în Bristol a fost către lady
Virginia care a zis:
— Ştiam că mă pot bizui pe tine, domnule maior. Chiar
trebuie să ne mai întâlnim şi altă dată. E aşa de amuzant să
te văd.
A pus cei doi şilingi rămaşi în buzunar, a ieşit din hotel şi
s-a întors în parcare. Pe drumul de înapoiere ia Bristol, s-a
decis că n-ar fi bine să mai treacă prin Bath în viitorul
apropiat.

Virginia a trimis după toate ziarele, cu excepţia lui Daily

Worker, în dimineaţa următoare.
A fost încântată de acoperirea dată de presă Scandalului
Pateului de peşte Bingham (Daily Mail). Domnul Robert
Bingham, preşedintele companiei, a dat o declaraţie care
confirmă că toate stocurile de pate de peşte Bingham au fost
retrase din magazine şi nu vor fi înlocuite până ce nu se vor
efectua alte analize (The Times).
Un membru junior de la Ministerul de Agricultură, Pescuit şi
Alimentaţie a asigurat publicul că în viitorul apropiat inspectori
de sănătate şi securitatea alimentaţiei vor efectua o inspecţie

1363
 - JEFFREY ARCHER -

la fabrica din Grimsby (Daily Express). Acţiunile lui Bingham

au căzut cu cinci şilingi la prima oră (Financial Times).
După ce Virginia a terminat de citit toate ziarele a sperat
doar că Robert Bingham va ghici cine condusese întreaga
operaţie. Cât de mult s-ar fi bucurat să ia micul dejun la
Mablethorpe Hall în acea dimineaţă şi să audă părerile
Priscillei referitoare la acel incident nefericit. Şi-a verificat
ceasul şi, încrezătoare că Robert a plecat deja de la fabrică, a
luat telefonul şi a format un număr din Lincolnshire.
— Draga mea Priscilla, a gângurit ea. Te-am sunat să-ţi
spun cât de supărată am fost citind despre toată afacerea
aceea nefericită din Bath. Aşa un ghinion.
— Ce drăguţ din partea ta să mă suni, a spus Priscilla. În
momente ca acestea îşi dă omul seama cine-i sunt adevăraţii
prieteni.
— Ei bine, poţi să fii liniştită că-ţi voi răspunde
întotdeauna când vei avea nevoie de mine şi transmite-i, te
rog, simpatia şi urările mele de bine lui Robert. Sper că nu va
fi prea dezamăgit că nu va mai fi numit cavaler.

1364
 - JEFFREY ARCHER -

28
Toţi s-au aşezat când Emma a luat loc în capul mesei de
consiliu. De o vreme abia aşteptase acest moment.
— Domnilor, permiteţi-mi să deschid şedinţa anunţând
consiliul că ieri preţul acţiunilor companiei a revenit la
valoarea iniţială şi că acţionarii noştri vor primi dividende
pentru prima oară în trei ani.
S-au auzit murmure de:
— Bravo, bravo, însoţite de zâmbete pe feţele tuturor
directorilor, cu excepţia unuia.
— Acum, că am lăsat trecutul în urmă, e momentul să
trecem la viitor. Ieri, am primit de la Departamentul de
transporturi raportul preliminar referitor la starea navei
Buckingham. În funcţie de câteva modificări minore şi după
terminarea testelor de navigaţie, departamentul ne va acorda
certificatul de navigare până la sfârşitul lunii. De îndată ce-l
vom obţine, nava va pleca din Belfast către Avommouth. Este
intenţia mea, domnilor, de a ţine următoarea întrunire a
consiliului pe puntea lui Buckingham, astfel încât să putem
beneficia de un tur complet al vasului şi să vedem cu ochii
noştri pe ce am cheltuit banii acţionarilor.
Ştiu că acest consiliu va fi la fel de încântat să afle că
secretarul companiei a primit un apel de la Clarence House,
mai devreme în cursul acestei săptămâni, care ne-a anunţat
că Maiestatea Sa, Elisabeth, regina-mamă, a fost de acord să
conducă ceremonia de botezare a vasului pe douăzeci şi unu
septembrie. Nu ar fi exagerat să sugerez, domnilor, că
următoarele trei luni vor fi printre cele mai solicitante din
istoria companiei pentru că, deşi prima perioadă de
cumpărare a biletelor a avut un succes răsunător şi mai sunt
doar câteva cabine libere pentru prima călătorie, viitorul
companiei se va decide într-un timp mai lung. Şi, cu privire
la acest subiect, sunt fericită să răspund tuturor întrebărilor.
Domnule amiral?

1365
 - JEFFREY ARCHER -

— Doamnă preşedinte, permiteţi-mi să fiu primul care vă

felicită şi, cu toate că avem un drum lung înainte de a ajunge
în ape mai liniştite, astăzi este ziua cea mai satisfăcătoare pe
care mi-o pot aminti de douăzeci şi doi de ani în care am
activat în acest consiliu. Dar permiteţi-mi să ajung repede la
ceea ce noi, în marină, numim puncte de navigare. Aţi ales
un căpitan din lista celor trei candidaţi aprobată de consiliu?
— Da, domnule amiral, l-am ales. Varianta noastră finală
este căpitanul Nicholas Turnbull RN care, până de curând, a
fost primul ofiţer la bordul navei Queen Mary. Suntem
norocoşi să beneficiem de serviciile unui astfel de ofiţer
experimentat şi ar putea să ne ajute şi faptul că a fost născut
şi educat în Bristol. Îi mai avem şi pe ceilalţi ofiţeri, dintre
care mulţi au servit sub comanda căpitanului Turnbull, fie în
Marina Regală fie, mai recent, sub Cunard.
— Dar restul echipajului? a întrebat Anscott. La urma-
urmei acesta este un vas de croazieră, nu un crucişător.
— Este o întrebare corectă, domnule Anscott. Cred că veţi
descoperi că suntem bine echipaţi, de la sala maşinilor până
la cambuză. Mai avem câteva posturi libere, dar cum primim
cel puţin zece solicitări pentru fiecare post, vom avea de unde
să alegem.
— Care este raportul dintre pasageri şi echipaj? a întrebat
Dobbs.
Pentru prima oară, Emma s-a uitat la agenda din faţa ei.
— Echipajul este format din douăzeci şi cinci de ofiţeri,
două sute şi cincizeci de marinari, trei sute de stewarzi şi
restul personalului de servire, plus doctorul navei şi
asistenta lui. Nava este împărţită în trei clase: prima clasă,
cabină şi turist. Avem locuri pentru o sută doi pasageri la
prima clasă, care plătesc de la patruzeci şi cinci până la
şaizeci de lire pentru apartamente la prima traversare spre
New York; două sute şi patruzeci şi doi la cabine, care vor
plăti treizeci de lire de persoană şi trei sute şi şaizeci în clasa
turist la zece lire de persoană, trei oameni într-o cabină.

1366
 - JEFFREY ARCHER -

Dacă doriţi mai multe detalii, domnule Dobbs, veţi găsi totul
în a doua parte a dosarului albastru.
— Şi cred că presa va fi foarte interesată de ceremonia de
numire de pe douăzeci şi unu septembrie, a spus Fisher.
Şi pentru prima călătorie din luna următoare, cine va fi de
folos la relaţiile noastre cu presa şi publicul?
— L-am numit pe J. Walter Thompson, care a dat
reprezentaţia cea mai bună, a spus Emma. Am aranjat deja
ca o echipă de filmare a BBC să se afle la bordul vasului la
unul dintre testele de navigare şi căpitanului Turnbull să i se
facă prezentarea în Sunday Times.
— Pe vremea mea nu se făcea aşa ceva, a mormăit
amiralul.
— Şi aveau dreptate. Nu voiam ca inamicul să afle în ce
stadiu ne aflam, dar doream ca pasagerii noştri nu numai să
ştie în ce stadiu eram, ci să şi fie convinşi că n-ar putea fi pe
mâini mai sigure.
— De ce procentaj de ocupare a cabinelor avem nevoie ca
să justificăm drumul? a întrebat Cedric Hardcastle, care
evident nu era interesat de relaţiile publice ci, ca de obicei,
de profit.
— Şaizeci la sută, ţinând cont de cheltuielile de întreţinere.
Dar dacă trebuie să returnăm investiţia de capital în zece
ani, aşa cum a spus Ross Buchanan când era preşedinte,
vom avea nevoie de un procentaj de ocupare a cabinelor de
optzeci şi şase la sută în această perioadă. Deci nu este loc
pentru complezenţă, domnule Hardcastle.
Alex şi-a notat toate datele care i s-au părut a fi
interesante pentru don Pedro, cu toate că încă nu ştia de ce
sau ce voise să spună acesta prin „când explodează bomba.”
Emma a continuat să răspundă la întrebări încă o oră şi l-
a deranjat pe Alex că a fost nevoit să recunoască, cu toate că
n-ar fi admis acest lucru în faţa lui don Pedro, că a fost la
înălţime.
După care a încheiat întrunirea spunând:
— Ne vom revedea pe douăzeci şi patru august la AGM.

1367
 - JEFFREY ARCHER -

Alex a părăsit repede sala de consiliu şi a ieşit din clădire.

Emma l-a urmărit de la fereastra de sus pe când el conducea
afară din şantier, amintindu-şi că nu-şi putea permite să
lase garda jos.
Alex a parcat lângă Lord Nelson şi s-a dus spre cabina
telefonică, ţinând pregătiţi cei patru penny.
— Nava va fi botezată de regina-mamă pe douăzeci şi unu
septembrie, iar prima călătorie spre New York a rămas
stabilită pe douăzeci şi nouă octombrie.
— Ne vedem în biroul meu mâine-dimineaţă, a fost tot ce i-
a spus don Pedro înainte de a închide.
Lui Alex i-ar fi plăcut să-i spună, măcar o dată:
„Scuze, bătrâne, nu pot să vin. Am o întâlnire mai
importantă la ora aceea”, dar era sigur că se va afla în Eaton
Square, 44, la zece fără un minut, a doua zi dimineaţă.

Arcadia Manstons 24
Bridge Street
Bristol

Dragă doamnă Clifton,

Vă informez cu regret că va trebui să vă înmânez demisia

mea din funcţia de director neexecutiv din Consiliul Liniei
Maritime Barrington. Când colegii mei directori au votat
continuarea construcţiei navei Buckingham, v-aţi opus cu
fermitate ideii şi aţi votat împotriva ei. Pot să-mi dau seama
acum, cu întârziere, că judecata dumneavoastră a fost corectă.
După cum aţi arătat atunci, a risca un asemenea procentaj
mare din rezervele companiei pe o singură carte se putea
dovedi o decizie pe care o vom regreta cu toţii. Cum, după mai
multe întârzieri, Ross Buchanan a simţit că trebuie să
demisioneze – corect, după mine – şi i-aţi luat locul, trebuie să
admit că v-aţi luptat bărbăteşte ca să menţineţi solvenţa
companiei. Totuşi, când aţi informat consiliul săptămâna
trecută că, în cazul în care gradul de ocupare al cabinelor nu

1368
 - JEFFREY ARCHER -

rămâne la 86 la sută în următorii zece ani, pentru noi nu va

mai exista şansa de a returna investiţia iniţială, mi-am dat
seama că proiectul era sortit eşecului şi mă tem că şi
compania odată cu el. Desigur, sper să se dovedească că am
greşit pentru că m-ar întrista să văd o companie atât de
faimoasă ca Barrington’s prăbuşindu-se şi chiar, Doamne
fereşte, înfruntând falimentul. Dar cum cred că acest lucru
este foarte posibil, prima mea responsabilitate trebuie să se
îndrepte către acţionari şi, prin urmare, nu am de ales decât
să-mi dau demisia.

Al dumneavoastră sincer,
Alex Fisher (maior în retragere)

— Şi vă aşteptaţi să-i trimit această scrisoare doamnei

Clifton pe douăzeci şi unu august, cu trei zile înainte de
adunarea generală anuală a companiei?
— Da, exact asta mă aştept să faci, a spus Martinez.
— Dar dacă aş face aşa ceva, preţul acţiunilor va scădea şi
s-ar putea chiar să aducă compania în stare de faliment.
— Pricepi repede, domnule maior.
— Dar aţi investit două milioane de lire în Barrington’s. Aţi
putea pierde o avere.
— Nu şi dacă îmi vând acţiunile cu câteva zile înainte de a
trimite scrisoarea aceea presei. Alex a rămas mut. Ah, a zis
Martinez, ţi-a căzut fisa. Acum îmi dau seama că la nivel
personal, domnule maior, acestea nu sunt ştiri bune pentru
că nu numai că-ţi vei pierde singura sursă de venit, ci şi
pentru că, la vârsta ta, s-ar putea să nu-ţi mai găseşti uşor
un serviciu.
— E un eufemism, a comentat Alex. După ce voi trimite
asta, a mai zis el, fluturând scrisoarea în faţa lui don Pedro,
nicio companie nu mă va mai primi în consiliul ei şi nici nu
le-aş putea blama.
— Deci mi s-a părut corect, a continuat don Pedro,
ignorându-i izbucnirea, să fii compensat corect pentru

1369
 - JEFFREY ARCHER -

lealitatea ta, mai ales după ce ai trecut printr-un divorţ atât

de costisitor. Ţinând seama de asta, domnule maior, îţi voi
plăti cinci sute de mii de lire, bani peşin, de care nu vor afla
niciodată nici soţia, nici cei de la impozite.
— Sunteţi foarte generos, a zis Alex.
— Aşa e. Totuşi, asta depinde de modul în care vei înmâna
scrisoarea preşedintelui vineri, înainte de AGM17, pentru că
mi s-a spus că ziarele de sâmbătă şi duminică vor prezenta
cu aviditate această istorie. Trebuie să fii, de asemenea,
disponibil vineri pentru interviuri ca să-ţi poţi exprima teama
legată de viitorul companiei Barrington’s şi atunci când
doamna Clifton va deschide AGM luni dimineaţa, pe buzele
ziariştilor să existe o singură întrebare.
— „Cât de mult poate spera compania să supravieţuiască?”
a spus Alex. Dar, date fiind împrejurările, don Pedro, mă
întreb dacă puteţi să-mi daţi două sute de mii în avans şi să
completăm restul după ce voi fi trimis scrisoarea şi voi da
interviurile în presă?
— Nici pomeneală, domnule maior. Încă îmi eşti dator o
mie pentru votul soţiei tale.

— Îţi dai seama, domnule Martinez, cât va dăuna asta

Liniei Maritime Barrington?
— Nu vă plătesc pentru consiliere, domnule Ledbury, ci
doar pentru a-mi îndeplini instrucţiunile. Dacă nu reuşiţi,
voi găsi pe cineva care poate.
— Dar există posibilitatea ca, dacă voi respecta aceste
instrucţiuni întocmai, să pierdeţi foarte mulţi bani.
— Sunt banii mei şi oricum acţiunile Barrington’s se vând
peste preţul pe care l-am plătit la început pentru ele, deci am
încredere că-mi voi recupera majoritatea banilor. În cel mai
rău caz, aş putea pierde câteva lire.

17
Adunarea generală anuală. (Annual general meeting).
1370
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar dacă m-aţi lăsa să vând acţiunile într-o perioadă

mai lungă, să zicem de şase săptămâni, eventual două luni,
m-aş simţi mai încrezător că voi putea recupera investiţia
dumneavoastră iniţială, posibil obţinând şi un mic profit.
— Eu îmi cheltuiesc banii aşa cum am poftă.
— Dar este datoria mea fiduciară să protejez poziţia băncii,
amintindu-vă mai ales că v-aţi depăşit contul curent cu un
milion, şapte sute şi treizeci şi cinci de mii de lire.
— Suma aceasta este acoperită de valoarea acţiunilor, care
la preţul actual, îmi asigură un beneficiu mai mare de două
milioane.
— Atunci, cel puţin lăsaţi-mă să întreb familia Barrington
dacă…
— În nicio împrejurare nu veţi contacta vreun membru al
familiilor Barrington şi Clifton! a ţipat don Pedro. Îmi veţi
pune toate acţiunile pe piaţa deschisă, luni, şaptesprezece
august, la deschiderea bursei şi veţi accepta orice preţ vi se
oferă. Nu cred că instrucţiunile mele pot fi mai clare de atât.
— Unde veţi fi în acea zi, domnule Martinez, în caz că am
nevoie să iau legătura cu dumneavoastră?
— Exact în locul în care vă veţi aştepta să fie orice
gentleman: la vânătoare de ierunci în Scoţia. Nu mă veţi
putea contacta şi de aceea am ales acel loc. Este atât de
izolat încât nu se aduc nici măcar ziarele de dimineaţă.
— Dacă acestea sunt instrucţiunile dumneavoastră,
domnule Martinez, voi scrie o scrisoare care să le cuprindă,
astfel încât să nu apară neînţelegeri mai târziu. O voi trimite
în Eaton Square prin mesager în această după-amiază ca să
o semnaţi.
— Voi fi încântat să o semnez.
— Şi, după terminarea acestei tranzacţii, domnule
Martinez, poate veţi dori să vă mutaţi contul la o altă bancă.
— Dacă veţi mai fi în funcţie, domnule Ledbury, aşa voi
face.

1371
 - JEFFREY ARCHER -

29
Susan a parcat maşina pe o stradă laterală şi a aşteptat.
Ştia că invitaţia la dineul regimentului era la 7:30 p.m. şi,
cum oaspetele de onoare era un feldmareşal, era sigură că
Alex nu va întârzia.
Un taxi a tras lângă fostul ei cămin la 7.10 p.m. Alex a
apărut după câteva momente. Purta o haină elegantă pe care
erau prinse trei medalii din campanii. Susan a observat că
papionul lui era strâmb, unul dintre butonii de la manşetă
lipsea şi i-a venit să râdă când a văzut perechea de mocasini
care, în mod sigur, nu-l vor ţine toată viaţa. Alex s-a urcat în
spatele taxiului care a pornit spre Wellington Road.
Susan a aşteptat câteva minute înainte de a traversa
drumul, a ieşi din maşină şi a deschis uşa garajului. A
parcat apoi înăuntru Jaguarul Mark II. O parte a înţelegerii
de divorţ fusese că ea îi va returna mândria şi bucuria sa,
dar refuzase s-o facă până ce el nu ajungea la zi cu plata
alocaţiei lunare. Susan îşi încasase cecul de dimineaţă,
întrebându-se de unde proveneau banii. Avocatul lui Alex îi
sugerase să-i returneze maşina când el era la dineul
regimentului. Unul dintre puţinele lucruri cu care reuşiseră
să fie de acord ambele părţi.
Ea a coborât din maşină, a deschis portbagajul şi a scos
un cuţit şi un borcan cu vopsea. După ce a pus vopseaua pe
jos, Susan s-a dus în faţa maşinii şi a aruncat cuţitul într-
unul dintre cauciucuri. A făcut un pas înapoi şi a aşteptat să
înceteze fâsâitul, înainte de a trece la următorul. Când toate
cele patru cauciucuri au fost dezumflate, şi-a întors atenţia
spre vopsea.
A deschis capacul, s-a ridicat pe vârfuri şi a turnat cu grijă
lichidul gros pe capota maşinii. De îndată ce s-a convins că
nu mai rămăsese nicio picătură, s-a dat înapoi şi a urmărit
cu plăcere vopseaua scurgându-se încet pe laterale şi pe
parbriz. Trebuia să se usuce cu mult înainte ca Alex să se
întoarcă de la dineu. Susan îşi petrecuse un timp îndelungat
1372
 - JEFFREY ARCHER -

alegând culoarea care s-ar combina cel mai aiurea cu verdele

maşinii şi, în cele din urmă, alesese movul. Rezultatul era
chiar şi mai plăcut decât crezuse că ar fi fost posibil.
Mama ei, care petrecuse ore întregi verificând clauzele din
acordul de divorţ, îi arătase lui Susan că fusese de acord să
returneze maşina, dar fără să specifice în ce stare trebuia să
fie.
Abia după un timp Susan s-a smuls din garaj şi s-a dus la
etajul trei unde intenţiona să-i lase cheile maşinii pe birou.
Singura ei dezamăgire era că nu va putea să vadă expresia
de pe chipul lui Alex când va deschide dimineaţa uşa
garajului.
Susan a intrat în apartament cu vechile ei chei, fericită că
Alex nu schimbase broasca. S-a strecurat în biroul lui şi i-a
trântit cheile pe masă. Era gata să plece când a observat o
scrisoare cu scrisul lui inconfundabil pe sugativă. A fost
curioasă. S-a aplecat şi a citit repede scrisoarea privată şi
confidenţială, apoi s-a aşezat la biroul lui şi a citit-o mai
încet a doua oară. I-a venit greu să creadă că Alex şi-ar
sacrifica locul său din consiliul de la Barrington’s doar din
principiu. La urma-urmei, Alex nu avea niciun fel de principii
şi cum era singura lui sursă de venit în afara minusculei
pensii de la armată, oare din ce se aştepta să trăiască? Şi
mai important, cum îi va plăti alocaţia ei lunară fără salariul
de membru al consiliului?
Susan a citit scrisoarea a treia oară, întrebându-se dacă îi
scăpase ceva. Nu înţelegea de ce era datată 21 august. Dacă
vrei să demisionezi din principiu, de ce să aştepţi două
săptămâni?
Când Susan s-a întors la Burnham-on-Sea, Alex tot îl mai
bătea la cap pe feldmareşal, iar ea tot nu se lămurise.

1373
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian mergea încet pe Bond Street, admirând

mărfurile expuse în vitrine şi întrebându-se dacă şi le va
permite vreodată.
Domnul Hardcastle îi crescuse de curând salariul. Câştiga
acum 20 de lire pe săptămână, devenind ceea ce în City se
numea „un om de o mie de lire pe an” şi avea un alt titlu:
director-adjunct – dar titlurile nu însemnau nimic în lumea
bancară, dacă nu erai preşedinte al consiliului.
La distanţă a văzut un steguleţ fluturând în briză, Galeria
de arte frumoase Agnew’s, fondată 1817. Sebastian nu
intrase niciodată într-o galerie particulară de artă şi nici nu
era sigur că era deschisă pentru public. Fusese la Academia
Regală, la Tate şi la Galeria Naţională cu Jessica şi ea vorbise
întruna în timp ce-l trăgea dintr-o cameră în cealaltă. Uneori
îl înnebunea. Cât şi-ar fi dorit acum să fie acolo, lângă el,
înnebunindu-l. Nu trecea o zi, nici măcar o oră în care să nu-
i simtă lipsa.
A deschis uşa galeriei şi a intrat. Un moment s-a mulţumit
să rămână acolo, privind încăperea spaţioasă având pereţii
acoperiţi cu splendide picturi în ulei, dintre care a şi
recunoscut câteva: Constable, Munnings şi un Stubbs.
Deodată, de nicăieri, a apărut ea, părând şi mai frumoasă
decât în acea seară de la Slade când Jessica luase toate
premiile la absolvire.
Pe când se îndrepta spre el, lui i s-a uscat gâtul. Cum i te
adresezi unei zeiţe? Purta o rochie galbenă, simplă, dar
elegantă, iar părul ei avea o nuanţă de blond natural pe care
altcineva decât o suedeză ar da o avere ca s-o reproducă şi
multe femei încercaseră degeaba. Astăzi era prins într-un coc
profesional şi nu-i mai cădea pe umeri ca ultima oară când o
văzuse. Ar fi vrut să-i spună că nu venise să vadă picturile, ci
doar pe ea. Ce replică slabă de agăţat şi nu era nici măcar
adevărată.
— Pot să vă ajut? l-a întrebat ea.

1374
 - JEFFREY ARCHER -

Prima surpriză a venit când şi-a dat seama că era

americană, deci evident nu era fiica domnului Agnew, cum
presupusese el.
— Da, a spus el. Mă întrebam dacă mai aveţi picturi ale
unei artiste numite Jessica Clifton?
Ea a părut surprinsă, dar a zâmbit şi i-a zis:
— Da, avem. Vreţi să mă urmaţi?
Până la capătul pământului. O replică şi mai penibilă pe
care a fost bucuros că n-a rostit-o. Unii bărbaţi cred că o
femeie poate fi la fel de frumoasă când mergi în urma ei. Lui
nu-i păsa cum o vedea pe când o urma pe scări în jos în altă
încăpere mare cu picturi la fel de fermecătoare. Mulţumită
lui Jessica a recunoscut un Manet, un Tisot şi artista ei
preferată, Berthe Morisot. Ea nu ar fi putut să tacă.
Zeiţa a descuiat o uşă pe care nu o observase şi care
ducea într-o cameră mai mică. A urmat-o şi a descoperit că
sala era plină cu rânduri de dulapuri cu rafturi glisante. A
ales un dulap şi l-a deschis ca să dezvăluie secţiunea
dedicată picturilor în ulei ale lui Jessica. S-a uitat la cele
nouă lucrări premiate ale ei de la absolvire, ca şi la o duzină
de desene şi acuarele pe care nu le mai văzuse, dar care erau
la fel de seducătoare. Pentru un moment a simţit o mare
bucurie apoi i-au cedat picioarele. S-a prins de dulap ca să
se susţină.
— Vă simţiţi bine? l-a întrebat ea, vocea profesională fiind
înlocuită de un ton mai blând.
— Îmi pare rău.
— De ce nu vă aşezaţi? i-a sugerat ea, luând un scaun şi
punându-l lângă el. Când s-a aşezat, l-a ţinut de mână, de
parcă era un bătrân, dar tot ce voia el era să se sprijine de
ea. Oare de ce bărbaţii se îndrăgostesc aşa de repede, sunt
aşa de neajutoraţi, în timp ce femeile sunt mai precaute şi
mai cu bun-simţ? s-a întrebat el.
— Să vă aduc nişte apă, i-a zis ea şi, înainte să-i
răspundă, l-a părăsit.

1375
 - JEFFREY ARCHER -

S-a mai uitat o dată la picturile lui Jessica, încercând să-şi

dea seama dacă prefera vreuna şi dacă da, şi-ar permite s-o
cumpere? Apoi ea a reapărut cu un pahar cu apă, însoţită de
un bărbat mai în vârstă, pe care şi l-a reamintit din seara de
la Slade.
— Buna dimineaţa, domnule Agnew, a spus Sebastian,
ridicându-se de pe scaun. Proprietarul galeriei a părut
surprins, incapabil să-şi dea seama de unde îl cunoştea
tânărul. Ne-am întâlnit la Slade, domnule, când aţi venit la
ceremonia de absolvire.
Agnew s-a uitat în continuare mirat, după care a spus:
— Sunteţi fratele lui Jessica.
Sebastian s-a simţit penibil când s-a aşezat la loc şi şi-a
îngropat capul în mâni. Fata a venit şi i-a pus o mână pe
umăr.
— Jessica a fost una dintre cele mai bune persoane din
câte am întâlnit, i-a zis. Îmi pare foarte rău.
— Şi mie îmi pare rău că m-am făcut de râs. Voiam doar
să aflu dacă aveţi una dintre picturile ei de vânzare.
— Tot ce se află în galerie e de vânzare, a spus Agnew,
încercând să înveselească atmosfera.
— Cât costă?
— Toate?
— Toate.
— Nu le-am pus încă preţurile, pentru că speram că
Jessica va deveni unul dintre artiştii permanenţi ai galeriei
dar, din păcate… Pe mine m-au costat cincizeci şi opt de lire.
— Şi cât valorează?
— Oricât doreşte cineva să dea pentru ele, a replicat
Agnew.
— Eu aş da toţi banii pe care-i am ca să le obţin.
Domnul Agnew s-a arătat plin de speranţă.
— Şi cât de mult înseamnă asta, domnule Clifton?
— Mi-am verificat contul în bancă azi dimineaţă pentru că
ştiam că voi veni aici. Amândoi l-au privit fix. Am doar
patruzeci şi şase de lire, doisprezece şilingi şi şase penny în

1376
 - JEFFREY ARCHER -

contul meu curent şi, pentru că lucrez la bancă, nu mi se

permite o depăşire de cont.
— Atunci costă patruzeci şi şase de lire, doisprezece şilingi
şi şase penny, domnule Clifton.
Dacă a existat vreo persoană care a fost mai uimită decât
Sebastian, a fost asistenta de la galerie, care ştia că domnul
Agnew nu vânduse niciodată o pictură cu mai puţin decât
dăduse pe ea.
— Dar există o condiţie.
Sebastian s-a întrebat dacă se răzgândise.
— Şi care e aceea, domnule?
— Dacă vă veţi hotărî vreodată să vindeţi vreuna dintre
picturile surorii dumneavoastră, trebuie mai întâi să mi-o
oferiţi mie la acelaşi preţ cu care v-am vândut-o.
— Corect, a spus Sebastian când cei doi dădeau mâna.
Dar nu le voi vinde niciodată, a mai zis el. Niciodată.
— În cazul acesta, o voi ruga pe domnişoara Sullivan să vă
facă o factură pentru patruzeci şi şase de lire, doisprezece
şilingi şi şase penny. Ea a încuviinţat şi a plecat din cameră.
Nu doresc să vă fac să plângeţi, tinere, dar, în profesia mea,
ai noroc când întâlneşti un talent ca al lui Jessica de două,
poate de trei ori în toată viaţa.
— Sunteţi foarte amabil domnule, a zis Sebastian când
domnişoara Sullivan s-a întors, aducând dosarul cu facturi.
— Vă rog să mă scuzaţi, a spus domnul Agnew.
Săptămâna viitoare am o expoziţie mare şi n-am terminat
încă stabilirea preţurilor.
Sebastian s-a aşezat şi a scris un cec pentru patruzeci şi
şase de lire, doisprezece şilingi şi şase penny şi i l-a înmânat
asistentei.
— Dacă aş fi avut patruzeci şi şase de lire, doisprezece
şilingi şi şase penny, a zis ea, le-aş fi cumpărat eu. Oh, îmi
pare foarte rău, a adăugat ea repede, când Sebastian şi-a
aplecat capul. Le luaţi cu dumneavoastră, domnule, sau
reveniţi mai târziu?
— Vin mâine dacă galeria e deschisă sâmbătă.

1377
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, suntem, a zis ea, dar eu îmi iau câteva zile libere,
deci domnişoara Clark se va ocupa de dumneavoastră.
— Când vă întoarceţi?
— Joi.
— Atunci voi veni joi-dimineaţa.
Ea a zâmbit, un altfel de zâmbet, înainte de a-l conduce
înapoi sus. Atunci a văzut pentru prima oară statuia, în
colţul cel mai îndepărtat al galeriei.
— Gânditorul, a spus el. Ea a încuviinţat. Unii spun că este
cea mai mare capodoperă a lui Rodin. Ea a părut surprinsă.
Şi, dacă-mi amintesc corect, dacă este o copie făcută în
timpul vieţii, trebuie să fie a lui Alexis Rodier.
— Acum vă daţi în spectacol.
— Vinovat, a recunoscut Sebastian, dar am un motiv bun
să-mi amintesc această lucrare.
— Jessica?
— Nu, nu de data asta. Pot să întreb care este numărul
copiei?
— Cinci, din nouă.
Sebastian a încercat să rămână calm pentru că mai avea
nevoie de unele răspunsuri şi nu voia ca ea să devină
bănuitoare.
— Cine a fost proprietarul anterior?
— Nu ştiu. Piesa este listată în catalog ca proprietate a
unui domn.
— Ce înseamnă asta?
— Domnul în cauză nu vrea să se ştie că îşi vinde colecţia.
Avem mulţi clienţi de acest tip; cei trei D: deces, divorţ şi
datorii. Dar trebuie să vă avertizez că domnul Agnew nu o să
vă vândă Gânditorul pentru patruzeci şi şase de lire,
doisprezece şilingi şi şase penny.
Sebastian a râs.
— Cât costă? a întrebat el, atingând braţul drept, îndoit, al
statuii.
— Domnul Agnew încă n-a terminat stabilirea preţurilor
pentru toată colecţia, dar pot să vă dau un catalog să vedeţi

1378
 - JEFFREY ARCHER -

dacă vreţi şi o invitaţie pentru o vizionare particulară pe

şaptesprezece august.
— Mulţumesc, a spus Sebastian, când ea i-a dat catalogul.
— De-abia aştept să ne revedem joi. Ea a zâmbit. Doar
dacă… a ezitat, însă ea nu l-a ajutat, doar dacă sunteţi liberă
să cinaţi cu mine mâine-seara?
— Irezistibil, a spus ea, dar mai bine vă invit eu.
— De ce?
— Pentru că ştiu cât v-a mai rămas în contul din bancă.

1379
 - JEFFREY ARCHER -

30
— Dar de ce ar vrea să-şi vândă colecţia de artă? a
întrebat Cedric.
— Probabil are nevoie de bani.
— Asta-i evident, Seb, dar ceea ce nu-mi dau seama este
de ce are nevoie de bani. Cedric a continuat să răsfoiască
paginile catalogului, dar nu s-a lămurit nicicum până ce a
ajuns la Târg la ermitajul de lângă Pontoise de Camille
Pissarro, aflat pe ultima pagină. Poate a venit timpul să
apelăm la cineva care ne este dator un serviciu.
— La ce vă gândiţi?
— La cine, nu la ce, a spus Cedric. La un domn Stephen
Ledbury, managerul de la banca Midland, St James’s.
— Şi de ce este aşa de special? a întrebat Sebastian.
— Este managerul băncii lui Martinez.
— De unde ştiţi?
— Când ai stat lângă maiorul Fisher la întrunirile de
consiliu timp de mai mult de cinci ani, e uimitor câte afli
dacă eşti răbdător şi dornic să vorbeşti cu un bărbat
singuratic. Cedric şi-a chemat secretara. Poţi să-mi dai
legătura cu Stephen Ledbury de la Midland? S-a întors spre
Sebastian. Încă de când am descoperit că era managerul
băncii lui Martinez, am început să-l ajut. Poate a venit timpul
să mă răsplătească.
Telefonul de pe biroul lui Cedric a sunat.
— Domnul Ledbury pe linia unu.
— Mulţumesc, a spus Cedric, apoi a aşteptat clicul înainte
de a apăsa butonul difuzorului.
— Bună ziua, Stephen.
— Bună ziua, Cedric. Cu ce te pot ajuta?
— Cred că e vorba despre cum te pot ajuta eu, bătrâne.
— Alt pont? a spus Ledbury, plin de speranţă.
— Nu, e mai mult din categoria de „acoperă-mi spatele”.
Am auzit că unul dintre clienţii tăi cei mai ciudaţi îşi oferă
întreaga colecţie de artă la vânzare la Agnew’s, în Bond
1380
 - JEFFREY ARCHER -

Street. Cum catalogul descrie colecţia ca fiind „proprietatea

unui domn”, ceea ce după mine e un eufemism, presupun
că, dintr-un motiv sau altul nu vrea să afli şi tu despre asta.
— Şi ce te face să crezi că acest domn are un cont la
sucursala principală din West End?
— Am stat lângă reprezentantul lui la consiliul Liniei
Maritime Barrington.
A urmat o pauză, după care Ledbury a spus:
— Ah şi spui că şi-a trimis toată colecţia de artă la vânzare
la Agnew’s?
— De la Manet la Rodin. Chiar acum mă uit la catalog şi
mi se pare greu de crezut că i-a mai rămas ceva pe pereţii din
Eaton Square. Ai vrea să-ţi trimit catalogul?
— Nu, nu te deranja, Cedric. Agnew’s este doar la câteva
sute de metri în susul drumului, aşa ca o să trec şi o să iau
chiar eu unul. Eşti foarte amabil că mi-ai spus şi îţi sunt iar
dator. Dacă pot face ceva pentru tine…
— Ei, acum dacă tot a venit vorba de asta, Stephen, e ceva
ce te-aş putea ruga să faci dacă tot stăm de vorbă.
— Spune.
— Dacă „domnul” tău se decide vreodată să renunţe la
acţiunile lui de la Linia Maritimă Barrington, am un client
care ar putea fi interesat.
A urmat o tăcere lungă, după care Ledbury a întrebat:
— Este posibil ca această persoană să fie un membru al
familiilor Barrington sau Clifton?
— Nu, nu le reprezint pe acestea. Cred că vei afla că banca
lor este Barclays din Bristol, în timp ce clientul meu e din
nordul Angliei.
Altă tăcere lungă.
— Unde vei fi la ora nouă, luni, pe şaptesprezece august?
— La birou, a spus Cedric.
— Bine. S-ar putea să te sun la nouă şi un minut în acea
dimineaţă şi aşa aş putea să-ţi răsplătesc serviciile.
— Frumos din partea ta, Stephen dar ceva mai important –
care e handicapul tău la golf?

1381
 - JEFFREY ARCHER -

— E tot unsprezece, dar presimt că va fi doisprezece la

începutul noului sezon. Nu întineresc.
— Niciunul dintre noi n-o face, a spus Cedric. Distracţie
plăcută în weekend şi de abia aştept să te aud… s-a uitat la
calendar, peste zece zile. A apăsat butonul de pe laterala
telefonului şi s-a uitat peste birou la cel mai tânăr director-
adjunct. Spune-mi ce-ai aflat din asta, Seb.
— Că Martinez ar putea să-şi ofere toate acţiunile de la
Barrington’s la vânzare la ora nouă, pe şaptesprezece august.
— Exact cu o săptămână înainte ca mama ta să conducă
adunarea anuală de la Barrington’s.
— Oh, la naiba, a zis Sebastian.
— Mă bucur că ţi-ai dat sama ce pune la cale Martinez.
Dar nu uita, Seb, că în orice conversaţie apare ceva care pare
nesemnificativ în acel moment, dar care-ţi poate oferi
informaţia pe care o cauţi. Domnul Ledbury mi-a furnizat cu
amabilitate două bijuterii.
— Care a fost prima?
Cedric s-a uitat în agendă şi a citit: „Nu te deranja, Cedric,
Agnew’s e doar la câteva sute de metri în susul drumului şi
voi lua chiar eu unul.” Ce ne spune asta?
— Că nu ştia că Martinez îşi trimite colecţia la vânzare.
— Da, asta-i sigur, dar, şi mai important, ne spune că,
dintr-un motiv anume, această vânzare îl deranjează, altfel
ar fi trimis un membru al personalului să ia catalogul, dar
nu, „Voi lua chiar eu unul.”
— Şi al doilea lucru?
— A întrebat dacă banca reprezintă familiile Clifton sau
Barrington.
— Şi de ce este semnificativ?
— Pentru că, dacă aş fi spus da, conversaţia s-ar fi sfârşit
chiar atunci. Sunt sigur că Ledbury a primit instrucţiuni să
ofere acţiuni la vânzare pe şaptesprezece, dar nu unui
membru al acestor familii.
— Şi de ce este atât de important?

1382
 - JEFFREY ARCHER -

— Este clar că Martinez nu vrea ca familia să ştie ce pune

la cale. Speră probabil să recupereze majoritatea investiţiei
sale în Barrington’s în timpul AGM, după care este sigur că
preţul acţiunilor va scădea fără ca el să-şi fi pierdut prea
mulţi bani. Dacă manevrează cu grijă, toţi brokerii de acţiuni
vor încerca să scape de acţiunile de la Barrington’s, ceea ce
va face ca ziariştii să dea năvală ca să afle dacă firma se
confruntă cu falimentul. În care caz, nu ştirea că regina-
mamă va boteza Buckingham se va afla pe prima pagină a
doua zi.
— Putem face ceva ca să prevenim asta? a întrebat
Sebastian.
— Da, dar va trebui să ne cronometrăm şi mai bine decât
Martinez.
— Dar ceva nu e tocmai în regulă. Dacă Martinez îşi va
obţine majoritatea banilor investiţi în vânzarea acţiunilor, de
ce mai are nevoie să-şi vândă şi colecţia de artă?
— Sunt de acord că acesta e un mister. Şi simt că, de
îndată ce-l vom rezolva, totul se va aranja ca piesele unui
mozaic. Este posibil că, dacă vei pune tinerei doamne pe care
o duci mâine la cină întrebarea corectă, vom mai afla câte
ceva. Dar aminteşte-ţi ce ţi-am spus: un comentariu neatent
se dovedeşte adesea a fi mai valoros ca răspunsul la o
întrebare directă. Apropo, care este numele tinerei doamne?
— Nu ştiu, a zis Sebastian.

Susan Fisher stătea în al cincilea rând al mulţimii şi

asculta cu atenţie ce spunea Emma Clifton despre viaţa ei ca
preşedinte al unei linii maritime majore când s-a adresat
adunării anuale a Asociaţiei Red Maids’ Old Girls’. Cu toate
că Emma arăta încă bine, Susan a observat ridurile mici
care-i apăruseră în colţul ochilor şi că părul gros şi negru
care fusese invidiat de toate colegele ei de şcoală acum avea
nevoie de puţin ajutor ca să-şi păstreze luciul natural şi să

1383
 - JEFFREY ARCHER -

nu lase la vedere şuviţele grizonante cauzate, probabil, de

supărare şi oboseală.
Susan participa întotdeauna la întrunirile şcolii şi de-abia
o aşteptase pe aceasta pentru că o admira foarte mult pe
Emma Barrington, după cum o ţinea ea minte. Fusese şefă
de clasă şi devenise prima femeie preşedintă a unei companii
publice.
Totuşi, exista ceva care o nedumerea la Emma. Scrisoarea
de demisie a lui Alex sugera că firma luase o serie de decizii
greşite şi putea ajunge în stare de faliment, iar Emma dădea
impresia că prima perioadă de cumpărare a biletelor pentru
Buckingham fusese un succes nemaipomenit, iar
Barrington’s putea privi cu încredere către un viitor strălucit.
Nu puteau avea amândoi dreptate, dar ea ştia pe cine dorea
să creadă.
În timpul recepţiei care a urmat discursului, a fost
imposibil să te apropii de vorbitoare care era înconjurată de
vechi prieteni şi admiratori noi. Susan nu s-a obosit să
aştepte la coadă, ci s-a hotărât să discute cu nişte foste
colege. Oricare ar fi fost subiectul, încerca să evite să
răspundă la întrebările despre Alex. După o oră, Susan s-a
decis să plece pentru că promisese să se întoarcă înapoi la
Burnham-on-Sea la timp pentru a găti cina mamei sale.
Tocmai ieşea din holul şcolii când cineva din spate a spus:
— Salut, Susan. S-a uitat înapoi şi a fost surprinsă s-o
vadă pe Emma Clifton urmărind-o.
— N-aş fi fost în stare să ţin acest discurs dacă n-ai fi fost
tu. Ai fost foarte curajoasă pentru că îmi imaginez ce a zis
Alex când a ajuns acasă în acea după-amiază.
— Nu am aşteptat să îl aud, a zis Susan, pentru că mă
hotărâsem deja să-l părăsesc. Şi acum ştiu cât de bine îi
merge companiei, aşa că sunt şi mai mulţumită că te-am
susţinut.
— Mai avem un test peste şase luni, a recunoscut Emma,
dar dacă trecem de el, mă voi simţi mai încrezătoare.

1384
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt sigură că da, a spus Susan. Sunt doar supărată că

Alex vrea să demisioneze într-un moment atât de important
din istoria companiei.
Emma s-a oprit tocmai când era gata să se urce în maşină
şi s-a întors cu faţa la ea.
— Alex vrea să demisioneze?
— Am presupus că ştiai.
— Habar n-aveam, a spus Emma. Când ţi-a spus?
— Nu mi-a spus. Am văzut din întâmplare o scrisoare pe
biroul lui prin care îşi dădea demisia, ceea ce m-a surprins,
pentru că ştiu cât de mult îi place să fie în consiliu. Dar cum
data de pe scrisoare era douăzeci şi unu august m-am gândit
că poate nu e hotărât încă.
— Mai bine aş vorbi cu el.
— Nu, te rog, a implorat-o Susan. Nu trebuia să văd
scrisoarea.
— Atunci n-o să spun nimic. Dar îţi poţi aminti motivul pe
care l-a dat?
— Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar era ceva despre
acţionari şi că, atunci când venea vorba de principii, cineva
trebuie să le explice că firma s-ar putea confrunta cu
falimentul. Dar acum, după ce ţi-am auzit discursul, nu are
niciun sens.
— Când îl mai vezi pe Alex?
— Sper că niciodată, a zis Susan.
— Atunci asta poate să rămână între noi?
— Da, te rog. N-aş vrea să afle că am vorbit cu tine despre
scrisoare.
— Nici eu, a spus Emma.

— Unde vei fi luni, la ora nouă, pe şaptesprezece?

— Unde sunt în fiecare zi la ora nouă, păzind cele două mii
de borcane cu pate de peşte când ies de pe linie la fiecare
oră. Dar unde ai vrea să fiu?

1385
 - JEFFREY ARCHER -

— Lângă un telefon, pentru că te voi suna ca să te

sfătuiesc cum să faci o investiţie într-o linie maritimă.
— Deci micul plan a început să se contureze.
— Nu de tot, a spus Cedric. Mai sunt nişte detalii de
completat şi chiar şi atunci va fi nevoie de o cronometrare
perfectă.
— Dacă o faci, s-ar supăra lady Virginia?
— Va fi turbată de tot, dragul meu.
Bingham a râs.
— Atunci voi sta lângă telefon luni, la nouă fără un minut
– şi-a verificat agenda – pe şaptesprezece august.

— Ai comandat ce era mai ieftin din meniu pentru că

plătesc eu?
— Nu, sigur că nu, a spus Sebastian. Supa de roşii şi
salata de lăptuci au fost întotdeauna preferatele mele.
— Atunci dă-mi voie să ghicesc care este preferinţa ta
pentru al doilea fel, a zis Samantha, uitându-se la chelner.
Vom mânca amândoi San Daniele cu pepene verde şi două
fripturi.
— Cum doriţi să fie friptura, madame?
— În sânge, te rog.
— Şi dumneavoastră, domnule?
— Cum aş vrea eu friptura, madame? l-a imitat Sebastian,
zâmbindu-i.
— Şi el o vrea tot în sânge.
— Deci…
— Cum…
— Nu, tu mai întâi, a zis ea.
— Ce aduce o fată din America în Londra?
— Tata este diplomat şi a fost trimis de curând aici, aşa că
m-am gândit că ar fi amuzant să stau un an în Londra.
— Şi mama ta cu ce se ocupă, Samantha?

1386
 - JEFFREY ARCHER -

— Sam; toţi, cu excepţia mamei mele îmi spun Sam. Tata

voia un băiat.
— Ei, a greşit spectaculos.
— Eşti aşa un linguşitor…
— Şi mama ta? a repetat Sebastian.
— E de modă veche, are doar grijă de tata.
— Caut şi eu pe cineva aşa.
— Îţi urez noroc.
— De ce o galerie de artă?
— Am studiat istoria artei la Georgetown şi pe urmă m-am
hotărât să-mi iau un an liber.
— Deci ce plănuieşti să faci pe urmă?
— Voi lucra la teza de doctorat din septembrie.
— Ce subiect va avea?
— Rubens: Artist sau Diplomat?
— Nu era şi una şi alta?
— Vei mai aştepta vreo doi ani ca să afli.
— La care universitate? a spus Sebastian, sperând că nu
se va întoarce în America peste câteva săptămâni.
— Londra sau Princeton. Mi s-au oferit locuri la ambele,
dar nu m-am decis încă. Şi tu?
— Mie nu mi s-a oferit loc la niciuna.
— Nu, aiuritule, ce vrei să faci?
— Lucrez la bancă după ce mi-am luat un an liber, a spus
el în timp ce chelnerul punea două farfurii cu şuncă şi
pepene în faţa lor.
— Nu ai fost la universitate?
— E o poveste lungă, a zis Sebastian. Ţi-o voi spune altă
dată, poate, a mai adăugat el, aşteptând ca ea să-şi ia
tacâmurile.
— Ah, deci eşti sigur că va mai exista şi o dată viitoare?
— Sigur că da. Vin joi la galerie să iau picturile lui Jessica
şi lunea viitoare eşti invitată la prezentarea colecţiei unui
domn necunoscut. Sau ştim acum cine este?
— Nu, dar domnul Agnew ştie. Tot ce pot să-ţi spun e că
nu va veni la expoziţie.

1387
 - JEFFREY ARCHER -

— E clar că nu vrea să afle nimeni cine este.

— Sau unde este, a comentat Sam. Nici măcar nu-l putem
contacta să-i spunem cum a mers prezentarea, pentru că va
fi plecat câteva zile în Scoţia, la vânătoare.
— Din ce în ce mai curios, a spus Sebastian, când
farfuriile goale au fost luate de pe masă.
— Tatăl tău cu ce se ocupă?
— Cu povestirile.
— Nu sunt aşa majoritatea bărbaţilor?
— Da, dar el este plătit.
— Înseamnă că are succes.
— Numărul unu pe lista de bestselleruri din New York
Times, a spus Sebastian mândru.
— Harry Clifton, desigur!
— Ai citit cărţile tatălui meu?
— Nu, trebuie să recunosc că n-am făcut-o, dar mama le
adoră. De fapt, i-am făcut cadou de Crăciun William Warwick
şi sabia cu două tăişuri, a zis ea, în timp ce fripturile erau
puse în faţa lor. La naiba, a adăugat. Am uitat să comand
vinul.
— Şi apa e bună, a zis Sebastian.
Sam l-a ignorat.
— Jumătate de sticlă de Fleurie, i-a zis chelnerului.
— Eşti aşa de autoritară.
— De ce femeilor li se spune întotdeauna că sunt
autoritare pe când, dacă un bărbat ar face acelaşi lucru, ar fi
considerat hotărât, serios şi având calităţi de conducător?
— Eşti feministă!
— Şi de ce n-aş fi, a spus Samantha, după ce aţi făcut voi,
bărbaţii, în ultima mie de ani?
— Ai citit vreodată Îmblânzirea scorpiei? a întrebat-o
Sebastian, rânjind.
— Scrisă de un bărbat, acum patru sute de ani, când
femeilor nu li se permitea să conducă nimic. În cazul în care
Kate ar trăi azi, ar fi probabil prim-ministru.
Sebastian a izbucnit în râs.

1388
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar trebui s-o întâlneşti pe mama, Samantha. E şi ea la

fel de autoritară, pardon, hotărâtă, ca tine.
— Ţi-am mai zis, doar mama îmi spune Samantha şi tata
numai când e supărat pe mine.
— Deja îmi place mama ta.
— Şi mama ta?
— O ador pe mama.
— Nu, prostuţule, cu ce se ocupă?
— Lucrează la o linie maritimă.
— Pare interesant. Ce face acolo?
— Lucrează în biroul preşedintelui, a zis el, în timp ce
Samantha gusta vinul.
— Exact cum îi place lui, i-a spus ea chelnerului, care a
turnat două pahare. Cum spun englezii?
— Noroc, a zis Sebastian. Şi americanii?
— În sănătatea ta, copilă.
— Dacă ai vrut să-l imiţi pe Humphrey Bogart, ai fost
penibil.
— Mai spune-mi despre Jessica. Întotdeauna aţi ştiut cât
de talentată era?
— Nu, nu chiar, pentru că la început n-am avut cu cine s-
o comparăm. Ei bine, nu până ce a ajuns la Slade.
— Cred că asta nu s-a schimbat nici atunci, a spus Sam.
— Întotdeauna te-a interesat arta?
— La început am vrut să fiu artistă, dar zeii au hotărât
altfel. Tu ai vrut întotdeauna să fii bancher?
— Nu, am vrut să intru în corpul diplomatic ca tatăl tău,
dar nu a mers.
Chelnerul s-a întors la masa lor.
— Doriţi desert, madame? a întrebat, strângând farfuriile
goale.
— Nu, mulţumesc, i-a spus Sebastian. Nu poate să şi-l
permită.
— Dar mi-ar plăcea…
— I-ar plăcea să vadă nota de plată, a zis Sebastian.
— Da, domnule.

1389
 - JEFFREY ARCHER -

— Acum cine e autoritar? l-a întrebat Samantha.

— Nu ţi se pare că discuţiile de la prima întâlnire sunt
ciudate?
— Asta-i o primă întâlnire?
— Sper că da, i-a zis Sebastian, întrebându-se dacă ar fi
îndrăznit să-i atingă mâna.
Samantha i-a surâs atât de călduros încât el s-a simţit
suficient de încrezător ca să spună:
— Pot să-ţi pun o întrebare personală?
— Da, sigur, Seb.
— Ai vreun iubit?
— Da, am, a răspuns ea, părând serioasă.
Sebastian n-a putut să-şi ascundă dezamăgirea.
— Spune-mi câte ceva despre el, a reuşit să îngâne în timp
ce chelnerul aducea nota de plată.
— Vine joi la galerie să ia nişte picturi şi l-am invitat la
expoziţia domnului Misterios în lunea următoare. Dar, până
atunci, sper, a spus ea, verificând nota, că va avea suficienţi
bani în cont să mă scoată el pe mine la cină.
Sebastian s-a înroşit când ea i-a dat ospătarului două lire
şi i-a spus:
— Păstrează restul.
— Asta mi se întâmplă pentru prima oară, a recunoscut
Sebastian.
Samantha a zâmbit, s-a aplecat peste masă, l-a luat de
mână şi a zis:
— Şi mie.

1390
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1964

1391
 - JEFFREY ARCHER -

31
Duminică seara

Cedric s-a uitat în jurul mesei, dar n-a zis nimic până ce
nu s-a aşezat toată lumea.
— Îmi pare rău că v-am chemat atât de urgent, dar
Martinez nu mi-a lăsat de ales. Brusc, toţi s-au agitat. Am
motive întemeiate să cred, a continuat el, că Martinez
plănuieşte să-şi vândă toate acţiunile la Barrington’s de
mâine într-o săptămână, când se deschide Bursa. Speră să
recupereze cât mai mult posibil din investiţia sa iniţială când
acţiunile sunt la un preţ crescut şi, în acelaşi timp, să
îngenuncheze compania. Va face acest lucru exact cu o
săptămână înainte de AGM, atunci când avem nevoie cel mai
mult de încrederea publicului. Dacă va reuşi, Barrington’s ar
putea da faliment în câteva zile.
— E legal? a întrebat Harry.
Cedric s-a întors spre fiul său, care stătea la dreapta lui.
— Va încălca legea, a spus Arnold, doar dacă intenţionează
să răscumpere acţiunile la un preţ scăzut şi, evident, nu
acesta este planul lui de joc.
— Dar ar putea să scadă preţul acţiunilor atât de mult? La
urma-urmei, e doar o singură persoană care-şi vinde
acţiunile pe piaţă.
— Dacă fiecare acţionar care are un reprezentant într-un
consiliu îşi aruncă pe piaţă mai mult de un milion de acţiuni
fără vreun avertisment sau o explicaţie, societatea financiară
va presupune ce e mai rău şi toţi se vor călca în picioare să
scape de acţiuni. Preţul acţiunilor ar putea să se
înjumătăţească în ore sau chiar în minute. Cedric a aşteptat
ca toţi să înţeleagă cele spuse, apoi a adăugat: Totuşi, nu
suntem încă învinşi, pentru că există ceva care acţionează în
favoarea noastră.
— Ce anume? a întrebat Emma, încercând să-şi păstreze
calmul.
1392
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştim exact ce intenţii are, aşa că putem să-l batem la

propriul joc. Dar, dacă vom face aşa ceva, va trebui să ne
mişcăm repede şi nu putem spera să câştigăm decât dacă
toţi cei aflaţi la această masă doresc să-mi accepte
recomandările şi riscurile pe care le implică.
— Înainte de a ne spune la ce te gândeşti, a zis Emma, ar
trebui să te avertizez că acesta nu este singurul lucru plănuit
de Martinez. Cedric s-a aşezat. Alex Fisher va demisiona din
funcţia de director neexecutiv vineri, cu trei zile înainte de
AGM.
— Şi ăsta e un lucru rău? a întrebat Giles. La urma-urmei,
Fisher nu te-a susţinut niciodată nici pe tine, nici compania.
— În mod normal aş fi de acord cu tine, Giles, dar în
această scrisoare de demisie, pe care n-am primit-o încă, cu
toate că ştiu că e datată vineri, înainte de AGM, Fisher
pretinde că nu are de ales decât să demisioneze, pentru că e
sigur că firma se confruntă cu falimentul şi singura lui
responsabilitate este să protejeze interesele acţionarilor.
— Asta ar fi o noutate, a zis Giles. În orice caz, nu este
adevărat şi ar trebui să fie uşor de respins.
— Asta e părerea ta, Giles, a spus Emma. Dar câţi dintre
colegii tăi din Camera Comunelor mai cred că ai avut un
infarct în Bruxelles, cu toate că ai negat de o mie de ori?
Giles n-a răspuns.
— De unde ştii că Fisher va demisiona dacă n-ai primit
încă scrisoarea? a întrebat-o Cedric.
— Nu pot să răspund la această întrebare, dar vă asigur că
sursa mea este demnă de încredere.
— Deci Martinez plănuieşte să ne lovească luni, peste o
săptămână, când îşi va vinde stocul de acţiuni, a spus Cedric
şi în vinerea următoare să ne lovească din nou cu demisia lui
Fisher.
— Ceea ce nu-mi lasă de ales, a spus Emma, decât să
amân împreună cu regina-mamă ceremonia de lansare, ca să
nu mai zic nimic de prima călătorie a vasului.
— Game, set şi meci Martinez, a spus Sebastian.

1393
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi ce ne sfătuieşti să facem, Cedric? a întrebat Emma,

ignorându-şi fiul.
— Să-l loveşti la biluţe, a zis Giles şi, preferabil, când nu e
atent.
— Da, n-aş fi putut s-o spun nici eu mai bine, a zis Cedric,
şi cinstit vorbind, exact la asta mă gândeam. Să presupunem
că Martinez plănuieşte să-şi vândă toate acţiunile pe piaţă
peste opt zile şi pe urmă, la patru zile după demisia lui
Fisher, speră că va crea panică suficientă ca să ne
îngenuncheze şi s-o determine pe Emma să-şi dea demisia.
Pentru a contra această acţiune trebuie să dăm noi primul
pumn şi acesta trebuie să fie un pumn zdravăn, când se
aşteaptă cel mai puţin. Ţinând cont de acestea, am plănuit
să-mi vând toate acţiunile mele, trei sute şi optzeci de mii, în
această vineri, la orice preţ voi putea obţine.
— Şi cum ne va ajuta? a întrebat Giles.
— Sper că va cauza o prăbuşire a preţului acţiunilor până
în lunea următoare, aşa că, atunci când stocul lui Martinez
apare pe piaţă la ora nouă în acea dimineaţă, să piardă o
avere. Atunci vreau să-l lovesc la biluţe, pentru că voi avea
deja un cumpărător pentru milionul lui de acţiuni la preţ
mic, deci acestea nu se vor afla pe piaţă mai mult de câteva
minute.
— Acesta este omul pe care nu-l cunoaştem, dar care-l
urăşte pe Martinez mai mult ca noi? a întrebat Harry.
Arnold Hardcastle a pus o mână pe braţul tatălui său şi a
şoptit:
— Nu răspunde la întrebarea aceasta, tată.
— Chiar dacă te descurci, a zis Emma, tot voi fi obligată să
răspund presei şi acţionarilor la AGM mai târziu, după o
săptămână, de ce s-a prăbuşit preţul acţiunilor.
— Nu şi dacă eu revin pe piaţă la o clipă după ce stocul lui
Martinez e epuizat şi dacă voi începe să cumpăr agresiv,
oprindu-mă doar când preţul a revenit la nivelul de acum.
— Dar ne-ai spus că e ilegal.
— Când am zis „eu”, ceea ce voiam să spun de fapt era…

1394
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu mai spune un cuvânt, tată, a zis Arnold, ferm.

— Dar dacă Martinez va descoperi ce intenţii ai… a
început Emma.
— Nu-l vom lăsa, a spus Cedric, pentru că vom acţiona
după cronometrarea lui, după cum vă va explica Seb.
Sebastian s-a ridicat şi a înfruntat cea mai voluntară
audienţă din West End.
— Martinez va pleca în weekend în Scoţia la vânătoare de
ierunci şi nu se va întoarce în Londra până marţi dimineaţa.
— Cum de eşti aşa de sigur, Seb? a întrebat tatăl lui.
— Pentru că întreaga sa colecţie de artă va fi vândută la
Agnew’s luni seara şi i-a spus proprietarului galeriei că nu
poate participa pentru că nu va reveni în Londra până
atunci.
— Mi se pare ciudat, a zis Emma, că nu vrea să fie prin
preajmă în ziua în care va scăpa de toate acţiunile companiei
şi îşi va vinde şi colecţia de artă.
— Asta-i uşor de explicat, a zis Cedric. Dacă Barrington’s
pare la ananghie, va dori să fie cât mai departe posibil,
preferabil într-un loc în care nu va putea fi contactat,
lăsându-vă să vă descurcaţi singuri cu presa agitată şi cu
acţionarii nervoşi.
— Ştim unde va sta în Scoţia? a întrebat Giles.
— Acum, nu, i-a răspuns Cedric, dar l-am sunat pe Ross
Buchanan seara trecută. Şi el este vânător de prima mână şi
mi-a zis că există doar vreo şase hoteluri şi cabane la nord de
graniţă pe care Martinez le va considera suficient de bune.
Ross îşi va petrece următoarele două zile vizitându-le pe
toate până ce va afla unde are Martinez rezervarea.
— Noi ceilalţi, mai putem să vă ajutăm cu ceva? a întrebat
Harry.
— Doar purtaţi-vă normal. Mai ales tu, Emma. Trebuie să
pară că te pregăteşti pentru AGM şi lansarea lui
Buckingham. Lasă-ne pe mine şi pe Seb să ne ocupăm de
restul.

1395
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar chiar dacă-ţi reuşeşte lovitura cu acţiunile, a spus

Giles, asta tot nu rezolvă problema demisiei lui Fisher.
— Am deja un plan pentru Fisher.
Toţi au aşteptat cu sufletul la gură.
— Nu ai de gând să ne spui ce vei face, nu? a spus Emma,
în cele din urmă.
— Nu, a replicat Cedric. Avocatul meu, a adăugat el,
atingând braţul fiului său, m-a sfătuit să n-o fac.

1396
 - JEFFREY ARCHER -

32
Marţi după-amiază

Cedric a ridicat receptorul şi a recunoscut imediat vocea

cu un uşor accent scoţian.
— Martinez are rezervare la Glenleven Lodge, de vineri
paisprezece august până luni, pe şaptesprezece.
— Pare cam departe.
— E cam la mama naibii.
— Ce ai mai aflat?
— El şi fiii lui se duc la Glenleven Lodge de două ori pe an,
în martie şi august. Întotdeauna iau aceleaşi trei camere de
la etajul al doilea şi mănâncă doar în apartamentul lui don
Pedro, niciodată în sala de masă.
— Ai aflat când sunt aşteptaţi?
— Mda. Se vor urca în trenul de noapte spre Edinburgh joi
seara şi vor fi luaţi de şoferul hotelului pe la cinci şi jumătate
în dimineaţa următoare, apoi vor fi duşi direct la Glenleven,
la timp pentru micul dejun. Lui Martinez îi plac cârnaţii,
pâinea prăjită şi marmelada englezească.
— Sunt impresionat. Cât ţi-a luat?
— Peste o sută de kilometri de condus prin Highlands
unde am aflat că se vor caza la mai multe hoteluri şi cabane.
După câteva pahare în barul de la Glenleven, ştiu chiar şi
care este cocktailul lui preferat.
— Deci, cu puţin noroc, voi fi liber din momentul în care
sunt luaţi de şoferul cabanei vineri dimineaţa până la
întoarcerea lor în Londra în următoarea marţi seara.
— Doar dacă nu se întâmplă ceva neaşteptat.
— Întotdeauna se întâmplă şi nu e niciun motiv să credem
că acum va fi diferit.
— Sunt sigur că ai dreptate, a zis Ross. De aceea voi fi în
gara Waverley vineri dimineaţa şi, de îndată ce vor pleca spre
Glenleven, îţi voi da telefon. Atunci îţi mai rămâne doar să

1397
 - JEFFREY ARCHER -

aştepţi deschiderea Bursei la ora nouă pentru a începe

tranzacţiile.
— Te mai întorci la Glenleven?
— Da, am rezervat o cameră la cabană, dar Jean şi cu
mine nu ne vom caza până vineri seara pentru ceea ce sper
că va fi un weekend liniştit în Highlands. Te voi suna dacă
apare vreo urgenţă. Altfel, nu vei mai auzi de mine până
marţi dimineaţa, doar după ce-i voi vedea pe cei trei în trenul
spre Londra.
— Şi atunci va fi prea târziu ca Martinez să mai facă ceva.
— Ei bine, acesta este planul A.

Miercuri dimineaţa

— Hai, doar pentru o clipă, să ne gândim ce-ar putea

merge prost, a spus Diego, uitându-se la tatăl lui.
— La ce te gândeşti? a întrebat don Pedro.
— Poate că ceilalţi şi-au dat seama ce pui la cale şi abia
aşteaptă ca noi să fim blocaţi în Scoţia ca să profite de
absenţa noastră.
— Dar am ţinut întotdeauna totul în familie, a zis Luis.
— Ledbury nu face parte din familie şi ştie că ne vindem
acţiunile luni dimineaţa. Fisher nu este din familie şi nu se
va mai simţi obligat faţă de noi de îndată ce-şi va da demisia.
— Eşti sigur că nu exagerezi? a spus don Pedro.
— Posibil. Dar tot prefer să vin la Glenleven o zi mai târziu.
Aşa vom şti preţul acţiunilor Barrington’s când se va închide
Bursa vineri seara. Dacă sunt peste preţul pe care l-am plătit
la început pentru ele, m-aş simţi mai liniştit punând mai
mult de un milion de acţiuni pe piaţă luni dimineaţa.
— Vei pierde o zi de la vânătoare.
— E mai bine decât să pierdem două milioane de lire.
— Corect. Voi trimite şoferul să te ia din gara Waverley
sâmbătă dimineaţă la prima oră.
— De ce să nu acoperim toate posibilităţile, a spus Diego şi
să ne asigurăm că nimeni nu ne înşală?

1398
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce propui?
— Să telefonezi la bancă şi să-i spui lui Ledbury că te-ai
răzgândit şi că, la urma-urmei, nu vei vinde acţiunile luni.
— Dar trebuie, dacă vrem ca planul nostru să aibă vreo
şansă de succes.
— Vom vinde acţiunile. Voi transmite ordinul altui broker
chiar înainte de a pleca în Scoţia vineri seara şi doar în cazul
în care acţiunile şi-au păstrat valoarea. Aşa nu putem pierde.

Joi dimineaţa

Tom a parcat Daimlerul lângă Agnew’s, pe Bond Street.

Cedric îi dăduse lui Sebastian o oră ca să ia picturile lui
Jessica şi chiar îi permisese să-i folosească maşina ca să se
întoarcă repede la birou. A intrat în galerie aproape în fugă.
— Bună dimineaţa, domnule.
— „Bună dimineaţa, domnule”? Nu eşti tu doamna cu care
trebuia să cinez sâmbătă seara?
— Ba da, dar asta e regula galeriei, a şoptit Sam. Domnul
Agnew nu e de acord ca personalul să se comporte familiar
cu clienţii.
— Bună dimineaţa, domnişoară Sullivan. Am venit să-mi
iau picturile, a spus Sebastian, încercând să pară un client
obişnuit.
— Da, desigur, domnule. Vreţi să veniţi cu mine?
A urmat-o în jos pe scări şi nu a mai spus nimic până ce
ea nu a deschis uşa camerei de depozitare, unde mai multe
colete frumos ambalate erau proptite de un perete. Sam a
luat două, iar Sebastian a reuşit să ia trei. Le-au cărat înapoi
pe scări şi le-au pus în portbagajul maşinii. Când se
întorceau, domnul Agnew a ieşit din birou.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton.
— Bună dimineaţa, domnule. Tocmai am venit să-mi iau
picturile.
Agnew a încuviinţat în timp ce Sebastian o urma pe
Samantha înapoi pe scări. Până ce a ajuns-o din urmă, ea

1399
 - JEFFREY ARCHER -

mai luase deja două colete. Mai erau încă două, dar
Sebastian a luat repede unul, pentru că voia o scuză să
coboare iar cu ea. Când a ajuns la parter, nu mai era nici
urmă de domnul Agnew.
— Nu puteai să iei cel puţin ultimele două? a zis Sam. Eşti
atât de slab.
— Nu, am mai lăsat unul, a spus Sebastian, rânjind.
— Atunci mai bine mă duc să-l iau.
— Iar eu te voi însoţi.
— Ce amabil din partea dumneavoastră, domnule.
— E plăcerea mea, domnişoară Sullivan.
De îndată ce s-au întors în depozit, Sebastian a închis uşa.
— Eşti liberă în seara asta ca să cinăm?
— Da, dar trebuie să mă iei de aici. Tot n-am terminat de
agăţat tablourile pentru expoziţia de lunea viitoare, aşa că nu
voi scăpa înainte de opt.
— Voi fi în faţa uşii la ora opt, a spus el, punându-şi mâna
în jurul taliei ei şi aplecându-se în faţă…
— Domnişoară Sullivan?
— Da, domnule, a spus Sam. A deschis repede uşa şi a
fugit în sus pe scări.
Sebastian a urmat-o, încercând să pară nepăsător, apoi şi-
a amintit că niciunul dintre ei nu luase ultima pictură. A
fugit iar jos, a înşfăcat-o şi s-a întors repede la parter unde l-
a văzut pe domnul Agnew discutând cu Sam. Ea nu s-a uitat
spre el când a depăşit-o.
— Poate mai verificăm o dată lista după ce termini cu
clientul.
— Da, domnule.
Tom punea ultima pictură în portbagaj, când Samantha s-
a apropiat de Sebastian pe trotuar.
— Grozave roţi, a zis ea. Şi are şi un şofer ataşat. Nu e rău
pentru un băiat care nu-şi permite să scoată o vânzătoare la
cină.
Tom a râs şi a salutat-o înainte de a se urca iar în maşină.

1400
 - JEFFREY ARCHER -

— Nici unul, nici altul nu este al meu, din păcate, a spus

Sebastian. Sunt ale şefului meu care mi le împrumută doar
când îi spun că am întâlnire în taină cu o tânără frumoasă.
— Nu prea e o întâlnire tainică, a comentat ea.
— O să încerc să fiu mai la înălţime diseară.
— De-abia aştept, domnule.
— Aş vrea doar să fi fost mai curând, dar în săptămâna
asta… a explicat el neclar în timp ce închidea portbagajul
maşinii. Mulţumesc pentru ajutor, domnişoară Sullivan.
— E plăcerea mea, domnule. Sper să ne mai vedem.

Joi după-amiaza

— Cedric, e Stephen Ledbury, de la Midland.

— Bună dimineaţa, Stephen.
— Tocmai am primit un telefon de la domnul în cauză şi
mi-a zis că s-a răzgândit. Până la urmă, nu-şi mai vinde
acţiunile de la Barrington’s.
— Ţi-a dat vreun motiv? a întrebat Cedric.
— Mi-a spus că acum crede în viitorul pe termen lung al
companiei şi că ar prefera să-şi păstreze stocul.
— Mulţumesc, Stephen. Anunţă-mă, te rog, dacă se
schimbă ceva.
— Sigur că da, pentru că tot îţi mai sunt dator.
— Oh, da, îmi eşti, a spus Cedric, fără să-i ofere vreo
explicaţie. A lăsat telefonul jos şi a scris trei cuvinte care-i
aminteau ceea ce avea nevoie să ştie.

Joi seara

Sebastian a ajuns în gara King’s Cross puţin după şapte. A

urcat scările la primul etaj şi s-a aşezat în umbra uriaşului
ceas dreptunghiular, care-i permitea să vadă bine Scoţianul
de noapte stând pe peronul 5, în aşteptarea transportării
celor 130 de pasageri spre Edinburgh.

1401
 - JEFFREY ARCHER -

Cedric îi spusese că trebuia să fie sigur că cei trei s-au

urcat în tren înainte de a putea risca să-şi lanseze acţiunile
pe piaţă. Sebastian l-a urmărit pe don Pedro Martinez, cu
încrederea lui fudulă a unui potentat din Estul Mijlociu şi pe
fiul său, Luis, ajungând la peron doar cu câteva minute
înainte de plecarea trenului. S-au îndreptat către sfârşitul
trenului şi au intrat într-un vagon de clasa întâi. De ce nu
era şi Diego cu ei?
După câteva minute, impiegatul a suflat din fluier de două
ori şi a fluturat steagul verde, iar Scoţianul de noapte a plecat
spre nord, doar cu doi Martinez la bord. Când Sebastian n-a
mai văzut norul de fum alb ieşind din coşul trenului, a fugit
la cea mai apropiată cabină telefonică şi l-a sunat pe domnul
Hardcastle pe linia privată.
— Diego nu s-a urcat în tren.
— A doua lui greşeală, a spus Cedric. Vreau să te întorci
imediat la birou. A mai apărut ceva.
Sebastian ar fi vrut să-i spună lui Cedric că avea întâlnire
cu o tânără frumoasă, dar nu era chiar momentul să-i
sugereze că ar avea o viaţă particulară. A sunat la galerie, a
pus patru penny în cutie, a apăsat butonul A şi a aşteptat
până ce a auzit vocea inconfundabilă a domnului Agnew ia
celălalt capăt al firului.
— Pot vorbi cu domnişoara Sullivan?
— Domnişoara Sullivan nu mai lucrează aici.

Joi seara

Sebastian avea un singur gând în minte în timp ce Tom îl

ducea înapoi la bancă. Ce voise să spună domnul Agnew prin
„Domnişoara Sullivan nu mai lucrează aici”? De ce ar fi
renunţat Sam la un serviciu care-i plăcea atât de mult? Sigur
că nu fusese concediată? Poate era bolnavă, dar fusese acolo
dimineaţă. Tot nu rezolvase misterul când Tom a ajuns în
faţă la Farthings. Şi mai rău, nu avea cum s-o contacteze.

1402
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a luat liftul până la ultimul etaj şi s-a dus direct

în biroul preşedintelui. A bătut la uşă şi a intrat, nimerind
într-o şedinţă aflată în plină desfăşurare.
— Îmi pare rău, voi…
— Nu, intră, Seb, a spus Cedric. Ţi-l aminteşti pe fiul meu,
a mai spus el când Arnold Hardcastle s-a îndreptat spre el.
După ce şi-au strâns mâinile, Arnold a şoptit:
— Răspunde doar întrebărilor care ţi se pun direct, nu te
amesteca în altele. Sebastian s-a uitat la ceilalţi doi bărbaţi
din cameră. Nu-i mai văzuse până atunci. Nu s-au oferit să
dea mâna cu el.
— Arnold este aici ca să te reprezinte, a spus Cedric. I-am
spus deja domnului detectiv că sunt sigur că există o
explicaţie simplă.
Sebastian habar n-avea despre ce vorbea Cedric.
Cel mai în vârstă dintre străini a înaintat.
— Eu sunt detectivul-inspector Rossindale. Ţin de staţia
de poliţie din Savile Row şi vreau să vă pun câteva întrebări,
domnule Clifton.
Sebastian ştia din romanele poliţiste ale tatălui său că
detectivii inspectori nu se implicau în infracţiuni minore. A
încuviinţat, dar a urmat recomandarea lui Arnold şi n-a spus
nimic.
— Aţi vizitat Galeria de Artă Agnew’s din Bond Street azi
mai devreme?
— Da.
— Şi care a fost scopul acelei vizite?
— Să iau câteva picturi pe care le-am cumpărat
săptămâna trecută.
— Şi aţi fost ajutat de o anumită domnişoară Sullivan?
— Da.
— Unde sunt acum acele picturi?
— În portbagajul maşinii domnului Hardcastle.
Intenţionam să le duc în apartamentul meu mai târziu în
această seară.
— Da? Şi unde este maşina acum?

1403
 - JEFFREY ARCHER -

— Este parcată în faţa băncii.

Detectivul şi-a întors atenţia spre Cedric Hardcastle.
— Puteţi să-mi împrumutaţi cheile maşinii, domnule?
Cedric s-a uitat la Arnold, care a încuviinţat. Cedric a
spus:
— Sunt la şoferul meu. Cred că e jos, aşteptând să mă
ducă acasă.
— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule, voi merge să
verific dacă picturile sunt ceea ce domnul Clifton pretinde că
sunt.
— Nu avem nicio obiecţie, a spus Arnold.
— Sergent Webber, vei rămâne aici, a spus Rossindale şi te
vei asigura că domnul Clifton nu părăseşte această cameră.
Tânărul subofiţer a încuviinţat.
— Ce naiba se întâmplă? a întrebat Sebastian după ce
detectivul a părăsit camera.
— Te descurci foarte bine, a spus Arnold. Dar cred că ar fi
înţelept, date fiind împrejurările, să nu mai spui nimic
altceva, a mai zis el, uitându-se direct la tânărul poliţist.
— Totuşi, a comentat Cedric, stând între poliţist şi
Sebastian, aş vrea să-l rog pe criminalul-şef să confirme că
doar doi oameni s-au urcat în tren.
— Da. Don Pedro şi Luis. Nu era nici urmă de Diego.
— Joacă după cum vrem noi, a spus Cedric pe când
domnul Rossindale a apărut ţinând în mână trei colete. A
fost urmat o clipă mai târziu de un sergent şi un poliţist care
duceau celelalte şase colete. Le-au proptit pe toate de un
perete.
— Acestea sunt cele nouă pachete pe care le-aţi luat de la
galerie cu ajutorul domnişoarei Sullivan? a întrebat
detectivul.
— Da, a răspuns Sebastian fără să ezite.
— Am permisiunea dumneavoastră să le desfacem?
— Da, desigur.

1404
 - JEFFREY ARCHER -

Cei trei poliţişti au scos hârtia maro care acoperea

picturile. Brusc, Sebastian a căscat uimit gura şi, uitându-se
la una dintre picturi a spus:
— Sora mea nu a pictat asta.
— E minunat, a spus Arnold.
— N-am de unde să ştiu, a zis Rossindale, dar pot
confirma, a adăugat, uitându-se la eticheta de pe spate, că
nu a fost pictat de Jessica Clifton, ci de cineva numit
Raphael şi valorează, conform domnului Agnew, cel puţin o
sută de mii de lire. Sebastian s-a uitat zăpăcit, dar n-a zis
nimic. Şi avem motive să credem, a continuat Rossindale,
uitându-se direct la Sebastian, că dumneavoastră, împreună
cu domnişoara Sullivan, v-aţi folosit de pretextul aducerii
picturilor surorii dumneavoastră pentru a fura această
valoroasă operă de artă.
— Dar n-are niciun sens, a spus Arnold, înainte ca
Sebastian să apuce să răspundă.
— Ce vreţi să spuneţi, domnule?
— Gândiţi-vă, domnule detectiv. Dacă, aşa cum sugeraţi,
clientul meu, împreună cu domnişoara Sullivan, au furat
pictura lui Raphael de la Agnew’s, v-aţi fi aşteptat s-o găsiţi
în portbagajul maşinii şefului său după mai multe ore? Sau
sugeraţi că şoferul preşedintelui e şi el implicat sau poate şi
preşedintele?
— Domnul Clifton, a spus Rossindale, uitându-se pe
agendă, a recunoscut că intenţiona să-şi ducă picturile în
apartamentul său mai târziu, în seara aceasta.
— Nu ar părea un Raphael nelalocul lui într-un
apartament de burlac din Fulham?
— Nu e de râs, domnule. Domnul Agnew, care a anunţat
furtul, este un dealer de artă foarte respectat în West End
şi…
— Nu este un furt, domnule, decât dacă admiteţi că a fost
luat cu intenţia de privare de bunuri. Şi nici măcar nu mi-aţi
întrebat clientul să vă spună varianta lui. Aşa că nu ştiu
cum aţi ajuns la această concluzie.

1405
 - JEFFREY ARCHER -

Ofiţerul s-a întors spre Sebastian, care număra picturile.

— Sunt vinovat, a spus Sebastian. Detectivul a zâmbit. Nu
de furt, ci de zăpăceală.
— Poate vreţi să ne explicaţi.
— Erau nouă picturi ale surori mele, Jessica Clifton, la
expoziţia de absolvire de la Slade şi aici sunt doar opt. Deci,
dacă cealaltă mai este în galerie, atunci mea culpa, am ales
una greşită şi îmi cer scuze pentru această eroare uşor de
făcut.
— O greşeală de o sută de mii de lire, a spus Rossindale.
— Aş putea să vă sugerez, domnule inspector, a zis Arnold,
fără a dori să fiu acuzat de neseriozitate, că, de obicei, un
criminal înrăit nu lasă chiar la locul crimei dovezi care să
indice că el este făptaşul.
— Nu credem că acesta este cazul, domnule Hardcastle.
— Atunci recomand să mergem toţi la galerie şi să vedem
dacă pictura lipsă a lui Jessica Clifton mai este acolo.
— E nevoie de mai mult de atât pentru a mă convinge, a
spus Rossindale. L-a luat pe Sebastian de braţ, l-a condus
afară din cameră şi nu i-a dat drumul până ce nu a ajuns pe
bancheta din spate a maşinii poliţiei, flancat de doi poliţişti
solizi.
Singurul gând al lui Sebastian era la ceea ce suferea
Samantha. În drumul spre galerie l-a întrebat pe detectiv
dacă şi ea va fi acolo.
— Domnişoara Sullivan este acum la secţia de poliţie din
Savile Row şi este interogată de unul dintre ofiţerii mei.
— Dar este nevinovată, a zis Sebastian. Dacă cineva este
vinovat, acela sunt eu.
— Trebuie să vă amintesc, domnule, că o sută de mii de
lire au dispărut din galerie în momentul în care era asistentă
şi banii au fost recuperaţi din portbagajul maşinii în care i-
aţi pus dumneavoastră.
Sebastian şi-a amintit sfatul lui Arnold şi n-a mai zis
nimic. După douăzeci de minute, maşina poliţiei a ajuns în

1406
 - JEFFREY ARCHER -

faţa galeriei Agnew’s. Maşina preşedintelui era în spatele lor,

cu Cedric şi Arnold aflaţi pe bancheta din spate.
Inspectorul a coborât din maşină, ţinând strâns pictura, în
timp ce alt ofiţer a sunat la uşă. Domnul Agnew a apărut
iute, a descuiat uşa şi s-a uitat cu dragoste la capodopera cu
care fusese reunit, de parcă-şi regăsise un copil pierdut.
Când Sebastian i-a explicat ce credea el că se întâmplase,
Agnew a zis:
— Asta n-ar trebui să fie prea greu de dovedit într-un fel
sau altul. Fără să mai zică altceva, i-a condus pe scări în
subsol şi a descuiat uşa de la camera de depozitare, unde
erau mai multe picturi care aşteptau să fie livrate.
Sebastian şi-a ţinut respiraţia în timp ce domnul Agnew
examina fiecare etichetă cu grijă până ce a găsit-o pe cea
notată Jessica Clifton.
— Vă rog să fiţi amabil şi s-o despachetaţi, a spus
Rossindale.
— Desigur, a spus domnul Agnew. A înlăturat cu grijă
hârtia de ambalaj şi a scos un portret al lui Sebastian.
Arnold nu se mai putea opri din râs.
— E intitulată Portretul unui criminal în serie, fără nicio
îndoială.
Chiar şi detectivul a surâs acru, dar i-a amintit lui Arnold:
— Nu trebuie să uităm că domnul Agnew a făcut o
reclamaţie.
— Pe care, desigur, o voi retrage, acum că m-am lămurit
că furtul tabloului n-a fost intenţionat. Într-adevăr, a mai zis
el, întorcându-se către Sebastian, vă datorez dumneavoastră
şi lui Sam scuze.
— Asta înseamnă că-şi va primi serviciul înapoi?
— Sigur că nu, a spus domnul Agnew, hotărât. Sunt de
acord că nu a fost implicată într-un act criminal, dar tot este
vinovată fie de neglijenţă, fie de prostie şi ştim amândoi,
domnule Clifton, că nu e proastă.
— Dar eu am luat pictura din greşeală.
— Iar ea v-a permis să o scoateţi din galerie.

1407
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian s-a încruntat.

— Domnule Rossindale, pot să vin la secţia de poliţie cu
dumneavoastră? Trebuia să o duc la cină pe Samantha în
seara aceasta.
— Nu văd de ce nu.
— Mulţumesc pentru ajutor, Arnold, a spus Sebastian,
strângându-i mâna. Întorcându-se spre Cedric, a adăugat:
Îmi pare rău că v-am făcut atâtea necazuri, domnule.
— Ai grijă să te întorci la birou la şapte, mâine-dimineaţă,
pentru că-ţi aminteşti că este o zi importantă pentru noi toţi.
Şi trebuie să-ţi mai spun, Seb, că ţi-ai fi putut alege o
săptămână mai bună să furi un Raphael.
Toţi au râs, cu excepţia domnului Agnew, care se agăţa
încă de capodopera lui. A dus-o înapoi în depozit, a încuiat
uşa de două ori şi i-a condus pe toţi la parter.
— Mulţumirile mele, domnule inspector, a spus el când
Rossindale părăsea galeria.
— A fost plăcerea mea, domnule. Mă bucur că toate s-au
terminat cu bine.
Când Sebastian s-a urcat în maşina de poliţie, inspectorul
Rossindale a spus:
— Îţi voi spune de ce am fost convins că ai furat pictura,
tinere. Prietena ta şi-a asumat vina, ceea ce înseamnă de
obicei intenţia de a proteja pe cineva.
— Nu sunt sigur că va mai fi prietena mea după ce am
făcut-o să treacă prin asta.
— O voi elibera cât mai curând posibil, a spus Rossindale.
Doar hârţogăria obişnuită, a mai zis el, oftând, în timp ce
maşina se îndrepta spre staţia de poliţie Savile Row.
Sebastian a intrat cu poliţistul în clădire.
— Duceţi-l pe domnul Clifton la celule cât mă ocup eu de
acte.
Tânărul sergent l-a condus pe Sebastian în jos pe scări, a
deschis uşa unei celule şi s-a dat la o parte ca să-l lase să
între. Samantha era ghemuită la marginea unei saltele
subţiri, cu genunchii sub bărbie.

1408
 - JEFFREY ARCHER -

— Seb! Te-au arestat şi pe tine?

— Nu, a zis el, luând-o pentru prima oară în braţe. Nu
cred că ne-ar lăsa să stăm în aceeaşi celulă dacă li s-ar părea
că suntem versiunea londoneză a lui Bonnie şi Clyde. După
ce domnul Agnew a găsit pictura lui Jessica în depozit, a fost
de acord că am luat alt pachet din greşeală şi a renunţat la
reclamaţie. Dar mi-e teamă că ţi-ai pierdut slujba din vina
mea.
— Nu-l pot învinui, a spus Samantha. Ar fi trebuit să mă
concentrez, nu să flirtez. Dar încep să mă întreb cum vei
evita să mă duci la cină. Sebastian i-a dat drumul, s-a uitat
în ochii ei şi a sărutat-o blând.
— Se spune că o fată întotdeauna îşi aminteşte primul
sărut cu bărbatul de care s-a îndrăgostit şi trebuie să
recunosc că îmi va fi greu să-l uit pe acesta, a spus ea când
uşa celulei s-a deschis.
— Puteţi pleca, domnişoară, a spus tânărul sergent. Ne
pare rău de neînţelegere.
— Nu e vina ta, a zis Samantha. Sergentul i-a condus sus
şi le-a ţinut uşa secţiei deschisă.
Sebastian a ieşit în stradă şi a luat-o pe Samantha de
mână, tocmai când un Cadillac albastru-închis se oprea în
faţa clădirii.
— Oh, la naiba, am uitat, a spus Samantha. Poliţia mi-a
permis să dau un telefon şi am sunat la ambasadă. Mi-au
spus că părinţii mei sunt la operă, dar că o să-i scoată în
pauză. Oh, la naiba, a repetat ea când domnul şi doamna
Sullivan au coborât din maşină.
— Ce s-a întâmplat, Samantha? a spus domnul Sullivan
după ce a sărutat-o pe obraz. Mama ta şi cu mine am fost
foarte îngrijoraţi.
— Îmi pare rău, le-a zis Sam, a fost o neînţelegere
groaznică.
— Ei, asta-i o uşurare, a spus mama ei şi, privind bărbatul
care o ţinea pe fiica lor de mână, a întrebat: Şi el cine e?

1409
 - JEFFREY ARCHER -

— Oh, Sebastian Clifton. Este bărbatul cu care mă voi

mărita.

1410
 - JEFFREY ARCHER -

33
Vineri dimineaţa

— Ai avut dreptate. Diego va pleca cu trenul de noapte din

King’s Cross în seara aceasta şi se va întâlni cu tatăl lui şi cu
Luis la Glenleven Lodge mâine-dimineaţă.
— Cum de eşti atât de sigur?
— Recepţionera i-a zis nevestei mele că o maşină îl va lua
dimineaţa şi-l va duce direct la cabană la timp pentru micul
dejun. Eu aş putea merge la Edinburgh mâine-dimineaţă ca
să mai verific.
— Nu e nevoie. Seb se va duce iar în seara aceasta la
King’s Cross şi se va asigura că se urcă în tren. Asta dacă nu
e arestat că a furat vreun Raphael.
— Am auzit bine? a întrebat Ross.
— Îţi voi povesti altă dată, pentru că încerc să-mi dau
seama care este Planul B.
— Ei, nu mai poţi risca să vinzi acţiunile tale în timp ce
Diego mai e în Londra, pentru că, dacă preţul acţiunilor
scade brusc, don Pedro îşi va da seama ce facem şi nu-şi va
trimite acţiunile pe piaţă.
— Atunci sunt învins, pentru că nu are rost să cumperi
acţiunile lui Martinez la preţul de acum. I-ar plăcea grozav de
mult.
— Nu suntem încă învinşi. Îţi voi prezenta nişte idei la care
să te gândeşti şi tu – doar dacă mai vrei să-ţi asumi un risc
al naibii?
— Ascult, a zis Cedric, luând un stilou şi deschizându-şi
agenda.
— Luni dimineaţă la ora opt, cu o oră înainte de
deschiderea pieţei, ai putea contacta brokerii importanţi din
City şi să-i anunţi că vrei să cumperi acţiuni Barrington’s.
Când milionul de acţiuni ale lui Martinez apare pe piaţă la
nouă, prima persoană pe care o vor anunţa vei fi tu, deoarece
comisionul pentru o vânzare atât de importantă va fi enorm.
1411
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar dacă acţiunile sunt încă la preţ mare singurul care

va câştiga va fi Martinez.
— Ţi-am zis că am mai multe idei, a spus Ross.
— Îmi pare rău, a zis Cedric.
— Doar pentru că Bursa se închide la patru, vineri după-
amiază, nu înseamnă că nu mai poţi face tranzacţii. La New
York va mai fi deschisă încă cinci ore şi la Los Angeles, opt
ore. Şi dacă n-ai scăpat de acţiuni până atunci, Sydney se
deschide duminică la miezul nopţii. Şi dacă, după toate
astea, încă mai ai câteva acţiuni rămase, Hong Kongul te va
ajuta să scapi de ele. Deci, până când Bursa din Londra se
deschide luni la nouă, pariez că acţiunile Barrington’s vor
ajunge la jumătate din preţul pe care-l vor avea azi, la
închidere.
— Strălucit, a spus Cedric. Doar că nu ştiu niciun broker
din New York, Los Angeles, Sydney sau Hong Kong.
— Ai nevoie de unul singur, a zis Ross. Abe Cohen, de la
Cohen, Cohen şi Yablon. Ca şi Sinatra, el lucrează doar
noaptea. Spune-i doar că ai trei sute şi optzeci de mii de
acţiuni Barrington’s de care vrei să scapi până luni
dimineaţa, după orarul londonez, şi crede-mă, va sta tot
weekendul ca să-şi câştige comisionul. Dar ai grijă, dacă
Martinez află cu ce te ocupi şi nu-şi pune acţiunile pe piaţă
luni dimineaţa, vei pierde o mică avere, iar el va mai câştiga
o victorie.
— Sunt sigur că le va pune pe piaţă luni, a spus Cedric,
pentru că i-a spus lui Stephen Ledbury că motivul pentru
care nu mai vrea să le vândă este că acum crede în „viitorul
pe termen lung” al companiei, iar acesta e un lucru pe care
sunt sigur că nu-l crede.
— Ăsta e un risc pe care un scoţian care se respectă nu şi
l-ar asuma.
— Da, dar este un risc pe care un om plictisitor, precaut,
anost din Yorkshire şi-l va lua.

Vineri noaptea

1412
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian nu putea fi sigur nici măcar că-l va recunoaşte.

La urma-urmei, trecuseră mai mult de şapte ani de când se
întâlnise cu Diego în Buenos Aires. Îşi amintea că era cu
câţiva centimetri mai înalt decât Bruno şi mai slab decât
Luis, pe care-l văzuse de curând. Diego se îmbrăca elegant:
costume la trei piese de pe Savile Row, cravate largi, din
mătase colorate şi păr negru, dat cu Brylereem.
Seb s-a întors la King’s Cross cu o oră înainte de plecarea
trenului şi s-a aşezat din nou în umbra ceasului mare.
Scoţianul de noapte era tras la peron, aşteptându-şi
pasagerii nocturni. Puţini sosiseră deja, genul de oameni
care preferă să aibă timp de pierdut decât să întârzie. Diego,
a bănuit Sebastian, era genul care vine în ultimul minut,
nedorind să piardă tipul învârtindu-se de colo-colo.
În timp ce aştepta se gândea la Sam şi la ceea ce fusese
cea mai frumoasă săptămână din viaţa lui. Cum de avusese
atâta noroc? Zâmbea de câte îşi aducea aminte de ea. Se
duseseră la cină în seara aceea şi iar nu plătise el; fusese un
restaurant elegant din Mayfair, numit Scott’s în care pe
meniuri nu erau trecute preţurile. Dar era clar că domnul şi
doamna Sullivan doriseră să-l cunoască pe bărbatul cu care
fiica lor dorea să se mărite, chiar dacă o spusese doar în
glumă.
La început, Sebastian fusese nervos. La urma-urmei, în
mai puţin de o săptămână, Samantha fusese arestată şi
concediată din cauza lui. Totuşi, până când a fost servită
budinca – şi, de data aceasta, chiar a mâncat puţin din ea –
toată „neînţelegerea,” după cum o numeau acum, se
transformase din melodramă în farsă.
Sebastian s-a relaxat când doamna Sullivan i-a spus ce
mult dorea să viziteze Bristolul, ca să cunoască oraşul în
care lucra detectivul William Warwick. I-a promis că îi va
arăta „Mersul lui Warwick” şi, până când s-a terminat cina,
nu avea nicio îndoială că doamna Sullivan cunoştea mai bine
cărţile tatălui său decât el. După ce le-a urat noapte bună

1413
 - JEFFREY ARCHER -

părinţilor lui Sam, s-au dus împreună în apartamentul ei din

Pimlico, aşa cum fac doi îndrăgostiţi care nu doresc să se
mai sfârşească seara.
Sebastian a rămas în umbra ceasului care începuse să
bată ora.
— Trenul de pe peronul trei este trenul non-stop de la ora
douăzeci şi două şi treizeci şi cinci spre Edinburgh, s-a auzit
o voce strangulată care suna de parcă ar fi dat audiţie pentru
un post la BBC. Prima clasă este în faţă, a treia la sfârşit, iar
vagonul restaurant la mijlocul trenului. Sebastian ştia bine
în ce clasă se va urca Diego.
A încercat să şi-o scoată pe Sam din minte şi să se
concentreze, dar nu i-a fost prea uşor. Au trecut cinci
minute, zece minute, cincisprezece minute şi, cu toate că un
şir constant de pasageri sosea la peronul trei, nu era niciun
semn de Diego. Sebastian ştia că Cedric stătea la birou,
nerăbdător, aşteptând telefonul care să-i confirme că Diego
s-a urcat în tren. Abia atunci putea să-i dea semnalul lui
Cohen.
Dacă Diego nu apărea, Cedric se decisese că jocul nu
merita lumânarea, pentru a-l cita pe Sherlock Holmes. Nu
putea risca să-şi pună acţiunile pe piaţă cât timp Diego
rămânea în Londra pentru că, dacă ar fi făcut-o, Martinez ar
fi fost cel care i-ar fi stins lumânarea.
După douăzeci de minute şi cu toate că peronul era plin de
întârziaţi şi hamali cu bagaje grele pe roţi, tot nu era niciun
semn de señor Diego Martinez. Sebastian începuse să dispere
când a văzut impiegatul coborând din vagonul din spate al
trenului, cu un steguleţ verde într-o mână şi un fluier în
cealaltă. Seb s-a uitat la minutarul mare şi negru al ceasului
care se deplasa la fiecare şaizeci de secunde: 10:22. Oare
toată munca depusă de Cedric urma să fie în zadar? Îi
spusese odată lui Sebastian că atunci când începi un proiect
trebuie să accepţi că ai o şansa de succes de unu la cinci.
Urma aceasta să fie în categoria „patru din cinci şanse” de
nereuşită? Gândurile lui s-au întors spre Ross Buchanan;

1414
 - JEFFREY ARCHER -

oare acesta aştepta la Glenleven Lodge pe cineva care nu

avea de gând să apară? S-a gândit apoi la mama lui care
avea mai mult de pierdut decât ei toţi.
Atunci pe peron a apărut un bărbat care i-a atras atenţia.
Avea o servietă, dar Sebastian nu era sigur dacă era chiar
Diego, din cauză că pălăria modernă, maro şi paltonul cu
guler ridicat îi ascundeau faţa. Omul a trecut de clasa a treia
şi s-a îndreptat spre primul vagon, ceea ce l-a făcut pe
Sebastian să spere.
Un hamal mergea pe peron lângă el, lovind una câte una
uşile compartimentelor de la prima clasă: bang, bang, bang.
Când l-a văzut pe cel care se apropia, s-a oprit şi i-a deschis
o uşă. Sebastian a ieşit din umbra ceasului şi a încercat să
se uite mai bine la cel pe care-l urmărea. Bărbatul cu
servieta era gata să se urce în tren când s-a întors şi s-a
uitat la ceas. A ezitat. Sebastian a înţepenit, apoi omul s-a
urcat în tren. Hamalul a trântit uşa după el.
Diego fusese printre ultimii pasageri îmbarcaţi în tren şi
Sebastian nu s-a mişcat, urmărind Scoţianul de noapte
ieşind din gară, luând viteză şi plecând în lunga sa călătorie
spre Edinburgh.
A tremurat de nelinişte. Desigur, Diego nu putuse să-l
vadă de la distanţa aceea şi, oricum, Sebastian îl căutase, nu
invers. S-a dus încet la cabinele telefonice de la marginea
gării, ţinând monedele pregătite. A format numărul direct
pentru biroul preşedintelui. După un singur apel, o voce
familiară, morocănoasă, s-a auzit pe fir.
— Era gata să piardă trenul, dar a apărut în ultimul
minut. Acum e în drum spre Edinburgh. Sebastian a auzit
un oftat de uşurare.
— Să ai un weekend plăcut, băiete, a spus Cedric. Îl
meriţi. Dar vezi să fii în birou la opt, luni dimineaţă pentru
că am ceva special de făcut pentru tine. Şi încearcă să nu te
apropii de vreo galerie de artă în weekend.
Sebastian a râs, a pus receptorul în furcă şi a început iar
să se gândească la Sam.

1415
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce a terminat convorbirea cu Sebastian, Cedric a

format numărul pe care i-l dăduse Ross Buchanan. O voce
de cealaltă parte a firului a răspuns:
— Cohen.
— Dăm drumul la vânzare. Care e preţul de închidere în
Londra?
— Două lire şi opt şilingi, a spus Cohen. Azi a crescut un
şiling.
— Bine, atunci plasez la vânzare pe piaţă toate cele trei
sute şi optzeci de mii de acţiuni şi vreau să le vinzi la cel mai
bun preţ posibil, ţinând minte şi că vreau să scap de toate
până luni când Bursa din Londra se va deschide.
— Am înţeles, domnule Hardcastle. De câte ori doriţi să vă
dau raportul în weekend?
— La ora opt duminică dimineaţă şi la aceeaşi oră luni
dimineaţă.
— Ce noroc că nu sunt un evreu ortodox, a spus Cohen.

1416
 - JEFFREY ARCHER -

34
Sâmbătă

Urma să fie o noapte a începuturilor.

Sebastian a dus-o pe Sam la un restaurant chinezesc din
Soho şi a plătit el nota. După cină, s-au dus pe jos spre
Leicester Square şi s-au aşezat la coadă la un cinematograf.
Lui Samantha i-a plăcut filmul ales de Sebastian şi, când au
plecat de la Odeon, i-a mărturisit că până ce nu venise în
Anglia nu auzise de Ian Fleming, Sean Connery şi nici măcar
de James Bond.
— Dar unde ai stat toată viaţa? s-a distrat Sebastian.
— În America, cu Catherine Hepburn, Jimmy Stewart şi
un tânăr actor care face ravagii la Hollywood, Steve
McQueen.
— N-am auzit de el, a zis Sebastian, luând-o de mână.
Avem oare ceva în comun?
— Pe Jessica, a zis ea, blând.
Sebastian a surâs în timp ce se întorceau spre
apartamentul ei din Pimlico, ţinându-se de mână şi vorbind.
— Ai auzit de Beatles?
— Da, sigur. John, Paul, George şi Ringo.
— De Goons?
— Nu.
— Deci n-ai auzit nici de Bluebottle sau de Moriarty?
— Nu e Moriarty duşmanul de moarte al lui Sherlock
Holmes?
— Nu, este amicul lui Bluebottle.
— Dar tu ai auzit de Little Richard?
— Nu, am auzit de Cliff Richard.
Din când în când se opreau să se sărute şi, când au ajuns
lângă blocul în care stătea Samantha, ea şi-a luat cheia şi l-a
sărutat de noapte bună.
Lui Sebastian i-ar fi plăcut să fie invitat la o cafea, dar ea a
zis doar:
1417
 - JEFFREY ARCHER -

— Ne vedem mâine. Pentru prima oară în viaţa lui, Seb nu

se grăbea.

Don Pedro şi Luis erau în mlaştină, la vânătoare, când

Diego a ajuns la Glenleven Lodge. Nu l-a observat pe
bătrânul domn în kilt, aşezat într-un fotoliu, citind The
Scotsman şi care arăta de parcă făcea parte din mobilă.
Într-o oră a despachetat, a făcut o baie şi s-a schimbat,
apoi Diego a coborât îmbrăcat în pantaloni de golf, ghete din
piele maro şi o haină din piele de căprioară, încercând să
pară mai englez decât un englez adevărat. Un Land Rover îl
aştepta să-l ducă pe dealuri pentru a participa alături de
tatăl şi fratele său la vânătoarea din acea zi. Dacă Diego ar fi
fost un observator mai bun şi-ar fi dat seama că bătrânul
citea aceeaşi pagină din acelaşi ziar.
— Care era preţul acţiunilor Barrington’s când s-a închis
Bursa? a fost prima întrebare pe care i-a pus-o don Pedro
fiului său, când acesta a coborât din maşină şi li s-a
alăturat.
— Două lire şi opt şilingi.
— Au crescut cu un şiling. Deci ai fi putut de fapt să vii de
ieri.
— Acţiunile nu cresc de obicei vineri, a fost tot ceea ce a
spus Diego înainte ca ajutorul lui să-i dea o puşcă.

Emma şi-a petrecut majoritatea dimineţii de sâmbătă

scriind prima ciornă a discursului pe care încă spera să-l
prezinte la AGM peste nouă zile. A trebuit să lase mai multe
spaţii goale care urmau să fie umplute în timpul
weekendului şi, în unul sau două cazuri, doar cu câteva ore
înainte de începerea adunării.

1418
 - JEFFREY ARCHER -

Era recunoscătoare pentru tot ce făcea Cedric, dar nu-i

plăcea că nu putea juca un rol în drama care se desfăşura în
Londra şi în Scoţia.
Harry era afară, la plimbare, în acea dimineaţă. În timp ce
alţi bărbaţi îşi petreceau ziua de sâmbătă uitându-se la
meciurile de fotbal iarna şi la crichet vara, el se plimba prin
domeniu şi îşi făcea planuri, astfel încât până luni, când va
lua iar stiloul în mână, să ştie cum va rezolva William
Warwick crima. Harry şi Emma au mâncat la Manor Huse în
acea seară şi s-au dus la culcare imediat după ce s-au uitat
la Dosarul de cazuri al dr. Finlay. Emma îşi repeta încă
discursul când a adormit.
Giles s-a dus la lucru sâmbătă dimineaţă şi a ascultat
plângerile a optsprezece dintre membrii circumscripţiei sale,
care includeau diverse probleme, de la neputinţa primăriei de
a goli coşurile de gunoi până la întrebarea de cum ar putea
un nobil, fost absolvent de la Oxford, ca sir Alec Douglas-
Home să fie făcut să înţeleagă problemele unui om de rând.
După ce ultimul suplicant a ieşit, agentul lui Giles l-a dus
la Nova Scotia, cârciuma săptămânii, ca să împartă o halbă
de bere şi un pateu de Cornwall şi să fie văzut de alegători.
Cel puţin douăzeci de votanţi au simţit nevoia să-i
împărtăşească membrului local din parlament vederile lor
referitoare la o groază de alte probleme, înainte ca lui şi lui
Griff să li se permită să plece la Ashton Gate ca să
urmărească un meci amical între Bristol City şi Bristol
Rovers care s-a terminat zero la zero şi nu a fost prea amical.
Mai mult de şase mii de suporteri au urmărit meciul şi
când arbitrul a fluierat de sfârşit, cei care au ieşit de pe teren
nu se îndoiau pe care echipă o susţinuse Giles, deoarece el
îşi purta eşarfa de lână cu dungi roşu cu alb, iar Griff i-a
amintit întruna că 90 la sută dintre votanţii lui ţineau cu
Bristol City.
Pe când părăseau terenul i s-au strigat mai multe opinii,
nu toate binevoitoare, înainte ca Griff să-i spună:
— Ne vedem mai târziu.

1419
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a condus înapoi la Barrington Hall şi împreună cu

Gwyneth, care era acum însărcinată, au luat cina. Niciunul
dintre ei n-a discutat despre politică. Giles n-ar prea fi vrut
s-o părăsească, dar chiar după ora nouă a auzit o maşină pe
alee. Şi-a sărutat soţia şi s-a dus la uşa din faţă unde şi-a
găsit agentul stând în prag.
Griff l-a dus la clubul docherilor unde a jucat câteva runde
de snooker – unul ia tot – şi darts, dar cum data
următoarelor alegeri generale nu fusese încă anunţată, n-ar
fi putut fi acuzat de mituire.
Când Griff şi-a adus în cele din urmă şeful înapoi la
Barrington Hall în acea noapte, i-a amintit că mai avea trei
slujbe religioase la care trebuia să participe în dimineaţa
următoare şi la care va sta printre alegătorii care nu
participaseră la întrunirea de dimineaţă, nu urmăriseră
meciul local şi nici nu fuseseră la clubul docherilor. S-a
urcat în pat chiar înainte de miezul nopţii când Gwyneth deja
dormea dusă.
Grace şi-a petrecut ziua de sâmbătă citind eseurile
studenţilor dintre care unele i-au amintit că aceştia se vor
confrunta cu examinatorii în mai puţin de un an. Una dintre
studentele ei cele mai strălucite, dar mai leneşe, Emily
Gallier, făcuse doar atât cât era suficient ca să obţină o notă
de trecere şi intrase acum în panică. Spera să acopere cei trei
ani în trei trimestre. Grace nu simţea nici urmă de simpatie
pentru ea. A trecut la un eseu al lui Elisabeth Ruthledge, o
fată deşteaptă, care învăţase întruna de când venise la
Cambridge. Elisabeth intrase şi ea în panică pentru că se
temea că nu va termina cu nota maximă la care se aşteptau
toţi. Lui Grace îi plăcea foarte mult fata. La urma-urmei
păţise şi ea la fel în ultimul an.
Grace s-a culcat puţin după ora unu, abia după notarea
ultimului eseu. A adormit buştean.

1420
 - JEFFREY ARCHER -

Cedric a stat la birou mai mult de o oră până a sunat

telefonul. A ridicat receptorul şi n-a fost surprins să-l audă
pe Abe Cohen la celălalt capăt al firului pentru că ceasurile
din oraş începuseră să bată de ora opt.
— Am reuşit să scap de o sută optzeci şi şase de acţiuni în
New York şi Los Angeles, iar preţul a scăzut de la două lire şi
opt şilingi la o liră şi optsprezece şilingi.
— Nu e un început rău, domnule Cohen,
— Am scăpat de două şi mai avem două, domnule
Hardcastle. Vă voi suna luni dimineaţă pe la opt să vă anunţ
câte au luat australienii.
Cedric a plecat din birou pe la miezul nopţii, dar n-a
sunat-o pe Beryl, pentru că se temea să nu fi adormit deja.
Ea acceptase de mult că singura metresă a soţului ei era
domnişoara Bancă Farthings. El a rămas treaz, sucindu-se şi
învârtindu-se, gândindu-se la următoarele treizeci şi şase de
ore şi şi-a dat seama de ce, în cei patruzeci de ani trecuţi,
nu-şi asumase niciun risc.

Ross şi Jean Buchanan au plecat într-o plimbare lungă

după cină prin Highlands.
S-au întors în jurul orei cinci, când Ross a trecut iar la
datoria sa de „gardian.” Singura diferenţă de data aceasta era
că acum citea un exemplar din Country Life. Nu s-a mişcat
din locul în care se afla până ce nu i-a văzut pe don Pedro şi
pe cei doi fii ai săi întorcându-se. Doi dintre ei păreau destul
de mulţumiţi, dar Diego părea supărat. S-au urcat toţi în
apartamentul tatălui lor şi nu au mai apărut în acea seară.
Ross şi Jean au cinat în sala de mese, după care au urcat
un etaj până la camera lor, la 9:40 p.m., când, după cum
făceau întotdeauna, au citit jumătate de oră: ea, Georgette
Heyer; el, Alistair McLean. Când au stins lumina cu
obişnuitul:

1421
 - JEFFREY ARCHER -

— Noapte bună, dragă, Ross a căzut într-un somn adânc.

La urma-urmei, nu mai avea nimic de făcut decât să se
asigure că familia Martinez nu se întoarce în Londra înainte
de luni dimineaţa.

Când don Pedro şi fiii săi s-au aşezat la cină în camera lui
în acea seară, Diego era neobişnuit de tăcut.
— Faci mutre pentru că ai împuşcat mai puţine păsări
decât mine? l-a necăjit tatăl lui.
— Ceva nu e în odine, a spus el, dar nu-mi dau seama ce.
— Ei, să sperăm că te lămureşti până dimineaţă, ca să ne
bucurăm de o zi bună de vânătoare.
După ce farfuriile au fost strânse după 9:30, Diego i-a
părăsit şi s-a retras în camera lui. S-a aşezat în pat şi a
încercat să reia în minte sosirea sa la King’s Cross, cadru
după cadru, de parcă era un film alb-negru. Dar era atât de
obosit încât a căzut şi el repede într-un somn adânc.
S-a sculat speriat la 6:25 a.m., cu un singur cadru în
minte.

1422
 - JEFFREY ARCHER -

35
Duminică seara

Când Ross s-a întors de la plimbarea cu Jean, duminică

după-amiază, de abia aştepta să facă o baie caldă, să bea
nişte ceai fierbinte şi să mănânce un fursec, înainte de a
intra în gardă.
Îndreptându-se spre Glenleven Lodge, nu a fost surprins
să vadă şoferul cabanei punând o servietă în portbagajul
unei maşini. În definitiv, mai mulţi clienţi plecau după o
săptămână de vânătoare. Ross era însă interesat doar de un
anumit oaspete şi cum acesta nu va pleca până marţi, nu s-a
mai uitat.
În timp ce urcau spre camera lor de la etajul unu, Diego
Martinez s-a lovit de ei, coborând scara în goană, câte două
trepte odată, de parcă întârzia la o şedinţă.
— Oh, mi-am uitat ziarul pe masa din hol, a spus Ross. Tu
mergi înainte, Jean, şi te voi ajunge imediat din urmă.
Ross s-a întors şi a coborât din nou scările, încercând să
nu se uite fix la Diego, care discuta cu recepţionera. S-a
îndreptat încet spre salonul de ceai, iar Diego a ieşit din
cabană şi s-a urcat în maşina care-l aştepta. Ross şi-a
schimbat direcţia şi a pornit repede spre uşa din faţă unde a
ajuns la timp ca să-l vadă dispărând în josul drumului. A
alergat înapoi şi s-a dus direct la biroul de recepţie. Tânăra i-
a zâmbit călduros.
— Bună ziua, domnule Buchanan, pot să vă ajut?
Nu era timp pentru trăncăneală.
— Tocmai l-am văzut pe domnul Diego Martinez plecând.
Mă gândeam să-l invit să ni se alăture la cină mie şi soţiei
mele. Îl aşteptaţi înapoi mai târziu?
— Nu, domnule. Bruce îl duce la Edinburgh ca să prindă
trenul de noapte spre Londra. Dar don Pedro şi domnul Luis
Martinez vor rămâne la noi până marţi, aşa că, dacă doriţi să
cinaţi cu ei…
1423
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să dau un telefon de urgenţă.

— Mi-e teamă că nu merg telefoanele, domnule Buchanan
şi, după cum i-am explicat şi domnului Martinez, nu-şi vor
reveni până mâine…
Ross, de obicei un bărbat politicos, s-a întors şi a fugit
spre uşa din faţă fără să mai zică nimic. A ieşit din cabană, a
sărit în maşina lui şi a pornit într-o călătorie neprevăzută.
Nu a încercat să-l prindă pe Diego din urmă, pentru că nu
dorea ca acesta să-şi dea seama că e urmărit.
Mintea lui alerga în viteza întâi. Mai întâi s-a gândit la
problemele practice. Ar trebui să se oprească să-l sune pe
Cedric ca să-l anunţe ce se întâmplase? S-a hotărât să n-o
facă; la urma-urmei, prima sa prioritate era să se asigure că
nu pierde trenul spre Londra. Dacă va mai avea timp la
Waverley, îl va suna atunci pe Cedric să-l avertizeze că Diego
se întorcea la Londra cu o zi mai înainte.
Următorul lui gând a fost să profite de faptul că era în
Consiliul Căilor Ferate Britanice şi ar fi putut să-i oblige pe
cei de ia gară să nu-i dea un bilet lui Diego. Dar asta n-ar
servi la nimic, pentru că atunci acesta se va caza la un hotel
în Edinburgh şi-şi va suna brokerul a doua zi, înainte de
deschiderea pieţei, când va afla că preţul acţiunilor
Barrington’s scăzuse simţitor în weekend, dându-i mai mult
timp să anuleze vânzarea stocului tatălui său pe piaţă. Nu,
mai bine să-l lase să plece cu trenul şi să se gândească
atunci ce mai avea de făcut, nu că ar fi avut cea mai mică
idee.
Când se afla pe drumul principal spre Edinburgh, Ross a
menţinut viteza la cincizeci pe oră. Nu va avea probleme să
obţină un compartiment în trenul de noapte, pentru că
întotdeauna exista unul rezervat pentru directorii BR. Spera
doar că niciunul dintre colegii săi din consiliu nu va călători
spre Londra în acea noapte.
A înjurat când a luat-o pe drumul lung în jurul podului
Firth of Forth Road, care urma să se deschidă abia peste o
săptămână. Până când a ajuns la periferia oraşului, tot nu

1424
 - JEFFREY ARCHER -

reuşise să afle cum se va descurca cu Diego de îndată ce se

vor urca în tren. Şi-ar fi dorit ca Harry Clifton să fie lângă el.
Până acum ar fi născocit vreo duzină de scenarii. Bineînţeles,
dacă ar fi fost într-un roman de-al său, l-ar fi aruncat pur şi
simplu pe Diego din tren.
Reveria lui a fost întreruptă brusc când a simţit motorul
înecându-se. S-a uitat la joja de benzină şi a văzut becul
roşu aprins. A înjurat iar, a lovit volanul şi a început să se
uite după o staţie de benzină. După jumătate de kilometru,
înecatul s-a transformat într-o tuse şi maşina a început să
încetinească, oprindu-se în cele din urmă la marginea
drumului. Ross s-a uitat la ceas. Mai erau patruzeci de
minute până la plecarea trenului. A coborât din maşină şi a
început să fugă, până când a făcut o pauză ca să-şi revină
lângă un semnalizator pe care scria Centrul oraşului: 3 mile.
Zilele în care alerga trei mile în mai puţin de patruzeci de
minute trecuseră de mult.
S-a aşezat pe marginea drumului şi a încercat să facă
autostopul. Probabil că nu avea o figură care să inspire
încredere, îmbrăcat în haina lui de tweed, un kilt al clanului
Buchanan şi ciorapi lungi, verzi, făcând ceva ce nu mai
făcuse de când era la Universitatea St Andrews şi la care nu
fusese prea bun nici atunci.
A schimbat tactica şi a plecat să caute un taxi. Aceasta s-a
dovedit a fi o altă sarcină inutilă duminică seara în acea
parte a oraşului. Apoi şi-a zărit salvatorul, un autobuz roşu
care se îndrepta spre el şi pe care scria Centrul oraşului.
Când a trecut pe lângă el, Ross s-a întors şi a fugit spre
staţie aşa cum nu mai fugise până atunci, sperând,
rugându-se, ca şoferului să i se facă milă de el şi să-l
aştepte. Rugăciunile i-au fost ascultate, iar el s-a urcat în
maşină şi s-a prăbuşit pe scaunul din faţă.
— Care staţie? a întrebat şoferul.
— Waverley, a gâfâit Ross.
— Şase penny.

1425
 - JEFFREY ARCHER -

Ross şi-a scos portofelul şi i-a dat o bancnotă de zece

şilingi.
— N-am să vă dau rest.
Ross s-a căutat prin buzunare după monede, dar le lăsase
pe toate în dormitorul de la Glenleven Lodge. Nu era singurul
lucru pe care-l lăsase acolo.
— Păstrează restul, a spus.
Şoferul uimit a luat bancnota şi n-a mai aşteptat ca
pasagerul să se răzgândească. La urma-urmei, Crăciunul nu
vine de obicei în august.
Autobuzul a mai mers câteva sute de metri când Ross a
zărit o staţie de benzină, Macphersons, deschisă nonstop. A
înjurat a treia oară pentru că uitase că autobuzele fac opriri
regulate şi nu te duc direct unde vrei să ajungi. Se uita la
ceas ori de câte ori ajungeau într-o staţie sau la un semafor,
dar ceasul nu încetinea şi autobuzul nu se grăbea. Când a
văzut în cele din urmă gara, mai avea doar opt minute libere.
Nu era suficient ca să-l sune pe Cedric. Când a coborât din
autobuz, şoferul l-a salutat de parcă era un general în vizită
de lucru.
Ross a intrat încet în staţie şi s-a dus la trenul cu care
călătorise de atâtea ori. De fapt, făcuse drumul atât de des,
încât acum putea mânca, se putea bucura în linişte de o
băutură şi apoi putea dormi liniştit cei două sute de
kilometri ai drumului. Dar avea presentimentul că în
noaptea aceasta nu va dormi.
A primit un salut şi mai elegant când a ajuns la barieră.
Controlorii de bilete din Waverley se mândresc că sunt în
stare să recunoască pe oricare dintre directorii companiei de
la treizeci de paşi.
— Bună seara, domnul Buchanan, a spus controlorul. Nu
ştiam că veţi călători cu noi în noaptea aceasta. Nici eu, s-a
gândit el, dar s-a mulţumit să-l salute şi el, să meargă spre
marginea peronului şi să se urce în tren, nemaiavând decât
câteva minute libere.

1426
 - JEFFREY ARCHER -

În timp ce mergea pe coridor spre compartimentul

directorilor, l-a văzut pe stewartul-şef venind spre el.
— Bună seara, Angus.
— Bună seara, domnule Buchanan. Nu v-am văzut numele
pe lista celor de la clasa întâi.
— Nu, a zis Ross. A fost o hotărâre de ultim moment.
— Mi-e teamă că tot compartimentul directorilor… Ross s-
a speriat – nu a fost aranjat, dar dacă doriţi să beţi ceva în
vagonul restaurant, vă voi servi imediat.
— Mulţumesc, Angus. E foarte bine aşa.
Prima persoană pe care a văzut-o Ross când a intrat în
vagonul restaurant a fost o tânără atrăgătoare, aşezată la
bar. I se părea vag cunoscută. A comandat un whisky cu apă
minerală şi s-a urcat pe taburetul de lângă ea. S-a gândit la
Jean şi s-a simţit vinovat că o abandonase. Acum nu putea
s-o anunţe unde este până a doua zi. Apoi şi-a mai amintit
ceva ce abandonase. Era şi mai rău, nu-şi notase unde-şi
lăsase maşina.
— Bună seara, domnule Buchanan, a spus femeia spre
surprinderea lui Ross. S-a uitat o dată la ea, dar tot n-a
recunoscut-o. Eu sunt Kitty, a zis ea, dându-i o mână
înmănuşată. Vă văd adesea în acest tren dar, oricum,
dumneavoastră sunteţi director la Căile Ferate Britanice.
Ross a zâmbit şi a luat o înghiţitură de whisky.
— Deci pentru ce mergi spre Londra şi înapoi atât de des?
— Sunt liber-profesionistă, a spus Kitty.
— Şi cu ce te ocupi? a întrebat-o Ross când stewardul a
apărut lângă el.
— Compartimentul dumneavoastră este gata, domnule,
dacă doriţi să mă urmaţi…
Ross şi-a terminat băutura.
— Mă bucur că te-am întâlnit, Kitty.
— Şi eu, domnule Buchanan.
— Ce tânără fermecătoare, Angus, a spus Ross urmându-l
pe steward spre compartiment. Tocmai îmi povestea de ce
merge atât de des cu trenul ăsta.

1427
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt sigur că nu ştiu, domnule.

— Eu sunt sigur că ştii, Angus, pentru că ştii totul despre
Scoţianul de noapte.
— Ei bine, să spunem că este foarte populară printre unii
dintre pasagerii noştri.
— Vrei să sugerezi…
— Mda, domnule. Merge încolo şi încoace de două sau trei
ori pe săptămână. E foarte discretă şi…
— Angus! Ăsta e Scoţianul de noapte, nu un club de
noapte.
— Toţi trebuie să trăim, domnule şi, când lucrurile merg
bine pentru Kitty, toată lumea beneficiază.
Ross a izbucnit în râs.
— Mai ştiu şi alţi directori despre Kitty?
— Unul sau doi. Le oferă tarif special.
— Poartă-te frumos, Angus.
— Îmi pare rău, domnule.
— Şi acum, înapoi la slujba ta. Vreau să văd rezervările
pentru toţi pasagerii. Poate sunt în tren unii cu care mi-ar
plăcea să cinez.
— Desigur, domnule. Angus a scos o foaie de hârtie din
clipbord şi i-a dat-o lui Buchanan. V-am rezervat masa
obişnuită pentru cină.
Ross şi-a plimbat degetul pe listă până ce a aflat că
domnul D. Martinez era în compartimentul 4.
— Aş dori să-i spun ceva lui Kitty, a spus el, dându-i lista
înapoi lui Angus. Şi fără să afle altcineva.
— Discreţie este numele meu mijlociu, a spus Angus,
înăbuşindu-şi un surâs.
— Nu e vorba despre ce crezi tu.
— Niciodată nu este, domnule.
— Şi vreau să-i dai masa mea obişnuită de cină domnului
Martinez, care are un loc în compartimentul patru.
— Da, domnule, a spus Angus, acum zăpăcit de tot.
— Îţi voi păstra micul secret, Angus, dacă-l vei păstra şi tu
pe al meu.

1428
 - JEFFREY ARCHER -

— Aşa aş face, domnule, dacă aş şti care este micul

dumneavoastră secret.
— Vei afla până ce vom ajunge la Londra.
— Mă duc s-o aduc pe Kitty, domnule.
Ross a încercat să-şi ordoneze ideile în timp ce o aştepta
pe Kitty să vină. Se gândea doar la o metodă de tergiversare
care i-ar permite să găsească ceva mai eficient. Uşa
compartimentului s-a deschis şi Kitty s-a strecurat înăuntru.
— Mă bucur să vă văd iar, domnule Buchanan, a zis ea,
aşezându-se pe bancheta din faţa lui şi încrucişându-şi
picioarele astfel încât să-şi arate marginea ciorapilor. Pot să
vă ajut?
— Sper, a spus Ross. Care e tariful tău?
— Depinde de ce doriţi. Ross i-a spus exact ce dorea de la
ea.
— Atunci costă cinci lire cu totul, domnule.
Ross şi-a scos portmoneul, a luat o bancnotă de cinci lire
şi i-a dat-o.
— Voi face tot ce pot, a promis Kitty şi şi-a strecurat
bancnota în ciorap, înainte de a dispărea la fel de discret
cum apăruse.
Ross a apăsat butonul roşu de lângă uşă şi după câteva
momente a apărut stewardul.
— I-ai rezervat masa mea domnului Martinez?
— Da şi v-am găsit o masă în celălalt capăt al vagonului
restaurant.
— Mulţumesc, Angus. Acum, Kitty va sta vizavi de domnul
Martinez şi toată consumaţia ei o voi plăti eu.
— Foarte bine, domnule. Dar domnul Martinez?
— Îşi va plăti consumaţia, dar trebuie să primească cele
mai bune vinuri şi lichioruri şi i se va explica faptul că sunt
din partea casei.
— Tot dumneavoastră le veţi plăti şi pe acelea, domnule?
— Da. Dar el nu trebuie să ştie, pentru că sper că domnul
Martinez va dormi tun la noapte.
— Cred că încep să înţeleg, domnule.

1429
 - JEFFREY ARCHER -

După ce stewardul a plecat, Ross s-a întrebat dacă Kitty va

fi în stare să se descurce. Dacă reuşea să-l îmbete pe
Martinez în aşa hal încât acesta să rămână în compartiment
până la nouă dimineaţa, îşi va fi făcut treaba, iar Ross va
renunţa bucuros la cele cinci lire. Îi plăcuse mai ales ideea ei
de a-l prinde cu nişte cătuşe de pat şi de a atârna apoi pe
uşă semnul Nu deranjaţi. Nimeni n-ar fi bănuit nimic, pentru
că nu erai obligat să cobori din tren până la 9:30 şi mulţi
pasageri apreciau un pui de somn înainte de a se bucura de
un mic-dejun la Arbroath Smokies.
Ross a ieşit din compartiment chiar după opt, s-a dus în
vagonul restaurant şi a trecut pe lângă Kitty care stătea în
faţa lui Diego Martinez. Când a trecut de ei, l-a auzit pe
chelnerul-şef citindu-le lista de vinuri.
Angus îl plasase pe Ross la capătul cel mai îndepărtat al
vagonului, cu spatele la Martinez şi, cu toate că a fost tentat
de mai multe ori să se uite în spate, a rezistat ca nevasta lui
Lot. După ce şi-a terminat cafeaua, a renunţat la coniacul lui
obişnuit, a semnat nota şi s-a întors în compartimentul său.
Când a trecut de masa lui obişnuită, a fost încântat să vadă
că nu mai era ocupată. Simţindu-se oarecum mulţumit, s-a
îndreptat mândru spre vagonul lui.
Sentimentul de triumf s-a evaporat în clipa în care a
deschis uşa compartimentului şi a văzut-o Kitty stând acolo.
— Ce faci aici? Credeam…
— Nu am reuşit să-i trezesc interesul, domnule Buchanan,
a zis ea. Şi nu cred că n-am încercat totul de la lipeală la
pupăceli. Şi, pentru început, el nu bea. Ceva religios. Iar cu
mult înainte de felul principal, mi-a fost clar că e pe invers.
Îmi pare rău, domnule şi vă mulţumesc pentru cină.
— Mulţumesc, Kitty. Îţi sunt recunoscător, a zis,
scufundându-se în bancheta din faţa ei.
Kitty şi-a ridicat fusta, a scos bancnota de cinci lire din
ciorap şi i-a dat-o înapoi.
— Ah, nu, a spus el, hotărât. I-ai meritat.

1430
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş putea oricând… a spus ea, punându-şi o mână sub

kiltul lui, mişcându-şi degetele încet în sus pe coapsa lui.
— Nu, mulţumesc, Kitty, a zis el, ridicându-şi ochii la cer
în oroare prefăcută. Atunci i-a venit a doua idee. I-a dat
bancnota înapoi lui Kitty.
— Doar nu sunteţi şi dumneavoastră dintre cei ciudaţi,
nu-i aşa, domnule Buchanan?
— Recunosc, Kitty, că ceea ce-ţi voi propune va părea
destul de ciudat.
Ea a ascultat cu atenţie ce serviciu era de aşteptat să
îndeplinească.
— Şi când vreţi să fac asta?
— Pe la trei, trei şi jumătate.
— Unde?
— Aş sugera grupul sanitar.
— Şi de câte ori?
— Cred că o dată va fi destul.
— Şi nu voi avea necazuri, nu, domnul Buchanan? Pentru
că din asta câştig bani în mod constant şi majoritatea
domnilor de la clasa întâi nu cer prea multe.
— Ai cuvântul meu, Kitty. Este o singură încercare şi
nimeni nu trebuie să ştie că ai fost implicată.
— Sunteţi un gentilom, domn’ Buchanan, a zis ea şi l-a
sărutat pe obraz înainte de a ieşi din compartiment.
Ross nu era sigur ce s-ar fi întâmplat dacă ar mai fi rămas
un minut sau două mai mult. A apăsat butonul pentru
steward şi l-a aşteptat pe Angus.
— Sper că a fost satisfăcător, domnule?
— Încă nu sunt sigur.
— Mai pot să fac ceva pentru dumneavoastră, domnule?
— Da, Angus. Am nevoie de un exemplar al regulamentelor
şi statutului căilor ferate.
— Să văd dacă-l pot găsi, domnule, a zis Angus,
nedumerit.
Când a revenit după douăzeci de minute, aducea un volum
mare, roşu, care arăta de parcă nu fusese citit prea des. Ross

1431
 - JEFFREY ARCHER -

s-a tolănit ca să-l citească în pat. Mai întâi s-a uitat pe index
şi a identificat cele trei capitole pe care trebuia să le studieze
cu atenţie, de parcă era iar la St Andrews şi se pregătea de
un examen. Până la ora trei citise şi marcase pasajele
relevante. Şi-a mai petrecut treizeci de minute încercând să
le memoreze.
La 3:30 a închis volumul gros, s-a aşezat şi a aşteptat. Nu
i-a trecut prin minte că Kitty l-ar putea abandona. S-a făcut
3:30, 3:35, 3:45. Brusc, s-a simţit o zguduitură care aproape
l-a aruncat din pat. Aceasta a fost urmată de un scrâşnet
puternic al roţilor când trenul a încetinit şi în cele din urmă
s-a oprit. Ross a ieşit pe coridor şi l-a văzut pe stewardul-şef
alergând spre el.
— Probleme, Angus?
— Un afurisit, scuzaţi-mi limbajul, domnule, a tras
semnalul de alarmă.
— Ţine-mă la curent.
— Da, domnule.
Ross şi-a verificat ceasul la fiecare câteva minute,
aşteptând să treacă timpul. Mai mulţi pasageri se învârteau
acum pe coridor, încercând să afle ce se întâmplase, dar abia
după paisprezece minute s-a întors stewardul-şef.
— Cineva a tras semnalul de alarmă din baie, domnule
Buchanan. Probabil l-a confundat cu lanţul de tras apa. Dar
nu e nicio nenorocire, domnule, pentru că vom pleca peste
douăzeci de minute.
— De ce douăzeci de minute? a întrebat Ross, nevinovat.
— Dacă întârziem mai mult, Zburătorul de Newcastle ne va
depăşi şi atunci vom fi întârziaţi şi mai mult.
— De ce?
— Pentru că vom fi obligaţi să mergem în urma lui şi vom
întârzia pentru că Zburătorul se opreşte în opt gări până la
Londra. S-a mai întâmplat acu’ vreo doi ani când un puşti a
tras de semnal şi am ajuns la King’s Cross cu mai mult de o
oră întârziere.
— Doar o oră?

1432
 - JEFFREY ARCHER -

— Mda. Nu ajunseserăm la Londra decât la opt şi

patruzeci. Acum n-am vrea asta, nu, domnule? Deci, cu
permisiunea dumneavoastră, vom porni din nou.
— O clipă, Angus. Ai identificat persoana care a tras
semnalul?
— Nu, domnule. Cred că a şters-o când şi-a dat seama de
greşeală.
— Bine, îmi pare rău să-ţi spun, Angus, că reglementarea
numărul patruzeci şi trei, b din statutul căilor ferate cere să
afli cine este responsabil de tragerea semnalului şi de
motivul pentru care a făcut-o înainte ca trenul să plece mai
departe.
— Dar asta ar putea dura o veşnicie, domnule şi mă
îndoiesc că vom afla ceva până la urmă.
— Dacă nu a existat niciun motiv rezonabil pentru care a
fost tras semnalul, vinovatul va fi amendat cu cinci lire şi
predat autorităţilor, a spus Buchanan, continuând să recite
din regulament.
— Daţi-mi voie să ghicesc, domnule.
— Reglementarea patruzeci şi şapte, c.
— Pot să spun că vă admir prevederea, sir, când mi-aţi
cerut statutul şi regulamentele căilor ferate cu câteva ore
înainte ca semnalul de alarmă să fie tras.
— Da, nu-i aşa că am avut noroc? Totuşi, sunt sigur că cei
din consiliu se aşteaptă ca noi să respectăm reglementările,
oricât de neplăcute ar fi acestea.
— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule.
— Aşa spun.
Ross a continuat să se uite nerăbdător pe geam şi nu a
zâmbit până ce Zburătorul din Newcastle n-a trecut pe lângă
ei după douăzeci de minute, sunând de două ori din sirenă.
Chiar şi aşa, şi-a dat seama că, dacă vor ajunge la Kings’s
Cross în jur de 8:40, după cum prevăzuse Angus, Diego va
avea timp suficient să ajungă la o cabină telefonică din gară,
să-şi sune brokerul şi să retragă propunerea tatălui său de a

1433
 - JEFFREY ARCHER -

vinde acţiunile acestuia înainte ca piaţa să se deschidă la

nouă.
— S-au rezolvat toate, domnule, a spus Angus. Pot să-i zic
mecanicului să se mişte pentru că unul dintre pasageri
ameninţă că va da în judecată Căile Ferate Britanice dacă
trenul nu ajunge în Londra până la nouă.
Ross nu simţea nevoia să întrebe care pasager făcuse
ameninţarea.
— Dă-i drumul, Angus, a zis el reluctant înainte de a
închide uşa compartimentului, fără să ştie ce să mai facă
pentru a întârzia trenul cel puţin douăzeci de minute.
Scoţianul de noapte a mai făcu câteva opriri neprevăzute
când Zburătorul din Newcastle a oprit ca să îmbarce şi să
debarce pasagerii la Durham, Darlington, York şi Doncaster.
S-a auzit o bătaie la uşă şi a intrat stewardul.
— Ce mai e, Angus?
— Bărbatul care făcea tămbălău şi care zice că trebuie să
ajungă în Londra la timp a întrebat dacă poate coborî din
tren când Zburătorul se va opri la Peterborough.
— Nu, nu poate, a spus Ross, pentru că trenul nu este
programat să se oprească la Peterborough şi, oricum, vom
sta lângă gară, deci îşi va periclita viaţa.
— Reglementarea patruzeci şi nouă, c?
— Deci, dacă va încerca să coboare din tren, este datoria
ta să-l reţii cu forţa. Reglementarea patruzeci şi nouă, f. Prin
urmare, a mai zis Ross, nu dorim ca bietul om să fie omorât.
— Nu dorim, domnule?
— Şi câte gări mai sunt după Peterborough?
— Niciuna, domnule.
— La ce oră crezi că vom ajunge în King’s Cross?
— Pe la opt şi patruzeci. Cel mai târziu la opt patruzeci şi
cinci.
Ross a oftat adânc.
— Atât de aproape şi totuşi atât de departe, a murmurat
el, pentru sine însuşi.

1434
 - JEFFREY ARCHER -

— Iertaţi-mă că vă întreb, domnule, a spus Angus, dar la

ce oră doriţi să ajungă trenul în Londra?
Ross şi-a suprimat zâmbetul.
— La câteva minute după nouă ar fi perfect.
— Să văd ce pot face, domnule, a spus stewardul-şef
înainte de a părăsi vagonul.
Trenul şi-a păstrat o viteză constantă pentru tot restul
drumului, dar apoi, brusc, fără nicio avertizare, s-a oprit
chiar la câteva sute de metri de gara King’s Cross.
— Vă vorbeşte stewardul, s-a auzit o voce la intercom. Ne
scuzăm pentru întârzierea Scoţianului de noapte, dar aceasta
s-a datorat unor împrejurări care n-au depins de noi.
Sperăm să debarcăm toţi pasagerii în câteva minute.
Ross se întreba cum reuşise Angus să mai adauge încă
treizeci de minute călătoriei. A ieşit pe coridor şi l-a găsit
încercând să calmeze un grup de pasageri mânioşi.
— Cum ai reuşit, Angus? a şoptit el.
— Se pare că un alt tren aşteaptă la peronul nostru şi,
cum nu va pleca spre Durham decât după ora nouă şi cinci,
mi-e teamă că nu putem debarca pasagerii mult înainte de
nouă şi cincisprezece. Îmi pare rău pentru neplăcerile
cauzate, domnule, a zis el mai tare.
— Multe mulţumiri, Angus.
— A fost plăcerea mea, domnule. Oh, nu, a zis Angus,
repezindu-se spre geam. El este.
Ross s-a uitat pe geam şi l-a văzut pe Diego Martinez
alergând de-a lungul şinelor către peron. Şi-a verificat
ceasul: 8:53 p.m.

Luni dimineaţa

Cedric a intrat în biroul lui chiar înainte de şapte în acea

dimineaţă şi a început imediat să se învârtă încolo şi încoace
prin cameră, aşteptând telefonul. Dar nimeni nu l-a chemat
până la opt. Atunci a sunat Abe Cohen.

1435
 - JEFFREY ARCHER -

— Am reuşit să scap de tot stocul, domnule Hardcastle, a

spus Cohen. Ultimele le-am dat în Hong Kong. Sincer
vorbind, nu înţelege nimeni de ce preţul a scăzut atât de
mult.
— Care e preţul final? a întrebat Cedric.
— O liră şi opt şilingi.
— Nici nu se putea mai bine, Abe. Ross avea dreptate, eşti
cel mai tare.
— Mulţumesc, domnule. Sper doar că aţi avut un scop
pierzând toţi acei bani. Şi, înainte ca Cedric să răspundă, a
adăugat: Acum mă duc să dorm niţel.
Cedric şi-a verificat ceasul. Bursa urma să se deschidă în
patruzeci şi cinci de minute. S-a auzit o bătaie înceată în uşă
şi Sebastian a intrat cu o tavă pe care erau cafeaua şi
fursecurile.
S-a aşezat de cealaltă parte a biroului preşedintelui.
— Cum a fost? a întrebat Cedric.
— Am sunat paisprezece brokeri mai importanţi şi le-am
spus că, dacă apar acţiuni Barrington’s pe piaţă, le
cumpărăm noi.
— Bine, a spus Cedric, uitându-se iar la ceas. Cum Ross
nu a sunat, cred că norocul e de partea noastră. A luat o
înghiţitură de cafea, uitându-se la ceas la fiecare câteva
minute.
Când a bătut de nouă la o sută de ceasuri diferite din
Square Mile, Cedric s-a ridicat şi a salutat imnul oraşului.
Sebastian a rămas pe scaun, uitându-se la telefon, dorindu-
şi să sune. La nouă şi trei minute, cineva i-a ascultat
rugămintea. Cedric a înşfăcat receptorul, l-a învârtit în mână
şi era gata să-l scape pe jos.
— Capels e la telefon, domnule, a spus secretara. Să vă fac
legătura?
— Imediat.
— Bună dimineaţa, domnule Hardcastle. Sunt David
Alexander din Capels, domnule. Ştiu că nu suntem brokerii
dumneavoastră obişnuiţi, dar s-a zvonit că vreţi să

1436
 - JEFFREY ARCHER -

cumpăraţi acţiuni Barrington’s, aşa că m-am gândit că ar fi

bine să vă anunţ că avem un stoc mare, iar clientul nostru
ne-a instruit să le vindem la orice preţ când se deschide
piaţa. M-am întrebat dacă vă mai interesează.
— S-ar putea, a spus Cedric, încercând să pară calm.
— Totuşi, există o interdicţie la vânzarea acţiunilor, a spus
Alexander.
— Şi care ar fi aceasta? a întrebat Cedric, deşi ştia prea
bine care era.
— Nu suntem autorizaţi să le vindem unui reprezentant al
familiilor Barrington sau Clifton.
— Clientul meu este din Lincolnshire şi pot să vă asigur că
n-a avut şi nici nu are vreo legătură cu aceste familii.
— Atunci sunt încântat să încheiem tranzacţia, domnule.
Cedric s-a simţit ca un adolescent încercând să încheie
prima sa afacere.
— Care este preţul de vânzare? a întrebat el, uşurat că
brokerul de la Capel’s nu vedea cum îi curgea transpiraţia
gârlă pe frunte.
— O liră şi nouă şilingi. Au crescut cu un şiling de la
deschiderea pieţei.
— Câte acţiuni aveţi de oferit?
— Avem un milion şi două sute de mii de acţiuni
înregistrate, domnule.
— Le iau pe toate.
— Am auzit corect, domnule?
— Sigur că da.
— Atunci facem un ordin de cumpărare pentru milion şi
două sute de mii de acţiuni de la Linia Maritimă Barrington’s
la o liră şi nouă şilingi bucata. Acceptaţi tranzacţia,
domnule?
— Da, o accept, a spus preşedintele de la banca Farthings,
încercând să pară pompos.
— Tranzacţia a fost încheiată, domnule. Aceste acţiuni
sunt reţinute acum pentru banca Farthings. Voi trimite
actele pentru semnare mai târziu în această dimineaţă.

1437
 - JEFFREY ARCHER -

Convorbirea s-a oprit.

Cedric a sărit în sus şi a ridicat pumnul victorios de parcă
Huddersfiled Town tocmai câştigase cupa FA. Sebastian i s-
ar fi alăturat, dar telefonul a sunat iar.
A ridicat receptorul, a ascultat o clipă, apoi i l-a dat repede
lui Cedric.
— E David Alexander, domnule. Spune că e urgent.

1438
 - JEFFREY ARCHER -

DIEGO MARTINEZ
1964

1439
 - JEFFREY ARCHER -

36
8:53, Luni dimineaţa

Diego Martinez s-a uitat la ceas. Nu mai putea să-şi

permită să aştepte. S-a uitat pe coridorul aglomerat ca să se
asigure că nu era nici urmă de steward, apoi a tras geamul,
s-a întins în afară după mâner şi a deschis uşa. A sărit din
tren şi a aterizat pe şine.
Cineva a ţipat:
— Hei, n-ai voie să faci asta!
Nu şi-a mai pierdut timpul explicându-i că deja o făcuse.
A început să alerge spre staţia bine luminată şi, după
câteva sute de metri, peronul a apărut în faţa lui. Nu putea
zări privirile uimite de pe feţele pasagerilor care se holbau pe
ferestrele vagoanelor când a trecut pe lângă ei.
— Trebuie să fie o problemă de viaţă şi moarte, a sugerat
unul dintre ei.
Diego a continuat să alerge până la capătul cel mai
îndepărtat ai peronului. Şi-a scos portmoneul din mers şi a
scos biletul mult înainte să ajungă la barieră. Controlorul l-a
privit şi i-a spus:
— Mi s-a zis că Scoţianul de noapte va sosi peste
cincisprezece minute.
— Unde este cea mai apropiată cabină telefonică? s-a
răstit Diego.
— Chiar acolo, a spus controlorul, arătând spre un şir de
cabine roşii. Trebuie să le vedeţi de aici.
Diego a fugit pe traseul aglomerat, încercând în acelaşi
timp, să-şi scoată un pumn de monede din buzunar. S-a
oprit în faţa celor şase cabine, dar trei erau ocupate. A
smucit o uşă şi şi-a verificat mărunţişul, dar nu avea patru
penny, îi lipsea unul.
— Citiţi totul!

1440
 - JEFFREY ARCHER -

S-a întors, a văzut băiatul cu ziarele şi a fugit la el. A

trecut direct în faţa cozii lungi, i-a dat băiatului o jumătate
de coroană şi i-a spus:
— Am nevoie de un penny.
— Da, şefu’, a spus băiatul cu ziarele, presupunând că
omul voia să meargă repede la grupul sanitar şi i-a dat
repede un penny.
Diego a alergat înapoi la cabinele telefonice şi nu l-a auzit
strigând:
— Nu uitaţi restul, domnule şi: dar ziarul? A deschis o uşă
şi a fost întâmpinat de mesajul Defect. S-a năpustit în cabina
următoare tocmai când o femeie speriată deschidea uşa. A
ridicat receptorul, a pus patru penny în cutia neagră şi a
format CITY 416. După câteva minute a auzit tonul.
— Răspunde, răspunde, răspunde! a ţipat el. Până la urmă
s-a auzit o voce.
— Capel şi Compania. Cu ce vă pot fi de folos?
Diego a apăsat butonul A şi a auzit monedele căzând în
cutie.
— Dă-mi-l pe domnul Alexander.
— Care Alexander, A., D., sau W?
— Stai aşa, a spus Diego. A pus receptorul pe cutie, şi-a
scos portmoneul, a scos cartea de vizită a domnului
Alexander şi a ridicat repede receptorul. Mai eşti acolo?
— Da, domnule.
— David Alexander.
— Nu este disponibil acum. Vă pot transmite unui alt
broker?
— Nu, dă-mi-l chiar acum pe David Alexander, a cerut
Diego.
— Dar vorbeşte cu un alt client.
— Atunci ia-l de acolo. Aceasta e o urgenţă.
— Nu am voie să întrerup o convorbire telefonică,
domnule.
— Ba poţi şi o vei face, proasto, dacă vrei să mai ai şi
mâine o slujbă.

1441
 - JEFFREY ARCHER -

— Cine să-i spun că-l caută, domnule? a întrebat o voce

tremurătoare.
— Fă-mi doar legătura! a ţipat Diego. A auzit un clic.
— Mai sunteţi acolo, domnule Hardcastle?
— Nu, nu este. Sunt Diego Martinez, domnule Alexander.
— Ah, bună dimineaţa, domnule Martinez. Nu aţi fi putut
suna într-un moment mai bun.
— Spuneţi-mi că n-aţi vândut acţiunile Barrington’s ale
tatălui meu.
— Dar le-am vândut, de fapt, chiar adineaori. Sunt sigur
că veţi fi încântat să aflaţi că un client le-a luat pe toate cele
un milion şi două sute mii – în mod normal, ar fi durat două
sau chiar trei săptămâni să pot vinde tot stocul. Şi am
obţinut chiar un şiling mai mult decât preţul de deschidere.
— La ce preţ le-aţi vândut?
— Cu o liră şi nouă şilingi. Am factura în faţa mea.
— Dar valorau două lire şi opt şilingi la închiderea pieţei,
vineri după-amiază.
— Aşa este, dar se pare că a fost o activitate intensă în
weekend cu aceste acţiuni. Am presupus că ştiţi şi acesta a
fost unul dintre motivele pentru care am fost atât de încântat
să scap de ele cât mai repede posibil.
— De ce n-aţi încercat să luaţi legătura cu tata ca să-l
avertizaţi că preţul acţiunilor a scăzut atât de brusc? a
strigat Diego.
— Tatăl dumneavoastră mi-a explicat că nu va fi disponibil
în weekendul acesta şi că nu se va întoarce în Londra până
mâine-dimineaţă.
— Dar când aţi văzut că preţul s-a prăbuşit, de ce nu v-aţi
folosit bunul-simţ şi n-aţi aşteptat să vorbiţi cu el?
— Am instrucţiunile scrise ale tatălui dumneavoastră în
faţa mea, domnule Martinez. Sunt cât se poate de clare.
Întregul său stoc de la Barrington’s trebuia pus pe piaţă la
deschiderea Bursei în această dimineaţă.

1442
 - JEFFREY ARCHER -

— Acum fii atent la mine, domnule Alexander şi ascultă-

mă cu atenţie. Îţi ordon să anulezi vânzarea şi să-mi dai
acţiunile înapoi.
— Mi-e teamă că nu pot face asta, domnule. Odată ce o
tranzacţie a fost încheiată, nu mai poate fi anulată.
— Au fost completate actele?
— Nu, domnule, dar vor fi până la închiderea Bursei,
după-masa.
— Atunci nu le completaţi. Spuneţi-i cui a cumpărat
acţiunile că a fost o eroare.
— În City nu se lucrează aşa, domnule Martinez. De îndată
ce s-a căzut de acord asupra încheierii unei tranzacţii, nu
mai e cale de întoarcere, altfel piaţa ar fi într-o zăpăceală
totală.
— Aveţi grijă, domnule Alexander, veţi anula tranzacţia
sau vă voi da în judecată pentru neglijenţă.
— Iar eu vă spun, domnule Martinez, că dacă aş face-o, aş
ajunge direct în faţa consiliului Bursei şi îmi voi pierde
licenţa.
Diego a schimbat macazul.
— Acele acţiuni au fost cumpărate de un membru al
familiilor Barrington sau Clifton?
— Nu, domnule. Am respectat instrucţiunile tatălui
dumneavoastră.
— Şi atunci cine le-a cumpărat?
— Preşedintele unei bănci din Yorkshire, din partea unuia
dintre clienţii săi.
Diego s-a hotărât atunci să încerce altă abordare, una care
nu-l lăsase baltă niciodată în trecut.
— Dacă aţi pierde acea factură, domnule Alexander, vă voi
da o sută de mii de lire.
— Dacă aş face asta, domnule Martinez, nu numai că-mi
voi pierde licenţa, ci voi ajunge şi la închisoare.
— Dar va fi în bani lichizi şi nu va şti nimeni.
— Eu voi şti, a spus Alexander şi voi raporta această
conversaţie tatălui şi fratelui meu la următoarea întrunire a

1443
 - JEFFREY ARCHER -

partenerilor firmei. Trebuie să-mi explic clar poziţia, domnule

Martinez. Această firmă nu va mai face afaceri în viitor cu
dumneavoastră sau cu un alt membru al familiei
dumneavoastră. Bună ziua, domnule.
Convorbirea s-a întrerupt.

— Vrei mai întâi ştirile bune sau pe cele proaste?

— Sunt optimist, aşa că spune-le pe cele bune.
— Ne-am descurcat. Acum eşti mândrul membru al unui
milion şi două sute de mii de acţiuni ale Liniei Maritime
Barrington’s.
— Şi veştile rele?
— Am nevoie de un cec pentru un milion, şapte sute şi
patruzeci de mii de lire, dar vei fi încântat să afli că acţiunile
au crescut deja cu patru şilingi de când le-ai cumpărat, aşa
că ai obţinut deja un profit frumos.
— Îţi sunt recunoscător, Cedric. Şi, după cum ne-am
înţeles, îţi voi acoperi toate cheltuielile pe care le-ai făcut în
weekend. E corect aşa. Iar acum ce se mai întâmplă?
— Ţi-l voi trimite pe unul dintre directorii mei adjuncţi,
Sebastian Clifton, mâine la Grimsby, cu toate actele pe care
trebuie să le semnezi. Fiind vorba de aşa o sumă mare, prefer
să nu mă bazez pe aiurelile serviciului poştal.
— Dacă e fratele lui Jessica, de-abia aştept să-l întâlnesc.
— Sigur că este. Ar trebui să ajungă la tine mâine pe la
prânz şi, după ce vei semna certificatele, le va aduce înapoi
în Londra.
— Spune-i că, asemenea ţie, va avea parte şi de experienţa
unui gourmet, cel mai bun peşte şi cei mai buni cartofi prăjiţi
din lume, mâncaţi în ziarul Grimsby Evening Telegraph de
ieri. În mod sigur, nu-l voi duce într-un restaurant de fiţe cu
feţe de masă şi farfurii.

1444
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă a fost bun pentru mine, va fi suficient de bun şi

pentru el, a spus Cedric. De abia aştept să te văd lunea
viitoare la AGM.
— Mai avem nişte probleme, a spus Sebastian când Cedric
a lăsat receptorul jos.
— Şi care ar fi acelea?
— Cu toate că preţul acţiunilor Barrington’s a început deja
să-şi revină, nu trebuie să uităm că scrisoarea de demisie a
lui Fisher va apărea în presă vineri. Sugestia unui membru
al consiliului că firma se confruntă cu falimentul ar putea să
dea iar acţiunile peste cap.
— Acesta este unul dintre motivele pentru care pleci la
Grimsby mâine, a spus Cedric. Fisher vine să mă vadă la
douăsprezece, timp în care te vei bucura de cel mai bun
peşte cu cartofi prăjiţi din ţară, cu o garnitură de mazăre
pasată.
— Şi care e celălalt motiv? a întrebat Sebastian.
— Vreau să nu-mi stai în drum când vine Fisher. Prezenţa
ta îi va aminti doar către cine se îndreaptă cu adevărat
lealitatea mea.
— Nu se va lăsa dat deoparte, a spus Seb, după cum a
descoperit unchiul meu, Giles, de câteva ori.
— Nu intenţionez să-l dau deoparte, a spus Cedric.
Dimpotrivă, am de gând să-l susţin. Alte probleme?
— De fapt, mai sunt trei: don Pedro Martinez, Diego
Martinez şi mai puţin Luis Martinez.
— Sunt informat că aceştia trei sunt terminaţi. Don Pedro
înfruntă falimentul, Diego ar putea fi arestat dintr-un
moment într-altul pentru intenţia de mituire, iar Luis nu
poate nici să-şi sufle nasul dacă nu-i dă tatăl lui batista. Nu,
nu cred că va dura mult până ce aceşti trei domni vor face o
călătorie numai dus înapoi în Argentina.
— Mai am încă sentimentul că don Pedro va încerca să se
răzbune cât poate înainte de a pleca.
— În acest moment nu cred că va încerca să se apropie de
familiile Barrington sau Clifton.

1445
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu mă gândeam la familia mea.

— Nu te îngrijora pentru mine, a zis Cedric. Pot să mă
descurc singur.
— Şi nici la dumneavoastră.
— Atunci la cine?
— La Samantha Sullivan.
— Nu cred că este un risc pe care va dori să şi-l asume.
— Martinez nu gândeşte ca dumneavoastră…

Luni seara

Don Pedro era atât de supărat încât a putut vorbi abia

după o vreme.
— Cum de au reuşit să se descurce? a întrebat el.
— De îndată ce piaţa s-a închis vineri şi eu am plecat spre
Scoţia, cineva a început să vândă foarte multe acţiuni
Barrington’s la New York şi Los Angeles şi apoi şi mai multe
la Sydney când s-a deschis piaţa azi-dimineaţă şi a scăpat de
ultimele în Hong Kong, în timp ce dormeam toţi.
— Din toate punctele de vedere, a spus don Pedro. A mai
făcut o pauză şi iar nu l-a întrerupt nimeni. Deci cât am
pierdut până la urmă? a spus el, la sfârşit.
— Mai mult de un milion de lire.
— Ai aflat cine a cumpărat acele acţiuni? a scuipat don
Pedro, pentru că sunt gata să pariez că e aceeaşi persoană
care le-a cumpărat pe ale mele la jumătate de preţ.
— Cred că e cineva numit Hardcastle, care era pe fir când
l-am întrerupt pe David Alexander.
— Cedric Hardcastle, a spus don Pedro. Este un bancher
din Yorkshire care se află în consiliul companiei Barrington’s
şi care întotdeauna îl susţine pe preşedinte. Va regreta.
— Tată, nu suntem în Argentina. Ai pierdut aproape totul
şi ai aflat deja că autorităţile caută o scuză pentru a te
deporta. Poate a venit timpul să renunţi la această vendetă.
Diego a văzut palma venind spre el, dar nici n-a clipit.

1446
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu-i spui tu tatălui tău ce poate sau nu să facă. Plec

când vreau eu, nu înainte. Ai înţeles? Diego a dat din cap.
Mai e ceva?
— Nu sunt prea sigur, dar cred că l-am zărit pe Sebastian
Clifton la King’s Cross când m-am urcat în tren, deşi era
destul de departe.
— De ce n-ai verificat?
— Pentru că trenul era gata să plece şi…
— Şi-au dat seama chiar şi că nu-şi pot realiza planul
dacă tu nu te urci în Scoţianul de noapte. Deştepţi, a spus
don Pedro. Deci au pe cineva la Glenleven care ne urmăreşte
toate mişcările, altfel de unde ar fi ştiut că te întorceai în
Londra?
— Sunt sigur că nu m-a urmărit nimeni când am plecat de
la hotel. Am verificat de câteva ori.
— Dar cineva ştia că te afli în acel tren. Este o coincidenţă
prea mare că în seara în care ai circulat cu Scoţianul de
noapte, acesta a întârziat o oră şi jumătate pentru prima
oară în ani întregi. Îţi mai aminteşti să se fi întâmplat ceva
ciudat în timpul drumului?
— O paraşută pe nume Kitty a încercat să mă agaţe, apoi
semnalul de alarmă a fost tras…
— Prea multe coincidenţe.
— Mai târziu am văzut-o vorbind în şoaptă cu stewardul-
şef, iar acesta a zâmbit şi s-a îndepărtat.
— O prostituată şi un steward n-ar putea reţine singuri
Scoţianul de noapte o oră şi jumătate. Nu, cineva cu
autoritate mare trebuie să fi fost în trenul acela ca să tragă
sforile. Altă pauză lungă. Cred că ei şi-au dat seama că ne
apropiam, dar mă voi asigura că nu ne vor vedea
îndepărtându-ne. Pentru asta, trebuie să fim la fel de
organizaţi ca ei.
Diego nu a spus nimic în această conversaţie purtată de o
singură persoană.
— Câţi bani mai avem?

1447
 - JEFFREY ARCHER -

— Erau cam trei sute de mii când am verificat ultima oară,

a spus Karl.
— Şi colecţia mea de artă a intrat în expoziţie în Bond
Street noaptea trecută. Agnew m-a asigurat că voi câştiga
mai mult de un milion. Deci mai avem suficiente resurse din
care să ne înfruptăm. Nu uita, nu contează câte bătălii
minore pierzi până ce câştigi bătălia finală.
Diego a simţit că acesta nu era momentul potrivit să-i
amintească tatălui său care dintre cei doi generali fusese de
aceeaşi părere la Waterloo.
Don Pedro şi-a închis ochii, s-a lăsat pe spate în fotoliu şi
n-a mai spus nimic. Nici acum n-a încercat nimeni să-i
întrerupă gândurile. Brusc, a deschis ochii şi a sărit în
picioare.
— Acum, ascultaţi-mă cu atenţie, a zis el, uitându-se spre
fiul său mai mic. Luis, tu vei fi responsabil pentru aducerea
la zi a dosarului lui Sebastian Clifton.
— Tată, a început Diego, am fost avertizaţi…
— Gura. Dacă nu vrei să faci parte din echipa mea, poţi
pleca acum. Diego nu s-a mişcat, dar s-a simţit şi mai
insultat decât atunci când fusese pălmuit. Don Pedro şi-a
întors iar atenţia la Luis. Vreau să afli unde locuieşte, unde
lucrează şi cine sunt prietenii lui. Crezi că te descurci?
— Da, tată, a spus Luis.
Diego nu se îndoia că, dacă fratele său ar fi avut o coadă,
ar fi dat din ea.
— Diego, a spus don Pedro, privindu-şi fiul mai mare. Vei
merge la Bristol şi-l vei vizita pe Fisher. Nu-i spune că vii, ia-l
prin surprindere. Acum este şi mai important să-i dea
demisia doamnei Clifton vineri dimineaţa şi apoi să o
transmită presei. Vreau ca editorul financiar al fiecărui ziar
naţional să primească un exemplar şi ca Fisher să fie
disponibil pentru orice ziarist care vrea să-i ia un interviu. Ia
o mie de lire cu tine. Nimic nu-i concentrează mintea lui
Fisher mai mult decât vederea banilor.
— Poate au ajuns şi la el, a sugerat Diego.

1448
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci ia două mii. Şi Karl, a spus el, întorcându-se

spre aliatul lui cel mai de încredere, pentru tine am păstrat
ce e mai bun. Ia-ţi un bilet la trenul de noapte spre
Edinburgh şi găseşte-o pe curva aia. Şi când o faci, oferă-i o
noapte pe care n-o va uita niciodată. Nu-mi pasă cum o faci,
dar vreau să ştiu cine a fost responsabil pentru întârzierea
de o oră şi jumătate a trenului. Ne întâlnim iar mâine-seara.
Până atunci, voi reuşi să-l văd pe Agnew şi să aflu cum
merge vânzarea. Don Pedro a tăcut o vreme, înainte de a
adăuga: Presimt că vom avea nevoie de foarte mulţi bani
lichizi pentru ce am în minte.

1449
 - JEFFREY ARCHER -

37

Marţi dimineaţă

— Am un cadou pentru tine.

— Dă-mi voie să ghicesc.
— Nu, trebuie să aştepţi să-l vezi.
— Ah, e un cadou „aşteaptă şi vei vedea.”
— Da, recunosc că nu l-am cumpărat încă, dar…
— Dar acum când ai obţinut ce-ai vrut, va fi mai mult
aşteaptă decât vei vedea?
— Te prinzi repede. Dar, în apărarea mea, sper să-l iau azi
de la…
— Tiffany’s?
— Ei, nu, nu chiar…
— Asprey’s?
— Nici ăsta.
— Cartier?
— Asta a fost a doua mea alegere.
— Şi prima?
— Bingham’s.
— Bingham’s din Bond Street?
— Nu, Bingham’s din Grimsby.
— Şi pentru ce e renumit acest Bingham’s? Diamante?
Blănuri? Parfumuri? a întrebat ea, plină de speranţă.
— Pate de peşte.
— Unul sau două borcane?
— Pentru început unul, apoi vom vedea cum merge
această relaţie.
— Asta înseamnă cât de multe poate să obţină o
vânzătoare şomeră, a spus Samantha, dându-se jos din pat.
Şi când te gândeşti că speram să ajung o femeie întreţinută.
— Asta mai târziu, când voi ajunge preşedintele băncii, a
spus Sebastian, urmând-o în baie.

1450
 - JEFFREY ARCHER -

— S-ar putea să nu vreau să aştept atât de mult, a zis

Samantha, intrând în duş. Era gata să tragă perdeaua când
Sebastian i s-a alăturat.
— Nu avem loc amândoi aici, i-a zis ea.
— Ai făcut vreodată dragoste sub duş?
— Aşteaptă şi vei vedea.

— Domnule maior, mă bucur că aţi avut timp să veniţi pe

la mine.
— Nicio problemă, Hardcastle. Eram la Londra cu afaceri
aşa că s-a nimerit tocmai bine.
— O cafea?
— Neagră, fără zahăr, mulţumesc, a spus Fisher,
aşezându-se la birou, vizavi de preşedinte.
Cedric a apăsat pe un buton al telefonului.
— Domnişoară Clough, două cafele negre fără zahăr şi
eventual nişte fursecuri. Interesante timpuri, nu crezi,
Fisher?
— La ce anume te gândeşti?
— Botezul lui Buckingham de către regina-mamă de luna
viitoare, desigur şi prima călătorie care va duce compania
într-o eră nouă.
— Să sperăm, a spus Fisher. Cu toate că mai sunt câteva
probleme de rezolvat înainte de a mă convinge definitiv.
— Tocmai de aceea voiam să-ţi vorbesc, bătrâne.
S-a auzit o bătaie la uşă şi domnişoara Clough a intrat cu
două ceşti de cafea pe o tavă. A pus una în faţa maiorului,
cealaltă în faţa preşedintelui şi farfuria cu chec cu fructe de
Yorkshire între ei.
— Permiteţi-mi mai întâi să vă spun cât de supărat am
fost că domnul Martinez s-a decis să-şi vândă întregul stoc
de acţiuni Barrington’s. Mă întreb dacă mi-ai putea explica
de ce a făcut-o.

1451
 - JEFFREY ARCHER -

Fisher şi-a pus cana înapoi pe farfurioară, împroşcând

câţiva stropi.
— Habar n-am, a mormăit.
— Îmi pare rău, Alex. Bănuiam că te-a informat înainte de
a lua o asemenea decizie ireversibilă.
— Când s-a întâmplat asta?
— Ieri-dimineaţă, la câteva momente după deschiderea
bursei şi tocmai de aceea te-am chemat. Fisher arăta ca o
vulpe speriată surprinsă de luminile unei maşini. Vezi, e ceva
ce aş dori să discutăm. Fisher a rămas tăcut, ceea ce i-a
permis lui Cedric să-i mai prelungească agonia. Eu voi
împlini şaizeci şi cinci de ani în octombrie şi, cu toate că nu
plănuiesc să mă retrag de la bancă, vreau să mai scap de
câteva alte probleme, printre care şi conducerea de la
Barrington’s. Fisher a uitat de cafea şi a început să asculte
cu atenţie fiecare cuvânt al lui Cedric. De aceea, m-am decis
să-mi dau demisia din consiliu şi să las în locul meu un om
mai tânăr.
— Îmi pare rău să aud asta, a spus Fisher. Sunt de părere
că întotdeauna aduci înţelepciune şi seriozitate discuţiilor
noastre.
— Eşti amabil şi tocmai de aceea voiam să te văd. Fisher a
zâmbit, gândindu-se dacă ar fi fost posibil… Te-am urmărit
cu atenţie în ultimii cinci ani, Alex, şi am fost impresionat de
susţinerea arătată preşedintelui nostru, mai ales când mi-am
amintit că ai concurat împotriva ei şi că te-a învins numai
prin votul decisiv al fostului preşedinte.
— Nimeni nu trebuie să permită sentimentelor personale
să intervină în ceea ce este cel mai bine pentru companie.
— Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine, Alex, de aceea
speram să te conving să-mi iei locul în consiliu acum, când
nu mai reprezinţi interesele domnului Martinez.
— Este o ofertă foarte generoasă, Cedric.
— Nu, de fapt este una egoistă, pentru că, dacă ai accepta,
ar ajuta să se garanteze stabilitatea şi continuitatea atât
pentru Barrington’s, cât şi pentru banca Farthings.

1452
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, îmi dau seama.

— În plus, faţă de mia de lire anual pe care o primeşti ca
director, Farthings îţi va da încă o mie pentru a reprezenta
interesele băncii. La urma-urmei, am nevoie să fiu informat
despre toate şedinţele consiliului, adică va trebui să vii la
Londra şi să stai peste noapte. Toate cheltuielile vor fi,
desigur, acoperite de bancă.
— Eşti foarte generos, Cedric, dar îmi trebuie puţin timp
să mă gândesc, a spus maiorul, luptându-se evident cu o
problemă.
— Sigur că da, a spus Cedric, ştiind foarte bine care era
acea problemă.
— Când vrei să afli ce am hotărât?
— Pe la sfârşitul săptămânii. Aş vrea să fie lămurită
problema înainte de AGM-ul de lunea viitoare. Iniţial mă
gândisem să-l rog pe fiul meu, Arnold, să mă înlocuiască, dar
asta până mi-am dat seama că eşti tu disponibil.
— Te anunţ până vineri.
— Foarte bine, Alex. Îţi voi scrie o scrisoare care să
confirme oferta imediat şi o voi pune la poştă diseară.
— Mulţumesc, Cedric. Mă voi gândi la ea cu toată
seriozitatea.
— Excelent. Acum nu vreau să te reţin prea mult pentru
că, din câte îmi amintesc, ai o şedinţă la Westminster.
— Da, sigur, a spus Fisher, ridicându-se încet de la locul
lui şi dând mâna cu Cedric, care l-a însoţit la uşă.
Cedric s-a întors apoi la biroul său şi a început să
compună scrisoarea către maior, întrebându-se dacă oferta
lui va fi mai tentantă decât cea pe care i-o va face Martinez.

Rolls-Royce-ul roşu a tras lângă galeria lui Agnew. Don

Pedro a coborât pe trotuar şi s-a uitat în vitrină unde a văzut
portretul în mărime naturală al doamnei Kathleen Turner,
frumoasa amantă a lui Tissot. A zâmbit zărind punctul roşu.

1453
 - JEFFREY ARCHER -

Un zâmbet şi mai larg i-a apărut pe faţă după ce a intrat

în galerie. Nu imaginea atâtor picturi şi sculpturi îl făcuse să
zâmbească, ci pletora de puncte roşii aflate lângă ele.
— Vă pot ajuta, domnule? l-a întrebat o femeie de vârstă
mijlocie.
Don Pedro s-a întrebat ce se întâmplase cu tânăra cea
frumoasă pe care o văzuse ultima oară când vizitase galeria.
— Aş dori să discut cu domnul Agnew.
— Nu ştiu dacă este liber acum. V-aş putea ajuta eu?
— Va fi liber pentru mine, a spus don Pedro. La urma-
urmelor este expoziţia mea, a mai zis el, ridicându-şi mâinile
de parcă ar fi binecuvântat o congregaţie.
Ea s-a dat repede înapoi şi, fără să mai spună nimic, a
bătut la uşa biroului domnului Agnew, apoi a dispărut
înăuntru. După câteva minute a apărut proprietarul.
— Bună ziua, domnule Martinez, a spus acesta, puţin cam
rece, ceea ce Martinez a considerat a fi rezerva tipică
englezilor.
— Văd ce bine merge vânzarea, dar cât aţi obţinut până
acum?
— Aţi putea să veniţi în biroul meu unde este mai intim?
Don Pedro l-a urmat prin galerie, numărând punctele roşii
şi a aşteptat să-şi repete întrebarea până ce uşa biroului a
fost închisă.
— Cât aţi obţinut până acum?
— Puţin peste o sută şaptezeci de mii de lire în noaptea
deschiderii şi, în această dimineaţă, un domn a mai sunat să
rezerve încă două exponate, un Bonnard şi un Utrillo, ceea
ce ne va duce la mai mult de două sute de mii de lire. Avem
şi o solicitare de la Galeria Naţională pentru Raphael.
— Foarte bine, pentru că am nevoie de o sută de mii chiar
acum.
— Mi-e teamă că nu este posibil, domnule Martinez.
— De ce nu? Sunt banii mei.
— Am încercat să iau legătura cu dumneavoastră de
câteva zile, dar eraţi la vânătoare în Scoţia.

1454
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu puteţi să-mi daţi banii? a întrebat Martinez,

ameninţător.
— Vinerea trecută ne-a vizitat domnul Ledbury de la banca
Midland, St James. Era însoţit de avocatul lor, care ne-a
cerut să dăm banii obţinuţi din această vânzare direct băncii.
— Nu poate să facă aşa ceva. Această colecţie îmi aparţine
mie.
— Mi-au prezentat documente legale care mi-au
demonstrat acceptul dumneavoastră ca întreaga colecţie, cu
toate piesele listate individual, să constituie o garanţie
pentru un împrumut acordat.
— Dar ieri le-am dat înapoi împrumutul.
— Avocatul s-a întors chiar înainte de deschiderea
expoziţiei, ieri-seară, cu un ordin al tribunalului care îmi
interzicea să transfer banii oricui altcuiva decât băncii.
Trebuie să vă spun, domnule Martinez, că nouă nu ne place
să ne conducem aşa afacerile la Agnew’s.
— Voi obţine imediat ordinul de eliberare a banilor. Când
mă întorc, mă aştept să aveţi pregătit pentru mine un cec
pentru o sută de mii de lire.
— De-abia aştept să vă revăd mai târziu, domnule
Martinez.
Don Pedro a părăsit galeria fără să dea mâna cu cineva
sau să mai zică vreo vorbă. S-a îndreptat repede înspre St
James, cu Rolls-Royce-ul urmându-l la câţiva paşi. Când a
ajuns la bancă a intrat şi s-a dus direct spre biroul
directorului înainte ca cineva să apuce să-l întrebe cine este
sau pe cine dorea să vadă. La capătul coridorului, nu a bătut
la uşă, ci a năvălit înăuntru, unde l-a găsit pe domnul
Ledbury aşezat la birou şi dictându-i secretarei.
— Bună ziua, domnule Martinez, a sus Ledbury, de parcă
l-ar fi aşteptat.
— Ieşi afară, i-a spus don Pedro secretarei, care a ieşit
repede din cameră fără să se uite măcar la manager.

1455
 - JEFFREY ARCHER -

— De-a ce crezi că te joci, Ledbury? Tocmai vin de la

Agnew’s. Refuză să-mi dea banii de la vânzarea colecţiei mele
personale de artă şi spune că tu eşti de vină.
— Mă tem că nu mai este colecţia dumneavoastră, a spus
Ledbury şi nu mai este aşa de mult timp. Cred că aţi uitat că
aţi dat-o băncii după ce v-am extins iar limita de credit. A
deschis sertarul de sus al unui dulăpior şi a scos un dosar.
— Dar banii obţinuţi din vânzarea acţiunilor Barrington’s?
Erau mai mult de trei milioane.
— Ceea ce înseamnă că vă mai rămâne o depăşire de
credit – a răsfoit câteva pagini din dosar – de şapte sute
şaptezeci şi două de mii patru sute cincizeci de lire la
închiderea afacerii din noaptea trecută. Ca să nu vă mai
stânjenesc iar, permiteţi-mi să vă amintesc că, de asemenea,
aţi semnat de curând o garanţie personală care include casa
dumneavoastră de la ţară şi cea din Eaton Square, numărul
patruzeci şi patru. Şi trebuie să vă amintesc că, în cazul în
care vânzarea colecţiei dumneavoastră de artă nu acoperă
creditul curent, va trebui să vă întrebăm care proprietate
doriţi să ne-o predaţi mai întâi.
— Nu puteţi face asta.
— Pot, domnule Martinez şi, dacă este cazul, o voi face. Şi
data viitoare când mai veniţi să mă vedeţi, a spus Ledbury,
îndreptându-se spre uşă, poate veţi fi suficient de amabil să
aranjaţi o programare cu secretara mea. La revedere,
domnule.
Martinez s-a strecurat afară din biroul managerului, pe
coridor, a trecut prin holul băncii şi s-a întors în stradă unde
şi-a găsit Rolls-Royce-ul aşteptându-l. S-a întrebat dacă
acesta mai era proprietatea lui.
— Du-mă acasă, a zis el.
Când au ajuns la St James, Rolls-Royce-ul a cotit la
stânga, a coborât în Piccadilly şi a trecut de gara Green Park
din care ieşea o mulţime de oameni. Printre ei era şi un tânăr
care a traversat drumul, a cotit la stânga şi s-a îndreptat
spre Albemarle Street.

1456
 - JEFFREY ARCHER -

Când Sebastian a intrat în galeria Agnew’s pentru a treia

oară în acea săptămână, intenţiona să stea doar câteva clipe
pentru a lua şi ultimul tablou al lui Jessica. Ar fi putut să-l
ia când poliţia îl dusese înapoi la galerie, dar fusese distras
de gândul la Samantha închisă într-o celulă.
De data aceasta a fost iar distras, nu de gândul de a salva
o domniţă la ananghie, ci de calitatea operelor de artă
expuse. S-a oprit să admire La Madonna de Bogota a lui
Raphael, care fusese câteva ore în posesia lui şi a încercat
să-şi imagineze cum ar fi să scrii un cec de 100.000 de lire şi
să ştii că nu va fi respins.
S-a amuzat când a văzut că Gânditorul lui Rodin avea
preţul de 150.000 de lire. Şi-a amintit prea bine când don
Pedro îl cumpărase la Sotheby’s pentru 120.000 de lire, un
record pentru Rodin la vremea aceea. Dar atunci don Pedro
crezuse că statuia conţinea 8 milioane de lire falsificate.
Acesta fusese începutul necazurilor lui Sebastian.
— Bine aţi revenit, domnule Clifton.
— E greşeala mea din nou, mă tem. Am uitat să iau
pictura surorii mele.
— Într-adevăr. Tocmai am rugat asistenta să o aducă.
— Vă mulţumesc, domnule, a spus Sebastian când
înlocuitoarea lui Sam a apărut cărând un colet voluminos pe
care i l-a dat domnului Agnew. De data aceasta, el a verificat
eticheta înainte de a i-l da lui Sebastian.
— Să sperăm că acum nu este un Rembrandt, a spus
Sebastian, incapabil să nu râdă. Nici domnul Agnew, nici
asistenta lui nu i-au zâmbit. De fapt, tot ce a spus domnul
Agnew a fost:
— Şi nu uitaţi înţelegerea noastră.
— Dacă nu vând o pictură, ci i-o dau cuiva cadou,
înseamnă că am încălcat acordul?
— Cui vreţi s-o daţi?
— Lui Sam. Modul meu de a-i spune că-mi pare rău.
— Nu am nicio obiecţie, a zis Agnew. Ca şi dumneavoastră,
sunt sigur că nici domnişoara Sullivan n-o va vinde.

1457
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, domnule, a răspuns Sebastian. Apoi,

uitându-se la Raphael, a zis:
— Voi avea pictura aceasta într-o bună zi.
— Sper că aşa va fi, a spus Agnew, pentru că aşa ne
câştigăm noi banii.
Când Sebastian a părăsit galeria, era o seară atât de
plăcută, încât s-a decis să meargă în Pimlico ca să-i dea lui
Samantha cadoul „aşteaptă şi vei vedea.” Trecând prin St
James Park s-a gândit la vizita făcută mai devreme la
Grimsby. Îi plăcea domnul Bingham. Îi plăcea fabrica lui. Îi
plăceau muncitorii. Aceştia erau ceea ce domnul Hardcastle
numea oameni adevăraţi care fac munci adevărate.
Cinci minute a durat ca domnul Bingham să semneze
toate certificatele de transfer ale acţiunilor şi încă treizeci de
minute ca să devoreze împreună două porţii din cei mai buni
peşti cu cartofi prăjiţi din univers, mâncate dintr-un
exemplar din Grimsby Evening Telegraph. Chiar înainte de a
pleca, domnul Bingham i-a dat un borcan cu pate de peşte şi
o invitaţie să petreacă o noapte la Mablethorpe Hall.
— Sunteţi foarte amabil, dar domnul Hardcastle mă
aşteaptă cu aceste certificate la birou înainte de închiderea
afacerilor din această zi.
— Corect, dar simt că ne vom vedea mai mult acum, când
voi fi în consiliul companiei Barrington’s.
— Veţi fi în consiliu, domnule?
— E o poveste lungă. Ţi-o voi povesti când te voi cunoaşte
mai bine.
Atunci Sebastian şi-a dat seama că Bob Bingham era
bărbatul misterios despre care nu se putea vorbi până la
închiderea afacerii.
De-abia aştepta să-i dea lui Samantha cadoul. Când a
ajuns lângă blocul în care stătea, a deschis uşa cu o cheie pe
care i-o dăduse ea în acea dimineaţă.
Un bărbat ascuns în umbrele de pe cealaltă parte a
drumului şi-a notat adresa. Pentru că Seb intrase cu propria
lui cheie, a presupus că aici locuia. La cină, îi va spune

1458
 - JEFFREY ARCHER -

tatălui său cine cumpărase acţiunile Barrington’s, numele

băncii din Yorkshire care efectuase tranzacţia şi unde locuia
Sebastian Clifton. Mâncase chiar şi de prânz. A oprit un taxi
şi a cerut să fie dus în Eaton Square.
— Opreşte! a strigat Luis când a văzut ziarele. A sărit din
maşină şi a înşfăcat un exemplar din London Evening News.
A citit titlul de pe prima pagină Femeie în comă după ce a
sărit din Scoţianul de Noapte şi a zâmbit înainte de a se urca
la loc în maşină. Era clar că şi altcineva mai îndeplinise
ordinele tatălui său.

1459
 - JEFFREY ARCHER -

38
Miercuri seara

Secretarul de cabinet luase în consideraţie toate

permutările posibile şi a simţit că a nimerit calea cea mai
bună de a se scăpa de toţi patru printr-o lovitură de
maestru.
Sir Alan Redmayne credea în prevalenţa legii. Era, la
urma-urmei, baza oricărei democraţii. Ori de câte ori era
întrebat, sir Alan era de acord cu Churchill că, la fel ca orice
altă formă de guvernare, democraţia avea dezavantajele sale,
dar era, în general, varianta cea mai bună. Însă, dacă i s-ar fi
dat mână liberă, ar fi ales o dictatură binevoitoare. Problema
era că dictatorii, chiar prin natura lor, nu erau binevoitori.
Pur şi simplu nu se încadra în fişa postului. După opinia lui,
cea mai apropiată persoană pe care o avea Marea Britanie ca
dictator binevoitor era secretarul de cabinet.
Dacă ar fi fost în Argentina, sir Alan i-ar fi comandat pur
şi simplu colonelului Scott-Hopkins să-i omoare pe don
Pedro Martinez, Diego Martinez, Luis Martinez şi desigur pe
Karl Lunsdorf şi apoi le-ar fi închis dosarele. Dar, ca atâţia
secretari de cabinet de dinaintea lui, ar fi trebuit să accepte
şi să fie mulţumit cu o răpire, două deportări şi un faliment
care nu i-ar fi dat lui Martinez altă alegere decât să se
întoarcă în ţara lui natală şi să nu-i mai dea prin cap să
revină vreodată.
În mod normal, sir Alan ar fi aşteptat legea să-şi urmeze
calea firească. Dar, din nefericire, mâna îi fusese forţată de
nimeni, alta decât regina-mamă.
Citise în circulara tribunalului din acea dimineaţă că
Maiestatea Sa acceptase graţioasă o invitaţie de la
preşedintele Liniei Maritime Barrington, doamna Harry
Clifton, să boteze MV Buckingham luni la prânz, pe 21
septembrie, lăsându-i doar câteva săptămâni să-şi ducă
planul la bun sfârşit, pentru că nu se îndoia că don Pedro
1460
 - JEFFREY ARCHER -

Martinez va avea atunci cu totul altceva în minte decât o

ceremonie de lansare.
Prima lui mişcare, în ceea ce urmau să fie câteva zile
foarte ocupate, a fost să se asigure că domnul Karl Lunsdorf
va fi eliminat de tot din ecuaţie. Ultima sa crimă de neiertat,
din Scoţianul de Noapte, era înfiorătoare, chiar şi după
standardele foarte scăzute ale lui Karl. Diego şi Luis Martinez
îşi puteau aştepta rândul, deoarece avea suficiente dovezi
pentru a-i putea aresta. Şi avea încredere că, de îndată ce vor
fi eliberaţi pe cauţiune, în aşteptarea procesului, vor dispărea
în câteva zile din ţară. Poliţia va fi instruită să nu-i oprească
la aeroport, pentru că vor fi conştienţi că nu vor putea reveni
niciodată în Marea Britanie, doar dacă nu doreau să înfrunte
o condamnare lungă la închisoare.
Puteau aştepta. Totuşi, Karl Otto Lunsdorf, ca să-i dea
numele întreg de pe certificatul de naştere, nu putea.
Cu toate că era clar din descrierea dată de stewardul-şef
de pe Scoţianul de Noapte că Lunsdorf fusese responsabil
pentru aruncarea – a mai întors o pagină în dosar –
domnişoarei Kitty Parsons, o prostituată bine-cunoscută, din
tren, în mijlocul nopţii, nu exista nicio şansă de a obţine un
verdict sigur împotriva fostului ofiţer SS în timp ce biata
femeie zăcea în comă. Cu toate acestea, rotiţele legii urmau
să fie puse în mişcare.
Sir Alan nu se sinchisea prea mult de cocktailuri şi, cu
toate că primea o duzină de invitaţii pe zi să participe la
orice, de la petrecerea în grădină a reginei-mame până la cea
de la Loja Regală de la Wimbledon, de nouă ori din zece scria
Nu în colţul din dreapta sus al invitaţiei şi-şi lăsa secretara
să găsească un motiv plauzibil. Totuşi, când a primit
invitaţia de la Foreign Office la o petrecere de întâmpinare a
noului ambasador din Israel, sir Alan a scris Da, dacă sunt
liber, în colţul din dreapta sus.
Secretarul de cabinet nu avea prea mult chef să-l
întâlnească pe noul ambasador cu care se mai văzuse ca
membru al diverselor delegaţii din trecut. Însă la această

1461
 - JEFFREY ARCHER -

petrecere participa un oaspete cu care dorea să discute în

particular.
Sir Alan a plecat din biroul său din Downing Street chiar
după şase şi s-a dus la FCO18. După ce l-a felicitat pe noul
ambasador şi a schimbat amabilităţi cu mulţi alţii care se
dădeau bine pe lângă el, s-a strecurat discret prin camera
aglomerată, cu paharul în mână, până ce şi-a văzut prada.
Simon Wiesenthal discuta cu rabinul-şef când sir Alan s-a
apropiat. A aşteptat răbdător ca sir Israel Brodie să înceapă o
conversaţie cu soţia ambasadorului, înainte de a întoarce
spatele mulţimii clevetitoare, dând de înţeles că nu dorea să
fie întrerupt.
— Dr. Wiesenthal, pot să vă spun cât vă admir campania
de vânare a acelor nazişti care au fost implicaţi în Holocaust?
Wiesenthal s-a înclinat uşor. Mă întreb, a spus secretarul de
cabinet coborându-şi vocea, dacă numele Karl Otto Lunsdorf
înseamnă ceva pentru dumneavoastră?
— Locotenentul Lunsdorf a fost unul dintre ajutoarele cele
mai apropiate ale lui Himmler, a spus Wiesenthal. A lucrat la
SS în personalul particular al acestuia ca ofiţer de interogare.
Am nenumărate dosare referitoare la el, sir Alan, dar mă tem
că a fugit din Germania cu câteva zile înainte de intrarea
Aliaţilor în Berlin. Ultima oară am aflat că se refugiase în
Buenos Aires.
— Cred că-l veţi găsi mai aproape de casă, a şoptit sir
Alan. Wiesenthal s-a apropiat şi mai mult, şi-a aplecat capul
şi l-a ascultat atent.
— Mulţumesc, sir Alan, a spus Wiesenthal după ce
secretarul de cabinet i-a transmis informaţiile. Mă voi apuca
imediat de treabă.
— Dacă vă pot ajuta cu ceva, neoficial, bineînţeles, ştiţi
unde sunt, a spus el, în timp ce preşedintele Asociaţiei
Prietenii Israelului s-a apropiat de ei.
Sir Alan a pus paharul gol pe o tavă, a respins un
cârnăcior pe băţ, i-a urat noapte bună noului ambasador şi
18
Foreign and Commonwealth Office.
1462
 - JEFFREY ARCHER -

s-a întors la numărul 10. S-a instalat ca să-şi revizuiască

planul, asigurându-se că nu lipsea niciun punct de pe „i” şi
nicio bară de pe „t”; era conştient că cea mai mare problemă
a sa va fi cronometrarea, mai ales dacă voia să-i aresteze pe
amândoi la o zi după dispariţia lui Lunsdorf.
Când a pus bara pe ultimul „t”, chiar după miezul nopţii,
secretarul de cabinet s-a gândit că, de fapt, ar fi preferat o
dictatură binevoitoare.

Maiorul Alex Fisher a pus două scrisori pe biroul său, una

lângă alta: scrisoarea sa de demisie din consiliul
Barrington’s, alături de una de la Cedric Hardcastle care
sosise în acea dimineaţă, oferindu-i ocazia de a-şi continua
rolul de membru al consiliului. O tranziţie uşoară, după cum
o descria Hardcastle, cu beneficii pe termen lung.
Alex nu mai ştia cum să calculeze avantajele sau
dezavantajele celor două alternative. Dacă ar fi acceptat
oferta generoasă a lui Cedric şi şi-ar fi menţinut locul în
consiliu, cu un venit de 2.000 de lire pe an plus cheltuielile
şi toate celelalte ocazii de a-şi urmări alte interese?
Dacă îşi dădea demisia din consiliu însă, don Pedro îi
promisese 5.000 de lire bani lichizi. În general, oferta lui
Hardcastle era cea mai tentantă alternativă. Dar mai era şi
problema răzbunării lui don Pedro dacă ar fi renunţat la
oferta lui în ultimul moment, după cum descoperise recent
Kitty Parsons.
S-a auzit o bătaie la uşă, care a fost o surpriză pentru Alex
care nu aştepta pe nimeni. A fost şi mai surprins când a
deschis-o şi l-a găsit în prag pe Diego Martinez.
— Bună dimineaţa, a spus Alex de parcă l-ar fi aşteptat.
Intră, te rog, a adăugat el, neştiind ce să zică altceva. L-a dus
pe Diego în bucătărie pentru că nu voia ca acesta să vadă
cele două scrisori de pe biroul lui. Ce te aduce la Bristol? a

1463
 - JEFFREY ARCHER -

întrebat el şi, amintindu-şi că Diego nu bea, a umplut un

ibric cu apă şi l-a pus la fiert.
— Tata m-a rugat să vă dau asta, a spus Diego, punând
un plic gros pe masa din bucătărie. Nu e nevoie să-i
număraţi. Sunt cele două mii de lire pe care le-aţi cerut în
avans. Puteţi lua restul luni, după ce vă veţi da demisia.
Alex a luat o hotărâre; frica depăşea lăcomia. A luat plicul
şi l-a pus în buzunar, dar n-a mulţumit.
— Tata m-a rugat să vă amintesc că după ce vă daţi
demisia vineri dimineaţa, se aşteaptă să fiţi disponibil pentru
a discuta cu ziariştii.
— Desigur, a spus Fisher. De îndată ce-i voi da scrisoarea
doamnei Clifton – îi era greu încă să-i spună preşedinte – voi
trimite telegramele aşa cum ne-am înţeles, mă voi întoarce
acasă şi voi sta la birou, aşteptând telefoanele.
— Bine, a spus Diego când ceainicul fierbea. Deci ne
vedem luni după-amiază în Eaton Square şi, dacă acoperirea
în presă pentru AGM va fi favorabilă sau ar trebui să spun
nefavorabilă – a zâmbit – vei primi celelalte trei mii.
— Nu bei o ceaşcă de cafea?
— Nu, am predat banii şi mesajul tatălui meu. Voia doar
să se asigure că nu v-aţi răzgândit.
— Ce l-ar fi putut face să creadă asta?
— N-am idee, a spus Diego. Dar amintiţi-vă, a mai zis el,
uitându-se la fotografia lui Kitty Parsons de pe prima pagină
din Telegraph, că, dacă ceva nu merge bine, nu eu voi fi cel
care va lua trenul următor spre Bristol.
După plecarea lui Diego, Alex s-a întors în biroul lui, a
rupt scrisoarea lui Cedric Hardcastle şi a aruncat bucăţile în
coşul de gunoi. Nu era nevoie să răspundă. Hardcastle va
înţelege mesajul sâmbătă, când va citi scrisoarea lui de
demisie din ziarele naţionale.
S-a tratat cu un prânz la Carwardine’s şi şi-a petrecut
restul după-amiezii reglând cu diverşi negustori locali câteva
datorii mai mici, dintre care unele erau depăşite de mult.
Când s-a întors acasă, a verificat plicul şi a văzut că încă mai

1464
 - JEFFREY ARCHER -

avea 1.265 de lire în bancnote noi şi ştia că va mai primi încă

3.000 de lire luni, dacă presa va fi suficient de interesată de
povestea lui. A stat treaz repetând câteva declaraţii pe care
spera că ziariştii i le vor smulge de pe buze. Mă tem că
Buckingham se va scufunda chiar înainte de a porni în prima
călătorie. Numirea unei femei preşedinte a fost un joc
nechibzuit şi nu cred că firma îşi va mai reveni. Sigur că mi-am
vândut toate acţiunile pentru că am preferat să pierd puţin
acum decât mai mult mai târziu.
În dimineaţa următoare, după o noapte nedormită, Alex a
sunat la biroul preşedintelui şi şi-a programat o întâlnire cu
ea vineri dimineaţă, la ora zece. Şi-a petrecut restul zilei
întrebându-se dacă luase decizia corectă, dar ştia că dacă ar
fi renunţat acum, luând „banul piratului”, următoarea
persoană care va bate la uşa lui va fi Karl şi nu va veni
pentru a-i înmâna cele trei mii de lire.
În ciuda acestor fapte, Alex începea să creadă că făcuse
cea mai mare greşeală din viaţa lui. Ar fi trebuit să se
gândească mai bine. De îndată ce scrisoarea va fi publicată
în ziare, şansele lui de a cere să se alăture altui consiliu erau
inexistente.
S-a întrebat dacă era prea târziu să se răzgândească. Dacă
i-ar fi spus totul lui Hardcastle, i-ar mai fi dat acesta 1.000
de lire în avans ca să-i poată returna banii lui Martinez? Îl va
chema la prima oră dimineaţa. A pus ibricul pe masă şi a dat
drumul la radio. Nu a fost prea atent până ce n-a auzit
numele Kitty Parsons. A dat volumul mai tare şi l-a auzit pe
crainic spunând: „Un purtător de cuvânt ai Căilor Ferate
Britanice a confirmat că domnişoara Parsons a murit în
cursul nopţii fără să-şi mai revină din comă.”

1465
 - JEFFREY ARCHER -

39
Joi dimineaţa

Toţi patru şi-au dat seama că nu puteau continua operaţia

decât dacă ploua. Mai ştiau şi că nu era nevoie să-l
urmărească, deoarece joi era ziua lui de cumpărături la
Harrods, iar el nu-şi schimba niciodată obiceiurile.
Dacă ar fi plouat într-o joi, şi-ar fi lăsat haina de ploaie şi
umbrela în garderoba de la parter. Apoi ar fi vizitat două
raioane, tutungeria, de unde ar fi luat o cutie cu trabucurile
Montecristo preferate de don Pedro şi raionul de alimente, de
unde ar fi luat proviziile pentru weekend. Cu toate că-şi
făcuseră cercetările cu atenţie, totul trebuia să se desfăşoare
la minut. Însă aveau un avantaj: întotdeauna te poţi baza pe
un german că-şi va respecta orarul.
Lunsdorf a ieşit din Eaton Square, 44, chiar după 10 a.m.
Era îmbrăcat cu o haină lungă de ploaie şi avea o umbrelă.
S-a uitat la cer şi a deschis umbrela, apoi a pornit în direcţia
Knightsbridge. Aceasta nu era o zi pentru privitul vitrinelor.
De fapt, Lunsdorf se hotărâse că dacă mai ploua, să ia un
taxi spre Eaton Square, după ce va cumpăra tot ce avea
nevoie. Erau pregătiţi şi pentru asta.
După ce a intrat în Harrods, s-a dus direct la garderobă
unde a lăsat umbrela şi haina de ploaie unei femei care i-a
dat un disc mic în schimb. A trecut de parfumerie şi bijuterii
înainte de a se opri la raionul de tutungerie. Nu-l urmărea
nimeni. După ce a cumpărat obişnuita cutie cu trabucuri, s-
a dus la alimente unde a stat patruzeci de minute umplând
mai multe sacoşe de cumpărături. S-a întors la garderobă
chiar după unsprezece şi, uitându-se pe geam, a văzut că
afară era ceea ce britanicii numeau a ploua cu găleata. S-a
întrebat dacă portarul ar fi fost în stare să-i cheme un taxi. A
lăsat sacoşele jos şi a dat discul femeii de la garderobă. Ea a
dispărut în camera din spate şi s-a întors după un moment
cu o umbrelă roz, de damă.
1466
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu e a mea, a spus Lunsdorf.

— Îmi pare rău, domnule, a spus garderobiera îmbujorată
şi s-a întors în camera din spate. Când a reapărut, a adus o
etolă de blană.
— Pare asta a mea? a întrebat Lunsdorf.
Ea s-a dus înapoi şi a reapărut după o vreme, de data
aceasta cu o pălărie de marinar de un galben-strălucitor.
— Eşti tâmpită? a ţipat Lunsdorf. Garderobiera s-a înroşit
şi a rămas ţintuită pe loc, de parcă ar fi paralizat. O femeie
mai în vârstă i-a luat locul.
— Îmi cer scuze, domnule. Poate doriţi să veniţi cu mine şi
să-mi arătaţi haina şi umbrela dumneavoastră, a spus ea,
ridicând bara care separa clienţii de personal. El ar fi trebuit
să-i observe greşeala.
Lunsdorf a urmat-o în cealaltă cameră unde şi-a zărit
imediat haina pe la mijlocul dulapului. Tocmai se apleca să-
şi recupereze umbrela când a simţit o lovitură în ceafă.
Genunchii i s-au îndoit şi a căzut iar trei bărbaţi au ieşit
repede din spatele dulapului. Caporalul Crann i-a înşfăcat
braţele lui Lunsdorf şi i le-a legat la spate, în timp ce
sergentul Roberts i-a îndesat un căluş în gură, iar căpitanul
Hartley i-a legat şi gleznele.
După un moment, colonelul Scott-Hopkins a apărut
îmbrăcat cu o haină galbenă, împingând un căruţ mare de
rufe. I-a ţinut capacul deschis, iar ceilalţi trei l-au băgat pe
Lunsdorf înăuntru. Chiar şi îndoit cum era, de-abia a
încăput. Căpitanul Hartley a aruncat haina de ploaie şi
umbrela, apoi Crann a trântit capacul şi a legat strâns
curelele din piele.
— Mulţumesc, Rachel, a spus colonelul când garderobiera
a ridicat bara ca să-l lase să scoată căruţul de rufe afară, la
parterul magazinului.
Caporalul Crann a ieşit pe Brompton Road înaintea lor, cu
Roberts la un metru în spate. Colonelul nu s-a oprit în timp
ce muta căruciorul către un camion Harrods, parcat lângă
intrare, cu uşile deschise. Hartley şi Roberts au ridicat

1467
 - JEFFREY ARCHER -

căruţul, care era mai greu decât se aşteptaseră şi l-au împins

în camion. Colonelul s-a urcat alături de Crann în faţă, iar
Hartley şi Roberts au sărit în spate şi au închis uşile.
— Hai să mergem, a spus colonelul.
Crann a dus camionul pe banda din mijloc şi a intrat în
traficul matinal de vârf, mergând încet pe Brompton Road
către A4. Ştia exact unde se ducea pentru că transportase o
încărcătură cu o zi înainte, aşa cum îi ceruse colonelul.
După patruzeci de minute, Crann a aprins farurile de două
ori în timp ce se apropia de gardul unui aeroport gol. Abia a
apucat să încetinească şi poarta s-a deschis larg,
permiţându-i să între pe o pistă unde aştepta un avion de
transport, colorat în albastru şi alb, cu rampa coborâtă.
Hartley şi Roberts au deschis uşile camionului şi au sărit
pe pistă chiar înainte ca şoferul să oprească motorul. Coşul
cu rufe a fost scos din camion, împins pe rampă şi urcat în
cala avionului. Hartley şi Roberts au coborât calmi din avion,
s-au urcat înapoi în maşină şi au tras repede uşile în urma
lor.
Colonelul se uitase atent la ce se întâmpla şi, mulţumită
secretarului de cabinet, nu avea nevoie să-i explice vreunui
ofiţer vamal vigilent ce era în coş şi care era destinaţia. S-a
întors pe scaunul din faţă al camionului. Motorul mergea şi
Crann a accelerat în timp ce uşile se închideau.
Camionul a atins poarta perimetrului când avionul a
început să se mişte şi a revenit pe drumul principal când
acesta a început să ruleze pe pistă. Nu l-au văzut decolând
pentru că ei mergeau spre est în timp ce avionul se îndrepta
spre sud. După patruzeci de minute, camionul Harrods era
înapoi lângă magazin. Întreaga operaţie durase cam o oră şi
jumătate. Şoferul camionului aştepta pe trotuar să-i fie
înapoiat camionul. Cam întârziase, dar va recupera timpul în
tura de după-masă, fără să afle şeful lui.
Crann a coborât pe trotuar şi i-a dat cheile.
— Mulţumesc, Joseph, a spus el, dând mâna cu fostul său
coleg din SAS.

1468
 - JEFFREY ARCHER -

Hartley, Crann şi Roberts au pornit-o pe drumuri diferite

către barăcile din Chelsea, în timp ce colonelul Scott-
Hopkins s-a înapoiat la Harrods şi s-a dus direct la
garderobă.
— Mulţumesc, Rachel, a zis el, scoţându-şi haina de la
Harrods, împăturind-o şi punând-o pe tejghea.
— A fost plăcerea mea, domnule colonel, a răspuns
ajutoarea garderobierei-şefe.
— Şi aş putea să te întreb ce-ai făcut cu sacoşele acelui
domn?
— Rebecca a dus toate bagajele la bunuri uitate, după
cum este politica firmei noastre când nu ştim dacă se va
întoarce clientul. Dar am păstrat astea pentru
dumneavoastră, a zis ea, scoţând un pachet.
— Foarte amabil din partea ta, Rachel, a spus el, când ea
i-a dat cutia cu trabucuri Montecristo.

Când avionul a aterizat a fost întâmpinat de un comitet de

recepţie care a aşteptat cu răbdare coborârea rampei.
Patru soldaţi tineri au intrat în avion, au tras căruciorul în
josul rampei şi l-au golit în faţa preşedintelui comitetului de
recepţie. Un ofiţer a înaintat, a desfăcut curelele din piele şi a
ridicat capacul dezvăluind un om bătut şi plin de vânătăi,
legat la mâni şi la picioare.
— Scoateţi-i căluşul şi dezlegaţi-l, a spus un bărbat care
aştepta de aproape douăzeci de ani acest moment. Nu a mai
spus nimic până ce prizonierul nu şi-a revenit suficient
pentru a ieşi din coş şi a păşi pe pistă.
— Nu ne-am mai întâlnit până acum, locotenente
Lunsdorf, a spus Simon Wiesenthal, dar permiteţi-mi să fiu
primul care să vă ureze bun venit în Israel.
Nu şi-au dat mâna.

1469
 - JEFFREY ARCHER -

40
Vineri dimineaţa

Don Pedro era încă năucit. Se întâmplaseră atâtea într-un

timp atât de scurt.
Fusese trezit la cinci dimineaţa de nişte lovituri puternice,
persistente, la uşa din faţă şi a fost nedumerit că nu
răspunsese Karl. A presupus că unul dintre băieţi venise
acasă târziu şi îşi uitase iar cheia. S-a dat jos din pat, şi-a
pus halatul şi a coborât cu intenţia de a le explica lui Diego
sau Luis ce părerea avea în legătură cu trezitul la acea oră
matinală.
În momentul în care a deschis uşa, o jumătate de duzină
de poliţişti a năvălit în casă, au alergat sus pe scări şi i-au
arestat pe Diego şi Luis, care dormeau amândoi în paturile
lor. După ce li s-a permis să se îmbrace, au fost îmbarcaţi
într-o maşină a poliţiei. De ce nu era şi Karl acolo ca să-l
ajute? Sau îl arestaseră şi pe acesta?
Don Pedro a fugit înapoi sus şi a deschis uşa camerei lui
Karl, unde a observat doar că acesta nu dormise în patul lui.
S-a întors încet în birou şi şi-a sunat avocatul la numărul de
acasă, înjurând şi bătând cu pumnul în masă în timp ce
aştepta ca cineva să răspundă.
Până la urmă a auzit o voce adormită care şi-a ascultat cu
atenţie clientul incoerent care îi descria ce se întâmplase.
Domnul Everard se trezise acum şi-şi dăduse un picior jos
din pat.
— Vă voi suna de îndată ce voi şti unde i-au dus, a spus el
şi ce acuzaţie li se aduce. Nu vorbiţi cu nimeni până ce nu vă
voi contacta.
Don Pedro a continuat să lovească masa cu pumnul şi să
strige obscenităţi în gura mare, dar nu-l mai asculta nimeni.
Primul apel a venit de la Evening Standard.
— Fără comentarii! a ţipat don Pedro şi a trântit
receptorul. A continuat să urmeze sfatul avocatului său,
1470
 - JEFFREY ARCHER -

răspunzându-le la fel celor de la Daily Mail, Mirror, Express şi

The Times. Nici nu ar fi răspuns la telefon dacă n-ar fi avut o
nevoie disperată să audă veştile de la Everard.
Până la urmă l-a sunat şi avocatul, chiar după opt, ca să-i
spună unde erau deţinuţi Diego şi Luis şi apoi şi-a petrecut
încă o vreme spunându-i cât de serioase erau acuzaţiile.
— Voi cere eliberarea pe cauţiune pentru amândoi, a spus
el, cu toate că nu sunt prea optimist.
— Şi Karl? a întrebat don Pedro. V-au spus unde este şi de
ce este acuzat?
— Afirmă că nu ştiu nimic despre el.
— Mai căutaţi, a cerut don Pedro. Cineva trebuie să ştie
unde este.

La ora nouă, Alex Fisher şi-a îmbrăcat costumul dungat al

regimentului şi şi-a pus o pereche nouă de pantofi negri. A
coborât în birou şi a mai citit o dată scrisoarea de demisie
înainte de a închide plicul şi a-l trimite Doamnei Harry
Clifton, Linia Maritimă Barrington, Bristol.
S-a gândit ce trebuia să facă în următoarele două zile dacă
voia să-şi respecte acordul cu don Pedro şi să se asigure că-
şi va primi celelalte 3.000 de lire. Mai întâi, trebuia să fie la
biroul Liniei Maritime Barrington la ora zece pentru a da
scrisoarea doamnei Clifton. Apoi, urma să viziteze cele două
ziare locale, Bristol Evening Post şi Bristol Evening World
pentru a le înmâna editorilor copii ale scrisorii. Nu va fi
prima oară când o scrisoare a lui va ajunge pe prima pagină.
Următoarea oprire va fi la poştă, unde va trimite telegrame
editorilor ziarelor naţionale, cu mesajul simplu: Maiorul Alex
Fisher îşi dă demisia din Consiliul Liniei Maritime Barrington
şi solicită retragerea preşedintelui, deoarece se teme că firma
se confruntă cu falimentul.

1471
 - JEFFREY ARCHER -

Apoi se va întoarce acasă şi va aştepta lângă telefon ca să

răspundă tuturor întrebărilor posibile şi pentru care se
pregătise.
Alex şi-a părăsit apartamentul după 9:30 şi a condus la
docuri, croindu-şi drum încet în traficul matinal aglomerat.
Nu era nerăbdător să-i dea scrisoarea doamnei Clifton, dar,
ca un curier care trebuie să înmâneze actele de divorţ, va fi
indiferent şi va pleca repede.
Se hotărâse deja să întârzie câteva minute şi s-o lase să
aştepte. În timp ce trecea de porţile şantierului şi-a dat
seama cât de mult îi va lipsi acest loc. A pornit radioul pe
BBC Home Service pentru a prinde ultimele ştiri. Poliţia
arestase treizeci şi şapte de modernişti şi rockeri în Brighton
şi-i acuzase de tulburarea liniştii publice, Nelson Mandela îşi
începuse condamnarea pe viaţă într-o închisoare sud-
africană şi doi bărbaţi fuseseră arestaţi la numărul 44,
Eaton… A oprit radioul pentru că ajunsese la locul lui de
parcare – 44, Eaton…? A pornit radioul iar, dar trecuseră
deja la altă ştire şi a fost nevoit să asculte şi mai multe
detalii despre bătăile de pe plaja din Brighton între
modernişti şi rockeri. Alex dădea vina pe guvern pentru că
abolise gărzile civice. „Nelson Mandela, conducătorul ANC, a
început să-şi execute sentinţa de închisoare pe viaţă pentru
sabotaj şi conspiraţie împotriva guvernului din Africa de
Sud.”
— Asta e ultima oară când mai auzim de nenorocitul ăsta,
a spus Alex, convins.
„Poliţia metropolitană a efectuat un raid într-o casă din
Eaton Square în primele ore ale acestei dimineţi şi a arestat
doi bărbaţi cu paşapoarte argentiniene. Aceştia urmează să
apară azi în faţa Magistraturii din Chelsea…”

1472
 - JEFFREY ARCHER -

Când don Pedro a plecat din Eaton Square, 44, chiar după
9:30, a fost întâmpinat de o mulţime de blitzuri care aproape
l-au orbit în timp ce căuta anonimitatea relativă a unui taxi.
După cincisprezece minute, când taxiul a ajuns la
tribunal, a fost întâmpinat de şi mai multe aparate de
fotografiat. A trecut printr-o mare de reporteri până la sala de
judecată numărul 4, fără să se oprească să le răspundă la
întrebări.
Când a intrat în sală, domnul Everard a venit repede să-l
întâmpine şi a început să-i explice procedura care urma. I-a
explicat apoi în detaliu acuzaţiile, admiţând că nu era prea
sigur că vreunul dintre băieţi va fi eliberat pe cauţiune.
— Ceva ştiri despre Karl?
— Nu, a şoptit Everard. Nimeni nu l-a văzut şi nici nu a
auzit nimic de el de când a plecat de la Harrods ieri-
dimineaţă.
Don Pedro s-a încruntat şi s-a aşezat în rândul din faţă, în
timp ce Everard s-a întors la locul lui. La celălalt capăt al
băncii stătea un tânăr necioplit, îmbrăcat într-o robă scurtă,
neagră, care verifica nişte acte. Când a văzut că asta era tot
ce putea prezenta acuzarea, don Pedro s-a simţit mai
încrezător.
Nervos şi extenuat, s-a uitat prin încăperea pe jumătate
goală. Deoparte se afla o jumătate de duzină de ziarişti, cu
stilourile pregătite, ca o haită de dulăi aşteptând să se
hrănească dintr-o vulpe rănită. În spatele lui stăteau patru
bărbaţi pe care-i ştia din vedere. Bănuia că aceştia
cunoşteau prea bine unde se afla Karl.
Don Pedro şi-a întors privirea spre tribunal unde câţiva
oficiali minori se asigurau că totul era în ordine înainte ca
judecătorul să intre în sală. La ora zece, un bărbat înalt,
slab, purtând o robă lungă şi neagră a intrat în tribunal. Cei
doi avocaţi s-au ridicat imediat de la locurile lor şi s-au
aplecat politicoşi. Magistratul le-a întors salutul înainte de a
se aşeza în mijlocul estradei.

1473
 - JEFFREY ARCHER -

După ce s-a aşezat, s-a uitat un timp la sala de judecată.

Dacă a fost surprins de interesul neobişnuit al presei în
procedurile matinale, n-a arătat. A dat din cap înspre aprod,
s-a aşezat în fotoliu şi a aşteptat. După câteva momente,
primul acuzat a apărut din spatele sălii şi s-a aşezat în boxă.
Don Pedro s-a uitat la Luis, gândindu-se deja ce să facă în
cazul în care băiatului i se acorda cauţiunea.
— Citeşte acuzarea, a spus magistratul, uitându-se la
aprod.
Aprodul s-a înclinat, s-a întors cu faţa spre acuzat şi a
spus cu o voce de stentor:
— Sunteţi acuzat că dumneavoastră, Luis Martinez, aţi
intrat prin efracţie într-o locuinţă particulară şi anume în
Glebe Place numărul 12, apartamentul 4, Londra SW3, în
noaptea de şase iunie 1964 şi aţi distrus mai multe bunuri
aparţinând numitei Jessica Clifton. Cum pledaţi, vinovat sau
nevinovat?
— Nevinovat, a mormăit acuzatul.
Magistratul a mâzgălit două cuvinte în agendă, iar
avocatul apărării s-a ridicat de la locul lui.
— Da, domnule Everard, a spus magistratul.
— Domnule judecător, clientul meu este un om cu un
caracter şi o reputaţie nepătate, iar aceasta este prima
ofensă şi, cum nu are alte condamnări anterioare, solicităm
eliberarea pe cauţiune.
— Domnule Duffield, a spus magistratul, întorcându-şi
atenţia spre tânărul de la celalalt capăt al băncii. Aveţi vreo
obiecţie la cererea avocatului apărării?
— Nicio obiecţie, domnule judecător, a răspuns avocatul
acuzării, abia ridicându-se de la locul lui.
— Atunci stabilesc o cauţiune de o mie de lire, domnule
Everard. Magistratul şi-a mai notat ceva în agendă. Clientul
dumneavoastră va reveni în faţa tribunalului pentru a
răspunde acuzării pe douăzeci şi doi octombrie, la ora zece.
Este clar, domnule Everard?

1474
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, domnule judecător şi vă sunt recunoscător, a spus

avocatul, aplecându-se uşor.
Luis a coborât din boxă, evident nesigur ce trebuia să facă
în continuare. Everard a arătat spre tatăl lui, iar Luis s-a
aşezat lângă acesta în primul rând. Niciunul dintre ei n-a
spus nimic. După un moment, a apărut şi Diego, însoţit de
un poliţist. S-a aşezat în boxă şi a aşteptat citirea acuzării.
— Sunteţi acuzat că dumneavoastră, Diego Martinez, aţi
încercat să mituiţi un broker din City şi astfel să pervertiţi
cursul justiţiei. Cum pledaţi, vinovat sau nevinovat?
— Nevinovat, a spus Diego, ferm.
Domnul Everard s-a ridicat repede în picioare.
— Acesta, domnule judecător, este un alt caz de primă
ofensă, fără cazier anterior, deci din nou nu ezit în a solicita
eliberarea pe cauţiune.
Domnul Duffield s-a ridicat de la locul lui chiar înainte ca
magistratul să-l întrebe ceva şi a declarat:
— Coroana nu are nicio obiecţie pentru acordarea
cauţiunii cu această ocazie.
Everard era nedumerit. De ce nu riposta Coroana? Fusese
prea uşor – sau pierduse ceva din vedere?
— Atunci voi stabili cauţiunea la două mii de lire, a spus
magistratul, şi vom transfera acest caz înaltei Curţi de
Justiţie. Se va fixa o dată pentru audiere când se va găsi un
moment potrivit în calendarul tribunalului.
— Vă rămân îndatorat, domnule judecător, a spus
Everard.
Diego a coborât din boxă şi s-a alăturat tatălui şi fratelui
său. Fără să zică nimic, au părăsit repede sala.
Don Pedro şi fiii săi s-au împins prin hoarda de fotografi în
timp ce-şi făceau drum spre stradă, fără să răspundă
întrebărilor insistente ale ziariştilor. Diego a chemat un taxi
şi au tăcut în continuare când s-au urcat pe bancheta din
spate. Niciunul n-a zis nimic până ce don Pedro n-a închis
uşa din faţă a casei lor din Eaton Square, 44 şi nu s-au
retras în birou.

1475
 - JEFFREY ARCHER -

Şi-au petrecut următoarele două ore discutând alegerile pe

care le mai aveau. Abia după-amiază şi-au stabilit planul de
acţiune şi au decis să acţioneze de îndată.

Alex a sărit din maşină şi aproape a fugit până la

Barrington House. A luat liftul până la etajul de sus şi a
intrat în biroul preşedintelui. O secretară, care clar îl
aşteptase, l-a condus imediat înăuntru.
— Îmi pare rău că am întârziat, doamnă preşedinte, a spus
Alex, gâfâind.
— Bună dimineaţa, domnule maior, a zis Emma, fără să se
ridice de pe scaun. Secretara mea mi-a spus doar că aţi
sunat ieri pentru că doreaţi să discutăm ceva important.
Desigur că m-am întrebat ce anume ar putea să fie.
— Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi, a spus Alex. Am simţit
doar că trebuie să vă spun că, deşi am avut diferendele
noastre în trecut, consiliul n-ar fi putut avea un preşedinte
mai bun în aceste timpuri grele şi sunt mândru că am lucrat
cu dumneavoastră.
Emma nu i-a răspuns imediat. Încerca să-şi dea seama de
ce se răzgândise.
— Într-adevăr, am avut diverse probleme în trecut,
domnule maior, a zis Emma, fără să-l invite să se aşeze, aşa
că mă tem că în viitor consiliul se va descurca cumva şi fără
dumneavoastră.
— Poate nu, a zis Alex, zâmbindu-i cald. Desigur nu aţi
auzit noutăţile.
— Care noutăţi anume?
— Cedric Hardcastle mi-a cerut să-i iau locul în consiliu,
deci nimic nu s-a schimbat în realitate.
— Atunci e clar că dumneavoastră n-aţi auzit încă veştile.
A luat o scrisoare de pe birou. Cedric şi-a vândut de curând
toate acţiunile companiei şi a demisionat din postul de
director, aşa că nu mai are dreptul la un loc în consiliu.

1476
 - JEFFREY ARCHER -

Alex s-a bâlbâit:

— Dar mi-a zis…
— Mi-a părut rău să-i accept demisia şi îi voi scrie să-l
anunţ cât de mult am apreciat serviciile leale şi oneste aduse
companiei şi cât de greu ne va fi să-l înlocuim în consiliu. Aş
mai vrea să adaug un postscriptum în care să-i spun că sper
că va fi capabil să participe la ceremonia de lansare a lui
Buckingham şi să ni se alăture în primul drum spre New
York.
— Dar… a mai încercat Alex o dată.
— În timp ce în cazul dumneavoastră, domnule maior
Fisher, a spus Emma, cum domnul Martinez şi-a vândut şi el
acţiunile din companie, nici dumneavoastră nu aveţi de ales
decât să vă daţi demisia din postul de director şi, spre
deosebire de cazul lui Cedric, voi fi fericită să vă accept
demisia. Contribuţia dumneavoastră în companie în cursul
anilor a fost răzbunătoare, supărătoare şi chiar aducătoare
de necazuri şi pot adăuga că nu doresc nicicum să vă văd la
ceremonia de lansare şi, desigur, nu veţi fi invitat să veniţi cu
noi în prima călătorie. Cinstit vorbind, compania se va
descurca mai bine fără dumneavoastră.
— Dar eu…
— Şi dacă scrisoarea dumneavoastră de demisie nu este pe
biroul meu până la cinci după-amiază, nu voi avea de ales
decât să fac o declaraţie în care să explic clar de ce nu mai
sunteţi membru al consiliului.

Don Pedro s-a dus la un seif care nu mai era ascuns în

spatele unui tablou, a introdus un cod de şase cifre, a
răsucit cadranul şi a deschis uşa grea. A scos două
paşapoarte care nu fuseseră ştampilate niciodată şi un teanc
gros de bancnote noi de cinci lire, pe care le-a împărţit în
mod egal între cei doi fii ai săi. După ora cinci, Diego şi Luis
au părăsit separat casa şi s-au îndreptat în direcţii diferite,

1477
 - JEFFREY ARCHER -

ştiind că data viitoare când se vor întâlni va fi ori în

închisoare ori în Buenos Aires.
Don Pedro a rămas singur în birou, gândindu-se la
opţiunile care-i mai rămăseseră. La ora şase s-a uitat la
ştirile de seară, aşteptându-se la umilinţa de a se vedea pe el
şi pe fiii lui fugind din tribunal, înconjuraţi de haita de
ziarişti. Dar ştirea principală nu provenea din Chelsea, ci din
Tel Aviv şi nu era vorba despre Diego şi Luis, ci de
locotenentul SS Karl Lunsdorf care era plimbat în faţa
camerelor de luat vederi într-o uniformă de închisoare, cu un
număr agăţat în jurul gâtului. Don Pedro a ţipat la ecran:
— Nu sunt încă învins, ticăloşilor! Ţipetele lui au fost
întrerupte de o bătaie puternică la uşa din faţă. Şi-a verificat
ceasul. Băieţii plecaseră de mai puţin de o oră. Fusese
vreunul dintre ei deja arestat? Dacă da, ştia care dintre ei era
mai probabil să fie. A ieşit din birou, a traversat holul şi a
deschis puţin uşa din faţă.
— Ar fi trebuit să-mi ascultaţi sfatul, a spus colonelul
Scott-Hopkins. Dar n-aţi făcut-o, iar acum Karl Lunsdorf va
fi judecat ca un criminal de război. Deci Tel Aviv nu e un
oraş în care v-aş recomanda să vă duceţi, deşi aţi fi un
martor interesant al apărării. Fiii dumneavoastră sunt în
drum spre Buenos Aires şi, spre binele lor, sper că nu vor
mai păşi niciodată în această ţară pentru că, dacă ar fi
suficient de nechibzuiţi s-o facă, puteţi fi sigur că nu ne vom
face că nu observăm şi a doua oară. În ceea ce vă priveşte,
domnule Martinez, cinstit vorbind, nu mai sunteţi bine-venit
şi sugerez că a venit timpul să vă întoarceţi acasă. Să
spunem în douăzeci şi opt de zile, da? Dacă nu-mi veţi
asculta sfatul şi a doua oară… ei bine, să sperăm doar că nu
ne vom mai întâlni, a mai zis colonelul, înainte de a se
întoarce şi a dispărea în întuneric.
Don Pedro a trântit uşa şi a revenit în birou. A stat la
masă mai mult de o oră înainte de a ridica receptorul şi a
forma un număr pe care nu i se permisese să-l scrie şi la
care fusese avertizat că putea suna o singură dată.

1478
 - JEFFREY ARCHER -

Când a ridicat cineva receptorul la celălalt capăt al firului,

n-a fost surprins că n-a auzit nicio voce. Don Pedro a spus
doar:
— Am nevoie de un şofer.

1479
- JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA
1964

1480
 - JEFFREY ARCHER -

41
— Noaptea trecută am citit discursul pe care l-a ţinut
Joshua Barrington la prima AGM a nou-formatei lui
companii, în 1849. Pe tron se afla regina Victoria şi soarele
nu apunea niciodată deasupra Imperiului Britanic. Le-a spus
celor treizeci şi şapte de oameni aflaţi în Sala Temperanţei
din Bristol că beneficiile Liniei Maritime Barrington în primul
său an au fost de patru sute douăzeci de lire, zece şilingi şi
patru penny şi că putea declara un profit de treizeci şi trei de
lire, patru şilingi şi doi penny. Le-a promis acţionarilor că în
anul următor se va descurca mai bine.
Astăzi, vreau să-mi prezint şi eu declaraţia în faţa celor
mai mult de o mie de acţionari ai Barrington’s la cea de-a o
suta douăzeci şi cincea AGM la Colston Hall. În acest an,
beneficiile noastre au fost de douăzeci şi unu de milioane
patru sute douăzeci şi două de mii şapte sute şaizeci de lire
şi declarăm un profit de şase sute nouăzeci şi una de mii
patru sute şaptezeci şi două de lire. Pe tron se află regina
Elisabeta II şi, cu toate că nu mai stăpânim jumătate din
glob, Barrington’s încă domină oceanele lumii. Dar, ca şi sir
Joshua, am intenţia să ne descurcăm mai bine în anul
următor.
Compania îşi câştigă încă existenţa din transportul de
pasageri şi mărfuri în toate părţile lumii. Noi continuăm să
facem comerţ de la Est până în Vest. Am trecut prin două
războaie mondiale şi ne-am găsit locul în noua ordine
mondială. Ar trebui, desigur, să privim înapoi cu mândrie la
imperiul nostru colonial, dar să fim gata, în acelaşi timp, să
profităm de orice oportunitate care se iveşte.
Harry, aşezat în primul rând, s-a amuzat văzându-l pe
Giles notându-şi cuvintele surorii sale şi s-a întrebat cât va
mai dura până ce vor fi repetate în Camera Comunelor.
— Una dintre aceste oportunităţi a fost prinsă de
predecesorul meu, Ross Buchanan, acum şase ani când, cu
susţinerea consiliului, a luat decizia de a construi un nou
1481
 - JEFFREY ARCHER -

pachebot, MV Buckingham, care urma să fie primul vas de

lux al liniei noastre maritime. Cu toate că am înfruntat mai
multe obstacole în timp, acum suntem la doar câteva
săptămâni de ceremonia de lansare a acestui vas magnific.
S-a întors spre ecranul mare aflat în spatele ei şi, după
câteva momente, pe acesta a apărut o schiţă a lui
Buckingham întâmpinată mai întâi de un oftat de uimire,
urmat de aplauze prelungite. Emma s-a relaxat pentru prima
oară şi s-a mai uitat pe discursul scris, înainte de încetarea
aplauzelor.
— Sunt încântată să vă anunţ că Maiestatea Sa, regina-
mamă Elisabeta, a fost de acord să boteze vasul Buckingham
la vizita sa la Avonmouth, pe douăzeci şi unu septembrie.
Acum, dacă vă uitaţi pe scaune, veţi găsi o broşură care
conţine toate detaliile referitoare la această navă remarcabilă.
Poate îmi veţi permite să subliniez anumite lucruri.
Consiliul a ales firma Harland şi Wolff pentru a construi
Buckingham sub conducerea distinsului arhitect naval
Rupert Cameron, care lucrează împreună cu inginerii
maritimi sir John Biles şi Co., în colaborare cu firma daneză
Burmeister şi Wain, iar rezultatul acestei activităţi este prima
navă din lume cu motor diesel.
Buckingham este un vas cu motoare gemene, cu o lungime
de şase sute de metri, un catarg de trei metri şi poate atinge
o viteză de treizeci şi două de noduri. La bord poate acomoda
o sută doi pasageri la clasa întâi, două sute patruzeci şi doi
la clasa cabină şi trei sute şaizeci la clasa turist. Există
spaţiu suficient în cală pentru maşinile pasagerilor, precum
şi pentru încărcătura comercială, în funcţie de destinaţia
navei. Echipajul vasului, de cinci sute şaptezeci şi şapte de
oameni, împreună cu pisica echipajului, Perseus, se va afla
sub comanda căpitanului Nicholas Turnbull RN.
Permiteţi-mi acum să vă atrag atenţia asupra unei inovaţii
unice de care se pot bucura pasagerii de pe Buckingham şi
care va constitui un motiv de invidie pentru rivalii noştri.
Buckingham nu va avea, ca celelalte şase pacheboturi, punţi

1482
 - JEFFREY ARCHER -

deschise pentru vreme toridă. Pentru noi, această invenţie

aparţine trecutului, deoarece am construit prima punte
solară cu piscină şi două restaurante. Desenul care a apărut
pe ecran a fost întâmpinat de altă serie de aplauze.
— Acum nu pot pretinde, a continuat Emma, că a construi
un pachebot de asemenea dimensiuni a costat puţin. De
fapt, factura finală va depăşi optsprezece milioane de lire
care, după cum ştiţi din raportul meu de anul trecut, provin
din rezervele noastre. Totuşi, mulţumită prevederii lui Ross
Buchanan, a fost făcut un al doilea contract cu Harland şi
Wolff pentru comanditarea unei nave-surori, SS Balmoral,
pentru şaptesprezece milioane de lire, în cazul în care
proiectul este confirmat la nu mai mult de douăsprezece luni
de la obţinerea certificatului de navigare pentru Buckingham.
Acum două săptămâni ne-a fost livrat Buckingham, ceea ce
ne lasă cincizeci de săptămâni înainte de a ne decide dacă să
abordăm sau nu această opţiune. Până atunci trebuie să
hotărâm dacă pachebotul este unic sau primul din flota de
lux a firmei noastre. Cinstit vorbind, decizia nu va fi luată de
consiliu sau de acţionari ci, ca în cazul tuturor
întreprinderilor comerciale, de public. Doar el va hotărî
viitorul flotei noastre de lux.
Iar următorul meu anunţ este: azi la prânz, Thomas Cook
va deschide a doua perioadă de rezervare de bilete pentru
prima călătorie a lui Buckingham. Emma s-a oprit şi s-a uitat
la audienţă. Dar nu pentru publicul general. În ultimii trei
ani, dumneavoastră, acţionarii, nu aţi primit dividendele cu
care eraţi obişnuiţi în trecut, deci am hotărât să profit de
această ocazie pentru a vă mulţumi pentru lealitatea şi
susţinerea dumneavoastră continuă. Toţi cei care au acţiuni
de mai mult de un an nu numai că vor avea prioritate la
rezervarea biletelor pentru prima călătorie, de care ştiu că aţi
profitat mulţi, ci vor primi şi un discount de zece la sută
pentru oricare călătorie făcută pe una dintre navele
companiei Barrington’s în viitor.

1483
 - JEFFREY ARCHER -

Aplauzele susţinute care au urmat i-au permis Emmei să

se mai uite pe notiţe.
— Thomas Cook m-a avertizat să nu fiu prea încântată de
numărul mare de pasageri care şi-au luat deja bilete pentru
primul drum. Mi-a spus că fiecare cabină va fi vândută cu
mult înainte de ridicarea ancorei ca şi la fiecare premieră de
la Old Vic, unde se vând întotdeauna toate biletele şi că, la
fel ca teatrul, va trebui să ne bizuim pe clienţii noştri fideli şi
să repetăm comenzile pe o perioadă mare de timp. Faptele
sunt simple. Nu ne putem permite să cădem sub gradul de
ocupare a cabinelor mai mic de şaizeci la sută şi chiar şi
această cifră înseamnă doar că nu vom avea nici profit, nici
datorii, la sfârşitul anului. Şaptezeci la sută ne va garanta un
profit mic, dar avem nevoie de optzeci la sută ca să ne
recuperăm cheltuielile din capital în zece ani, după cum a
planificat Ross Buchanan. Şi, până atunci, bănuiesc că vor
exista punţi solare pe toate navele rivalilor noştri şi vom fi
obligaţi să căutăm idei noi ca să atragem un public şi mai
sofisticat.
Deci, în următoarele douăsprezece luni, se va decide
viitorul firmei Barrington’s. Vom face istoria sau vom deveni
istorie? Puteţi fi siguri că directorii noştri vor munci fără
pauză pentru acţionarii care şi-au plasat încrederea în noi şi
pentru a oferi servicii de marcă în lumea navigaţiei de lux.
Doresc să procedez şi mai bine la anul şi în anul următor şi
în anul următor.
Emma s-a aşezat, iar audienţa s-a ridicat în picioare de
parcă ar fi fost la o premieră. Ea a închis ochii şi s-a gândit
la cuvintele bunicului ei: Dacă eşti suficient de bun ca să
ajungi preşedinte, faptul că eşti femeie nu contează.
Amiralul Summers s-a aplecat spre ea şi a şoptit:
— Felicitări, apoi a adăugat: întrebări?
Emma s-a ridicat iar.
— Scuzaţi-mă, aproape am uitat. Desigur, voi fi încântată
să răspund la întrebări.

1484
 - JEFFREY ARCHER -

Un bărbat elegant din rândul doi s-a ridicat repede în

picioare.
— Aţi spus că preţul acţiunilor a atins valoarea cea mai
mare din ultimul timp, dar ne puteţi explica de ce în ultimele
săptămâni au fost creşteri şi scăderi ale valorii lor care, unui
necunoscător ca mine, i se par inexplicabile, ca să nu zic
îngrijorătoare?
— Nu vă pot explica în totalitate nici eu, a spus Emma.
Dar vă pot spune că un fost acţionar care a aruncat pe piaţă
douăzeci şi doi virgulă cinci procente, fără să aibă curtoazia
să mă anunţe, cu toate că acel acţionar avea un reprezentant
în consiliu. Din fericire pentru Barrington’s, brokerul
implicat a fost iscusit şi a oferit toate aceste acţiuni unuia
dintre foştii noştri directori, domnul Cedric Hardcastle, care
este bancher. Domnul Hardcastle a fost capabil să plaseze
întregul stoc unui om de afaceri din nordul Angliei care voia
de mai mult timp să cumpere o parte mare din stocul nostru.
De aceea acţiunile au fost pe piaţă doar câteva minute,
cauzând o perturbare minimă, dar, în câteva zile, preţul lor a
revenit la valoarea iniţială.
Emma a văzut-o ridicându-se de la locul ei din mijlocul
celui de-al patrulea rând, purtând o pălărie galbenă, cu
boruri largi, care ar fi fost mai potrivită la Ascot, dar a
ignorat-o, arătând în schimb spre un bărbat aflat la câteva
rânduri în spatele ei.
— Buckingham va naviga doar pe ruta transatlantică sau
compania are în planul ei să viziteze şi alte destinaţii în
viitor?
— Bună întrebare. Giles o învăţase pe Emma ce să spună
în astfel de cazuri.
— Nu va fi posibil ca Buckingham să obţină vreun profit
dacă ne limităm doar la călătorii pe coasta de est a Statelor
Unite, nu numai pentru că rivalii noştri, mai ales americanii,
domină această rută de un secol. Nu, trebuie să identificăm o
nouă generaţie de pasageri care nu consideră că singurul
scop al unei călătorii este să ajungă din punctul A în punctul

1485
 - JEFFREY ARCHER -

B. Buckingham trebuie să fie ca un hotel de lux la bordul

căruia în fiecare noapte dorm pasageri care ziua vizitează ţări
pe care nu credeau că le vor vedea în viaţa lor. Ţinând seama
de asta, Buckingham va face călătorii regulate în Caraibe şi
în Bahamas, iar vara va circula pe Mediterana şi pe coastele
Italiei. Şi cine ştie care alte părţi ale lumii ni se vor mai
deschide în următorii douăzeci de ani?
Femeia s-a ridicat iar în picioare şi din nou Emma a evitat-
o, arătând spre alt bărbat mai din faţă.
— Sunteţi îngrijorată de numărul de pasageri care preferă
să circule cu aeroplanele decât cu pacheboturile? BOAC, de
exemplu, pretinde că te poate duce la New York în opt ore, în
timp ce Buckingham face patru zile.
— Aveţi dreptate, domnule, a răspuns Emma, şi de aceea
reclamele noastre se concentrează pe alte imagini arătate
pasagerilor, oferindu-le o experienţă pe care nu pot spera s-o
aibă într-un avion. Ce avion îţi poate oferi un teatru,
magazine, un cinema, o bibliotecă şi restaurante haute
cuisine, ca să nu mai vorbim de puntea solară şi de piscină?
Adevărul este că, dacă te grăbeşti, nu te îmbarci pe
Buckingham pentru că aceasta este un palat plutitor care
merge dintr-un loc în altul şi pe care vei dori să te întorci iar
şi iar. Şi mai e un lucru pe care vi-l pot promite: când veţi
reveni acasă nu veţi suferi de oboseală şi somnolentă.
Femeia din rândul patru s-a ridicat iar, dând din mână.
— Încercaţi să mă evitaţi, doamnă preşedinte? a strigat ea.
Lui Giles i s-a părut că a recunoscut vocea şi s-a uitat în
jur, văzându-şi confirmate cele mai rele temeri.
— Nu, doamnă, dar cum nu sunteţi nici acţionară, nici
ziaristă, nu v-am dat prioritate. Dar vă rog, întrebaţi-mă.
— Este adevărat că unul dintre directori şi-a vândut în
weekend tot stocul de acţiuni pentru a aduce compania la
faliment?
— Nu, lady Virginia, nu este aşa. Vă gândiţi probabil la
cele douăzeci şi două virgulă cinci procente ale lui don Pedro
Martinez care au fost puse pe piaţă fără informarea

1486
 - JEFFREY ARCHER -

consiliului, dar, din fericire, pentru a folosi o expresie

modernă, l-am văzut venind.
Toată lumea din sală a izbucnit în râs, dar Virginia nu s-a
oprit.
— Dacă unul dintre directorii dumneavoastră a fost
implicat în aşa ceva, nu ar trebui să-şi dea demisia din
consiliu?
— În cazul în care vă referiţi la maiorul Fisher, i-am cerut
să demisioneze vinerea trecută când a venit să mă viziteze în
biroul meu, după cum sunt sigură că ştiţi, lady Virginia.
— Ce insinuaţi?
— Doar că, în cele două cazuri diferite în care maiorul
Fisher v-a reprezentat pe dumneavoastră în consiliu, i-aţi
permis să vă vândă toate acţiunile în weekend şi apoi, după
ce aţi obţinut un profit frumos, le-aţi cumpărat din nou într-
o perioadă de afaceri de trei săptămâni. Când preţul
acţiunilor şi-a revenit şi a atins din nou un vârf, aţi executat
aceeaşi acţiune a doua oară, obţinând un profit şi mai mare.
Dacă aţi avut intenţia de a distruge compania, lady Virginia
atunci, ca domnul Martinez, aţi eşuat, aţi eşuat lamentabil,
pentru că aţi fost învinsă de oameni obişnuiţi, decenţi, care
doresc ca această firmă să constituie un succes.
Aplauze spontane au izbucnit în sală, iar lady Virginia şi-a
făcut loc prin rândul aglomerat, nepăsându-i pe picioarele
cui călca. Când a ajuns la margine, s-a uitat iar spre scenă şi
a strigat:
— Veţi mai auzi de mine de la avocatul meu.
— Aşa sper, a spus Emma, pentru că atunci maiorul
Fisher va putea povesti juriului pe cine reprezenta când v-a
vândut şi v-a cumpărat acţiunile.
Această lovitură a primit cea mai mare ovaţie a zilei.
Emma chiar a avut timp să se uite în primul rând şi să-i facă
cu ochiul lui Cedric Hardcastle.
Şi-a petrecut următoarea oră răspunzând la o mulţime de
întrebări puse de acţionari, de analiştii din City şi de ziarişti
cu o încredere şi autoritate pe care Harry rareori le mai

1487
 - JEFFREY ARCHER -

văzuse la ea. După ce a răspuns la ultima întrebare, ea a

încheiat întrunirea spunând:
— Sper că mulţi dintre dumneavoastră mă veţi însoţi peste
două luni în prima călătorie la New York şi am încredere că
va fi o experienţă pe care n-o veţi uita niciodată.
— Cred că putem să le garantăm asta, a şoptit un bărbat
cu un accent irlandez pronunţat, care stătea în spatele sălii.
S-a strecurat afară în timp ce Emma era ovaţionată.

1488
 - JEFFREY ARCHER -

42
— Bună dimineaţa. Thomas Cook şi Fiul. Cum vă pot
ajuta?
— Sunt lordul Glenarthur. Speram că mă puteţi ajuta într-
o problemă personală.
— Vom face tot ce putem, domnule.
— Sunt un prieten al familiilor Barrington şi Clifton şi i-
am spus lui Harry Clifton că, din păcate, nu voi putea
participa la prima călătorie a navei Buckingham la New York
din cauza unor angajamente de afaceri. Aceste angajamente
au căzut acum şi m-am gândit că ar fi nostim să nu-i spun
că voi fi la bord. Un fel de surpriză, dacă mă înţelegeţi.
— Desigur, domnule.
— Aşa că am sunat să aflu dacă este posibil să rezerv o
cabină undeva în apropierea familiei.
— Voi vedea ce pot face dacă sunteţi amabil să rămâneţi
pe fir. Bărbatul de la celălalt capăt al liniei a luat o
înghiţitură de Jamison şi a aşteptat. Domnule, mai sunt
libere două cabine la clasa întâi pe puntea superioară,
numărul trei şi cinci.
— Aş vrea să fiu cât mai aproape de familie.
— Ei bine, sir Giles Barrington este în cabina numărul doi.
— Şi Emma?
— Emma?
— Îmi cer scuze, doamna Clifton.
— Este în cabina numărul unu.
— Atunci voi lua cabina numărul trei. Vă sunt
recunoscător pentru că m-aţi ajutat.
— A fost plăcerea mea, domnule. Sper să aveţi o călătorie
plăcută. Pot să întreb unde să vă trimit biletele?
— Nu vă deranjaţi. Îmi voi trimite şoferul să le ia.

1489
 - JEFFREY ARCHER -

Don Pedro a descuiat seiful din camera sa şi a scos ce-i

mai rămăsese din bani. A pus teancurile de bancnote de
cinci lire în rânduri ordonate de câte zece mii până ce
acestea i-au ocupat tot biroul. A pus înapoi 23.645 în seif şi
l-a încuiat, apoi a verificat iar cele 250.000 de lire rămase
înainte de a pune banii în rucsacul pe care i-l dăduseră. S-a
aşezat la birou, a luat ziarul de dimineaţă şi a aşteptat.
Trecuseră zece zile până când şoferul i-a dat telefon pentru
a-l anunţa că operaţia fusese acceptată, însă doar în cazul în
care era gata să plătească 500.000 de lire. Când se mirase că
suma era aşa de mare, i se explicase că era din cauza
riscurilor mari implicate, deoarece, dacă vreunul dintre băieţi
ar fi fost prins, şi-ar fi petrecut probabil restul zilelor în
Crumlin Road sau şi mai rău.
Nu s-a obosit să se târguiască. La urma-urmei, nu avea de
gând să mai plătească şi a doua rată pentru că se îndoia că
erau prea mulţi simpatizanţi IRA în Buenos Aires.

— Bună dimineaţa, Thomas Cook şi fiul.

— Aş vrea o cabină pentru prima călătorie a lui
Buckingham la New York.
— Da, desigur, doamnă. Vă fac legătura.
— Rezervări clasa întâi, cum vă pot ajuta?
— Sunt lady Virginia Fenwick. Aş vrea să rezerv o cabină
pentru prima călătorie.
— Vreţi să repetaţi numele, vă rog?
— Lady Virginia Fenwick, a spus ea rar, de parcă ar fi
vorbit cu un străin.
A urmat o tăcere lungă, care, bănuia Virginia, însemna că
funcţionarul căuta o cabină disponibilă.
— Îmi pare rău, lady Virginia, dar, din nefericire, nu mai
sunt locuri libere la clasa întâi. Să vă fac o rezervare la clasa
cabină?
— Sigur că nu. Nu ştii cine sunt?

1490
 - JEFFREY ARCHER -

Funcţionarul ar fi vrut să-i spună, da, ştiu exact cine eşti,

numele tău e lipit pe avizier în ultima lună cu instrucţiuni
clare cu tot ce trebuiau să facă funcţionarii dacă această
doamnă încerca să rezerve un bilet, dar i-a spus doar,
respectând scenariu!:
— Îmi pare rău, doamnă, dar nu pot să fac nimic.
— Sunt o prietenă personală a preşedintelui Liniei
Maritime Barrington, a spus Virginia. Desigur că asta
contează?
— Sigur că da, a răspuns funcţionarul. Mai avem o cabină
de clasa întâi disponibilă, dar poate fi dată doar la ordinul
expres ai doamnei preşedinte. Aşa că, dacă sunteţi amabilă
s-o sunaţi pe doamna Clifton, voi reţine cabina pe numele
dumneavoastră şi o voi rezerva de îndată ce mă sună.
N-au mai auzit nimic de ea.

Când don Pedro a auzit claxonul, a împăturit ziarul, l-a

pus pe birou şi-a luat rucsacul şi a ieşit din casă.
Şoferul şi-a atins chipiul şi a spus:
— Bună dimineaţa, domnule, după care a pus rucsacul în
portbagajul Mercedesului.
Don Pedro s-a aşezat pe bancheta din spate, a închis
portiera şi a aşteptat. Când şoferul s-a urcat la volan, nu l-a
întrebat pe don Pedro unde voia să meargă pentru că deja
aleseseră traseul. Au cotit la stânga pe Eaton Square şi s-au
îndreptat spre Hyde Park Corner.
— Presupun că în rucsac este suma stabilită, a zis şoferul
când treceau de spitalul din colţul lui Hyde Park.
— Două sute şi cincizeci de mii de lire, bani lichizi, a spus
don Pedro.
— Şi aşteptăm ca cealaltă jumătate a sumei să fie plătită
integral la douăzeci şi patru de ore după ce noi ne vom
respecta partea noastră din înţelegere.

1491
 - JEFFREY ARCHER -

— După cum am stabilit, a zis don Pedro, gândindu-se la

cele 23.645 de lire lăsate în seiful din biroul lui; toţi banii pe
care-i mai avea. Nici măcar casa nu mai era pe numele lui.
— Ştiţi care sunt consecinţele dacă nu plătiţi a doua rată?
— Mi-aţi amintit suficient de des, a spus don Pedro când
maşina avansa pe Park Lane, fără să depăşească limita de
viteză.
— În cazuri normale, dacă nu aţi fi plătit la timp, v-am fi
omorât unul dintre fii, dar cum amândoi sunt în siguranţă
acum în Buenos Aires şi Herr Lunsdorf nu mai este printre
noi, mai rămâneţi doar dumneavoastră, a spus şoferul
conducând în jurul Marble Arch.
Don Pedro a tăcut în timp ce mergeau pe cealaltă parte a
Park Lane, apoi s-au oprit la semafor.
— Dar dacă voi nu vă respectaţi partea din înţelegere? a
întrebat el.
— Atunci nu mai trebuie să plătiţi celelalte două sute
cincizeci de mii, nu? a zis şoferul trăgând în faţă la
Dorchester.
Un portar îmbrăcat într-o mantie lungă şi verde s-a grăbit
şi a deschis portiera din spate a maşinii pentru a-i permite
lui don Pedro să coboare.
— Am nevoie de un taxi, a spus don Pedro pe când şoferul
se întorcea în traficul matinal de pe Park Lane.
— Da, domnule, i-a zis portarul, ridicând un braţ şi
fluierând asurzitor.
Când don Pedro a urcat pe bancheta din spate a taxiului şi
a spus:
— Eaton Square, 44, portarul a fost nedumerit. De ce avea
oare nevoie un domn de un taxi când avea deja o maşină cu
şofer?

— Thomas Cook şi fiul. Cu ce vă putem ajuta?

1492
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş vrea să rezerv patru cabine pe Buckingham pentru

prima călătorie la New York.
— Prima clasă sau cabină, domnule?
— Cabină.
— Vă voi da legătura la rezervări.
— Bună dimineaţa, rezervări pentru clasa cabină la
Buckingham.
— Aş vrea să rezerv patru cabine cu un singur pat pentru
călătoria din douăzeci şi nouă octombrie.
— Îmi puteţi spune numele pasagerilor? Colonelul Scott-
Hopkins şi-a dat numele lui şi al celor trei colegi ai săi.
Biletele costă treizeci şi două de lire bucata. La ce adresă
trebuie să trimit factura, domnule?
Cartierul general SAS, barăcile Chelsea, King’s Road,
Londra, ar fi putut spune, pentru că ei plăteau biletele, dar
în loc de asta i-a dat funcţionarului adresa sa de acasă.

1493
 - JEFFREY ARCHER -

43
— Aş vrea să încep şedinţa de astăzi prin a-i ura bun venit
domnului Bob Bingham ca membru al consiliului, a spus
Emma. Bob este preşedintele firmei Pate de peşte Bingham şi
a cumpărat de curând douăzeci şi două virgulă cinci la sută
din acţiunile Barrington’s, deci nu trebuie să convingă pe
nimeni de încrederea sa în viitorul companiei. Am mai primit
şi demisiile altor doi membri ai consiliului, domnul Cedric
Hardcastle, ale cărui sfaturi iscusite şi înţelepte ne vor lipsi
mult şi maiorul Fisher, a cărui prezenţă nu ne va lipsi.
Amiralul Summers şi-a permis să zâmbească.
— Cum mai sunt doar zece zile până la lansarea oficială a
lui Buckingham, poate ar trebui să vă pun la curent cu
pregătirile pentru ceremonie. Emma a deschis dosarul roşu
şi a verificat orarul cu atenţie. Regina-mamă va sosi cu
trenul regal la Temple Mead la ora nouă şi treizeci şi cinci în
dimineaţa zilei de douăzeci şi unu septembrie. Ea va fi
întâmpinată pe peron de lordul locotenent al comitatului şi
oraşului Bristol şi de lordul primar al oraşului Bristol.
Maiestatea Sa va fi condusă la liceul din Bristol unde va fi
întâmpinată de director care o va conduce în noile
laboratoare pe care le va deschide la ora zece. Va fi primită
de un grup select de elevi şi profesori înainte de a părăsi
şcoala la ora unsprezece. Apoi va fi condusă la Avonmouth şi
va sosi pe şantierul naval la unsprezece şi şaptesprezece
minute. Emma s-a uitat în sus. Viaţa mea ar fi mult mai
simplă dacă aş şti în permanenţă minutul exact unde aş
ajunge într-un loc. O voi întâmpina pe Maiestatea Sa la
sosire la Avonmouth, a spus ea, continuând să se uite la
program şi îi voi ura bun-venit din partea companiei, înainte
de a o prezenta consiliului. La unsprezece şi douăzeci şi nouă
de minute o voi conduce la docul din nord unde se va întâlni
cu arhitectul navei, cu inginerul-şef şi cu preşedintele de la
Harland şi Wolff. La douăsprezece fără trei minute voi
întâmpina oficial oaspetele nostru de onoare. Discursul meu
1494
 - JEFFREY ARCHER -

va dura trei minute şi, când va bate ora douăsprezece,

Maiestatea Sa va boteza nava Buckingham prin tradiţionala
spargere a unei sticle magnum de şampanie de carena
vasului.
— Şi ce se întâmpla dacă sticla nu se sparge? a întrebat
Clive Anscott, râzând.
Nimeni altcineva n-a râs.
— În dosarul meu nu scrie nimic despre asta, a zis Emma.
La douăsprezece şi jumătate, Maiestatea Sa va pleca la
Academia Regală a Angliei de Vest unde se va alătura
personalului său pentru prânz, înainte de a deschide o
galerie nouă de artă la ora trei. La patru, va fi condusă înapoi
la Temple Meads, însoţită de lordul locotenent şi se va
îmbarca în trenul regal care va pleca spre Paddington după
zece minute.
Emma a închis dosarul, a oftat şi a fost aplaudată ironic
de colegii ei directori.
— Când eram copil, a mai zis ea, mi-aş fi dorit să fiu o
prinţesă, dar după asta, trebuie să vă spun că m-am
răzgândit. De data aceasta, aplauzele au fost sincere.
— De unde vom şti unde se aşteaptă să fim în diverse
momente? a întrebat Andy Dobbs.
— Fiecărui membru al consiliului i se va oferi o copie a
orarului oficial şi Domnul să-i ajute pe cei care nu se află
unde trebuie atunci când trebuie. Acum voi trece la problema
la fel de importantă a primei călătorii a lui Buckingham, care
începe, după cum ştiţi, pe douăzeci şi nouă octombrie.
Consiliul va fi încântat să afle că toate cabinele sunt ocupate
şi, chiar şi mai bine, s-au dat toate biletele şi pentru
călătoria de întoarcere.
— „S-au dat” este o descriere interesantă, a spus Bob
Bingham. Câţi sunt pasageri plătitori şi câţi sunt invitaţi?
— Invitaţi? a repetat amiralul.
— Pasagerii care nu-şi vor plăti biletele.
— Ei bine, sunt mulţi oameni care au dreptul…

1495
 - JEFFREY ARCHER -

— …la o călătorie pe gratis. Dar sfatul meu ar fi să nu-i

lăsaţi să se obişnuiască cu asta.
— Îi număraţi pe membrii consiliului şi familiile lor în
această categorie, domnule Bingham? a întrebat Emma.
— Nu în prima călătorie, dar în viitor desigur că va fi aşa,
din principiu. Un palat plutitor este foarte atrăgător când nu
trebuie să-ţi plăteşti cabina, ca să nu menţionăm mâncarea
şi băutura.
— Spuneţi-mi, domnule Bingham, dumneavoastră vă
plătiţi propriul pate de peşte?
— Întotdeauna, domnule amiral. Aşa, personalul meu nu
crede că are dreptul la eşantioane gratuite pentru familia şi
prietenii lor.
— Atunci, în drumurile următoare, a zis Emma, eu îmi voi
plăti întotdeauna cabina şi nu voi călători niciodată gratis în
timp ce sunt preşedinte al acestei companii.
Câţiva membrii ai consiliului s-au fâţâit neliniştiţi în
scaunele lor.
— Sper, a spus David Dixon, că asta nu va opri familiile
Barrington şi Clifton să fie prezente în această călătorie
istorică.
— Majoritatea familiei mele mă va însoţi în această
călătorie, a zis Emma, cu excepţia surorii mele, Grace, care
va participa doar la ceremonia de lansare pentru că este
prima săptămână a semestrului şi va trebui să revină la
Cambridge imediat după aceea.
— Şi sir Giles? a întrebat Anscott.
— Asta depinde de hotărârea prim-ministrului de a anunţa
alegerile generale. Totuşi, fiul meu, Sebastian, va veni în mod
sigur cu prietena lui, Samantha, dar vor merge la clasa
cabină. Şi înainte de a întreba, domnule Bingham, eu le-am
plătit biletele.
— Dacă e puştiul care a fost pe la fabrica mea acum două
săptămâni, mi-aş ţine ochii bine deschişi, doamnă
preşedinte, pentru că presimt că vrea să vă ia locul.
— Dar are doar douăzeci şi patru de ani, a spus Emma.

1496
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu-l va deranja. Eu am ajuns preşedinte la

Bingham’s la douăzeci şi şapte de ani.
— Deci mai am trei ani.
— Tu şi Cedric, a zis Bob, în funcţie de cel pe care va
hotărî să-l înlocuiască.
— Nu cred că Bingham glumeşte, doamnă preşedinte, a zis
amiralul. De-abia aştept să-l întâlnesc pe băiat.
— A fost invitat vreunul dintre foştii directori să ni se
alăture în călătoria spre New York? a întrebat Andy Dobbs.
Mă gândeam la Ross Buchanan.
— Da, a spus Emma. Trebuie să recunosc că i-am invitat
pe Ross Buchanan şi pe Jean. Asta doar dacă domnul
Bingham este de acord.
— Nu aş fi în acest consiliu dacă n-ar fi fost Ross
Buchanan şi după ce domnul Hardcastle nu mi-a spus
despre Scoţianul de Noapte. Cred că şi-a câştigat pe drept
drumul.
— Sunt de acord, a spus Jim Knowles. Dar asta ne
determină să ne gândim la ce să facem cu Fisher şi cu
Hardcastle?
— Nici nu mă gândesc să-l invit pe Fisher, a spus Emma,
iar Cedric Hardcastle mi-a zis deja că simte că n-ar fi înţelept
să participe la ceremonia de lansare în urma atacului voalat
lansat asupra lui la AGM de lady Virginia.
— Femeia aia a fost suficient de proastă încât să emită o
ameninţare în scris? a întrebat Dobbs.
— Da, a zis Emma, în care l-a acuzat de defăimare şi
calomnie.
— Calomnie mai înţeleg, a spus Dobbs, dar cum poate
vorbi despre defăimare?
— Pentru că am insistat ca fiecare cuvânt al discuţiei să fie
înregistrat în minuta AGM.
— Atunci să sperăm că e suficient de toantă încât să te
cheme în faţa Înaltei Curţi de Justiţie.

1497
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu e proastă, a spus Bingham, dar este suficient de

arogantă, deşi am sentimentul că avându-l pe Fisher aproape
pentru a-i fi martor, nu va risca mai nimic.
— Putem să revenim la treburile noastre? a întrebat
amiralul. Aş putea fi mort până ce cazul acesta ajunge la
tribunal.
Emma a râs.
— Aveaţi vreo problemă anume, domnule amiral?
— Cât va dura aproximativ drumul până la New York?
— Ceva mai mult de patru zile, ceea ce este mult mai puţin
decât ceea ce obţin rivalii noştri.
— Dar Buckingham este echipat cu primul motorul dublu
diesel, aşa că ar fi posibil să câştigăm Panglica albastră
pentru cea mai rapidă traversare?
— În cazul în care condiţiile meteo sunt perfecte şi, în
această perioadă a anului sunt destul de bune, mai avem o
şansă în plus, dar e suficient să vorbeşti de Panglica albastră
că oamenii se gândesc imediat la Titanic. Aşa că nici nu
trebuie să sugerăm aşa ceva până ce Statuia Libertăţii nu
apare la orizont.
— Doamnă preşedinte, cam câţi oameni vor participa la
ceremonia de lansare?
— Şeful poliţiei i-a spus că ar putea fi trei sau chiar patru
mii.
— Şi cine se ocupă de securitate?
— Poliţia răspunde de controlul mulţimii şi siguranţa
publicului.
— Iar noi plătim pagubele.
— Ca la un meci de fotbal, a spus Knowles.
— Să sperăm că nu, a zis Emma. Dacă nu mai sunt
întrebări, aş dori ca următoarea şedinţă să se desfăşoare în
apartamentul Walter Barrington de pe Buckingham, pe
drumul de întoarcere de la New York. Până atunci, de-abia
aştept să vă văd pe toţi aici pe douăzeci şi unu, la ora zece
fix.

1498
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar asta e cu o oră înainte ca draga doamnă să apară, a

zis Bob Bingham.
— Veţi afla, că noi, cei din vest, ne trezim devreme,
domnule Bingham. Aşa ajungem noi departe.

1499
 - JEFFREY ARCHER -

44
— Maiestatea Voastră, pot să v-o prezint pe doamna
Clifton, preşedinte al Liniei Maritime Barrington? a spus
lordul locotenent.
Emma a făcut o reverenţă şi a aşteptat ca regina să spună
ceva, pentru că în notele de informare se specifica clar că nu
trebuie să vorbeşti înainte de a ţi se adresa cuvântul şi nu ţi
se permitea să pui vreo întrebare.
— Cât de mult ar fi apreciat sir Walter ziua de azi, doamnă
Clifton.
Emma a rămas mută, pentru că ştia că bunicul ei o
întâlnise doar o dată pe regină şi, cu toate că se referea
adesea la acea ocazie şi chiar avea în biroul lui o fotografie ca
să le amintească tuturor de ea, nu aşteptase ca Maiestatea
Sa să o mai ţină minte.
— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe amiralul Summers, a
spus Emma, preluând prezentările de la lordul-locotenent,
care se află în consiliul Barrington’s de peste douăzeci de
ani.
— Ultima oară când ne-am întâlnit, domnule amiral, mi-
aţi prezentat cu amabilitate crucişătorul dumneavoastră,
HMS Chevron.
— Cred că ştiţi, Maiestate, că era de fapt crucişătorul
regelui. Eu mă aflam doar temporar la comandă.
— O distincţie reuşită, domnule amiral, a spus regina-
mamă, în timp ce Emma continua să-i prezinte pe colegii ei
directori întrebând-se cum se va descurca Maiestatea Sa cu
ultimul recrut din consiliu.
— Domnule Bingham, vi s-a interzis accesul în palat. Gura
lui Bob s-a deschis, dar el n-a zis nimic. De fapt nu
dumneavoastră, ci pateului de peşte.
— Dar de ce, Maiestatea Voastră? a întrebat Bob, ignorând
notiţele de instruire.
— Pentru că nepotul meu, prinţul Andrew, îşi tot bagă
degeţelul în borcan, imitându-l pe băiatul de pe etichetă.
1500
 - JEFFREY ARCHER -

Bob n-a mai zis nimic până ce regina-mamă nu s-a dus

să-l întâlnească pe arhitectul navei.
— Când ne-am întâlnit ultima oară…
Emma s-a uitat la ceas în timp ce regina-mamă discuta cu
preşedintele de la Harland şi Wolff.
— Şi care este proiectul dumneavoastră, domnule Baillie?
— Maiestatea Voastră, e încă foarte secret. Tot ce vă pot
spune este că literele „HMS” vor preceda numele navei pe o
parte a carenei şi îşi va petrece mult timp sub apă.
Regina-mamă a zâmbit în timp ce lordul-locotenent o
conducea spre un scaun confortabil aflat chiar în spatele
tribunei.
Emma a aşteptat să se aşeze înainte de a se duce la
tribună pentru a spune discursul pentru care nu avea nevoie
de notiţe, deoarece îl ştia deja pe dinafară. S-a prins de
marginile mesei, a respirat adânc, aşa cum o învăţase Giles
şi a privit de sus mulţimea de oameni, mult mai mare faţă de
cei patru mii prevăzuţi de poliţie şi care căzuse într-o tăcere
expectativă.
— Maiestatea Voastră, aceasta este a treia vizită a
dumneavoastră la şantierul Barrington’s. Aţi venit prima
oară ca regină a noastră în 1939, când compania îşi celebra
centenarul, iar bunicul meu era preşedinte. Ne-aţi vizitat
apoi în 1942 pentru a vedea daunele cauzate de
bombardamentele din timpul războiului, iar astăzi faceţi o
fericită reîntoarcere pentru a lansa pachebotul numit după
căminul în care aţi trăit în ultimii şaisprezece ani. Apropo,
Maiestatea Voastră, dacă veţi avea vreodată nevoie de o
cameră pentru o noapte – cuvintele Emmei au fost
întâmpinate cu râsete călduroase – avem două sute nouăzeci
şi nouă, deşi cred că aţi pierdut ocazia de a ne însoţi în
primul drum al vasului, pentru că nu mai avem bilete.
Râsetele şi aplauzele mulţimii au ajutat-o pe Emma să se
relaxeze şi să se simtă mai încrezătoare.

1501
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi pot să adaug, Maiestatea Voastră, că prezenţa

Domniei Voastre azi a transformat această ceremonie într-o
ocazie isterică…
S-a auzit un icnet urmat de o tăcere stânjenitoare. Emma
şi-ar fi dorit să se deschidă pământul şi s-o înghită, dar
regina-mamă a izbucnit în râs şi toată lumea a început să o
salute şi să aplaude şi să-şi arunce şepcile în aer. Emma
simţea cum îi ard obrajii şi a durat o vreme ca să-şi revină
suficient pentru a spune:
— Este privilegiul meu, Maiestatea Voastră, să vă invit să
botezaţi MV Buckingham.
Emma s-a dat un pas înapoi pentru a-i permite reginei-
mame să-i ia locul. Acesta era momentul de care se temea cel
mai mult. Ross Buchanan îi spusese odată despre o ocazie
bine-cunoscută în care toate merseseră prost şi nava nu
numai că fusese umilită în public, ci şi echipajul şi publicul
refuzaseră să se urce pe ea, spunând că este blestemată.
Mulţimea a tăcut iar şi a aşteptat cu nervozitate, aceeaşi
teamă întunecând minţile tuturor muncitorilor din şantier pe
când se uitau în sus la oaspele regal. Mai mulţi superstiţioşi
dintre ei, printre care şi Emma, şi-au încrucişat degetele
când s-a auzit prima bătaie a ceasului şantierului, iar lordul
locotenent a înmânat sticla de şampanie reginei-mame.
— Numesc acest vas Buckingham, a declarat ea şi fie ca să
aducă veselie şi fericire tuturor celor care vor călători cu el şi
îi doresc să se bucure de o viaţă lungă şi prosperă pe
oceanele lumii.
Regina-mamă a ridicat sticla de şampanie, s-a oprit un
moment, apoi i-a dat drumul. Emma ar fi dorit să închidă
ochii când sticla cobora într-un arc larg către navă. Când a
lovit carena, sticla s-a sfărâmat într-o sută de bucăţele şi
bulele de şampanie au curs pe marginea vasului în timp ce
mulţimea lansa cea mai fericită ovaţie a zilei.

1502
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu văd cum ar fi putut merge mai bine, a spus Giles

când maşina reginei-mame ieşea din şantier şi dispărea din
vedere.
— Ar fi fost şi mai bine fără „ocazia isterică”, a spus
Emma.
— Nu sunt de acord, a comentat Harry. Regina-mamă s-a
amuzat evident de greşeala ta şi muncitorii le vor povesti
copiilor lor că o dată în viaţă ai greşit şi tu.
— Eşti amabil, a spus Emma, dar mai avem multe de făcut
înainte de primul drum şi nu-mi pot permite un alt moment
„isteric”, a adăugat ea atunci când sora ei li s-a alăturat.
— Îmi pare foarte bine că n-am ratat asta, a spus Grace.
Dar ar fi posibil să nu foloseşti termenul la timp când lansezi
următorul vas? Şi mai am un alt sfat pentru sora mea mai
mare: asigură-te că transformi prima călătorie într-o
celebrare, o sărbătoare, nu în altă săptămână la birou. Şi-a
sărutat fratele şi sora pe ambii obraji. Apropo, a adăugat ea,
mi-a plăcut momentul „isteric”.
— Are dreptate, a zis Giles când o urmăreau pe Grace
îndreptându-se spre staţia autobuzului, ar trebui să te
bucuri de fiecare moment, pentru că vreau să-ţi spun că eu
aşa voi face.
— S-ar putea să nu reuşeşti.
— De ce nu?
— Ai putea ajunge ministru până atunci.
— Ar trebui să mă agăţ cu dinţii de locul meu şi partidul
ar trebui să câştige alegerile înainte să ajung eu ministru.
— Şi când crezi că vor fi alegerile?
— Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că în octombrie, curând
după conferinţele partidului. Deci mă vei vedea des în Bristol
în următoarele câteva săptămâni.
— Sper că şi pe Gwyneth.
— Poţi paria, cu toate că am speranţa că va naşte în
timpul campaniei. Griff mi-a zis că ar valora o mie de voturi.
— Eşti un şarlatan, Giles Barrington.

1503
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, sunt un politician care se luptă pentru un loc minor

şi, dacă-l voi obţine, sper că voi ajunge în cabinet.
— Ai grijă ce-ţi doreşti.

1504
 - JEFFREY ARCHER -

45
Giles a fost plăcut surprins cât de civilizată era campania
electorală şi nu numai din cauză că Jeremy Fordyce,
oponentul său conservator, un tânăr inteligent de la Central
Office, n-a dat niciodată impresia că ar putea câştiga locul şi
în mod sigur nu se implica în practicile necinstite la care
recursese Alex Fisher pe când candidase.
Reginald Ellsworthy, eternul candidat liberal, avea un
singur scop, să-şi crească numărul votanţilor şi nici măcar
lady Virginia nu a dat vreo lovitură, peste sau sub centură,
poate din cauză că încă îşi revenea din cea aplicată de Emma
la şedinţa AGM.
Deci, când funcţionarul primăriei a anunţat:
— Eu, ofiţerul de supervizare pentru circumscripţia Bristol
Docklands, declar următorul număr de voturi depuse pentru
fiecare candidat după cum urmează:

Sir Giles Barrington 21.114

Domnul Reginald Ellsworthy 4.109
Domnul Jeremy Fordyce 17.346

Prin urmare declar că sir Giles Barrington este membrul

ales pentru circumscripţia Bristol Docklands, nimeni n-a
părut surprins.
Cu toate că votul în circumscripţie nu este prea strâns,
decizia asupra cui trebuia să guverneze ţara părea, pentru a-
l cita pe marele inchizitor de la BBC, Robin Day, cât se poate
de sigură. De fapt, abia după ce se declara rezultatul final în
Mulgelrie la 3:34 p.m., în ziua care urma alegerilor, naţiunea
putea începe să se pregătească pentru a fi guvernată de
primul guvern laburist de la cel al lui Attlee, cu treisprezece
ani în urmă.
Giles a călătorit până la Londra în ziua următoare, dar nu
înainte ca el, Gwyneth şi Walter Barrington, care avea cinci
săptămâni, să facă un tur al circumscripţiei pentru a le
1505
 - JEFFREY ARCHER -

mulţumi celor care munciseră pentru partid şi obţinuseră

cea mai mare majoritate de care se bucurase vreodată Giles.
„Noroc” a fost citatul cel mai des repetat în timp ce a trecut
prin circumscripţie, pentru că toţi ştiau că aceasta era ziua
în care noul prim-ministru va decide cine i se va alătura la
masa Cabinetului.
Giles şi-a petrecut weekendul ascultând părerile colegilor
săi la telefon şi citind articolele corespondenţilor politici, dar
adevărul era că doar un singur om ştia cine va primi postul,
restul fiind doar speculaţii.
Luni dimineaţa, Giles l-a urmărit la televizor pe Harold
Wilson condus la Palat pentru a fi întrebat de regină dacă
putea forma guvernul. După patruzeci de minute a ieşit ca
prim-ministru şi s-a dus în Downing Street ca să-şi poată
invita douăzeci şi doi de colegi să i se alăture ca membri ai
Cabinetului.
Giles s-a aşezat la micul dejun pretinzând că citea ziarele
atunci când nu se uita fix la telefon, aşteptând să sune. A
sunat de câteva ori, dar de fiecare dată a fost fie un membru
al familiei, fie unul dintre prieteni care suna să-l felicite
pentru majoritatea obţinută sau să-i ureze noroc pentru a-şi
primi locul în guvern. Pleacă de pe fir, ar fi vrut el să le zică.
Cum ar putea să mă sune prim-ministrul dacă telefonul era
mereu ocupat? apoi a venit apelul.
— Aici este centralista de la numărul zece, sir Giles. Prim-
ministrul ar dori să ştie dacă este posibil să veniţi la
numărul zece la trei şi jumătate în această după-amiază.
Giles ar fi vrut să-i spună că ar putea să-şi facă timp.
— Da, desigur, a răspuns şi a lăsat receptorul jos. Unde se
afla în ordinea ierarhică ora 3:30 p.m?
La ora zece ştiai dacă erai Cancelar al Eşichierului,
Secretar de Externe sau de Interne. Acele posturi fuseseră
deja ocupate de Jim Callaghan, Patrick Gordon Walker şi
Frank Soskice. La prânz: Educaţia, Michael Stewart şi
Ministerul Muncii, Barbara Castle. Ora trei şi jumătate era

1506
 - JEFFREY ARCHER -

un punct de cotitură. Va fi în cabinet sau va servi o perioadă

de probă ca ministru?
Giles şi-ar fi pregătit ceva pentru prânz dacă telefonul s-ar
fi oprit din sunat măcar cinci minute. Colegii îl sunau să-i
spună ce serviciu primiseră, alţi colegi să-l anunţe că prim-
ministrul încă nu-i sunase şi alţii care-l întrebau la ce oră
fusese chemat la PM. Niciunul nu ştia ce însemna 3:30.
Când soarele strălucea deasupra victoriei laburiştilor,
Giles s-a decis să plece spre numărul 10. A plecat din Smith
Square chiar după ora trei p.m., a mers alene pe
Embarkment şi a trecut de Camera Lorzilor şi a Comunelor
în drumul său spre Whitehall. A traversat strada când Big
Ben-ul a sunat trei şi un sfert şi a trecut de Foreign and
Commonwealth Office înainte de a coti pe Downing Street.
A fost întâmpinat de o haită zgomotoasă de pitbuli,
adunaţi în spatele unor bariere improvizate.
— Ce serviciu vă aşteptaţi să primiţi? a întrebat unul
dintre ei.
Aş vrea să ştiu, ar fi vrut Giles să le spună, în timp ce era
orbit de blitzuri.
— Speraţi să intraţi în Cabinet, sir Giles? l-a întrebat altul.
Desigur, idiotule. Dar buzele lui nu s-au mişcat.
— Cât timp vă aşteptaţi să supravieţuiască guvernul cu o
majoritate atât de mică?
Nu prea mult, dar n-a vrut să recunoască.
Întrebările au continuat în timp ce înainta pe Downing
Street, în ciuda faptului că toţi ziariştii ştiau că nu aveau
nicio şansă să obţină un răspuns atunci şi nu mai mult
decât un salut sau poate un zâmbet la ieşire.
Giles era la trei paşi de uşa din faţă când aceasta s-a
deschis şi, pentru prima oară în viaţa lui, a intrat la numărul
10, Downing Street.
— Bună dimineaţa, sir Giles, a spus secretarul de cabinet,
de parcă nu s-ar mai fi întâlnit până atunci. Prim-ministrul e
cu unul dintre colegii dumneavoastră acum, aşa că poate
doriţi să aşteptaţi în anticameră până ce va fi liber.

1507
 - JEFFREY ARCHER -

Giles şi-a dat seama că sir Alan ştia deja ce post îi va fi

oferit, dar nici măcar ridicarea unei sprâncene nu a arătat
acest lucru la mandarinul imperturbabil care şi-a continuat
drumul.
Giles s-a aşezat în micuţa anticameră în care se zicea că
Wellington şi Nelson aşteptaseră fără să se cunoască, să-l
vadă pe William Pitt Junior. Şi-a frecat mâinile pe marginea
pantalonilor cu toate că ştia că nu va da mâna cu PM după
cum n-o făceau în mod tradiţional parlamentarii. Doar ceasul
de pe cămin bătea mai tare decât inima lui. Până la urmă,
uşa s-a deschis şi sir Alan a reapărut. A spus doar:
— Prim-ministrul vă va vedea acum.
Giles s-a ridicat şi a pornit pe ceea ce era cunoscut ca
drumul către spânzurătoare.
Când a intrat în camera Cabinetului, Harold Wilson stătea
la mijlocul unei mese ovale, înconjurată de douăzeci şi două
de scaune libere. Când l-a văzut pe Giles, s-a ridicat de la
locul lui, aflat sub un portret al lui Robert Peel şi a spus:
— Rezultate bune în Bristol Docklands, Giles, bravo.
— Mulţumesc, domnule prim-ministru, a spus Giles,
revenind la obiceiul de a nu-i mai spune pe nume.
— Vino şi ia loc, a spus Wilson, aprinzându-şi o pipă.
Giles era gata să se aşeze lângă PM când acesta a spus:
— Nu, nu aici. Acesta e locul lui George; poate într-o zi,
dar nu azi. De ce nu stai aici… a zis el şi i-a arătat un fotoliu
tapisat cu piele verde aflat la capătul îndepărtat al mesei. La
urma-urmei, aici va sta secretarul de stat pentru afaceri
europene în fiecare joi, la întrunirea Cabinetului.

1508
 - JEFFREY ARCHER -

46
— Gândeşte-te cât de multe lucruri ar putea merge prost,
a spus Emma, învârtindu-se prin dormitor.
— De ce să nu ne concentrăm asupra lucrurilor care ar
putea merge bine, a spus Harry şi să ascultăm sfatul lui
Grace, să încercăm să ne relaxăm şi să abordăm întreaga
experienţă ca o vacanţă.
— Îmi pare rău că nu poate veni şi ea cu noi.
— Grace nu-şi va lua niciodată liber două săptămâni în
timpul unui semestru de opt săptămâni.
— Giles pare să se descurce.
— Doar o săptămână, i-a amintit Harry şi a fost destul de
şmecher pentru că intenţionează să viziteze sediul ONU când
va fi la New York şi apoi va merge la Washington să-şi
întâlnească colegul.
— Lăsând-o pe Gwyneth şi copilul acasă.
— O decizie înţeleaptă având în vedere împrejurările. N-ar
mai fi fost vacanţă pentru niciunul dintre ei cu tânărul
Walter urlând toată ziua şi toată noaptea.
— Ai împachetat şi eşti gata? a întrebat Emma.
— Da, doamnă preşedinte. De ceva vreme.
Emma a râs şi l-a îmbrăţişat.
— Uneori uit să-ţi mulţumesc.
— Nu fi sentimentală acum. Mai ai o treabă de făcut, aşa
că hai să mergem.
Emma părea nerăbdătoare să plece, cu toate că asta
însemna că se vor învârti la bordul navei câteva ore înainte
să se dea ordinul de ridicare a ancorei şi de pornire spre New
York. Harry a recunoscut că ar fi fost mai rău dacă ar fi stat
acasă.
— Uită-te la ea, a spus Emma cu mândrie când maşina a
ajuns ia chei şi l-a zărit pe Buckingham.
— Da, o vedere cu adevărat isterică.
— Oh, ajutor, a zis Emma. Voi scăpa vreodată de asta?
— Sper că nu, i-a răspuns Harry.
1509
 - JEFFREY ARCHER -

— E atât de excitant, a spus Sam când Sebastian a ieşit de

pe A4 şi a urmat semnele care duceau spre docuri. N-am mai
văzut până acum un pachebot oceanic.
— Şi nu este unul obişnuit, a zis Sebastian. Are punte
solară, cinematograf, două restaurante şi o piscină. E mai
mult un oraş plutitor.
— Pare să fie ciudat să ai o piscină când eşti înconjurat de
apă.
— Apă, apă-i peste tot.19
— Alt poet minor de-al vostru? a întrebat Sam.
— Voi aveţi vreun poet american major?
— Unul care a scris un poem din care ai putea învăţa câte
ceva: Înălţimile de oameni atinse, la care-n zbor nu se ajunge;
dar ei, pre când camarazii lor dormeau, în noapte săpa-şi-au
drumul până sus.20
— Cine a scris asta? a întrebat Sebastian.

— Câţi dintre oamenii noştri sunt deja la bord? a întrebat

lordul Glenarthur, încercând să-şi între în rol în timp ce
maşina ieşea din Bristol şi se îndrepta spre port.
— Trei hamali şi doi chelneri, unul în sala de grill, unul în
clasa cabină şi un mesager.
— Putem avea încredere că-şi vor ţine gurile închise dacă
ar fi interogaţi sau supuşi vreunei presiuni?
— Doi dintre hamali şi unul dintre chelneri au fost aleşi de
mine. Mesagerul se va afla la bord doar câteva minute şi,
după ce va livra florile, o va tuli spre Belfast.
— După ce ne urcăm la bord, Brendan, să vii în cabina
mea la ora nouă. Până atunci majoritatea pasagerilor de la
19
„Balada bătrânului marinar”, Samuel Taylor Coleridge.
20
„Scara Sf. Augustin”, Henry Wadsworth Longfellow.
1510
 - JEFFREY ARCHER -

clasa întâi vor fi la masă, ceea ce ne va oferi suficient timp să

ne instalăm echipamentul.
— Instalarea nu va fi o problemă, a spus Brendan. Eu
sunt îngrijorat de urcarea cufărului mare la bord fără să
devină cineva bănuitor.
— Doi dintre hamali cunosc numărul de înmatriculare al
acestei maşini, a spus şoferul şi ne vor căuta.
— Cum e accentul meu? a întrebat Glenarthur.
— Pe mine m-ai păcăli, dar eu nu sunt un gentilom englez.
Şi trebuie să sperăm că nimeni de la bord nu l-a întâlnit în
realitate pe lordul Glenarthur.
— Puţin probabil. Are mai mult de optzeci de ani şi n-a
mai fost văzut în public de la moartea soţiei sale, acum zece
ani.
— Nu e o rudă îndepărtată a familiei Barrington? a
întrebat Brendan.
— De aia l-am ales. Dacă SAS are pe cineva la bord, vor
verifica în Who’s Who şi vor presupune că fac parte din
familie.
— Dar dacă dai peste un membru al familiei?
— Nu am de gând să dau peste unul dintre ei. Voi da peste
toţi. Şoferul a chicotit. Acum spune-mi, cum ajung în
cealaltă cabină a mea după ce răsucesc comutatorul?
— Îţi voi da cheia la ora nouă. Poţi să ţii minte unde este
toaleta pe puntea şase? Pentru că acolo va trebui să te
schimbi după ce vei părăsi ultima oară cabina.
— Este în partea cea mai îndepărtată a promenadei de la
prima clasă. Şi, apropo, bătrâne, se numeşte grup sanitar,
nu toaletă, a spus lordul Glenarthur. Asta-i genul de greşeală
simplă care ar putea face să fii prins. Nu uita, nava este
tipică pentru societatea engleză. Clasele superioare nu se
amestecă cu cei cazaţi la clasele cabină, iar clasele cabină
nici nu s-ar gândi să discute cu cei de la turist. Aşa că s-ar
putea să nu fie atât de uşor să luăm legătura unul cu altul.
— Dar am citit că acesta este primul pachebot care are
câte un telefon în fiecare cabină, a zis Brendan, aşa că, în

1511
 - JEFFREY ARCHER -

caz de urgenţă, formează doar numărul doi. Dacă nu

răspund, chelnerul nostru de la grill se numeşte Jimmy şi
el…

Colonelul Scott-Hopkins nu privea înspre Buckingham. El

şi colegii lui se uitau la mulţimea de pe chei urmărind dacă
apare vreun irlandez cunoscut. Până atunci nu văzuse
niciunul pe care să-l recunoască. Căpitanul Hartley şi
sergentul Roberts, care serviseră amândoi în Irlanda de Nord
cu SAS-ul, nu văzuseră nici ei nimic. Caporalul Crann l-a
zărit.
— Ora patru, stă singur în spatele mulţimii. Nu se uită la
navă, doar la pasageri.
— Ce naiba face aici?
— Poate, la fel ca noi, caută pe cineva. Dar pe cine?
— Nu ştiu, a spus Scott-Hopkins, dar, Crann, nu-l pierde
din ochi şi dacă încearcă să vorbească cu cineva sau să se
urce la bord, vreau să ştiu imediat.
— Da, domnule, a zis Crann, care a început să-şi croiască
drum prin mulţime către ţintă.
— Ora şase, a zis căpitanul Hartley.
Colonelul s-a uitat într-acolo.
— Oh, Doamne, asta ne mai lipsea…

— După ce ies din maşină, Brendan, încearcă să te faci

invizibil, închipuindu-ţi că în mulţime sunt oameni care te
caută, a spus lordul Glenarthur. Şi ai grijă să fii în cabina
mea la nouă.
— Tocmai i-am zărit pe Cormac şi pe Declan, a spus
şoferul. A aprins farurile o dată şi au traversat grăbiţi,
ignorând alţi pasageri care aveau nevoie de ajutor.
— Nu coborî din maşină, i-a spus Glenarthur şoferului.

1512
 - JEFFREY ARCHER -

Au fost necesari doi hamali ca să scoată cufărul greu afară

şi să-l pună pe un transportor cu atâta grijă de parcă ar fi
umblat cu un nou-născut. După ce unul dintre ei a închis
camionul, Glenarthur a spus:
— Când te întorci la Londra, Kevin, mai uită-te prin Eaton
Square, 44. Acum, când Martinez şi-a vândut Rolls-Royce-ul,
cred că va avea nevoie de un mijloc de transport. S-a întors
către Brendan. Ne vedem la nouă, a adăugat el, după care a
coborât din maşină şi s-a amestecat în mulţime.
— Când trebuie să livrez crinii? a şoptit un tânăr care
apăruse lângă lordul Glenarthur.
— Cu treizeci de minute înainte de plecarea navei. Şi ai
grijă să nu ne mai vedem decât în Belfast.

Don Pedro stătea în spatele mulţimii şi urmărea cum o

maşină pe care o recunoscuse se oprise lângă vas.
N-a fost surprins să vadă că şoferul nu a coborât din
maşină când doi hamali au apărut de nicăieri, au deschis
camionul, au pus un cufăr mare pe un cărucior şi au început
să-l tragă încet spre vas. Doi bărbaţi, unul mai în vârstă şi
unul cam de treizeci şi ceva de ani, au coborât din spatele
maşinii. Cel mai în vârstă, pe care don Pedro nu-l mai
văzuse, a supravegheat descărcarea bagajului, discutând cu
hamalii. Don Pedro s-a uitat după celălalt bărbat, dar acesta
dispăruse în mulţime.
După câteva minute, maşina s-a întors şi a plecat. Şoferii
deschideau de obicei portiera din spate pentru pasageri,
ajutau la descărcarea bagajelor, apoi aşteptau alte
instrucţiuni. Dar nu şi acesta, care în mod evident nu dorea
să zăbovească suficient de mult pentru a fi recunoscut, mai
ales cu atâta poliţie strânsă pe chei.
Don Pedro era sigur că, orice ar fi planificat IRA, avea să
aibă loc mai curând în timpul călătoriei decât înainte ca
Buckingham să ridice ancora. După ce a dispărut maşina,

1513
 - JEFFREY ARCHER -

don Pedro s-a alăturat cozii lungi care aştepta un taxi. Nu

mai avea nici şofer, nici maşină. Era mândru de preţul pe
care-l obţinuse pentru Rolls-Royce, când insistase să
primească bani peşin.
Până la urmă a ajuns în faţa cozii şi i-a cerut şoferului să-l
ducă la gara Temple Meads. În trenul care-l ducea spre
Paddington, s-a gândit la ce-şi planificase pentru ziua
următoare. Nu avea nicio intenţie să plătească a doua rată de
250.000 de lire şi nu numai pentru că nu avea bani.
Mai avea cam 23.000 de lire în seif şi încă patru mii din
vânzarea Rollsului. S-a gândit că, dacă ar pleca din Londra
înainte ca IRA să-şi respecte partea de înţelegere, aceştia nu-
l vor urmări în Buenos Aires.

— El era? a întrebat colonelul.

— Posibil, dar nu sunt sigur, a răspuns Hartley. Sunt o
grămadă de şoferi cu şepci şi ochelari de soare azi şi până m-
am apropiat suficient ca să văd mai bine, plecase deja spre
poartă.
— Ai văzut pe cine a lăsat pe vas?
— Uitaţi-vă în jur, domnule, ar putea fi oricare dintre
sutele de pasageri care se îmbarcă, a spus Hartley, pe când
cineva trecea de colonel.
— Vă rog să mă scuzaţi, a spus lordul Glenarthur,
zâmbind, îndreptându-se spre rampa pasagerilor pentru a se
urca pe vas.

— Grozavă cabină, a spus Sam când a ieşit din duş,

înfăşurată într-un prosop. Are tot ce-i trebuie unei fete.
— Asta pentru că mama a controlat fiecare cabină.
— Pe fiecare? a întrebat Sam, nevenindu-i să creadă.

1514
 - JEFFREY ARCHER -

— Zău, aşa e. Ce păcat că nu s-a gândit şi la ce are nevoie

un băiat.
— Ce-ai mai putea dori?
— Mai întâi, un pat dublu. Nu crezi că e cam devreme în
legătura noastră să dormim în paturi separate?
— Nu mai fi atât de mototol, Seb, împinge-le laolaltă.
— Aş vrea eu să fie atât de uşor, dar amândouă sunt
prinse cu bolţuri de podea.
— Atunci vom scoate saltelele, a spus ea, vorbind lent, le
vom pune una lângă cealaltă şi vom dormi pe jos.
— Am încercat şi asta, dar abia e loc pentru una pe podea,
nici pomeneală de două.
— Dacă ai fi câştigat suficient ca să stăm la o cabină din
prima clasă, n-ar mai fi o problemă, a spus ea, oftând
exagerat.
— Până ce-mi voi putea permite asta, probabil vom dormi
în paturi separate.
— Nici gând, a zis Sam, în timp ce prosopul ei cădea pe
jos.

— Bună seara, milord, numele meu este Braithwaite şi

sunt stewardul de pe această punte. Pot să vă spun ce
plăcere este să vă avem la bord. Dacă aveţi nevoie de ceva,
ziua sau noaptea, este suficient să ridicaţi receptorul şi să
formaţi 100 şi va veni imediat cineva.
— Mulţumesc, Braithwaite.
— Aţi dori să vă despachetez bagajele în timp ce sunteţi la
masă, milord?
— Nu, eşti foarte amabil, dar am făcut deja o călătorie
obositoare din Scoţia aşa că bănuiesc că nu voi veni la cină.
— Cum doriţi, milord.
— De fapt, a spus lordul Glenarthur, scoţând o bancnotă
de cinci lire din portmoneu, poţi să te asiguri că nu voi fi

1515
 - JEFFREY ARCHER -

deranjat până mâine la şapte dimineaţa, când voi dori o

ceaşcă de ceai, toast şi marmeladă?
— Ceai normal sau cu lapte, milord?
— Normal va fi tocmai bine, Braithwaite.
— Voi pune semnul Nu deranjaţi pe uşă şi vă voi lăsa să vă
odihniţi. Noapte bună, milord.

Cei patru s-au întâlnit în capela navei imediat după ce şi-

au dus bagajele în cabine.
— Nu cred că vom dormi prea mult în zilele următoare, a
spus Scott-Hopkins. După ce am văzut maşina, ar trebui să
presupunem că cei din celula IRA sunt la bord.
— De ce ar fi IRA interesată de Buckingham când au
destule necazuri la ei acasă? a întrebat caporalul Crann.
— Pentru că, dacă încearcă să scufunde vasul
Buckingham, va distrage atenţia tuturor de la problemele de
acasă.
— Doar nu crezi… a început să spună Hartley.
— E mai bine să te aştepţi la ce-i mai rău şi să presupui că
la asta se gândesc şi ei.
— De unde ar găsi banii ca să finanţeze o astfel de
operaţie?
— De la omul pe care l-am văzut pe doc.
— Dar el nu s-a urcat la bord şi a luat trenul direct spre
Londra, a spus Roberts.
— Tu te-ai gândi să te urci la bord dacă ai şti că asta
plănuiesc?
— Dacă e interesat doar de familiile Barrington şi Clifton,
asta cel puţin micşorează ţinta, pentru că toţi se află pe
aceeaşi punte.
— Nu-i chiar aşa, a spus Roberts. Sebastian Clifton şi
amica lui sunt în cabina 728. Ar putea constitui şi ei o ţintă.
— Nu cred, a spus colonelul. Dacă IRA intenţionează să
omoare fata unui diplomat american, poţi să fii sigur că toate

1516
 - JEFFREY ARCHER -

fondurile care vin din State vor seca imediat. Cred că trebuie
să ne concentrăm asupra acelor cabine de prima clasă de pe
puntea unu, pentru că, dacă reuşesc s-o omoare pe doamna
Clifton şi unul sau doi membri ai familiei, Buckingham nu-şi
va face prima călătorie, ci ultima. Ţinând cont de asta, a
continuat colonelul, pentru restul drumului vom face de pază
în ture de câte patru ore. Hartley, tu vei acoperi cabinele de
la prima clasă până la ora 2 a.m. Eu te voi schimba atunci şi
te voi trezi înainte de şase. Crann şi Roberts, veţi face
aceleaşi ture în clasa cabine, pentru că bănuiesc că acolo se
află celula.
— Câţi căutăm? a întrebat Crann.
— Vor avea cel puţin trei sau patru agenţi operativi la
bord, amestecaţi printre pasageri sau ceilalţi membri ai
echipajului. Deci, dacă veţi zări pe cineva pe care l-aţi văzut
vreodată pe străzile din Irlanda de Nord, nu va fi o
coincidenţă. Şi asiguraţi-vă că mă anunţaţi imediat. Ceea ce-
mi aminteşte, aţi aflat numele pasagerilor care au rezervat
ultimele cabine la clasa întâi pe puntea unu?
— Da, domnule, a spus Hartley. Domnul şi doamna
Asprey, cabina cinci.
— N-aş lăsa să-mi intre nevasta acolo decât însoţită de
mine.
— Şi lordul Glenarthur este în cabina trei. L-am căutat în
Who’s Who. Are optzeci şi patru de ani şi a fost însurat cu
sora lordului Harvey, deci trebuie să fie unchiul
preşedintelui.
— De ce are semnul Nu deranjaţi pe uşă? a întrebat
colonelul.
— I-a spus stewardului că este obosit după drumul lung
din Scotia.
— Nu zău, a zis colonelul. Totuşi, mai bine am fi cu ochii
pe el, cu toate că nu-mi imaginez ce ar putea face IRA cu un
moş de optzeci şi patru de ani.

1517
 - JEFFREY ARCHER -

Uşa s-a deschis şi s-au uitat toţi la capelanul care tocmai

intra. Acesta le-a zâmbit călduros celor patru, care au
îngenuncheat, ţinându-şi cărţile de rugăciuni în mâini.
— Pot să vă ajut cu ceva? a întrebat el, venind spre ei.
— Nu, mulţumim, padre, a sus colonelul. Tocmai plecam.

1518
 - JEFFREY ARCHER -

47
— Trebuie să port haină de seară? a întrebat Harry după
ce a terminat despachetatul.
— Nu. Codul de îmbrăcăminte nu este formal în prima şi
ultima noapte.
— Şi ce înseamnă asta, pentru că pare să se schimbe de la
o generaţie la alta?
— Pentru tine, un costum şi o cravată.
— Ni se alătură cineva la cină? a întrebat Harry, luând
unicul costum din garderobă.
— Giles, Seb şi Sam, aşa că suntem doar din familie.
— Deci Sam e considerată acum „din familie”?
— Aşa crede Seb.
— Atunci e un băiat norocos. Cu toate că recunosc că de-
abia aştept să-l cunosc mai bine pe Bob Bingham. Sper că
vom cina cu el şi cu soţia lui într-o seară. Cum o cheamă?
— Priscilla. Dar ai grijă, sunt cât se poate de diferiţi.
— Ce vrei să spui?
— Nu mai spun nimic până n-o întâlneşti şi atunci poţi
judeca tu însuţi.
— Pare interesant, cu toate că „ai grijă”: pare să fie un
indiciu. M-am decis deja că Bob va umple câteva pagini din
următoarea mea carte.
— Ca erou sau ca răufăcător?
— Nu m-am hotărât încă.
— Care e subiectul? l-a întrebat Emma, deschizându-şi
garderoba.
— William Warwick şi soţia lui sunt în vacanţă pe un
pachebot de lux.
— Şi cine omoară pe cine?
— Bietul soţ aflat sub papuc al preşedintelui liniei
maritime îşi asasinează nevasta şi fuge cu una dintre
bucătăresele navei.

1519
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar William Warwick ar putea rezolva cazul cu mult

înainte ca aceştia să ajungă în port, iar soţul cel rău îşi va
petrece restul zilelor în închisoare.
— Nu, a zis Harry, alegându-şi o cravată pentru cină.
Warwick nu are autoritatea de a-l aresta la bordul vasului,
aşa că soţul scapă.
— Dar dacă ar fi fost o navă englezească, soţul ar fi supus
legislaţiei engleze.
— Ah, aici e încurcătura. Din cauza impozitelor, vasul
circulă sub un alt pavilion, al Liberiei în acest caz, deci tot ce
trebuie să facă este să-l mituiască pe şeful poliţiei locale şi
atunci cazul nu mai ajunge în faţa tribunalului.
— Strălucit, a spus Emma. De ce nu m-am gândit la asta?
Mi-ar rezolva toate problemele.
— Crezi că dacă te-aş omorî, asta-ţi va rezolva toate
problemele?
— Nu, prostule. Dar dacă n-aş plăti impozite, ar putea.
Cred că te voi pune în consiliu.
— Dacă vei face asta, te voi asasina, a spus Harry, luând-o
în braţe.
— Un alt pavilion, a repetat Emma. Mă întreb cum va
reacţiona consiliul la această idee? A scos două rochii din
dulap şi le-a ţinut în faţă. Care să fie, cea roşie sau cea
neagră?
— Credeam că ai zis că e o cină la care nu se cere
vestimentaţie specială.
— Pentru preşedinte, niciodată nu este aşa, a spus ea
tocmai când au auzit o bătaie în uşă.
— Sigur că nu, a spus Harry. S-a dus să deschidă uşa şi a
fost întâmpinat de şeful stewarzilor.
— Bună seara, domnule. Maiestatea Sa, regina-mamă, i-a
trimis flori doamnei preşedinte, a spus Braithwaite, de parcă
era ceva obişnuit.
— Crini, desigur, a zis Harry.
— De unde ştii? a întrebat Emma când un tânăr solid a
intrat în cabină cu o vază mare de flori.

1520
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt primele flori pe care i le-a dat ducele de York, cu

mult înainte să devină regină.
— Ai vrea să le pui pe masa din mijlocul cabinei, a spus
Emma tânărului care se uita la cartea de vizită care venise
împreună cu florile. Era gata să-i mulţumească, dar el
plecase deja.
— Ce scrie? a întrebat Harry.
— Mulţumiri pentru ziua memorabilă petrecută la Bristol.
Sper că al doilea cămin al meu va avea o călătorie plăcută.
— Ce mai profesionistă bătrână, a zis Harry.
— Foarte frumos din partea ei, a zis Emma. Nu cred că
florile vor ţine mult după ce vom ajunge la New York,
Braithwaite, dar aş vrea să păstrez vasul. Un fel de aducere
aminte.
— Aş putea înlocui crinii când veţi fi în New York, doamnă
preşedinte.
— Da, bine gândit, Braithwaite. Mulţumesc.

— Emma zice că vrei să fii următorul preşedinte al

consiliului, a spus Giles, aşezându-se la bar.
— La care consiliu se gândea? a întrebat Sebastian.
— M-am gândit că la Barrington’s.
— Nu, eu cred că mama mai rezistă o vreme. Dar dacă m-
ar fi întrebat pe mine, aş fi putut să mă gândesc să intru în
consiliu.
— Foarte frumos din partea ta, a zis Giles când barmanul
i-a adus un whisky cu sifon.
— Nu, mă interesează mai mult Farthings.
— Nu crezi că la douăzeci şi patru de ani eşti puţin cam
prea tânăr ca să fii preşedintele unei bănci?
— Probabil că ai dreptate şi de aceea încerc să-l conving pe
domnul Hardcastle să nu se retragă din funcţie înainte de
şaptezeci de ani.
— Dar vei avea doar douăzeci şi nouă de ani.

1521
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta înseamnă că voi fi cu patru ani mai mare decât

tine când ai intrat în Parlament.
— E adevărat, dar n-am ajuns ministru decât la patruzeci
şi patru de ani.
— Doar pentru că te-ai alăturat partidului greşit.
Giles a râs.
— Poate vei ajunge şi în Cameră într-o zi, Seb.
— Dacă o voi face, unchiule Giles, va trebui să te uiţi în
capătul celălalt ca să mă vezi pentru că voi sta vizavi. Şi,
oricum, vreau să câştig bani înainte de a mă arunca în
piscina aceea unsuroasă.
— Şi cine este creatura aceasta frumoasă? a întrebat Giles,
ridicându-se de pe taburet când Sam s-a apropiat.
— Aceasta e iubita mea, Sam, a spus Sebastian, incapabil
să-şi ascundă mândria.
— Te-ai fi putut descurca mai bine, a spus Giles
zâmbindu-i fetei.
— Ştiu, a zis Sam, dar o biată imigrantă nu poate să fie
prea năzuroasă.
— Eşti americană, a spus Giles.
— Cred că-l ştiţi pe tata, Patrick Sullivan.
— Îl ştiu pe Pat într-adevăr şi îl respect mult. Întotdeauna
m-am gândit că Londra este doar o scurtă oprire în cariera
lui deja sclipitoare.
— Aşa gândesc şi eu despre Sebastian, a zis Sam, luându-l
de mână. Giles a început să râdă când Emma şi Harry au
intrat în cameră.
— Care e gluma? a întrebat Emma.
— Sam tocmai l-a pus pe fiul tău la locul lui. M-aş putea
însura cu fetişcana asta pentru aşa ceva, a mai zis Giles,
înclinându-se spre Sam.
— Oh, nu cred că Sebastian e câtuşi de puţin ca sir Toby
Belch21, a spus Sam. Dacă ne gândim mai bine, e ca
Sebastian.
21
Personaj şi citate din „A douăsprezecea noapte” de William
Shakespeare.
1522
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi eu la fel aş putea spune, a zis Emma.

— Nu, a spus Harry. Aşa aş putea grăi chiar eu. Şi altă
zestre nu-i voi cere, decât un alt bufon.
— M-aţi pierdut, a zis Sebastian.
— După cum îţi ziceam, Sam, te-ai fi putut descurca mai
bine. Dar sunt sigur că-i vei explica lui Sebastian mai târziu.
Apropo, Emma, a continuat Giles, grozavă rochie. Roşul îţi
stă foarte bine.
— Mulţumesc, Giles. Mâine mă voi îmbrăca în albastru şi
va trebui să-ţi pregăteşti altă replică.
— Pot să vă ofer ceva de băut, doamnă preşedinte? a
necăjit-o Harry, care murea după un gin tonic.
— Nu, mulţumesc, dragă. Mi-e foame, aşa că de ce nu
mergem la masă?
Giles i-a făcut cu ochiul lui Harry.
— Te-am avertizat când aveam doisprezece ani cum sunt
femeile, dar ai preferat să nu mă asculţi.
Când mergeau spre o masă din centrul camerei, Emma s-a
oprit să discute cu Ross şi Jean Buchanan.
— Văd că ţi-ai recăpătat nevasta, dar pisica unde e?
— Până când m-am întors la Edinburgh după câteva zile, a
spus Ross, ridicându-se de la locul lui, fusese arestată într-
un adăpost de animale al poliţiei. M-a costat o avere s-o
capăt înapoi.
— Nu la fel de mult ca asta, a zis Jean, atingându-şi
şiragul de perle.
— Un cadou de „scoate-mă de la ananghie”, a explicat
Ross.
— Şi ai scos şi ananghia, a spus Emma, pentru care îţi
vom fi etern recunoscători.
— Nu-mi mulţumiţi mie, a spus Ross, mulţumiţi-i lui
Cedric.
— Mi-aş fi dorit să poată veni cu noi în această călătorie, a
spus Emma.

1523
 - JEFFREY ARCHER -

— Voiaţi un băiat sau o fată? a întrebat Sam când

chelnerul-şef i-a tras scaunul ca să se aşeze.
— Nu i-am dat lui Gwyneth de ales, a spus Giles. I-am
spus că trebuie să fie băiat.
— De ce?
— Din motive practice. O fată nu poate moşteni titlul
familiei. În Anglia, toate trec pe linie masculină.
— Ce arhaic, a spus Sam. Şi credeam că britanicii sunt o
rasă civilizată.
— Nu şi când e vorba de dreptul de primogenitură, i-a zis
Giles. Cei trei bărbaţi s-au ridicat în picioare când Emma a
venit la masă.
— Dar doamna Clifton este preşedinte la Barrington’s.
— Şi pe tron avem o regină. Dar nu te îngrijora, Sam, îi
vom înfrânge pe reacţionari în cele din urmă.
— Nu şi dacă partidul meu revine la putere, a spus
Sebastian.
— Când dinozaurii vor cutreiera pământul, a spus Giles,
privindu-l.
— Cine a spus asta? l-a întrebat Sam.
— Cel care m-a învins.

Brendan n-a bătut la uşă, a întors doar mânerul şi a intrat

tiptil, uitându-se în spate ca să se asigure că nu-l văzuse
nimeni. Nu voia să fie obligat să explice ce căuta un tânăr
din clasa cabină în camera unui lord bătrâior la acea oră din
noapte. Nu că ar fi comentat cineva.
— E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan după ce
a închis uşa.
— Nimeni nu ne va deranja înainte de ora şapte mâine-
dimineaţă şi până atunci nu va mai putea întrerupe nimic.
— Bine, a zis Brendan. A căzut în genunchi, a deschis
cufărul, a tras de capac şi a studiat maşinăria complexă pe

1524
 - JEFFREY ARCHER -

care o făcuse într-o lună. Şi-a petrecut următoarea jumătate

de oră verificând dacă nu erau fire desfăcute, dacă fiecare
cadran era reglat corect şi dacă cronometrul pornea la
deplasarea unui comutator. Abia când a fost mulţumit că
toate funcţionau perfect s-a ridicat.
— E gata, a zis el. Când vrei să-l pornim?
— La trei a.m. Am nevoie doar de jumătate de oră ca să
scot astea, a spus Glenarthur, atingându-şi bărbia dublă şi
tot mai avem timp să mergem în cealaltă cabină a mea.
Brendan a revenit la cufăr şi a reglat cronometrul la ora
trei.
— Trebuie doar să mişti comutatorul înainte de a pleca şi
să mai verifici o dată că a doua limbă se mişcă.
— Deci ce nu poate merge bine?
— În cazul în care crinii sunt tot în cabina ei, nimic.
Nimeni de pe acest coridor şi probabil nici cei de pe puntea
de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Sunt trei
kilograme de dinamită înglobate în pământ sub acele flori,
mult mai mult decât ne trebuie, dar aşa suntem siguri că ne
vom primi banii.
— Ai cheia mea?
— Da, a spus Brendan. Cabina 706. Îţi vei găsi paşaportul
şi biletul nou sub pernă.
— Ar mai trebui să fiu îngrijorat în legătură cu ceva?
— Nu. Doar asigură-te că limba secundarului a pornit
înainte să pleci.
Glenarthur a zâmbit.
— Ne revedem în Belfast. Şi dacă ajungem în aceeaşi barcă
de salvare, fă-te că nu mă cunoşti.
Brendan a încuviinţat, s-a dus la uşă şi a deschis-o încet.
S-a uitat pe coridor. Nu se întorcea nimeni de la cină. S-a
dus la o uşă cu semnul A se folosi doar în caz de urgenţă. A
închis uşa repede în urma lui şi a coborât pe treptele
zgomotoase din metal. Nu s-a întâlnit cu nimeni pe scară.
Peste aproximativ cinci ore, acele trepte vor fi pline de

1525
 - JEFFREY ARCHER -

oameni intraţi în panică, întrebându-se dacă nava nu s-a

lovit de un iceberg.
Când a ajuns pe puntea şapte, a împins uşa de urgenţă şi
s-a uitat din nou. Tot nu se vedea nimeni. Şi-a croit drum pe
coridorul strâmt şi s-a întors în cabina lui. Câţiva oameni
reveneau de la cină, dar nimeni n-a părut interesat de el. În
decursul anilor, Brendan transformase anonimatul într-o
formă de artă. A descuiat uşa cabinei şi, de îndată ce a
intrat, s-a prăbuşit pe pat, treaba fiind terminată. Şi-a
verificat ceasul: 9:50 p.m. Urma să fie o aşteptare lungă.

— Cineva s-a strecurat în cabina lordului Glenarthur chiar

după ora nouă, a spus Hartley, dar nu l-am văzut încă
ieşind.
— Putea să fi fost stewardul.
— Nu prea cred, domnule colonel, pentru că pe uşă era
semnul Nu deranjaţi şi oricum, cine a fost, n-a bătut la uşă.
De fapt, a intrat de parcă era în propria lui cabină.
— Atunci supraveghează uşa aceea şi dacă iese cineva,
asigură-te că nu-l pierzi din vedere. Eu mă duc să-l verific pe
Crann la clasa cabină să văd dacă are ceva de raportat. Dacă
n-are nimic, voi încerca să aţipesc. Te schimb la ora două.
Dacă se întâmplă ceva şi nu eşti sigur, nu ezita să mă
trezeşti.

— Deci ce a planificat pentru noi când ajungem la New

York? a întrebat Sebastian.
— Vom sta în Mărul cel Mare doar treizeci şi şase de ore, a
răspuns Sam, deci nu ne putem permite să pierdem o clipă.
Dimineaţa vom vizita muzeul Metropolitan, apoi vom face un
tur rapid prin Central Park, după care vom prânzi la Sardi’s.

1526
 - JEFFREY ARCHER -

După-masă vom merge la Frick şi seara tata ne-a cumpărat

bilete la Hello, Dolly! cu Carol Channing.
— Deci nu vom avea timp de cumpărături?
— Îţi voi permite să te plimbi pe Fifth Avenue, dar te vei
uita doar în vitrine. Tu nu ţi-ai putea permite nicio cutiuţă
goală de la Tiffany’s, ca să nu vorbim de ce ai putea să pui
înăuntru. Dar dacă doreşti o amintire a vizitei noastre, vom
merge la Macy’s pe West Thirty-fourth Street unde poţi alege
dintr-o mie de articole care costă doar un dolar.
— Da, pare să fie la puterea mea de cumpărare. Apropo, ce
e Frick?
— Galeria de artă preferată a surorii tale.
— Dar Jessica n-a fost niciodată la New York.
— Asta n-a oprit-o să ştie toate tablourile din toate
camerele. Acolo vei vedea preferatul ei.
— Vermeer, Fată întreruptă în timp ce cântă.
— Nu-i rău, a zis Sam.
— Încă o întrebare înainte de a stinge lumina. Cine este
Sebastian22?
— Nu este Viola.

— Sam e o figură, nu? a spus Emma în timp ce ea şi Harry

au plecat de la grill şi s-au întors pe scara cea mare către
cabina lor de pe prima punte.
— Iar Seb îi poate mulţumi lui Jessica pentru asta, a zis
Harry, luând-o de mână.
— Aş vrea să fi fost şi ea cu noi în această călătorie. Până
acum i-ar fi desenat pe toţi, de la căpitanul aflat pe punte
până la Braithwaite servind ceaiul de după-masă şi chiar şi
pe Perseus.

22
Ibid.
1527
 - JEFFREY ARCHER -

Harry s-a încruntat în timp ce înaintau încet pe coridor.

Nu trecea o zi fără să-şi reproşeze că nu-i spusese lui Jessica
adevărul despre tatăl ei.
— Te-ai întâlnit cu domnul din cabina trei? l-a întrebat
Emma, întrerupându-i gândurile.
— Lordul Glenarthur? Nu, dar i-am văzut numele pe lista
pasagerilor.
— Ar putea să fie acelaşi lord Glenarthur care s-a însurat
cu mătuşa mea, Isobel?
— Posibil. L-am întâlnit odată când am stat la castelul
bunicului tău din Scoţia. Un bărbat foarte cumsecade. Cred
că are peste optzeci de ani acum.
— Mă întreb de ce s-a hotărât să vină în călătoria asta fără
să ne spună nimic.
— Probabil n-a vrut să te deranjeze. Să-l invităm la cină
mâine-seară. La urma-urmei, este ultima noastră legătură cu
acea generaţie.
— O idee bună, dragă, a zis Emma. Îi voi scrie un bilet şi i-
l voi strecura pe sub uşă mâine-dimineaţă la prima oră.
Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat deoparte ca s-o lase
să între.
— Sunt extenuată, a spus Emma, aplecându-se să
miroasă crinii. Nu ştiu cum se descurcă regina-mamă zi şi
noapte.
— Dacă asta face tot timpul şi se pricepe e normal, dar
cred că şi ea ar fi extenuată dacă ar încerca să lucreze câteva
zile ca preşedinte la Barrington’s.
— Prefer totuşi serviciul meu, a spus Emma scoţându-şi
rochia şi agăţând-o în garderob înainte de a dispărea în baie.
Harry a mai citit o dată biletul de la HRH regina-mamă.
Un mesaj foarte personal. Emma se hotărâse deja să-şi pună
vaza în birou după ce reveneau în Bristol şi s-o umple cu
crini în fiecare luni dimineaţă. Harry a zâmbit. De ce nu?
Când Emma a ieşit din baie, Harry i-a luat locul şi a închis
uşa după el. Ea şi-a îmbrăcat cămaşa de noapte şi s-a urcat
în pat, prea obosită ca să mai citească măcar câteva pagini

1528
 - JEFFREY ARCHER -

din Spionul care a venit din frig, scrisă de un autor nou pe

care i-l recomandase Harry. A stins lumina de pe partea ei şi
a spus:
— Noapte bună, dragă, deşi îşi dădea seama că Harry n-o
putea auzi.
Când Harry a ieşit din baie, ea dormea tun. A învelit-o, de
parcă era un copil, a sărutat-o pe frunte şi a şoptit:
— Noapte bună, dragă. Apoi s-a urcat în pat, amuzat de
sforăitul ei uşor. Nici nu s-ar fi gândit să-i spună că sforăia.
El a rămas treaz, foarte mândru de ea. Plecarea n-ar fi
putut merge mai bine. S-a întors pe o parte, gândindu-se că
va adormi în câteva momente, dar, cu toate că pleoapele îi
erau grele şi se simţea extenuat, nu a putut adormi. Ceva nu
era în regulă.

1529
 - JEFFREY ARCHER -

48
Don Pedro s-a ridicat din pat după ora două şi nu doar
pentru că nu putea adormi.
După ce s-a îmbrăcat, şi-a împachetat valiza pentru
noapte şi a coborât în birou. A deschis seiful, a scos cele
23.645 de lire rămase şi le-a pus în valiză. Casa lui îi
aparţinea acum băncii cu toate dependinţele, amenajările şi
dotările. Dacă sperau că avea de gând să ramburseze restul
limitei de credit depăşite, domnul Ledbury n-avea decât să
facă o vizită la Buenos Aires unde va primi un răspuns din
două cuvinte.
A ascultat ştirile de dimineaţă la radio, dar nu s-a spus
nimic de Buckingham. Era sigur că va putea să plece din ţară
înainte ca ei să observe. S-a uitat pe geam şi a înjurat când a
văzut ploaia care lovea continuu trotuarul, temându-se că îi
va lua o vreme până ce va găsi un taxi.
A stins luminile, a coborât şi a închis uşa din Eaton
Square, 44, pentru ultima oară. S-a uitat în susul şi în josul
drumului, nu prea optimist, dar a fost încântat când a zărit
un taxi care tocmai îşi stinsese semnul Ocupat, îndreptându-
se spre el. Don Pedro a ridicat o mână, a fugit prin ploaie şi a
sărit pe bancheta din spate a taxiului. Când a închis
portiera, a auzit un clic.
— Aeroportul din Londra, a spus don Pedro, afundându-se
în banchetă.
— Nu prea cred, i-a zis şoferul.

Un alt bărbat, aflat la două cabine de Harry era şi el treaz,

dar acesta nici măcar nu încercase să adoarmă. Se pregătea
de muncă.
S-a dat jos din pat la 2:29 a.m., odihnit şi alert, s-a dus la
cufărul din mijlocul cabinei şi i-a ridicat capacul. A ezitat o
clipă apoi, după cum fusese instruit, a întors comutatorul,
1530
 - JEFFREY ARCHER -

punând în mişcare un proces din care nu mai exista cale de

întoarcere. După ce s-a asigurat că limba secundarului,
mare şi neagră, se mişca, 29:59, 29:58, a apăsat butonul de
pe marginea ceasului său şi a coborât capacul cufărului. A
luat apoi mica valiză de la capătul patului său, care conţinea
tot ce avea nevoie, a stins lumina, a deschis încet uşa cabinei
şi s-a uitat atent pe coridorul slab luminat. A aşteptat o clipă
până ce i s-a adaptat vederea. După ce s-a asigurat că nu era
nimeni prin preajmă, a ieşit pe coridor, închizând încet uşa
în urma lui.
A pus vioi un picior pe covorul ros, albastru-regal şi a
pornit uşor pe coridor cu urechile ciulite ca să poată auzi cel
mai mic zgomot nefamiliar. Dar nu a auzit decât torsul uşor
al motoarelor pe când vasul naviga prin apele liniştite. S-a
oprit în vârful scării mari. Lumina era mai puternică acolo,
dar tot nu se zărea nimeni. Ştia că holul de la prima clasă
era pe puntea de dedesubt şi că în colţul său era un semn
discret: Domni.
Nimeni n-a trecut pe lângă el când cobora pe scara cea
mare, dar, când a intrat în hol, a văzut imediat un bărbat
voinic tolănit pe un fotoliu confortabil, cu picioarele
desfăcute şi părând că se servise din belşug cu alcoolul oferit
pe gratis pasagerilor de la prima clasă în prima noapte a
drumului pe mare.
S-a strecurat pe lângă bărbatul aţipit, care sforăia plin de
mulţumire, fără să se mişte şi şi-a continuat drumul către
semnul din colţul îndepărtat al holului. Când a intrat în
grupul sanitar – începuse chiar să gândească la fel ca ei – s-a
aprins o lumină care l-a luat prin surprindere. A ezitat un
moment, apoi şi-a amintit că nu era decât una dintre
inovaţiile care făceau mândria navei şi despre care citise în
broşura lucioasă. A trecut de chiuvete şi a pus valiza pe
placa din marmură, a deschis-o şi a început să scoată
diverse creme, loţiuni şi alte accesorii care urmau să-i
înlăture machiajul: o sticlă de ulei, un brici ascuţit, o
pereche de foarfeci, un pieptăn şi un borcănel cu cremă de

1531
 - JEFFREY ARCHER -

faţă Pond’s care îl vor ajuta la înlăturarea măştii purtate la

premiera performanţei sale.
Şi-a verificat ceasul. Mai avea douăzeci şi şapte de minute
şi trei secunde până ce se va ridica altă cortină şi atunci va
face parte doar dintr-o mulţime intrată în panică. A
deşurubat dopul sticluţei de ulei şi s-a uns pe faţă pe gât şi
pe frunte. După câteva momente a simţit nişte arsuri despre
care-l avertizase machiorul. A scos cu grijă peruca gri,
chelită, şi a pus-o pe marginea chiuvetei, oprindu-se să se
admire în oglindă, mulţumit de părul lui gros, roşu şi
ondulat. Apoi a scos obrajii care aveau cuperoză, de parcă ar
fi scos un plasture de pe o rană recent vindecată şi, la urmă,
cu ajutorul foarfecii, a tăiat bărbia dublă de care fusese atât
de mândru machiorul lui.
A umplut chiuveta cu apă caldă şi s-a frecat pe faţă,
înlăturând urmele de cicatrice, lipici sau colorant care
rămăseseră cu încăpăţânare la locul lor. După ce s-a uscat,
pielea încă mai părea aspră în unele locuri, aşa că a aplicat
un strat de cremă Pond’s pentru a completa transformarea.
Liam Doherty s-a privit în oglindă şi a văzut că scăpase de
cincizeci de ani în mai puţin de douăzeci de minute, visul
oricărei femei. Şi-a luat pieptănul şi şi-a aranjat moţul
roşcat, apoi a pus ce mai rămăsese din figura lordului
Glenarthur în geantă şi s-a apucat să scoată hainele domniei
sale.
A început să desfacă butonii gulerului alb şi apretat Van
Heusen, care i-a lăsat o urmă roşie în jurul gâtului, a smuls
cravata de la Eton şi le-a aruncat în valiză. A înlocuit cămaşa
albă din mătase cu una gri din bumbac şi cu o cravată
subţire pe care o purtau acum toţi tinerii din Falls Road. Şi-a
scos bretelele galbene, lăsând pantalonii gri, bufanţi, să cadă
grămadă pe jos împreună cu stomacul său – o pernă – apoi
s-a aplecat şi a desfăcut şireturile ghetelor negre, din piele,
ale lui Glenarthur, le-a împins într-o parte şi le-a pus în
geantă. A luat o pereche de pantaloni înguşti, la modă şi nu
s-a putut opri să nu zâmbească; fără bretele, era necesară

1532
 - JEFFREY ARCHER -

doar o curea din piele subţire pe care o cumpărase pe

Carnaby Street când fusese la Londra într-o altă misiune. În
cele din urmă şi-a pus în picioare o pereche de pantofi sport
din piele maro care nu călcaseră niciodată pe covorul primei
clase. S-a uitat în oglindă şi s-a văzut pe el însuşi.
Doherty s-a uitat la ceas. Mai avea unsprezece minute şi
patruzeci şi una de secunde înainte de a ajunge în raiul
liniştit al noii sale cabine. Nu avea timp de pierdut pentru că,
dacă bomba exploda cât el mai era încă la prima clasă, va
exista un singur suspect.
Şi-a îndesat cremele şi loţiunile înapoi în geantă, i-a tras
fermoarul şi s-a dus repede la uşă, a deschis-o atent şi s-a
uitat în hol. Nu mai era nimeni. Chiar şi beţivanul dispăruse.
A trecut repede de fotoliul gol unde mai rămăsese doar
amprenta adâncă a unui trup care sugera că cineva fusese
acolo.
Doherty s-a grăbit prin hol până ce a ajuns la scara mare;
un pasager de clasa a doua aflat la prima clasă. Nu s-a oprit
până ce nu a ajuns pe puntea a treia, zona de demarcare.
Când a trecut de partea cealaltă a lanţului roşu care separa
ofiţerii de celelalte grade, s-a relaxat pentru prima oară; încă
nu era în siguranţă, dar era în afara zonei de luptă. A păşit
pe un covor verde din iută şi a fugit pe scara îngustă încă
patru etaje până ce a ajuns pe puntea unde se afla cealaltă
cabină a lui.
S-a dus să caute cabina numărul 706. A trecut de 726 şi
724 când a văzut un beţivan matinal încercând să bage o
cheie în broască fără prea mare succes. Oare era chiar
cabina omului? Doherty şi-a întors capul când a trecut de el,
nu pentru că beţivanul ar fi fost în stare să-l identifice pe el
sau pe oricine altcineva când se va declanşa alarma.
Când a ajuns la cabina numărul 706, a descuiat uşa şi a
intrat. Şi-a verificat ceasul: şapte minute şi patruzeci şi trei
de secunde mai rămăseseră până ce toţi se vor trezi, oricât
de adânc ar fi dormit. S-a dus la priciul lui, a ridicat perna şi
a găsit un paşaport neutilizat şi un bilet nou care-l

1533
 - JEFFREY ARCHER -

transformau din lordul Glenarthur în Dave Roscoe, Napier

Drive, 47, Watford. Meseria: zugrav şi decorator.
S-a prăbuşit pe prici şi a tras cu ochiul la ceas: şase
minute şi nouăsprezece secunde, mai mult decât suficient.
Trei dintre colegii săi mai erau treji, aşteptând, dar nu vor
mai vorbi până ce nu se vor întâlni la Voluntari, în Falls
Road, ca să se bucure de câteva halbe de Guinness. Nu vor
discuta în public niciodată despre noaptea aceasta, pentru
că absenţa lor de la vânătorile obişnuite din Belfastul de Vest
va fi fost observată şi vor fi suspecţi luni sau chiar ani. A
auzit o bufnitură puternică la o uşă mai jos, pe acelaşi
coridor şi a presupus că beţivanul se dăduse în cele din
urmă bătut.
— Şase minute şi douăzeci şi una de secunde…
Întotdeauna aceleaşi temeri când ai de aşteptat. Ai lăsat
indicii care ar putea conduce la tine? Ai făcut vreo greşeală
care va duce la eşecul operaţiei şi te va transforma acasă
într-un bufon? Nu se va putea relaxa până ce nu va ajunge
într-o barcă de salvare şi, încă şi mai bine, pe o altă navă
care-l va duce în alt port?
— Cinci minute şi paisprezece secunde…
Ştia că tovarăşii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, erau la fel
de nervoşi ca el. Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai
grea, în afara autocontrolului şi nu mai aveai ce face.
— Patru minute şi unsprezece secunde…
Mai rău decât un meci de fotbal când eşti la unu la zero,
dar ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să te
rănească oricând. Şi-a amintit instrucţiunile comandantului
celulei sale: când se declanşează alarma, aveţi grijă să fiţi
printre primii care ajung pe punte pentru că, până mâine la
aceeaşi oră, vor căuta persoane mai tinere de treizeci şi cinci
de ani cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gurile închise,
băieţi.
— Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă…
S-a uitat fix la uşa cabinei şi şi-a imaginat care era cel mai
rău lucru care ar fi putut surveni. Bomba nu va exploda, uşa

1534
 - JEFFREY ARCHER -

se va deschide brusc, bastoane zburând în toate părţile fără

să le pese de câte ori te loveau. Dar nu auzea decât zgomotul
regulat al motoarelor în timp ce Buckingham îşi continua
drumul liniştit pe Atlantic, către New York. Un oraş în care
nu va ajunge niciodată.
— Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi
trei…
A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în
Falls Road. Tineri în şorturi se vor uita cu admiraţie când îi
va întâlni pe stradă şi singura lor ambiţie va fi să ajungă la
fel ca el când vor fi mari. Eroul care distrusese nava
Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese
botezată de regina-mamă. Nu se vor menţiona inocenţii ucişi;
nu există inocenţi când crezi într-o cauză. De fapt, nu
întâlnise pe nimeni dintre pasagerii punţilor superioare sau
cabinelor. Va citi despre ei în ziarele de mâine şi, dacă îşi va
fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui.
— Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi
una…
Acum ce n-ar mai putea merge bine? Dispozitivul de sus
construit într-un dormitor de pe domeniul Dungannon îl va
abandona în ultimul minut? Urma să sufere tăcerea
eşecului?
— Şaizeci de secunde…
A început să şoptească fiecare număr.
— Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte,
cincizeci şi şase…
Oare beţivanul tolănit în fotoliul din hol îl aşteptase în tot
acest timp? Erau acum în drum spre cabina lui?
— Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte,
patruzeci şi şase…
Oare crinii fuseseră aruncaţi sau luaţi de acolo? Poate
doamna Clifton era alergică la polen?
— Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci
şi şase…

1535
 - JEFFREY ARCHER -

Oare descuiaseră camera lordului Glenarthur şi găsiseră

cufărul deschis?
— Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte,
douăzeci şi şase…
Aveau voie să percheziţioneze nava pentru cineva care se
strecurase la toaleta de la prima clasă?
— Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece…
Oare… s-a agăţat de marginea priciului, a închis ochii şi a
început să numere cu voce tare.
— Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu…
S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic, doar o
tăcere stranie care urmează întotdeauna eşecului. Şi-a
aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea
şi imediat a urmat o explozie atât de puternică încât a fost
lovit de peretele cabinei ca o frunză în furtună. S-a clătinat
pe picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. S-a întrebat doar
câţi pasageri de pe puntea superioară supravieţuiseră.

1536
- JEFFREY ARCHER -

1537
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER
CRONICILE FAMILIEI CLIFTON
VOLUMUL V
MAI PUTERNIC DECÂT SABIA

Titlul original: MIGHTIER THAN THE SWORD, 2015

În româneşte de: TANIA MOCHI
Editura VIVALDI, 2015

1538
- JEFFREY ARCHER -

1539
- JEFFREY ARCHER -

1540
 - JEFFREY ARCHER -

Sub conducerea oamenilor cu adevărat măreţi,

Condeiul este mai puternic decât sabia

EDWARD BULWER-LYTTON 1803–1873

1541
 - JEFFREY ARCHER -

PROLOG
OCTOMBRIE 1964

Brendan n-a bătut la uşa cabinei, ci doar a întors mânerul

şi s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure
că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de
la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea
oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva.
— E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan, după ce
a închis uşa.
— Nu ne va deranja nimeni până la şapte dimineaţa şi
atunci nu va mai fi nimic de întrerupt.
— Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat
cufărul mare, i-a tras capacul şi a studiat maşinăria
complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Şi-a
petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu
existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziţia
corectă şi dacă pornea cronometrul la deplasarea
întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a
asigurat că totul mergea perfect.
— E gata, a anunţat el. Când vrei să pornească?
— La trei dimineaţa. Şi voi avea nevoie de treizeci de
minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior,
atingându-şi bărbia dublă, ca să am timp să ajung în
cealaltă cabină.
Brendan s-a întors la cufăr şi a reglat cronometrul pentru
ora trei.
— Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul
chiar înainte să ieşi şi să verifici dacă limba mare se
deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute.
— Deci ce poate să nu meargă bine?
1542
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic.

Nimeni de pe coridorul ăsta şi probabil nimeni de pe puntea
de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Şase pfunzi
de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât
era necesar, dar aşa cel puţin putem spera să ne luăm banii.
— Ai cheia mea?
— Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă
noul tău paşaport şi biletul.
— Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva?
— Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se mişte înainte să
ieşi.
Doherty a zâmbit.
— Ne vedem în Belfast, atunci.

Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat la o parte ca s-o

lase pe Emma să intre prima.
Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-
mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham.
— Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu
ştiu cum reuşeşte regina-mamă să facă asta în fiecare zi.
— Asta e treaba ei şi se pricepe, dar pariez că ar muri şi ea
de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile preşedinte la
Barrington’s.
— Prefer slujba mea, totuşi, a spus Emma, scoţându-şi
rochia şi atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie.
Harry a citit încă o dată mesajul Maiestăţii Sale Regale,
regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse
deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol
şi s-o umple cu crini în fiecare luni dimineaţa. Harry a
zâmbit. De ce nu?
Când Emma a ieşit din baie, Harry s-a dus şi el şi a închis
uşa. Ea şi-a scos halatul şi s-a urcat în pat, mult prea
obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care

1543
 - JEFFREY ARCHER -

venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase

Harry. A stins lumina în partea ei de pat şi a spus:
— Noapte bună, dragul meu, cu toate că ştia că el nu
putea s-o audă.
Când a ieşit şi Harry din baie, ea dormea buştean. A
învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluş, a sărutat-o pe frunte
şi s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi
îndrăznit niciodată să-i dea de înţeles că sforăia.
A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului
transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe
partea lui, gândindu-se că va adormi şi el imediat dar, cu
toate că pleoapele îi erau ca de plumb şi era extenuat, nu
putea adormi. Ceva nu era în ordine.

Alt bărbat, întors acum în siguranţa cabinei sale de la

clasa turist, era şi el treaz. Cu toate că era trei dimineaţa şi
îşi terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-şi
înceapă treaba.
Întotdeauna aceleaşi nelinişti când trebuie să aştepţi. Ai
lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut
greşeli care vor duce la eşuarea misiunii şi te vor face de râs
acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge
în barca de salvare şi, mai mult, pe alt vas care se va
îndrepta spre alt port.
Cinci minute şi paisprezece secunde…
Ştia că toţi compatrioţii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, ar fi
fost la fel de nervoşi ca el.
Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieşită de
sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic.
Patru minute şi paisprezece secunde…
Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar
ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să marcheze în
ultimul moment. Îşi amintea instrucţiunile comandantului
său zonal: când porneşte alarma, ai grijă să fii printre primii

1544
 - JEFFREY ARCHER -

pe punte şi primul în barca de salvare pentru că până mâine

la ora asta, vor căuta toţi un tânăr sub treizeci şi cinci de
ani, cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gura, băieţi.
Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă…
S-a uitat la uşa cabinei şi şi-a închipuit ce s-ar putea
întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanşa, uşa se va da de
perete şi o duzină de zdrahoni ai poliţiei sau chiar mai mulţi
vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcţiile
fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât
zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham îşi
continua liniştită drumul pe Atlantic către New York. Un oraş
în care nu va ajunge niciodată.
Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi
trei…
A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în
Falls Road. Tineri în şorturi îl vor privi cu admiraţie când va
trece pe stradă, singura lor ambiţie fiind să ajungă asemeni
lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham
doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-
mamă. Ca să nu mai vorbim de vieţile inocente pierdute; nu
există inocenţi atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi
întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punţile
superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine şi,
dacă-şi va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui.
Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi
una…
Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul,
construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon
se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul
ratării?
Şaizeci de secunde…
A început să şoptească fiecare număr.
— Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte,
cincizeci şi şase…
Oare beţivul trântit în fotoliul de pe hol îl aşteptase tot
timpul? Erau acum în drum spre cabina lui?

1545
 - JEFFREY ARCHER -

— Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte,

patruzeci şi şase…
Crinii fuseseră oare mutaţi, aruncaţi, luaţi de la locul lor?
Poate doamna Clifton era alergică la polen?
— Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci
şi şase…
Deschiseseră oare cabina lordului şi găsiseră cufărul?
— Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte,
douăzeci şi şase…
Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieşise din toaleta
de la clasa întâi?
— Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece…
Oare… s-a agăţat de marginea banchetei, a închis ochii şi
a început să numere cu voce tare:
— Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu…
S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic. Doar
tăcerea stranie care însoţeşte întotdeauna eşecul. Şi-a
aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea
şi imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost
aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în
picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. Se întreba doar câţi
pasageri de pe puntea superioară reuşiseră să
supravieţuiască.

1546
- JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA
1964–1965

1547
 - JEFFREY ARCHER -

1
— Hrr, a murmurat Harry trezindu-se din picoteală. S-a
ridicat şi a aprins lampa din partea lui, apoi s-a dat jos şi s-a
îndreptat repede către vaza cu crini. A citit mesajul de la
regina-mamă a doua oară. Mulţumiri pentru ziua de neuitat
petrecută în Bristol. Sper că a doua mea casă va avea un prim
drum încununat de succes. Era semnat HRH23, regina-mamă
Elisabeth.
— O greşeală atât de simplă, a spus Harry. Cum de mi-a
scăpat? Şi-a pus repede halatul şi a aprins lumina din
cabină.
— E deja momentul să ne trezim? s-a interesat o voce
adormită.
— Da, este, a zis Harry. Avem o problemă.
Emma s-a uitat la ceas.
— Dar e abia trecut de trei, a protestat ea, privindu-şi
chiorâş soţul care se uita insistent la crini. Care e problema?
— HRH nu este titlul reginei-mame.
— Toată lumea ştie asta, a spus Emma, încă pe jumătate
adormită.
— Toată lumea, cu excepţia persoanei care a trimis aceste
flori. N-au ştiut că modul corect de a te adresa reginei-mame
este Maiestatea Voastră, nu Înălţimea Sa Regală. Aşa i se
spune unei prinţese.
Emma a coborât supărată din pat, s-a dus la soţul ei şi s-a
uitat şi ea la cartea de vizită.
— Roagă-l pe căpitan să vină imediat la noi, a spus Harry.
Trebuie să vedem ce e în vaza asta, a zis Harry, înainte de a
cădea în genunchi.
— Probabil e doar apă, a spus Emma, întinzând o mână.
Harry a prins-o de încheietură.

23
Înălţimea Sa Regală.
1548
 - JEFFREY ARCHER -

— Uită-te cu atenţie, dragă. Vaza e prea mare pentru o

duzină de crini. Cheamă-l pe căpitan, a repetat el şi mai
insistent.
— Poate florarul a greşit.
— Să sperăm, a zis Harry, îndreptându-se spre uşă. Dar
nu e un risc pe care suntem dispuşi să ni-l asumăm.
— Unde te duci? a întrebat Emma în timp ce ridica
telefonul.
— Să-l trezesc pe Giles. El are mai multă experienţă cu
explozibilii decât mine. Şi-a petrecut doi ani din viaţă
plantându-i sub picioarele nemţilor care se apropiau.
Când Harry a păşit în coridor, atenţia i-a fost distrasă de
un bărbat mai în vârstă care se îndrepta spre scara
principală. Se mişcă mult prea repede pentru un bătrân, s-a
gândit Harry. A bătut tare la uşa cabinei lui Giles, dar abia la
a doua lovitură cu pumnul, o voce somnoroasă a răspuns:
— Cine e?
— Harry.
Agitaţia din vocea lui l-a făcut pe Giles să sară din pat şi
să deschidă imediat uşa.
— Ce s-a întâmplat?
— Vino cu mine, a spus Harry, fără să-i mai dea altă
explicaţie.
Giles şi-a tras halatul pe el şi şi-a urmat cumnatul în
lungul coridorului, către apartament.
— Bună dimineaţa, surioară, i-a spus Emmei, când Harry
i-a dat cartea de vizită şi i-a spus:
— HRH.
— M-am prins, a spus Giles, studiind felicitarea. Regina-
mamă nu putea să fi trimis florile. Dar dacă nu le-a trimis
ea, atunci cine? S-a aplecat şi s-a uitat mai atent la vază.
Cine a fost putea să fi pus o grămadă de Semtex aici.
— Sau un litru de apă în plus, a zis Emma. Sunteţi siguri
că nu vă agitaţi degeaba?

1549
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă e apă, de ce au început deja florile să se ofilească?

a întrebat Giles, pe când căpitanul Turnbull a bătut la uşă
înainte de a intra în cabină.
— Aţi dorit să mă vedeţi, doamnă preşedinte?
Emma a început să-i explice de ce soţul şi fratele ei erau în
genunchi.
— Sunt patru ofiţeri SAS la bord, a spus căpitanul,
întrerupându-l pe preşedinte. Unul dintre ei ar trebui să fie
în stare să răspundă întrebărilor doamnei Clifton.
— Presupun că nu este o coincidenţă faptul că se află la
bord, a zis Giles. Nu-mi vine să cred că s-au hotărât toţi să-şi
ia în acelaşi timp o vacanţă la New York.
— Se află la bord la cererea secretarului de cabinet, a
răspuns căpitanul. Dar sir Alan Redmayne m-a asigurat că
este doar o măsură de precauţie.
— Ca de obicei, omul ştie ceva ce noi nu am aflat, a
comentat Harry.
— Atunci poate e momentul să aflăm despre ce este vorba.
Căpitanul a ieşit din cabină şi a pornit repede pe coridor,
oprindu-se la cabina 119. Colonelul Scott-Hopkins a răspuns
bătăii în uşă mult mai repede decât Giles mai înainte.
— Aveţi un expert genist în echipă?
— Sergentul Roberts. A fost în echipa de genişti din
Palestina.
— Am nevoie acum de el, în apartamentul de lux.
Colonelul n-a mai pierdut timpul ca să întrebe de ce. A
alergat pe coridor, apoi pe scara principală, unde l-a întâlnit
pe căpitanul Hartley care fugea spre el.
— Tocmai l-am zărit pe Liam Doherty ieşind din grupul
sanitar de la clasa întâi.
— Eşti sigur?
— Da. A intrat ca nobil şi a ieşit după douăzeci de minute
ca Liam Doherty. Pe urmă s-a dus la cabina de la clasa
turist.
— Asta ar putea explica totul, a zis Scott-Hopkins
continuându-şi coborârea cu Hartley la un pas în urma lui.

1550
 - JEFFREY ARCHER -

— Care e numărul cabinei lui Roberts? a întrebat el în

fugă.
— Şapte patru doi, a spus Hartley, în timp ce se agăţau de
lanţul roşu de pe scara mai îngustă. Nu s-au oprit până ce
nu au ajuns pe puntea a şaptea, unde caporalul Crann a
ieşit din umbră.
— A trecut Doherty pe lângă tine în ultimele câteva
minute?
— La naiba, a zis Crann. Ştiam că l-am văzut pe ticălos
grozăvindu-se prin Falls Road. A intrat în cabina şapte zero
şase.
— Hartley, a spus colonelul în timp ce se năpustea pe
coridor, tu şi Crann staţi cu ochii pe Doherty. Asiguraţi-vă că
nu iese din cabină. Dacă iese, arestaţi-l. Colonelul a bătut la
uşa cabinei 742. Sergentul Roberts a răspuns la prima
bătaie. A deschis imediat uşa şi l-a întâmpinat pe colonelul
Scott-Hopkins cu:
— Bună dimineaţa, domnule, de parcă şeful lui l-ar fi
trezit întotdeauna în timpul nopţii, îmbrăcat în pijama.
— Înhaţă-ţi trusa, Roberts şi vino după mine. N-avem timp
de pierdut, a spus colonelul, plecând repede.
Roberts a urcat trei etaje înainte de a-şi prinde superiorul
din urmă. Când au ajuns la apartamentul de lux, Roberts şi-
a dat seama care sunt talentele lui speciale de care avea
nevoie colonelul. S-a năpustit în cabina preşedintei şi s-a
uitat cu atenţie la vază un moment, după care a început să
se învârtă încet în jurul ei.
— Dacă e o bombă, a spus el în cele din urmă, e una
mare. Nu pot să-mi dau seama câţi ar muri dacă nu vom
dezamorsa ticăloasa asta.
— Dar poţi s-o faci? a întrebat căpitanul, părând foarte
calm. Pentru că dacă nu poţi, prima mea responsabilitate
sunt vieţile pasagerilor. Nu vreau ca acest voiaj să fie
comparat cu o altă primă călătorie dezastruoasă.

1551
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu pot să fac nici pe naiba dacă nu ajung la panoul de

control. Trebuie să fie altundeva pe navă, a mai zis Roberts,
probabil destul de aproape.
— Aş paria că este în cabina lordului, a zis colonelul,
pentru că ştim acum că a fost ocupată de un terorist irlandez
numit Liam Doherty.
— Ştie cineva în ce cabină a fost? a întrebat căpitanul.
— Numărul trei, a spus Harry, amintindu-şi de bătrânul
care se mişcase puţin prea repede. Aici, pe coridor.
Căpitanul şi sergentul au ieşit în fugă din cameră pe
coridor, urmaţi de Scott-Hopkins, Harry şi Giles. Căpitanul a
descuiat uşa cabinei cu cheia sa specială şi s-a dat la o parte
pentru a-i permite lui Roberts să intre. Sergentul s-a dus
repede la un cufăr mare aflat în mijlocul cabinei. A deschis
cu atenţie capacul şi s-a uitat înăuntru.
— Hristoase, e reglată să detoneze peste opt minute şi
treizeci şi nouă de secunde.
— Nu poţi să demontezi pur şi simplu unul dintre astea? a
întrebat căpitanul Turnbull, arătând spre nişte fire diferit
colorate.
— Ba da, dar pe care, a spus Roberts, fără să se uite la
căpitan în timp ce separa cu grijă firul roşu, negru, albastru
şi galben. Am mai lucrat cu tipul acesta de dispozitiv de
multe ori. Este o şansă de unu la patru şi nu am de gând să-
mi asum acest risc. Ar merge dacă aş fi fost singur în
mijlocul unui deşert, a adăugat el, dar nu pe un vas în
mijlocul oceanului, riscând sute de vieţi.
— Atunci hai să-l târâm pe Doherty aici fuga-fuguţa, a
sugerat căpitanul Turnbull. El va şti care fir trebuie tăiat.
— Mă îndoiesc, a zis Roberts, pentru că bănuiesc că nu
Doherty a făcut bomba. Au vreun tehnician la bord care le-a
făcut treaba şi Dumnezeu ştie unde o fi.
— Intrăm în criză de timp, le-a amintit colonelul, uitându-
se la mişcarea neoprită a limbii mari. Şapte minute, trei, doi,
unu…
— Deci, Roberts, ce ne propui? a întrebat căpitanul, calm.

1552
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu vă va plăcea, domnule, dar în aceste împrejurări nu

putem face decât un singur lucru. Şi chiar acesta este
riscant ca naiba, având în vedere că mai avem doar şapte
minute.
— Atunci zi-ne, omule, s-a răstit colonelul.
— Să luăm blestemăţia de aici, s-o aruncăm peste bord şi
să ne rugăm.
Harry şi Giles s-au întors în goană în apartamentul
prezidenţial şi s-au aşezat de o parte şi de cealaltă a vazei.
Erau mai multe întrebări pe care Emma, acum îmbrăcată, ar
fi dorit să le pună, dar ca oricare preşedinte cu bun-simţ, n-a
zis nimic.
— Ridicaţi-o încet, a spus Roberts. Purtaţi-vă cu ea ca şi
cum aţi umbla cu un castron plin cu apă fiartă.
Ca doi aruncători de greutăţi, Harry şi Giles s-au aplecat şi
au ridicat încet vaza cea grea de pe masă până ce au ajuns
amândoi în picioare. De îndată ce s-au asigurat că o ţineau
bine, s-au deplasat pe laterală prin cabină către uşa
deschisă. Scott-Hopkins şi Roberts îndepărtau repede toate
obstacolele din drumul lor.
— Urmaţi-mă, le-a zis căpitanul când cei doi au ieşit pe
coridor şi s-au îndreptat încet spre scara principală. Lui
Harry nu-i venea să creadă cât de grea era vaza. Apoi şi l-a
amintit pe gigantul care le-o adusese în cabină. Nu era de
mirare că nu aşteptase un bacşiş. Probabil că acum era în
drum spre Belfast sau asculta la radio undeva aşteptând să
audă ce s-a întâmplat cu Buckingham şi câţi pasageri şi-au
pierdut viaţa.
De îndată ce au ajuns la scara principală, Harry a început
să numere cu voce tare fiecare treaptă pe care călcau. După
şaisprezece trepte, s-a oprit să-şi tragă răsuflarea, în timp ce
căpitanul şi colonelul ţineau deschise uşile batante care
dădeau pe puntea solară, mândria şi bucuria Emmei.
— Trebuie să fim cât mai departe posibil de pupa vasului,
a zis căpitanul. Aşa avem o şansă mai mare să nu distrugem

1553
 - JEFFREY ARCHER -

carena. Harry nu părea convins. Nu vă îngrijoraţi, nu e prea

departe.
Cât de departe este nu prea departe, s-a întrebat Harry
care ar fi aruncat-o bucuros direct peste bord. Dar n-a zis
nimic în timp ce se deplasau încet către pupă.
— Ştiu exact cum te simţi, a spus Giles, ghicind gândurile
cumnatului.
Şi-au continuat progresul de melc, trecând de piscină, de
terenul de tenis şi de şezlonguri, aranjate în ordine, gata
pregătite pentru turiştii care urmau să apară dimineaţa.
Harry a încercat să nu se gândească cât timp le mai
rămăsese înainte de…
— Două minute, a spus sergentul Roberts fără să-l
liniştească, uitându-se la ceas.
Cu colţul ochiului, Harry putea vedea balustrada aflată la
pupa vasului. Era la doar câţiva paşi, dar, ca şi la cucerirea
Everestului, ştia că ultimii paşi aveau să fie cei mai greu de
parcurs.
— Cincizeci de secunde, a spus Roberts, când s-au oprit la
balustrada aflată la nivelul taliei.
— Îţi aminteşti când l-am aruncat pe Fisher în râu la
sfârşitul trimestrului? a spus Giles.
— Cum as putea să uit?
— Atunci hai să-l aruncăm în ocean la trei şi să scăpăm de
ticălos o dată pentru totdeauna, a zis Giles.
— Unu… ambii şi-au dau braţele în spate, dar doar câţiva
centimetri, doi… poate ceva mai mulţi, trei… au aruncat vaza
în sus peste balustrada din spate cu toată puterea pe care o
mai aveau. Harry era convins că va ateriza pe punte sau, în
cel mai bun caz, va lovi balustrada, dar a depăşit-o câţiva
centimetri şi a aterizat în mare cu un plescăit slab. Giles şi-a
ridicat triumfător braţele şi a strigat:
— Aleluia!
După câteva secunde, bomba a explodat, aruncându-i în
spate, pe punte.

1554
 - JEFFREY ARCHER -

2
Kevin Rafferty a schimbat semnul „De închiriat” când l-a
văzut pe Martinez ieşind din casa lui din Eaton Square.
Ordinele acestuia fuseseră cât se poate de clare. În cazul în
care clientul încerca să scape, trebuia să presupună că nu
avea nicio intenţie să-i facă a doua plată datorată pentru
bombardarea vasului Buckingham şi urma să fie pedepsit cu
severitate.
Ordinul iniţial fusese întărit de comandatul zonal IRA din
Belfast. Singura modificare pe care o aprobase acesta fusese
că Rafferty putea alege care dintre cei doi fii ai lui don Diego
Martinez urma să fie eliminat. Totuşi, cum Diego şi Luis
fugiseră deja în Argentina şi nu aveau clar nicio intenţie să
revină în Anglia, chiar don Pedro însuşi rămăsese singurul
candidat pentru versiunea specială de ruletă rusească a
şoferului.
— Heathrow, a spus Martinez urcându-se în taxi. Rafferty
a plecat din Eaton Square şi a pornit pe strada Sloane în
direcţia podului Battersea, ignorând protestele zgomotoase
pe care le-a auzit în spate. La patru dimineaţa, pe vremea
aceea ploioasă, a depăşit doar o duzină de maşini înainte de
a traversa podul. După câteva minute a tras în faţa unui
depozit abandonat din Lambeth. De îndată ce s-a asigurat că
nu era nimeni în preajmă, a sărit din taxi, a desfăcut lacătul
ruginit de pe uşa exterioară a clădirii şi a intrat. A întors
taxiul, pregătit pentru o scăpare în fugă după ce va fi
terminat treaba.
Rafferty a blocat uşa şi a aprins becul prăfuit, neprotejat,
care atârna de o grindă în centrul camerei. A scos un pistol
din buzunarul interior înainte de a se întoarce la taxi. Cu
toate că avea jumătate din vârsta lui Martinez şi era de două
ori mai în formă decât fusese vreodată, nu-şi putea permite
să-şi asume vreun risc. Când un om crede că e gata să
moară, adrenalina îi inundă organismul şi poate să devină
supraom în ultimul efort de a supravieţui. În afară de asta,
1555
 - JEFFREY ARCHER -

Rafferty bănuia că acum nu era prima oară când Martinez se

înfrunta faţă în faţă cu moartea. Dar de data aceasta nu va fi
doar o simplă posibilitate.
A deschis portiera din spate a taxiului şi a fluturat pistolul
spre Martinez, arătându-i că trebuie să coboare.
— Ăştia sunt banii pe care ţi-i aduceam, a insistat
Martinez, ridicând valiza.
— Te gândeai că mă vei prinde din urmă pe Heathrow, nu?
Dacă era suma întreagă, Rafferty ştia că nu avea de ales
decât să-l lase în viaţă. Două sute şi cincizeci de mii de lire?
— Nu, dar sunt mai mult de douăzeci şi trei de mii. Doar
un avans, înţelegi. Restul e acasă, aşa că, dacă ne
întoarcem…
Şoferul ştia că imobilul din Eaton Square, împreună cu
toate celelalte bunuri ale lui Martinez, fuseseră preluate de
bancă. Era evident că Martinez sperase să ajungă la aeroport
înainte ca IRA să descopere că nu avea nicio intenţie să-şi
respecte promisiunile.
Rafferty a înşfăcat valiza şi a aruncat-o pe bancheta din
spate a taxiului. Se hotărâse să prelungească moartea lui
Martinez mai mult decât plănuise iniţial. La urma-urmei, nu
avea nimic de făcut în ora următoare.
A făcut semn cu pistolul înspre un scaun din lemn plasat
direct sub bec. Era deja plin de sânge de la execuţiile
anterioare. Şi-a împins cu putere victima jos şi, înainte ca
don Pedro să aibă vreo şansă să reacţioneze, i-a legat mâinile
la spate, dar, oricum, mai făcuse acest lucru de multe ori
înainte. În cele din urmă, a legat picioarele lui Martinez
împreună, după care s-a dat înapoi ca să-şi admire opera.
Acum Rafferty trebuia doar să decidă cât va mai trăi
victima. Singura lui limită era că trebuia să ajungă la
Heathrow la timp ca să prindă zborul de dimineaţă spre
Belfast. Întotdeauna se bucura când vedea pe faţa victimei
privirea care însemna că spera că ar mai avea vreo şansă de
supravieţuire.

1556
 - JEFFREY ARCHER -

S-a întors la taxi, a deschis valiza lui Martinez şi a

numărat teancurile de bancnote de cinci lire, nou-nouţe. Cel
puţin acum spusese adevărul, chiar dacă-i lipseau mai mult
de 226.000 de lire. A închis fermoarul şi a pus valiza în
portbagaj. La urma-urmei, lui Martinez nu-i mai trebuiau.
Ordinele comandantului zonal erau clare: de îndată ce-şi
termina misiunea, trebuia să lase cadavrul în depozit, iar alt
agent urma să se ocupe de evacuarea lui. Singurul lucru pe
care trebuia să-l facă Rafferty era să dea un telefon cu
mesajul: „Pachetul este gata pentru livrare.” După aceea,
trebuia să se ducă la aeroport, să lase taxiul şi banii pe
nivelul de sus al parcării de durată. Alt agent urma să-l ia şi
să distribuie banii.
Rafferty s-a întors la don Pedro, ai cărui ochi nu-l
scăpaseră din vedere. Dacă şoferului i s-ar fi dat de ales, l-ar
fi împuşcat în stomac, apoi ar fi aşteptat câteva minute să
termine de ţipat, înainte de a-i trage un al doilea glonţ în
zona inghinală. Alte ţipete ar fi urmat, probabil şi mai tari,
până ce i-ar fi băgat forţat pistolul în gură. S-ar fi uitat în
ochii victimei câteva secunde după care, fără niciun
avertisment, ar fi tras. Dar asta ar fi însemnat trei
împuşcături. Una ar fi putut scăpa neobservată, dar trei
împuşcături în mijlocul nopţii ar fi atras desigur atenţia. Aşa
că va respecta ordinele comandantului zonal. Un glonţ,
niciun ţipăt.
Şoferul i-a zâmbit lui don Pedro, care l-a privit plin de
speranţă până ce a văzut pistolul îndreptându-se spre gura
lui.
— Deschide-o, a spus Rafferty, ca un stomatolog prietenos
care se roagă de un copil refractar. Un factor comun pe care-l
aveau toate victimele lui erau dinţii care clănţăneau.
Martinez s-a opus şi şi-a înghiţit un dinte în lupta inegală.
Transpiraţia a început să-i curgă pe cutele cărnoase ale feţei.
A mai fost lăsat să aştepte câteva secunde înainte de a fi tras
glonţul, dar n-a auzit decât clincănitul trăgaciului.

1557
 - JEFFREY ARCHER -

Unii leşinau, unii se holbau neîncrezători, în timp ce alţii

vomitau violent când îşi dădeau seama că încă mai trăiau.
Rafferty îi ura pe cei care leşinau. Asta însemna că trebuia să
aştepte să-şi revină înainte de a repeta procesul. Dar
Martinez, aşa cum se cuvenea, a rămas treaz.
Când Rafferty a scos pistolul, ideea lui de sex oral,
victimele uneori surâdeau, imaginându-şi că ce fusese mai
rău trecuse. Dar când a răsucit încărcătorul, don Pedro şi-a
dat seama că urma să moară. Problema era când. La urma-
urmei, unde şi cum se hotărâse deja.
Rafferty era întotdeauna dezamăgit când reuşea de prima
oară. Recordul lui personal era nouă, dar media era cam
patru sau cinci. Nu că ar fi dat vreo ceapă degerată pe
statistici. A împins pistolul în gura lui Martinez şi a făcut un
pas înapoi. Nu voia să se umple de sânge. Argentinianul a
fost destul de tont şi i s-a opus iar, aşa că a mai pierdut un
dinte, de data aceasta unul de aur. Rafferty l-a pus în
buzunar înainte de a trage a doua oară, dar n-a fost răsplătit
decât cu un alt clic. A scos iar arma sperând să mai scoată
vreun dinte, ei bine, jumătate de dinte.
— A treia oară-i cu noroc, a spus Rafferty, împingând
ţeava în gura lui Martinez şi a tras. Alt eşec. Şoferul era din
ce în ce mai nerăbdător şi spera că munca din acea
dimineaţă îi va fi răsplătită la a patra încercare. A răsucit
încărcătorul puţin mai repede de data aceasta, dar, când s-a
uitat, Martinez leşinase. Ce dezamăgire. Îi plăcea ca victimele
să fie conştiente când glonţul le pătrundea în creier. Cu toate
că mai trăiau doar o secundă, era o experienţă pe care o
îndrăgea. L-a tras pe Martinez de păr, i-a deschis forţat gura
şi a împins ţeava înăuntru. Era gata să tragă a patra oară
când telefonul din colţul camerei a început să sune. Ecoul
metalic insistent în aerul rece al nopţii l-a luat pe Rafferty
prin surprindere. Telefonul nu mai sunase niciodată până
atunci. În trecut, îl folosise doar ca să formeze numărul şi să
spună mesajul din şase cuvinte.

1558
 - JEFFREY ARCHER -

A scos cu neplăcere ţeava revolverului din gura lui

Martinez, s-a dus la telefon şi a ridicat receptorul. N-a zis
nimic, doar a ascultat.
— Misiunea a fost abandonată, a spus o voce cu un accent
educat. Nu este nevoie să iei a doua rată.
Un clic urmat de un bâzâit.
Rafferty a lăsat receptorul jos. Ar fi dorit să mai învârtă
cilindrul o dată şi, dacă ar fi reuşit, ar fi raportat că Martinez
era deja mort când sunase telefonul. Însă îl mai minţise o
dată pe comandantul zonal şi avea ca dovadă un deget lipsă
de la mâna stângă. Celor care întrebau le spunea că fusese
tăiat de un ofiţer britanic în timpul unui interogatoriu, dar
nimeni nu-l prea credea.
Şi-a pus revolverul în buzunar şi s-a întors încet la
Martinez, care era prăbuşit în scaun, ţinându-şi capul între
genunchi. S-a aplecat şi i-a desfăcut sfoara din jurul
încheieturilor şi gleznelor. Martinez s-a prăbuşit grămadă pe
podea. Şoferul l-a tras în sus de păr, l-a aruncat peste umăr
de parcă ar fi fost un sac de cartofi şi l-a trântit pe podeaua
taxiului. Pentru o clipă a sperat că i s-ar fi putut opune şi
atunci… dar nu avea el norocul ăsta.
Erau cam la cinci kilometri de aeroport când Martinez şi-a
revenit pe această lume, nu în cealaltă. Şoferul a urmărit în
oglinda retrovizoare cum se trezeşte pasagerul său. Martinez
a clipit de câteva ori înainte de a se uita pe geam la şirurile
de maşini din suburbie pe lângă care treceau. Când a
început să-şi dea seama unde este, s-a aplecat şi a vomitat
pe toată bancheta din spate. Colegul lui Rafferty nu va fi
mulţumit.
Don Pedro a reuşit în cele din urmă să se tragă în sus. A
studiat cu atenţie felul în care atârna pe marginea banchetei,
agăţat de ea cu amândouă mâinile, apoi s-a holbat la
presupusul lui călău. De ce se răzgândise? Poate nu o
făcuse. Poate doar locul în care urma să fie asasinat se
schimbase. Don Pedro a înaintat, sperând să i se ofere măcar
o şansă de a evada, dar şi-a dat seama cu supărare că ochii

1559
 - JEFFREY ARCHER -

suspicioşi ai lui Rafferty priveau prin oglinda retrovizoare la

fiecare câteva secunde.
Rafferty a ieşit de pe magistrală şi a urmat semnele pentru
parcarea pe termen lung. A condus până la nivelul de sus şi
a parcat în colţul îndepărtat. A ieşit din maşină, a deschis
portbagajul şi a desfăcut geanta de voiaj, încântat iar la
vederea teancurilor noi de bancnote. I-ar fi plăcut să ia banii
acasă pentru cauză, dar nu putea risca să fie prins cu o
asemenea sumă de bani, acum că erau atâţia gardieni de
pază care urmăreau fiecare zbor spre Belfast.
A scos paşaportul argentinian din valiză, împreună cu un
bilet la clasa întâi spre Buenos Aires şi zece lire bani lichizi,
apoi a pus pistolul în valiză; alt lucru cu care nu-şi putea
permite să fie prins. A închis portbagajul, a deschis portiera
şoferului şi a pus cheile şi tichetul de parcare sub banchetă
pentru colegul care va veni să le ia dimineaţa mai târziu.
După aceea a deschis portiera din spate şi s-a dat la o parte
ca să-l lase pe Martinez să coboare, dar acesta nu se mişca.
Avea de gând s-o ia la fugă? Nu, dacă ţinea la viaţa lui. La
urma-urmei, nu ştia că şoferul nu mai are pistolul.
Rafferty l-a înşfăcat zdravăn pe Martinez de cot, l-a tras
afară din maşină şi l-a îndreptat spre cea mai apropiată
ieşire. Doi bărbaţi i-au depăşit pe scară în timp ce se
îndreptau spre parter. Rafferty nu s-a uitat de două ori la ei.
Niciunul n-a scos o vorbă pe lungul drum care ducea către
terminal. Când au ajuns în aeroport, Rafferty i-a dat lui
Martinez paşaportul, biletul şi cele zece lire.
— Şi restul? s-a răstit don Pedro. Pentru că oamenii tăi
evident n-au reuşit să scufunde nava Buckingham.
— Consideră că ai noroc că mai trăieşti, a spus Rafferty,
apoi s-a întors repede şi a dispărut în mulţime.
Pentru o clipă, don Pedro s-a gândit să se întoarcă la taxi
şi să-şi ia banii, dar doar o clipă. A preferat atunci, cu
neplăcere, să se îndrepte spre biroul British Airways South
American şi i-a dat biletul femeii de la casă.

1560
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, domnule Martinez, a spus ea. Sper că

aţi avut un sejur plăcut în Anglia.

1561
 - JEFFREY ARCHER -

3
— De ce ai un ochi vânăt, tată? a întrebat Sebastian când
s-a alăturat familiei la micul dejun în salonul de pe
Buckingham, mai târziu în acea dimineaţă.
— Mama ta m-a pocnit când am îndrăznit să-i sugerez că
sforăie, a răspuns Harry.
— Eu nu sforăi, a zis Emma, ungându-şi încă o felie de
toast.
— Cum ai putea să ştii dacă sforăi sau nu când dormi? a
spus Harry.
— Şi tu, unchiule Giles? Ţi-a rupt mama mâna când i-ai
sugerat că sforăie? a întrebat Seb.
— Eu nu sforăi! a repetat Emma.
— Seb, a spus Samantha fermă, nu ar trebui să-i pui
nimănui o întrebare dacă ştii că nu vrea să răspundă.
— Ai vorbit ca o adevărată fiică a unui diplomat, a
comentat Giles, zâmbindu-i prietenei lui Seb.
— Ai vorbit ca un politician care nu vrea să-mi răspundă,
a zis Seb. Dar sunt decis să aflu…
— Bună dimineaţa, vă vorbeşte căpitanul, s-a auzit o voce
spartă în difuzoare. Navigam în prezent cu o viteză de
douăzeci şi două de noduri. Temperatura este de şaizeci şi
nouă de grade Fahrenheit şi nu aşteptăm nicio modificare a
vremii în următoarele douăzeci şi patru de ore. Sper să aveţi
o zi plăcută şi să profitaţi de toate avantajele minunate pe
care vi le poate oferi Buckingham, mai ales de şezlonguri şi de
piscina de pe puntea solară care este singura de pe acest
vapor. A urmat o pauză lungă, după care a continuat. Unii
pasageri m-au întrebat ce a fost zgomotul acela puternic care
i-a trezit în mijlocul nopţii. Se pare că în jurul orei trei
dimineaţa, Marina Militară efectua exerciţii în Atlantic şi, cu
toate că erau la câteva mile marine depărtare, pe o noapte
atât de senină au părut considerabil mai aproape. Îmi cer
scuze tuturor care au fost treziţi de aceste zgomote, dar după
ce am servit în Marina Militară Regală în timpul războiului,
1562
 - JEFFREY ARCHER -

sunt conştient că manevrele de noapte trebuie executate.

Totuşi, pot să asigur pasagerii că nu s-au aflat deloc în
pericol. Mulţumesc şi bucuraţi-vă de restul zilei.
Lui Sebastian i s-a părut că domnul căpitan citea dintr-un
scenariu dinainte pregătit şi, uitându-se la mama lui şi-a dat
seama cine-l scrisese.
— Aş vrea să fiu membru al consiliului director, a spus el.
— De ce? a întrebat Emma.
— Pentru că atunci, a spus el, privind-o direct în ochi, aş
putea să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat azi-noapte.

Cei zece oameni au rămas în picioare după ce Emma s-a

aşezat în capul mesei, o masă nefamiliară, dar sala de bal de
pe MV Buckingham nu fusese proiectată pentru întruniri de
urgenţă ale consiliului.
Când s-a uitat la colegii ei, a observat că niciunul nu
zâmbea. Majoritatea înfruntaseră multe crize în timpul vieţii,
dar nimic de o asemenea amploare. Chiar şi buzele
amiralului Summers erau strânse pungă. Emma şi-a deschis
mapa albastră din piele din faţa ei, un cadou de la Harry
când fusese numită pentru prima oară preşedinte. El era
acela, s-a gândit ea, care o alertase prima oară despre
posibilitatea existenţei unei crize şi apoi rezolvase situaţia.
— Nu este nevoie să vă zic că tot ceea ce vom discuta
astăzi trebuie să rămână strict secret, pentru că nu aş
exagera dacă aş spune că viitorul liniei maritime
Barrington’s, ca să nu mai menţionăm siguranţa tuturor
celor aflaţi la bord, este în joc, a zis ea.
Emma s-a uitat la agenda pregătită de Philip Webster,
secretarul companiei, cu o zi înainte de a porni din
Avonmouth. Era, evident, depăşită de evenimente. Exista un
singur reper pe agenda revizuită şi anume singurul subiect
care urma să fie discutat în acea zi.

1563
 - JEFFREY ARCHER -

— Voi începe, a spus Emma, prin a vă raporta, fără să fie

înregistrate, evenimentele care au avut loc în primele ore ale
acestei zile şi apoi vom decide cum trebuie să acţionăm. Am
fost trezită de soţul meu chiar după ora trei…
După douăzeci de minute, Emma şi-a mai verificat o dată
notiţele. Simţea că acoperise totul din trecut, dar accepta că
nu avea nicio posibilitate de a prevedea viitorul.
— Am scăpat de tot? a întrebat amiralul după ce Emma a
solicitat să-i fie puse întrebările.
— Majoritatea pasagerilor au acceptat explicaţiile
căpitanului fără să pună întrebări. A întors o pagină din
agendă. Totuşi, până acum, ni s-au plâns treizeci şi patru de
pasageri. Toţi, cu excepţia unuia, au acceptat o altă călătorie
cu Buckingham în viitor, fără plată, drept compensaţie.
— Şi puteţi fi siguri că vor fi şi mai mulţi, a spus Bob
Bingham, asprimea lui nordică întrerupând calmul aparent
al celorlalţi membri.
— De ce spuneţi asta? a întrebat Emma.
— De îndată ce pasagerii vor afla că tot ce au de făcut
pentru a obţine o excursie gratuită e să scrie o scrisoare de
reclamaţie, majoritatea vor fugi în cabine şi vor pune iute
stiloul pe hârtie.
— Poate nu toţi gândesc aşa, a comentat amiralul.
— De aceea sunt în consiliu, a spus Bingham, fără să
cedeze.
— Ne-aţi spus, doamnă preşedinte, că toţi pasagerii, cu
excepţia unuia, au fost mulţumiţi de perspectiva unei
excursii gratuite, a zis Jim Knowles.
— Da, a spus Emma. Din păcate, un pasager american
ameninţă că va da compania în judecată. Spune că era pe
punte azi-noapte şi nu era nici urmă de Marina Militară, dar
tot a ajuns să aibă o gleznă scrântită.
Brusc, toţi membrii consiliului au început să vorbească în
acelaşi timp. Emma a aşteptat să se liniştească.
— Am o întâlnire cu domnul – şi-a verificat dosarul–
Hayden Rankin, la ora douăsprezece.

1564
 - JEFFREY ARCHER -

— Câţi americani sunt la bord? a întrebat Bingham.

— Cam o sută. De ce vrei să ştii, Bob?
— Să sperăm că nu mulţi dintre ei sunt vânători
ambulanţi de avocaţi, altfel vom avea procese la tribunal tot
restul vieţilor. În jurul mesei s-au auzit râsete nervoase. Doar
asigură-mă, Emma, că domnul Rankin nu este avocat.
— Şi mai rău, a zis Emma. E politician. Senator în
Congres pentru Louisiana.
— Un vierme fericit că se află într-un butoi cu mere
proaspete, a spus Dobbs, un membru al consiliului care
vorbea rareori.
— Nu înţeleg, bătrâne, a spus Clive Anscott, de cealaltă
parte a mesei.
— Un politician local care crede că a găsit ocazia să-şi facă
numele cunoscut de naţiune.
— Asta ne mai lipsea, a comentat Knowles.
Membrii consiliului au tăcut o vreme, până ce Bob
Bingham a spus calm:
— Va trebui să-l omorâm. Singura problemă e cine va
apăsa pe trăgaci.
— Ar trebui să fiu eu, a spus Giles, pentru că sunt celălalt
vierme din butoi. Dobbs a părut stânjenit, după cum se
cuvenea. Voi încerca să mă lovesc de el înainte de a se întâlni
cu doamna preşedinte şi să văd dacă pot aranja ceva. Să
sperăm că este democrat.
— Mulţumesc, Giles, a zis Emma, care tot nu se obişnuise
ca fratele ei să-i spună doamnă preşedinte.
— Ce daune a suferit nava în urma exploziei? a întrebat
Peter Maynard, care tăcuse până atunci.
Toţi ochii s-au întors către celălalt capăt al mesei, unde
stătea căpitanul Turnbull.
— Nu atâtea câte m-am temut la început, a zis căpitanul,
ridicându-se. Una dintre cele patru elice principale a fost
afectată de explozie şi n-o putem înlocui până ce nu ne vom
întoarce la Avonmouth. Şi sunt şi câteva avarii ale carenei,
dar sunt superficiale.

1565
 - JEFFREY ARCHER -

— Ne vor încetini? a întrebat Michael Carrick.

— Nu destul cât să observe cineva că facem douăzeci şi
două de noduri şi nu douăzeci şi patru. Celelalte trei elice
funcţionează normal şi cum am plănuit de la început să
ajungem în New York pe patru, dimineaţa, doar un pasager
cu simţ de observaţie foarte ascuţit îşi va da seama că am
rămas cu câteva ore în urma programului.
— Aş paria că domnul congresmen Rankin va observa, a
spus Knowles. Şi cum le veţi explica avariile echipajului?
— N-o voi face. Nu sunt plătiţi să pună întrebări.
— Dar drumul de întoarcere la Avonmouth? a întrebat
Dobbs. Vom ajunge la timp?
— Inginerii noştri vor munci întruna la carena avariată în
timpul celor treizeci şi şase de ore cât vom sta în New York,
aşa că, până ce vom porni la drum, vom fi în formă ca la
Bristol.
— Bun spectacol, a spus amiralul.
— Dar aceasta este cea mai mică dintre problemele
noastre, a spus Anscott. Nu uitaţi că avem o celulă IRA la
bord şi naiba ştie ce vor mai plănui în restul drumului.
— Trei dintre ei au fost deja arestaţi, a zis căpitanul. Au
fost literalmente puşi în lanţuri şi vor fi predaţi autorităţilor
când vom sosi în New York.
— Nu este posibil să mai fie şi alţi membri IRA la bord? a
întrebat amiralul.
— Conform generalului Scott-Hopkins, o celulă IRA are
patru sau cinci membri. Deci da, este posibil să mai fie vreo
doi la bord, dar probabil vor sta liniştiţi după arestarea
colegilor lor. Misiunea le-a eşuat în mod clar, lucru de care
nu doresc să li se amintească la Belfast. Şi pot confirma că
bărbatul care a dus florile în cabina doamnei preşedinte nu
mai este pe vas – probabil a debarcat înainte de pornirea
noastră. Bănuiesc că, dacă mai sunt şi alţii, nu ni se vor
alătura pe drumul de întoarcere.
— Pot să mă gândesc la ceva la fel de primejdios ca IRA
sau congresmenul Rankin, a spus Giles. Ca un politician

1566
 - JEFFREY ARCHER -

iscusit, membrul pentru Bristol Docklands a atras imediat

atenţia consiliului.
— La cine sau la ce te gândeşti? l-a întrebat Emma,
uitându-se la el.
— La cea de-a patra putere în stat. Nu uita că am invitat
ziarişti în această excursie, sperând să obţinem o presă
bună. Acum au exclusivitatea.
— Adevărat, dar nimeni în afara celor de aici nu ştie exact
ce s-a întâmplat azi-noapte şi, oricum, doar trei ziarişti au
acceptat invitaţia noastră – Telegraph, Mails Express.
— Cu trei prea mulţi, a zis Knowles.
— Cel de la Express este corespondentul de călătorie, a zis
Emma. De obicei seara este criţă aşa că m-am asigurat că
are cel puţin două sticle de Johnnie Walker şi una de
Gordon’s în cabină. Mail a sponsorizat douăsprezece călătorii
gratuite pentru acest vas, aşa că este puţin probabil să
scoată un ziar cu probleme. Dar Derek Hart de la Telegraph
deja sapă de colo-colo şi pune întrebări.
— „Nemilosul”, după cum i se spune în presă, a zis Giles.
Trebuie să-i ofer o poveste şi mai bună ca să-l ţin ocupat.
— Ce ar putea fi mai bun decât posibila scufundare de
către IRA a lui Buckingham în prima sa călătorie?
— Posibila distrugere a Britaniei de guvernul laburist.
Suntem pe punctul de a anunţa că vom solicita un
împrumut de 1,5 miliarde de la Banca Mondială pentru a
evita scăderea lirei sterline. Editorul de la Telegraph va
umple fericit câteva pagini cu această noutate.
— Chiar dacă o va face, a zis Knowles, când sunt atâtea de
pierdut, doamnă preşedinte, cred că ar trebui să ne pregătim
pentru ce este mai rău. La urma-urmei, dacă politicianul
nostru american se decide să expună problema în public
sau, Doamne fereşte, IRA a programat vreo continuare,
aceasta ar putea fi prima şi ultima călătorie a lui
Buckingham.
A mai urmat o tăcere lungă înainte ca Dobbs să spună:

1567
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei bine, le-am promis pasagerilor că acesta va fi un

voiaj pe care nu-l vor uita niciodată.
Nimeni n-a râs.
— Domnul Knowles are dreptate, a spus Emma. Dacă
aceste probleme vor deveni reale, nu ne vor salva oricâte
călătorii gratuite sau sticle de gin. Preţul acţiunilor noastre
va scădea peste noapte, rezervele companiei vor scădea
drastic şi pasagerii vor dispărea dacă vor prinde de veste că
există vreo şansă ca oameni cu bombe de la IRA să stea în
cabina alăturată. Securitatea pasagerilor noştri este de
importanţă primordială. Gândindu-ne la aceasta, sugerez să
vă petreceţi restul zilei strângând cum puteţi toate
informaţiile şi calmând în acelaşi timp şi pasagerii. Eu voi
rămâne în cabina mea, aşa că, dacă aflaţi ceva, ştiţi unde voi
fi.
— Nu este o idee bună, a spus Giles, hotărât. Emma a
părut surprinsă. Doamna preşedinte trebuie să fie văzută pe
puntea solară, relaxându-se şi amuzându-se, lucru care va
convinge mai bine pasagerii că nu au de ce să se îngrijoreze.
— Bine spus, a comentat amiralul.
Emma a încuviinţat şi era gata să plece de la locul ei
pentru a indica terminarea întrunirii când Philip Webster,
secretarul companiei, a mormăit:
— Alte probleme?
— Nu cred, a zis Emma, care era deja în picioare.
— Mai e ceva, doamnă preşedinte, a spus Giles. Emma s-a
aşezat la loc. Acum că sunt membru al guvernului, trebuie
să demisionez din funcţia de director al companiei pentru că
nu mi se permite să am un post din care obţin un profit în
timp ce o servesc pe Maiestatea Sa. Îmi dau seama că sună
puţin cam pompos, dar aşa jură fiecare nou ministru. Şi, în
orice caz, m-am alăturat consiliului doar pentru a mă
asigura că maiorul Fisher nu devine preşedinte.
— Slavă Domnului că nu mai e în consiliu, a spus
amiralul. Dacă ar fi fost, toată lumea ar fi aflat până acum ce
s-a întâmplat.

1568
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate de aceea, în primul şi în primul rând, nu mai este

în consiliu, a sugerat Giles.
— Dacă aşa stau lucrurile, va păstra tăcerea, doar dacă,
bineînţeles, nu vrea să fie arestat pentru că a ajutat şi a
încurajat terorişti.
Emma a dat din umeri, nedorind să creadă că nici măcar
Fisher nu s-ar coborî într-atât. Totuşi, după experienţele lui
Giles atât la şcoală, cât şi în armată, Emma n-a fost
surprinsă că atunci când Fisher începuse să lucreze pentru
lady Virginia, nu o făcuse pentru a o ajuta. S-a întors către
fratele ei.
— Şi, pe o notă mai veselă, aş vrea să înregistrăm
mulţumirile noastre pentru Giles care a fost director al
companiei în asemenea momente dificile. Totuşi, demisia sa
va crea două locuri libere în consiliu, pentru că şi sora mea,
dr. Grace Barrington, a demisionat şi ea. Poate mă puteţi
sfătui care candidaţi ar putea fi luaţi în consideraţie pentru
a-i înlocui? a zis ea, uitându-se în jurul mesei.
— Poate mi se permite să fac o sugestie, a spus amiralul.
Toţi s-au întors spre bătrânul marinar. Barrington este o
firmă din vest care are puternice legături locale. Doamna
noastră preşedinte face parte din familia Barrington, aşa că
poate e timpul să ne întoarcem spre generaţia mai tânără,
deci îl invit pe domnul Sebastian Clifton să se alăture
consiliului, permiţându-ne să continuăm tradiţia familiei.
— Dar nu are decât douăzeci şi patru de ani! a protestat
Emma.
— Deci nu este mult mai tânăr decât vârsta la care iubita
noastră regină s-a urcat pe tron, i-a amintit amiralul.
— Cedric Hardcastle, care este o vulpe bătrână, l-a
considerat pe Sebastian suficient de bun ca să-i fie asistent
personal la Farthing’s Bank, a intervenit Bob Bingham,
făcându-i Emmei cu ochiul. Şi am fost informat că a fost
promovat recent ca adjunct al diviziei de proprietăţi bancare.

1569
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi vă pot spune confidenţial, a zis Giles, că atunci când

am intrat în guvern, nu am ezitat să-i încredinţez lui
Sebastian portofoliul de acţiuni al familiei.
— Atunci tot ce-mi mai rămâne de făcut, a spus amiralul,
este să propun ca Sebastian Clifton să fie invitat să se
alăture consiliului Liniei Maritime Barrington’s.
— Sunt încântat să vă susţin, a zis Bingham.
— Eu mărturisesc că sunt stânjenită, a spus Emma.
— Asta-i o noutate, a comentat Giles, ceea ce a destins
atmosfera.
— Pot să propun un vot, doamnă preşedinte? a întrebat
Webster. Emma a încuviinţat şi s-a aşezat iar pe scaun.
Amiralul Summers a propus, a continuat secretarul
companiei, iar domnul Bingham l-a susţinut ca domnul
Sebastian Clifton să fie invitat să facă parte din consiliul
firmei Barrington’s. S-a oprit o clipă înainte de a întreba:
Cine este pentru? Toţi au ridicat mâinile, cu excepţia Emmei
şi lui Giles. Împotrivă? Nu s-a ridicat nicio mână. Aplauzele
care au urmat au făcut-o pe Emma să fie foarte mândră.
Declar prin urmare că domnul Sebastian Clifton a fost ales
ca membru al consiliului firmei Barrington’s.
— Să ne rugăm să mai existe un consiliu căruia să i se
alăture Seb, i-a şoptit Emma fratelui ei, după ce secretarul
companiei a declarat întrunirea încheiată.

— Întotdeauna mi s-a părut că e acolo sus cu Lincoln şi

Jefferson.
Un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu o bluză deschisă
la gât şi o jachetă sport, s-a uitat în sus, dar nu a închis
cartea. I se vedeau câteva şuviţe de păr blond, subţire, care
fuseseră aranjate încercând să-i ascundă începutul de chelie
prematură. Un baston era proptit de scaun.
— Îmi cer scuze, a spus Giles. N-am vrut să vă întrerup.

1570
 - JEFFREY ARCHER -

— Nicio problemă, a spus bărbatul o lălăială sudică de

neconfundat, dar tot nu şi-a închis cartea. De fapt sunt
stânjenit întotdeauna, a mai zis el, de cât de puţine ştim
despre istoria ţării voastre, în timp ce voi păreţi atât de bine
informaţi despre a noastră.
— Asta e din cauză că nu mai trebuie să conducem
jumătate din lume, a zis Giles, în timp ce voi păreţi gata s-o
faceţi. Dar mă gândesc dacă un om într-un scaun cu rotile ar
putea fi ales preşedinte în a doua jumătate a secolului
douăzeci, a mai spus el, privind căruciorul bărbatului.
— Mă îndoiesc, a spus americanul, oftând. Kennedy l-a
învins pe Nixon din cauza unei dezbateri la TV. Dacă aţi auzit
la radio, aţi fi crezut că a câştigat Nixon.
— Nimeni nu te poate vedea transpirând la radio.
Americanul a ridicat o sprânceană.
— Cum de sunteţi aşa de bine informat despre politica
americană?
— Sunt membru în parlament. Şi dumneavoastră?
— Sunt congresmen de stat din Baton Rouge.
— Şi cum nu cred că aveţi mai mult de patruzeci de ani,
mă gândesc că doriţi să ajungeţi la Washington.
Rankin a zâmbit, dar n-a spus nimic.
— E rândul meu să pun o întrebare. Care este numele
soţiei mele?
Giles şi-a dat seama că a fost înfrânt.
— Rosemary, a zis el.
— Deci am stabilit că această întâlnire n-a fost o
coincidenţă, sir Giles. Cu ce vă pot ajuta?
— Trebuie să discutăm despre noaptea trecută.
— Nu sunt surprins, pentru că n-am nicio îndoială că
sunteţi printre puţinii de la bordul navei care ştie ce s-a
întâmplat cu adevărat dimineaţa devreme.
Giles s-a uitat în jur. Mulţumit că nu-i auzea nimeni, a
spus:
— Vasul a fost ţinta unui atac terorist, dar, din fericire, am
reuşit să…

1571
 - JEFFREY ARCHER -

Americanul a dat din mână, plictisit.

— Nu vreau să aflu detaliile. Spuneţi-mi doar cum vă pot
ajuta.
— Încercaţi să vă convingeţi compatrioţii aflaţi la bord că
Marina Militară era cu adevărat acolo. Dacă reuşiţi asta ştiu
pe cineva care vă va fi etern recunoscător.
— Sora dumneavoastră?
Giles a încuviinţat, fără să mai fie surprins.
— Mi-am dat seama că este o problemă serioasă când am
văzut-o devreme pe puntea solară, arătând de parcă nu avea
nicio problemă pe lume. Asta nu e acţiunea unui preşedinte
încrezător despre care am sentimentul că nu e deloc
interesat de bronzat.
— Mea culpa. Dar ne înfruntăm cu…
— După cum am spus, scutiţi-mă de detalii. Ca şi el, a zis
omul, arătând o fotografie de pe coperta cărţii, nu mă
interesează ziarele de mâine. Sunt politician de multă vreme,
aşa că voi face ce m-aţi rugat. Totuşi, sir Giles, asta
înseamnă că-mi rămâneţi dator. Şi puteţi fi sigur că va veni o
vreme când vă voi cere ajutorul, a adăugat el, întorcându-se
la Viaţa lui Roosevelt.

— Am ajuns deja? a întrebat Sebastian când el şi

Samantha li s-au alăturat părinţilor pentru micul dejun.
— De peste o oră, a spus Emma. Majoritatea pasagerilor a
coborât deja.
— E prima ta vizită la New York, a spus Sam când Seb s-a
aşezat lângă ea şi nu mai avem decât treizeci şi şase de ore
înainte de a ne întoarce în Anglia aşa că nu avem niciun
moment de pierdut.
— De ce rămâne nava în port doar treizeci şi şase de ore? a
întrebat Seb.
— Câştigi bani doar când te mişti şi, în afară de asta,
taxele portuare sunt groaznic de mari.

1572
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă amintiţi prima călătorie la New York, domnule

Clifton? a întrebat Samantha.
— Sigur că da, a spus Harry emoţionat. Am fost arestat
pentru o crimă pe care nu o comisesem şi am stat
următoarele şase luni într-o închisoare americană.
— Ah, îmi pare rău, a spus Samantha, amintindu-şi
povestea pe care i-o spusese Seb mai demult. Am fost lipsită
de tact să vă amintesc această experienţă groaznică.
— Nu m-am mai gândit la ea, a zis Harry. Dar vreau să mă
asigur că Seb nu este şi el arestat în prima lui vizită, pentru
că nu doresc să devină o tradiţie de familie.
— Nicio şansă, a spus Samantha. Am planificat deja vizite
la Metropolitan, Central Park, Sardi’s şi Frick.
— Muzeul preferat al lui Jessica, a zis Emma.
— Deşi n-a ajuns niciodată să-l viziteze, a spus Seb.
— Nu trece o zi să nu-i simt lipsa, a spus Emma.
— Iar eu aş fi dorit s-o fi cunoscut-o mai bine, a zis Sam.
— Eram sigur, a comentat Seb, că voi muri înaintea surorii
mele mai mici. A urmat o tăcere îndelungată înainte ca Seb,
dorind clar să schimbe subiectul, a întrebat:
— Nu vom vizita niciun club de noapte?
— Nu avem timp pentru frivolităţi, a zis Samantha.
Oricum, tata ne-a luat două bilete la teatru.
— Şi ce veţi vedea? a întrebat Emma.
— Hello, Dolly!
— Şi asta nu e frivolă? s-a interesat Harry.
— Tata consideră Wagner Ring Cycle puţin prea la modă, a
explicat Seb înainte de a întreba: Unde e unchiul Giles?
— A părăsit vasul printre primii, i-a zis Emma, în timp ce
un ospătar îi mai turna o ceaşcă de cafea. Ambasadorul
nostru l-a târât la Naţiunile Unite ca să-şi revadă discursul
înainte de sesiunea de după-masă.
— Poate ar trebui să vizităm şi sediul ONU? a sugerat
Sam.
— Nu prea cred, a spus Seb. Ultima oară când am asistat
la unul dintre discursurile unchiului meu, a avut un atac de

1573
 - JEFFREY ARCHER -

cord imediat după aceea şi nu a reuşit să devină şeful

Partidului Laburist.
— Asta nu mi-ai spus!
— Sunt multe pe care nu le ştii încă despre familia
noastră, a recunoscut Seb.
— Ceea ce-mi aminteşte, a zis Harry, că nu am avut încă
ocazia să te felicit pentru că ai fost ales în consiliu.
— Mulţumesc, tată. Şi acum, după ce am citit minutele
ultimei întruniri, de abia aştept – Seb s-a uitat la privirea
neliniştită a mamei sale – să-i întâlnesc pe ceilalţi membri ai
consiliului, mai ales pe amiral.
— O adevărată figură, a spus Emma, cu toate că se întreba
dacă următoarea întrunire nu va fi ultima pentru ea, pentru
că, dacă se afla adevărul, nu avea de ales decât să
demisioneze. Totuşi, în timp ce amintirea ultimei zile pe mare
începea să se şteargă, s-a relaxat şi s-a simţit puţin mai
încrezătoare acum că Buckingham andocase în New York. S-a
uitat pe geam. După cât putea zări, nu erau ziarişti la baza
pasarelei, lătrând şi agitându-se şi aprinzând fleşurile. Poate
erau mai interesaţi de alegerile prezidenţiale. Dar nu va
răsufla uşurată decât abia când Buckingham va porni înapoi
spre Avonmouth.
— Şi tu ce vei face toată ziua, tată? s-a interesat Seb,
întrupând reveria mamei sale.
— Trebuie să iau prânzul cu editorul meu, Harold
Guinzburg. Desigur voi afla ce a plănuit pentru ultimul meu
roman şi ce părere are despre el.
— E vreo speranţă pentru un exemplar în avans pentru
mama? a întrebat Samantha. Este un fan atât de înfocat.
— Desigur, a spus Harry.
— Nouă dolari şi nouăzeci şi nouă de cenţi, a spus Seb,
întinzând mâna. Samantha a pus un ou fiert în ea. Şi tu,
mamă? Vreun plan de vopsire a carenei?
— N-o încuraja, a zis Harry, serios.

1574
 - JEFFREY ARCHER -

— Voi coborî ultima şi mă voi întoarce prima la bord. Cu

toate că intenţionez să-l vizitez pe vărul meu, Alistair, ca să
mă scuz că n-am participat la funeraliile mătuşii Phyllis.
— Atunci Seb era la spital, i-a amintit Harry.
— Deci cu ce vom începe? a întrebat Seb, împăturindu-şi
şerveţelul.
Sam s-a uitat pe geam să vadă cum e vremea.
— Vom lua un taxi spre Central Park şi vom face o buclă
înainte de a vizita Metropolitanul.
— Atunci mai bine să pornim, a spus Seb, ridicându-se de
la masă. Să aveţi o zi bună, onoraţi părinţi.
Emma a zâmbit când cei doi au ieşit din salon, mână în
mână.
— As vrea să ştiu dacă se culcă împreună.
— Emma, e a doua jumătate a secolului XX şi, hai s-o
spunem de-a dreptul, nu suntem noi în poziţia de a…
— Nu, nu era vorba de morală, a zis Emma. Doar că aş fi
putut vinde cabina suplimentară.

1575
 - JEFFREY ARCHER -

4
— Foarte bine că aţi revenit cu avionul aşa de repede,
domnule colonel, a spus sir Alan Redmague, de parcă ar fi
avut de ales.
Comandantului SAS îi fusese înmânată o telegramă în
momentul în care debarcase de pe Buckingham la New York.
O maşină îl dusese în viteză la JFK de unde luase primul
zbor spre Londra. Altă maşină cu şofer îl aşteptase la baza
treptelor aeroportului Heathrow.
— Secretarul de cabinet s-a gândit că aţi vrea să vedeţi
ziarele de dimineaţă, a spus şoferul înainte de a porni spre
Whitehall.
ÎN INIMILE VOASTRE ŞTIŢI CĂ A PIERDUT era titlul
principal din Telegraph. Colonelul a întors paginile încet, dar
nu se spunea nimic de Buckingham şi nu era niciun articol
semnat Derek Hart, pentru că, dacă ar fi fost, în ciuda
victoriei electorale la mustaţă a lui Lyndon Johnson în faţa
lui Barry Goldwater, acesta ar fi apărut, desigur, pe prima
pagină.
Buckingham era în paginile din mijloc din Daily Express
cu un raport răsunător al corespondentului de călătorie care
exagera plăcerile traversărilor Atlanticului pe cel mai nou
pachebot de lux. În Daily Mail apăreau fotografii cu cei
doisprezece cititori norocoşi care pozau în faţa Statuii
Libertăţii. Alte douăsprezece bilete gratuite oferite pentru un
moment dat din viitor asigurau că n-au fost niciun fel de
inconveniente cauzate de Marina Militară.
După o oră, fără să-şi fi schimbat hainele sau să fi avut
timp să se bărbierească, colonelul Scott-Hopkins stătea
vizavi de secretarul de cabinet în biroul din Downing Street,
nr. 10.
Colonelul a început cu un raport detaliat înainte de a
răspunde la întrebările lui sir Alan.
— Ei, a ieşit cel puţin ceva bun din asta, a spus sir Alan,
scoţând o geantă diplomat din piele de sub birou şi punând-o
1576
 - JEFFREY ARCHER -

deasupra. Mulţumită seriozităţii de care au dat dovadă

colegii noştri de la SAS, am localizat un depozit IRA în
Battersea. Am recuperat mai mult de douăzeci şi trei de mii
de lire, bani lichizi, din portbagajul unui taxi care l-a dus pe
Martinez la Heathrow. Bănuiesc că Rafferty, Kevin „patru
degete” va fi în curând poreclit „trei degete”, dacă nu-i va
putea explica comandantului zonal ce s-a întâmplat cu banii.
— Şi Martinez? Unde e acum?
— Ambasadorul nostru din Buenos Aires m-a asigurat că
frecventează locurile lui obişnuite. Nu cred că-l vom mai
vedea pe el sau pe cei doi fii ai săi la Wimbledon sau Ascot
vreodată.
— Iar Doherty şi compatrioţii săi?
— În drum spre Irlanda de Nord, de data aceasta nu pe un
pachebot de lux, ci pe o navă a Marinei Militare Regale. De
îndată ce vor ajunge în Belfast, vor fi transportaţi de urgenţă
direct la cea mai apropiată închisoare.
— Sub ce acuzaţie?
— Asta nu s-a hotărât încă, a spus sir Alan.
— Doamna Clifton m-a avertizat că un ziarist de la
Telegraph adulmeca de jur-împrejur, punând prea multe
întrebări.
— Derek Hart. Afurisitul a ignorat povestea cu IMF pe care
i-a servit-o Giles, a mers mai departe şi a completat dosarul
cu incidentul de la Marina Militară în momentul în care a
ajuns în New York. Totuşi, erau atâţia „dacă” şi „dar” în
articol, încât nu a fost greu să-l convingem pe editor să-l
scoată din ziar, mai ales pentru că era mult mai interesat să
afle cum Leonid Brejnev, un om de şcoală veche, a reuşit să-l
înfrângă pe Hruşciov printr-o lovitură surpriză.
— Şi cum a reuşit? a întrebat colonelul.
— Îţi sugerez să citeşti ediţia de mâine din Telegraph.
— Iar Hart?
— Mi s-a spus că e în drum spre Johannesburg pentru a
încerca să obţină un interviu cu un terorist pe nume Nelson
Mandela, ceea ce s-ar putea dovedi dificil, având în vedere că

1577
 - JEFFREY ARCHER -

omul e în închisoare de mai mult de doi ani şi niciunui

ziarist nu i s-a permis accesul la el.
— Asta înseamnă că echipa mea nu mai trebuie să
protejeze familia Clifton?
— Nu încă, a zis sir Alan. Cred că IRA îşi va pierde
interesul pentru familiile Barrington şi Clifton acum că don
Pedro nu mai e aici să plătească. Totuşi, trebuie să-l conving
pe Harry Clifton să mă ajute în altă problemă. Colonelul a
ridicat o sprânceană, dar secretarul de cabinet doar s-a
ridicat şi a dat mâna cu ofiţerul comandant al SAS. Ţinem
legătura, s-a mulţumit el să spună.

— Te-ai hotărât? a întrebat Seb când treceau de

Boathouse Café pe partea estică a Central Park.
— Da, a zis Samantha, dându-i drumul la mână. Seb s-a
întors cu faţa la ea şi a aşteptat nerăbdător. Am scris deja la
King’s College şi le-am spus că accept să-mi dau doctoratul
la London University.
Seb a sărit în sus încântat şi a strigat:
— Să fie într-un ceas bun! cât a putut de tare. Nimeni nu
s-a uitat la ei, dar erau în New York. Asta înseamnă că te vei
muta cu mine de îndată ce voi găsi alt apartament? Am
putea chiar să-l alegem împreună, a adăugat el înainte ca ea
să apuce să răspundă.
— Eşti sigur că vrei asta cu adevărat? a întrebat
Samantha, liniştită.
— N-aş putea fi mai sigur, a spus Seb, luând-o în braţe. Şi
cum universitatea ta e în Strand, iar eu lucrez în City, poate
am putea găsi un loc prin Islington?
— Eşti sigur? a repetat Samantha.
— La fel de sigur ca faptul că Bristol Rovers nu va câştiga
cupa.
— Cine sunt Bristol Rovers?

1578
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu ne cunoaştem suficient de bine ca să te încarc cu

problemele lor, a zis Seb, pe când ieşeau din parc. Poate dacă
vom avea timp, mult timp, îţi voi povesti despre cei
unsprezece bărbaţi care mi-au distrus regulat după-amiezile
de sâmbătă, a mai zis el, când intrau pe Fifth Avenue.

Când Harry a intrat în biroul de la Viking Press, o tânără

pe care a recunoscut-o, îl aştepta la recepţie.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton, a spus secretara lui
Harold Guinzburg, ieşindu-i în întâmpinare. El s-a întrebat
câţi autori erau întâmpinaţi astfel. Domnul Guinzburg de
abia aşteaptă să vă vadă.
— Mulţumesc, Kirsty, a zis Harry. Ea l-a condus prin holul
lambrisat cu stejar al editorului, împodobit cu fotografii ale
foştilor şi actualilor autori: Hemingway, Shaw, Fitzgerald şi
Faulkner. S-a întrebat dacă trebuie să mori ca fotografia ta
să fie adăugată colecţiei lui Guinzburg.
Cu toate că avea aproape şaptezeci de ani, Guinzburg a
sărit din spatele biroului când a intrat Harry în cameră.
Harry a zâmbit fără să vrea. Îmbrăcat într-un costum din trei
piese şi purtând un ceas de buzunar pus pe un lanţ din aur,
Guinzburg părea mai englez decât englezii.
— Şi ce mai face autorul meu preferat?
Harry a râs în timp ce dădeau mâna.
— Şi de câte ori pe săptămână întâmpini autorii cu vorbele
astea? l-a întrebat pe când se aşeza pe fotoliul capitonat cu
piele, cu faţa spre editor.
— Pe săptămână? a spus Guinzburg. Cel puţin de trei ori
pe zi, uneori de mai multe ori – mai ales când nu-mi
amintesc numele. Harry a zâmbit. Totuşi, în cazul tău, pot
dovedi că este adevărat, pentru că, după ce am citit William
Warwick şi vicarul răspopit, am decis ca prima ediţie să
cuprindă optzeci de mii de exemplare.

1579
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a deschis gura, dar n-a zis nimic. Ultimul lui roman
cu William Warwick se vânduse în 72.000 de exemplare, aşa
că era conştient cât se implicase editorul său.
— Să sperăm că nu vor fi prea multe recartări.
— Precomenzile sugerează mai curând că optzeci de mii nu
vor fi suficiente. Dar scuză-mă, a spus Guinzburg, spune-mi
mai întâi ce face Emma? Şi cum a fost prima călătorie, un
triumf? Nu am găsit nicio menţionare a sa cu toate că am
scotocit prin New York Times.
— Emma e cât se poate de bine şi îţi trimite dragostea ei.
N-aş fi surprins dacă acum lustruieşte metalul balustradei.
În ceea ce priveşte primul voiaj, am impresia că va fi uşurată
că nu este menţionat în New York Times – cu toate că
această experienţă s-ar fi putut să-mi dea o idee pentru
următorul roman.
— Sunt numai urechi.
— Nici să nu te gândeşti, a replicat Harry. Va trebui să ai
răbdare, ceea ce îmi dau seama că e trăsătura ta de caracter
cea mai puternică.
— Atunci să sperăm că noile tale responsabilităţi nu te vor
întrerupe din scris. Felicitări.
— Mulţumesc. Cu toate că permit ca numele meu să fie
ales ca preşedinte al PEN din Anglia pentru un singur motiv.
Guinzburg a ridicat o sprânceană.
— Doresc ca un rus, numit Anatoli Babakov, să fie eliberat
imediat din închisoare.
— Ce te atrage atât de puternic la Babakov? a întrebat
Guinzburg.
— Dacă ai fi fost închis pentru o crimă pe care nu ai
comis-o, Harold, crede-mă, te-ai simţi la fel. Şi nu uita, eu
am fost într-o închisoare americană, care, cinstit vorbind,
este un hotel, comparativ cu un gulag din Siberia.
— Nici nu-mi amintesc ce se presupune că ar fi făcut
Babakov.
— A scris o carte.
— Şi asta e o crimă în Rusia?

1580
 - JEFFREY ARCHER -

— Este, dacă te hotărăşti să spui adevărul despre

angajatorul tău, mai ales când acesta este Iosif Stalin.
— Unchiul Joe, îmi amintesc, a zis Guinzburg, dar cartea
nu a fost publicată.
— A fost publicată, dar Babakov a fost arestat cu mult
înainte ca vreun exemplar să ajungă în librării şi, după un
proces scurt, a fost condamnat la douăzeci de ani de
închisoare fără drept de apel.
— Ceea ce te face să te întrebi ce ar putea fi în acea carte
de i-a făcut pe sovietici să se decidă că nimeni nu trebuie s-o
citească.
— N-am nicio idee, a spus Harry. Dar ştiu că Unchiul Joe a
fost retras din librării la câteva ore de la publicare. Editura a
fost închisă, Babakov a fost arestat şi nu a mai fost văzut de
la proces. Dacă există vreun exemplar pe acolo, vreau să îl
găsesc la conferinţa din mai de la Moscova.
— Dacă pui mâna pe vreun exemplar, aş dori să fie tradus
şi publicat aici, pentru că garantez că va fi nu numai un
bestseller, ci îl va demasca pe Stalin, care este un om la fel
de rău ca Hitler. Dar vezi, Rusia e un car mare cu fân în care
să cauţi un anumit ac.
— Aşa e, dar sunt determinat să aflu ce are Babakov de
spus. Nu uita, a fost interpretul personal al lui Stalin timp de
unsprezece ani, aşa că puţini ar putea cunoaşte mai bine
regimul – cu toate că nici el n-a putut anticipa cum va
reacţiona KGB-ul când s-a decis să-şi publice cartea în care
descria ceea ce văzuse ca martor la prima mână.
— Şi acum, când foştii aliaţi ai lui Stalin l-au înlăturat pe
Hruşciov şi se află iar la putere, există, fără îndoială, unele
lucruri pe care ar prefera să le ţină ascunse.
— Cum ar fi adevărul despre moartea lui Stalin, a spus
Harry.
— Nu te-am mai văzut aşa de agitat pentru o cauză, a zis
Guinzburg. Dar n-ar fi înţelept să înţepi ursul cel bătrân cu
un băţ. Noul regim dur de acolo pare să nu ţină seama deloc
de drepturile oamenilor, indiferent din ce ţară ar veni.

1581
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci care este rostul de a fi preşedinte al PEN dacă

nu-mi pot exprima părerile?
Pendula de pe raftul din spatele lui Guinzburg a bătut ora
douăsprezece.
— De ce să nu mergem să luăm prânzul la clubul meu
unde putem discuta probleme mai puţin importante, cum ar
fi ce pune la cale Sebastian.
— Cred că vrea să se însoare cu o americancă.
— Întotdeauna am ştiut că băiatul ăsta este isteţ, a spus
Guinzburg.

În timp ce Samantha şi Seb admirau vitrinele magazinelor

de pe Fifth Avenue, iar Harry se delecta cu o friptură de
costiţă la Clubul Harvard cu editorul său, un taxi galben s-a
oprit în faţa unei case elegante din granit la intersecţia dintre
64th şi Park.
Emma a coborât cu o cutie de pantofi etichetată pe capac
„Crockett Jonnes”. Înăuntru era o pereche de pantofi de golf
negri, făcuţi pe măsura vărului ei Alistair, pentru că
întotdeauna el îşi lucra pantofii în Jermyn Street.
Emma se uita la ciocănelul din cupru lustruit de pe uşa
din faţă şi şi-a amintit când urcase prima oară acele trepte.
O femeie tânără, abia ieşită din adolescenţă, tremurase ca o
frunză, vrând să fugă de acolo. Dar îşi cheltuise toţi banii ca
să ajungă în America şi nu ştia unde altundeva să se ducă în
New York dacă voia să-l găsească pe Harry, aflat într-o
închisoare pentru o crimă pe care n-o comisese. După ce o
întâlnise pe mătuşa Phyllis, Emma nu se mai întorsese un
an în Anglia – până când aflase că Harry nu mai era în
America.
De data aceasta a urcat treptele mai încrezătoare, a bătut
ciocănelul, s-a dat înapoi şi a aşteptat. Nu discutase cu vărul
ei înainte pentru că era sigură că va fi acasă. Cu toate că se
retrăsese de curând ca partener senior de la Simpson, Albion

1582
 - JEFFREY ARCHER -

& Stuart, nu îndrăgea plecatul din oraş, nici măcar în

weekend. Alistair era, prin chintesenţă, newyorkez. Se
născuse la intersecţia dintre 64th şi Park şi acolo, fără
îndoială, urma să şi moară.
După câteva minute, când s-a deschis uşa, Emma a fost
surprinsă văzând un bărbat pe care l-a recunoscut imediat,
cu toate că trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când
nu-l mai văzuse. Era îmbrăcat cu o haină neagră de
dimineaţă, pantaloni dungaţi, cămaşă albă şi o cravată gri.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
— Mă bucur să vă văd, doamnă Clifton, a spus el de parcă
ea ar fi trecut pe acolo în fiecare zi.
Emma s-a simţit stânjenită, chinuindu-se să-şi
amintească numele lui, dându-şi seama că Harry nu l-ar fi
uitat niciodată.
— Şi eu mă bucur să te văd, s-a aventurat ea. Speram să-l
văd pe vărul meu Alistair, dacă este acasă.
— Mă tem că nu, doamnă, a spus valetul. Domnul Stuart
este la înmormântarea domnului Benjamin Rutledge, un fost
partener al firmei şi va reveni din Connecticut abia mâine-
seară.
Emma nu şi-a putut ascunde dezamăgirea.
— Poate doriţi să intraţi să vă fac o ceaşcă cu ceai, Earl
Grey, dacă îmi amintesc corect?
— Eşti foarte amabil, a spus Emma, dar trebuie să mă
întorc pe vas.
— Desigur. Sper că primul drum al lui Buckingham a fost
un succes?
— Mai mult decât aş fi sperat, a recunoscut ea. Vrei să fii
amabil să-i transmiţi urările mele lui Alistair şi să-i spui cât
de rău îmi pare că nu ne-am văzut?
— Voi fi încântat s-o fac, doamnă Clifton. Valetul s-a
înclinat uşor înainte de a închide uşa.
Emma a coborât treptele şi a început să caute un taxi
când şi-a dat brusc seama că încă mai avea cutia cu pantofi.

1583
 - JEFFREY ARCHER -

Simţindu-se stânjenită, a urcat treptele a doua oară şi a

bătut uşor în uşă.
După câteva clipe uşa s-a deschis iar şi a apărut valetul.
— Doamnă? a zis ei cu acelaşi zâmbet cald.
— Îmi pare rău, dar am uitat să-ţi dau acest cadou pentru
Alistair.
— Cât de atentă aţi fost să vă amintiţi magazinul preferat
de pantofi al domnului Stuart, a spus el, când Emma îi
dădea cutia. Ştiu că vă va aprecia amabilitatea.
Emma a rămas acolo, încercând în van să-şi amintească
numele lui.
— Sper, doamnă Clifton, că drumul de înapoiere la
Avonmouth va fi la fel de bun.
S-a înclinat din nou şi a închis uşa uşor în urma lui.
— Mulţumesc, Parker, a zis ea.

1584
 - JEFFREY ARCHER -

5
După ce Bob Bingham s-a îmbrăcat, s-a uitat în oglinda
din interiorul garderobului. Haina lui de dineu, cu piepţi
plisaţi şi revere late nu va mai fi la modă în viitorul apropiat,
după cum îi tot amintea soţia lui. El îi explicase că acest
costum fusese suficient de bun pentru tatăl său când fusese
preşedinte la Bingham’s Fish Paste şi, prin urmare, era
suficient de bun şi pentru el.
Priscilla nu a fost de acord, dar nu prea erau ei de acord
cu multe în ultima vreme. Bob încă dădea vina pe buna ei
prietenă, lady Virginia Fenwick pentru moartea timpurie a lui
Jessica Clifton şi pentru faptul că fiul lui, Clive – care era
logodit cu Jessica pe atunci, nu se mai întorsese la
Mablethorpe Hall din acea zi nefericită. Soţia lui era naivă şi
foarte încântată de Virginia, dar el tot spera că Priscilla îşi va
veni în fire şi o va vedea pe afurisita aceea de femeie aşa cum
era în realitate şi atunci vor fi iar o familie adevărată. Dar
asta, se temea el, va mai dura o vreme şi oricum Bob avea
probleme mai presante. În seara aceasta vor fi în public,
invitaţi la masa preşedintei. Nu prea avea încredere că
Priscilla va fi în stare să se comporte civilizat mai mult de
câteva minute. Spera doar că vor reveni în cabină neciufuliţi.
Bob o admira pe Emma Clifton, „Boadicea din Bristol”,
cum era cunoscută prietenilor şi duşmanilor. Bănuia că dacă
şi-ar fi ştiut porecla, ar fi fost onorată.
Emma strecurase un pour mémoire sub uşa cabinei lor mai
devreme, sugerându-le să se întâlnească în Salonul Reginei
pe la şapte seara, înainte de cină. Bob şi-a verificat ceasul.
Era deja opt fără zece şi nu era nici urmă de soţia lui, cu
toate că auzea apa curgând în baie. A început să se învârtă
prin cabină, abia capabil să-şi ascundă iritarea.
Bob ştia că Virginia completase o plângere de calomnie
împotriva preşedintei, ceva ce nu se putea uita, iar el stătuse
chiar în spatele ei când schimbul de cuvinte avusese loc. În
timpul chestionărilor de la AGM din acest an, lady Virginia
1585
 - JEFFREY ARCHER -

întrebase de la parter dacă era adevărat că unul dintre

directorii de la Barrington’s îşi vânduse toate acţiunile cu
intenţia de a distruge compania. Se referise, desigur, la micul
complot al lui Cedric Hardcastle de a salva compania de la o
preluare ostilă.
Emma răspunsese în forţă, amintindu-i Virginiei că
maiorul Fisher, reprezentantul ei în consiliu, fusese cel care
le vânduse şi le cumpărase înapoi după două săptămâni
pentru a distruge reputaţia companiei, câştigând totodată şi
un profit frumos pentru clientul lui.
— Veţi discuta cu avocatul meu, spusese Virginia şi, după
o săptămână, Emma discutase. Bob nu se îndoia ce tabără
ar fi susţinut soţia lui dacă acţiunea ar fi ajuns la tribunal.
Dacă Priscilla va găsi o muniţie potrivită în timpul dineului
care ar fi putut folosi cauzei prietenei ei, era sigur că-i va fi
transmisă echipei de legişti a Virginiei la câteva momente
după ce vor debarca la Avonmouth. Şi ambele părţi erau
conştiente că, dacă Emma ar fi pierdut cazul, nu numai
reputaţia ei va fi sfâşiată, ci va trebui, de asemenea, să
demisioneze de la Barrington’s.
Nu-i spusese Priscillei nimic despre IRA sau despre ce se
discutase la întrunirea de urgenţă din prima dimineaţă a
voiajului, doar îi repetase povestea cu Marina Militară şi, cu
toate că ea clar nu-l crezuse, Priscilla nu aflase nimic altceva
decât că Sebastian fusese numit în consiliu.
După o zi de cumpărături în New York care îl costaseră pe
Bob mai multe cutii de pate de peşte, ea nu mai zisese nimic.
Totuşi, Bob se temea că va ridica iar problema la dineu cu
Emma. Şi, dacă o va face, va trebui să schimbe cu
îndemânare subiectul. Slavă Domnului că lady Virginia nu
venise cu ei în călătorie, aşa cum plănuise, pentru că, dacă
ar fi făcut-o, nu ar fi avut odihnă până ce nu ar fi descoperit
exact ce se întâmplase în primele ore ale acelei nopţi.
Priscilla a ieşit în cele din urmă din baie, dar nu înainte de
opt şi zece.

1586
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate ar trebui să mergem la cină, a sugerat Emma.

— Dar n-ar fi trebuit să vină şi familia Bingham? a spus
Harry.
— Ba da, a zis Emma, uitându-se la ceas. Cu mai mult de
jumătate de oră înainte.
— Nu te agita, iubito, a spus Harry, hotărât. Eşti
preşedintele companiei şi nu trebuie s-o laşi pe Priscilla să-şi
dea seama că te-a supărat, pentru că exact asta speră ea.
Emma era gata să protesteze când el a adăugat: Şi ai grijă să
nu spui la dineu ceva ce Virginia ar putea folosi la tribunal,
pentru că n-am nicio îndoială de partea cui este Priscilla
Bingham.
Cu toate celelalte probleme pe care le înfruntase Emma în
ultima săptămână, uitase de posibilul proces şi cum nu mai
auzise nimic de la avocaţii Virginiei de câteva luni, începuse
să creadă că aceasta făcuse altceva pe ascuns.
Emma dădea comanda ospătarului-şef când Harry s-a
ridicat.
— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, a spus Priscilla,
dar am pierdut noţiunea timpului.
— Nicio problemă, a zis Harry, trăgându-i scaunul şi
aşteptând-o să se aşeze confortabil.
— Poate ar trebui să dăm comanda, a zis Emma, dorind în
mod clar să-i amintească invitatei cât îi făcuse să aştepte.
Priscilla a răsfoit pe îndelete meniul legat în piele şi s-a
răzgândit de câteva ori înainte de a alege. De îndată ce
chelnerul a luat comanda, Harry a întrebat-o dacă s-a
bucurat de ziua petrecută în New York.
— Ah, da, sunt magazine magnifice pe Fifth Avenue care
au mai mult de oferit decât cele din Londra, cu toate că
această experienţă mi s-a părut obositoare. De fapt, când m-
am întors pe vas, m-am prăbuşit pur şi simplu pe pat şi am
adormit. Şi dumneavoastră, domnule Clifton, aţi reuşit să vă
faceţi cumpărăturile?

1587
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, eu am avut o întâlnire cu editorul, iar Emma şi-a

căutat un văr mai îndepărtat.
— Desigur, uitasem că scrieţi romane. Dar eu n-am timp
să citesc cărţi, a spus Priscilla când o farfurie cu supă de
roşii picantă a fost pusă în faţa ei. Nu am comandat supă, i-a
spus chelnerului. Am cerut somon afumat.
— Îmi pare rău, doamnă, a spus ospătarul, luând supa.
Când chelnerul era încă în apropiere, Priscilla a spus:
— Cred că e greu să găseşti personal experimentat pentru
un vas de croazieră.
— Sper că nu te superi dacă începem, a zis Emma,
luându-şi lingura de supă.
— L-ai găsit pe vărul tău? a întrebat Bob.
— Din păcate, nu. Era în Connecticut, aşa că m-am
alăturat mai târziu lui Harry şi am avut noroc să găsim două
bilete la un concert de după-amiază la Lincoln Center.
— Cine cânta? a întrebat Bob când farfuria cu somon
afumat îi era adusă Priscillei.
— Leonard Bernstein, care a dirijat uvertura sa la
Candide, înainte de a cânta un concert de pian al lui Mozart.
— Nu ştiu cum de ai atâta timp, a spus Priscilla printre
înghiţituri.
Emma era gata să spună că ea nu-şi petrecea întreaga
viaţă la cumpărături, dar l-a văzut pe Harry încruntându-se
la ea.
— L-am văzut o dată pe Bernstein dirijând la Royal
Festival Hall, a spus Bob. Brahms. Magnific.
— Şi ai însoţit-o pe Priscilla în extenuanta sa excursie de
cumpărături pe Fifth Avenue? a întrebat Emma.
— Nu, m-am dus în East Side să văd dacă ar avea rost să
intru pe piaţa americană.
— Şi care a fost concluzia? a întrebat Harry.
— Americanii nu sunt încă pregătiţi pentru pateul de peşte
Bingham’s.
— Deci care ţări sunt pregătite? a continuat Harry.

1588
 - JEFFREY ARCHER -

— Doar Rusia şi India, ca să spunem adevărul. Şi au şi ele

problemele lor.
— Cum ar fi? a întrebat Emma, cu adevărat interesată.
— Ruşilor nu le place să-şi plătească facturile, iar indienii
nu prea pot.
— Poate e vorba de problema unui produs unic? a sugerat
Emma.
— M-am gândit să diversific, dar…
— Am putea să discutăm şi despre altceva decât pateul de
peşte, a spus Priscilla. La urma-urmei, se presupune că
suntem în vacanţă.
— Desigur, a zis Harry. Ce mai face Clive? a întrebat el,
regretându-şi imediat cuvintele.
— E cât se poate de bine, mulţumesc, a spus Bob, dându-
şi repede seama. Şi cred că şi voi sunteţi foarte mândri de
Sebastian care a fost invitat să se alăture consiliului.
Emma a zâmbit.
— Ei, asta nu prea e o surpriză, a zis Priscilla. Hai să
vorbim cinstit, dacă mama ta e preşedinte al companiei şi
familia ta deţine majoritatea acţiunilor, ai putea numi şi un
cocker spaniel în consiliu, iar restul directorilor vor da din
coadă.
Harry a crezut că Emma va exploda, dar, din fericire, avea
gura plină, aşa că a urmat doar o lungă tăcere.
— Este în sânge? a întrebat Priscilla când i s-a pus
friptura în faţă.
Ospătarul şi-a verificat comanda.
— Nu, doamnă, este medie.
— Eu am comandat-o în sânge. Cred că n-aş fi putut să
explic mai clar. Ia-o şi mai încearcă o dată.
Chelnerul a luat cu îndemânare farfuria, fără să
comenteze, iar Priscilla s-a întors spre Harry.
— Vă puteţi câştiga traiul ca scriitor?
— Este greu, a admis Harry şi nu doar pentru că sunt
atâţia autori excelenţi acolo. Totuşi…

1589
 - JEFFREY ARCHER -

— V-aţi însurat cu o femeie bogată, aşa că nu contează

prea mult, nu-i aşa?
Această replică l-a adus pe Harry la tăcere, dar nu şi pe
Emma.
— Ei bine, am descoperit că avem ceva în comun, Priscilla.
— Sunt de acord, a spus Priscilla imediat, dar eu sunt cam
de modă veche şi am fost crescută să cred că este în ordinea
naturală a lucrurilor ca un bărbat să aibă grijă de soţia lui.
Nu mi se prea pare corect invers. A luat o înghiţitură de vin
şi Emma se pregătea să răspundă când a adăugat cu un
surâs cald: Cred că vei observa că vinul are gust de dop.
— Mie mi s-a părut excelent, a comentat Bob.
— Dragul de Robert nu ştie diferenţa dintre un claret de
Bordeaux şi un vin de Burgundia. Chelner! a strigat ea,
întorcându-se spre ospătar. Dorim altă sticlă de Merlot.
— Da, desigur, doamnă.
— Nu cred că mergi prea des în nordul Angliei, a zis Bob.
— Nu atât de des, a zis Emma. Dar o ramură a familiei
mele provine din Highlands.
— Şi a mea. Numele era Campbell.
— Cred că vei afla că e vorba de Lowlands, a spus Emma,
pe când Harry o pocnea cu piciorul pe sub masă.
— Sunt sigură că ai dreptate, ca întotdeauna, a zis
Priscilla. Aşa că ştiu că nu te vei supăra dacă-ţi voi pune o
întrebare personală. Bob şi-a lăsat jos cuţitul şi furculiţa şi
s-a uitat temător la soţia lui. Ce s-a întâmplat cu adevărat în
prima noapte a călătoriei? Pentru că ştiu că Marina Militară
nu era prin zonă.
— De unde ai putea şti asta când dormeai tun? a zis Bob.
— Tu ce crezi că s-a întâmplat, Priscilla? a întrebat-o
Emma, revenind la o tactică ades folosită de fratele ei când
nu voia să răspundă la o întrebare.
— Unii pasageri spun că a explodat o turbină.
— Camera motoarelor este deschisă accesului pasagerilor
tot timpul, a spus Emma. De fapt, cred că a fost şi un tur cu
ghid azi-dimineaţă.

1590
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu am auzit că o bombă a explodat în cabina ta, a

comentat Priscilla, fără să se dea bătută.
— Eşti oricând bine-venită în cabina noastră ca să-l poţi
corecta pe purtătorul de zvonuri prost informat care a
sugerat asta.
— Şi altcineva mi-a spus, a continuat Priscilla, că un grup
de terorişti irlandezi s-au îmbarcat pe vas pe la miezul
nopţii…
— Şi au aflat că toate locurile erau ocupate şi, cum nu mai
era nicio cabină liberă, au sărit peste bord şi au înotat până
la Belfast?
— Dar despre marţienii care au venit din spaţiu şi au
aterizat într-unul dintre coşuri ai aflat? a spus Harry, când
chelnerul aducea friptura în sânge.
Priscilla s-a uitat puţin la el, apoi s-a ridicat.
— Toţi ascundeţi ceva, a zis ea, aruncându-şi şervetul pe
masă şi intenţionez să aflu despre ce este vorba înainte de a
ajunge la Avonmouth.
Cei trei au urmărit-o pe când plutea graţios pe podea,
ieşind din cameră.
— Îmi cer scuze, a spus Bob. A fost mai rău decât mă
temeam.
— Nu te îngrijora, a zis Harry. Nevasta mea sforăie.
— Nu-i adevărat, s-a răstit Emma, când cei doi au izbucnit
în râs.
— Mi-aş da jumătate din avere ca să am o căsătorie ca a
voastră.
— Accept, a spus Harry. De data aceasta, a fost rândul
Emmei să-i dea una soţului ei pe sub masă.
— Ei bine, sunt mulţumită doar de un singur lucru, a
spus Emma, reluându-şi vocea de preşedinte. Soţia ta chiar
nu are habar ce s-a întâmplat în prima noapte pe mare. Dar
dacă ar afla vreodată…

1591
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-ar face plăcere să încep această întrunire prin a-i

ura bun-venit în consiliu fiului meu, Sebastian.
— Aşa-i, aşa-i, s-a auzit în sală.
— Cu toate că sunt foarte mândră de realizarea obţinută la
vârsta sa, simt că ar trebui să-l avertizez pe domnul Clifton
că restul consiliului îi va urmări contribuţiile cu mult interes.
— Mulţumesc, doamnă preşedinte, a spus Sebastian, atât
pentru buna primire cât şi pentru sfatul util pe care mi l-aţi
dat. Cuvintele lui Sebastian au făcut pe câţiva membri ai
consiliului să zâmbească: încrederea în sine a mamei şi
farmecul tatălui.
— Ca să continuăm, a spus doamna preşedinte, permiteţi-
mi să vă pun la curent cu ceea ce este cunoscut ca fiind
incidentul cu Marina Militară. Cu toate că nu ne permitem
încă să ne relaxăm, se pare că cele mai rele temeri ale
noastre nu au fost întemeiate. Nimic de importanţă nu a
apărut în presă pe ambele maluri ale Atlanticului şi mai ales,
din ceea ce mi s-a spus, din cauza micii asistenţe oferite de
Numărul Zece, cei trei irlandezi arestaţi în primele ore ale
dimineţii pe mare nu se mai află la bord. De îndată ce am
andocat şi toţi pasagerii au fost debarcaţi, aceştia au fost
transferaţi pe o fregată a Marinei Regale care se îndreaptă
chiar acum spre Belfast.
Elicea defectată, cu toate că nu lucrează la capacitate
completă, merge cam la şaizeci la sută şi va fi înlocuită la
Avonmouth. Echipa noastră de întreţinere a lucrat zi şi
noapte la defectele carenei în timp ce eram la New York şi a
făcut o treabă clasa întâi. Doar un marinar cu multă
experienţă ar putea observa urmele reparaţiilor. La carenă se
va mai munci şi în Avonmouth. Presupun că, până la a doua
călătorie a lui Buckingham spre New York, peste opt zile,
nimeni nu va şti că am avut o problemă. Totuşi, cred că nu
ar fi inteligent din partea noastră să discutăm despre acest
incident în afara sălii de consiliu şi, dacă veţi fi chestionaţi în
legătură cu acest subiect, rămâneţi la varianta cu Marina
Militară.

1592
 - JEFFREY ARCHER -

— Vom solicita bani de la asigurări pentru reparaţii? a

întrebat Knowles.
— Nu, a spus Emma, hotărâtă, pentru că atunci s-ar pune
mai multe întrebări la care nu dorim să răspundem.
— Desigur, doamnă preşedinte, a zis Dobbs. Dar cât ne-a
costat incidentul cu Marina?
— Nu am încă o cifră exactă, dar mi s-a spus că s-ar putea
să fie cam şapte mii de lire.
— Ăsta ar fi un preţ mic, având în vedere împrejurările, a
bombănit Bingham.
— Sunt de acord. Totuşi, în minutele acestei întruniri nu
trebuie să se facă vreo referinţă la incidentul cu Marina
Militară, iar acesta nu trebuie nici să fie comunicat
acţionarilor.
— Doamnă preşedinte, a spus secretarul companiei,
trebuie să fac o referire la cele întâmplate.
— Atunci ţine-te de incidentul cu Marina Militară,
domnule Webster şi nu pune nimic în circulaţie fără
aprobarea mea.
— Cum spuneţi dumneavoastră, doamnă preşedinte.
— Acum să trecem la ştirile pozitive. Emma a întors o foaie
în dosar. Buckingham este ocupată sută la sută pe drumul
de întoarcere la Avonmouth şi avem deja şaptezeci şi două la
sută rezervări pentru a doua călătorie la New York.
— Astea-s veşti bune, a comentat Bingham. Totuşi, nu
trebuie să uităm cele 184 de locuri în cabine oferite în chip
de compensaţie şi care vor fi ocupate sigur cândva, în viitor.
— Cândva în viitor este ceea ce contează, domnule
Bingham. Dacă sunt distribuite uniform în următorii doi ani,
vor avea prea puţin efect asupra beneficiilor.
— Dar mi-e teamă că mai există ceva ce ar putea afecta
beneficiile. Şi, ceea ce e mai rău, problema nu ni se
datorează nouă.
— Despre ce este vorba, domnule Anscott? a întrebat
Emma.

1593
 - JEFFREY ARCHER -

— Am avut o discuţie foarte interesantă cu fratele

dumneavoastră când am plecat şi mi s-a părut că e foarte
supărat că ţara noastră trebuie să împrumute un miliard şi
jumătate de lire de la Banca Mondială pentru a împiedica o
scădere a lirei. A mai menţionat şi posibilitatea ca guvernul
să impună o taxă de corporaţie de şaptezeci la sută tuturor
companiilor, precum şi o taxă pe venit de nouăzeci la sută
tuturor celor care câştigă mai mult de treizeci de mii pe an.
— Dumnezeule, a spus amiralul. Voi putea oare să-mi mai
permit propriile funeralii?
— Şi ultima idee a cancelarului, a continuat Knowles, care
mi se pare de neimaginat, este că niciun om de afaceri sau
organizator de excursii să nu poată părăsi ţara cu mai mult
de cincizeci de lire bani lichizi.
— Asta nu prea va încuraja oamenii să călătorească în
străinătate, a spus Dobbs, supărat.
— Cred că am găsit o cale de scăpare, a zis Sebastian.
Ceilalţi s-au întors către cel mai nou recrut.
— Am cercetat ce pun la cale rivalii noştri şi se pare că
proprietarii SS New York şi SS France au găsit o soluţie la
problema taxelor. Seb captase atenţia audienţei. SS New
York nu mai este înregistrat ca fiind deţinut de o companie
americană, în ciuda faptului că îşi are baza tot în
Manhattan, împreună cu majoritatea angajaţilor. Din motive
de impozite, compania este înregistrată în Panama. De fapt,
dacă priviţi cu atenţie această poză, Seb a pus o fotografie
mare a SS New York în mijlocul mesei, veţi vedea un steag
mic al statului Panama la pupă, cu toate că drapelul
american este pe tot ce se află la bord, de la farfuriile din
sala de mese până la carpetele din saloane.
— Şi francezii procedează la fel?
— Desigur, dar cu o subtilă diferenţă galică. Ele circulă cu
un pavilion algerian la pupa SS France, ceea ce presupun că
e doar o mită politică. Altă fotografie, de data aceasta a
marelui pachebot francez, a fost dată colegilor lui Sebastian.
— E legal? a întrebat Dobbs.

1594
 - JEFFREY ARCHER -

— Niciun guvern nu poate să facă nici pe naiba, a zis Seb.

Ambele nave se află pe mare mai mult de trei sute de zile pe
an, iar pentru pasageri e la fel ca întotdeauna.
— Nu-mi place cum sună, a spus amiralul. Nu mi se pare
corect.
— Prima noastră datorie este faţă de acţionari, le-a spus
Bob colegilor săi, aşa că sugerez să prezinte Clifton un articol
pe acest subiect ca să putem discuta pe îndelete la
următoarea întrunire.
— Bună idee, a spus Dobbs.
— Eu nu sunt împotriva ideii, a zis Emma, dar directorul
nostru financiar a găsit o soluţie alternativă pe care unii
dintre voi ar putea s-o găsească mai atrăgătoare. Emma a
dat din cap înspre Michael Carrick.
— Mulţumesc, doamnă preşedinte. Este, de fapt, destul de
simplu. Dacă aş continua construcţia unui al doilea vas şi aş
profita de avantajul opţiunii repetate cu Harland şi Wolff în
perioada de contract specificată, vom putea evita să plătim
orice taxă de corporaţie în următorii patru ani.
— Trebuie să existe vreo capcană, a spus Knowles.
— Se pare că nu, i-a zis Emma. Orice corporaţie poate
solicita eliminarea taxelor pentru un capital investit în
proiectare, atâta timp cât păstrează preţul agreat în
contractul iniţial.
— De ce ar accepta guvernul asta când celelalte măsuri
luate de ei sunt aşa de draconice? a întrebat Maynard.
— Pentru că scade rata de şomaj, a zis Seb. Aşa cum a
promis Partidul Laburist că va face în ultimul său manifest.
— Atunci sunt de acord cu această soluţie, a spus Dobbs.
Dar cât timp avem înainte de a ne decide dacă să acceptăm
sau nu oferta de la Harland şi Wolff?
— Puţin mai mult de cinci luni, a zis Carrick.
— Suficient timp ca să luăm o hotărâre, a comentat
Maynard.
— Dar asta nu ne scuteşte de restricţia de cincizeci de lire
impusă pasagerilor, a spus Anscott.

1595
 - JEFFREY ARCHER -

Seb nu s-a putut abţine să nu zâmbească.

— Unchiul Giles mi-a explicat că nimic nu împiedică un
pasager să-şi ia la el carnetul de cecuri când se urcă la bord.
— Dar nu avem facilităţi bancare pe Buckingham, i-a
amintit Dobbs.
— Farthings va fi deosebit de încântată să deschidă o
sucursală la bord, a spus Seb.
— Atunci vă sugerez, a zis Anscott, ca şi această
propunere să fie inclusă în raportul domnului Clifton şi ca
recomandările să circule printre toţi membrii consiliului
înainte de următoarea întrunire.
— De acord, a spus Emma. Deci mai rămâne să decidem
doar când va fi următoarea întrunire.
Ca de obicei, a durat o vreme până când s-a decis o dată
convenabilă pentru toţi membrii consiliului.
— Şi să sperăm, a zis Emma, că până atunci incidentul cu
Marina Militară nu va fi nimic altceva decât folclor. Alte
probleme? a întrebat ea, uitându-se prin sală.
— Da, doamnă preşedinte, a zis Knowles. Ne-aţi cerut să
sugerăm candidaţi pentru poziţia liberă din consiliu.
— La cine vă gândiţi?
— La Desmond Mellor.
— Cel care a fondat compania Bristol Bus?
— Acelaşi, dar a vândut-o companiei naţionale de
autobuze anul trecut. A obţinut un profit frumuşel şi acum
are timp liber.
— Şi cunoştinţe considerabile în domeniul transporturilor,
a intervenit Anscott, dovedindu-le că el şi Knowles lucrau
împreună.
— Atunci haide să-l invităm pe domnul Mellor să vină să
mă vadă săptămâna viitoare, a zis Emma înainte ca cineva să
supună propunerea la vot.
Knowles a aprobat cu neplăcere.
După terminarea întrunirii, Emma a fost încântată văzând
câţi dintre directori s-au dus la Sebastian ca să-i ureze bun-

1596
 - JEFFREY ARCHER -

venit în consiliu. A durat o vreme până ce să poată discuta în

particular cu fiul ei.
— Planul tău a mers de minune, i-a şoptit ea.
— Da, dar a fost destul de evident că ideea ta a fost mai
plăcută consiliului decât a mea. Însă tot nu sunt convins,
mamă, că ar trebui să riscăm un capital atât de mare în
construirea unei alte nave. Dacă profilul financiar al Marii
Britanii este atât de sumbru pe cât sugerează unchiul Giles,
de Crăciunul viitor va trebui să ne mulţumim cu doi curcani.
Şi, în cazul acesta, consiliul de la Barrington’s va fi cel fript.

1597
 - JEFFREY ARCHER -

6
— Ce amabil din partea dumneavoastră că v-aţi făcut timp
să treceţi pe la mine, domnule Clifton, a spus secretarul de
cabinet, invitându-l pe Harry să ia loc la mica masă ovală din
centrul camerei, mai ales că ştiu cât de ocupat sunteţi.
Harry ar fi râs dacă nu s-ar fi aflat în Downing Street, nr.
10, în faţa unuia dintre cei mai activi oameni din ţară. A
apărut o secretară şi i-a pus o cană de ceai în faţă, de parcă
ar fi fost un client obişnuit de la cafeneaua lui locală.
— Sper că soţia şi fiul dumneavoastră sunt bine?
— Da, mulţumesc, sir Alan. Harry s-ar fi interesat şi el de
familia secretarului de cabinet, dar nu ştia măcar dacă
acesta are una. S-a hotărât să renunţe la conversaţia lejeră.
Credeţi că Martinez se afla în spatele bombei? s-a aventurat
el, după ce a luat o gură de ceai.
— Era, într-adevăr, dar acum s-a întors la Buenos Aires şi
este conştient că nici el, nici fiii lui nu vor mai veni niciodată
în Anglia fără să fie arestaţi imediat. Nu cred că vă va mai
deranja.
— Şi prietenii lui irlandezi?
— N-au fost niciodată prietenii lui. Îi interesau doar banii
lui şi când aceştia au secat, au fost dispuşi să scape şi de el.
Dar cum şeful lor zonal şi doi dintre asociaţi sunt acum după
gratii, nu cred că vom mai auzi nici de ei multă vreme.
— Aţi aflat dacă mai erau şi alţi agenţi IRA la bordul
navei?
— Mai erau doi. Dar nu au mai fost văzuţi de atunci.
Rapoartele de spionaj indică faptul că s-au ascuns undeva în
New York şi nu vor reveni la Belfast curând.
— Vă mulţumesc, sir Alan, a zis Harry, presupunând că
întrevederea luase sfârşit. Secretarul de cabinet a
încuviinţat, dar, când Harry era gata să se ridice, i-a spus:
— Trebuie să vă mărturisesc, domnule Clifton, că acesta
nu este singurul motiv pentru care am dorit să vă văd.

1598
 - JEFFREY ARCHER -

Harry s-a aşezat iar şi s-a concentrat. Dacă omul acesta

dorea ceva de la el, era bine să fie cât mai atent.
— Cumnatul dumneavoastră mi-a spus cândva un lucru
pe care mi-a venit greu să-l cred. Poate veţi fi atât de amabil
să mă lămuriţi, ca să-mi dau seama dacă exagera sau nu.
— Politicienii au tendinţa să exagereze.
Sir Alan nu i-a răspuns, doar a deschis un dosar din faţa
lui din care a scos o singură foaie de hârtie, i-a întins-o peste
masă şi a spus:
— Sunteţi amabil să o citiţi pe îndelete?
Harry s-a uitat la pagina de aproximativ trei sute de
cuvinte, care conţinea mai multe nume şi detalii ale
mişcărilor de trupe din comitate, în care erau incluse gradele
tuturor ofiţerilor. A citit cele şapte paragrafe după cum i se
spusese şi, când a terminat, s-a uitat în sus şi a încuviinţat.
Secretarul de cabinet a luat hârtia şi a înlocuit-o cu o agendă
liniată şi un pix cu pastă.
— Vreţi să fiţi amabil să scrieţi ce-aţi citit adineauri?
Harry s-a decis să se joace. A luat pixul şi a început să
scrie. Când a terminat, i-a dat agenda secretarului de cabinet
care a comparat-o cu originalul.
— Deci este adevărat, a zis el după câteva clipe. Sunteţi
unul dintre acele rare persoane dotate cu o memorie
fotografică. Deşi aţi făcut o greşeală.
— Godalming şi nu Godmanchester? a spus Harry. Am
vrut doar să mă asigur că eraţi atent.
Un bărbat greu de impresionat era acum impresionat.
— Aşa că acum speraţi să mă recrutaţi în echipa de jocuri
de noroc? a întrebat Harry.
Sir Alan n-a zâmbit.
— Nu, mă tem că este ceva puţin mai serios, domnule
Clifton. În mai veţi merge la Moscova ca preşedinte al PEN-
ului din Anglia. Ambasadorul nostru de acolo, sir Humphrey
Trevelyan, a intrat în posesia unui document care este atât
de sensibil încât nu poate risca să-l trimită nici măcar cu
valiza diplomatică.

1599
 - JEFFREY ARCHER -

— Pot să întreb ce conţine?

— Este o listă exhaustivă a numelor şi locaţiilor tuturor
spionilor ruşi din UK. Sir Humphrey nu i-a arătat-o nici
măcar adjunctului său. Dacă aţi putea să ne-o aduceţi doar
ţinută minte am putea dezmembra toată reţeaua de spionaj
sovietică din această tară şi, cum nu vor fi implicate
documente, nu veţi fi în primejdie deloc.
— Aş dori să fac aceasta, a spus Harry fără să ezite. Dar
mă aştept la ceva în schimb.
— Voi face orice stă în puterea mea.
— Vreau ca ministrul de externe să protesteze oficial la
închiderea în închisoare a lui Anatoli Babakov.
— Interpretul lui Stalin? Nu a scris o carte care a fost
interzisă – cum îi zicea…
— Unchiul Joe.
— Ah, da, desigur. Bine, voi face tot ce pot, dar nu
garantez nimic.
— Şi mai trebuie să dea şi o declaraţie oficială tuturor
agenţiilor de presă naţionale şi străine în ziua de dinaintea
zborului meu în Rusia.
— Nu vă pot promite asta, dar fiţi sigur că-i voi recomanda
ministrului de externe să susţină campania dumneavoastră
de eliberare a domnului Babakov.
— Sunt sigur că aşa veţi face, sir Alan. Dar dacă nu mă
puteţi ajuta în această problemă a lui Babakov, a făcut o
pauză, puteţi să vă luaţi valea şi să vă găsiţi alt mesager.
Cuvintele lui Harry au avut exact efectul scontat.
Secretarul de cabinet a rămas mut.

Emma s-a uitat în sus când secretara ei a intrat în birou,

însoţită de un bărbat despre care şi-a dat seama de îndată ce
au dat mâna că nu-l va plăcea. L-a îndreptat pe domnul
Mellor către două scaune confortabile de lângă cămin.

1600
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă bucur că vă întâlnesc în sfârşit, doamnă Clifton, a

zis el. Am auzit şi am citit atât de multe despre
dumneavoastră în decursul anilor.
— Şi eu am citit multe despre dumneavoastră, domnule
Mellor, a spus Emma, aşezându-se şi uitându-se mai atent la
bărbatul care stătea în faţa ei. Ştia dintr-un profil recent
făcut în Financial Times că Desmond Mellor părăsise şcoala
la şaisprezece ani şi începuse să lucreze ca agent de bilete la
Cooks Travel. Până la 23 de ani îşi crease deja propria
companie pe care o vânduse recent pentru aproape două
milioane de lire, având între timp ceva probleme bine
documentate. Dar Emma accepta faptul că aceste lucruri se
întâmplau şi celor mai de succes antreprenori. Fusese
pregătită pentru farmecul lui, dar a fost surprinsă văzând că
arăta mult mai tânăr decât cei patruzeci şi opt de ani pe
care-i avea. Era clar în formă, fără să aibă kilograme
suplimentare care ar fi trebuit înlăturate şi a fost de acord cu
secretara că era un om arătos, chiar dacă modul său de a se
îmbrăca nu prea ţinea pasul cu succesul său financiar.
— Nu doar rele, sper, a zis el, râzând depreciativ.
— Ei bine, dacă vorbim despre ultima dumneavoastră
bătălie de preluare a unei companii, domnule Mellor, am
impresia că nu credeţi că este utilă luarea de prizonieri.
— Este greu, doamnă Clifton, după cum veţi afla desigur,
că uneori trebuie să-ţi aperi fundul, dacă-mi scuzaţi
expresia.
Emma s-a întrebat dacă ar putea găsi o scuză ca să
întrerupă întrevederea cu toate că-şi înştiinţase secretara să
nu fie deranjată timp de cel puţin treizeci de minute.
— Am urmărit activitatea soţului dumneavoastră
referitoare la Babakov, a zis Mellor. S-ar părea că şi el
trebuie să-şi apere fundul, a adăugat el, rânjind.
— Harry este foarte interesat de situaţia grea în care se
află domnul Babakov.

1601
 - JEFFREY ARCHER -

— Aşa cum suntem toţi. Dar trebuie să întreb, merită?

Ruşii ăia par să nu dea o ceapă degerată pe drepturile
omului.
— Asta nu-l va opri pe Harry să lupte pentru o cauză în
care crede.
— Este plecat mult de acasă?
— Nu chiar aşa de mult, a zis Emma, încercând să nu
arate că fusese surprinsă de brusca schimbare a subiectului.
Câte un turneu de prezentare sau vreo conferinţă. Dar când
eşti preşedintele unei companii publice, poate să însemne o
binecuvântare deghizată.
— Înţeleg cum vă simţiţi, a spus Mellor, aplecându-se în
faţă. Soţia mea preferă să stea la ţară, de aceea eu rămân în
Bristol în timpul săptămânii.
— Aveţi copii? l-a întrebat Emma.
— O fată din prima căsătorie. Este secretară în Londra. Şi
încă una din a doua căsătorie.
— Cât de mare este?
— Kelly are patru ani şi, desigur, ştiu că fiul
dumneavoastră, Sebastian, a fost primit de curând în
consiliul de conducere al Barrington’s.
Emma a zâmbit.
— Atunci poate aş putea să vă întreb, domnule Mellor, de
ce vreţi să vă alăturaţi consiliului?
— Spuneţi-mi Des, vă rog. Toţi prietenii îmi spun Des.
După cum ştiţi, experienţa mea este în special în domeniul
transporturilor de afaceri, cu toate că, de când mi-am vândut
compania, am început să mă ocup de afaceri cu proprietăţi.
Dar, cum am timp liber, m-am gândit că ar fi amuzant să
lucrez sub conducerea unei femei preşedinte.
Emma a ignorat acest comentariu.
— Dacă ai devenit membru al consiliului, care ar fi
atitudinea ta în cazul unei preluări forţate?
— La început, aş pretinde că nu m-ar interesa şi aş urmări
doar cât pot suge de la acea companie. Secretul este să ai
răbdare.

1602
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu ar exista nicio împrejurare care te-ar determina să

îţi menţii compania?
— Nu, dacă preţul ar fi corect.
— Dar când Banca Naţională ţi-a preluat compania, n-ai
fost îngrijorat ce s-ar putea întâmpla cu angajaţii tăi?
— Dacă ar fi fost atenţi, şi-ar fi dat seama de ani de zile că
asta urma să se întâmple şi, oricum, n-aş fi reuşit să mai am
parte de o asemenea şansă.
— Dar dacă ar fi să credem Financial Times, la o lună de la
preluare, jumătate din personal, dintre care mulţi erau cu
tine de peste douăzeci de ani, au ajuns şomeri.
— Cu un bonus egal cu salariul pe şase luni. Şi mulţi
dintre ei au găsit uşor de lucru în altă parte, unul sau doi
dintre ei chiar la Barrington’s.
— Dar după încă o lună, Naţional Buses a renunţat la
afişarea numelui tău din denumirea companiei şi, odată cu
el, la reputaţia pe care ai dobândit-o în atâţia ani.
— Şi tu ai renunţat la numele pe care-l aveai când te-ai
măritat cu Harry Clifton, a spus Des, ceea ce nu te-a
împiedicat să devii preşedinte la Barrington’s.
— Nu am avut de ales şi cred că şi asta s-ar putea
schimba în viitor.
— Hai s-o spunem pe-a dreaptă, când ajungi la fund, nu-ţi
poţi permite să fii sentimental.
— Nu este greu de văzut cum ai devenit un afacerist de
succes, Des, şi de ce, pentru un anumit tip de firmă, ai fi
directorul ideal.
— Mă bucur că eşti de această părere.
— Dar trebuie să discut cu ceilalţi directori, în caz că nu
sunt de acord cu mine. După aceea, vom lua legătura.
— De-abia aştept, Emma.

1603
 - JEFFREY ARCHER -

7
Sebastian a ajuns a doua zi în faţa Ambasadei Americane
din Grosvenor Square, puţin înainte de ora nouă, pentru
întâlnirea sa cu chef de mission.
După ce s-a prezentat la biroul din faţă, un sergent din
marină l-a însoţit la etajul al doilea şi a bătut la o uşă de la
capătul coridorului. Seb a fost surprins când a văzut că uşa
a fost deschisă de domnul Sullivan.
— Mă bucur să te văd, Seb. Hai înăuntru.
Seb a intrat într-o cameră cu vedere spre Grosvenor
Square, dar nu i-a plăcut imaginea.
— Ai vrea nişte cafea?
— Nu, mulţumesc, domnule, a spus Seb, care era prea
nervos ca să se mai gândească şi la altceva decât la fraza de
început.
— Deci cu ce te pot ajuta? a întrebat chef de mission,
aşezându-se în spatele biroului.
Seb a rămas în picioare.
— Aş dori permisiunea, domnule, s-o cer în căsătorie pe
fiica dumneavoastră.
— Cât de minunat de modă veche, a spus domnul
Sullivan. Sunt încântat că te-ai deranjat să ceri voie, Seb şi,
dacă şi Samantha este de acord, eu nu am nimic împotrivă.
— Nu ştiu exact ce vrea, domnule, a recunoscut Seb,
pentru că nu i-am spus încă.
— Atunci noroc, pentru că pot să-ţi spun, că mamei ei şi
mie nimic nu ne-ar face plăcere mai mare.
— Asta e o uşurare, a zis Seb.
— Părinţilor tăi le-ai spus?
— Noaptea trecută, domnule.
— Şi ce părere au?
— Mama a fost cât se poate de încântată, dar tata a spus
că dacă Sam ar avea ceva raţiune, m-ar refuza.
Sullivan a zâmbit.

1604
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar dacă ea spune da, o poţi face să trăiască într-un stil

cu care nu este obişnuită? Deoarece, după cum ştii, ea speră
să fie un om de ştiinţă şi aceştia, după cum ai aflat, nu sunt
prea bine plătiţi.
— Mă gândesc la asta, domnule. Tocmai am fost avansat
la bancă şi acum sunt adjunctul diviziei de proprietăţi. Şi,
după cum cred că aţi aflat, de curând am fost cooptat în
consiliul Barrington’s.
— Sună promiţător, Seb, şi, cinstit vorbind, Marion se
întreba ce ţi-a luat aşa de mult.
— Asta înseamnă că am binecuvântarea dumneavoastră?
— Desigur. Dar nu uita că Samantha stabileşte nişte
reguli, ca şi mama ta, pe care noi, ceilalţi muritori normali,
ne e greu să le respectăm doar dacă, asemenea tatălui tău,
nu avem aceeaşi busolă morală. Acum, că am scăpat de asta,
n-ai vrea să te aşezi?

Când Sebastian s-a întors în City mai târziu, în acea

dimineaţă, a găsit pe biroul său un bilet de la Adrian Sloane
care-i cerea să se prezinte în biroul său de îndată ce revenea.
Sebastian s-a încruntat. Singurul punct negru de pe
radarul său în ultimele luni fusese şeful său direct. Nu
fusese în stare să-l mulţumească pe Sloane din momentul în
care Cedric Hardcastle îl numise ca adjunct al diviziei de
proprietăţi. Sloane îi lăsase întotdeauna impresia că era
eficient în ceea ce făcea şi, cinstit vorbind, veniturile şi
profitul anual al diviziei erau impresionante. Totuşi, din
anumite motive, părea să nu aibă încredere în Seb – de fapt,
făcea tot posibilul să-l ţină deoparte. Seb mai ştia de la unul
dintre colegii lui că, ori de câte ori numele lui apărea într-o
discuţie, Sloane încerca să-l prezinte într-o lumină negativă.
Seb se gândise să-i spună lui Cedric, dar mama lui îl
sfătuise să se abţină, spunându-i că Sloane va afla şi va
deveni şi mai răuvoitor.

1605
 - JEFFREY ARCHER -

— În orice caz, îi mai spusese Emma, trebuie să înveţi să

stai pe picioarele tale şi să nu aştepţi ca Cedric să te
dădăcească de fiecare dată când vii cu o problemă la el.
— Toate bune şi frumoase, îi spusese Seb, dar ce ar trebui
să fac?
— Vezi-ţi de treaba ta şi fă-o bine, spusese Emma, pentru
că doar atât îl interesează pe Cedric.
— Exact asta şi fac, insistase Seb. Deci de ce se poartă
Sloane cu mine aşa?
— Îţi pot explica într-un cuvânt, spusese Emma. Invidie. Şi
ar fi bine să te obişnuieşti cu ea dacă speri să urci pe scara
corporaţiei.
— Dar n-am avut problema asta când lucram pentru
domnul Hardcastle.
— Sigur că nu, deoarece Cedric nu te-a considerat
niciodată o ameninţare.
— Sloane crede că sunt o ameninţare?
— Desigur. Crede că vrei să-i iei locul şi asta-l face şi mai
secretos, nesigur sau paranoic, spune-i cum vrei. Dar, ca să
folosesc una dintre expresiile preferate ale domnului Mellor,
ai grijă să-ţi acoperi spatele.

Când Seb s-a prezentat în faţa lui Sloane, şeful lui a intrat
direct în subiect şi nu părea să-i pese că secretara lui îi
sorbea fiecare cuvânt.
— Cum nu erai la biroul tău când am venit azi-dimineaţă,
presupun că ai fost la un client.
— Nu, am fost la Ambasada Americană cu o problemă
personală.
Asta l-a redus o clipă la tăcere pe Sloane.
— Ei bine, în viitor, când ai probleme personale, fă-o în
timpul tău liber şi nu în cel al companiei. Aici este o bancă,
nu un club social.
Seb a scrâşnit din dinţi.

1606
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi voi aminti pe viitor, Adrian.

— În timpul orelor de lucru, prefer să mi se spună domnul
Sloane.
— Altceva… domnule Sloane? a întrebat Seb.
— Nu, acum nu, dar aştept să-ţi văd raportul lunar pe
biroul meu la sfârşitul orelor de lucru, în această seară.
Seb s-a întors în biroul lui, uşurat că era cu un pas
înaintea lui Sloane, pentru că-şi pregătise deja raportul lunar
în weekend. Profiturile lui erau iar ridicate pentru a zecea
lună la rând, cu toate că se lămurise de curând că Sloane
aduna rezultatele sale cu cele ale lui Seb şi profita de pe
urma acestui lucru. Dacă Sloane spera că această tactică îl
va afecta, eventual îl va obliga să demisioneze, nu era nevoie
să se agite. Atâta timp cât Cedric era preşedinte al băncii,
Seb ştia că poziţia lui era sigură şi, cu toate că-i dădea
rapoartele, nu se temea de Sloane, pentru că preşedintele
ştia să citească printre rânduri.
La ora nouă, Seb a luat un sendviş cu şuncă de la o
cafenea din apropiere şi l-a mâncat din mers, lucru cu care
mama lui n-ar fi fost de acord – la biroul tău, dacă n-ai
încotro, dar nu în mers.
În timp ce căuta un taxi, s-a gândit o vreme la lecţiile pe
care le învăţase de la Cedric când era vorba de încheierea
unei afaceri, unele de bază, altele mai subtile, dar
majoritatea de un bun-simţ de modă veche.
— Să ştii cât îţi poţi permite, nu te întinde mai mult decât
te ţine plapuma şi gândeşte-te că şi ceilalţi încearcă să
obţină un profit. Şi caută contacte bune pentru că ele vor fi
ancora ta în vremuri grele pentru că doar un lucru este sigur
în afacerile bancare – vei avea timpuri grele. Şi, apropo, a
adăugat el, niciodată nu face afaceri cu amănuntul.
— Cine v-a învăţat asta? îl întrebase Sebastian.
— Jack Benny.
Înarmat cu sfaturile bune de la Cedric Hardcastle şi Jack
Benny, Seb a plecat să caute inelul de logodnă. Contactul îi
fusese sugerat de fostul lui coleg de şcoală, Victor Kaufman,

1607
 - JEFFREY ARCHER -

care lucra acum la schimburi valutare la banca tatălui său,

aflată doar la câteva cvartale depărtare de Farthings. Acesta
îl sfătuise pe Seb să-l viziteze pe domnul Alan Gard în Hatton
Garden.
— Îţi va da o piatră mare la jumătate din preţul cerut de
oricare alt bijutier de pe strada principală.
Seb a mâncat din mers şi a luat un taxi pentru că ştia că
trebuie să se întoarcă la bancă într-o oră dacă nu dorea să
fie iar bombănit de Sloane. Taxiul a oprit lângă o uşă verde
pe lângă care Seb ar fi trecut fără s-o observe dacă numărul
47 n-ar fi fost pictat frumos pe ea. Nu era nici urmă de
comorile aflate înăuntru. Seb şi-a dat seama că avea de-a
face cu un om retras şi precaut.
A apăsat pe buton şi, după o clipă, o figură dickensiană cu
şapcă şi zulufi lungi şi negri i-a deschis. Când Seb a zis că e
prieten cu Victor Kaufman, a fost introdus repede în
sanctuarul interior al domnului Gard.
Un bărbat slab, nu mai înalt de un metru şaizeci şi cinci,
îmbrăcat normal cu o cămaşă cu gulerul deschis şi jeanşi
uzaţi s-a ridicat de la birou şi i-a adresat potenţialului
cumpărător un zâmbet cald. Când a auzit numele Kaufman,
zâmbetul s-a lărgit şi omul şi-a frecat mâinile de parcă se
pregătea să arunce zarurile.
— Dacă sunteţi prieten cu Saul Kaufman, probabil aţi vrea
să vă dau Koh-i-Noor la cinci lire.
— Patru, a zis Seb.
— Şi nici măcar nu sunteţi evreu.
— Nu, a spus Seb, dar am fost educat de un om din
Yorkshire.
— Asta explică totul. Deci, cu ce vă pot ajuta, tinere
domn?
— Caut un inel de logodnă.
— Şi cine e norocoasa?
— Este o americancă numită Sam.
— Atunci va trebui să-i găsim ceva special lui Sam, nu?

1608
 - JEFFREY ARCHER -

Domnul Gard a deschis sertarul biroului, a luat un inel

mare de chei şi a ales o cheie. S-a dus la un seif din perete, a
descuiat uşa grea şi a deschis-o, arătându-i numeroase
sertare. După ce a ezitat o clipă, a ales sertarul al treilea de
jos, l-a tras afară şi i-a pus conţinutul pe birou.
Mai multe diamante mici i-au făcut cu ochiul lui Seb. El
le-a studiat un moment înainte să dea din cap cu gravitate.
Bijutierul nu a comentat. A pus la loc sertarul în seif şi l-a
scos pe cel aflat cu un rând mai sus.
Seb s-a uitat puţin mai mult la pietrele preţioase puţin mai
mari care străluceau pentru el, dar din nou le-a respins.
— Sunteţi sigur că vă puteţi permite această fată? a
întrebat bijutierul, scoţând al treilea sertar de sus.
Ochii lui Seb s-au aprins când a văzut safirul înconjurat
de un cerc de diamante micuţe care se odihnea în centrul
tăvii căptuşită cu catifea neagră.
— Acesta, a zis el, fără să ezite.
Gard a luat o lupă de pe birou şi a studiat inelul cu mai
multă atenţie.
— Acest safir minunat provine din Ceylon şi are unu
virgulă cinci carate. Cercul de opt diamante are fiecare unu
virgulă zero cinci carate şi le-am achiziţionat de curând din
India.
— Cât costă?
Gard n-a răspuns imediat.
— Am presentimentul că îmi veţi fi un client fidel, a zis el
în cele din urmă, aşa că sunt tentat să vă dau acest inel la
un preţ promoţional. Să zicem o sută de lire?
— Puteţi spune ce vreţi, dar nu am o sută de lire.
— Priviţi-l ca pe o investiţie.
— Pentru cine?
— Să vă spun ce am de gând să fac, a zis Gard,
întorcându-se la biroul său şi deschizând un dosar gros. A
întors mai multe pagini, apoi şi-a trecut degetul pe o listă de
cifre. Ca să vă arăt câtă încredere am că îmi veţi fi un client

1609
 - JEFFREY ARCHER -

fidel, vi-l voi da la preţul la care l-am cumpărat. Şaizeci de

lire.
— Trebuie să ne întoarcem la sertarul de jos, a spus Seb,
supărat.
Gard şi-a ridicat mâinile, exasperat.
— Cum poate un biet om să obţină un profit când trebuie
să se târguiască cu un om atât de inteligent? Cea mai mică
ofertă posibilă a mea este, a făcut o pauză, cincizeci de lire.
— Dar eu n-am decât cincizeci de lire în cont.
Gard s-a gândit puţin.
— Atunci un depozit de zece lire şi cinci lire pe lună timp
de un an.
— Dar asta ar însemna şaptezeci de lire!
— Unsprezece luni.
— Zece.
— Am încheiat târgul, tinere. Primul dintre multe, sper, a
adăugat el, dând mâna cu Seb.
Seb a scris un cec pentru zece lire, iar domnul Gard a ales
o cutie mică din piele roşie în care să pună inelul.
— Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu dumneavoastră,
domnule Clifton.
— Am o întrebare, domnule Gard. Când voi ajunge să văd
sertarul de sus?
— Când veţi fi preşedintele băncii.

1610
 - JEFFREY ARCHER -

8
Cu o zi înainte de a pleca la Moscova, Michael Stewart,
ministrul de externe britanic, l-a chemat pe ambasadorul rus
în biroul său din Whitehall şi, în numele Maiestăţii Sale, a
protestat cu tărie faţă de tratamentul dur la care era supus
Anatoli Babakov. A mers până la a sugera ca Babakov să fie
eliberat din închisoare, iar cartea lui să nu mai fie interzisă.
Declaraţia acordată presei după aceea a ţinut pagina întâi
a ziarelor principale din ţară, susţinute de The Times şi
Guardian, ambele menţionând campania desfăşurată de
bine-cunoscutul autor, Harry Clifton.
La primele întrebări adresate prim-ministrului, Alec
Douglas-Home, în acea după-amiază, liderul opoziţiei şi-a
exprimat îngrijorarea referitoare la problemele lui Babakov şi
a cerut ca membrii parlamentului să boicoteze convorbirile
bilaterale care urmau să aibă loc cu liderul sovietic, Leonid
Brejnev din Leningrad mai târziu, în cursul acelei luni.
În ziua următoare profilul lui Babakov, precum şi fotografii
ale soţiei sale, Elena, au apărut în mai multe ziare. Daily
Mirror a descris cartea ca pe o bombă cu ceas care, dacă
urma să fie publicată, va distruge regimul sovietic. Harry s-a
întrebat cum de ştiau asta când nu putuseră să citească nici
cartea. Dar şi-a dat seama că sir Alan nu ar fi putut să facă
mai multe ca să-l ajute şi era hotărât să-şi respecte partea sa
de învoială.
În noaptea zborului la Moscova, Harry a revăzut iar şi iar
documentele conferinţei şi, când avionul BOAC a aterizat pe
Aeroportul Şeremetiev, era încrezător că va ţine un discurs
de care ar fi fost mândru şi Giles.
I-a luat o oră să treacă prin vamă, mai ales din cauză că
vameşii l-au pus să-şi împacheteze şi să-şi despacheteze
valiza şi apoi au reîmpachetat-o de două ori. Evident nu era
un oaspete bine-venit. Când i-au dat drumul în cele din
urmă, el şi mai mulţi dintre colegii lui au fost îndrumaţi spre
un vechi autobuz de şcoală care i-a târât până în centrul
1611
 - JEFFREY ARCHER -

oraşului şi au ajuns la Majestic Hotel după cincizeci de

minute. Harry era extenuat.
Recepţionera l-a asigurat că lui, ca şef al delegaţiei, i-a fost
dată una dintre cele mai frumoase camere din hotel. l-a dat
cheia şi, cum liftul era defect şi nu existau băieţi pentru
bagaje, Harry a fost nevoit să-şi târâie valiza până la etajul
şapte. A descuiat uşa şi a intrat într-una dintre cele mai
frumoase camere ale hotelului.
Cutia sărac mobilată i-a amintit de zilele lui de şcoală de la
St. Bede’s. Mobila era formată dintr-un pat cu o saltea
subţire şi noduroasă şi o masă murdărită de arsuri de ţigări
şi pătată de urme de pahare cu bere. În colţ era o chiuvetă
cu un robinet prin care curgea un fir de apă rece, fie că era
închisă sau nu. Dacă voia să facă baie, o notă l-a informat că
aceasta se afla la capătul coridorului: Vă rugăm nu vă uitaţi
prosopul şi să nu staţi în baie mai mult de zece minute şi nici
să nu lăsaţi robinetul deschis. Îi amintea atât de mult de fosta
lui şcoală încât, dacă ar fi bătut cineva la uşă, Harry nu s-ar
fi mirat văzându-şi asistenta medicală apărând să-i verifice
unghiile.
Cum nu era niciun minibar şi nici fursecuri, Harry a
coborât să-şi întâlnească la masă colegii. După ce şi-a ales
singurul fel disponibil de la autoservire, a început să-şi dea
seama de ce pateul de peşte al lui Bingham era considerat
un lux în Uniunea Sovietică.
S-a hotărât să se culce devreme, nu numai pentru că
programul primei zile îi cerea să fie vorbitorul principal la ora
unsprezece, a doua zi dimineaţa.
S-a dus la culcare, dar au trecut câteva ore până ce a
adormit din cauza saltelei noduroase, a păturii subţiri sau a
luminilor de neon care-i invadau toate colţurile camerei prin
perdelele de nylon care erau parţial desfăcute. Până când a
dormit, era deja ora unsprezece în Bristol şi două noaptea în
Moscova.
Harry s-a trezit devreme a doua zi şi s-a decis să se plimbe
prin Piaţa Roşie. Era imposibil să-i scape mausoleul lui Lenin

1612
 - JEFFREY ARCHER -

care domina piaţa şi servea ca amintire constantă a

fondatorului statului sovietic. Kremlinul era păzit de un tun
masiv din bronz, alt simbol asupra unui duşman. Cu toate
că purta paltonul, cu gulerul ridicat, aşa cum insistase
Emma, urechile şi nasul lui Harry s-au înroşit repede de frig.
Înţelegea acum de ce ruşii purtau magnificele lor căciuli din
blană, eşarfele şi paltoanele lungi. Localnicii treceau pe lângă
el în drum spre serviciu, dar puţini i-au acordat atenţie, în
ciuda faptului că tot bătea caraghios din palme.
Când s-a întors la hotel, mai devreme decât plănuise,
portarul i-a dat un mesaj. Pierre Bouchard, preşedintele
conferinţei, dorea să-l întâlnească la micul dejun în salon.
— Ţi-am acordat intervalul de la unsprezece azi-dimineaţa,
i-a zis Bouchard, care primise un fel de omletă care nu
văzuse o găină în viaţa ei. Este ora de vârf la întrunirile
conferinţei. Eu voi deschide procedurile la ora zece şi
jumătate şi-i voi întâmpina pe delegaţii din cele şaptezeci şi
două de ţări. Un număr record, a adăugat el, cu panaşul lui
galic. Îţi vei da seama când mi-am terminat discursul când le
voi aminti delegaţilor că există ceva ce ruşii fac mai bine
decât oricine altcineva pe lume. Harry a ridicat o sprânceană.
Baletul. Şi avem noroc să asistăm la Lacul lebedelor la Balşoi
în seara aceasta. După ce le voi spune asta delegaţilor, vă voi
invita pe scenă pentru discursul inaugural.
— Sunt flatat, a comentat Harry şi ar fi bine să fiu pe fază.
— Nu vă agitaţi, a zis Bouchard. Comitetul v-a votat în
unanimitate ca vorbitor principal. Am admirat toţi campania
pe care aţi condus-o pentru Anatoli Babakov. Presa
internaţională ne arată un interes considerabil şi vă va
amuza să aflaţi că m-a întrebat KGB-ul dacă ar putea vedea
înainte o copie a discursului dumneavoastră.
Cuvintele lui Bouchard l-au făcut pe Harry să intre puţin
în panică. Până atunci nu-şi dăduse seama cât de mult
fusese urmărită campania sa în străinătate şi cât de mult se
aşteptau de la el. S-a uitat la ceas, sperând că mai avea timp
să-şi revadă discursul încă o dată, şi-a terminat cafeaua, şi-a

1613
 - JEFFREY ARCHER -

cerut scuze de la Bouchard şi s-a întors repede în cameră. A

fost uşurat văzând că acum mergea liftul. Nu avea nevoie să i
se reamintească de faptul că s-ar putea să nu mai aibă o
astfel de ocazie să promoveze cauza lui Babakov şi tocmai în
centrul Rusiei.
A intrat aproape în fugă în cameră şi a deschis sertarul
măsuţei laterale în care-şi lăsase discursul. Nu mai era
acolo. După ce a căutat prin cameră şi-a dat seama că KGB-
ul avea acum copia pe care dorise să pună mâna.
Şi-a verificat iar ceasul. Mai erau patruzeci de minute
până la începerea conferinţei la care urma să ţină un discurs
la care muncise toată luna, dar nu mai avea niciun
exemplar.
Când a sunat de ora zece în Piaţa Roşie, Harry tremura ca
un şcolar care urma să aibă o discuţie cu directorul despre
un eseu care exista doar în mintea lui. Nu-i lăsaseră de ales
decât să verifice cât de bună era memoria lui în realitate.
A coborât încet, simţindu-se ca un actor înainte de
ridicarea cortinei şi s-a alăturat şirului de delegaţi care se
îndreptau spre sala de conferinţe. Intrând în aulă, tot ce
dorea era să se întoarcă în cameră şi să încuie uşa. Trupele
de autori vorbăreţi erau chiar mai intimidante decât germanii
care înaintau pe vremuri.
Mai mulţi delegaţi îşi căutau scaunele într-o sală care era
deja plină. Dar, cum îl sfătuise Bouchard, Harry a mers în
faţă şi şi-a luat locul la capătul celui de-al doilea rând. Pe
când se uita în sala cea vastă, ochii i s-au fixat pe un grup de
oameni solizi, lipsiţi de expresie, îmbrăcaţi în haine lungi,
negre, care stăteau cu spatele la perete, distribuiţi egal prin
toată camera. Mai aveau ceva în comun: niciunul nu părea
genul de om care să fi citit vreo carte în viaţa sa.
Bouchard tocmai ajungea la sfârşitul discursului de
deschidere când l-a zărit pe Harry şi i-a adresat un zâmbet
cald.
— Şi acum urmează momentul pe care l-am aşteptat toţi, a
zis el. Un discurs ţinut de distinsul nostru coleg din Anglia,

1614
 - JEFFREY ARCHER -

scriitorul a nouă romane poliţiste care îl au ca personaj

principal pe detectivul William Warwick. Aş dori doar ca
personajul meu francez, inspectorul Benoît, să fie pe
jumătate la fel de popular. Poate ar trebui să ne întrebăm de
ce?
După ce s-au oprit râsetele, Bouchard a continuat:
— Este onoarea mea să-l invit pe Harry Clifton,
preşedintele PEN din Anglia, să se adreseze participanţilor la
conferinţă.
Harry s-a îndreptat încet spre scenă, surprins de multe
fleşuri ale fotografilor care înconjurau scena în timp ce
fiecare pas îi era împiedicat de echipa de televiziune care-l
urmărea.
A dat mâna cu Bouchard înainte de a-şi lua locul în
spatele catedrei. A răsuflat adânc şi s-a uitat către plutonul
de execuţie.
— Domnule preşedinte, a început el, permiteţi-mi să încep
prin a vă mulţumi pentru amabilele dumneavoastră cuvinte,
deşi ar trebui să vă avertizez că astăzi nu voi vorbi nici
despre detectivul William Warwick, nici despre inspectorul
Benoît, ci despre un om care nu este un personaj literar, ci
este din carne şi sânge ca toţi cei care ne aflăm în această
sală. Un om care nu poate participa la conferinţa de astăzi
pentru că este închis departe, în gulagul din Siberia. Crima
lui? A scris o carte. Desigur, mă refer la acel martir şi
folosesc cuvântul intenţionat, Anatoli Babakov.
Până şi Harry a fost surprins de ropotul de aplauze care a
urmat. Conferinţele de carte au în general o audienţă redusă,
formată doar din academicieni gânditori, care reuşesc să
aplaude puţin după ce termină vorbitorul. Dar, cel puţin,
întreruperea i-a oferit câteva momente în care să-şi adune
gândurile.
— Câţi dintre noi din această sală am citit cărţi despre
Hitler, Churchill sau Roosevelt? Trei sau patru lideri care au
determinat rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial? Dar,
până de curând singurele fapte despre Iosif Stalin care au

1615
 - JEFFREY ARCHER -

ieşit din Uniunea Sovietică provin dintr-un pamflet cenzurat

de un comitet de oficiali din KGB. După cum ştiţi toţi, cel
care a tradus această carte în engleză a fost atât de
deziluzionat încât s-a hotărât să-i scrie biografia sa
neautorizată, care urma, fără îndoială, să ne ofere altă
perspectivă a bărbatului pe care-l cunoaştem sub porecla de
Unchiul Joe. Dar, de îndată ce a fost publicată cartea, fiecare
exemplar a fost distrus, editorul a fost închis şi, după un
proces-spectacol, autorul a dispărut de pe faţa pământului.
Nu vorbesc de Germania din timpul lui Hitler, ci despre
Rusia din ziua de azi.
Unii dintre voi pot dori să afle ce ar fi putut să scrie
Anatoli Babakov care a determinat autorităţile să acţioneze
atât de tiranic – inclusiv în ceea ce mă priveşte. La urma-
urmei, sovieticii îşi trâmbiţează întruna gloria lor în obţinerea
unui stat utopic care, ne asigură ei, va fi un model pentru
toată lumea şi pe care, cu timpul, va trebui să-l copiem.
Dacă acesta este cazul, domnule preşedinte, de ce nu putem
citi păreri contrarii şi să decidem singuri? Nu uitaţi că
Unchiul Joe a fost scris de un om care a stat unsprezece ani
în spatele lui Stalin, un confident al gândurilor sale cele mai
intime, un martor al vieţii lui de zi cu zi. Dar când Babakov
s-a hotărât să-şi scrie versiunea sa proprie asupra
evenimentelor, nimeni, nici măcar poporul sovietic, nu a avut
dreptul să-i împărtăşească gândurile. Mă întreb de ce?
Nu veţi găsi vreun exemplar din Unchiul Joe în nicio
librărie din Anglia, America, Australia, Africa sau America de
Sud şi, în mod sigur, nu veţi găsi niciunul în Uniunea
Sovietică. Poate este prost scris, plictisitor, lipsit de merite
sau nu merită să pierdeţi timpul, dar cel puţin lăsaţi-ne pe
noi să decidem acest lucru.
Alte aplauze au răsunat în sală. Harry a trebuit să se
abţină să zâmbească atunci când a observat că bărbaţii cu
haine lungi şi negre îşi ţineau bine mâinile ascunse în
buzunare, iar expresiile lor nu s-au schimbat când
interpretul le-a tradus cuvintele.

1616
 - JEFFREY ARCHER -

A aşteptat să se potolească aplauzele înainte de a-şi

continua peroraţia.
— Astăzi, la conferinţă, se află istorici, biografi, oameni de
ştiinţă şi chiar şi câţiva romancieri, iar toţi consideră că este
ceva de la sine înţeles că lucrările lor vor fi publicate, oricât
de mult şi-ar critica în ele guvernele, liderii sau chiar
sistemul politic. De ce? Pentru că veniţi din ţări care ştiu să
se descurce cu satirele, criticile, chiar şi cu derâderile şi ai
căror cetăţeni pot decide care este meritul unei cărţi. Autorii
din Uniunea Sovietică sunt publicaţi doar dacă statul este de
acord cu ce au de scris. Câţi dintre voi, cei aflaţi în această
sală, aţi fi ajuns la închisoare dacă aţi fi fost născuţi în
Rusia?
Îi întreb pe liderii acestei ţări mari, de ce nu oferiţi
poporului dumneavoastră aceleaşi privilegii pe care noi, cei
din vest, le luăm ca de la sine înţelese? Aţi putea începe prin
a-l elibera pe Anatoli Babakov şi a permite publicarea cărţii
sale. Asta doar dacă nu vă temeţi de torţa libertăţii. Eu nu
voi avea odihnă până ce nu voi putea cumpăra un exemplar
din Unchiul Joe la Hatchards, în Piccadilly, la Doubledays,
pe Fifth Avenue, la Dymocks în Sydney sau la librăria
George’s din Bristol. Dar şi mai mult, aş vrea să văd această
carte pe rafturile librăriei Lenin, de pe strada Vodvidenka, la
câteva sute de metri de această sală.
Cu toate că aplauzele erau asurzitoare, Harry a rămas la
pupitru pentru că nu-şi terminase discursul. A aşteptat să se
facă linişte înainte de a se uita în sus şi a adăuga:
— Domnule preşedinte, din partea delegaţiei britanice, este
privilegiul meu de a-l invita pe domnul Anatoli Babakov să fie
vorbitorul principal la conferinţa noastră de la Londra, la
anul.
Toţi cei din sală care nu purtau o haină lungă şi neagră s-
au ridicat în picioare şi l-au ovaţionat pe Harry. Un oficial
senior de la KGB care stătea în spatele sălii s-a întors spre
superiorul său şi i-a spus:

1617
 - JEFFREY ARCHER -

— Cuvânt cu cuvânt. Cred că avea o copie a discursului de

care noi n-am ştiut.

— Domnul Knowles pe linia unu, doamnă preşedinte.

Emma a apăsat un buton pe telefonul ei.
— Bună ziua, Jim.
— Bună ziua, Emma. M-am gândit să-ţi dau telefon pentru
că Desmond Mellor mi-a zis că s-a întâlnit cu tine şi lui i s-a
părut că a mers destul de bine.
— Sunt sigură că i s-a părut, a zis Emma şi trebuie să
recunosc că am fost impresionată de domnul Mellor. Este,
fără îndoială, un om de afaceri capabil, cu multă experienţă
în domeniul său.
— Sunt de acord, a zis Knowles. Deci pot să presupun că
veţi recomanda să fie primit în consiliu?
— Nu, Jim, nu poţi. Domnul Mellor are multe calităţi
admirabile, dar, după cum cred eu, are un defect iremediabil.
— Şi care ar fi acela?
— Este interesat de o singură persoană şi anume de el
însuşi. Cuvântul „lealitate” este pentru el o anatemă. Când l-
am ascultat pe domnul Mellor, mi-am amintit de tata şi eu
doresc în consiliu doar oameni care să-mi amintească de
bunicul.
— Asta mă pune într-o lumină proastă.
— De ce, Jim?
— L-am recomandat pe Mellor pentru consiliu şi decizia ta
îmi subminează poziţia.
— Îmi pare rău pentru asta, Jim. Emma s-a oprit înainte
de a adăuga: Desigur că te-aş înţelege dacă ai vrea să-ţi dai
demisia.

1618
 - JEFFREY ARCHER -

Harry şi-a petrecut restul zilei dând mâna cu oameni pe

care nu-i mai întâlnise niciodată, dintre care mulţi i-au
promis să promoveze cauza lui Babakov în ţările lor.
Strânsul mâinilor cu bucurie era ceva ce Giles, ca politician,
o făcea destul de natural, în timp ce lui Harry i se părea
extenuant. Totuşi, era mulţumit că străbătuse străzile din
Bristol cu cumnatul lui la ultimele campanii electorale
pentru că abia acum şi-a dat seama cât de multe învăţase de
la el.
Când s-a urcat în autobuz pentru vizita delegaţilor la
Teatrul Balşoi, era aşa de obosit încât se temea că va adormi
în timpul spectacolului. Dar, din momentul în care s-a
ridicat cortina, s-a aşezat pe marginea scaunului, încântat de
mişcările artistice ale dansatorilor, de performanţele lor, de
graţia şi de energia lor, care l-au împiedicat să-şi ia ochii de
la scenă. Când a coborât cortina în cele din urmă, nu se mai
îndoia că în domeniul acesta Uniunea Sovietică conducea cu
adevărat lumea.
După ce s-a întors la hotel, recepţionerul i-a dat un bilet
prin care i se confirma că maşina ambasadei îl va lua la opt
şi zece în dimineaţa următoare pentru a-l însoţi pentru a lua
micul dejun cu ambasadorul. Asta-i oferea destul timp ca să
prindă zborul înapoi spre Londra de la ora douăsprezece.
Doi bărbaţi stăteau tăcuţi în colţul holului, observându-i
fiecare mişcare. Harry şi-a dat seama că aceştia citiseră
biletul de la ambasador mult înaintea lui. Şi-a luat cheia, le-
a zâmbit larg şi le-a urat noapte bună înainte de a lua liftul
la etajul şapte.
După ce s-a dezbrăcat, Harry s-a prăbuşit pe pat şi a
adormit repede.

1619
 - JEFFREY ARCHER -

9
— N-a fost o mişcare bună, mamă.
— De ce nu? a zis Emma. Jim Knowles nu m-a susţinut
niciodată şi, cinstit vorbind, mă bucur că scap de el.
— Îţi aminteşti ce a zis Lyndon Johnson despre J. Edgar
Hoover? Prefer să fie înăuntru şi să se pişe afară, decât să fie
afară şi să se pişe înăuntru.
— Uneori mă întreb de ce tatăl tău şi cu mine am cheltuit
atâţia bani cu educaţia ta. Dar ce rău ne-ar putea face
Knowles?
— Are o informaţie care ar putea distruge compania.
— Doar nu va face incidentul cu Marina Militară public.
Dacă o va face, nu va mai căpăta altă slujbă în City.
— Nu trebuie să-l facă public. Trebuie doar să ia un dejun
liniştit la clubul său cu Alex Fisher şi lady Virginia va afla ce
s-a întâmplat în realitate în acea noapte după o jumătate de
oră. Şi poţi să fii sigură că va păstra detaliile cele mai picante
pentru boxa martorilor, pentru că nu numai că te va
distruge, ci va distruge totodată şi compania. Nu, mi-e teamă
că va trebui să fii umilă, mamă, dacă nu vrei să-ţi petreci
toate zilele întrebându-te când va exploda bomba.
— Dar Knowles a explicat clar că, dacă Mellor nu devine
director, îşi va da demisia.
— Atunci trebuie să-i fie oferit domnului Mellor un loc în
consiliu.
— Peste cadavrul meu!
— Tu ai zis-o, nu eu, mamă.

Cioc, cioc, cioc. Harry a deschis ochii. Cioc, cioc, cioc.

Bătea cineva la uşă sau era doar un zgomot care se auzea de
afară? Cioc, cioc, cioc. Era sigur cineva la uşă. Ar fi vrut să
ignore ciocănitul, dar acesta era atât de hotărât încât era clar
că nu avea de gând să dispară. Cioc, cioc, cioc. S-a dat
1620
 - JEFFREY ARCHER -

supărat jos, şi-a pus picioarele pe linoleumul roşu, şi-a tras

halatul pe el şi s-a târâit spre uşă.
A fost surprins când a deschis uşa, dar a încercat să n-o
arate.
— Bună, Harry, s-a auzit o voce înăbuşită.
Harry s-a uitat cu neîncredere la fata de care se
îndrăgostise cu douăzeci de ani în urmă. O copie la indigo a
Emmei la douăzeci de ani stătea în faţa lui, îmbrăcată într-
un halat subţire şi, bănuia el, nimic altceva. Deştepţi ruşii
ăştia, s-a gândit Harry.
— Mă cheamă Alina, a tors ea, atingându-i braţul. De-abia
aşteptam să te întâlnesc.
— Cred că aţi greşit camera, a zis Harry.
— Nu, nu cred, a spus Alina. A încercat să se strecoare pe
lângă el, dar Harry a rămas în prag, blocându-i drumul.
— Eu sunt răsplata ta, Harry, pentru discursul tău
strălucit. I-am promis preşedintelui că-ţi voi oferi o noapte pe
care n-o vei uita.
— Ai reuşit deja, a zis Harry, întrebându-se pentru care
preşedinte lucra Alina.
— Sigur pot face ceva pentru tine, Harry.
— Nu-mi trece nimic prin cap, dar te rog mulţumeşte-le
şefilor tăi şi spune-le că nu sunt interesat. Alina a părut
dezamăgită.
— Poate băieţi?
— Nu, mulţumesc.
— Bani? a sugerat ea.
— Ce drăguţ, dar am destui.
— Nu te pot tenta cu nimic?
— Ei bine, a spus Harry, dacă mă întrebi, este ceva ce mi-
am dorit întotdeauna şi, dacă şefii tăi mi-l pot da, sunt omul
lor.
— Ce anume, Harry? a spus ea, părând pentru prima oară
plină de speranţă.
— Premiul Nobel pentru Literatură.

1621
 - JEFFREY ARCHER -

Alina a părut nedumerită şi Harry n-a putut rezista să nu

se aplece şi s-o sărute pe ambii obraji de parcă i-ar fi fost
mătuşa preferată. A închis uşor uşa şi s-a strecurat la loc în
pat.
— S-o ia naiba de muiere, a zis el, incapabil să mai
adoarmă.

— E un domn Vaughan la telefon, domnule Clifton, a spus

centralista. Zice că trebuie să discute cu domnul Sloane de
urgenţă, dar el e plecat la o conferinţă în New York şi revine
abia vineri.
— Transmite-i apelul secretarei şi roag-o să se ocupe ea.
— Sarah nu răspunde la telefon, domnule Clifton, nu cred
că s-a întors de la prânz.
— Bine, fă-mi legătura, a bombănit Seb. Bună dimineaţa,
domnule Vaughan, cu ce vă pot ajuta?
— Sunt partenerul senior al agenţilor imobiliari Savills, a
zis Vaughan, şi trebuie să vorbesc de urgenţă cu domnul
Sloane.
— Nu puteţi aştepta până vineri?
— Nu. Am pe masă două oferte pentru ferma Shifnal din
Shropshire şi cum licitaţia se închide vineri, aş dori să ştiu
dacă domnul Sloane mai este interesat.
— Poate îmi puteţi oferi nişte detalii, domnule Vaughan, a
zis Seb, luând un creion şi mă voi ocupa imediat de asta.
— Aţi putea, vă rog, să-l anunţaţi pe domnul Sloane că
domnul Collingwood este fericit să-i accepte oferta de unu
virgulă şase milioane, ceea ce înseamnă că am nevoie de un
depozit de 160.000 de lire până vineri la ora cinci, dacă
domnul mai doreşte să încheie afacerea.
— Unu virgulă şase milioane, a repetat Seb, nesigur că
auzise corect cifra.
— Ei desigur, preţul include şi cele o mie de pogoane, nu
numai casa.

1622
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, a spus Seb. Îl voi anunţa pe domnul Sloane de

îndată ce sună. Seb a lăsat receptorul jos. Suma era mult
mai mare decât orice tranzacţie în care fusese implicat
pentru vreo proprietate londoneză, nu pentru o fermă din
Shropshire, aşa că s-a decis să verifice cu secretara lui
Sloane. A traversat coridorul până în biroul ei şi a găsit-o pe
Sarah atârnându-şi paltonul.
— Bună ziua, domnule Clifton, cu ce vă pot ajuta?
— Vreau să văd dosarul Collingwood, Sarah, ca să-i
prezint situaţia domnului Sloane când sună.
Sarah s-a uitat nedumerită.
— Nu cunosc acest client, dar daţi-mi voie să verific.
A scos un sertar din dulap cu literele de la A la H şi a
răsfoit repede dosarele cu C.
— Nu este unul dintre clienţii domnului Sloane, a zis ea.
Cred că e o greşeală.
— Caută la ferma Shifnal, i-a spus Seb.
Sarah s-a uitat la dosarele de la F la Z şi a dat iar din cap.
— Poate e greşeala mea, a spus Seb. Mai bine nu-i spun
nimic domnului Sloane, a mai zis el când ea închidea seiful
cu dosare, a închis uşa şi s-a gândit o vreme la conversaţia
cu domnul Vaughan înainte de a ridica receptorul şi a suna
la informaţii abonaţi.
Când i s-a răspuns, Seb l-a cerut pe un domn Collingwood
de la ferma Shifnal din Shropshire. După câteva momente,
operatoarea a revenit la telefon.
— Am un domn D. Collingwood, ferma Shifnal, Shifnal?
— El trebuie să fie. Îmi puteţi da numărul lui de telefon?
— Îmi pare rău, dar nu, domnule. Nu are numărul în
directorul de adrese.
— Dar este o urgenţă.
— Poate să fie, domnule, dar nu-mi este permis să vă dau
numerele nelistate în nicio împrejurare. Telefonul i-a fost
închis.
Seb a ezitat o clipă, apoi a ridicat iar receptorul şi a format
un număr de interior.

1623
 - JEFFREY ARCHER -

— Biroul preşedintelui, s-a auzit o voce de femeie.

— Rachel, am nevoie de cincisprezece minute cu şeful.
— La cinci patruzeci şi cinci, dar nu mai mult de
cincisprezece minute, pentru că are o întâlnire cu
preşedintele adjunct la cinci şi domnul Buchanan nu întârzie
niciodată.

Rolls-Royce-ul ambasadei, cu steaguri fluturând pe ambele

părţi, aştepta lângă hotelul Majestic mult înainte ca Harry să
apară în hol la opt fără zece în acea dimineaţă. Aceiaşi doi
bărbaţi trândăveau într-un colţ, prefăcându-se că nu-i dau
nicio atenţie. Oare ăştia dorm vreodată? s-a întrebat Harry.
După ce Harry a semnat de plecare, n-a putut rezista să
nu-şi salute gardienii de adio înainte de a părăsi hotelul,
Majestic doar cu numele. Un şofer i-a deschis portiera din
spate şi l-a lăsat pe Harry să intre. El s-a tolănit pe banchetă
şi a început să se gândească la celălalt motiv pentru care
venise la Moscova.
Maşina şi-a croit drum printre străzile spălate de ploaie ale
capitalei, trecând de catedrala Sf. Vasili, o clădire de o rară
frumuseţe, aflată în capătul sudic al Pieţei Roşii. Apoi au
traversat Moscova, au cotit la stânga şi, după câteva
momente, porţile Ambasadei Britanice s-au deschis,
desfăcând stema regală în două. Şoferul a intrat şi s-a oprit
în faţa uşii principale. Harry era impresionat O rezidenţă
asemănătoare unui palat, demnă de un ţar, se ridica
deasupra lui, amintindu-le vizitatorilor de fostul Imperiu
Britanic şi nu de starea sa diminuată de ţară trecută prin
război.
Următoarea surpriză a venit când l-a văzut pe ambasador
pe treptele ambasadei, aşteptându-l.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton, a spus sir Humphrey
Trevelyan când Harry a coborât din maşină.

1624
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, Excelenţa Voastră, a spus Harry în

timp ce dădeau mâna – ceea ce era corect, având în vedere că
urmau să facă o afacere.
Ambasadorul l-a condus într-un hol mare, rotund, în
mijlocul căruia se afla statuia reginei Victoria precum şi un
portret al stră-stră-stră-nepoatei sale.
— N-aţi citit The Times azi-dimineaţă, a spus Trevelyan,
dar vă pot spune că discursul dumneavoastră la conferinţa
PEN pare să fi avut efectul scontat.
— Să sperăm, a zis Harry. Dar voi fi convins doar când
Babakov va fi eliberat.
— Asta s-ar putea să mai dureze un timp, l-a avertizat
ambasadorul. Sovieticii nu se grăbesc de obicei cu nimic, mai
ales când nu a fost de la început ideea lor. Ar fi bine să vă
pregătiţi să aşteptaţi. Dar nu fiţi dezamăgit totuşi, pentru că
Biroul Politic a fost surprins de suportul pe care l-aţi primit
din partea comunităţii internaţionale. Totuşi, pe de altă
parte, acum sunteţi considerat… persona non grata.
Şi-a condus oaspetele în jos, pe un coridor din marmură,
dominat de portrete ale monarhilor britanici care nu
suferiseră aceeaşi soartă ca rudele lor ruse. O uşă dublă din
podea până în tavan a fost deschisă de doi servitori, cu toate
că ambasadorul era încă la câţiva paşi depărtare. El a intrat
direct în camera lui, s-a aşezat în spatele unui birou gol şi l-a
invitat pe Harry să se aşeze pe un fotoliu în faţa lui.
— Am dat instrucţiuni să nu fim deranjaţi, a spus
Trevelyan în timp ce lua o cheie de pe un lanţ şi descuia
sertarul de la birou.
A scos un dosar din care a luat o singură foaie de hârtie pe
care i-a dat-o lui Harry.
— Nu vă grăbiţi, domnule Clifton. Nu sunteţi aici sub
aceleaşi restricţii impuse de sir Alan.
Harry a început să studieze o listă cu nume, adrese şi
numere de telefon aleatoare, care păreau să nu aibă nicio
secvenţă sau logică. După ce a parcurs-o a doua oară, a
spus:

1625
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că am reţinut-o, sir.

Privirea contrariată de pe faţa ambasadorului sugera că nu
era convins.
— Atunci hai să ne asigurăm, nu? a luat iar lista şi i-a dat
două hârtii cu antetul ambasadei şi un stilou.
Harry a respirat adânc şi a început să scrie cele
douăsprezece nume, nouă adrese şi douăzeci şi unu de
numere de telefon. După ce a terminat, i-a înmânat hârtiile
înapoi ambasadorului pentru verificare. Sir Humphrey le-a
controlat cu atenţie.
— Aţi scris Pengelly cu un „l”, nu cu doi.
Harry s-a încruntat.
— Poate doriţi să repetaţi exerciţiul, domnule Clifton, a
spus ambasadorul, lăsându-se pe spate, aprinzând un
chibrit şi arzând primul test al lui Harry.
Harry a terminat al doilea exerciţiu mult mai repede.
— Bravo, a spus ambasadorul, după ce l-a verificat. Aş
vrea doar să faceţi parte din personalul meu. Acum,
presupunând că sovieticii au citit biletul pe care vi l-am lăsat
la recepţie, poate n-ar trebui să-i dezamăgim. A apăsat un
buton de sub biroul lui şi, după câteva momente uşile s-au
deschis iar şi au intrat doi membri ai personalului îmbrăcaţi
în haine albe din in şi pantaloni negri, aducând cu ei o
măsuţă rulantă.
La micul dejun şi la cafea, toast prăjit, marmeladă de
Oxford şi un ou adevărat, cei doi au discutat despre şansele
Angliei în meciurile cu Africa de Sud – Harry credea că Anglia
va câştiga, dar ambasadorul nu era convins; abolirea
spânzurătorii – Harry era pentru, ambasadorul împotrivă;
intrarea Britaniei în Piaţa Comună – un subiect cu care au
fost de acord. Nu au atins subiectul real pentru care luau
micul dejun împreună.
Când a fost luată măsuţa şi au rămas singuri, Trevelyan a
spus:
— Scuzaţi-mă că sunt plictisitor, bătrâne, dar aţi fi amabil
să mai repetaţi o dată exerciţiul?

1626
 - JEFFREY ARCHER -

Harry s-a întors la biroul ambasadorului şi a scris lista

pentru a treia oară.
— Remarcabil. Înţeleg acum de ce sir Alan v-a ales.
Trevelyan şi-a condus oaspetele afară din cameră. Maşina
mea vă va duce la aeroport şi, cu toate că s-ar putea să
credeţi că aveţi timp suficient, am impresia că vameşii vor
presupune că vi s-a dat ceva să duceţi în Anglia, aşa că veţi fi
supus unei percheziţii amănunţite. Au dreptate, desigur, dar,
din fericire, nu este ceva pe care pot pune mâna. Deci tot ce
îmi mai rămâne de făcut, domnule Clifton, este să vă
mulţumesc şi să vă sugerez să nu scrieţi lista până ce roţile
avionului nu au părăsit pista. Ar fi chiar şi mai bine dacă aţi
aştepta să ieşiţi din spaţiul aerian sovietic. La urma-urmei,
trebuie să fie cineva la bord care să vă urmărească fiecare
mişcare.
Sir Humphrey şi-a însoţit oaspetele până la intrarea
principală şi au dat mână a doua oară înainte ca Harry să se
urce în Rolls Royce. Ambasadorul a rămas pe scară până ce
maşina a dispărut din vedere.
Şoferul l-a lăsat pe Harry lângă aeroportul Şeremetiev cu
două ore înainte ca avionul lui să decoleze. S-a dovedit că
ambasadorul avusese dreptate, pentru că Harry şi-a petrecut
următoarea oră la vamă unde au verificat şi au răsverificat
tot ce avea în valiză înainte de a-i desface căptuşeala hainei
şi a paltonului.
După ce n-au găsit nimic, a fost dus într-o cămăruţă şi
rugat să-şi scoată hainele. Când eforturile lor au eşuat iar, a
apărut un doctor şi Harry a fost controlat în locuri la care nu
se gândise mai înainte, dar pe care nu avea de gând să le
descrie în detaliu în următoarea lui carte.
După o oră, pe valiza lui a fost pusă cu neplăcere o cruce
cu creta pentru a dovedi că fusese verificată, dar aceasta n-a
mai apărut în Londra. El s-a hotărât să nu protesteze, cu
toate că cei de la vamă uitaseră să-i returneze, de asemenea
şi paltonul, un cadou de Crăciun de la Emma. Va trebui să-şi
cumpere altul identic de la Ede & Ravenscroft înainte de a se

1627
 - JEFFREY ARCHER -

înapoia la Bristol, deoarece nu dorea ca soţia lui să afle

motivul real pentru care sir Alan dorise să-l vadă.
Când Harry s-a urcat în cele din urmă în avion, a fost
încântat să vadă că avea loc la clasa întâi, ca ultima oară
când lucrase pentru secretarul de cabinet. La fel de plăcut
era şi că nimeni nu stătea lângă el. Sir Alan nu lăsa nimic la
voia întâmplării.
A aşteptat o oră după ce avionul a decolat, înainte de a-i
cere stewardului două hârtii cu antetul BOAC. Dar când i-au
fost aduse, s-a răzgândit. Doi bărbaţi aflaţi de cealaltă parte
a intervalului se uitau înspre el prea des.
Şi-a aranjat scaunul, a închis ochii şi a revăzut în minte
lista iar şi iar. Când avionul a aterizat la Heathrow, era
extenuat fizic şi mental. Era doar bucuros că nu era spion cu
normă întreagă.
Harry a fost primul care a coborât din avion şi nu s-a
mirat văzându-l pe sir Alan la capătul scării. I s-a alăturat în
spatele maşinii fără să fie deranjat de vreun vameş.
În afară de:
— Bună dimineaţa, Clifton, secretarul de cabinet n-a spus
nimic până ce nu i-a înmânat inevitabila agendă şi pixul.
Harry a scris cele douăsprezece nume, nouă adrese şi
douăzeci şi unu de numere de telefon care fuseseră păstrate
în mintea lui mai multe ore. A mai verificat o dată lista
înainte de a i-o da lui sir Alan.
— Îţi sunt profund recunoscător, a zis acesta. Şi m-am
gândit că vei fi mulţumit să afli că am mai adăugat câteva
paragrafe la discursul pe care ministrul de externe îl va ţine
la ONU săptămâna viitoare şi care sper că-l vor ajuta pe
Babakov. Apropo, ai observat doi pierde-vară vizavi de tine,
pe interval? I-am pus acolo ca să te apere în caz de ceva
necazuri.

1628
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu există nicio ofertă de unu virgulă şase milioane de

lire de care să ştiu eu, a spus Cedric şi este puţin probabil să
fie vorba de ceva de care să fi uitat. Mă întreb ce pune Sloane
la cale.
— Habar n-am, a spus Sebastian, dar sunt sigur că există
o explicaţie simplă.
— Şi zici că nu va reveni până vineri?
— Da. E la o conferinţă în York.
— Deci avem două zile ca să analizăm problema. Cred că
ai dreptate şi există o explicaţie simplă. Dar unu virgulă şase
milioane de lire, a repetat el. Şi domnul Collingwood a
acceptat oferta?
— Aşa a zis domnul Vaughan de la Savills.
— Ralph Vaughan este de modă veche şi nu face astfel de
greşeli. Cedric a tăcut o vreme înainte de a adăuga: Mai bine
te-ai duce la Shifnal la prima oră mâine-dimineaţă şi ai
începe să faci săpături. Începe la cârciumă. Cârciumarul ştie
întotdeauna ce se petrece în sat şi suma de unu virgulă şase
milioane trebuie să fi declanşat tot soiul de zvonuri. După ce
ai discutat cu el, vezi la agenţii imobiliari, dar nu te apropia
de Collingwood. Dacă o faci, Sloane va afla şi va presupune
că vrei să-l subminezi. Cred că mai bine rămâne totul între
noi în cazul în care se dovedeşte că este nevinovat. Când te
întorci la Londra, vino direct în Cadogan Place ca să mă
informezi în timpul cinei.
Seb s-a decis că nu era momentul potrivit să-i spună lui
Cedric că reţinuse o masă la Mirabelle pentru a doua zi seara
cu Samantha. Ceasul de pe cămin a bătut ora şapte aşa că
ştia că preşedintele adjunct Buchanan aştepta afară. S-a
ridicat să plece.
— Bine ai procedat, Seb, a spus Cedric. Să sperăm că e o
explicaţie simplă. Dar oricum, îţi mulţumesc că m-ai ţinut la
curent.
Seb a încuviinţat. Când a ajuns la uşă s-a întors să-i ureze
noapte bună şi l-a văzut pe Cedric înghiţind o pastilă. S-a
făcut că nu observă şi a închis uşa în urma lui.

1629
 - JEFFREY ARCHER -

10
A doua zi dimineaţă Seb s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a
plecat de acasă înainte ca Sam să se trezească.
Cedric Hardcastle nu călătorea niciodată cu prima clasă,
dar le permitea celor din conducerea băncii să o facă atunci
când era vorba de drumuri lungi. Cu toate că Seb îşi luase
un exemplar din Financial Times la Euston, de-abia s-a uitat
pe el în drumul de trei ore până în Shropshire. Se gândea la
modul cel mai eficient de a-şi petrece timpul în Shifnal.
Trenul a ajuns în gara Shrewsbury după unsprezece şi
jumătate şi Seb a luat un taxi până la Shifnal în loc să
aştepte legătura pentru că acum timpul era mai important
decât banii. A aşteptat până ce au lăsat reşedinţa
comitatului în urmă înainte de a-i pune prima întrebare
şoferului:
— Care e cea mai bună cârciumă din Shifnal?
— Depinde ce căutaţi, haleală bună sau cea mai bună bere
din comitat.
— Eu credeam că poţi judeca o cârciumă după
proprietarul ei.
— Atunci cred că e vorba de Shifnal Arms a lui Fred şi
Sheila Ramsey. Ei nu conduc doar cârciuma, ci şi satul. El
este preşedintele clubului de crichet şi deschidea meciul
pentru sat. Chiar a jucat de două ori pentru comitat. Iar ea
este în consiliul parohial. Dar aveţi grijă, mâncarea este
groaznică.
— Atunci Shifnal Arms să fie, a zis Seb. S-a lăsat pe
banchetă şi şi-a revizuit strategia, conştient că nu dorea ca
Sloane să afle de ce nu este la birou.
Taxiul a ajuns la Shifnal Arms la câteva minute după
douăsprezece. Seb i-ar fi dat şoferului un bacşiş mare, dar
nu dorea să fie ţinut minte.
A intrat alene în cârciumă încercând să pară normal, ceea
ce nu e prea uşor când eşti primul client al zilei şi s-a uitat
cu atenţie la omul din spatele barului. Cu toate că avea peste
1630
 - JEFFREY ARCHER -

patruzeci de ani şi nasul şi obrajii lui erau dovada vie că îi

plăceau produsele vândute, iar stomacul sugera că prefera
plăcintele de porc unui dejun elegant, nu era greu de crezut
că acest bărbat uriaş jucase vreodată pentru Shifnal.
— Bună ziua, a zis cârciumarul. Cu ce vă pot servi?
— O halbă din berea locală mi s-ar potrivi de minune, a
spus Seb, care nu bea de obicei la serviciu, dar astăzi asta
făcea parte din treabă. Cârciumarul a tras jumătatea de
halbă de Wrenkin IPA şi a pus-o pe bar. Un şiling şi şase
penny. Jumătate din preţul pe care Seb l-ar fi plătit în
Londra. A luat o gură.
— Nu e rea, a zis el, înainte de a bea mai serios. Nu e o
băutură din vest, dar nu e rea.
— Deci nu sunteţi de p-aici? s-a interesat cârciumarul.
— Nu, sunt băiat din Gloucestershire, născut şi crescut
acolo, i-a zis Seb, înainte să mai bea.
— Deci ce v-aduce la Shifnal?
— Firma mea vrea să deschidă o sucursală în Shrewsbury
şi nevasta nu e de acord să se mute dacă nu găsesc o casă la
ţară.
— Jucaţi cumva crichet?
— Sunt aruncător pentru Somerset Stragglers. Alt motiv
pentru care n-aş vrea să mă mut.
— Noi avem o echipă ca lumea, dar căutăm tot timpul noi
talente.
Seb a arătat spre o fotografie din spatele barului.
— Dumneavoastră sunteţi acolo, ţinând cupa?
— Da, eu mi’s. 1951. Când eram cam cu cincisprezece ani
mai tânăr şi vreo şapte kilograme mai subţire. Am câştigat
cupa în anul acela pentru prima dată şi, îmi pare rău s-o
spun, ultima oară. Cu toate că anul trecut am ajuns în
semifinale.
Era timpul pentru altă sorbitură prelungită.
— Mă gândeam să-mi cumpăr o casă prin zona asta; cu
cine mi-aţi sugera să discut?

1631
 - JEFFREY ARCHER -

— Există doar un singur agent imobiliar oarecum decent

în oraş. Charlie Watkins, agentul meu. E pe High Street, nu
puteţi să nu daţi de el.
— Atunci mă duc să vorbesc cu domnul Watkins şi o să
mă întorc să iau prânzul.
— Mâncarea zilei e friptură şi plăcintă cu rinichi, a spus
cârciumarul, bătându-se pe stomac.
— Ne vedem mai târziu, a spus Seb, după ce şi-a terminat
băutura.
Nu i-a fost greu să găsească High Street sau să observe
Agenţia Imobiliară Watkins cu numele pe un steag care
flutura în briză. Seb s-a uitat o vreme la proprietăţile de
vânzare afişate în vitrină. Preţurile erau între şapte sute de
lire şi o mie două sute, deci cum era posibil ca ceva din zona
aceasta să coste unu virgulă şase milioane?
A deschis uşa din faţă în sunetul vesel al unui clopoţel şi,
când a intrat, un tânăr din spatele unui birou l-a privit.
— Domnul Watkins este pe aici? a întrebat Seb.
— Acum este cu un client, dar nu mai durează mult, a mai
zis el după ce uşa din spatele lui s-a deschis şi au ieşit doi
bărbaţi.
— Voi termina actele cel târziu până luni, aşa că, dacă
puteţi aranja cu juristul dumneavoastră să facă depozitul,
asta ar ajuta să meargă totul mai repede, a spus cel mai în
vârstă dintre ei, deschizându-i uşa clientului.
— Acest domn vă aşteaptă, domnule Watkins, a spus
tânărul de la birou.
— Bună dimineaţa, a spus Watkins întinzându-i mâna.
Haideţi în biroul meu. A deschis uşa şi şi-a poftit potenţialul
client înăuntru.
Seb a intrat într-o cămăruţă care cuprindea masa
partenerului şi trei scaune. Pe pereţi erau fotografii cu
victoriile trecutului, fiecare însemnată cu un sticker roşu
VÂNDUT. Ochii lui Seb s-au oprit pe o proprietate mare, de
mai multe pogoane. Avea nevoie ca Watkins să-şi dea seama

1632
 - JEFFREY ARCHER -

repede de ce tip de proprietate avea el nevoie. Un zâmbet cald

a apărut pe faţa agentului imobiliar.
— Căutaţi o proprietate de acest gen?
— Speram să găsesc o casă mare la ţară, cu mai multe
pogoane de teren, a spus Seb, aşezându-se vizavi de
Watkins.
— Mi-e teamă că acest gen de proprietăţi nu apar foarte
des pe piaţă. Dar am una sau două care s-ar putea să vă
intereseze. S-a dat în spate, a tras sertarul singurului dulap
şi a scos trei dosare. Dar trebuie să vă avertizez, domnule, că
preţul terenului agricol a crescut mult de când guvernul a
decis să ofere reduceri fiscale tuturor celor care investesc în
teren agricol. Seb n-a comentat, iar Watkins a deschis primul
dosar.
— Ferma Asgarth este situată la hotarul cu Ţara Galilor,
are şapte sute de pogoane, majoritatea arabile şi un conac
victorian… care necesită nişte reparaţii, a admis el, cam cu
neplăcere.
— Iar preţul?
— Trei sute şi douăzeci de mii, a zis Watkins, dându-i
broşura de prezentare înainte de a adăuga repede, sau cam
aşa ceva.
Seb a dat din cap.
— Speram ceva cu cel puţin o mie de pogoane.
Ochii lui Watkins s-au aprins de parcă ar fi câştigat la
loterie.
— Există o proprietate excepţională care a apărut de
curând pe piaţă, dar eu sunt doar subagent şi, din păcate,
licitaţia va porni la ora cinci, în vinerea aceasta.
— Dacă este ce-mi trebuie mie, voi participa.
Watkins a deschis sertarul biroului şi, pentru prima oară,
i-a prezentat unui client ferma Shifnal.
— Asta pare mai interesantă, a spus Seb, întorcând
paginile broşurii. Cât vor cere pe ea?
Agentul imobiliar a ezitat, de parcă n-ar fi vrut să
dezvăluie cifra reală. Seb a aşteptat, răbdător.

1633
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştiu că este o ofertă cu Savills pentru unu virgulă şase

milioane, a spus Watkins. Era acum rândul lui să-şi aştepte
clientul s-o respingă.
— Aş putea studia detaliile la prânz şi să revin după aceea
să discutăm?
— Între timp aş putea face aranjamente ca să puteţi vedea
proprietatea?
Era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit Seb, aşa că a
răspuns repede:
— Mă voi decide de îndată ce voi avea ocazia să văd
detaliile.
— Domnule, suntem presaţi de timp.
Asta cam aşa e, s-a gândit Seb.
— Vă voi anunţa decizia mea imediat ce voi reveni după-
masă, a repetat el, mai ferm.
— Da, desigur, domnule, a zis Watkins, sărind şi
însoţindu-l în hol şi, după ce au mai dat o dată mâna, i-a zis:
— Ne vedem mai târziu.
Seb a ieşit pe High Street şi s-a îndreptat repede către
cârciumă. Domnul Ramsey stătea în spatele barului şi
lustruia pahare când l-a văzut pe Seb în faţa lui.
— Aţi avut ceva noroc?
— Posibil, i-a răspuns Seb, punând broşura lucioasă pe
tejghea ca s-o poată vedea şi proprietarul.
— Încă o jumătate, vă rog şi de ce n-aţi bea împreună cu
mine?
— Mulţumesc, domnule. Veţi lua şi prânzul?
— Da, friptura şi plăcinta de rinichi, a spus Seb, uitându-
se la meniul scris cu cretă pe o tablă din spatele barului.
Ramsey a rămas cu ochii la broşură, chiar în timp ce-i
turna clientului în halbă.
— Pot să vă zic unul sau două lucruri despre proprietatea
asta, a zis el, când soţia lui a ieşit din bucătărie.
— Mie mi se pare cam scumpă, a spus Seb, bând o
înghiţitură lungă.

1634
 - JEFFREY ARCHER -

— Aşa aş zice şi eu, a spus Ramsey. Acum cinci ani era pe

piaţă la trei sute de mii şi chiar la preţul ăsta tânărul
Collingwood n-a putut s-o dea.
— Poate noile regulamente fiscale sunt motivul, a sugerat
Seb.
— Nici astea nu ar putea explica un astfel de preţ.
— Poate proprietarul a obţinut o licenţă de a construi pe
acel teren. Clădiri sau una dintre acele facilităţi industriale
noi de care guvernul e aşa de încântat.
— Aiurea, a spus doamna Ramsey, apropiindu-se de ei.
Poate Consiliul parohial n-o avea nicio putere, dar gaşca aia
de la primărie tot trebuie să ne informeze dacă vor să
construiască ceva, de la o cutie poştală până la o parcare pe
mai multe niveluri. Este dreptul nostru de când s-a dat
Magna Carta să ni se permită să obiectăm şi să discutăm
timp de nouăzeci de zile. Nu pentru că ar ţine prea mult
seama de asta.
— Atunci poate există petrol, aur sau pierduta comoară a
faraonilor îngropate în acel teren, a spus Seb, încercând să-i
amuze.
— Am auzit lucruri şi mai nebuneşti, a comentat Ramsey.
O grămadă de monede romane care valorează milioane,
îngropate acolo. Dar varianta mea preferată este că domnul
Collingwood era unul dintre jefuitorii de trenuri, iar prada lui
este îngropată la ferma Shifnal.
— Şi nu uita, a zis doamna Ramsey, reapărând cu friptura
şi plăcinta de rinichi, că domnul Swann spune că ştie exact
preţul la care s-a ajuns, dar nu va spune nimănui dacă nu
vor face o donaţie pentru teatru.
— Domnul Swann? a întrebat Seb, luând cuţitul şi
furculiţa.
— Era directorul şcolii primare, e pensionat deja de câţiva
ani, iar acum îşi ocupă timpul strângând bani pentru teatrul
şcolar. Cam obsedat, dacă mă întrebaţi pe mine.

1635
 - JEFFREY ARCHER -

— Credeţi că-i putem bate pe sud-africani? a întrebat Seb,

după ce obţinuse informaţiile de care avea nevoie şi dorea
deja să treacă mai departe.
— M.J.K. Smith va fi foarte ocupat cu echipa aia, a spus
barmanul, dar, după mine…
Seb şi-a băut berea, alegând în acelaşi timp bucăţile din
friptură şi plăcintă pe care le putea mânca în siguranţă. A
ales crusta arsă, ascultând în continuare părerile
barmanului asupra tuturor problemelor, de la Beatles cărora
li se acordase MBE (de către Harold Wilson, după votul
tinerilor) până la posibilitatea ca americanii să ducă un om
pe lună („Ce rost are?”).
Când un grup gălăgios de clienţi a intrat în cârciumă şi
Ramsey a devenit preocupat, Seb a lăsat o jumătate de
coroană pe bar şi s-a strecurat afară. Când a ieşit pe stradă,
a întrebat o femeie care ţinea un băieţel de mână unde este
şcoala primară.
— Cam la jumătate de milă în susul drumului, i-a zis ea.
Nu se poate să n-o vedeţi.
A părut cam o milă, dar într-adevăr a observat imediat
edificiul mare, victorian, din cărămidă roşie, pe care John
Betjeman l-ar fi admirat.
Seb nici măcar n-a trebuit să treacă de porţile şcolii
înainte de a găsi ceea ce căuta. O notă mare anunţa o
solicitare de 10.000 pentru construcţia noului teatru al
şcolii. Alături era desenat un termometru mare, dar Seb a
observat că linia roşie ajungea doar la 1.766 ₤ . Ca să aflaţi
mai multe despre proiect, vă rugăm să-l contactaţi pe domnul
Maurice Swann MA (Oxon) la Shifnal 2613.
Seb şi-a scris cele două numere în agenda lui, 8234 şi
2613, apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre High Street. A zărit
la distanţă o cabină de telefon roşie şi şi-a repetat câteva
momente replicile, înainte de a verifica numărul din agendă.
A sunat la 2613, a pus patru penny în fantă şi a aşteptat un
timp până ce i-a răspuns o voce de bătrân.
— Maurice Swann.

1636
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună ziua, domnule Swann. Numele meu este Clifton.

Sunt şeful donaţiilor corporatiste pentru Farthings Bank şi
ne gândim să facem o donaţie pentru teatrul dumneavoastră.
Mă întreb dacă ne-am putea întâlni. Voi fi, desigur, foarte
încântat să vă cunosc.
— Nu, aş prefera să ne întâlnim la şcoală, a zis Swann,
bucuros. Acolo vă pot arăta ce am planificat.
— Este foarte bine, a spus Seb, dar, din nefericire, sunt în
Shifnal doar azi şi în seara aceasta trebuie să mă întorc la
Londra.
— Atunci voi veni imediat. Ne putem vedea în faţa porţilor
şcolii peste zece minute?
— De abia aştept să vă întâlnesc, a spus Seb. A lăsat
receptorul jos şi s-a întors repede la şcoala primară. Nu a
fost nevoit să aştepte mult până ce a văzut un bătrân fragil
care se îndrepta încet către el cu ajutorul unui baston.
După ce Seb s-a prezentat, Swann i-a spus:
— Cum aveţi atât de puţin timp, domnule Clifton, aş putea
să vă duc direct în aulă unde sunt planurile arhitectului
pentru noul teatru şi unde vă pot răspunde întrebărilor pe
care s-ar putea să le aveţi.
Seb l-a urmat pe bătrân prin porţile şcolii, prin curte şi
până în hol, în timp ce-l asculta discutând despre
importanţa ca tinerii să aibă teatrul lor propriu şi ce
diferenţă ar face asta pentru comunitatea locală.
Seb s-a uitat cu atenţie la desenele detaliate, agăţate pe
pereţi, ale arhitectului, în timp ce Swann continua să se
entuziasmeze discutând despre proiect.
— După cum puteţi vedea, domnule Clifton, cu toate că
avem o arcadă în faţa scenei, mai există destul spaţiu în
spatele scenei până la fosa cu recuzite, iar actorii care stau
în spate nu vor fi înghesuiţi şi chiar dacă strâng destui băieţi
şi fete, toţi vor avea cabine separate. S-a dat înapoi. Visul
vieţii mele, a recunoscut el, pe care sper să-l văd realizat
înainte de a muri. Dar pot să întreb de ce banca
dumneavoastră ar fi interesată de un mic proiect din Shifnal?

1637
 - JEFFREY ARCHER -

— În prezent cumpărăm teren în această zonă pentru

clienţii care doresc să profite de noile iniţiative ale
guvernului. Ne dăm seama că s-ar putea să nu fie ceva
popular aici, aşa că ne-am decis să susţinem unele proiecte
locale.
— Şi unul dintre terenuri ar fi ferma Shifnal?
Seb a fost luat prin surprindere de întrebarea lui Swann şi
a durat ceva până a reuşit să răspundă:
— Nu, ne-am uitat la proprietatea domnului Collingwood
şi ne-am decis că are un preţ exagerat de mare.
— Câţi copii credeţi că am educat în viaţa mea, domnule
Clifton?
— N-am idee, a spus Seb, nedumerit de întrebare.
— Cam peste trei mii, aşa că-mi dau seama când cineva
vrea să scape spunându-mi doar jumătate de poveste.
— Nu sunt sigur că vă înţeleg, domnule.
— Mă înţelegeţi mult prea bine, domnule Clifton. Adevărul
este că sunteţi într-o excursie de vânătoare şi nu vă
interesează deloc teatrul meu. Ceea ce doriţi să aflaţi este de
ce cineva doreşte să plătească unu virgulă şase milioane de
lire pentru ferma Shifnal, când nu există nicio licitaţie
apropiată de această sumă pentru alt teren. Am dreptate?
— Da, a recunoscut Seb. Şi ştiu răspunsul la întrebarea
dumneavoastră. Sunt sigur că banca mea va dori să facă o
donaţie substanţială pentru noul vostru teatru.
— Când vei fi bătrân, domnule Clifton şi vei fi într-o bună
zi, vei descoperi că ai prea mult timp liber, mai ales când ai
avut o viaţă activă şi utilă. Deci atunci când cineva a licitat
prea mult pentru ferma Shifnal, curiozitatea a avut câştig de
cauză şi m-am hotărât să îmi petrec o parte din timpul liber
întrebându-mă de ce. Am început, ca orice detectiv bun,
căutând indicii şi pot să vă spun că, după şase luni de
cercetări asidue, urmând chiar şi cele mai improbabile piste,
acum ştiu exact motivul pentru care cineva este dornic să
plătească mult peste preţul corect pentru ferma Shifnal.
Seb simţea cum îi bătea inima mai tare.

1638
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi dacă doriţi să aflaţi ce am descoperit, nu numai că

veţi face o donaţie substanţială pentru teatrul nostru, ci ne
veţi finanţa întregul proiect.
— Dar dacă vă înşelaţi?
— Acesta este un risc pe care trebuie să ţi-l asumi,
domnule Clifton, pentru că mai sunt doar două zile până la
închiderea licitaţiei.
— Atunci şi dumneavoastră trebuie să vă asumaţi riscul, a
spus Seb, pentru că nu am de gând să scuip mai mult de opt
mii de lire doar dacă şi atunci când se va dovedi că aveţi
dreptate.
— Înainte de a fi de acord, e rândul meu să-ţi pun o
întrebare.
— Desigur, a zis Seb.
— Eşti cumva rudă cu Harry Clifton, scriitorul?
— Da, e tatăl meu.
— Mi s-a părut mie că văd o asemănare. Cu toate că nu i-
am citit nicio carte, i-am urmărit campania în favoarea lui
Anatoli Babakov cu mare interes şi, dacă Harry Clifton e tatăl
tău, pentru mine e suficient.
— Mulţumesc, domnule, a spus Seb.
— Şi acum ia loc, tinere, pentru că timpul curge în
defavoarea noastră.
Seb s-a cocoţat pe marginea scenei, iar Swann i-a explicat
amănunţit cercetările pe care le făcuse în ultimele şase luni
şi care-l conduseseră la o singură concluzie. O concluzie cu
care Seb nu putea să nu fie de acord. A sărit jos de pe scenă.
— Pot să vă întreb ceva înainte de plecare, domnule?
— Desigur, tinere.
— De ce nu i-aţi spus lui Collingwood ce aţi descoperit? La
urma-urmei, nu ar fi pierdut niciun ban dacă n-ar fi trebuit
să plătească până ce se dovedea că aţi avut dreptate.
— I-am fost profesor lui Collingwood când era la şcoala
primară, a zis Swann. Chiar şi când era mic, era lacom şi
prost şi nu s-a schimbat de atunci. Nu a fost interesat de

1639
 - JEFFREY ARCHER -

ceea ce am avut eu de spus, m-a sfidat doar cu o donaţie de

cinci lire şi mi-a urat noroc.
— Deci n-aţi mai spus nimănui despre asta? a spus Seb,
încercând să nu pară nerăbdător.
Bătrânul a ezitat un moment.
— I-am mai spus unui om, a recunoscut el, dar de atunci
n-am mai auzit de el.
Seb nu avea nevoie să afle numele omului.

Sebastian a bătut la uşa din Cadogan Place, numărul 37,

chiar după ora opt. Cedric a venit la uşă şi, fără un cuvânt,
şi-a condus tânărul protejat în salon. Ochii lui Seb s-au oprit
imediat pe un peisaj de Hockney aflat deasupra căminului,
înainte de a admira schiţa lui Henry Moore de alături. Seb nu
se îndoia că în cazul în care Picasso ar fi fost născut în
Yorkshire şi lucrările lui ar fi făcut parte din colecţia lui
Cedric.
— Vrei să mi te alături la un pahar cu vin? a întrebat
Cedric. Châteauneuf-du-Pape din 1959 pe care presupun,
după expresia de pe faţa ta, că-l meriţi.
— Mulţumesc, domnule, a zis Seb în timp ce se tolănea în
cel mai apropiat fotoliu. Cedric i-a dat un pahar şi s-a aşezat
în faţa lui.
— După ce-ţi tragi răsuflarea, te rog să-mi explici pe
îndelete ce ai făcut azi.
Seb a luat o înghiţitură. Nu era din recolta de vin care se
bea la domnul Ramsey în acea seară la Shifnal Arms.
Când Seb a terminat ce avea de spus după douăzeci de
minute, Cedric a comentat:
— Swann mi se pare un mare hoţoman. Am
presentimentul că mi-ar plăcea. Dar ce ai aflat la întâlnire, o
întrebare pe care o punea adesea pe vremea când Seb fusese
asistentul lui.

1640
 - JEFFREY ARCHER -

— Doar pentru că omul este fragil nu înseamnă că nu are

mintea ascuţită.
— Bine. Altceva?
— Importanţa reputaţiei.
— A tatălui tău, în cazul ăsta, i-a amintit Cedric. Dar chiar
dacă n-ai fi aflat nimic din drumul tău la Shifnal azi, Seb,
această lecţie ar fi făcut călătoria utilă. Totuşi, acum ştiu că
unul dintre membrii seniori ai personalului meu face afaceri
pe la spatele meu. A luat o gură de vin înainte de a continua.
Este posibil, desigur, ca Sloane să aibă o explicaţie simplă,
dar mă cam îndoiesc.
Seb şi-a suprimat zâmbetul.
— N-ar trebui să facem ceva cu afacerea asta, acum când
ştim ce are de gând guvernul?
— Toate la timpul lor. Dar, mai întâi, trebuie să discut cu
Ralph Vaughan pentru că acesta nu va fi încântat când vom
retrage oferta băncii şi va fi şi mai înfuriat când îi voi spune
motivul.
— Dar n-ar putea să accepte pur şi simplu una dintre
ofertele mai scăzute?
— Nu şi dacă este de părere că are vreo şansă să obţină un
preţ mai mare dacă mai aşteaptă câteva zile.
— Şi domnul Swann?
— Sunt tentat să-i ofer cele 8.234 ₤ orice s-ar întâmpla.
Cred că-i merită. Cedric a mai băut puţin înainte de a
adăuga: Dar astă-seara nu mai putem face nimic, Seb, aşa
că propun să te duci acasă. De fapt, cum mâine se va
dezlănţui iadul, poate ar fi bine să-ţi iei ziua liberă şi să stai
cât mai departe de birou. Dar să-mi dai raportul luni
dimineaţa la prima oră pentru că presimt că te vei întoarce în
Shropshire.
Când au ieşit din cameră şi au mers pe coridor spre uşa
din faţă, Cedric i-a spus:
— Sper că n-aveai nimic plănuit pentru seara asta?
Nimic special, s-a gândit Seb. Voiam doar s-o duc pe
Samantha la cină şi s-o cer de nevastă.

1641
 - JEFFREY ARCHER -

11
De îndată ce Sebastian şi-a dat seama că nu se va întoarce
la birou până luni dimineaţa, a început să plănuiască un
weekend surpriză cu Samantha. Şi-a petrecut dimineaţa
rezervând bilete la trenuri, avioane, locuri la hotel şi a
verificat chiar şi orarul de la Rijksmuseum. Voia ca
weekendul lor în Amsterdam să fie perfect, aşa că, atunci
când au ieşit din vamă, a ignorat autobuzele şi s-a îndreptat
către şirul de taxiuri.
— Cred că Cedric a fost mulţumit când ai descoperit ce
punea la cale Sloane, a zis Sam când taxiul a intrat în banda
de trafic care ieşea din aeroport. Ce crezi că se va mai
întâmpla?
— Cred că Sloane va fi concediat pe la ora cinci azi după-
masă.
— De ce la cinci azi după-masă?
— Pentru că atunci spera să încheie afacerea cu ferma
Shifnal.
— Parcă ar fi o tragedie greacă, a zis Sam. Deci, cu puţin
noroc, Sloane va fi plecat până ce te vei întoarce tu luni.
— Aproape sigur, deoarece Cedric mi-a cerut să vin mai
întâi la el.
— Crezi că Cedric îţi va da postul lui? a întrebat Sam, în
timp ce taxiul intra pe autostradă.
— E posibil. Dar va fi doar un aranjament temporar până
ce Cedric va găsi pe cineva cu mai multă experienţă.
— Dar dacă tu ai reuşit să descurci afacerea Shifnal, s-ar
putea să nu se mai deranjeze să caute pe altcineva.
— Şi asta e posibil şi n-aş fi surprins dacă voi fi în tren
spre Shrewsbury luni. A luat-o cumva pe stânga în acest
sens giratoriu?
— Ai dreptate, a zis Sam, râzând. Dar nu uita, suntem pe
continent. S-a întors spre Seb, care se agăţase de locul din
faţă şi i-a pus mâna pe picior. Îmi pare rău, i-a spus ea.
Uneori uit acel accident îngrozitor.
1642
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă simt bine, a spus Seb.

— Îmi place domnul Swann. Poate ar fi bine să-l ţii de
partea ta.
— Cedric e de aceeaşi părere. Şi dacă încheiem afacerea,
probabil vom ajunge să-i dotăm şcoala şi cu o sală de
concerte, a adăugat Seb, când ajungeau la periferia oraşului.
— Presupun că vom sta la Amstel? a spus Sam când
hotelul de cinci stele aflat lângă râul Amstel se afla în faţa
lor.
— De data aceasta nu, vom sta acolo când voi fi
preşedintele băncii. Până atunci, stăm la pensiunea De
Kanaal, o casă de oaspeţi de o stea frecventată de cei în
urcare pe scara socială.
Sam a zâmbit când taxiul s-a oprit lângă o micuţă casă de
oaspeţi aflată între o băcănie şi un restaurant indonezian.
— E mai bine decât la Amstel, a declarat ea când au intrat
în holul aglomerat. După ce s-au cazat, Seb a dus bagajele la
etajul de sus, pentru că pensiunea nu avea nici lift, nici băiat
de bagaje. El a descuiat uşa camerei lor şi a aprins lumina.
— E ca un palat, a declarat Sam.
Lui Seb nu-i venea să creadă cât de mică era camera.
Aveau loc doar să stea fiecare de o parte a patului.
— Îmi pare rău, i-a zis, voiam ca acest weekend să fie
perfect.
Sam l-a luat în braţe.
— Uneori eşti cam prostuţ. Este perfect. Prefer să fiu
dintre cei aflaţi în urcare. Ne oferă ceva la care să sperăm.
Seb a căzut pe pat.
— Eu ştiu ce aştept.
— O vizită la Rijksmuseum?

— Voiaţi să mă vedeţi? a spus Sloane, intrând în biroul

preşedintelui. Nu a aşteptat să-i fie oferit un loc.

1643
 - JEFFREY ARCHER -

Cedric s-a uitat în sus la şeful departamentului de

proprietăţi, dar nu a zâmbit.
— Tocmai am terminat citirea raportului tău lunar.
— A crescut cu unu virgulă doi la sută luna trecută, i-a
amintit Sloane.
— Foarte impresionant. Dar mă întrebam dacă ai fi
procedat mai bine dacă…
— Dacă ce, domnule preşedinte? l-a întrerupt Sloane,
brusc.
— Dacă ai fi inclus şi ferma Shifnal în raport, a spus
Cedric, luând o broşură de pe birou.
— Ferma Shifnal? Sunteţi sigur că face parte dintre
proprietăţile mele? a spus Sloane, trăgându-se nervos de
nodul de la cravată.
— Sunt absolut sigur că este una dintre proprietăţile tale,
Sloane. Dar nu sunt sigur că este şi a băncii.
— Unde vreţi să ajungeţi? a spus Sloane, brusc în
defensivă.
— Când l-am sunat acum câteva momente pe Ralph
Vaughan, partenerul senior de la Savills, mi-a confirmat că a
licitat în numele tău unu virgulă şase milioane de dolari
pentru proprietate, cu banca acţionând ca garant.
Sloane s-a fâţâit în scaun, nesigur de el.
— Aveţi dreptate, domnule preşedinte, dar cum afacerea
nu a fost finalizată, urma să primiţi detaliile abia în raportul
din luna viitoare.
— Unul dintre detaliile care are nevoie de ceva explicaţii
este pentru care motiv contul este înregistrat pe numele unui
client din Zürich.
— Ah, da, a zis Sloane. Acum îmi amintesc. Aveţi dreptate,
acţionam în numele unui client elveţian care preferă
anonimatul, dar banca încasează trei la sută comision
pentru fiecare afacere pe care o încheiem în numele lui.
— Şi nu a trebuit să cercetăm prea mult, a spus Cedric,
bătând un teanc de hârtii din faţa lui, ca să aflăm că acel

1644
 - JEFFREY ARCHER -

anumit client a mai desfăşurat alte şase tranzacţii în ultimul

an şi a câştigat un profit bunicel.
— Dar nu asta trebuie să facă departamentul meu? a
protestat Sloane. Să obţină un profit pentru clienţii noştri şi,
în acelaşi timp, un comision frumos pentru bancă?
— Aşa este, într-adevăr, a zis Cedric, încercând să rămână
calm. E păcat doar că acel cont al clientului elveţian este pe
numele tău.
— Cum de puteţi ştii asta, a izbucnit Sloane, când
conturile clienţilor elveţieni nu au nume, ci doar numere?
— N-am ştiut. Dar tocmai mi-ai confirmat cele mai rele
temeri, aşa că numele tău e pe punctul de a zbura.
Sloane a sărit de pe scaun.
— Am câştigat un profit de douăzeci şi trei la sută pentru
bancă în ultimele zece luni.
— Şi, dacă am calculat corect, a replicat Cedric, ai câştigat
încă patruzeci la unu pentru tine în aceeaşi perioadă. Şi am
presentimentul că ferma Shifnal urma să fie cel mai mare
câştig al tău de până acum.
Sloane s-a prăbuşit înapoi în fotoliu cu o privire disperată
pe faţă.
— Dar…
— Îmi pare rău că sunt purtătorul de veşti rele, a
continuat Cedric, dar aceasta nu va fi o afacere pe care o vei
încheia în numele clientului tău elveţian, pentru că l-am
sunat pe Vaughan la Savills cu câteva minute înainte şi am
retras oferta ta pentru ferma Shifnal.
— Dar am fi obţinut un profit uriaş din această afacere, a
zis Sloane, privindu-l sfidător pe preşedinte. Poate chiar un
milion de lire.
— Nu cred că ai vrut să zici am fi, a spus Cedric, cred că ai
vrut să zici aş fi. Cu toate că riscai banii băncii, nu ai tăi.
— Dar ştiţi doar jumătate din fapte.
— Pot să te asigur, Sloane, că, mulţumită domnului
Swann, ştiu absolut totul.
Sloane s-a ridicat încet din fotoliu.

1645
 - JEFFREY ARCHER -

— Eşti un bătrân tâmpit, a spus el, scuipând vorbele. Ţi-ai

ieşit din mână şi nu mai înţelegi conceptele moderne după
care se conduce o bancă! Cu cât mai repede îi faci loc unuia
mai tânăr, cu atât mai bine.
— Sigur că o voi face, la momentul potrivit, a spus Cedric,
ridicându-se să-şi înfrunte adversarul, dar sunt sigur de un
lucru, acel tânăr nu vei fi tu.
— Vei regreta asta, a spus Sloane, aplecându-se peste
birou şi privindu-l pe preşedinte în ochi.
— Nu-ţi pierde timpul ameninţându-mă, Sloane. Oameni
mai importanţi ca tine au încercat şi au eşuat, a zis Cedric,
ridicând vocea treptat. Mai ai un singur lucru de făcut şi
anume să te asiguri că ţi-ai curăţat biroul şi să părăseşti
clădirea în jumătate de oră pentru că, dacă nu o faci, eu
personal îţi voi pune lucrurile pe trotuar ca să le vadă toţi
trecătorii.
— O să auzi de mine de la avocaţii mei, a ţipat Sloane,
întorcându-se să plece.
— Nu prea cred, doar dacă nu vrei să stai următorii ani în
puşcărie, deoarece te asigur că, de îndată ce bătrânul acesta
tâmpit va raporta comportamentul tău la Comitetul Băncii
Angliei, nu vei mai lucra vreodată în City.
Sloane s-a întors, cu faţa albă ca hârtia şi, ca un jucător
căruia i-a rămas un singur jeton, a învârtit pentru ultima
oară roata.
— Dar aş putea face ca banca să câştige o avere, doar
dacă…
— Douăzeci şi nouă de minute, a tunat Cedric, încercând
să-şi controleze comportamentul în timp ce a înaintat şi s-a
agăţat de marginea biroului.
Sloane nu s-a mişcat în timp ce preşedintele a deschis un
sertar din care a scos un flacon mic cu pastile. S-a chinuit
cu siguranţa capacului, dar i-a scăpat şi flaconul a ajuns pe
biroul lui. Amândoi l-au urmărit rostogolindu-se pe jos.
Cedric a încercat să umple un pahar cu apă, dar nu mai avea
puterea să ridice sticla.

1646
 - JEFFREY ARCHER -

— Am nevoie de ajutorul tău, a şuierat el, uitându-se în

sus la Sloane, care stătea liniştit şi-l urmărea.
Cedric s-a împiedicat, a făcut un pas înainte şi a căzut cu
greu pe birou, chinuindu-se să respire. Sloane a ocolit încet
biroul, neluându-şi ochii de la preşedintele care zăcea pe jos,
luptându-se pentru viaţa lui. A cules flaconul şi a deşurubat
capacul. Cedric l-a privit fix în timp ce arunca bulinele pe
podea, departe de el. A şters apoi sticluţa goală cu batista
din buzunarul de sus şi a pus-o în mâna preşedintelui.
Sloane s-a aplecat şi a ascultat cu atenţie, aşteptându-se
ca preşedintele să nu mai respire atât de greu. Cedric a
încercat să-şi ridice capul, dar n-a putut decât să-l
urmărească neputincios pe Sloane care strângea hârtiile de
pe birou la care lucrase în ultimele douăzeci şi patru de ore.
Sloane s-a întors apoi şi a ieşit încet, fără să se uite înapoi,
evitând ochii care-l priveau arzător.
A deschis uşa şi s-a uitat pe coridor. Nu se vedea nimeni.
A închis repede uşa în urma lui şi s-a dus s-o caute pe
secretara preşedintelui. Pălăria şi paltonul ei nu mai erau
acolo, aşa că a presupus că plecase în weekend. A încercat
să-şi păstreze calmul în timp ce mergea pe coridor, dar pe
frunte îi curgeau picături de sudoare şi inima îi bătea
puternic.
A rămas o clipă şi a ascultat ca un copoi care adulmecă
pericolul. S-a hotărât să arunce iar zarurile.
— E cineva pe aici? a strigat el.
Vocea lui a răsunat pe coridorul cu tavan înalt, dar nu a
răspuns nimeni. A verificat birourile angajaţilor unul câte
unul, dar toate erau încuiate. Nimeni, numai Cedric, va fi la
birou vineri seara, la ora şase. Sloane ştia că mai erau
stagiari în clădire care nu ar îndrăzni să plece înaintea
şefilor, dar niciunuia nu-i va trece prin cap să-l deranjeze pe
preşedinte, iar personalul de curăţenie nu se va întoarce
până luni dimineaţa, la cinci. Deci mai rămânea doar
Stanley, portarul de noapte, care nu s-ar deranja din

1647
 - JEFFREY ARCHER -

scaunul lui confortabil de la biroul din faţă decât dacă ar lua

clădirea foc.
Sloane a coborât cu liftul la parter şi, pe când traversa
holul, a observat că Stanley picotea liniştit. Nu l-a deranjat.

— Rijksmuseum, a spus Sam când au intrat în galeria

olandeză de artă, adăposteşte una dintre cele mai frumoase
colecţii de pe pământ. Există picturi de Rembrandt, desigur,
dar cele de Vermeer, De Witte şi Steen sunt printre cele mai
frumoase lucrări ale maeştrilor olandezi pe care le vei vedea
vreodată.
Au mers încet, mână în mână, în jurul marii galerii, Sam
oprindu-se adesea ca să-i arate un personaj sau o trăsătură
a unei anumite lucrări fără să se uite prin broşură. Ori de
câte ori se întorceau capetele, ceea ce se întâmpla des, Seb ar
fi vrut să strige: „Şi mai e şi deşteaptă!”
La capătul cel mai îndepărtat al galeriei stătea o mică
mulţime ce admira o singură operă de artă.
— Rondul de noapte, a spus Sam, este o capodoperă şi,
probabil, cea mai cunoscută lucrare a lui Rembrandt. Cu
toate că, din păcate, nu vom şti niciodată cum arăta
originalul pentru că mai târziu consiliul municipal a tăiat
pictura ca să se potrivească mai bine între două dintre
coloanele primăriei.
— Ar fi trebuit să dărâme coloanele, a comentat Seb,
incapabil să-şi ia ochii de la grupul de figuri care înconjurau
un bărbat elegant îmbrăcat, purtând un felinar.
— Păcat că nu făceai parte din consiliul municipal, a zis
Sam când intrau în camera următoare. Iar aici este un
tablou care va apărea în teza mea de doctorat, a continuat ea
în timp ce se opreau în faţa unei pânze mari. Este greu de
crezut că Rubens a terminat lucrarea într-o săptămână,
deoarece trebuia să participe la semnarea unui tratat de pace
între Anglia şi Spania în lunea următoare. Majoritatea

1648
 - JEFFREY ARCHER -

oamenilor nu ştiu că el era şi diplomat, nu doar artist, a mai

spus ea înainte de a pleca mai departe.
Seb simţea că ar fi trebuit să-şi ia notiţe, dar mintea lui
era la alte lucruri.
— Aceasta este una dintre preferatele mele, a spus Sam,
oprindu-se în faţa Nunţii Arnolfini.
— Am mai văzut-o undeva, a zis Seb.
— Ah, deci din când în când eşti atent la ce spun eu. Ai
văzut-o când am vizitat Naţional Gallery, anul trecut.
— Atunci ce caută aici?
— Probabil că e împrumutată, a spus Sam. Dar doar
pentru încă o lună, a continuat ea după ce s-a uitat cu
atenţie la eticheta aflată pe zid, lângă portret. Dar şi mai
important, îţi aminteşti ce ţi-am zis atunci?
— Da, că este căsătoria unui negustor bogat şi probabil că
Van Eick a fost solicitat să imortalizeze evenimentul.
— Nu e rău, a spus Sam. Aşa că, în realitate, Van Eick era
doar un fel de fotograf modest de pe timpuri.
Seb era gata să spună ceva, dar ea a mai adăugat:
— Uită-te doar la textura rochiei miresei şi la blana de pe
reverele hainei mirelui – aproape le poţi simţi.
— Mie mireasa mi se pare cam gravidă.
— Ce spirit de observaţie ai, Seb. Dar orice om bogat de pe
vremuri trebuia să fie sigur că femeia pe care a ales-o să-i fie
nevastă era capabilă să-i nască un moştenitor.
— Ce oameni practici erau olandezii ăia, a spus Seb. Dar
dacă nu erai bogat?
— Era de aşteptat ca cei din clasele de jos să se comporte
mai decent.
Seb a căzut în genunchi în faţa tabloului, s-a uitat în sus
la Sam şi a zis:
— Samantha Ethel Sullivan, te ador şi te voi adora
întotdeauna şi, mai mult decât orice pe lume, aş dori să-mi
fii soţie.
Sam s-a înroşit şi, aplecându-se, i-a şoptit:
— Ridică-te, idiotule. Toată lumea se holbează la noi.

1649
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu până ce nu-mi răspunzi la întrebare.

Un grup mic de vizitatori nu se mai uitau la pictură, ci
aşteptau răspunsul ei.
— Sigur că mă voi mărita cu tine, a spus ea. Te-am iubit
din ziua în care ai făcut să fiu arestată. Mai mulţi vizitatori,
părând nedumeriţi, încercau să-i traducă vorbele.
Seb s-a ridicat, a scos o cutie mică din piele roşie din
buzunarul hainei şi i l-a dat. Când Sam a deschis cutia şi a
văzut safirul albastru, splendid, înconjurat de un cerc de
diamante, a rămas prima dată în viaţa ei, mută.
Seb a luat inelul şi i l-a pus pe inelarul mâinii stângi.
Când el s-a aplecat să-şi sărute logodnica, a fost întâmpinat
cu aplauze. În timp ce se îndepărtau, Samantha s-a mai
uitat o dată la tablou şi s-a întrebat dacă ar fi trebuit să-i
spună.

1650
 - JEFFREY ARCHER -

12
— Pot să ştiu la ce oră aţi plecat vineri seara de la birou,
domnule?
— Cred că era cam şase, a spus Sloane.
— Şi la ce oră aţi avut întâlnirea cu domnul Hardcastle?
— La cinci. Întotdeauna ne întâlnim la cinci în ultima
vineri a lunii ca să verificăm rezultatele departamentului
meu.
— Şi când aţi plecat părea să se simtă bine?
— Mai bine ca oricând, a zis Sloane. Rezultatele
departamentului meu au crescut cu doi virgulă doi la sută şi
l-am pus la curent cu detaliile noului proiect la care lucrez şi
care l-au încântat foarte mult.
— Doar că patologul plasează ora morţii cam pe la ora
şase, vineri seara, deci sunteţi ultima persoană care l-aţi
văzut în viaţă.
— Dacă este aşa, aş vrea doar ca întâlnirea noastră să fi
durat ceva mai mult, a spus Sloane.
— Mda. Lua domnul Hardcastle pilule când eraţi cu el?
— Nu. Şi, cu toate că ştiam toţi că Cedric are o boală de
inimă, era hotărât să nu ia buline în faţa membrilor
personalului.
— Pare ciudat că pilulele erau împrăştiate aleator pe toată
podeaua biroului său, dar sticluţa goală era la el în mână. De
ce oare n-o fi reuşit să ia cel puţin una?
Sloane n-a zis nimic.
— Şi Stanley Davis, portarul de noapte, mi-a spus că aţi
sunat sâmbătă dimineaţa ca să aflaţi dacă v-a sosit un colet.
— Da, aşa am făcut. Aveam nevoie de un anumit
document pentru întrunirea programată luni dimineaţa.
— Şi sosise?
— Da, dar abia azi-dimineaţă.
— Domnul Davis mi-a spus că până atunci n-aţi mai
telefonat niciodată sâmbătă dimineaţa.
Sloane n-a muşcat momeala.
1651
 - JEFFREY ARCHER -

— Patologul a dat un certificat prin care afirmă că domnul

Hardcastle a murit de un atac de inimă pe care sunt sigur că
legistul îl va confirma. Sloane a rămas tot mut. Pot să
presupun că veţi fi pe aici în următoarele câteva zile,
domnule Sloane, în caz că mai am şi alte întrebări?
— Da, puteţi veni, deşi planificasem pentru mâine un
drum la Huddersfield ca să-i prezint condoleanţele mele
văduvei domnului Hardcastle şi să văd dacă o pot ajuta la
organizarea ceremoniei funerare.
— Cât de amabil din partea dumneavoastră. Ei bine, mai
trebuie să interoghez una sau două persoane, domnule
Sloane şi apoi voi pleca.
Sloane a aşteptat ca inspectorul să iasă din birou şi să
închidă uşa în urma lui înainte de a ridica receptorul.
— Vreau ca aceste documente să fie gata de semnat azi, la
încheierea programului.
— Am o echipă care lucrează chiar acum la ele, domnule.
Al doilea apel al lui Sloane a fost către Ralph Vaughan, la
Savills, care i-a transmis condoleanţe, dar n-a intrat în
detaliile conversaţiei sale cu Cedric Hardcastle de vineri
seara.
— Şi, ca tine, a spus Sloane, gândurile noastre se
îndreaptă acum către Cedric şi familia lui. Dar ultimul lucru
pe care mi l-a spus vineri seara a fost să mă asigur că voi
încheia afacerea cu ferma Shifnal.
— Dar ştii desigur că vineri după-masa a retras oferta
băncii, ceea ce a fost stânjenitor, ca să nu spun mai mult.
— Asta a fost înainte de a-l informa eu despre toate
detaliile afacerii şi ştiu că dorea să te sune azi-dimineaţă, la
prima oră.
— Dacă aşa stau lucrurile, sunt gata să extind termenul-
limită încă o săptămână, dar nu mai mult, a subliniat
Vaughan.
— Frumos din partea ta, Ralph. Şi poţi să fii sigur că o
depunere de o sută şi şaizeci de mii îţi va parveni azi, mai

1652
 - JEFFREY ARCHER -

târziu şi atunci doar vom aştepta să vedem dacă cineva

licitează mai mult.
— Nu cred că o va face cineva, a spus Vaughan. Dar
trebuie să te întreb dacă ai autoritatea să faci o ofertă de unu
virgulă şase milioane din partea băncii.
— Este de datoria mea ca ultimele dorinţe ale lui Cedric să
fie respectate, a zis Sloane, înainte de a închide telefonul.
Al treilea şi al patrulea apel al lui Sloane au fost către doi
acţionari majoritari ai băncii care i-au spus că-l vor susţine,
dar numai dacă doamna Hardcastle va fi de acord.
— Documentele vor fi la semnat pe biroul dumneavoastră
mâine, până la încheierea programului, i-a asigurat el.
Al cincilea apel al lui Sloane a fost către banca din Zürich,
Elveţia.

Seb i-a telefonat mamei sale de la birou în acea dimineaţă

şi i-a spus noutăţile.
— Îmi pare atât de rău, a zis Emma. Ştiu cât de mult îl
admirai pe Cedric.
— Nu mă pot opri să nu mă gândesc că zilele mele la
Farthings sunt numărate, mai ales dacă Sloane îi ia locul lui
Cedric.
— Ţine capul plecat şi aminteşte-ţi că e greu să concediezi
pe cineva care lucrează atât de bine.
— E evident că nu l-ai întâlnit pe Sloane. L-ar fi concediat
şi pe Wellington în dimineaţa bătăliei de la Waterloo dacă i s-
ar fi garantat că aşa va deveni general.
— Nu uita că Ross Buchanan este încă preşedinte-adjunct
şi cel mai probabil candidat pentru a-l înlocui pe Cedric.
— Sper să ai dreptate, a spus Seb.
— Sunt sigură că Cedric l-a informat pe Ross despre
activităţile lui Sloane. Şi te rog să mă anunţi când şi unde va
avea loc înmormântarea pentru că tatăl tău şi cu mine vrem
să participăm.

1653
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău că vă deranjez într-un astfel de moment,

doamnă Hardcastle, dar amândoi ştim că Cedric nu s-ar fi
aşteptat la altceva din partea mea.
Beryl Hardcastle s-a înfăşurat mai bine în şalul din lână şi
s-a lăsat pe spate, aproape dispărând în fotoliul din piele.
— Ce-ai vrea să fac? a şoptit ea.
— Nimic prea obositor, a spus Sloane. Trebuie semnate
doar două documente şi apoi ştiu că reverendul Johnson
aşteaptă să vă spună modul în care se va desfăşura
înmormântarea. Singura lui grijă este că biserica nu va fi
destul de încăpătoare ca să cuprindă atât localnicii, cât şi
prietenii şi colegii lui Cedric care vor veni joi de la Londra!
— El n-ar fi vrut ca ei să piardă o zi de lucru din cauza lui,
a spus Beryl.
— Nu am avut inima să-i împiedic.
— A fost foarte frumos din partea ta.
— Nu este mai puţin decât merită el, a zis Sloane. Dar mai
e o problemă pe care trebuie s-o discutăm. A scos trei
documente groase din servietă. Am nevoie de semnătura
dumneavoastră pentru ca banca să-şi poată continua
afacerile de zi cu zi.
— Nu poate aştepta până după-amiază? a întrebat Beryl.
Fiul meu, Arnold, vine de la Londra. După cum ştii, probabil,
este consilier guvernamental şi mă sfătuieşte adesea în
problemele referitoare la bancă.
— Mă tem că nu, a zis Sloane. Trebuie să iau trenul de ora
două înapoi spre Londra ca să respect întrunirile programate
de domnul Hardcastle. Dacă vă ajută, voi trimite copii ale
acestor documente la sediul lui Arnold de îndată ce ajung la
bancă. A luat-o de mână. Am nevoie doar de trei semnături,
doamnă Hardcastle. Citiţi vă rog toate documentele, dacă vă
îndoiţi de ceva.

1654
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că sunt în regulă, a spus Beryl, luând stiloul oferit

de Sloane şi neîncercând să citească documentul scris mic şi
dens. Sloane a ieşit din cameră şi l-a rugat pe vicar să li se
alăture. Apoi a îngenuncheat lângă doamna Hardcastle, a
luat ultima pagină a primului document şi a pus un deget pe
linia punctată. Beryl a semnat toate cele trei documente în
prezenţa reverendului Johnson, care a fost un martor
inocent al semnăturii ei.
— Aştept cu nerăbdare să ne vedem iar joi, a spus Sloane,
ridicându-se din genunchi, când ne vom reaminti cu
admiraţie şi recunoştinţă tot ce a realizat Cedric în
remarcabila lui viaţă.
A lăsat-o pe doamna în vârstă împreună cu vicarul.

— Domnule Clifton, puteţi să-mi spuneţi unde eraţi vineri

seara la ora cinci?
— Eram în Amsterdam cu iubita mea, Samantha şi vizitam
Rijksmuseum.
— Când l-aţi văzut ultima oară pe domnul Cedric
Hardcastle?
— M-am dus acasă la el, în Cadogan Place, joi seara la opt,
după ce m-am întors de la Shifnal, din Shropshire.
— Aş putea întreba de ce domnul Hardcastle a vrut să-l
vizitaţi după orele de program, când puteaţi să-l vedeţi la
birou a doua zi dimineaţa?
Sebastian a stat puţin şi s-a gândit ce să răspundă,
conştient că tot ce avea nevoie să spună era că fusese o
întâlnire particulară referitoare la bancă şi inspectorul ar fi
trecut la alt subiect.
— Verificam încheierea unei afaceri despre care
preşedintele avea motive să creadă că un membru senior al
băncii lucrase pe la spatele lui.
— Şi n-aţi descoperit că acea persoană implicată lucrase
pe la spatele domnului Hardcastle?

1655
 - JEFFREY ARCHER -

— Ba da.
— Şi acel membru senior din personalul băncii nu era
cumva domnul Adrian Sloane?
Seb a rămas tăcut.
— Care a fost atitudinea domnului Hardcastle după ce i-
aţi spus ce aţi aflat?
— M-a avertizat că intenţionează să concedieze acea
persoană a doua zi şi m-a sfătuit să fiu cât mai departe de
birou când o va face.
— Pentru că urma să vă concedieze şeful?
— Şi de aceea mă aflam în Amsterdam vineri seara, a spus
Seb, ignorând întrebarea. Ceea ce acum regret.
— De ce?
— Pentru că, dacă m-aş fi aflat la birou în acea zi, poate aş
fi reuşit să-l salvez pe domnul Hardcastle.
— Credeţi că domnul Sloane l-ar fi salvat în acele
împrejurări?
— Tatăl meu spune că un poliţist n-ar trebui să pună
niciodată o întrebare retorică.
— Nu toţi putem rezolva o crimă la fel de uşor ca
inspectorul Warwick.
— Credeţi că Sloane l-a asasinat pe domnul Hardcastle? a
întrebat Seb.
— Nu, nu cred, a zis inspectorul. Cu toate că ar fi putut
să-i salveze viaţa. Dar chiar şi inspectorului Warwick i-ar fi
greu să dovedească aşa ceva.

Reverendul Ashley Tadworth, episcop de Huddersfield a

urcat jumătatea de duzină de trepte şi s-a aşezat la amvon la
ultimul vers din „Roagă-te pentru mine”.
A privit congregaţia şi a aşteptat până ce toţi au reuşit să
se aşeze. Unii, care n-au reuşit să-şi găsească un loc, au
rămas pe margini, iar alţii, care sosiseră mai târziu, erau

1656
 - JEFFREY ARCHER -

îngrămădiţi împreună în spatele bisericii. Era o dovadă a

măsurii în care fusese îndrăgit acel om.
— Funeraliile sunt, prin natura lor, evenimente triste, a
început episcopul. Chiar şi mai mult atunci când cel răposat
a dus o viaţă fără rost, ceea ce face panegiricul o sarcină
dificilă. Acesta nu a fost cazul acum când am pregătit
discursul despre viaţa, viaţa exemplară a lui Cedric
Hardcastle.
Dacă ar fi să comparăm viaţa lui Cedric cu o declaraţie
bancară, el a lăsat această lume cu fiecare cont în credit.
Unde să încep să vă povestesc viaţa acestui remarcabil
bărbat din Yorkshire?
Cedric a părăsit şcoala la vârsta de cincisprezece ani şi s-a
alăturat tatălui la banca Farthings. Îi spunea întotdeauna
tatălui său „domnule”, atât la serviciu, cât şi acasă. De fapt,
tatăl său s-a retras chiar la timp ca să nu-i spună el fiului
său „domnule”.
În congregaţie s-au auzit râsete slabe.
— Cedric şi-a început activitatea ca stagiar junior. După
doi ani, a devenit casier, chiar înainte de a avea vârsta
necesară ca să-şi poată deschide un cont în bancă. De aici, a
ajuns vicepreşedinte, preşedinte de sucursală şi, mai târziu,
inspector zonal, înainte de a deveni cel mai tânăr preşedinte
din istoria băncii. Şi, cinstit vorbind, nimeni nu a fost
surprins când a devenit preşedintele băncii la patruzeci şi doi
de ani, poziţie pe care a deţinut-o timp de douăzeci şi trei de
ani, timp în care a transformat Farthings dintr-o bancă
locală dintr-un orăşel din Yorkshire într-una dintre cele mai
respectate instituţii din City-ul londonez.
Dar ceva care nu s-ar fi schimbat, chiar dacă Cedric ar fi
devenit preşedintele Băncii Angliei, era refrenul său constant
că, dacă ai grijă de penny, lirele au grijă singure de ele.

— Crezi că am scăpat? a întrebat Sloane, nervos.

1657
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă prin asta mă întrebi dacă tot ce ai făcut în

ultimele patru zile este legal şi onorabil, răspunsul este da.
— Avem cvorum?
— Da, a spus Malcolm Atkins, juristul-şef al băncii.
Directorul executiv, secretarul companiei şi şase directori
neexecutivi vă aşteaptă în sala de şedinţe. Dar să ştiţi, a mai
zis el, aş vrea să ştiu ce le-aţi spus când au sugerat că ar fi
mai bine să asiste azi la înmormântare în Huddersfield decât
la şedinţa de consiliu din Londra.
— Le-am spus doar că alegerea le aparţine. Pot să voteze
pentru un loc în lumea asta sau în cea viitoare.
Atkins a zâmbit şi s-a uitat la ceas.
— Ar trebui să mergem acolo. E aproape zece.
Cei doi au plecat din biroul lui Sloane şi au mers în linişte
pe covorul cu mochetă groasă. Când Sloane a intrat în sala
de şedinţe, toţi s-au ridicat în picioare, exact aşa cum făceau
pentru fostul preşedinte.
— Domnilor, a spus secretarul companiei după ce s-au
aşezat la loc. Această şedinţă specială are un singur scop şi
anume…

— Ori de câte ori ne gândim la Cedric Hardcastle, a

continuat episcopul, ar trebui să ne amintim mai ales un
lucru. El era în primul rând un om din Yorkshire. Dacă a
doua venire ar fi avut loc la Headingley în pauza de ceai din
timpul unui meci al Trandafirilor, nu ar fi fost deloc surprins.
Credinţa primordială a lui Cedric era că Yorkshire este o
ţară, nu un comitat. De fapt, el considera că banca Farthings
a devenit internaţională nu când a deschis o sucursală în
Hong Kong, ci când a deschis una în Manchester.
A aşteptat să înceteze râsetele, după care a continuat:
— Cedric nu era un om îngâmfat, dar asta nu l-a oprit să
fie un om mândru. Mândru de banca la care lucra în fiecare
zi şi încă şi mai mândru de cât de mulţi clienţi şi angajaţi au

1658
 - JEFFREY ARCHER -

prosperat sub îndrumarea şi conducerea lui. Foarte mulţi din

cei din această congregaţie, de la cel mai tânăr stagiar până
la preşedintele de la Sony Internaţional, au beneficiat de
înţelepciunea şi clarviziunea lui. Dar va fi cel mai mult ţinut
minte pentru reputaţia sa – pentru onestitate, integritate şi
decenţă. Norme pe care le considera de la sine înţelese când
făcea afaceri cu ceilalţi oameni. El considera că o afacere
bună era una în care ambele părţi profitau şi ar fi fost fericit
să salute pe oricare dintre ele când se întâlneau pe stradă.

— Singurul reper de pe agenda noastră de azi, a continuat

secretarul companiei, este alegerea de către consiliu a unui
nou preşedinte în urma tragicei morţi a lui Cedric
Hardcastle. A fost propus un singur nume şi anume domnul
Adrian Sloane, şeful celui mai profitabil departament al
nostru. Domnul Sloane a obţinut deja susţinerea legală a
şaizeci şi şase la sută dintre acţionarii noştri, dar este de
părere că numirea sa trebuie să fie ratificată şi de acest
consiliu.
Malcolm Atkins a intervenit exact când trebuia.
— Este plăcerea mea să propun ca Adrian Sloane să fie
următorul preşedinte la banca Farthings, după cum cred că
ar fi dorit şi Cedric.
— Sunt încântat să susţin această moţiune, a spus
Desmond Mellor, un director neexecutiv nou-numit.
— Cine este pentru? a întrebat secretarul companiei. S-au
ridicat opt mâini. Declar moţiunea aprobată în unanimitate.
Sloane s-a ridicat încet în picioare.
— Domnilor. Permiteţi-mi să încep prin a vă mulţumi
tuturor pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o alegându-
mă preşedinte la Farthings. Nu este uşor să calci pe urmele
lui Cedric Hardcastle. Înlocuiesc un om care ne-a părăsit în
împrejurări tragice. Un om despre care ne-am gândit că ne va
fi alături mulţi ani de acum încolo. Un om pe care nu l-aş fi

1659
 - JEFFREY ARCHER -

putut admira mai mult. Un om pe care l-am considerat nu

numai un coleg, ci şi un prieten, ceea ce mă face şi mai
mândru să calc pe urmele lui în următoarea perioadă a
conducerii băncii. Sugerez cu respect să ne ridicăm toţi şi să
ne plecăm capetele în memoria unui om mare.

— Şi, în cele din urmă, a continuat episcopul, Cedric

Hardcastle va fi ţinut minte ca un familist. A iubit-o pe Beryl
din ziua când i-a dat un supliment pe când ea era
responsabilă cu laptele la şcoala primară din Huddersfield şi
a fost cât se poate de mândru în ziua în care singurul lor fiu,
Arnold, a devenit consilier guvernamental. Cu toate că n-a
înţeles niciodată de ce băiatul a ales Oxford şi nu Leeds
pentru a-şi desăvârşi educaţia.
Permiteţi-mi să închei exprimându-mi admiraţia pentru
unul dintre cei mai vechi şi dragi prieteni cu vorbele din
epitaful rostit pentru sir Thomas Fairfax de către ducele de
Buckingham:
Şi niciodată n-a ştiut ce-i invidia sau ura-n toate;
Căci sufletul plin îi era de glorie şi tărie,
Şi cu altele asemeni, acuma demodate,
Numite modestie.

Malcolm Atkins a ridicat un pahar de şampanie.

— În cinstea noului preşedinte al băncii Farthings, a
toastat el când Sloane s-a aşezat în fotoliul de la biroul lui
Cedric pentru prima oară. Deci care va fi prima
dumneavoastră activitate executivă?
— Să ne asigurăm că încheiem afacerea Shifnal înainte ca
altcineva să-şi dea seama de ce este aşa de ieftină la unu
virgulă şase milioane.
— Şi a doua? a întrebat Mellor.

1660
 - JEFFREY ARCHER -

— Să-l concediem pe Sebastian Clifton, a scuipat el,

împreună cu toţi ceilalţi apropiaţi de Hardcastle şi de filosofia
lui demodată. Această bancă va intra în lumea reală unde
profiturile şi nu oamenii sunt singura mantră. Şi dacă vreun
client doreşte să-şi mute contul lăsaţi-l, mai ales dacă sunt
din Yorkshire. De acum înainte motto-ul băncii va fi: Dacă
aveţi doar penny, nu vă deranjaţi să trataţi cu noi.

Sebastian şi-a aplecat capul când groparii au coborât

sicriul în groapă, astfel încât nimeni să nu-i vadă lacrimile.
Ross Buchanan nu a încercat să-şi ascundă sentimentele.
Emma şi Harry se ţineau de mână. Toţi pierduseră un
prieten bun şi înţelept.
Pe când se îndepărtau încet de mormânt, Arnold
Hardcastle şi mama lui li s-au alăturat.
— De ce nu a fost şi Adrian Sloane aici? a întrebat Ross.
Ca să nu mai vorbesc de jumătate de duzină din ceilalţi
directori?
— Tata n-ar fi simţit lipsa lui Sloane, a spus Arnold. Era
gata să-l concedieze înainte de a muri.
— Ţi-a spus ţie? a zis Ross.
— Da. M-a sunat vineri dimineaţa devreme să afle care era
legea dacă un şef de departament era prins utilizând banii
băncii pentru afaceri particulare.
— A spus care şef de departament? a întrebat Ross.
— Nu era nevoie.
— Ai spus şase directori? l-a întrerupt Emma.
— Da, a zis Ross. De ce e atât de important?
— Este un cvorum. Dacă Cedric ar mai trăi, şi-ar fi dat
seama ce pune Sloane la cale.
— Oh, Doamne. Acum îmi dau seama de ce voia să-i
semnez documentele acelea, a spus Beryl. Cedric nu mă va
ierta niciodată.

1661
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi eu sunt îngrozit, mamă, dar nu te îngrijora, mai deţii

cincizeci şi unu la sută din bancă.
— Poate cineva să explice în engleză, a întrebat Harry,
despre ce vorbiţi?
— Adrian Sloane tocmai s-a numit singur director la
Farthings, a zis Sebastian. Unde e cel mai apropiat telefon?

1662
 - JEFFREY ARCHER -

13
Sebastian s-a uitat la ceas. Avea timp pentru un singur
telefon. A fost uşurat când a văzut că era goală cabina din
apropiere şi că funcţiona. A format un număr pe care-l ştia
pe dinafară.
— Victor Kaufman.
— Vie, sunt Seb.
— Salut, Seb. Se aude de parcă ai suna din celălalt capăt
al lumii.
— Nu chiar. Sunt în gara din Huddersfield. Am fost la
înmormântarea lui Cedric.
— I-am citit azi necrologul în Financial Times. Ai lucrat
pentru un om al naibii de bun.
— Şi nu ştii nici jumătate. De aceea te sun. Vreau să mă
întâlnesc urgent cu tatăl tău.
— Dă-i secretarei lui un telefon şi mă voi asigura că-ţi
fixează o întâlnire.
— Ceea ce am eu de discutat nu poate aştepta. Trebuie să-
l văd în seara asta, cel mai târziu mâine-dimineaţă.
— Simt cumva o afacere importantă?
— Cea mai mare care a apărut vreodată pe biroul meu.
— Atunci o să vorbesc imediat cu el. Când te întorci la
Londra?
— Trenul meu trebuie să ajungă la Euston la patru şi zece.
— Atunci sună-mă din gară şi eu…
S-a auzit un fluierat ascuţit si când Seb s-a întors a văzut
un steguleţ verde fluturând. A dat drumul receptorului şi a
fugit pe peron unde a sărit în trenul care se pusese deja în
mişcare.
S-a aşezat în spatele vagonului şi, după ce şi-a revenit, şi-
a adus aminte cum îl întâlnise prima oară pe Vic la St
Bede’s, unde împărţea o cameră cu el şi cu Bruno Martinez,
care deveniseră prietenii lui cei mai buni: unul, fiul unui
imigrant evreu, celălalt fiul unui traficant de arme
argentinian. Cu timpul ajunseseră inseparabili. Această
1663
 - JEFFREY ARCHER -

prietenie devenise şi mai puternică atunci când Seb se

alesese cu un ochi vânăt pentru că-şi apărase prietenul
evreu, nu că vreunul dintre ei ar fi ştiut exact ce era un
evreu. Ca un orb, necunoscător al rasei şi religiei sale, Vic
descoperise repede că acest prejudiciu era învăţat adesea
acasă, la micul dejun.
Seb şi-a întors atenţia spre sfatul înţelept pe care i-l
dăduse mama lui chiar înainte ca părinţii lui să se întoarcă
la Bristol după funeralii. Ştia că ea are dreptate.
Şi-a petrecut un timp scriind o primă ciornă, apoi o a
doua. Până ce trenul a ajuns la Euston, completase ciorna
finală care spera că va fi aprobată atât de mama lui, cât şi de
Cedric.

Sloane a recunoscut imediat scrisul. A rupt plicul şi a scos

scrisoarea, devenind din ce în ce mai mânios la fiecare
cuvânt citit.

Stimate domnule Sloane,

Nu-mi vine să cred că nici măcar tu nu te-ai putut abţine să

ţii o întrunire a consiliului în ziua funeraliilor lui Cedric
Hardcastle, cu singurul scop de a te alege singur preşedinte.
Spre deosebire de mine, Cedric probabil n-ar fi fost surprins
de duplicitatea ta.
Ai putea crede că vei scăpa uşor, dar te asigur că n-ai
scăpat, deoarece eu nu mă voi opri până nu vei fi divulgat ca
un ticălos ce eşti, având în vedere că ştii că ai fi fost ultima
persoană pe care Cedric ar fi dorit-o să-i ia locul.
După citirea acestei scrisori, nu vei fi surprins să afli că nu
mai doresc să lucrez pentru un astfel de şarlatan amoral cum
eşti tu.

S. Clifton

1664
 - JEFFREY ARCHER -

Sloane a sărit din scaun, incapabil să-şi mai controleze

nervii. A năvălit în biroul secretarei şi a zbierat:
— Mai e în clădire?
— Cine? a întrebat Rachel, nevinovată.
— Clifton, cine altul?
— Nu l-am mai văzut de când mi-a dat o scrisoare şi m-a
rugat să v-o pun pe birou.
Sloane a ieşit din biroul lui şi a mers pe coridor, sperând
să-l găsească pe Clifton la locul lui, astfel încât să-l poată
concedia public.
— Unde e Clifton? a întrebat el, dând buzna în camera lui
Sebastian. Bobby Rushton, tânărul asistent al lui Seb, s-a
uitat la noul preşedinte şi a rămas înţepenit, fără să poată
spune un cuvânt. Eşti surd? a zis Sloane. N-ai auzit ce-am
spus?
— Şi-a strâns lucrurile şi a plecat acum câteva minute, a
zis Rushton. Ne-a spus că şi-a dat demisia şi nu se va mai
întoarce.
— Cu câteva minute înainte de a fi concediat, a spus
Sloane. Uitându-se în jos la tânăr, a completat: Şi tu i te poţi
alătura. Vezi să părăseşti clădirea într-o oră şi asigură-te că
în această cameră n-a mai rămas nimic care să dea de
înţeles că Sebastian Clifton a existat vreodată.
Sloane s-a întors vijelios în biroul lui şi s-a aşezat la masă.
Încă cinci plicuri, pe care scria Personal, aşteptau să fie
deschise.

— L-am întâlnit pe Cedric Hardcastle de vreo şase ori, mai

mult în societate, a spus Saul Kaufman. Nu am făcut afaceri
împreună, dar mi-ar fi plăcut, pentru că era unul dintre
puţinii oameni din City care încă era de părere că o strângere
de mână încheia o afacere şi nu un contract.

1665
 - JEFFREY ARCHER -

— Cu noul preşedinte nici măcar un contract nu încheie

neapărat afacerea, a zis Seb.
— Nu l-am întâlnit niciodată pe Adrian Sloane, îl ştiu doar
după reputaţie. Din cauza lui voiai să mă vezi aşa de urgent?
— Da, domnule, a spus Seb. Cercetam un contract
important legat de Sloane când preşedintele a avut atacul de
inimă.
— Atunci explică-mi afacerea încet şi nu uita niciun
detaliu.
Seb a început prin a-i explica domnului Kaufman cum
primise telefonul de la Ralph Vaughan de la Savills care-i
atrăsese atenţia asupra lui Sloane. Şi cum, în dimineaţa
următoare, conform instrucţiunilor lui Cedric, se dusese la
Shifnal şi îşi încheiase ziua întâlnindu-se cu domnul Swann
şi aflând de ce Sloane era gata să plătească prea mult peste
preţul de începere a licitaţiei pentru o fermă de o mie de
pogoane din Shropshire.
Când Seb a terminat povestirea, pe faţa domnului
Kaufman a apărut un zâmbet enigmatic.
— Este posibil ca domnul Swann să fi dat peste ceva ce noi
n-am observat? Vom afla în curând, deoarece guvernul va
face declaraţia în următoarele câteva săptămâni.
— Dar noi nu avem săptămâni, avem doar două zile. Nu
uitaţi, încheierea licitaţiilor se face mâine, până la cinci.
— Deci vrei ca eu să licitez mai mult decât Sloane pe baza
posibilităţii că domnul Swann a aflat planurile guvernului?
— Cedric era gata să-şi asume riscul.
— Şi, spre deosebire de Sloane, Cedric Hardcastle era un
om precaut. Kaufman şi-a împreunat mâinile de parcă s-ar fi
rugat şi, când a primit răspuns la rugăciune, a zis:
— Trebuie să dau câteva telefoane înainte de a lua decizia
finală, aşa că întoarce-te în biroul meu la 4:40, mâine după-
masă. Dacă sunt convins, vom continua.
— Dar până atunci va fi prea târziu.
— Nu cred, a zis domnul Kaufman.

1666
 - JEFFREY ARCHER -

Când Seb a plecat de la bancă era ameţit şi nu prea

convins că domnul Kaufman îl va ajuta. Dar nu mai avea la
cine să apeleze.
S-a grăbit să se întoarcă acasă. Dorea să-i spună şi
Samanthei ce se întâmplase de când plecase în acea
dimineaţă. Ea vedea lucrurile întotdeauna din alt punct de
vedere, uneori din partea stângă, ca să folosească una dintre
expresiile ei americane preferate.
În timp ce Samantha pregătea cina, Seb i-a spus cine
participase în acea dimineaţă la înmormântare şi, mai
important, cine nu participase şi cu ce se ocupaseră Sloane
şi gaşca lui în timp ce el era la Huddersfield… şi motivul
pentru care acum îşi căuta un serviciu.
Când s-a oprit în cele din urmă din învârtitul prin
bucătărie şi s-a aşezat, Sam i-a zis:
— Dar ştiai întotdeauna că Sloane e un escroc, aşa că n-ar
trebui să te mire că a întrunit consiliul atunci când toţi cei
care i s-ar fi putut opune erau plecaţi. Pariez că mama ta şi-
ar fi dat seama.
— Şi-a dat, dar era deja prea târziu. Dar tot cred că-l
putem bate pe Sloane la propriul lui joc.
— Nu la jocul lui, a spus Sam. Încearcă să te gândeşti ce-
ar fi făcut Cedric în cazul ăsta, nu Sloane.
— Dar dacă am de gând să-l bat, trebuie să gândesc ca el.
— Posibil, dar asta nu înseamnă să te şi porţi ca el.
— Ferma Shifnal este o oportunitate care apare o dată în
viaţă.
— Ăsta nu e un motiv suficient ca să te târăşti prin
aceleaşi şanţuri ca Sloane.
— Dar, Sam, s-ar putea să nu mai am niciodată ocazia
asta.
— Sigur că vei avea, Seb. Gândeşte-te pe termen lung şi
vei înţelege diferenţa dintre Adrian Sloane şi Cedric

1667
 - JEFFREY ARCHER -

Hardcastle. Pentru că sunt sigură că la înmormântarea lui

Sloane vor participa foarte puţini oameni.

Vineri s-a dovedit a fi cea mai lungă zi din viaţa lui

Sebastian. Dormise cu greu noaptea încercând să-şi dea
seama ce punea Kaufman la cale.
Când Sam a plecat la o conferinţă la King’s, s-a învârtit
prin acasă, s-a prefăcut că citeşte ziarul de dimineaţă, a
petrecut foarte mult timp spălând vasele de la micul dejun,
s-a plimbat prin parc, dar, când s-a întors, era abia 11 a.m.
A făcut un duş, s-a bărbierit şi a deschis o cutie de fasole
gătită. Se uita continuu la ceas, dar limba mare ocolea
cadranul tot la şaizeci de minute.
După ceea ce a trecut drept prânz, s-a dus sus în
dormitor, şi-a scos cel mai elegant costum din dulap şi şi-a
pus o cămaşă albă proaspăt călcată şi vechea lui cravată de
şcoală. La urmă şi-a lustruit o pereche de pantofi care l-ar fi
făcut mândru şi pe un sergent-major.
La ora patru era în staţia de maşină, aşteptând autobuzul
numărul 4 care să-l ducă în City. A coborât la St. Paul şi, cu
toate că mergea încet, a ajuns la banca domnului Kaufman
în Cheapside la 4:25. Nu avea ce face decât să dea ocol
cvartalului. Trecând pe lângă atâtea instituţii familiare din
City, şi-a amintit cât de mult îi plăcuse să lucreze la Square
Mile. A încercat să nu se gândească că va fi şomer o vreme.
La 4:38, Seb a intrat în bancă şi i-a spus recepţionerei:
— Am o întâlnire cu domnul Kaufman.
— Care domn Kaufman? l-a întrebat ea, zâmbindu-i cald.
— Preşedintele.
— Mulţumesc, domnule. Dacă doriţi să luaţi loc, îl voi
anunţa că sunteţi aici.
Seb a umblat prin hol urmărind altă limbă de ceas pe un
ceas mai mare, dar exact cu aceleaşi rezultate. Gândurile lui
au fost întrerupte de o bătaie pe umăr şi de cuvintele:

1668
 - JEFFREY ARCHER -

— Preşedintele ne aşteaptă în biroul lui. Te duc eu sus.

Seb a fost impresionat că Vic nu spusese „tata”. Palmele îi
transpiraseră în timp ce liftul urca încet la etajul de sus, aşa
că şi le-a şters pe pantaloni. Când au intrat în biroul
preşedintelui, l-au găsit pe domnul Kaufman la telefon.
— Trebuie să discut cu un coleg înainte de a lua această
decizie, domnule Sloane. Vă voi suna pe la cinci. Seb s-a
uitat îngrozit, dar domnul Kaufman şi-a pus un deget la
buze. Dacă vă convine.

Sloane a lăsat receptorul în furcă, l-a ridicat imediat şi,

fără să se uite în agendă, a format un număr.
— Ralph, sunt Adrian Sloane.
— Aşa mă gândeam şi eu, a spus Vaughan, uitându-se la
ceas. Vei fi mulţumit să afli că nimeni nu a sunat azi în
legătură cu ferma Shifnal. Deci, cum mai avem doar
cincisprezece minute, cred că e sigur să presupunem că
ferma e a ta. Te voi suna după cinci ca să discutăm despre
documente.
— E foarte bine, a spus Sloane, dar să nu te miri dacă
linia mea va fi ocupată când mă suni, pentru că actualmente
sunt implicat într-o afacere şi mai mare decât ferma Shifnal.
— Dar dacă cineva vrea să facă o ofertă până la ora cinci…
— Asta nu se va întâmpla, a zis Sloane. Asigură-te doar că
vei trimite contractul la Farthings luni dimineaţa. Acolo te va
aştepta un cec.

— E cinci fără zece, a spus Vic.

— Ai răbdare, copile, a zis bătrânul. Când închei o afacere
contează un singur lucru. Cronometrarea. S-a lăsat pe spate
şi a închis ochii, cu toate că era foarte treaz. Îi spusese

1669
 - JEFFREY ARCHER -

secretarei că în nicio împrejurare să nu fie deranjat între

cinci fără zece şi cinci. Nici Vic, nici Seb, n-au zis nimic.
Brusc, Saul a deschis ochii şi a sărit din fotoliu. A verificat
ca cele două telefoane de pe birou să se afle exact unde dorea
el. La cinci fără şase minute, s-a lăsat în faţă şi a ridicat
receptorul telefonului negru. A format numărul unui agent
imobiliar din Mayfair şi a cerut să discute cu partenerul
senior.
— Domnule Kaufman, ce plăcere neaşteptată, a spus
Vaughan. Cum vă pot ajuta?
— Puteţi începe prin a-mi spune cât e ceasul, domnule
Vaughan.
— Aş zice că e cinci fără cinci, a zis o voce nedumerită. De
ce mă întrebaţi?
— Voiam să fiu sigur că licitaţia pentru ferma Shifnal din
Shropshire mai e deschisă.
— Sigur că este. Dar trebuie să vă avertizez că avem deja o
ofertă de unu virgulă şase milioane de lire de la altă bancă.
— Atunci licitez un milion, şase sute şi zece mii.
— Mulţumesc, domnule, a spus Vaughan.
— Iar acum cam cât ar fi ceasul?
— Cinci fără trei minute.
— Rămâneţi vă rog pe fir, domnule Vaughan, mai e cineva
pe altă linie. Kaufman a pus receptorul negru pe birou, l-a
luat pe cel roşu şi a format alt număr.
După trei ţârâituri s-a auzit o voce:
— Adrian Sloane.
— Domnule Sloane, vă sun în legătură cu contractele
pentru petrolul nigerian pe care banca dumneavoastră le
oferă unor anumiţi investitori. După cum v-am spus mai
devreme, pare o ocazie excelentă. Care este suma maximă pe
care o poate investi o instituţie?
— Două milioane de lire, domnule Kaufman. V-aş oferi mai
mult, dar majoritatea acţiunilor au fost deja vândute.
— Puteţi aştepta până ce mă consult cu un coleg?
— Desigur, domnule Kaufman.

1670
 - JEFFREY ARCHER -

Saul a lăsat receptorul roşu pe birou şi l-a luat pe cel

negru.
— Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, domnule
Vaughan, dar trebuie să vă mai întreb o dată cât este ceasul.
— Cinci fără un minut.
— Excelent. Vreţi să fiţi acum atât de amabil încât să
deschideţi uşa biroului?
Kaufman a pus receptorul negru pe birou şi l-a luat pe cel
roşu.
— Colegul meu m-a întrebat: dacă investim două milioane,
acest lucru ne va oferi un loc în consiliul companiei?
— În mod sigur, a spus Sloane. De fapt, vă pot oferi două
locuri, pentru că aţi deţine zece la sută din stoc.
— Daţi-mi voie să-mi consult iar colegul. Receptorul roşu a
fost pus înapoi pe birou şi Kaufman l-a luat pe cel negru.
— Ce aţi găsit când aţi deschis uşa biroului, domnule
Vaughan?
— Un curier mi-a dat un plic care conţine un cec de şaizeci
de mii şi o sută de lire.
— Cei zece la sută necesari pentru a încheia tranzacţia.
Cât este ceasul acum, domnule Vaughan?
— Cinci şi două minute.
— Atunci afacerea este încheiată. Şi atâta timp cât plătesc
cei nouăzeci la sută rămaşi în decurs de treizeci de zile,
ferma Shifnal este a mea.
— În mod sigur, a zis Vaughan, nedorind să admită cât de
nerăbdător era să-i spună lui Sloane că pierduse licitaţia.
— Un weekend plăcut, a zis Kaufman şi a pus receptorul
negru în furcă după care s-a întors la cel roşu.
— Domnule Sloane, aş vrea să investesc două milioane de
lire în acest proiect foarte interesant. Kaufman ar fi dorit să
vadă privirea de pe figura lui Sloane. Dar, din nefericire,
colegii mei nu sunt de acord cu mine aşa că, din păcate,
trebuie să-mi retrag oferta. Cum m-aţi asigurat că
majoritatea acţiunilor au fost vândute, nu cred că veţi avea
probleme din cauza aceasta.

1671
 - JEFFREY ARCHER -

14
Sebastian nu i-a spus Samanthei tactica folosită de
domnul Kaufman pentru a încheia afacerea cu ferma Shifnal,
pentru că ştia că ea nu ar fi fost de acord, cu toate că Sloane
era cel care pierduse. I-a spus doar că domnul Kaufman îi
oferise un serviciu.
— Dar ştiam că banca lui nu are un departament de
proprietăţi.
— Acum are, a zis Seb. Mi-a cerut să organizez eu
departamentul. Mai întâi cu tranzacţii mici, dar se va extinde
dacă mă voi dovedi capabil.
— Astea-s veşti minunate, a spus Sam, îmbrăţişându-l.
— Şi nu va fi prea greu să găsesc personal bun, deoarece
Sloane a concediat toată echipa mea, ca să nu mai vorbim de
cei care au demisionat, inclusiv Rachel.
— Rachel?
— Era secretara lui Cedric, dar a rezistat doar o
săptămână în noul regim. Am rugat-o să mi se alăture.
Începem luni de la zero. Ei, nu chiar de la zero, pentru că
Sloane mi-a concediat asistentul şi i-a cerut să ia din birou
tot ce amintea de mine, aşa că a luat toate dosarele la care
lucram, a traversat în Cheapside şi mi le-a dat.
— Este legal?
— Cui îi pasă, dacă Sloane nu va afla?
— Banca Farthings nu înseamnă doar Adrian Sloane şi
mai ai o obligaţie faţă de ea.
— După felul în care s-a purtat Sloane cu mine?
— Nu, după felul în care Cedric s-a purtat cu tine.
— Dar asta nu se aplică fermei Shifnal, deoarece Sloane
lucra pe la spatele lui Cedric.
— Şi acum tu lucrezi pe la spatele lui.
— Poţi paria că da, dacă vom putea să ne cumpărăm un
apartament în Chelsea.
— N-ar trebui să ne gândim la cumpărat înainte de a-ţi
plăti toate datoriile.
1672
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnul Kaufman mi-a promis un bonus de patruzeci

de mii de lire când guvernul va face anunţul, aşa că atunci
nu voi mai avea datorii.
— Dacă guvernul face anunţul, a spus Sam. Nu cheltui
banii înainte de a-i avea. Şi chiar dacă reuşeşti, tot îi mai
datorezi domnului Swann mai mult de opt mii de lire, aşa că
încă n-ar trebui să ne gândim la mutat.
Mai era ceva ce Seb nu avea de gând să-i spună lui Sam.

Seb şi-a petrecut următoarele săptămâni lucrând atâtea

ore încât l-ar fi impresionat până şi pe Cedric şi, cu ajutorul
lui Rachel şi a echipei sale de la Farthings, au fost gata mult
mai curând decât ar fi crezut domnul Kaufman că este
posibil.
Seb n-a fost mulţumit rămânând doar cu vechii săi clienţi,
ci, ca un pirat, a început să fure alţi clienţi de la Farthings,
convingându-se că asta merita Sloane.
După trei luni de lucru la Kaufman’s, preşedintele l-a
chemat în biroul lui.
— Ai citit Financial Times azi-dimineaţă? a zis el, chiar
înainte ca Seb să închidă uşa.
— Doar prima pagină şi rubrica de proprietăţi. De ce?
— Pentru că vom afla dacă previziunea domnului Swann a
fost corectă. Seb nu l-a întrerupt pe Kaufman. Se pare că
ministrul de la transporturi va face un anunţ în parlament la
trei după-masa. Poate tu şi Victor ar trebui să mergeţi acolo
şi să ascultaţi ce are de zis, apoi să mă sunaţi şi să-mi
spuneţi dacă am pierdut sau am câştigat o avere.
De îndată ce Sebastian s-a întors la birou, l-a sunat pe
unchiul Giles la parlament şi a întrebat dacă ar putea să
capete două bilete pentru Galeria Vizitatorilor în acea după-
amiază pentru ca el împreună cu un prieten să poată auzi
declaraţia ministrului transportului.
— Le las în holul central, a zis Giles.

1673
 - JEFFREY ARCHER -

Seb şi Vic se aşezaseră în rândul al patrulea din Galeria

Vizitatorilor cu mult înainte ca ministrul să se ridice pentru
a-şi face declaraţia. Unchiul Giles le-a zâmbit de pe băncile
senatorilor, încă nedumerit ce ar putea fi interesant în acea
declaraţie pentru nepotul lui.
Cei doi tineri bancheri stăteau pe marginea banchetei
mari, tapiţate cu piele, când preşedintele Camerei Comunelor
l-a chemat pe secretarul de stat pentru transporturi să-şi
facă declaraţia în faţa Camerei.
— Domnule Preşedinte al Camerei Comunelor, a început
ministrul, luând microfonul, mă ridic pentru a informa
Camera Comunelor despre ruta propusă de departamentul
meu pentru extinderea autostrăzii care urmează să treacă
prin comitatul Shropshire.
Dacă LINIŞTE nu ar fi fost afişat cu aldine pe pereţii
placaţi cu lemn, Seb ar fi sărit în sus când ministrul a vorbit
despre periferia din Shifnal, inclusiv ferma Shifnal, ca
secţiune propusă pentru noua autostradă.
După ce ministrul a răspuns întrebărilor mai multor
membri, s-a aşezat la loc în prima bancă pentru a permite
începerea dezbaterii referitoare la afacerile externe.
Seb şi Vie nu erau interesaţi dacă guvernul intenţiona să
impună sancţiuni economice Africii de Sud, aşa că au ieşit
discret din Galeria Vizitatorilor, au trecut prin holul central
şi au ieşit în Piaţa Parlamentului. Atunci Seb a sărit în sus şi
a strigat:
— Am reuşit!

Samantha citea Guardian când Sebastian, somnoros, a

apărut a doua zi dimineaţă la micul dejun.

1674
 - JEFFREY ARCHER -

— Unde ai fost noaptea trecută? l-a întrebat ea. Nu te-am

auzit când te-ai întors.
— Vic şi cu mine am ieşit să sărbătorim. Îmi pare rău, ar fi
trebuit să te sun.
— Ce sărbătoreaţi? a întrebat Sam, dar Seb nu i-a răspuns
pentru că îşi lua nişte fulgi de porumb.
— Ar fi posibil că domnul Swann să-şi fi dat seama că
noua autostradă va trece chiar prin mijlocul fermei Shifnal
şi, ca să citez din Guardian: „să facă o mână de speculanţi să
se îmbogăţească?” I-a dat ziarul lui Seb, care s-a uitat doar
la titlu.
— Trebuie să înţelegi, a zis Seb, printre înghiţituri, că asta
înseamnă că acum vom avea destui bani ca să ne cumpărăm
o casă în Chelsea.
— Dar vor fi bani destui pentru ca domnul Swann să-şi
construiască teatrul în Shifnal?
— Asta depinde…
— De ce anume? I-ai dat cuvântul că, în cazul în care
informaţia pe care ţi-a dat-o se va dovedi corectă, îi vei plăti
cele 8.234 ₤ de care avea nevoie pentru a-şi termina teatrul.
— Dar eu câştig doar patru mii pe an, a protestat Seb.
— Şi eşti pe punctul de a primi un bonus de patruzeci de
mii.
— Din care va trebui să plătesc şi taxa de mărire a
capitalului.
— Pentru o donaţie în scopuri caritabile nu va trebui.
— Dar nu e nimic scris.
— Seb, ai auzit ce-am zis?
— Oricum, a adăugat Seb repede, domnul Kaufman va
câştiga o mică avere, nu eu.
— Şi domnul Kaufman a fost cel care a riscat de la început
şi ar fi putut să piardă o mică avere. Iar tu nu aveai nimic de
pierdut, ci totul de câştigat.
— Nu înţelegi… a început Seb.
— Ba înţeleg mult prea bine, a zis Sam, când Seb şi-a
împins farfuria deoparte şi s-a ridicat de la masă.

1675
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să plec, a spus el. Sunt deja în întârziere şi azi

am multe de făcut.
— Adică să te decizi cum să cheltuieşti banii pe care
domnul Swann te-a făcut să-i câştigi?
El s-a aplecat s-o sărute, dar ea a întors capul.
— Adevărul e că nu ai avut niciodată intenţia să-i plăteşti
domnului Swann, nu-i aşa?
Seb nu a încercat să-i răspundă, ci s-a întors şi a plecat
repede spre uşă.
— Nu înţelegi că dacă nu-i plăteşti domnului Swann
înseamnă că eşti de aceeaşi teapă cu Adrian Sloane? a
întrebat Sam, furioasă.
Seb n-a zis nimic, ci şi-a luat servieta şi a ieşit repede din
apartament fără să mai spună la revedere. De îndată ce s-a
văzut în siguranţă pe stradă, a chemat un taxi. În timp ce
mergea pe City Road, a început să se întrebe cât va mai dura
până ce, la fel ca Saul Kaufman, va avea şi el o maşină cu
şofer. Dar gândurile i se întorceau spre Sam şi cuvintele ei:
„eşti de aceeaşi teapă cu Adrian Sloane”.
Va rezerva o masă la Mirabelle diseară şi vor discuta
despre orice, doar despre bănci nu. În timpul pauzei de
prânz îl va vizita pe domnul Gard la Hatton Garden şi va
cumpăra broşa aceea de marcasite. Atunci, cu siguranţă,
Sam va începe să aprecieze avantajele logodnei cu Sebastian
Clifton.

— Masa dumneavoastră obişnuită, domnule Kaufman?

Seb s-a întrebat cât va mai dura până ce chelnerul va
spune: „Masa dumneavoastră obişnuită, domnule Clifton?”
La prânzul luat la Grill Room, i-a povestit preşedintelui că
descoperise deja una sau două proprietăţi ai căror proprietari
nu le cunoşteau valoarea reală.
După masa de prânz, la care a băut puţin prea mult, a
luat un taxi până la Hatton Garden. Domnul Gard a deschis

1676
 - JEFFREY ARCHER -

seiful şi a tras al treilea sertar de sus. Seb a fost încântat

văzând că mai era încă acolo: broşa victoriană cu marcasite
înconjurate de diamante pe care desigur Sam o va considera
irezistibilă.
În taxi, pe drumul de înapoiere spre Islington, era convins
că la cina de la Mirabelle, o va convinge că modul lui de
gândire era cel corect.
Când a băgat cheia în broască s-a gândit dacă vor mai sta
mult acolo, dar când a deschis, a fost surprins descoperind
toate luminile stinse. Oare Sam era la un seminar de seară?
A aprins lumina şi şi-a dat seama că ceva nu era în regulă.
Lipsea ceva, dar ce? S-a trezit imediat când şi-a dat seama că
mai multe obiecte, desenele lui Jessica şi Garda de noapte a
lui Sam nu mai erau nicăieri.
A alergat spre dormitorul lor şi a deschis sertarele din
partea de pat a lui Sam. Goale. S-a uitat sub pat şi a
descoperit că valizele lor nu mai erau acolo.
— Nu, nu! a strigat el, ieşind în fugă din dormitor şi
intrând în bucătărie, unde a văzut plicul. Era proptit de o
cutie mică din piele roşie şi îi era adresat lui Sebastian. L-a
deschis şi a scos hârtia scrisă de mâna ei sigură.

Dragă Seb,

Aceasta este cea mai grea scrisoare pe care a trebuit s-o

scriu în viaţa mea, pentru că tu erai viaţa mea. Dar mi-e teamă
că bărbatul care a venit la Agnews Gallery dorind să
cheltuiască fiecare penny pe care îl avea pentru a cumpăra
una dintre picturile surorii lui nu mai este acelaşi cu cel cu
care am dejunat azi-dimineaţă.
Bărbatul care era atât de mândru să fie lângă Cedric
Hardcastle şi dispreţuia tot ceea ce reprezenta Adrian Sloane
nu este cel care simte că nu are nicio obligaţie faţă de domnul
Swann, cel care a făcut posibil ca el să câştige un bonus atât
de frumos. Ai uitat cuvintele domnului Swann: „Dacă Harry
Clifton este tatăl tău, pentru mine este suficient”?

1677
 - JEFFREY ARCHER -

Dacă Cedric ar mai fi trăit acum, nimic din toate acestea nu

s-ar fi întâmplat, deoarece ştii că el s-ar fi asigurat că-ţi
respecţi înţelegerea şi, dacă tu n-ai fi păstrat-o, ar fi avut el
grijă.
Nu mă îndoiesc de faptul că în cariera ta vei continua să
evoluezi din ce în ce mai bine şi că vei avea succes în tot ceea
ce faci. Dar acesta nu este succesul la care aş dori să fiu
părtaşă.
M-am îndrăgostit de fiul lui Harry şi Emma Clifton, fratele
lui Jessica Clifton şi acesta este unul dintre multele motiva
pentru care am vrut să fiu soţia lui Sebastian Clifton. Dar acel
bărbat nu mai există. În ciuda tuturor acestora, îmi voi aminti
mereu cu drag tot restul vieţii mele scurtul nostru timp petrecut
împreună.

Samantha

Sebastian a căzut în genunchi, cuvintele tatălui lui Sam

răsunându-i în urechi: „Samantha are normele ei, ca şi
mama ta, pe care noi, ceilalţi muritori, le putem respecta
doar dacă, la fel ca tatăl tău, suntem conduşi de aceeaşi
busolă morală.”

1678
 - JEFFREY ARCHER -

LADY VIRGINIA FENWICK

1966

1679
 - JEFFREY ARCHER -

15
— Să văd dacă Domnia Sa este acasă, a spus valetul.
Ce comentariu ridicol, s-a gândit lady Virginia. Doar
Morton ştie foarte bine că sunt acasă. Ceea ce vrea să spună
este, voi vedea dacă Domnia Sa doreşte să vorbească cu
dumneavoastră.
— Cine este, Morton? s-a interesat ea, când valetul a intrat
în cameră.
— Doamna Priscilla Bingham, doamnă.
— Sigur că sunt acasă pentru doamna Bingham, a spus
Virginia, luând telefonul lângă ea.
— Priscilla, draga mea.
— A trecut atât de mult.
— Mult prea mult şi am atâtea să-ţi spun.
— De ce nu vii să stai câteva zile în Londra? Va fi exact ca
pe vremuri. Vom merge la cumpărături, la un spectacol, vom
încerca unul sau două restaurante şi ne vom duce chiar şi la
Annabel’s, locul în care lumea trebuie să fie văzută, dragă.
— Sună minunat. Mă voi uita pe agendă şi te voi mai suna
o dată.
Nu se mai văzuseră prea mult de la ultima ei vizită la
Mablethorpe Hal, unde soţul Priscillei, Robert, se purtase aşa
de urât. Şi mai rău, de atunci Robert trecuse de partea
cealaltă şi se alăturase inamicului. Nu numai că era în
consiliul Barrington Shipping, ci se şi asigurase că maiorul
Fisher, reprezentantul Virginiei, fusese temporar înlăturat
din consiliu. Şi mai rău, insistase ca Priscilla să-l însoţească
în prima călătorie a transatlanticului Buckingham la New
York, cu toate că Virginia îi spusese că ei îi fusese refuzată o
cabină la prima clasă.
Când Priscilla s-a întors acasă, după două săptămâni, i-a
spus Virginiei că în prima azi a călătoriei se întâmplase ceva
foarte rău, dar Robert refuza să-i spună ce anume. Virginia a
jurat că îi va da de capăt, dar pentru moment mai trebuia să

1680
 - JEFFREY ARCHER -

aştepte pentru că nu dorea să discute cu Emma Clifton, ci cu

Bob Bingham.
Când Priscilla a apărut acasă la Virginia după câteva zile,
i-a recitat litania dezastrelor petrecute în timpul voiajului,
inclusiv un prânz execrabil pe care trebuise să-l suporte
împreună cu snoaba aceea de Emma Clifton. Mâncarea era
groaznică, vinul oţetit şi personalul era parcă adus de la
Butlin’s. Totuşi, Priscilla o asigurase pe Virginia că în mai
mute ocazii o pusese pe doamna Clifton la locul ei.
— Şi ai aflat ce s-a întâmplat în realitate în prima noapte?
a întrebat Virginia.
— Nu, dar l-am auzit pe Robert spunându-le unor directori
că, dacă s-ar afla adevărul, preşedintele ar trebui să
demisioneze şi compania va da faliment. Asta desigur va
ajuta în procesul tău de daune.
Virginia nu-i spusese prietenei ei că procesul era oprit din
cauză că avocaţii ei extrem de scumpi îi spuseseră că şansele
de a-l câştiga nu erau mai mari de cincizeci la sută şi că
ultima ei declaraţie bancară îi amintise că nu avea o poziţie
suficient de puternică pentru a risca. Totuşi, ceea ce
plănuise pentru Bob Bingham avea o probabilitate mai mică
de cincizeci la sută. Va sfârşi prin a rămâne cu mai puţin
jumătate din avere dintr-un foc. Şi, după ce va termina cu el,
Virginia îşi va îndrepta atenţia către Emma Clifton şi
incidentul cu Marina Militară. Dar dacă planul ei cu Bob
Bingham urma să reuşească, va trebui iar să apeleze la
serviciile maiorului Alex Fisher, un om care ura familia
Barrington aproape la fel de mult ca ea.

Bob Bingham nu a fost deloc încântat când Priscilla i-a

spus că va sta la casa lor din The Boltons câteva zile pentru
a petrece puţin timp cu Virginia. El simţea că femeia aceea
punea ceva la cale şi nu era prea greu de ghicit ce avea de
gând.

1681
 - JEFFREY ARCHER -

Singurul lucru bun că Priscilla lipsea o săptămână era că

aşa avea ocazia să-l invite pe Clive să stea cu el câteva zile la
Mablethorpe Hall. Clive fusese avansat de curând şi nu se
mai baza pe Bob să-l întreţină. De fapt, s-ar fi putut ca
moartea tragică a lui Jessica să fi fost motivul pentru care
devenise atât de independent. Bob îşi văzuse prea puţin fiul
din acea noapte groaznică în care Jessica se sinucisese şi
acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă Priscilla n-ar fi invitat-o
pe femeia aceea clevetitoare să-şi petreacă weekendul cu ei.
Doar mai târziu soţia sa recunoscuse că Virginia îi refuzase
la început invitaţia, dar se răzgândise când aflase că Jessica
Clifton va fi şi ea invitată, iar Clive intenţionase s-o ceară în
căsătorie atunci.
Bob încercase să şi-o scoată pe acea femeie rea din minte,
deoarece trebuia să se concentreze asupra minutelor ultimei
întruniri de la Barrington’s. Fusese de acord cu tânărul
Sebastian – ar trebui să înceteze să se mai gândească astfel
la el – la urma-urmei, se dovedise a fi un tânăr director
capabil şi puţini dintre ei nu se gândeau că, în timp, va
deveni următorul preşedinte al companiei. Şi, în cazul în care
noul lui stil de viaţă avea vreo legătură, era clar că îi mergea
bine la Kaufman’s, cu toate că tatăl lui îi dăduse de înţeles că
viaţa lui personală era jalnică.
Bob Bingham şi Harry Clifton se împrieteniseră în ultimii
câţiva ani, ceea ce părea improbabil având în vedere cât de
puţine aveau în comun, cu excepţia lui Jessica. Harry era un
om al Renaşterii, un scriitor, a cărui poziţie constantă în ceea
ce-l privea pe Anatoli Babakov captase imaginaţia publicului.
Pe de altă parte, Bob era un om de afaceri, un contabil, care
citea câte o carte doar când era în concediu. Poate doar jocul
de crichet îi adusese pe cei doi împreună, cu excepţia
ocaziilor în care Gloucestershire juca cu Yorkshire.
Bob şi-a îndreptat atenţia asupra unui articol care urma
să fie prezentat de Sebastian, în care explica de ce compania
n-ar trebui să investească într-un pachebot de lux în
condiţiile actuale.

1682
 - JEFFREY ARCHER -

— Maiorul Fisher, a spus valetul, înainte de a închide uşa.

— Alex, mă bucur să te văd, a spus Virginia, turnându-i
un gin tonic. Sper că o duci bine.
— Cu suişuri şi coborâşuri, ca Tower Bridge, a zis Alex,
luând băutura, conştient că lady Virginia îl invita doar când
dorea ceva. Nu dorea să se plângă; n-o ducea prea grozav de
când îşi pierduse locul în consiliul Barrington’s. Virginia n-a
pierdut timpul şi a intrat direct în subiect.
— Îţi mai aminteşti ieşirea noastră încununată de succes
cu Bob Bingham de acum doi ani?
— Cum aş putea s-o uit? a zis Alex. Dar să ştiţi că nu e
ceva ce aş dori să repet, a adăugat el repede.
— Nu, nu mă gândeam la asta. Dar aş vrea să faci nişte
săpături pentru mine. Aş dori să ştiu cât valorează Bingham.
Compania lui, acţiunile, proprietăţile, mai ales proprietăţile
şi orice altă sursă de venit pe care ar putea s-o aibă fără să
vrea ca cei de la impozite s-o ştie. Sapă adânc şi nu omite
niciun detaliu, oricât de nesemnificativ ar putea părea.
— Şi…
— Vei fi plătit cu cinci lire pe oră plus cheltuielile şi vei
primi un bonus de douăzeci şi cinci de lire dacă sunt
satisfăcută de activitatea ta.
Alex a zâmbit. Virginia nu-i mai oferise niciodată în trecut
vreun bonus, iar ideea ei de cheltuieli era să circule la clasa
a treia şi să nu rămână peste noapte la vreun hotel. Dar în
împrejurările date, nu avea de gând să refuze cele cinci lire
pe oră.
— Când aveţi nevoie de raportul meu?
— În zece zile, Alex. Şi după aceea s-ar putea să am
altceva pentru tine, mai aproape de casă.

1683
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia plănuise vizita Priscillei Bingham în Londra cu o

precizie militară. Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării.
Luni, cele două au fost duse la Epsom, unde s-au întâlnit
cu lordul Malmsbury în boxa sa particulară de pe linia de
finiş. Priscilla s-a bucurat mult că avea un ecuson pentru
incinta regală unde mai mulţi bărbaţi i-au admirat costumul
Hartnell şi cascheta „Jackie Kennedy”. Nu se mai bucurase
de atâta atenţie de mulţi ani.
Marţi, după un prânz uşor la Simpson’s, s-au dus la o
recepţie la Banqueting House înainte de a merge la dineul de
gală de binefacere de la Savoy pentru Crucea Roşie, unde
Matt Monro le-a cântat oaspeţilor.
Miercuri, a fost rândul Queen’s Club, unde au urmărit un
meci de polo între o echipă din Windsor, condusă de tânărul
prinţ de Wales şi o echipă argentiniană, de la care Priscilla
şi-a luat cu greu ochii. Seara aveau locuri la Fanny girl, un
muzical nou, cu un star original de pe Broadway, Barbara
Streisand, la care au fost cozi pentru bilete care au stârnit
invidia oricărui alt teatru din Vest End.
Joi, doar Dumnezeu ştia cum făcuse Virginia rost de
bilete, au asistat la petrecerea regală în aer liber la
Buckingham Palace, unde Priscilla a fost prezentată prinţesei
Alexandra. Seara au cinat cu ducele de Bridgwater şi fiul său
mai mare, Bofie, care nu-şi putea lua ochii de la Priscilla. De
fapt, Virginia a fost nevoită să-l avertizeze că, în ciuda
încurajărilor ei, el probabil exagera.
Vineri, Priscilla era atât de obosită încât şi-a petrecut
dimineaţa în pat şi s-a sculat tocmai la timp pentru
programarea la coafor, înainte de a merge seara la Covent
Garden ca să vadă un spectacol cu Giselle.
Sâmbătă dimineaţa au asistat la schimbarea gărzii,
urmărind ceremonia din Scottish Office, aflat deasupra
gardienilor călare. Seara au avut un dineu liniştit à deux în
apartamentul Virginiei.
— Nimeni din Londra nu se încumetă să iasă sâmbătă
seara, i-a explicat ea. Străzile sunt pline de străini şi

1684
 - JEFFREY ARCHER -

suporteri fotbalişti huligani. Însă Virginia intenţionase

oricum să folosească acea noapte ca să semene primele
seminţe ale îndoielii în mintea prietenei ei.
— Ce săptămână, a spus Priscilla când s-au aşezat la
masă. Ce distracţii şi gândeşte-te doar că mâine trebuie să
mă întorc la Mablethorpe.
— Nu e nevoie să te întorci, a spus Virginia.
— Dar Robert mă aşteaptă.
— Oare? Cinstit vorbind, va observa măcar că ai stat
câteva zile în plus în Londra?
Priscilla şi-a lăsat jos cuţitul şi furculiţa, gândindu-se la
acest comentariu. În realitate, Virginia nu voia ca ea să mai
rămână în Londra nici măcar o zi pentru că era extenuată şi
nu avea nimic planificat pentru săptămâna viitoare.
— Te-ai gândit vreodată să-l părăseşti pe Robert? a
întrebat Virginia când Morton reumplea paharul cu vin al
Priscillei.
— Tot timpul. Dar cum aş putea supravieţui fără el?
— Foarte bine, cred eu. La urma-urmei, ai un cămin
frumos la The Boitons, ca să nu mai vorbim de…
— Dar nu este al meu.
— Ar putea să fie, a zis Virginia, pornindu-se.
— Ce vrei să spui?
— Ai citit articolul acela despre Robert din rubrica
financiară a ziarului Telegraph de acum două săptămâni?
— Nu citesc rubrica aceasta în niciun ziar.
— Ei bine, a fost foarte limpede. Se pare că Pateul de Peşte
Bingham valorează cam cincisprezece milioane, fără taxe şi
asigurări de sănătate.
— Dar dacă l-aş părăsi pe Robert, n-aş mai avea nicio
legătură cu această companie.
— Nici nu trebuie să ai. Mablethorpe Hall, The Boitons şi
vila ta din sudul Franţei, ca să nu mai vorbim de cele trei
milioane din contul din bancă sunt mai puţin de cincizeci la
sută din valoarea lui. Şi, după douăzeci şi şase de ani de
căsătorie şi un fiu pe care l-ai crescut aproape singură din

1685
 - JEFFREY ARCHER -

cauza orelor pe care şi le-a petrecut soţul tău departe de

casă, ocupându-se de cariera lui, ai dreptul la cincizeci la
sută din tot ce are el.
— De unde ştii că în contul companiei sunt trei milioane?
— Există o listă pe care o poate vedea oricine la
Companies House. Mai precis 3.142.900 ₤.
— Habar n-aveam.
— Oricum te-ai decide, draga mea, eu te voi susţine.

Chiar şi Virginia a fost surprinsă când a primit un telefon

înlăcrimat de la Mablethorpe Hall în vinerea următoare.
— Sunt atât de singură, s-a văicărit Priscilla şi n-am nimic
de făcut aici.
— Atunci vino la Londra în vizită pentru câteva zile, dragă.
Bofie Bridgwater chiar m-a întrebat ieri când te întorci în
oraş.
Când Priscilla a apărut la uşa Virginiei în după-amiaza
următoare, primul lucru pe care i l-a spus a fost:
— Ştii vreun avocat bun pentru divorţuri?
— Pe cel mai bun, a replicat Virginia. La urma-urmei, a
lucrat pentru mine de două ori.
După douăzeci şi două de zile, Robert Bingham a primit
citaţia de divorţ. Iar maiorul Fisher tot nu-şi primise bonusul

Toţi s-au ridicat în picioare când doamna Justice Havers a

intrat în sală. Judecătoarea s-a aşezat şi s-a uitat la cele
două părţi. Citise ambele depoziţii cu atenţie şi, după o mie
de divorţuri, ştia exact ce să caute.
— Doamna Everitt.
Avocata Priscillei s-a ridicat imediat.
— Doamnă judecătoare, a spus ea.

1686
 - JEFFREY ARCHER -

— Înţeleg că s-a ajuns la o înţelegere între cele două părţi

şi mă întreb dacă doriţi să fiţi amabilă şi să-mi precizaţi
termenii.
— Desigur, doamnă judecătoare. În acest caz, eu o
reprezint pe reclamantă, doamna Priscilla Bingham, în timp
ce preţuitul meu coleg, domnul Brooke, îl reprezintă pe
reclamat, domnul Robert Bingham. Doamnă judecătoare,
doamna Bingham a fost măritată cu reclamatul în ultimii
douăzeci şi şase de ani. În tot acest timp a fost o soţie
credincioasă, leală şi vrednică. I-a născut şi un fiu, Clive, pe
care, din cauza diverselor probleme de afaceri ale soţului ei,
a trebuit să-l crească practic singură.
— Cu ajutorul unei dădace, al unei bucătărese, al unei fete
în casă şi al unei spălătorese, a şoptit Bob, iar avocatul lui a
notat cu grijă.
— Chiar în timpul vacanţelor şcolare, doamnă judecătoare,
rareori îşi petrecea domnul Bingham mai mult de o
săptămână cu soţia şi copilul său, deoarece era dornic să se
întoarcă la fabrica sa din Grimsby. De aceea propunem, a
continuat stimatul avocat, ca doamna Bingham să păstreze
casa familiei în care şi-a petrecut ultimii douăzeci şi şase de
ani, precum şi casa din Londra şi vila de lângă Cap Ferrat
din sudul Franţei, unde ea şi fiul ei şi-au petrecut împreună
vacanţele de vară. Doamna Bingham doreşte, de asemenea,
să ceară tribunalului suma de trei milioane de lire pentru a
putea întreţine cele trei case şi pentru a continua să trăiască
în stilul cu care este obişnuită. Ar trebui să mai subliniez,
doamnă judecătoare, că toate acestea reprezintă mai puţin
de cinzeci la sută din considerabila avere a domnului
Bingham. Doamna Everitt s-a aşezat la loc.
— Şi domnul Bingham este de acord cu aceste condiţii,
domnule Brooke?
Avocatul lui Robert s-a ridicat încet, s-a tras de reverele
robei şi a spus:
— Într-adevăr, doamnă judecătoare. Domnul Bingham va
păstra compania familiei, Pateul de Peşte Bingham, care a

1687
 - JEFFREY ARCHER -

fost fondată de bunicul lui acum o sută de ani. Nu pretinde

nimic altceva.
— Aşa să fie, a zis judecătoarea, dar înainte de a da
sentinţa finală, aş dori ca ambele părţi să confirme că sunt
satisfăcute de împărţire, astfel încât să nu apară contestări
mai târziu sau vreo sugestie că nu au înţeles bine ce s-a
propus. Sunteţi satisfăcuţi cu această împărţire a tuturor
bunurilor şi averii mobile?
— Sunt, doamnă judecătoare.
— Mulţumesc, domnule Bingham. Întorcându-şi atenţia
spre cealaltă parte a sălii, judecătoarea i-a pus doamnei
Bingham aceeaşi întrebare.
Priscilla s-a ridicat în picioare, i-a zâmbit judecătoarei şi a
spus:
— Sunt satisfăcută. Într-adevăr sunt fericită dacă soţul
meu va alege oricare dintre cele două variante pe care o
preferă.
— Cât de mărinimos din partea dumneavoastră, a declarat
judecătoarea, în timp ce ambii avocaţi erau consternaţi
pentru că nu fuseseră pregătiţi pentru aceasta intervenţie
nerepetată. Cu toate că nu urma să influenţeze rezultatul,
avocaţilor nu le place să fie surprinşi.
— Atunci îl voi mai întreba încă o dată pe domnul
Bingham, a spus judecătoarea. Dar cum necesită timp de
gândire, îi voi permite domnului Bingham să-şi reconsidere
poziţia peste noapte. Şedinţa se închide până la zece, mâine-
dimineaţă.
Bob s-a ridicat repede în picioare.
— Foarte amabil din partea dumneavoastră, doamnă
judecătoare, dar eu deja m-am…
Avocatul lui Bob l-a tras în jos, pentru că doamna Justice
Havers părăsise deja sala de tribunal.
Dacă aceasta a fost prima surpriză a zilei pentru Bob, cea
de-a doua a fost să-l vadă pe Sebastian Clifton stând liniştit
în spatele sălii şi luându-şi notiţe. A fost şi mai surprins
când Seb l-a întrebat dacă era liber să cineze cu el.

1688
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei bine, plănuisem să mă întorc în Lincolnshire la

noapte, dar acum că trebuie să reapar la tribunal mâine-
dimineaţă, aş fi încântat să-ţi accept oferta.
Au urmărit amândoi cum Priscilla ieşea din sală la braţul
Virginiei. Ea plângea încet.
— Îmi vine s-o omor pe femeia asta, a zis Bob şi să fac
fericit puşcărie pe viaţă.
— Nu cred că va fi necesar, a spus Seb. Am impresia că
am găsit o soluţie mult mai bună pentru abordarea lui lady
Virginia.

La ora zece, a doua zi dimineaţă, toţi erau la locurile lor

când doamna Justice Havers a intrat în sala de judecată.
După ce s-a aşezat, s-a uitat la banca avocaţilor şi a spus:
— Mai rămâne o problemă de rezolvat, şi anume ce
variantă a ales domnul Bingham.
Bob s-a ridicat de la locul lui.
— Aş vrea să vă mulţumesc, doamnă judecătoare, pentru
că mi-aţi dat ocazia să mă gândesc peste noapte la decizia
mea, pentru că m-am hotărât să aleg cele trei proprietăţi şi
cele trei milioane de lire. Aş dori să-i mulţumesc soţiei mele
pentru gestul ei mărinimos şi să-i urez tot succesul din lume
în conducerea companiei.
În tribunal s-a instaurat haosul. Cu excepţia lui Bob
Bingham, doar două alte persoane nu păreau surprinse:
judecătoarea şi Sebastian Clifton.

1689
 - JEFFREY ARCHER -

16
— Ce te-a apucat să spui o astfel de prostie? a zis Virginia.
— Voiam doar ca Robert să ştie cât de corect mi s-a părut
aranjamentul.
— Ei bine, acum totul s-a întors spectaculos împotriva ta.
— Dar nu m-am gândit o clipă că va renunţa la multiubita
lui companie.
— Şi nici nu sunt convinsă că a făcut-o, a spus Virginia.
Ăştia doi pun ceva la cale.
— Doi?
— Da, ar fi trebuit să-mi dau seama că Sebastian Clifton
avea un motiv pentru care a apărut la tribunal. Poate acum
m-a luat prin surprindere, dar altă dată nu se va mai
întâmpla.
— Dar e doar un copil.
— Un copil care şi-a câştigat repede reputaţia de copil-
minune în City. Şi nu uita, este fiul Emmei şi al lui Harry
Clifton, aşa că nu este de încredere.
— Dar el ce are de câştigat?
— Nu mi-am dat încă seama, dar poţi fi sigură că
urmăreşte ceva. Totuşi, îi putem opri pe amândoi dacă ne
mişcăm repede.
— Dar eu ce pot să fac acum, fără bani şi fără casă?
— Adună-te, Priscilla. Ai o companie care valorează
cincisprezece milioane de lire şi care anul trecut a declarat
un profit mai mare de un milion.
— Dar cât timp va continua aşa, acum că Robert nu o mai
conduce?
— Nu trebuie să te îngrijorezi din cauza asta. Ştiu exact
persoana potrivită care-i poate lua locul. Are o experienţă
considerabilă în management, a fost director al unei,
companii publice şi, mai important, este disponibil imediat.

1690
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian, Bob şi Clive Bingham s-au întâlnit în biroul lui

Seb mai târziu în acea dimineaţă pentru a discuta ce trebuia
făcut în continuare.
— Prima parte a planului nostru a mers destul de bine, a
zis Seb. Dar nu va dura mult până ce Virginia îşi va da
seama ce punem la cale. Aşa că e nevoie să ne mişcăm
repede, foarte repede, dacă vrem să punem toate piesele pe
tabla de şah la timp.
— Atunci mă voi duce la Grimsby în această după-amiază,
a spus Bob.
— Cât mai curând posibil, a zis Seb, pentru că trebuie să
te întorci în Londra cel târziu până mâine-seară. Vreau ca
toţi cei de la Bingham’s, de la cei din conducere până la
muncitorii din fabrică şi clienţii din toată ţara să creadă că
singurul motiv pentru care vizitezi fabrica este să-ţi iei adio
de la personal şi să le urezi noroc sub noua conducere. Chiar
înainte să pleci, Clive va da declaraţia de presă pe care a
pregătit-o.
Clive şi-a deschis mapa şi a scos două foi de hârtie
concept.
— Declaraţia trebuie să fie scurtă, lipsită de echivoc şi la
subiect, a spus el, dându-le câte o copie tatălui său şi lui
Seb. Nu-i voi da drumul până ce nu voi şti că tata s-a întors
în Londra, când voi trimite un exemplar la Grimsby Evening
Telegraph. După aceea, o voi transmite tuturor
corespondenţilor din Fleet Street.
Bob a citit încet declaraţia şi a fost impresionat de ideile
fiului său. Totuşi şi-a dat seama că era necesar mai mult ca
publicul şi nu în ultimul rând lady Virginia, să creadă că
spusese adevărul.
— Şi când voi reveni în Londra, ce voi mai face?
— Zbori la Nisa, te duci direct la casa din Cap Ferrat şi
stai liniştit, a zis Seb.
— Şi după aceea? a întrebat Bob. N-am rezistat niciodată
mai mult de câteva zile în sudul Franţei înainte de a
înnebuni de plictiseală şi a mă întoarce repede acasă.

1691
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei bine, a comentat Clive, va trebui să te comporţi mai

bine de atât dacă vrei să convingi lumea cât de mult apreciezi
pensionarea anticipată şi că nu ai nicio intenţie să te întorci
la Grimsby.
— Oricum, majoritatea te va crede, a spus Seb.
— Pensionare? a spus Bob, ignorând comentariul lui Seb.
Mai bine mor decât să mă pensionez. Cât despre distracţii,
eu nu sunt făcut pentru leneveală aşa că poate îmi spui tu,
Seb, ce voi face toată ziua?
— Poate vreun joc de golf, urmat de un prânz într-unul din
restaurantele Michelin cu multe stele de-a lungul Rivierei,
încununate de o vizită într-un club de noapte exotic din
Nisa?
— Şi unde voi găsi o halbă de bere Bateman’s şi peşte cu
cartofi prăjiţi serviţi în hârtie de ziar?
— Nu cred că vei găsi prea multe magazine care au peşte
şi cartofi prăjiţi în Cap Ferrat, a recunoscut Seb.
— Şi nici nu e o cerere mare pentru fasole bătută pe
Riviera, a adăugat Clive.
Cei trei au izbucnit în râs.
— Îmi pare rău pentru mama ta, Clive, a zis Bob. E pe
punctul de a descoperi ce bună prietenă îi este lady Virginia
Fenwick.

— Ei bine, cel puţin de data asta, domnule maior, vei fi

preşedintele unei companii care nu are consiliu sau vreo altă
persoană în faţa căreia va trebui să răspunzi. Poţi începe de
la zero, cu regulile tale de bază.
— Posibil. Dar cred că aţi observat că acţiunile companiei
au scăzut ieri în urma declaraţiei de presă a lui Bingham.
— Ce declaraţie? a spus Virginia.
Fisher a luat un exemplar din The Times de pe măsuţa de
cafea şi a întors paginile la articolul de bază din secţiunea de
afaceri. Virginia l-a privit pe Bob dând mâna cu unii membri

1692
 - JEFFREY ARCHER -

ai personalului fabricii după discursul de rămas-bun, apoi a

citit cu atenţie declaraţia: „Desigur că sunt trist să părăsesc
compania pe care bunicul meu a fondat-o în 1857, mai ales
după ce am fost preşedinte în ultimii douăzeci şi trei de ani.
Dar nu mă tem pentru viitorul companiei Bingham’s care se
află în mâinile capabile ale fostei mele soţii, Priscilla. Sper că
toţi vor continua să o susţină aşa cum m-au susţinut şi pe
mine. Totuşi, a venit vremea să mă retrag în casa mea
frumoasă din sudul Franţei şi să mă bucur de o odihnă bine-
meritată.”
— Nu cred un cuvânt, a zis Virginia. Aşa că, domnule
maior, cu cât te duci mai repede la Grimsby, cu atât mai
bine. Îţi vor trebui toate calităţile şi experienţa ta ca ofiţer în
armată pentru a-i ţine pe aceşti oameni la locul lor.

Când Clive şi-a condus tatăl la Heathrow mai târziu în

acea după-amiază, n-a putut să scoată o vorbă de la el.
— Care-i problema, tată? a zis el în cele din urmă.
— Unii plângeau când ne-am despărţit. Oameni cu care
am lucrat mai mult de douăzeci de ani. Mi-a luat toată voinţa
ca să nu-mi suflec mânecile şi să nu încep să încarc
transportoarele.
— Înţeleg cum te simţi, tată, dar crede-mă, ai luat
hotărârea corectă.
— Sper, a zis Bob, când s-au oprit lângă terminal.
— Şi nu uita, dacă vezi vreun fotograf, zâmbeşte doar şi
pari relaxat. Nu vrem să creadă presa că eşti nefericit, pentru
că atunci Virginia va înţelege exact ce punem la cale.
— Pariez că a înţeles deja.
— Tată, putem s-o batem atâta timp cât îţi ţii firea.
— Te rog să-mi faci întemniţarea cât mai scurtă posibil, a
implorat el după ce s-a uitat în singura lui valiză şi şi-a
îmbrăţişat fiul.

1693
 - JEFFREY ARCHER -

— Te voi suna în fiecare zi, a spus Clive, şi te voi ţine la

curent cu tot ce se întâmplă aici.
— Şi fii atent şi la maică-ta. Va fi şocată când o va întâlni
pe adevărata Virginia pentru prima oară.

Când maiorul a coborât pe peronul din staţia Grimsby,

ştia exact ce are de făcut. Planul lui era perfect şi strategia
era rafinată până la ultimul detaliu.
Ştia deja multe despre Robert Bingham şi despre modul în
care condusese compania din întrebările pe care i le pusese
lui lady Virginia. Şi, cu această ocazie, ea nici măcar nu
încercase să se târguiască cu el. Îi acceptase toate cererile:
20.000 pe an plus cheltuielile, inclusiv un apartament la
Royal Hotel ori de câte ori ar fi fost nevoit să meargă în
Grimsby.
Fisher şi-a dat seama că nu are niciun moment de pierdut
şi i-a cerut şoferului de taxi să-l ducă direct la fabrică. În
timpul drumului îşi revizuise discursul care îi va lămuri clar
pe muncitori cine era şeful. Nu ar trebui să fie prea greu să
conduci o fabrică de pateu de peşte. La urma-urmei,
comandase o companie la Tobruk cu nemţii pe urmele lui.
Taxiul l-a lăsat lângă fabrică. Un bărbat jerpelit, purtând o
şapcă cu moţ, o cămaşă cu gulerul deschis şi o salopetă
murdară de grăsime s-a uitat la maior de cealaltă parte a
porţilor închise.
— Ce vrei? l-a întrebat.
— Sunt maiorul Fisher, noul preşedinte al firmei, aşa că
deschide-mi imediat, omule.
Bărbatul şi-a atins şapca şi a deschis poarta.
— Unde e biroul preşedintelui? a întrebat Fisher.
— Bob n-a avut niciodată ceva ce aţi numi un birou, dar
conducerea e în susul acelor scări, a spus omul, arătând în
cealaltă parte a curţii.

1694
 - JEFFREY ARCHER -

Maiorul a traversat curtea, puţin surprins de lipsa de

activitate, pentru că ştia că fabrica avea mai mult de două
sute de muncitori cu normă întreagă şi încă o sută cu
program redus. A urcat scările metalice şi a deschis o uşă,
dincolo de care a văzut un birou mare cu o duzină de mese,
dintre care erau ocupate doar două.
Un tânăr a sărit în picioare.
— Cred că sunteţi maiorul Fisher, a spus el, de parcă-l
aşteptase. Eu sunt Dave Perry, asistentul directorului. Mi s-a
spus să vă arăt fabrica şi să vă răspund la toate întrebările.
— Sperasem că mă voi întâlni cu directorul executiv, ca să
fiu informat cât mai repede posibil.
— Ah, n-aţi auzit?
— Ce să aud?
— Domnul Jopling şi-a dat demisia ieri. Mi-a spus că mai
avea doar doi ani până la pensie aşa că era momentul să-i
ocupe altcineva locul.
— Şi tu eşti acela? a întrebat Fisher.
— Nici pomeneală, a zis Perry. Eu sunt aici doar de două
luni. Şi, oricum, n-am chef de mai multe responsabilităţi.
— Atunci Pollock, directorul de cercetare, a zis Fisher. El
unde e?
— Domnul Jopling l-a concediat ieri pentru
insubordonare. A fost ultima decizie pe care a luat-o înainte
de a-şi da demisia. Dar oricum, Steve Pollock nu se poate
plânge. A fost trimis acasă cu salariu integral până ce
sindicatul termină cercetarea cazului său. Nimeni nu se
îndoieşte că va reveni. Singurul necaz este că sindicatului îi
ia de obicei vreo două luni pentru a ajunge la o decizie.
— Dar trebuie să aibă un adjunct? a zis Fisher, incapabil
să-şi ascundă frustrarea.
— Da, Les Simkins. Dar el este la un curs de timp –
deplasare. O pierdere de timp şi nu prea multă deplasare,
dacă mă întrebaţi pe mine.
Fisher a traversat camera şi s-a uitat la parterul fabricii.

1695
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu funcţionează maşinăriile? Nu se lucrează

douăzeci şi patru de ore nonstop? a zis el, uitându-se la o
duzină de muncitori care se învârteau de colo-colo, cu
mâinile în buzunare, discutând, în timp ce unul îşi aprindea
o ţigară.
— De obicei lucrăm în schimburi de opt ore, a spus Perry,
dar e nevoie de numărul stabilit de muncitori calificaţi
înainte ca maşinile să poată fi pornite – aşa sunt
reglementările, înţelegeţi – şi, din nefericire, un număr
neobişnuit de mare de băieţi şi-au luat concediu în
săptămâna aceasta. Telefonul a început să sune. A ridicat
receptorul şi a ascultat o clipă. Îmi pare rău să aud asta,
domnule, dar noul preşedinte a sosit deja, aşa că vă rog să
vorbiţi cu el. Perry a acoperit microfonul şi a spus: Este şeful
portului, căpitanul Borwick. Se pare că are o problemă.
— Bună dimineaţa, Borwick, sunt maiorul Fisher,
preşedintele companiei. Cum vă pot ajuta?
— Bună dimineaţa, domnule maior. Este de fapt destul de
simplu, aveţi provizii de cod pe trei zile la mine la doc şi aş
dori să fie luate cât mai repede posibil.
— Mă voi ocupa imediat de asta.
— Mulţumesc, domnule maior, pentru că, dacă nu e luat
până la ora patru, voi fi obligat să le arunc înapoi în mare.
— Unde sunt camioanele care aduc marfa de dimineaţă?
— Şoferii s-au învârtit până la prânz, dar cum nimeni n-
avea autoritatea să le ordone să meargă în port, şi-au strâns
lucrurile şi s-au dus acasă. Au plecat doar cu câteva minute
înainte de sosirea dumneavoastră. Se vor întoarce mâine, la
şase dimineaţa. Bob era întotdeauna primul aici. Îi plăcea să
meargă la docuri şi să supravegheze chiar el încărcarea. Aşa
era sigur că nimeni nu şterpelea din pescuitul de ieri.
Fisher s-a prăbuşit într-un scaun şi s-a uitat la un vraf de
scrisori adresate domnului Bingham.
— Am cumva vreo secretară? s-a interesat el.
— Val. Ştie totul despre locul ăsta.
Fisher a reuşit să zâmbească slab.

1696
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi unde e?
— În concediu de maternitate şi nu va apărea decât peste
vreo câteva luni. Dar ştiu că a dat un anunţ în Grimsby
Evening Telegraph pentru o înlocuitoare, a adăugat el în timp
ce un bărbat care arăta ca un boxer de categorie grea a
năvălit în cameră.
— Care dintre voi e şeful? a întrebat el.
Perry a arătat înspre maior.
— Avem nevoie de ceva ajutor la descărcat, şefu’.
— La descărcat ce?
— O s’tă şi patruş opt de lăzi pentru pateul de peşte. În
fiecare marţi la aceeaşi oră. Dacă n-aveţi cine să le descarce,
le vom duce înapoi la Doncaster şi asta vă va costa.
— Poate ai putea tu să le dai o mână de ajutor, Perry.
— Eu sunt în conducere, domnule maior. Sindicatele vor
înceta lucrul dacă m-aş uita măcar la o ladă.
Atunci Fisher şi-a dat seama că toţi cântau aceeaşi
partitură şi nu era el dirijorul.
Maiorul a rezistat trei zile, în care timp nicio cutie cu
pateu de peşte Bingham nu a ieşit din fabrică. S-a gândit că
era mult mai uşor să te lupţi cu nemţii în Africa de Nord
decât să încerci să lucrezi cu o gaşcă de muncitori şi
vânzători încăpăţânaţi din Humberside.
Vineri seara, după ce muncitorii – toţi cei două sute – şi-
au luat salariile şi s-au dus acasă, a căzut în sfârşit cortina.
Maiorul şi-a anulat rezervarea de la Humber Royal Hotel şi a
luat ultimul tren spre Londra.

— Acţiunile Bingham au mai scăzut cu încă zece la sută, a

zis Seb.
— Care e preţul acum? a întrebat Bob.
Seb şi-a verificat maşina din birou.
— Şapte şilingi şi şase penny. Nu, şapte şilingi şi patru
penny.

1697
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar erau o liră acum o săptămână.

— Ştiu, dar asta era înainte ca maiorul să se retragă în
grabă la Londra.
— Atunci e timpul să mă întorc şi să aranjez totul, a spus
Bob.
— Încă nu. Dar ai grijă să ai la îndemână numărul unei
agenţii de călătorie din zonă.
— Şi ce să fac între timp? a mârâit Bob.
— Să joci canasta?

Virginia şi Priscilla abia mai vorbeau în ultima săptămână

şi o remarcă întâmplătoare la micul dejun a pornit o ceartă
care se întrevedea de ceva timp.
— Bofie Bridgwater mi-a spus noaptea trecută…
— Bofie Bridgwater este un om fără caracter şi un măgar,
s-a răstit Priscilla.
— Care întâmplător are un titlu şi o mie de pogoane.
— Nu mă interesează titlul lui şi, înainte să se întâmple
toate astea, aveam şi eu o mie de pogoane.
— Şi încă le-ai mai avea, a zis Virginia, dacă nu te-ai fi
făcut de râs la tribunal.
— De unde era să ştiu că Robert va dori să renunţe la
compania lui? Încercam doar să arăt cât de generos mi s-a
părut că fusese şi acum n-am nici măcar un acoperiş
deasupra capului.
— Ei, mai poţi să rămâi aici puţin, a spus Virginia, dar ar
fi poate bine să începi să-ţi cauţi un loc al tău. La urma-
urmei, nu se aşteaptă nimeni de la mine să te întreţin pentru
totdeauna.
— Dar ai spus că mă pot bizui întotdeauna pe susţinerea
ta.
— Nu-mi amintesc să fi spus „întotdeauna”, a zis Virginia,
aruncând o felie de lămâie în ceai.

1698
 - JEFFREY ARCHER -

Priscilla s-a ridicat, şi-a împăturit şervetul şi l-a pus pe

masă. A ieşit din cameră fără să mai zică o vorbă, s-a urcat
la etaj în camera de oaspeţi şi a început să împacheteze.

— Tată, poţi să iei următorul avion spre casă.

— În sfârşit. Dar de ce acum?
— Mamei i-a venit în sfârşit mintea la cap. A părăsit
apartamentul Virginiei acum o oră.
— Şi ce te face să crezi că nu se va întoarce?
— Pentru că avea trei valize şi a luat un taxi până la
Mulberry Hotel, în Pimlico.
— Mă îndrept spre aeroport, a zis Bob.
Clive a pus receptorul în furcă.
— Trebuie să-l iau pe tata de la Heathrow şi să-l duc la
Mulberry?
— Nu cred, a zis Seb. Le vei sta în drum. Aşteaptă până te
sună el.

Clive s-a alăturat mamei şi tatălui său mai târziu pentru o

băutură la Savoy.
— Ce romantic, a spus Priscilla, care-l ţinea pe Bob de
mână. Tatăl tău a rezervat acelaşi apartament în care ne-am
petrecut prima noapte a lunii de miere.
— Dar veţi trăi în păcat, s-a distrat Clive.
— Nu pentru mult, a spus Priscilla. Dimineaţa mergem s-o
vedem pe doamna Justice Havers. Avocatul nostru e de
părere că ea poate aranja lucrurile.
— Am impresia că doamna judecătoare nu va fi deloc
surprinsă, a spus Clive.
— De când ai devenit brusc atât de deştept? a întrebat
Bob.

1699
 - JEFFREY ARCHER -

— De când n-ai avut de ales şi m-ai lăsat să mă descurc

singur.

— Un domn Bingham vă caută la telefon, a spus

centralista.
— Bob, mai eşti în Londra? a întrebat Seb. Trebuie să
discut ceva cu tine.
— Nu, sunt înapoi la Grimsby, reangajându-mi majoritatea
personalului. Se pare că s-au bucurat de concediul lor
prelungit la fel de mult ca mine.
— Văd că preţul acţiunilor a crescut cu doi penny.
— Da, dar va mai dura un timp până ce toate vor fi la locul
lor şi vom putea funcţiona normal. Poate ar trebui să
cumperi şi tu câteva acţiuni acum când preţul e aşa de
scăzut.
— Am tot cumpărat în ultima lună, a zis Seb. Acum am
cam patru la sută din Pateul de Peşte Bingham.
— Dacă aş avea un consiliu, te-aş numi în el. Totuşi, încă
îţi sunt dator şi nu doar pentru împăcare. Deci ai putea să-
mi trimiţi o factură zdravănă pentru serviciile tale
profesionale.
— Acum, după ce am învins-o pe lady Virginia, mai curând
te-aş ruga să mă sfătuieşti în altă problemă cu care mă
confrunt.
— Virginia Fenwick nu va fi învinsă până ce nu se va afla
la trei metri sub pământ. Dar cum te pot ajuta?
— Vreau să preiau banca Farthings şi să scap de Sloane o
dată pentru totdeauna. Dar nu cred că mă voi descurca fără
ajutorul tău.

1700
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu poţi să câştigi întotdeauna, a spus lady Virginia,

dar, cum ne-a amintit Welington la Waterloo, contează doar
bătălia finală.
— Şi cine e Napoleon pe acest câmp de bătălie?
— Nimeni alta decât Emma Clifton.
— Şi care va fi rolul meu? a întrebat Fisher.
— Vreau să aflu ce s-a întâmplat exact în prima noapte a
primei călătorii a navei Buckingham pentru că, evident,
povestea cu Marina Militară a fost doar o minciună. Priscilla
Bingham l-a auzit pe unul dintre directori spunându-i
soţului ei că, dacă s-ar afla adevărul, Emma Clifton va fi
obligată să demisioneze şi compania ar putea da faliment.
Nimic nu mi-ar conveni mai mult pentru că aşa valoroasa
noastră doamnă preşedinte va începe procesul şi mă va plăti.
Fisher a tăcut un timp înainte de a spune:
— Sunt doi directori din consiliu care s-au certat de
curând cu doamna Clifton, iar unul dintre ei are tendinţa să
bea prea mult, mai ales când nu plăteşte el. Putem să-i
oferim ceva în schimb dacă se hotărăşte să demisioneze?
— Un loc în consiliul de la banca Farthings.
— Asta ar merge, dar credeţi că veţi putea aranja aşa
ceva?
— Preşedintele, Adrian Sloane, are toate motivele să-l
urască pe Sebastian Clifton şi va face orice ca să-l doboare.
— De unde ştii?
— E uimitor câte poţi să afli la un dineu, mai ales când
gazda crede că femeile nu pot nicicum să înţeleagă ce se
întâmplă în City.

1701
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1970

1702
 - JEFFREY ARCHER -

17
Giles nu se gândise deloc cum ar dori să-şi petreacă cea
de-a cincizecea aniversare, dar Gwyneth, da.
Ori de câte ori Giles se gândea la căsătoria lui – şi o făcea
adesea – nu reuşea să-şi dea seama când lucrurile
începuseră să nu meargă bine. Moartea tragică a fiului lor,
Walter, la vârsta de trei ani şi faptul că Gwyneth nu mai
putea avea un alt copil, o transformaseră dintr-o persoană
veselă, care-i încânta pe toţi, într-o umbră melancolică,
pierdută în lumea ei. În loc ca tragedia să-i unească, Giles şi-
a dat seama că începuseră să se îndepărteze încet unul de
altul, iar orele lucrate în parlament şi orarul încărcat al
ministerului nu îl ajutau deloc.
Giles sperase că în timp se vor vindeca, dar în realitate
începuseră să ducă vieţi diferite de parcă n-ar fi fost un
cuplu şi nu-şi putea aminti ultima oară când făcuseră
dragoste. Cu toate acestea, era hotărât să-i rămână
credincios lui Gwyneth, pentru că nu îşi dorea un al doilea
divorţ şi încă mai spera că se vor împăca.
Ori de câte ori erau împreună în public, încercau să
ascundă adevărul, sperând că electoratul lui Giles, colegii săi
şi chiar şi familiile lor nu-şi vor da seama că mariajul era pe
butuci. Dar când îi vedea pe Harry şi pe Emma împreună, îi
invidia.
Giles se gândise că de ziua lui va fi pe drum spre sau va
reveni din serviciul său de reprezentare a guvernului
Maiestăţii Sale în locuri străine. Totuşi Gwyneth insista ca
această piatră de hotar să fie aniversată cum se cuvine.
— La ce te gândeşti? a întrebat Giles.
— La un dineu; doar familia şi câţiva prieteni apropiaţi?
— Şi unde-l vom ţine?
— La Camera Comunelor. Am putea rezerva una din sălile
de dineu particulare.
— Ăsta-i ultimul loc în care aş dori să mi se aducă aminte
că am cincizeci de ani.
1703
 - JEFFREY ARCHER -

— Încearcă să-ţi aminteşti, Giles, că pentru cei mai mulţi

dintre noi care nu mergem la palatul Westminster în fiecare
zi, va fi o ocazie specială.
Giles ştia când era înfrânt, aşa că au fost trimise invitaţiile
în ziua următoare şi, când s-a uitat în jurul mesei după trei
săptămâni, era clar că Gwyneth avusese dreptate pentru că
toţi păreau încântaţi.
Emma, care stătea în dreapta lui şi sora lor, Grace, în
stânga, discutau cu vecinii lor. Giles şi-a folosit timpul ca să
se gândească la discursul lui, scriind câte o notiţă pe spatele
meniului.
— Ştiu că n-ar trebui să discutăm despre afaceri într-o
ocazie ca aceasta, i-a spus Emma lui Ross Buchanan, dar
ştii cât de mult apreciez sfatul tău.
— Chiar şi un bătrân, a zis Ross, este flatat de o tânăra
care-i cere sfatul.
— La anul voi împlini şi eu cincizeci de ani, i-a amintit
Emma şi tu mă flatezi.
— Eu, care voi împlini şaptezeci la anul, a spus Ross.
Poate până atunci voi fi sub pământ aşa că, atunci când mai
am doar şaizeci şi nouă de ani, cum te pot ajuta?
— Am probleme cu Desmond Mellor.
— N-am înţeles niciodată de ce l-ai luat în consiliu.
— Forţă majoră, a şoptit Emma. Dar acum încearcă să
ajungă preşedinte adjunct.
— Evită asta cu orice preţ. El consideră că nu este altceva
decât o treaptă către slujba pe care şi-o doreşte cu adevărat.
— Cu atât mai mult e cazul să rezist până ce voi considera
că Sebastian este pregătit să-mi ia locul.
— Seb consideră că este gata să-ţi ia locul chiar acum, a
spus Ross. Dar dacă Mellor va deveni adjunctul tău, îţi vei
petrece restul vieţii uitându-te peste umăr. Pentru fiecare
preşedinte regula de aur este să numească un adjunct care,
unu, nu vrea să-i ia locul, sau doi, a fost promovat pe motive
drepte, sau trei, este prea bătrân să-i ia locul.

1704
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine gândit, a zis Emma, dar nu prea pot face nimic ca

să-l opresc dacă el poate convinge majoritatea consiliului să-l
susţină. Şi mai rău, Seb crede că Mellor ar putea fi în
legătură cu prima soţie a lui Giles.
— Lady Virginia Fenwick? a spus Ross, scuipând
cuvintele.
— Şi, posibil şi cu Alex Fisher.
— Atunci mai bine te-ai uita peste ambii umeri.

— Acum spune-mi, onorată mătuşă, a zis Seb, ai ajuns

deja cancelar al universităţii?
— Ducele de Edinburgh este cancelarul nostru, după cum
ştii prea bine, a zis Grace.
— Atunci măcar vicecancelar?
— Nu toţi sunt la fel de ambiţioşi ca tine, Seb. Pentru unii
dintre noi, o muncă valoroasă, oricât de umilă ar fi, este o
răsplata în sine.
— Atunci te-ai gândit măcar să ajungi director al
colegiului? La urma-urmei, nimeni nu este mai demn de
admiraţia colegilor.
— Eşti amabil, Sebastian şi îţi voi spune între patru ochi
că atunci când Elisabeth s-a retras recent din post, am fost
abordată de câteva persoane. Totuşi, le-am explicat clar că
eu nu sunt făcută să fiu administrator, ci profesor şi sunt
fericită cu soarta mea.
— La asta nu mai am nimic de zis, a comentat Seb.
— Dar spune-mi, Seb, cum de în seara asta eşti singur, ar
trebui să presupun că nu există nimeni special în viaţa ta?
— N-a mai fost nimeni special, mătuşă Grace, de când am
fost suficient de prost încât s-o pierd pe Samantha.
— Sunt de acord că n-a fost momentul tău de glorie. Mi-
am dat seama de când am întâlnit-o că era o tânără
excepţională şi, în domeniul acesta, am o oarecare autoritate.

1705
 - JEFFREY ARCHER -

— Aveai dreptate. N-am mai întâlnit pe nimeni de atunci

care să semene măcar puţin cu ea.
— Îmi pare rău, Seb, a fost lipsit de tact din partea mea să
vorbesc despre asta, dar sunt sigură că, în timp, vei găsi pe
cineva.
— Aş vrea eu.
— Mai ţii legătura cu Samantha? Există măcar cea mai
mică şansă…
— Nici pe departe. În decursul anilor i-am scris de mai
multe ori, dar nu mi-a răspuns.
— Te-ai gândit să te duci în America şi să recunoşti că ai
greşit?
— În fiecare zi.

— Cum merge campania ta de eliberare a lui Anatoli

Babakov? a întrebat Priscilla.
— Mă tem că „progres” n-ar fi cuvântul potrivit, a zis
Harry, care stătea la masă vizavi de Giles. Dar ştii tu, nimeni
nu poate fi sigur cu sovieticii. Într-o zi crezi că-l vor elibera,
iar în următoarea, că au aruncat cheia.
— S-ar putea întâmpla ceva care să schimbe asta?
— O schimbare a conducerii de la Kremlin ar putea ajuta.
Cineva care să vrea ca lumea să ştie cum era Stalin cu
adevărat. Dar nu sunt prea multe şanse atâta timp cât
conduce Brejnev.
— Dar el trebuie să ştie că noi ştim că el ştie.
— Ştie, dar nu vrea să recunoască faţă de străini.
— Babakov are o familie?
— Soţia lui a fugit din Rusia chiar înainte de arestarea lui.
Acum locuieşte în Pittsburg. Am ţinut legătura cu ea şi sper
s-o vizitez când mă voi duce în Statele Unite.
— Sper să reuşeşti, a zis Priscilla. Te rog să nu uiţi o clipă
că noi, cei care te urmărim, n-am uitat de campania ta.
Departe de asta, suntem chiar inspiraţi de exemplul tău.

1706
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, i-a răspuns Harry. Tu şi Bob ne-aţi

susţinut mult de-a lungul anilor.
— Robert o admiră mult pe soţia ta, după cum cred că ştii.
Mie mi-a luat ceva mai mult să-mi dau seama de ce.
— Ce face Bob acum când compania este iar înfloritoare?
— Plănuieşte să construiască o fabrică nouă. Se pare că
majoritatea echipamentelor sunt din Epoca de Piatră.
— Nu va fi ieftin.
— Nu, dar cred că nu are de ales acum când vom intra în
Piaţa Comună.
— L-am văzut luând cina în Bristol cu Seb şi Ross
Buchanan.
— Da, pun ceva la cale, dar n-am aflat decât câteva indicii.
Dacă aş fi fost sergentul Warwick…
— Inspectorul Warwick, a corectat-o Harry, zâmbind.
— Da, desigur, îmi amintesc, a fost avansat în ultimul
roman. Fără îndoială că inspectorul Warwick ar fi aflat de
mult ce intenţii au.
— Aş putea adăuga câteva mărunţişuri de la mine, a şoptit
Harry.
— Atunci hai să facem schimb de păreri.
— Este important să ne amintim că Seb nu l-a iertat
niciodată pe Adrian Sloane pentru că s-a ales preşedinte în
ziua înmormântării lui Cedric Hardcastle.
— În Huddersfield, a spus Priscilla.
— Da, dar de ce ar fi relevant?
— Pentru că ştiu că Robert a trecut cu feribotul peste
Humber de mai multe ori în ultimele două luni.
— Vizita oare altă femeie care se întâmplă să deţină
cincizeci şi unu la sută din Farthings?
— E posibil, pentru că de curând Arnold Hardcastle a stat
peste noapte la noi şi, cu excepţia meselor, el şi Robert nu au
ieşit din birou.
— Atunci Adrian Sloane ar face bine să-şi ţină ochii larg
deschişi, deoarece dacă Bob, Seb şi Arnold lucrează

1707
 - JEFFREY ARCHER -

împreună ca o echipă, cerurile să-l ajute, a spus el, uitându-

se peste masă la soţul Priscillei.

— Pateul de Peşte Bingham nu mai apare în ultima vreme

în ziare, a spus Gwyneth, întorcându-se spre preşedintele
companiei.
— Şi asta nu e ceva rău, a zis Bob. Acum putem continua
să hrănim naţiunea şi nu să amuzăm jurnaliştii de scandal
Gwyneth a râs.
— Vreau să-ţi mărturisesc ceva, a spus. N-am avut
niciodată un borcan cu pateul tău de peşte în casă.
— Iar eu trebuie să mărturisesc că n-am votat niciodată cu
laburiştii, deşi aş fi putut dacă aş fi locuit în Bristol.
Gwyneth a zâmbit.
— Ce crezi, Giles îşi va păstra locul? a întrebat Bob.
— La mustaţă, aşa cred eu, a spus Gwyneth. Docurile din
Bristol au fost întotdeauna o circumscripţie minoră, dar
sondajele de opinie sugerează că, de data aceasta, rezultatele
vor fi strânse. Aşa că multe depind de persoana aleasă de
conservatorii locali.
— Dar Giles este un ministru popular, admirat de ambele
părţi ale Camerei. Asta nu contează?
— Cam o mie de voturi în opinia lui Griff Haskins. Dar
agentul lui electoral îmi tot aminteşte că, în cazul în care
balanţa naţională înclină în defavoarea ta, nu prea ai ce face.

— Presupun că trebuie să vii în Camera Comunelor destul

de des, a spus Jean Buchanan.
— În realitate, nu chiar atât de des, a zis Griff. Noi, agenţii,
avem tendinţa să rămânem în umbră şi să ne asigurăm că
votanţii încă îşi mai iubesc reprezentantul. În acel moment,

1708
 - JEFFREY ARCHER -

uşa sălii s-a deschis şi toată lumea a tăcut când el a intrat în

cameră.
— Nu, nu, vă rog, luaţi loc, nu voiam să vă întrerup, s-a
auzit o voce cu un accent puternic de Yorkshire, care nu
fusese afectat de mai mulţi ani de profesorat la Oxford.
— Cât de amabil sunteţi că aţi venit şi Domnia Voastră, a
spus Giles, sărind în picioare.
— Încântat, a spus Harold Wilson. Mi-a oferit o scuză să
scap câteva minute de la o cină cu executivul sindicatului
naţional al minerilor. Dar să ştii, Giles, a adăugat el,
uitându-se de jur-împrejur, n-aş fi surprins să fim depăşiţi
numeric de conservatorii din această sală. Dar să nu ne
îngrijorăm, Griff se va ocupa de ei. Prim-ministrul s-a aplecat
peste masă şi i-a strâns mâna agentului lui Giles. Şi cine
sunt aceste două doamne încântătoare?
— Surorile mele, Emma şi Grace, a spus Giles.
— Mă aplec în faţa voastră, a spus prim-ministrul. Prima
femeie director al unei companii publice şi renumita savantă
engleză. Grace s-a înroşit. Şi, dacă nu mă înşel, a mai zis el,
arătând cu mâna peste masă, acesta este Bob Bingham,
regele pateului de peşte. Mama mea avea întotdeauna la
masă un borcan cu pateul dumneavoastră pentru ceea ce ea
numea ceai elegant.
— Şi în Downing Street? s-a interesat Bob.
— Nu facem ceaiuri elegante în Downing Street, a zis prim-
ministrul, ocolind încet masa, strângând mâini şi semnând
meniuri.
Giles a fost impresionat cât de mult a rămas prim-
ministrul cu ei, plecând doar când nişte persoane de la
protocol i-au amintit că era oaspete de onoare la dineul
minerilor, unde trebuia să ţină un discurs. Chiar înainte de a
pleca, l-a luat deoparte pe Harry şi i-a şoptit:
— Mulţumesc pentru ajutorul dat în Moscova, domnule
Clifton. Să nu credeţi că am uitat. Şi nu renunţaţi la
Babakov, pentru că noi n-am făcut-o.

1709
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, domnule, a zis Harry în timp ce toţi se

aşezau la locurile lor când prim-ministrul părăsea camera.
După ce s-au instalat, Jean Buchanan i-a spus lui Griff:
— Trebuie să fie atât de interesant să fii un vechi prieten
al prim-ministrului.
— L-am mai întâlnit o singură dată până acum, a
recunoscut Griff. Dar, ca un elefant, nici el nu uită nimic, a
mai zis el în timp ce Harry s-a ridicat, a lovit marginea
paharului de vin cu o lingură şi a aşteptat să se facă linişte.
— Dragi oaspeţi, vă invit să toastăm pentru cel mai vechi
şi mai drag prieten al meu. Omul care m-a prezentat surorii
sale şi care este naşul fiului nostru, Sebastian. Vă rog să vă
ridicaţi şi să închinăm un pahar în cinstea onorabilului sir
Giles Barrington, ministru de stat al Maiestăţii Sale la
Foreign Office şi a unui bărbat care încă mai crede că ar
trebui să fie căpitanul echipei de crichet a Angliei.
Harry a aşteptat să înceteze râsetele înainte de a adăuga:
— Şi toţi sperăm că Giles îşi va menţine locul la alegerile
viitoare şi poate îşi va îndeplini chiar şi ambiţia sa de o viaţă
de a deveni ministru de externe.
Au urmat aplauze calde şi strigăte de:
— Aşa e, aşa e! prin toată sala, în timp ce Giles se pregătea
să răspundă.
— Mulţumesc, Harry. Este minunat pentru mine să nu fiu
înconjurat doar de familie, ci şi de cei mai apropiaţi şi dragi
prieteni care s-au reunit cu un singur scop şi anume să-mi
amintească cât de bătrân sunt. Am fost binecuvântat cu o
familie minunată şi cu prieteni adevăraţi şi, desigur, niciun
om cu bun-simţ n-ar putea spera mai mult. Totuşi, mulţi
dintre voi au fost foarte amabili şi m-au întrebat ce îmi
doresc de ziua mea. Giles s-a uitat încet în jurul mesei
înainte de a spune: Să fiu prim-ministru, secretar de externe
şi cancelar al eşichierului în acelaşi timp. Laude şi aplauze
au izbucnit spontan înainte ca el să adauge: Dar pe moment,
aş fi mulţumit să câştig electoratul din docurile Bristol la
următoarele alegeri.

1710
 - JEFFREY ARCHER -

Aplauze, dar de data aceasta fără râsete.

— Nu, ceea ce îmi doresc este ca toţi cei aflaţi alături de
mine în această seară să prospere şi să înflorească – Giles a
făcut o pauză – sub un guvern laburist.
Protestele au înecat aplauzele de data aceasta, dovedind că
prim-ministrul avusese dreptate când spusese că Giles era
depăşit numeric de conservatori la propria lui aniversare.
— Aşa că lăsaţi-mă să închei prin a vă spune că dacă nu
voi câştiga, voi fi îmbufnat. Toată lumea a râs. Un om
înţelept mi-a spus odată că secretul unui discurs bun este
durata… Giles a zâmbit şi s-a aşezat, în timp ce invitaţii s-au
ridicat în picioare şi l-au ovaţionat.

— Deci acum încotro te îndrepţi? a întrebat Emma, în timp

ce chelnerii s-au întors şi au servit oaspeţii cu bomboane
After Eight.
— În Berlinul de Est, la o întrunire a miniştrilor de
externe, a replicat fratele ei.
— Crezi că au de gând să spargă zidul acela barbar? a
întrebat Grace.
— Nu atâta timp cât caraghiosul ăla de Ulbricht este la
putere şi continuă să îndeplinească ordinele stăpânilor lui de
la Kremlin.
— Şi mai aproape de casă, a zis Emma, când crezi că vor fi
următoarele alegeri generale?
— Harold vrea să fie în mai, când este sigur că putem
câştiga.
— Sunt convinsă că vei rămâne reprezentantul pentru
Bristol, a spus Emma, doar dacă nu survine vreun accident.
Dar eu cred că tot conservatorii vor câştiga cu o mică
majoritate.
— Şi tu vei rămâne leală partidului laburist? a întrebat
Giles, întorcându-se spre sora lui.
— Desigur, a spus Grace.

1711
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi tu, Emma?
— Nicio şansă.
— Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

1712
 - JEFFREY ARCHER -

18
Gwyneth a mormăit când a sunat deşteptătorul şi nu s-a
deranjat să se uite cât era ceasul. Perfecţionase arta de a
adormi la câteva minute după ce Giles ieşea din cameră. El
făcea întotdeauna un duş înainte şi îşi înşira hainele de care
avea nevoie în camera lui ca să nu aprindă lumina şi s-o
deranjeze.
S-a uitat pe fereastra care dădea în Smith Square. Maşina
lui era deja parcată în faţa porţii. Nu-i plăcea să se
gândească la ce oră trebuia să se scoale şoferul pentru a fi
sigur că nu întârzia.
După ce s-a bărbierit şi s-a îmbrăcat, a coborât în
bucătărie, şi-a făcut o cafea neagră şi a devorat un vas cu
fulgi de cereale şi fructe. După cinci minute şi-a luat mapa şi
s-a îndreptat spre uşa din faţă. Gwyneth îi punea o singură
întrebare când pleca: câte zile? Două, îi spusese de data
aceasta, iar ea îi făcuse bagajele corespunzător. Nu mai
trebuia să verifice înainte de a despacheta la Berlin pentru că
ştia că toate lucrurile de care va avea nevoie vor fi acolo.
Prima sa soţie fusese o târfă, iar a doua se dovedise a fi o
fecioară. Giles încerca să nu recunoască, nici măcar în sinea
sa, că i-ar fi plăcut o combinaţie subtilă a celor două modele.
Virginia în pat şi Gwyneth oriunde în altă parte. Se întrebase
adesea dacă şi alţi bărbaţi au aceleaşi fantezii. Desigur nu
Harry, care era şi mai îndrăgostit de Emma decât fusese în
ziua nunţii. Giles le invidia relaţia, cu toate că era ceva ce n-
ar fi recunoscut niciodată, nici chiar în faţa celui mai bun
prieten al său.
— Bună dimineaţa, Alf, a spus Giles când s-a urcat pe
bancheta din spate a maşinii.
— Bună dimineaţa, domnule ministru, a răspuns şoferul,
vesel.
Alf fusese şoferul lui Giles de când acesta devenise
ministru şi era adesea o sursă mai bună de informaţii despre

1713
 - JEFFREY ARCHER -

ce se întâmpla în lumea reală decât majoritatea colegilor săi

din Cabinet.
— Şi astăzi unde mergem, sir?
— În Berlinul de Est.
— Mai bine dumneavoastră decât mine.
— Ştiu cum te simţi. Şi acum, ce ai pentru mine?
— Alegerile vor fi în iunie, probabil pe optsprezece.
— Dar presa încă prezice luna mai. De unde ai luat
informaţia?
— Clarence, şoferul prim-ministrului, nu?
— Atunci trebuie să-l informez imediat pe Griff. Altceva?
— Ministrul de externe va anunţa în dimineaţa aceasta că
se va retrage din Cabinet după alegeri, oricare ar fi
rezultatul.
Giles nu a răspuns în timp ce cugeta la bomba aruncată
calm de Alf. Dacă ar fi reuşit să rămână la docurile Bristol şi
dacă laburiştii vor câştiga alegerile generale, va avea o şansă
de a primi Foreign Office. Singura problemă: doi de „dacă”. A
zâmbit strâmb.
— Nu e rău, Alf, nu e rău deloc, a adăugat el, deschizând
cutia roşie şi uitându-se la hârtii.
Întotdeauna îi plăcuse să ia legătura cu ceilalţi miniştri
din Europa, să schimbe impresii prin coridoare, lifturi şi
baruri, acolo unde se desfăşura realpolitik şi nu în întrunirile
nesfârşite pentru care slujbaşii civili deja îşi întocmiseră
minutele cu mult înainte de începerea conferinţelor.
Alf s-a strecurat pe o intrare nemarcată pe pista trei de la
Heathrow şi s-a oprit la scările de îmbarcare în avion. Dacă
Giles nu-şi păstra locul în Cabinet după alegeri, îi vor lipsi
toate acestea. Înapoi la cozile de bagaje, verificările de
securitate, drumurile lungi până la poartă şi apoi aşteptarea
nesfârşită după care ţi se spunea că ai voie să te îmbarci în
avion.
Alf a deschis portiera din spate şi Giles a urcat treptele
până la avionul care aştepta. Nu te obişnui cu asta, îl

1714
 - JEFFREY ARCHER -

avertizase odată Harold Wilson. Doar regina îşi poate permite

aşa ceva.
Giles a fost ultimul pasager care s-a urcat şi uşa s-a închis
în urma lui când se aşeza în rândul din faţă, lângă secretarul
lui permanent.
— Bună dimineaţa, domnule ministru, a zis el. Nu era
genul de om care să discute lejer. Deşi, după cum am
impresia, a continuat, conferinţa nu pare promiţătoare,
există însă câteva avantaje de care putem profita.
— Cum ar fi?
— Prim-ministrul trebuie să afle dacă Ulbricht va fi
înlocuit din funcţia de secretar general. Dacă este, vor trimite
semnale de fum şi trebuie să aflăm cine a fost ales să-l
înlocuiască.
— Va fi vreo diferenţă? a întrebat Giles. Oricine i-ar lua
locul tot va telefona cu taxă inversă la Moscova înainte de a
lua vreo decizie.
— În timp ce ministrul de externe, a continuat secretarul,
ignorându-i remarca, doreşte mult să descoperiţi dacă acesta
va fi momentul potrivit ca UK să solicite iar să între în CEE.
— A murit cumva De Gaulle când nu eram atent?
— Nu, dar influenţa lui a scăzut de la pensionarea sa de
anul trecut şi Pompidou ar putea simţi că a venit momentul
să-şi arate muşchii.
Cei doi şi-au petrecut restul zborului analizând agenda
oficială şi ceea ce spera guvernul Maiestăţii Sale să obţină de
la această conferinţă: un ghiont aici, o recunoaştere colo, ori
de câte ori se va ajunge la o înţelegere.
Când avionul a aterizat pe aeroportul din Berlin, Tegel,
ambasadorul britanic îi aştepta în josul treptelor. Cu ajutorul
unei escorte a poliţiei, Rolls Royce-ul i-a dus prin Berlinul de
Vest, dar s-a oprit brusc la Checkpoint Charlie, cum
denumiseră Aliaţii punctul de trecere prin faimosul zid.
Giles s-a uitat la zidul urât, acoperit cu grafitti, cu sârmă
ghimpată deasupra. Zidul Berlinului fusese ridicat în 1961,
aproape peste noapte, ca să oprească fluxul populaţiei care

1715
 - JEFFREY ARCHER -

emigra din Est în Vest. Berlinul de Est era acum o închisoare

uriaşă, ceea ce nu era o reclamă bună pentru comunism.
Dacă ar fi fost în realitate utopia declarată de comunişti, s-a
gândit Giles, Germania de Vest ar fi trebuit să ridice un zid
ca să-şi împiedice nefericiţii cetăţeni să evadeze în Est.
— Dacă aş avea un ciocan… a spus el.
— Ar trebui să te opresc, a zis ambasadorul. Doar dacă,
bineînţeles, n-ai vrea să cauzezi un incident diplomatic.
— Ar fi necesar mai mult de un incident diplomatic ca să-
mi oprească cumnatul să lupte pentru cauzele în care crede,
a spus Giles.
După ce li s-au verificat paşapoartele, au reuşit să
părăsească sectorul vestic şi şoferul a reuşit să mai avanseze
cam două sute de metri înainte de a se opri în zona neutră.
Giles s-a uitat la gărzile înarmate aflate pe turele şi care îi
priveau supăraţi pe oaspeţii britanici.
Au rămas între cele două frontiere cât timp Roll-Royce-ul a
fost verificat de la antişocurile din faţă până la portbagaj, de
parcă ar fi fost un tanc Sherman, înainte de a fi se permite în
cele din urmă intrarea în Berlinul de Est. Dar fără escorta
poliţiei, le-a mai luat o oră până ce au ajuns la hotelul lor
aflat în cealaltă parte a oraşului.
După ce s-au cazat şi au primit cheile, regula de aur era
ca ministrul să schimbe camera cu secretarul său
permanent, astfel încât să nu fie deranjat de call-girls sau să
fie atent la orice cuvânt rostea deoarece camera lui era în
mod sigur plină cu microfoane. Dar Stasi se prinsese de
acest şiretlic şi acum pur şi simplu punea microfoane în
ambele camere.
— Dacă vrei o conversaţie particulară, a spus
ambasadorul, singura soluţie este baia, cu robinetele
curgând.
Giles a despachetat, a făcut duş şi a coborât iar la parter
pentru a se alătura unor colegi olandezi şi suedezi pentru un
mic-dejun întârziat. Cu toate că erau prieteni vechi, asta nu
i-a oprit să se tragă de limbă unul pe celălalt.

1716
 - JEFFREY ARCHER -

— Spune-mi, Giles, laburiştii vor câştiga alegerile? a

întrebat Stellen Christerson, ministrul de externe suedez.
— Oficial, nu putem pierde. Neoficial, e prea devreme ca
să-mi dau seama.
— Şi în cazul în care câştigaţi, domnul Harold Wilson te va
face ministru de externe?
— Neoficial, ar trebui să am o şansă.
— Şi oficial? a întrebat Jan Hilbert, ministrul olandez.
— Voi servi guvernul Maiestăţii Sale în oricare funcţie va
considera prim-ministrul că merit.
— Iar eu am de gând să câştig următorul raliu Monte
Carlo, a zis Hilbert.
— Iar eu mă voi întoarce în apartamentul meu să-mi
verific documentele, a spus Giles, conştient că doar
începătorii stăteau prin jur, bând, doar ca să-şi petreacă
următoarea zi căscând. Trebuia să fii complet treaz dacă
doreai să prinzi vreo revelaţie neaşteptată care transforma
uneori orele de negocieri în ceva demn de interes.

Conferinţa s-a deschis a doua zi dimineaţa cu un discurs

al secretarului general al Germaniei de Est, Walter Ulbricht,
care le-a urat bun-venit oaspeţilor. Era clar că discursul
fusese scris la Moscova, iar cuvintele erau livrate de
marioneta sovietică din Berlinul de Est.
Giles s-a lăsat pe spate, şi-a închis ochii şi a pretins că
ascultă traducerea unui discurs pe care-l auzise de multe ori
mai înainte, dar mintea a început în curând să-i rătăcească.
A auzit brusc o voce neliniştită întrebându-l:
— Sper că traducerea mea nu are nimic greşit, sir Giles?
Giles s-a uitat împrejur. Foreign Office-ul îi explicase clar
că, deşi fiecare ministru venea cu interpretul său, primea un
altul de la gazde. Majoritatea acestora lucrau pentru Stasi şi
orice observaţie nefericită sau comportament nepotrivit urma

1717
 - JEFFREY ARCHER -

să fie, fără îndoială, raportat şefilor lor din Politburo-ul din

Germania de Est.
Ceea ce l-a surprins pe Giles nu a fost atât întrebarea
discretă a tinerei, cât faptul că a sesizat în ea un uşor accent
vestic.
— Traducerea e foarte bună, a zis el, privind-o mai atent.
Doar că am auzit acest discurs sau o uşoară variaţie a lui, de
multe ori până acum.
Ea era îmbrăcată cu o rochie prost croită care parcă fusese
luată de pe raftul unei cooperative cu haine muncitoreşti.
Dar avea ceva ce nu găseai nici la Harrods, un păr luxuriant
care fusese împletit într-un coc sever pentru a ascunde orice
sugestie de feminitate. Era de parcă n-ar fi vrut s-o observe
nimeni. Dar ochii ei mari şi căprui şi zâmbetul atrăgător i-ar
fi făcut pe majoritatea bărbaţilor, inclusiv pe Giles, să
privească mai atent. Parcă era dintr-un film cu răţuşca cea
urâtă care ştii că se va transforma în ultima scenă într-o
lebădă.
Mirosea a capcană. Giles a presupus imediat că lucra
pentru Stasi şi s-a întrebat dacă ar putea s-o prindă.
— Ai puţin accent vestic, dacă nu mă înşel, a şoptit el.
Ea a încuviinţat şi a zâmbit ia fel de dezarmant.
— Tata s-a născut în Truro.
— Atunci ce cauţi aici?
— M-am născut în Berlinul de Est. Tata a întâlnit-o pe
mama când era staţionat aici cu armata britanică în 1947.
— Asta nu cred că a încântat prea multă lume, a sugerat
Giles.
— El a trebuit să-şi dea demisia şi pe urmă s-a angajat în
Germania ca să fie împreună cu ea.
— Un adevărat romantic.
— Dar mi-e teamă că povestea nu are un sfârşit romantic.
Mai mult John Galsworthy decât Charlotte Brontë, pentru că
la ridicarea zidului în 1961, tata era în Cornwall în vizită la
părinţii lui şi de atunci nu l-am mai văzut.
Giles a rămas precaut.

1718
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu are niciun sens, pentru că, dacă tatăl tău este
cetăţean britanic tu şi mama ta puteţi face o cerere să vizitaţi
Marea Britanie oricând.
— Am făcut treizeci şi patru de cereri în ultimii nouă ani şi
toate au venit cu aceeaşi ştampilă roşie pe ele – respinse.
— Îmi pare rău, a zis Giles. Apoi s-a întors, şi-a reglat
căştile şi a ascultat restul discursului de întâmpinare.
Când secretarul general s-a aşezat în sfârşit la loc după o
oră şi douăsprezece minute, Giles era unul dintre puţinii
oameni din sală încă treaz.
A plecat din sala de conferinţe şi s-a alăturat unui
subcomitet care discuta posibila ridicare a unor sancţiuni
între cele două ţări. A fost informat pe scurt, ca şi omologul
lui, dar, în timpul întrunirii, a avut impresia clară că
interpreta lui includea unele observaţii care proveneau direct
de la Stasi şi nu de la ministru. A rămas sceptic şi precaut
faţă de ea, cu toate că atunci când a căutat-o în notiţele de
informare a văzut că numele ei era Karin Pengelly. Deci cel
puţin spusese adevărul despre familia ei.
Giles s-a obişnuit repede să fie urmărit de Karin când
trecea de la o întrunire la alta. Ea continua să-i traducă ceea
ce spuneau ceilalţi, fără ca expresia de pe figura ei să se
modifice. Dar răspunsurile lui Giles erau frazate întotdeauna
cu grijă pentru că nu era încă sigur de partea cui era ea.
La sfârşitul primei zile, Giles a simţit că acea conferinţă
adusese unele rezultate pozitive şi datorită interpretei. Sau
ea spunea pur şi simplu ceea ce dorea el să audă?
La dineul oficial ţinut la Palast der Republik, Karin a stat
chiar în spatele lui, traducând fiecare cuvânt din
interminabilele discursuri, până când Giles, în cele din
urmă, s-a lăsat mai moale.
— Dacă-i scrii o scrisoare tatălui tău, o voi pune la poştă
când mă voi întoarce în Anglia şi, de asemenea, voi discuta
cu un coleg de la Biroul de imigrări.
— Vă mulţumesc, sir Giles.

1719
 - JEFFREY ARCHER -

Giles şi-a îndreptat atenţia înspre ministrul italian, care

stătea în dreapta lui şi care-şi împingea mâncarea în farfurie,
mormăind că unii trebuie să servească trei prim-miniştri în
acelaşi an.
— De ce nu te oferi tu pentru slujba asta, Umberto? i-a
sugerat Giles.
— Nici prin minte nu-mi trece, a răspuns acesta. Nu vreau
să ies mai devreme la pensie.

Giles a fost încântat când s-a adus ultimul fel al meniului

nesfârşit şi oaspeţilor li s-a permis să plece. A spus noapte
bună unor alţi delegaţi în timp ce ieşea din sală şi apoi i s-a
alăturat ambasadorului în drumul spre hotel.
Şi-a scos cheia şi a intrat în apartament chiar după
unsprezece. Dormea deja de o oră când cineva a bătut la uşă.
Cineva care ignorase intenţionat semnul Nu deranjaţi. Dar nu
a fost surprins pentru că Foreign Office emisese o notă de
informare care acoperea şi această posibilitate. Deci ştia la ce
să se aştepte şi, mai important, cum să abordeze problema.
A coborât agasat din pat, şi-a tras halatul şi s-a dus la
uşă, fiind deja avertizat că vor încerca să-i aducă pe cineva
asemănător soţiei sale, dar cu douăzeci de ani mai tânără.
Când a deschis uşa, a rămas pe moment împietrit.
Înaintea sa stătea cea mai frumoasă blondă, cu pomeţii
înalţi, ochi albaştri adânci şi cu cea mai scurtă fustă din
piele pe care o văzuse vreodată.
— Aţi greşit soţia, a spus Giles după ce şi-a revenit, cu
toate că-şi amintise de ce se îndrăgostise de Virginia cu
atâţia ani înainte. Dar mulţumesc, doamnă, a zis el, luând
sticla de şampanie. A citit eticheta. „Veuve Cliquot 1947.” Vă
rog să oferiţi mulţumiri cui o fi. O recoltă excelentă, a mai zis
el, înainte de a închide uşa.
A zâmbit când s-a urcat la loc în pat. Harry ar fi fost
mândru de el.

1720
 - JEFFREY ARCHER -

A doua zi a conferinţei a devenit din ce în ce mai agitată pe

măsură ce delegaţii încercau să încheie înţelegeri ca să nu se
întoarcă acasă cu mâna goală. Giles s-a simţit destul de
mulţumit când Germania de Est a acceptat să elimine tarifele
de import pe medicamentele britanice şi încântat, deşi
încerca să n-o arate când omologul său francez a sugerat că,
dacă guvernul britanic va emite o invitaţie de vizitare a
Britaniei pentru preşedintele francez în anul următor,
aceasta va fi luată serios în consideraţie. A scris cuvintele
„serios în consideraţie” ca să nu apară neînţelegeri.
Cum se întâmplă întotdeauna în aceste ocazii, întrunirile
au început să fie mai lungi şi continuau şi seara, aşa că Giles
a sfârşit prin a programa una înainte de cină cu ministrul
est-german al comerţului, alta cu omologul său olandez şi, la
urmă, una cu Walter Scheel, ministrul de externe german. I-
a cerut lui Karin să-l însoţească la cină, hotărându-se că,
dacă ea lucra pentru Stasi, era o actriţă mai bună decât
Peggy Ashcroft. Şi dacă ea era de acord, spera că-şi va lăsa
părul liber.
Karin i-a amintit că ministrul olandez vorbea fluent
engleză şi a sugerat că poate ar prefera să cineze singuri. Dar
Giles se gândea că ar fi util ca ea să se afle acolo, în caz că se
pierdea ceva prin traducere.
Nu se putea opri să se întrebe dacă vreunul dintre colegii
săi delegaţi observaseră cât de des se întorsese în timpul
cinei cu ministrul comerţului ca să se uite la interpretă,
prefăcându-se că-i ascultă traducerea în timp ce el aştepta
de fapt să fie răsplătit cu un surâs. Dar când ea apăruse la
cină purtând o rochie minunată, roşie, din mătase, care nu
fusese cumpărată evident de la un magazin cooperatist, cu
părul roşcat lăsat liber peste umerii dezveliţi, Giles n-a mai
putut să-şi ia ochii de la ea, cu toate că ea se prefăcea în
continuare că nu observă.

1721
 - JEFFREY ARCHER -

Când s-a întors din apartamentul său pentru ultima

întrunire a serii, Scheel n-a mai pierdut timpul ca să susţină
cauza guvernului său.
— Taxele dumneavoastră de import pe BMW, Volkswagen
şi Mercedes lovesc puternic industria noastră
automobilistică. Dacă nu puteţi să le eliminaţi, aţi putea cel
puţin să le scădeţi?
— Mi-e teamă că nu este posibil, Walter, pentru că mai
avem doar câteva săptămâni până la alegerile generale şi
laburiştii speră să primească donaţii mari de la Ford, BMC şi
Vauxhall.
— Nu veţi avea de ales când veţi deveni membri în CEE, a
spus neamţul, zâmbind.
— Amin, a zis Giles.
— Cel puţin sunt recunoscător pentru răspunsul tău
sincer.
Cei doi au dat mâna şi, când Scheel se întorcea să plece,
Giles şi-a pus degetul ia buze şi l-a urmat afară din cameră.
S-a uitat în susul şi în josul coridorului înainte să întrebe:
— Cine-l va înlocui pe Ulbricht ca secretar general?
— Sovieticii îl susţin pe Honecker, a zis Scheel şi, cinstit
vorbind, nu văd pe altcineva în stare să-l învingă.
— Dar e un om slab şi supus care n-a avut o idee originală
în viaţa lui, a spus Giles, şi va sfârşi prin a fi o marionetă,
exact ca Ulbricht.
— Şi tocmai de aceea Politburo-ul îl susţine.
Giles şi-a ridicat mâinile, exasperat. Scheel a zâmbit
strâmb.
— Ne vedem la Londra, după alegeri, a zis el, înainte de a
se îndrepta spre lift.
— Să sperăm, a murmurat Giles. Când s-a întors în
cameră, a fost încântat s-o vadă pe Karin tot acolo. Ea şi-a
deschis geanta, a scos un plic şi i l-a dat.
— Mulţumesc, sir Giles.
Giles s-a uitat la numele şi la adresa de pe plic, l-a pus
într-un buzunar interior şi i-a spus:

1722
 - JEFFREY ARCHER -

— Îl voi trimite tatălui tău de îndată ce mă întorc la

Londra.
— Mama vă va fi foarte recunoscătoare.
— Este cel mai neînsemnat lucru pe care-l pot face, a spus
Giles ducându-se spre masa laterală, luând o sticlă de
şampanie şi dându-i-o. Un mic semn de recunoştinţă pentru
munca ta. Sper că tu şi mama ta o veţi aprecia.
— Sunteţi foarte amabil, sir Giles, a şoptit ea, dându-i
sticla înapoi, dar n-aş ajunge nici până la uşa din faţă
înainte de a mi-o lua cei de la Stasi, a adăugat, arătând spre
candelabru.
— Atunci să bem un pahar împreună.
— Sunteţi sigur că este bine, sir Giles, având în vedere..
— Acum, când suntem doar noi doi, cred că-mi poţi spune
Giles, i-a zis el, deschizând sticla şi turnând două pahare. L-
a ridicat pe al lui. Să sperăm că nu va mai dura mult înainte
de a te reîntâlni cu tatăl tău.
Karin a luat o înghiţitură şi apoi a pus paharul pe masă.
— Trebuie să plec, a zis ea, întinzându-i mâna.
Giles i-a luat-o şi a tras-o uşor spre el. Ea l-a împins
înapoi.
— Asta nu trebuie să se întâmple, sir Giles, pentru că
atunci vă veţi gândi că…
El a început s-o sărute înainte ca ea să mai zică un
cuvânt. În timp ce se sărutau, i-a desfăcut fermoarul din
spate al rochiei şi când rochia a căzut pe jos, el s-a dat un
pas înapoi, dorind să-i vadă fiecare parte a corpului deodată.
A luat-o iar în braţe şi, în timp ce o săruta, buzele ei s-au
desfăcut când amândoi cădeau pe pat. El s-a uitat în ochii ei
căprui şi a şoptit:
— Dacă eşti angajată la Stasi spune-mi doar după ce voi fi
făcut dragoste cu tine.

1723
 - JEFFREY ARCHER -

19
Giles stătea pe banca din faţă din Camera Comunelor
ascultându-l pe ministrul de externe făcând o declaraţie
referitoare la decizia Camerei pentru anularea turneului în
Africa de Sud a Consiliului de crichet când a primit o notă de
la chestorul-şef: Aş putea discuta cu dumneavoastră după
declaraţie?
Lui Giles i se păruse întotdeauna că o solicitare a
chestorului-şef era ca o chemare în biroul directorului şcolii:
mai probabil să aducă o pedeapsă decât laude. Deşi
chestorul-şef nu stă în Cabinet, puterea lui este
disproporţionată faţă de rangul pe care-l are. El era sergentul
major al companiei care se afla acolo pentru a se asigura că
soldaţii stăteau aliniaţi pentru ca viaţa ofiţerilor să fie mai
uşoară.
De îndată ce ministrul de externe a răspuns ultimei
întrebări de la membrul din Louth în legătură cu asprirea
sancţiunilor guvernului împotriva regimului de apartheid din
Africa de Sud, Giles s-a strecurat în hol şi s-a dus în biroul
chestorului-şef.
Secretarul chestorului îl aştepta şi a fost invitat imediat în
camera interioară.
De îndată ce Giles a intrat în birou, şi-a dat seama după
figura chestorului-şef că urma să fie o pedeapsă, nu laude.
— Mi-e teamă că nu sunt veşti bune, a spus Bob Mellish,
scoţând un plic mare de culoarea pieii din birou şi
înmânându-i-l lui Giles.
Giles a deschis plicul cu mâini tremurătoare şi a scos un
set de fotografii alb şi negru. Le-a studiat o vreme înainte de
a spune:
— Asta n-are niciun sens.
— Nu sunt sigur că te înţeleg.
— Chiar nu-mi vine să cred că Karin lucra pentru Stasi.

1724
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci cine să fi fost? a spus chestorul-şef. Chiar dacă

nu era pe statul lor de plată, cine ştie la ce presiuni au
supus-o.
— Trebuie să mă crezi, Bob, Karin nu era aşa. Îmi dau
seama că m-am făcut de râs, pe mine, guvernul şi familia.
Dar sunt sigur de un lucru: nu e vina lui Karin.
— Trebuie să recunosc că e prima oară când Stasi a folosit
fotografii. Până acum ne-au trimis doar benzi. Trebuie să
informez imediat Foreign Office.
— Pot să te asigur că n-am discutat probleme
guvernamentale, a spus Giles. Şi oricum, ea era mai speriată
decât mine.
Chestorul-şef a ridicat o sprânceană.
— Cu toate acestea, trebuie să lămurim această problemă
aici şi acum. Presupun că aceste fotografii au ajuns deja în
labele tabloidelor, aşa că mai pregăteşte-te pentru nişte
telefoane neplăcute. Şi mai am un sfat, Giles – spune-i lui
Gwyneth înainte să afle din tabloide.
— Trebuie să-mi dau demisia? a spus Giles, prinzându-se
de marginea biroului ca să-şi împiedice mâinile să-i tremure.
— Asta n-o decid eu. Dar nu face nimic nechibzuit.
Aşteaptă cel puţin până ce te vezi cu prim-ministrul. Şi
anunţă-mă când presa ia legătura cu tine.
Giles s-a mai uitat o dată la unele dintre fotografiile lui şi
ale lui Karin şi tot nu i-a venit să creadă.

— Cum ai putut, Giles? Să te laşi atras într-o astfel de

capcană evidentă, a zis Gwyneth. Mai ales după ce ţi-a spus
Harry ce a păţit la Moscova.
— Ştiu, ştiu. Am fost stupid. Îmi pare rău că te-am
supărat.
— Te-ai gândit măcar un moment la mine sau la familia
mea când te-a sedus paraşuta aceea?
— Nu era o paraşută, a spus Giles încet.

1725
 - JEFFREY ARCHER -

Gwyneth a tăcut o clipă înainte de a-l întreba:

— Vrei să spui că o cunoşteai pe femeia aceea dinainte?
— Era interpreta mea.
— Înţeleg că tu ai sedus-o, nu invers?
Giles n-a încercat s-o contrazică. Ar fi însemnat o
minciună în plus.
— Dacă ţi s-ar fi întins o capcană sau ai fi fost beat sau
doar te-ai fi făcut de râs, Giles, aş fi rezistat. Dar este evident
că te-ai gândit dinainte… S-a oprit în mijlocul propoziţiei şi
s-a ridicat. Plec în Ţara Galilor în seara asta. Te rog să nu
încerci să iei legătura cu mine.
Giles a rămas singur când amurgul se aşternea peste
Smith Square şi s-a gândit la consecinţele faptului că-i
spusese lui Gwyneth adevărul. Nu conta dacă fusese Karin o
curvă de la Stasi. Cât de uşor ar fi fost dacă i-ar fi spus soţiei
că acea Karin fusese doar o paraşută, o aventură de o noapte
şi că nici măcar nu-i ştia numele? Şi de ce n-o făcuse?
Pentru că adevărul era că nu mai întâlnise pe cineva ca ea în
toată viaţa lui. Amabilă, cu simţul umorului, pasionată,
dulce şi sclipitoare. Oh, cât de sclipitoare. Şi dacă ea n-avea
aceleaşi sentimente pentru el, de ce-i adormise în braţe? Şi
de ce făcuse iar dragoste cu el când se treziseră dimineaţa,
pentru că ar fi putut uşor să dispară peste noapte, după ce-
şi terminase treaba? În loc de asta, alesese să rişte la fel de
mult ca el şi probabil acum suferea consecinţele la fel ca el.

Ori de câte ori suna telefonul, Giles presupunea că era

vreun ziarist la celălalt capăt al liniei – Avem nişte fotografii,
sir Giles, şi ne întrebăm dacă aţi dori să comentaţi…
Telefonul a sunat şi el a ridicat supărat receptorul.
— Vă caută un domn Pengelly, a zis secretara lui.
Pengelly. Trebuia să fie tatăl lui Karin. Oare era şi el
implicat în capcană?
— Fă-mi legătura, a spus Giles.

1726
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună ziua, sir Giles. Numele meu este John Pengelly.

Vă sun pentru că aţi fost atât de amabil şi aţi ajutat-o pe
fiica mea când aţi fost în Berlinul de Est. Acelaşi accent
îngroşat din vest. Tocmai am citit scrisoarea lui Karin pe care
mi-aţi trimis-o cu atâta amabilitate. Este prima scrisoare de
la ea pe care am primit-o de mai multe luni. Aproape îmi
pierdusem speranţa.
Giles n-a dorit să-i spună de ce acea speranţă nu va avea
viaţă lungă.
— Le scriu lui Karin şi mamei sale în fiecare săptămână,
dar nu ştiu câte scrisori au primit. Acum, că aţi întâlnit-o,
mă simt mai încrezător şi voi contacta Home Office din nou.
— Am discutat deja cu departamentul Home Office
responsabil cu imigrările. Totuşi…
— Sunteţi foarte amabil, sir Giles. Familia mea şi cu mine
vă suntem datori şi dumneavoastră nu sunteţi nici măcar
reprezentantul meu în parlament.
— Pot să vă pun o întrebare personală, domnule Pengelly?
— Da, desigur, sir Giles.
— Credeţi că e posibil ca fiica dumneavoastră să lucreze
pentru Stasi?
— Nu, nici gând. Ea îi detestă chiar mai mult decât mine.
De fapt o tot avertizez că faptul că nu doreşte să coopereze
cu autorităţile ar putea fi motivul pentru care nu primeşte
viza.
— Dar i-au dat o slujbă ca interpret la o conferinţă
internaţională.
— Doar pentru că erau disperaţi. Karin mi-a scris că au
fost mai mult de şaptezeci de delegaţi din douăzeci de ţări şi
s-a simţit foarte norocoasă că v-a fost alocată
dumneavoastră.
— Nu chiar atât de norocoasă pentru că trebuie să vă
avertizez că presa ar putea deţine nişte fotografii cu noi doi
împreună, ceea ce s-ar putea considera în cel mai bun caz o
nefericire şi în cel mai rău…

1727
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu-mi vine să cred, a reuşit domnul Pengelly să spună

în cele din urmă. Karin este de obicei foarte precaută şi nu-şi
asumă niciodată riscuri. Ce a apucat-o?
— Nu este vina ei, domnule Pengelly, a zis Giles. A fost
doar greşeala mea şi trebuie să-mi cer scuze personal de la
dumneavoastră pentru că dacă presa află că sunteţi tatăl lui
Karin, vă vor transforma viaţa într-un iad.
— Au mai făcut-o şi când m-am însurat cu mama ei, a
spus Pengelly şi n-am regretat-o niciodată.
A fost rândul lui Giles să rămână tăcut, gândindu-se ce
să-i răspundă.
— Adevărul este destul de simplu, domnule Pengelly şi n-
am fost în stare nici măcar să-l împărtăşesc soţiei mele. S-a
oprit din nou. M-am îndrăgostit de fiica dumneavoastră.
Dacă aş fi putut să evit, aş fi făcut-o şi, daţi-mi voie să vă
spun, sunt gata să suport aceleaşi suferinţe prin care aţi
trecut doar ca să fiu cu ea. Dar ce e mai rău, nu ştiu ce
părere are ea despre mine.
— Eu ştiu, a spus Pengelly.

Apelul a sosit într-o sâmbătă după-masă, chiar după ora

patru. A devenit clar că Sunday People obţinuse
exclusivitatea, cu toate că Giles şi-a dat seama că până la
miezul nopţii toţi editorii îşi vor modifica prima pagină.
— Presupun că aţi văzut fotografiile care se află în posesia
noastră, domnule ministru?
— Da, le-am văzut.
— Doriţi să faceţi o declaraţie?
— Nu, nu doresc.
— Veţi demisiona din guvern?
— Fără comentarii.
— Cum a reacţionat soţia dumneavoastră la aceste ştiri?
Înţelegem că s-a întors să stea cu părinţii în Ţara Galilor.
— Fără comentarii.

1728
 - JEFFREY ARCHER -

— Este adevărat că divorţaţi?

Giles a trântit telefonul. Nu se putea opri să nu tremure
când se uita la numărul de acasă al chestorului şef.
— Bob, sunt Giles. Povestea va apărea mâine în Sunday
People.
— Îmi pare rău, Giles. După mine, ai fost un ministru al
naibii de bun şi ţi se va simţi mult lipsa.
Giles a lăsat receptorul în furcă, cu două cuvinte
rezonându-i în urechi: ai fost. Ai fost un ministru al naibii de
bun. A luat o foaie de hârtie cu antetul Camerei Comunelor
din raftul de scrisori din faţă şi a început să scrie:

Stimate domnule prim-ministru,

Cu mare regret…

Giles a intrat în biroul Consiliului Privat la Whitehall astfel

încât să poată evita haita de jurnalişti din Fleet Street care-l
aşteptau în Downing Street sau cei puţin de cei care nu ştiau
de intrarea din spate la numărul 10.
Una dintre amintirile cu care-şi va amuza nepoţii va fi că
atunci când a intrat în camera Cabinetului, Harold Wilson
încerca fără succes să-şi reaprindă pipa.
— Giles, ce bine că ai venit având în vedere prin ce treci.
Dar crede-mă, şi vorbesc din experienţă, toate vor trece.
— Se poate, domnule prim-ministru. Dar tot e sfârşitul
carierei mele de politician serios şi aceasta a fost singura
meserie care m-a atras.
— Nu cred că sunt de acord cu tine, a spus Wilson. Doar
gândeşte-te o clipă. Dacă ai rămâne la docurile Bristol la
următoarele alegeri sunt sigur că vei reuşi. Electoratul îşi va
exprima părerile în boxa de balotaj şi cine sunt eu să nu fiu
de acord cu părerea lor? Şi dacă aş reveni în Downing Street,
n-aş ezita să-ţi cer să te alături iar Cabinetului.
— Doi de „dacă”, domnule prim-ministru.

1729
 - JEFFREY ARCHER -

— Tu mă ajuţi cu unul, Giles, iar eu voi vedea ce pot face

cu celălalt.
— Dar, domnule prim-ministru, după titlurile acelea din
ziare…
— Sunt de acord, nu sunt edificatoare. A fost poate o
nefericire că erai ministru pentru afaceri externe. Giles a
zâmbit pentru prima oară după câteva zile. Dar mai multe
comentarii, a continuat Wilson, precum şi câţiva lideri, au
subliniat că ai fost un ministru extraordinar. Telegraph,
dintre toate ziarele, a amintit cititorilor că ai câştigat o MC la
Tobruk. Ai supravieţuit cumva acelei bătălii înfiorătoare aşa
că de ce n-ai crede că vei supravieţui şi acum?
— Pentru că am impresia că Gwyneth va divorţa de mine
şi, cinstit vorbind, chiar are motive s-o facă.
— Îmi pare rău, a zis Wilson, încercând iar să-şi aprindă
pipa. Dar tot cred că ar fi bine să mergi la Bristol să vezi cum
stau ploile. Asigură-te că eşti atent la ce-ţi va spune Griff
Haskins pentru că atunci când l-am chemat azi-dimineaţă,
nu mi-a lăsat nicio îndoială că doreşte să fii candidat.

— Felicitări, domnule maior, a zis Virginia. Aţi fost

singurul responsabil pentru distrugerea lui Giles Barrington.
— Păi tocmai asta e ironia, că n-am fost. Nu fata noastră
şi-a petrecut noaptea cu el.
— Cum adică?
— Am zburat la Berlin cum m-aţi instruit şi nu mi-a fost
greu să găsesc o agenţie pentru fete de escortă cu birouri pe
ambele părţi ale zidului. Mi s-a recomandat o fată anume.
Era bine plătită şi i s-a promis un bonus dacă aducea
fotografii cu ei doi în pat.
— Şi iat-o, a spus Virginia, arătând câteva ziare de
dimineaţă care, de obicei, n-ar fi fost aduse în Cadogan
Gardens.

1730
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar nu este ea. Ea a sunat a doua zi dimineaţa şi mi-a

spus că Barrington i-a luat sticla de şampanie şi pe urmă i-a
trântit uşa în nas.
— Atunci cine e?
— Habar n-am. Agenţia spune că n-o cunoaşte şi
presupune că lucra pentru Stasi. Ei au avut echipament de
supraveghere în toate apartamentele hotelului pe durata
conferinţei.
— Dar de ce a respins-o pe fata noastră şi apoi şi-a permis
să cadă în mrejele ăsteia?
— Asta nu-mi pot explica, a zis Fisher. Dar sunt sigur că
fostul dumneavoastră soţ nu este terminat de tot.
— Dar şi-a dat demisia azi-dimineaţă. A fost editorialul de
bază în toate ziarele dimineţii.
— Ca ministru, da, dar nu ca membru în parlament. Şi
dacă îşi păstrează locul până la următoarele alegeri…
— Atunci trebuie să ne asigurăm că n-o va face.
— Şi cum putem obţine asta?
— Mă bucur că m-ai întrebat, domnule maior.

— Mă tem că n-am de ales decât să-mi dau demisia ca

membru în parlament, a spus Giles.
— Doar pentru că v-aţi culcat cu o paraşută? a zis Griff.
— Nu era o paraşută, a replicat Giles, aşa cum le spunea
tuturor care făceau această presupunere.
— Dacă-ţi dai demisia, am putea ceda locul
conservatorilor. Prim-ministrul nu-ţi va mulţumi pentru
asta.
— Dar dacă este să credem sondajele, conservatorii vor
câştiga oricum locul.
— Am mai sfidat sondajele şi înainte, a spus Griff. Şi
conservatorii nici nu şi-au ales încă vreun candidat.
— Nimic nu mă va convinge să-mi schimb părerea, a spus
Giles.

1731
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar eşti singurul care poate câştiga locul, a spus Griff

pe când telefonul de pe biroul lui a început să sune. A ridicat
receptorul. Oricine ar fi, spune-le să se ducă naibii.
— Este editorul de la Bristol Evening News, a spus
secretara lui.
— Acelaşi lucru i se aplică şi lui.
— Dar spune că are nişte noutăţi pe care veţi dori să le
auziţi imediat. Este editorialul de mâine.
— Dă-mi-l la telefon. Griff a ascultat o vreme înainte de a
trânti receptorul în furcă. Asta e exact ce-mi mai lipsea.
— Deci care sunt noutăţile care nu mai puteau aştepta?
— Conservatorii şi-au anunţat candidatul.
— Cineva pe care-l cunoaştem?
— Maiorul Alex Fisher.
Giles a izbucnit în râs.
— Nu-mi vine să cred, Griff, până unde poţi merge ca să te
asiguri că voi rămâne în parlament.

1732
 - JEFFREY ARCHER -

20
Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington şi sunt
candidatul laburist pentru docurile Bristol la alegerile generale
de joi, optsprezece iunie. Votaţi-i pe laburişti. Votaţi-l pe
Barrington pe optsprezece iunie. Bună dimineaţa, numele meu
este…
Giles candidase în şapte alegeri în ultimii douăzeci şi cinci
de ani şi câştigase de toate cele şapte ori, crescându-şi
treptat majoritatea la 2.166. Ultimele două duseseră la
intrarea Partidului Laburist în Parlament, atunci când
conservatorii nu se aşteptaseră să câştige electoratul din
docurile Bristol şi liberalii ştiau că nu sunt în stare.
Ultima oară când Giles solicitase renumărarea voturilor s-
a produs când oponentul său fusese maiorul Alex Fisher şi,
cu acea ocazie Giles câştigase doar cu patru voturi şi doar
după trei renumărări. Fusese o campanie personală murdară
de la început până la sfârşit, cu fosta soţie a lui Giles
amestecându-se în bâlci atunci când venise la Bristol pentru
a-l susţine pe maior pe care ea îl prezentase ca pe un „om
cinstit şi decent”.
Acum, după cincisprezece ani, Giles se înfrunta cu o
reluare a luptei împotriva aceluiaşi candidat şi în faţa unui
alt divorţ. Gwyneth, slavă cerurilor, îl lămurise că nu va
umple ziarele cu problemele ei decât după alegeri şi, cu toate
că nu avea nicio intenţie să viziteze circumscripţia electorală,
nu va sugera ca lumea să-l voteze pe Fisher.
— Slavă Domnului pentru micile favoruri, a zis Griff
Haskins. Nu a mai adus deloc vorba despre acest subiect
Când prim-ministrul i-a solicitat reginei să dizolve
parlamentul pe 29 mai 1970, Giles s-a întors în următoarea
zi la Bristol pentru a începe campania de alegeri de trei
săptămâni. Când a început să colinde străzile, a fost plăcut
surprins de felul în care a fost întâmpinat şi de cât de puţini
oameni aduceau vorba de Berlin sau întrebau unde este soţia
lui. Britanicii nu sunt prea bârfitori, a observat Griff, cu toate
1733
 - JEFFREY ARCHER -

că Giles nu-i spusese agentului său că acea Karin era adesea

în mintea lui. Îi scria în fiecare noapte, chiar înainte de a se
culca şi, ca un şcolar, verifica în fiecare dimineaţă poşta. Dar
nu a apărut niciodată un plic cu o stampilă din Germania de
Est.
Emma, Harry şi Seb, plus redutabila partizană laburistă,
domnişoara Parish, care-şi luase trei săptămâni concediu
cum făcea ori de câte ori erau alegeri generale, îl însoţeau pe
Giles în fiecare plimbare. Emma se ocupa de femeile care se
îndoiau de Giles din cauza demisiei sale din cabinet, în timp
ce Seb se concentra pe adolescenţii de optsprezece ani care
urmau să voteze pentru prima oară.
Dar surpriza a fost Harry, care s-a dovedit popular pe mai
multe niveluri. Erau votanţi care doreau să ştie cum mergea
campania sa de eliberare a lui Babakov, iar alţii care
întrebau cu ce se va mai ocupa inspectorul Warwick în
continuare. Când era întrebat cu cine va vota, Harry
răspundea întotdeauna:
— Ca toţi cei cu bun-simţ din Bristol, voi vota cu
cumnatul meu
— Nu, nu, a protestat Griff, ferm. Cumnat nu apare pe
buletinele de vot.
Mai era un al treilea grup care considera că Harry era un
fel de Cary Grant din Bristol şi care spuneau că-l vor vota pe
el dacă ar candida.
— Mai bine aş merge desculţ pe cărbuni încinşi răspundea
Harry, ridicându-şi oripilat mâinile.
— Eşti geloasă, mamă?
— Sigur că nu, a zis Emma. Majoritatea sunt matroane de
vârstă mijlocie care pur şi simplu vor să-l dădăcească.
— Atâta timp cât îi votează pe laburişti, a comentat Griff,
nu mă interesează ce vor să-i facă.

1734
 - JEFFREY ARCHER -

Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington şi sunt

candidatul laburist pentru docurile Bristol la alegerile generale
de joi, optsprezece iunie. Votaţi-i pe laburişti…
În fiecare dimineaţă începeau cu „întrunirea de război” din
biroul lui Griff, astfel încât agentul să-şi ţină la curent
candidatul şi activiştii de bază, înainte de a le aloca sarcinile
pentru ziua respectivă.
În prima luni, Griff a deschis întrunirea neţinând seama
de una dintre regulile lui de aur.
— Cred că ar trebui să-l provoci pe Fisher la o dezbatere.
— Dar înainte ai spus întotdeauna că un membru cu loc
în parlament n-ar trebui să recunoască existenţa
oponenţilor, deoarece asta le-ar oferi o platformă în care să-şi
prezinte opiniile şi să apară ca nişte candidaţi credibili.
— Fisher este un candidat credibil, a spus Griff. Conduce
cu trei la sută în sondaje şi noi avem o nevoie disperată să-i
luăm locul.
— Dar va folosi ocazia ca să lanseze un atac personal
împotriva mea şi să prezinte amănunţit editorialele din presă.
— Să sperăm, a spus Griff, pentru că sondajele noastre
arată că ceea ce s-a întâmplat în Berlin nu este o prioritate
pentru votanţii noştri şi scrisorile zilnice o confirmă. Publicul
este mai interesat de asigurările de sănătate, şomaj, pensii şi
imigrări. De fapt, majoritatea votanţilor se plâng despre mult
prea zeloşii gardieni ai parcărilor de pe Broad decât despre
obiceiurile tale nocturne când nu eşti acasă. Dacă vrei vreo
dovadă, a zis el, scoţând câteva scrisori dintr-un vraf de pe
biroul său, ascultă asta: Stimate sir Giles, dacă fiecare care s-
ar culca cu o paraşută sau ar avea o relaţie extraconjugală ar
vota pentru dumneavoastră, v-aţi dubla voturile. Mult noroc.
— Da, acum înţeleg, a spus Giles. Votaţi pentru
Barrington dacă aveţi relaţii extraconjugale.
Emma s-a uitat urât la fratele ei, dezaprobând clar
atitudinea nepăsătoare a lui Griff fată de comportamentul lui
Giles.

1735
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi uitaţi încă una, a spus Griff, ignorând comentariul

lui Giles. Stimate sir Giles, eu n-am mai votat cu laburiştii
până acum, dar aş prefera să votez un păcătos decât pe
cineva ca Alex Fisher care face pe sfântul. Al dumneavoastră
cu nehotărâre, etc. Dar asta e preferata mea. Stimate sir Giles,
trebuie să spun că vă admir gustul în ceea ce priveşte femeile.
Plec la Berlin săptămâna viitoare şi mă întreb dacă aţi putea
să-mi daţi numărul ei de telefon.
Aş vrea eu să-i ştiu numărul de telefon, s-a gândit Giles.

— A făcut prima greşeală, a zis Griff, întorcând ziarul,

astfel încât toţi să poată vedea titlul de pe prima pagină.

FISHER RENUNŢĂ LA PROVOCAREA LA DEZBATERE

— Dar el este cel care conduce cu trei la sută în sondaje, a

spus Giles. Asta nu e o greşeală, e doar bun-simţ.
— Sunt de acord, a comentat Griff, dar motivul pentru
care renunţă la dezbatere este greşeala. Citez: „N-aş vrea să
fiu văzut în aceeaşi cameră cu acel om.” O eroare prostească.
Oamenilor nu le plac atacurile la persoană, aşa că trebuie să
profităm. Explică-le clar că tu te vei prezenta şi dacă el nu
apare, electoratul poate trage singur concluziile. Griff a
continuat să citească articolul şi nu a durat mult până ce a
zâmbit a doua oară. Nu se întâmplă prea des ca liberalii să
vină în ajutorul nostru, dar Simon Fletcher a declarat în
News că va fi fericit să participe la dezbatere. Oricum, el n-
are nimic de pierdut. Voi da imediat un comunicat în presă.
Între timp, voi întoarceţi-vă la treburile voastre. Nu o să
câştigaţi voturi învârtindu-vă prin birou.

1736
 - JEFFREY ARCHER -

Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington şi sunt

candidatul laburist pentru docurile Bristol la alegerile generale
de joi, optsprezece iunie…
Tocmai când Giles începea să se simtă mai încrezător în
rezultatul alegerilor, un sondaj Gallup din Daily Mail a prezis
pentru întâia oară că Edward Heath şi conservatorii vor
câştiga alegerile cu o majoritate de treizeci de locuri.
— Suntem pe locul treizeci şi cinci pe lista de locuri
necesare conservatorilor dacă vor să obţină o majoritate
absolută, a spus Giles.
— Citeşte printre rânduri, a răspuns Griff. Acelaşi sondaj
afirmă că nu se poate cunoaşte încă rezultatul pentru
docurile Bristol. Şi apropo, aţi văzut Evening News de azi? A
dat prima ediţie candidatului său.
Giles admira destul de mult poziţia neutră luată de News
în timpul campaniei electorale, susţinând un anume
candidat doar cu o zi înainte de alegeri şi, în trecut, nu-l
susţinuse întotdeauna. Dar astăzi nu respectase regula şi
emisese o opinie cu două săptămâni înainte. În editorial,
ziarul îşi exprima clar poziţia, chiar sub titlul:

OARE DE CE SE TEME?

Continua prin a scrie că dacă maiorul Fisher nu apărea la

dezbaterile din joia următoare, recomanda cititorilor să-i
voteze pe laburişti şi să-l aducă înapoi pe Giles Barrington la
Westminster.
— Să ne rugăm să nu apară, a zis Griff, pentru că dacă n-
o face, va pierde alegerile. Următoarea problemă este să
vedem cum îl vom manevra când o va face.
— Dar Fisher ar trebui să fie îngrijorat, a zis Emma. La
urma-urmei, Giles este un participant la dezbateri mai
experimentat, cu mai mult de douăzeci de ani de experienţă
parlamentară.

1737
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu va conta nici cât o ceapă degerată în seara

aceea, a spus domnişoara Parish, dacă nu vom găsi o metodă
de a ne descurca cu oaia neagră.
Griff a încuviinţat.
— Poate ar trebui să utilizăm arma noastră secretă.
— La ce te gândeşti? l-a întrebat Giles.
— La Harry. Îl vom pune în primul rând, cu faţa spre
public şi-i vom cere să citească primul capitol din următorul
său roman Atunci nimeni nu va fi atent la ce se va întâmpla
pe scenă.
Toţi au râs, cu excepţia lui Harry.
— Ce vrei să spui? a întrebat el.

Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington şi sunt

candidatul laburist pentru docurile Bristol la alegerile generale
de…
VOI FI ACOLO, ţipau editorialele de pe prima pagină din
Bristol Evening News în ziua următoare.
Giles a citit articolul care urma şi a fost de acord că
dezbaterea ar putea să hotărască cine va fi următorul
membru în parlament pentru docurile Bristol.
Griff a fost de acord şi a sugerat că ar trebui să-şi ia liber
să se pregătească ca şi cum ar fi examinat de Robin Day,
analistul politic de la BBC. I-a cerut lui Seb să joace rolul lui
Alex Fisher.
— Credeţi că un om lipsit de simţul moralei ca
dumneavoastră ar trebui să candideze pentru parlament?
— De partea cui eşti, Seb?
— E de partea ta, a zis Griff, şi ar fi bine să ai un răspuns
la întrebarea asta până joi seara.
— Aş putea întreba de ce nu v-am văzut soţia în
circumscripţie în timpul alegerilor?
— Îşi vizitează părinţii în Tara Galilor.

1738
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta înseamnă cel puţin o mie de voturi duse pe apa

Sâmbetei, a spus Griff.
— Spuneţi-mi, sir Giles, plănuiţi vreo altă excursie în
Berlin în viitorul apropiat?
— Asta-i o lovitură sub centură, Seb.
— Care este exact locul înspre care Fisher îşi va îndrepta
cele mai multe lovituri, a zis Griff. Aşa că asigură-te că ţii
garda sus.
— Are dreptate, Seb. Dă-i înainte cu pumnii.

Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington şi sunt

candidatul laburist pentru docurile Bristol…
— Au schimbat locul dezbaterii, a spus Griff la întrunirea
de război de dimineaţă.
— De ce? a întrebat Giles.
— A fost o cerere atât de mare de bilete încât a fost mutată
de la Guildhall la Hippodrome Theatre.
— Dar la Hippo încap două mii de oameni, a zis Giles.
— Aş vrea să încapă zece mii, a spus Griff. Nu vei avea o
şansă mai bună de a te adresa direct votanţilor.
— Şi de a-l demasca în acelaşi timp şi pe Fisher, a spus
Seb.
— Câte locuri ne-au fost alocate? a întrebat Griff,
întorcându-se spre domnişoara Parish.
— Fiecare candidat are dreptul la trei sute.
— Vreo problemă cu ocuparea locurilor noastre cu cei leali
nouă?
— Niciuna, telefonul a sunat întruna săptămâna trecută.
Parcă ar fi un concert Rolling Stones. De fapt, am luat
legătura cu agentul de la Partidul Liberal să văd dacă mai au
bilete libere.
— Doar nu sunt atât de proşti încât să ţi le dea ţie.
— N-are nicio legătură cu prostia, a zis domnişoara Parish.
Cred că e vorba de altceva.

1739
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce anume? a întrebat Griff.

— Habar n-am, dar voi afla până joia viitoare.
— Şi biletele rămase? a zis Griff. Cine le primeşte pe
acelea?
— Primul venit, primul servit, a spus domnişoara Parish.
O sută de oameni de-ai noştri vor sta la coadă cu o oră
înainte de ridicarea cortinei.
— Aşa vor face şi liberalii, a zis Griff. Mai bine două sute,
cu două ore înainte.

Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington şi sunt

candidatul laburist…
În următoarea săptămână, Giles a muncit continuu, chiar
şi în weekend. A umblat, a vizitat cârciumi, a ţinut întruniri
de seară şi a participat la orice adunare la care era posibil să
apară mai mult de o jumătate de duzină de persoane.
Sâmbătă şi-a pus cravata comitatului şi s-a dus să vadă
meciul dintre Gloucestershire şi Middlesex la Nevil Road, dar
a rămas acolo doar o oră. După ce s-a plimbat agale în jurul
perimetrului de margine, ca să se asigure că toţi cei cinci mii
de spectatori l-au văzut, s-a întors la cartierul general al
circumscripţiei, pe Park Street.
Duminică a participat la slujbele de dimineaţă, la
comuniuni şi rugăciuni la trei biserici diferite, dar în timpul
fiecărei predici, gândurile lui se îndreptau către dezbatere,
verificând argumentele, frazele, chiar şi pauzele…
— În numele Tatălui…
Până miercuri, sondajul lui Griff arăta că Giles era doar cu
câteva puncte în urmă, dar Seb i-a reamintit că aşa fusese şi
cazul lui Kennedy înainte de dezbaterea sa cu Nixon.
Fiecare detaliu al întâlnirii a fost îndelung analizat. Ce ar
trebui să poarte, când ar trebui să se tundă, să nu se
bărbierească o oră înainte de a ieşi pe scenă şi, dacă se
putea, să vorbească ultimul.

1740
 - JEFFREY ARCHER -

— Cine conduce dezbaterea? a întrebat Seb.

— Andy Nash, editorul de Evening News. Noi vrem să
câştigăm voturi, el vrea să vândă ziare. Fiecare cu problema
lui, a spus Griff.
— Şi vezi să fii în pat până la miezul nopţii, a spus Emma.
Vei avea nevoie de un somn bun.
Giles s-a urcat în pat înainte de miezul nopţii, dar nu a
dormit pentru că îşi tot revedea discursul iar şi iar, repetând
răspunsurile la întrebările lui Seb. Nu reuşea să se
concentreze mai bine nici din cauza lui Karin, care-i apărea
tot timpul în minte. S-a dat jos din pat la şase şi a ajuns la
staţia Temple Meads după o jumătate de oră, iar cu
megafonul în mână, gata să înfrunte problemele dimineţii.
Bună dimineaţa, numele meu este Giles Barrington…
— Să aveţi noroc diseară, sir Giles, voi fi acolo să vă
susţin.
— Cum staţi cu vânzarea?
— Cred că le voi da şi liberalilor o şansă de data asta.
— Ai vreun chiştoc, şefu’?
Bună dimineaţa…

1741
 - JEFFREY ARCHER -

21
Griff l-a luat pe Giles de la Barrington Hall înainte de ora
şase. Aceasta era o întrunire la care nu-şi permitea să
întârzie.
Giles purta un costum gri-cărbune simplu, o cămaşa crem
şi o cravată de la liceul din Bristol. Bănuia că Fisher va purta
costumul lui albastru dungat la două rânduri, o cămaşă albă
cu guler apretat şi cravata regimentului.
Giles era atât de nervos încât abia a scos o vorbă pe
drumul spre Hippodrome, iar Griff a tăcut şi el. Ştia că Giles
îşi repeta în tăcere discursul.
După o jumătate de oră, au tras în faţa intrării scenei
unde Giles se învârtise odată după un matineu cu Brief
Encountered să obţină un autograf de la Celia Johnson. Griff
şi-a însoţit candidatul în culise unde l-au întâlnit pe Andy
Nash, care urma să conducă dezbaterea. Acesta a părut
uşurat când i-a văzut.
Giles s-a învârtit de colo-colo prin culise, aşteptând
ridicarea cortinei. Cu toate că mai erau treizeci de minute
înainte ca preşedintele să lovească ciocănelul şi să ceară
linişte, Giles auzea deja zumzetul spectatorilor nerăbdători
care-l făcea să se simtă ca un atlet bine antrenat aşteptând
să fie chemat la linia de start.
După câteva minute, Alex Fisher a dat buzna, înconjurat
de anturajul său, toţi vorbind în gura mare. Nervozitatea, s-a
gândit Giles, se vede în mai multe feluri. Fisher a trecut chiar
pe lângă el, fără să încerce măcar să discute şi ignorându-i
mâna întinsă.
Apoi Simon Fletcher, candidatul liberal, a intrat şi el. Ce
uşor e să fii relaxat când n-ai nimic de pierdut. A dat mâna
imediat cu Giles şi i-a spus:
— Voiam să-ţi mulţumesc.
— Pentru ce? a întrebat Giles, sincer nedumerit.

1742
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru că nu le-ai amintit întruna tuturor că nu sunt

căsătorit, spre deosebire de Fisher, care nu pierde nicio
ocazie.
— Bine, domnilor, a spus Nash. Vă rog să vă strângeţi aici
pentru că vom stabili în ce ordine veţi lua cuvântul.
A întins pumnul în care avea trei paie de diferite lungimi.
Fisher l-a tras pe cel mai scurt, iar Fletcher pe cel mai lung.
— Alegeţi primul, domnule Fletcher, a spus preşedintele.
Candidatul liberal şi-a aplecat capul într-o parte şi i-a
şoptit lui Giles:
— Al câtelea vreţi să fiu?
— Al doilea, a răspuns Giles.
— Voi fi al doilea, a spus Fletcher. Fisher a părut uimit.
— Şi dumneavoastră, sir Giles? Primul sau ultimul?
— Ultimul, mulţumesc, domnule preşedinte.
— Bine, atunci s-a aranjat. Domnule maior Fisher, veţi fi
primul care va lua cuvântul. Hai să ne scoatem capetele din
tranşee.
I-a condus pe cei trei candidaţi pe scenă şi atunci a fost
singura dată în acea seară când a aplaudat întreaga
audienţă. Giles s-a uitat spre sală unde, spre deosebire de
piesele de teatru, luminile nu se vor stinge în timpul
spectacolului. Două mii de lei aşteptau cu răbdare să apară
creştinii.
Şi-ar fi dorit să fi rămas acasă şi să fi luat cina pe o tavă în
faţa televizorului; oriunde, numai aici nu. Dar aşa se simţea
întotdeauna, chiar dacă se adresa celei mai mici adunări. S-a
uitat la Fisher şi a văzut cum îi apare o perlă de transpiraţie
pe frunte, pe care a şters-o repede cu batista din buzunarul
de sus. S-a uitat la spectatori şi i-a văzut pe Emma şi pe
Harry în rândul al doilea, zâmbindu-i.
— Buna seara, doamnelor şi domnilor, numele meu este
Andy Nash şi sunt editorul ziarului Bristol Evening News. Am
privilegiul de a conduce întrunirea din această seară, singura
ocazie în care toţi cei trei candidaţi vor apărea în acelaşi loc.
Şi acum, permiteţi-mi să vă explic cum se va desfăşura

1743
 - JEFFREY ARCHER -

dezbaterea. Fiecare candidat va ţine un discurs de

deschidere de treizeci de minute. Acesta va fi urmat de
treizeci de minute de întrebări ale audienţei. Seara se va
termina cu toţi trei candidaţii făcând fiecare câte un rezumat
de două minute. Îl chem acum pe candidatul conservator,
maiorul Alex Fisher, să ni se adreseze.
Fisher s-a îndreptat plin de importanţă spre scenă şi a fost
întâmpinat cu aplauze călduroase dintr-o parte a audienţei.
Şi-a pus discursul pe pupitru şi a început imediat să
citească, cuvânt cu cuvânt, ridicând capul doar ocazional.
Giles s-a aşezat nervos la locul lui, ascultând cu atenţie
pentru că aştepta un comentariu sarcastic, o implicaţie
ghimpată, dar aceasta n-a apărut. Fisher s-a concentrat pe
felul în care legislaţia va fi tratată ca prioritară în cazul în
care conservatorii vor forma următorul guvern. La fel de bine
ar fi putut citi lista de cumpărături, presărată cu „Este
timpul pentru o schimbare”. Nu a adus niciodată vorba de
contracandidaţii lui. Atunci Giles şi-a dat seama ce urmărea
Fisher. Nu voia să se implice chiar el în atacuri la persoană;
asta urma să cadă în sarcina locotenenţilor săi, împrăştiaţi
printre spectatori. Când Fisher s-a aşezat la loc, n-a fost greu
să observe unde se aflau aceştia, după modul entuziast în
care aplaudau.
Candidatul liberal şi-a început discursul mulţumind
audienţei pentru că renunţaseră la Coronation Street şi
veniseră să-l asculte, fiind întâmpinat cu râsete şi aplauze
călduroase. Şi-a petrecut următoarele şase minute discutând
problemele locale, de la gropile din drumuri până la preţul
biletelor la autobuz. Când s-a întors la locul lui, altă parte a
audienţei a fost la fel de leală şi încurajatoare.
După ce Fletcher s-a aşezat, Giles s-a îndreptat spre
centrul scenei, cu toate că nu era atât de relaxat pe cât se
străduia să pară. A pus pe pupitru o foaie pe care erau
tipărite şapte titluri: Educaţie, Şomaj, Sindicate, Sistemul
Naţional de Sănătate, Europa, Apărare şi Bristol.

1744
 - JEFFREY ARCHER -

Nu s-a prea uitat la hârtie în timp ce aborda fiecare

subiect cu încredere şi autoritate, privindu-i direct pe
spectatori. Când a revenit la locul lui, suporterii săi s-au
ridicat în picioare şi o parte dintre membrii nehotărâţi ai
audienţei i-au urmat. Dacă dezbaterea s-ar fi sfârşit atunci,
ar fi existat un câştigător clar, dar nici nu s-a aşezat bine
Giles că preşedintele a solicitat întrebări, adăugând:
— Sper ca toate contribuţiile să fie valoroase pentru o
dezbatere de o asemenea importanţă şi că nimeni nu va
recurge la comentarii personale sperând să obţină un articol
în ziarul de mâine, pentru că vă asigur, ca editor, că nu-l va
obţine.
Această declaraţie a condus la nişte aplauze atât de
călduroase încât Giles a început să se relaxeze pentru prima
oară în acea seară.
— Da, doamnă. Doamna din rândul patru.
— Cum populaţia îmbătrâneşte şi mai tare, ar putea
candidaţii să ne explice care sunt planurile lor pe termen
lung pentru pensiile de la stat?
Giles s-a ridicat în picioare înainte ca preşedintele să aibă
timp să se decidă care candidat ar trebui să răspundă primul
la întrebare.
— Pensia de stat a crescut în fiecare an în care Partidul
Laburist a fost la conducere, a spus el, pentru că acest
guvern consideră că o societate civilizată este aceea care are
grijă la fel şi de tineri şi de bătrâni.
Fisher a oferit apoi linia partidului său aşa cum era
prezentată de Biroul Central, după care candidatul liberal a
vorbit despre mama lui care se afla într-un cămin de bătrâni.
— Urmaţi dumneavoastră, domnule, a spus Nash arătând
spre un bărbat aflat în mijlocul sălii şi care a fost nevoit să
aştepte o vreme până ce microfonul a ajuns la el.
— Toţi candidaţii sunt de părere că Regatul Unit ar trebui
să se alăture Pieţei Comune?
Fisher era bine pregătit pentru această întrebare şi a
reamintit audienţei de implicarea de durată a lui Ted Heath

1745
 - JEFFREY ARCHER -

în Europa, adăugând că, dacă vor fi aleşi conservatorii, vor

face tot ce le stă în putere să se asigure că Marea Britanie va
deveni membră a CEE.
Simon Fletcher a amintit audienţei că partidul său ceruse
pentru prima oară intrarea în Piaţa Comună şi a spus cât de
bucuros era că celelalte două partide li se alăturau acum.
Giles s-a ridicat să înfrunte audienţa. Ce mult le-ar fi
plăcut să spună că, atunci când a fost în Berlin, discutase cu
prim-ministrul francez, specificând că acesta ar întâmpina
cu plăcere deschiderea unui dialog între cele două ţări. Dar
orice menţionare a Berlinului ar fi fost steguleţul roşu pe
care-l aştepta audienţa. Aşa că a spus pur şi simplu:
— Când e vorba de aderarea la Piaţa Comună, cred că
putem spune doar că toate cele trei partide sunt în general
de acord, aşa că bănuiesc că va fi vorba doar de care prim-
ministrul va semna în cele din urmă Tratatul de la Roma.
Au urmat mai multe întrebări referitoare la probleme
locale, naţionale sau străine, fără nicio lovitură sub centură
şi Giles începuse să spere că va scăpa nejumulit.
— Încă două întrebări, a zis Nash, uitându-se la ceas. Da,
doamnă. Doamna care stă în spate. Giles a recunoscut-o
imediat.
— Pot cei trei candidaţi să ne prezinte situaţia lor
matrimonială şi să ne spună dacă soţiile lor sunt cu ei
acum? O întrebare bine repetată, pusă de o doamnă în
vârstă, cu aspect nevinovat şi pe care Giles şi-o amintea prea
bine din zilele ei de consilier conservator.
De data aceasta, Fisher a fost primul în picioare şi a dat
un răspuns pregătit dinainte.
— Din păcate sunt divorţat de câţiva ani, dar asta nu m-a
împiedicat să sper că într-o bună zi îmi voi găsi partenera
potrivită. Dar, oricare ar fi situaţia mea matrimonială, daţi-
mi voie să vă asigur că nu mi-aş permite niciodată să mă
implic într-o aventură de o zi.
Din sală s-au auzit oftaturi şi o parte a audienţei a
aplaudat cu îndârjire.

1746
 - JEFFREY ARCHER -

Candidatul liberal a spus:

— Îmi este la fel de greu să-mi găsesc o iubită cât mi-este
de greu să găsesc oameni care să voteze pentru mine, dar, ca
şi domnul maior, încă n-am renunţat. Această replică a fost
întâmpinată cu râsete şi aplauze.
Giles s-a simţit trist că Fletcher nu era în stare să discute
deschis despre problema sa şi de abia aştepta ziua în care va
recunoaşte că partenera lui se afla în primul rând şi că
trăiau împreună de mulţi ani fericiţi.
Când Giles s-a dus pe scenă, s-a aşezat într-o parte a
pupitrului, s-a uitat direct la spectatori şi a zâmbit.
— Nu sunt un sfânt.
— Aşa e! a strigat un suporter conservator, dar a fost
întâmpinat doar de o tăcere stânjenită.
— Recunosc că am călcat strâmb şi, după cum ştiţi cu
toţii, acesta este motivul pentru care soţia mea, Gwyneth, nu
a venit cu mine, ceea ce regret sincer. Ea a fost o soţie leală
şi credincioasă, care a jucat un rol important în
circumscripţie. A făcut o scurtă pauză, după care a adăugat:
Dar când va veni timpul să votaţi, sper că veţi pune în
balanţă cei douăzeci şi cinci de ani în serviciul poporului
acestui mare oraş şi o scurtă eroare de judecată, deoarece
mi-ar plăcea să am onoarea şi privilegiul de a vă servi pe toţi
în anii care vin.
Giles şi-a ascuns un zâmbet când audienţa a început să
aplaude şi era gata să se întoarcă la loc când cineva a strigat:
— Nu credeţi că este timpul să ne spuneţi mai multe
despre Berlin?
În sală au izbucnit comentarii în gura mare şi preşedintele
a sărit imediat în picioare, dar Giles se întorsese deja la
pupitru. S-a prins de margini ca nimeni să nu poată vedea
cât era de nervos. Două mii de oameni îl priveau nerăbdători
pe când îşi înfrunta inchizitorul care era încă în picioare.
Giles a aşteptat să se facă linişte.
— Sunt foarte încântat s-o fac, domnule. Berlinul mi s-a
părut un oraş tragic, divizat de un zid de beton de patru

1747
 - JEFFREY ARCHER -

metri, având în vârf sârmă ghimpată. Nu a fost construit ca

să-i ţină pe cei din Germania de Vest afară, ci pentru ca să-i
ţină pe cei din Germania de Est înăuntru, creând cea mai
mare închisoare de pe pământ. Cu greu un argument în
favoarea comunismului. Dar mă rog să trăiesc până ce voi
vedea acest zid ras până la sol. Sper că e ceva cu care
suntem amândoi de acord, domnule.
Bărbatul s-a aşezat, iar Giles s-a dus la locul lui, cu
aplauzele tumultuoase răsunându-i în urechi.
Ultima întrebare s-a referit la puterea sindicatelor şi atât
răspunsul lui Giles, cât şi al lui Fisher au fost
neconvingătoare; al lui Giles, pentru că nu se mai concentra,
în timp ce Fisher nu-şi revenise din cauza felului în care
demonul lui personal fusese doborât.
Giles a reuşit să-şi revină până la concluzii şi a durat o
vreme până ce a reuşit să părăsească sala pentru că a
trebuit să strângă prea multe mâini întinse. Dar Griff a fost
cel care a rezumat cel mai bine seara.
— Ne-am întors în cursă.

1748
 - JEFFREY ARCHER -

22
Bristol Evening News a încercat cu vitejie să prezinte în
mod nepărtinitor dezbaterile care avuseseră loc la teatrul
Hippodrome cu o seară înainte, dar nu era nevoie să citeşti
printre rânduri ca să înţelegi cine era câştigătorul. Cu toate
că avea unele rezerve, ziarul le recomanda cititorilor să-l
trimită înapoi pe sir Giles Barrington în Camera Comunelor.
— N-am câştigat încă, a spus Griff, punând ziarul în coşul
de gunoi. Aşa că haideţi înapoi la treabă. Mai sunt şase zile,
nouă ore şi paisprezece minute înainte de închiderea votării
din joia viitoare.
Toţi şi-au luat în primire sarcinile atribuite, fie că era
vorba de rezultatul întrunirilor, pregătirea buletinelor pentru
ziua de votare, dubla verificare a celor care trebuiau să fie
duşi la secţia de votare, răspunsuri la întrebările adresate de
public, distribuirea ultimelor pancarte sau asigurarea că
Giles era hrănit şi adăpat.
— Preferabil în mişcare, a spus Griff, care s-a întors în
biroul lui şi a continuat să lucreze la mesajele cu rezultatele
sondajelor care urmau să fie puse în cutia de scrisori a
fiecărui suporter laburist înregistrat în noaptea de dinaintea
alegerilor.

La 5:45, în ziua alegerilor, Giles stătea din nou în staţia

Temple Meads, amintindu-le tuturor celor cu care dăduse
mâna „Votaţi-l pe Barrington – azi!”
Griff întocmise un program care acoperea fiecare minut al
zilei alegerilor până la închiderea urnelor, la ora 10:00 p.m. Îi
lăsase lui Giles zece minute să mănânce o plăcintă cu carne
de porc, un sandviş cu brânză şi o jumătate de halbă de
cidru în cea mai populară cârciumă din circumscripţie.
La 6:30 p.m., s-a uitat în sus şi a înjurat când a început
să plouă. Oare zeii nu ştiau că între opt şi zece dimineaţa şi
1749
 - JEFFREY ARCHER -

între cinci şi şapte seara erau orele de vârf de votare în

Londra? Conservatorii votau de obicei între zece şi cinci. De
la şapte seara până la zece, când se închideau urnele, nu se
ştia exact cine vota. Zeii probabil că l-au auzit pentru că
ploaia a durat doar vreo douăzeci de minute.
Giles a sfârşit ziua de şaisprezece ore stând în faţa porţilor
docurilor, asigurându-se că cei din schimbul de noapte
votaseră deja. Dacă nu, îi trimitea la secţia de votare de
vizavi.
— Dar voi ponta cu întârziere.
— Îl cunosc pe preşedinte, a spus Giles. Celor care ieşeau
de la muncă şi se îndreptau spre cârciumă, Giles le spunea:
— Aveţi grijă să votaţi înainte de a bea prima halbă.
Griff şi echipa sa verificau întruna rezultatele sondajelor
astfel încât să-i scarmene pe cei care nu votaseră încă şi să
le reamintească că secţiile de votare nu se închideau până la
zece.
La zece şi un minut, Giles a dat mâna cu ultima persoană
şi, disperat să bea ceva, a traversat drumul ca să se alăture
docherilor la Lord Nelson.
— Dă-mi o halbă întreagă, a zis el, rezemându-se de bar.
— Îmi pare rău, sir Giles, e trecut de zece şi nu am chef
să-mi pierd licenţa.
Doi bărbaţi care stăteau la bar au înşfăcat un pahar gol şi
l-au umplut din halbele lor.
— Mulţumesc, a spus Giles, ridicându-şi paharul.
— Amândoi ne simţim puţin vinovaţi, a recunoscut unul
dintre ei. Am luat-o la fugă în timpul ploii, aşa că n-am votat.
Giles le-ar fi aruncat cu mare plăcere berea în cap.
Uitându-se prin cârciumă, s-a întrebat câte voturi
pierduse în timp ce ploua.
Harry a intrat în Lord Nelson după câteva minute.
— Îmi pare rău că te iau de aici, a zis el, dar Griff mi-a
ordonat să te duc acasă.
— Nu e un om care să nu poată fi luat în seamă, a spus
Giles, golindu-şi halba.

1750
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi acum ce se va mai întâmpla? a întrebat Harry când s-

au urcat în maşina lui ca să se întoarcă la Barrington Hall.
— Nimic nou. Poliţiştii locali vor strânge urnele cu voturi şi
le vor duce la primărie. Sigiliile vor fi rupte în prezenţa
domnului Hardy, secretarul primăriei şi, după ce buletinele
de vot vor fi verificate, va începe numărătoarea. Aşa că nu e
nevoie să mergem încă la primărie pentru că nu prea avem
ce aştepta înainte de trei a.m. Griff mă va lua de aici pe la
miezul nopţii.

Giles moţăia în baie când a sunat clopoţelul de la intrare.

A ieşit încet, şi-a tras halatul, a deschis fereastra băii şi l-a
văzut pe Griff stând pe treptele de jos.
— Îmi pare rău, Griff, cred că am aţipit în baie. Intră şi bea
ceva. Cobor cât de repede pot.
Giles şi-a pus acelaşi costum şi aceeaşi cravată pe care le
purta la fiecare numărătoare, cu toate că trebuia să admită
că nu se mai putea încheia la nasturele din talie al hainei. A
coborât după un sfert de oră.
— Nu mă întreba, că nu ştiu, a spus Griff ieşind pe poartă.
Tot ce pot să-ţi spun este că, dacă sondajele de la ieşirea de
la vot pot fi crezute, conservatorii au câştigat cu aproape
patruzeci de locuri.
— Atunci ne întoarcem în opoziţie, a spus Giles.
— Asta în cazul în care câştigi şi rezultatele din sondajele
noastre arată o diferenţă foarte mică. Parcă e iar 1951. Griff
n-a mai zis nimic până ce n-au intrat în parcarea primăriei,
când trei săptămâni de frustrări înăbuşite şi lipsa de somn
au izbucnit brusc.
— Nu gândul că voi pierde nu-l pot înghiţi, a zis Giles. Este
gândul că va câştiga maiorul Fisher.
Griff uita uneori cât de pasionat era Giles pentru cauza lui
şi cât de norocos era ca el să-i fie agent.

1751
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine, a zis Griff, acum că ne-am lămurit, hai să ne

prezentăm la datorie. A coborât din maşină, şi-a aranjat
cravata şi s-a îndreptat spre primărie. În timp ce urcau
treptele împreună, Griff s-a întors către Giles şi i-a spus:
— Încearcă să pari ca şi cum te-ai aştepta să câştigi.
— Şi dacă n-am câştigat?
— Atunci vei ţine un discurs pe care nu l-ai mai ţinut până
acum, ceea ce va fi o experienţă nouă pentru tine.
Giles a râs când au intrat în sala aglomerată, zgomotoasă,
în care se făcea numărătoarea.
O duzină de mese lungi de trestie umpleau camera, cu
reprezentanţii aleşi ai partidelor şi oficialii consiliului aşezaţi
de ambele părţi, numărând cu furie sau observând. De
fiecare dată când o urnă neagră de votare era golită pe masă,
o pădure de mâini se întindeau şi sortau rapid numele
candidaţilor în trei vrafuri separate, înainte de a începe
numărarea. Vrafurile mici deveneau vrafuri de o sută, în care
moment o bandă roşie, albastră sau galbenă era pusă în
jurul lor şi erau aliniate ca infanteriştii la capătul mesei.
Griff a urmărit cu atenţie procesul. O greşeală simplă ar fi
făcut ca o sută de voturi să ajungă în mormanul greşit.
— Ce vrei să facem? a întrebat Seb, când el şi domnişoara
Parish li s-au alăturat.
— Luaţi fiecare câte o masă şi anunţaţi-mă dacă vi se pare
ceva nelalocul lui.
— Şi tu? a întrebat Giles.
— Eu voi face ceea ce am făcut întotdeauna, a zis Griff, voi
urmări voturile din Woodbine Estate şi Arcadia Avenue.
După ce voi verifica rezultatele de acolo vă voi putea spune
cine va câştiga.
Echipa lui Giles a luat o masă şi, cu toate că procesul era
lent, mergea bine. O dată Giles a ocolit sala, evitându-l cu
îndemânare pe Fisher, după care i s-a alăturat lui Griff.
— Ai mai puţin cu două sute de voturi în Arcadia Avenue
şi cu două sute mai mult în Woodbine Estate, aşa că încă nu
avem cum să ştim.

1752
 - JEFFREY ARCHER -

După ce Giles a mai dat o tură prin sală, un singur lucru

era clar: Simon Fletcher va fi pe locul al treilea.
După câteva minute, domnul Hardy a lovit microfonul din
centrul podiumului. În sală s-a făcut linişte şi toţi s-au întors
cu faţa către secretarul primăriei.
— Îi rog pe candidaţi să se apropie pentru a verifica
buletinele de vot anulate. O ceremonie care-l amuza
întotdeauna pe Griff.
După ce candidaţii şi agenţii lor au studiat patruzeci şi
două de voturi anulate, toţi au fost de acord că douăzeci şi
două erau totuşi valide: 10 pentru Giles, 9 pentru Fisher şi 3
pentru Fletcher.
— Să sperăm că este un semn bun, a spus Griff, pentru
că, după cum a spus Churchill odată, unul este destul.
— Surprize? a întrebat Seb, când s-au întors de pe
podium.
— Nu, a zis Griff, dar mi-a plăcut cel respins de secretar:
Iubita ta din Berlinul de Est votează prin poştă? Giles a reuşit
să zâmbească. Înapoi la lucru. Nu ne putem permite nicio
singură greşeală şi nu uitaţi 1951 când Seb a fost eroul zilei.
Au început să se ridice mâini prin toată camera pentru a
arăta că s-a terminat numărarea la acea masă. Un oficial a
reverificat cifrele înainte de-a le da secretarului care le-a pus
în maşina de adunat. Giles îşi mai amintea zilele în care
răposatul domn Wainwright scria fiecare cifră într-un dosar,
apoi trei dintre deputaţii săi verificau şi reverificau fiecare
intrare înainte ca el să declare rezultatul.
La 2:49 a.m., secretarul primăriei s-a întors la microfon şi
a bătut iar în el. Liniştea a fost întreruptă doar de un creion
care a căzut, apoi s-a rostogolit pe jos. Domnul Hardy a
aşteptat să fie luat.
— Eu, Leonard Derek Hardy, ofiţerul circumscripţiei din
docurile Bristol, declar că numărul de voturi dat pentru
fiecare dintre candidaţi este următorul:

Sir Giles Barrington 18.971

1753
 - JEFFREY ARCHER -

Domnul Simon Fletcher 3.586

Maior Alexander Fisher 18…

De îndată ce Giles a auzit cifra optsprezece şi nu

nouăsprezece, a fost sigur că va câştiga: …994.

Tabăra conservatorilor a izbucnit imediat. Griff, încercând

să se facă auzit peste zgomot, i-a cerut domnului Hardy o
renumărare, care i-a fost acordată. Procesul a fost reluat, cu
fiecare masă verificând şi reverificând cifrele, înainte de a
raporta iar secretarului primăriei.
La 3:27, acesta a cerut iar linişte.
— Eu, Leonard Derek Hardy, ofiţerul circumscripţiei…
Capetele s-au aplecat, ochii s-au închis, iar unii dintre cei
prezenţi s-au întors, nefiind în stare nici măcar să stea cu
faţa la podium în timp ce-şi încrucişau degetele şi aşteptau
citirea numerelor… pentru fiecare candidat, după cum
urmează:

Sir Giles Barrington 18.971

Domnul Simon Fletcher 3.586
Maior Alexander Fisher 18.993

Giles îşi dădea seama că, după un rezultat atât de strâns,

ar fi trebuit să insiste să se facă o renumărare, dar n-a făcut-
o. În loc de asta, a dat din cap, semn că este de acord cu
rezultatul anunţat de secretar.
— Prin urmare, declar că maiorul Alexander Fisher este
membrul în parlament corect ales pentru circumscripţia
docurile Bristol.
În jumătate din sală au izbucnit ţipete şi aplauze pe când
noul membru a fost ridicat pe umerii colegilor săi de partid şi
plimbat prin sală. Giles s-a dus şi a dat mâna cu Fisher
pentru prima oară de când începuse campania.
După terminarea discursurilor, Fisher, triumfător în
victoria sa, Simon Fletcher declarând că a obţinut cel mai

1754
 - JEFFREY ARCHER -

mare număr de voturi de până acum, noul membru ales şi

suporterii săi s-au dus să celebreze toată noaptea, iar învinşii
au plecat câte doi, câte trei, iar Griff şi Giles au fost printre
ultimii care au ieşit.
— Am fi reuşit dacă balanţa naţională n-ar fi fost
împotriva noastră, a spus Griff, în timp ce-şi conducea fostul
membru acasă.
— Doar douăzeci şi unu de voturi, a zis Giles.
— Unsprezece, a spus Griff.
— Unsprezece? a repetat Giles.
— Dacă unsprezece votanţi şi-ar fi schimbat părerile.
— Şi dacă n-ar fi plouat douăzeci de minute la şase şi
treizeci.
— Acesta a fost un an plin de dacă.

1755
 - JEFFREY ARCHER -

23
Giles s-a urcat în cele din urmă în pat chiar înainte de 5
a.m. A stins lumina, şi-a pus capul pe pernă şi a închis ochii
exact când a pornit alarma de la ceas. A mormăit şi a aprins
iar lumina. Nu mai era nevoie să stea în staţia Temple Meads
la ora 6 a.m. ca să-i salute pe trecătorii matinali.
Numele meu este Giles Barrington şi sunt candidatul
dumneavoastră laburist la alegerile de ieri… A oprit alarma şi
a căzut într-un somn adânc din care s-a trezit abia la
unsprezece în acea dimineaţă.
După un mic-dejun întârziat, a făcut duş, s-a îmbrăcat, şi-
a împachetat o valiză mică şi a ieşit la prânz din Barrington
Hall. Nu se grăbea, pentru că avionul lui decola de la
Heathrow abia la 4:15 p.m.
Dacă, alt dacă, Giles ar fi stat acasă doar câteva minute în
plus, ar fi primit apelul de la Harold Wilson care compila lista
de demisii. Noul lider al opoziţiei voia să-i ofere lui Giles
ocazia de a intra în Camera Lorzilor şi să stea pe banca
opoziţiei ca purtător de cuvânt pentru afacerile externe.
Domnul Wilson a încercat iar în acea seară, dar atunci
Giles aterizase deja în Berlin.

Doar cu câteva luni înainte, Rt. Hon. sir Giles Barrington,

MP, fusese condus pe pista de la Heathrow şi avionul nu
decolase până ce el nu-şi pusese centura în locul său de la
clasa întâi.
Acum, înghesuit între o femeie care trăncănea întruna cu
prietena ei, aflată pe celălalt rând şi un bărbat care se amuza
împiedicându-l să întoarcă paginile din The Times, Giles se
gândea la ce-i lipsea. Zborul de două ore şi jumătate a părut
interminabil şi când au aterizat, a fost obligat să fugă ca să
ajungă la terminal.

1756
 - JEFFREY ARCHER -

Cu toate că a coborât primul din avion, Giles a fost ultimul

care şi-a luat bagajele. Uitase cât de mult dura până ce
bagajele apăreau acolo. Până când şi-a recuperat valiza, a
trecut de vamă şi a ajuns la coadă la taxiuri, era deja
extenuat.
— Checkpoint Charlie, a fost tot ce-a spus când s-a urcat
în taxi.
Şoferul s-a uitat la el a doua oară, s-a decis că nu era
nebun, dar l-a lăsat la vreo sută de metri de graniţă. Încă
ploua.
Când Giles a început să fugă spre clădirea vămii, ţinându-
şi valiza cu o mână şi ziarul deasupra capului cu cealaltă, nu
s-a putut opri să nu-şi amintească ultima sa vizită la Berlin.
Când a intrat în vamă, s-a alăturat unei cozi scurte, dar
tot a durat mult până ce a ajuns în faţă.
— Bună seara, domnule, a spus un compatriot când Giles
i-a dat paşaportul şi viza.
— Bună seara, a zis Giles.
— Aş putea să întreb de ce doriţi să vizitaţi sectorul estic,
sir Giles? s-a interesat vameşul politicos în timp ce-i cerceta
documentele.
— Mă întâlnesc cu o prietenă.
— Şi cât timp plănuiţi să staţi în sectorul estic?
— Şapte zile.
— Perioada maximă permisă de viza dumneavoastră, i-a
amintit ofiţerul.
Giles a încuviinţat, sperând că în şapte zile toate
întrebările sale vor primi un răspuns şi el va şti cel puţin
dacă şi Karin simţea la fel ca el. Ofiţerul a zâmbit şi i-a spus
„Noroc”, de parcă i-ar fi dorit cu adevărat acest lucru.
Cel puţin ploaia se oprise până ce Giles a ieşit din clădire.
A pornit pe drumul lung prin teritoriul neutru dintre cele
două graniţe, nu în Rolls-Royce-ul ambasadei, ci ca un
cetăţean oarecare care nu se reprezenta decât pe sine însuşi.
Când a văzut gardianul staţionat la frontiera Berlinului de
Est, nu i-a fost greu să-şi amintească faptul că ei nu-i

1757
 - JEFFREY ARCHER -

priveau pe turişti cu ochi buni. A intrat în altă clădire care

nu mai fusese tencuită de la construirea zidului şi unde
nimeni nu se gândise la vizitatorii bătrâni, obosiţi sau infirmi
care, poate, ar fi dorit să se aşeze. Altă coadă, altă aşteptare,
de data aceasta mai lungă, până când a reuşit să-i dea
paşaportul unui ofiţer tânăr care nu i-a zis: „Bună seara,
domnule” în nicio limbă.
Ofiţerul a întors încet fiecare pagină a paşaportului, clar
nedumerit de câte ţări vizitase acest străin în ultimii patru
ani. După ce a întors ultima pagină şi-a ridicat palma
dreaptă în sus, ca un poliţist care dirijează traficul şi a spus:
„Staţi”, evident singurul cuvânt în engleză pe care-l ştia. Apoi
s-a retras în spatele camerei, a bătut la o uşă pe care scria
KOMMANDANT şi a dispărut înăuntru.
A durat o vreme până ce uşa s-a deschis iar şi a ieşit un
omuleţ chel. Părea cam de aceeaşi vârstă cu Giles, dar nu se
putea şti sigur deoarece costumul său lucios, la două
rânduri, era atât de demodat încât putea să-i fi aparţinut
tatălui său. Cămaşa lui, care devenise gri, era şifonată la
guler şi mâneci, iar cravata roşie arăta de parcă fusese
călcată prea mult.
— Poate ar fi bine să veniţi cu mine, domnule Barrington,
i-a spus el.
„Poate” s-a dovedit a fi un ordin, deoarece imediat a făcut
stânga-mprejur şi s-a îndreptat spre biroul lui fără să se uite
înapoi. Tânărul ofiţer a ridicat bariera ca Giles să-l poată
urma.
Oficialul s-a aşezat în spatele biroului, dacă o masă cu un
singur sertar putea fi numită birou. Giles s-a aşezat în faţa
lui pe un taburet tare din lemn, evident un produs al
aceleiaşi fabrici.
— Care este scopul vizitei dumneavoastră în Berlinul de
Est, domnule Barrington?
— Vizitez o prietenă.
— Şi cum o cheamă pe această prietenă?
Giles a ezitat, iar bărbatul a continuat să se uite fix la el.

1758
 - JEFFREY ARCHER -

— Karin Pengelly.
— Vă este rudă?
— Nu, după cum am spus, e o prietenă.
— Şi cât intenţionaţi să rămâneţi în Berlinul de Est?
— După cum vedeţi, viza mea este pentru o săptămână.
Oficialul a analizat viza o vreme, de parcă spera să
găsească ceva în neregulă, dar documentul lui Giles fusese
verificat de un prieten de la Foreign Office care-i confirmase
că fiecare căsuţă fusese completată corect.
— Care este profesiunea dumneavoastră? a întrebat
funcţionarul.
— Sunt politician.
— Ce înseamnă asta?
— Am fost membru al parlamentului şi ministru al Foreign
Office şi de aceea am călătorit atât de mult în ultimii ani.
— Dar acum nu mai sunteţi ministru şi nici măcar
membru în parlament.
— Nu, nu sunt.
— Un moment, vă rog. Oficialul a ridicat receptorul
telefonului, a format trei cifre şi a aşteptat. Când i-a răspuns
cineva, a început o convorbire încâlcită din care Giles n-a
înţeles un cuvânt, dar din tonul politicos al omului, nu s-a
îndoit că se adresa cuiva mai mare în grad decât el. Dacă ar
fi fost Karin cu el, ar fi avut pe cineva care să-i traducă.
Oficialul a început să-şi ia notiţe pe agenda din faţa lui,
urmate adesea de cuvântul Ja, apoi a închis telefonul.
— Înainte de a vă ştampila viza, domnule Barrington, mai
sunt câteva întrebări la care trebuie să răspundeţi.
Giles a zâmbit slab în timp ce omul se uita în jos, la
agendă.
— Sunteţi rudă cu Harry Clifton?
— Da, sunt. Este cumnatul meu.
— Şi susţineţi campania lui de eliberare a criminalului
Anatoli Babakov din închisoare?
Giles ştia că dacă va răspunde cinstit la întrebare, viza lui
va fi anulată. Nu putea omul ăsta să înţeleagă că în ultimele

1759
 - JEFFREY ARCHER -

luni numărase orele până ce o va revedea pe Karin? Era

sigur că Harry ar fi apreciat dilema în care se afla.
— Repet, domnule Barrington, susţineţi campania de
eliberare a criminalului Anatoli Babakov?
— Da, o susţin, a spus Giles. Harry Clifton este unul
dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit şi susţin
campania sa de eliberare a scriitorului Anatoli Babakov.
Oficialul i-a înapoiat paşaportul lui Giles, a deschis
sertarul biroului său şi a pus viza înăuntru.
Giles s-a ridicat şi, fără să mai spună nimic, s-a întors şi a
ieşit din clădire unde a descoperit că începuse iar ploaia. A
început lungul drum spre vest, întrebându-se dacă o va mai
vedea pe Karin vreodată.

1760
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1970

1761
 - JEFFREY ARCHER -

24
— Te-ai făcut vreodată de râs în halul ăsta când erai de
vârsta mea? a întrebat Sebastian când stăteau şi beau pe
verandă.
— Nu mai mult de o dată pe săptămână, dacă-mi amintesc
bine, a spus Ross Buchanan. Ştii, am ajuns mai bun în
ultimii ani, dar nu cu mult.
— Dar ai făcut vreodată o greşeală atât de uriaşă încât s-o
regreţi pentru tot restul vieţii? a întrebat Seb, fără să-şi
atingă coniacul aflat lângă el.
Ross n-a răspuns imediat, pentru că ştia foarte bine la ce
se referea Seb.
— Nimic din ce n-am putut repara. A luat o înghiţitură de
whisky înainte de a adăuga: Eşti absolut convins că n-o poţi
recâştiga?
— I-am scris de mai multe ori, dar nu mi-a răspuns
niciodată. M-am decis până la urmă că trebuie să merg în
America să aflu dacă are de gând să-mi dea o a doua şansă.
— Şi n-a mai existat altcineva? a spus Ross.
— Nu aşa, a zis Sebastian. Un flirt ocazional, prea multe
nopţi cu o damă de companie, dar, cinstit vorbind, Sam a
fost singura femeie pe care am iubit-o. Ei nu-i păsa dacă n-
aveam niciun ban. Mie, prostul, îmi păsa. Ai avut o
asemenea problemă, Ross?
— Nu pot afirma că am avut. Când m-am însurat cu Jean,
aveam douăzeci şi şapte de lire, doi şilingi şi patru penny în
contul meu personal, dar atunci nu ţi se permitea să-l
depăşeşti nici măcar dacă lucrai pentru Aberdeen Shipping
Company. Aşa că în mod sigur Jean nu s-a măritat cu mine
pentru bani.
— Norocosule. De ce n-am învăţat nimic de la Cedric
Hardcastle? O strângere de mână ar trebui să fie suficientă
ca să închei o afacere.
— Ah, cred că acum vorbim de Maurice Swann.
— Îl ştii pe domnul Swann?
1762
 - JEFFREY ARCHER -

— Doar din ce mi-a spus Cedric. Era convins că dacă

închei afacerea de la ferma Shifnal, trebuie să respecţi
înţelegerea. Deci mă gândesc că n-ai făcut-o?
Seb şi-a aplecat capul.
— De aceea m-a părăsit Sam. Am pierdut-o pentru că
voiam să trăiesc în Chelsea şi nu mi-am dat seama că ei
puţin îi păsa unde locuiam, atâta timp cât eram împreună.
— Niciodată nu e prea târziu să recunoşti că te-ai înşelat,
a spus Ross. Roagă-te doar ca domnul Swann să mai fie în
viaţă. Dacă este, poţi să fii sigur că e încă disperat să-şi
construiască teatrul. Şi la Kaufman’s eşti mulţumit? a zis
Ross, schimbând subiectul.
— Cum adică sunt mulţumit? a întrebat Seb, luându-şi
coniacul.
— Eşti cel mai ambiţios tânăr pe care l-am întâlnit şi nu
sunt convins că vei fi mulţumit până ce nu vei ajunge
preşedinte al băncii.
— Care bancă?
Ross a râs.
— Întotdeauna mi s-a părut că ţi-ai pus ochii pe
Farthings.
— Ai dreptate şi n-am stat degeaba. La sfatul lui Bob
Bingham, am cumpărat acţiuni în ultimii cinci ani, investind
cincizeci la sută din comisionul câştigat la orice afacere. Am
deja trei la sută din stocul Farthings. De îndată ce voi avea
şase la sută, ceea ce nu va mai dura mult, intenţionez să
ocup un loc în consiliu şi să creez haos.
— Nu m-aş încrede prea mult în asta, pentru că poţi fi
sigur că Adrian Sloane e cu radarul orientat pe tine şi, ca un
submarin, va ataca când te aştepţi cel mai puţin.
— Şi ce-ar putea face ca să mă oprească? Statutul băncii
specifică faptul că orice companie sau persoană particulară
care deţine şase la sută din stoc are automat dreptul să
deţină un loc în consiliu.
— De îndată ce vei avea cele şase la sută, va rescrie pur şi
simplu statutul.

1763
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate s-o facă?

— De ce nu? S-a numit singur preşedinte în timp ce noi
toţi eram la funeraliile lui Cedric, aşa că de ce n-ar modifica
şi statutul băncii dacă asta înseamnă că va scăpa de tine din
consiliu? Doar pentru că este imoral, nu înseamnă că e şi
prost. Dar sincer vorbind, Seb, cred că ai o problemă mai
mare pe frontul de acasă.
— La Kaufman’s?
— Nu, la Barrington’s. Am avertizat-o pe mama ta că dacă
îi va permite lui Desmond Mellor să devină director, totul se
va termina jalnic. A fost patru ani în consiliu şi cred că ştii
că acum vrea să fie director adjunct.
— Da, n-ar putea s-o arate mai clar, a zis Seb. Dar atât
timp cât mama este preşedinte, poate să-şi ia gândul de la
asta.
— Sunt de acord, atât timp cât mama ta este preşedinte.
Dar cred că ai observat şi tu că el deja şi-a parcat tancurile
pe pajiştea din faţa voastră?
— Ce vrei să zici?
— Dacă ai fi citit Financial Times de azi-dimineaţă, ai fi
observat că Adrian Sloane l-a invitat pe Mellor să devină
vicepreşedinte la Farthings. Acum spune-mi, ce au astea
două lucruri în comun?
Aceste cuvinte l-au adus pe Seb la tăcere pentru prima
oară.
— O ură intensă pentru familia ta. Dar nu dispera, a
continuat Ross, mai ai o carte în manşetă pe care o va anula
greu.
— Şi care e aceea?
— Nu care, cine. Beryl Hardcastle şi stocul ei de cinzeci şi
unu la sută din acţiunile Farthings. Beryl nu va mai semna
alte documente trimise de Sloane care n-au fost verificate
bine mai întâi de fiul ei.
— Deci ce mă sfătuieşti?

1764
 - JEFFREY ARCHER -

— De îndată ce vei avea şase la sută din stocul băncii, îţi

poţi parcă tancul pe pajiştea din faţă a lui Sloane şi să creezi
haos.
— Dar dacă aş avea cele cincizeci şi unu la sută din
acţiunile lui Beryl Hardcastle, aş putea aduce o întreagă
armată pe pajiştea din faţă a lui Sloane şi lui nu-i va mai
rămâne decât să bată repede în retragere.
— Drăguţă idee, dacă ştii pe cineva cu vreo douăzeci de
milioane de prisos.
— Bob Bingham? a spus Seb.
— Bob este bogat, dar cred că vei observa că este prea
mult chiar şi pentru el.
— Sal Kaufman?
— În starea lui prezentă de sănătate, bănuiesc că preferă
să vândă, nu să cumpere.
Seb a părut dezamăgit.
— Încearcă să nu te mai gândeşti acum la tancuri, Seb.
Încearcă să devii director şi să-i transformi viaţa lui Sloane
într-un iad.
Seb a încuviinţat.
— Mă voi duce la el de îndată ce revin din Statele Unite.
— Cred că mai e cineva pe care ar trebui să-l vizitezi
înainte de a pleca în America.

— Trebuie să ţii seama, Sarah, că deşi Macbeth este un

bărbat ambiţios, lady Macbeth este cea care-i pune coroana
în mână. Era o vreme când femeile nu aveau drepturi şi
singura ei speranţă de a căpăta o influenţă reală în Scoţia
era să-l convingă pe bietul ei soţ slab şi aiurit că ar trebui să-
l omoare pe rege atunci când era oaspete în casa lor. Deci
vreau să repeţi scena, Sarah. Încearcă să-ţi aminteşti că eşti
o persoană rea care se pricepe la comploturi şi care încearcă
să-şi convingă soţul să comită o crimă. Acum, ai grijă să mă

1765
 - JEFFREY ARCHER -

convingi pe mine pentru că dacă o faci, vei convinge şi

spectatorii.
Sebastian stătea în spatele sălii şi urmărea un grup de
elevi entuziaşti repetând sub ochii atenţi ai domnului Swann.
Era păcat că scena era atât de mică şi aglomerată.
— Mult mai bine, a zis Swann când au terminat actul.
Ajunge pentru azi. Mâine, vreau să începem cu scena
fantomei lui Banquo. Rick, trebuie să-ţi aminteşti că
Macbeth este singura persoană din cameră care poate vedea
fantoma. Invitaţii de la dineu nu ştiu ce te tulbură şi sunt
speriaţi, iar unii chiar cred că ţi-ai pierdut minţile. Şi, Sarah,
tu trebuie să încerci să-i convingi pe acei oaspeţi că totul e
bine şi, în ciuda purtării ciudate a soţului tău, nu au motive
să se îngrijoreze. Şi, orice ai face, nu te uita la fantomă,
pentru că dacă o faci, chiar o singură dată, vraja va fi ruptă.
Ne vedem mâine la aceeaşi oră şi aveţi grijă să vă învăţaţi
replicile până atunci. După ziua de luni, renunţăm la cititul
din scenariu.
S-a auzit un mormăit dinspre actorii care plecau de pe
scenă şi deveneau iar elevi, luându-şi ghiozdanele şi cărţile şi
croindu-şi drum pe coridor. Pe Seb l-a amuzat când a văzut-
o pe lady Macbeth strângând mâna lui Banquo. Nu era de
mirare că domnul Swann îi atrăsese atenţia lui Sarah să nu
se uite la el în timpul scenei fantomei.
Domnul Swann nu a stins luminile scenei până ce nu a
aranjat toate recuzitele la locul lor pentru scena banchetului.
Şi-a luat apoi scenariul terfelit, l-a pus în geanta Gladstone
şi s-a îndreptat încet către uşă. La început n-a observat că
cineva stătea în spatele camerei şi nu şi-a putut ascunde
surpriza când a văzut cine era.
— Anul ăsta nu montăm Othello, a zis el. Dar dacă am
face-o, n-ar trebui să caut prea mult ca să-mi găsesc un
Iago.
— Nu, domnule Swann, acesta este prinţul Hal, căzut în
genunchi în faţa regelui pentru a-i cere iertare după ce a

1766
 - JEFFREY ARCHER -

făcut o greşeală groaznică din care nu şi-ar putea reveni

niciodată.
Bătrânul a stat nemişcat în timp ce Sebastian îşi scotea
portmoneul, scotea un cec din el şi i-l înmâna.
— Dar asta este mult mai mult decât suma pentru care
ne-am înţeles, a zis fostul director, bâlbâindu-se.
— Nu şi dacă doriţi acele cabine noi, o cortină adevărată şi
costume care să nu fie de anul trecut.
— Ca să nu mai vorbim de cabine separate pentru fetele
din Shifnal High, a zis Swann. Dar pot să ştiu ce aţi vrut să
spuneţi, domnule Clifton, când aţi menţionat acea
îngrozitoare greşeală pe care nu o veţi putea repara
niciodată?
— Este o poveste lungă, a zis Seb şi nu vreau să vă
plictisesc…
— Sunt un om bătrân şi am o groază de timp liber, a zis
Swann, aşezându-se în faţa lui Seb.
Sebastian i-a spus lui Swann cum se întâlnise prima oară
cu Samantha la ceremonia de absolvire a lui Jessica şi
fusese lăsat mut de admiraţie.
— Nu-mi imaginez că vi se întâmplă prea des, a spus
domnul Swann, zâmbind.
— Când am întâlnit-o a doua oară, mi-am revenit suficient
ca s-o invit la cină. Nu mult după aceea, mi-am dat seama că
vreau să-mi petrec restul vieţii cu ea. Bătrânul ştia când să
tacă. Dar când a aflat că eu n-am intenţia să-mi onorez
promisiunea pe care v-am făcut-o, m-a părăsit şi s-a întors
în America. A făcut o pauză. N-am mai văzut-o de atunci.
— Atunci mă voi ruga să nu faci aceeaşi greşeală pe care
am făcut-o eu când eram de vârsta ta.
— Aţi făcut aceeaşi greşeală?
— Într-un fel, a fost mai rea. Când eram un tânăr
absolvent de facultate, mi s-a oferit să predau engleza la un
liceu în Wochestershire. N-am fost niciodată mai fericit până
când m-am îndrăgostit de fiica cea mai mare a directorului,
dar n-am avut curajul să i-o spun.

1767
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu?
— Eram foarte timid, mai ales cu femeile şi, oricum, mi-era
teamă că directorul nu va fi de acord. Acum poate sună
aiurea, dar pe atunci era o altă lume. M-am mutat la o altă
şcoală şi mai târziu am aflat că ea nu s-a măritat niciodată.
Aş fi fost în stare să suport asta dacă anul trecut, când am
asistat la înmormântarea ei, sora ei mai mică nu mi-ar fi
spus că eu am fost cea dintâi şi ultima ei dragoste, dar tatăl
ei o sfătuise să nu facă nimic până ce eu nu-mi declaram
iubirea. Ce prost am fost. Un moment pierdut, urmat de o
viaţă plină de regrete. Tinere, vezi să nu faci aceeaşi greşeală.
Inimile slabe niciodată nu cuceresc o femeie.
— Robert Burns? a întrebat Seb.
— Ei, mai există speranţă pentru tine, a zis Swann. Cu
ajutorul bastonului, bătrânul s-a ridicat în picioare şi l-a luat
pe Seb de braţ. Mulţumesc pentru generozitate. De abia
aştept s-o cunosc pe domnişoara Sullivan. S-a întors cu faţa
la Seb. Ai vrea să fii amabil s-o întrebi, domnule Clifton, dacă
ar dori să deschidă teatrul Samantha Sullivan?

1768
 - JEFFREY ARCHER -

25
— Bună ziua, stimate părinte. Mă gândeam să plec în
America cu nişte afaceri şi mă întrebam dacă…
— Ai putea merge cu Buckingham? Da, desigur, dar nu
uita regula lui Bob Bingham că membrii familiei trebuie să-şi
plătească întotdeauna drumul. Dacă vrei să mergi
săptămâna viitoare, ţi-ai putea însoţi tatăl. Pleacă la New
York să se întâlnească cu editorul lui.
Sebastian a întors o pagină în jurnal.
— Va trebui să rearanjez nişte întruniri, dar da, e bine
aşa.
— Şi ce te-a apucat să te duci în Statele Unite?
— O oportunitate de afacere pe care domnul Kaufman vrea
s-o analizez.
În momentul în care Seb a pus receptorul în furcă, s-a
simţit vinovat că nu-i spusese mamei sale adevăratul motiv
al excursiei sale pentru că se temea că s-ar fi făcut de râs –
din nou.
Dar habar n-avea unde locuia Sam sau cum ar putea afla.
Se gândea la această problemă când Vic Kaufman a intrat în
biroul lui şi l-a luat prin surprindere.
— Ai observat că tata se tot repetă în ultima vreme?
— Nu, nu pot spune că am observat, a zis Seb. Saul mai
uită din când în când, dar cred că are peste şaptezeci de ani.
— Când a fugit din Polonia, nu şi-a luat certificatul de
naştere cu el, dar odată i-a scăpat că-şi putea aminti
funeraliile reginei Victoria, deci trebuie să aibă spre optzeci
de ani. Trebuie să recunosc că sunt puţin îngrijorat, pentru
că, dacă bătrânul păţeşte ceva, tu nu eşti gata încă să preiei
banca, iar eu nu sunt suficient de bun.
Lui Seb nu-i trecuse prin cap că Saul Kaufman nu va
continua să fie preşedinte întotdeauna şi desigur nu se
gândise să devină preşedinte al băncii înainte ca Vic să
aducă acest subiect în discuţie.

1769
 - JEFFREY ARCHER -

Seb avea acum paisprezece angajaţi în subordinea lui,

majoritatea mai în vârstă decât el, iar departamentul lui era
al treilea furnizor de profituri, nu departe de schimburi
valutare şi afaceri imobiliare.
— Nu te îngrijora, Vic, a spus Seb, încercând să-l
liniştească. Sunt sigur că tatăl tău mai are mult de trăit.
Totuşi, la întâlnirea săptămânală a lui Seb cu preşedintele,
domnul Kaufman a întrebat de trei ori, cu diverse ocazii,
numele clientului pe care-l reprezentau într-o afacere de
dezvoltare a proprietăţii, cu toate că Seb ştia că făcuse
afaceri cu acesta de cel puţin două ori în trecut.
Seb îşi petrecuse atâta timp întrebându-se ce se întâmpla
la cealaltă bancă, aflată la doar câteva străzi depărtare, că
nu-i trecuse prin cap că viitorul lui la Kaufman nu era sigur.
A încercat să nu se gândească la cel mai rău scenariu
posibil: bătrânul, obligat să se retragă din cauza sănătăţii,
Farthings făcând o licitaţie de preluare pentru Kaufman’s şi
Seb obligat să scrie altă demisie noului preşedinte al celor
două bănci unite.
S-a gândit chiar să-şi anuleze excursia în America, dar ştia
că, dacă nu va pleca la ultimul flux de vineri seara, nu va
mai avea curajul să treacă prin toate acestea.

Seb s-a bucurat de tovărăşia tatălui său în călătoria de

cinci zile până la New York şi nu numai pentru că, spre
deosebire de mama lui, Harry nu şi-a pierdut timpul punând
întrebări peste întrebări la care Seb nu voia să răspundă.
Întotdeauna mâncau seara împreună şi uneori şi la prânz.
În timpul zilei, tatăl lui se închidea în cabina lui, cu semnul
Nu deranjaţi pe uşă. Lucra întruna la varianta finală a
ultimului său manuscris pe care-l va da lui Harold
Guinzburg la o oră după sosirea vasului.

1770
 - JEFFREY ARCHER -

Aşa că atunci când Seb se plimba pe puntea superioară a

vasului într-o dimineaţă, a fost uimit văzându-şi tatăl într-un
şezlong, citind din autorul său preferat.
— Asta înseamnă că ai terminat cartea? l-a întrebat,
aşezându-se în şezlongul alăturat.
— Da, a zis Harry, lăsând deoparte Beware of Pity. Acum
trebuie doar să-i dau manuscrisul lui Harold şi să-i aştept
părerea.
— N-o vrei şi pe a mea?
— Pentru cartea mea? Nu, dar pentru alta, da.
— Despre ce carte vorbeşti?
— Unchiul Joe, a zis Harry. Harold i-a oferit doamnei
Babakova o sută de mii de dolari avans din cei cincisprezece
la sută drepturi de autor şi nu ştiu cum s-o sfătuiesc.
— Dar e vreo şansă să găsească cineva vreun exemplar al
cărţii?
— Credeam că nu, dar Harold mi-a spus că doamna
Babakova ştie unde se poate găsi unul. Singura problemă e
că se află în Uniunea Sovietică.
— I-a spus unde anume în Uniunea Sovietică?
— Nu. A zis că-mi va spune doar mie şi de aceea plec la
Pittsburgh după ce mă întâlnesc cu Harold în New York.
Harry a fost surprins de următoarea întrebare a fiului său.
— O sută de mii de dolari este o sumă mare pentru
doamna Babakova sau se descurcă bine?
— A fugit din Rusia fără un ban aşa că-i va schimba viaţa.
— Atunci, dacă oferta domnului Guinzburg ţi se pare
corectă, sfatul meu ar fi să accepte. Ori de câte ori vreau să
închei o afacere încerc să aflu cât de multă nevoie de bani
are cealaltă parte, deoarece asta influenţează felul în care
acţionez. Dacă sunt disperaţi să pună mâna pe bani, eu
conduc, dacă nu…
Harry a încuviinţat.
— Totuşi e o oprelişte în acest caz. Pentru că tu eşti
singura persoană căreia ea vrea să-i spună unde este

1771
 - JEFFREY ARCHER -

ascunsă cartea poţi să fii sigur că speră că tu vei fi acela care

se va duce s-o ia.
— Dar este în Uniunea Sovietică.
— Unde tot mai eşti persona non grata. Deci, orice ai
spune, nu face promisiuni.
— N-aş vrea s-o dezamăgesc.
— Tată, ştiu că e nostim să cucereşti de unul singur
Imperiul Sovietic, dar numai James Bond reuşeşte
întotdeauna să înfrângă KGB-ul. Aşa că ne putem întoarce în
lumea reală, deoarece şi eu am nevoie de un sfat.
— Al meu?
— Nu, al inspectorului William Warwick.
— De ce, plănuieşti să asasinezi pe cineva?
— Nu, caut o persoană dispărută.
— Şi de aceea mergi în Statele Unite.
— Da. Dar nu ştiu unde stă acea persoană sau cum să
aflu.
— Cred că vei afla că au o înregistrare a adresei ei de
acasă la bordul acestei nave.
— Cum se poate?
— Pentru că a fost cu noi în prima călătorie şi trebuie să o
fi dat comisarului de bord. Deci e sigur că el are adresa ei în
fişier. Ar putea fi o încercare în van, pentru că au trecut mai
mulţi ani, dar cel puţin vei afla de unde să începi. În cazuri
normale, bănuiesc că nu va dori să ofere informaţii personale
despre alt pasager, dar cum eşti director al companiei şi ea a
fost invitata ta în excursie, cred că nu va fi o problemă.
— De unde ştiai că e vorba de Samantha?
— Mi-a spus mama ta.
— Dar eu nu i-am spus.
— Nu în aşa de multe cuvinte. Dar am învăţat în decursul
anilor să nu o subestimez niciodată pe soţia mea. Dar ai
grijă, când e vorba de ceva personal, chiar şi ea poate greşi.
— Cum a fost cu Desmond Mellor?
— Nu mi-aş fi imaginat niciodată că înlocuitorul lui Alex
Fisher să se dovedească a fi tot o problemă.

1772
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi e o mare diferenţa între Mellor şi Fisher, a spus Seb.

Mellor este inteligent, deci este mult mai periculos.
— Crezi că are vreo şansă să ajungă preşedinte adjunct?
— Nu avea, până ce Ross Buchanan nu m-a convins că se
poate.
— Poate de aceea Emma ia în considerare o abordare
nucleară şi vrea să-l forţeze pe Mellor să-şi pună cărţile pe
masă.
— Pe care masă?
— Pe masa consiliului de administraţie. Îl va lăsa să
candideze ca adjunct, dar i se va opune şi-şi va pune
candidatul ei. Dacă pierde el, nu va avea de ales decât să-şi
dea demisia.
— Şi dacă pierde ea?
— Va învăţa să se descurce cu el.
— Cine e candidatul ei?
— Mă gândeam că tu.
— Nicio şansă. Consiliul îl va susţine pe Mellor împotriva
mea, nu numai din cauza vârstei şi asta înseamnă că mama
va sfârşi prin a demisiona. Ceea ce, dacă te gândeşti, ar
putea fi chiar o parte a planului pe termen lung al lui Mellor.
Va trebui s-o conving să nu facă asta. Şi nu este singura ei
problemă acum.
— Dacă te referi la lady Virginia şi la procesul ei de
calomnie, nu cred că mai constituie o problemă.
— Cum de eşti atât de sigur?
— Nu sunt, dar n-am mai auzit nimic de pe frontul acela
în ultima vreme. După douăsprezece luni, mama ta poate
face un apel la tribunal să elimine procesul de pe listă, dar
eu am sfătuit-o să se abţină.
— De ce?
— Când dai peste un şarpe adormit, nu-l înţepa cu un băţ
ascuţit sperând că va pleca, pentru că este mai probabil să
se trezească şi să te muşte.
— Şi muşcătura femeii aceleia este veninoasă, a zis Seb. Şi
eu nici măcar nu ştiu de ce a dat-o pe mama în judecată.

1773
 - JEFFREY ARCHER -

— O să-ţi spun la cină.

Comisarul de bord l-a ajutat cât a putut. I-a dat lui

Sebastian adresa domnişoarei Sullivan: 2043, Cable Street,
Georgetown, Washington DC, cu toate că nu ştia dacă ea mai
locuieşte acolo pentru că nu mai călătorise cu nava de la
primul drum. Seb spera că 2043 era un apartament mic în
care ea stătea singură sau cu o colegă.
I-a mulţumit comisarului, a coborât câteva etaje până la
Grill Room şi s-a alăturat tatălui său la masă. Abia după ce
chelnerul a luat felul principal de mâncare, Seb a adus în
discuţie problema Virginiei.
— A fost ceva destul de dramatic sau cel puţin aşa am
crezut noi atunci, a zis Harry, aprinzându-şi o havană pe
care n-ar fi putut s-o cumpere pe un vas american. Mama ta
se adresa adunării generale şi, în timp ce se puneau întrebări
din public, Virginia a întrebat dacă unul dintre directorii de
la Barrington’s şi-a vândut toate acţiunile cu intenţia de a
distruge compania.
— Şi cum s-a descurcat mama cu întrebarea?
— A întors-o în avantajul ei întrebând dacă Virginia se
referea la cele trei ocazii în care Alex Fisher, reprezentantul ei
în consiliu, vânduse şi apoi cumpărase înapoi propriile ei
acţiuni, câştigând un profit frumos din asta.
— Dar ăsta era adevărul, a zis Seb, aşa că nu e nicio
calomnie.
— De acord, dar mama ta n-a rezistat să nu împungă
şarpele adormit cu un băţ ascuţit adăugând… Harry şi-a
lăsat trabucul jos, s-a aplecat pe spate şi a închis ochii…
Dacă doreaţi să distrugeţi compania, lady Virginia, înseamnă
că aţi eşuat lamentabil pentru că aţi fost învinsă de oamenii
obişnuiţi, decenţi, care doresc ca această companie să aibă
succes… nu, nu, a spus Harry, corectându-se, cuvintele ei
exacte au fost: să fie un succes. Audienţa a ovaţionat şi

1774
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia s-a năpustit afară din cameră, strigând: „Veţi mai

auzi de avocatul meu” şi chiar am auzit. Dar asta a fost
demult aşa că să sperăm că a fost sfătuită să renunţe la caz
şi să se strecoare în pământ.
— Dacă a făcut-o, înseamnă că stă ghemuită şi aşteaptă
să atace iar.

În ultima dimineaţă a drumului, Seb a luat micul dejun cu

tatăl său, dar Harry n-a prea vorbit. Aşa era întotdeauna
înainte de a preda un manuscris editorilor. Cele mai lungi
trei zile din viaţa mea, îi spusese el odată lui Seb, au fost
când am aşteptat părerea lui Guinzburg asupra ultimului
meu roman.
— Dar cum poţi fi sigur că este complet cinstit cu tine
când vorbeşte despre roman când ultimul lucru pe care ar
vrea să-l facă ar fi să te piardă ca autor?
— Nu ascult nicio vorbă despre carte, a recunoscut Harry.
Mă interesează doar numărul de exemplare cartonate pe care
le va tipări prima oară. Aici nu poate bluffa. Pentru că dacă
sunt mai mult de o sută de mii de data aceasta, înseamnă că
el e sigur că va ajunge un bestseller.
— Şi sub o sută de mii? a întrebat Seb.
— Atunci nu e prea sigur.
Tatăl şi fiul au coborât împreună de pe vas după o oră.
Unul dintre ei se agăţa de un manuscris şi mergea la editura
din Manhattan, iar celălalt a luat un taxi spre gara Penn,
înarmat doar cu o adresă din Georgetown.

1775
 - JEFFREY ARCHER -

26
Sebastian stătea de cealaltă parte a drumului, strângând
în mână un buchet mare de trandafiri roşii. Se uita la uşa
din faţă a unei clădiri mici din cărămidă roşie, cu un singur
etaj. În faţă era un pătrat mic de iarbă care părea tunsă cu
foarfecile şi înconjurat de begonii. O cărare măturată ducea
la uşa proaspăt vopsită din faţă, pe care era un ciocănel din
aramă care strălucea în soarele dimineţii târzii. Atât de
ordonat, atât de curat şi atât de asemănător Samanthei.
De ce era atât de curajos când se înfrunta cu Adrian
Sloane sau încrucişa sabia cu cineva pentru o afacere de un
milion de lire, când îl umplea de teamă să bată în uşa care
putea nici măcar să nu fie a Samanthei? A respirat adânc, a
traversat strada şi a bătut uşor în uşă. Când s-a deschis,
prima sa reacţie a fost să se întoarcă şi să fugă. Probabil că
era soţul Samanthei.
— Pot să vă ajut? a întrebat bărbatul, uitându-se suspicios
la trandafiri.
— Samantha este acasă? a întrebat Seb, gândindu-se dacă
suspiciunea nu se va transforma repede în mânie.
— Nu mai locuieşte aici de mai mult de un an.
— Ştiţi cumva unde s-a mutat?
— N-am idee. Îmi pare rău.
— Dar trebuie să fi lăsat vreo adresă, a spus Seb, disperat.
— La Smithsonian, acolo lucrează.
— Mulţumesc, a zis Seb, dar uşa se închisese deja.
Această întâlnire l-a făcut să se simtă puţin mai
încrezător, aşa că s-a întors repede spre stradă şi a chemat
primul taxi pe care l-a văzut. În timpul drumului spre
Smithsonian şi-a repetat de vreo mie de ori să nu mai fie atât
de laş şi să-şi vadă de treabă. Cel mai rău lucru pe care l-ar
putea face ea ar fi…
Când a coborât din taxi, s-a trezit în faţa unei porţi
complet diferite: un panou masiv din sticlă care nu părea să
rămână închisă mai mult decât câteva secunde odată. A
1776
 - JEFFREY ARCHER -

intrat în hol. Trei tinere în uniforma elegantă, albastră, a

muzeului, stăteau la biroul de recepţie, răspunzând
întrebărilor vizitatorilor.
Seb s-a apropiat de una dintre ele, care a zâmbit când a
văzut trandafirii.
— Cu ce vă pot ajuta?
— O caut pe Samantha Sullivan.
— Îmi pare rău, nu cunosc acest nume, dar am început
abia săptămâna aceasta, a zis ea, întorcându-se spre o
colegă care tocmai închisese telefonul.
— Samantha Sullivan? a repetat aceasta. Tocmai aţi
pierdut-o. A plecat să-şi ia fiica de la şcoală. Se va întoarce
mâine la zece.
Fiică, fiică, fiică. Cuvântul a răsunat în urechile lui Seb ca
un glonţ. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi…
— Vreţi să-i lăsaţi un mesaj?
— Nu, mulţumesc, a spus el, întorcându-se spre uşă.
— Mai puteţi s-o prindeţi la Jefferson Elementary, a zis o
voce din spatele lui. Programul se termină abia la patru.
— Mulţumesc, a repetat Seb, continuându-şi drumul spre
uşă fără să se uite înapoi. A ieşit din clădire şi a plecat să
caute alt taxi. Unul a tras imediat lângă el. S-a urcat şi era
gata să spună Union Station, dar cuvintele s-au transformat
în:
— Scoala Jefferson Elementary.
Şoferul a intrat în traficul după-amiezii şi s-a aliniat într-
un şir lung de maşini.
— Îţi voi da dublu faţă de ce apare pe aparatul de taxat
dacă ajungem acolo înainte de patru.
Şoferul a schimbat banda, a trecut de următorul semafor
şi a luat viraje atât de brusc, încât Seb a fost nevoit să
închidă ochii. Au ajuns în faţa unei clădiri masive din
cărămidă în stil neo-georgian cu patru minute înainte. Seb s-
a uitat la aparat şi i-a dat şoferului o bancnotă de zece
dolari. A coborât din taxi şi a dispărut în spatele mai multor
mame clevetitoare care-şi aşteptau copiii. Ascuns după un

1777
 - JEFFREY ARCHER -

copac, s-a uitat pe rând la mame, căutând o faţă cunoscută.

Dar nu a văzut-o.
La ora patru, a sunat clopoţelul eliberând o ceată de fetiţe
gălăgioase îmbrăcate în cămăşi albe, jachete roşii şi fuste gri
în carouri, cu ghiozdanele atârnându-le pe umeri. Au coborât
treptele în fugă şi s-au îndreptat spre mamele lor, ca atrase
de un magnet.
Seb s-a uitat atent la fetiţe. Aveau cam cinci ani, dar cum
era posibil când Sam fusese în Anglia cu mai puţin de şase
ani în urmă? Şi pe urmă şi-a văzut surioara fugind pe scări.
Acelaşi ciuf de păr negru, ondulat, aceiaşi ochi căprui,
acelaşi zâmbet pe care nu era în stare să-l uite. A vrut să
fugă ia ea şi s-o ia în braţe, dar a rămas îngheţat pe loc.
Fetiţa a zâmbit fericită şi a fugit spre mama ei.
Seb s-a uitat la femeia care, când o întâlnise prima oară, îl
amuţise. A vrut iar să strige, dar n-a făcut-o. A stat doar şi s-
a uitat când cele două s-au urcat într-o maşină şi, la fel ca
celelalte mame şi copii, au pornit spre casă! După un
moment au dispărut.
Seb a rămas pe loc, ameţit. De ce nu vorbise cu ea? Nu se
simţise niciodată în viaţa lui mai trist sau mai fericit. Trebuia
să câştige inimile amândurora pentru că ar sacrifica orice,
totul, ca să fie cu ele.
Mulţimea s-a împrăştiat după ce ultimii copii au ajuns la
mamele lor, iar Seb a rămas singur, strângând încă în mână
buchetul de trandafiri. A traversat altă stradă şi a intrat pe
altă uşă sperând să-i spună cineva unde locuiau cele două.
A mers în lungul unui coridor, pe lângă săli de clasă
decorate cu desene şi picturi ale copiilor. Chiar înainte să
ajungă la o uşă pe care scria Dr. Rosemary Wolfe, Directoare,
s-a oprit să admire portretul pe care îl făcuse un copil mamei
ei. Putea să fi fost făcut de Jessica cu douăzeci de ani în
urmă. Aceleaşi trăsături viguroase de pensulă, aceeaşi
originalitate. Pictura ei era de o categorie superioară
celorlalte afişate. Şi-a amintit cum mergea pe alt coridor

1778
 - JEFFREY ARCHER -

când avea zece ani, experimentând aceleaşi emoţii –

admiraţie şi dorinţa de a cunoaşte artistul.
— Vă pot ajuta? s-a auzit o voce severă.
Seb s-a întors şi a văzut o femeie înaltă, îmbrăcată elegant,
îndreptându-se spre el. I-a amintit de mătuşa lui, Grace.
— Admiram picturile, a spus el încet, sperând că accentul
lui englez exagerat o va ameţi. Cu toate că nu părea genul de
femeie care poate fi uşor ameţită.
— Iar asta, a zis Seb, arătând spre Mămica mea este
excepţională.
— Aşa este, a spus ea: dar Jessica are un talent deosebit…
vă simţiţi bine? a întrebat ea când obrajii lui Seb s-au albit
brusc, iar el s-a împleticit înapoi, proptindu-se de perete.
— Sunt bine, sunt bine, a spus el, revenindu-şi. Aţi spus
Jessica?
— Da, Jessica Brewer. Este cea mai mare artistă de la
Jefferson Elementary pe care am văzut-o de când sunt
directoare, iar ea nici măcar nu-şi dă seama cât de talentată
este.
— La fel ca Jessica.
— Sunteţi un prieten de familie?
— Nu, am cunoscut-o pe mama ei când lucra în Anglia.
— Dacă-mi spuneţi numele, o voi anunţa că…
— Prefer să nu, doamnă directoare, dar am o rugăminte
mai deosebită. Privirea severă a reapărut. Aş vrea să cumpăr
această pictură şi s-o iau cu mine în Anglia ca să-mi
amintească atât de mamă cât şi de fată.
— Îmi pare rău, dar nu este de vânzare, a spus dr. Wolfe,
hotărâtă. Dar sunt sigură că, dacă veţi discuta cu doamna
Brewer…
— Nu se poate, a zis Seb, aplecându-şi capul.
Expresia directoarei s-a îmblânzit şi s-a uitat mai atentă la
străin.
— Mai bine plec, altfel pierd trenul, a spus Seb. Ar fi vrut
să fugă, dar picioarele îi erau atât de nesigure încât de abia

1779
 - JEFFREY ARCHER -

se putea mişca. Când s-a întors să-şi ia rămas-bun, a văzut

că directoarea încă se uita fix la el.
— Sunteţi tatăl lui Jessica.
Seb a încuviinţat în timp ce plângea fără să se poată opri.
Dr. Wolfe a venit lângă el, a luat pictura de pe zid şi i-a dat-o
străinului.
— Vă rog să nu le spuneţi că am fost pe aici, s-a rugat el.
E mai bine aşa.
— Nu voi spune un cuvânt, a zis dr. Wolfe, dându-i mâna.
Cedric Hardcastle ar fi fost capabil să facă afaceri cu
această femeie; era cineva care nu avea nevoie să semneze
un contract ca să se ţină de cuvânt.
— Mulţumesc, a spus Seb, oferindu-i florile.
A plecat repede, strângând pictura sub braţ. De îndată ce
a ajuns afară a mers şi a tot mers. Cât de prost fusese s-o
piardă. Prost de-a binelea. Ca un cowboy rău într-un film de
categoria B, care ştia că trebuie să plece din oraş cât mai
repede. Doar şeriful şi-ar fi dat seama că fusese pe acolo.
— Union Station, a zis el când s-a urcat în alt taxi. Nu
putea să se oprească să nu privească fix Mămica mea şi ar fi
ratat semnul de neon dacă nu s-ar fi uitat o clipă în sus.
— Stop! a strigat el. Şoferul a tras pe dreapta.
— Credeam că aţi spus Union Station. Mai sunt zece
cvartale până acolo.
— Îmi pare rău, m-am răzgândit. A plătit şoferul, a coborât
pe trotuar şi s-a uitat iar la semn. De data aceasta nu a
ezitat să intre în clădire şi să se îndrepte spre birou,
rugându-se ca bănuiala lui să fie corectă.
— Ce departament doriţi, domnule? a întrebat femeia de
acolo.
— Vreau să cumpăr o fotografie de la o nuntă de care sunt
sigur că s-a ocupat ziarul dumneavoastră.
— Departamentul fotografic este la etajul al doilea, a zis
ea, arătând spre o scară, dar mai bine grăbiţi-vă. Vor închide
în câteva minute.

1780
 - JEFFREY ARCHER -

Seb a sărit treptele câte trei deodată şi s-a năpustit prin

nişte uşi batante pe care era scris FOTOGRAFII pe sticla
jivrată. Aici, un tânăr care se uita la ceas, stătea în spatele
ghişeului. Seb nu l-a aşteptat să spună ceva.
— Ziarul vostru s-a ocupat de nunta dintre Brewer şi
Sullivan?
— Nu ştiu, n-am auzit de aşa ceva, dar o să verific.
Seb s-a învârtit prin faţa ghişeului, sperând, rugându-se.
În cele din urmă, tânărul a apărut cu un dosar gros.
— Se pare că da, a spus el, trântind dosarul pe ghişeu.
Seb a deschis coperta cartonată şi a văzut o duzină de
fotografii şi mai multe articole din presă amintind fericita
ocazie: mirele şi mireasa, Jessica, rudele, domnişoarele de
onoare, chiar şi un episcop, toţi aflaţi la o nuntă la care el ar
fi trebuit să fie mirele.
— Dacă doriţi să alegeţi o fotografie anume, a spus
tânărul, costă cinci dolari bucata şi le puteţi lua peste vreo
două zile.
— Şi dacă aş vrea să le cumpăr pe toate, cam cât ar costa?
Tânărul le-a numărat încet.
— Două sute şi zece dolari, a zis el până la urmă.
Seb şi-a scos portmoneul, a luat trei sute de dolari şi i-a
pus pe ghişeu.
— Aş vrea să iau dosarul chiar acum.
— Mi-e teamă că nu se poate, domnule. Dar, după cum v-
am zis, dacă reveniţi peste două zile…
Seb a mai scos o bancnotă de o sută de dolari şi a văzut
privirea exasperată de pe fata tânărului. Şi-a dat seama că
târgul nu era încheiat. Era vorba doar de sumă.
— Dar nu am voie… a şoptit tânărul.
Înainte de a-şi termina propoziţia, Seb a mai pus o
bancnotă de o sută de dolari peste celelalte patru. Tânărul s-
a uitat prin cameră şi a văzut că majoritatea colegilor lui se
pregăteau să plece. A luat repede cele cinci bancnote, le-a
îndesat în buzunar şi i-a zâmbit slab lui Seb.

1781
 - JEFFREY ARCHER -

Seb a luat dosarul, a ieşit din departamentul fotografic, a

coborât repede scările şi a ieşit din clădire prin uşile batante.
Se simţea ca un hoţ de magazine şi a continuat să fugă până
ce a fost sigur că a scăpat. A încetinit, şi-a tras răsuflarea şi
a început să urmeze semnele până la Union Station, cu
pictura sub un braţ şi dosarul sub celălalt. A cumpărat un
bilet la expresul Amway spre New York şi după câteva
minute s-a urcat în tren.
Sebastian nu a deschis dosarul până ce trenul nu a plecat
din gară. Până ce a ajuns la Penn Station, nu s-a putut opri
să nu se întrebe dacă, la fel ca domnul Swann, nu va regreta
tot restul vieţii că nu vorbise cu Sam, pentru că doamna
Brewer nu era măritată decât de trei luni.

1782
 - JEFFREY ARCHER -

27
Harold Guinzburg a pus manuscrisul pe biroul din faţa
lui. Harry stătea în faţa lui şi-i aştepta verdictul.
Guinzburg s-a încruntat când secretara a intrat în cameră
şi a pus două cafele fierbinţi şi un platou cu fursecuri în faţa
lor şi n-a zis nimic cât era ea în cameră. Se amuza să-l lase
pe Harry să mai sufere câteva minute de tortură. Când a
închis în cele din urmă uşa în urma ei, Harry se gândea că o
să explodeze.
Umbra unui zâmbet a apărut pe figura lui Guinzburg.
— Fără îndoială că te întrebi ce părere am despre ultimul
tău roman, a zis el, răsucind şi mai mult şurubul.
Harry l-ar fi strâns cu plăcere de gât pe omul acela
afurisit.
— Să începem prin a-i da inspectorului Warwick un
indiciu?
Şi apoi l-a zăpăcit.
— O sută şi douăzeci de mii de exemplare. După mine,
este cel mai bun roman pe care l-ai scris şi sunt mândru că
sunt editorul tău.
Harry a fost atât de şocat încât a izbucnit în lacrimi şi,
cum niciunul n-avea o batistă, au început să râdă. După ce
şi-au revenit, Guinzburg i-a explicat o vreme de ce îi plăcuse
atât de mult Warwick şi bomba cu ceas. Harry a uitat repede
că-şi petrecuse ultimele două zile plimbându-se întruna pe
străzile din New York, întrebându-se cu groază care va fi
reacţia editorului. A luat o înghiţitură de cafea, dar aceasta
se răcise deja.
— Acum aş dori să-mi îndrept atenţia asupra altui autor, a
zis Guinzburg, şi anume asupra lui Anatoli Babakov şi a
biografiei lui Iosif Stalin.
Harry a pus ceşcuţa înapoi pe farfurioară.
— Doamna Babakova mi-a spus că a ascuns cartea soţului
ei într-un loc în care n-ar putea-o găsi nimeni. Ceva demn de
un roman cu William Warwick, a adăugat el. Dar, după cum
1783
 - JEFFREY ARCHER -

ştii, în afară de faptul că mi-a confirmat că este undeva în

Uniunea Sovietică, tu eşti singura persoană căreia vrea să-i
comunice locul exact. Harry nu l-a întrerupt. Părerea mea, a
continuat Guinzburg, este că tu n-ar trebui să te implici,
având în vedere faptul că sovieticii nu te consideră o comoară
naţională. Aşa că, dacă afli unde este ascunsă, poate
altcineva ar putea să meargă s-o recupereze.
— Dacă nu sunt gata să risc eu, a spus Harry, atunci care
este rostul tuturor anilor în care m-am luptat să-l eliberez pe
Babakov? Dar înainte de a decide, dă-mi voie să te întreb
ceva. Dacă aş fi în stare să pun mâna pe un exemplar din
Unchiul Joe, câte exemplare va avea prima ediţie?
— Un milion de exemplare, a zis Guinzburg.
— Şi tu eşti de părere că eu sunt cel care va risca?
— Nu uita că romanul Svetlanei Stalin, Douăzeci de
scrisori către un prieten, a fost pe lista de bestselleruri mai
mult de un an şi, spre deosebire de Babakov, ea n-a fost
niciodată la Kremlin în timpul domniei tatălui ei. Guinzburg
a deschis un sertar al biroului şi a scos un cec de 100.000 $
pe numele doamnei Elena Babakova. I l-a dat lui Harry. Dacă
vei găsi într-adevăr cartea, va trăi în lux tot restul vieţii.
— Şi dacă nu sau nu este unde spune ea? Vei fi cheltuit o
sută de mii de dolari degeaba.
— Este un risc pe care vreau să mi-l asum, a zis
Guinzburg. Şi orice editor este un jucător de noroc în sufletul
său. Iar acum să discutăm despre probleme mai agreabile.
Iubita mea Emma, de exemplu şi Sebastian. Ca să nu mai zic
nimic de lady Virginia Fenwick. De abia aştept să aflu ce
pune la cale.

Dejunul cu editorul său durase prea mult şi Harry de abia

a ajuns în Penn Station la timp ca să prindă expresul de
Pennsylvania. În timpul primei părţi a drumului către

1784
 - JEFFREY ARCHER -

Pittsburgh, a revăzut toate întrebările la care Guinzburg

dorea răspuns înainte de a se despărţi de cei 100.000 $ .
Mai târziu, în timp ce moţăia, Harry şi-a amintit ultima
conversaţie cu Sebastian. Spera că fiul său o va putea
recâştiga pe Samantha şi nu numai pentru că-i plăcuse
întotdeauna. Era de părere că fiul său se maturizase în
sfârşit şi că Sam va redescoperi bărbatul de care se
îndrăgostise.
Când trenul a ajuns în Union Station, Harry şi-a amintit
că mai era ceva ce voise să facă întotdeauna dacă va ajunge
în Pittsburgh. Poate va avea timp să viziteze Carnegie
Museum of Art, unde Jessica îi spusese odată că se află
unele dintre cele mai frumoase Cassat din America.
S-a urcat într-un taxi galben şi i-a cerut şoferului să-l
ducă la Brunswick Mansions, în partea de nord. Adresa avea
un aer de clasă de mijloc, dar când au ajuns, după douăzeci
de minute, Harry a descoperit că în realitate era o mahala
dărăpănată. Taxiul a dispărut de îndată ce Harry a plătit
şoferul.
Harry s-a urcat pe treptele tocite ale clădirii acoperite cu
graffiti. Semnul „Defect” atârnat de uşa liftului avea un aer
de permanenţă. A urcat încet scările până la etajul opt şi s-a
dus să caute apartamentul 86 care era în partea îndepărtată
a blocului. Vecinii îl priveau din uşi, bănuitori faţă de omul
elegant care era cu siguranţă un funcţionar al guvernului.
Bătăii lui uşoare la uşă i s-a răspuns atât de repede încât
fusese probabil aşteptat. Harry i-a zâmbit unei doamne în
vârstă cu ochi trişti şi obosiţi şi cu o faţă plină de riduri. Îşi
putea imagina cât de dureroasă fusese lunga ei despărţire de
soţul său pentru că, deşi erau cam de aceeaşi vârstă, ea
părea mai bătrână cu douăzeci de ani decât el.
— Bună ziua, domnule Clifton, a spus ea, într-o engleză
fără accent. Vă rog să intraţi. Şi-a condus oaspetele pe un
coridor îngust, fără covor, în camera de zi, ornamentată doar
cu o fotografie a soţului său, atârnată deasupra unul raft de
cărţi uzate, pe pereţii lipsiţi de orice alt ornament.

1785
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă rog să luaţi loc, a zis ea, făcându-i semn spre unul

din cele două scaune care erau singurele piese de mobilă din
cameră. Aţi fost foarte amabil să veniţi un drum atât de lung
ca să mă vedeţi. Şi trebuie să vă mulţumesc pentru eforturile
curajoase depuse pentru eliberarea dragului meu Anatoli. V-
aţi dovedit un aliat neobosit al lui.
Doamna Babakova vorbea despre soţul ei de parcă acesta
ar fi întârziat la serviciu şi urma să apară dintr-un moment
într-altul şi nu ca şi cum acesta era închis pe douăzeci de ani
la mai mult de zece mii de kilometri depărtare.
— Cum l-aţi întâlnit prima oară pe Anatoli? a întrebat-o el.
— Eram amândoi studenţi la Institutul de Limbi Străine
din Moscova. Eu am ajuns profesoară la o şcoală locală de
stat, iar Anatoli s-a dus la Kremlin după ce a câştigat
medalia Lenin pentru că a fost şef de promoţie în acel an.
După ce ne-am căsătorit, credeam că aveam de toate, că
eram probabil binecuvântaţi pentru că eram aşa de norocoşi
şi, după standardele oamenilor din Rusia, chiar eram. Dar
toate astea s-au schimbat peste noapte când Anatoli a fost
ales să traducă discursurile preşedintelui, astfel încât
acestea să poată fi folosite ca propagandă în vest.
După aceea, interpretul oficial al preşedintelui s-a
îmbolnăvit, iar Anatoli i-a luat locul. I-au spus că e ceva
temporar şi cum ar fi vrut să fie adevărat. Dar el dorea să-l
impresioneze pe conducătorul ţării şi cred că a reuşit pentru
că a devenit repede interpretul principal al lui Stalin. Aţi fi
înţeles de ce, dacă l-aţi fi întâlnit.
— Timp greşit, a zis Harry. Vreţi să spuneţi când îl voi
întâlni.
Ea a zâmbit.
— Când îl veţi întâlni. Atunci au început problemele lui, a
continuat ea. S-a apropiat prea mult de Stalin şi, cu toate că
era doar un aparatcic a fost martorul unor lucruri care l-au
făcut să-şi dea seama ce monstru era Stalin. Imaginea
prezentată poporului, a unui om amabil, unchiul preferat al
tuturor, nu putea să fi fost mai departe de adevăr. Anatoli

1786
 - JEFFREY ARCHER -

îmi spunea cele mai înfricoşătoare istorisiri când venea de la

serviciu, dar n-o făcea niciodată în faţa altora, nici măcar a
celor mai apropiaţi prieteni. Dacă ar fi spus ceva, nu ar fi fost
dat afară, ci ar fi dispărut pur şi simplu ca multe alte mii de
oameni. Da, mii, dacă aceştia ridicau măcar o sprânceană în
semn de protest.
Singura lui consolare era scrisul şi ştia că nu va putea
publica nimic până la moartea lui Stalin şi poate nici după
propria lui moarte. Dar Anatoli dorea ca lumea să ştie că
Stalin era la fel de rău ca Hitler. Singura diferenţă fiind că el
scăpase basma curată. Pe urmă, Stalin a murit.
Anatoli a devenit neliniştit pentru că voia ca oamenii să
afle ceea ce ştia el. Ar fi trebuit să aştepte mai mult, dar a
găsit un editor care-i împărtăşea ideile şi nu a putut rezista.
În ziua publicării, chiar înainte ca Unchiul Joe să ajungă în
librării, toate exemplarele au fost distruse. Atât de mare era
teama KGB-ului că cineva va descoperi adevărul încât chiar
şi presele pe care cuvintele lui Anatoli au fost tipărite au fost
sparte în bucăţi. În ziua următoare a fost arestat şi după o
săptămână a fost judecat şi condamnat la douăzeci de ani de
muncă grea în gulag pentru că scrisese o carte care nu
fusese citită de nimeni. Dacă ar fi fost un american care ar fi
scris o biografie a lui Roosevelt sau Churchill, ar fi apărut la
toate emisiunile de talk show, iar cartea lui ar fi ajuns
bestseller.
— Dar dumneavoastră aţi reuşit să scăpaţi.
— Da, Anatoli şi-a dat seama ce urma să se întâmple. La
câteva săptămâni după publicare m-a trimis la mama, în
Leningrad şi mi-a dat toate rublele pe care le economisise şi
manuscrisul cărţii. Am reuşit să trec graniţa în Polonia, dar
nu înainte de a mitui un paznic cu majoritatea economiilor
lui Anatoli. Am ajuns în America fără un ban.
— Şi aţi adus şi cartea cu dumneavoastră?
— Nu, nu puteam risca. Dacă aş fi fost prinsă şi ar fi fost
confiscată, întreaga viaţă a lui Anatoli n-ar fi avut niciun
rost. Am lăsat-o undeva unde n-o vor găsi niciodată.

1787
 - JEFFREY ARCHER -

Cei trei bărbaţi care o aşteptau s-au ridicat când lady

Virginia a intrat în cameră.
Desmond Mellor stătea în faţa ei îmbrăcat cu un costum
maro cadrilat, care ar fi fost mai potrivit la o cursă de ogari.
La stânga se afla maiorul Fisher, îmbrăcat în costumul lui la
două rânduri, albastru-închis, de firmă; la urma-urmei,
acum era membru al parlamentului. În faţa lor stătea
bărbatul care-i adusese pe cei patru împreună.
— Am strâns această adunare foarte repede, a zis Adrian
Sloane, pentru că a apărut ceva care ne-ar putea deranja
planul nostru pe termen lung. Nu l-a întrerupt nimeni.
Vinerea trecută, după-masă, chiar înainte ca Sebastian
Clifton să plece la New York pe Buckingham, a mai cumpărat
douăzeci şi cinci de mii de acţiuni ale băncii, ajungând per
total la mai mult de cinci la sută. După cum v-am avertizat
acum câtva timp, oricine are mai mult de şase la sută din
stocul de acţiuni are dreptul automat la un loc în consiliul
băncii şi dacă s-ar întâmpla asta, nu va mai dura mult până
ca el să descopere ce am pus noi la cale în ultimele şase luni.
— Cât timp crezi că mai avem? a întrebat lady Virginia.
— Poate să fie o zi, o lună, un an, cine ştie? a zis Sloane.
Tot ce ştim sigur este că mai are nevoie doar de un procent
ca să solicite un loc în consiliu, aşa că putem presupune că
mai curând decât mai târziu.
— Cât de aproape suntem de a pune mâna pe acţiunile
bătrânei doamne? s-a interesat maiorul. Asta ne-ar rezolva
toate problemele.
— Am o întâlnire cu fiul ei, Arnold, joia viitoare, a spus
Des Mellor. Oficial, ca să-i cer sfatul într-o problemă juridică,
dar nu-i voi spune adevăratul meu scop până ce nu va
semna un acord de nedivulgare.

1788
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu-i faci lui oferta? a întrebat Virginia,

întorcându-se către Sloane. La urma-urmei, tu eşti
preşedintele băncii.
— El n-ar fi de acord niciodată să facă afaceri cu mine, a
zis Sloane, nu după ce am făcut-o pe doamna Hardcastle să
renunţe la drepturile ei la vot în ziua funeraliilor soţului ei.
Dar cu Desmond nu s-a mai întâlnit până acum.
— Şi de îndată ce va semna acordul, a zis Mellor, îi voi face
o ofertă de trei lire şi nouă şilingi pe acţiune pentru stocul
mamei lui – adică treizeci la sută peste valoarea de piaţă.
— Dar nu va fi bănuitor? La urma-urmei ştie că eşti unul
dintre directorii băncii.
— Aşa este, a spus Sloane, dar ca unic împuternicit al
averii tatălui său, este responsabilitatea lui să obţină
afacerea cea mai profitabilă pentru mama sa, iar acum ea
trăieşte din dividendele pe care le-am ţinut la o valoare
minimă în ultimii doi ani.
— După ce-i voi aminti asta, a zis Mellor, îi voi da lovitura
de graţie, spunându-i că primul lucru pe care-l voi face va fi
să-l înlătur pe Adrian de la conducerea băncii.
— Asta ar trebui să meargă, a comentat maiorul.
— Dar ce-l va opri să ia legătura cu Clifton şi să-i ceară
pur şi simplu un preţ mai mare?
— Asta-i frumuseţea acordului. Nu poate discuta oferta
decât cu mama lui, doar dacă nu doreşte să fie adus în faţa
Consiliului avocaţilor. Nu este un risc pe care şi-l va asuma
uşor.
— Iar celălalt cumpărător al nostru mai există? a întrebat
maiorul.
— Domnul Bishara nu numai că există, a zis Sloane, ci şi-
a confirmat în scris oferta de cinci lire acţiunea şi a depus
două milioane de lire pentru a dovedi că este serios.
— De ce vrea să plătească aşa de mult? a întrebat lady
Virginia.
— Pentru că Banca Angliei i-a respins de curând cererea
pentru o licenţă de comerţ ca bancher în City şi este atât de

1789
 - JEFFREY ARCHER -

disperat să pună mâna pe o bancă engleză încât nu-i pasă

cât plăteşte pentru Farthings.
— Dar Banca Angliei nu va obiecta la această preluare
evidentă? a întrebat Fisher.
— Nu dacă menţine acelaşi consiliu doi ani, iar eu rămân
doar ca preşedinte. Şi de aceea este important ca Clifton să
nu afle ce punem la cale.
— Dar dacă Clifton obţine cele şase la sută procente?
— Îi voi oferi şi lui trei lire şi nouă şilingi pe acţiune, a
spus Sloane şi am impresia că nu va putea rezista tentaţiei.
— Nu sunt atât de sigur, a spus Mellor. Recent, am
observat o schimbare în atitudinea lui. Pare să lucreze după
complet altă agendă.
— Atunci va trebui să-i rescriu agenda de lucru.

— Cartea este acolo unde trebuie să fie, a spus doamna

Babakova.
— Într-o librărie? a încercat Harry.
Doamna Babakova a zâmbit.
— Nu într-o librărie obişnuită.
— Dacă aţi vrea să păstraţi acest secret, aş înţelege, mai
ales dacă descoperirea ei poate aduce o pedeapsă şi mai
mare pe capul soţului dumneavoastră.
— Ce pedeapsă mai mare ar putea fi? Ultimele cuvinte pe
care mi le-a spus când mi-a dat cartea au fost: „Mi-am riscat
viaţa pentru asta şi aş muri fericit dacă aş şti că a fost
publicată astfel încât lumea şi mai ales poporul rus, să afle
în sfârşit adevărul.” Deci mai am un singur scop în viaţă,
domnule Clifton şi anume să văd cartea lui Anatoli publicată,
oricare ar fi consecinţele. În caz contrar, toate sacrificiile pe
care le-a făcut vor fi fost zadarnice. I-a strâns mâna. O veţi
găsi într-un anticariat specializat în traduceri la colţul dintre
Nevski Prospekt şi strada Bolşaia Morskaya în Leningrad, a
zis ea, continuând să strângă mâna lui Harry ca o văduvă

1790
 - JEFFREY ARCHER -

singură care se agaţă de unicul ei fiu. Este pe raftul de sus

din colţul cel mai îndepărtat, între Război şi pace în spaniolă
şi Tess d’Ubervilles în franceză. Dar nu căutaţi Unchiul Joe,
pentru că am ascuns coperta sub Povestea celor două oraşe
tradusă în portugheză. Nu cred că prea mulţi portughezi
vizitează magazinul acela.
Harry a zâmbit.
— Şi dacă este încă acolo şi reuşesc s-o aduc înapoi,
sunteţi mulţumită dacă domnul Guinzburg o va publica?
— Anatoli ar fi mândru să… s-a oprit, a zâmbit şi a spus,
Anatoli va fi mândru să fie publicat de acelaşi editor ca Harry
Clifton.
Harry a scos plicul din buzunarul interior al hainei şi i l-a
dat. Ea l-a deschis încet şi a scos cecul. Harry a urmărit să-i
vadă reacţia, dar ea a pus cecul înapoi în plic şi i l-a
returnat.
— Dar sigur că Anatoli ar fi dorit ca dumneavoastră şi…
— Da, ar fi dorit, a zis ea, liniştită. Dar nu este ceea ce
vreau eu. Vă puteţi imagina ce dureri suferă în fiecare zi?
Deci, până ce nu va fi eliberat, nu îmi pasă de niciun fel de
confort. Pe măsură ce se întuneca, Harry s-a lămurit că în
casă nu era lumină. Ea era hotărâtă să împărtăşească viaţa
soţului ei din închisoare. Dădea dovadă de o asemenea
demnitate, încât Harry s-a simţit stânjenit. În cele din urmă,
doamna Babakova s-a ridicat.
— V-am reţinut mult prea mult, domnule Clifton. Am să
înţeleg dacă nu vă veţi întoarce în Rusia pentru că aveţi prea
multe de pierdut. Şi dacă nu vă veţi întoarce, vă rog un
singur lucru: nu spuneţi nimic până nu găsesc pe cineva
doritor să-şi asume sarcina.
— Doamnă Babakova, a spus Harry, în cazul în care
cartea mai este acolo, o voi găsi. O voi aduce înapoi şi va fi
publicată.
Ea l-a îmbrăţişat şi i-a spus:
— Voi înţelege, desigur, dacă vă veţi răzgândi.

1791
 - JEFFREY ARCHER -

Harry se simţea atât trist, cât şi încântat în timp ce cobora

cele opt etaje spre trotuarul acum pustiu. Mai trebuia să
meargă câteva cvartale înainte de a putea chema un taxi, aşa
că n-a observat bărbatul care-l urmărea, intrând şi ieşind
din umbre şi fotografiindu-l din când în când.
— La naiba, a murmurat Harry când trenul a plecat din
Union Station şi şi-a început drumul înapoi spre New York.
Fusese atât de preocupat de întâlnirea cu doamna Babakova
încât uitase să viziteze Carnegie. Jessica l-ar certa. Timp
greşit. Jessica l-ar fi certat.

1792
 - JEFFREY ARCHER -

LADY VIRGINIA FENWICK

1970

1793
 - JEFFREY ARCHER -

28
— Aş vrea să deschid această întrunire, a spus Adrian
Sloane, felicitându-l din inimă pe maiorul Fisher pentru că a
fost ales ca membru în parlament.
— Aşa e, aşa e, a spus Desmond Mellor, bătându-l pe noul
membru în parlament pe spate.
— Vă mulţumesc, a spus Fisher. Şi pot spune că a fost un
bonus special faptul că l-am învins pe Giles Barrington.
— Şi dacă e după mine, a spus Sloane, nu va fi singurul
Barrington care va suferi o înfrângere. Dar mai întâi îl voi
ruga pe Desmond să ne spună cum a mers întâlnirea lui cu
Arnold Hardcastle.
— La început nu prea bine, pentru că nu era interesat
deloc să vândă acţiunile mamei lui, chiar la preţul umflat de
trei lire şi nouă şilingi. Dar apoi, când i-am spus că prima
mea măsură ca acţionar majoritar va fi să-l concediez pe
Adrian Sloane şi să-l scot din consiliu, atitudinea lui s-a
schimbat.
— A muşcat momeala? a spus Fisher.
— Sigur că da, a răspuns Sloane. Mă urăşte la fel de mult
cum o urâţi voi pe Emma Clifton şi pe Giles Barrington şi
poate chiar mai mult.
— Asta nu e posibil, a comentat lady Virginia.
— Dar capcana, a continuat Mellor, s-a închis când i-am
spus pe cine vreau să numesc ca preşedinte la Farthings în
locul lui Adrian. Mellor n-a rezistat să facă o pauză atât de
lungă cât i-ar fi plăcut şi a spus: pe Ross Buchanan.
— Dar e suficient un singur telefon la Buchanan şi va şti…
— Aţi uitat, domnule maior, că Hardcastle a semnat un
acord de confidenţialitate, aşa că nu va telefona nimănui. Şi
mi-ar plăcea să-l văd figura când va afla că vom schimba
numele acestei bănci din Farthings în Sloane’s.
— S-ar putea răzgândi dacă cineva îi va face o ofertă mai
bună pentru acţiuni? a întrebat lady Virginia.

1794
 - JEFFREY ARCHER -

— E prea târziu, a spus Mellor. A semnat deja certificatele

de transfer, aşa că, atâta timp cât îi voi plăti în douăzeci şi
una de zile, stocul este al meu.
— Şi vei rămâne fără bani doar pentru un scurt timp, a zis
Sloane, înainte ca Hakim Bashara să cumpere acţiunile şi să
câştigi un profit frumuşel.
— Dar în cazul în care Bashara nu plăteşte, vom fi toţi
săraci, le-a reamintit Virginia.
— A sunat de două ori pe zi cerând veşti despre ce se mai
petrece. A amânat chiar şi o vizită la Beirut unde trebuia să
se întâlnească cu preşedintele libanez. De fapt mă gândesc
să cresc preţul de la cinci lire la şase, dar abia în ultimul
moment.
— Nu e riscant? a întrebat Fisher.
— Credeţi-mă, e aşa de disperat să pună mâna pe
Farthings, încât va fi de acord cu aproape orice. Deci să
trecem la a doua parte a planului, care vă implică pe
dumneavoastră şi pe lady Virginia şi la momentul procesului,
care este crucial
— Emma Clifton va fi îngropată în citaţii săptămâna
viitoare şi avocaţii mei presupun că procesul va începe
cândva, în noiembrie.
— Este cât se poate de bine, a spus Mellor, verificându-şi
agenda, pentru că următoarea întrunire a consiliului
Barrington’s este peste trei săptămâni şi insist ca doamna
Clifton să demisioneze din funcţia de preşedinte, pentru
binele companiei, cel puţin până la terminarea procesului.
— Şi se ştie cine-i va lua locul în acest timp, a zis Sloane.
— De îndată ce voi sta în scaunul preşedintelui, a spus
Mellor, voi considera că este datoria mea fiduciară să le
comunic acţionarilor ce s-a întâmplat în realitate în prima
noapte a călătoriei navei Buckingham.
— Dar asta a fost învăluită în mister până acum, a zis
Fisher, părând nelalocul lui.
— Nu va mai fi aşa pentru mult timp. Când m-am alăturat
prima oară consiliului Barrington’s, Jim Knowles mi-a dat de

1795
 - JEFFREY ARCHER -

înţeles că nu a mers totul bine în acea călătorie, dar oricât

am insistat, n-a vrut să spună mai mult. Desigur că am
verificat minuta întrunirii consiliului care s-a ţinut pe vas
mai târziu în acea dimineaţă, dar tot ce am găsit au fost
scuzele căpitanului pentru o explozie care a avut loc mai
devreme la exerciţiile Marinei Militare, care susţinea că a
desfăşurat antrenamente de noapte în Atlanticul de Nord.
Dar dintr-o singură privire în documentele Amiralităţii se
descoperă repede că Marina Militară era ancorată atunci în
Gibraltar.
— Deci ce s-a întâmplat? a întrebat Fisher. Pentru că şi eu
am încercat să aflu adevărul de la Knowles şi chiar după ce a
băut ceva a rămas cu buzele cusute.
— Singurul lucru pe l-am aflat, a spus Mellor, a fost că
ceilalţi membri ai consiliului au semnat un acord de
confidenţialitate a întrunirii consiliului. Am crezut că nu mai
pot afla nimic până la consiliul de luna trecută când doamna
Clifton a luat o decizie pripită fără să-şi dea seama de
implicaţii.
Nimeni n-a pus întrebarea esenţială.
— Căpitanul navei Buckingham a raportat consiliului că la
ultima călătorie, al treilea ofiţer, un domn Jessel, a fost găsit
beat în timp ce era de serviciu pe punte şi a fost trimis în
cuşeta sa pentru tot restul voiajului. Amiralul Summers a
cerut ca Jessel să fie concediat imediat fără plată anticipată
şi fără referinţe. Eu l-am susţinut pentru că, la fel ca alţi
membri ai consiliului, amiralul uitase că Jessel era
semnalizator secund în prima noapte din prima călătorie şi
fusese martor la tot ce se întâmplase.
Fisher şi-a şters fruntea cu o batistă.
— Nu mi-a fost greu, a continuat Mellor, să-l urmăresc pe
Jessel, care nu este numai şomer, ci este şi dator cu chiria
pe trei luni, să-l duc la o cârciumă locală şi n-a durat mult
până am aflat că era încă supărat pentru că fusese
concediat. Mi-a spus în continuare că ştia lucruri care ar
putea distruge compania. După câteva pahare de rom a

1796
 - JEFFREY ARCHER -

început să-mi explice care erau acelea, presupunând că am

fost trimis să văd dacă-şi ţinea gura închisă, ceea ce l-a făcut
să-mi spună şi mai multe. Mi-a povestit că i-a văzut pe Harry
Clifton şi Giles Barrington cărând un vas mare cu flori dintr-
una din cabinele de la clasa întâi pe puntea superioară. Au
reuşit să-l arunce peste bord cu câteva momente înainte de a
exploda. În dimineaţa următoare, trei irlandezi au fost
arestaţi, iar căpitanul le-a oferit scuze pasagerilor,
spunându-le povestea cu Marina Militară, deşi în realitate
fuseseră la doar câteva secunde de un dezastru major care ar
fi putut omorî cine ştie câţi oameni şi ar fi distrus compania
fără să lase vreo urmă.
— Dar de ce nu a anunţat IRA ce s-a întâmplat în
realitate? a întrebat Fisher, nervos.
— Jessel mi-a spus că cei trei irlandezi arestaţi în acea
dimineaţă au fost duşi înapoi la Belfast pe o navă a Marinei
Regale pentru a fi băgaţi la închisoare sub alte acuzaţii. Au
fost eliberaţi de curând şi una dintre condiţiile eliberării
condiţionate a fost că, dacă vor spune ceva despre
Buckingham, vor ajunge în carceră în aceeaşi zi. Şi, hai s-o
spunem p-a dreaptă, IRA nu se laudă cu eşecurile.
— Dar dacă IRA nu poate confirma evenimentele şi
singurul tău martor este un beţivan concediat, de ce s-ar
interesa cineva de toate astea după şase ani? a întrebat
Fisher. Şi cât de des, a continuat el, am avut editoriale
pretinzând că IRA planifica să bombardeze Buckingham
Palace, Banca Angliei sau Camera Comunelor?
— Sunt de acord, domnule maior, a spus Mellor, dar presa
poate lua o altă atitudine când eu, ca nou preşedinte la
Barrington’s, voi decide să divulg raportul la câteva
săptămâni înainte de lansarea vasului Balmoral şi de
anunţarea primei sale călătorii.
— Dar preţul acţiunilor va scădea peste noapte.
— Iar noi le vom culege pe toate pe aproape nimic cu
profitul pe care-l vom face prin înţelegerea cu banca. Cu un

1797
 - JEFFREY ARCHER -

alt consiliu şi o schimbare a numelui, compania îşi va reveni

repede la statutul iniţial.
— O schimbare de nume? s-a interesat lady Virginia.
Desmond a surâs.
— Mellor Shipping; Adrian capătă banca şi eu voi avea o
nouă linie maritimă.
— Şi eu ce primesc? a zis Virginia.
— Exact ce-ai vrut întotdeauna, Virginia, plăcerea de a
îngenunchea în sfârşit familia Barrington. Şi mai ai încă un
rol vital. Altă informaţie pe care am reuşit s-o obţin la ultima
întrunire a consiliului a fost că Harry şi Emma Clifton vor
vizita New Yorkul luna viitoare ceea ce, ca preşedinte, ea o
face în fiecare an. Acesta va fi momentul perfect să-ţi anunţi
prietenii din presă că se pot aştepta la un proces. Este
important să-ţi pregăteşti povestea în timp ce ea este prin
mijlocul Atlanticului. Aşa că, atunci când doamna Clifton se
va întoarce, va fi nevoită să se apere pe două fronturi:
acţionarii vor dori să ştie motivul pentru care ea, ca
preşedinte al unei companii publice, nu i-a anunţat ce s-a
petrecut cu adevărat în acea noapte şi, în acelaşi timp, va
avea de-a face cu procesul de defăimare intentat de Virginia.
Presupun că nu va mai dura mult până ce nu-şi va întâlni
tatăl într-o notă de subsol a istoriei.
— E o problemă, a zis Virginia. Avocaţii mei îmi dau doar
cincizeci la sută şanse să câştig procesul.
— Până ce va începe procesul, a zis Sloane, Emma Clifton
îşi va fi pierdut orice credibilitate rămasă. Juriul va fi de
partea ta din momentul în care te vei urca în boxa
martorilor.
— Dar dacă nu câştig, voi rămâne cu o notă de plată
groasă, a insistat Virginia.
— După ce doamna Clifton îşi dă demisia din funcţia de
preşedinte la Barrington’s, chiar nu văd cum ai putea pierde
cazul. Dar în această eventualitate improbabilă, banca îţi va
acoperi cu plăcere costurile de judecată. Câţiva bănuţi
aruncaţi pentru planul cel mare.

1798
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu rezolvă problema lui Sebastian Clifton şi a celor

şase la sută de procente ale sale, a intervenit Fisher. Pentru
că, dacă ajunge în consiliu, va afla tot ce am…
— M-am ocupat şi de asta, a spus Sloane. Îl voi suna pe
Clifton şi îi voi propune o întrevedere.
— Poate va refuza să te vadă.
— Nu va putea să reziste dacă-i ofer cinci lire pe acţiune
pentru stocul lui, dându-i un profit de sută la sută. Din câte
îmi amintesc despre acest băiat, uită alte angajamente dacă
poate să scoată un ban.
— Dar dacă-ţi va refuza totuşi oferta? a zis Fisher.
— Atunci trecem la planul B, a spus Sloane. Nu-mi pasă
pe care-l folosim.

— După cum v-am explicat când ne-am întâlnit prima

oară, lady Virginia, şansele de a câştiga acest caz sunt cam
cincizeci la sută, aşa că ar fi mai bine să renunţăm la proces.
— Vă mulţumesc pentru sfat, sir Edward, dar este un risc
pe care sunt gata să mi-l asum.
— Aşa să fie, a zis consilierul ei. Dar am simţit necesar să-
mi exprim părerea pentru ca să nu existe neînţelegeri mai
târziu.
— V-aţi exprimat poziţia cât se poate de clar, sir Edward.
— Atunci să începem prin a analiza faptele cât de obiectiv
putem. Aţi vândut şi aţi răscumpărat sau nu mai multe
acţiuni Barrington’s cu singurul scop de a cauza prejudicii
companiei?
— De ce aş fi vrut să prejudiciez compania?
— De ce, într-adevăr. Ar trebui să menţionez în acest
punct că va fi responsabilitatea celeilalte părţi să dovedească
că aţi făcut-o şi nu a noastră că n-aţi făcut-o. Cu toate
acestea, de trei ori, atunci când compania a trebuit să
anunţe veşti proaste, aţi vândut acţiunile la preţ mare şi,

1799
 - JEFFREY ARCHER -

după zece zile, când preţul scăzuse, aţi revenit pe piaţă şi le-
aţi răscumpărat. Este aceasta o evaluare corectă?
— Da. Dar am făcut aşa ceva doar la sfatul maiorului
Fisher.
— Cred că ar trebui să vă abţineţi să-l menţionaţi pe
maiorul Fisher când vă aflaţi în boxa martorilor.
— Dar este membru în parlament.
— Poate acesta este timpul să vă reamintesc, lady Virginia,
că în opinia majorităţii juraţilor, avocaţii, agenţii imobiliari şi
membrii parlamentului se află în urma celor care strâng
impozite…
— Dar de ce n-ar trebui s-o spun dacă este adevărat?
— Pentru că maiorul Fisher era director la Barrington’s
când aţi vândut şi răscumpărat acţiunile şi, cum era
reprezentantul dumneavoastră în consiliu, juraţii nu vor avea
nicio îndoială de unde aţi obţinut informaţiile. Ţinând seama
de asta, vă sfătuiesc să nu-l chemaţi în boxă pe maiorul
Fisher, cu toate că ar fi bine să-l atenţionaţi că s-ar putea să-
l cheme cealaltă parte. Dacă aş fi în locul lor, eu i-aş trimite
o citaţie.
Virginia a părut speriată pentru prima oară.
— Apoi, mai târziu, a continuat sir Edward, aţi cumpărat o
mare parte din acţiunile Barrington’s, pentru a vă asigura un
loc în consiliu atunci când compania alegea un alt
preşedinte.
— Da. Alegerea mea a fost ca maiorul Fisher să fie
preşedintele consiliului.
— Mai trebuie să vă atenţionez să nu spuneţi şi asta în
boxa martorilor.
— Dar de ce? Credeam că maiorul Fisher ar fi fost mai
bun.
— Posibil, dar un juriu format din doisprezece cetăţeni
obişnuiţi aleşi aleatoriu ar putea crede că urmăreaţi o
vendetă împotriva doamnei Clifton, ceea ce ar sugera că
scopul dumneavoastră iniţial în cumpărarea şi vinderea

1800
 - JEFFREY ARCHER -

acţiunilor a fost într-adevăr producerea de daune ei şi

companiei.
— Am cerut doar ca persoana cea mai bine calificată să
ajungă preşedinte. Nu cred nici acum că o femeie ar fi
potrivită pentru această sarcină.
— Lady Virginia, încercaţi să vă amintiţi că e posibil ca
jumătate din juriu să fie format din femei şi o astfel de
observaţie nu vă va atrage simpatia lor.
— Începe să semene mai mult cu un concurs de frumuseţe
decât cu un proces.
— Dacă gândiţi aşa, lady Virginia, nu greşiţi prea mult. Şi
acum trebuie să presupunem că cealaltă parte îl va chema pe
fostul dumneavoastră soţ, sir Giles Barrington, ca martor.
— De ce? Nu a fost implicat în asta deloc.
— Cu excepţia faptului că toate aceste tranzacţii au avut
loc după divorţ şi noul preşedinte solicitat de dumneavoastră
s-a întâmplat să fie bărbatul care a candidat împotriva lui de
două ori la alegerile generale, ceea ce juriul ar considera că
este o coincidenţă cam trasă de păr.
— Şi chiar dacă l-ar chema pe Giles, cum ar putea el să-i
ajute? Este un fost soţ şi un fost membru al parlamentului şi
un fost ministru. Nu are prea multe lucruri în favoarea lui.
— Toate acestea s-ar putea să fie adevărate, a spus sir
Edward, dar am impresia că tot vor impresiona juriul.
— Pentru care motiv?
— El are o experienţă mare ca orator în public şi loja din
parlament antrenează bine pe cineva pentru boxa martorilor.
Deci nu ne putem permite să-l subestimăm.
— Dar omul e un ratat, a spus Virginia, incapabilă să-şi
mai controleze reacţiile.
— Trebuie să subliniez faptul că orice atac personal
împotriva celeilalte părţi va fi un serviciu adus lor şi vă va
face să vă pierdeţi atuurile. Sunteţi partea vătămată, cineva
care nu înţelege jocurile din City şi care nu are habar cum să
distrugă o companie.
— Dar asta mă va face să par slabă.

1801
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, a zis sir Edward hotărât, asta vă va face să păreţi

vulnerabilă ceea ce va fi în favoarea dumneavoastră când
juriul va vedea că vă înfruntaţi cu o femeie de afaceri
vicleană şi dură.
— De partea cui sunteţi?
— Sunt de partea dumneavoastră, lady Virginia, dar este
responsabilitatea mea să mă asigur că ştiţi cu ce vă
înfruntaţi. Ţinând seama de toate acestea, trebuie să vă
întreb din nou dacă sunteţi sigură că vreţi să continuaţi
procesul?
— Da, sigur că da, pentru că mai există o dovadă de care
nu v-am spus încă, sir Edward şi, de îndată ce va deveni
publică, nu cred că acest caz va mai ajunge la tribunal.

1802
 - JEFFREY ARCHER -

29
— Domnul Sloane v-a căutat când eraţi la masă, a spus
Rachel.
— A zis ce voia? a întrebat Seb.
— Nu, doar că era o problemă personală.
— Sigur că da. Şi-a dat seama că am aproape şase la sută
din acţiunile Farthings, aşa că a devenit brusc foarte
personal.
— A sugerat să vă întâlniţi în biroul lui mâine, la ora
unsprezece. Aveţi loc în agendă.
— Las-o baltă. Dacă vrea să mă vadă, poate naibii să vină
aici.
— Voi suna să văd dacă îi convine.
— Cred că da, pentru că acum eu conduc. Rachel n-a
comentat şi s-a întors să plece din cameră. Nu eşti convinsă,
nu-i aşa, Rachel? a zis Seb înainte ca ea să ajungă la uşă.
Rachel s-a întors, dar înainte de a-şi putea spune părerea, el
a întrebat: Ce ar fi făcut Cedric?
— I-ar fi dat lui Sloane impresia că era de acord cu el,
astfel încât să lase garda jos.
— Oare? a zis Seb. Atunci spune-i lui Sloane să mă
aştepte mâine la unsprezece dimineaţa şi explică-i cât de
mult aştept să-l văd.
— Nu, asta ar fi o exagerare. Dar nu întârziaţi.
— De ce nu?
— I-ar oferi un avantaj.

Giles nu se grăbea să se întoarcă în Camera Comunelor

pentru prima oară de când îşi pierduse locul. Poliţistul de la
intrarea St Stephen l-a salutat.
— Mă bucur să vă văd, domnule. Sper că nu va dura mult
până ce veţi reveni aici.

1803
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, a zis Giles, intrând în clădire, dincolo de

Westminster Hall şi în lungul coridorului în care publicul
aştepta cu răbdare, sperând să li se ofere un loc în galeria
vizitatorilor astfel încât să poată urmări şedinţa din ziua
aceea. Giles a trecut de ei şi a ajuns în holul central,
mergând repede, astfel încât să nu fie abordat de foştii colegi
care să-i spună cât le părea de rău şi să adauge alte
platitudini inutile.
După ce a trecut de alt poliţist a păşit pe covorul verde,
gros, pe care călcase atâţia ani. S-a uitat la telegraful care-i
ţinea la curent pe membri cu ce se întâmpla prin lume, dar
nu s-a oprit să se uite la ultimul editorial. A trecut repede de
librăria membrilor, nedorind să se întâlnească cu un anumit
membru pe care nu dorea să-l vadă. A luat-o la stânga şi a
ajuns la biroul şefului Camerei şi s-a oprit în faţa unui birou
în care nu mai intrase de mulţi ani. A bătut la uşa şefului
opoziţiei şi a intrat găsind aşezaţi la birouri aceiaşi doi
secretari care lucraseră şi cu fostul prim-ministru când el
mai era în Downing Street.
— Mă bucur să vă revăd, sir Giles. Puteţi intra, domnul
Wilson vă aşteaptă.
O altă bătaie la altă uşă unde a intrat, văzând figura
familiară a bărbatului care încerca să-şi aprindă pipa. A
renunţat când l-a văzut pe Giles.
— Giles, de abia am aşteptat această zi. Mă bucur să te
văd.
— Şi eu mă bucur să te văd, Harold, a răspuns Giles, fără
să dea mâna cu colegul său din palatul Westminster,
respectând o tradiţie seculară.
— Ce ghinion să pierzi cu doar douăzeci şi unu de voturi, a
zis Wilson. Nu pot pretinde că-mi place prea mult succesorul
tău.
— Acest loc o să-i vină de hac. Întotdeauna o face.
— Şi cum te descurci cu melancolia post-electorală?
— Nu prea bine. Trebuie să admit că-mi lipseşte acest loc.

1804
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-a părut rău să aud de tine şi de Gwyneth. Sper că

veţi reuşi să rămâneţi prieteni.
— Şi eu sper pentru că este din vina mea. Mi-e teama că
am început să ne îndepărtăm unul de altul de mai mult timp.
— Locul ăsta nu te ajută, a spus Harold. Cum te descurci
să fii iar şeful opoziţiei?
— Ca tine, nu aşa de grozav. Spune-mi, cum este în lumea
adevărată?
— Nu prea-mi place şi n-o să spun altceva. Când ai fost în
politică un sfert de secol, nu prea eşti calificat să mai faci
altceva.
— Atunci ar trebui să facem ceva în direcţia asta, a zis
Wilson, reuşind în cele din urmă să-şi aprindă pipa. Am
nevoie de un purtător de cuvânt pentru afaceri externe în
Camera Lorzilor şi cred că tu ai fi cel mai potrivit.
— Sunt flatat, Harold şi mă gândeam eu că de aia vrei să
mă vezi. M-am gândit mult şi mă întreb dacă ai putea să-mi
răspunzi la o întrebare înainte să mă decid.
— Desigur.
— Nu cred că Ted Heath e mai bun în guvern decât a fost
în opoziţie. Votanţii îl consideră un necioplit, ceea ce explică
multe. Şi, mai important, sunt convins că avem o şansă
excelentă să câştigăm alegerile viitoare.
— După cum ar spune prietenul meu evreu, de pe buzele
tale direct în urechea Domnului.
— Şi dacă am dreptate, nu va mai dura mult până ce vei
reveni la numărul 10.
— Amin.
— Şi amândoi ştim că adevărata putere o are Camera
Comunelor, nu Camera Lorzilor. Cinstit vorbind, aceasta este
un azil de lux pentru bătrâni, o răsplată acordată de partid
pentru un serviciu lung şi comportare corectă.
— Cu posibila excepţie a celor care stau în banca întâi şi
revizuiesc legislaţia, a sugerat Wilson.

1805
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar am doar cincizeci de ani, Harold şi nu sunt sigur că

vreau să-mi petrec restul vieţii aşteptând să fiu chemat într-
un loc şi mai înalt.
— Te voi pune la lucru şi vei avea un loc în cabinetul
fantomă.
— Nu sunt sigur că e destul, Harold. Aşa că vreau să te
întreb, dacă voi candida pentru docurile Bristol la alegerile
viitoare, după cum asociaţia locală mă presează s-o fac, iar
tu vei forma noul guvern, aş avea vreo şansă să devin
ministru de externe?
Wilson a pufăit din pipă câteva momente, obiceiul lui când
avea nevoie de timp de gândire.
— Nu, nu imediat, Giles. N-ar fi corect faţă de Denis, care,
după cum ştii, urmăreşte postul acum. Dar îţi pot garanta că
ţi se va oferi un post important în Cabinet şi, dacă te vei
descurca bine, vei fi printre primii luaţi în considerare dacă
postul devine vacant. Dar dacă îmi accepţi oferta, cel puţin
vei reveni în parlament. Şi dacă ai dreptate şi vom câştiga
alegerile, nu e niciun secret că îmi voi căuta un şef pentru
Camera Lorzilor.
— Eu fac parte din Camera Comunelor, Harold şi nu cred
că sunt gata încă să fiu trecut în rezervă. Deci e un risc pe
care vreau să mi-l asum.
— Îţi apreciez hotărârea, a spus Wilson. Acum este rândul
meu să-ţi mulţumesc pentru că sunt sigur că nu ţi-ai asuma
acest risc decât dacă ai crede că-ţi poţi recâştiga locul şi
bănuiesc că ai mari şanse să revii la numărul zece. Totuşi,
dacă te răzgândeşti, te rog să mă anunţi şi atunci, ca bunicul
tău, vei sta pe băncile roşii ca lord Barrington de la…
— Docurile Bristol, l-a completat Giles.

Sebastian a intrat în banca Farthings pentru prima oară

de când îşi dăduse demisia cu cinci ani înainte. S-a dus la

1806
 - JEFFREY ARCHER -

biroul de recepţie şi i-a spus funcţionarului de serviciu

numele său.
— Ah, da, domnul Clifton, a spus omul, verificându-şi
lista. Preşedintele vă aşteaptă.
Când a spus „preşedintele”, Seb s-a gândit mai întâi la
Cedric Hardcastle şi nu la uzurpatorul care fusese motivul
pentru care-şi dăduse demisia.
— Vreţi vă rog să semnaţi în registrul vizitatorilor?
Seb şi-a scos un stilou din buzunarul interior al hainei şi
i-a deşurubat încet capacul, oferindu-şi timp să studieze lista
celor care-l vizitaseră de curând pe preşedinte. Ochii lui au
parcurs repede cele două coloane de nume, dintre care
majoritatea nu însemnau nimic pentru el. Dar două dintre
ele ar fi putut avea semne de neon alături: Desmond Mellor,
despre care Seb ştia că fusese numit de curând preşedinte
adjunct, aşa că nu a fost surprins, dar ce motiv ar fi avut
Alex Fisher MP să viziteze Farthings? Un lucru era sigur,
Sloane nu-i va spune. Alt nume care i-a atrase atenţia a fost
Hakim Bishara. Era sigur că citise ceva de curând despre
domnul Bishara în Financial Times, dar nu mai ţinea minte
ce anume.
— Preşedintele vă aşteaptă imediat, domnule. Biroul lui
este…
— La etajul de sus, a zis Seb. Mulţumesc.
Când Seb a coborât din lift la etajul executivilor, s-a
îndreptat încet înspre biroul care fusese al lui Cedric. Nu a
recunoscut pe nimeni şi nimeni nu l-a recunoscut, dar ştia
prea bine că Sloane nu întârziase să scape de toţi vechii
locotenenţi ai lui Cedric de la Farthings.
Nu a fost nevoit să bată la uşa lui Sloane pentru că
aceasta s-a deschis când era la câţiva paşi depărtare.
— Mă bucur să te văd, Seb, a spus Sloane. A trecut mult
timp, a mai zis el înainte de a-l invita înăuntru fără să rişte
să-i ofere mâna.
Primul lucru care l-a izbit pe Seb când a intrat în biroul
preşedintelui a fost că nu mai exista niciun semn al lui

1807
 - JEFFREY ARCHER -

Cedric. Nicio diplomă pentru cei treizeci de ani de conducere

a băncii. Niciun portret, nicio fotografie, nicio plachetă care
să amintească generaţiei următoare realizările sale. Sloane
nu numai că-i luase locul, ci îi şi anulase existenţa, ca a
unui politician sovietic căzut în dizgraţie.
— Ia loc, a zis Sloane, de parcă ar fi vorbit cu unul dintre
tinerii angajaţi ai băncii.
Seb s-a uitat mai bine la adversarul lui. Se mai îngrăşase
de la ultima lor întâlnire, dar faptul acesta era mascat de un
costum la două rânduri, bine croit. Ce nu se schimbase era
zâmbetul nesincer al bărbatului cu care majoritatea celor din
City refuzau să facă afaceri.
Sloane s-a aşezat în fotoliul preşedintelui şi nu şi-a pierdut
timpul cu banalităţi.
— Seb, cineva atât de inteligent ca tine şi-ar fi dat seama
până acum de ce vreau să-l văd.
— M-am gândit că vrei să-mi oferi un loc în consiliul de la
Farthings.
— Nu este chiar la ce mă gândeam. A urmat râsul cel fals
care însoţea surâsul nesincer. Totuşi, este clar de ceva vreme
că ai cumpărat acţiuni ale băncii pe piaţa liberă şi acum mai
ai nevoie doar de încă douăzeci de mii de acţiuni ca să
depăşeşti pragul care-ţi va oferi automat un loc în consiliu
sau să numeşti pe cineva care să te reprezinte.
— Fii sigur că mă voi reprezenta chiar eu.
— Şi de aceea am vrut să discut cu tine. Nu e niciun secret
că nu ne-am înţeles prea bine când ai lucrat sub conducerea
mea…
— Şi de aceea mi-am dat demisia.
— Este, de asemenea, motivul pentru care mi se pare
nepotrivit ca tu să fii implicat în conducerea de zi cu zi a
băncii.
— Nu mă interesează conducerea de zi cu zi a băncii.
Presupun că ai un personal capabil să se ocupe de asta. Nu
aceasta a fost intenţia mea.

1808
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi care a fost intenţia ta? s-a interesat Sloane, care-şi

ascundea iritarea cu greu.
— Să mă asigur că această bancă va reveni la standardele
ridicate de care se bucura sub conducerea predecesorului
tău şi că acţionarii sunt informaţi despre deciziile care se iau
în numele lor. Seb s-a hotărât să rostogolească o mică
grenadă de mână pe masă ca să vadă dacă va exploda când
va ajunge în partea cealaltă. Pentru că îmi este clar, după ce
am citit minutele ultimei întruniri a consiliului că nu le spui
acţionarilor toată povestea.
— Şi ce vrei să zici cu asta? a întrebat Sloane, puţin prea
repede.
— Cred că ştii foarte bine ce.
— Poate reuşim să facem o afacere. La urma-urmei,
întotdeauna ai fost un afacerist strălucit.
De la mânie la amabilitate cu niciun minut pauză între
cele două. Maurice Swann ar fi putut să-i ofere lui Sloane
rolul lui Richard III şi acesta ar fi putut juca chiar fără
scenariu.
— La ce fel de afacere te gândeşti? a întrebat Seb.
— În ultimii cinci ani cred că ai plătit o medie de două lire
şi zece şilingi pe acţiune. Sunt gata să dublez suma şi să-ţi
ofer cinci lire pe acţiune, ceea ce sunt sigur că ţi se pare o
ofertă generoasă.
Mult prea generoasă, s-a gândit Seb. Trei lire ar fi fost
punctul de pornire a ofertei şi patru închiderea. Oare de ce
voia cu atâta ardoare Sloane să-l ţină departe de consiliu?
— Mai mult decât generoasă, a răspuns Seb. Dar eu tot
vreau să-mi ocup locul în consiliu. Vezi, pentru mine e ceva
personal.
— Atunci voi fi nevoit să depun o reclamaţie la Banca
Angliei în care să explic că nu ai niciun interes în susţinerea
scopurilor pe termen lung ale băncii.
— Cinstit vorbind, vreau doar să aflu care sunt scopurile
pe termen lung ale băncii Farthings. Şi de aceea am vizitat
Banca Angliei săptămâna trecută şi am avut o discuţie lungă

1809
 - JEFFREY ARCHER -

cu domnul Craig, comisarul-şef. A fost atât de amabil încât

să verifice statutul băncii şi mi-a confirmat în scris că atâta
timp cât am un stoc de acţiuni de şase la sută, am dreptul la
un loc în consiliu. Dar poţi să-l suni.
Dacă Sloane ar fi fost un dragon, i-ar fi ieşit flăcări pe nări.
— Şi dacă-ţi ofer zece lire pe acţiune?
Sloane îşi pierduse evident cumpătul, aşa că Seb s-a decis
să lanseze a doua grenadă.
— Atunci voi începe să cred că zvonurile sunt adevărate.
— Ce zvonuri? a întrebat Sloane.
Să rişte să mai lanseze o bombă?
— De ce nu-i întrebi pe Desmond Mellor şi pe Alex Fisher
cu ce se ocupă pe la spatele dumneavoastră?
— De unde ştiai…
Grenada de mână explodase chiar în faţa lui Sloane, dar
Seb n-a rezistat să nu mai lanseze una.
— Ai mulţi duşmani în Square Mile, domnule Sloane şi
chiar unul sau doi în propriul birou.
— Cred că e timpul să pleci, Clifton.
— Da, sunt sigur că ai dreptate. Dar de abia aştept să te
văd pe tine şi pe ceilalţi colegi la următoarea întrunire a
consiliului băncii. Am foarte multe întrebări pentru ei, mai
ales pentru domnul Mellor, care pare foarte fericit să joace în
ambele tabere.
Sloane nu s-a mişcat, dar roşeaţa din obrajii lui indica
limpede că o altă grenadă explodase.
— Mă tem că nu ne vom mai vedea o vreme, Sebastian.
— De ce nu? a întrebat Seb, întorcându-se.
— Pentru că la ultima întrunire a consiliului am dat o
rezoluţie care stabileşte că, în viitor, orice străin doritor să se
alăture consiliului va trebui să deţină zece la sută din stocul
companiei.
— Nu poţi face asta, a zis Seb, sfidător.
— Pot şi am făcut-o, a spus Sloane şi sunt sigur că vei fi
mulţumit să afli că domnul Craig, comisarul-şef al Băncii
Angliei, ne-a aprobat rezoluţia. Aşa că ne vom vedea peste

1810
 - JEFFREY ARCHER -

cinci ani. Dar nu-ţi ţine respiraţia, Seb, pentru că, dacă vei
obţine zece la sută, vom fi obligaţi să dăm altă rezoluţie.

1811
 - JEFFREY ARCHER -

30
— Cât timp crezi că vei sta în Rusia? l-a întrebat Giles pe
Harry când se ridica de la masă şi-şi conducea musafirii în
salon la cafea.
— Câteva ore, cel mult până la miezul nopţii.
— De ce te întorci acolo? Nimeni nu vizitează locul acela a
doua oară fără un motiv al naibii de bun.
— Mă duc la cumpărături.
— Paris, Roma, New York… a zis Giles, dar nimeni nu se
duce la cumpărături în Rusia, decât localnicii.
— Doar dacă în Rusia nu există ceva ce nu poţi cumpăra
în Paris, Roma sau New York? a sugerat Emma, turnându-i
fratelui ei cafeaua.
— Ah, ce tont sunt. Ar fi trebuit să-mi amintesc că Harry
s-a întors din Statele Unite şi Harold Guinzburg nu e singura
persoană pe care a vizitat-o. Ăsta e un indiciu pe care
inspectorul Warwick nu l-ar fi ratat.
— Ar trebui să amân excursia după ce se termină procesul
Emmei, a spus Harry, ignorând deducţia lui Giles, dar viza
mea expiră în două săptămâni şi Ambasada Rusă m-a
avertizat că va mai dura şase luni până ce voi primi una
nouă.
— Fii atent, a zis Giles. S-ar putea ca ruşii să aibă şi ei un
inspector Warwick care te-ar putea aştepta. După propria sa
experienţă în Berlinul de Est, Giles se îndoia că Harry va
trece de vamă, dar a acceptat faptul că nu avea cum să-şi
convingă cumnatul odată ce acesta se hotărâse.
— Voi intra şi voi ieşi înainte ca ei să-şi dea seama, a spus
Harry, aşa că n-ai de ce să fii stresat. De fapt, sunt mai
îngrijorat de problemele cu care se confruntă Emma.
— Care anume? a întrebat Giles, dându-i lui Harry
coniacul.
— Desmond Mellor candidează la funcţia de preşedinte
adjunct la următoarea întâlnire a consiliului, a zis Emma.

1812
 - JEFFREY ARCHER -

— Vrei să zici că şarlatanul ăla a găsit doi directori care

sunt gata să-l propună şi să-l susţină? a zis Giles.
— Da, vechiul lui prieten, Jim Knowles, asistat de un
prieten şi mai vechi, Clive Anscott.
— Dar dacă nu este ales, a comentat Giles, e sigur că toţi
cei trei vor fi obligaţi să demisioneze? Deci asta s-ar putea
dovedi a fi o binecuvântare deghizată.
— N-o să prea fie o binecuvântare dacă este ales, a spus
Harry.
— De ce? Ce rele ar putea face Mellor chiar dacă este ales?
a întrebat Giles.
— Ar putea sugera să mă retrag până la terminarea
procesului, a spus Emma, pentru binele companiei.
— Şi atunci preşedintele adjunct va deveni preşedinte
activ.
— Doar pentru câteva săptămâni, a zis Harry. Te vei
întoarce la terminarea procesului.
— Nu-ţi poţi permite să-i oferi lui Mellor atâta libertate, a
spus Giles. De îndată ce nu vei mai participa la întrunirile
consiliului, va găsi o metodă de a transforma temporarul în
permanent, puteţi să mă credeţi.
— Dar tu ai putea refuza să te retragi, Emma, chiar dacă
el este preşedinte adjunct, a sugerat Harry.
— Nu voi prea avea de ales dacă voi fi nevoită să-mi petrec
aproape o lună în tribunal, apărându-mă.
— Dar după ce vei câştiga… a zis Giles.
— Dacă voi câştiga.
— De abia aştept să intru în boxa martorilor şi să spun
juriului câteva adevăruri domestice despre Virginia.
— Nu te vom chema, Giles, a zis Emma, liniştită.
— Dar ştiu mai multe despre Virginia decât…
— Exact din cauza asta este îngrijorat avocatul meu
pledant. După câteva cuvinte bine alese din partea fostului ei
soţ, juriului ar putea ajunge să-i pară rău pentru ea şi
domnul Trelford, avocatul meu, spune că sir Edward

1813
 - JEFFREY ARCHER -

Makepiece, avocatul ei, nu se va teme să ridice subiectul

celui de-al doilea divorţ al tău şi al cauzei sale.
— Deci pe cine vei chema?
— Pe maiorul Alex Fisher MP.
— Dar el nu va fi martorul apărării?
— Domnul Trelford crede că nu. Fisher ar putea fi la fel de
periculos pentru ei cum ai fi tu pentru noi.
— Atunci poate mă va chema cealaltă parte? a spus Giles,
plin de speranţă.
— Să sperăm că nu.
— Aş plăti bine să-l văd pe Fisher în boxa martorilor, a zis
Giles, ignorând sarcasmul surorii lui. Aminteşte-i lui Trelford
că Fisher îşi iese repede din ţâţâni, mai ales dacă nu e tratat
cu respectul pe care simte că-l merită şi lucrul ăsta era
adevărat chiar dinainte să ajungă membru în parlament.
— Acelaşi lucru e valabil şi pentru Virginia, a zis Harry. Nu
va rezista să nu le amintească tuturor că este fiica unui
conte. Şi nu vor fi prea mulţi nobili printre juraţi.
— Totuşi, a zis Giles, ar fi la fel de nebuneşte să-l
subestimăm pe sir Edward. Ca să-l citez pe Trollope când a
descris un alt avocat, este „la fel de strălucit ca un diamant,
la fel de tăios şi, de asemenea, la fel de dur.”
— Şi eu s-ar putea să am nevoie de aceleaşi calităţi la
următoarea întrunire a consiliului de luna viitoare, când voi
intra în ring cu Mellor.
— Am impresia că Mellor şi Virginia lucrează împreună, a
zis Giles. Programarea e prea convenabilă pentru ei.
— Ca să nu mai vorbim de Fisher, a spus Harry.
— Te-ai decis dacă-l vei înfrunta la alegerile viitoare? a
întrebat Emma.
— Poate e momentul să vă spun că Harold Wilson mi-a
oferit un loc în Camera Lorzilor.
— Felicitări! a zis Emma, sărind de pe scaun şi
îmbrăţişându-şi fratele. În sfârşit, veşti bune.
— Iar eu l-am refuzat.
— Ce-ai făcut?

1814
 - JEFFREY ARCHER -

— L-am refuzat. I-am spus că mai vreau să încerc o luptă

pentru docurile Bristol.
— Şi încă o luptă cu Fisher, desigur, a zis Harry.
— Şi acesta e un motiv, a recunoscut Giles. Dar dacă mă
bate iar, renunţ.
— Cred că ai înnebunit, a spus Emma.
— Exact aşa ai spus când ţi-am zis prima oară, acum
douăzeci şi cinci de ani, că vreau să candidez pentru
parlament.
— Ca socialist, i-a amintit Emma.
— Dacă te face să te simţi mai bine, a spus Giles,
Sebastian e de aceeaşi părere cu tine.
— Asta înseamnă că l-ai văzut de când s-a întors din New
York? a întrebat Harry.
— Da, şi înainte să întrebi, n-a spus nimic din momentul
în care am deschis subiectul.
— Ce păcat, a zis Harry. O fată remarcabilă.
— Dar ceea ce pot să vă spun este că atunci când am
intrat în biroul lui ca să-l iau la prânz, am văzut pe perete, în
spatele biroului, o pictură făcută de un copil pe care n-am
mai văzut-o până acum. Se numea Mămica mea şi aş fi putut
jura că era de mâna lui Jessica.
— Un portret al meu? a întrebat Emma.
— Nu, asta e ciudat, a zis Giles. Era un portret al
Samanthei.

— Sloane ţi-a oferit zece lire pe acţiune? a zis Ross

Buchanan. Dar nu are niciun sens. Acţiunile Farthings se
vindeau cu două lire şi opt şilingi azi-dimineaţă.
— Cred că încerca să afle care este limita mea, a spus Seb.
Dar de îndată ce şi-a dat seama că nu mă interesează, a
aruncat prosopul şi s-a enervat.
— Asta n-ar fi o surpriză. Dar de ce e atât de disperat să
pună mâna pe cele şase la sută ale tale?

1815
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi unde intervin Mellor şi Fisher?

— O alianţă păcătoasă care nu pune nimic bun la cale,
poţi să fii sigur.
— Mai era un nume în registrul vizitatorilor care ne-ar
putea oferi răspunsul. Ai auzit vreodată de cineva numit
Hakim Bishara?
— Nu l-am întâlnit, a zis Ross. Dar am ascultat o
conferinţă pe care a ţinut-o la London School of Economics şi
am fost foarte impresionat. Este turc, dar a fost educat în
Beirut. A fost primul la admitere la Oxford, dar nu i-au oferit
un loc.
— De ce?
— S-a presupus că a trişat. La urma-urmei, cum ar fi
putut un băiat, fiul unui negustor de covoare din Turcia şi al
unei prostituate, să bată crema sistemului şcolar public
britanic? Aşa că s-a dus la Yale şi, după ce a absolvit, a
câştigat o bursă la Harvard Business School unde este acum
profesor asociat.
— Deci e profesor?
— Departe de asta. Bishara practică ceea ce predică. La
douăzeci şi nouă de ani, a lansat o lovitură îndrăzneaţă
pentru preluarea Beirut Commerce and Trading. Aceasta e
acum una dintre cele mai respectate instituţii financiare din
Orientul Mijlociu.
— Şi ce caută în Anglia?
— De un timp încearcă să convingă Banca Angliei să-i
acorde o licenţă de deschidere a unei sucursale a BC & T în
Londra, dar până acum l-au tot refuzat.
— De ce?
— Banca Angliei nu trebuie să ofere un motiv şi nu uita,
comitetul ei este format din acelaşi tip de oameni care l-au
împiedicat pe Bishara să meargă la Oxford. Dar nu e el omul
care să renunţe aşa uşor. Am citit de curând în Telegraph că
încearcă acum să ocolească comitetul şi să preia o bancă
englezească. Şi care bancă ar fi mai coaptă pentru preluare
decât Farthings?

1816
 - JEFFREY ARCHER -

— Adevărul mă privea în faţă şi eu nu l-am văzut, a

bombănit Seb.
— Când aduni doi şi cu doi, de obicei suma e patru, a
spus Ross. Dar pentru mine tot nu prea are sens, pentru că
Bishara e însurat şi fericit, un musulman credincios care şi-a
petrecut ani de zile clădindu-şi o reputaţie de onestitate şi
corectitudine, cam ca Cedric. Aşa că de ce ar vrea să facă
afaceri cu Sloane, care are reputaţia de a fi necinstit, lipsit de
scrupule şi mai e şi trişor?
— Există un singur mod de a afla, a zis Seb şi anume să-l
întâlnesc. Ai vreo idee?
— Nu, dacă nu eşti un jucător de table de clasă mondială,
pentru că ăsta e hobby-ul lui.
— Ştiu ce să fac cu un şase şi un unu la prima mână, dar
nu mai mult.
— Ei bine, ori de câte ori este în Londra joacă la Clermont
Club. Este o parte a „elitei Clermont” – Goldsmith, Aspinall,
Lucan. Străini ca şi el care nu se adaptează prea bine în
societatea londoneză. Dar nu juca cu el, Seb, dacă nu vrei
să-ţi pierzi şi cămaşa de pe spate. Cinstit vorbind, când e
vorba de Bishara, nu există prea multe lucruri în favoarea ta.
— Ba da, a zis Seb. Avem ceva în comun.

— Dacă aş fi un om care pariază, doamnă Clifton,

răspunsul la întrebarea dumneavoastră ar fi o sumă de bani
egală pentru fiecare parte, dar ce nu se ştie la niciun proces
este cum se vor comporta oamenii când ajung în boxa
martorilor.
— Să se comporte? Dar n-ar trebui să fie ei înşişi şi să
spună adevărul?
— Da, desigur, a zis domnul Trelford. Totuşi, nu vreau ca
juraţii să simtă că ar fi membrii unui comitet condus de
dumneavoastră.
— Dar asta e ceea ce fac, a spus Emma.

1817
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu şi când sunteţi în boxa martorilor. Vreau ca toţi

bărbaţii din juriu să se îndrăgostească de dumneavoastră şi,
dacă este posibil şi judecătorul.
— Şi femeile?
— Trebuie să simtă că aţi fost nevoită să luptaţi ca să
obţineţi uimitorul dumneavoastră succes.
— Ei, cel puţin asta e adevărat. Credeţi că sir Edward îi va
da Virginiei acelaşi sfat?
— Fără îndoială. Va dori s-o prezinte ca pe o domniţă la
ananghie, pierdută în lumea crudă a comerţului şi finanţelor
şi oropsită de o femeie tiranică, obişnuită să se facă totul aşa
cum vrea ea.
— Posibil, dar asta e cât se poate de departe de adevăr.
— Cred că va trebui să-i lăsăm pe cei doisprezece juraţi să
decidă care este adevărul, doamnă Clifton. Dar acum hai să
analizăm faptele în lumina rece a zilei. Vom folosi ca
justificare prima parte a răspunsului dumneavoastră la
întrebarea lui lady Virginia la o întrunire publică cu o
audienţă mare, aşa cum este înregistrată în minutele
companiei. Vom arăta că maiorul Fisher era nu numai
reprezentantul ales de lady Virginia în bordul companiei, ci şi
că ceea ce ştia din interior ca director i-a permis ei să
cumpere şi să vândă acţiunile în avantajul propriu. Lui sir
Edward i se va părea greu să respingă aceste fapte şi va trece
peste ele cât va putea de repede şi se va concentra asupra
celor spuse de dumneavoastră când aţi ieşit din sală: „Dacă
aţi intenţionat să distrugeţi compania, lady Virginia, atunci
aţi eşuat lamentabil pentru că aţi fost învinsă de oameni
obişnuiţi şi decenţi care doresc ca această companie să fie un
succes.” „Oameni obişnuiţi şi decenţi” va fi problema
dumneavoastră pentru că aşa se consideră juraţii, iar sir
Edward va pretinde nu numai că lady Virginia, clienta lui
este o persoană obişnuită şi decentă, ci şi că motivul pentru
care a continuat să cumpere acţiuni Barrington’s este că
avea încredere în companie şi ultimul lucru pe care l-ar fi
dorit ar fi fost s-o distrugă.

1818
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar de fiecare dată când Virginia şi-a vândut acţiunile a

obţinut un profit uriaş şi a pus în pericol stabilitatea
companiei.
— Într-adevăr, s-ar putea să fie aşa şi sper că lady Virginia
va încerca să se prezinte ca o necunoscătoare în afaceri şi va
încerca să convingă juriul că tot timpul s-a bazat pe
expertiza consilierului ei profesional, maiorul Alex Fisher.
— Dar au lucrat împreună ca să distrugă compania.
— Foarte posibil, dar când ea va fi în boxa martorilor, sir
Edward îi va pune lui lady Virginia acea întrebare la care aţi
evitat să răspundeţi. „La cine vă refereaţi, lady Virginia, când
aţi spus” – domnul Trelford şi-a împins ochelarii în formă de
semilună în susul nasului şi a verificat cuvintele exacte –
„este adevărat că unul dintre directorii dumneavoastră şi-a
vândut tot stocul de acţiuni în weekend încercând să
distrugă compania?”
— Dar Cedric Hardcastle nu încerca să distrugă compania.
Dimpotrivă, încerca s-o salveze, după cum ar fi explicat chiar
el dacă ar fi putut sta în boxa martorilor.
— Vă voi explica asta cât pot de delicat având în vedere
circumstanţele, doamnă Clifton, dar îmi convine că cealaltă
parte nu-l poate chema pe domnul Hardcastle în boxa
martorilor, pentru că, în mod sigur, noi n-am fi făcut-o.
— Dar de ce nu, când era un om decent şi cinstit?
— Nu mă îndoiesc. Dar sir Edward va sublinia faptul că
domnul Hardcastle a făcut exact fapta de care o acuzaţi pe
lady Virginia.
— Cu intenţia de a salva compania, nu de a o
îngenunchea.
— Posibil, dar atunci veţi fi pierdut atât disputa, cât şi
procesul.
— Tot mi-aş dori să mai trăiască şi astăzi, a zis Emma.
— Acum aş dori să vă amintiţi modul în care aţi spus acele
cuvinte, doamnă Clifton, pentru că aşa vreau ca juriul să se
gândească la dumneavoastră când va da verdictul.
— Nu prea îmi convine, a recunoscut Emma.

1819
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci poate ar fi mai bine să renunţaţi la judecată.

— De ce aş face asta?
— Pentru a evita un proces intens mediatizat cu toată
publicitatea aferentă şi pentru a reveni la viaţa
dumneavoastră obişnuită.
— Dar asta ar însemna că recunosc că ea are dreptate.
— Declaraţia dumneavoastră va fi rostită exact aşa – „în
febra acţiunii, posibil puţin agitată în acel moment şi ne
oferim scuzele noastre sincere”.
— Şi implicaţiile financiare?
— Va trebui să-i plătiţi costurile de judecată, taxele mele şi
să faceţi o donaţie către o acţiune caritabilă aleasă de ea.
— Credeţi-mă, a zis Emma, dacă vom merge pe acest
drum, Virginia îl va considera un semn de slăbiciune şi va fi
chiar şi mai hotărâtă să continue acţiunea. Ea nu doreşte ca
procesul să dispară în tăcere, ea vrea să fie răzbunată la
tribunal, precum şi în presă, preferabil cu editoriale care mă
vor umili în fiecare zi.
— Posibil, dar va fi responsabilitatea lui sir Edward să-l
explice alternativa: că, în cazul în care pierde, va sfârşi prin a
plăti atât costurile dumneavoastră de judecată cât şi ale lui
şi pot să vă asigur că sir Edward Makepiece nu este ieftin.
— Îi va ignora sfatul. Virginia nu crede că este posibil să
piardă şi v-o pot dovedi.
Domnul Trelford s-a lăsat pe spate şi şi-a ascultat cu
atenţie clienta. După ce a terminat, a crezut pentru prima
oară că ar putea avea o şansă.

1820
 - JEFFREY ARCHER -

31
Sebastian a coborât din maşină şi i-a dat portarului cheile
şi o bancnotă de un dolar. Pe când urca treptele spre
intrarea de la Clermont, uşa i-a fost deschisă şi el s-a oprit o
clipă.
— Sunteţi membru, domnule? a întrebat un bărbat
îmbrăcat elegant care stătea în spatele biroului.
— Nu, a spus Sebastian, oferindu-i de data aceasta o
bancnotă de cinci lire omului.
— Semnaţi aici, domnule, a zis acesta, dându-i un
formular.
Seb a semnat unde se oprise degetul bărbatului şi a primit
o legitimaţie temporară de membru.
A urcat apoi scara din marmură, admirând candelabrul
splendid, picturile în ulei şi carpeta groasă din catifea.
Milionarii probabil se simţeau ca acasă, s-a gândit el, altfel
n-ar fi renunţat la banii lor. A intrat în camera de jocuri, dar
nu s-a uitat în jur, pentru că dorea ca privitorii să creadă că
acesta era habitatul lui obişnuit. S-a dus la bar şi s-a urcat
pe un taburet îmbrăcat în piele.
— Cu ce vă pot servi, domnule? a întrebat barmanul.
— Campari cu sifon, a zis Seb, pentru că acesta clar nu
era un club în care se servea bere.
Când băutura i-a fost pusă în faţă, şi-a scos portmoneul şi
a pus o liră pe bar.
— E gratis, domnule.
Stabilimentele care ofereau gratis băuturi îşi recuperau
altfel banii, s-a gândit Seb, lăsând bancnota unde era.
— Mulţumesc, domnule, i-a zis barmanul, în timp ce Seb
se rotea încet, analizând „celelalte metode de recuperare”.
Două mese de ruletă se aflau una lângă cealaltă în partea
mai îndepărtată a camerei şi, din mormanul mare de fise
aflate în faţa fiecărui jucător şi chipurile lor lipsite de
expresie, Seb a presupus că erau clienţi obişnuiţi. Oare nu le
explicase nimeni că plăteau pentru scara din marmură,
1821
 - JEFFREY ARCHER -

picturile în ulei şi băuturile gratuite? Ochii lui s-au mutat

apoi la mesele de 14–21. Aici şansele erau ceva mai bune,
deoarece dacă puteai număra cărţile de pe masă era chiar
posibil să baţi casa – dar o singură dată, pentru că după
aceea, nu ţi se mai permitea intrarea în club. Cazinourilor le
plac câştigătorii, dar nu cei permanenţi.
Privirea lui s-a îndreptat spre cei doi bărbaţi care jucau
table. Unul sorbea dintr-o cană de cafea neagră, celălalt bea
coniac. Seb s-a întors spre barman.
— Acela care joacă table nu e cumva Hakim Bishara?
Barmanul s-a uitat în sus.
— Da, el este, domnule.
Seb s-a uitat mai atent la bărbatul scund, dolofan, cu
obrajii roşii care părea o persoană care mergea regulat la
croitor. Era chel şi bărbia sa dublă sugera un interes mai
mare pentru mâncare şi băutură decât pentru exerciţii fizice.
O blondă înaltă şi subţire stătea lângă el, cu o mână pusă pe
umărul lui. Seb a bănuit că era atrasă mai puţin de ridurile
de pe fruntea lui decât de grosimea portofelului din buzunar.
N-a fost surprins că omul era respins întruna de Banca
Angliei. Mai tânărul său adversar semăna cu un miel pe
punctul de a fi devorat de un piton.
Seb s-a întors către barman.
— Cum aş putea să joc cu Bishara?
— Nu e greu dacă ai o sută de lire de aruncat.
— Joacă pentru bani?
— Nu, ca să se amuze.
— Dar suta de lire?
— Este taxa pe care trebuie s-o donaţi asociaţiei sale de
caritate preferate.
— Vreun indiciu?
— Da, domnule, mai bine mi-aţi da mie cincizeci de lire şi
aţi pleca acasă.
— Dar dacă-l bat?
— Atunci vă dau eu cincizeci de lire şi mă duc acasă. Dar
vă va amuza compania lui în cele câteva minute cât va dura

1822
 - JEFFREY ARCHER -

jocul. Şi dacă veţi câştiga, el va dona o mie de lire asociaţiei

dumneavoastră de caritate preferate. Este un adevărat domn.
În ciuda aparenţelor, s-a gândit Seb, în timp ce comanda o
a doua băutură. S-a uitat din când în când la masa de table,
dar a mai durat douăzeci de minute până ce barmanul i-a
şoptit:
— E liber acum, domnule, îşi aşteaptă următoarea victimă.
Seb s-a întors şi l-a văzut pe bărbatul dolofan ridicându-se
de pe scaun şi plecând cu femeia la braţ.
— Dar am crezut… S-a uitat mai atent la mielul care
devorase pitonul. Îl putea auzi pe Cedric spunându-i: „Ce ai
învăţat din asta, tinere?” Bishara părea să aibă cam
patruzeci de ani, dar bronzul şi aspectul său atletic sugera
că nu trebuia să-şi golească întruna portofelul ca să atragă o
tânără frumoasă. Avea un păr alb şi ondulat şi ochi negri,
pătrunzători. Dacă n-ar fi avut bani, ai fi putut bănui că e un
actor şomer.
Seb a coborât de pe taburet şi s-a îndreptat încet către el,
sperând că părea relaxat şi stăpân pe sine, ceea ce nu era.
— Bună seara, domnule Bishara, mă întrebam dacă
sunteţi liber pentru un joc?
— Nu liber, a spus omul, zâmbindu-i cald lui Seb. De fapt,
e cam scump.
— Da, barmanul m-a avertizat despre condiţiile
dumneavoastră. Dar tot vreau să joc.
— Bun, atunci luaţi loc. Bishara a rostogolit un zar pe
tablă.
Seb a fost dureros de conştient după o jumătate de duzină
de mişcări că omul era de altă clasă decât el. A durat doar
câteva minute până ce Bishara a început să-i ia piesele de pe
tablă.
— Spuneţi-mi, domnule…
— Clifton Sebastian Clifton.
Bishara a rearanjat tabla.

1823
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum nu sunteţi nici măcar un jucător respectabil de

cârciumă, cred că aţi avut un motiv întemeiat ca să doriţi să
pierdeţi o sută de lire.
— Da, am avut, a zis Seb, scoţându-şi carnetul de cecuri.
Aveam nevoie de o scuză ca să vă întâlnesc.
— Şi de ce, dacă pot să întreb?
— Pentru că avem mai multe lucruri în comun, mai ales
unul.
— Şi acesta nu este clar jocul de table.
— Adevărat, a zis Seb. Pe ce nume să scriu cecul?
— Societatea Polio. Nu mi-aţi răspuns la întrebare.
— Mă gândeam că am putea face schimb de informaţii.
— Şi ce vă face să credeţi că deţin informaţii care v-ar
putea interesa?
— Pentru că v-am văzut numele în registrul vizitatorilor şi
m-am gândit că aţi dori să ştiţi că deţin şase la sută din
Farthings.
Seb nu şi-a putut da seama de nimic după expresia feţei
lui Bishara.
— Cât aţi plătit pentru acţiunile dumneavoastră, domnule
Clifton?
— Am cumpărat regulat acţiuni Farthings în ultimii cinci
ani şi preţul mediu e cam două lire.
— Atunci s-a dovedit a fi o investiţie rentabilă, domnule
Clifton. Ar trebui să presupun că doriţi să vindeţi acţiunile?
— Nu. Domnul Sloane mi-a oferit deja cinci lire pe acţiune
şi l-am refuzat.
— Dar aţi fi obţinut un profit frumuşel.
— Doar pe termen scurt.
— Şi dacă eu v-aş oferi mai mult?
— Tot nu m-ar interesa. Vreau un loc în consiliu.
— De ce?
— Pentru că am început să lucrez la Farthings ca
asistentul personal al lui Cedric Hardcastle. După moartea
lui mi-am dat demisia şi am plecat la Kaufman’s.

1824
 - JEFFREY ARCHER -

— Un nemernic isteţ, Saul Kaufman şi un operator bancar

inteligent. De ce aţi plecat de la Farthings?
— Să spunem că a existat o diferenţă de opinie referitoare
la cine trebuia să participe la funeralii.
— Deci Sloane n-ar fi fericit dacă veţi intra în consiliu?
— Dacă asasinarea ar fi legală, aş fi deja mort.
Bishara şi-a luat carnetul de cecuri şi a întrebat:
— Care este societatea caritabilă pe care o preferaţi?
Aceasta era o întrebare pentru care Seb nu era pregătit.
— Cercetaşii.
— Da, e credibil, a zis Bishara, zâmbind pe când scria un
cec, nu pentru o sută, ci pentru o mie de lire. Mi-a făcut
plăcere să vă întâlnesc, domnule Clifton, a continuat el,
dându-i cecul. Am presentimentul că ne vom mai întâlni.
Seb a strâns mâna întinsă şi era gata să plece când
Bishara a adăugat:
— Şi care este acel lucru particular pe care-l mai avem în
comun?
— Cea mai veche meserie din lume. Doar că în cazul meu,
a fost bunica, nu mama.

— Care crede sir Edward că sunt şansele tale de a câştiga

procesul? a întrebat maiorul în timp ce Virginia îi turna al
doilea gin tonic.
— Este sută la sută sigur că nu putem pierde, „caz
deschis-închis” au fost cuvintele lui şi este convins că juriul
va acorda daune substanţiale, poate chiar cincizeci de mii.
— Astea sunt ştiri bune, a zis Fisher. Mă va chema ca
martor?
— Nu, a spus că nu are nevoie de tine, deşi e de părere că
te-ar putea chema cealaltă parte. Dar este improbabil.
— Ar putea fi stânjenitor.
— Nu şi dacă rămâi la ideea simplă că erai consilierul meu
profesional în ceea ce priveşte stocurile şi acţiunile şi că mie

1825
 - JEFFREY ARCHER -

nu-mi prea păsa de detalii pentru că aveam încredere în

judecata ta.
— Dar dacă aş face asta, cineva ar putea sugera că eu
eram cel care încercam să distrug compania.
— Dacă ar fi atât de proşti încât să încerce aşa ceva, sir
Edward va reaminti juriului că nu tu eşti judecat şi, pentru
că eşti membru al parlamentului, domnul Trelford se va
retrage rapid.
— Şi spui că sir Edward e sigur că nu putem pierde? a
întrebat Fisher, fără să pară convins.
— Cât timp vom cânta partitura noastră, zice că vom fi în
siguranţă.
— Şi nu crede că este probabil să mă cheme pe mine?
— Aş fi surprinsă dacă ar face-o. Dar cred că, a continuat
Virginia, dacă aşa cum a sugerat sir Edward, voi primi cam
cincizeci de mii, ar trebui să le împărţim pe din două. Le-am
cerut avocaţilor mei să scrie un acord în sensul ăsta.
— Eşti foarte generoasă, Virginia.
— Nu mai mult decât meriţi, Alex.

1826
 - JEFFREY ARCHER -

32
Sebastian stătea în baie când a sunat telefonul. Doar o
singură persoană ar fi putut să-l sune la patru dimineaţa. Să
sară din baie şi să fugă în hol, lăsând o dâră de aburi în
urma lui sau să se spele în continuare pentru că mama lui îl
va suna desigur peste alte câteva minute? A rămas liniştit
unde era.
Avea dreptate, telefonul a început iar să sune când era la
mijlocul bărbieritului. De data aceasta s-a dus în hol şi a
ridicat receptorul.
— Bună dimineaţa, mamă, a zis el înainte ca ea să poată
spune ceva.
— Îmi pare rău că te sun aşa devreme, Seb, dar am nevoie
de sfatul tău. Cum crezi că ar trebui să votez când Desmond
Mellor va candida ca preşedinte adjunct?
— Nu m-am răzgândit de când am discutat seara trecută,
mamă. Dacă votezi împotriva lui Mellor şi el câştigă, asta-ţi
va submina poziţia. Dacă te abţii şi se ajunge la balotaj, tot
ţie îţi rămâne votul hotărâtor. Dar dacă votezi în favoarea
lui…
— N-aş face niciodată asta.
— Atunci ai două alegeri. Eu aş vota împotrivă, astfel încât
dacă pierde să fie obligat să demisioneze. Apropo, Ross
Buchanan nu e de acord cu mine. Crede că ar trebui să te
abţii şi să-ţi laşi loc de mişcare. Dar nu trebuie să-ţi
reamintesc ce s-a întâmplat când ai făcut ultima oară asta,
iar Fisher a candidat la preşedinţie.
— Acum e altceva. Mellor mi-a dat cuvântul că nu va vota
pentru el însuşi.
— În scris?
— Nu, a admis Emma.
— Nu mă pot baza pe cuvântul omului ăsta.
— Da, dar dacă eu…
— Mamă, dacă nu termin bărbieritul n-o să te pot vota nici
eu.
1827
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, îmi pare rău. Mă voi gândi la ce-ai spus. Ne vedem

la întrunirea consiliului.
Seb a zâmbit când a lăsat receptorul jos. Ce pierdere de
timp, când ştia deja că ea se hotărâse să se abţină. Şi-a
verificat ceasul. Suficient timp să mănânce un bol de müsli
şi să-şi fiarbă un ou.

— Ce-a zis? a întrebat Harry, dându-i soţiei sale o cană cu

ceai.
— A spus că ar trebui să votez împotrivă, dar că Ross
crede că ar trebui să mă abţin. Aşa că am rămas tot unde
eram.
— Dar noaptea trecută mi-ai zis că erai sigură că vei
învinge.
— Cu şase voturi la patru, chiar dacă m-aş abţine. De ce?
— Pentru că sunt de acord cu Ross. Dacă votezi împotriva
lui Mellor şi pierzi te va face să-ţi pierzi poziţia. Totuşi, încep
să cred că ar trebui să-mi amân excursia la Leningrad până
ce aflăm rezultatele.
— Dar dacă nu pleci azi, a spus Emma, va trebui să mai
aştepţi încă şase luni ca să obţii o altă viză. Dacă pleci acum,
te vei întoarce la timp pentru proces.
— Dar dacă vei pierde azi…
— Nu voi pierde, Harry. Şase dintre directori mi-au dat
cuvântul, aşa că nu avem de ce să ne îngrijorăm. Şi tu i-ai
dat cuvântul doamnei Babakova, aşa că trebuie să-l respecţi.
În orice caz, va fi un triumf personal când vei reveni acasă cu
un exemplar din Unchiul Joe la subraţ. Aşa că începe să
împachetezi.

Sebastian îşi punea haina şi se îndrepta către uşă când

telefonul a sunat a treia oară. S-a uitat la ceas, 7:56 şi s-a

1828
 - JEFFREY ARCHER -

gândit să-l ignore, dar s-a întors, a înşfăcat receptorul şi a

spus:
— Mamă, n-am timp.
— Nu sunt mama dumneavoastră, a zis Rachel. Mă
gândeam că ar fi bine să ştiţi că am primit un telefon chiar
după ce aţi plecat din birou noaptea trecută şi nu v-aş fi
deranjat dacă ea n-ar fi zis că era urgent. Am mai sunat de
două ori azi-dimineaţă, dar telefonul era ocupat.
— Ea? a spus Seb.
— O doamnă pe nume dr. Rosemary Wolfe care suna din
Statele Unite. A zis că ştiţi cine este.
— Sigur că ştiu. A lăsat un mesaj?
— Nu, doar un număr, 202 555 0319. Dar nu uitaţi, ei
sunt cu cinci ore în urma noastră, aşa că este abia trei
dimineaţa în Washington.
— Mersi, Rachel. Trebuie să fug sau voi întârzia la
întrunirea de consiliu de la Barrington’s.

Jim Knowles i s-a alăturat lui Desmond Mellor la micul

dejun la Avon Gorge Hotel.
— Va fi pe muchie de cuţit, a zis Knowles aşezându-se în
faţa lui Mellor, care a tăcut în timp ce o chelneriţă îi turna
cafeaua. După ultimele mele calcule sunt câte cinci voturi
fiecare.
— Cine s-a răzgândit de ieri? a întrebat Mellor.
— Carrick. L-am convins de importanţa existenţei unui
preşedinte adjunct în timp ce doamna Clifton e ocupată cu
un proces care ar putea dura o lună, poate chiar mai mult.
— Votul ei este inclus în cele cinci?
— Nu, pentru că sunt aproape sigur că se va abţine.
— Eu n-aş face-o, dacă aş fi în locul ei. Şi în cazul în care
câştigăm primul vot, ce se va întâmpla la al doilea?

1829
 - JEFFREY ARCHER -

— Al doilea ar trebui să fie mai uşor atâta timp cât insişti

că nu va fi decât pentru o lună. Chiar şi cei care se abţin ar
trebui să fie de acord cu asta.
— O lună ar trebui să fie suficient ca să ne asigurăm că nu
va mai reveni niciodată.
— Dar dacă pierde procesul, se va schimba totul, pentru
că va fi nevoită să demisioneze. Oricum, aş paria că vei
ajunge preşedinte de azi într-o lună.
— În care caz, Jim, tu vei fi adjunctul meu.
— Ai veşti de la Virginia şi de la felul în care va formula
cazul? a întrebat Knowles.
— M-a sunat ieri-seară. Se pare că avocatul ei este convins
că nu va putea pierde.
— N-am mai auzit un avocat spunând aşa ceva până
acum, a zis Knowles, mai ales dacă Alex Fisher ar putea fi
chemat ca martor, pentru că-ţi pot spune din experienţă că
nu e bun în luptă.
— Virginia mi-a zis că sir Edward nu-l va chema.
— Ceea ce dovedeşte că am dreptate. Dar după ce va fi
câştigat cazul, toate ar trebui să meargă bine. Asta
presupunând că i-ai plătit lui Arnold Hardcastle acţiunile
mamei lui.
— Asta nu. N-am intenţia să-i dau banii până în ultimul
moment. Nici măcar eu nu-mi pot permite să dau atâţia bani.
— De ce nu-i ceri lui Sloane să-ţi dea un împrumut pe
termen scurt ca să-i dai banii?
— Aş fi vrut să pot, dar e împotriva legii ca o bancă să
ofere un împrumut pentru a-şi cumpăra propriile acţiuni.
Nu, îmi voi recupera toţi banii cu un profit frumos de îndată
ce Bishara îşi va încheia afacerea cu noi. Dacă Sloane a
calculat bine momentul, va fi un truc dublu pentru că el va fi
şi preşedinte al băncii şi noul director de la Barrington’s.
— Asta presupunând că vom câştiga azi, a spus Knowles.

1830
 - JEFFREY ARCHER -

De îndată ce Sebastian a scăpat de aglomeraţia orei de vârf

şi a virat pe A40, s-a uitat la ceasul de pe bord. Mai avea
două ore libere, dar nu mai erau şi alte ambuteiaje. Atunci
lumina roşie de pe panoul de bord s-a aprins şi indicatorul
de benzină a început să clipească, ceea ce însemna că
ajunsese la ultimul galon. Un indicator rutier l-a informat că
următoarea benzinărie era la 15 km distanţă. Ştia el că mai
avusese ceva de făcut noaptea trecută.
A trecut pe banda de margine şi a rămas la patruzeci de
km pe oră ca să poată profita de fiecare picătură de benzină
rămasă în rezervor. A început să se roage. Doar zeii nu erau
de partea lui Mellor?

— Pe cine suni? a întrebat Harry închizându-şi valiza.

— Pe Giles. Aş vrea să ştiu dacă e de acord cu Ross sau cu
Seb. La urma-urmei, este încă cel mai mare acţionar din
companie.
Harry s-a întrebat dacă ar trebui să despacheteze.
— Şi nu-ţi uita paltonul, a zis Emma.
— Biroul lui sir Giles Barrington.
— Bună dimineaţa, Polly. Sunt Emma Clifton. Aş putea
vorbi cu fratele meu?
— Mi-e teamă că nu, doamnă Clifton. Acum e în
străinătate.
— Undeva exotic, sper?
— Nu chiar, a zis Polly. Berlinul de Est.

Seb a început să se relaxeze când a ieşit de pe drum şi a

intrat în benzinărie. După ce a umplut rezervorul şi-a dat
seama cât de aproape fusese. A dat o bancnotă de zece lire
pentru douăsprezece galoane şi a aşteptat restul.

1831
 - JEFFREY ARCHER -

A revenit pe autostradă la nouă şi treizeci şi şase. Pe

primul indicator rutier scria Bristol, 30 km, aşa că era sigur
că va ajunge la timp.
A trecut pe banda din mijloc, încântat să vadă drumul
care se întindea liber în faţa lui. S-a gândit la dr. Wolfe şi la
ce putea fi atât de urgent pentru ca ea să-i dea telefon, la
mama lui şi la cum va vota, la Desmond Mellor şi la ultimele
trucuri la care va recurge acesta, apoi din nou la Samantha.
Era oare posibil…
Când a auzit sirena, a presupus că era o ambulanţă şi a
trecut repede pe banda de margine, dar când s-a uitat în
oglinda retrovizoare a văzut o maşină de poliţie cu luminile
aprinse, îndreptându-se spre el. A încetinit, dorind s-o lase
să treacă, dar aceasta a venit lângă el şi şoferul i-a făcut
semn să se oprească pe refugiu. Deşi nu-i prea convenea, s-a
conformat.
Maşina de poliţie a tras în faţa lui şi doi poliţişti au
coborât şi s-au îndreptat încet spre el. Primul ducea o
agendă groasă din piele, al doilea, ceva care semăna cu o
valiză. Seb a coborât parbrizul şi le-a zâmbit.
— Bună dimineaţa, domnilor ofiţeri.
— Bună dimineaţa, domnule. Vă daţi seama că aţi circulat
cu o viteză de aproape şaptezeci de km pe oră?
— Nu, a recunoscut Seb. Îmi pare rău.
— Aş putea să văd permisul dumneavoastră, domnule?
Seb a deschis compartimentul de mănuşi, şi-a scos
permisul şi i l-a dat poliţistului care l-a studiat o vreme
înainte de a-i spune:
— Vă rog să fiţi amabil să coborâţi din maşină, domnule.
Seb a coborât, iar celălalt poliţist şi-a deschis valiza şi a
scos o pungă ca un balon mare şi galben, ataşată la un tub.
— Acesta este un alcooltest, domnule şi trebuie să vă
întreb dacă doriţi să fiţi testat pentru a se vedea dacă aţi
depăşit limita legală sub influenţa alcoolului.
— La zece dimineaţa?

1832
 - JEFFREY ARCHER -

— Aceasta este procedura normală pentru depăşirea

limitei legale de viteză. Dacă nu doriţi, va trebui să vă cer să
mă însoţiţi la secţia de poliţie cea mai apropiată.
— Nu va fi necesar, domnule ofiţer. Doresc să dau testul
acum.
A respectat cuvânt cu cuvânt instrucţiunile, conştient că
băuse doar două pahare de Campari cu sifon noaptea
trecută. După ce a suflat de două ori în tub – evident că
prima oară n-a suflat suficient de tare – cei doi ofiţeri s-au
uitat la indicatorul portocaliu un timp, înainte ca unul dintre
ei să spună:
— Nicio problemă, domnule, sunteţi mult sub limită.
— Slavă Domnului pentru asta, a zis Seb, urcându-se iar
în maşină.
— Doar un moment, domnule, nu am terminat. Mai
trebuie să completăm nişte formulare. Numele
dumneavoastră, vă rog?
— Dar mă grăbesc, a protestat Seb, regretându-şi
cuvintele din momentul în care le-a rostit.
— Am înţeles asta, domnule.
— Sebastian Clifton.
— Adresa de acasă?
Când ofiţerul a terminat în cele din urmă să completeze
răspunsul la ultima întrebare, i-a dat lui Seb o amendă
pentru depăşirea vitezei, l-a salutat şi i-a zis:
— O zi bună, domnule şi vă rog să conduceţi mai atent în
viitor.
Sebastian s-a uitat disperat la micul ceas de pe panoul de
bord, dar acesta arăta ora exactă. Peste patruzeci de minute,
mama lui va începe întrunirea consiliului şi el nu se putea
opri să nu-şi amintească că alegerea unui preşedinte adjunct
era primul reper pe agenda zilei.

1833
 - JEFFREY ARCHER -

Lady Virginia i-a povestit pe îndelete lui sir Edward ce se

petrecuse în realitate în prima dimineaţă a primei călătorii a
navei Buckingham.
— Fascinant, a zis el. Dar nu ne poate oferi nicio dovadă.
— De ce nu? Doamna Clifton nu va fi capabilă să nege şi
atunci va trebui să demisioneze din funcţia de preşedinte al
firmei Barrington’s şi noi n-am mai putea pierde cazul.
— Poate nu, dar judecătorul va respinge dovada ca
inadmisibilă. Şi acesta nu este singurul motiv pentru care n-
o putem folosi.
— Dar ce ne-ar mai trebui? a întrebat Virginia.
— Un martor care să nu fie respins pentru că era beat în
post şi care clar îi poartă pică companiei şi un director dornic
să stea în boxa martorilor şi să presteze mărturie sub
jurământ.
— Dar acesta este adevărul.
— Ar putea să fie, dar spuneţi-mi, lady Virginia, aţi citit
ultimul roman al lui Harry Clifton?
— Sigur că nu.
— Atunci fiţi mulţumită că eu l-am citit pentru că în
Inspectorul Warwick şi bomba cu ceas veţi găsi aproape
cuvânt cu cuvânt povestea pe care mi-aţi spus-o. Şi puteţi fi
sigură că cel puţin unul sau doi dintre juraţi l-au citit, de
asemenea.
— Dar aceasta nu va întări cazul nostru?
— Mai curând ne va face de râs în faţa tribunalului.

Emma s-a uitat încet în jurul mesei. Toţi directorii erau la

locurile lor, cu excepţia lui Sebastian. Dar niciodată în cei
unsprezece ani ca preşedinte la Barrington’s ea nu întârziase
începerea unei întruniri.
Philip Webster, secretarul companiei, a deschis procedurile
citind minutele întrunirii anterioare. Mult prea repede după
opinia Emmei.

1834
 - JEFFREY ARCHER -

— Există probleme apărute din cauza minutelor? a

întrebat ea, plină de speranţă. Nu erau.
— Deci să continuăm şi să trecem la primul articol,
alegerea unui preşedinte adjunct. Desmond Mellor a fost
propus de Jim Knowles şi secundat de Clive Anscott. Înainte
de a vă cere să votaţi, are cineva întrebări?
Mellor a dat din cap şi Knowles n-a spus nimic, amândoi
fiind conştienţi că Sebastian Clifton ar putea apărea în orice
moment. Emma s-a uitat plină de speranţă la amiral, dar
acesta părea că adormise.
— Cred că toţi am avut suficient timp să ne analizăm
poziţia, a zis Anscott.
— Sunt de acord, a spus Knowles. Haideţi să votăm.
— Înainte de asta, a spus Emma, poate domnul Mellor ar
dori să explice consiliului de ce crede că este omul potrivit
pentru a fi preşedinte adjunct la Barrington’s.
— Nu cred că este necesar, a zis Mellor, care-şi petrecuse
un timp considerabil pregătindu-şi discursul pe care nu avea
nicio intenţie să-l ţină acum. Las dovezile din CV-ul meu să
vorbească pentru mine.
Cum Emma nu mai avea alte tactici de întârziere, nu a
avut ce face decât să ceară secretarului companiei şi înceapă
strigarea prezenţei.
Webster s-a ridicat de ia locul lui şi a început să solicite
votul fiecărui director, începând cu preşedinta.
— Doamna Clifton.
— Mă abţin, a spus Emma.
— Domnul Maynard?
— Pentru.
— Domnul Dixon?
— Împotrivă.
— Domnul Anscott?
— Pentru.
— Domnul Dobbs?
— Împotrivă.

1835
 - JEFFREY ARCHER -

Şi el se ţinuse de cuvânt. Emma a început să se uite la

uşi.
— Domnul Carrick?
— Pentru.
Emma a părut surprinsă. Ultima oară când discutaseră,
Carrick o asigurase că nu-l va susţine pe Mellor. Oare cine
stătuse ultima oară de vorbă cu el?
— Amiralul Summers.
— Împotrivă.
Nu era omul care să-şi părăsească prietenii.
— Domnul Clifton?
Webster s-a uitat în jurul mesei şi, mulţumit că Sebastian
nu era acolo, a scris Absent lângă numele acestuia.
— Domnul Bingham?
— Împotrivă.
Nicio surpriză. Îi displăcea Mellor la fel de mult ca ei.
Emma a zâmbit. Patru în total. Ca preşedinte nu va ezita să-
şi folosească votul decisiv pentru a-l opri pe Mellor să devină
director adjunct.
— Şi, în cele din urmă, domnul Mellor?
— Pentru, a zis acesta ferm.
Emma a rămas împietrită un moment. Dar, întorcându-se
spre Mellor, a reuşit în cele din urmă să-i spună:
— Chiar ieri mi-aţi spus că vă veţi abţine şi de aceea m-am
abţinut şi eu. Dacă aş fi ştiut că vă veţi schimba aşa
părerea…
— De când am vorbit cu dumneavoastră ieri-seara, a zis
Mellor, unul sau doi dintre colegii mei mi-au explicat că
statutul companiei permite unui membru al consiliului să se
voteze singur când candidează pentru un post. Cu multă
neplăcere, le-am permis să mă convingă că ar trebui să
procedez în consecinţă.
— Dar mi-aţi dat cuvântul.
— V-am sunat acasă de câteva ori azi-dimineaţă, doamnă
preşedinte, dar suna întruna ocupat.

1836
 - JEFFREY ARCHER -

Emma nu l-a putut contrazice. S-a lăsat pe spate în

scaun.
Domnul Webster a verificat iar cu atenţie lista, dar Emma
ştia deja rezultatul şi consecinţele.
— Cu cinci la patru, domnul Mellor este ales preşedinte
adjunct al companiei.
Unii dintre cei aflaţi la masă au zâmbit şi au spus:
— Aşa e, aşa e. Ceilalţi au tăcut.
Seb avusese dreptate. Ar fi trebuit să voteze împotriva lui
Mellor de la început şi apoi l-ar fi învins cu votul decisiv de
preşedinte. Dar unde era Seb, al cărui vot ar fi făcut toate
astea inutile? Cum de o lăsase de izbelişte când avusese cel
mai mult nevoie de el? Apoi a îngheţat şi a încetat să mai fie
preşedinte al unei companii publice şi a redevenit mamă.
Oare fiul ei fusese implicat într-un alt accident cumplit?
Emma nu suporta gândul de a trece iar prin toate astea. Mai
curând prefera să piardă votul decât…
— Articolul doi, a spus secretarul companiei. Alegerea
datei de lansare a MV Balmoral şi începerea perioadei de
rezervare a biletelor pentru prima sa călătorie la New York.
— Înainte de a trece la articolul doi, a zis Mellor,
ridicându-se pentru a ţine discursul pe care-l pregătise,
consider că este de datoria mea să amintesc consiliului că
doamna Clifton este pe cale să apară într-un proces foarte
neplăcut care a atras deja foarte mult atenţia mediei. Desigur
că sperăm cu toţii şi ne aşteptăm ca preşedinta noastră să fie
capabilă să anuleze acuzaţiile foarte serioase ridicate
împotriva ei. Totuşi, dacă lady Virginia Fenwick va câştiga,
este evident că doamna Clifton va trebui să-şi reconsidere
poziţia. Ţinând seama de asta, ar fi prudent pentru ea ca
temporar şi subliniez cuvântul temporar, să renunţe la
poziţia de preşedinte până la terminarea procesului. S-a oprit
un moment şi s-a uitat la toţi ceilalţi directori, înainte de a
adăuga: Sper că nu va fi necesar să cer să se voteze acest
lucru.

1837
 - JEFFREY ARCHER -

Emma putea simţi că, dacă s-ar vota, consiliul va fi, cu

una sau două excepţii, de acord cu propunerea noului
preşedinte adjunct. Şi-a strâns lucrurile şi a ieşit liniştită din
încăpere.
Mellor era gata să se aşeze în locul ei, când amiralul
Summers s-a ridicat de la locul lui şi l-a fixat cu privirea
unui comandant de submarin german înainte de a spune:
— Acesta nu este consiliul căruia m-am alăturat acum
douăzeci de ani şi nu mai doresc să fac parte din el.
Când a ieşit din sală, Bob Bingham şi David Dixon i s-au
alăturat.
Când uşa s-a închis în urma lor, Mellor s-a întors spre
Knowles şi a spus:
— Acesta este un bonus la care nu mă aşteptam.

1838
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1970

1839
 - JEFFREY ARCHER -

33
— Ce-i spun tatălui tău când va suna să mă întrebe cum
s-a desfăşurat întrunirea?
— Adevărul. Nu se aşteaptă la altceva.
— Dar dacă o fac, se va întoarce direct acasă.
— De ce? Unde este?
— La Heathrow, aşteptând să se urce într-un avion către
Leningrad.
— Este foarte ciudat din partea lui să plece când…
— E greşeala mea. I-am spus că n-am cum să pierd votul
şi el m-a crezut.
— Şi ai fi făcut-o dacă aş fi ajuns la timp.
— Adevărat. Poate ar fi fost mai bine să vii aici cu o noapte
înainte, a spus Emma.
— Şi dacă m-ai fi ascultat, nu s-ar fi întâmplat nimic.
Amândoi au tăcut o vreme.
— Cât de importantă este călătoria lui tata la Leningrad?
— La fel de importantă cum a fost votul de dimineaţă
pentru mine. O pregăteşte de săptămâni întregi şi, dacă n-ar
fi plecat acum, n-ar mai fi avut altă şansă pentru multă
vreme, poate niciodată. Oricum, va lipsi doar două zile. S-a
uitat la fiul ei. Poate ar fi mai bine să răspunzi tu când sună.
— Şi ce să-i spun? a întrebat Seb. Dacă mă întreabă cum
a mers întrunirea, va trebui să-i spun adevărul, altfel nu va
mai avea niciodată încredere în mine. A oprit maşina în faţă
la Manor House. Pe la ce oră a zis că o să sune?
— Zborul lui e la patru, aşa că presupun că în jur de ora
trei
Seb s-a uitat la ceas.
— Nu te îngrijora. Mă gândesc eu la ceva până atunci.

Harry nu avea nevoie să-şi verifice bagajele pentru că-şi

adusese doar valiza de noapte. Ştia exact ce are de făcut din
1840
 - JEFFREY ARCHER -

momentul în care va ateriza şi va avea mai mult timp să-şi

finiseze planul în zborul lung de-a lungul continentului.
Dacă s-ar fi întâmplat imposibilul şi Emma ar fi pierdut
votul, atunci n-ar mai fi contat oricum, pentru că ar fi luat
următorul tren înapoi către Bristol.
— Acesta este primul apel pentru pasagerii cursei BOAC
726 spre Leningrad. Vă rugăm să vă îndreptaţi spre poarta
numărul trei unde se face acum îmbarcarea.
Harry s-a îndreptat spre cea mai apropiată cabină
telefonică, strângând în pumn o mână de monede. A format
numărul de acasă şi a pus suficienţi bani ca să-i permită trei
minute de conversaţie.
— Bristol 4313, a zis o voce pe care a recunoscut-o
imediat.
— Salut, Seb. Ce cauţi acasă?
— O ajut pe mama să sărbătorească. Mă duc acum s-o
aduc ca să-ţi spună veştile bune chiar ea.
— Acesta este al doilea apel pentru pasagerii cursei BOAC
726…
— Bună, dragă, a zis Emma. Îmi pare atât de bine că ai
sunat pentru că… Linia s-a întrerupt.
— Emma, eşti acolo? N-a răspuns nimeni. Emma? a mai
încercat el, dar tot n-a răspuns nimeni şi nu mai avea
suficiente monede ca să încerce din nou.
— Acesta este al treilea şi ultimul apel pentru pasagerii
cursei BOAC 726 spre Leningrad.
Harry a pus receptorul în furcă încercând să-şi amintească
vorbele exacte ale lui Seb: „O ajut pe mama să sărbătorească.
Mă duc acum s-o aduc ca să-ţi spună veştile bune chiar ea.”
Când Emma a venit la telefon părea neaşteptat de veselă.
Probabil câştigase votul, şi-a zis Harry. Totuşi a ezitat un
moment.
— Ar dori domnul Harry Clifton să se îndrepte spre poarta
numărul trei pentru că aceasta este pe punctul de a se
închide.

1841
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce sărbătorim? a întrebat Emma.

— Nu ştiu, a zis Seb, dar cred că până ce se va întoarce
tata din Rusia, mă voi gândi la ceva. Dar acum trebuie să ne
concentrăm pe problemele imediate.
— Nu prea avem ce face până la sfârşitul procesului.
— Mamă, nu te mai gândi ca o fetiţă de liceu şi gândeşte-
te ca Mellor şi Knowles.
— Şi la ce se gândesc ei acum?
— Că nu ar fi putut merge mai bine nici dacă ar fi plănuit
asta. Nu numai că au scăpat de tine, ci au scăpat şi de trei
dintre cei mai de încredere directori în acelaşi timp.
— Trei oameni de onoare, a zis Emma.
— Ca Brutus şi uite cum s-a sfârşit atunci.
— Aş fi vrut să fiu în consiliu când amiralul Summers…
— Iar te-ai îmbrăcat în uniforma de liceu, mamă. Acum
ieşi din ea şi ascultă-mă cu atenţie. Primul lucru pe care
trebuie să-l faci este să-i suni pe amiralul Summers, pe Bob
Bingham şi pe domnul Dixon şi să le spui că în nicio
împrejurare n-au voie să-şi dea demisia din consiliu.
— Dar au plecat, Seb. Lui Mellor şi Knowles puţin le pasă.
— Dar mie îmi pasă pentru că mă interesează cele trei
voturi pe care le sacrificăm din cauza unui gest stupid. Dacă
rămân în consiliu, cu votul meu, al tău şi al lui Dobbs, vom
avea şase voturi la cinci.
— Dar nu voi putea să stau în scaunul de preşedinte până
la terminarea procesului. Ai uitat că m-am retras?
— Nu, nu te-ai retras. Ai părăsit doar întrunirea. Aşa că
poţi merge iar acolo, pentru că dacă n-o faci, nu vei mai fi
preşedinte după proces, fie dacă-l câştigi, fie dacă-l pierzi.
— Eşti un tip şmecher, Sebastian Clifton.
— Şi atâta timp cât Mellor şi Knowles nu-şi dau seama,
mai avem o şansă. Dar mai întâi, ai de dat trei telefoane.
Pentru că poţi să mă crezi, mamă, Mellor şi Knowles vor

1842
 - JEFFREY ARCHER -

accepta înfrângerea doar în cazul în care câştigăm fiecare

vot.
— Poate tu ar trebui să fii preşedinte, a zis Emma.
— Toate la timpul lor, mamă. Dar acum vreau să te duci
direct la telefon să-l suni pe amiralul Summers, deoarece el
şi-a scris probabil deja scrisoarea de demisie. Să sperăm că
nu a pus-o la poştă.
Emma a ridicat receptorul şi a început să răsfoiască prin
agendă la S.
— Şi dacă mai ai nevoie de ceva, sunt în bibliotecă pentru
un apel internaţional, a spus Seb.

Adrian Sloane stătea în holul de intrare de la banca

Farthings la unsprezece fără cinci. Nimeni nu-şi amintea
până atunci ca un preşedinte să fi coborât să-şi întâmpine
un oaspete.
Bentley-ul domnului Bishara a tras în faţa băncii după
patru minute şi un portar s-a repezit să deschidă portiera
din spate a maşinii. Când Bishara şi cei doi colegi ai săi au
intrat în clădire, Sloane a înaintat ca să-i întâmpine.
— Bună dimineaţa, domnule Bishara, a spus el când îşi
strângeau mâinile. Bine aţi venit la bancă.
— Vă mulţumesc, domnule Sloane. Sunt sigur că vi-l
amintiţi pe domnul Moreland, consilierul meu juridic şi pe
domnul Pirie, contabilul meu şef.
— Desigur, a spus Sloane dând mâna cu amândoi. Şi-a
condus apoi oaspeţii către un lift care aştepta în timp ce
personalul a izbucnit în aplauze bine repetate pentru a-şi
întâmpina noul preşedinte.
Bishara s-a înclinat uşor şi le-a zâmbit celor trei bărbaţi
care stăteau în spatele biroului de recepţie.
— Aici mi-am început cariera în bancă, i-a spus el lui
Sloane când intra în lift.

1843
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi acum sunteţi pe punctul de a deveni proprietarul

uneia dintre cele mai respectate instituţii financiare din City.
— O zi pe care o aşteptam de mulţi ani, a recunoscut
Bishara. Această declaraţie l-a făcut pe Sloane şi mai
încrezător în faptul că putea continua cu planul său
modificat.
— Când vom ajunge la etajul executiv, vom merge direct în
sala de şedinţe unde sunt documentele de ofertă pregătite şi
aşteaptă semnătura dumneavoastră.
— Mulţumesc, a spus Bishara, ieşind în coridor. Când a
intrat în sala de şedinţe, cei opt directori ai băncii s-au
ridicat toţi odată şi l-au aşteptat să ia loc în capul mesei
înainte de a se aşeza şi ei. Un valet l-a servit pe Bishara cu o
ceaşcă din cafeaua sa preferată, neagră şi foarte fierbinte şi
două fursecuri McVitie’s, care erau, de asemenea, preferatele
lui. Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării.
Sloane s-a aşezat la celălalt capăt al mesei.
— Din partea consiliului, domnule Bishara, permiteţi-mi
să vă urez bun-venit la banca Farthings. Cu permisiunea
dumneavoastră, vă voi explica procedura de schimbare a
proprietăţii.
Bishara şi-a scos stiloul şi l-a pus pe masă.
— În faţa dumneavoastră se află trei copii ale
documentului de ofertare, aprobate de avocaţii
dumneavoastră. Ambele părţi au făcut mici amendamente,
dar nimic important. Domnul Moreland a încuviinţat.
— Mi s-a părut că ar fi util, a continuat Sloane, dacă voi
sublinia cele mai importante probleme cu care am căzut de
acord. Veţi deveni preşedinte al băncii Farthings şi puteţi
numi trei directori care vă vor reprezenta în consiliu, dintre
care unul va fi preşedinte adjunct.
Bishara a zâmbit. Nu le va plăcea persoana pe care dorea
s-o pună preşedinte adjunct.
— Eu voi rămâne preşedinte cinci ani şi celor opt membri
ai consiliului prezenţi azi li se vor reînnoi contractele pentru
încă cinci ani. Şi, în cele din urmă, suma pentru care am

1844
 - JEFFREY ARCHER -

convenit pentru preluare este de douăzeci de milioane şi opt

sute de mii de lire, la valoarea de cinci şilingi acţiunea.
Bishara s-a întors spre avocatul lui care i-a dat un cec
pentru întreaga sumă. L-a pus în faţa lui. Imaginea acestuia
era aproape să-l facă pe Sloane să se răzgândească.
— Totuşi, a spus Sloane, în ultimele douăzeci şi patru de
ore a survenit ceva care va face necesară o reajustare a
contractului.
Bishara ar fi putut să joace table la Clermont după
expresia de pe faţa lui.
— Ieri-dimineaţă, a continuat Sloane, am fost sunaţi de o
instituţie renumită din City care ne-a oferit şase lire pe
acţiune. Pentru a-şi dovedi credibilitatea, au plasat toată
suma în aşteptare la consilierii lor juridici. Această ofertă ne-
a pus pe mine şi consiliul într-o poziţie neplăcută, deoarece
nu suntem decât slujitorii acţionarilor noştri. Însă am ţinut
mai devreme azi-dimineaţă o întrunire a consiliului la care s-
a aprobat în unanimitate că, dacă veţi oferi şi dumneavoastră
şase lire pe acţiune, nu vom ţine seama de oferta rivală şi
vom onora acordul iniţial. Avem aici deci, documentul de
ofertă care prezintă această schimbare în care am introdus
noua valoare de treizeci şi cinci de milioane, şapte sute
şaizeci de mii de lire. Sloane i-a zâmbit lui Bishara şi a
adăugat: Având în vedere împrejurările, sper că veţi
considera că aceasta este o soluţie acceptabilă.
Bishara a zâmbit.
— Mai întâi, domnule Sloane, permiteţi-mi să vă
mulţumesc pentru că mi-aţi dat posibilitatea de a egala
contra-oferta făcută de o terţă parte. Sloane a zâmbit şi el.
Totuşi, trebuie să vă amintesc că am căzut de acord la suma
de cinci lire pe acţiune cu aproape o lună înainte şi, cum de
bună-credinţă, am depus banii la consilierii mei chiar atunci,
acest fapt este o surpriză.
— Da, trebuie să-mi cer scuze pentru asta, a zis Sloane.
Dar veţi înţelege dilema cu care m-am confruntat,

1845
 - JEFFREY ARCHER -

amintindu-mi că avem o datorie fiduciară faţă de acţionarii

noştri.
— Nu ştiu ce meserie a avut tatăl dumneavoastră,
domnule Sloane, a spus Bishara, dar al meu era negustor de
covoare în Istanbul şi unul dintre multele lucruri care m-a
învăţat pe când eram tânăr a fost că, odată ce s-a stabilit un
preţ şi s-a băut cafeaua, aţi stat apoi la o discuţie
prefăcându-vă că vă simpatizaţi; echivalentul unei strângeri
de mână în Anglia urmată de un prânz la club. Deci oferta
mea de cinci lire rămâne încă valabilă şi, dacă vă hotărâţi s-o
acceptaţi, voi semna acordul.
Toţi cei opt membri ai consiliului s-au întors şi s-au uitat
la preşedinte, dorind ca acesta să accepte oferta lui Bishara.
Dar Sloane doar a surâs, convins că fiul negustorului de
covoare blufa.
— Dacă aceasta este oferta dumneavoastră finală,
domnule Bishara, mă tem că voi fi obligat să accept contra-
oferta şi sper că ne vom despărţi ca prieteni.
Cei opt directori şi-au întors atenţia spre celălalt capăt al
mesei. Unul dintre ei transpira.
— În mod clar etica bancherilor din City nu este cea pe
care am învăţat-o stând lângă tatăl meu în bazarurile din
Istanbul. Prin urmare, domnule Sloane, nu-mi lăsaţi altă
alegere decât să-mi retrag oferta.
Buzele lui Sloane au început să tremure când Bishara a
înapoiat cecul consilierului său, s-a ridicat încet de la locul
lui şi a spus:
— La revedere, domnilor. Vă urez o relaţie lungă şi
încununată de succes cu următorul dumneavoastră
proprietar, oricine ar fi acela.
Bishara a ieşit din sala de consiliu, flancat de cei doi
consilieri ai săi. Nu a mai spus o vorbă până ce nu s-a aşezat
pe bancheta din spate a Bentley-ului unde s-a aplecat şi i-a
spus şoferului:
— Schimbare de plan, Fred, trebuie să sun la banca
Kaufman’s.

1846
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş putea vorbi cu dr. Wolfe? a spus Seb.

— Cine o caută?
— Sebastian Clifton.
— Domnule Clifton, ce amabil sunteţi că m-aţi sunat. Aş
vrea doar să fi fost în împrejurări mai fericite.
Picioarele lui Seb au cedat şi s-a prăbuşit în scaunul din
spatele biroului tatălui său, disperat să afle dacă Samantha
sau Jessica păţiseră ceva rău.
— Din păcate, a continuat dr. Wolfe, soţul Samanthei,
Michael, a suferit de curând un accident vascular cerebral în
timp ce se întorcea de la Chicago la Washington.
— Îmi pare rău să aud asta.
— Până când l-au dus pe bietul om la spital, el intrase
deja în comă. Cât de diferite ar fi putut să fie toate dacă s-ar
fi întâmplat cu o oră mai devreme sau o oră mai târziu. Toate
acestea s-au petrecut acum câteva săptămâni şi doctorii nu
sunt optimişti în ceea ce priveşte şansele lui. De fapt, nu au
cum să ştie cât de mult va rămâne în această stare. Dar nu
de aceea v-am chemat.
— Bănuiesc că m-aţi sunat în legătură cu Jessica, nu cu
tatăl ei vitreg.
— Aveţi dreptate. Adevărul e că în această ţară, facturile
medicale sunt oribil de mari şi, cu toate că domnul Brewer
avea un post excelent la Departamentul de Stat şi o
asigurare medicală bună, cheltuielile neîntrerupte necesare
condiţiei sale au dus la decizia Samanthei de a o retrage pe
Jessica de la Jefferson Elementary la sfârşitul acestui
semestru pentru că nu-şi mai permite taxele.
— Le voi plăti eu.
— Foarte generos din partea dumneavoastră, domnule
Clifton. Totuşi, trebuie să vă spun că taxele noastre sunt de
o mie cinci sute de dolari pe semestru şi activităţile

1847
 - JEFFREY ARCHER -

extracurriculare ale lui Jessica din semestrul trecut au ajuns

la încă trei sute doi dolari.
— Vă voi trimite prin telegraf două mii de dolari imediat şi
apoi poate veţi fi suficient de amabilă să-mi trimiteţi facturile
la sfârşitul fiecărui semestru. Totuşi, nici Samantha, nici
Jessica nu trebuie să afle de acest aranjament.
— Am presupus că veţi spune asta, domnule Clifton şi
cred că am găsit o strategie care vă va permite să vă protejaţi
anonimatul. Dacă veţi oferi o bursă şcolară pentru arte de,
să zicem, cinci mii de dolari, atunci va fi treaba mea să aleg
elevul beneficiar al acesteia.
— O soluţie elegantă, a zis Seb.
— Sunt sigură că profesorul dumneavoastră de engleză ar
fi acord cu utilizarea corectă a cuvântului „elegantă”.
— Tata, de fapt, a zis Seb. Ceea ce-mi aminteşte vremea
când sora mea avea nevoie de pânze, vopsele, hârtie de
desenat sau chiar de creioane, tatăl meu se asigura
întotdeauna că erau de cea mai bună calitate. Spunea că nu
trebuie să fie vina noastră dacă ea nu reuşea. Aş vrea acelaşi
lucru şi pentru fiica mea. Deci, dacă cinci mii de dolari nu
sunt suficienţi, dr. Wolfe, nu ezitaţi să-i daţi tot ce doreşte şi
eu voi acoperi costurile suplimentare. Dar vă repet, nici
mama, nici fiica, nu trebuie să afle cine a făcut toate acestea
posibile.
— Nu va fi singurul secret al dumneavoastră pe care l-am
păstrat, domnule Clifton.
— Îmi cer scuze, a spus Seb şi la fel pentru următoarea
întrebare. Când ieşiţi la pensie, dr. Wolfe?
— Nu mult după ce fiica dumneavoastră va fi câştigat
Bursa privată Hunter la Colegiul American de Arte
Frumoase, ceea ce va fi o premieră pentru Jefferson
Elementary.

1848
 - JEFFREY ARCHER -

34
Harry îşi verifica cecurile de călătorie când stewardesa şi-a
început ultima tură, asigurându-se că turiştii de la clasa
întâi şi-au strâns centurile de siguranţă, în timp ce avionul
începea să coboare spre Leningrad.
— Scuzaţi-mă, i-a zis Harry. Ştiţi cumva când este
următorul zbor înapoi spre Londra?
— Avionul acesta are o oprire de patru ore şi este
programat să se întoarcă la Londra la nouă şi zece în această
seară.
— Este cam greu pentru dumneavoastră, nu?
— Nu, a spus ea, ascunzându-şi un zâmbet. Întotdeauna
avem o pauză la Leningrad. Dar dacă doriţi să reveniţi cu
zborul din această seară, veţi găsi un alt echipaj.
— Mulţumesc, i-a spus Harry. E bine de ştiut. S-a uitat pe
hublou şi a văzut oraşul preferat al lui Tolstoi crescând tot
mai mare în fiecare secundă, deşi bănuia că marele scriitor
ar fi fost impresionat neplăcut de schimbarea numelui. Când
a auzit sistemul hidraulic coborând roţile s-a întrebat dacă
va avea timp să-şi termine cumpărăturile şi să se întoarcă la
bord înainte de închiderea uşilor cabinei.
Când roţile au atins solul, Harry a simţit valul de
adrenalină pe care-l mai simţise doar când fusese în spatele
liniilor inamice în timpul războiului. Uneori uita că aceasta
se întâmplase cu vreo treizeci de ani în urmă, când avea mai
puţine kilograme şi era mult mai iute de picior. Ei bine, de
data aceasta nu se aştepta să se înfrunte cu un regiment de
germani.
După ce plecase de la doamna Babakova, memorase tot
ce-i spusese ea. Nu scrisese nimic, de teamă ca cineva să nu
descopere ce plănuise. Nu-i spusese decât Emmel motivul
real pentru care vizita Leningradul, deşi Giles bănuia că
plecase să ia cartea – iar „să ia” nu era verbul potrivit.
Când avionul rula pe pista plină cu gropi, a estimat că va
mai dura o oră înainte de a trece de vamă şi a converti câteva
1849
 - JEFFREY ARCHER -

lire în valuta locală. De fapt, a durat o oră şi paisprezece

minute, cu toate că nu avea la el decât valiza de noapte şi a
schimbat zece lire în douăzeci şi cinci de ruble. Apoi s-a
alăturat unei cozi lungi care aştepta taxiuri pentru că ruşii
nu prea înţelegeau încă termenul de „întreprindere liberă”.
— Colţul dintre Nevski Prospekt şi strada Bolshaia
Morskaia, i-a spus el şoferului în limba lui maternă, sperând
că acesta ştia unde era. Petrecuse multe ore în care învăţase
ruseşte când în realitate va avea nevoie doar de câteva fraze
bine alese, pentru că dorea să se întoarcă în Anglia peste
câteva ore, cu misiunea îndeplinită, după cum ar fi spus
fostul lui comandant.
În timpul drumului prin oraş, s-au oprit la palatul
Iusupov, unde gândurile lui Harry s-au îndreptat către
Rasputin. Marele manipulator ar fi putut aprecia
subterfugiul lui Harry spera doar că nu va sfârşi otrăvit,
învelit într-un covor şi apoi aruncat printr-o gaură în gheaţa
de pe râul Malala Nevska. Şi-a dat seama că dacă voia să
ajungă la aeroport la timp ca să prindă avionul de 21:10 spre
Heathrow nu avea decât douăzeci sau treizeci de minute de
pierdut.
Şoferul s-a oprit lângă un anticariat şi a arătat înspre
aparatul de taxat. Harry a scos o bancnotă de cinci ruble şi i-
a dat-o.
— Nu voi sta mult, vreţi să fiţi atât de amabil încât să mă
aşteptaţi?
Şoferul a luat bancnota şi a încuviinţat scurt.
În momentul în care Harry a intrat în anticariat şi-a dat
seama de ce doamna Babakova alesese acest magazin anume
pentru a-şi ascunde comoara. Era de parcă anticarul n-ar fi
vrut să vândă nimic. O femeie mai în vârstă stătea la tejghea,
citind. Harry i-a zâmbit, dar ea nu se uitase în sus nici
măcar când sunase clopoţelul de la intrare.
A luat două cărţi de pe un raft din apropiere şi s-a
prefăcut că le răsfoieşte în timp ce se îndrepta încet către
spatele magazinului, cu inima bătându-i mai tare la fiecare

1850
 - JEFFREY ARCHER -

pas pe care-l făcea. Oare va mai fi acolo? Poate o cumpărase

altcineva şi descoperise acasă că luase altă carte? Oare un
alt cumpărător căpătase premiul, apoi distrusese Unchiul Joe
de frică că ar fi putut să fie prins cu ea? Se putea gândi la o
duzină de motive pentru care drumul de trei mii de mile ar fi
putut să se dovedească o pierdere de timp. Dar, pentru
moment, speranţa încă triumfa.
Când a ajuns în cele din urmă la rafturile pe care doamna
Babakova îi spusese că ascunsese cartea soţului ei, a închis
ochii şi s-a rugat. A deschis iar ochii şi a văzut că Tess
d’Ubervilles nu mai era la locul ei; doar un spaţiu gol
acoperea locul dintre Povestea a două oraşe şi Daniel
Deronda. Doamna Babakova nu pomenise de Daniel Deronda.
S-a uitat înapoi spre tejghea şi a văzut-o pe bătrână
întorcând o pagină. Stând pe vârfuri, s-a întins şi a tras
Povestea a două oraşe de pe raftul de sus, acoperindu-se cu
praf. Când a deschis-o, a crezut că va avea un atac de inimă,
pentru că nu era cartea lui Dickens, ci volumul subţire de
Anatoli Babakov.
Fără să dorească să atragă atenţia asupra premiului, a
mai luat două romane de pe acelaşi raft. Greenmantle de
John Buchan şi Hanul Jamaica de Daphne du Maurier şi s-a
făcut că le răsfoieşte în timp ce mergea încet spre tejghea.
Aproape că s-a simţit vinovat când a întrerupt-o pe bătrână
punând cele trei cărţi în faţa ei.
Ea le-a deschis pe toate pe rând şi a verificat preţurile.
Doamna Babakova trecuse chiar şi preţul. Dacă anticara ar
mai fi întors o pagină, ar fi fost prins. Dar ea n-a făcut-o.
Folosindu-şi degetele ca pe o maşină de calculat, i-a spus:
— Opt ruble.
Harry i-a dat două bancnote de cinci ruble, fiind avertizat
când era în Moscova pentru conferinţă că oricine ar fi
încercat să cumpere bunuri cu valută străină trebuia să fie
raportat, banii trebuiau confiscaţi şi vânzarea trebuia
anulată. Până a ieşit din magazin, ea mai întorsese o pagină.

1851
 - JEFFREY ARCHER -

— Înapoi la aeroport, a zis Harry, urcându-se în taxiul

care-l aşteptase. Şoferul a părut surprins, dar s-a întors
ascultător şi a pornit pe drumul de întoarcere.
Harry a deschis cartea din nou pentru a se asigura că nu
fusese o iluzie. Excitaţia vânătorii era înlocuită acum cu un
sentiment de triumf. A întors prima pagină şi a început să
citească. Toate acele ore pe care şi le petrecuse învăţând
ruseşte îşi arătau acum valoarea. A întors pagina.
Un ambuteiaj în traficul de după-masă însemna că drumul
înapoi la aeroport va dura mai mult decât se aşteptase. A
început să se uite întruna la ceas, speriat că ar putea pierde
avionul. Când taxiul l-a lăsat la aeroport, ajunsese la
capitolul al şaptelea şi la moartea celei de-a doua soţii a lui
Stalin. A mai dat cinci ruble şoferului, n-a aşteptat restul, a
intrat în aeroport în fugă şi a urmat semnele spre ghişeul
BOAC.
— Pot să ajung la avionul de nouă şi zece spre Londra?
— Clasa întâi sau turist? a întrebat funcţionara de la
rezervări.
— Clasa întâi.
— La fereastră sau pe interval?
— La fereastră, vă rog.
Harry s-a amuzat că se va întoarce pe acelaşi loc pe care-l
ocupase la venire.
— Aveţi bagaje pentru verificat, domnule?
— Nu, doar asta, a zis el, dându-i valijoara.
— Avionul va decola în curând, domnule, aşa că ar fi mai
bine să treceţi prin vamă.
Harry s-a întrebat de câte ori pe zi spunea ea aceeaşi
propoziţie. A fost fericit să o asculte şi, când a trecut pe lângă
un şir de telefoane, s-a gândit la Emma şi la doamna
Babakova, dar era nevoit să aştepte să se întoarcă la Londra
pentru a le spune noutăţile.
Mai avea doi paşi până la controlul paşapoartelor când a
simţit o mână fermă pe umăr. S-a întors şi a văzut doi
miliţieni solizi stând de o parte şi cealaltă a lui.

1852
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă rugăm să veniţi cu noi, a zis unul dintre ofiţeri, sigur

că Harry ştia ruseşte.
— De ce? a întrebat Harry.
— Dorim să vă verificăm bagajele. Dacă nu e nimic în
neregulă, veţi avea timp să prindeţi avionul.
Harry s-a rugat ca ei să caute droguri, bani sau marfă de
contrabandă, când l-au luat de braţ şi l-au dus de acolo. S-a
gândit să o ia la fugă. Poate cu douăzeci de ani înainte…
Miliţienii s-au oprit în faţa unei uşi neinscripţionate, au
descuiat-o şi l-au împins pe Harry înăuntru. El s-a uitat prin
cameră. O măsuţă, două scaune şi nicio fereastră. Pe pereţi
nu era decât o fotografie mare, în alb şi negru, a tovarăşului
Brejnev, preşedintele partidului.
După câteva momente a auzit cheia răsucindu-se iar în
broască. Harry avea deja jumătate din povestea pregătită
despre excursia lui la St. Petersburg ca să viziteze Ermitajul.
Uşa s-a deschis şi un ofiţer tânăr şi elegant l-a făcut pe
Harry să se teamă pentru prima oară. Omul purta o
uniformă verde-închis, cu trei steluţe aurii pe epoleţi şi prea
multe medalii pe piept ca să sugereze că ar fi uşor de
intimidat. Doi bărbaţi foarte diferiţi, al căror aspect părea să
dezaprobe teoria evoluţiei a lui Darwin, îl urmau.
— Domnule Clifton, numele meu este colonelul Marinkin
şi sunt ofiţerul responsabil cu investigaţia. Vă rog să vă
deschideţi valiza. Harry a desfăcut fermoarul valizei şi s-a dat
înapoi. Vă rog să-i puneţi întregul conţinut pe masă.
Harry a scos trusa de spălat, o pereche de pantaloni, o
pereche de şosete, o cămaşă crem, necesare în cazul în care
ar fi rămas peste noapte şi cele trei cărţi. Colonelul a părut
interesat doar de cărţi pe care le-a studiat un moment
înainte de a pune două dintre ele înapoi pe masă.
— Puteţi să vă împachetaţi valiza, domnule Clifton.
Harry a oftat punându-şi lucrurile înapoi în valiză. Cel
puţin acest exerciţiu nu fusese o pierdere de timp. Ştia că
acea carte există şi citise chiar şapte capitole pe care le va
scrie în avion.

1853
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştiţi ce este această carte? l-a întrebat colonelul,

ridicând-o.
— Povestea a două oraşe, de Charles Dickens, a zis Harry,
unul dintre romanele mele preferate, dar care nu este
considerată capodopera lui Dickens.
— Nu vă jucaţi cu mine, a zis Marinkin. Nu suntem aşa de
proşti cum ne credeţi voi, englezi aroganţi. Această carte,
după cum bine ştiţi, este Unchiul Joe, de Anatoli Babakov, pe
care încercaţi să puneţi mâna de câţiva ani. Astăzi aproape
aţi reuşit. Aţi planificat totul până în cel mai mic detaliu. Mai
întâi aţi vizitat-o pe doamna Babakova în Pittsburgh ca să
aflaţi unde a ascuns cartea. La întoarcerea în Bristol, v-aţi
periat limba rusă, impresionându-vă chiar profesorul cu
talentul dumneavoastră. Aţi zburat apoi la Leningrad cu
câteva zile înainte de expirarea vizei. Aţi intrat în ţară doar
cu o valiză de noapte, al cărei conţinut nu sugerează că
urmaţi să rămâneţi peste noapte şi aţi schimbat zece lire în
ruble. Aţi cerut unui taximetrist să vă ducă la un anticariat
obscur din centrul oraşului. Aţi cumpărat trei cărţi, dintre
care două le-aţi fi putut cumpăra din orice librărie din
Anglia. I-aţi cerut şoferului să vă ducă înapoi la aeroport şi v-
aţi făcut rezervarea pentru următorul zbor spre casă, chiar
pe acelaşi loc. Pe cine vă imaginaţi că păcăliţi? Nu, domnule
Clifton, norocul dumneavoastră s-a sfârşit şi vă arestez.
— Şi care e acuzaţia? a întrebat Harry. Că am cumpărat o
carte?
— Lăsaţi astea pentru proces, domnule Clifton.
— Dar pasagerii care vor călători la Londra cu avionul
BOAC numărul…

— Vă caută domnul Bishara pe linia trei, a zis Rachel. Să

vă dau legătura?

1854
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, a zis Seb, apoi a pus o mână pe receptor şi şi-a

întrebat cei doi colegi dacă ar putea să-l lase singur câteva
minute.
— Domnule Clifton. Cred că e timpul să mai facem un joc
de table.
— Nu sunt sigur dacă-mi permit.
— În schimbul lecţiei nu vă voi cere decât informaţii.
— Ce doriţi să ştiţi?
— V-aţi întâlnit vreodată cu un om numit Desmond
Mellor?
— Da, m-am întâlnit.
— Şi ce părere aveţi despre el?
— Pe o scară de la unu la zece? Unu.
— Înţeleg. Dar domnul maior Alex Fisher MP?
— Minus unu.
— Mai aveţi cei şase la sută la banca Farthings?
— Şapte la sută şi acţiunile nu sunt de vânzare.
— Nu de aceea am întrebat. Vreţi să ne întâlnim, să zicem,
mâine seară la ora zece la Clermont?
— Nu se poate puţin mai târziu? O duc pe mătuşa mea,
Grace să vadă Moartea unui negustor de Aldwych, aşa că ne-
am putea întâlni pe la unsprezece.
— Sunt încântat să îi cedez locul mătuşii dumneavoastră,
domnule Clifton. De-abia aştept să vă văd la Clermont –
unde putem discuta despre Moartea unui negustor.

1855
 - JEFFREY ARCHER -

35
— Aroganţa şi lăcomia este răspunsul la întrebarea ta, s-a
răstit Desmond Mellor. Ai avut un cec, bani peşin, dar tot nu
ai fost mulţumit. Ai vrut mai mult şi din cauza prostiei tale
eu mă confrunt acum cu falimentul.
— Nu sunt sigur că e aşa de rău, Desmond. La urma-
urmei, mai ai încă cincizeci şi unu la sută procente din
Farthings, fără să mai vorbim şi de celelalte proprietăţi.
— Dă-mi voie să-ţi spun limpede, Sloane, ca să nu ai iluzii
cu privire la faptele cu care mă confrunt şi, mai important,
ceea ce vreau să faci. Am cumpărat, la sfatul tău, cincizeci şi
unu la sută din stocul băncii de la Arnold Hardcastle la
preţul de trei lire şi nouă şilingi acţiunea, ceea ce m-a costat
mai mult de douăzeci de milioane de lire. Pentru a obţine
această sumă, am fost obligat să împrumut unsprezece
milioane de franci de la banca mea, folosind toate acţiunile şi
toate bunurile mele, inclusiv cele două case şi am semnat şi
o garanţie personală. Acţiunile Farthings valorau pe piaţă în
această dimineaţă două lire şi unsprezece şilingi, ceea ce
înseamnă o pierdere mai mare de cinci milioane de lire
pentru o afacere la care spuneai că nu putem să pierdem.
Este posibil să pot evita falimentul, dar voi fi distrus dacă ar
trebui să pun acum acţiunile pe piaţă. Ceea ce se datorează,
îţi repet, aroganţei şi lăcomiei tale.
— Nu e drept, a spus Sloane. La întrunirea consiliului din
lunea trecută am fost toţi de acord, inclusiv tu, să ridicăm
preţul la şase lire.
— Adevărat, dar fiul negustorului de covoare te-a prins cu
mâţa’n sac. Era gata să plătească cinci lire pe acţiune, ceea
ce m-ar fi scos din necazuri şi ne-ar fi oferit un profit frumos.
Deci cel mai mic lucru pe care-l poţi face acum este să-mi
cumperi acţiunile la trei lire şi nouă şilingi şi să mă scoţi
dintr-o situaţie pentru care eşti responsabil.
— Dar după cum ţi-am explicat, Desmond, oricât aş vrea
să te ajut, ceea ce sugerezi ar însemna o încălcare a legii.
1856
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta n-a părut să te îngrijoreze când i-ai spus lui

Bishara că aveai o ofertă de şase lire pe masă de la „o
instituţie renumită din City”, când această terţă parte nu
exista. Cred că vei afla că este ilegal.
— Repet, ne-am înţeles…
Telefonul de pe biroul lui Sloane a sunat. El a apăsat pe
butonul interfonului şi s-a răstit:
— Ţi-am zis să nu mă întrerupi.
— Este lady Virginia Fenwick şi zice că e ceva urgent.
— De abia aştept să aud ce are de spus, a comentat
Mellor.
— Bună dimineaţa, lady Virginia, a zis Sloane, încercând
să nu pară nerăbdător. Mă bucur să vă aud.
— S-ar putea să nu te simţi la fel când vei afla ce am de
zis, a spus Virginia. Tocmai am primit factura de dinaintea
procesului de la avocaţii mei pentru douăzeci de mii de lire
care trebuie achitată înainte de prima zi a începerii judecăţii.
Îţi mai aminteşti, Adrian, că ţi-ai dat cuvântul că vei acoperi
costurile procesului. Câţiva bănuţi în marele plan, după cum
mi se pare că ai zis.
— Am spus asta, într-adevăr, lady Virginia. Dar vă mai
amintiţi şi că această ofertă depindea de rezultatul
negocierilor cu domnul Bishara şi mă tem că…
— Dar maiorul Fisher mi-a spus că doar tu eşti de vină
pentru acea eroare de gândire. Poţi s-o iei cum doreşti,
domnule Sloane, dar dacă nu-ţi ţii cuvântul şi nu-mi acoperi
costurile de judecată, să ştii că nu sunt lipsită de influenţă în
City…
— Mă ameninţaţi, lady Virginia?
— Precum am zis, domnule Sloane, ia-o cum doreşti.

Virginia a trântit telefonul şi s-a întors către Fisher.

— Îi voi da două zile ca să apară cu cele douăzeci de mii,
altfel…

1857
 - JEFFREY ARCHER -

— Omul acesta nu se va despărţi de un penny dacă n-ai

un acord în scris şi poate nici atunci. Aşa se poartă cu toată
lumea. Mie mi-a promis un loc în consiliul de la Farthings,
dar de când afacerea cu Bishara a căzut, n-am mai auzit o
vorbă de la el.
— Ei bine, îţi promit eu că nu va mai lucra în City multă
vreme dacă am vreo vorbă de zis. Dar îmi pare rău Alex şi
sunt sigură că nu de aceea voiai să mă vezi.
— Da, aşa e. M-am gândit că ar fi bine să ştii că mi s-a
trimis azi dimineaţă o citaţie de la avocaţii doamnei Clifton
prin care sunt anunţat că intenţionează să mă cheme să
depun mărturie la procesul tău.

— Îmi pare rău că am întârziat, a zis Seb, urcându-se pe

taburet. Când am ieşit de la teatru ploua şi n-am reuşit să
găsesc un taxi, aşa că a trebuit s-o conduc pe mătuşa mea la
Paddington ca să mă asigur că nu pierde ultimul tren.
— O faptă demnă de un cercetaş, a spus Bishara.
— Bună seara, domnule, a zis barmanul. Campari cu
sifon?
Seb a fost impresionat pentru că mai fusese doar o singură
dată în acest club.
— Da, a răspuns el, mulţumesc.
— Şi ce face mătuşa dumneavoastră în Cambridge? l-a
întrebat Bishara.
— Este don de engleză la Newnham, ciorapul albastru al
familiei. Suntem foarte mândri de ea.
— Nu semeni cu ceilalţi englezi.
— De ce spuneţi asta? a întrebat Seb în timp ce i se punea
băutura în faţă.
— Îi tratezi pe toţi ca egali, de la barman până la mătuşă şi
nu îi iei de sus pe străinii ca mine. Foarte mulţi englezi ar fi
spus „mătuşa mea predă engleza la universitatea
Cambridge”, dar tu ai fost sigur că ştiu ce este un don, că

1858
 - JEFFREY ARCHER -

Newnham este unul dintre cele cinci colegii de femei de la

Cambridge şi că un ciorap albastru este o femeie care
urmează o carieră academică. Spre deosebire de idiotul
îngâmfat de Sloane care, pentru că a fost la Harrow, crede că
este bine educat.
— Am impresia că vă displace Sloane la fel de mult ca mie.
— Poate mai mult, după ultimul truc pe care l-a făcut
când a încercat să-mi vândă banca.
— Dar nu e banca lui ca s-o poată vinde. Cel puţin nu
atâta timp cât văduva lui Cedric Hardcastle încă posedă
cincizeci şi unu la sută din acţiuni.
— Nu le mai are, i-a spus Bishara. Desmond Mellor i-a
cumpărat de curând toate acţiunile.
— Nu este posibil, a zis Seb. Mellor este un om bogat, dar
nu e de această categorie. Ar fi avut nevoie de douăzeci de
milioane înainte de a pune mâna pe cele cincizeci şi unu de
procente din stocul Farthings şi nu are atâţia bani.
— Oare acesta era motivul pentru care omul care transpira
când eram în sala de consiliu de la Farthings vrea să mă
vadă? a zis Bishara, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi. Mellor
s-a extins prea mult şi acum, că oferta mea nu mai este
valabilă, vrea să scape de acţiuni?
— Ce ofertă? a întrebat Seb, fără să se atingă de băutură.
— Am fost de acord să plătesc cinci lire pe acţiune pentru
ceea ce trebuie să fi fost stocul lui Arnold Hardcastle sau,
mai exact, al mamei sale. Eram pe punctul de a semna
contractul când Sloane s-a decis să crească preţul la şase
lire. Eu mi-am retras oferta, mi-am strâns cortul, am adunat
cămilele şi m-am întors în deşert.
Seb a râs.
— Dar la cinci lire pe acţiune el şi Mellor ar fi câştigat o
mică avere.
— Aceasta e şi impresia mea, domnule Clifton. Tu ai fi
onorat contractul şi nu ai fi încercat să creşti preţul în
ultimul moment. Dar Sloane se gândeşte la mine doar ca la
un negustor de covoare de care poate profita. Dar dacă pot

1859
 - JEFFREY ARCHER -

primi un răspuns înainte de a-l vedea pe Mellor, mâine aş

putea totuşi să preiau Farthings şi, spre deosebire de Sloane,
te-aş primi în consiliu.
— Ce vreţi să ştiţi?
— Dacă domnul Mellor a cumpărat acţiunile doamnei
Hardcastle şi, în cazul în care a făcut-o, cât a plătit pentru
ele?
— O să-l sun pe Arnold Hardcastle mâine-dimineaţă la
prima oră. Dar trebuie să vă avertizez că este de profesie
avocat şi, cu toate că-l urăşte pe Sloane la fel de mult ca
mine, nu va încălca niciodată confidenţialitatea faţă de un
client. Dar asta nu mă va opri să încerc. Când vă întâlniţi cu
Mellor?
— La amiază, la mine în birou.
— Vă voi suna de îndată ce voi discuta cu Arnold
Hardcastle.
— Mulţumesc, a spus Bishara. Acum să trecem la
probleme mai importante. Prima ta lecţie în dubioasa artă a
jocului de table. Unul dintre singurele jocuri care n-a fost
inventat de englezi. Cel mai important lucru care trebuie
ţinut minte când e vorba de table este că în tot jocul e vorba
de procente. Atâta timp cât poţi calcula şansele după fiecare
aruncare a zarului, nu poţi fi învins de un adversar inferior.
Norocul intervine în ecuaţie doar când cei doi jucători sunt
egali.
— Ca la bănci, a zis Seb în timp ce se aşezau de o parte şi
cealaltă a mesei de joc.

Când Harry a deschis ochii, avea o durere de cap atât de

groaznică încât i-a luat o vreme ca să poată focaliza
imaginea. A încercat să-şi ridice capul, dar nu avea putere. A
rămas nemişcat, simţindu-se de parcă îşi revenea după o
anestezie. A deschis iar ochii şi s-a uitat la tavan. Era din
bloc de beton, puţin crăpat şi printr-o crăpătură curgea

1860
 - JEFFREY ARCHER -

puţină apă, ca dintr-un robinet care nu fusese închis

complet.
Şi-a întors încet capul spre stânga. Condensul de pe ziduri
era atât de aproape încât l-ar fi putut atinge dacă n-ar fi fost
prins cu cătuşe de pat. S-a întors încet în partea cealaltă şi a
văzut o uşă cu o fereastră pătrată decupată în ea prin care ar
fi putut să scape ca Alice, dacă n-ar fi existat cele trei bare
din fier de-a lungul ei şi doi gardieni de partea cealaltă.
A încercat să-şi mişte picioarele, dar şi acestea erau prinse
de pat. Ce rost aveau atâtea precauţii pentru un englez care
fusese prins cu o carte interzisă? Cu toate că primele şapte
capitole fuseseră fascinante, îşi dădea seama că nu
descoperise încă motivul pentru care fiecare exemplar fusese
distrus, ceea ce-l făcea să fie şi mai hotărât să citească restul
de paisprezece capitole. În acelea poate era explicat motivul
pentru care era tratat ca un agent dublu sau un criminal în
serie.
Harry nu ştia de cât timp se afla în celulă. Ceasul îi fusese
luat şi nu era sigur nici măcar dacă era noapte sau zi. A
început să cânte „God save the Queen”, nu ca un act de
patriotism sfidător, ci mai mult ca să-şi audă sunetul
propriei voci. De fapt, dacă l-ai fi întrebat, Harry ar fi
recunoscut că preferă imnul Rusiei.
Doi ochi l-au privit printre bare, dar i-a ignorat şi a
continuat să cânte. Apoi a auzit pe cineva dând un ordin şi,
după câtva momente, colonelul Marinkin a reapărut, însoţit
de cei doi rotweilleri.
— Domnule Clifton, trebuie să-mi cer scuze pentru celula
în care aţi fost pus. Doar că nu voiam să afle nimeni unde
sunteţi înainte de a vă elibera.
Cuvintele „a vă elibera” i s-au părut lui Harry că răsună ca
trâmbiţa sfântului Gabriel.
— Pot să vă asigur că nu doresc să vă reţin mai mult decât
este necesar. Mai avem nişte documente de completat şi o
declaraţie pe care trebuie s-o semnaţi şi după aceea vă puteţi
continua drumul.

1861
 - JEFFREY ARCHER -

— O declaraţie? Ce fel de declaraţie?

— Mai mult o mărturie, a recunoscut colonelul. Dar, după
ce aţi semnat-o, veţi fi condus la aeroport şi vă veţi întoarce
acasă.
— Şi dacă n-o voi semna?
— Ar fi ceva deosebit de stupid, domnule Clifton, pentru că
atunci veţi înfrunta un proces pentru care acuzaţia, verdictul
şi sentinţa au fost deja hotărâte. Aţi descris odată un proces
într-unul dintre romanele dumneavoastră. Veţi putea să
descrieţi unul mai amănunţit în viitoarea carte – a făcut o
pauză – peste doisprezece ani.
— Dar juriul?
— Doisprezece membri de partid bine aleşi, al căror
vocabular cuprinde doar cuvântul „vinovat”. Şi să ştiţi că
celula în care staţi seamănă cu un hotel de cinci stele
comparativ cu locul în care veţi fi dus. Acolo nu curge apă
din tavan pentru că apa este îngheţată şi ziua şi noaptea.
— Nu veţi scăpa aşa de uşor.
— Cât de naiv sunteţi, domnule Clifton. Aici nu aveţi
prieteni sus-puşi care să aibă grijă de dumneavoastră.
Sunteţi un criminal de drept comun. Nu veţi avea niciun
consilier care să vă sfătuiască şi niciun avocat pledant care
să vă argumenteze cazul în faţa unui juriu nepărtinitor. Şi,
spre deosebire de America, aici nu se face o selectare a
juriului şi nici măcar nu trebuie să-l plătim pe judecător ca
să obţinem verdictul care ne convine. Vă las să vă gândiţi la
opţiunile pe care le aveţi, dar, după mine, alegerea este
simplă. Vă puteţi întoarce la Londra cu BOAC, la clasa întâi
sau să luaţi un tren de transport vite spre Novaia Uda, care
nu are decât clasa cu paie şi pe care mă tem că va trebui să-l
împărţiţi cu alte animale. Şi simt că ar trebui să vă previn,
veţi merge la o închisoare din care n-a evadat nimeni,
niciodată.
Greşit, s-a gândit Harry, amintindu-şi capitolul trei din
Unchiul Joe că era chiar închisoarea în care fusese trimis
Stalin în 1902 şi din care acesta reuşise să evadeze.

1862
 - JEFFREY ARCHER -

36
— Ce mai faci, băiete?
— Bine, mulţumesc, Arnold. Dar tu?
— Niciodată n-am fost mai bine. Şi mama ta?
— Se pregăteşte pentru procesul de săptămâna viitoare.
— Nu e o experienţă plăcută mai ales când sunt atât de
multe la mijloc. E greu de spus încă, dar şansele sunt în
favoarea ei pentru că nimeni nu crede că lady Virginia va fi
pe placul juriului. Sau îi va lua de sus sau îi va insulta.
— Eu cam speram că ambele.
— Şi acum, de ce m-ai sunat, Sebastian, pentru că de
obicei eu taxez pe oră, nu că aş fi dat încă drumul la ceas.
Seb ar fi râs, dar bănuia că Arnold nu glumea.
— Se spune în City că ţi-ai vândut acţiunile de la banca
Farthings.
— Mai exact, acţiunile mamei şi doar după ce mi s-a făcut
o ofertă pe care aş fi fost un prost s-o refuz. Chiar şi atunci
am fost de acord doar după ce mi s-a spus că Adrian Sloane
va fi înlocuit din funcţia de preşedinte şi Ross Buchanan îi va
lua locul.
— Dar asta nu se va întâmpla, a zis Seb. Reprezentantul
lui Sloane te-a minţit şi ţi-o pot dovedi dacă-mi poţi
răspunde la câteva întrebări.
— Doar dacă nu implică un client pe care-l reprezint.
— Desigur, a spus Seb, dar speram că-mi poţi spune cine
a cumpărat acţiunile mamei tale şi cât a plătit pentru ele.
— Nu-ţi pot răspunde la asta pentru că ar însemna o
încălcare a confidenţialităţii. Seb era gata să înjure când
Arnold a continuat. Totuşi, dacă mi-ai sugera numele
reprezentatului lui Sloane şi eu aş tăcea, ai putea să tragi
singur concluziile. Dar, Sebastian, doar un singur nume.
Ăsta nu e un joc de cărţi.
— Desmond Mellor. Seb şi-a ţinut respiraţia câteva
secunde, dar nu a auzit niciun răspuns. Şi e vreo şansă să-
mi spui cât a plătit pentru acţiuni?
1863
 - JEFFREY ARCHER -

— În niciun caz, a zis Arnold, ferm. Şi acum trebuie să

plec, Seb. Mă duc s-o văd pe mama în Yorkshire şi dacă nu
plec imediat voi pierde trenul de 3:09 către Huddersfield.
Transmite-i mamei tale salutări călduroase şi urează-i noroc
la proces.
— Iar eu te rog să-i urezi numai bine doamnei Hardcastle,
a zis Seb, dar telefonul fusese deja închis.
S-a uitat la ceas. Era puţin trecut de zece, ceea ce nu avea
niciun sens. Seb a luat iar receptorul şi a sunat pe linia
privată a lui Hakim Bishara.
— Bună dimineaţa, Sebastian. Ai reuşit să-l convingi pe
distinsul avocat să răspundă la cele două întrebări ale mele?
— Da, aşa cred.
— Foarte curios.
— Mi-a confirmat că Desmond Mellor a cumpărat stocul şi
cred că preţul a fost de trei lire şi nouă şilingi pe acţiune.
— De ce nu eşti sigur? Ori ţi-a spus preţul, ori nu.
— Nici una, nici alta. Dar mi-a spus că trebuie să plece
imediat sau va pierde trenul de 3:09 spre Huddersfield şi
cum este abia ora zece, iar Euston este doar la douăzeci de
minute depărtare cu taxiul…
— Deştept om, acest domn Hardcastle, pentru că sunt
sigur că nu va trebui să verificăm dacă există în realitate un
tren la ora 3:09 spre Huddersfield. Felicitări. Cred că doar tu
ai fi putut obţine această informaţie de la el. Deci, după cum
se spune în ţara mea, îţi voi fi dator pe veci, adică până ce vei
fi răsplătit complet.
— Ei bine, acum că mi-ai spus, Hakim, este ceva cu care
m-ai putea ajuta.
Bishara a ascultat cu atenţie rugămintea lui Seb.
— Nu sunt sigur că şeful cercetaşilor ar fi de acord cu ce
mi-ai sugerat. Voi vedea ce pot să fac, dar nu-ţi promit nimic.

1864
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, domnule Mellor. Cred că l-aţi întâlnit

deja pe avocatul meu, Jason Moreland şi pe contabilul meu
şef, Nick Pirie.
Mellor a dat mâna cu amândoi înainte de a fi se alătura la
măsuţa ovală.
— Cum faceţi parte din consiliul de la Farthings, a spus
Bishara, pot să presupun că aţi venit aici ca trimis al
domnului Sloane.
— E o presupunere greşită, a zis Mellor. El e ultimul om pe
care aş vrea să-l reprezint într-o negociere. Sloane s-a făcut
de râs când v-a refuzat oferta.
— Dar mi-a zis că are pe masă o ofertă de şase lire de la o
instituţie faimoasă din City.
— Şi dumneavoastră ştiţi că nu era adevărat şi de aceea v-
aţi retras.
— Iar dumneavoastră sunteţi pe cale să vă întoarceţi
pentru că de fapt, nu asta era ceea ce doreaţi
dumneavoastră.
— Adevărul este, a zis Mellor, că a jucat ruleta rusească cu
glonţul meu şi acesta s-a dovedit a fi un glonţ orb. Totuşi,
sunt gata să vă vând cincizeci şi unu la sută din stocul
băncii pentru cele cinci lire pe acţiune oferite iniţial de
dumneavoastră.
— Oferite iniţial este corect spus, domnule Mellor. Dar
această ofertă nu mai este valabilă. La urma-urmei, pot să
cumpăr Farthings pe piaţa liberă la două lire şi unsprezece
şilingi pe acţiune şi am procedat astfel în ultimele săptămâni.
— Dar nu cele cincizeci şi unu la sută de acţiuni din stoc
pe care le-aţi fi dorit şi care v-ar fi oferit controlul băncii.
Oricum, nu-mi pot permite să vând la acest preţ.
— Nu, a spus Bishara. Sunt sigur că nu puteţi. Dar vă
puteţi permite să le vindeţi cu trei lire şi nouă şilingi
acţiunea.
Mellor a rămas cu gura căscată şi n-a mai închis-o o
vreme.
— Nu s-ar putea să fie patru lire?

1865
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, nu aş putea face aşa ceva, domnule Mellor. Trei lire

şi nouă şilingi este oferta mea finală. Bishara s-a întors către
contabilul lui care i-a dat un cec pentru 20.562.000 ₤.
L-a pus pe masă.
— M-aş putea înşela, domnule Mellor, dar simt că nu vă
permiteţi să faceţi aceeaşi greşeală de două ori.
— Unde trebuie să semnez?
Domnul Moreland a deschis un dosar şi a pus trei
contracte identice în faţa lui Mellor. După ce le-a semnat, a
întins mâna şi a aşteptat să-i fie dată copia bancherului.
— Şi, ca domnul Sloane, a zis Bishara când şi-a deşurubat
capacul stiloului, înainte de a semna contractul, solicit un
mic amendament pe care i l-am promis unui prieten.
Mellor l-a privit sfidător.
— Şi care ar fi acesta?
Avocatul a luat un al doilea dosar, a scos o scrisoare şi i-a
dat-o lui Mellor. Acesta a citit-o încet.
— Nu voi semna asta. Niciodată.
— Îmi pare rău să aud aşa ceva, a spus Bishara, luând
cecul şi dându-i-l înapoi contabilului său.
Mellor nu s-a mişcat, dar, când a început să transpire,
Bishara a fost sigur că era doar o chestiune de timp.
— Bine, bine, a zis Mellor. Voi semna afurisita de
scrisoare.
Avocatul a verificat iar semnătura înainte de a pune
scrisoarea înapoi în dosar. Bishara a semnat şi el cele trei
contracte, iar contabilul i-a dat lui Mellor o copie şi cecul de
20.562.000 ₤. Mellor a ieşit fără să mai zică nimic. Nici nu i-
a mulţumit lui Bishara, nici n-a dat mâna cu el.
— Dacă şi-ar fi dat seama că merg la cacealma, i-a spus
Bishara avocatului după ce s-a închis uşa, ar fi trebuit să mă
descurc fără să-l oblig să semneze scrisoarea.

1866
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a studiat declaraţia pe care ar fi trebuit s-o citească

la tribunal. Ar fi trebuit să mărturisească că era un agent
britanic care lucra pentru MI5. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost
eliberat imediat şi returnat în ţara lui natală fără a i se mai
permită vreodată să se întoarcă în Uniunea Sovietică.
Desigur că familia şi prietenii săi ar fi considerat declaraţia
o aiureală. Alţii ar fi crezut că nu avusese de ales. Dar
majoritatea nu-l cunoştea. Ar fi presupus că era adevărată şi
că lupta sa pentru Babakov nu fusese decât un ecran de fum
care-i acoperise activităţile de spionaj. O singură semnătură
şi ar fi fost liber, dar reputaţia lui ar fi fost distrusă şi, mai
important, cauza lui Babakov s-ar fi pierdut pentru
totdeauna. Nu, nu avea de gând să-şi sacrifice reputaţia sau
pe Anatoli Babakov chiar atât de uşor.
A rupt mărturia şi a aruncat bucăţelele de hârtie în aer, ca
o ploaie de confeti care aşteptau mireasa.
Când colonelul s-a întors după o oră, înarmat doar cu un
stilou, s-a uitat cu neîncredere la bucăţelele de hârtie
presărate pe jos.
— Doar un englez ar putea să fie atât de prost, a remarcat
el, înainte de a se întoarce şi a ieşi din celulă, trântind uşa în
urma lui.
Are oarecum dreptate, s-a gândit Harry, apoi a închis
ochii. Ştia exact cum avea să-şi petreacă orele libere. Va
încerca să-şi amintească cât mai mult posibil din primele
şapte capitole din Unchiul Joe. A început să se concentreze.

Capitolul unu…

Iosif Stalin s-a născut ca Iosif Vissarionovici Djughaşvili în

Gori, Georgia, pe 18 decembrie 1878. Când era copil, i se
spunea Soso, dar când a devenit un tânăr revoluţionar şi-a
luat pseudonimul Koba, după un personaj fictiv din Robin
Hood cu care dorea să fie comparat, cu toate că semăna mai
mult cu Şeriful din Nottingham. Când s-a înălţat în grad în

1867
 - JEFFREY ARCHER -

partid şi i-a crescut influenţa, şi-a schimbat numele în Stalin

(„Omul de otel”). Dar…

— Ei, în sfârşit şi nişte veşti bune, a spus Emma şi am

vrut ca tu să fii primul care le află.
— Lady Virginia a căzut într-un concasor şi acum face
parte din magazinul din Lambeth? a sugerat Seb.
— Nu chiar aşa de bune, dar pe-aproape.
— S-a întors tata acasă şi are exemplarul din Unchiul Joe?
— Nu, tot nu s-a întors cu toate că a promis că nu va lipsi
mai mult de două zile.
— Mi-a zis că s-ar putea să viziteze Ermitajul şi să mai
vadă câte ceva când e acolo, aşa că nu e nevoie să ne
îngrijorăm. Dar spune, mamă, care sunt veştile?
— Desmond Mellor a demisionat din consiliul Barrington’s.
— A dat vreun motiv?
— A fost cam neclar – a zis doar că o face din motive
personale şi că dorea companiei numai succese în viitor.
Chiar mi-a transmis urările sale de bine pentru proces.
— Cât de amabil din partea lui.
— De ce am impresia că nu eşti surprins de aceste veşti? a
zis Emma.

— Domnule preşedinte, domnul Clifton a sosit. Să-l trimit

înăuntru?
— Da, sigur. Sloane s-a lăsat pe spate în scaun, încântat
că Seb ajunsese în sfârşit la sentimente mai bune. Dar tot
intenţiona să-i facă zile fripte.
Câteva secunde mai târziu, secretara lui a deschis uşa şi
s-a dat deoparte ca să-l lase pe Sebastian să intre în biroul
preşedintelui.

1868
 - JEFFREY ARCHER -

— Lasă-mă să-ţi spun de la început, Clifton, că oferta mea

de cinci lire pentru cele şase la sută acţiuni din stoc pe care
le posezi nu mai este valabilă. Dar, ca un semn de
bunăvoinţă, sunt gata să-ţi ofer trei lire pe acţiune, ceea ce
este mult peste preţul de piaţă de azi-dimineaţă.
— Este, într-adevăr, dar acţiunile mele tot nu sunt de
vânzare.
— Atunci de ce mă faci să-mi pierd timpul?
— Sper că nu vă fac să pierdeţi timpul, pentru că, fiind
noul preşedinte adjunct la banca Farthings, sunt aici pentru
a îndeplini primul meu act executiv.
— Despre ce naiba tot vorbeşti? a zis Sloane, sărind de la
birou.
— La ora douăsprezece şi jumătate în această după-
amiază, domnul Desmond Mellor şi-a vândut cele cincizeci şi
una la sută din acţiuni domnului Hakim Bishara.
— Dar, Sebastian…
— Ceea ce a făcut posibil ca în sfârşit domnul Mellor să se
ţină de cuvânt.
— Ce vrei să spui?
— Mellor i-a promis lui Arnold Hardcastle că veţi fi
înlăturat din consiliu, iar Ross Buchanan va fi noul
preşedinte la Farthings.

1869
- JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA
1970

1870
 - JEFFREY ARCHER -

37
— Unde este Harry? a strigat unul dintre ziarişti când
taxiul s-a oprit în faţa Curţii Supreme de Justiţie, iar Emma,
Giles şi Sebastian au coborât.
Singurul lucru pentru care nu se pregătise Emma fuseseră
cei douăzeci sau treizeci de fotografi aliniaţi în spatele celor
două bariere improvizate de-o parte şi de cealaltă a intrării în
tribunal, cu blitzurile funcţionând. Jurnaliştii ţipau tot felul
de întrebări, cu toate că nu aşteptau răspunsuri. Cea mai
des pusă era:
— Unde este Harry?
— Nu răspunde, i-a zis Giles ferm.
Ar fi bine dacă aş şti, ar fi vrut Emma să le spună în timp
ce trecea printre ei, pentru că nu se mai gândise la altceva în
ultimele patruzeci şi opt de ore.
Seb a luat-o în faţa mamei lui şi i-a deschis uşa
tribunalului, astfel încât să nu fie obligată să se oprească.
Domnul Trelford, în roba lui lungă, neagră şi cu o perucă
pudrată, o aştepta de partea cealaltă a uşii duble. Emma l-a
prezentat pe fratele şi pe fiul ei distinsului avocat. Dacă
Trelford a fost surprins că domnul Clifton nu-i însoţea, n-a
arătat-o.
Avocatul i-a condus pe scara mare din marmură,
povestindu-i Emmei ce se va întâmpla în prima zi de
judecată.
— După ce juraţii vor depune jurământul, judecătoarea,
onorabila doamnă Justice Lane, le va explica
responsabilităţile şi, după ce va termina, mă va invita să fac
declaraţia de început pentru dumneavoastră. După aceea,
îmi voi chema martorii. Voi începe cu dumneavoastră. Prima
impresie mita foarte importantă. Juraţii se decid de obicei în
primele două zile ale procesului, aşa că, la fel ca un
marcator, dacă obţinuţi o sută de puncte, acesta va fi
singurul lucru pe care şi-l vor aminti.

1871
 - JEFFREY ARCHER -

Când Trelford a deschis uşa sălii paisprezece, prima

persoană pe care a văzut-o Emma în sala de judecată a fost
lady Virginia cu avocatul ei, sir Edward Makepeace QC, într-
un colţ, adânciţi în discuţie.
Trelford a condus-o pe Emma în cealaltă parte a sălii,
unde s-au aşezat pe banca din faţă, iar Giles şi Seb în rândul
al doilea, chiar în spatele lor.
— De ce nu e şi soţul ei cu ea? a întrebat Virginia.
— N-am idee, a răspuns sir Edward, dar pot să vă asigur
că nu va influenţa procesul.
— N-aş fi prea sigură de asta, a zis Virginia când ceasul
din spatele lor a bătut ora zece.
O uşă din stânga stemei regale s-a deschis şi a apărut o
femeie elegant îmbrăcată cu o robă lungă, roşie şi o perucă
bine aranjată, gata să domnească asupra regatului ei. Toată
lumea din sală s-a ridicat imediat şi a făcut o plecăciune.
Judecătoarea le-a întors salutul înainte de a se aşeza în
scaunul înalt aflat în spatele unei mese pline cu documente
juridice şi volume legate în piele, referitoare la acuzaţia de
defăimare. După ce s-au aşezat toţi, doamna Elisabeth Lane
şi-a îndreptat atenţia către juriu.
— Permiteţi-mi să încep, a zis ea, zâmbindu-le călduros,
explicându-vă de la început că sunteţi persoanele cele mai
importante din tribunal. Sunteţi dovada democraţiei noastre
şi singurii arbitrii ai justiţiei pentru că doar dumneavoastră
veţi decide rezultatul acestui proces. Dar permiteţi-mi să vă
dau un sfat. Cred că aţi observat că există un interes mare al
presei în acest caz, aşa că vă rog să ignoraţi povestirile din
media. Contează doar părerea dumneavoastră. Ei au poate
milioane de cititori, urmăritori şi ascultători, dar nu au
niciun drept de vot în sala aceasta de judecată. Acelaşi lucru
se aplică şi familiilor şi prietenilor dumneavoastră, care s-ar
putea să nu aibă opinii clare asupra acestui caz, dar care vor
fi foarte fericiţi să vi le prezinte. Dar, spre deosebire de
dumneavoastră, a continuat judecătoarea, fără ca ochii ei să

1872
 - JEFFREY ARCHER -

scape juriul din priviri, ei nu vor auzi dovezile şi, prin

urmare, nu vă vor putea oferi o părere clară şi obiectivă.
— Acum, înainte de a vă explica ce se va întâmpla în
continuare, vreau să vă reamintesc definiţia cuvântului
calomnie din Oxford English Dictionary: O discreditare falsă,
nemeritată a unei peroane sau a unei ţări. În acest caz, va
trebui să decideţi dacă lady Virginia Fenwick a suferit o astfel
de defăimare. Domnul Trelford va începe procedurile dându-
ne o declaraţie de deschidere din partea clientei sale, doamna
Clifton şi, pe măsură ce va înainta procesul vă voi ţine pe
scurt la curent. Dacă va apărea vreo problemă juridică, voi
opri procedurile şi îi voi explica semnificaţia.
Doamna Elisabeth şi-a întors atenţia spre banca
avocatului.
— Domnule Trelford, puteţi să vă prezentaţi declaraţia de
deschidere.
— Vă mulţumesc, doamnă.
Trelford s-a ridicat, aplecându-se iar uşor spre ea. Ca şi
judecătoarea, s-a întors cu faţa la juriu înainte de a începe
declaraţia. A deschis un dosar mare şi negru din faţa lui, s-a
lăsat pe spate, şi-a prins reverele robei şi le-a oferit celor
şapte bărbaţi şi cinci femei din juriu un surâs şi mai cald
decât judecătoarea.
— Membri ai juriului, a început el. Numele meu este
Donald Trelford şi o reprezint pe acuzată, doamna Emma
Clifton, în timp ce distinsul meu coleg, sir Edward
Makepeace reprezintă partea vătămată, pe lady Virginia
Fenwick. S-a înclinat în direcţia lor. Acesta, a continuat el,
este atât un caz de defăimare, cât şi de calomnie. Defăimarea
a apărut deoarece cuvintele din acuzare au fost spuse într-
un context înfierbântat când acuzata era hărţuită la
adunarea generală anuală a Liniei Maritime Barrington, la
care este preşedinte, iar calomnia survine deoarece cuvintele
au fost înregistrate ulterior în minuta întrunirii.
Lady Virginia, acţionar al companiei, făcea parte în acea
dimineaţă din audienţă şi când a survenit problema, a

1873
 - JEFFREY ARCHER -

întrebat-o pe doamna Clifton: „Este adevărat că unul dintre

directori şi-a vândut acţiunile în weekend în încercarea de a
distruge compania?” Puţin după aceea, a pus o altă
întrebare: „Dacă unul dintre directori a fost implicat într-o
astfel de acţiune, n-ar trebui să-şi dea demisia din consiliu?”
Doamna Clifton i-a răspuns: „Dacă te referi la domnul maior
Fisher, i-am cerut demisia săptămâna trecută când a venit în
biroul meu, după cum sunt sigură că ştii deja, Virginia.”
Lady Virginia a întrebat-o atunci: „Ce insinuezi?”, iar
doamna Clifton i-a răspuns: „Că în cele două ocazii când
maiorul Fisher te-a reprezentat în consiliu, i-ai permis să-ţi
vândă acţiunile în weekend şi apoi, după ce ai obţinut un
profit frumos, le-ai răscumpărat în perioada comercială de
trei săptămâni. Când preţul acţiunilor şi-a revenit iar la
maxim, ai făcut acelaşi lucru a doua oară şi ai obţinut un
profit şi mai mare. Dacă ai fi vrut să distrugi compania, lady
Virginia, atunci… ai eşuat lamentabil pentru că ai fost
învinsă de oamenii obişnuiţi, decenţi, care doresc ca această
companie să aibă succes.”
Şi acum, membri ai juriului, răspunsul doamnei Clifton
este subiectul acestei acţiuni şi dumneavoastră trebuie să
decideţi dacă lady Virginia a fost calomniată sau dacă vorbele
clientei mele erau, după cum v-am explicat, nu mai mult
decât un comentariu justificat. De exemplu, a continuat
Trelford, uitându-se în continuare la juriu, dacă unul dintre
dumneavoastră i-ar spune lui Jack Spintecătorul: „Eşti un
criminal”, acesta ar fi un comentariu drept, dar dacă Jack
Spintecătorul i-ar spune unuia dintre juraţi „Eşti un
criminal”, iar afirmaţia ar apărea în presă, aceasta ar
constitui calomnie şi defăimare. În acest caz este totuşi
nevoie de o judecată mai fină.
Aşa că haideţi să analizăm iar cuvintele relevante: „Dacă ai
fi vrut să distrugi compania, lady Virginia, atunci… ai eşuat
lamentabil pentru că ai fost învinsă de oamenii obişnuiţi,
decenţi, care doresc ca această companie să aibă succes”.
Acum, ce a vrut doamna Clifton să spună prin aceste

1874
 - JEFFREY ARCHER -

cuvinte? Este oare posibil ca lady Virginia să fi reacţionat

exagerat la ele? Bănuiesc că, auzind doar aceste cuvinte
spuse de mine, veţi simţi că nu sunteţi în stare să ajungeţi la
o concluzie până ce nu veţi fi auzit toate mărturiile acestui
caz şi nu veţi fi văzut atât acuzata cât şi reclamanta în boxa
martorilor. Ţinând seama de acestea, doamnă, voi chema
primul martor, pe doamna Emma Clifton.

Harry se obişnuise cu prezenţa continuă a celor doi

gardieni cu uniformele lor verzi ca sticla staţionaţi în afara
uşii celulei sale. Nu mai ştia de când fusese deschisă această
uşă, dar ajunsese cu repetarea la capitolul trei şi la o
povestire care încă îl făcea să râdă.

Iakov Bulgakov, maiorul de la Romanovskaia, s-a înfruntat

cu o problemă potenţial periculoasă când s-a decis să
construiască o statuie masivă în onoarea lui Stalin…

Era aşa de frig, încât Harry nu se putea opri din tremurat.

A încercat să fure câteva momente de somn liniştitor, dar
tocmai când era gata să aţipească, uşa celulei a fost deschisă
brusc. Pentru o clipă nu şi-a dat seama dacă era adevărat
sau încă mai dormea. Dar cei doi gardieni i-au scos cătuşele
de la mâini şi de la picioare, l-au ridicat de pe saltea şi l-au
scos din celulă.
Când au ajuns la capătul unei scări lungi din piatră, Harry
a încercat să o urce singur, dar picioarele îi erau atât de
slăbite încât a renunţat cu mult înainte ca cei trei să fi ajuns
sus. Gardienii au continuat să-l împingă într-un coridor
întunecat până ce i-a venit să ţipe de durere, dar a refuzat să
le ofere această satisfacţie.
La fiecare pas trecea de soldaţi înarmaţi. N-aveau altceva
mai bun de făcut, s-a gândit Harry, decât să păzească un om
de cincizeci de ani care abia se mai târâia? Au mers şi au tot

1875
 - JEFFREY ARCHER -

mers până ce au ajuns la o uşă deschisă. A fost împins

înăuntru, unde a aterizat neceremonios în genunchi.
După ce şi-a tras răsuflarea, Harry a încercat să se ridice
în picioare. Ca un animal încolţit, s-a uitat într-o cameră
care trebuie să fi fost, în vremuri mai bune, o sală de clasă:
bănci din lemn, scăunele şi o estradă cu o masă mare şi trei
scaune cu spătar înalt în spatele ei. Tabla de pe peretele din
spate confirma scopul iniţial al camerei.
Şi-a strâns toată puterea şi a reuşit să se aşeze pe o
bancă. Nu voia ca ei să-l creadă învins. A început să studieze
mai amănunţit planul camerei. Pe partea stângă a platformei
erau douăsprezece scaune, aşezate în două rânduri de câte
şase. Un bărbat, care nu era în uniformă, dar era îmbrăcat
într-un costum gri care nu-i venea bine şi pe care şi un
vagabond l-ar fi aruncat, punea câte o foaie de hârtie pe
fiecare scaun. După ce şi-a terminat treaba, s-a aşezat pe un
scaun din lemn în faţa lui Harry, în locul în care el a
presupus că ar fi banca juriului. Harry s-a uitat mai atent la
om şi s-a întrebat dacă era grefierul tribunalului, dar acesta
doar stătea liniştit, aşteptând să apară cineva.
Harry s-a întors şi a văzut mai mulţi bărbaţi în uniforme
verzi, purtând paltoane groase, gri, stând în spatele camerei
de parcă s-ar fi aşteptat ca prizonierul să încerce să evadeze.
Dacă unul dintre ei ar fi auzit de Sfântul Martin, i s-ar fi
putut face milă de el şi şi-ar fi tăiat paltonul în două ca să-l
împartă cu străinul îngheţat.
Când stătea acolo, aşteptând, aşteptând nu se ştie ce,
gândurile lui Harry s-au îndreptat către Emma, aşa cum se
întâmplase adesea între clipele furate de somn. Oare ar fi
înţeles de ce nu semnase mărturia şi nu le permisese să bată
alt cui în coşciugul lui Babakov? S-a întrebat cum mergea
procesul ei şi s-a simţit vinovat că nu era cu ea.
Gândurile i-au fost întrerupte când o uşă din partea
îndepărtată a camerei s-a deschis şi şapte femei şi cinci
bărbaţi au intrat şi s-au aşezat pe scaunele alocate, dând
impresia că nu făceau asta pentru prima oară.

1876
 - JEFFREY ARCHER -

Niciunul nu s-a uitat la el, ceea ce nu l-a oprit pe Harry

să-i privească fix. Figurile lor inexpresive sugerau că aveau
un singur lucru în comun: minţile lor fuseseră spălate de
către stat şi nu se mai aştepta nimeni să aibă păreri proprii.
Chiar în acel moment de întuneric, Harry s-a gândit ce viaţă
privilegiată avusese. Era oare posibil ca printre aceste clone
cu figuri inexpresive să existe un cântăreţ, un artist, un
actor, un muzician, chiar şi un scriitor care să nu fi avut
niciodată ocazia să-şi exprime talentul? Aceasta este loteria
naşterii.
După câteva momente, doi alţi bărbaţi au intrat în cameră,
s-au îndreptat spre prima bancă şi s-au aşezat, cu faţa la
estradă şi cu spatele la el. Unul avea cam cincizeci de ani şi
era mult mai bine îmbrăcat decât ceilalţi din cameră.
Costumul lui era făcut pe măsură şi radia un aer de
încredere care sugera că era genul de profesionist necesar
chiar şi unui dictator pentru ca regimul lui să menţină bunul
mers al lucrurilor.
Celălalt bărbat era mult mai tânăr şi se tot uita prin sală
de parcă nu ştia unde se află. Dacă aceştia erau procurorul
şi avocatul, nu-i era greu lui Harry să-şi dea seama cine-l
reprezenta pe el.
În cele din urmă, uşa din spatele estradei s-a deschis
lăsând să intre încă trei, o femeie şi doi bărbaţi, care s-au
aşezat la masa lungă din mijlocul camerei.
Femeia, care avea cam şaizeci de ani, cu un păr grizonant
prins într-un coc, putea să fi fost o directoare de şcoală
pensionată. Harry s-a întrebat chiar dacă aceasta fusese
clasa ei. Era clar cea mai importantă persoană din cameră
pentru că toţi o priveau. Ea a deschis dosarul din faţă şi a
început să citească cu glas tare. Harry i-a mulţumit în tăcere
profesoarei lui de rusă pentru toate orele pe care şi le
petrecuse obligându-l să citească scriitorii ruşi clasici înainte
de a-l pune să traducă în engleză capitole întregi.
— Prizonierul, Harry a presupus că se referea la el, cu
toate că nu dăduse semne că l-ar fi observat, a intrat de

1877
 - JEFFREY ARCHER -

curând ilegal în Uniunea Sovietică – lui Harry i-ar fi plăcut

să-şi ia notiţe, presupunând că i se va da ocazia să se apere,
dar nu avea nici hârtie, nici creion, aşa că a fost nevoit să se
bazeze pe memoria lui – cu singurul scop de a încălca legea.
S-a întors spre juriu fără să le zâmbească. Dumneavoastră,
tovarăşi, aţi fost aleşi să decideţi dacă acest om este vinovat
sau nu. Martorii vă vor asista în acest proces.
— Domnule Kosanov, a spus ea, întorcându-se către
avocat, puteţi prezenta acum acuzaţia.
Cel mai în vârstă dintre cei doi bărbaţi aşezaţi în prima
bancă s-a ridicat încet în picioare.
— Tovarăşă comisar, acesta este un caz simplu care n-ar
trebui să deranjeze juriul. Prizonierul este un bine-cunoscut
inamic al statului şi aceasta nu este prima lui ofensă.
Harry n-a mai aşteptat să afle care fusese prima lui
ofensă. Urma s-o afle imediat.
— Prizonierul a vizitat Moscova acum cinci ani ca oaspete
al ţării noastre şi a profitat în mod cinic de statutul său
privilegiat. S-a folosit de discursul de deschidere la o
conferinţă internaţională pentru a declanşa o campanie
pentru eliberarea unui criminal care a mărturisit că este
vinovat de mai multe ofense aduse statului. Anatoli Babakov
vă este bine cunoscut, tovarăşă comisar, ca autor al unei
cărţi despre iubitul nostru conducător, tovarăşul preşedinte
Stalin, pentru care a fost acuzat de calomnie publică şi a fost
condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică.
— Prizonierul a repetat aceste calomnii în ciuda faptului
că i s-a explicat de câteva ori că încălca legea – Harry nu-şi
putea aminti asta, doar dacă femeia îmbrăcată sumar care-l
vizitase în mijlocul nopţii era trimisă să transmită mesajul
împreună cu sticla de şampanie – dar, pentru binele relaţiilor
internaţionale şi pentru a ne demonstra mărinimia, i-am
permis să revină în Vest, unde aceste calomnii şi bârfe fac
parte din viaţa de zi cu zi. Ne întrebăm uneori dacă britanicii
îşi amintesc că au fost aliaţii noştri în timpul ultimului
război şi că pe vremea aceea ne conducea tovarăşul Stalin.

1878
 - JEFFREY ARCHER -

Mai devreme în decursul acestui an, prizonierul s-a dus în

Statele Unite doar pentru a lua legătura cu soţia lui
Babakov, care a fugit în Vest cu câteva zile înainte de
arestarea soţului ei. Trădătoarea Elena Babakova i-a spus
prizonierului unde ascunsese un exemplar din calomnioasa
carte a soţului ei. Înarmat cu această informaţie, prizonierul
a revenit în Uniunea Sovietică pentru a-şi îndeplini misiunea
de localizare a cărţii, ducerea ei în Vest şi publicarea sa.
— Vă puteţi întreba, tovarăşă comisar, de ce prizonierul a
vrut să se implice într-o astfel de aventură riscantă.
Răspunsul este simplu. Lăcomia. Dorea să câştige o avere
pentru el şi pentru doamna Babakova vânzând aceste
calomnii oricui ar fi dorit să le publice, cu toate că ştia că
acea carte este o pură invenţie de la început până la sfârşit,
scrisă de un om care s-a întâlnit cu iubitul nostru
conducător o singură dată, pe când era student.
Dar mulţumită activităţi de detectiv desfăşurată de
colonelul Marinkin, prizonierul a fost arestat în timp ce
încerca să fugă din Leningrad cu un exemplar al cărţi lui
Babakov în valiză. Pentru ca tribunalul să înţeleagă mai bine
până unde voia să meargă acest criminal pentru a submina
statul, îl voi chema pe primul martor, tovarăşul colonel Vitali
Marinkin.

1879
 - JEFFREY ARCHER -

38
Emma credea că-i vor ceda picioarele în timp ce parcurgea
scurta distanţă până la boxa martorilor. Când grefierul i-a
înmânat Biblia, toată lumea a observat că-i tremurau mâinile
şi apoi şi-a auzit vocea:
— Jur pe Dumnezeu Atotputernicul că mărturia pe care o
voi depune va fi adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul,
aşa să mă ajute Dumnezeu.
— Vă rog să vă spuneţi numele pentru înregistrare, a spus
domnul Trelford.
— Emma Grace Clifton.
— Şi ocupaţia?
— Sunt preşedinte al Liniei Maritime Barrington.
— De cât timp aţi fost preşedintele acestei distinse
companii?
— De unsprezece ani.
Emma a văzut capul domnului Trelford mişcându-se de la
dreapta la stânga şi apoi şi-a amintit cuvintele lui: „Ascultă-
mi cu atenţie întrebările, dar adresează întotdeauna
răspunsul juraţilor.”
— Sunteţi căsătorită, doamnă Clifton?
— Da, a zis Emma, întorcându-se către juraţi, de aproape
douăzeci şi cinci de ani.
Domnul Trelford ar fi vrut ca ea să adauge: „Soţul meu,
Harry, fiul meu, Sebastian şi fratele meu Giles sunt prezenţi
în sala de tribunal.” S-ar fi putut întoarce apoi spre ei şi
juriul şi-ar fi dat seama că sunt o familie fericită şi unită.
Dar Harry nu era acolo, de fapt Emma nici măcar nu ştia
unde este, aşa că a continuat să privească juraţii. Domnul
Trelford a continuat repede.
— Puteţi spune curţii când aţi întâlnit-o prima oară pe
lady Virginia Fenwick?
— Da, a spus Emma, revenind la scenariu, fratele meu,
Giles… De data aceasta s-a uitat la el şi, ca un vechi
profesionist, el i-a zâmbit mai întâi surorii sale, apoi juriului.
1880
 - JEFFREY ARCHER -

Fratele meu, Giles, a repetat ea, l-a invitat pe soţul meu

Harry şi pe mine la cină ca s-o întâlnim pe doamna cu care
se logodise.
— Şi ce părere v-a făcut la început lady Virginia?
— Uluitoare. Genul de frumuseţe asociat de obicei
starurilor de cinema sau supermodelelor. Mi-a devenit repede
clar că Giles era fermecat de ea.
— Şi aţi devenit prietene în timp?
— Nu, dar ca să fiu cinstită, nu părea probabil să devenim
prietene la cataramă.
— De ce spuneţi asta, doamnă Clifton?
— Nu eram interesate de aceleaşi lucruri. Eu n-am făcut
niciodată parte din cluburile de vânătoare, talere şi pescuit.
Cinstit vorbind, provenim din medii diferite, iar lady Virginia
făcea parte dintr-un cerc cu care nu m-aş fi întâlnit în mod
normal.
— Eraţi geloasă pe ea?
— Doar pe frumuseţea ei, a zis Emma, rânjind larg. Acest
rânjet a fost răsplătit cu mai multe zâmbete ale juraţilor.
— Dar, din păcate, căsătoria fratelui dumneavoastră şi a
lui lady Virginia s-a terminat cu un divorţ.
— Ceea ce nu a fost o surpriză, cei puţin în familia
noastră, a zis Emma.
— De ce, doamnă Clifton?
— Nu mi s-a părut niciodată că ea era persoana potrivită
pentru Giles.
— Deci dumneavoastră şi lady Virginia nu aţi rămas
prietene?
— N-am fost niciodată prietene, domnule Trelford.
— Cu toate acestea, ea a revenit în viaţa dumneavoastră
după câţiva ani?
— Da, dar nu a fost alegerea mea. Virginia a început să
cumpere multe acţiuni Barrington, ceea ce m-a surprins,
pentru că niciodată n-o interesase compania. Nu m-am
gândit prea mult la asta până ce secretarul companiei nu m-
a informat că ea deţinea şapte virgulă cinci la sută din stoc.

1881
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce era şapte virgulă cinci la sută un procent atât de

important?
— Pentru că îi oferea un loc în consiliu.
— Şi a acceptat responsabilitatea?
— Nu, l-a numit pe maiorul Alex Fisher s-o reprezinte.
— V-a plăcut acest aranjament?
— Nu. Din prima zi. Maiorul Fisher ne-a demonstrat clar
că era acolo doar la ordinele lui lady Virginia.
— Aţi putea explica mai limpede?
— Desigur. Maiorul Fisher vota împotriva oricărei
propuneri pe care o supuneam consiliului şi venea adesea cu
ideile sale proprii care nu ar fi făcut decât rău companiei
— Dar până la urmă, maiorul Fisher şi-a dat demisia.
— Dacă n-ar fi făcut-o, l-aş fi concediat eu.
Domnul Trelford s-a încruntat, nemulţumit că Emma se
abătuse de la scenariu. Sir Edward a zâmbit şi şi-a scris o
notiţă în agenda din faţa lui.
— As vrea acum să trecem la AGM ţinută la Colston Hall
din Bristol, în dimineaţa zilei de douăzeci şi patru august.
Eraţi la conducere atunci şi…
— Poate doamna Clifton ne-ar putea explica chiar ea,
domnule Trelford, a sugerat judecătoarea. Fără să fie
îndemnată întruna de dumneavoastră.
— După cum doriţi, doamnă.
— Mi-am prezentat raportul anual, a spus Emma, care mi
s-a părut că a mers destul de bine şi nu numai pentru că am
putut anunţa data lansării primei noastre nave de lux, MV
Buckingham.
— După câte îmi amintesc, a spus Trelford, ceremonia de
lansare urma să fie făcută de Maiestatea Sa, regina mamă…
— Inteligent, domnule Trelford, dar vă rog să nu-mi puneţi
răbdarea la încercare.
— Îmi cer scuze, doamnă, m-am gândit doar că…
— Ştiu exact la ce v-aţi gândit, domnule Trelford. Acum
lăsaţi-o pe doamna Clifton să vorbească.

1882
 - JEFFREY ARCHER -

— La sfârşitul discursului dumneavoastră, a spus Trelford,

aţi răspuns întrebărilor din sală?
— Da.
— Şi printre cei care v-au întrebat a fost şi lady Virginia
Fenwick? Cum rezultatul acestui proces depinde de acest
schimb de cuvinte, voi citi curţii, cu permisiunea
dumneavoastră, doamnă judecătoare, cuvintele rostite de
doamna Clifton şi care au fost cauza acestui proces.
Răspunzând unei întrebări a lui lady Virginia, doamna
Clifton a spus: „… ai eşuat lamentabil pentru că ai fost
învinsă de oamenii obişnuiţi, decenţi, care doresc ca această
companie să aibă succes.” Acum, dacă analizăm aceste
cuvinte în lumina rece a zilei, doamnă Clifton, le regretaţi?
— Sigur că nu. Nu erau decât adevărul.
— Atunci nu aţi intenţionat deloc s-o defăimaţi pe lady
Virginia?
— Departe de asta. Nu am dorit decât ca acţionarii să afle
că maiorul Fisher, reprezentatul ei în consiliu a cumpărat şi
a vândut acţiunile companiei fără să mă informeze pe mine
sau pe un alt coleg.
— Chiar aşa. Mulţumesc, doamnă Clifton. Nu mai am
întrebări, doamnă judecătoare.
— Doriţi să puneţi întrebări martorei, sir Edward? a
întrebat doamna Justice Lane, ştiind care va fi răspunsul
acestuia.
— Sigur că doresc, doamnă judecătoare, a spus sir
Edward, ridicându-se şi aranjându-şi peruca cea veche. Şi-a
verificat prima întrebare înainte de a se lăsa pe spate şi a
oferi juraţilor cel mai părintesc zâmbet al lui, sperând că
aceştia îl vor considera un respectat prieten al familiei de la
care toată lumea aşteaptă sfaturi.
— Doamnă Clifton, a zis el, întorcându-se către boxa
martorilor, să nu amestecăm ideile. Adevărul este că eraţi
împotriva căsătoriei lui lady Virginia cu fratele
dumneavoastră din momentul în care aţi întâlnit-o. De fapt,

1883
 - JEFFREY ARCHER -

nu cumva v-aţi hotărât să n-o agreaţi chiar înainte de a o

întâlni?
Trelford a fost surprins. Nu se gândise că Eddie va înfige
pumnalul aşa de repede, cu toate că o avertizase pe Emma
că examinarea lui nu va fi plăcută.
— După cum am spus, sir Edward, nu aparţineam
aceluiaşi mediu.
— Dar nu aţi dorit chiar de la început s-o transformaţi
într-o inamică?
— Nu aş merge chiar atât de departe.
— Aţi asistat la nunta fratelui dumneavoastră cu lady
Virginia?
— Nu am fost invitată.
— Aţi fost surprinsă de acest lucru după felul în care aţi
tratat-o?
— Mai curând am fost dezamăgită, nu surprinsă.
— Şi soţul dumneavoastră, a zis sir Edward, uitându-se
prin sala de tribunal de parcă ar fi încercat să-l găsească, a
fost invitat?
— Niciun membru al familiei mele nu a primit o invitaţie.
— Şi pentru care motiv credeţi că s-a întâmplat acest
lucru?
— Pentru asta v-a trebui s-o întrebaţi pe clienta
dumneavoastră, sir Edward.
— Chiar intenţionez s-o fac, doamnă Clifton. Putem acum
să ne întoarcem la moartea mamei dumneavoastră? Înţeleg
că s-a ivit o dispută referitoare la testamentul ei?
— Care a fost rezolvată de Înalta Curte de Justiţie, sir
Edward.
— Da, aşa a fost. Dar corectaţi-mă dacă greşesc, precum
sunt sigur că o veţi face, doamnă Clifton, dumneavoastră şi
sora dumneavoastră, Grace, aţi moştenit aproape întreaga
avere, în timp ce fratele dumneavoastră, soţul lui lady
Virginia, nu a primit nimic.
— Nu a fost alegerea mea, sir Edward. De fapt, am încercat
s-o fac pe mama să se răzgândească.

1884
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu avem decât cuvântul dumneavoastră care să sprijine

această afirmaţie, doamnă Clifton.
Domnul Trelford s-a ridicat repede în picioare.
— Doamnă judecătoare, trebuie să protestez.
— Da, da, domnule Trelford, sunt de acord. Sir Edward,
acesta a fost un comentariu inadecvat.
— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Pot să vă întreb,
doamnă Clifton, dacă sir Giles a fost şocat de hotărârea
mamei dumneavoastră?
— Sir Edward, a spus judecătoarea, înainte chiar ca
domnul Trelford să se ridice în picioare.
— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Sunt doar un
bătrân căutător al adevărului.
— A fost un şoc teribil pentru noi toţi, a zis Emma. Mama
îl adora pe Giles.
— Dar, ca şi dumneavoastră, în mod evident nu o adora şi
pe lady Virginia, altfel i-ar fi lăsat şi lui ceva prin testament.
Sir Edward a adăugat repede:
— Dar să trecem mai departe. Căsătoria fratelui
dumneavoastră cu lady Virginia s-a terminat din păcate cu
un divorţ cauzat de adulterul lui.
— După cum bine ştiţi, sir Edward, a spus Emma,
încercând să se calmeze, în acele zile un bărbat mai petrecea
o noapte într-un hotel din Brighton cu o damă de companie
fără ca tribunalul să-i acorde divorţul. Giles a făcut-o la
cererea Virginiei.
— Îmi pare rău, doamnă Clifton, dar în solicitarea de
divorţ scrie doar adulter. Dar acum ştim cel puţin cum
reacţionaţi când aveţi sentimente puternice fată de ceva.
O privire spre juriu a fost suficientă pentru a fi clar că sir
Edward marcase un punct.
— O ultimă întrebare referitoare la divorţ, doamnă Clifton.
A fost un motiv de sărbătorire pentru familia
dumneavoastră?
— Doamnă judecătoare, a zis Trelford, sărind în picioare.
— Sir Edward, încă o dată aţi depăşit limitele.

1885
 - JEFFREY ARCHER -

— Voi încerca pe cât pot să mă abţin în viitor, doamnă

judecătoare.
Dar când Trelford s-a uitat la juraţi şi-a dat seama că
mustrarea îşi atinsese ţelul.
— Doamnă Clifton, să trecem acum la probleme mai
importante şi anume ce aţi spus când clienta mea v-a pus o
întrebare legitimă la adunarea generală anuală a Liniei
Maritime Barrington. În interesul acurateţei, voi repeta
întrebarea lui lady Virginia: „Este adevărat că unul dintre
directori şi-a vândut stocul de acţiuni în weekend încercând
să distrugă compania?” Dacă m-aş putea exprima aşa,
doamnă Clifton, aţi evitat cu îndemânare şi strălucire
răspunsul la această întrebare. Poate aţi dori să răspundeţi
acum?
Emma s-a uitat la Trelford. El o sfătuise să nu răspundă la
această întrebare, aşa că n-a zis nimic.
— Aş putea să sugerez că motivul pentru care n-aţi dorit
să răspundeţi la această întrebare a fost că lady Virginia a
continuat prin a întreba: „Dacă unul dintre directorii
dumneavoastră s-a implicat într-o astfel de acţiune, n-ar
trebui să demisioneze din consiliu?” Răspunsul
dumneavoastră a fost: „Dacă vă referiţi la maiorul Fisher..”
cu toate că nu era vorba despre el, după cum ştiţi prea bine.
Vorbea despre colegul şi prietenul dumneavoastră apropiat,
domnul Cedric Hardcastle, nu-i aşa?
— Unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit
vreodată, a spus Emma.
— Oare aşa să fi fost? a zis sir Edward. Ei bine, să
examinăm declaraţia mai amănunţit, nu-i aşa, pentru că mi
se pare că aţi sugerat că prietenul dumneavoastră apropiat,
unul dintre cei mai „buni oameni” pe care i-aţi cunoscut – şi-
a vândut acţiunile peste noapte şi a făcut-o pentru a ajuta
compania, dar când lady Virginia şi-a vândut acţiunile, a
făcut-o pentru a dăuna companiei. Poate juriul simte că nu
poate să fie şi aşa şi aşa, doamnă Clifton, doar dacă,
bineînţeles, nu puteţi să găsiţi o slăbiciune în demonstraţia

1886
 - JEFFREY ARCHER -

mea şi să explicaţi juriului distincţia subtilă între ce a făcut

domnul Hardcastle în interesul companiei şi ce a făcut
maiorul Fisher în interesul clientei mele?
Emma ştia că ar fi fost extrem de dificil de explicat juriului
cu bună-credinţă ce făcuse Cedric şi motivul pentru care-şi
vânduse acţiunile. Trelford o sfătuise ca, atunci când avea
îndoieli, să nu răspundă, mai ales dacă răspunsul ar
condamna-o.
Sir Edward a aşteptat o vreme înainte de a spune:
— Ei bine, cum nu păreţi să doriţi să răspundeţi la
întrebare, poate ar trebui să trecem mai departe? „Dacă a
fost intenţia ta să distrugi compania, lady Virginia, atunci…
ai eşuat lamentabil pentru că ai fost învinsă de oamenii
obişnuiţi, decenţi, care doresc ca această companie să aibă
succes.” Puteţi nega, doamnă Clifton, că aţi sugerat audienţei
aflate la Colston Hall în Bristol în acea dimineaţă că lady
Virginia nu era o persoană obişnuită şi decentă? A subliniat
ultimele trei cuvinte.
— Sigur că nu este o persoană obişnuită.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, doamnă Clifton, este
extraordinară. Dar semnalez juriului sugestia că lady
Virginia nu ar fi o persoană decentă şi că scopul ei de a
distruge compania este o calomnie, doamnă Clifton. Sau
acesta nu este, după părerea dumneavoastră, nimic altceva
decât adevărul?
— Am spus ceea ce am spus în mod serios, a replicat
Emma.
— Şi eraţi atât de convinsă de dreptatea pe care o aveaţi
încât aţi insistat ca vorbele dumneavoastră să fie înregistrate
în minuta AGM.
— Da.
— Secretarul companiei s-a opus acestei acţiuni?
Emma a ezitat.
— Îl pot cita oricând pe domnul Webster să depună
mărturie, a zis sir Edward.
— Cred că a spus aşa ceva.

1887
 - JEFFREY ARCHER -

— Oare de ce a făcut-o, mă întreb? a spus sir Edward, cu

o voce sarcastică. Emma a continuat să-l privească fix,
conştientă că nu aştepta răspunsul ei. Poate nu dorea ca
dumneavoastră să adăugaţi defăimarea la calomnia comisă
deja până atunci?
— Voiam ca vorbele mele să fie înregistrate, a spus Emma.
Trelford şi-a aplecat capul când sir Edward a spus:
— Chiar aşa? Deci am stabilit, nu-i aşa, doamnă Clifton,
că n-aţi plăcut-o pe clienta mea din ziua în care aţi întâlnit-o,
că această antipatie intensă a crescut când nu aţi fost
invitată la nunta fratelui dumneavoastră şi că după câţiva
ani, la adunarea generală anuală a companiei
dumneavoastră, în faţa unei mulţimi de acţionari, v-aţi
gândit s-o umiliţi pe lady Virginia sugerând că nu era o
persoană obişnuită, decentă, ci o persoană care dorea să
distrugă compania. Apoi aţi trecut peste indicaţia
secretarului companiei pentru a vă asigura că vorbele
dumneavoastră calomnioase au fost repetate în minutele
AGM. Nu e adevărat, doamnă Clifton, că doreaţi doar să vă
răzbunaţi pe o persoană obişnuită, decentă, care nu cere
acum nimic altceva decât o retribuţie pentru cuvintele
dumneavoastră injurioase? Cred că Bardul a rezumat aceste
cuvinte cel mai bine când a spus: „Cel ce de numele meu cel
bun mă jefuieşte, mă jefuieşte nu de ceea ce bogat îl face, ci de
ceea ce sărac lipit mă lasă?”24
Sir Edward a continuat să se uite fix la Emma, în timp ce
se ţinea cu mâinile de reverele robei lui vechi şi uzate. Când i
s-a părut că a obţinut efectul dorit, s-a întors către
judecătoare şi i-a zis:
— Nu mai am întrebări, doamnă judecătoare.
Trelford s-a uitat spre juraţi şi i s-a părut că erau gata să
aplaude. S-a hotărât să-şi asume un risc, unul cu care
judecătoarea nu-l va lăsa să scape.

24
William Shakespeare – Othello, act 3, scena 5.
1888
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai aveţi întrebări pentru clienta dumneavoastră,

domnule Trelford? a întrebat doamna Justice Lane.
— Doar una, doamnă judecătoare, a zis Trelford. Doamnă
Clifton, sir Edward a ridicat problema testamentului mamei
dumneavoastră. Şi-a exprimat ea vreodată în faţa
dumneavoastră părerea despre nora sa?
— Domnule Trelford, l-a întrerupt judecătoarea înainte ca
Emma să răspundă, după cum ştiţi, aceste poveşti auzite nu
sunt admisibile în faţa tribunalului.
— Dar mama şi-a înregistrat părerea despre lady Virginia
în testamentul ei! a spus Emma, uitându-se la juriu.
— Nu cred că înţeleg, doamnă Clifton, a spus
judecătoarea.
— În testamentul ei, ea a explicat motivele pentru care nu-
i lăsa nimic fratelui meu.
Trelford a ridicat testamentul şi a spus:
— Aş putea citi pasajul relevant, doamnă judecătoare.
Dacă sunteţi de părere că ne-ar ajuta, a adăugat el,
încercând să pară un copil de cor nevinovat.
Sir Edward s-a ridicat repede în picioare.
— Aceasta nu este mai mult decât o altă calomnie,
doamnă judecătoare, a spus el, ştiind mult prea bine la ce se
referea Emma.
— Dar este un document public, autorizat de un notar, a
zis Trelford, fluturându-l sub nasul ziariştilor care stăteau în
boxa presei.
— Poate ar fi mai bine să citesc despre ce este vorba
înainte de a mă decide, a zis doamna Justice Lane.
— Desigur, doamnă judecătoare, a spus Trelford. I-a dat
testamentul grefierului care, la rândul lui, l-a dat
judecătoarei.
Cum Trelford subliniase doar câteva rânduri, doamna
Justice Lane trebuie să le fi citit de mai multe ori înainte de a
spune în sfârşit:
— Cred că în general, această dovadă este neadmisibilă la
Curte pentru că poate fi scoasă din context. Totuşi, domnule

1889
 - JEFFREY ARCHER -

Trelford, a mai spus ea, dacă doriţi să amân procesul astfel

încât să vă schimbaţi pledoaria ca atare, voi fi fericită să
eliberez sala pentru ca s-o puteţi face.
— Nu, mulţumesc, doamnă judecătoare. Sunt fericit să vă
accept judecata, a zis Trelford, conştient că ziariştii, dintre
care mulţi părăseau deja sala, vor tipări pasajul în cauză pe
prima pagină a ziarelor de a doua zi.
— Atunci să continuăm, a spus judecătoarea. Poate doriţi
să chemaţi următorul martor, domnule Trelford.
— Nu pot face asta, doamnă judecătoare, pentru că acesta
participă la o dezbatere în Camera Comunelor. Totuşi,
maiorul Fisher va putea să apară în faţa Curţii mâine-
dimineaţă la ora zece.

1890
 - JEFFREY ARCHER -

39
Harry a urmărit de pe banca lui de lemn din rândul al
treilea intrarea colonelului Marinkin în tribunalul improvizat.
S-a ridicat în faţa procurorului statului, l-a salutat şi a
rămas în picioare.
Marinkin era îmbrăcat într-o uniformă şi mai elegantă
decât cea pe care şi-o amintea Harry de când fusese arestat;
una pentru ocazii speciale, fără nicio îndoială. Cei şase
butoni ai tunicii sclipeau, dunga de la pantaloni era brici şi
ghetele erau atât de lustruite încât atunci când se uita în jos
se vedea reflectat în ele. Cele cinci rânduri de medalii arătau
tuturor că-si privise inamicul în faţă.
— Tovarăşe colonel, aţi putea să spuneţi Curţii când l-aţi
cunoscut pe acuzat?
— Da, tovarăşă procuror. A venit la Moscova acum câţiva
ani ca reprezentant al Marii Britanii la o conferinţă
internaţională de carte şi a ţinut discursul introductiv în ziua
deschiderii.
— Aţi auzit acel discurs?
— Da, l-am auzit şi mi-a fost clar că el credea că
trădătorul Babakov a lucrat mai mulţi ani la Kremlin şi a fost
un asociat apropiat al tovarăşului Stalin. De fapt, a fost atât
de convingător în pledoaria sa încât atunci când s-a aşezat
aproape toată lumea din sală credea acest lucru.
— Aţi încercat să luaţi contact cu acuzatul în timp ce era
la Moscova?
— Nu, pentru că a plecat în Anglia a doua zi şi mărturisesc
că, la fel ca multe alte campanii puse la cale de Vest, am
crezut că va mai dura doar puţin timp până ce va apărea
altceva care le va ocupa minţile nerăbdătoare.
— Dar această problemă n-a dispărut.
— Nu, acuzatul era convins că Babakov spusese adevărul
şi, dacă romanul lui ar fi putut fi publicat, întreaga lume îl
va crede. Mai devreme în cursul acestui an, acuzatul s-a dus
în Statele Unite cu un transatlantic de lux, deţinut de familia
1891
 - JEFFREY ARCHER -

nevestei sale. La sosirea în New York, a vizitat un editor bine-

cunoscut, fără îndoială pentru a discuta publicarea cărţii lui
Babakov, deoarece a doua zi s-a urcat într-un tren spre
Pittsburgh pentru a o întâlni pe fugara Elena Babakova, soţia
trădătorului. Am în acest dosar mai multe fotografii făcute de
unul dintre agenţii noştri în timpul acestei vizite.
Marinkin a înaintat dosarul grefierului, care l-a dat
preşedintelui tribunalului. Cei trei judecători au studiat o
vreme fotografiile, după care preşedintele a întrebat:
— Cât timp a petrecut acuzatul cu doamna Babakova?
— Mai mult de patru ore. După aceea, s-a întors în New
York. În ziua următoare şi-a vizitat iar editorul şi, mai târziu
în cursul aceleiaşi zile, s-a îmbarcat pe vasul care aparţinea
familiei soţiei sale şi s-a întors în Anglia.
— După ce s-a întors, aţi continuat să-l supravegheaţi?
— Da. Unul dintre agenţii noştri de teren seniori i-a
monitorizat activităţile zilnice şi a raportat că acuzatul s-a
înscris la un curs de limbă rusă la Universitatea Bristol, nu
departe de locul în care stă. Unul dintre agenţi a participat şi
el o vreme la acel curs şi a raportat că acuzatul era un
student conştiincios, care învăţa mai mult decât colegii săi.
Puţin după ce a terminat cursul, a zburat la Leningrad, cu
câteva săptămâni înainte să-i expire viza.
— De ce nu l-aţi arestat imediat când a aterizat la
Leningrad şi nu l-aţi pus în avionul care se întorcea la
Londra?
— Pentru că am dorit să aflu dacă are asociaţi în Rusia.
— Şi avea?
— Nu, omul este un singuratic, un romantic, cineva care
s-ar fi simţit mai bine în trecut când, ca Iason, ar fi plecat să
caute Lâna de Aur, care este echivalentă pentru el în secolul
XX cu egal de fabuloasa carte a lui Babakov.
— Şi a avut succes?
— Da, a avut. Este evident că soţia lui Babakov i-a spus
exact unde poate găsi un exemplar al cărţii soţului ei, pentru
că, de îndată ce a ajuns în Leningrad, a luat un taxi până la

1892
 - JEFFREY ARCHER -

anticariatul Puşkin de la periferia oraşului. În câteva minute

a găsit cartea pe care o căuta, care era ascunsă într-o
copertă cu alt titlu şi trebuie să fi fost exact în locul în care-i
spusese doamna Babakova că se află. A plătit pentru acea
carte şi încă alte două, apoi i-a cerut şoferului care-l aştepta
să-l ducă direct la aeroport.
— Unde l-aţi arestat?
— Da, dar nu imediat, pentru că am vrut să văd dacă are
un complice la aeroport căruia să-i dea cartea. Dar el doar a
cumpărat un bilet la acelaşi avion cu care venise.
— Şi unde e cartea acum? a întrebat preşedintele
tribunalului.
— A fost distrusă, tovarăşe preşedinte, dar am reţinut
pagina de titlu pentru arhivă. Tribunalul ar putea să fie
interesat să afle că pare a fi probă de tipografie, aşa că
probabil este singura carte care mai există.
— Când l-aţi arestat pe acuzat, cum a reacţionat acesta? a
întrebat procurorul.
— Era clar că nu şi-a dat seama de severitatea crimei
comise pentru că întreba întruna sub ce acuzaţie este
reţinut.
— L-aţi interogat şi pe şoferul taxiului şi pe femeia în
vârstă care lucra la anticariat să aflaţi dacă erau de
coniventă cu acuzatul? a întrebat procurorul.
— Da. Amândoi s-au dovedit a fi membri conştiincioşi de
partid şi ne-a fost clar că nu aveau niciun fel de înţelegere
anterioară cu acuzatul. I-am eliberat după un scurt
interogatoriu, deoarece, cu cât ştiau mai puţine despre
anchetă, cu atât mai bine.
— Mulţumesc, domnule colonel. Nu mai am întrebări, a zis
procurorul, dar colegul meu s-ar putea să aibă, a mai zis el,
înainte de a se aşeza.
Preşedinta s-a uitat spre tânărul care stătea la celălalt
capăt al băncii. Acesta s-a ridicat şi s-a uitat la judecătoarea
şefă, dar n-a zis nimic.
— Doriţi să-l examinaţi pe acuzat? a întrebat ea.

1893
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu este necesar, tovarăşă preşedinte. Sunt satisfăcut de

dovezile prezentate de şeful miliţiei. S-a aşezat la loc.
Preşedinta şi-a întors atenţia spre colonel.
— Vă felicit, tovarăşe colonel, pentru această activitate de
detectiv, bine făcută. Aţi mai vrea să spuneţi ceva care ne-ar
putea ajuta la judecată?
— Da, tovarăşă. Sunt sigur că prizonierul este doar un
idealist naiv şi credul care este convins că Babakov a lucrat
în realitate la Kremlin. După părerea mea, ar trebui să i se
ofere ocazia să semneze o mărturie. Dacă o face, eu personal
voi supraveghea deportarea lui.
— Mulţumesc, tovarăşe colonel, voi ţine seama de acest
lucru. Puteţi reveni acum la datoriile dumneavoastră
importante.
Colonelul a salutat. Când s-a întors să iasă din sală, s-a
uitat scurt la Harry. După o clipă, dispăruse.
În acel moment, Harry şi-a dat seama că acesta era un
proces-spectacol cu o singură diferenţă. Singurul scop al său
fusese să-l convingă că Babakov era un păcălici, aşa că,
atunci când revenea în Anglia, să poată spune tuturor
adevărul, aşa cum fusese prezentat în această sală de
tribunal. Dar şarada bine orchestrată îi mai cerea şi să
semneze o mărturie şi s-a întrebat până unde vor merge ca
să-şi atingă scopul.
— Tovarăşe procuror, a zis preşedinta tribunalului, puteţi
acum să chemaţi următorul martor.
— Mulţumesc, a zis acesta înainte de a se ridica iar. Îl
chem pe Anatoli Babakov.

1894
 - JEFFREY ARCHER -

40
Giles s-a aşezat să mănânce micul dejun şi a început să
frunzărească ziarele de dimineaţă. Era la a doua ceaşcă de
cafea când Sebastian i s-a alăturat.
— Ce mai scrie?
— Cred că un critic de teatru ar descrie ziua ca având veşti
mixte.
— Poate e bine atunci, a zis Seb, că judecătoarea a instruit
juriul să nu le prezinte.
— Le-au aflat ei, poţi să mă crezi, a spus Giles. Mai ales
după ce judecătoarea nu l-a lăsat pe Trelford să le spună ce
a scris mama în testament despre Virginia. Toarnă-ţi nişte
cafea şi-ţi voi citi eu. Giles a luat Daily Mail şi a aşteptat ca
Seb să se întoarcă la masă după care şi-a pus ochelarii şi a
început să citească. „Restul averii mele le este lăsat dragelor
mele fiice, Emma şi Grace pentru a dispune de el cum cred
de cuviinţă, cu excepţia pisicii mele siameze, Cleopatra, pe
care o las lui lady Virginia Fenwick pentru că au atât de
multe în comun. Amândouă sunt creaturi frumoase, bine
îngrijite, încrezute, îndrăzneţe şi manipulatoare care
presupun că toată lumea există pe pământ doar pentru a le
servi pe ele, inclusiv aiuritul meu fiu pentru care mă rog doar
să rupă vraja pe care a aruncat-o asupra lui înainte de a fi
prea târziu.”
— Bravo, a zis Seb, când unchiul lui a lăsat ziarul jos. Ce
doamnă formidabilă. Ar fi fost bine să fie şi ea în boxa
martorilor. Dar celelalte ziare mari ce spun?
— Telegraph lansează pariuri, cu toate că îl laudă pe
Makepeace pentru examinarea sa juridică şi analitică a
Emmei. Times speculează despre motivele pentru care
apărarea şi nu acuzarea l-a chemat pe Fisher. Vei vedea sub
titlu denumirea „Martor ostil”, a spus Giles, dându-i Times
peste masă.
— Am impresia că despre Fisher nu vor apărea comentarii
mixte.
1895
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai grijă să te uiţi fix la el când se va afla în boxa

martorilor. Nu îi place.
— Nostim, a zis Seb, dar una dintre doamnele din juriu se
uită fix la mine.
— Asta-i bine, a zis Giles. Ai grijă să-i zâmbeşti din când în
când, dar nu prea des, ca să nu observe judecătoarea, a
continuat el când Emma a intrat în cameră.
— Cum sunt? a întrebat ea, uitându-se la ziare.
— La fel de bine pe cât ne-am fi aşteptat, a spus Giles.
Mail a transformat testamentul mamei în folclor, iar ziariştii
serioşi vor să ştie de ce Fisher este chemat de noi şi nu de ei.
— Vor afla cât de curând, a zis Emma, aşezându-se la
masă. Cu care ar trebui să încep?
— Poate cu The Times, a spus Giles, dar nu te supăra când
vei citi Telegraph.
— N-ar fi pentru prima oară, a spus Emma, luând
Telegraph, când mi-aş dori să citesc ziarele de mâine.

— Bună dimineaţa, a zis doamna Justice Lane după ce

juriul s-a aşezat. Astăzi, procedurile vor începe cu o
întâmplare mai ieşită din comun. Următorul martor al
domnului Trelford, maiorul Alexander Fisher MP, nu va
depune mărturie azi, evident la alegerea lui, decât în urma
unei citaţii a apărării. Când domnul Trelford a solicitat o
citaţie, am fost obligată să decid dacă dovezile erau
admisibile. Până la urmă, am conchis că domnul Trelford are
dreptul să-l citeze pe maiorul Fisher, întrucât numele lui este
menţionat în schimbul de cuvinte dintre doamna Clifton şi
lady Virginia care este miezul procesului, aşa că ne-ar putea
oferi lămuriri suplimentare. Nu trebuie totuşi, a subliniat ea,
să deduceţi nimic din faptul că maiorul Fisher nu a fost
inclus în lista cu martori ai acuzării.
— Dar o vor face, i-a şoptit Giles Emmei.
Judecătoarea s-a uitat la grefier.

1896
 - JEFFREY ARCHER -

— A sosit maiorul Fisher?

— Da, doamnă judecătoare.
— Atunci vă rog să-l chemaţi.
— Este chemat maiorul Alexander Fisher MP, a strigat
grefierul.
Uşile duble din spatele sălii s-au deschis şi maiorul Fisher
a intrat ţanţoş, surprinzându-l pe Giles. Era clar că,
ajungând membru în parlament nu făcuse altceva decât să
adauge mult îngâmfării sale.
A luat Biblia în mâna dreaptă şi a depus jurământul, fără
să se uite măcar o dată la cartonul pe care grefierul îl ţinea
în faţa lui. Când domnul Trelford s-a ridicat de la locul lui,
Fisher i-a privit de parcă-şi reperase inamicul.
— Bună dimineaţa, domnule maior Fisher, a spus Trelford,
dar n-a primit niciun răspuns. Vreţi să fiţi amabil şi să vă
declaraţi numele şi ocupaţia pentru înregistrarea
tribunalului?
— Numele meu este Alexander Fisher şi sunt membru în
parlament pentru docurile Bristol, a zis el, privindu-l direct
pe Giles.
— În momentul în care s-a ţinut adunarea generală anuală
a Liniei Maritime Barington eraţi director al acestei
companii?
— Da, eram.
— Doamna Clifton a fost cea care v-a invitat să faceţi parte
din consiliu?
— Nu, nu ea.
— Deci cine v-a solicitat să faceţi parte din consiliu ca
director?
— Lady Virginia Fenwick.
— Şi de ce, dacă aş putea să întreb? Eraţi prieteni sau era
doar o legătură profesională?
— Aş vrea să cred că amândouă, a spus Fisher, uitându-se
la lady Virginia, care a încuviinţat şi i-a zâmbit.
— Şi ce expertiză anume îi puteaţi oferi lui lady Virginia?
— Am fost broker la Bursă înainte de a deveni MP.

1897
 - JEFFREY ARCHER -

— Înţeleg, a zis Trelford. Deci aţi putut să-i oferiţi sfaturi

lui lady Virginia asupra portofoliului ei de acţionar şi,
datorită sfaturilor dumneavoastră înţelepte, ea v-a invitat s-o
reprezentaţi în consiliul Barrington’s.
— Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine, a zis Fisher,
zâmbind şmecher.
— Dar sunteţi sigur că acesta a fost singurul motiv pentru
care lady Virginia v-a ales, domnule maior?
— Da, sunt sigur, s-a răstit Fisher, fără să mai zâmbească.
— Sunt puţin nedumerit, domnule maior, asupra modului
în care un broker din Bristol ar putea deveni consilierul
profesional al unei doamne din Londra, care avea acces la
mulţi brokeri renumiţi din Citv. Aşa că poate ar fi bine să
întreb cum v-aţi întâlnit prima oară.
— Lady Virginia m-a susţinut când am candidat prima
oară la alegerile pentru parlament din partea conservatorilor,
pentru docurile Bristol.
— Şi cine era candidatul laburist la acele alegeri?
— Sir Giles Barrington.
— Fostul soţ al lui lady Virginia şi fratele doamnei Clifton?
— Da.
— Deci acum ştim motivul pentru care lady Virginia v-a
ales ca reprezentant în consiliu.
— Ce insinuaţi? s-a răstit Fisher.
— E destul de simplu de înţeles că dacă aţi fi participat la
alegerile parlamentare pentru altă circumscripţie, nu v-aţi fi
întâlnit niciodată cu lady Virginia. Domnul Trelford s-a uitat
la juriu în timp ce aştepta răspunsul lui Fisher pentru că era
sigur că nu va primi niciunul. Acum, dacă am stabilit
legătura dumneavoastră cu reclamanta, să analizăm valoarea
şi importanţa sfaturilor dumneavoastră profesionale. Vă mai
amintiţi, domnule maior, că mai devreme v-am întrebat dacă
i-aţi oferit sfaturi lui lady Virginia referitoare la administrarea
portofoliului ei de acţiuni şi mi-aţi confirmat că aţi făcut-o.
— Aşa este.

1898
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci poate le puteţi explica juraţilor asupra căror

acţiuni, cu excepţia celor de la Linia Barrington, aţi consiliat-
o pe lady Virginia? Bănuiesc că răspunsul este asupra
niciuneia şi că singurul ei interes în dumneavoastră a fost
că, din interiorul consiliului, o puteaţi anunţa ce se întâmplă
la Barrington’s, astfel încât amândoi să puteţi profita de
oricare informaţie privată pe care aţi fi deţinut-o ca membru
în consiliu.
— Acesta este un ultraj, a spus Fisher privind-o pe
judecătoare. Însă aceasta a rămas impasibilă.
— Dacă aşa stau lucrurile, domnule maior, aţi putea nega
că de trei ori aţi sfătuit-o pe lady Virginia să-şi vândă
acţiunile la Barrington’s – am datele, timpul şi cantităţile în
faţa mea – şi, de fiecare dată, doar după două zile, compania
a dat veşti proaste.
— Pentru asta sunt consilierii, domnule Trelford.
— Apoi, după trei săptămâni aţi răscumpărat acţiunile,
ceea ce sugerez că s-a întâmplat pentru două motive. Primul,
pentru a obţine un profit rapid şi al doilea, pentru a vă
asigura că ea îşi păstra cele şapte virgulă cinci la sută din
stocul companiei, pentru ca să nu vă pierdeţi locul în
consiliu. În caz contrar, n-aţi mai fi obţinut informaţii
private, nu?
— Aceasta este o sugestie nefondată referitoare la
reputaţia mea profesională, s-a răstit Fisher.
— Oare? a zis Trelford, ridicând o foaie de hârtie, astfel
încât s-o poată vedea toţi, înainte de a citi numerele de pe ea.
În cele trei tranzacţii despre care am vorbit, lady Virginia a
obţinut profituri de 17.400 ₤, 29.320 ₤, respectiv 70.100 ₤.
— Nu este o crimă să obţii un profit pentru client,
domnule Trelford.
— Nu, sigur că nu este, domnule maior, dar de ce aţi
folosit un broker din Hong Kong pentru aceste tranzacţii, un
anume domn Benny Driscoll?
— Benny este un fost prieten al meu care lucra în oraş, iar
eu sunt leal prietenilor mei, domnule Trelford.

1899
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt sigur că da, domnule maior, dar ştiaţi că în

momentul în care efectuaţi tranzacţiile Irish Garda avea un
mandat de arestare pe numele domnului Benny Driscoll
pentru fraudă şi manipularea acţiunilor?
Sir Edward s-a ridicat repede în picioare.
— Da, da, sir Edward, a zis doamna Justice Lane. Sper,
domnule Trelford, că nu vreţi să sugeraţi că maiorul Fisher
avea cunoştinţă de acest mandat însă continua să facă
afaceri cu domnul Driscoll?
— Asta ar fi fost următoarea mea întrebare, doamnă
judecătoare, a spus Trelford, expresia de băiat de cor
revenindu-i pe faţă.
— Nu, nu ştiam, a protestat Fisher şi dacă aş fi ştiut,
desigur că n-aş fi continuat să fac afaceri cu el.
— Asta e o uşurare, a spus Trelford. A deschis un dosar
mare şi negru din faţa lui şi a scos o singură foaie de hârtie,
acoperită cu cifre. Când aţi cumpărat acţiunile în numele lui
lady Virginia, cum aţi fost plătit?
— Cu un comision. Unu la sută din preţul de vânzare sau
cumpărare, aşa cum este procedeul standard.
— Foarte bine şi corect, a zis Trelford, punând hârtia
înapoi în dosar. A scos apoi o a doua foaie pe care a studiat-o
cu un interes egal. Spuneţi-mi, domnule maior, aţi fost
conştient că, ori de câte ori după ce i-aţi cerut prietenului
dumneavoastră leal, domnul Driscoll, să efectueze aceste
tranzacţii pentru lady Virginia, el a mai cumpărat şi vândut
acţiuni Barrington’s pentru el însuşi, ceea ce era ilegal?
— Nu ştiam că făcea aşa ceva şi l-aş fi raportat la bursă
dacă aş fi ştiut.
— Chiar aşa? Deci nu ştiaţi că el a câştigat mai multe mii
de lire călărind pe spinarea tranzacţiilor dumneavoastră?
— Nu, nu ştiam.
— Şi că el a fost suspendat recent de bursa din Hong Kong
pentru conduită neprofesională?
— Nu ştiam asta, dar n-am mai lucrat cu el de mai mulţi
ani.

1900
 - JEFFREY ARCHER -

— N-aţi lucrat? a zis Trelford, lăsând a doua hârtie şi

scoţând o a treia. Şi-a aranjat ochelarii şi a studiat o coloană
de cifre din faţa lui înainte de a-i spune: Nu aţi cumpărat şi
vândut şi dumneavoastră, de trei ori, acţiuni pentru uz
propriu, obţinând un profit frumuşel de fiecare dată?
Trelford a continuat să se uite fix la foaia de hârtie pe care
o ţinea în mână, conştient că tot ceea ce trebuia să spună
Fisher era „Nu, n-am făcut-o” şi cacealmaua sa ar fi fost
demascată. Totuşi, maiorul a ezitat doar o clipă ceea ce i-a
permis lui Trelford să spună în timpul scurtei tăceri:
— Trebuie să vă reamintesc, domnule maior Fisher că
sunteţi membru în parlament şi vă aflaţi sub un jurământ a
cărui încălcare ar însemna sperjur? Trelford a continuat să
studieze coloana de cifre din faţa lui.
— Dar la a treia tranzacţie n-am obţinut niciun profit, a
izbucnit Fisher. De fapt, am pierdut.
În sală s-a auzit un icnet, urmat de o izbucnire de
comentarii. Trelford a aşteptat să se facă linişte înainte de a
continua.
— Deci aţi obţinut un profit la primele două tranzacţii,
domnule maior, dar aţi pierdut la a treia?
Fisher s-a foit neliniştit în boxă, dar nu a încercat să
răspundă.
— Domnule maior Fisher, aţi declarat mai devreme în faţa
tribunalului că nu este o crimă să obţii un profit pentru
client, a zis Trelford, uitându-se la agenda în care scrisese
cuvintele exacte ale maiorului.
— Da, aşa am zis, a spus Fisher, încercând să-şi revină.
— Dar, ca un broker calificat, trebuie să ştiţi că era o
infracţiune să tranzacţionaţi afaceri ale unei companii în
consiliul căreia vă aflaţi, a continuat Trelford, luând un alt
volum legat în piele roşie din faţă şi deschizându-l la o
pagină însemnată. Trelford a citit apoi cuvintele exacte: doar
dacă aţi informat preşedintele companiei şi aţi cerut asistenţă
juridică. Aţi informat-o pe doamna Clifton sau aţi cerut
asistenţă juridică?

1901
 - JEFFREY ARCHER -

Fisher s-a prins de marginile boxei martorilor pentru a-şi

opri tremuratul mâinilor.
— Puteţi să spuneţi tribunalului ce profit aţi obţinut când
aţi vândut şi aţi cumpărat acţiunile Barrington’s? a întrebat
Trelford, continuând să se uite la o chitanţă de hotel din
excursia sa recentă la Hong Kong. A aşteptat o vreme înainte
de a pune chitanţa înapoi în dosar, s-a uitat la judecătoare şi
a spus:
— Doamnă judecătoare, cum domnul maior Fisher nu
pare să dorească să răspundă la alte întrebări ale mele, nu
văd rostul continuării acestui interogatoriu. S-a aşezat şi i-a
zâmbit Emmei.
— Sir Edward, a zis doamna Justice Lane, doriţi să
examinaţi martorul?
— Doar câteva întrebări, dacă se poate, a spus sir Edward,
părând învins.
— Domnule maior Fisher, există vreo bănuială că lady
Virginia Fenwick ştia că dumneavoastră tranzacţionaţi
acţiuni Barrington’s pentru dumneavoastră înşivă?
— Nu, domnule.
— Corectaţi-mă dacă mă înşel, dar dumneavoastră eraţi
doar consilierul şi toate tranzacţiile desfăşurate în numele ei
au fost conduse conform rigorilor legii?
— Este adevărat, sir Edward.
— Vă mulţumesc pentru această clarificare. Nu mai am
întrebări, doamnă judecătoare.
Judecătoarea scria repede în timp ce Fisher stătea
nemişcat în boxa martorilor, arătând ca un iepure prins în
lumina farurilor. În cele din urmă, ea a lăsat stiloul jos şi a
spus:
— Înainte de a părăsi tribunalul, domnule maior Fisher,
trebuie să vă comunic că am intenţia să trimit o transcriere a
mărturiei dumneavoastră la Departamentul Procurorului
Public, astfel încât să se poată lua o decizie cu privire la alte
acţiuni juridice care vor trebui să fie întreprinse.

1902
 - JEFFREY ARCHER -

Când maiorul a coborât din boxa martorilor şi s-a

îndreptat spre ieşire, membrii presei au sărit de la locurile lor
ca o haită de copoi urmărind o vulpe rănită.
Giles s-a aplecat în faţă, l-a bătut pe Trelford pe spate şi a
spus:
— Foarte bine făcut, domnule. L-aţi crucificat.
— Pe el, da, însă nu şi pe ea. Mulţumită întrebărilor puse
de sir Edward, lady Virginia a supravieţuit să mai lupte o
altă zi.

1903
 - JEFFREY ARCHER -

41
Ceva nu era în regulă. Desigur că acesta nu putea fi
Anatoli Babakov. Harry s-a uitat fix la bărbatul ca un schelet
care înainta târşâit prin sală şi s-a prăbuşit pe scaunul din
faţa procurorului.
Babakov era îmbrăcat într-un costum cu o cămaşă care
atârnau pe el de parcă ar fi fost un umeraş. Toate erau cu
câteva măsuri prea mari pentru el şi primul gând al lui Harry
a fost că le împrumutase în acea dimineaţă de la un străin.
Apoi şi-a dat seama că erau chiar hainele lui Babakov; nu le
mai purtase din ziua în care fusese trimis la închisoare cu
atâţia ani înainte. Părul i se subţiase şi cele câteva şuviţe
rămase erau grizonante. Ochii, tot gri, i se afundaseră în
orbite şi pielea lui era uscată şi ridată nu de la căldura
soarelui, ci de la expunerea la vânturile îngheţate ale
Siberiei. Babakov părea de şaptezeci sau optzeci de ani, cu
toate că Harry ştia că erau aproape de aceeaşi vârstă, deci
avea cam cincizeci de ani.
Procurorul statului s-a ridicat; sicofantul urmat de tartor.
S-a uitat prin Babakov şi i s-a adresat cu o aroganţă rece,
diferită de manierele permise în faţa tovarăşului colonel când
acesta era în boxa martorilor.
— Spuneţi-vă tribunalului numele şi numărul, a cerut el.
— Babakov, şapte-patru-unu-şase-doi, tovarăşe procuror.
— Vă rog să nu vă mai adresaţi cu acest termen.
Prizonierul şi-a aplecat capul.
— Îmi cer scuze, domnule.
— Înainte de a fi condamnat, Babakov, care vă era
ocupaţia?
— Eram profesor la o şcoală din districtul şapte din
Moscova.
— Cât timp aţi predat la acea şcoală?
— Treisprezece ani, domnule.
— Şi ce subiect aţi predat?
— Engleza, domnule.
1904
 - JEFFREY ARCHER -

— Care erau calificativele deţinute?

— Am absolvit Institutul de Limbi Străine din Moscova în
1941.
— Deci, după ce aţi absolvit, prima slujbă avută a fost de
profesor de şcoală şi nu aţi lucrat nicăieri altundeva?
— Nu, domnule, nu am lucrat.
— În timpul acestor treisprezece ani ca profesor de şcoală
aţi vizitat vreodată Kremlinul?
— Nu, domnule. Niciodată.
Vehemenţa cu care Babakov a spus „Niciodată” a fost
pentru Harry o indicaţie clară ca această imitaţie de proces
era ridicolă. Toţi copiii sovietici vizitau Kremlinul la un
moment dat pentru a vedea mausoleul lui Lenin. Dacă
Babakov fusese profesor, trebuie să fi condus multe astfel de
vizite. Harry nu avea cum să-i dea de ştire că înţelesese
mesajul fără a sparge pojghiţa subţire a decepţiei.
— L-aţi întâlnit vreodată pe veneratul nostru conducător,
preşedintele Consiliului Prezident, tovarăşul Stalin? a
continuat procurorul.
— Da, o dată când eram student, a vizitat Institutul de
Limbi Străine pentru a oferi decoraţiile anuale.
— V-a vorbit?
— Da, m-a felicitat pentru primirea medaliei.
Harry ştia că Babakov câştigase medalia Lenin şi fusese
şeful clasei. De ce n-o spusese? Pentru că nu se încadra în
scenariul bine pregătit care-i fusese dat şi pe care-l respecta.
Răspunsurile fuseseră probabil scrise de aceeaşi persoană
care punea întrebările.
— În afara acestei scurte întâlniri, v-aţi mai întâlnit
vreodată cu tovarăşul Stalin?
— Nu, domnule, niciodată. Din nou a exagerat cuvântul
„niciodată”.
Harry a început să se gândească la un plan. Dacă va
funcţiona, va trebui să-i convingă pe cei trei tovarăşi
judecători cu feţele împietrite că el credea tot ceea ce spusese
Babakov şi că era îngrozit că fusese păcălit.

1905
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş vrea să trecem acum la anul 1954 când aţi încercat

să publicaţi o carte în care pretindeaţi că aţi lucrat în
personalul privat al preşedintelui, când, de fapt, nu
intraserăţi niciodată în Kremlin. Ce v-a făcut să credeţi că
puteţi scăpa cu o astfel de înşelătorie?
— Deoarece, ca şi mine, nimeni din cei care lucrau la
tipografia Sarkoski nu fusese vreodată în Kremlin. Îl
văzuseră pe tovarăşul Stalin doar de la distanţă atunci când
acesta îşi trecea trupele în revistă la parada de 1 Mai. Deci
nu mi-a fost dificil să-i conving că făcusem parte din cercul
lui interior.
Harry a dat dezgustat din cap şi s-a încruntat la Babakov,
sperând că acesta exagera. A văzut-o pe preşedintă notându-
şi ceva în agendă. I s-a părut oare că zăreşte chiar umbra
unui surâs?
— Şi este adevărat că aţi plănuit să fugiţi în Vest, ca să vă
publicaţi cartea acolo, cu singurul scop de a obţine o sumă
mare de bani?
— Da, m-am gândit că, dacă i-am putut păcăli pe cei de la
Sarkoski, îmi va fi mult mai uşor să-i conving pe americani şi
pe englezi că fusesem un membru oficial al partidului şi că
lucrasem alături de preşedinte. La urma-urmei, câţi oameni
din Vest au vizitat Uniunea Sovietică sau au discutat cu
tovarăşul preşedinte, despre care toţi ştiu că nu vorbea deloc
englezeşte?
Harry şi-a pus capul în mâini şi, când s-a uitat în sus, l-a
privit pe Babakov cu dispreţ. Preşedinta şi-a mai făcut o
notiţă în agenda ei.
— După ce aţi terminat cartea, de ce n-aţi fugit de îndată
ce aţi avut ocazia?
— Nu aveam destui bani. Mi se promisese un avans în ziua
publicării, dar am fost arestat înainte să-l primesc.
— Dar soţia dumneavoastră a fugit.
— Da, am trimis-o înaintea mea cu economiile noastre,
sperând că voi putea veni şi eu mai târziu.

1906
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a fost îngrozit de felul în care procurorul amesteca

jumătăţi de adevăruri cu minciuni şi s-a întrebat cum de
credea, chiar şi pentru un moment, că el ar fi putut să se
lase înşelat de această pantomimă. Dar aceasta era
slăbiciunea lor. Era clar că toţi căzuseră în ghearele propriei
lor propagande, aşa că s-a decis să-i învingă la propriul lor
joc.
Dădea din cap ori de câte ori procurorul părea să câştige
un punct. Apoi şi-a reamintit că profesorul lui de teatru de la
şcoală îi certase, de mai multe ori, pentru că juca exagerat,
aşa că a lăsat-o mai moale.
— A luat soţia dumneavoastră o copie a cărţii cu ea? a
întrebat procurorul.
— Nu. Nu fusese publicată până a plecat şi oricum ar fi
fost percheziţionată la trecerea frontierei şi, dacă ar fi avut
cartea la ea, ar fi fost arestată şi trimisă direct la Moscova.
— Dar mulţumită unor detectivi de excepţie,
dumneavoastră aţi fost arestat, judecat şi condamnat înainte
ca un singur exemplar al cărţii să ajungă în librării.
— Da, a zis Babakov, aplecându-şi iar capul.
— Şi când aţi fost acuzat de ofense aduse statului, cum aţi
pledat?
— Vinovat pentru toate capetele de acuzare.
— Şi tribunalul poporului v-a condamnat la douăzeci de
ani de muncă forţată.
— Da, domnule. Am avut noroc că am primit o sentinţă
atât de uşoară pentru crima de nedescris pe care am comis-o
împotriva poporului.
Din nou, Harry şi-a dat seama că Babakov îi dădea de
înţeles că el considera tot procesul o ruşine. Dar era
important ca Harry să pară că-şi juca bine rolul.
— Şi cu aceasta am încheiat examinarea martorului,
tovarăşă preşedinte, a zis procurorul, care a făcut apoi o
plecăciune şi s-a aşezat.
Preşedinta s-a uitat la tânărul care stătea la celălalt capăt
al băncii.

1907
 - JEFFREY ARCHER -

— Aveţi întrebări pentru acest martor?

Tânărul s-a ridicat nesigur în picioare.
— Nu, nu am, tovarăşă preşedinte. Prizonierul Babakov
este clar un inamic al statului.
Lui Harry i-a părut rău pentru tânăr, care probabil crezuse
tot ce auzise în sala de tribunal în acea dimineaţă. Harry a
încuviinţat, arătând că era de acord, cu toate că lipsa de
experienţă a tânărului trădase din nou mascarada. Dacă ar fi
citit mai mult Cehov, şi-ar fi dat seama că, adesea, tăcerea
era mai puternică decât cuvântul rostit.
— Luaţi-l de aici, a spus preşedinta tribunalului.
Când Babakov a fost scos din cameră, Harry şi-a aplecat
capul de parcă ar vrut să dea de înţeles că nu mai doreşte să
aibă de a face cu acel om.
— Tovarăşi, a fost o zi lungă, a spus preşedinta,
întorcându-se spre juriu. Având în vedere că luni este
sărbătoarea naţională în care ne amintim toţi acei bravi
bărbaţi şi femei care şi-au sacrificat vieţile în asediul
Leningradului, acest tribunal se va reuni abia marţi
dimineaţă, când voi prezenta pledoaria statului, astfel încât
să puteţi decide dacă prizonierul este sau nu vinovat.
Lui Harry i-a venit să râdă. Nici măcar nu i se va permite
să depună mărturie, dar acum îşi dădea seama că aceasta
era o tragedie, nu o comedie şi încă mai avea un rol de jucat.
Preşedinta tribunalului s-a ridicat şi şi-a condus colegii
afară din sală. De îndată ce s-a închis uşa în spatele lor, cei
doi gardieni l-au înşfăcat pe Harry şi l-au târât din cameră.
Cum îl mai aşteptau patru zile de singurătate, era
nerăbdător să vadă cât mai ţinea minte din Unchiul Joe.
Capitolul trei. A început să rostească vorbele încet în timp
ce era dus prin curte.

Stalin nu numai că a făcut istoria, ci a fost fericit s-o rescrie

şi nu există niciun exemplu mai bun decât felul în care şi-a
tratat familia. A doua sa nevastă, Nadia, s-a sinucis pentru că
„prefera să moară decât să rămână măritată cu un astfel de

1908
 - JEFFREY ARCHER -

tiran malefic”. Auzind de moartea ei, Stalin a ordonat imediat

ca sinuciderea sa să fie considerată secret de stat pentru că
se temea că adevărul va aduce asupra sa dezonoarea, atât în
ochii tovarăşilor, cât şi ai duşmanilor lui…

Unul dintre gardieni a descuiat uşa celulei lui şi colegul

său l-a împins înăuntru.
Chiar când cădea pe podea, Harry a simţit că nu era
singur în celulă. S-a uitat în sus şi l-a văzut ghemuit într-un
colţ, cu arătătorul apăsat puternic pe buze.
— Vorbiţi doar în englezeşte, au fost primele cuvinte ale lui
Babakov.
Harry a încuviinţat şi s-a uita la un gardian care îi privea
printre gratiile celulei. Şarada continua. S-a aşezat lângă
Babakov.
— Ei au nevoie să fiţi convins de tot ce aţi văzut, i-a şoptit
Babakov. Dacă da, vă vor permite să mergeţi acasă.
— Dar asta cum vă va ajuta? l-a întrebat Harry. Mai ales
dacă va trebui să semnez o mărturie în care voi spune că
accept că aţi inventat totul.
— Pentru că vă pot spune cum puteţi obţine un exemplar
din Unchiul Joe fără să fiţi prins.
— Este posibil?
— Da, a zis Babakov.
După ce a ascultat cu atenţie explicaţia şoptită a noului
său coleg de celulă, Harry a zâmbit.
— Oare de ce nu m-am gândit la asta?

— Mă bucur că ţi-ai făcut timp să mă vezi, a spus Griff,

mai ales acum, când eşti la mijlocul procesului surorii tale.
— Urgent nu este un cuvânt pe care să-l foloseşti des, a zis
Giles şi cum ai luat primul tren spre Londra, am presupus că
era ceva serios.

1909
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu se va face public decât peste câteva zile, a spus

Griff, dar cârtiţa infiltrată în Partidul Conservator mi-a zis că
va fi o întrunire a comitetului lor executiv în seara asta şi că
au un singur reper în agenda de lucru. Să ceară demisia
membrului lor din parlament.
— Şi asta ar însemna alte alegeri, a zis Giles, gânditor.
— De aceea am luat primul tren spre Londra.
— Dar Biroul Central al Partidului Conservator nu-i va
permite lui Fisher să demisioneze când guvernul este atât de
rău văzut în sondajele de opinie.
— Nu vor avea de ales dacă presa va continua să-l
numească pe Fisher „maiorul săltăreţ” şi ştii cum sunt
oamenii aceştia de îndată ce simt sângele. Cinstit vorbind,
nu cred că Fisher va mai rezista mai mult de câteva zile. Prin
urmare, cu cât te întorci mai repede în circumscripţie, cu
atât mai bine.
— O voi face de îndată ce se va termina procesul.
— Şi când va fi asta?
— Peste câteva zile, maxim o săptămână.
— Dacă ai reuşi să vii în weekendul acesta, să fi văzut
făcându-ţi cumpărăturile pe Broadmead sâmbătă dimineaţa,
să mergi să vezi meciul Rovers de după-amiază, apoi să asişti
la slujba de duminică dimineaţă de la St Mary Redcliffe, le
vei aminti oamenilor că trăieşti şi eşti bine mersi.
— Dacă vor fi alegeri anticipate, care crezi că ar fi şansele
mele?
— De a fi reales drept candidat sau de a-ţi recâştiga locul?
— Ambele.
— Încă eşti candidatul preferat, cu toate că mai multe
femei din executiv tot vorbesc de divorţurile tale. Dar lucrez
la asta şi mă ajută faptul că ai refuzat propunerea pentru
Camera Lorzilor pentru că doreai să-ţi obţii iar locul.
— Acest lucru ţi l-am spus în secret, a zis Giles.
— Iar eu l-am spus celor şaisprezece membri ai
comitetului executiv, tot în secret, a replicat Griff.
Giles a zâmbit.

1910
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi şansele de a-mi recăpăta locul?

— Un caniş cu o rozetă roşie ar putea câştiga alegerile
anticipate dacă tot ce poate face Ted Heath este să declare
stare de urgenţă ori de câte ori este o grevă.
— Atunci poate este momentul să-ţi împărtăşesc celelalte
noutăţi.
Griff a ridicat o sprânceană.
— Vreau să-i cer lui Karin să se mărite cu mine.
— Nu s-ar putea s-o faci după alegerile anticipate? l-a
implorat Griff.

1911
 - JEFFREY ARCHER -

42
Pentru toţi cei implicaţi în procesul de calomnie s-a
dovedit a fi un weekend foarte lung.
După o scurtă consultaţie cu domnul Trelford, imediat
după întreruperea procesului în acea zi, Giles a condus-o pe
Emma în Gloucestershire.
— Preferi să stai aici în weekend? Marsden va avea grijă de
tine.
— Eşti drăguţ, a zis Emma, dar ar trebui să fiu acasă în
caz că mă sună Harry.
— Nu cred că este probabil, a spus Giles liniştit.
— De ce? l-a întrebat Emma.
— L-am vizitat pe sir Alan la numărul 10 ieri-dimineaţa,
înainte de începerea procesului şi mi-a spus că Harry şi-a
rezervat un loc la zborul BOAC de vinerea trecută, dar nu s-a
urcat în avion.
— Atunci înseamnă că l-au arestat.
— Mă tem că da.
— De ce nu mi-ai spus imediat?
— Chiar înainte să te urci în boxa martorilor? Nu cred că
te-ar fi ajutat.
— Sir Alan mai avea şi alte veşti?
— Mi-a zis că dacă nu vom auzi de Harry până luni
dimineaţa, ministrul de externe îl va suna pe ambasadorul
rus şi îi va cere explicaţii.
— Şi cu ce ne va ajuta asta?
— Îşi va da seama şi el că Harry va apărea pe prima
pagină a ziarelor din toată lumea dacă nu este eliberat, ceea
ce este ultimul lucru pe care l-ar dori ruşii.
— Atunci de ce l-au arestat de la bun început? a întrebat
Emma.
— Pun ceva la cale, dar nici măcar sir Alan nu-şi dă seama
ce anume.
Giles nu-i spusese Emmei despre experienţa lui recentă
când încercase să între în Berlinul de Est, mai ales pentru
1912
 - JEFFREY ARCHER -

că-şi închipuise că Harry probabil nu va trece de controlul

paşapoartelor şi ar fi putut fi îmbarcat cu forţa în următorul
avion spre Heathrow. Nu avea niciun sens ca ei să-l aresteze
pe preşedintele PEN din Anglia fără vreun motiv întemeiat.
Nici măcar sovieticilor nu le plăcea publicitatea negativă dacă
puteau cumva s-o evite. Ca şi sir Alan, nu-şi dădea seama ce
puneau aceştia la cale

În timpul unui weekend în care n-a putut dormi, Emma a

răspuns la scrisori, a citit, chiar a lustruit unele piese de
argint, dar nu s-a îndepărtat niciodată decât cu câţiva paşi
de telefon.
Sebastian a sunat sâmbătă dimineaţa şi, când i-a auzit
glasul, ei i s-a părut o clipă, doar o clipă, că era Harry.

— Încă mai putem pierde, a fost expresia folosită de sir

Edward la consultaţia cu lady Virginia vineri seara, în
apartamentul lui. A sfătuit-o să petreacă un weekend liniştit,
fără să stea noaptea târziu şi să nu bea prea mult. Ea
trebuia să fie odihnită, calmă şi gata să se lupte cu Trelford
când se va urca luni dimineaţa în boxa martorilor.
— Confirmaţi doar că întotdeauna i-aţi permis maiorului
Fisher, consilierul dumneavoastră profesional, să aranjeze
afacerile cu Barrington’s. „De la depărtare”, era propoziţia pe
care o tot repeta el. Nu aţi auzit niciodată de domnul Benny
Driscoll şi aţi fost şocată când aţi aflat că Cedric Hardcastle
şi-a aruncat toate acţiunile pe piaţă în weekendul de dinainte
de AGM. Aţi simţit doar, ca acţionar, că doamna Clifton ar fi
trebuit să vă mărturisească adevărul şi nu să vă înşele cu
platitudini. Şi, orice aţi face, nu muşcaţi momeala lui
Trelford, pentru că va încerca să vă agate ca pe un păstrăv.
Înotaţi în ape adânci şi nu încercaţi să fiţi tentată să ieşiţi la

1913
 - JEFFREY ARCHER -

suprafaţă pentru că atunci vă va prinde în cârlig şi vă va

trage încet spre el. Şi, în cele din urmă, deoarece lucrurile au
mers atât de bine pentru noi până acum, asta nu înseamnă
că trebuie să fiţi prea încrezătoare. Am văzut prea multe
cazuri pierdute în ultima zi a procesului de un client care
credea că a câştigat deja. Amintiţi-vă, încă mai putem pierde.

Sebastian şi-a petrecut o mare parte a weekendului la

bancă, încercând să recupereze rezolvarea unui vraf de
corespondenţă şi a unei duzini de alte hârtii „urgente” pe
care i le lăsase Rachel. I-a luat toată dimineaţa de sâmbătă
ca să termine primul vraf.
Alegerea inspirată a noului preşedinte de la Farthings a
domnului Bishara a fost întâmpinată în City cu apreciere,
ceea ce i-a uşurat mult viaţa lui Sebastian. Câţiva clienţi şi-
au închis conturile la plecarea lui Sloane, dar s-au întors şi
mai mulţi când au aflat că succesorul acestuia va fi Ross
Buchanan: Sunday Times l-a descris ca fiind un operator de
bancă experimentat, intuitiv, profund.
Sebastian şi-a sunat mama duminică, înainte de prânz şi
a încercat s-o asigure că nu avea motive de îngrijorare.
— Probabil nu poate să ia legătura. Îţi imaginezi cum este
serviciul telefonic din Rusia?
Dar nici el nu era convins de asta. Tatăl lui îi spusese că
se va întoarce la timp pentru proces şi nu putea să nu-şi
amintească una dintre maximele lui preferate: „Există o
singură scuză pentru a întârzia la întâlnirea cu o doamnă:
moartea”.
Seb a mâncat un prânz frugal cu Vic Kaufman, care era
îngrijorat pentru tatăl lui, dar din alt motiv. Era prima oară
când i-a spus de Alzheimer.
— Îmi dau seama cu durere că tata este o orchestră
formată dintr-un singur om. El bate toba cea mare, în timp
ce noi, restul, avem voie să ne atingem doar din când în când

1914
 - JEFFREY ARCHER -

de talgere. Poate a venit timpul ca Farthings şi Kaufman’s să

aibă în vedere o fuziune.
Seb nu putea pretinde că nu se gândise şi el la asta de
când devenise preşedinte adjunct, dar sugestia lui Vic n-ar fi
putut veni într-un moment mai nepotrivit, când avea atâtea
alte lucruri pe cap.
— Să vorbim despre asta după ce se termină procesul. Şi,
apropo, a adăugat Seb, ai grijă să fii cu ochii pe Sloane
pentru că se zvoneşte prin oraş că şi el este foarte interesat
de sănătatea tatălui tău.
Seb s-a întors la birou după două şi a atacat tot restul zilei
mormanul de scrisori nedesfăcute. Nu a ajuns acasă până la
miezul nopţii.
Un paznic îi dăduse drumul în bancă duminică dimineaţa,
dar abia după-masa târziu a dat peste un plic crem marcat
PRIVAT ŞI CONFIDENŢIAL, cu şase timbre cu George
Washington în colţul din dreapta sus. L-a rupt şi a citit
scrisoarea de la Rosemary Wolfe. Cum ar fi putut să-şi facă
timp să meargă în America chiar acum? Cum ar fi putut să
n-o facă?

Giles a făcut ce i se spusese. Şi-a petrecut dimineaţa de

sâmbătă umblând în sus şi în jos pe Broadmead cu o geantă
de cumpărături mare Marks&Spencer. A dat mâna cu oricine
se oprea să discute cu el despre înfiorătoarea guvernare a
conservatorilor şi despre acel groaznic Ted Heath. Dacă
cineva deschidea subiectul maiorului Fisher, se comporta
diplomatic.
— Aş vrea să mai fiţi încă membru în parlament.
— Dacă aş fi ştiut, n-aş fi votat niciodată cu el.
— Este un scandal. Afurisitul ar trebui să demisioneze, la
care Giles a răspuns cu o replică bine-pregătită:

1915
 - JEFFREY ARCHER -

— Aceasta este decizia maiorului Fisher şi a sucursalei

partidului din circumscripţia lui, deci va trebui să aşteptăm
şi să vedem.
Mai târziu, s-a aşezat la barul dintr-o cârciumă aglomerată
şi gălăgioasă şi a mâncat cu Griff friptura plugarului pe care
au spălat-o cu o halbă de cidru de Somerset.
— Dacă Fisher îşi dă demisia şi încep alegerile anticipate,
a zis Griff, am declarat deja la Bristol Evening News că
Partidul Laburist nu-l va lua în considerare decât pe fostul
membru.
— Noroc, a zis Giles, ridicând paharul. Cum ai reuşit asta?
— Am sucit câteva mâini, am reamintit de o ameninţare
mai veche, am oferit câte un bacşiş şi am promis
preşedintelui un MBE.
— Atunci nimic nou?
— Doar că am reamintit comitetului că în cazul în care
Partidul Conservator apare cu un nume nou pe biletul de
vot, poate am reuşi să rămânem la cel cu care votanţii s-au
familiarizat.
— Ce tot faceţi cu zgomotul din ce în ce mai mare care se
aude de la Filton? E ruşinos!
— Nu mai sunt membrul dumneavoastră în parlament, i-a
amintit Giles politicos omului în timp ce se îndrepta spre
uşă.
— Nu ştiam. Când s-a întâmplat asta?
Chiar şi Griff a râs. După ce au ieşit din cârciumă,
amândoi şi-au pus eşarfele albastru cu alb şi, împreună cu
alţi şase mii de suporteri, au urmărit cum cei de la Bristol
Rovers îi băteau pe cei de la Chesterfield cu 3–2.
Seara, Emma a ajuns la Barrington Hall pentru cină, dar
nu se simţea în apele ei. A plecat mult înainte ca Marsden să
servească cafeaua.
Giles s-a tolănit în fotoliul preferat al bunicului său, cu un
coniac într-o mână şi un trabuc în cealaltă. Tocmai se
gândea la Karin când a sunat telefonul. L-a înşfăcat, sperând
să-l audă pe Harry, dar era Griff. Cine altcineva ar fi putut

1916
 - JEFFREY ARCHER -

să-l sune atât de târziu? Când Griff l-a spus noutăţile despre
Fisher, lui Giles i-a părut rău pentru el, prima oară în viaţa
sa.

Domnul Trelford şi-a petrecut weekendul pregătindu-se

pentru examinarea Virginiei. Dar nu se dovedea a fi uşor.
Aflase de greşeala făcută de Fisher şi şi-l putea imagina pe
Eddie Makepeace sfătuind-o să-şi păstreze calmul şi să nu-l
lase s-o enerveze. Oricât de greu ar fi încercat, nu găsea un
scenariu cu care să treacă de apărarea lui.
Coşul de gunoi era plin şi agenda cu hârtie A4 din faţa lui
era goală. Cum ar putea demonstra juriului că mama Emmei
avusese dreptate când o comparase pe Virginia cu pisica ei
siameză, Cleopatra? Amândouă sunt creaturi frumoase, bine
îngrijite, încrezute, îndrăzneţe şi manipulatoare care presupun
că toată lumea există pe pământ doar pentru a le servi pe ele.
Abia la două dimineaţa, când verifica minutele vechi ale
consiliului Barrington’s, i-a venit ideea unui alt tip de
întrebări.

Maiorul Fisher a ieşit din parcarea Camerei Comunelor

imediat după încheierea şedinţei de vineri după-masă. Unul
sau doi colegi i-au urat noroc, dar n-au părut prea convinşi.
Când conducea spre comitatul de vest, s-a gândit la
scrisoarea pe care va fi nevoit s-o scrie în cazul în care
comitetul său executiv nu-l va susţine.
A rămas în apartamentul lui toată ziua următoare, fără să
întoarcă prima pagină a ziarelor de dimineaţă, uitând de
micul dejun şi de prânz pe măsură ce treceau orele
singuratice. Mult înainte ca soarele să treacă de jumătatea
şantierului naval, a început să deschidă sticle şi să le
golească. Seara, a stat lângă telefon şi a aşteptat cu

1917
 - JEFFREY ARCHER -

nerăbdare să afle dacă comitetul a votat moţiunea de Lipsă

de Încredere. S-a întors în bucătărie, a deschis o conservă de
sardele, dar le-a lăsat pe masă, neatinse. S-a aşezat în salon
să urmărească un episod din Dad’s Army, dar nu l-a făcut să
râdă. În cele din urmă, a luat un exemplar din Bristol
Evening Post de vineri şi s-a uitat iar la titlul de pe prima
pagină:

CONSERVATORII LOCALI DECID SOARTA UNUI MP.

VEZI CONDUCĂTOR, PAGINA UNSPREZECE

A întors la pagina unsprezece. El şi editorul se înţeleseseră

întotdeauna bine aşa că spera… dar n-a trecut de titlu.

FĂ CEEA CE ESTE ONORABIL, DOMNULE MAIOR

A aruncat ziarul deoparte şi nu a aprins lumina în timp ce

soarele dispărea în spatele celei mai înalte clădiri.
Telefonul a sunat la zece şi douăsprezece minute. A
înşfăcat receptorul şi a recunoscut imediat vocea
preşedintelui sucursalei locale a partidului.
— Bună seara, Peter.
— Bună seara, domnule maior. N-o să mă învârt în jurul
cozii. Îmi pare rău să-ţi spun că acest comitet nu te-a
susţinut.
— A fost un rezultat apropiat?
— Mi-e teamă că nu, a spus Maynard. A fost unanim. Deci
ar fi mai bine să scrii o scrisoare de demisie decât să aştepţi
ca un comitet executiv să-ţi revoce alegerea în mod formal. E
mult mai civilizat aşa, nu ţi se pare? Îmi pare rău, Alex.
De îndată ce a lăsat receptorul în furcă, telefonul a sunat
iar. Era un reporter de la Post care îl întreba dacă doreşte să
comenteze decizia unanimă de a i se cere demisia. El nici nu
s-a mai obosit să spună „Fără comentarii” înainte de a trânti
receptorul în furcă.

1918
 - JEFFREY ARCHER -

Cufundat într-o ceaţă alcoolică, s-a îndreptat nesigur pe

picioare spre biroul lui, s-a aşezat şi şi-a lăsat capul pe mâini
în timp ce se gândea cum să formuleze scrisoarea. A luat o
foaie de hârtie cu antetul Camerei Comunelor şi a început să
scrie. După ce a terminat, a aşteptat să se usuce cerneala
înainte de a o împături, a o închide într-un plic şi a o pune
pe masă.
S-a aplecat şi a deschis sertarul de jos al biroului, a luat
revolverul de serviciu, i-a pus ţeava în gură şi a apăsat
trăgaciul.

1919
 - JEFFREY ARCHER -

43
Sala de tribunal era pregătită şi cei doi combatanţi erau
gata de luptă. Mai trebuia să sune gongul pentru ca primul
pumn să poată fi dat.
De o parte a ringului stătea domnul Trelford, care-şi
revedea întrebările pentru ultima oară. Giles, Emma şi Seb
stăteau în spatele lui, discutând încet ca să nu-l deranjeze.
Giles s-a uitat când un sergent de poliţie a intrat în sală, a
trecut de banca avocaţilor şi i-a dat domnului Trelford un
plic. Cuvântul URGENT era scris sub numele lui. Trelford l-a
deschis, a scos o scrisoare şi a citit-o încet. Giles n-a înţeles
nimic din expresia de pe faţa avocatului, dar a recunoscut
stema obişnuită verde din susul hârtiei.
Sir Edward stătea singur împreună cu clienta lui de
cealaltă parte a ringului, dându-i ultimele instrucţiuni.
— Fiţi calmă, gândiţi-vă bine înainte de a răspunde la
întrebări, a şoptit el. Nu vă grăbiţi. Staţi cu faţa spre juriu şi
nu uitaţi că sunt singurii oameni din sală care contează.
Mulţimea s-a liniştit şi toţi s-au ridicat în picioare când a
sunat clopotul pentru prima rundă, iar arbitrul a intrat în
ring. Dacă doamna Justice Lane a fost surprinsă văzând
galeriile publicului şi ale presei aglomerate luni dimineaţă, n-
a arătat-o. S-a înclinat şi toţi ceilalţi din sala de tribunal au
procedat la fel. După ce s-au aşezat la loc şi doar sir Edward
a rămas în picioare, ea l-a invitat pe eminentul avocat să-şi
cheme primul martor.
Virginia s-a îndreptat încet spre boxa martorilor şi, după
ce a depus jurământul, abia mai putea fi auzită. Purta un
taior negru de comandă care-i scotea în evidenţă silueta
subţire, o pălărie neagră, lipsa de bijuterii şi foarte puţin
make-up, dorind în mod clar să le reamintească celor
prezenţi moartea prematură a maiorului Fisher. Dacă juriul
s-ar fi retras atunci ca să dea verdictul, rezultatul ar fi fost
unanim şi sir Edward ar fi fost foarte mulţumit.

1920
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru înregistrare, vă rog să spuneţi curţii numele şi

adresa dumneavoastră, i-a cerut sir Edward, aranjându-şi
peruca.
— Virginia Fenwick. Locuiesc singură într-un apartament
modest din Cadogan Gardens, SW3.
Giles a zâmbit. Ar fi fost mai exact: „Numele meu este lady
Virginia Alice Sarah Lucinda Fenwick, singura fiică a celui
de-al nouălea conte de Fenwick şi am case în Scoţia şi
Toscana şi un apartament mare cu trei etaje în
Knightsbridge, cu un valet, o fată în casă şi un şofer”.
— Pot afirma că aţi fost măritată cu sir Giles Barrington de
care sunteţi acum divorţată?
— Din păcate, da, a spus Virginia, întorcându-se către
juriu. Giles a fost dragostea vieţii mele, dar familia lui nu m-
a considerat niciodată suficient de bună pentru el.
Giles ar fi sugrumat-o cu plăcere pe femeie, în timp ce
Emma a vrut să sară în sus şi să protesteze. Domnul Trelford
şi-a pregătit întrebările lui bine repetate.
— Dar în ciuda acestora şi a tuturor suferinţelor prin care
aţi trecut, tot nu-i purtaţi pică doamnei Clifton?
— Nu. În realitate mi-a fost greu să emit această citaţie la
proces, deoarece doamna Clifton are multe calităţi admirabile
şi a fost o preşedintă remarcabilă, transformându-se într-un
model pentru tinerele profesioniste aspirante.
Domnul Trelford a scris câteva întrebări noi.
— Atunci de ce aţi solicitat procesul?
— Pentru că m-a acuzat că am încercat dinadins să-i
distrug compania familiei. Nimic nu putea fi mai departe de
adevăr. Voiam doar să aflu din partea acţionarilor obişnuiţi,
ca mine, dacă unul dintre directorii ei şi-a vândut tot stocul
în weekendul dinaintea AGM, pentru că, după mine, acest
lucru ar fi dăunat grav companiei. Dar în loc să-mi răspundă
la întrebare, ea a preferat să mă acuze oferind tuturor celor
din sală impresia că nu ştiam despre ce vorbeam.

1921
 - JEFFREY ARCHER -

— Cuvânt cu cuvânt, a mormăit Giles în şoaptă, ceea ce l-

a făcut pe domnul Trelford să zâmbească. S-a întors şi i-a
şoptit:
— Aşa e, dar când sir Edward este în faţa ei ştie la ce
întrebări să se aştepte. Când o voi chestiona eu, nu va mai
avea niciun scenariu pe care să se bazeze.
— Vă referiţi mai ales, a zis sir Edward, la răspunsul
doamnei Clifton la întrebarea validă pe care aţi pus-o la
AGM.
— Da. În loc să răspundă la acea întrebare, ea a preferat
să mă umilească şi să-mi distrugă reputaţia în faţa unui
auditoriu mare, dintre care mulţi erau prietenii mei. Nu am
avut de ales decât să cer ajutorul legii.
— Şi v-aţi referit cu acea ocazie nu la maiorul Fisher, după
cum a sugerat eronat doamna Clifton, ci la domnul Cedric
Hardcastle care, după cum aţi arătat, şi-a vândut întregul
stoc în weekendul de dinaintea AGM, punând astfel întreaga
companie în pericol.
— Este adevărat, sir Edward.
— Chiar şi-a fluturat genele? a şoptit Giles.
— Iar răposatul maior Fisher era unul dintre consilierii
dumneavoastră financiari?
— Da, şi ori de câte ori mi-a recomandat să cumpăr sau să
vând acţiuni, i-am urmat sfatul. Întotdeauna mi s-a părut că
este un om cinstit, demn de încredere şi profesionist.
Emma nici nu se mai putea uita la juriu! Giles a făcut-o,
totuşi şi a văzut cum se agăţau de fiecare cuvânt al Virginiei.
Sir Edward şi-a coborât vocea, ca un mare actor înainte de
replica finală.
— Permiteţi-mi să vă întreb acum, lady Virginia, dacă
regretaţi începerea acestui proces de defăimare împotriva
doamnei Clifton?
— Da, sir Edward. Moartea tragică şi inutilă a dragului
meu prieten, maiorul Alex Fisher, face ca rezultatul acestui
proces să fie lipsit de importanţă. Dacă prin retragerea
acestei acţiuni i-aş fi putut salva viaţa, aş fi făcut-o fără nicio

1922
 - JEFFREY ARCHER -

ezitare. Ea s-a întors cu faţa spre juriu, şi-a scos o batistă

din mânecă şi a şters o lacrimă imaginară.
— Îmi pare rău că a trebuit să treceţi prin aceste chinuri,
lady Virginia aşa de curând după moartea prietenului şi
consilierului dumneavoastră, maiorul Fisher. Nu mai am
întrebări, doamnă.
Dacă ar fi fost singuri în cameră, Trelford şi-ar fi felicitat
învăţatul prieten pentru această examinare. Şi-a deschis
dosarul şi a văzut cuvintele lui Giles, scrise în susul primei
pagini. FĂ-O SĂ-ŞI PIARDĂ CUMPĂTUL. S-a uitat la prima
întrebare, nou adăugată.
— Lady Virginia, a zis el, subliniind cuvântul „lady”, i-aţi
spus tribunalului despre admiraţia pe care o aveţi faţă de
doamna Clifton şi devotamentul faţă de fratele ei, sir Giles
Barrington, dar, în ciuda acestora, n-aţi invitat niciun
membru al familiilor Barrington sau Clifton la nunta
dumneavoastră cu sir Giles.
— A fost o decizie luată în comun, domnule Trelford. Giles
a avut aceeaşi părere ca mine.
— Dacă aşa stau lucrurile, lady Virginia, poate aţi putea
explica vorbele tatălui dumneavoastră din timpul nunţii,
înregistrate în Daily Express de William Hickey: Fiica mea ar
fi anulat totul dacă Giles n-ar fi fost de acord cu cererile ei.
— Titlu de tabloid, scris pentru a vinde ziarele, domnule
Trelford. Cinstit vorbind, mă mir că recurgeţi la astfel de
subterfugii.
Sir Edward nu şi-a putut ascunde un surâs. Clienta lui
văzuse această lovitură venind şi fusese pregătită.
— Şi mai târziu, în dovezile oferite, a spus Trelford,
trecând delicat mai departe, aţi continuat s-o blamaţi pe
doamna Clifton pentru divorţul dumneavoastră.
— Ea poate fi o femeie foarte hotărâtă, a zis Virginia, după
cum cred că aţi descoperit şi dumneavoastră.
— Dar nu se ştie că divorţul dumneavoastră n-a avut nicio
legătură cu doamna Clifton, ci a fost cauzat de certurile

1923
 - JEFFREY ARCHER -

purtate cu soţul dumneavoastră pentru că a fost înlăturat

din testamentul mamei lui?
— Nu este adevărat, domnule Trelford. Moştenirea lui
Giles nu m-a interesat niciodată. M-am căsătorit cu el la
bogăţie şi sărăcie şi cinstit vorbind, dacă tot aţi pomenit de
asta, eu eram mai bogată decât el.
Această replică a cauzat râsete în tribunal, iar
judecătoarea s-a încruntat furioasă.
— Deci nu dumneavoastră aţi insistat ca sir Giles să emită
o citaţie pe numele surorii lui disputând validitatea
testamentului mamei sale? Sau era altă decizie luată de
comun acord?
— Nu, a fost hotărârea lui Giles. Cred că atunci eu am fost
împotrivă.
— Poate aţi dori să vă reformulaţi răspunsul, lady Virginia,
pentru că-l pot chema oricând pe sir Giles ca martor şi să-l
rog să precizeze despre ce a fost vorba exact.
— Ei bine, mi s-a părut că Giles a fost urât tratat de
familia lui şi că avea dreptul cel puţin să chestioneze
validitatea testamentului mamei sale pentru că acesta fusese
scris când biata doamnă era la spital, doar cu câteva zile
înainte de a muri.
— Şi care a fost atunci decizia tribunalului?
— Judecătorul a decis că mama doamnei Clifton era
bolnavă.
— Nu, doamnă, nu a făcut-o. Am decizia domnului Justice
Cameron în mână. El a declarat că testamentul era valid şi
că mama doamnei Clifton avea mintea sănătoasă când l-a
scris. Ceea ce este deosebit de relevant, având în vedere ce a
spus despre dumneavoastră atunci.
Sir Edward s-a ridicat repede în picioare.
— Domnule Trelford, a spus judecătoarea, iritată, înainte
ca sir Edward să-şi spună părerea, am mai mers pe drumul
acesta şi am ajuns într-o fundătură. Aţi înţeles?

1924
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Aţi avea vreo

obiecţie dacă aş întreba-o pe lady Virginia dacă aş putea
citi…
— Da, aş avea, domnule Trelford, treceţi mai departe, a zis
ea, hotărâtă.
Trelford s-a uitat la juraţi. Şi cum se vedea clar pe figurile
lor că ignoraseră instrucţiunile judecătoarei de a nu citi
rapoartele din ziare ale cazului şi cunoşteau părerea mamei
doamnei Clifton despre lady Virginia, a fost mulţumit să
asculte cererea judecătoarei şi să continue.
— Lady Virginia, sunteţi conştientă că, în ciuda deciziei
judecătorului în favoarea doamnei Clifton şi a surorii sale,
dr. Grace Barrington, amândouă au fost de acord că fratele
lor poate continua să locuiască în casa familiei din
Gloucestershire, precum şi în casa din Londra a familiei din
Smith Square, iar doamna Clifton şi soţul ei au rămas în
casa mai modestă Manor House?
— Nu cunosc care au fost aranjamentele domestice ale lui
Giles după ce am divorţat de el pentru adulter şi cu atât mai
puţin ce punea la cale doamna Clifton.
— Nu aveaţi idee ce punea la cale doamna Clifton, a
repetat domnul Trelford. În care caz, lady Virginia, ori aveţi o
memorie foarte slabă, ori foarte selectivă, pentru că doar
acum câtva minute aţi spus juriului cât de mult o admiraţi
pe doamna Clifton. Permiteţi-mi să vă amintesc cuvintele
dumneavoastră exacte. A întors încet o pagină din dosar.
„Emma are multe calităţi admirabile şi a fost o preşedintă
remarcabilă, transformându-se într-un model pentru tinerele
profesioniste aspirante.” Aceasta nu a fost întotdeauna
părerea dumneavoastră, nu-i aşa, lady Virginia?
— Părerea mea despre doamna Clifton nu s-a schimbat şi
menţin cele spuse.
— Ati cumpărat şapte virgulă cinci la sută din stocul
Barrington’s?
— Maiorul Fisher a făcut-o în numele meu.
— Pentru ce scop?

1925
 - JEFFREY ARCHER -

— Ca o investiţie pe termen lung.

— Şi nu pentru că doreaţi un loc în consiliul companiei?
— Nu, maiorul Fisher, după cum ştiţi prea bine,
reprezenta interesele mele în consiliu.
— Dar în 1958 n-a făcut-o, deoarece în acel an aţi apărut
la Adunarea Generală Extraordinară a companiei
Barrington’s în Bristol, cerându-vă locul în consiliu şi
dreptul de a vota cine va fi următorul preşedinte al
companiei. Pentru înregistrare, lady Virginia, cu cine aţi
votat?
— Am votat pentru maiorul Fisher.
— Vreţi să spuneţi că aţi votat împotriva doamnei Clifton?
— Sigur că nu. Am ascultat ambele prezentări foarte
atentă şi am decis în favoarea maiorului Fisher şi nu a
doamnei Clifton.
— Ei bine atunci, este clar că aţi uitat ce aţi spus cu acea
ocazie; dar a fost înregistrat în minutele întrunirii aşa că
permiteţi-mi să vă amintesc: Nu cred că femeile au fost lăsate
pe pământ pentru a conduce consilii, a fi lideri de sindicate, a
construi pacheboturi de lux sau pentru a obţine sume mari de
bani de la bancherii din City. Nu sună ca un îndemn pentru
tinerele femei aspirante la o profesie intelectuală.
— Poate ar trebui să continuaţi să citiţi, domnule Trelford
şi să nu alegeţi citatele cu atâta grijă.
Trelford s-a uitat dincolo de paragraful subliniat şi a ezitat.
Doamna Justice Lane l-a întrerupt.
— Aş vrea să aud ce a mai avut de spus lady Virginia cu
acea ocazie.
— Şi eu, a spus sir Edward, suficient de tare pentru ca să
audă toţi din sală.
Trelford a citit cu neplăcere următoarele două rânduri.
— Îl voi susţine pe domnul maior Fisher şi sper ca doamna
Clifton să accepte generoasa ofertă a maiorului de a-i fi
adjunct. Domnul Trelford s-a uitat în sus.
— Vă rog să continuaţi, a zis lady Virginia.

1926
 - JEFFREY ARCHER -

— Am venit aici cu mintea deschisă, dorind să-i acord

beneficiul îndoielii, dar din păcate ea nu s-a ridicat la
înălţimea aşteptărilor mele.
— Cred că vă veţi da seama, domnule Trelford, a spus
Virginia, că dumneavoastră aveţi o memorie slabă sau
selectivă şi nu eu.
Sir Edward a aplaudat, cu toate că nu şi-a atins în
realitate mâinile.
Domnul Trelford a schimbat repede subiectul.
— Să trecem la cuvintele doamnei Clifton despre
dumneavoastră. V-aţi plâns că au fost defăimătoare şi
insultătoare?
— Sigur că da.
— Dacă a fost intenţia dumneavoastră de a distruge
compania, lady Virginia, a continuat Trelford, de parcă nu ar
fi fost întrerupt, atunci… aţi eşuat lamentabil pentru că aţi fost
învinsă de oameni obişnuiţi şi decenţi care doresc ca această
companie să aibă succes. Acum, maiorul Fisher a recunoscut
că el a făcut tranzacţiile cu acţiunile Barrington doar ca să
câştige bani, ceea ce, în cazul lui, era ilegal…
— În cazul lui, dar nu într-al meu, a zis lady Virginia. În
cazul meu, el pur şi simplu acţiona ca reprezentant. Din câte
ştiu eu, le-a mai dat aceste sfaturi şi altor clienţi.
— Deci maiorul Fisher nu era un prieten apropiat care vă
anunţa ce se întâmplă în consiliul companiei Barrington’s, ci
doar un consultant profesional?
— Chiar dacă eram prieteni, domnule Trelford, când era
vorba de afaceri, el acţiona în numele meu ca un
profesionist.
— Aş sugera, lady Virginia, că atunci când este vorba de
afaceri, el nu acţiona ca un profesionist, ci ca un căpcăun şi,
după cum a sugerat doamna Clifton, voi doi aţi planificat de
trei ori să distrugeţi compania.
— Domnule Trelford, cred că mă confundaţi cu Cedric
Hardcastle, un director al companiei, care şi-a vândut
întregul stoc în weekendul de dinaintea AGM. Când i-am pus

1927
 - JEFFREY ARCHER -

doamnei Clifton o întrebare perfect legitimă despre cine era

acel director, ea i-a uitat convenabil numele. Mai este cineva
aici cu o memorie slabă sau selectivă.
Zâmbetul lui sir Edward era din ce în ce mai larg, în timp
ce domnul Trelford părea din ce în ce mai puţin sigur pe el. A
întors repede altă pagină.
— Regretăm cu toţii tragica moarte a maiorului Fisher…
— Eu o regret în mod sigur, a spus Virginia. Şi, după cum
am spus mai înainte, ceea ce sunt sigură că aţi scris cuvânt
cu cuvânt, domnule Trelford, nu m-aş fi gândit să încep
acest proces dacă aş fi crezut măcar o clipă că ar fi putut
duce la tragica şi inutila moarte a dragului meu prieten.
— Îmi amintesc într-adevăr cuvintele dumneavoastră, lady
Virginia, dar mă întreb dacă aţi observat că exact înainte de
deschiderea procedurilor de azi-dimineaţă, un poliţist a
intrat în sală şi mi-a dat o scrisoare?
Sir Edward s-a apropiat de marginea scaunului, gata să
sară.
— V-ar surprinde să aflaţi că mi-a fost adresată mie şi că
era de la dragul dumneavoastră prieten, maiorul Fisher?
Dacă domnul Trelford ar fi dorit să continue, cuvintele i-ar
fi fost înecate în cacofonia de zgomot care a venit din toate
părţile sălii de judecată. Doar judecătoarea şi juriul au rămas
impasibili. El a aşteptat să se facă linişte înainte de a
continua.
— Lady Virginia, doriţi să citesc curţii ultimele cuvinte ale
dragului dumneavoastră prieten, maiorul Fisher, scrise cu
câteva momente înainte de a muri?
Sir Edward a sărit în sus.
— Doamnă judecătoare, nu am văzut această scrisoare
printre probe, aşa că nu am idee dacă este admisibilă sau
autentică.
— Pata de sânge de pe plic sugerează autenticitatea sa,
doamnă judecătoare, a zis Trelford, fluturând plicul în faţa
juriului.

1928
 - JEFFREY ARCHER -

— Nici eu n-am văzut scrisoarea, sir Edward, a spus

judecătoarea, aşa că nu este admisibilă până ce nu spun eu
că este.
Trelford a fost mulţumit că ei continuau să discute
aspectele juridice referitoare la admiterea sau nu a scrisorii
ca probă, conştient că marcase un punct fără să prezinte
nicio dovadă.
Giles a studiat expresia de sfinx de pe figura lui Trelford şi
n-a mai fost sigur dacă avocatul Emmei voia ca scrisoarea să
fie citită sau nu în faţa tribunalului, dar ceea ce începuse ca
o dimineaţă triumfătoare pentru lady Virginia introdusese iar
o sămânţa de bănuială în minţile juraţilor. Toţi ochii din sală
erau aţintiţi asupra lui.
Domnul Trelford a pus scrisoarea înapoi în buzunarul
interior al robei sale. I-a zâmbit judecătoarei şi a zis:
— Nu mai am întrebări, doamnă judecătoare.

1929
 - JEFFREY ARCHER -

44
Când s-a deschis uşa marţi dimineaţa, cei doi gardieni au
intrat şi i-au găsit pe Harry şi pe Babakov stând pe jos în
colţurile opuse ale celulei, fără să vorbească.
L-au înşfăcat pe Babakov şi, în timp ce-l trăgeau afară din
celulă, Harry şi-a aplecat capul de parcă n-ar fi dorit să aibă
ceva de-a face cu el. După un moment, au apărut alţi
gardieni, mergând mai domol. Cu toate că l-au strâns pe
Harry bine de mâini, nu l-au brutalizat, nu l-au împins şi
nici nu l-au târât afară din celulă, ceea ce l-a făcut să se
întrebe dacă ar fi fost posibil ca planul lui Babakov să fi
mers. Totuşi, gardienii nu i-au dat drumul lui Harry când îl
conduceau pe scări, de-a lungul coridorului şi în sala de
tribunal, de parcă s-ar fi temut să nu fugă. Dar unde să fi
fugit şi cât de departe îşi imaginau ei că ar fi ajuns?
Harry insistase ca Babakov să doarmă pe singura saltea
subţire din celula strâmtă, dar rusul refuzase, explicându-i
că nu-şi permitea să se obişnuiască cu un asemenea lux
când urma să se întoarcă în Siberia, la salteaua lui din
piatră, chiar marţi noaptea. Dormitul pe paiele împrăştiate
pe podea era un lux suficient în weekend. Adevărul era că
niciunul dintre ei nu dormise, ceea ce i-a amintit lui Harry de
zilele petrecute în spatele liniilor inamice. Când gardienii au
venit marţi dimineaţa să-i ia, erau amândoi extenuaţi mental
şi fizic pentru că folosiseră fiecare oră pentru provocarea
care-i aştepta.
Când cei doi gardieni l-au dus pe Harry în sala de tribunal,
a fost surprins să-i găsească pe procurorul şef şi juriul la
locurile lor. Abia a avut timp să-şi tragă răsuflarea înainte ca
uşa din spatele camerei să se deschidă şi să-i lase să intre pe
cei trei judecători, care s-au întors la locurile lor de pe
estradă.
Din nou, preşedinta tribunalului nici nu s-a uitat înspre
Harry, ci s-a întors către juriu. A deschis un dosar din faţă şi
a început ceea ce Harry a presupus că ar fi fost rezumatul ei.
1930
 - JEFFREY ARCHER -

A vorbit doar câteva minute, foarte rar ridicând capul de pe

text. Harry s-a întrebat cine oare-l scrisese şi când.
— Tovarăşi, aţi auzit toate dovezile şi aţi avut destul timp
să vă gândiţi la verdict. Poate să existe vreo îndoială că
prizonierul este vinovat de infracţiunile pentru care a fost
acuzat şi că merită o condamnare lungă? Juriul ar putea fi
interesat de faptul că aceasta nu este prima condamnare a
prizonierului. El deja a mai fost condamnat pentru
omucidere în Statele Unite, dar acest lucru nu trebuie să vă
influenţeze pentru că doar dumneavoastră singuri trebuie să
decideţi dacă este vinovat.
Harry a trebuit să admire faptul că ceilalţi doi judecători
păreau serioşi în timp ce ea continua să citească declaraţia
pregătită.
— Tovarăşi, as dori mai întâi să vă întreb dacă mai trebuie
să vă gândiţi la verdict?
Un bărbat aşezat în marginea din dreapta a primului rând,
cum se cuvine unui şef, s-a ridicat şi, respectând scenariul, a
spus:
— Nu, tovarăşă preşedinte.
— Aţi dat verdictul?
— Da, tovarăşă preşedinte.
— Acest verdict este unanim?
— Da, este, tovarăşă preşedinte.
— Şi care este verdictul dumneavoastră?
Fiecare dintre cei doisprezece membri ai juriului a luat o
bucată de hârtie şi a ridicat-o în sus, arătând cuvântul
VINOVAT.
Harry ar fi vrut să sublinieze că exista doar o singură
bucată de hârtie pe fiecare scaun, dar, după cum îl sfătuise
Anatoli, s-a uitat spăşit când tovarăşa preşedinte s-a întors
spre el pentru prima oară.
— Juriul, a declarat ea, v-a găsit în unanimitate vinovat de
crimă premeditată împotriva statului, prin urmare eu nu ezit
să vă condamn doisprezece ani la închisoare într-un lagăr de
muncă forţată unde veţi împărţi din nou o celulă cu prietenul

1931
 - JEFFREY ARCHER -

dumneavoastră criminal, Babakov. A închis dosarul şi a

făcut o pauză lungă înainte de a adăuga: Totuşi, după cum a
recomandat tovarăşul colonel Marinkin, vă ofer o ultimă
şansă de a semna o mărturie prin care să vă recunoaşteţi
crima şi groaznica greşeală pe care aţi făcut-o. Dacă veţi
proceda aşa, sentinţa vă va fi suspendată, veţi fi extrădat şi
nu vi se va mai permite să vizitaţi Uniunea Sovietică sau
oricare altă ţară din Blocul de Est. Dacă o veţi face, sentinţa
dumneavoastră va intra imediat în vigoare. După o altă
pauză a spus: Doriţi să semnaţi mărturia?
Harry şi-a aplecat capul şi a spus liniştit:
— Da, o voi semna.
Pentru prima oară cei trei judecători au arătat urme de
emoţie – de fapt de surpriză. Preşedinta nu şi-a putut
ascunde uşurarea, dezvăluind fără intenţie ceea ce voiseră de
la început stăpânii ei.
— Atunci vă puteţi apropia de podium, a zis ea.
Harry s-a ridicat şi a trecut de cei trei judecători. I s-au
arătat două copii ale mărturiei, una în rusă şi cealaltă în
engleză, pe care le-a citit cu atenţie.
— Acum veţi citi confesiunea în faţa curţii.
Harry a citit mai întâi versiunea în rusă, ceea ce a adus un
zâmbet pe buzele tovarăşei judecătoare. După aceea a luat
versiunea engleză şi a început s-o recite. Uitându-se la
privirile inexpresive ale celor din sală, s-a întrebat dacă era
cineva care înţelegea vreun cuvânt în engleză. S-a decis să-şi
asume un risc, schimbând câte un cuvânt, ca să vadă cum
reacţionează.
— Eu, Harry Clifton, cetăţean al Marii Britanii şi
preşedinte al PEN, involuntar şi supus unor presiuni, am
semnat această confuzie. Mi-am petrecut ultimii trei ani cu
Anatoli Babakov care mi-a dat de înţeles că a lucrat într-
adevăr la Kremlin şi s-a întâlnit cu tovarăşul Stalin de mai
multe ori. Babakov a admis, de asemenea, că romanul scris
despre tovarăşul Stalin a fost un fapt şi nu provine din
imaginaţia sa.

1932
 - JEFFREY ARCHER -

Voi continua să solicit eliberarea lui Babakov din

închisoare, acum când sunt conştient până unde poate
merge acest tribunal pentru a înşela publicul cu această
fraudă. Sunt foarte recunoscător tribunalului pentru letargia
de care a dat dovadă cu această ocazie şi pentru că îmi
permite să revin în ţara mea.
Preşedinta i-a dat un pix şi el era gata să semneze ambele
copii când s-a decis să-şi asume al doilea risc.

— Membri ai juriului, a spus doamna Justice Lane. Îmi

revine acum sarcina de a rezuma ceea ce s-a dovedit a fi un
caz complex. Unele fapte nu sunt discutabile. Doamna
Clifton nu a negat că, atunci când s-a adresat adunării
generale anuale a companiei familiei sale, a dat următorul
răspuns unei întrebări a lui lady Virginia Fenwick şi mai
târziu l-a înregistrat în minutele adunării. Dacă a fost
intenţia dumneavoastră de a distruge compania, lady Virginia,
atunci… aţi eşuat lamentabil pentru că aţi fost învinsă de
oameni obişnuiţi şi decenţi care doresc ca această companie
să aibă succes.
Reclamata, doamna Clifton, a declarat că vorbele ei au fost
justificate, iar reclamanta, lady Virginia, susţine că sunt o
defăimare. Dacă sunt sau nu este motivul acestui proces şi
decizia finală vă aparţine dumneavoastră.
Cea mai mare provocare, dacă vă pot sugera asta, este să
judecaţi cele două femei implicate în caz. Le-aţi văzut pe
amândouă în boxa martorilor şi bănuiesc că v-aţi făcut o
părere despre cea pe care o consideraţi mai credibilă. Nu vă
lăsaţi influenţaţi de faptul că doamna Clifton este preşedinta
unei companii publice şi prin urmare ar trebui să i se acorde
o oarecare libertate când răspunde unei întrebări de la o
persoană pe care o bănuieşte a fi ostilă. Trebuie să hotărâţi
dacă ea a calomniat-o pe lady Virginia sau nu.

1933
 - JEFFREY ARCHER -

De asemenea, nu trebuie să vă lăsaţi impresionaţi peste

măsură de faptul că lady Virginia este fiica unui conte.
Trebuie s-o trataţi la fel cum v-aţi trata vecina de alături.
Când vă retrageţi în camera juriului pentru a vă gândi la
verdict, staţi cât timp aveţi nevoie. Eu nu mă grăbesc. Şi nu
uitaţi că decizia pe care o veţi lua va afecta aceste doamne
pentru tot restul vieţii lor.
Dar mai întâi trebuie să alegeţi un preşedinte care va
acţiona ca purtător de cuvânt. Când aţi stabilit verdictul, vă
rog anunţaţi-l pe aprodul juriului că doriţi să vă întoarceţi în
sala de judecată, astfel încât să-i pot informa direct şi
indirect pe cei implicaţi în caz să se întoarcă pentru a vă auzi
decizia. Îl voi ruga acum pe aprod să vă conducă în sala
juriului pentru ca să începeţi deliberarea.
Un bărbat înalt, elegant, cu o postură militară şi îmbrăcat
cu ceva care semăna cu roba unui director de şcoală a
înaintat şi i-a condus pe cei şapte bărbaţi şi cinci femei din
juriu afară din sala de tribunal. După câteva minute,
judecătoarea s-a ridicat şi ea, s-a înclinat în faţa curţii şi s-a
întors în camerele ei.
— Cum ţi s-a părut rezumatul ei? a întrebat Emma.
— Măsurat şi corect, i-a spus domnul Trelford. Nu aveţi
pentru ce să vă plângeţi.
— Şi cât timp credeţi că le va lua pentru a da verdictul? a
întrebat Giles.
— E imposibil de prevăzut. Dacă toţi sunt de acord, ceea
ce mi se pare improbabil, cam vreo două ore. Dacă sunt
divizaţi, ar putea dura câteva zile.
— Aş putea citi scrisoarea pe care v-a trimis-o maiorul
Fisher? a întrebat Sebastian, inocent.
— Nu, nu puteţi, domnule Clifton, a spus Trelford,
împingând şi mai mult plicul în buzunarul interior, aşa cum
nu-l poate vedea nimeni altcineva, decât dacă doamna
Justice Lane îmi permite să-i dezvălui conţinutul. Nu pot şi
nu o voi face în lipsa acordului expres dat de judecătoare.
Bună încercare, totuşi, i-a zâmbit el lui Sebastian.

1934
 - JEFFREY ARCHER -

— Cât mai trebuie să ne învârtim pe aici? a întrebat

Virginia, care stătea împreună cu avocatul ei de cealaltă
parte a sălii de judecată.
— Nu am nicio idee, a zis sir Edward. Dacă ar fi să
ghicesc, aş zice o zi sau două.
— Şi de ce maiorul Fisher i-a adresat ultima sa scrisoare
lui Trelford şi nu dumneavoastră?
— Nu mi-am dat încă seama de ce. Dar mărturisesc că
sunt nedumerit pentru care motiv Trelford n-a presat-o mai
tare pe judecătoare să citească scrisoarea juriului, dacă ar fi
putut fi de folos clientei sale.
— Poate bluffa?
— Sau bluffa bluff-ul.
— Pot să plec vreo două ore? a întrebat Virginia. Mai
trebuie să fac ceva.
— De ce nu? Nu cred că juriul va reveni înainte de după-
amiaza aceasta.

1935
 - JEFFREY ARCHER -

45
Harry nu se aşteptase ca o maşină cu şofer să-l conducă la
aeroport şi a fost chiar şi mai surprins când a văzut cine era
şoferul.
— Am vrut să mă asigur că nu pierdeţi avionul, i-a spus
colonelul Marinkin.
— Ce amabil din partea dumneavoastră, domnule colonel,
a zis Harry, ieşindu-şi din rol.
— Nu faceţi pe deşteptul cu mine, domnule Clifton. Gara
este mai aproape decât aeroportul şi nu e prea târziu ca să
vă alăturaţi domnului Babakov într-o călătorie cu bilet de
întors peste doisprezece ani.
— Dar am semnat mărturia, a zis Harry, încercând să pară
amabil.
— Despre care ştiu că a fost transmisă deja tuturor
ziarelor importante din Vest, de la New York Times până la
Guardian. Cred că se va afla deja pe pagina întâi înainte să
aterizaţi la Heathrow aşa că, şi dacă aţi încerca să vă
deziceţi…
— Pot să vă asigur, domnule colonel că, spre deosebire de
Sfântul Petru, nu va fi nevoie să mă dezic de nimic. L-am
văzut pe Babakov aşa cum e în realitate. Şi, oricum, când un
englez îşi dă cuvântul, şi-l ţine.
— Mă bucur, a spus colonelul în timp ce accelera pe
autostradă şi-şi împingea piciorul tare în jos. În câteva
secunde, indicatorul ajunsese la optzeci de kilometri pe oră.
Harry s-a agăţat de panoul de bord în timp ce colonelul se
strecura prin trafic şi, pentru prima oară de când pusese
piciorul în Rusia, s-a speriat de-a binelea. Când au trecut pe
lângă Ermitaj, colonelul n-a putut rezista să nu-l întrebe:
— Aţi vizitat vreodată Ermitajul, domnule Clifton?
— Nu, a zis Harry, dar întotdeauna mi-am dorit s-o fac.
— Păcat, pentru că de acum înainte nu veţi mai putea, a
comentat colonelul în timp ce depăşea două camioane.

1936
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a început să se relaxeze abia când a văzut

terminalul aeroportului şi colonelul a încetinit la patruzeci.
Spera ca avionul să decoleze înainte ca primele ediţii ale
ziarelor să ajungă în stradă, altfel ar fi putut la fel de bine să
se afle în trenul spre Siberia şi cum nu spera să treacă de
vamă în mai puţin de două ore, timpul era foarte scurt.
Brusc, maşina s-a abătut de la drum, a trecut printr-o
poartă ţinută deschisă de doi gardieni şi a intrat pe pistă.
Colonelul a evitat un avion cu aceeaşi nepăsare cu care
evitase maşinile de pe drum. S-a oprit lângă scările altui
avion unde doi paznici, care în mod clar îl aşteptaseră, au
sărit în sus şi l-au salutat chiar înainte să coboare din
maşină. Marinkin a ieşit şi Harry l-a urmat.
— Nu mă lăsaţi să vă reţin, a spus colonelul. Asiguraţi-vă
doar că nu veţi reveni, pentru că dacă o veţi face, voi fi lângă
avion, aşteptându-vă. Nu şi-au strâns mâinile.
Harry a urcat scara cât de repede a putut, ştiind că nu va
fi în siguranţă până ce avionul nu va decola. Când a ajuns pe
ultima treaptă, stewardul-senior a înaintat spre el şi i-a zis:
— Bine aţi venit, domnule Clifton. Lăsaţi-mă să vă conduc
la locul dumneavoastră. Era evident că fusese aşteptat.
Stewardul l-a condus în rândul din spate de la clasa întâi şi
Harry a fost mulţumit să vadă că scaunul de lângă el era gol.
Nici nu s-a aşezat bine că uşile avionului s-au închis şi a
apărut semnul de închidere a centurilor. El tot nu era încă
gata să respire uşurat.
— Ce pot să vă aduc după ce decolăm, domnule Clifton? a
întrebat stewardul.
— Cât durează zborul?
— Cinci ore şi jumătate, inclusiv o escală la Stockholm.
— O cafea neagră tare, fără zahăr, două creioane şi cât de
multă hârtie de scris aveţi disponibilă. Şi aţi putea să mă
anunţaţi când nu vom mai fi în spaţiul aerian rus?
— Desigur, domnule, a zis stewardul, de parcă primea
astfel de cereri în fiecare zi.

1937
 - JEFFREY ARCHER -

Harry şi-a închis ochii şi a încercat să se concentreze în

timp ce avionul începea să ruleze spre capătul îndepărtat al
pistei, pregătindu-se pentru decolare. Anatoli îi explicase că
ştia cartea pe dinafară şi-şi petrecuse ultimii şaisprezece ani
repetând-o iar şi iar, sperând că într-o zi va fi eliberat şi
atunci va fi publicată.
De îndată ce semnul pentru centurile de siguranţă s-a
stins, stewardul s-a întors şi i-a dat lui Harry o duzină de
hârtii cu antetul BOAC şi două pixuri.
— Mi-e teamă că nu vor ajunge nici pentru primul capitol,
a zis Harry. Îmi mai puteţi aduce?
— Voi face tot ce pot, a spus stewardul. Aţi vrea să
prindeţi vreo două ore de somn în timpul zborului?
— Nu, dacă aş putea să evit asta.
— Atunci v-aş sugera să lăsaţi lampa de citit aprinsă aşa
că, atunci când iluminarea avionului va fi diminuată, să
puteţi continua să lucraţi.
— Mulţumesc.
— Aţi dori să vedeţi meniul de la prima clasă, domnule?
— Doar dacă pot scrie pe spatele lui.
— Poate un cocktail, atunci?
— Nu, rămân la cafea, mulţumesc. Şi pot să spun ceva
care va părea foarte grosolan, dar vă sigur că este fără
intenţie?
— Desigur, domnule.
— S-ar putea să nu mai vorbiţi cu mine până ce ajungem
la Stockholm?
— Cum doriţi, domnule.
— Numai ca să mă anunţaţi când am ieşit din spaţiul
aerian rus. Stewardul a încuviinţat. Vă mulţumesc, domnule,
a spus Harry, apoi a luat un pix şi a început să scrie.

L-am întâlnit prima oară pe Stalin când am absolvit

Institutul de Limbi Străine în 1941. Eram într-un grup de
absolvenţi cărora li se acordau premii şi dacă mi-aţi fi spus că-
mi voi petrece următorii treisprezece ani lucrând pentru un

1938
 - JEFFREY ARCHER -

monstru care l-ar putea face pe Hitler să semene cu un

pacifist, nu v-aş fi crezut.
Dar nu este decât vina mea, pentru că nu mi s-ar fi oferit o
slujbă la Kremlin dacă n-aş fi fost şef de promoţie şi nu aş fi
primit medalia Lenin. Dacă aş fi fost al doilea, aş fi însoţit-o pe
nevasta mea, Elena, aş fi predat engleza într-o şcoală de stat
şi nu aş fi ajuns o notă de subsol în istorie.

Harry s-a oprit, încercând să-şi amintească un paragraf

care începea cu: În primele şase luni…

În primele şase luni, am lucrat într-un birou mic într-una

dintre clădirile exterioare aflată în interiorul zidului roşu care
înconjura cele 69 de pogoane ale Kremlinului. Munca mea era
să traduc discursurile conducătorului din rusă în engleză, fără
să ştiu dacă le citea cineva. Dar într-o zi, doi membri ai miliţiei
secrete (NKVD) au apărut în biroul meu şi mi-au ordonat să-i
însoţesc. Am fost condus afară din clădire prin curte şi am
intrat în senat, o clădire în care nu mai fusesem până atunci.
Cred că am fost percheziţionat de o duzină de ori până ce mi
s-a permis să intru într-un birou mare unde m-am trezit în
prezenţa tovarăşului Stalin, secretarul general al partidului.
Eram mai înalt decât el, cu toate că n-am decât un metru
şaptezeci şi opt înălţime, dar ceea ce-mi amintesc cel mai mult
sunt ochii aceia galbeni care mă fixau. Am sperat că nu-şi
putea da seama că tremuram. Am aflat după mai mulţi ani că
devenea bănuitor în prezenţa oricărui angajat al statului care
nu tremura când apărea prima oară în faţa lui. Oare de ce
dorea să mă vadă? Clement Attlee fusese ales prim-ministru
englez, iar Stalin dorea să ştie cum de era posibil ca un pitic
atât de anost (Attlee era cu câţiva centimetri mai scund decât
Stalin) să-l înlocuiască pe Winston Churchill pe care-l admira
şi respecta. După ce i-am explicat metodele sistemului
electoral britanic, mi-a spus doar: „Asta e ultima dovadă că
democraţia nu merge.”

1939
 - JEFFREY ARCHER -

O ceaşcă de cafea aburindă, a doua pentru Harry şi mai

multe coli de hârtie de diverse forme şi mărimi i-au fost
aduse de tăcutul steward.

Sebastian a luat un taxi până la Înalta Curte de Justiţie

puţin după ora unsprezece. Când era gata să iasă din
cameră, Rachel îi lăsase ziarele de dimineaţă şi trei dosare
groase pe birou. A încercat să-şi spună că lucrurile vor reveni
la normal săptămâna viitoare. Nu mai putea amâna mult să-i
spună lui Ross Buchanan că intenţiona să plece în America
şi să afle dacă avea vreo şansă s-o recâştige pe Samantha, cu
toate că nu era nici măcar sigur dacă ea va accepta să-l
vadă. Ross o întâlnise pe Samantha în prima călătorie a
navei Buckingham şi o descrisese mai târziu ca fiind cea mai
valoroasă posesiune a lui pe care o lăsase să plece.
— Nu am lăsat-o să plece, a încercat Seb să-i explice şi
dacă aş putea s-o iau înapoi, aş face-o. Cu orice preţ.
Pe când taxiul îşi croia drum prin traficul dimineţii, se tot
uita la ceas, sperând că va ajunge înainte de întoarcerea
juriului.
Tocmai plătea şoferului, când a văzut-o pe Virginia. A
îngheţat pe loc. A recunoscut-o cu toate că era cu spatele la
el. Acel aer de încredere dat de generaţiile trecute, stilul,
clasa, ar fi făcut-o să iasă în evidenţă în orice mulţime. Dar
de ce se ascunsese într-o alee şi discuta, dintre toţi oamenii,
cu Desmond Mellor? Seb nici nu ştia că se cunosc, dar de ce
nu era surprins? Îi va spune imediat unchiului Giles şi-l va
lăsa pe el să decidă dacă ar fi trebuit s-o anunţe şi pe Emma.
Poate nu înainte de terminarea procesului.
S-a strecurat într-un şir de pietoni, asigurându-se că
niciunul nu-l va vedea. Când a intrat în Curtea Regală de
Justiţie, a alergat în susul scării largi, ferindu-se de avocaţii
cu peruci, precum şi de martori şi de reclamaţi care şi-ar fi

1940
 - JEFFREY ARCHER -

dorit să nu fi fost acolo, până ce a ajuns în holul curţii de

judecată paisprezece.
— Aici, Seb, a strigat cineva.
Seb s-a uitat în jur şi i-a văzut pe Giles şi pe mama lui în
colţul holului, discutând cu domnul Trelford ca să piardă
timpul.
S-a dus să li se alăture. A aşteptat ca mama lui să-i
rezume conversaţia cu domnul Trelford înainte de a-l lua pe
Giles deoparte şi a-i povesti ce văzuse.
— Cedric Hardcastle m-a învăţat să nu cred în coincidenţe,
a conchis el.
— Mai ales când este vorba de Virginia. Cu ea, totul este
planificat până la ultimul detaliu. Totuşi, nu cred că este
momentul să-i spunem mamei tale.
— Dar cum au făcut oare cunoştinţă ăştia doi?
— Alex Fisher trebuie să fie factorul comun, a zis Giles.
Dar ceea ce mă îngrijorează este că Desmond Mellor este un
om mult mai inteligent şi curajos decât a fost Alex Fisher
vreodată. Nu am înţeles de ce a demisionat de la Barrington’s
aşa de repede după ce a ajuns preşedinte adjunct.
— Eu sunt de vină pentru asta, a zis Seb şi i-a explicat
târgul pe care-l încheiase cu Hakim Bishara.
— Deştept, dar fii atent. Mellor nu este genul care să uite
sau să ierte.
— Îi rugăm pe toţi cei implicaţi în cazul Fenwick versus
Clifton să intre în sala numărul paisprezece pentru că juriul
va reveni în următoarele câteva minute.
Cei patru s-au ridicat şi au intrat repede în sala de
judecată, unde au găsit-o pe judecătoare deja aşezată la locul
ei. Toată lumea se uita la uşa prin care urmau să apară
juraţii, ca spectatorii la teatru aşteptând ridicarea cortinei.
Când uşa s-a deschis în cele din urmă, aprodul curţii i-a
condus pe cei doisprezece juraţi înapoi, apoi s-a dat la o
parte pentru a le permite să se întoarcă la locurile lor în boxa
juriului. După ce s-au aranjat, l-a rugat pe purtătorul de
cuvânt să se ridice.

1941
 - JEFFREY ARCHER -

Cel ales ar fi putut părea la prima vedere cel mai puţin

credibil lider, chiar şi al unui grup atât de amestecat ca
acesta. Avea cam şaizeci de ani şi nu mai mult de un metru
şaptezeci, era chel şi se îmbrăcase cu un costum din trei
piese, o cămaşă albă şi o cravată dungată despre care Giles a
presupus că aparţinea vechiului său club sau şcoală. Ai fi
putut trece pe lângă el pe stradă fără să-l observi. Dar când a
deschis gura, toţi au înţeles de ce fusese ales. Vorbea cu o
autoritate calmă şi Giles nu s-ar fi mirat dacă ar fi aflat că
fusese avocat, profesor de şcoală sau chiar funcţionar public
senior.
— Domnule purtător de cuvânt, a spus judecătoarea,
aplecându-se în faţă, aţi ajuns la un verdict cu care toţi
sunteţi de acord?
— Nu, doamnă judecătoare, a răspuns el cu o voce calmă,
măsurată. Dar am simţit că trebuie să vă anunţăm de
impasul în care ne aflăm în cazul în care ne-aţi putea sfătui
ce ar trebui să facem în continuare.
— Voi încerca, a spus doamna Justice Lane, de parcă ar fi
discutat cu un coleg.
— Am votat de nenumărate ori şi de fiecare dată am ajuns
la un impas de opt la patru. Nu ştiu dacă are rost să
continuăm.
— Nu aş vrea să renunţaţi atât de repede, a zis
judecătoarea. În acest proces a fost investit mult timp, efort
şi cheltuieli şi ar trebui să ne asigurăm că am făcut totul
pentru a ajunge la un verdict. Dacă vi se pare că v-ar putea
ajuta, aş fi gata să accept un verdict majoritar de zece la doi,
dar nimic mai puţin nu ar fi acceptabil.
— Atunci vom încerca din nou, doamnă judecătoare, a
spus purtătorul de cuvânt şi, fără să mai spună altceva, el şi
restul trupei au părăsit curtea, escortaţi de aprodul care
constituia ariergarda acestui club exclusiv la care nu se mai
putea alătura nimeni.
După ce s-a închis uşa în spatele lor, a izbucnit un
amestec de zgomote, chiar înainte de plecarea judecătoarei.

1942
 - JEFFREY ARCHER -

— Cine are opt şi cine are patru? a fost prima întrebare a

Virginiei.
— Dumneavoastră aveţi opt, a zis sir Edward, şi îi pot
identifica aproape pe toţi.
— Cum puteţi fi atât de sigur?
— Din două motive. În timp ce purtătorul de cuvânt
vorbea cu judecătoarea, eu m-am uitat la juraţi şi
majoritatea vă priveau pe dumneavoastră. Din experienţa
mea, juraţii nu se uită la perdant.
— Şi celălalt motiv?
— Uitaţi-vă la Trelford şi veţi vedea un om nefericit pentru
că şi el a făcut acelaşi exerciţiu.
— Cine a avut majoritatea? a întrebat Giles.
— Nu e niciodată uşor să deduci ce face un juriu, a spus
Trelford, atingând plicul din buzunar, cu toate că era
aproape sigur că nu clienta sa avea nevoie de cele două
voturi ca să câştige procesul. Aşa că poate sosise vremea să-i
permită doamnei Clifton să vadă scrisoarea maiorului şi să
decidă dacă dorea să fie citită în faţa curţii.
Ar sfătui-o să procedeze aşa dacă mai spera să câştige
cazul, dar cunoscându-şi clienta, n-ar fi fost surprins dacă
ea ar fi gândit altfel.

În timp ce Stalin îşi executa prima sentinţă în închisoare în

1902, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, ca mulţi alţi
conducători de partid ambiţioşi, s-a decis să înveţe germana,
astfel încât să-l poată citi pe Karl Marx în original – dar n-a
reuşit să înveţe decât elementele de bază ale limbii. În timpul
petrecut la închisoare, şi-a format un comitet politic
autoproclamat de criminali şi bătăuşi care-i conduceau pe
ceilalţi prizonieri. Oricine nu-l asculta era bătut până ce
renunţa. În curând, chiar şi paznicii au fost intimidaţi de el şi
au fost probabil uşuraţi când a evadat. Mi-a spus odată că nu
omorâse niciodată pe nimeni, posibil să fi fost adevărat,

1943
 - JEFFREY ARCHER -

pentru că trebuia doar să ofere un indiciu, să lase să-i scape

un nume şi nu se mai auzea nimic de acea persoană.
Cel mai compromiţător lucru pe care l-am aflat despre Stalin
când am lucrat la Kremlin, şi pe care nu l-am spus nimănui,
nici măcar soţiei mele, de frică să nu fie compromisă, a fost că,
atunci când era tânăr şi fusese exilat în oraşul Kuneika din
Siberia, el făcuse doi copii cu o elevă de treisprezece ani, Lidia
Pereprigina, şi, după ce părăsise Kuneika, nu numai că nu se
mai întorsese niciodată, dar nici nu luase legătura cu ei.

Harry şi-a desfăcut centura de siguranţă şi s-a plimbat

prin cabină în timp ce se gândea la următorul capitol. A
continuat de îndată ce s-a întors pe scaun.

Alt incident cu care ne regala Stalin adesea era pretenţia că

jefuise mai multe bănci prin ţară pentru a obţine fonduri
pentru Lenin şi revoluţia sa. Aceasta a condus cu siguranţă la
avansarea sa rapidă, cu toate că Stalin tânjea să fie politician
şi nu bandit din Caucaz. Când Stalin a zâmbit şi i-a spus
prietenului său, tovarăşul Leonov de ambiţia lui, acesta doar a
zâmbit şi i-a zis: „Nu poţi merge la o revoluţie purtând mănuşi
din mătase.” Stalin i-a făcut semn unui bandit din grupul lui
care l-a urmat pe Leonov afară din cameră. Leonov nu a mai
fost văzut vreodată.

— Am ieşit din spaţiul aerian rus, domnule Clifton, a spus

stewardul.
— Mulţumesc, i-a răspuns Harry.

Aroganţa şi insecuritatea lui Stalin au atins proporţii de

farsă când marele regizor de film, Serghei Eisenstein, a fost
ales să facă filmul numit „Octombrie” care urma să fie
prezentat la teatrul Balşoi pentru a zecea aniversare a
Revoluţiei din Octombrie. Stalin a apărut cu o zi înainte de
prima prezentare şi, după ce a văzut filmul, i-a ordonat lui
Eisenstein să omită toate referirile la Troţki, omul considerat

1944
 - JEFFREY ARCHER -

de Partidul Bolşevic ca fiind geniul din spatele loviturii din

octombrie, dar considerat acum de Stalin ca fiind cel mai
periculos rival al său.
Când filmul a fost prezentat pentru public, a doua zi, Troţki
nu mai era pomenit deloc, pentru că fusese refăcut. Pravda a
descris filmul ca fiind o capodoperă şi nu a menţionat lipsa lui
Troţki. Editorul anterior al ziarului, Serghei Pereski, a fost
printre cei care au dispărut peste noapte pentru că l-a criticat
pe Stalin.

— Am rămas fără hârtie, a spus stewardul.

— Cât de departe suntem de Stockholm? a întrebat Harry.
— Cam la o oră, domnule. A ezitat. Mai am şi o altă sursă
la care v-aţi putea gândi.
— M-aş gândi la orice, doar să nu mai pierd o oră.
— Avem două sortimente, a spus stewardul. Prima clasă
sau economică, dar cred că cea de la clasa economică v-ar
ajuta mai mult – are o textură mai solidă şi este mai puţin
absorbantă.
Amândoi au chicotit ca nişte şcolari când stewardul a
arătat ruloul din mâna stângă şi cutia din cealaltă mână.
Harry l-a ascultat şi a ales varianta economică.
— Apropo, domnule, îmi plac romanele dumneavoastră.
— Acesta nu este romanul meu, i-a zis Harry, continuând
să scrie.

Alt zvon persistent răspândit de duşmanii săi a fost că, în

tinereţe, Stalin a fost agent dublu, lucrând pentru poliţia
secretă a ţarului şi fiind în acelaşi timp cel mai de încredere
locotenent al lui Lenin. Când duşmanii lui Stalin au aflat
despre întâlnirile sale regulate cu poliţia secretă a ţarului, el a
pretins că-i transforma pe ei în agenţi dubli, astfel încât să
poată lucra în favoarea revoluţionarilor şi ori de câte ori îl
raporta cineva, acesta dispărea misterios imediat după aceea.
Aşa că nimeni n-a putut fi sigur de care parte era Stalin; un

1945
 - JEFFREY ARCHER -

cinic a sugerat că lucra pentru cei care vor câştiga. Altă

persoană despre care nu s-a mai auzit nimic.

Harry a făcut o pauză încercând să-şi amintească rândul

de început al capitolului următor.

Acum vă veţi întreba dacă mă temeam pentru viaţa mea.

Nu, pentru că eram ca un tapet care se asorta cu fundalul şi
nimeni nu mă observa. Foarte puţini dintre cei aflaţi în cercul
interior al lui Stalin îmi ştiau numele. Nimeni nu-mi cerea
părerea şi nici sprijinul. Eram un aparatcik, un slujbaş civil
junior care nu avea nicio importanţă şi, dacă aş fi fost înlocuit
cu un tapet de altă culoare, aş fi fost uitat de îndată.
Lucram la Kremlin cam de un an când m-am gândit prima
oară să-mi scriu memoriile despre bărbatul care nu era
pomenit de nimeni decât cu admiraţie – chiar şi pe la spate.
Dar mi-a mai luat un an până ce mi-am adunat curajul să
scriu prima pagină. După trei ani, când aveam mai multă
încredere, ori de câte ori mă întorceam seara în micul meu
apartament, mai scriam o pagină sau două despre cele
întâmplate în acea zi. Şi, înainte de a mă culca, la fel ca un
actor, învăţam noua parte scrisă pe dinafară, apoi o
distrugeam.
Eram atât de speriat că voi fi prins încât Elena stătea la
fereastră atunci când scriam, în caz că primeam vreo vizită
neaşteptată. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, eram gata să
arunc pagina la care lucram în foc. Dar nimeni nu ne-a vizitat
niciodată, pentru că nimeni nu mă considera o ameninţare
pentru ceva sau cineva.

— Vă rugăm să vă prindeţi centurile de siguranţă pentru

că vom ateriza la Stockholm în câteva minute.
— Pot să rămân în avion? a întrebat Harry.
— Mi-e teamă că nu, domnule, dar am avem o sală pentru
clasa întâi unde se serveşte micul dejun şi unde sunt sigur
că veţi găsi câtă hârtie doriţi.

1946
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a coborât primul din avion şi, după câteva minute,

s-a aşezat la o masă din salonul pentru clasa întâi cu o cafea
neagră, mai multe sortimente de fursecuri şi o grămadă de
hârtie de scris. Trebuie să fi fost singurul pasager încântat să
afle că avionul avea întârziere din cauza unor probleme
tehnice.

Iakov Bulgukov, primarul din Romanovskaia, s-a confruntat

cu o situaţie potenţial periculoasă când s-a decis să
construiască o statuie masivă a lui Stalin, care urma să fie
ridicată pe malul canalului Volga-Don, de două ori mărimea
naturală, folosind prizonieri de la o puşcărie din apropiere.
Primarul a fost înspăimântat când, întorcându-se la muncă în
fiecare dimineaţă, găsea capul statuii acoperit cu găinaţ de
pasăre. Bulgukov a aplicat o soluţie drastică. A ordonat ca
prin capul statuii să circule în permanenţă curent electric. Un
oficial junior trebuia să înlăture micile cadavre în fiecare
dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui.

Harry şi-a adunat gândurile înainte de a începe al patrulea

capitol.

Stalin avea o mână de securişti de încredere conduşi de

generalul Nikolai Sidorovici Vlasik căruia i-ar fi încredinţat şi
viaţa lui. Trebuia, pentru că îşi făcuse atâţia inamici în timpul
raziilor când eliminase pe oricine considera a fi un potenţial
duşman, atunci sau în viitor. Am pierdut numărul celor care
erau favoriţi într-o zi şi dispăreau în următoarea. Dacă un
membru al cercului său interior sugera doar că cineva ar fi
complotat împotriva lui, acea persoană dispărea fără a mai fi
auzită sau văzută vreodată. Stalin n-a crezut niciodată în
pensionarea anticipată sau într-un plan de pensionare. Mi-a
zis odată că dacă omori o persoană eşti un criminal, dacă
omori mii, este doar o statistică.
Stalin se lăuda că protecţia siguranţei lui personale era de o
clasă diferită fată de ce beneficia preşedintele Statelor Unite

1947
 - JEFFREY ARCHER -

de la Serviciile Secrete Americane şi nu era greu de crezut.

Când pleca din Kremlin la daşa lui în fiecare seară şi când se
întorcea în dimineaţa următoare, Vlasik era întotdeauna
alături de el, gata să încaseze glonţul inamicului, cu toate că
drumul de nouă kilometri era patrulat în permanentă de trei
mii de agenţi înarmaţi şi limuzina sa Zil, rezistentă la gloanţe,
călătorea cu mai puţin de şaizeci de kilometri pe oră.

Harry ajunsese la pagina 79 a manuscrisului când

pasagerilor pentru Londra li s-a cerut să revină la bordul
avionului, în care timp Stalin se vedea pe sine însuşi ca pe o
încrucişare între Henri VIII şi Ecaterina cea Mare. Harry s-a
dus la punctul de control.
— Ar fi posibil să schimb avionul cu altul de mai târziu?
— Da, desigur, domnule. Avem un avion via Amsterdam
peste două ore, dar mă tem că nu există nicio legătură cu cel
de Londra decât peste patru ore.
— Perfect.

1948
 - JEFFREY ARCHER -

46
Giles a citit mărturia semnată a lui William Warwick de pe
prima pagină a ziarului The Times de a doua dimineaţă şi nu
s-a putut abţine să nu râdă.
Cum de nu observaseră că nu era semnătura lui Harry?
Putea doar să presupună că ruşii se grăbiseră atât să
depună mărturia în mâinile presei internaţionale înainte ca
el să ajungă în Anglia încât o dăduseră în bară. Se
întâmplase destul de des la Foreign Office când Giles era
ministru, dar nu ajunseseră la departamentul de presă.
Totuşi, când Churchill vizitase America după război şi ceruse
ambasadei să-i aranjeze o întâlnire cu distinsul filosof Isaiah
Berlin sfârşise prin a lua ceaiul cu Irving Berlin.
Fotografiile lui Harry umpleau majoritatea ziarelor de
dimineaţă, în timp ce editoriale şi comentarii despre
popularul autor şi lunga sa bătălie pentru eliberarea lui
Anatoli Babakov umpleau multe coloane în paginile
interioare.
Caricaturiştii au avut o zi de sărbătoare desenându-l pe
Harry fie ca George omorând dragonul, fie ca pe David
feliindu-l pe Goliath. Dar preferata lui Giles era cea din Daily
Express în care Harry se lupta în duel cu un urs care avea o
sabie ruptă. Dedesubt scria: Mai puternic decât condeiul.
Giles încă mai râdea când a citit a doua oară mărturia lui
William Warwick. S-a gândit că vor cădea capete, probabil în
Rusia.
— Ce e aşa de nostim? a întrebat Emma când i s-a
alăturat la micul dejun, încă părând că avea nevoie de un
somn bun.
— Harry a făcut mai multe ca să-i stânjenească pe ruşi
într-o zi decât reuşeşte Foreign Office într-un an. Şi sunt
veşti încă şi mai bune. Doar uită-te la titlul din Telegraph. A
ţinut ziarul astfel încât să poată citi şi ea.

WILLIAM WARWICK RECUNOAŞTE CĂ ESTE SPION

1949
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu-i de râs, a zis Emma, dând ziarele deoparte.

Dacă ar mai fi fost în Rusia când au apărut ziarele, titlul ar fi
fost complet diferit.
— Ei, cel puţin priveşte partea plină a paharului.
— E şi o parte plină?
— Sigur că da. Până acum toată lumea s-a întrebat de ce
Harry nu te-a susţinut la tribunal. Acum ştiu toţi, ceea ce va
impresiona juriul.
— Doar că Virginia a fost strălucită în boxa martorilor.
Mult mai convingătoare decât mine.
— Dar cred că juriul şi-a dat seama până acum ce-i poate
pielea.
— În caz că ai uitat, ţie ţi-a luat mai mult.
Giles s-a uitat amărât.
— Tocmai am vorbit cu el la telefon, a spus Emma. Este
reţinut în Stockholm. Părea preocupat că n-am zis mare
lucru. Mi-a spus că nu va ateriza la Heathrow decât pe la
cinci azi după-masă.
— A pus mâna pe cartea lui Babakov?
— I s-au terminat banii înainte să am timp să-l întreb, a
zis Emma, turnându-şi cafea. Oricum, mă interesa mai mult
să aflu de ce i-a luat o săptămână ca să facă un drum pe
care alţii reuşesc să-l facă în patru ore.
— Şi care a fost explicaţia lui?
— N-a avut niciuna. A spus că o să-mi povestească totul
de îndată ce ajunge acasă. Emma a băut puţină cafea înainte
de a adăuga: E ceva ce nu-mi spune şi care n-a ajuns în
primele pagini ale ziarelor.
— Cred că are legătură cu cartea lui Babakov.
— S-o ia naiba de carte, a zis Emma. Ce l-a apucat că a
riscat atât de mult când fusese deja ameninţat cu
condamnarea la închisoare?
— Nu uita că este acelaşi om care a atacat o divizie
germană înarmat doar cu un pistol, un jeep şi un caporal
irlandez?

1950
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi a avut noroc că a supravieţuit şi atunci.

— Ştiai ce fel de bărbat este cu mult înainte de a te mărita
cu el. La bine şi la rău… a zis Giles, luându-şi sora de mână.
— Dar a început oare să înţeleagă prin ce a trecut familia
lui în ultima săptămână şi cât de mult noroc a avut că a fost
îmbarcat în avionul spre Anglia în loc să fie trimis cu un tren
spre Siberia împreună cu prietenul lui, Babakov?
— Bănuiesc că o parte din el şi-ar fi dorit să se afle în acel
tren cu Babakov, a spus Giles, liniştit. De aceea îl admirăm
amândoi atât de mult.
— Nu-l mai las să mai plece în străinătate vreodată, a spus
Emma, hotărâtă.
— Ei, atâta vreme cât merge spre vest, ar trebui să fie în
regulă, a zis Giles, încercând să înveselească atmosfera.
Emma şi-a aplecat capul şi a izbucnit brusc în lacrimi.
— Nu-ţi dai seama cât de mult iubeşti pe cineva până ce
nu crezi că s-ar putea să nu-l mai vezi.
— Ştiu cum te simţi, a spus Giles.

În timpul războiului, Harry stătuse odată treaz treizeci şi

şase de ore, dar atunci era mult mai tânăr.

Unul dintre multele subiecte pe care nimeni nu încerca să-l

abordeze cu Stalin era rolul jucat de acesta în asediul
Moscovei, când viitorul celui de-al Doilea Război Mondial încă
atârna în balanţă. Oare el, ca majoritatea oficialităţilor
guvernului s-a retras în viteză la Kuibâşev, pe Volga sau,
după cum a pretins, a refuzat să părăsească capitala şi a
rămas la Kremlin de unde a organizat personal apărarea
oraşului? Versiunea sa a devenit legendă, parte a istoriei
Uniunii Sovietice, cu toate că mai mulţi l-au văzut în vagon cu
câteva momente înainte ca trenul să plece spre Kuibâşev şi
nimeni nu l-a mai văzut în Moscova până ce armata rusă nu a
gonit inamicul de la porţile oraşului. Puţini dintre cei care s-au

1951
 - JEFFREY ARCHER -

îndoit cu privire la versiunea lui Stalin au mai trăit să spună

povestea.

Cu un pix într-o mână şi o felie de brânză Edam în

cealaltă, a continuat să scrie, pagină după pagină. O putea
auzi pe Jessica certându-l. Cum poţi să stai în holul unui
aeroport scriind cartea altcuiva, când eşti doar la un pas de
una dintre cele mai mari colecţii de Rembrandt, Vermeer,
Steen şi De Witte din lume? Nu trecea o zi în care să nu se
gândească la Jessica. Spera doar că ea să fi înţeles de ce
fusese obligat să-l înlocuiască temporar pe Rembrandt cu
Babakov. Harry a mai făcut o pauză să-şi adune gândurile.

Stalin a pretins întotdeauna că în ziua funeraliilor Nadiei, a

mers în spatele sicriului. De fapt, a făcut-o doar câteva minute,
din cauza fricii lui predominante de a nu fi asasinat. Când
cortegiul a ajuns la primele clădii nelocuite din Piaţa
Manejului, a dispărut în spatele unei maşini, în timp ce
cumnatul lui, Alioşa Şvaniţe, tot un om de talie mică, cu o
mustaţă groasă şi neagră, i-a luat locul. Şvaniţe purta pelerina
lui Stalin astfel încât mulţimea să presupună că era îndoliatul
văduv.

— Rugăm toţi pasagerii…

Doamna Justice Lane i-a dat afară pe toţi cei din sala de
tribunal numărul paisprezece la ora patru în acea după-
masă, dar abia când s-a convins că juriul nu va putea să
ajungă la un verdict în acea seară.
— Mă duc la Heathrow, a spus Emma, uitându-se la ceas.
Cu puţin noroc voi ajunge la timp să-l întâlnesc pe Harry
când va coborî din avion.
— Vrei să venim cu tine? a întrebat-o Giles.

1952
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că nu. Îl vreau doar pentru mine în primele câteva

ore, dar îl voi aduce în Smith Square în seara aceasta şi vom
cina împreună.
Şoferii de taxi zâmbesc întotdeauna când clientul le cere
să-i ducă la Heathrow. Emma s-a urcat pe bancheta din
spate a taxiului, plină de încredere că va ajunge la aeroport
înainte de aterizarea avionului.
Primul lucru pe care l-a făcut când a intrat în clădirea
aeroportului a fost să verifice panoul de sosiri. Numerele şi
literele mici se schimbau la fiecare câteva momente, oferind
ultimele informaţii despre aterizări. Panoul arăta că pasagerii
care sosiseră de la Amsterdam cu zborul BOAC 786 erau
acum la caruselul de bagaje, dar ea şi-a amintit că Harry nu
avea decât o valijoară pentru noapte, deoarece nu
intenţionase să stea în Leningrad decât câteva ore, cel mult o
noapte. Oricum, el cobora întotdeauna printre primii din
avion pentru că-i plăcea să plece rapid pe autostrada spre
Bristol înainte ca ultimii pasageri să treacă de vamă. Îl făcea
să simtă că fura timp.
Oare îl pierduse, s-a întrebat ea când mai mulţi pasageri
au depăşit-o, cu bagajele lor cu etichete de Amsterdam. Era
gata să plece în căutarea unui telefon şi să-l sune pe Giles,
când Harry şi-a făcut în sfârşit apariţia.
— Îmi pare aşa de rău, a zis el, îmbrăţişând-o. N-aveam
idee că mă aşteptai. Credeam că mai eşti la tribunal.
— Judecătoarea ne-a dat drumul la ora patru pentru că
juriul nu părea că e în stare să atingă un verdict azi.
Harry i-a dat drumul şi a spus:
— Pot să-ţi fac cea mai stranie cerere?
— Orice, dragul meu.
— Ne putem caza la un hotel vreo două ore?
— N-am mai făcut asta de mult timp, a zis Emma,
zâmbind.
— Îţi voi explica motivele mai târziu, a spus Harry. N-a mai
zis nimic până ce nu au semnat în registrul de oaspeţi ai
hotelului şi nu au intrat în cameră.

1953
 - JEFFREY ARCHER -

Emma s-a aşezat în pat, urmărindu-l pe Harry care stătea

la o măsuţă de lângă fereastră, scriind de parcă viaţa lui
depindea de asta. Nu avea voie să vorbească, să pornească
televizorul sau chiar să facă o comandă la room service aşa
că, în lipsă de altceva, a luat ceea ce i s-a părut a fi ultimul
roman cu William Warwick.
A fost prinsă de la prima propoziţie. Când Harry şi-a lăsat
în cele din urmă pixul jos, după trei ore şi jumătate mai
târziu şi s-a trântit în pat lângă ea, a zis doar:
— Nu spune nimic, dă-mi doar ultimul capitol.

Ori de câte ori eram solicitat la daşa (nu prea des), mâncam
la bucătărie. O mâncare foarte bună, pentru că bucătarul lui
Stalin, Spiridon Ivanovici Putin, îmi dădea mie şi celor trei
degustători exact aceeaşi mâncare care era servită lui Stalin şi
invitaţilor lui în salon. Aceasta nu ar fi trebuit să fie o surpriză.
Cei trei degustători erau un alt exemplu al paranoiei lui Stalin
şi a convingerii lui că cineva voia să-l otrăvească. Ei stăteau
liniştiţi în bucătărie şi nu deschideau gurile decât ca să
mănânce.
Conversaţia lui Putin era şi ea limitată pentru că
presupunea că toţi cei care intrau pe domeniul lui – personalul
de la bucătărie, chelnerii, gardienii, degustătorii – erau sigur
spioni, inclusiv eu. Când totuşi vorbea, ceea ce nu se întâmpla
niciodată înainte de strângerea mesei şi plecarea ultimului
oaspete, o făcea doar ca să trăncănească despre familia lui de
care era foarte mândru, în special de ultimul nepot. Vladimir.
După ce plecau oaspeţii, Stalin se retrăgea în biroul lui,
unde citea până la primele ore ale dimineţii. Un portret al lui
Lenin atârnat deasupra biroului, o lampă care-i lumina faţa. Îi
plăcea să citească romane ruseşti, mâzgălind adesea
comentarii pe margini. Dacă nu putea dormi, se strecura în
grădină, curăţa trandafirii şi admira păunii care rătăceau pe
acolo.
Când revenea în cele din urmă în casă, nu se hotăra în care
cameră să doarmă până în ultima clipă, incapabil să scape de

1954
 - JEFFREY ARCHER -

amintirile trecutului său ca tânăr revoluţionar, tot timpul în

mişcare, niciodată sigur unde urma să se odihnească. Prindea
apoi câteva ore de somn pe o canapea, cu uşa încuiată, păzită
de gardienii care n-o descuiau decât dacă-i chema. Stalin se
trezea arareori înainte de miezul zilei când, după un prânz
uşor, fără băutură, era condus de la daşa sa la Kremlin într-
un convoi, dar niciodată în aceeaşi maşină. Când sosea,
începea imediat să lucreze cu cei şase secretari ai săi. Nu l-am
văzut niciodată căscând.

Emma a întors pagina, iar Harry a adormit.

Când s-a trezit după miezul-nopţii, ea ajunsese deja la
capitolul doisprezece (al cărui paragraf de început era scris
pe spatele meniului de clasa întâi). Ea a adunat mai multe foi
de hârtie şi le-a aranjat cât de ordonat a putut în geanta de
noapte a lui Harry, apoi l-a ajutat să coboare din pat, l-a scos
din cameră şi l-a dus la liftul cel mai apropiat. După ce
Emma a plătit factura, l-a rugat pe băiatul cu bagaje să-i
cheme un taxi. Hamalul a deschis portiera din spate şi i-a
lăsat pe bătrânul obosit şi pe iubita lui să se urce.
— Încotro, domnişorico? a întrebat şoferul.
— Smith Square, numărul douăzeci şi trei.

În timpul călătoriei spre Londra, Emma l-a pus pe Harry la

curent cu ce se întâmplase la proces, cu moartea lui Fisher şi
cu pregătirile lui Giles pentru alegeri, cu performanţa
Virginiei în boxa martorilor şi cu scrisoarea primită de
domnul Trelford în acea dimineaţă.
— Ce scria? a întreba Harry.
— Nu ştiu şi nu sunt sigură că aş vrea să aflu.
— Dar te-ar putea ajuta să câştigi cazul.
— Nu pare probabil, dacă e vorba de Fisher.

1955
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi nu am lipsit decât ceva mai mult de o săptămână, a

zis Harry, când taxiul s-a oprit lângă casa lui Giles din Smith
Square.
Când a sunat clopoţelul de la intrare, Giles a răspuns
repede şi şi-a găsit cel mai bun prieten agăţat cu o mână de
sora lui şi cu cealaltă de balustradă, ca să se asigure că nu
cădea. Cei doi noi paznici ai lui l-au luat fiecare de câte un
braţ şi l-au condus în casă, trecând de salon şi în sus pe
scări până la dormitorul oaspeţilor de la primul etaj. Nu a
răspuns când Giles i-a zis:
— Dormi uşor, amice şi a închis uşa în spatele lui.
Când Emma şi-a dezbrăcat soţul şi i-a atârnat costumul,
şi-a dat seama cum mirosea interiorul unei închisori din
Rusia, dar el dormea deja dus până ce ea i-a scos şosetele.
S-a strecurat în pat lângă el şi, cu toate că ştia că n-o
aude, i-a şoptit cu fermitate:
— Cel mai departe în est unde vei avea voie să călătoreşti
în viitor va fi la Cambridge. A stins apoi lumina şi a
continuat să citească Unchiul Joe. După o oră şi-a dat seama
de ce ruşii merseseră atât de departe încât nimeni să nu
pună mâna pe carte.

Cea de-a şaptezecea aniversare a tovarăşului Stalin a fost

sărbătorită în tot imperiul sovietic într-un mod care l-ar fi
impresionat şi pe Cezar. Nimeni care spera să trăiască nu
vorbea despre pensionarea lui. Tinerilor le era frică de o
promovare timpurie pentru că adesea aceasta însemna o
pensionare timpurie şi, cum Stalin părea hotărât să se agaţe
de putere, orice sugerare a mortalităţii însemna funeraliile tale,
nu ale lui.
În timp ce asistam la nesfârşitele mitinguri care celebrau
realizările lui Stalin, am încercat să-mi fac propriul plan pentru
a obţine o fărâmă de nemurire. Publicarea biografiei mele
neautorizate. Dar trebuia să aştept, posibil câţiva ani după
moartea lui Stalin, pentru a mă apropia de un editor care ar fi
fost gata să publice „Unchiul Joe”.

1956
 - JEFFREY ARCHER -

Ceea ce nu anticipasem a fost cât de mult se va agăţa Stalin

de putere, iar el nu avea în mod sigur nicio intenţie să predea
frâiele puterii înainte ca groparii să-l coboare în mormânt şi
câţiva dintre inamicii lui au rămas tăcuţi multe zile după
moartea lui, doar în caz că va reînvia.
S-au scris multe despre moartea lui Stalin. Comunicatul
oficial, pe care l-am tradus pentru presa internaţională,
pretindea că a murit la biroul lui din Kremlin în urma unui atac
cerebral şi aceasta a rămas versiunea acceptată mai mulţi ani.
În timp ce în realitate el stătea în daşa lui şi, după o cină cu
băutură luată împreună cu cercul său intim, care-l includea şi
pe Lavrenti Beria, premierul său deputat, pe fostul şef al
poliţiei, Nikita Hruşciov şi pe Gheorghi Malenkov, s-a dus să
se culce, dar nu înainte de plecarea oaspeţilor din daşa.
Beria, Malenkov şi Hruşciov se temeau cu toţii pentru vieţile
lor, pentru că ştiau că Stalin dorea să-i înlocuiască cu
locotenenţi mai tineri şi mai leali. La urma-urmei, aşa îşi
căpătaseră toţi posturile la început.
În ziua următoare, Stalin nu s-a trezit până după-masa
târziu şi unul dintre gardieni, îngrijorat că ar putea fi bolnav l-
a sunat pe Beria, care l-a liniştit şi i-a spus că probabil Stalin
dormea doar din cauza mahmurelii. A mai trecut o oră până ce
gardianul l-a sunat iar pe Beria. De data aceasta, el i-a
chemat pe Hruşciov şi pe Malenkov şi au plecat imediat la
daşa.
Beria a dat ordin să se descuie uşa camerei în care Stalin
îşi petrecuse noaptea şi cei trei au intrat încet doar ca să-l
găsească prăbuşit pe covor, inconştient, dar respirând.
Hruşciov s-a aplecat să-i verifice pulsul când, brusc, un
muşchi i s-a încordat. Stalin s-a uitat fix la Beria şi l-a luat de
mână. Hruşciov a căzut în genunchi, şi-a pus mâinile în jurul
gâtului lui Stalin şi l-a sugrumat. Stalin s-a luptat câteva
minute, în timp ce Beria şi Malenkov îl ţineau trântit pe podea.
După ce s-au convins că era mort, au ieşit din cameră,
încuind uşa în urma lor. Beria a ordonat de îndată ca toate

1957
 - JEFFREY ARCHER -

gărzile personale ale lui Stalin – şaisprezece dintre ei – să fie

împuşcaţi, astfel încât să nu existe martori la cele întâmplate.
Nimeni nu a fost informat de moartea lui Stalin decât peste
câteva ore, când s-a făcut anunţul oficial, cel pe care l-am
tradus eu şi în care se afirma că a murit de un atac cerebral în
timp ce muncea la biroul său din Kremlin. De fapt fusese
strangulat de Hruşciov şi lăsat să zacă într-o băltoacă din
urina sa proprie mai multe ore înainte ca trupul său să fie scos
din daşa.
În următoarele paisprezece zile, corpul lui Stalin a fost
depus în Sala Coloanelor, îmbrăcat în uniformă militară, cu
medaliile de Erou al Uniunii Sovietice şi Erou al Muncii
Socialiste. Beria, Malenkov şi Hruşciov, cu capetele aplecate,
au stat într-o tăcere respectuoasă lângă cadavrul îmbălsămat
al fostului lor conducător.
Aceştia trei urmau să devină troica care a preluat puterea,
cu toate că Stalin nu-i considerase demni să-l urmeze, iar ei o
ştiau.
Hruşciov, deşi nu era decât un ţăran, a devenit secretarul
partidului. Malenkov, despre care Stalin spusese odată că era
doar un scrib obez, lipsit de coloană vertebrală, a fost numit
prim-ministru, iar nemilosul Beria, pe care Stalin îl numea un
pervers sexual, a luat controlul serviciilor de securitate ale
naţiunii.
Câteva luni mai târziu, în iunie 1953, Hruşciov a ordonat
arestarea lui Beria şi mai târziu, dar nu mult mai târziu, l-a
condamnat la moarte pentru trădare. După un an l-a înlăturat
pe Malenkov şi s-a numit pe el însuşi prim-ministru, precum şi
conducător suprem. L-a lăsat pe Malenkov să trăiască doar
după ce acesta a anunţat public că Beria fusese cel care-l
asasinase pe Stalin.

Emma a adormit.

1958
 - JEFFREY ARCHER -

47
Când Emma s-a trezit în dimineaţa următoare, l-a găsit pe
Harry îngenuncheat pe podea, încercând să sorteze hârtiile şi
să le aranjeze în vrafuri odonate: hârtia de scris BOAC, o
jumătate de duzină de meniuri de clasa întâi şi chiar şi
hârtie igienică. După patruzeci de minute, aveau o carte.
— Când trebuie să ajungem la tribunal? a întrebat Harry
în timp ce coborau scările ca să li se alăture lui Giles şi Seb
la micul dejun.
— Teoretic, la zece, a spus Emma, dar domnul Trelford nu
crede că juriul va reveni cu mult înainte de douăsprezece.
Micul dejun a fost prima masă adevărată pe care o mânca
Harry de mai mult de o săptămână, dar, cu toate acestea, a
fost surprins să-şi dea seama cât de puţin putea mânca. Au
stat tăcuţi în timp ce el le povestea toate aventurile prin care
trecuse de când îl văzuseră ultima oară. Le-a povestit despre
şoferul de taxi, de bătrâna de la anticariat, de colonelul KGB,
de preşedinta tribunalului, de avocatul apărării şi, în cele din
urmă, despre Anatoli Babakov, pe care-l plăcuse şi-l
admirase. Le-a povestit cum acel om cu adevărat remarcabil
îşi petrecuse toate orele în care fusese treaz spunându-i lui
Harry povestea sa.
— Nu se va afla într-un pericol şi mai mare la publicarea
cărţii? a sugerat Giles.
— Răspunsul este da, desigur, dar era hotărât ca Unchiul
Joe să fie publicată înainte de moartea sa, pentru că-i va
permite nevestei sale să trăiască confortabil tot restul vieţii.
Deci, după terminarea procesului, plănuiesc să mă întorc în
Statele Unite şi să-i dau manuscrisul lui Harold Guinzburg.
Apoi mă voi duce la Pittsburgh să o văd pe Elena Babakova
şi să-i transmit mai multe mesaje de la soţul ei, a adăugat el
când Big Ben a sunat prima dintre cele zece bătăi.
— Nu poate să fie aşa de târziu, a zis Emma, sărind de la
masă. Seb, du-te şi caută un taxi în timp ce tatăl tău şi cu
mine ne pregătim.
1959
 - JEFFREY ARCHER -

Seb a zâmbit. S-a întrebat când mamele încetau să-şi

trateze copiii de parcă aveau tot timpul doar cincisprezece
ani.
După zece minute, toţi mergeau pe Whitehall, către
Strand.
— Eşti nerăbdător să te întorci în Camera Comunelor? a
întrebat Harry, pe când treceau pe lângă Downing Street.
— Încă nu am fost ales candidat, a zis Giles.
— Ei bine, de data aceasta, Alex Fisher nu-ţi va mai cauza
probleme.
— Nu aş fi aşa de sigur de asta.
— Nu mai fi aşa speriat, a spus Emma.
— În politică nu există speriaţi, a asigurat-o Giles, când se
opreau în faţa tribunalului.
Camerele au început să-i scalde în lumina blitzurilor chiar
înainte ca Emma să iasă din taxi. Ea şi Harry s-au îndreptat
braţ la braţ prin mulţimea de ziarişti şi fotografi, dintre care
majoritatea păreau mai interesaţi de soţul ei decât de
reclamată.
— Vă simţiţi uşurat că aţi revenit acasă, domnule? a
strigat unul dintre ei.
— Londra este mai rece decât Siberia? a ţipat altul.
— Vă bucuraţi că s-a întors, doamnă Clifton? a zis un al
treilea.
Emma nu a respectat regula de aur a lui Giles.
— Da, sigur că sunt, a spus ea, strângându-i mâna lui
Harry.
— Credeţi că veţi câştiga azi? a insistat altul, pe care ea s-
a prefăcut că nu-l aude. Seb îi aştepta, ţinând uşa masivă
deschisă pentru a-i lăsa să treacă.
— Speraţi să deveniţi candidatul laburist pentru Bristol la
alegerile anticipate, sir Giles? Dar Giles s-a mulţumit să le
facă cu mâna şi să zâmbească, oferindu-le o fotografie, dar
nu şi cuvinte, înainte de a dispărea în clădire.
Cei patru au urcat scările din marmură şi l-au găsit pe
domnul Trelford pe banca sa preferată din colţ, de la primul

1960
 - JEFFREY ARCHER -

etaj. Trelford s-a ridicat când a văzut-o pe Emma apropiindu-

se. Ea i l-a prezentat pe Harry.
— Bună ziua, inspectore Warwick, a zis Trelford. De abia
aşteptam să vă întâlnesc.
Harry i-a strâns călduros mâna avocatului.
— Trebuie să-mi cer scuze că n-am ajuns aici mai
devreme, dar am…
— Ştiu, a spus Trelford şi de abia aştept s-o citesc.
Difuzorul a păcănit.
— Îi rugăm pe toţi cei implicaţi în procesul lui lady Virginia
versus…
— Probabil că juriul a luat o decizie, a spus Trelford, deja
în mişcare. S-a uitat în jur să verifice dacă-l urmăreau toţi şi
s-a lovit de cineva. Şi-a cerut scuze, dar tânărul nu s-a uitat
la el. Sebastian, care o luase înainte, a deschis uşa sălii
numărul paisprezece, astfel încât mama şi avocatul ei să-şi
poată lua locurile din primul rând.
Emma era prea nervoasă ca să vorbească şi, temându-se
de ce era mai rău, se uita întruna nerăbdătoare peste umăr
la Harry, care stătea în spatele ei, aşteptând să apară juriul.
Când doamna Justice Lane a intrat în sala de tribunal,
toată lumea s-a ridicat în picioare. Ea s-a aplecat înainte de
a se aşeza la locul ei. Emma şi-a transferat atenţia la uşa
închisă de lângă boxa martorilor. Nu a avut mult de aşteptat
şi aceasta s-a deschis, iar aprodul a apărut urmat de cei
doisprezece discipoli. Ei au pierdut ceva vreme căutându-şi
locurile, călcându-se pe picioare ca cei care întârzie la teatru.
Aprodul i-a aşteptat să se aranjeze înainte de a-şi lovi
bagheta de trei ori pe podea şi a strigat:
— Îl rog pe purtătorul de cuvânt să se ridice.
Purtătorul de cuvânt s-a ridicat la înălţimea sa
impresionantă de un metru şaizeci şi cinci şi s-a uitat la
judecătoare. Doamna Justice Lane s-a aplecat în faţă şi a
spus:
— Aţi ajuns la un verdict cu care sunteţi toţi de acord?

1961
 - JEFFREY ARCHER -

Emmei i s-a părut că inima va înceta să-i bată, aşteptând

răspunsul omului.
— Nu, doamnă judecătoare.
— Atunci aţi ajuns la un verdict cu o majoritate de cel
puţin zece la doi?
— Da, doamnă judecătoare, a spus purtătorul de cuvânt,
dar, din nefericire, unul dintre noi s-a răzgândit şi am rămas
blocaţi la nouă voturi la trei în ultima oră. Nu sunt convins
că acest lucru se va schimba, aşa că din nou vă cer sfatul cu
privire la ce trebuie să facem în continuare.
— Credeţi că puteţi ajunge la o majoritate de zece la doi
dacă vă mai ofer timp?
— Cred, doamnă judecătoare, pentru că referitor la un
anumit subiect, toţi suntem de acord.
— Şi care este acesta?
— Dacă ni s-ar permite să aflăm conţinutul scrisorii
maiorului Fisher adresată domnului Trelford, am putea
ajunge destul de repede la o concluzie.
Toţi ochii au rămas fixaţi pe judecătoare, cu excepţia lui
sir Edward Makepeace, care se uita cu atenţie la domnul
Trelford. Fie era un jucător formidabil de pocher, fie nu dorea
ca juriul să ştie ce conţinea acea scrisoare.
Trelford s-a ridicat de la locul lui, şi-a băgat mâna în
buzunar şi a descoperit că scrisoarea nu mai era acolo. S-a
uitat în colţul cel mai îndepărtat al sălii şi a văzut că lady
Virginia zâmbea.
I-a zâmbit şi el.

1962
- JEFFREY ARCHER -

1963
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER
CRONICILE FAMILIEI CLIFTON
VOLUMUL VI
A VENIT VREMEA

Titlul original: COMETH THE HOUR, 2016

În româneşte de: TANIA MOCHI
Editura VIVALDI, 2016

1964
- JEFFREY ARCHER -

1965
- JEFFREY ARCHER -

1966
 - JEFFREY ARCHER -

Pentru Umberto
şi
Maria Tereza

Multe mulţumiri pentru sfaturile şi cercetările lor

nepreţuite următorilor:

Simon Bainbridge, Alison Prince, Catherine Richards, Mari

Roberts, dr. Nick Robins, Natasha Shekar, Susan Watt şi
Peter Watts

1967
 - JEFFREY ARCHER -

PROLOG
Difuzorul a ţiuit.
— Toţi cei implicaţi în procesul lady Virginia Fenwick
contra doamnei Emma Clifton…
— Probabil că juriul a ajuns la o decizie, a spus Trelford,
punându-se deja în mişcare. S-a uitat de jur-împrejur pentru
a se asigura că toţi îl urmează şi s-a lovit de cineva. Şi-a
cerut scuze, dar tânărul nu s-a uitat la el. Sebastian a ţinut
uşa sălii de tribunal numărul paisprezece deschisă, astfel
încât eleganta sa mamă şi compania ei să-şi poată lua
locurile în primul rând.
Emma era prea nervoasă ca să poată vorbi şi, temându-se
de ce-i mai rău, se uita peste umăr la Harry care stătea în
rândul din spatele ei, aşteptând să apară juriul.
Când a intrat doamna Justice Lane în sală, toată lumea s-
a ridicat în picioare. Ea s-a înclinat înainte de a se aşeza iar
în fotoliul de pe estradă. Emma şi-a îndreptat atenţia spre
uşa închisă de lângă tribuna martorilor. Nu a aşteptat mult
înainte ca aceasta să se deschidă şi aprodul să apară, urmat
de cei doisprezece juraţi. Aceştia s-au învârtit căutându-şi
locurile, călcându-se pe picioare ca nişte spectatori care au
întârziat la teatru. Aprodul i-a aşteptat să se aranjeze apoi a
bătut cu bastonul de trei ori în podea şi a strigat:
— Îl rog pe preşedintele juriului să se ridice.
Acesta s-a ridicat la înălţimea sa impresionantă de un
metru optzeci şi şase şi a privit în sus spre judecătoare.
Doamna Justice Lane s-a aplecat în faţă şi a spus:
— Aţi ajuns la un verdict cu care sunteţi toţi de acord?
Emma a crezut că i se va opri inima în timp ce aştepta
răspunsul.
— Nu, doamnă judecătoare.
1968
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci aţi ajuns la un verdict cu o majoritate de cel

puţin zece la doi?
— Da, doamnă judecătoare, a spus preşedintele, dar, din
nefericire, în ultimul moment unul dintre noi s-a răzgândit şi
ne-am blocat la nouă voturi la trei în ultima oră. Nu sunt
convins că această situaţie se va schimba, aşa că, din nou,
vă rog să-mi spuneţi ce-am mai putea face în continuare.
— Credeţi că puteţi atinge o majoritate de zece la doi dacă
vă mai dau timp?
— Da, doamnă judecătoare, pentru că, în legătură cu o
problemă, suntem toţi de acord.
— Şi care este aceasta?
— Dacă ni s-ar permite să aflăm conţinutul scrisorii
maiorului Fisher către domnul Trelford scrisă înainte de a se
sinucide, am putea ajunge foarte repede la un verdict.
Ochii tuturor erau fixaţi asupra judecătoarei, cu excepţia
avocatului lui lady Virginia, sir Edward Makepeace, care se
uita cu mare atenţie la Donald Trelford, consilierul Emmei.
Acesta, fie era un jucător extraordinar de pocher, fie pur şi
simplu nu dorea ca juriul să afle conţinutul scrisorii.
Trelford s-a ridicat şi a băgat mâna în buzunarul hainei,
doar ca să descopere că scrisoarea nu mai era acolo. S-a
uitat în colţul îndepărtat al sălii şi a văzut-o pe lady Virginia
zâmbind.
I-a zâmbit şi el.

1969
 - JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA CLIFTON

1964–1965

1970
 - JEFFREY ARCHER -

1
Juriul s-a retras.
Judecătoarea le ceruse celor şapte bărbaţi şi cinci femei să
depună un ultim efort pentru a ajunge la un verdict. Doamna
Justice Lane le-a cerut să revină în sală în dimineaţa
următoare. Începea să creadă că rezultatul cel mai probabil
va fi declarat un caz de juriu scindat25. Când s-a ridicat, toţi
ceilalţi din sală s-au sculat în picioare şi s-au înclinat.
Judecătoarea le-a întors complimentul, dar abia când a ieşit
din sală au izbucnit discuţiile.
— Dacă sunteţi atât de amabilă v-aş ruga să mă însoţiţi în
apartamentul meu, doamnă Clifton, a spus Donald Trelford,
astfel încât să putem discuta despre conţinutul scrisorii
maiorului Fisher şi dacă ar trebui s-o facem publică.
Emma a încuviinţat.
— Aş dori ca soţul şi fratele meu să ni se alăture, dacă este
posibil, pentru că ştiu că Sebastian trebuie să se întoarcă la
serviciu.
— Desigur, a răspuns Trelford, care-şi strânsese hârtiile şi,
fără să mai zică altceva, i-a condus afară din sala
tribunalului, în jos pe scările din marmură, până la parter.
Când au ieşit pe Strand, o ceată de ziarişti zgomotoşi însoţiţi
de camere de luat vederi cu blitzuri i-au înconjurat din nou
şi i-au însoţit în timp ce mergeau încet spre camerele de la
QC26.
Au fost lăsaţi în pace doar când au ajuns la Lincoln’s Inn,
o piaţetă veche plină de case îngrijite care erau de fapt
apartamente ocupate de avocaţii pledanţi şi funcţionarii lor.
Domnul Trelford i-a condus pe o scară scârţâitoare din lemn
la ultimul etaj de la numărul 11, trecând pe lângă un şir de
nume gravate în negru pe zidurile albe ca zăpada.

25
Juriu care nu poate ajunge la un verdict, motiv posibil pentru rejudecarea
procesului.
26
Queen’s Council (Consiliul reginei)
1971
 - JEFFREY ARCHER -

Când Emma a intrat în biroul domnului Trelford s-a mirat

cât de mic era, dar, de fapt, nu existau birouri mari la
Lincoln’s Inn nici măcar pentru preşedintele tribunalului.
După ce s-au aşezat toţi, domnul Trelford s-a uitat la
femeia care stătea în faţa lui. Doamna Clifton părea calmă şi
atentă, chiar stoică, lucru rar întâlnit la cineva care înfrunta
posibilitatea unei înfrângeri şi umilinţe, doar dacă… A
descuiat sertarul de sus, a scos un dosar şi a înmânat copii
ale scrisorii maiorului Fisher domnului şi doamnei Clifton şi
lui sir Giles Barrington. Originalul a rămas închis în seif,
deşi nu se îndoia că lady Virginia pusese cumva mâna pe
copia pe care o adusese cu el la tribunal.
După ce au citit toţi scrisoarea, scrisă de mână pe o hârtie
cu antetul Camerei Comunelor, Trelford le-a zis serios.
— Dacă-mi permiteţi să prezint acest document ca dovadă
la tribunal, doamnă Clifton, sunt sigur că putem câştiga
cazul.
— Nici vorbă, a zis Emma, înapoindu-i copia lui Trelford.
Niciodată nu aş putea permite aşa ceva, a mai spus ea cu
demnitatea unei femei care ştia că această decizie ar putea
nu numai s-o distrugă, ci şi să-i ofere victoria adversarei ei.
— Veţi permite cel puţin soţului dumneavoastră şi lui sir
Giles să-şi expună părerile?
Giles n-a aşteptat permisiunea Emmei.
— Sigur că trebuie văzută de juriu, pentru că, după aceea,
vor vota unanim în favoarea ta şi, mai important, Virginia
nu-şi va mai putea scoate faţa în lume niciodată.
— Este posibil, a replicat calm Emma, dar, în acelaşi timp,
vei fi obligat să-ţi retragi candidatura la alegerile anticipate şi
de data aceasta prim-ministrul nu-ţi va mai oferi un loc în
Camera Lorzilor în chip de compensaţie. Şi poţi fi sigur de un
lucru, a adăugat ea. Virginia va considera distrugerea
carierei tale politice un premiu mult mai important decât
înfrângerea mea. Nu, domnule Trelford, a continuat ea, fără
să se uite la fratele ei, această scrisoare va rămâne un secret
de familie şi vom fi obligaţi să suportăm consecinţele.

1972
 - JEFFREY ARCHER -

— Te încăpăţânezi prosteşte, surioară, a spus Giles,

întorcându-se. Poate nu vreau să-mi petrec tot restul vieţii
simţindu-mă responsabil pentru că ai pierdut procesul şi ai
fost obligată să-ţi dai demisia din funcţia de preşedinte la
Barrington’s. Şi nu uita, va trebui să plăteşti şi costurile de
judecată ale Virginiei, ca să nu mai vorbim de compensaţiile
acordate ei de către juriu.
— Este un preţ care merită plătit, a spus Emma.
— Încăpăţânată, a repetat Giles, puţin mai tare. Şi pariez
că Harry e de acord cu mine.
Toţi s-au uitat la Harry, care n-avusese nevoie să citească
scrisoarea a doua oară, pentru că o ştia pe dinafară. Totuşi
era sfâşiat între dorinţa de a-şi susţine cel mai vechi prieten
şi cea ca soţia lui să nu piardă procesul. Ceea ce John
Buchan numise odată „a fi între ciocan şi nicovală”.
— Nu trebuie să decid eu, a spus Harry. Dar dacă viitorul
meu ar atârna de un fir de aţă, aş vrea ca scrisoarea lui
Fisher să fie citită la tribunal.
— Doi la unu, a comentat Giles.
— Viitorul meu nu atârnă de un fir de aţă, a zis Emma. Şi
ai dreptate, dragă, decizia finală îmi aparţine. Fără să mai
zică nimic, s-a ridicat, a dat mâna cu avocatul ei şi a spus:
Vă mulţumesc, domnule Trelford. Ne vedem mâine-dimineaţă
la tribunal, iar juriul îmi va decide soarta.
Trelford s-a înclinat şi a aşteptat ca uşa să se închidă în
spatele lor înainte de a-şi spune:
— Ar fi trebuit să o cheme Portia.

— Cum aţi pus mâna pe asta? a întrebat sir Edward.

Virginia a zâmbit. Sir Edward o învăţase că, la contra-
interogatoriu, dacă un anumit răspuns nu te ajută, nu
trebuie să spui nimic.
Sir Edward n-a zâmbit.

1973
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă judecătoarea îi va permite domnului Trelford să

prezinte aceasta ca dovadă, a zis el, fluturând scrisoarea, nu
cred că mai putem câştiga. De fapt, sunt sigur că vom pierde
procesul.
— Doamna Clifton nu va permite niciodată prezentarea
acestei scrisori ca dovadă, a zis Virginia, încrezătoare.
— Cum puteţi să fiţi sigură?
— Fratele ei intenţionează să participe la alegerile
anticipate în Bristol Docklands cauzate de moartea maiorului
Fisher. Dacă această scrisoare ar fi făcută publică, va fi
obligat să se retragă. Va fi sfârşitul carierei sale în politică.
Avocaţii trebuie să aibă păreri în legătură cu orice subiect,
cu excepţia clienţilor lor. Nu şi în cazul acesta. Sir Edward
ştia exact ce părere avea despre lady Virginia şi aceasta nu
putea fi exprimată la tribunal sau în afara acestuia.
— Dacă aveţi dreptate, lady Virginia, a zis bătrâiorul QC, şi
ei nu prezintă scrisoarea ca dovadă, juriul va presupune că
nu este de folos cauzei doamnei Clifton. Ceea ce va înclina
balanţa în favoarea dumneavoastră.
Virginia a rupt scrisoarea şi a aruncat bucăţelele în coşul
de gunoi.
— Sunt de aceeaşi părere, sir Edward.

Desmond Mellor a închiriat iar o sală mică de conferinţe

într-un hotel oarecare unde nu i-ar fi recunoscut nimeni.
— Lady Virginia este favorită la câştigarea unei curse de
docare, a spus Mellor de la locul lui din capul mesei. Se pare
că Alex Fisher a sfârşit prin a face un lucru bun în cele din
urmă.
— Alegerea momentului n-ar fi putut să fie mai bună, a
comentat Adrian Sloane. Dar tot va trebui ca toate să fie bine
organizate dacă vrem o preluare liniştită a Şantierului Naval
Barrington’s.

1974
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt de acord, a zis Mellor, şi de aceea am schiţat deja

o declaraţie de presă pe care vreau s-o preluaţi de îndată ce
verdictul va fi dat.
— Dar toate astea s-ar putea schimba dacă doamna
Clifton va permite ca scrisoarea lui Fisher să fie prezentată în
faţa Curţii.
— Vă pot asigura, a zis Mellor, că această scrisoare nu va
vedea niciodată lumina zilei.
— Ştiţi ce e în scrisoare, nu? a zis Jim Knowles.
— Hai să spunem doar că sunt sigur că doamna Clifton nu
va dori ca juriul s-o vadă. Ceea ce îi va convinge că iubita
noastră doamnă preşedinte are ceva de ascuns. Atunci ei vor
da verdictul în favoarea lui lady Virginia şi aşa se vor sfârşi
toate.
— E probabil să dea mâine verdictul, a zis Knowles, aşa că
am cerut o întrunire de urgenţă a consiliului luni dimineaţa
la ora zece. Vor fi doar două repere pe agenda de lucru.
Primul va fi acceptarea demisiei doamnei Clifton, apoi
alegerea lui Desmond ca preşedinte al noii companii.
— Şi prima mea decizie ca preşedinte va fi să-l numesc pe
Jim adjunctul meu. Sloane s-a încruntat. Apoi îi voi cere lui
Adrian să facă parte din consiliu, ceea ce va asigura City-ul
şi acţionarii că Barrington’s are o nouă conducere.
— De îndată ce membrii consiliului vor citi asta, a zis
Knowles, fâlfâind declaraţia de presă de parcă ar fi fost un
ordin de luptă, nu va dura mult până ce amiralul şi lingăii
lui vor decide că nu au de ales decât să-şi dea demisia.
— Pe care eu o voi accepta cu neplăcere, a spus Mellor,
înainte de a adăuga, şi cu inima grea.
— Nu sunt convins că Sebastian Clifton se va lăsa înşelat
chiar aşa uşor de planurile noastre, a zis Sloane. Dacă se
decide să rămână în consiliu, s-ar putea să nu avem
preluarea liniştită la care te gândeşti, Desmond.
— Nu-mi închipui că un Clifton ar dori să fie directorul
Liniei Maritime Mellor după ce mama lui va fi fost umilită în

1975
 - JEFFREY ARCHER -

public de lady Virginia, nu numai la tribunal, ci şi de fiecare

ziar din ţară.
— Trebuie să afli ce cuprinde scrisoarea aceea, a repetat
Knowles.

Giles nu a făcut nicio încercare să-şi convingă sora să se

răzgândească, pentru că şi-a dat seama că nu avea rost.
Printre multele calităţi ale Emmei se număra şi o lealitate
faţă de familia şi prietenii ei şi oricare cauză în care credea.
Dar cealaltă parte a monedei era o încăpăţânare care uneori
lăsa ca sentimentele ei personale să treacă de limita
pragmatismului ei, chiar dacă decizia pe care o lua putea
rezulta în pierderea procesului şi chiar în demiterea ei de la
Barrington’s. Giles ştia, pentru că era la fel de încăpăţânat.
Era probabil o trăsătură de familie, s-a gândit. Harry, pe de
altă parte, era mult mai pragmatic. Ar fi cântărit opţiunile şi
ar fi luat în consideraţie toate alternativele înainte de a se
hotărî. Totuşi, Giles bănuia că Harry era împărţit între
dorinţa de a-şi susţine nevasta şi lealitatea faţă de cel mai
vechi prieten al său.
Pe când cei trei ieşeau din Lincoln’s Inn Fields, primele
lumini de gaz erau aprinse de un angajat al primăriei.
— Ne vedem acasă la cină, a spus Giles. Mai am nişte
drumuri de făcut. Şi apropo, surioară, mulţumesc.
Harry a chemat un taxi şi el şi soţia lui s-au urcat pe
bancheta din spate. Giles nu s-a mişcat până ce taxiul n-a
dat colţul. S-a îndreptat apoi repede în direcţia Fleet Street.

1976
 - JEFFREY ARCHER -

2
Sebastian s-a trezit devreme în dimineaţa următoare şi,
după ce a citit Financial Times şi Daily Telegraph nu şi-a
putut da seama cum ar putea reuşi mama lui să câştige
procesul.
Telegraph le demonstra cititorilor că, în cazul în care
conţinutul scrisorii maiorului Fisher va rămâne secret, acest
lucru nu va fi în favoarea doamnei Clifton. FT se concentra
asupra problemelor pe care le va avea de înfruntat Şantierul
Naval Barrington’s dacă preşedinta sa va pierde procesul şi
va fi obligată să demisioneze. Acţiunile companiei scăzuseră
deja cu un şiling pentru că mulţi dintre acţionari se
hotărâseră deja că lady Virginia va câştiga. Seb bănuia că
mama lui nu putea spera, în cel mai bun caz, decât la un
verdict de juriu scindat. Ca toţi ceilalţi, nu se putea opri să
nu se întrebe ce era în scrisoarea pe care domnul Trelford
nu-i permisese s-o citească şi care o va ajuta cel mai
probabil. Când i-a dat telefon mamei sale, ea nu l-a încurajat
să discute acest subiect. Nu s-a deranjat să-şi întrebe şi
tatăl.
Sebastian a apărut la bancă mai devreme decât de obicei,
dar după ce s-a aşezat la birou şi a încercat să rezolve
corespondenţa matinală, şi-a dat seama că nu se putea
concentra. După ce secretara lui, Rachel, i-a pus câteva
întrebări la care n-a răspuns, ea a renunţat şi i-a sugerat să
se ducă la tribunal şi să nu se întoarcă până ce juriul nu va
da verdictul. El a fost de acord, deşi cu reţinere.
Când taxiul lui ieşea din City şi se îndrepta spre Fleet
Street, Seb a zărit titlul editorialului pe o pancartă de la
Daily Mail şi a strigat:
— Stai! Taxiul a cotit şi frânat. Seb a sărit din el şi a fugit
după băiatul cu ziarele. I-a dat patru penny şi a luat un
exemplar. În timp ce stătea pe trotuar citind prima pagină a
simţit emoţii conflictuale: admiraţie pentru mama lui care
acum va câştiga în mod sigur procesul şi va fi răzbunată şi
1977
 - JEFFREY ARCHER -

tristeţe pentru unchiul său, Giles, care-şi sacrifica în mod

sigur cariera politică pentru a face ceea ce el considera a fi
un lucru de onoare, deoarece Seb ştia că mama lui nu ar fi
permis niciodată ca acea scrisoare să fie văzută de cineva
care nu făcea parte din familia ei.
S-a întors în taxi şi s-a întrebat, uitându-se pe geam, cum
ar fi reacţionat el dacă s-ar fi înfruntat cu aceeaşi dilemă.
Oare generaţia antebelică era ghidată de alte precepte
morale? Nu se îndoia ce ar fi făcut tatăl lui sau cât de
supărată va fi mama lui pe Giles. Gândurile lui s-au întors la
Samantha, care se întorsese în America atunci când n-o
ajutase. Ce ar fi făcut ea într-o astfel de situaţie? Dacă i-ar
acorda măcar o a doua şansă nu va repeta aceeaşi greşeală.
Seb s-a uitat la ceas. Majoritatea oamenilor cu frica lui
Dumnezeu din Washington încă mai dormeau, aşa că şi-a
dat seama că nu putea s-o sune pe directoarea fiicei sale
Jessica, dr. Wolfe, să afle de ce dorea să vorbească de
urgenţă cu el. Era oare posibil…?
Taxiul s-a oprit în faţa Curţii Regale de Justiţie din Strand.
— Costă patru lire şi şaizeci, şefu’. A spus taximetristul,
întrerupându-i gândurile. Seb i-a dat două jumătăţi de
coroană.
Când a ieşit din taxi, camerele au început imediat să
aprindă blitzurile. Primele cuvinte pe care le-a înţeles în
toată hărmălaia au fost:
— Aţi citit scrisoarea maiorului Fisher?

Când doamna Justice Lane a intrat în sala de judecată

numărul paisprezece şi s-a aşezat în jilţul de pe estradă, nu
părea mulţumită. Judecătoarea nu se îndoia că, deşi ea
instruise juraţii să nu citească ziarele în timpul procesului,
singurul subiect despre care se discutase în camera juriului
în acea dimineaţă fusese editorialul din Daily Mail. Nu avea
idee cine era responsabil pentru publicarea scrisorii

1978
 - JEFFREY ARCHER -

maiorului Fisher, dar asta n-o oprea nici pe ea, nici pe

ceilalţi din sala de tribunal, să-şi fi făcut o părere.
Cu toate că scrisoarea fusese trimisă domnului Trelford,
era sigură că nu el era responsabil. Nu s-ar fi implicat
niciodată în asemenea tactici subversive. Ştia câţiva avocaţi
pledanţi care s-ar fi făcut că nu observă şi chiar ar fi apreciat
o astfel de comportare, dar nu Donald Trelford. El ar fi
pierdut mai degrabă un proces decât să înoate în asemenea
ape tulburi. Era sigură şi că nu putea fi vorba de lady
Virginia Fenwick, pentru că ar fi dăunat cauzei sale. Dacă
publicarea scrisorii ar fi ajutat-o, ar fi fost prima suspectă a
judecătoarei.
Doamna Justice Lane s-a uitat de sus la doamna Clifton,
al cărei cap era aplecat. În ultima săptămână începuse s-o
admire şi bănuia că i-ar fi plăcut s-o cunoască mai bine
după terminarea procesului. Dar acum aşa ceva nu ar mai fi
fost posibil. De fapt, nu va mai vorbi niciodată cu ea. Dacă ar
fi făcut-o, ar fi creat premisele unui apel.
Dacă judecătoarea ar fi trebuit să bănuiască cine fusese
responsabil pentru publicarea scrisorii, ar fi pariat pe sir
Giles Barrington. Dar ea nu-şi dădea niciodată cu
presupusul şi nici nu paria. Totuşi, faptul că sir Giles nu se
afla la tribunal în acea dimineaţă, ar fi putut constitui o
dovadă, chiar dacă doar circumstanţială.
Judecătoarea şi-a îndreptat atenţia spre sir Edward
Makepeace, care nu lăsa să se vadă nimic. Eminentul avocat
îşi condusese pledoaria cu strălucire şi elocvenţa sa ajutase,
fără îndoială, cazului lui lady Virginia. Dar asta înainte ca
domnul Trelford să aducă scrisoarea maiorului Fisher în
atenţia curţii. Judecătoarea înţelegea de ce nici Emma
Clifton, nici lady Virginia nu doreau ca scrisoarea să fie
adusă la proces, cu toate că bănuia că domnul Trelford îşi
îndemnase clienta să-l lase s-o prezinte ca dovadă. La urma-
urmei, el o reprezenta pe doamna Clifton, nu pe fratele ei.
Doamna Justice Lane a presupus că nu va mai dura mult
până ce juriul se va întoarce să dea verdictul.

1979
 - JEFFREY ARCHER -

Când Giles a sunat la sediul general al circumscripţiei sale

din Bristol în acea dimineaţă, el şi agentul lui Griff Haskins
nu au avut nevoie să discute prea mult. După ce citise prima
pagină din Mail, Griff acceptase cu neplăcere ca Giles să-şi
retragă candidatura de lider laburist pentru alegerile
preliminare următoare în Bristol Docklands.
— Asta e tipic pentru Fisher, a spus Giles. Plin de jumătăţi
de adevăruri, exagerări şi aluzii.
— Nu mă surprinde, a zis Griff. Dar o poţi dovedi înainte
de ziua alegerilor? Pentru că un lucru e sigur, documentul de
bază al conservatorilor va fi scrisoarea lui Fisher şi o vor
strecura în fiecare cutie poştală din circumscripţie.
— Am face şi noi la fel, dacă am putea, a recunoscut Giles.
— Dar dacă ai putea dovedi că e plină de minciuni… a zis
Griff, nedorind să renunţe.
— Nu am timp s-o fac şi, chiar dacă aş avea, nu sunt sigur
că mă va crede cineva. Cuvintele celor morţi sunt mult mai
puternice decât ale celor vii.
— Atunci mai avem un singur lucru de făcut, a spus Griff.
S-o luăm pe arătură şi să ne înecăm necazurile.
— Am făcut-o azi-noapte, a recunoscut Giles. Şi Domnul
ştie ce-am mai făcut.
— După ce vom alege un alt candidat, a zis Griff, revenind
la alegeri, aş vrea să-l aduci la zi, pentru că oricine îţi va lua
locul va avea nevoie de sprijinul tău şi, mai important, de
experienţa ta.
— Asta s-ar putea să nu fie un avantaj în condiţiile date, a
sugerat Giles.
— Nu mai fi aşa patetic, a spus Griff. Am presentimentul
că nu vom scăpa atât de uşor de tine. Partidul Laburist este
în sângele tău. Şi n-a spus Harold Wilson că o săptămână
înseamnă un timp lung în politică?

1980
 - JEFFREY ARCHER -

Când s-a deschis uşa laterală, toţi din sala de tribunal au

tăcut şi s-au întors să-l urmărească pe aprod dându-se la o
parte ca să le permită celor şapte bărbaţi şi cinci femei să
intre în sală şi să-şi reia locurile în banca juriului.
Judecătoarea i-a aşteptat să se aranjeze după care l-a
întrebat pe preşedinte:
— Aţi reuşit să daţi un verdict?
Preşedintele s-a ridicat încet, şi-a aranjat ochelarii pe nas,
s-a uitat în sus la judecătoare şi a spus:
— Da, doamnă judecătoare.
— Şi decizia dumneavoastră este unanimă?
— Da, doamnă judecătoare.
— Aţi votat în favoarea reclamantei, lady Virginia Fenwick
sau a reclamatei, doamna Emma Clifton?
— Am votat în favoarea reclamatei, a spus preşedintele
după care, terminându-şi sarcina, s-a aşezat.
Sebastian a sărit în picioare şi era gata să ovaţioneze când
a observat că atât mama lui, cât şi judecătoarea se încruntau
la el. S-a aşezat la loc şi s-a uitat la tatăl lui care i-a făcut cu
ochiul.
De partea cealaltă a sălii stătea o femeie care se încrunta
la juriu, incapabilă să-şi ascundă nemulţumirea, în timp ce
consilierul ei juridic stătea alături, impasiv, cu braţele
încrucişate. După ce sir Edward citise prima pagină din Daily
Mail în acea dimineaţă, îşi dăduse seama că nu mai are nicio
şansă să câştige procesul clientei lui. Ar fi putut să solicite o
rejudecare, dar, de fapt, sir Edward nu şi-ar fi sfătuit clienta
să treacă printr-un al doilea proces cu şanse atât de
potrivnice.

Giles stătea singur la micul dejun acasă, în Smith Square,

abandonându-şi rutina zilnică. Fără un castron cu cereale,

1981
 - JEFFREY ARCHER -

fără suc de portocale, fără un ou fiert, fără Times, fără

Guardian, doar cu un exemplar din Daily Mail întins pe
masă, în faţa lui.

HOUSE OF COMMONS
LONDON SW1A OAA

12 noiembrie 1970

Stimate domnule Trelford,

Poate sunteţi curios să aflaţi de ce v-am scris Domniei
Voastre şi nu lui sir Edward Makepeace. Răspunsul este
simplu şi nu mă îndoiesc că amândoi veţi acţiona în interesul
clientelor dumneavoastră.
Permiteţi-mi să încep cu clienta lui sir Edward Makepeace,
lady Virginia Fenwick şi infatuata ei pretenţie că eu nu am
fost niciodată altceva decât omul ei bun la toate. Nimic n-ar
putea fi mai departe de adevăr. Nu am mai avut niciodată o
clientă atât de răzbunătoare şi, când a venit vorba de
cumpărarea şi vânzarea acţiunilor Barrington’s, ea nu a avut
decât un singur scop în minte şi anume să distrugă compania,
oricare ar fi fost costul, precum şi reputaţia preşedintei,
doamna Clifton.
Cu câteva zile înainte de începerea procesului, lady Virginia
mi-a oferit o sumă importantă de bani ca să pretind că-mi
dăduse „carte blanche” să acţionez în numele ei, pentru a da
juriului impresia că ea nu ştia cum funcţionează bursa de
valori. Permiteţi-mi să vă asigur că, răspunzând la întrebarea
lui lady Virginia adresată doamnei Clifton la AGM, „Este
adevărat că unul dintre directori şi-a vândut considerabilul
stoc de acţiuni cu intenţia de a distruge compania?” adevărul
este că acest lucru îl făcuse chiar lady Virginia, nu mai puţin
de trei ori şi aproape reuşise să distrugă Barrington’s. Nu pot
merge în mormânt cu această nedreptate pe conştiinţa mea.
Totuşi, mai este o nedreptate la fel de dezgustătoare şi pe
care sunt incapabil s-o ignor. Moartea mea va duce la alegeri

1982
 - JEFFREY ARCHER -

anticipate în circumscripţia Bristol Docklands şi ştiu că

Partidul Laburist va lua în considerare realegerea fostului
membru al Parlamentului, sir Giles Barrington. Dar, la fel ca
lady Virginia, sir Giles ascunde un secret pe care nu doreşte
să-l împărtăşească nici măcar propriei sale familii.
Când sir Giles a vizitat recent Berlinul de Est ca
reprezentant al Guvernului Maiestăţii Sale, a avut, ceea ce a
recunoscut mai târziu într-o declaraţie în presă, o aventură de
o noapte cu domnişoara Karin Pengelly, interpreta lui oficială.
Mai târziu, a spus că acesta o fost motivul pentru care soţia lui
l-a părăsit. Cu toate că era al doilea divorţ al lui sir Giles din
motive de adulter, nu consider că ar fi fost unicul motiv pentru
care un bărbat să se retragă din viaţa politică. Dar, în cazul
său, tratamentul dur aplicat doamnei în cauză nu-mi permite
să mai păstrez tăcerea.
Vorbind cu tatăl domnişoarei Karin Pengelly, ştiu sigur că
fiica lui i-a scris lui sir Giles de mai multe ori spunându-i că nu
numai că şi-a pierdut serviciul ca rezultat al aventurii lor, ci şi
că este acum însărcinată cu copilul lui. În ciuda acestor fapte,
sir Giles nici măcar n-a binevoit să-i răspundă domnişoarei
Pengelly la scrisori şi nici nu a arătat cea mai mică urmă de
îngrijorare pentru necazurile ei. Ea nu se plânge. Totuşi,
doresc s-o fac eu în numele ei şi mă simt obligat să întreb dacă
acesta este un om care ar trebui să-şi reprezinte alegătorii în
Camera Comunelor. Fără îndoială că cetăţenii din Bristol îşi
vor exprima părerile la urnă.
Îmi cer scuze, domnule, pentru că am lăsat povara
responsabilităţii pe umerii Domniei Voastre, dar mi s-a părut
că nu am de ales.
Al dumneavoastră sincer,
SPECIMEN GRAFIC SEMNĂTURĂ
Alexander Fisher, maior (în retragere)

Giles se uita fix la necrologul lui politic.

1983
 - JEFFREY ARCHER -

3
— Bine aţi revenit, doamnă preşedinte, a zis Jim Knowles
când Emma a intrat în sala de consiliu. Nu pentru că m-aş fi
îndoit vreo clipă că veţi reveni triumfătoare.
— Aşa e, aşa e, a spus Clive Anscott, trăgându-i scaunul
Emmei astfel încât ea să se poată aşeza în capul mesei.
— Vă mulţumesc, a zis ea, luând loc. S-a uitat în jurul
mesei şi le-a zâmbit colegilor ei, directori. Toţi i-au întors
zâmbetul. Emma s-a uitat pe agendă de parcă nu se
întâmplase nimic important în ultima lună. După cum a
precizat domnul Knowles, pentru această întrunire de
urgenţă secretarul companiei nu a avut timp să distribuie
minutele ultimei întruniri a consiliului, aşa că-l voi ruga să
ni le citească acum.
— Este necesar, având în vedere împrejurările? a întrebat
Knowles.
— Nu sunt sigură că ştiu despre ce împrejurări vorbiţi,
domnule Knowles, a zis Emma, dar bănuiesc că vom afla în
curând.
Philip Webster, secretarul companiei, s-a ridicat, a tuşit
nervos – unele lucruri nu se schimbă niciodată, s-a gândit
Emma – şi a început să citească minutele ca şi cum ar fi
anunţat că trenul soseşte la peronul patru.
— O întrunire a consiliului s-a ţinut la reşedinţa
Barrington marţi, 10 noiembrie 1970. Toţi directorii au fost
prezenţi, cu excepţia doamnei Emma Clifton şi a domnului
Sebastian Clifton, care s-au scuzat, explicând că erau
reţinuţi în altă parte. În urma demisiei preşedintelui adjunct,
domnul Desmond Mellor şi în absenţa doamnei Clifton, s-a
căzut de acord ca domnul Jim Knowles să conducă
întrunirea. A urmat apoi o discuţie îndelungată referitoare la
viitorul companiei şi la acţiunile care vor fi întreprinse în
cazul în care lady Virginia Fenwick va câştiga procesul
împotriva doamnei Clifton. Amiralul Summers a cerut să se
noteze că el considera că n-ar trebui întreprins nimic până la
1984
 - JEFFREY ARCHER -

aflarea verdictului procesului pentru că era convins că

doamna preşedinte va câştiga.
Emma i-a zâmbit bătrânului lup de mare. Dacă nava s-ar
fi scufundat, el ar fi fost ultimul care ar fi părăsit puntea.
— Domnul Knowles, totuşi, nu a împărtăşit încrederea
amiralului şi a informat consiliul că a urmărit procesul
îndeaproape şi a ajuns la neplăcuta concluzie că doamna
Clifton nu avea „nici cea mai mică şansă” şi că, nu numai că
lady Virginia va câştiga, dar şi că juriul îi va acorda
recompense substanţiale. Domnul Knowles a amintit
consiliului că doamna Clifton anunţase că, în acest caz, va
demisiona din funcţia de preşedinte. A continuat prin a
spune că este de datoria consiliului să aibă în vedere viitorul
companiei şi cu această ocazie a întrebat cine o va înlocui pe
doamna Clifton. Domnul Clive Anscott a fost de acord cu
preşedintele adjunct şi l-a propus pe domnul Desmond
Mellor, care-i scrisese de curând, explicându-i de ce se
simţise obligat să-şi dea demisia din consiliul de
administraţie. Precizase, mai ales, că nu putea rămâne în
consiliu în timp ce „acea femeie” se afla la conducere. După
aceea a urmat o discuţie lungă în cursul căreia a devenit clar
că directorii nu puteau cădea de acord asupra rezolvării
acestei probleme. Domnul Knowles, rezumând, a precizat că
trebuie pregătite cele două declaraţii şi, după aflarea
rezultatului procesului, cea potrivită urma să fie trimisă
presei.
Amiralul Summers a declarat că nu va fi necesară o
declaraţie de presă, pentru că, de îndată ce doamna Clifton
va fi achitată, afacerile vor continua ca de obicei. Domnul
Knowles l-a presat să anunţe ce va face în cazul în care lady
Virginia va câştiga procesul. Amiralul i-a răspuns că va
demisiona din funcţia de membru al consiliului, pentru că în
niciun caz nu va accepta să lucreze sub conducerea
domnului Mellor. Domnul Knowles a cerut ca declaraţia
amiralului să fie înregistrată în minută. A continuat prin a-şi

1985
 - JEFFREY ARCHER -

sublinia strategia în ceea ce priveşte viitorul companiei în

cazul în care se va întâmpla ce va fi mai rău.
— Şi care era strategia dumneavoastră, domnule Knowles?
a întrebat Emma, inocentă.
Domnul Webster a dat pagina registrului cu minute.
— Nu mai este relevantă, a spus Knowles, zâmbindu-i cald
preşedintei. La urma-urmei, s-a dovedit că amiralul a avut
dreptate. Dar mi s-a părut a fi de datoria mea să pregătesc
consiliul pentru o astfel de eventualitate.
— Singura eventualitate pentru care ar fi trebuit să te
pregăteşti, a bombănit amiralul Summers, ar fi fost să-ţi dai
demisia înainte ca această întrunire să aibă loc.
— Nu credeţi că sunteţi un pic cam dur? a ciripit Andy
Dobbs. La urma-urmei, Jim era plasat într-o poziţie de
neinvidiat.
— Lealitatea nu este niciodată de neinvidiat, a spus
amiralul, doar dacă, bineînţeles, nu eşti un mitocan.
Sebastian şi-a ascuns un zâmbet. Nu-i venea să creadă că
se mai folosea cuvântul „mitocan” în a doua jumătate a
secolului al douăzecilea. El personal bănuia că sintagma
„ipocrit afurisit” ar fi fost mai potrivită, cu toate că, în
realitate, nu ar fi fost mai eficientă.
— Poate secretarul companiei ar trebui să citească
declaraţia domnului Knowles, a spus Emma. Cea pe care ar
fi transmis-o presei dacă aş fi pierdut procesul.
Domnul Webster a scos o singură coală din dosar, dar,
înainte să aibă ocazia să spună o vorbă, Knowles s-a ridicat
de la locul lui, şi-a strâns hârtiile şi a spus:
— Nu va fi necesar, doamnă preşedinte, pentru că îmi dau
demisia.
Fără altă vorbă, s-a întors să plece, dar nu înainte ca
amiralul Summers să mormăie:
— Cam târziu. Apoi şi-a fixat ochii ca două nestemate
asupra celorlalţi doi directori care-l susţinuseră pe Knowles.
După o clipă de ezitare, Clive Anscott şi Andy Dobbs s-au
ridicat şi ei şi au părăsit sala în linişte.

1986
 - JEFFREY ARCHER -

Emma a aşteptat să se închidă uşa înainte de a continua.

— Din când în când, poate am părut lipsită de răbdare cu
înregistrările amănunţite ale secretarului companiei în
minutele consiliului. Acum recunosc că domnul Webster mi-
a dovedit că m-am înşelat şi îmi cer scuze.
— Vreţi să înregistrez sentimentele dumneavoastră în
minută, doamnă preşedinte? a întrebat Webster, fără nicio
urmă de ironie.
De data aceasta, Sebastian şi-a permis să zâmbească.

1987
 - JEFFREY ARCHER -

4
De îndată ce Harry a redactat ce-a de-a patra versiune a
remarcabilelor memorii ale lui Anatoli Babakov despre Rusia
lui Stalin, tot ce mai dorea să facă era să ia primul avion spre
New York şi să dea manuscrisul cărţii Unchiul Joe editorului
său, Harold Guinzburg. Dar ceva mai important îl oprise să
plece. Un eveniment de la care nu dorea să lipsească în
niciun caz. Petrecerea dată cu ocazia împlinirii vârstei de
şaptezeci de ani a mamei lui.
De la moartea soţului ei, cu trei ani mai înainte, Maisie
trăia într-o căsuţă de pe domeniile Manor Estate. Se implica
încă în mai multe acţiuni caritabile locale şi, cu toate că
rareori nu-şi făcea plimbarea zilnică de trei mile, acum
acestea durau mai mult de o oră. Harry nu ar fi putut uita
niciodată sacrificiile făcute de mama lui pentru a se asigura
că va câştiga bursa pentru cor la St Bede’s şi cu această
ocazie de a fi egalul tuturor, oricare ar fi fost familiile din
care proveneau, inclusiv al prietenului său cel mai vechi,
Giles Barrington.
Harry şi Giles se întâlniseră prima oară la St Bede’s cu mai
mult de patruzeci de ani în urmă şi păreau nepotriviţi pentru
a ajunge cei mai buni prieteni. Unul, născut în mahalalele
docurilor, celălalt, membru al nobilimii locale din Bristol.
Unul, înclinat spre ştiinţă, celălalt, sportiv. Unul timid,
celălalt extravertit. Şi, desigur, nimeni n-ar fi putut prezice
că Harry se va îndrăgosti de sora lui Giles, cu excepţia
Emmei însăşi, care pretindea că plănuise totul după ce se
întâlniseră prima oară la o aniversare a lui Giles.
Tot ce-şi mai amintea Harry de atunci era o slăbănoagă
micuţă – descrierea lui Giles – care stătea lângă fereastră,
ţinându-şi capul aplecat, citind o carte. Îşi amintea cartea,
dar nu fetiţa.
Harry a întâlnit o altă tânără. După şapte ani, când liceul
s-a alăturat şcolii Red Maids’ pentru o producţie combinată a
piesei Romeo şi Julieta, Elisabeth Barrington, mama Emmei,
1988
 - JEFFREY ARCHER -

observase că ei continuau să se ţină de mână chiar şi după

ce ieşeau din scenă.
Când coborâse cortina la finalul piesei, Harry a recunoscut
în faţa mamei sale că se îndrăgostise de Emma şi dorea să se
însoare cu ea. I s-a părut şocant că Maisie nu a părut
încântată de această idee. Tatăl Emmei, sir Hugo Barrington,
nu a făcut nicio încercare de a-şi ascunde sentimentele, cu
toate că soţia lui nu înţelegea de ce se opunea atât de
vehement ideii unei căsătorii. Sigur că nu putea fi chiar atât
de snob? Dar, în ciuda problemelor cu părinţii, Harry şi
Emma s-au logodit înainte de a pleca la Oxford. Amândoi
virgini, nu au dormit împreună decât cu câteva săptămâni
înainte de nuntă.
Dar nunta s-a sfârşit cu lacrimi pentru că atunci când
capelanul colegiului a întrebat: Dacă cineva cunoaşte vreun
motiv pentru care cei doi nu se pot căsători, să vorbească
acum sau să tacă pentru totdeauna, Moş Jack, mentorul şi
prietenul lui Harry n-a tăcut şi a spus congregaţiei că se
temea că există o cauză.
Când Harry a aflat adevărul despre cine ar putea fi tatăl
său, a fost atât de distrus încât a părăsit imediat Oxfordul şi
a intrat în Marina Comercială, fără să ştie că Emma era
însărcinată sau că, în timp ce traversa Atlanticul, Anglia
declarase război Germaniei.
Abia după ce a fost eliberat din închisoare, s-a alăturat
armatei SUA şi a fost aruncat în aer de o mină germană de
teren, s-a întors în Anglia la Emma, descoperind că avea şi
un fiu de trei ani, Sebastian. Chiar şi atunci, au mai trecut
doi ani înainte ca cel mai înalt tribunal din ţară să decidă că
sir Hugo Barrington nu era tatăl lui Harry, dar, în ciuda
acestora, atât el cât şi Emma erau conştienţi că va exista
întotdeauna o îndoială referitoare la legitimitatea căsătoriei
lor la o instanţă şi mai înaltă.
Harry şi Emma au încercat cu disperare să mai aibă un
copil, dar au fost de acord să nu-i spună lui Sebastian de ce
nu au făcut-o. Harry nu a dat niciodată, nici chiar pentru o

1989
 - JEFFREY ARCHER -

clipă, vina pe iubita lui mamă. Nu trebuiseră să sape mult

pentru a afla că Maisie nu fusese prima muncitoare din
fabrică sedusă de Hugo Barrington la micile vacanţe ale
companiei la Weston-super-Mare.
Când sir Hugo a murit în împrejurări dramatice, Giles a
moştenit titlul şi domeniile sale, iar ordinea naturală a
lucrurilor a fost, în cele din urmă, restabilită. Totuşi, în timp
ce Harry a continuat să trăiască fericit alături de Emma,
Giles trecuse prin două divorţuri şi cariera sa politică părea
acum distrusă.

Emma şi-a petrecut ultimele trei luni pregătindu-se pentru

„marele eveniment” şi nimic nu a fost lăsat la voia
întâmplării. Harry a fost chiar obligat să prezinte o repetiţie
în costum a discursului, în dormitorul lor, cu o noapte
înainte.
Trei sute de invitaţi au venit la dineul elegant de la Manor
House pentru a aniversa cei şaptezeci de ani împliniţi de
Maisie şi, când ea a intrat la braţul lui Harry, nimănui nu i-a
fost greu să creadă că, în tinereţe fusese foarte frumoasă.
Harry a stat lângă ea, strălucind de mândrie, cu toate că
devenea din ce în ce mai nervos pe măsură ce se apropia
momentul când urma să îşi ţină discursul în onoarea mamei
sale. Nu-l mai deranja să vorbească în faţa publicului, dar în
faţa mamei lui…
A început prin a le reaminti oaspeţilor realizările
remarcabile ale mamei sale, câştigate în ciuda tuturor
necazurilor. Ea avansase din poziţia de chelneriţă la
ceainăria Tilly’s la manager la Grand Hotel din oraş – prima
femeie care ocupase această poziţie. După ce se retrăsese la
şaizeci de ani, cu toate că nu ar fi vrut, Maisie se înscrisese
ca student adult la Bristol University, la limba engleză, şi
absolvise după trei ani cu onoruri, ceea ce Harry, Emma şi
Sebastian nu reuşiseră – din diferite motive.

1990
 - JEFFREY ARCHER -

Când Maisie s-a ridicat să răspundă, toţi invitaţii s-au

ridicat şi ei. Ea şi-a început discursul ca o profesionistă, fără
notiţe, fără să-i tremure vocea.
— Mamele vor crede întotdeauna că fiii lor sunt speciali, a
spus ea, şi nici eu nu fac excepţie. Desigur că sunt mândră
de marile realizări ale lui Harry, nu numai ca scriitor, ci, mai
important, ca preşedinte al PEN-ului englez şi ca un
reprezentant al colegilor săi mai puţin norocoşi din alte ţări.
Eu cred că activitatea depusă de el pentru a-l elibera pe
Anatoli Babakov din gulagul siberian este o realizare mult
mai importantă decât faptul că romanele lui se află în
fruntea bestsellerurilor din New York Times.
Dar cel mai înţelept lucru pe care l-a făcut Harry vreodată
a fost că s-a însurat cu Emma. În spatele fiecărui om mare…
Râsetele şi aplauzele au sugerat că audienţa era de aceeaşi
părere cu Maisie. Emma este de felul ei o femeie remarcabilă.
Prima femeie preşedinte a unei companii publice care cumva
reuşeşte în acelaşi timp să fie o soţie şi o mamă exemplară.
Şi apoi, desigur, mai e şi nepotul meu, Sebastian, despre
care am aflat că va fi viitorul guvernator al Băncii Angliei. Şi
asta trebuie să fie adevărat, deoarece chiar Sebastian mi-a
spus-o.
— Aş prefera să fiu preşedinte la Banca Farthings, i-a
şoptit Seb mătuşii sale, Grace, care stătea lângă el.
— Toate la timpul lor, băiete.
Maisie a terminat discursul spunând:
— Aceasta a fost cea mai fericită zi din viaţa mea şi mă pot
considera norocoasă să am atâţia prieteni.
Harry a aşteptat încetarea aplauzelor înainte de a se ridica
iar să închine un pahar pentru o viaţă lungă şi fericită
pentru Maisie. Invitaţii şi-au ridicat şi ei paharele şi au
continuat să ovaţioneze de parcă era ultima noapte la un bal
de absolvire.
— Îmi pare rău că te văd iar singur, Seb, a zis Grace după
ce au încetat aplauzele şi toţi s-au aşezat la loc. Seb nu a
răspuns. Grace a luat mâna nepotului ei.

1991
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu a venit vremea să accepţi că Samantha este totuşi

căsătorită şi are viaţa ei?
— Aş vrea să fie atât de uşor, a spus Seb.
— Eu regret că nu m-am măritat şi n-am copii, i-a
mărturisit Grace, şi asta e ceva ce nu i-am spus nici măcar
surorii mele. Dar ştiu cu siguranţă că Emma îşi doreşte tare
mult să fie bunică.
— Este deja, a şoptit Seb. Dar nu ştie.
Grace a deschis gura, dar n-a zis nimic.
— Sam are o fetiţă pe care o cheamă Jessica, a spus Seb.
Şi a fost nevoie s-o văd doar o dată ca să-mi dau seama că
este fiica mea.
— Ei, acum încep să înţeleg, a spus Grace. Nu e nicio
şansă ca tu şi Samantha să vă împăcaţi?
— Nu, cât timp mai trăieşte soţul ei.
— Îmi pare foarte rău, a zis Grace, strângând mâna
nepotului ei.

Harry era încântat văzându-şi cumnatul discutând

prietenos cu Griff Hoskins, agentul Partidului Laburist
pentru Bristol Docklands. Poate bătrânul profesionist va
reuşi să-l convingă pe Giles să admită folosirea numelui său,
în ciuda intervenţiei dezastruoase a maiorului Fisher. La
urma-urmei, Giles demonstrase că scrisoarea era presărată
cu jumătăţi de adevăruri şi era clar o cale de a se răzbuna
pentru vechile probleme.
— Deci aţi luat o decizie în ceea ce priveşte alegerile
anticipate? a întrebat Harry, când Giles s-a despărţit de Griff
şi i s-a alăturat.
— N-am prea avut de ales, a spus Giles. Două divorţuri şi
o aventură cu o nemţoaică din Germania de Est care ar
putea să fie chiar spion Stasi nu transformă pe cineva într-
un candidat ideal.

1992
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar presa pare convinsă că oricare ar fi candidatul

laburist, ei vor câştiga uşor atâta timp cât guvernul
conservator este aşa de nepopular.
— Nici presa şi nici măcar electoratul nu aleg un candidat,
ci un grup de oameni care formează comitetul local şi pot să-
ţi spun, Harry, că nu există nimic mai conservator decât un
comitet electoral laburist.
— Eu rămân convins că te vor susţine acum, când ştiu
adevărul. De ce nu arunci mănuşa şi nu-i laşi să decidă?
— Pentru că, dacă m-ar întreba ce părere am despre
Karin, s-ar putea să nu aprecieze răspunsul.

— Aţi fost amabilă că m-aţi invitat să particip la un

eveniment atât de notabil, doamnă Clifton.
— Nu fi prost, Hakim, numele tău a fost printre primele pe
lista de invitaţi. Nimeni n-ar fi putut să facă mai mult pentru
Sebastian şi, după acea neplăcută experienţă cu Adrian
Sloane, îţi voi fi veşnic recunoscătoare şi ştiu că cei din ţara
ta nu tratează un astfel de lucru cu uşurinţă.
— Trebuie să ştii cine-ţi sunt prietenii, când îţi petreci
atâta timp uitându-te peste umăr, doamnă Clifton, a spus
Bishara.
— Emma, l-a corectat ea. Şi spune-mi, Hakim, ce anume
vezi când te uiţi peste umăr?
— O treime ticăloasă care bănuiesc că se va ridica din
morţi şi va încerca să preia din nou controlul băncii
Farthings – şi, posibil, chiar al companiei Barrington’s.
— Dar Mellor şi Knowles nu mai fac parte din consiliul
companiei Barrington’s, iar Sloane şi-a pierdut orice
reputaţie mai avea în City.
— Adevărat, dar asta nu i-a împiedicat să formeze o nouă
companie.
— Mellor Travel?

1993
 - JEFFREY ARCHER -

— Care nu-mi imaginez că le va recomanda clienţilor să

reţină bilete la linia maritimă Barrington.
— Vom supravieţui, a spus Emma.
— Şi cred că aţi aflat că lady Virginia Fenwick vrea să-şi
vândă acţiunile de la Barrington’s? Informatorii mei mi-au
spus că nu prea mai are acum bani gheaţă.
— Adevărat? Ei bine, nu aş vrea ca acele acţiuni să ajungă
în mâinile cui nu trebuie!
— Nu te îngrijora din cauza asta, Emma. L-am sfătuit deja
pe Sebastian să le ia de îndată ce apar pe piaţă. Poţi să fii
sigură că, în cazul în care cineva doreşte să te atace iar,
Hakim Bishara şi caravana lui de cămile vor fi la dispoziţia
ta.

— Eşti Deakins, nu? a spus Maisie, când un bărbat slab,

de vârstă mijlocie cu părul prematur grizonant a ajuns la ea
s-o salute. Era îmbrăcat în costumul care era probabil de la
absolvire.
— Mă simt flatat că mă ţineţi minte, doamnă Clifton.
— Cum te-aş putea uita vreodată? La urma-urmei, Harry
îmi spunea întruna: „Deakins e în clasa mea, dar, cinstit
vorbind, e de o clasă superioară.”
— Şi s-a dovedit că aveam dreptate, mamă, a zis Harry
alăturându-li-se. Pentru că acum Deakins este profesor
regius27 de limba greacă la Oxford. Şi, ca şi mine, a dispărut
misterios în timpul războiului. Dar în timp ce eu am ajuns la
închisoare, el a ajuns într-un loc numit Bletchley Park. Nu că
ar dezvălui ce s-a întâmplat în spatele acelor ziduri acoperite
cu muşchi.
— Şi mă îndoiesc că o va face vreodată, a spus Maisie,
privindu-l pe Deakins cu mai multă atenţie.

27
Profesor emerit.
1994
 - JEFFREY ARCHER -

— N-aţi văzut vreodată firma hanului „La trei măgari”? 28 a

zis Giles, apărând lângă Deakins.
— Ce piesă? a întrebat Harry.
— A douăsprezecea noapte, a spus Giles.
— Nu e rău, dar care personaj spune aceste cuvinte şi cui
le adresează?
— Nebunul, către sir Andrew Aguecheek.
— Şi mai cine?
— Sir Toby Belch.
— Impresionant, a zis Deakins, zâmbindu-i vechiului său
prieten, dar pentru un 10, care act şi care scenă?
Giles n-a mai zis nimic.
— Actul doi, scena trei, a zis Harry. Dar ai observat
greşeala?
— N-aţi văzut cumva29, a spus Maisie.
Asta i-a adus pe toţi trei la tăcere până ce Emma a venit la
ei şi le-a zis:
— Nu mai faceţi pe grozavii şi circulaţi. Nu este reuniunea
clasei.
— Întotdeauna i-a plăcut să facă pe şefa, a comentat Giles
în timp ce vechii colegi de şcoală s-au despărţit şi s-au
amestecat cu ceilalţi invitaţi.
— Când o femeie se pricepe să conducă, a comentat
Maisie, se spune întotdeauna că face pe şefa, dar când un
bărbat face exact acelaşi lucru, este considerat un om
hotărât, un conducător înnăscut.
— Aşa este de-o veşnicie, a zis Emma. Poate e momentul
să facem ceva în privinţa asta.
— Ai făcut deja, dragă.

28
William Shakespeare, A douăsprezecea noapte, p.137, trad. Mihnea
Gheorghiu, Editura Minerva, 1981.
29
William Shakespeare, A douăsprezecea noapte, p. 137, trad. Mihnea
Gheorghiu, Editura Minerva, 1981.
1995
 - JEFFREY ARCHER -

După plecarea ultimului oaspete, Harry şi Emma au dus-o

înapoi pe Maisie la cabana ei.
— Vă mulţumesc pentru a doua zi fericită a vieţii mele, le-
a spus Maisie.
— Mamă, în discursul tău, i-a amintit Harry, ai spus că a
fost cea mai fericită zi a vieţii tale.
— Nu, nici pe departe, a replicat Maisie. Aceea a fost ziua
în care am aflat că trăiai.

1996
 - JEFFREY ARCHER -

5
Harry se bucura întotdeauna să-şi viziteze editorul din
New York, dar se întreba dacă se va fi schimbat ceva acum
când Aaron Guinzburg preluase funcţia de preşedinte de la
tatăl său.
A urcat cu liftul la etajul şapte şi, când s-au deschis uşile,
a găsit-o pe Kirsty, fosta secretară a lui Harold, aşteptându-l.
Cel puţin asta nu se schimbase. Kirsty l-a condus repede
până în biroul preşedintelui. A bătut uşor în uşă şi a
deschis-o, permiţându-i lui Harry să între într-o altă lume.
Aaron, ca şi tatăl lui, considera că trebuie să fi fost o
greşeală a Atotputernicului faptul că se născuse de cealaltă
parte a Atlanticului. Era îmbrăcat cu un costum la două
rânduri, dungat, probabil făcut pe Savile Row, o cămaşă albă
cu un guler apretat şi o cravată de la Yale. Harry ar fi putut fi
iertat dacă ar fi crezut că tatăl lui Aaron fusese clonat.
Editorul a sărit din spatele biroului pentru a-şi întâmpina
autorul preferat.
De-a lungul anilor, cei doi deveniseră buni prieteni şi,
când Harry s-a aşezat pe anticul fotoliu din piele aflat de
cealaltă parte a biroului, a stat câteva clipe să privească
atmosfera familiară. Pereţii paneluiţi cu stejar erau încă
acoperiţi cu fotografii sepia – Hemingway, Faulkner, Buchan,
Fitzgerald, Greene şi, mai recent, Saul Bellow. Harry nu s-a
putut opri să se întrebe dacă li se va alătura vreodată. Citise
deja operele majorităţii scriitorilor din fotografii, dar
Guinzburg nu măsura succesul numai după numărul de
cărţi vândute.
— Felicitări, Harry. Aceeaşi voce caldă, sinceră. Din nou,
pe locul întâi. William Warwick devine din ce în ce mai
popular cu fiecare roman şi, după ce am citit mărturia lui
Babakov că Hruşciov era amestecat în complotul împotriva
lui Stalin, de abia aştept să public Unchiul Joe. Sunt sigur că
această carte va ocupa primul loc, cu toate că nu este pe
lista de beletristică.
1997
 - JEFFREY ARCHER -

— Este o lucrare cu adevărat uimitoare, a replicat Harry.

Aş fi vrut s-o fi scris eu.
— Bănuiesc că ai scris mult din ea, a zis Aaron, pentru că-
ţi simt stilul în fiecare pagină. L-a privit întrebător pe Harry.
— Fiecare cuvânt este al lui Anatoli. Eu nu sunt decât
credinciosul lui scrib.
— Dacă aşa vrei să spui, pentru mine e OK. Totuşi, fanii
tăi înflăcăraţi s-ar putea să-ţi recunoască stilul şi frazeologia
care apar din când în când.
— Atunci va trebui ca amândoi să cântăm aceeaşi melodie,
nu?
— Dacă zici tu.
— Da, a spus Harry, sigur pe el.
Aaron a încuviinţat.
— Am scris un contract pentru Unchiul Joe care va avea
nevoie de semnătura doamnei Babakova, ca reprezentantă a
soţului ei. Sunt dispus să-i ofer o sută de mii de dolari în
avans la semnare şi zece la sută drepturi de autor.
— Câte exemplare crezi că vei vinde?
— Un milion, poate mai multe.
— Atunci vreau ca drepturile de autor să ajungă la
doisprezece şi jumătate la sută după prima sută de mii de
cărţi vândute şi cincisprezece la sută de îndată ce vei fi
vândut un sfert de milion.
— Nu am mai oferit asemenea condiţii avantajoase pentru
o primă carte, a protestat Aaron.
— Aceasta nu este o primă carte, este ultima carte, o carte
singulară, unică.
— Îţi accept termenii, a spus Aaron, dar cu o condiţie.
Harry a aşteptat. După publicarea cărţii, vei face un turneu
de autor, pentru că publicul va fi fascinat să afle cum ai
reuşit să scoţi cartea din Uniunea Sovietică.
Harry a încuviinţat şi cei doi s-au ridicat şi au dat mâna.
Aaron mai avea ceva în comun cu tatăl lui: o strângere de
mână suficient de puternică pentru a demonstra că afacerea

1998
 - JEFFREY ARCHER -

a fost încheiată. În contractul Guinzburg, nu existau clauze

de anulare.
— Şi dacă tot eşti aici, trebuie să mai finalizăm un nou
contract pentru trei romane din seria William Warwick.
— În aceiaşi termeni ca pentru Babakov, a zis Harry.
— De ce, pentru că scrii la fel de bine?
Amândoi au râs înainte de a da mâna a doua oară.
— Cine publică Unchiul Joe în Anglia? a întrebat Aaron,
aşezându-se la loc.
— Billy Collins. Am încheiat contractul săptămâna trecută.
— În aceleaşi condiţii?
— N-ai vrea tu să afli? Dar să ştii că atunci când mă voi
întoarce acasă, îmi va pune aceeaşi întrebare.
— Şi, desigur, va primi acelaşi răspuns. Acum, Harry, ai
venit tocmai la ţanc, pentru că vreau să discutăm despre un
alt subiect strict confidenţial.
Harry s-a lăsat pe spate în scaun.
— Întotdeauna mi-am dorit ca Viking să se unească cu o
tipografie ca lumea ca să nu mai închei contracte diferite tot
timpul. Multe alte companii merg pe acelaşi drum, după cum
ştii.
— Dar, dacă-mi amintesc corect, tatăl tău a fost
întotdeauna împotriva acestei idei. Se temea că-i va îngrădi
independenţa.
— Şi acum crede la fel. Dar nu mai este preşedinte şi eu
m-am hotărât să avansez puţin. Mi s-a oferit de curând un
contract avantajos de către Rex Mulberry de la Mulberry
House.
— „Şi vechea ordine se schimbă, lăsând loc celei noi”.
— De unde e asta?
— Tennyson. „Morte d’Arthur”.
— Deci eşti pregătit să adopţi schimbarea?
— Cu toate că nu-l cunosc pe Rex Mulberry, te susţin cu
plăcere, a zis Harry.

1999
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine. Atunci ambele contracte vor fi definitivate imediat.

Dacă o poţi face pe doamna Babakova să-l semneze pe al ei,
al tău va fi gata când te vei întoarce de la Pittsburgh.
— Probabil că ea nu va accepta să ia bani în avans sau
drepturi de autor, deci va trebui să-i amintesc că ultimul
lucru pe care l-a spus Anatoli înainte de a fi luat pe sus a
fost: „Aş vrea să fiu sigur că Elena nu-şi va petrece restul
vieţii într-alt fel de închisoare.”
— S-ar putea să meargă.
— Posibil. Dar ştiu că doamna Babakova consideră că este
de datoria ei să sufere aceleaşi lipsuri pe care le suportă şi
soţul ei.
— Atunci trebuie să-i explici motivul pentru care nu
putem publica lucrarea dacă nu semnează contractul.
— Va semna contractul, dar numai pentru că doreşte ca
întreaga lume să afle adevărul despre Iosif Stalin. Nu sunt
sigur că-şi va încasa vreodată cecul.
— Încearcă să-ţi foloseşti irezistibilul farmec Clifton. Aaron
s-a ridicat în picioare. Mâncăm?
— La Yale Club?
— Sigur că nu. Tata mănâncă acolo în fiecare zi şi nu
vreau să afle ce pun la cale.

Harry citea rar rubrica financiară a vreunui ziar, dar în

acea zi a făcut o excepţie. New York Times dedicase o
întreagă pagină fuziunii dintre Viking Press şi Mulberry
House, împreună cu o fotografie a lui Aaron dând mâna cu
Rex Mulberry.
Viking urma să deţină 34 la sută din noua companie, iar
Mulberry, o companie mult mai mare, 66 la sută. Când
Times l-a întrebat pe Aaron ce părere avea tatăl lui despre
această fuziune, el a răspuns doar: „Curtis Mulberry şi tatăl
meu au fost prieteni mulţi ani. Sunt încântat formând un

2000
 - JEFFREY ARCHER -

parteneriat cu fiul lui şi mă aştept la o relaţie la fel de lungă

şi fructuoasă.”
— Aşa să fie, şi-a spus Harry atunci când chelnerul din
vagonul restaurant i-a turnat a doua cană de cafea. S-a uitat
pe fereastră şi a zărit zgârie-norii din Manhattan devenind
din ce în ce mai mici în timp ce trenul îşi continua drumul
spre Pittsburgh.
Harry s-a lăsat pe spate, a închis ochii şi s-a gândit la
întâlnirea cu Elena Babakova. Spera doar ca ea să se
conformeze dorinţelor soţului ei. A încercat să-şi amintească
vorbele exacte ale lui Anatoli.

Aaron Guinzburg s-a trezit devreme, agitat de perspectiva

primei sale zile ca preşedinte adjunct al noii companii.
— Viking Mulberry, a murmurat el în timp ce se rădea. Îi
plăcea sunetul.
Prima sa întâlnire din acea zi era programată la ora
douăsprezece, când Harry urma să se întoarcă de la vizita la
doamna Babakova. Planificase să publice Unchiul Joe în
aprilie şi era încântat că Harry fusese de acord să plece în
turneu. După un mic-dejun uşor – pâine prăjită şi
marmeladă de Oxford, un ou fiert trei minute şi jumătate şi o
cană de ceai Earl Grey – Aaron a citit articolul din New York
Times a doua oară. I se părea o prezentare corectă a
înţelegerii sale cu Mulberry şi a fost încântat să vadă că noul
său partener repeta ce îi spusese lui de mai multe ori: Sunt
mândru să fuzionez cu o editură cu o asemenea tradiţie
literară rafinată.
Cum era o dimineaţă însorită şi plăcută, Aaron s-a decis
să se ducă pe jos la serviciu şi să savureze în linişte gândul
de a începe o nouă viaţă. S-a întrebat cât va mai dura înainte
ca tatăl lui să recunoască că luase decizia corectă pentru ca
editura să joace un rol în liga mare. A traversat Second
Avenue, zâmbind din ce în ce mai tare. Pe când se îndrepta

2001
 - JEFFREY ARCHER -

spre clădirea familiară, a observat doi portari îmbrăcaţi

elegant stând la intrare. Nu era o cheltuială pe care tatăl lui
ar fi aprobat-o. Unul dintre bărbaţi a făcut un pas înainte şi
l-a salutat.
— Bună dimineaţa, domnule Guinzburg. Aaron a fost
impresionat că îi ştiau numele. Domnule, am fost instruiţi să
nu vă permitem accesul în clădire.
Aaron a amuţit.
— Trebuie să fie o greşeală, a reuşit el să spună în cele din
urmă. Sunt directorul adjunct al companiei.
— Îmi pare rău, domnule, dar acestea sunt ordinele, a zis
al doilea om, blocându-i drumul.
— Trebuie să fie o greşeală, a repetat Aaron.
— Nu este nicio greşeală, domnule. Instrucţiunile noastre
au fost clare. Dacă încercaţi să intraţi în clădire, noi trebuie
să vă împiedicăm.
Aaron a ezitat o clipă înainte de a face un pas înapoi. S-a
uitat la noua firmă de pe clădire pe care scria Viking
Mulberry, apoi a încercat iar să intre, dar niciunul dintre
paznici nu s-a mişcat un pas. Atunci s-a întors şi a chemat
un taxi, dându-i şoferului adresa de acasă. Trebuie să existe
o explicaţie simplă, îşi tot zicea el în timp ce taxiul se
îndrepta spre 67th Street.
De îndată ce a intrat în casă, Aaron a luat telefonul şi a
sunat la un număr pe care-l ştia pe dinafară.
— Bună dimineaţa, Viking Mulberry, cu ce vă putem
ajuta?
— Rex Mulberry!
— Cine întreabă, vă rog?
— Aaron Guinzburg. A auzit un clic şi după un moment o
altă voce a răspuns:
— Biroul preşedintelui.
— Sunt Aaron Guinzburg. Faceţi-mi legătura cu Rex.
— Domnul Mulberry este într-o şedinţă.
— Atunci scoateţi-l din şedinţă, a zis Aaron, enervându-se.

2002
 - JEFFREY ARCHER -

Un alt clic. I se întrerupsese legătura. A format iar

numărul, dar n-a ajuns mai departe de centrală.
Prăbuşindu-se pe cel mai apropiat scaun, a încercat să-şi
adune gândurile. A mai durat o vreme până ce a ridicat iar
receptorul.
— Friedman, Friedman şi Yablon, a anunţat o voce.
— Sunt Aaron Guinzburg. Aş dori să vorbesc cu Leonard
Friedman. I s-a făcut imediat legătura cu partenerul-senior.
A durat o vreme până ce Aaron i-a explicat ce se întâmplase
la biroul lui în acea dimineaţă şi rezultatul celor două
telefoane.
— Deci tatăl dumneavoastră a avut tot timpul dreptate.
— Ce vreţi să spuneţi?
— O strângere de mână era întotdeauna bună pentru
Curtis Mulberry, dar când ai de-a face cu fiul lui, Rex,
asigură-te că citeşti şi ce e scris cu litere mici.
— Sugeraţi că Mulberry are dreptatea de partea lui?
— Sigur că nu, a spus Friedman, doar justiţia. Atâta timp
cât controlează şaizeci şi şase la sută din stocul de acţiuni, el
pune muzica. Te-am avertizat noi din timp asupra
consecinţelor faptului că eşti un acţionar minoritar, dar n-ai
fost convins că va fi o problemă. Deşi trebuie să recunosc,
chiar şi eu sunt şocat de viteza cu care Mulberry a profitat de
poziţia lui.
După ce Friedman i-a explicat clientului său clauzele
relevante ale contractului, Aaron şi-a dorit să fi studiat
Dreptul la Harvard şi nu Istoria la Yale.
— Totuşi, a continuat avocatul, am reuşit să inserăm
clauza 19A pe care Mulberry o va regreta acum în mod sigur.
— De ce e atât de importantă clauza 19A?
După ce Friedman i-a explicat clauza în detaliu, Aaron a
lăsat jos receptorul şi s-a dus la dulăpiorul cu băuturi. Şi-a
turnat un whisky – înainte de cinci după-masa – pentru
prima oară în viaţa lui. Ora douăsprezece, întâlnirea cu
Harry. S-a uitat la ceas: 11:38. Şi-a lăsat jos băutura şi a
ieşit în fugă din apartament.

2003
 - JEFFREY ARCHER -

A înjurat liftul care mergea prea încet, a tras grilajul şi a

ieşit repede în stradă. A chemat un taxi galben, nu era o
problemă pe Fifth Avenue, dar când a ajuns la Third, Aaron a
nimerit în blocajul rutier inevitabil. Semafor după semafor
treceau pe roşu exact când taxiul ajungea în faţă. Când s-au
oprit la următorul semafor, Aaron i-a dat şoferului cinci
dolari şi a sărit jos. A alergat următoarele două cvartale,
evitând traficul şi claxoanele pe când încerca să-şi păstreze
viteza.
Cei doi paznici erau încă staţionaţi în faţa clădirii, de
parcă l-ar fi aşteptat să se întoarcă. Aaron şi-a verificat
ceasul în grabă: douăsprezece fără patru minute. S-a rugat
ca Harry să fi întârziat. Dar Harry nu întârzia niciodată. Apoi
l-a văzut la câţiva metri în faţă, îndreptându-se spre clădire,
dar a ajuns în faţa firmei cu câteva momente înaintea lui
Aaron. Portarii s-au dat la o parte şi l-au lăsat să intre. Era o
altă persoană pe care o aşteptaseră.
— Harry! Harry! a strigat Aaron, acum la câţiva paşi de
uşa din faţă, dar Harry intrase deja în clădire.
— Harry! a strigat Aaron, dar când a ajuns la intrare, cei
doi paznici au înaintat şi i-au blocat drumul chiar înainte ca
Harry să intre în lift.

Când s-a deschis uşa ascensorului, Harry s-a mirat că n-a

găsit-o pe Kirsty aşteptându-l. Ce ciudat cum te obişnuieşti
cu cineva, s-a gândit el, chiar să iei acel fapt de la sine-
nţeles. A trecut de biroul de recepţie şi i-a spus tinerei
numele lui.
— Am o întâlnire cu Aaron Guinzburg.
Şi-a verificat orarul.
— Da, urmează să vă întâlniţi cu domnul preşedinte la ora
douăsprezece, domnule Clifton. Îl veţi găsi în fostul birou al
domnului Guinzburg.

2004
 - JEFFREY ARCHER -

— Fostul birou? a spus Harry, incapabil să-şi ascundă

surpriza.
— Da, în camera de la capătul coridorului.
— Ştiu unde este, a răspuns Harry înainte de a se îndrepta
spre biroul lui Aaron. A bătut la uşă şi a aşteptat.
— Intraţi, a zis o voce pe care n-a recunoscut-o.
Harry a deschis uşa şi s-a gândit că intrase în altă cameră.
Pereţii fuseseră goliţi de panelurile magnifice din stejar, iar
fotografiile marilor scriitori fuseseră înlocuite de un set oribil
de gravuri ale lui SoHo. Un bărbat pe care nu-l mai văzuse,
dar pe care l-a recunoscut din fotografia din New York Times,
s-a ridicat din spatele unei măsuţe din răchită şi i-a întins
mâna.
— Rex Mulberry. Încântat să te cunosc, Harry.
— Bună dimineaţa, domnule Mulberry, a zis Harry. Am o
întâlnire cu editorul meu, Aaron Guinzburg.
— Mi-e teamă că Aaron nu mai lucrează aici, a spus
Mulberry. Eu sunt preşedintele noii companii şi consiliul a
decis că e vremea ca Viking să facă unele schimbări radicale.
Sunt un mare admirator al cărţilor tale.
— Deci sunteţi un fan al lui William Warwick, nu? a spus
Harry.
— Da, sunt un împătimit admirator al lui Wilfred. Ia loc.
Harry s-a aşezat în faţa noului preşedinte. M-am uitat
adineaori pe ultimul contract despre care sunt sigur că-l
consideri generos după standardele normale ale publicării.
— Eu n-am publicat decât la Viking, aşa că n-am cu ce să-
l compar.
— Şi, desigur, vom onora cel mai recent contract încheiat
de Aaron din seria cu Wilfred Warwick, precum şi cel pentru
Unchiul Joe.
Harry a încercat să se gândească ce ar fi făcut Sebastian
în acele împrejurări. Era conştient că, pentru Unchiul Joe,
contractul era în buzunarul său şi, după o muncă serioasă
de lămurire, fusese semnat de Elena Babakova.

2005
 - JEFFREY ARCHER -

— Aaron a acceptat să pregătească un nou contract pentru

o serie de trei cărţi, pe care am fost de acord să-l studiez azi
cu el, a spus el, încercând să câştige timp.
— Da, îl am aici, a zis Mulberry. Am câteva modificări
minore, nimic prea important, a adăugat el, împingând
contractul peste masă.
Harry a întors la ultima pagină şi a găsit semnătura lui
Mulberry pe linia punctată. Şi-a scos stiloul – un cadou de la
Aaron – i-a deşurubat capacul şi s-a uitat la cuvintele Din
partea autorului. A ezitat înainte de a spune primul lucru
care i-a trecut prin cap.
— Trebuie să mă duc la toaletă. Am venit direct de la gară
pentru că nu doream să întârzii. Mulberry a surâs forţat
când Harry a pus elegantul Parker pe masă, alături de
contract. Vin imediat, a adăugat el, ridicându-se din scaun şi
ieşind calm din cameră.
Harry a închis uşa în urma lui, a mers repede pe coridor,
pe lângă biroul de recepţie, şi nu s-a oprit până în hol, lângă
primul lift liber. Când uşile s-au deschis iar la parter, s-a
amestecat în mulţimea de funcţionari grăbiţi care ieşeau în
pauza de prânz. S-a uitat la cei doi portari, dar aceştia nu i-
au dat atenţie când a trecut pe lângă ei. Păreau să se uite la
cineva care stătea ca o santinelă pe trotuarul de vizavi. Harry
i-a întors spatele lui Aaron şi a chemat un taxi.
— Unde?
— Încă nu ştiu sigur, a spus Harry, dar încercaţi să
ajungeţi vizavi şi să-l luaţi pe domnul care stă acolo. Taxiul
s-a oprit unde-i spusese. Harry a coborât geamul. Hai, urcă,
a strigat el.
Aaron s-a uitat bănuitor înăuntru, dar când l-a văzut pe
Harry, i s-a alăturat repede pe bancheta din spate.
— Ai semnat contractul? au fost primele lui cuvinte.
— Nu, nu l-am semnat.
— Şi contractul Babakov?
— E la mine, a spus Harry, atingându-şi buzunarul
interior al hainei.

2006
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci s-ar putea să fie bine, totuşi.

— Nu încă. Am convins-o pe doamna Babakova să
încaseze cecul de la Viking de 100.000 de dolari.
— Hopa, a zis Aaron.
— Unde mergeţi? a întrebat iar taximetristul.
— Grand Central Station, i-a spus Harry.
— Nu poţi să-i dai un telefon? l-a întrebat Aaron.
— Nu are telefon.

2007
 - JEFFREY ARCHER -

6
— Este prima oară când faci ceva necinstit de când te
cunosc, a spus Emma, turnându-şi a doua ceaşcă de cafea.
— Dar, din punct de vedere moral, este rezonabil, a zis
Harry. La urma-urmei, scopul scuză mijloacele.
— Chiar şi asta e discutabil. Nu uita că doamna Babakova
a semnat deja contractul şi a acceptat cecul de plată.
— Dar nu l-a încasat şi, oricum, avea impresia că Anatoli
va fi publicat de Viking.
— Şi ar fi fost.
— Dar nu de Aaron Guinzburg cu care a încheiat
contractul original.
— Un judecător de la Curtea Supremă ar putea considera
că aceasta este o dilemă legală interesantă. Şi cine-l va
publica pe William Warwick, acum că nu mai lucrezi cu
Viking?
— Guinzburg Press. Anatoli şi cu mine vom fi primii autori
publicaţi de companie, iar Aaron îmi va face cadou un alt
stilou.
— Un alt stilou?
— E o poveste lungă pe care o păstrez pentru când te vei
întoarce de la întrunirea consiliului, a spus Harry, spărgând
coaja oului.
— Totuşi sunt puţin surprinsă că Mulberry n-a luat în
considerare faptul că Aaron îşi va înfiinţa propria lui
companie şi nu a inclus o clauză în documentul de fuziune
prin care să-l împiedice să ia autorii de la Viking.
— Sunt sigur că s-a gândit la asta, dar, dacă ar fi inserat o
astfel de clauză, avocaţii lui Aaron şi-ar fi dat seama imediat
ce punea la cale.
— Probabil că se îndoia că Aaron va avea resursele de a
înfiinţa o nouă editură.
— Ei, a greşit, a zis Harry. Aaron avea deja mai multe
oferte pentru acţiunile lui la Mulberry Viking, inclusiv una

2008
 - JEFFREY ARCHER -

chiar de la Rex Mulberry, care evident nu vrea ca rivalii lui să

pună mâna pe cele 34 la sută acţiuni ale lui Aaron.
— După faptă… a zis Emma. Harry a zâmbit punându-şi
sare pe ou. Dar oricât de mult îţi place Aaron, a continuat ea,
după lipsa de judecată de care a dat dovadă când a fost
vorba de Mulberry, eşti sigur că e omul potrivit ca să fie
editorul tău american? Dacă vei semna un contrat pentru
trei romane şi apoi…
— Recunosc că am nişte îndoieli, a spus Harry, dar am
fost liniştit de faptul că tatăl lui Aaron a acceptat să revină
ca preşedinte al noii companii.
— E o slujbă de fundaş?
— Harold Guinzburg nu joacă fundaş.

— Primul punct pe ordinea de zi, a declarat Emma cu

vocea ei sigură, limpede, de preşedinte. Ultimele noutăţi
despre construirea celui de-al doilea vas de linie al nostru,
MV Balmoral. S-a uitat spre noul şef executiv al grupului,
Gavin Hurst, care studia un dosar deja deschis.
— Consiliul va fi încântat să afle, a zis el, că, în ciuda
câtorva întârzieri inevitabile, obişnuite în cazul unei astfel de
întreprinderi majore, suntem încă pe punctul de a lansa noul
vas în septembrie. La fel de important, ne încadrăm încă în
bugetul prevăzut, pentru că am anticipat majoritatea
problemelor care ne-au deranjat atât la Buckingham.
— Cu una sau două excepţii memorabile, a spus amiralul
Summers.
— Aveţi dreptate, domnule amiral, a zis Hurst. Mărturisesc
că n-am prevăzut necesitatea unui al doilea bar de cocteiluri
pe puntea superioară.
— Pasagerii au voie să bea pe punte? a întrebat amiralul.
— Mi-e teamă că da, a spus Emma, ascunzându-şi un
zâmbet. Dar asta înseamnă că vom câştiga mai mulţi bani.
Amiralul nu a încercat să-şi înăbuşe un mormăit.

2009
 - JEFFREY ARCHER -

— Cu toate că trebuie să fiu atent la cronometrarea

lansării, a continuat Hurst, nu va dura mult până ce vom
putea anunţa prima etapă de rezervări de locuri pentru
Balmoral.
— Mă întreb dacă n-am muşcat mai mult decât putem
înghiţi? a bombănit Peter Maynard.
— Cred că asta e problema şefului departamentului
financiar, nu a mea, a zis Hurst.
— Sigur că da, a intervenit atunci Michael Carrick. Poziţia
generală a companiei, a spus el, uitându-se la calculatorul
de buzunar pe care amiralul îl considera o nouă invenţie
periculoasă, este că profitul este cu trei la sută mai mare
decât anul trecut, în ciuda împrumutului substanţial de la
Barclay’s necesar pentru a ne asigura că vom putea face
toate plăţile în perioada de construire.
— Cât de substanţial? a întrebat Maynard.
— Două milioane, a spus Carrick, fără să aibă nevoie să
verifice suma.
— Ne putem permite să plătim atât?
— Da, domnule Maynard, dar numai pentru că banii
primiţi anul trecut sunt mai mulţi, la fel ca şi rezervările
pentru Buckingham. Se pare că generaţia actuală de
şaptezeci de ani refuză să moară şi se bucură de croazierele
anuale pe ocean. Atât de mult încât am introdus de curând
un program de fidelitate pentru clienţii care au participat de
mai mult de trei ori la o croazieră cu noi.
— Şi ce le permite acest program? a întrebat Maurice
Brasher, reprezentantul de la Barclay’s din consiliu.
— O reducere de douăzeci la sută din preţul oricărei
călătorii atâta vreme cât este rezervată cu un an în avans. Îi
încurajează pe clienţii noştri fideli să considere Buckingham o
a doua casă.
— Şi dacă mor înainte de a se sfârşi anul? a întrebat
Maynard.

2010
 - JEFFREY ARCHER -

— Primesc toţi banii înapoi, a spus Emma. Barrington’s

este o linie maritimă de lux, domnule Maynard, nu suntem
antreprenori de pompe funebre.
— Dar mai putem obţine un profit, a insistat Brasher,
dacă le oferim multor clienţi ai noştri un discount de
douăzeci la sută?
— Da, a spus Carrick, mai există şi o garanţie de zece la
sută şi nu uitaţi că, odată ce au ajuns la bord, îşi cheltuiesc
banii în magazinele şi barurile noastre, precum şi în cazinoul
nostru non-stop.
— Alt lucru cu care nu sunt de acord, a mormăit amiralul.
— Care este rata actuală de ocupare a vasului? a întrebat
Maynard.
— Optzeci şi unu la sută în ultimele douăsprezece luni,
adesea chiar sută la sută pe punţile superioare şi de aceea
facem mai multe cabine de lux pe Balmoral.
— Şi care e rata medie de ocupare?
— Şaizeci şi opt la sută, a spus Carrick.
— Foarte satisfăcătoare, a comentat Brasher.
— Deşi sunt de acord cu dumneavoastră, domnule
Brasher, nu ne putem permite încă să ne relaxăm, a spus
Emma. Union-Castle plănuieşte să transforme Reina del Mar
într-un transatlantic de lux, iar Cunard şi P&O au început de
curând construirea unor vase care pot transporta mai mult
de două mii de pasageri.
A urmat o tăcere îndelungată, în timp ce membrii
consiliului încercau să digere informaţia.
— New York este traseul cel mai productiv? a întrebat
Maynard, care nu părea interesat de întrebările celorlalţi
directori.
— Da, a spus Hurst, dar croaziera baltică se dovedeşte a fi,
de asemenea, populară – de la Southampton la Leningrad,
prin Copenhaga, Oslo, Stockholm şi Helsinki.
— Dar acum lansăm un alt vas şi, ţinând seama câte alte
vase de linie se află pe mare, a continuat Maynard, anticipaţi
probleme de personal?

2011
 - JEFFREY ARCHER -

Emma era nedumerită de multele întrebări pe care le

punea Maynard. Începea să-l bănuiască că avea propria sa
agendă.
— Asta n-ar trebui să fie o problemă, a zis căpitanul
Turnbull, care nu spusese nimic până atunci. Barrington’s
este o linie maritimă populară de lucru, mai ales pentru
filipinezi. Ei rămân la bord unsprezece luni, fără să
părăsească vasul şi rareori cheltuind un penny.
— Dar în a douăsprezecea lună? a întrebat Sebastian.
— Atunci se duc acasă şi dau banii câştigaţi cu greu
soţiilor şi familiilor lor. Apoi revin la serviciu după douăzeci
şi opt de zile.
— Săracii de ei, a zis Brasher.
— În realitate, domnule Brasher, a spus Turnbull,
filipinezii sunt cei mai fericiţi membri ai oricărui echipaj. Mi-
au spus că preferă să muncească pe vasele liniei maritime
Barrington decât să-şi petreacă douăsprezece luni la muncă
în Manila.
— Dar ofiţerii? Există probleme cu ei, domnule căpitan?
— Cel puţin şase oameni calificaţi concurează pentru
fiecare slujbă disponibilă, domnule amiral.
— Şi femei? a întrebat Emma.
— Da, acum avem prima femeie pe punte, a zis Turnbull.
Claire Thompson. Este boţman şi e a naibii de eficientă.
— Unde a ajuns lumea asta? a întrebat amiralul. Să
sperăm că nu voi trăi să apuc ziua când o femeie va fi prim-
ministru.
— Să sperăm că o să apuci, a zis preşedinta, necăjindu-şi
uşor directorul preferat, pentru că lumea se modernizează şi
poate ar trebui s-o facem şi noi. Emma s-a uitat la ceas. Alte
probleme?
Secretarul companiei a tuşit, semn că mai avea ceva de
spus consiliului.
— Domnule Webster, a spus Emma, aşezându-se la loc,
conştientă că era vorba de un om care nu putea fi grăbit.

2012
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că ar trebui să informez consiliul că lady Virginia

Fenwick a vândut cele şapte şi jumătate la sută de acţiuni pe
care le avea în companie.
— Dar credeam… a început Emma.
— Iar acţiunile au fost înregistrate la Camera Acţionarilor
pe numele noului acţionar.
— Dar credeam… a repetat Emma, uitându-se fix la fiul ei.
— Cred că a fost o tranzacţie privată, a spus Sebastian. Vă
pot asigura că acţiunile ei nu au apărut la vânzare pe piaţa
liberă. Dacă ar fi apărut, brockerul meu le-ar fi cumpărat
imediat pentru Farthings, iar Hakim Bishara s-ar fi alăturat
consiliului ca reprezentant al băncii.
Toţi cei aflaţi în sală au început să vorbească în acelaşi
timp. Toţi puneau aceeaşi întrebare:
— Dacă Bishara nu a cumpărat acţiunile, cine a făcut-o?
Secretarul companiei a aşteptat ca membrii consiliului să
se liniştească înainte de a răspunde întrebării lor colective.
— Domnul Desmond Mellor.
A urmat un protest puternic, calmat doar de intervenţia lui
Sebastian.
— Am impresia că domnul Mellor nu va reveni ca membru
al consiliului. Ar fi mult prea evident şi nu l-ar ajuta cu
nimic. Emma a părut uşurată. Nu, cred că vor alege pe
altcineva să-l reprezinte! Cineva care n-a mai făcut parte din
acest consiliu până acum.
Toţi ochii erau acum fixaţi pe Sebastian. Dar amiralul a
fost cel care a întrebat:
— Şi cine crezi că va fi?
— Adrian Sloane.

2013
 - JEFFREY ARCHER -

7
O limuzină neagră, alungită, era parcată în faţa hotelului
Sherry-Netherland. Un şofer bine îmbrăcat a deschis portiera
neagră când Harry a ieşit din hotel. S-a urcat şi s-a
scufundat în bancheta din spate, ignorând ziarele de
dimineaţă aranjate ordonat pe barul de cocktailuri din faţa
lui. Oare cine bea aşa devreme dimineaţa, s-a întrebat Harry.
A închis ochii şi a încercat să se concentreze.
Harry îi spusese lui Aaron Guinzburg de mai multe ori că
nu avea nevoie de o astfel de limuzină elegantă pentru
drumul scurt de la hotel la studio, un taxi galben ar fi fost
suficient.
— Face parte din programul pe care Today îl oferă
oaspeţilor săi importanţi.
Harry cedase, cu toate că ştia că Emma n-ar fi fost de
acord.
— O risipă extravagantă a banilor companiei, după cum ar
fi descoperit NBC în cazul în care Emma ar fi fost preşedinte
acolo.
Harry şi-a amintit prima oară când apăruse la o emisiune
radio matinală, cu mai mult de douăzeci de ani înainte, când
îşi promovase romanul de debut cu William Warwick. Fusese
un fiasco. Concisa lui prezentare fusese scurtată şi mai mult
când invitaţii anteriori, Mel Blanc şi Clark Gable îşi
depăşiseră timpul alocat, iar când ajunsese în sfârşit în faţa
microfonului, Harry uitase să menţioneze numele cărţii sale
şi a devenit clar că interlocutorul său, Matt Jacobs, nu o
citise. După două decade a acceptat că fusese normal.
Harry era hotărât să nu mai păţească la fel cu Unchiul Joe
pe care New York Times o prezentase deja ca cea mai
aşteptată carte a sezonului. Toate cele trei spectacole
matinale îi oferiseră cea mai mare audienţă la 7:24. Şase
minute nu pare un timp lung, dar în televiziune, doar foştii
preşedinţi şi câştigătorii premiilor Oscar o obţineau
întotdeauna. După cum i-a spus Aaron:
2014
 - JEFFREY ARCHER -

— Gândeşte-te cât ar trebui să plătim pentru şase minute

la ora de vârf a reclamelor.
Limuzina s-a oprit în faţa studioului cu faţadă din sticlă de
pe Columbus Avenue. O tânără elegantă stătea pe trotuar,
aşteptându-l.
— Bună dimineaţa, Harry, a zis ea. Mă cheamă Anne şi
sunt asistenta ta specială. Te voi conduce direct la machiaj.
— Mulţumesc, i-a zis Harry, care nu se obişnuise încă
auzind oameni pe care nu-i cunoştea spunându-i pe numele
de botez.
— După cum ştii, intri în direct la 7:24 timp de şase
minute şi cel care-ţi va lua interviul va fi Matt Jacobs.
Harry a oftat. Oare acum citise cartea?
— Grozav, i-a răspuns.
Harry ura machiajul. Făcuse duş şi se bărbierise doar cu o
oră înainte, dar era un ritual pe care ştia că nu-l poate refuza
chiar dacă ar fi insistat.
— Cât mai puţin posibil, te rog. După ce pe obraji i s-a pus
cremă, iar fruntea şi bărbia i-au fost înecate în pudră, fata de
la machiaj l-a întrebat:
— Să înlătur firele astea de păr grizonant?
— Sigur că nu! a protestat Harry. Ea a părut dezamăgită şi
s-a mulţumit să-i aranjeze sprâncenele.
— După ce a scăpat, Anne l-a condus în camera verde
unde s-a aşezat liniştit într-un colţ în timp ce o vedetă a
filmelor de clasă B, al cărei nume nu-l ştia, povestea unei
audienţe captivate cum era să joci într-o scenă cu Paul
Newman. La ora şapte şi douăzeci, uşa s-a deschis şi Anne a
reapărut să-şi îndeplinească cea mai importantă funcţie a
zilei.
— E momentul să te conduc în studio, Harry.
Harry s-a ridicat repede şi a urmat-o pe un coridor lung.
Era mult prea nervos ca să vorbească, lucru cu care ea era
obişnuită. S-a oprit în faţa unei uşi închise pe care era un
anunţ: NU INTRAŢI CÂND LUMINA ROŞIE ESTE APRINSĂ.
Când becul s-a făcut verde, ea a deschis uşa grea şi l-a

2015
 - JEFFREY ARCHER -

condus într-un studio de mărimea unui hangar de aeroport,

plin de reflectoare şi camere, cu tehnicieni şi alţi membri ai
personalului alergând în toate părţile în pauza de reclame.
Harry a zâmbit audienţei din studio, dându-şi seama, după
figurile lor nedumerite că habar n-aveau cine este. Şi-a întors
atenţia către interlocutorul lui, Matt Jacobs, aşezat pe o
canapea şi arătând ca un păianjen aşteptând următoarea
muscă. Un asistent din studio i-a dat un exemplar din
Unchiul Joe, iar altul i-a pudrat nasul. Jacobs s-a uitat la
supracopertă înainte de a răsfoi cartea la sfârşit pentru a
verifica biografia autorului. A revenit apoi la copertă şi a citit
rezumatul cărţii. De data aceasta, Harry era pregătit. În timp
ce aştepta să fie dus la locul lui, şi-a studiat inchizitorul cu
atenţie. Jacobs nu părea să fi îmbătrânit în ultimii douăzeci
de ani, cu toate că Harry bănuia că fetei de la machiaj i se
permisese să-şi folosească talentul remarcabil pentru a
învinge trecerea timpului. Sau acceptase să-şi facă un
lifting?
Managerul studioului l-a invitat pe Harry să se aşeze
alături de Jacobs pe canapea. A fost întâmpinat cu un:
— Bună dimineaţa, domnule Clifton, dar, după aceea,
gazdei sale i-a fost distrasă atenţia de o notiţă pe care un alt
asistent i-a pus-o în faţă.
— Şaizeci de secunde până la emisie, a zis o voce de
undeva de dincolo de reflectoare.
— Unde va fi? a întrebat Jacobs.
— Pagina va apărea pe camera doi, a spus managerul de
transmisie.
— Treizeci de secunde.
Acesta era momentul în care Harry voia întotdeauna să se
ridice şi să părăsească studioul. Unchiul Joe, Unchiul Joe, a
repetat el pe sub mustaţă. Nu uita să menţionezi titlul cărţii,
îi amintise Aaron, pentru că pe copertă nu este numele tău.
— Zece secunde.
Harry a luat o înghiţitură de apă când o mână a apărut în
faţa lui cu cinci degete răsfirate.

2016
 - JEFFREY ARCHER -

— Cinci, patru…
Jacobs şi-a scăpat notiţele pe covor.
— Trei, doi…
Şi s-a uitat direct la cameră.
— Unu. Mâna a dispărut.
— Bine ai revenit, a spus Jacobs, citind direct de pe
prompter. Următorul meu invitat este scriitorul de romane
poliţiste, Harry Clifton, dar astăzi nu vom discuta una dintre
cărţile lui, ci despre o carte pe care a scos-o pe furiş din
Uniunea Sovietică. Jacobs a ridicat exemplarul său din
Unchiul Joe, care a umplut întregul ecran.
Bun început, s-a gândit Harry.
— Dar permiteţi-mi să vă explic, a continuat Jacobs, că nu
cartea ca atare a scos-o domnul Clifton, ci doar cuvintele. El
a spus că în timp ce era închis într-o celulă dintr-o
închisoare din Rusia cu Anatoli Babakov, autorul lui Unchiul
Joe, a învăţat întregul manuscris pe dinafară în patru zile şi,
după ce a fost eliberat, a scris-o cuvânt cu cuvânt. Unor
oameni li se va părea greu să creadă asta, a zis Jacobs,
întorcându-se să se uite prima oară la Harry şi, după privirea
neîncrezătoare de pe figura lui, făcea parte clar dintre
aceştia.
— Lăsaţi-mă să încerc să înţeleg ce sugeraţi, domnule
Clifton! Aţi împărţit o celulă cu distinsul scriitor Anatoli
Babakov, un om pe care nu-l mai întâlniserăţi.
Harry a încuviinţat şi camera s-a rotit spre el.
— În următoarele patru zile a recitat întregul conţinut al
cărţii sale interzise, Unchiul Joe, povestirea celor unsprezece
ani cât a lucrat la Kremlin ca interpret al lui Iosif Stalin.
— Aşa este, a răspuns Harry.
— Deci când aţi fost eliberat din închisoare, după patru
zile, ştiaţi cartea pe dinafară, ca un actor profesionist.
Harry a tăcut, pentru că se lămurise că Jacobs avea
propria sa agendă.
— Sunteţi sigur că veţi fi de acord, domnule Clifton, că
niciun actor, oricât de experimentat, nu şi-ar putea aminti

2017
 - JEFFREY ARCHER -

patruzeci şi opt de mii de cuvinte după doar patru zile de

repetiţii.
— Eu nu sunt actor, a comentat Harry.
— Iertaţi-mă, a zis Jacobs, care nu părea însă că ar dori să
fie iertat, dar bănuiesc că sunteţi un actor foarte bun care a
inventat întreaga poveste doar cu scopul de a vă promova
ultimul roman. Dacă nu este cazul, poate îmi veţi permite să
vă supun unui test.
Fără să-l aştepte pe Harry să-i răspundă, Jacobs s-a întors
spre altă cameră şi, ţinând cartea ridicată, a spus:
— Dacă ar fi să credem povestea dumneavoastră, domnule
Clifton, nu ar trebui să aveţi probleme în recitarea oricărei
pagini pe care o voi alege din cartea domnului Babakov.
Harry s-a încruntat când Jacobs a adăugat: Voi întoarce o
pagină la întâmplare şi aceasta va apărea pe ecran astfel
încât toţi telespectatorii noştri s-o poată vedea.
Dumneavoastră veţi fi singurul care nu va putea.
Inima lui Harry a început să bată cu putere pentru că nu
mai recitise Unchiul Joe de când dăduse mai demult
manuscrisul lui Aaron Guinzburg.
— Dar mai întâi, a zis Jacobs, întorcându-se spre invitatul
său, permiteţi-mi să vă cer să confirmaţi că nu ne-am mai
întâlnit până acum.
— Doar o dată, a răspuns Harry. M-aţi intervievat la un
program de radio acum douăzeci de ani, dar este evident că
aţi uitat.
Jacobs s-a înroşit, dar şi-a revenit repede.
— Atunci să sperăm că memoria dumneavoastră este mai
bună, a zis el, fără să încerce să-şi ascundă sarcasmul din
glas. A ridicat cartea şi a răsfoit câteva pagini înainte de a se
opri la o pagină aleasă la întâmplare. Vă voi citi primul rând
din pagina 127, a continuat el, şi apoi vom vedea dacă veţi
putea continua. Harry a început să se concentreze. Unul
dintre multele subiecte pe care n-am îndrăznit să-l abordez cu
Stalin…

2018
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a încercat să-şi adune gândurile şi, pe măsură ce

treceau secundele, audienţa a început să murmure, iar
zâmbetul lui Jacobs devenea din ce în ce mai larg. Era gata
să vorbească iar când Harry a spus:
— Unul dintre multele subiecte pe care n-am îndrăznit să-l
abordez cu Stalin a fost rolul pe care l-a jucat în timpul
asediului Moscovei, când sfârşitul celui de-al Doilea Război
Mondial atârna încă în balanţă. Oare el, ca majoritatea
miniştrilor şi a altor oficiali guvernamentali s-a refugiat rapid
la Kuibîşev pe Volga sau, după cum a pretins, a refuzat să
părăsească capitala şi a rămas la Kremlin, organizând
personal apărarea oraşului? Versiunea lui a devenit subiect de
legendă, parte a istoriei sovietice oficiale, cu toate că mulţi l-au
văzut pe platforma vagonului cu câteva momente înainte ca
trenul să plece spre Kuibîşev şi nu există nicio mărturie că
cineva l-ar fi văzut în Moscova până ce armata rusă nu a
izgonit inamicul de la porţile oraşului. Puţini dintre cei care şi-
au exprimat îndoieli cu privire la versiunea lui Stalin au mai
trăit să-şi spună povestea.
Harry s-a uitat la cameră şi a continuat să recite
următoarele douăzeci şi două de rânduri fără nicio ezitare.
Şi-a dat seama că ajunsese la sfârşitul paginii, când
audienţa din studio a izbucnit în aplauze. Lui Jacobs i-a luat
ceva mai mult ca să-şi revină, dar a reuşit să spună în cele
din urmă:
— Poate voi citi chiar şi eu cartea, a zis el, zâmbind acru.
— Asta ar fi o noutate, a comentat Harry, regretându-şi
imediat cuvintele, cu toate că mulţi din studio au râs şi au
aplaudat şi mai tare, în timp ce alţii doar au icnit.
Jacobs s-a întors cu faţa la cameră.
— Vom lua o scurtă pauză şi vom reveni după publicitate.
Când s-a aprins lumina verde, Jacobs a aruncat
microfonul, a sărit de pe canapea şi s-a dus la managerul de
studio.
— Scoateţi-l acum de aici!

2019
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar mai are trei minute, a spus acesta, verificându-şi

clip-boardul.
— Nu mai pot eu. Aduceţi următorul invitat.
— Chiar vrei să-i iei un interviu de şase minute lui Tony
Donahue?
— Oricui numai ăstuia nu, a comentat el arătând spre
Harry, înainte de a o chema pe Anne. Luaţi-l acum de aici, a
repetat.
Anne s-a dus repede spre canapea.
— Vă rog să veniţi cu mine, domnule Clifton, a zis
nepărând că-l roagă. L-a condus pe Harry afară din studio şi
nu s-a oprit până ce nu au ajuns iar pe trotuar unde şi-a
abandonat invitatul de bază, cu toate că nu era niciun şofer
aşteptându-l lângă portiera unei limuzine.
Harry a chemat un taxi şi, în drum spre Sherry-
Netherland, a verificat pagina 127 din Unchiul Joe. Oare
uitase cuvintele „în grabă”? Nu putea fi sigur. S-a urcat în
cameră, şi-a înlăturat machiajul şi a făcut al doilea duş din
dimineaţa aceea. Nu ştia dacă din cauza uriaşelor reflectoare
sau a comportamentului îngâmfat al lui Jacobs transpirase
atât de tare.
După ce şi-a pus o cămaşă curată şi celălalt costum,
Harry a luat liftul până la mezanin. Când a intrat în sala de
mese, a fost surprins să vadă că oamenii îl priveau cu
atenţie. A comandat micul dejun, dar n-a deschis New York
Times, gândindu-se cât de supăraţi vor fi cei doi Guinzburg
după ce umilise unul dintre prezentatorii de vârf ai
televiziunii americane. Urma să-i întâlnească în biroul lui
Aaron la ora nouă ca să discute detaliile turneului său
naţional, dar Harry a presupus că acum va fi expediat direct
la Heathrow cu primul avion disponibil.
Harry a semnat cecul şi s-a decis să meargă pe jos până la
noul birou al lui Aaron pe Lexington Avenue. A ieşit din
Sherry-Netherland puţin după opt şi patruzeci şi, când a
ajuns pe Lexington, era gata să înfrunte mânia directorului.

2020
 - JEFFREY ARCHER -

A luat ascensorul până la etajul al treilea şi, după ce s-au

deschis uşile, a găsit-o pe Kirsty acolo. Ea i-a zis doar:
— Bună dimineaţa, domnule Clifton, înainte de a-l
conduce în camera preşedintelui.
A bătut la uşă şi, când s-a deschis, Harry a zărit o copie
identică a biroului care-i plăcuse atât de mult. Hemingway,
Fitzgerald, Greene şi Buchan îl priveau fix de pe pereţii
paneluiţi. Harry a intrat şi a zărit tatăl şi fiul stând faţă în
faţă la biroul partenerilor. Când l-au văzut, cei doi s-au
ridicat în picioare şi l-au aplaudat.
— Trăiască eroul cuceritor, a zis Aaron.
— Dar am crezut că veţi fi…
— În extaz, a zis Harold Guinzburg, bătându-l pe umeri.
Telefonul sună întruna de o oră, iar tu vei fi subiectul tuturor
talk-show-urilor importante în toată ţara. Dar fii atent,
fiecare va alege altă pagină după triumful tău din dimineaţa
aceasta.
— Dar cum rămâne cu Jacobs?
— Te-a transformat peste noapte într-un star în
ascensiune. Poate nu vei mai fi invitat la emisiunile lui, dar
toate celelalte reţele te vânează.

Harry şi-a petrecut următoarele şapte zile zburând de la

un aeroport la altul: Boston, Washington, Dallas, Chicago,
San Francisco şi Los Angeles. A fost fugărit dintr-un studio
într-altul, încercând să-şi respecte orarul modificat.
Când era în avion, pe bancheta din spate a unei limuzine
sau într-o cameră verde şi chiar şi în pat citea şi recitea
Unchiul Joe, uimind audienţa din toată ţara cu
nemaipomenita sa memorie.
De când a aterizat în Los Angeles, unde era invitatul de
bază al emisiunii lui Carson, The Tonight Show, ziariştii şi
echipele de televiziune apăreau în toate aeroporturile,
sperând să-i ia un interviu, chiar din mers. Extenuat, Harry

2021
 - JEFFREY ARCHER -

s-a întors la New York, doar pentru a fi tras în altă limuzină

şi dus la biroul editorului său pe Lexington Avenue.
Când Kirsty a deschis uşa biroului preşedintelui, Harold şi
Aaron Guinzburg au ridicat un exemplar din lista de
bestselleruri din New York Times. Harry a sărit în sus când a
văzut că Unchiul Joe ajunsese pe primul loc.
— Cât de mult mi-ar plăcea ca Anatoli să împărtăşească
acest moment.
— Te uiţi la altă listă, i-a spus Aaron.
Harry s-a uitat pe contrapagină şi a văzut că William
Warwick şi pistolul fumegând erau în fruntea listei de
beletristică.
— Asta e prima oară chiar şi pentru mine, a spus Harry,
deschizând o sticlă de şampanie. Numărul unu la ficţiune şi
non-ficţiune în aceeaşi zi.
Harry s-a întors şi l-a văzut pe Aaron punând pe perete
fotografia lui înrămată, între John Buchan şi Graham
Greene.

2022
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1971

2023
 - JEFFREY ARCHER -

8
— Mi-e teamă că nu va fi posibil, a spus Giles.
— De ce nu? l-a întrebat Griff. Cei mai mulţi nici nu-şi mai
amintesc ce s-a întâmplat la Berlin şi, ca s-o spunem pe-a
dreaptă, nu vei fi singurul membru divorţat din parlament.
— De două ori şi de fiecare dată pentru adulter! a spus
Giles. Acest comentariu l-a făcut să tacă pentru un moment
pe agentul lui parlamentar. Şi mi-e teamă că mai e o
problemă despre care nu ţi-am spus nimic.
— Hai, surprinde-mă, a spus Griff, cu un oftat exagerat.
— Am încercat să iau legătura cu Karin Pengelly.
— Ce ai făcut?
— De fapt plec în Cornwall să aflu dacă tatăl ei mă poate
ajuta.
— Ţi-ai ieşit din minţi?
— Posibil, a recunoscut Giles.
Agentul laburist pentru Bristol Docklands şi-a acoperit
faţa cu mâinile.
— S-a întâmplat într-o singură noapte, Giles. Sau ai uitat?
— Asta e problema: că n-am uitat şi există un singur mod
să aflu dacă a însemnat mai mult pentru ea.
— Vorbesc cu acelaşi om care a câştigat o medalie de
onoare scăpând de germani şi construindu-şi apoi o
reputaţie formidabilă ca ministru de cabinet, dar care, când i
se aruncă un colac de salvare care i-ar fi permis să se
întoarcă în Camera Comunelor, îl respinge?
— Ştiu că n-are niciun sens, a zis Giles. Dar dacă a fost
vorba de o singură noapte, pot să-ţi spun că n-am mai avut
una la fel.
— Pentru care a fost, fără îndoială, bine răsplătită.
— Şi acum ce vei face când eu m-am hotărât? a spus
Giles, ignorându-i comentariul.
— Dacă într-adevăr n-ai de gând să te lupţi pentru locul în
parlament, va trebui să întrunesc un subcomitet care să
aleagă un alt candidat.
2024
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai o mulţime de propuneri şi, cum inflaţia a ajuns la

zece la sută iar singura soluţie propusă de conservatori este
o săptămână de lucru de trei zile, ar putea fi ales şi un caniş
cu o rozetă roşie.
— Şi tocmai de aceea nu ar trebui să arunci prosopul.
— Tu n-ai fost atent la ce am spus?
— Am auzit fiecare cuvânt. Dar dacă te-ai hotărât cu
adevărat, sper că vei fi disponibil să-l sfătuieşti pe cel pe
care-l vom propune candidat.
— Dar ce le-aş putea spune în plus faţă de tine? Ca să
vorbim pe şleau, organizai alegeri când eu umblam încă în
pantalonaşi scurţi.
— Dar nu eram candidat, asta e o experienţă unică. Deci îl
vei însoţi pe el…
— Sau o voi însoţi… a zis Giles, zâmbind.
— …sau pe ea, a spus Griff, când vor colinda străzile şi vor
estima domeniile?
— Dacă ţi se pare că e necesar, voi fi disponibil ori de câte
ori doreşti.
— Ar putea fi diferenţa dintre a câştiga pur şi simplu şi a
asigura o majoritate suficientă astfel încât cei din Partidul
Conservator să nu mai câştige alegerile viitoare.
— Doamne, Partidul Laburist e norocos că te are, a zis
Giles. Voi face tot ceea ce pot pentru a vă ajuta.
— Mulţumesc, a spus Griff. Îmi cer scuze pentru
izbucnirea mea de mai înainte. Adevărul e că întotdeauna am
fost un cinic. Aşa e în slujba asta, presupun. Deci să sperăm
că de data aceasta nu am dreptate. Dar ştii, niciodată n-am
prea crezut în basmele cu zâne. Deci, în cazul în care te
răzgândeşti şi vrei totuşi să participi, pot amâna întrunirea
comitetului electoral cel puţin două săptămâni.
— Nu renunţi niciodată, nu?
— Nu atâta timp cât există cea mai mică şansă ca tu să fii
candidatul.

2025
 - JEFFREY ARCHER -

În timp ce Giles stătea în vagonul de clasa întâi în drum

spre Truro, s-a gândit mai mult la ce-i spusese Griff. Oare îşi
sacrifica întreaga carieră politică pentru o femeie din Berlin
care poate nici nu-şi mai amintea de el? Oare permisese
imaginaţiei să-i depăşească bunul-simţ? Şi dacă o va mai
întâlni pe Karin din nou, s-ar întâmpla ceva?
Mai era şi posibilitatea – marea posibilitate, căreia încerca
să nu-i dea atenţie – ca fata să nu fi fost decât o informatoare
Stasi, făcându-şi doar meseria, dovedind că agentul său
veteran nu era un cinic, ci doar un realist. Până ce expresul
de Penzance a ajuns în gara Truro, chiar după ora şase,
Giles tot nu se lămurise.
A luat un taxi până la Mason’s Arms, unde se înţelesese
să-l întâlnească pe John Pengelly mai târziu în acea seară.
După ce a semnat în registru, s-a urcat în camera lui şi şi-a
despachetat valiza de noapte. A făcut o baie, şi-a schimbat
hainele şi a coborât la bar cu câteva minute înainte de şapte
pentru că nu voia să-l lase pe tatăl lui Karin să aştepte.
Când Giles a intrat în bar, a văzut un bărbat aşezat la o
masă din colţ, la care nu s-ar fi uitat a doua oară dacă
acesta nu s-ar fi ridicat în picioare şi nu i-ar fi făcut cu
mâna.
Giles a traversat barul, apoi i-a strâns mâna întinsă. Nu
au fost necesare prezentări.
— Permiteţi-mi să vă iau ceva de băut, sir Giles, a zis John
Pengelly cu un accent vestic inconfundabil. Bitterul local nu
e prea rău sau poate preferaţi whisky.
— O jumătate de bitter ar fi foarte bun, a spus Giles,
aşezându-se la măsuţa pătată cu bere.
În timp ce tatăl lui Karin comanda băuturile, Giles l-a
privit mai atent. Avea în jur de cincizeci, poate cincizeci şi
cinci de ani, cu toate că părul lui era deja grizonant. Haina
lui Harris Tweed era uzată, dar tot i se potrivea perfect,
sugerând că nu se îngrăşase cu mai mult de câteva
kilograme din zilele când servise în armată şi, probabil, făcea

2026
 - JEFFREY ARCHER -

zilnic gimnastică. Cu toate că părea rezervat, chiar

neîncrezător, era clar că nu era un străin în acea zonă,
pentru că unul dintre localnicii de la bar l-a salutat de parcă
era fratele lui demult pierdut. Cât de crud este să trăieşti
singur, s-a gândit Giles, cu o nevastă şi o fetiţă incapabile să
i se alăture doar pentru că se născuseră de cealaltă parte a
unui zid.
Pengelly a revenit după câteva clipe ducând două halbe
dintre care a pus una pe masă, în faţa lui Giles.
— Aţi fost foarte amabil să faceţi un asemenea drum lung,
domnule. Sper doar că vi se va părea că a meritat.
— Vă rog să-mi spuneţi Giles pentru că sper că nu vom fi
doar prieteni, ci că ne vom putea ajuta.
— Când eşti un soldat bătrân…
— Nu chiar aşa de bătrân, a zis Giles, luând o înghiţitură
de bere. Nu uitaţi că am luptat amândoi în ultimul război, a
mai spus el, încercând să-l facă să se simtă bine. Dar,
spuneţi-mi, cum v-aţi întâlnit prima oară soţia?
— A fost după război, când eram staţionat cu trupele
britanice în Berlin. Eram caporal la un depozit unde muncea
Greta. Cred că a fost dragoste la prima vedere, pentru că ea
nu ştia o vorbă în engleză şi eu nu puteam vorbi în germană.
Giles a zâmbit. Dar era isteaţă. Mi-a înţeles limba mult mai
repede decât am început s-o înţeleg eu pe a ei. Desigur, am
ştiut de la început că nu ne va fi uşor. Nu numai pentru că
tovarăşii mei credeau că un fritz în fustă e bun doar pentru
un singur lucru, cu toate că Greta nu era aşa. Până mi s-a
terminat serviciul, eram sigur că vreau să mă însor cu ea,
oricare ar fi fost consecinţele. Atunci au început problemele.
Să pui un picior peste graniţă era ceva, dar să vrei să te
însori cu o fată de acolo, era considerat fraternizare şi nicio
parte nu mai avea încredere în tine.
Când i-am spus ofiţerului că vreau să mă însor cu Greta,
chiar dacă asta ar fi însemnat să rămân în Berlin, mi-au pus
tot felul de obstacole. După câteva zile mi s-au dat ordinele
de demobilizare şi mi s-a spus că voi pleca într-o săptămână.

2027
 - JEFFREY ARCHER -

Eram disperat, m-am gândit chiar să dezertez, ceea ce ar fi

însemnat ani întregi la puşcărie dacă m-ar fi prins. Apoi un
avocat care stătea în aceeaşi baracă cu mine mi-a spus că nu
mă puteau împiedica să mă însor cu Greta dacă ea era
însărcinată. Aşa că le-am spus că era.
— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? a întrebat Giles.
— S-a dezlănţuit iadul. Hârtiile mele de demobilizare au
sosit după câteva zile. Greta şi-a pierdut slujba şi n-a mai
găsit de lucru. N-a ajutat la nimic că după câteva săptămâni
era însărcinată cu Karin.
— Vreau să aflu tot despre Karin, dar nu înainte de a mai
comanda nişte băutură. Giles a luat cele două halbe goale şi
s-a dus la bar. Aceeaşi băutură, dar cantitate dublă, vă rog.
Pengelly a luat o înghiţitură lungă înainte de a-şi continua
istorisirea.
— Greta a suportat totul, chiar şi bănuielile şi ridiculizările
la care am fost expuşi. O adoram pe Greta şi o idolatrizam pe
Karin. Cred că după un an, vechiul meu ofiţer mi-a cerut să
ţin locul unui camarad bolnav – timpul este un mare
vindecător – şi am fost invitat să fiu ofiţer de legătură civil
între muncitorii englezi şi nemţi pentru că, până atunci,
mulţumită Gretei, germana mea era mult mai bună.
Britanicii au multe calităţi, dar sunt leneşi când e vorba să
înveţe altă limbă, aşa că am devenit rapid indispensabil.
Plata nu era cine ştie ce, dar am cheltuit fiecare bănuţ rămas
cu Karin şi fiecare moment liber tot cu ea. Şi, ca toate
femeile, ştia că-mi place să o răsfăţ. Poate e un clişeu, dar
mă avea la degetul ei mic.
Şi pe mine, s-a gândit Giles, luând altă gură de bere.
— Spre încântarea mea, a spus Pengelly, şcoala engleză
din Berlin i-a permis lui Karin să dea examenul de admitere
şi, după câteva săptămâni, i s-a oferit un loc. Toţi
presupuneau că era englezoaică. Avea chiar şi accentul meu
din Cornwall, după cum aţi observat poate. Şi de atunci n-a
trebuit să mă mai ocup de educaţia ei. De fapt, când a ajuns
în clasa a şasea, se vorbea chiar să fie trimisă la Oxford, dar

2028
 - JEFFREY ARCHER -

asta a fost înainte de ridicarea zidului. După ce a fost

construită acea monstruozitate, Karin a trebuit să rămână la
o şcoală de lingvistică din Berlinul de Est care este de fapt
un centru de recrutare Stasi. Singura surpriză a fost când ea
a ales să studieze rusa ca primă limbă, dar deja engleza şi
germana ei erau perfecte.
După ce a absolvit Karin, singura ofertă serioasă pe care a
primit-o a fost de translator pentru Stasi. Asta sau şomeră,
aşa că nu a prea avut de ales. Ori de câte ori scria, spunea
cât de mult îi place munca ei, mai ales conferinţele
internaţionale. Îi ofereau ocazia să întâlnească mulţi oameni
interesanţi din toate cele patru zone ale oraşului. De fapt, doi
americani şi un vest-german o ceruseră de nevastă, dar îi
spusese Gretei că nu se va mărita până ce nu se va
îndrăgosti. A amuzat-o faptul că i-aţi ghicit imediat accentul
cu toate că ea nu părăsise niciodată Berlinul.
Giles a zâmbit când şi-a amintit discuţia.
— În ciuda mai multor încercări de a mă întoarce la
familia mea, autorităţile din Germania de Est nu mi-au dat
voie să revin, cu toate că Greta se îmbolnăvise grav. Cred că
nu aveau încredere în mine nici cât englezii.
— Voi face tot ce pot, i-a spus Giles.
— Karin îmi scrie regulat, dar numai câteva scrisori au
ajuns la mine. Una în care spunea că a întâlnit pe cineva
special, dar că a fost un dezastru pentru că nu numai că era
însurat, dar mai era şi englez şi stătea la Berlin doar câteva
zile. Şi, mai rău decât orice, nici măcar nu era sigură că el
simţea la fel ca ea.
— Cât de mult s-a înşelat, a spus Giles, încet.
— Nu v-a spus numele, desigur, sau motivul pentru care
vizitaţi sectorul rus, pentru că-şi dădea seama mult prea
bine că autorităţile îi citeau scrisorile. Abia când aţi luat
legătura cu mine mi-am dat seama că despre Domnia
Voastră vorbea.
— Dar cum s-a amestecat Alex Fisher?

2029
 - JEFFREY ARCHER -

— La câteva zile după ce v-aţi dat demisia din funcţia de

ministru, a apărut neanunţat în Truro. După ce mi-a dat de
urmă, mi-a spus că aţi dezavuat-o public pe Karin, implicând
că era fie o prostituată, fie un agent Stasi şi aţi declarat în
Biroul legislativ al Camerei Lorzilor că nu doreaţi s-o mai
vedeţi vreodată.
— Dar eu am încercat cu disperare să iau legătura cu ea.
M-am dus chiar şi la Berlin, dar am fost întors de la graniţă.
— Acum ştiu asta, dar atunci…
— Da, a oftat Giles, Fisher putea să fie foarte convingător.
— Mai ales când el era maior, iar eu caporal, a zis
Pengelly. Bineînţeles că am urmărit în fiecare zi procesul
doamnei Clifton în ziare şi, ca toţi ceilalţi, declaraţia pe care
a scris-o Fisher înainte de a se sinucide. Dacă ar fi de ajutor,
aş fi fericit să spun oricui că nu era nimic adevărat în ea.
— Frumos din partea dumneavoastră, John, dar mi-e
teamă că e prea târziu pentru asta.
— Dar am auzit ieri la radio, sir Giles, că încă vreţi să
candidaţi la alegerile anticipate pentru Bristol.
— Nu mai vreau. Mi-am retras candidatura. Nu mă mai
pot gândi la altceva până ce n-o mai văd iar pe Karin.
— Desigur, ca tată al ei, cred că merită, dar tot este un
sacrificiu al naibii de mare.
— Sunteţi mai rău decât agentul meu, a zis Giles, râzând
pentru prima oară. A luat o gură de bere şi au stat tăcuţi un
timp, înainte să întrebe: Karin este cu adevărat gravidă?
— Nu, nu este. Ceea ce mă face să cred că tot ce a mai zis
Fisher e o adunătură de minciuni şi singura lui dorinţă era
răzbunarea.
— Mi-aş fi dorit să fie însărcinată, a spus Giles, liniştit.
— De ce?
— Pentru că ar fi fost mult mai uşor s-o scoatem de acolo.
— Ultima comandă, domnilor.

2030
 - JEFFREY ARCHER -

9
— Ce joc ciudat este politica, a spus Giles. Sunt blocat în
sălbăticie în timp ce tu eşti ministrul de externe al Germaniei
de Vest.
— Dar poziţiile noastre s-ar putea schimba peste noapte, a
spus Walter Scheel, după cum o ştii prea bine.
— Ar trebui să mi se schimbe norocul, pentru că eu nici
nu particip la alegerile anticipate, iar partidul meu nu este la
putere.
— De ce nu participi? a spus Walter. Chiar după ştiinţa
mea limitată referitoare la sistemul vostru parlamentar, se
pare că laburiştii îţi pot recâştiga vechiul loc.
— S-ar putea să fie aşa, dar filiala locală a ales deja în
locul meu un alt candidat tânăr şi capabil, numit Robert
Fielding. Are ochii strălucitori şi ţine coada sus cu tot
entuziasmul unui nou-numit monitor de şcoală.
— La fel cum erai şi tu.
— Şi cum sunt şi acum, de fapt.
— Atunci de ce te-ai hotărât să nu candidezi?
— E o poveste lungă, Walter. De fapt, este motivul pentru
care voiam să te văd.
— Hai să comandăm mai întâi, a spus Walter, deschizând
meniul. Apoi îmi poţi spune pe îndelete de ce ai avea nevoie
de ajutorul unui ministru de externe vest-german. A început
să răsfoiască meniul. Ah, mâncarea zilei este friptură de vacă
şi budincă de Yorkshire. Preferata mea, a murmurat el. Dar
să nu le spui nimic compatrioţilor mei, altfel se va afla
secretul meu. Deci care este secretul tău ascuns?
Până când Giles şi-a informat vechiul prieten despre Karin
şi eşecul său de a reveni în Germania de Est, ajunseseră deja
la cafea.
— Şi spui că era tânăra care era în camera ta de hotel
când am avut întrunirea privată?
— Ţi-o aminteşti?

2031
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că da, a zis Walter. Mi-a tradus în trecut, dar nu

mi-a dat atenţie, cu toate că eu am încercat. Aşa că, spune-
mi, Giles, eşti gata să te lupţi în duel pentru fată?
— Spune-mi ce armă alegi şi care este secundul tău.
Walter a râs.
— Ca să vorbim serios, Giles, ai vreun motiv să crezi că ea
vrea să scape de acolo?
— Da, mama ei a murit de curând şi autorităţile est-
germane nu-i permit tatălui ei, care este englez şi locuieşte în
Cornwall, să revină în ţară.
Walter a luat o gură de cafea, gândindu-se la problemă.
— Ai putea zbura la Berlin dacă ai fi anunţat în ultimul
moment?
— Cu primul avion.
— Impetuos ca întotdeauna, a spus Walter când chelnerul
punea un pahar cu brandy în faţa lui. A rotit paharul şi a zis:
Ai idee dacă ea vorbeşte ruseşte?
— Fluent. A fost materia ei de absolvire la liceul de
lingvistică.
— Foarte bine, pentru că luna viitoare găzduiesc o
întrunire comercială bilaterală cu ruşii şi ei ar putea fi de
acord…
— Pot să te ajut cu ceva?
— Asigură-te doar că ea are un paşaport britanic.

— Numele meu este Robert Fielding şi sunt candidatul

laburist pentru Bristol Docklands la alegerile anticipate de pe
douăzeci mai. Tânărul a încercat să strângă mâna unei femei
încărcate cu sacoşe de cumpărături.
— Şi ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu Concorde? a
întrebat ea.
— Tot ceea ce pot pentru a mă asigura că avionul va fi
construit la Filton şi nu la Toulouse, a spus Fielding.
Femeia a părut mulţumită.

2032
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci voi vota cu dumneavoastră. Deşi l-aş fi preferat

pe el, a zis ea, arătând spre Giles. După ce s-a îndepărtat,
tânărul s-a uitat trist.
— Nu te supăra din cauza ei. Pe douăzeci şi unu mai, tu
vei fi membru în Parlament, iar eu voi fi istorie.
— Şi Concorde-ul?
— I-ai dat singurul răspuns credibil. Francezii se vor
opune ca naiba pentru că au dreptul şi până la urmă
bănuiesc că munca va fi împărţită egal între cele două ţări.
Dar ai grijă să nu-l scrii cu „e”, a zis Giles. Ai fi putut s-o
întrebi dacă soţul ei lucrează la Filton pentru că am impresia
că de aceea te-a întrebat.
— Sigur. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Altceva?
— Ar fi mai bine Bob Fielding decât Robert. Nu cred că vrei
să le aminteşti întruna susţinătorilor că ai fost la o şcoală
publică şi la Oxford.
Fielding a încuviinţat şi s-a întors spre următorul trecător.
— Salut, numele meu este Bob Fielding şi sunt candidatul
laburist pentru alegerile preliminare din douăzeci mai. Sper
că mă veţi vota.
— Îmi pare rău că nu participaţi dumneavoastră, sir Giles.
— Sunteţi amabil, domnule, dar am ales un candidat
excelent. Sper că îl veţi vota pe Bob Fielding joi, pe douăzeci
mai.
— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră, a zis omul,
continuându-şi grăbit drumul.
— Joi, joi, joi. Întotdeauna să spun joi, a zis Fielding.
Domnul ştie că mi-ai spus asta destul de des.
— Nu te îngrijora, i-a spus Giles. Va deveni în curând un
obicei şi, cinstit vorbind, eşti un candidat mult mai bun
decât am fost eu la primele alegeri.
Tânărul a zâmbit pentru prima oară.
— Salut, numele meu este Bob Fielding. Sunt candidatul
laburist pentru alegerile preliminare de joi, douăzeci mai, a
zis el în timp ce Emma i s-a alăturat fratelui ei.

2033
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai început să regreţi că nu candidezi? i-a şoptit ea,

continuând să împrăştie pliante. Pentru că e clar că votanţii
ori au iertat, ori au uitat ce s-a întâmplat la Berlin.
— Dar eu nu, i-a zis Giles, dând mâna cu un alt trecător.
— A mai luat legătura Walter Scheel cu tine?
— Nu, dar nu o va lua până ce nu va avea ceva de spus.
— Să sperăm că ai dreptate, a zis Emma, altfel vei regreta
cu adevărat.
— Dar, dar ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu asta? a
întrebat un alt votant.
— Ei bine, blocarea ţării cu o săptămână de trei zile
lucrătoare nu este răspunsul, a zis Fielding şi prima
prioritate a conservatorilor a fost întotdeauna şomajul.
— Nu mai spune şomaj, a şoptit Giles. Servicii. Trebuie
întotdeauna să pari optimist.
— Bună dimineaţa, numele meu este Bob…
— E cine cred eu că este? a întrebat Emma, privind vizavi.
— Sigur că da, i-a zis Giles.
— Mă prezinţi?
— Cred că glumeşti. Nimic nu i-ar plăcea doamnei mai
mult decât să-şi vadă fotografia pe fiecare primă pagină a
ziarelor de mâine-dimineaţă, dând mâna cu un fost membru
în Camera Comunelor.
— Ei, dacă tu nu vrei, o fac eu singură.
— Nu poţi…
Dar Emma era deja la jumătatea drumului. Când a ajuns
pe cealaltă parte s-a dus direct la secretarul de stat pentru
ştiinţă şi educaţie şi i-a întins mâna.
— Bună dimineaţa, doamnă Thatcher. Sunt sora lui sir
Giles…
— Şi mai important, doamnă Clifton, prima femeie
preşedintă a unei companii publice.
Emma a zâmbit.
— Femeilor n-ar trebui să li se dea dreptul la vot! a strigat
un bărbat, arătându-şi pumnul dintr-o maşină în trecere.

2034
 - JEFFREY ARCHER -

Doamna Thatcher i-a făcut cu mâna şi i-a zâmbit

indulgent.
— Nu înţeleg cum vă descurcaţi, a zis Emma.
— Niciodată n-am vrut să fac altceva, a zis Thatcher. Cu
toate că recunosc că dictatura poate uşura puţin o astfel de
slujbă. Emma a râs, dar doamna Thatcher, nu. Apropo, a zis
ea, uitându-se peste drum, fratele dumneavoastră a fost un
membru în parlament şi un ministru respectat atât în ţară,
cât şi în străinătate. I se simte lipsa în parlament – dar să
nu-i spuneţi că v-am zis aşa ceva.
— De ce nu? a întrebat Emma.
— Pentru că nu se potriveşte cu imaginea lui despre mine
şi nu sunt sigură că va crede.
— Aş vrea să-i spun. E cam deprimat acum.
— Nu vă îngrijoraţi, se va înapoia într-o Cameră sau alta
destul de curând. E în sângele lui. Dar dumneavoastră? Nu
v-aţi gândit să intraţi în politică, doamnă Clifton? Aveţi toate
recomandările necesare.
— Niciodată, niciodată, niciodată, a spus Emma cu
vehemenţă. Nu aş suporta presiunea.
— Aţi suportat-o destul de bine în timpul procesului şi
bănuiesc că presiunea nu vă deranjează când vă înfruntaţi
colegii directori.
— E un alt fel de presiune, a spus Emma. Şi, oricum…
— Îmi pare rău că vă întrerup, doamnă secretar de stat, a
spus un observator agitat, dar candidatul nostru pare să
aibă necazuri.
Doamna Thatcher s-a uitat şi a zărit o femeie în vârstă
arătând cu degetul candidatul conservator.
— Asta nu e un necaz. Doamna îşi aminteşte probabil
acum că strada ei a fost bombardată de germani – acela
chiar a fost un necaz. S-a întors cu spatele la Emma. Trebuie
să plec, doamnă Clifton, dar sper că ne vom mai întâlni poate
în împrejurări mai liniştite.
— Doamnă secretar de stat?

2035
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, da, vin, a spus doamna Thatcher. Dacă nu poate să

se descurce cu o bătrână fără să-l ţin eu de mână, cum are
de gând să înfrunte opoziţia acerbă din Camera Comunelor?
a adăugat ea, înainte de a pleca repede.
Emma a zâmbit şi a traversat iar drumul să i se alăture
fratelui ei, care-i povestea unui domn cu aspect milităros
versiunea cenzurată a motivului pentru care nu candida la
alegeri.
— Ce părere ţi-a făcut? a întrebat-o Giles după ce s-a
despărţit de domn.
— Remarcabilă, a zis Emma. Cu adevărat remarcabilă.
— Sunt de acord, a zis Giles. Dar să nu-i spui vreodată că
am zis asta.

Apelul a venit când îl aştepta cel mai puţin. Giles a aprins

veioza de pe o parte a patului, a văzut că era abia cinci şi
câteva minute şi s-a întrebat cine oare îl suna dimineaţa atât
de devreme.
— Îmi pare rău că te sun aşa de devreme, Giles, dar nu te
pot suna de la birou.
— Înţeleg, a spus Giles, treaz de-a binelea acum.
— Dacă poţi ajunge în Berlin pe douăzeci şi doi mai, a zis
Walter, s-ar putea să reuşesc să-ţi livrez pachetul.
— Ce veste minunată.
— Dar nu lipsită de un oarecare risc, pentru că va fi nevoie
de ceva noroc şi mult curaj, mai ales din partea a două tinere
doamne.
Giles şi-a lăsat picioarele jos, s-a aşezat pe marginea
patului şi a ascultat cu atenţie ce aştepta ministrul vest-
german de externe de la el. Până ce a terminat Walter, afară
se luminase deja.

2036
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a sunat iar la acel număr, sperând că-l va găsi

acasă. De data aceasta i s-a răspuns imediat.
— Bună dimineaţa, John.
— Buna dimineaţa, sir Giles, a spus Pengelly,
recunoscându-i imediat vocea.
Giles s-a întrebat cât va dura până ce va renunţa la „sir”.
— John, înainte de a lua legătura cu departamentul
respectiv de la Ministerul de Externe, vreau să ştiu dacă
Karin a cerut vreodată un paşaport britanic.
— Da – sau cel puţin am făcut-o eu pentru ea, pe când se
gândea să meargă la Oxford, a zis Pengelly.
— Să nu-mi spui că e încuiat undeva în Berlinul de Est?
— Nu, l-am luat chiar eu şi am vrut să i-l duc când m-am
întors în Germania de Est, dar, desigur, n-am reuşit. Asta a
fost acum câţiva ani, aşa că Dumnezeu ştie unde este acum.
Şi chiar dacă aş putea să pun mâna pe el probabil este deja
expirat.
— Dacă-l poţi găsi, John, s-ar putea să-ţi vezi fiica mai
curând decât te-ai aştepta.

Cu toate că Griff Haskins l-a invitat pe Giles să participe la

numărătoarea din Camera Consiliului, el n-a putut s-o facă.
După ce bătuse străzile acompaniat de candidat, a asistat la
numeroase întruniri publice şi chiar a livrat multe pliante
electorale în Woodbine Estate, când ceasul a bătut ora zece,
joi, pe 20 mai, Giles a dat mâna cu Bob Fielding, i-a urat
noroc şi s-a întors direct la Barrington Hall.
Ajungând acasă, şi-a turnat un pahar mare cu whisky şi a
făcut o baie caldă. A adormit în câteva minute după ce s-a
urcat în pat. S-a trezit abia după şase, prima oară când
dormise neîntors opt ore în ultima lună. S-a sculat din pat,
s-a dus la baie şi şi-a acoperit faţa cu un prosop rece şi
umed, apoi s-a îmbrăcat în halat şi papuci şi a coborât.

2037
 - JEFFREY ARCHER -

Un labrador negru se învârtea în salon, dând din coadă la

ideea că era timpul pentru plimbarea de dimineaţă. Ce alt
motiv ar fi putut avea stăpânul lui să se trezească aşa de
devreme? Giles i-a spus:
— Stai! şi Moş Jack s-a aşezat lângă el, lovind covorul cu
coada.
Giles a dat drumul la radio şi s-a tolănit într-un fotoliu
confortabil ca să asculte ştirile de dimineaţă. Prim-ministrul
era la Paris, discutând cu preşedintele Franţei posibilitatea
ca Marea Britanie să se alăture Comunităţii Europene. În
mod normal, Giles ar fi fost primul care să recunoască
semnificaţia unei astfel de întruniri, dar nu chiar atunci. Tot
ce dorea să ştie erau rezultatele alegerilor anticipate din
Bristol Docklands.
„Domnul Heath a discutat cu preşedintele Pompidou la
palatul Elysée noaptea trecută şi, cu toate că nu s-a dat
niciun comunicat oficial, este clar că acum, când generalul
de Gaulle nu mai este o forţă politică de care trebuie să se
ţină seama, cererea Marii Britanii va fi luată în sfârşit în
serios.’”
— Hai, continuaţi, a spus Giles şi, de parcă l-ar fi auzit,
comentatorul a rămas cu Ted Heath, dar s-a întors la Anglia.
„O altă învingere pentru conservatori, a declarat el, care au
pierdut alegerile anticipate în Bristol Docklands în favoarea
laburiştilor. Locul gol a apărut după decesul maiorului Alex
Fisher, membrul conservator. Ne alăturăm acum
corespondentului ţinuturilor din vest, aflat în Bristol, pentru
ultimele ştiri.
În primele ore ale dimineţii, Bob Fielding, candidatul
laburist, a fost declarat câştigător la alegerile anticipate de
aici, din Bristol Docklands, cu o majoritate de 3.127,
reprezentând un câştig de unsprezece la sută pentru
laburişti în defavoarea conservatorilor.”
Giles a sărit în sus şi câinele a început iar să dea din
coadă.

2038
 - JEFFREY ARCHER -

„Cu toate că participarea la vot a fost scăzută, aceasta a

fost o victorie răsunătoare pentru domnul Fielding care, la
vârsta de treizeci şi doi de ani, va fi unul dintre cei mai tineri
membri din parlament. Iată ce a spus după anunţarea
rezultatului:
— Aş vrea mai întâi să mulţumesc membrilor echipei mele
pentru modul exemplar în care au…”
Telefonul de lângă măsuţă a început să sune. Giles a
înjurat, a închis radioul şi a ridicat receptorul, presupunând
că era Griff Haskins care în mod sigur nu se culcase.
— Bună dimineaţa, Giles, sunt Walter Scheel…

2039
 - JEFFREY ARCHER -

10
Giles n-a reuşit să doarmă în noaptea dinaintea zborului
la Berlin. A stat treaz înainte de răsăritul soarelui, n-a luat
micul dejun şi s-a urcat într-un taxi de acasă, din Smith
Square, până la Heathrow, cu câteva ore înainte de plecarea
avionului. Primele zboruri de dimineaţă erau de obicei
singurele care decolau la timp. A luat un exemplar din
Guardian din sala de aşteptare pentru prima clasă, dar n-a
reuşit să treacă de prima pagină în timp ce-şi bea cafeaua şi
revedea iar şi iar planul lui Walter. Avea o hibă fundamentală
pe care acesta o considera un risc necesar.
Giles a fost printre primii care s-au îmbarcat şi, cu toate
că avionul a decolat la timp, şi-a verificat ceasul la fiecare
câteva minute în timpul zborului. Avionul a aterizat în Berlin
la 9:45 a.m. şi, cum Giles nu avea bagaje, era deja într-un
taxi după douăzeci de minute.
— Punctul de verificare Charlie, i-a zis şoferului, care s-a
mai uitat o dată la el înainte de a intra în traficul de
dimineaţă, îndreptându-se spre oraş.
Imediat ce au trecut de ruinata Poartă Brandenburg, Giles
a zărit autobuzul alb Mercedes pe care-i spusese Walter să-l
caute. Cum n-a vrut să fie primul care să se urce, i-a cerut
şoferului să se oprească la câteva sute de metri de punctul
de verificare. Giles a plătit cursa şi a început să se plimbe ca
un turist, nu pentru că ar fi fost ceva de văzut în afara
zidului acoperit cu graffiti. Nu s-a îndreptat spre autobuz
până când n-a văzut alţi delegaţi urcându-se.
Giles s-a alăturat şirului de demnitari şi ziarişti politici
care călătoriseră prin toată Europa ca să participe la prânzul
ceremonial şi să audă discursul lui Erich Honecker, noul
secretar general al Partidului Socialist. S-a întrebat dacă va fi
iar oprit să treacă graniţa, fiind obligat să se întoarcă cu
avionul următor la Heathrow. Dar Walter îl asigurase că,
fiind reprezentantul Partidului Laburist Britanic şi fost prim-
ministru, va fi întâmpinat cu plăcere de gazde. Regimul est-
2040
 - JEFFREY ARCHER -

german, îi explicase Walter, nu reuşise să deschidă vreun

dialog cu guvernul conservator aflat acum la putere şi era
disperat să obţină o alianţă valoroasă cu Partidul Laburist,
mai ales că acesta părea să revină la putere. Când Giles a
ajuns în faţa cozii, i-a dat paşaportul unui oficial care l-a
privit nepăsător înainte de a-l lăsa să se urce în autobuz.
Prima greutate depăşită.
În timp ce Giles mergea pe interval, a zărit o tânără care
stătea singură în spate, uitându-se pe geam. Nu avea nevoie
să-i verifice numărul locului.
— Salut, a zis el.
Ea s-a uitat în sus şi a zâmbit. Nu-i ştia numele şi poate
era mai bine aşa. Tot ce ştia era că vorbea fluent engleză, era
translator, cam de aceeaşi vârstă cu Karin şi purta un taior
identic cu al ei. Dar era ceva ce Walter nu-i explicase. De ce
voia ea să-şi asume acest risc?
Giles s-a uitat la colegii lui, delegaţii. Nu l-a recunoscut pe
niciunul şi a fost mulţumit să vadă că nimeni nu-i acorda
atenţie. S-a aşezat lângă fată, a strecurat o mână într-un
buzunar interior şi a scos paşaportul lui Karin. Un singur
lucru lipsea şi acesta urma să rămână în buzunarul lui până
la întoarcere. Giles s-a aplecat în faţă ca s-o acopere pe
tânără în timp ce ea s-a aplecat şi a luat o mică fotografie
pătrată şi un tub de lipici din geantă. A terminat ce avea de
făcut în câteva minute. Era evident că exersase mişcările de
mai multe ori.
După ce şi-a pus paşaportul în geantă, Giles s-a uitat mai
atent la ea. Şi-a dat seama imediat de ce o alesese Walter.
Avea o vârstă şi un aspect similar cu ale lui Karin, poate cu
câţiva ani mai mult şi câteva kilograme în plus, dar era de
aproximativ aceeaşi înălţime, cu aceiaşi ochi întunecaţi şi
păr roşcat pe care şi-l coafase în stilul lui Karin. Era clar că
prea puţine fuseseră lăsate la voia întâmplării.
Giles şi-a verificat iar ceasul. Era aproape timpul să plece.
Şoferul a numărat capetele. Îi lipseau două persoane.

2041
 - JEFFREY ARCHER -

— Le mai dau cinci minute, a zis el în timp ce Giles se uita

pe geam văzând două persoane fugind către autobuz. L-a
recunoscut pe unul care fusese ministru italian, deşi nu-şi
amintea cum îl cheamă. Dar oricum, erau destui miniştri
italieni.
— Mi dispiace, a zis bărbatul când s-a urcat. De îndată ce
întârziaţii s-au aşezat, uşile s-au închis cu un fâsâit uşor şi
autobuzul a pornit încet către locul de trecere a frontierei.
Şoferul s-a oprit în faţa unei bariere cu dungi roşii şi albe.
Uşa autobuzului s-a deschis, permiţând ca doi poliţişti
militari americani spilcuiţi să urce la bord. Au verificat
fiecare paşaport ca să se asigure că vizele temporare erau în
ordine. După ce au terminat, unul dintre ei a spus:
— Vă urez o zi bună, fără a sugera că asta şi dorea.
Autobuzul nu a ieşit din viteza întâi în timp ce a mai
avansat câteva sute de metri către frontiera est-germană,
unde s-a oprit din nou. De data aceasta, s-au urcat trei
ofiţeri cu uniforme verzi, cizme lungi din piele şi capele
ascuţite. Niciunul nu a zâmbit.
Le-a trebuit mai mult să verifice fiecare paşaport,
asigurându-se că fiecare viză avea data corectă şi era
ştampilată, după care unul dintre ei a bifat un nume pe clip
board şi a trecut la pasagerul următor. Giles nu a părut
emoţionat când unul dintre ofiţeri i-a cerut să-i vadă
paşaportul şi viza. A verificat documentul cu atenţie, apoi a
bifat numele de Barrington. I-a luat mai mult ca să verifice
paşaportul lui Karin, apoi i-a pus câteva întrebări. Cum Giles
nu a înţeles o vorbă din ce spusese grănicerul, a devenit din
ce în ce mai agitat până ce numele Karin Pengelly a fost bifat
şi el. Giles n-a zis nimic până ce n-au coborât ofiţerii, nu s-a
închis uşa şi autobuzul n-a traversat linia galbenă, groasă,
care arăta că trecuseră graniţa.
— Bine aţi venit în Berlinul de Est, a spus şoferul, evident
fără să-şi dea seama de ironia cuvintelor sale.
Giles s-a uitat la turnurile înalte din cărămidă păzite de
soldaţi înarmaţi care se uitau în josul zidului înalt de beton

2042
 - JEFFREY ARCHER -

nefinisat acoperit cu sârmă ghimpată. I-a părut rău pentru

locuitorii încarceraţi.
— Ce te-a întrebat? a zis Giles.
— Voia să ştie unde locuiesc în Anglia.
— Şi ce i-ai răspuns?
— Că la Parson’s Green.
— De ce la Parson’s Green?
— Acolo am făcut săpături când studiam în Anglia la
London University. Şi mi se pare că a crezut că sunt amanta
ta pentru că numele soţiei tale este încă pe paşaportul tău ca
cea mai apropiată rudă. Din fericire, să fii amantă nu este o
crimă în Germania de Est. Ei bine, încă nu este.
— Cine şi-ar duce amanta în Berlinul de Est?
— Doar cineva care încearcă să o scoată pe alta afară.
Giles a ezitat înainte de a-i pune următoarea întrebare:
— Să mai revedem detaliile celor ce se vor întâmpla când
vom ajunge la hotel?
— Nu este nevoie, a răspuns ea. M-am întâlnit cu Karin
acum câteva zile când ministrul avea discuţiile bilaterale cu
omologul său din vest, deci tot ce trebuie să faci este să stai
la locul tău în timpul prânzului, să te asiguri că toţi au
impresia că-ţi place masa şi să aplauzi discursul secretarului
general. Lasă restul pe seama noastră.
— Dar… a început Giles.
— Fără niciun dar, a zis cu hotărâre. E mai bine dacă nu
ştii nimic despre mine.
Lui Giles i-ar fi plăcut să o întrebe ce mai ştia despre
Karin, dar s-a gândit că şi asta era probabil verboten. Cu
toate că era curios încă de ce…
— Nu-ţi pot spune cât de mult apreciez ceea ce faci, i-a
şoptit Giles, atât pentru mine, cât şi pentru Karin.
— Nu o fac pentru niciunul dintre voi, a spus ea, liniştită.
O fac pentru tata, care a fost împuşcat pe când încerca să
urce zidul acela, chiar la trei zile după ce a fost construit.

2043
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare foarte rău, a zis Giles. Să sperăm că va fi

dărâmat până la urmă, a mai adăugat el uitându-se înapoi la
monstruozitatea din beton, şi atunci sănătatea va reveni.
— Nu cât trăiesc eu, a spus ea, cu aceeaşi voce impasibilă,
în timp ce autobuzul înainta spre centrul oraşului.
În cele din urmă au tras în faţă la Adlon Hotel, dar a mai
durat o vreme până ce li s-a permis să coboare. Când s-au
deschis uşile, au fost conduşi de o escortă de poliţişti în
uniformă însoţiţi de ciobăneşti germani, care mârâiau în
lesele lor scurte. Delegaţii au rămas strânşi laolaltă până ce
au intrat în sala de mese, unde au fost eliberaţi într-un ţarc
mai larg. Ideea est-germanilor de a face să te simţi ca acasă.
Giles a verificat planul de aşezare la masă afişat pe un
panou aflat pe o parte a uşilor duble. Sir Giles Barrington şi
interpreta erau la masa numărul 43, aproape de marginea
camerei, unde nu atrăgeau atenţia, după cum îi explicase
Walter. El şi fata şi-au găsit locurile şi s-au aşezat. Giles a
încercat mai întâi subtil, apoi mai de-a dreptul, să-i afle
numele şi ocupaţia, dar s-a lovit de un alt zid. Era limpede că
identitatea ei trebuia să rămână secretă, aşa că s-a mulţumit
cu o discuţie despre Londra şi teatre la care ea i-a răspuns
cu plăcere, până ce mai mulţi oameni din jur s-au ridicat şi
au început să aplaude – unii mai tare decât alţii.
Giles s-a ridicat şi l-a văzut pe micuţul tovarăş Honecker
intrând în cameră înconjurat de o duzină de gărzi care îl
depăşeau cu mult în înălţime, aşa că el doar se iţea câte o
clipă. Giles s-a alăturat aplauzelor pentru că nu dorea să
atragă atenţia asupra sa. Secretarul general s-a îndreptat
spre masa principală şi, în timp ce urca cele câteva trepte
până la platformă, Giles l-a zărit pe Walter aplaudând la fel
de entuziasmat ca el.
Ministrul de externe vest-german stătea la două locuri
depărtare de secretarul general şi nu a fost greu pentru Giles
să-şi dea seama că omul de alături era omologul rus al lui
Walter, pentru că aplauda mai entuziasmat decât ceilalţi de
la masa principală.

2044
 - JEFFREY ARCHER -

Când lumea din sală s-a aşezat în cele din urmă, Giles a
văzut-o pe Karin pentru prima oară. Stătea în spatele celor
doi miniştri de externe. Şi-a amintit de îndată de ce fusese
atât de atras de ea. În timpul mesei nu s-a putut să nu se
uite fix spre ea, dar ea nu l-a privit niciodată.
Masa cu trei feluri a fost atât interminabilă, cât şi inedită:
supă de urzici urmată de vacă fiartă cu varză moale şi, la
sfârşit, un tort tare ca piatra acoperit cu o cremă pe care
niciun elev nu l-ar fi mâncat. Însoţitoarea lui a început să-i
pună întrebări, încercând în mod clar să-i distragă atenţia de
la Karin. L-a întrebat ce muzicaluri se jucau la Londra. Nu
ştia. Văzuse Oh! Calcutta! Nu, n-o văzuse. Ce expoziţie era la
Tate Gallery? Habar n-avea. L-a întrebat chiar şi dacă-l
întâlnise pe prinţul Charles.
— Da, o dată, dar scurt timp.
— Cine-i fericita cu care se va însura?
— Nu ştiu, dar trebuie să fie o persoană cu care să fie de
acord regina.
Au continuat să discute, dar ea n-a pomenit-o niciodată pe
Karin, nici nu l-a întrebat cum s-au întâlnit.
În cele din urmă chelnerii au strâns tortul; rămăsese
suficient cât să hrănească încă cinci mii. Preşedintele,
primarul Berlinului de Est, s-a ridicat încet de la locul lui şi
a bătut în microfon de câteva ori. Nu a început să vorbească
până ce nu s-a făcut linişte. A anunţat apoi în trei limbi că
va urma o pauză de trei minute înainte ca secretarul general
al Partidului Socialist să li se adreseze.
— Noroc, i-a şoptit ea şi a dispărut înainte să aibă timp să-
i mulţumească. A urmărit-o pierzându-se în mulţime, fără să
ştie sigur ce urma să se întâmple. A trebuit să strângă
braţele fotoliului ca să se oprească din tremurat.
Cele zece minute au părut o eternitate. Apoi a zărit-o
mergând printre mese către el. Purta acelaşi taior închis la
culoare ca prima lui translatoare, o eşarfă roşie identică şi
pantofii negri cu tocuri înalte, dar aici se opreau
asemănările. Karin s-a aşezat lângă el, dar n-a zis nimic.

2045
 - JEFFREY ARCHER -

Translatorii nu stau de vorbă cu adevărat, îi spusese ea

odată.
Giles ar fi vrut s-o ia în braţe, să-i simtă căldura corpului,
atingerea ei moale, mirosul parfumului, dar ea rămânea
detaşată, profesionistă, nedând nimic în vileag, nimic care să
atragă atenţia asupra sentimentelor lui faţă de ea.
După ce toţi s-au aşezat şi a fost servită cafeaua,
preşedintele s-a ridicat a doua oară şi a fost suficient să bată
o dată în microfon că s-a făcut linişte.
— Este privilegiul meu de gazdă să vi-l prezint pe invitatul
nostru de astăzi, unul dintre marii oameni de stat ai lumii,
un bărbat care singur… Când preşedintele s-a aşezat după
douăzeci de minute, Giles s-a întrebat cât va mai dura şi
discursul secretarului general.
Honecker a început prin a mulţumi tuturor delegaţilor
străini şi distinşilor ziarişti care sosiseră din multe părţi ale
lumii pentru a-i auzi discursul.
— Eu nu am venit de aia… a murmurat Giles.
Karin i-a ignorat comentariul şi a continuat să traducă
fidel cuvintele secretarului general.
— Sunt încântat să le urez bun-venit tuturor celor din
Germania de Est, a spus Karin, care reprezintă un far al
civilizaţiei şi o emblemă pentru toate naţiunile care doresc să
ne imite.
— Aş vrea să te ating, a şoptit Giles.
— Sunt mândru să vă anunţ că, în Germania de Est nu
avem deloc şomaj, a tradus Karin. O izbucnire de aplauze din
partea unor lingăi locali i-a permis secretarului general să
facă o pauză şi să mai întoarcă o pagină din manuscrisul lui
gros.
— Doresc să vă spun foarte multe, dar îmi dau seama că
va trebui să mai aştept. Mai ales felul în care programul
nostru agricol este un exemplu de utilizare a terenului în
folosul celor care au cel mai mult nevoie.
— Nu vă mai holbaţi la mine, sir Giles, a şoptit Karin,
concentraţi-vă asupra discursului conducătorului.

2046
 - JEFFREY ARCHER -

Cu neplăcere, Giles şi-a întors atenţia spre Honecker şi a

încercat să pară atent.
— Spitalele noastre sunt invidia Vestului, a spus Karin, iar
doctorii şi asistentele noastre au cea mai înaltă pregătire din
lume.
Giles s-a întors o clipă, doar pentru a fi întâmpinat cu:
— Şi acum să revenim la industria de construcţii şi la
activitatea plină de inspiraţie a inginerilor noştri în
construirea de noi locuinţe, fabrici, poduri, drumuri…
— Ca să nu mai vorbim de ziduri, a comentat Giles.
— Fiţi atent, sir Giles. Trebuie să presupuneţi că fiecare
om din această sală este un spion.
Ştia că ea are dreptate. Măştile trebuiau să rămână la
locul lor până ce treceau graniţa şi ajungeau în Vestul liber.
— Viziunea comunistă este îmbrăţişată de milioane de
tovarăşi din toată lumea – din Cuba, din Argentina, Franţa şi
chiar şi din Marea Britanie, unde numărul de membri ai
Partidului Comunist s-a dublat anul trecut.
Giles s-a alăturat aplauzelor regizate, cu toate că ştia că
numărul se micşorase de două ori.
Când n-a mai putut să suporte, s-a întors şi i-a aruncat
lui Karin o privire plictisită întâmpinată cu o căutătură
severă care l-a mai ţinut în frâu cincisprezece minute.
— Forţa noastră militară, susţinută de Mama Rusia, nu
are egal, ceea ce ne face capabili să înfruntăm orice
provocare…
Giles simţea că va izbucni, dar nu în aplauze. Cât mai
putea continua să audă atâtea prostii şi câţi dintre cei
prezenţi le credeau? Abia după o oră şi jumătate Honecker s-
a aşezat la loc, după ce rostise un discurs ce i se păruse lui
Giles asemănător ca durată cu Aurul Rinului al lui Wagner,
dar lipsit de valoarea operei.
Însă Giles nu fusese pregătit pentru ovaţiile în picioare de
15 minute care au urmat după discursul lui Honecker,
întreţinute de lingăi şi de gardienii cărora probabil le
plăcuseră tortul şi crema. În cele din urmă, secretarul

2047
 - JEFFREY ARCHER -

general a coborât de pe scenă, dar a fost reţinut de delegaţii

entuziaşti care voiau să dea mâna cu el, în timp ce aplauzele
au continuat chiar şi după ieşirea lui din sală.
— Ce discurs remarcabil, a spus fostul prim-ministru
italian, al cărui nume Giles tot nu şi-l putea aminti.
— Este şi ăsta un mod de a-l descrie, a zis Giles, zâmbind
către Karin, care s-a încruntat. Giles şi-a dat seama că
italianul se uita fix la el. Un stil oratoric remarcabil, a
adăugat el, dar ar fi nevoie să-l citesc ca să mă asigur că nu
mi-a scăpat ceva. O copie a discursului lui Honecker i-a fost
imediat aruncată în mână, ceea ce i-a reamintit cât de
vigilent trebuia să fie. Observaţiile lui au părut să-l
mulţumească pe italian care a fost distras de un alt delegat
care s-a apropiat de el, l-a îmbrăţişat puternic şi a spus:
— Ce mai faci, Gian Lucio?
— Şi acum ce se întâmplă? a şoptit Giles.
— Aşteptăm să fim escortaţi înapoi la autobuz. Dar e
important ca tu să pari impresionat de discurs, aşa că te rog
continuă să le adresezi complimente gazdelor tale.
Giles s-a îndepărtat de Karin şi a început să dea mâna cu
mai mulţi politicieni europeni cu care Griff Haskins n-ar fi
împărţit nicio halbă de bere.
Lui Giles nu i-a venit să creadă. Cineva chiar a fluierat ca
să atragă atenţia delegaţilor străini. Atunci au fost adunaţi
şi, ca nişte elevi neastâmpăraţi, au fost duşi înapoi la
autobuz.
Când toţi cei trei pasageri s-au îmbarcat şi au fost iar
număraţi, autobuzul, însoţit de patru motociclişti ai poliţiei,
cu sirenele pornite, şi-a reînceput drumul lent înapoi spre
graniţă.
Era pe punctul de a o lua pe Karin de mână, când o voce
din spate i-a spus:
— Sir Giles Barrington, nu? Giles s-a uitat în jur şi a văzut
o figură care-i părea cunoscută, cu toate că nu-şi putea
aminti numele.
— Keith Brooks.

2048
 - JEFFREY ARCHER -

— Ah, da, a zis Giles, de la Telegraph. Mă bucur să te

revăd, Keith.
— Cum reprezentaţi Partidul Laburist, sir Giles, pot să
presupun că veţi reveni în politica de vârf?
— Încerc să mă ţin la curent, a spus Giles, nedorind să
discute mult cu un ziarist.
— Îmi pare rău că nu aţi participat la alegerile anticipate,
a spus Brooks. Fielding pare un tip de treabă, dar simt lipsa
contribuţiilor dumneavoastră din rândul întâi.
— Asta nu prea s-a văzut când eram în parlament.
— Nu la rubrica politică, după cum bine ştiţi, dar aveţi
admiratori la ştiri, inclusiv Bill Deeds, pentru că vă pot
spune că ni se pare că miniştrii din opoziţia de acum sunt
cam lipsiţi de culoare.
— Este la modă să spui asta despre fiecare generaţie nouă
de politicieni.
— Totuşi, dacă vă hotărâţi să reveniţi, daţi-mi un telefon.
I-a dat lui Giles o carte de vizită. Veţi fi surprins de
atitudinea pe care o vom avea când vă veţi reveni, a adăugat
el, înainte de a se întoarce la locul lui.
— Părea destul de amabil, a zis Karin.
— Nu poţi avea niciodată încredere în Telegraph, a
comentat Giles, punându-şi cartea de vizită în portofel.
— Şi te gândeşti să revii?
— Nu va fi atât de uşor.
— Din cauza mea? a spus Karin, luându-l de mână când
autobuzul s-a oprit la bariera care-i despărţea cu câteva sute
de metri de libertate. I-ar fi răspuns, dar uşa s-a deschis,
lăsând să între o boare de aer rece.
Trei ofiţeri s-au urcat din nou la bord. Giles a fost încântat
să vadă că era alt schimb. În timp ce verificau minuţios
fiecare paşaport şi viză, Giles şi-a amintit brusc. Şi-a scos
portofelul, a luat mica fotografie a lui Karin şi i-a dat-o
repede. Ea a înjurat în surdină, şi-a luat paşaportul din
geantă şi, cu ajutorul unei pile de unghii, a început să
răzuiască cu grijă fotografia de dimineaţă.

2049
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum de am uitat? a şoptit Karin, folosind acelaşi mic

tub de lipici ca să-şi pună fotografia ei la loc.
— E greşeala mea, nu a ta, a zis Giles, urmărind pe furiş
pe interval progresul lent al gardienilor. Să fim mulţumiţi că
nu stăm în faţă.
Gardienii erau numai la câteva rânduri depărtare când
Karin a terminat transferul. Giles a văzut că tremura şi a
strâns-o de mână. Din fericire, gardienilor le lua mai mult să
verifice fiecare nume decât la intrarea în ţară pentru că, în
ciuda pretenţiilor îngâmfate ale lui Honecker, zidul dovedea
că mai mulţi oameni voiau să iasă din Germania de Est decât
să intre.
Când un tânăr ofiţer a apărut lângă ei, Giles i-a dat
nepăsător paşaportul lui. După ce gardianul a întors câteva
pagini şi a verificat viza englezului, i l-a dat înapoi şi a bifat
numele lui Giles. Nu fusese atât de rău pe cât se temuse.
Când poliţistul a deschis paşaportul lui Karin, Giles a
observat că poza ei era puţin strâmbă. Tânărul locotenent s-a
uitat mai îndelung la detalii, la data naşterii, la rude – cel
puţin, de data aceasta erau corecte. Giles s-a rugat să n-o
întrebe unde locuia în Anglia. Totuşi, când el a început să o
chestioneze, a devenit clar, din tonul vocii sale că nu era
convins de răspunsurile ei. Giles nu ştia ce să facă. Orice
încercare de a interveni n-ar fi făcut decât să atragă şi mai
mult atenţia asupra lor. Poliţistul a lătrat un ordin şi Karin
s-a ridicat încet de la locul ei. Giles era gata să protesteze,
când Brooks a sărit din spatele lor şi a început să-l
fotografieze pe tânărul ofiţer. Ceilalţi doi poliţişti au înaintat
repede spre colegul lor. Unul a înşfăcat camera şi a smuls
filmul, iar ceilalţi doi l-au târât neceremonios pe Brooks afară
din autobuz.
— A făcut-o dinadins, a spus Karin, care tremura încă.
Dar de ce?
— Pentru că şi-a dat seama cine eşti.
— Ce i se va întâmpla? a întrebat Karin, părând speriată.

2050
 - JEFFREY ARCHER -

— Îşi va petrece noaptea la închisoare, apoi va fi expediat

înapoi în Anglia. Nu i se va mai permite să revină în
Germania de Est. Nu prea este o pedeapsă şi e valoroasă
pentru o ştire în exclusivitate.
Giles şi-a dat seama că toţi cei din autobuz se uitau la ei,
încercând să înţeleagă, fiecare pe limba lui, ce se întâmplase.
Gian Lucio i-a făcut semn lui Giles că el şi Karin trebuiau să
i se alăture în faţa autobuzului. Alt risc, dar pe care Giles
simţea că era cazul să şi-l asume.
— Urmează-mă, a zis Giles.
S-au aşezat pe două locuri libere vizavi de Gian Lucio şi
Giles tocmai îi explica fostului ministru ce se întâmplase
când doi dintre gardieni au reapărut, dar nu şi cel care o
chestionase pe Karin. El probabil urma să explice
autorităţilor superioare de ce târâse un ziarist din Vest afară
din maşină. Cei doi gardieni s-au dus în spatele autobuzului
şi au verificat repede ultimele paşapoarte şi vize. Probabil că
cineva le explicase că nu aveau nevoie de un incident
diplomatic în ziua în care conducătorul suprem ţinuse un
discurs măreţ.
Giles a continuat să discute cu Gian Lucio de parcă erau
vechi prieteni în timp ce alt ofiţer număra capetele. Treizeci şi
unu. A luat poziţie de drepţi şi a salutat, apoi el şi colegii săi
au coborât din autobuz. În timp ce uşa se închidea în urma
lor, pasagerii au izbucnit în aplauze spontane pentru prima
oară în acea zi.
Autobuzul a mai parcurs câteva sute de metri pe teritoriul
nimănui, o zonă pustie nerevendicată de nicio ţară, înainte
de a se opri în faţa sectorului american. Karin mai tremura
încă atunci când un sergent din marina americană s-a urcat
în autobuz.
— Bine aţi revenit, a spus el cu o voce încântată.

2051
 - JEFFREY ARCHER -

11
— Asta înţeleg politicienii din Est când descriu decadenţa
Vestului?
— Decadenţă? a întrebat Giles, turnându-i lui Karin alt
pahar de şampanie.
— Să stai în camera de hotel la unsprezece dimineaţa şi să
comanzi micul dejun în pat.
— Sigur că nu, a zis Giles. Dacă este unsprezece, nu mai e
micul dejun, ci gustare şi, prin urmare, este acceptabil.
Karin a râs în timp ce mai sorbea şampanie.
— Nu-mi vine să cred că am scăpat şi mă voi întâlni în
sfârşit cu tata. Vei veni să ne vizitezi în Cornwall?
— Nu, voiam să-ţi ofer un serviciu la Londra ca menajera
mea.
— Ah, profesor Higgins.
— Dar engleza ta e deja perfectă şi, nu uita, ei nu s-au
culcat împreună.
— Ar fi făcut-o dacă Shaw ar fi scris în zilele noastre.
— Şi piesa s-ar fi terminat cu nunta lor, a spus Giles,
luând-o în braţe.
— La ce oră pleacă avionul tău?
— La trei douăzeci.
— Bine, atunci avem suficient timp, a zis Karin în timp ce
halatul ei cădea pe jos, să rescriem ultimul act din
Pygmalion.

Ultima oară când Giles fusese întâmpinat de o mulţime de

camere de filmare, fotografi şi ziarişti la întoarcerea în Anglia
fusese atunci când părea că va fi noul şef al Partidului
Laburist.
Când el şi Karin coborau scara avionului, Giles şi-a pus
un braţ pe umărul ei şi a condus-o uşor prin grămada de
ziarişti.
2052
 - JEFFREY ARCHER -

— Karin! Karin! Cum vă simţiţi când aţi scăpat din

Germania de Est? a strigat o voce pe fundalul blitzurilor, iar
echipele de televiziune încercau să stea cât mai aproape de
ei, mergând cu spatele.
— Nu spune nimic, i-a zis Giles, ferm.
— Sir Giles v-a cerut de nevastă, domnişoară Pengelly?
— Vă veţi întoarce iar în parlament, sir Giles?
— Sunteţi gravidă, Karin?
Karin, îmbujorată, s-a uitat urât la ziarist şi i-a spus:
— Nu, nu sunt!
— Poţi să fii sigură după noaptea trecută? a şoptit Giles.
Karin a zâmbit şi era gata să-l sărute pe obraz când el s-a
întors şi buzele lor s-au atins un scurt moment, dar această
fotografie a apărut pe majoritatea primelor pagini din ziare,
după cum au aflat la micul dejun în dimineaţa următoare.

— Keith Brooks îşi merită reputaţia, a spus Karin, ridicând

privirea din Telegraph.
— De acord, a fost neaşteptat de generos. Şi şeful şi mai
mult.
— O părere a editorialistului ştirilor zilei.
— Ah. Nu aveam din astea de partea noastră a zidului. În
toate ziarele apărea acelaşi mesaj, scris de oameni ai
partidului şi tipărite de editori, dacă voiau să-şi păstreze
slujba.
— Asta făcea viaţa mai uşoară, a comentat Giles când a
apărut Markham cu o stivă de toasturi calde pe care le-a pus
pe masă.
— Markham este decadent? a întrebat Karin după ce
valetul a închis uşa în urma lui.
— Sigur că da, a zis Giles. Ştiu sigur că îi votează pe
conservatori.
Giles tocmai citea Times când a sunat telefonul.
Markham a reapărut.

2053
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnul Harold Wilson e la telefon, domnule, a zis el,

dându-i telefonul.
— Vrea să mă trimită înapoi? a spus Karin.
Giles nu era sigur că ea glumea.
— Bună dimineaţa, Harold.
— Bună dimineaţa Giles, a spus o voce cu un accent
inconfundabil de Yorkshire. Mă întreb dacă ai avea timp să
treci azi pe la Camera Comunelor, pentru că este ceva ce ar
trebui să discutăm.
— Când ţi-ar conveni? a întrebat Giles.
— Am o pauză în program la unsprezece, dacă-ţi convine.
— Cred că da, Harold, dar pot să verific?
— Desigur.
Giles a acoperit microfonul cu o mână şi a spus:
— Karin, când vine tatăl tău?
— Pe la zece, dar ar trebui să cumpăr nişte haine înainte.
— Putem merge după-masă la cumpărături, a spus Giles.
Şi-a luat mâna de pe microfon şi a zis:
— Ne vedem în Camera Comunelor la unsprezece, Harold.
— Şi cu ce ar trebui să mă îmbrac până atunci? a întrebat
Karin când el a lăsat jos receptorul.
Valetul a tuşit.
— Da, Markham?
— Doamna Clifton întotdeauna lasă un schimb de haine în
dormitorul oaspeţilor, domnule, în caz de urgenţă.
— Aceasta este, fără îndoială, o urgenţă, a spus Giles,
luând-o pe Karin de mână şi conducând-o afară din cameră.
— Nu o să se supere? a întrebat Karin când urcau scările
până la primul etaj.
— E greu să te superi pentru ce nu ştii.
— Poate ar fi mai bine s-o suni?
— Am presentimentul că Emma ar putea avea ceva mai
important de făcut decât să-şi bată capul cu hainele lăsate la
Londra, a spus Giles, deschizând uşa dormitorului.

2054
 - JEFFREY ARCHER -

Karin a deschis uşa unui dulap mare unde a găsit nu una,

ci mai multe taioare şi rochii, plus un şir de pantofi pe care
nu-i văzuse niciodată într-o cooperativă a clasei muncitoare.
— Vino jos după ce termini, i-a zis Giles. Şi-a petrecut
următoarele patruzeci de minute încercând să termine ziarele
de dimineaţă, fiind întruna întrerupt de telefoane de felicitare
sau care-i solicitau interviuri. A avut chiar şi o clipă în care
să se gândească la motivele pentru care Harold Wilson ar fi
vrut să-l vadă.
— Domnul Clifton la telefon, domnule, a zis Markham
dându-i iar telefonul.
— Harry, ce mai faci?
— Bine, dar după ce am citit ziarele de dimineaţă am vrut
să aflu cum ai reuşit să scapi de germani a doua oară.
Giles a râs.
— Mult mai uşor.
— Presupun că reîntâlnirea cu domnişoara Pengelly este
motivul pentru care pari aşa de mulţumit de tine.
— Ai nimerit-o. Nu numai că e frumoasă, dar Karin este şi
cea mai încântătoare, inteligentă, blândă şi amabilă fiinţă pe
care am întâlnit-o vreodată.
— Nu e prea devreme ca să emiţi asemenea judecăţi lipsite
de echivoc? i-a sugerat Harry.
— Nu, de data aceasta, chiar am găsit mina de aur.
— Să sperăm că ai dreptate. Şi cum te simţi când presa te
descrie ca fiind o combinaţie între Richard Hannay30 şi
Douglas Bader31?
— Mie mi se pare că semăn mai mult cu Heatheliff32, a
spus Giles, râzând.
— Deci când vom întâlni acest model de virtute?
— Venim la Bristol vineri dimineaţa, deci, dacă tu şi
Emma sunteţi liberi să prânzim sâmbătă…
30
General-maior, membru al Legiunii de Onoare, erou al Războiului cu
Burii, personaj al romancierului scoţian John Buchan.
31
Căpitan în RAF, erou al celui de-al Doilea Război Mondial.
32
Personaj din romanul „La Răscruce de vânturi” de Emily Bronte.
2055
 - JEFFREY ARCHER -

— Sâmbătă vine Sebastian şi Emma speră să-l convingă să

preia funcţia de preşedinte. Dar eşti bine-venit să ni te
alături.
— Nu, cred că sar peste asta, dar nu ar fi mai bine să
veniţi toţi la Hall duminică la prânz?
— Nu ar stresa-o psihic prea mult pe Karin? a spus Harry.
— Când ai trăit majoritatea vieţii într-un regim comunist,
nu cred că un prânz cu familia Clifton este un stres.
— Dacă eşti sigur, ne vedem toţi duminică.
— Sunt sigur, a zis Giles când suna clopoţelul de la uşă.
Trebuie să fug, Harry. A lăsat jos telefonul şi s-a uitat la
ceas. Oare era deja ora zece? A fugit în hol şi l-a văzut pe
Markham deschizând uşa din faţă.
— Bună dimineaţa, domnule Pengelly, sir Giles vă
aşteaptă.
— Bună dimineaţa, a zis Pengelly, înclinându-se uşor în
faţa valetului.
— Intraţi, a spus Giles când dădeau mâna. Markham, poţi
să aduci nişte cafea proaspătă în timp ce-l duc pe domnul
Pengelly în salon?
— Desigur, domnule.
— Karin va coborî în câteva clipe. Este o poveste lungă,
dar acum încearcă să se decidă ce haină a surorii mele să
poarte.
Pengelly a râs.
— Femeilor le este greu să se hotărască chiar şi asupra
propriilor haine.
— Ne-aţi găsit greu?
— Nu, m-am lăsat în grija şoferului de taxi. O experienţă
rară pentru mine, dar aceasta este o ocazie specială.
— Sigur că da, a zis Giles. Şansa de a-ţi reîntâlni fiica
după ce ai crezut că n-o vei mai vedea vreodată.
— Vă voi fi etern recunoscător, sir Giles. Şi dacă e să
credem ce scrie în Telegraph, a fost foarte greu.

2056
 - JEFFREY ARCHER -

— Brooks a exagerat incidentul, a spus Giles, în timp ce se

aşezau, dar cu greu îl putem blama după cele prin care a
trecut.
Markham a revenit cu o tavă cu un ibric cu cafea şi cu
biscuiţi pe care a pus-o pe masa salonului, între cei doi.
— Tovarăşul Honecker nu va fi prea încântat să afle ce
farsă i-aţi jucat, a zis Pengelly, uitându-se la primul rând din
Telegraph. Nu că ar fi fost ceva nou în discursul acela.
— Nicicum, a zis Giles când s-a deschis uşa şi Karin a
năvălit înăuntru. A alergat spre tatăl ei care a sărit şi a luat-
o în braţe. Ciudat, s-a gândit Giles, că n-am observat
niciodată rochia aceasta albă, simplă, când o purta sora
mea.
Tatăl şi fiica au rămas agăţaţi unul de altul, dar domnul
Pengelly a fost cel care a izbucnit în lacrimi.
— Îmi pare rău dacă m-am făcut de râs, a zis el, dar am
aşteptat acest moment atât de mult.
— Şi eu, a zis Karin.
Giles s-a uitat la ceas.
— Îmi cer scuze, dar trebuie să vă părăsesc pentru că am
o întâlnire la Camera Comunelor la unsprezece. Ştiu însă că
aveţi multe de discutat.
— Când te întorci? l-a întrebat Karin.
— Pe la douăsprezece, poate mai devreme şi apoi vă duc pe
amândoi la prânz.
— Şi după prânz?
— Mergem la cumpărături. Nu am uitat. Giles a sărutat-o
blând pe buze, în timp ce Pengelly se uita în altă parte. Ne
revedem pe la douăsprezece, a mai zis el când ieşea în holul
în care-l aştepta valetul cu haina pregătită.
— Cred că voi reveni într-o oră, Markham. Nu-i deranja,
pentru că am impresia că-şi doresc puţin timp în care să fie
singuri.

2057
 - JEFFREY ARCHER -

Karin şi tatăl ei au rămas tăcuţi aşteptând să se închidă

uşa de afară şi nici chiar atunci n-au zis nimic până ce nu l-
au auzit pe Markham închizând uşa bucătăriei.
— Totul a mers conform planului?
— Aproape tot, a spus Karin. Până când am ajuns la
frontieră, unde un tânăr ofiţer excesiv de zelos a început să
pună prea multe întrebări.
— Dar chiar eu i-am instruit pe grăniceri, a spus Pengelly.
Chiar i-am spus locotenentului Engel să-ţi facă necazuri
pentru ca Barrington să fie şi mai convins că ai avut noroc că
ai scăpat.
— Ei, n-a prea mers conform planurilor tale, tovarăşe,
pentru că un ziarist din Fleet Street s-a decis să se amestece
şi a început chiar să facă poze.
— Keith Brooks. Da, am dat ordine să i se dea drumul de
îndată ce treceai graniţa. Voiam să mă asigur că nu va pierde
termenul-limită, a adăugat Pengelly, uitându-se la prima
pagină din Telegraph:

SIR GILES BARRINGTON ÎŞI SALVEAZĂ IUBITA DIN

SPATELE CORTINEI DE FIER

— Dar nu ne putem permite să ne relaxăm, a spus Karin.

În ciuda privirii de mieluşel amorezat, Giles Barrington nu
este un fraier.
— Din ceea ce am văzut, l-ai făcut să-ţi mănânce din
palmă.
— Acum da, dar nu putem presupune că va dura şi ar fi o
prostie să ignorăm recordul său la femei. Nu este tocmai de
încredere.
— A reuşit să stea zece ani cu fosta lui soţie, a spus
Pengelly, ceea ce ar trebui să fie suficient pentru planurile
şefilor noştri.
— Deci care este prima mişcare?

2058
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu există o primă mişcare. Mareşalul Kaşevoi o

consideră o operaţie de lungă durată, aşa că asigură-te că-i
oferi tot ceea ce evident nu au reuşit primele două neveste.
— Nu ar trebui să fie prea greu, pentru că am impresia că
bietul om chiar s-a îndrăgostit de mine. Îţi vine să crezi că
noaptea trecută a fost prima oară când a făcut sex oral?
— Şi sunt sigur că mai există una sau două experienţe pe
care le aşteaptă. Trebuie să faci tot ce poţi s-o ţii aşa,
deoarece nu vom mai avea altă ocazie să ne punem piciorul
în pragul unei case britanice.
— Nu voi fi mulţumită doar să-mi pun piciorul în prag, a
zis Karin. Vreau s-o distrug.
— Bine. Dar acum să ne concentrăm asupra celorlalte
responsabilităţi ale tale. Trebuie să creăm un sistem simplu
de a transmite mesaje agenţilor noştri de teren.
— Credeam că voi lua legătura doar cu tine.
— Asta s-ar putea să nu fie posibil întotdeauna pentru că
eu va trebui să rămân mai mult timp în Cornwall, altfel
Barrington ar putea să devină bănuitor.
— Deci ce va trebui să fac dacă voi fi obligată să iau
legătura urgent cu tine?
— Am instalat un al doilea post telefonic exclusiv pentru
tine, dar va fi utilizat doar în caz de urgenţă. Ori de câte ori
vrei să iei legătura cu tatăl tău, foloseşte numărul din cartea
de telefon şi vorbeşte doar în engleză. Dacă ai nevoie să suni
pe linia privată – şi subliniez, doar în caz de urgenţă – voi
vorbi ruseşte, iar tu îmi vei răspunde în germană. Deci există
doar două numere pe care va trebui să le ţii minte.
Uşa de la intrare s-a trântit şi, după o clipă, au auzit vocea
lui Giles în hol:
— Sunt tot în salon?
— Da, domnule.
— Şi nu mă voi ierta niciodată, spunea Pengelly, pentru că
nu am fost alături de mama ta când…
Giles a dat buzna în cameră.

2059
 - JEFFREY ARCHER -

— Voiam să fii prima care să afli, draga mea. Harold

Wilson mi-a oferit un loc în Camera Lorzilor.
Amândoi au părut încântaţi.

2060
 - JEFFREY ARCHER -

LADY VIRGINIA FENWICK

1971

2061
 - JEFFREY ARCHER -

12
Contele de Fenwick a chemat-o pe fiica sa în Scoţia. O
comandă aproape regală.
Virginia era îngrozită gândindu-se că se va întâlni cu tatăl
ei. Atâta timp cât se ţinea departe de rubricile de bârfe din
ziare şi îşi respecta bugetul, bătrânul nu părea să se
sinchisească prea mult de ce făcea ea la Londra. Totuşi,
procesul împotriva fostei ei cumnate, Emma Clifton, fusese
prezentat pe larg în Scotsman, singurul ziar pe care-l citea
nobilul conte.
Virginia a ajuns la Fenwick Hall abia seara şi s-a retras
imediat în dormitor, sperând că tatăl ei va fi în toane mai
bune după un somn adânc. Dar nu a fost. De fapt, abia a
scos un cuvânt la micul dejun în afară de:
— Ne vedem în biroul meu la zece, de parcă ea ar mai fi
fost încă o elevă neastâmpărată.
A ajuns lângă biroul tatălui ei la zece fără cinci, dar nu a
bătut la uşă până ce pendula din hol n-a sunat ora exactă.
Ştia prea bine că tatăl său cerea ca nimeni să nu ajungă la el
mai devreme sau mai târziu. Când a bătut, a fost răsplătită
cu ordinul:
— Intră! A deschis uşa şi a intrat într-o cameră în care se
afla doar când dădea de necaz. Virginia a rămas în picioare
de partea cealaltă a biroului, aşteptând să fie invitată să ia
loc. Nu a fost. Nu a zis nimic. Copiii trebuie văzuţi, nu auziţi,
era una dintre maximele preferate ale tatălui ei, care ar fi
putut constitui motivul pentru care erau aproape străini.
În timp ce Virginia îl aştepta să înceapă conversaţia, s-a
uitat mai atentă la bătrânul aşezat în spatele biroului,
încercând să-şi aprindă o pipă din măceş. Îmbătrânise mult
de când nu-l mai văzuse. Ridurile de pe faţa lui erau mai
adânci. Dar, cu toate că depăşise cu mult şaptezeci de ani,
părul lui grizonant era des, însă mustaţa tăiată cu grijă
amintea tuturor că aparţinea unei alte generaţii. Smokingul
contelui era de culoarea peruzea-gri a clanului său şi el
2062
 - JEFFREY ARCHER -

considera o virtute faptul că rareori se aventura în afara

frontierei Scoţiei. Fusese educat la Loretta School din
Edinburgh înainte de a absolvi colegiul St Andrews. Clubul
de golf, nu universitatea. La alegerile generale, îi susţinea pe
conservatori, nu din convingere, ci pentru că avea impresia
că aceştia erau cel mai mic din cele două rele posibile.
Totuşi, cum înaintea sa, Partidul Conservator fusese
reprezentat de sir Alec Douglas-Home, nu era lipsit de
influenţă. Vizitase de câteva ori Camera Lorzilor şi doar
atunci când era necesar un vot la o lege referitoare la stilul
său de viaţă.
După ce şi-a aprins pipa şi a tras câteva fumuri exagerate,
şi-a întors privirea către singura sa fiică pe care o considera
una dintre puţinele greşeli ale vieţii sale. Contele o blama pe
soţia lui pentru că răsfăţase copilul în prima parte a vieţii.
Contesa preferase morcovul, nu băţul, aşa că la optsprezece
ani singurele carate pe care ştia Virginia unde să le găsească
erau la Cartier, nu la magazinele locale.
— Lasă-mă să încep prin a te întreba, Virginia, a zis
contele printre pufăituri, dacă ai achitat toate facturile
juridice provenite din procesul tău nechibzuit?
— Da, tată. Dar a trebuit să vând toate acţiunile mele la
Barrington’s pentru asta.
— O justiţie poetică, a comentat contele, înainte de a mai
trage un fum din vechea sa pipă. Nu ar fi trebuit să permiţi
ca procesul să ajungă la tribunal după ce Edward ţi-a spus
că şansele tale erau cincizeci la sută.
— Dar a mers bine până când a apărut scrisoarea aceea
nenorocită a lui Fisher.
— Un alt exemplu al lipsei tale de judecată, a scuipat
contele. Fisher a fost întotdeauna un factor de risc şi nu ar fi
trebuit să-l implici.
— Dar a fost maior în armată.
— Un grad la care a ajuns abia după ce biroul militar a
decis că este vremea să se retragă.
— Şi membru în parlament.

2063
 - JEFFREY ARCHER -

— La nivelul unui vânzător de maşini la mâna a doua sau

al unui hoţ de vite. Virginia a ales să tacă în această bătălie
pe care ştia că nu ar fi câştigat-o. Te rog, asigură-mă,
Virginia, că nu te-ai mai amestecat şi cu alţi netrebnici.
Ea s-a gândit la Desmond Mellor, Adrian Sloane şi Jim
Knowles cu care ştia că tatăl ei nu ar fi fost de acord.
— Nu, tată, mi-am învăţat lecţia şi nu-ţi voi mai pricinui
necazuri.
— Mă bucur s-o aud.
— Dar trebuie să recunosc că este greu să trăieşti în
Londra doar cu două mii de lire pe lună.
— Atunci întoarce-te şi stai în Kinross, unde se poate trăi
confortabil cu doar două mii de lire pe an.
Virginia îşi dădea seama prea bine că acesta era ultimul
lucru pe care şi l-ar fi dorit tatăl ei, aşa că s-a decis să rişte.
— Speram, tată, că ai putea să-mi măreşti alocaţia la trei
mii pe lună.
— Nici să nu te gândeşti, i s-a răspuns imediat. De fapt,
după ultimele tale aiureli, mă gândeam să-ţi înjumătăţesc
alocaţia.
— Dar dacă o faci, tată, cum aş putea supravieţui? S-a
întrebat dacă era momentul să izbucnească în lacrimi.
— Ai putea să procedezi ca ceilalţi şi să înveţi să trăieşti
din banii pe care-i ai.
— Dar prietenii mei se aşteaptă…
— Atunci nu ai soiul potrivit de prieteni. Poate a venit
timpul să cobori în lumea adevărată.
— Ce vrei să spui, tată?
— Ai putea începe prin a-i da afară pe valet şi pe
menajeră, care, după mine, sunt o cheltuială inutilă şi să te
muţi într-un apartament mai mic. Virginia a părut şocată. Şi
ai putea chiar să-ţi cauţi un serviciu. Virginia a început să
plângă. Cu toate că, dacă ne gândim la asta, ar fi inutil,
pentru că nu eşti în stare decât să cheltuieşti banii altora.
— Dar, tată, a spus Virginia, ştergându-şi o lacrimă, încă o
mie pe lună mi-ar rezolva problemele.

2064
 - JEFFREY ARCHER -

— Care nu sunt problemele mele, a zis contele. Deci ai

putea începe noul regim prin a lua trenul şi a te întoarce la
Londra – la clasa a doua.

Virginia nu mai intrase niciodată într-un vagon de clasa a

doua şi, cu toate admonestările tatălui ei, nu avea intenţia s-
o facă. Totuşi, în timpul lungului drum spre King’s Cross, s-a
gândit la situaţia sa curentă şi la ce şanse îi mai rămăseseră
dacă nu voia să epuizeze răbdarea bătrânului domn.
Se împrumutase deja cu sume mici de la mai mulţi
prieteni şi cunoştinţe şi câţiva începeau să-i ceară
rambursarea, în timp ce alţii păreau resemnaţi cu faptul că
ea considerase banii nu atât un împrumut, cât un dar.
Poate ar putea învăţa să trăiască fără valet şi bucătăreasă,
să se ducă la Peter Jones mai des decât la Harrods şi chiar
să mai meargă cu autobuzul în loc să ia un taxi. Totuşi, ceea
ce nu putea să facă era să meargă cu metroul. Nu-i păsa că
mergea prin subterană dacă se ducea la Annabel’s. Vizita ei
la salonul de cosmetică nu se putea, de asemenea, negocia,
iar vinul alb în loc de şampanie era ceva imposibil. Refuza să
renunţe şi la loja ai de la Albert Hall sau la cea de la
Wimbledon. Bofie Bridgewater îi spusese că unii dintre
prietenii lui le închiriau atunci când nu le foloseau. Ce
vulgar, cu toate că trebuia să recunoască faptul că ar fi ceva
mai bine decât să le piardă de tot.
Totuşi, Virginia observase recent că primea mai multe
plicuri maro în cutia de scrisori. Le lăsa pur şi simplu
nedeschise pe preş în speranţa deşartă că vor dispărea, deşi
în realitate erau urmate de o scrisoare de la un avocat
avertizând-o de primire iminentă a unui mandat de executare
silită dacă facturile nu erau achitate în paisprezece zile. Şi,
de parcă n-ar fi fost destul, în acea dimineaţă deschisese o
scrisoare de la managerul băncii ei prin care acesta îi solicita
o întrevedere de urgenţă.

2065
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia nu întâlnise niciodată un director de bancă şi,

desigur, nu era ceva de bon-ton. Dar când s-a întors la
Cadogan Gardens şi a deschis uşa din faţă, a văzut că
plicurile maro erau acum mult mai multe decât cele albe. A
strâns scrisorile şi s-a dus în salon unde le-a împărţit în
două mormane.
După ce a aruncat în coşul de gunoi o a doua solicitare
pentru o întâlnire urgentă de la managerul băncii şi-a
îndreptat atenţia spre plicurile albe. Mai multe invitaţii de la
prieteni să-şi petreacă un weekend la ţară, dar îşi vânduse
de curând micul MGM şi nu mai avea alte mijloace de
transport. Invitaţii la baluri, la care n-ar fi putut fi văzută
purtând aceeaşi rochie de două ori. La Ascot şi Wimbledon
şi, bineînţeles, la o petrecere în grădină la Buckingham
Palace. Dar invitaţia aurită de la Bofie Bridgewater a intrigat-
o cel mai mult.
Bofie era după opinia tatălui ei, o pierdere de spaţiu.
Totuşi era cel mai tânăr fiu al unui viconte, ceea ce-i
permitea să între într-o clasă de oameni cu stare. Virginia a
citit scrisoarea lui Bofie. Oare binevoia să i se alăture la
prânz la Harry’s Bar (ceea ce însemna desigur că nu va plăti
el) să întâlnească un bătrân prieten american (pe care-l
cunoscuse probabil destul de recent), Cyrus T. Grant III, care
vizita Londra pentru prima oară şi nu ştia oraşul.
— Cyrus T. Grant III, a repetat ea; oare unde mai întâlnise
numele acesta? Ah, da, William Hickey. A luat un Daily
Express din ziua anterioară şi a întors paginile la coloana de
bârfe, la fel cum un parior răsfoieşte până la paginile cu
rezultatele curselor. Cyrus T. Grant III va vizita Londra în vara
aceasta pentru a profita de sezonul de curse, o informa
Hickey. Mai ales ca să-şi urmărească iapa, Noble Conquest,
concurând împotriva lui King George VI şi Queen Elisabeth
Stakes la Ascot. Va veni la Londra cu avionul său particular cu
reacţie Lear şi va sta în apartamentul Nelson la Ritz. Forbes
Magazine l-a prezentat pe Grant ca pe al 28-lea cel mai bogat
om din America. Un multimilionar – Virginiei îi plăcea

2066
 - JEFFREY ARCHER -

cuvântul „multi” – care-şi câştigase averea în industria de

conserve – nu-i păsa ei de cuvântul „industrie”. Hickey mai
spunea că Vogue îl prezentase ca pe unul dintre cei mai
râvniţi burlaci de pe planetă.
— Dar cât de bătrân eşti? a bombănit Virginia când studia
fotografia magnatului aflată sub articol. Bănuia că patruzeci
şi cinci de ani şi spera că cincizeci şi, cu toate că nu era ceea
ce s-ar putea numi frumos sau chiar prezentabil, numărul
28 i-a rămas în minte.
Virginia i-a scris lui Bofie un bilet de mână prin care
accepta amabila lui invitaţie şi adăuga cât de mult aştepta
să-l întâlnească pe Cyrus T. Grant III. Poate ar putea chiar
să stea lângă el?

— M-aţi sunat, doamnă? a spus valetul.

— Da, Morton. Îmi pare rău să-ţi spun că nu mai am de
ales decât să te eliberez din serviciul meu la sfârşitul lunii.
Morton n-a părut surprins, pentru că nu mai fusese plătit de
trei luni. Desigur, îţi voi oferi referinţe excelente aşa că nu-ţi
va fi greu să găseşti alt serviciu.
— Mulţumesc, doamnă, pentru că mărturisesc că acestea
nu au fost timpuri uşoare.
— Nu sunt sigură că te înţeleg, Morton.
— Doamna Morton este iar însărcinată.
— Dar abia anul trecut mi-ai spus că ţi se părea că trei
copii sunt prea destui.
— Şi încă sunt de aceeaşi părere, doamnă, dar să spunem
că acesta nu a fost planificat.
— Trebuie să ne organizăm vieţile mai atent, Morton şi să
învăţăm să trăim din ce avem.
— Exact, doamnă.

2067
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia n-a mai putut amâna vizita la managerul băncii

după ce o coafeză din Mayfair i-a prezentat stânjenită un cec
respins.
— Sunt sigură că este o eroare birocratică, a asigurat-o
Virginia şi a scris imediat un alt cec. Dar, când a plecat de la
coafor, a chemat un taxi şi i-a cerut şoferului s-o ducă la
Coutts în Strand.
Domnul Fairbrother s-a ridicat de la birou când Virginia a
intrat neanunţată în biroul lui.
— Fără îndoială că aveţi o explicaţie pentru asta? a spus
ea, punând cecul cu STORNARE LA EMITENT pe biroul lui.
— Mă tem, stimată doamnă, că v-aţi depăşit cu mult limita
de creditare stabilită, a zis Fairbrother, fără să mai spună că
ea nu se programase. V-am scris de mai multe ori, cerându-
vă o întâlnire pentru discutarea prezentei situaţii, dar e
evident că aţi fost foarte ocupată.
— Am crezut că, având în vedere că familia mea lucrează
cu Coutts de mai mult de două sute de ani, mi s-ar putea
acorda mai multă libertate.
— Am fost pe atât de înţelegători pe cât se putea având în
vedere împrejurările, a spus Fairbrother, dar cum există
multe alte tranzacţii în aşteptare, mă tem că nu ne-aţi prea
dat de ales.
— Dacă aşa stau lucrurile nu-mi lăsaţi altă alegere decât
să-mi mut contul la o bancă mai civilizată.
— După cum doriţi, doamnă. Şi poate cu vremea veţi fi
destul de amabilă să îmi spuneţi la ce bancă trebuie să vă
transferăm depăşirea de credit. Între timp, mă tem că nu
vom putea să onorăm niciunul dintre cecurile curente până
ce domnia sa, lordul, nu va achita suma lunară.
— Asta e foarte bine, a zis Virginia, pentru că l-am vizitat
de curând pe tatăl meu în Scoţia şi el a fost de acord să-mi
crească alocaţia la trei mii de lire pe lună.
— Aceasta este într-adevăr o veste bună, doamnă şi vă va
ajuta fără îndoială să vă rezolvaţi problemele curente pe
termen scurt. Totuşi, ar trebui să subliniez că, în urma

2068
 - JEFFREY ARCHER -

întâlnirii cu tatăl Domniei Voastre, lordul a scris pentru a

informa banca de faptul că nu mai dorea să vă garanteze
plafonul de creditare. Şi nu a spus nimic despre vreo mărire
a alocaţiei dumneavoastră lunare.

2069
 - JEFFREY ARCHER -

13
Virginia şi-a petrecut dimineaţa la un coafor nou, şi-a
făcut unghiile şi şi-a luat taiorul Chanel preferat de la
spălătorie înainte de a se întoarce în Cadogan Gardens.
Când s-a uitat în oglinda de mărime naturală s-a gândit că
nu arată prea rău pentru cei patruzeci şi doi de ani, ei,
patruzeci şi trei… ei bine… A luat taxiul spre Harry’s Bar
chiar înainte de 1 p.m. Şi, când a menţionat numele Cyrus T.
Grant III portarului, a fost însoţită imediat într-un salon
privat de la etajul al doilea.
— Bine ai venit, draga mea, a spus Bofie când a intrat în
cameră. A tras-o repede într-o parte şi i-a şoptit:
— Ştiu că Cyrus abia aşteaptă să te întâlnească. I-am
spus deja că eşti un membru al familiei regale.
— Sunt o nepoată îndepărtată a reginei mame pe care am
întâlnit-o doar în ocazii oficiale, cu toate că e adevărat că tata
joacă uneori bridge cu ea când vine la Glamis Castle.
— Iar eu i-am spus că ai luat ceaiul cu regina săptămâna
trecută.
— La Buck House sau la Windsor? a întrebat Virginia,
intrând în joc.
— La Balmoral. E mult mai exclusiv, a zis Bofie luând un
alt pahar de şampanie de la un chelner în trecere.
Virginia s-a făcut că nu observă invitatul de onoare,
înconjurat de admiratori, şi s-a întrebat dacă aceştia ar fi
stat tot aşa în cazul în care el n-ar fi fost al douăzeci şi
optulea cel mai bogat om din America.
Cyrus nu avea mai mult de un metru şaizeci şi cinci şi din
păcate nu era Gary Cooper în compensare. Purta o haină
cadrilată roşu cu alb, jeanşi, o cămaşă din mătase albastru-
deschis şi pantofi din piele cu şireturi. Tocurile cubaneze îl
făceau să pară aproape de aceeaşi înălţime cu Virginia. Ei i-a
venit să chicotească, dar a reuşit cumva să pară serioasă.
— Cyrus, pot să ţi-o prezint pe draga mea prietenă, lady
Virginia Fenwick?
2070
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi face plăcere să vă întâlnesc, doamnă, a spus Cyrus.

— Vă rog să-mi spuneţi Virginia, ca toţi prietenii mei.
— Mulţumesc, Ginny. Iar tu îmi poţi spune Cyrus, toţi fac
aşa.
Virginia nu a comentat. Bofie a bătut din palme şi de
îndată ce a captat atenţia tuturor, a spus:
— Sunt sigur că sunteţi gata pentru prânz.
— Eu sunt sigur, a zis Cyrus şi le-a invitat pe doamne să
se aşeze. Virginia a fost uimită şi încântată pentru că se afla
la dreapta invitatului de onoare.
— Cât vei sta în Anglia? s-a aventurat ea.
— Doar câteva săptămâni. Am venit pentru ceea ce voi
numiţi sezon, deci mă voi duce la Wimbledon, Henley şi, mai
important, la Royal Ascot. Ştii, am o iapă care participă la
cursele King George VI şi Queen Elisabeth.
— Şi la Noble Conquest.
— Ei, să mă ia naiba, a spus Cyrus. Asta e impresionant,
Ginny.
— Nu chiar. Merg întotdeauna la Ascot şi se vorbeşte mult
despre calul tău.
— Te-aş invita să-mi fii oaspete, a spus Cyrus, dar
bănuiesc că vei sta în loja regală.
— Nu întotdeauna, a zis Virginia.
— Mă întreb dacă ai putea sta lângă mine mâine, a
mărturisit Cyrus când o farfurie cu somon afumat i-a fost
pusă în faţă, pentru că am o problemă şi bănuiesc că tu eşti
chiar persoana care o poate rezolva pentru mine.
— Desigur, voi face tot ce pot.
— Nu ştiu cu ce să mă îmbrac, Ginny. Virginia a părut
uimită până când el nu a continuat: Mi s-a spus că trebuie
să ai o ţinută specială ca să poţi intra în sectorul regal.
— Joben şi frac, a spus Virginia. Şi dacă ai norocul ca iapa
ta să câştige, Maiestatea Sa îţi va înmâna cupa.
— Aceasta ar fi cea mai mare onoare din viaţa mea. Îi pot
spune Liz?

2071
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur că nu, a zis Virginia cu fermitate. Chiar şi

familia ei i se adresează cu „Maiestatea Voastră.”
— Va trebui să mă înclin?
— S-o luăm cu începutul, a zis Virginia, încălzindu-se.
Trebui să vizitezi Gieves şi Hawkes pe Savile Row unde te vor
îmbrăca.
— Să mă îmbrace?
— Să se asigure că eşti aranjat cum trebuie.
Lângă Cyrus a apărut un chelner care i-a umplut paharul
cu whisky, iar altul i-a oferit Virginiei un pahar cu şampanie.
— Ce păcat că n-au marca mea preferată, a spus Cyrus
după ce şi-a golit paharul.
— Marca ta preferată?
— Maker’s Mark. Nu am găsit niciun hotel sau restaurant
în acest oraş care să-l aibă în stoc, a mai zis el, în timp ce un
chelner s-a plecat şi i-a aprins trabucul. Cyrus a tras câteva
fumuri şi a suflat un norişor de fum. Sper că nu te
deranjează, Ginny.
— Deloc, a spus Virginia, în timp ce alt chelner a luat
farfuriile goale. Soţia ta a venit cu tine? s-a interesat ea,
aruncând momeala.
— Nu sunt însurat, Ginny.
Virginia a zâmbit.
— Dar am intenţia să mă aşez la casa mea de îndată ce voi
reveni în Louisiana.
Virginia s-a încruntat.
— O ştiu pe Ellie May de când eram colegi la liceu, dar, fir-
ar să fie, am fost prea lent să fac prima mişcare la timp, aşa
că a apărut Wayne Halliday şi s-a căsătorit cu ea. Au divorţat
anul trecut şi nu vreau s-o las să-mi scape a doua oară.
Cyrus şi-a scos portmoneul şi i-a arătat o fotografie a lui Ellie
May, care nu părea gata să câştige vreun concurs de
frumuseţe, dar care avea poate alte calităţi mai tangibile.
— Atrăgătoare, a zis Virginia.
— Aşa cred şi eu.
Virginia trebuia să-şi regândească strategia.

2072
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi ăsta e alt lucru pe care am de gând să-l fac în

Londra, Ginny, să iau un inel de logodnă. Ştii, nu puteam
risca să cumpăr un inel în Baton Rouge, pentru că, dacă aş fi
făcut-o, ar fi aflat jumătate din district după o oră, ceea ce n-
ar mai fi fost o surpriză pentru Ellie. Şi nu ştiu de unde să
încep, a zis el când o friptură în sânge, care aproape umplea
farfuria, a fost pusă în faţa lui.
Virginia a băut puţină şampanie, gândindu-se la această
nouă informaţie.
Cyrus şi-a luat cuţitul şi furculiţa şi s-a uitat fix la friptură
înainte s-o atace.
— Trebuie să fie ceva special, Ginny, pentru că familia lui
Ellie May a venit pe Mayflower. Îşi poate trasa genealogia cu
nouă generaţii în urmă. Cam ca tine, bănuiesc.
— Primul din familia Fenwick înregistrat era fermier în
Pertshire în 1243, a spus Virginia, dar recunosc că nu ştim
pe nimeni înainte de el.
Cyrus a râs.
— Ei, cu asta m-ai prins. Eu ştiu cine a fost bunicul meu
pentru că el a fondat compania, dar înainte de asta, mai
nimic.
— Fiecare dinastie mare trebuie să înceapă de undeva, a
zis Virginia, atingându-l pe mână.
— Eşti amabilă, a spus Cyrus. Şi când mă gândesc că
eram nervos că voi sta lângă un membru al familiei regale.
A lăsat jos cuţitul şi furculiţa, dar şi-a luat trabucul şi a
mai băut nişte whisky.
Când Bofie i-a pus lui Cyrus o întrebare, Virginia s-a
întors spre persoana din dreapta sperând să afle mai multe
despre Cyrus T. Grant III. Domnul Lennox s-a dovedit a fi
antrenorul lui Cyrus. După câteva momente, Virginia şi-a dat
seama că domnul Lennox antrena caii lui Cyrus, nu pe el,
ceea ce explica de ce şeful lui nu părea pregătit pentru
galopul de dimineaţă. L-a pisat cu întrebări pe Lennox şi a
aflat repede câteva frânturi de informaţie despre adevărata
dragoste a vieţii lui Cyrus. După ce murise bunicul, tatăl

2073
 - JEFFREY ARCHER -

său, Cyrus T. Grant II continuase să dezvolte compania

familiei şi când murise, lui Cyrus T. Grant III i se oferise să
renunţe la afacerea din industria de conserve şi să se
concentreze pe cursele de cai. Câştigase deja derby-ul din
Kentucky şi acum paria în cursele King George VI şi Queen
Elisabeth.
De îndată ce Virginia a strâns informaţiile de care avea
nevoie şi-a întors atenţia spre Cyrus, căruia poate nu-i
plăcea whisky-ul scoţian, dar părea fericit să consume
deliciosul nectar auriu la fiecare îmbucătură. În mintea
Virginiei începea să se contureze o idee.
— Dacă n-ai nimic important de făcut după-masă, Cyrus,
nu vrei să te duc pe Bond Street să vedem dacă nu găsim
ceva special pentru Ellie May?
— Ce idee bună. Eşti sigură că ai timp?
— Va trebui doar să-mi rearanjez programul, nu-i aşa,
Cyrus?
— Doamne, Ginny şi când te gândeşti că cei de acasă îmi
tot spuneau că englezii sunt plini de ei şi rezervaţi. Dar le
explic eu când mă voi întoarce la Baton Rouge.
— Sper că da.
Când Cyrus s-a întors în cele din urmă spre stânga să
discute cu Bofie, Virginia s-a strecurat din scaun şi s-a dus
la maître d’.
— Aţi vrea să fiţi amabil şi să trimiteţi unul dintre chelneri
la Fortnum’s să ia două sticle de Maker’s Mark? Puneţi-le
într-o pungă şi daţi-mi-le la plecare.
— Desigur, doamnă.
— Şi puneţi-le pe nota de plată.
— Cum doriţi, doamnă. Ea i-a dat lui maître d’ o bancnotă
de o liră, neplăcut conştientă că el era probabil mai bogat
decât ea.
— Mulţumesc, doamnă.
Virginia a revenit la locul ei şi l-a adus repede pe Cyrus
înapoi la subiectul lui preferat – Cyrus. L-a lăsat să

2074
 - JEFFREY ARCHER -

vorbească despre el însuşi următoarele douăzeci de minute,

întrerupându-l doar cu întrebări pregătite cu grijă.
La cafea, Virginia s-a aplecat spre Bofie şi i-a spus:
— Vreau să-l duc pe Cyrus la cumpărături azi după-masă.
— Unde veţi merge? a întrebat el.
— Asprey, Cartier şi poate Cellini.
— La Cellini? a zis Bofie. Nu sunt cam noi?
— Sunt sigură că ai dreptate, Bofie, dar mi s-a spus că au
cea mai grozavă colecţie de pietre preţioase.
— Atunci să începem de acolo, a spus Cyrus, ridicându-se
de la masă, aparent fără să-şi dea seama că majoritatea
invitaţilor nu-şi băuseră cafeaua. În timp ce era ajutat să-şi
pună trenciul, maître d’ i-a dat discret Virginiei punga cu
Fortnum’s. După ce Virginia l-a sărutat pe Bofie pe ambii
obraji, l-a luat pe Cyrus de braţ şi l-a condus pe drumul spre
Bond Street.
S-au uitat în vitrinele de la Cartier şi Asprey, dar nu au
intrat pentru că Cyrus părea decis să meargă la Cellini. Când
au ajuns în faţa uşii groase din sticlă pe care era gravată
litera „C”, Virginia a sunat la uşă şi, după un moment, a
apărut un bărbat îmbrăcat în frac şi pantaloni dungaţi.
Văzând-o pe Virginia, a descuiat de îndată şi s-a dat deoparte
ca să-i lase să intre.
— Domnul Cyrus T. Grant şi cu mine, a şoptit ea, căutăm
un inel de logodnă.
— Felicitări, doamnă, a spus vânzătorul, iar Virginia nu l-a
contrazis. Poate îmi permiteţi să vă arăt ultima noastră
colecţie.
— Mulţumesc, a zis Virginia. Au fost conduşi către două
fotolii confortabile din piele de lângă masa de expunere, iar
vânzătorul a dispărut într-o cameră din spate.
Cyrus, un bărbat căruia evident nu-i plăcea să aştepte, a
început să se agite, dar s-a liniştit când vânzătorul s-a întors
cu o tavă pe care se afla o colecţie de inele cu diamante
magnifice.

2075
 - JEFFREY ARCHER -

— Uau, a spus el. Asta zic eu să nu ştii ce să alegi. De

unde să încep?
— Toate sunt atât de frumoase, a tors Virginia. Dar te las
pe tine să decizi, dragă, a spus, alegându-şi cuvintele cu
grijă.
Cyrus s-a uitat la pietrele strălucitoare o vreme înainte de
a alege una.
— O alegere magnifică, dacă-mi pot permite să spun aşa
ceva, a comentat vânzătorul. Toate celelalte femei îl vor
admira.
— Vor fi geloase ca naiba, a zis Cyrus.
Virginia era desigur de acord cu asta.
— Să-l încercăm pe degetul doamnei ca să vedeţi cum
arată?
— Ce idee bună, a spus Cyrus, punând bijuteria pe
inelarul mânii stângi a Virginiei.
— Şi care este provenienţa? a întrebat Virginia, uitându-se
mai atentă la uriaşul diamant.
— Piatra este din Africa de Sud, doamnă, din Transvaal.
Are 6,3 carate, e de un galben rar, certificat, fără defecte.
WH2.
— Cât costă? a întrebat Cyrus.
Tânărul şi-a verificat lista codată de stocuri şi a zis:
— Paisprezece mii de lire, domnule, de parcă ar fi vorbit de
mărunţiş pentru cineva care cumpăra de la Cellini.
Cyrus a fluierat printre dinţi.
— E bine, a spus Virginia, admirând inelul de pe degetul
ei. Mă aşteptam să coste mai mult şi aşa ar fi fost dacă am fi
mers la Cartier sau la Asprey. Ce inteligent din partea ta,
Cyrus, că ai ales Cellini. Cyrus a ezitat. Dacă cineva ar vrea
să se căsătorească cu mine, a zis ea, luându-i mâna, acesta
este exact tipul de inel pe care mi l-aş dori.
— La naiba, ai dreptate, Ginny, a spus el, scoţându-şi
carnetul de cecuri. Ambalează-l.
— Mulţumesc, domnule.
Cyrus a scris cecul şi l-a pus pe masă.

2076
 - JEFFREY ARCHER -

— Aveţi o toaletă pentru bărbaţi?

— Da, domnule, în jos pe scări, pe partea dreaptă. Nu
puteţi să n-o găsiţi.
În timp ce Cyrus se ridica încet din fotoliu, Virginia s-a
gândit că s-ar putea să reuşească. S-a uitat cu drag la inel
înainte de a şi-l scoate de pe deget şi a-l pune în cutiuţa
elegantă din piele pe care era gravat tot un „C”.
— Dacă mă voi răzgândi… a zis ea pe un ton normal.
— Veniţi oricând vă convine, doamnă. Vom fi fericiţi să vă
servim.
Virginia îşi punea mănuşile din piele când a reapărut
Cyrus. S-a uitat bine la el înainte de a-i spune:
— Cred că ar fi bine să te duc înapoi la hotel, dragă. Noroc
că e aşa aproape.
— Ce idee bună, a zis Cyrus, luându-i braţul.
Vânzătorul i-a dat o pungă micuţă care conţinea o cutie
din piele şi mai micuţă înainte de a-i însoţi la uşă. Când a
ieşit pe stradă, Virginia a verificat ora de deschidere,
uitându-se discret pe geam.
— Ellie May va fi atât de încântată, a spus Virginia pe
când se îndreptau încet pe Old Bond Street către Ritz.
— Mulţumită ţie, i-a zis Cyrus, agăţându-se bine de ea în
timp ce-l conducea prin Piccadilly.
— Întotdeauna îmi place să iau ceaiul de după-masă la
Ritz, a spus Virginia. Dar cred că nu ai chef.
— Ba sigur că am, a zis Cyrus, bălăbănindu-se nesigur pe
trepte şi intrând în hotel.
— Poate primul lucru pe care ar trebui să-l faci, a adăugat
ea când intrau în salonul de ceai, este să pui inelul lui Ellie
May în seiful din cameră.
— Te gândeşti la toate, Ginny. Stai să iau cheia.
Când Virginia a văzut mărimea apartamentului Nelson, i-a
sugerat să ia ceaiul în salonul de acolo în loc să coboare în
aglomeratul Palm Court.
— Mie îmi convine, a zis Cyrus. Fă tu, te rog, comanda, în
timp ce eu mă duc la closet.

2077
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia a ridicat receptorul şi a comandat ceai şi cornuri

cu unt pentru ei doi. A luat apoi una dintre sticlele de
Maker’s Mark din sacoşă şi a pus-o în centrul mesei. Când
Cyrus s-a întors în salon, a fost primul lucru pe care l-a
observat.
— De unde l-ai luat?
— Nu ţi-am spus, dar e şi preferatul meu.
— Atunci hai să bem una mică pentru a celebra, a spus
Cyrus.
Când Virginia a văzut ce înţelegea Cyrus prin „una mică”,
a fost bucuroasă că se gândise să comande două sticle.
O bătaie uşoară la uşă şi un cărucior a fost tras înăuntru.
O chelneriţă elegantă a aranjat ceaiul pentru ei doi pe masa
de lângă canapea. Virginia a umplut două căni, iar Cyrus s-a
aşezat lângă ea. Ea a început să-şi bea ceaiul în timp ce
Cyrus îşi mai turna alt pahar de whisky. Era clar că nu-l
interesa Earl Grey. Ea s-a mutat puţin mai aproape,
lăsându-şi fusta să se ridice deasupra genunchilor. El s-a
holbat la picioarele ei, dar nu s-a mişcat. Ea s-a apropiat şi
mai mult şi i-a pus o mână pe genunchi. El şi-a lăsat repede
paharul jos şi l-a reumplut, ceea ce i-a dat ei timp să-şi
descheie doi nasturi ai bluzei de mătase în timp ce-şi ridica
cealaltă mână mai sus pe piciorul lui. El n-a opus rezistenţă
atunci când ea a început să-i desfacă cureaua de cowboy şi
să-i deschidă cămaşa.
— Şi Ellie May? a murmurat el.
— Eu nu-i spun nimic, dacă n-o faci tu, a şoptit Virginia,
trăgându-i fermoarul de la pantaloni şi strecurându-i o mână
în pantaloni. El a mai luat o duşcă de whisky chiar din sticlă,
înainte de a se arunca pe ea.
Virginia a continuat să fie atentă la ce avea de făcut şi,
după ce i-a scos ghetele şi şosetele, i-a scos cu îndemânare
restul hainelor până ce a rămas gol. S-a uitat în jos la el şi a
zâmbit. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de mic. El a mai
luat o gură de whisky şi a alunecat de pe canapea pe jos,
aproape lovind masa cu capul. Virginia s-a aşezat pe covor

2078
 - JEFFREY ARCHER -

lângă el. Era gata să-l tragă peste ea când el a adormit

buştean. L-a rostogolit uşor, astfel încât să stea răşchirat pe
covor.
S-a ridicat şi a fugit la uşă, a deschis-o câţiva centimetri şi
a agăţat semnul NU DERANJAŢI pe clanţa de afară. S-a
întors lângă Cyrus, a căzut în genunchi şi, adunându-şi
forţele, i-a pus mâinile pe sub umeri şi l-a târât pe covor
până în dormitor. L-a lăsat pe jos în timp ce trăgea
cearşafurile şi pătura de pe patul cel mare. Apoi a
îngenuncheat lângă el şi, cu un ultim efort herculean, l-a
tras de pe covor pe saltea, mulţumită că nu avea decât un
metru şaizeci şi cinci. El sforăia încântat în timp ce l-a
acoperit uşor cu cearşaful şi pătura. A umplut încă un pahar
cu Maker’s Mark şi l-a pus pe măsuţa de lângă pat. Apoi a
închis uşa dormitorului, a tras draperiile grele şi a stins toate
luminile, una câte una, până ce camera a rămas în întuneric.
După ce s-a urcat în pat lângă el, mai purta un singur
lucru.

2079
 - JEFFREY ARCHER -

14
Virginia şi-a petrecut restul nopţii trează, ascultând
sforăiturile puternice ale lui Cyrus. El se tot sucea şi se
învârtea şi când s-a trezit a făcut-o doar pentru câteva clipe
înainte de a începe iar să sforăie. Nu-i venea să creadă că
Ellie May se culcase vreodată cu el.
Virginia a stat acolo, oră după oră, dându-şi seama că
urma să fie o noapte lungă. Nu numai că Cyrus era beat, dar
probabil suferea în urma decalajului de fus orar. Şi-a
petrecut noaptea pregătindu-şi un plan care va fi pus în
mişcare în momentul în care se va trezi şi el. A repetat chiar
şi replicile pe care le va spune până ce le-a învăţat pe
dinafară.
El s-a trezit chiar după şase în dimineaţa următoare, dar a
durat o vreme până ce s-a dumirit pe ce lume se afla, ceea ce
i-a oferit Virginiei timpul să repete planul. La câteva minute
după şapte, Cyrus a întins braţul şi, după ce a scormonit, a
reuşit să aprindă lampa de pe măsuţă, semn pentru Virginia
să închidă ochii, să se întoarcă şi să ofteze uşor. Când Cyrus
s-a uitat de jur-împrejur şi a văzut-o întinsă lângă el, ea, a
auzit o voce spunând:
— Ce mama naibii?
Virginia a căscat şi s-a întins, prefăcându-se că se trezeşte
încet. Când şi-a deschis ochii, a fost întâmpinată de viziunea
Căderii: o figură nebărbierită, o gură larg deschisă,
transpiraţie din belşug şi putoare de whisky. Cyrus mai avea
nevoie doar de o pereche de urechi de măgar ca să
completeze imaginea.
— Bună dimineaţa, dragă, a spus Virginia. S-a aplecat şi l-
a sărutat, respirând din plin o gură de halenă matinală, dar
nu s-a dat la o parte, ci doar i-a zâmbit şi şi-a pus braţele în
jurul corpului lui umed şi puhav. A început să-şi mişte mâna
în susul piciorului lui.
— Ai fost magnific azi-noapte, scumpule, a zis ea. Un leu,
un adevărat leu.
2080
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce s-a întâmplat azi-noapte? a reuşit să spună Cyrus,

trăgându-şi cearşaful peste trupul lui gol.
— Ai fost de neoprit. Nici nu mai ştiu de câte ori am făcut
dragoste şi a fost aşa de romantic când mi-ai spus că n-ai
mai întâlnit niciodată pe cineva ca mine şi ar trebui să ne
petrecem restul vieţii împreună.
— Ce-am zis?
— „Dar cum rămâne cu Ellie May?” am insistat eu. „Cum
m-aş mai putea gândi la Ellie May, acum când am întâlnit o
zeiţă?” ai răspuns tu. „Te voi face regina Louisianei.” Apoi ai
coborât din pat, ai căzut în genunchi şi m-ai cerut de
nevastă.
— Ce-am făcut?
— M-ai cerut de soţie şi mărturisesc că am fost copleşită
de gândul de a-mi petrece restul vieţii cu tine, în Baton
Rouge. Pe urmă mi-ai pus inelul pe deget. Şi-a ridicat mâna
stângă.
— Zău?
— Da şi acum trebuie să lăsăm restul lumii să ne
împărtăşească fericirea. Gura lui Cyrus a rămas deschisă. Îţi
voi spune ce am de gând să fac, dragul meu, a mai zis
Virginia, dându-se jos din pat şi trăgând draperiile pentru a
lăsa soarele să intre în cameră. Gura lui Cyrus a continuat
să rămână deschisă privindu-i trupul gol. După ce mă
îmbrac, mă duc acasă să mă schimb. La urma-urmei, acum
că sunt logodnica ta, n-aş vrea ca vreun om să mă vadă în
aceleaşi haine pe care le-am purtat noaptea trecută,
scumpule. A chicotit în timp ce se apleca să-l mai sărute o
dată pe gură.
Virginia a ridicat receptorul telefonului aflat lângă pat.
— Micul-dejun pentru o persoană, a spus. Ceai, pâine
prăjită şi marmeladă de Oxford şi poate Virgin Mary.
Logodnicul meu are o mahmureală groaznică. Da,
mulţumesc, cât mai curând posibil. Mă voi întoarce pe la
zece, scumpete, i-a promis ea, şi după aceea putem merge la
cumpărături. Cred că ar trebui să începem la Moss Bros. Ai

2081
 - JEFFREY ARCHER -

nevoie de un joben şi un frac pentru Ascot şi poate de o

cravată gri din mătase dacă vei fi văzut mult în loja regală. Şi
apoi mi te poţi alătura în timp ce voi privi colecţia de
primăvară de la Hartnell’s. Trebuie să-mi găsesc ceva demn
de câştigătorul curselor King George VI şi Queen Elisabeth, a
mai zis ea, încheindu-şi bluza.
S-a auzit o bătaie la uşă. Virginia a ieşit din dormitor şi a
deschis uşa, lăsând să între un chelner care împingea un
cărucior.
— Logodnicul meu e încă în pat. Intraţi. Ţi-a sosit micul
dejun, dragă, a strigat ea urmându-l pe chelner în dormitor.
Şi vezi să bei şi Virgin Mary, a mai adăugat ea când lui i-a
fost pusă tava în braţe, pentru că ne aşteaptă o zi plină. S-a
aplecat din nou şi l-a sărutat pe Cyrus care stătea acum în
capul oaselor şi o privea inexpresiv. Trebuie să mă mai
gândesc şi la ce vom scrie pe anunţul căsătoriei dat în
Monitorul Curţii. Ceva simplu, dar demn, a spus, care să
permită lumii să afle semnificaţia unirii familiilor noastre.
Desigur, toţi se vor aştepta la un eveniment social la St
Margaret’s, Westminster, cu toate că eu aş prefera ceva
liniştit, poate în Baton Rouge. Chelnerul le-a dat nota de
plată. O semnez eu, a spus Virginia care, înainte de a-l da
afară, a adăugat 20 la sută ca să se asigure că tânărul nu va
uita ce văzuse. I-a dat apoi lui Cyrus un ultim sărut şi i-a
zis:
— Ne vedem peste două ore, scumpete.
A ieşit din cameră înainte ca el să spună ceva.
Virginia a mers repede şi hotărâtă pe coridorul cel lung şi
a luat liftul până la parter. Când a trecut de biroul de
recepţie, niciunul dintre portari nu s-a uitat la ea. Erau
obişnuiţi cu doamnele care se strecurau afară din hotel
dimineaţa devreme, unele plătite, altele nu – şi sigur că
Virginia voia să fie bine plătită. Un portar în livrea i-a deschis
uşa din faţă şi a întrebat-o dacă voia un taxi.
— Da, vă rog.

2082
 - JEFFREY ARCHER -

El a ridicat mâna, a scos un fluierat pătrunzător şi, după

un moment, a apărut miraculos un taxi.
Virginia a făcut ce-i spusese lui Cyrus că va face. S-a
întors acasă, unde a petrecut un timp în baie, înainte de a-şi
spăla părul şi a-şi schimba hainele. A ales apoi costumul
potrivit pentru întoarcerea la Ritz.
La micul dejun a citit pe îndelete ziarele de dimineaţă. La
urma-urmei, magazinul pe care voia să-l viziteze nu se
deschidea decât la zece. Şi-a părăsit apartamentul din
Cadogan Gardens după nouă şi patruzeci, a luat alt taxi, de
data aceasta spre Bond Street, care era pustiu dimineaţa
devreme. A fost lăsată lângă Casa Cellini la zece şi câteva
minute.
Virginia a apăsat pe clopoţel, şi-a scos batista şi a fost
încântată să vadă că apare acelaşi vânzător să-i deschidă
uşa. S-a aplecat şi şi-a şters o lacrimă imaginară.
— Totul e în regulă, doamnă? a întrebat-o el, îngrijorat.
— Nu, mi-e teamă că nu, a zis ea, cu o voce tremurătoare.
Iubitul meu s-a răzgândit şi mi-a cerut să-l aduc înapoi, a
adăugat, scoţând inelul de logodnă de pe deget.
— Îmi pare foarte rău, doamnă.
— Nu la fel de mult ca mie, a spus ea, punând inelul pe
masă. M-a întrebat dacă-i puteţi returna cecul.
— Nu este posibil, doamnă, l-am încasat imediat şi, cum
aţi luat inelul cu dumneavoastră, am cerut deducerea de
încasare.
— Atunci am nevoie de un cec pentru întreaga sumă în
compensaţie. La urma-urmei, aţi văzut cum mi-a dat inelul şi
eu am căzut de acord cu avocaţii lui să nu ducem lucrurile
mai departe. E atât de stânjenitor când se amestecă presa,
nu credeţi? Vânzătorul a părut tulburat. Niciunul dintre noi
nu are nevoie de o astfel de publicitate, nu-i aşa? Şi, desigur,
este posibil ca iubitul meu să se răzgândească şi atunci voi
veni înapoi. Deci poate aţi putea să-mi păstraţi câteva zile
inelul.
Vânzătorul a ezitat înainte de a spune:

2083
 - JEFFREY ARCHER -

— Pe numele cui să scriu cecul, doamnă?

— Lady Virginia Fenwick, a spus ea, zâmbindu-i cald.
Vânzătorul a dispărut într-un birou din spate şi nu a mai
apărut, după cum i s-a părut Virginiei, o eternitate. Până la
urmă s-a întors şi i-a dat un cec pentru 14.000 ₤. După ce
Virginia şi-a pus cecul în geantă, el a venit din spatele mesei,
i-a deschis uşa şi i-a spus:
— O zi bună, doamnă. Sper că ne vom revedea curând.
— Să sperăm, a zis Virginia, ieşind pe trotuar. A chemat
un taxi şi i-a cerut şoferului s-o ducă la Coutts în Strand.
Din nou şi-a pregătit cuvintele cu atenţie pentru cum l-o fi
chemat.
La sosirea la bancă, i-a spus şoferului să aştepte pentru că
va sta doar câteva minute. A coborât, a intrat în Coutts şi s-a
îndreptat spre biroul managerului. A intrat şi l-a găsit
dictându-i o scrisoare secretarei.
— Poţi pleca, domnişoară Powell, a zis Fairbrother. Era
gata să-i spună doamnei că nu mai dorea s-o vadă dacă nu-
şi programa o întâlnire când Virginia a pus cecul pe biroul
din faţa lui. El s-a uitat neîncrezător la cifra de 14.000 ₤.
— Asiguraţi-vă imediat că toate cecurile mele restante sunt
achitate, i-a spus ea. Şi vă rog să nu mă mai deranjaţi în
viitor. Înainte ca el să apuce să-i răspundă, Virginia a ieşit
din birou şi a închis uşa în urma ei.
— La Ritz, i-a spus şoferului. Taxiul a trecut pe celălalt
sens al drumului şi s-a îndreptat spre Piccadilly. S-au oprit
în faţa hotelului după zece minute. Virginia i-a dat ultima
liră, a urcat treptele şi s-a dus la recepţie.
— Bună dimineaţa, doamnă, cu ce vă pot ajuta?
— Vă rog să-l sunaţi pe domnul Cyrus T. Grant III din
apartamentul Nelson şi să-i spuneţi că lady Virginia Fenwick
îl aşteaptă la recepţie.
Recepţionerul a părut nedumerit.
— Dar domnul Grant a plecat acum o oră, doamnă. Am
comandat o limuzină să-l ducă la Heathrow.

2084
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1971

2085
 - JEFFREY ARCHER -

15
— Mama ta mi-a spus că nu voi reuşi niciodată să te
conving să-ţi iei o zi liberă, a zis Giles în timp ce nepotul lui i
se alătura pe scaunul din faţă.
— Mai ales ca să mă uit la un meci de crichet, a spus
Sebastian dispreţuitor, închizând uşa.
— Nu este un meci de crichet ca oricare altul, a spus
Giles. Este deschiderea campionatului Lord’s Test împotriva
Indiei, una dintre rivalele noastre cele mai puternice.
— Asta a fost cam greu să-i explic preşedintelui, care este
scoţian şi proprietarului băncii, care este turc şi refuză să
creadă că o întrecere sportivă poate continua cinci zile şi să
termine apoi fără niciun rezultat.
— Un meci nul este un rezultat.
— Încearcă să-i explici asta lui Hakim Bishara. Totuşi,
când i-am spus că sunt invitatul tău, mi-a permis să accept.
— De ce? a întrebat Giles.
— Hakim şi Ross Buchanan sunt mari admiratori ai tăi,
iar Ross m-a rugat să aflu dacă e vreo şansă să te gândeşti
să devii director la Farthings.
— De ce ar vrea asta când ştie că mă pricep la bănci tot
atât cât se pricepe el la crichet?
— Nu cred că talentul tău la crichet este motivul pentru
care te doresc în consiliul de administraţie. Ai însă anumite
calităţi care ar putea fi de folos băncii.
— Cum ar fi? a întrebat Giles când coteau pe Hyde Park
Corner şi se îndreptau către Park Lane.
— Ai fost ministru la Foreign Office în ultimul guvern, iar
acum eşti în grupul de parlamentari ai opoziţiei. Gândeşte-te
la toate contactele politice pe care ţi le-ai făcut în decursul
vremii. Şi, dacă ne vom alătura CEE, imaginează-ţi câte uşi,
închise rivalilor noştri, ne-ai putea deschide.
— Sunt flatat, a zis Giles, dar, cinstit vorbind, în sufletul
meu eu sunt politician şi dacă vom câştiga la alegerile
viitoare – şi sunt convins că o vom face – sper că voi fi numit
2086
 - JEFFREY ARCHER -

iar ministru şi, ca atare, voi fi obligat să renunţ la postul de

director.
— Dar asta se va întâmpla abia peste trei sau patru ani, a
spus Seb, timp în care vom putea să-ţi folosim cunoştinţele,
contactele şi experienţa pentru a ne extinde interesele în
Europa.
— Şi care vor fi responsabilităţile mele?
— Va trebui să asişti la o întrunire a consiliului la fiecare
trimestru şi să poţi fi găsit la telefon dacă Hakim sau Ross
au nevoie să-ţi ceară sfatul. Nu e prea mult şi sper că te vei
mai gândi.
— Un politician laburist în consiliul unei bănci.
— Ar putea fi un avantaj, a spus Seb. Să le arăţi că nu toţi
urâţi afacerile.
— Primul lucru de care am nevoie este să aflu cum vor
reacţiona colegii mei de Cameră.
Când treceau pe lângă Marble Arch, Seb a întrebat:
— Şi cum îţi place în Camera Lorzilor?
— Nu e ca în Camera Comunelor.
— Şi asta ce mai înseamnă?
— Puterea va aparţine întotdeauna Camerei Comunelor. Ei
propun proiectele de legi, în timp ce noi doar le revizuim şi
poate de aceea membrii acestei Camere nu sunt aleşi. Cinstit
vorbind, am făcut o greşeală neparticipând la alegerile
anticipate. Dar nu mă plâng, asta înseamnă că-mi voi
petrece mai mult timp cu Karin, deci, într-un fel, am obţinut
ce e mai bun din ambele lumi. Dar tu, Seb?
— Ce e mai rău din ambele lumi. Femeia pe care o iubesc
se află de cealaltă parte a Atlanticului şi, atâta timp cât soţul
ei trăieşte nu prea am ce face.
— Le-ai spus părinţilor tăi despre Jessica?
— Nu, nu în atâtea cuvinte, dar am impresia că tata ştie
deja. A venit în biroul meu cu câteva săptămâni în urmă să
mă ia la prânz şi a văzut pe perete o pictură numită „Mămica
mea”, semnată „Jessica”.
— Şi a făcut legătura?

2087
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar fi fost greu să n-o facă. „Mămica mea” n-ar fi putut

să fie decât Samantha.
— Dar, pe de o parte, asta e minunat.
— Şi, pe de alta, e groaznic, pentru că Sam nu şi-ar părăsi
niciodată soţul în timp ce e în comă la spital.
— Poate e timpul să treci peste asta.
— Aşa îmi spune şi tanti Grace, dar nu e chiar atât de
uşor.
— După două căsătorii eşuate, eu n-aş putea pretinde că
aş fi un model demn de urmat, a zis Giles. Dar a treia oară
am avut noroc, aşa că trebuie să mai existe o speranţă şi
pentru tine.
— Şi toată familia e încântată de cât de bine a mers.
Mamei îi place foarte mult Karin.
— Şi tatălui tău? a întrebat Giles când intrau pe St. John’s
Wood Road.
— El, de felul lui, e precaut, aşa că s-ar putea să-i ia mai
mult. Dar asta numai pentru că ţine foarte mult la tine.
— Nu-l pot învinovăţi pentru asta. La urma-urmei, el şi
mama ta sunt căsătoriţi de mai mult de douăzeci şi cinci de
ani şi încă se adoră.
— Mai spune-mi ceva despre jocul de azi, a zis Seb, dorind
să schimbe subiectul.
— Pentru indieni, crichetul nu e un joc, e o religie.
— Şi noi suntem invitaţii preşedintelui MCC?
— Da, Freddie Brown şi cu mine am jucat pentru MCC, iar
el a ajuns căpitanul echipei Angliei, a spus Giles în timp ce-şi
punea maşina pe locul de parcare din afara terenului. Totuşi,
vei descoperi că jocul de crichet este ca o mare democraţie.
Vei găsi un amestec interesant de invitaţi în loja
preşedintelui, care au doar un lucru în comun – pasiunea
pentru joc.
— Atunci eu voi fi cel lăsat pe dinafară, a zis Seb.

2088
 - JEFFREY ARCHER -

— Cabinet Office.
— Sunt Harry Clifton. Aş putea discuta cu secretarul de
Cabinet?
— Un moment, vă rog, să văd dacă e liber.
— Domnule Clifton, a zis o voce după câteva momente. Ce
surpriză plăcută. Tocmai l-am întrebat ieri pe cumnatul
dumneavoastră dacă s-au făcut progrese cu eliberarea lui
Anatoli Babakov.
— Din păcate, nu, sir Alan, dar nu din acest motiv v-am
căutat. Aş vrea să vă văd de urgenţă într-o problemă
personală. Nu v-aş deranja dacă nu aş crede că este ceva
important.
— Dacă spuneţi că este important, domnule Clifton, vă voi
vedea oricând doriţi şi să ştiţi că nu spun aşa ceva nici
măcar miniştrilor Cabinetului.
— Astăzi am venit în Londra să-mi vizitez editorii deci,
dacă s-ar putea să-mi acordaţi cincisprezece minute în
această după-amiază…
— Să mă uit pe orar. Ah, văd că prim-ministrul este la
Lord’s să urmărească meciul şi acolo se va întâlni neoficial
cu Indira Gandhi, deci nu-l aştept să revină la numărul 10
înainte de ora şase. Patru şi un sfert ar fi convenabil?

— Bună dimineaţa, Freddie. A fost amabil din partea ta că

ne-ai invitat.
— Mi-a făcut plăcere, Giles. E o schimbare să fim şi noi de
aceeaşi parte.
Giles a râs.
— Şi acesta este nepotul meu, Sebastian Clifton, care
lucrează în City.
— Bună dimineaţa, domnule Brown, a spus Sebastian
dând mâna cu preşedintele MCC. S-a uitat la terenul
magnific care se umplea repede în aşteptarea salvelor de
începere.

2089
 - JEFFREY ARCHER -

— Anglia a câştigat la datul cu banul şi suntem primii la

aruncare, a spus preşedintele.
— Am nimerit bine, a zis Giles.
— Şi aceasta este prima ta vizită pe un teren de crichet,
Sebastian?
— Nu, domnule, când eram la şcoală l-am văzut pe
unchiul meu cum marchează o sută de puncte pentru Oxford
chiar pe acest teren.
— Nu mulţi au reuşit aşa ceva, a zis preşedintele, în timp
ce alţi doi invitaţi au intrat în lojă şi li s-au alăturat.
Sebastian zâmbea, cu toate că nu se mai uita la fostul
căpitan al echipei Angliei.
— Şi acesta, a zis preşedintele, este un vechi prieten al
meu, Sukhi Ghuman, un jucător bun pe vremuri şi fiica lui,
Nadira.
— Bună dimineaţa, domnule Ghuman, a spus Giles.
— Îţi place crichetul, Nadira? a întrebat-o Seb pe tânăra
femeie la care încerca să nu se holbeze.
— Asta e o întrebare cam aiurea pentru o indiancă,
domnule Clifton, a spus Nadira, pentru că n-am avea ce să
discutăm cu soţii noştri dacă nu ne-am uita la crichet. Dar
tu?
— Unchiul Giles a jucat pentru MCC, dar când coechipierii
m-au văzut pe mine şi-au dat seama că nu voi rezista mult.
Ea a zâmbit.
— Şi am auzit că unchiul tău lucrează în City.
— Da, iar eu sunt la banca Farthings. Dar tu ce faci, eşti
în vacanţă?
— Nu, a zis Nadira, ca şi tine, lucrez în City.
Sebastian s-a simţit stânjenit.
— Şi cu ce te ocupi? a întrebat el.
— Sunt analist principal la Hambros.
Să reîncep, ar fi dorit să spună Seb.
— Ce interesant, a reuşit el să rostească când a fost salvat
de clopoţel.

2090
 - JEFFREY ARCHER -

S-au uitat amândoi pe teren şi au zărit doi bărbaţi cu

haine lungi, albe, păşind pe treptele pavilionului, un semn
pentru mulţime că bătălia era gata să înceapă.

— Domnule Clifton, ce plăcere să vă întâlnesc din nou, a

spus secretarul Cabinetului când dădeau mâna.
— Care e scorul la ora ceaiului? a întrebat Harry.
— Şaptezeci şi unu la cinci pentru Anglia. Cineva pe nume
Bedi ne ajută.
— Speram că ne vor bate de data aceasta, a recunoscut
Harry.
— Asta e înaltă trădare, a spus sir Alan, dar voi pretinde
că nu am auzit. Şi apropo, felicitări pe succesul mondial al
cărţii lui Babakov.
— Aţi făcut tot posibilul pentru aceasta, sir Alan.
— N-am jucat decât un rol minor. La urma-urmei,
secretarii de Cabinet nu trebuie să apară la acest nivel, ci
doar să se mulţumească să-i încurajeze pe ceilalţi de pe
margine. Doriţi ceai sau cafea?
— Nu, nimic, mulţumesc, a spus Harry, şi cum nu vreau
să vă răpesc mai mult timp decât este necesar, voi trece
direct la subiect. Sir Alan s-a lăsat pe spate în fotoliu. Acum
câţiva ani mi-aţi cerut să plec la Moscova din partea
guvernului Maiestăţii Sale, într-o misiune secretă.
— Pe care aţi îndeplinit-o exemplar.
— Poate vă amintiţi că mi s-a cerut să ţin minte numele
unui grup de agenţi activi în ţara noastră şi să vă transmit
aceste nume.
— Ceea ce s-a dovedit a fi foarte util.
— Unul dintre numele de pe listă era un agent numit
Pengelly. Secretarul Cabinetului a revenit la expresia lui de
mandarin impasibil. Speram că este doar o coincidenţă.
Liniştea a continuat. Ce prostie din partea mea, a zis Harry.

2091
 - JEFFREY ARCHER -

Desigur că dumneavoastră înţeleseserăţi deja semnificaţia

acestui nume.
— Mulţumită dumneavoastră, a spus sir Alan.
— Dar cumnatul meu a fost informat? Altă întrebare
lăsată fără răspuns. Oare chiar e drept, sir Alan?
— Poate că nu, dar spionajul este o treabă murdară,
domnule Clifton. Nu schimbăm cărţi de vizită cu inamicul.
— Dar Giles este foarte îndrăgostit de fiica lui Pengelly, iar
eu ştiu că vrea să se însoare cu ea.
— Nu este fiica lui Pengelly, a spus sir Alan. De data
aceasta a amuţit Harry. Este un agent Stasi foarte bine
antrenat. Toată operaţia a fost o înscenare chiar de la
început, iar noi o urmărim îndeaproape.
— Dar Giles va descoperi în cele din urmă şi atunci se va
dezlănţui iadul.
— S-ar putea să aveţi dreptate, dar, până atunci, colegii
mei trebuie să aibă în vedere imaginea de ansamblu.
— Aşa cum aţi procedat cu fiul meu, Sebastian, acum
câţiva ani.
— Decizie pe care o voi regreta tot restul vieţii mele,
domnule Clifton.
— Şi bănuiesc că o veţi regreta şi pe aceasta, sir Alan.
— Nu cred. Dacă i-aş spune lordului Barrington adevărul
despre Karin Brandt, vieţile multor agenţi ai noştri vor fi
puse în pericol.
— Atunci ce m-ar opri să-i spun eu?
— Actul oficial de protejare a secretelor.
— Sunteţi absolut sigur că nu voi acţiona fără ştirea
dumneavoastră?
— Sunt, domnule Clifton, pentru că, dacă ştiu ceva despre
dumneavoastră, este că nu v-aţi trăda niciodată ţara.
— Sunteţi odios, a comentat Harry.
— Face parte din fişa postului, a zis sir Alan.

2092
 - JEFFREY ARCHER -

Harry îşi vizita mama la cabana ei de pe domeniu de la

patru până la şase după-amiaza, în pauza lui de scris, când
se bucurau de ceea ce Maisie numea ceaiul elegant:
sendvişuri cu brânză şi roşii, cornuri fierbinţi cu miere,
ecleruri şi ceai Earl Grey.
Discutau despre orice, de la familie – cel mai mare interes
al ei – până la politică. Ea nu se prea sinchisea de Jim
Calahan sau Ted Heath şi doar o singură dată, după război,
nu votase cu liberalii.
— Un vot pierdut, ţi-a tot amintit Giles.
— Un vot pierdut este atunci când nu votezi, după cum i-
am spus eu de multe ori.
Harry nu s-a putut opri să nu observe că, de când murise
soţul ei, mama lui parcă îmbătrânise brusc. Nu-şi mai
plimba câinele în fiecare seară şi, de curând, îşi anulase
chiar şi abonamentele la ziarele de dimineaţă, nedorind să
admită că vederea îi scădea.
— Trebuie să mă întorc la sesiunea de scris de la şase la
opt, a zis Harry. Când s-a ridicat de la locul lui de lângă foc,
mama lui i-a dat o scrisoare.
— Să nu fie deschisă până ce nu-mi voi dormi somnul
veşnic, i-a zis ea, calmă.
— Asta va mai dura mult, mamă, a spus el, aplecându-se
şi sărutând-o pe frunte, cu toate că nu credea.

— Deci te bucuri că ţi-ai luat o zi liberă? l-a întrebat Giles

pe Sebastian în timp ce se întorceau prin Grace Gates după
sfârşitul meciului.
— Da, a spus Seb. Mulţumesc.
— Ce combinaţie strălucită între Knott şi Illingworth. Cred
că au salvat ziua pentru Anglia.
— Sunt de acord.
— Ai avut ocazia să discuţi cu Mick Jagger?
— Nu, n-am vorbit.

2093
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar cu Don Bradman?

— Am dat mâna cu el.
— Cu Peter O’Toole?
— N-am înţeles nimic din ce spunea.
— Paul Getty?
— Am schimbat cărţi de vizită.
— Dar cu prim-ministrul?
— N-am observat că era acolo.
— Din acest schimb strălucitor de replici, Sebastian, pot
să deduc că erai distras de o anumită tânără doamnă?
— Da.
— Şi speri s-o mai vezi?
— S-ar putea.
— Auzi ceva din ce-ţi spun?
— Nu.

Cei trei se întâlneau o dată pe săptămână, aparent pentru

a discuta probleme legate de Mellor Travel în consiliul de
administraţie din care făceau parte. Dar cum nu doreau
întotdeauna ca şi ceilalţi directori să afle ce puneau la cale,
întrunirea nu avea nici proces verbal, nici nu era oficială.
Odioasa Treime, după cum le spunea Sebastian, era
formată din Desmond Mellor, Adrian Sloane şi Jim Knowles.
Aceştia aveau un singur lucru în comun: ura faţă de oricine
purta numele Clifton sau Barrington.
După ce Mellor fusese obligat să demisioneze din consiliul
Barrington’s, Sloane fusese înlăturat din funcţia de
preşedinte la banca Farthings, iar Knowles părăsise
compania maritimă fără ca vreun „regret” să fie trecut în
minută, erau legaţi împreună de acelaşi scop – câştigarea
controlului băncii Farthings şi preluarea companiei
Barrington’s Shipping, prin metode corecte sau nu.
— Pot să confirm, a spus Mellor pe când stăteau aşezaţi
într-unul dintre cluburile din Londra care îi primeau ca

2094
 - JEFFREY ARCHER -

membri, că lady Virginia mi-a vândut cele şapte şi jumătate

la sută acţiuni ale ei la Barrington’s Shipping, ceea ce va
permite unuia dintre noi să aibă un loc în consiliul de
administraţie.
— Veşti bune, a zis Knowles. Sunt fericit să mă ofer
voluntar pentru această sarcină.
— Nu-i nevoie să te grăbeşti aşa, a spus Mellor. Cred că-i
voi lăsa pe colegii noştri directori să ia în considerare
posibilele consecinţe ale desemnării unui anumit membru
ales de mine, astfel încât de fiecare dată când se va deschide
uşa camerei de consiliu, doamna Clifton să se întrebe care
dintre noi va apărea.
— Asta e o sarcină care mi-ar plăcea şi mie, a îngânat
Sloane.
— Nu-ţi ţine respiraţia, a spus Mellor, pentru că ceea ce
nu ştiţi niciunul este că deja avem un reprezentant în
consiliu. Unul dintre directorii care au fost cel mai mult în
consiliul Barrington’s, a continuat el, are oarecare dificultăţi
financiare şi m-a abordat de curând pentru un împrumut
destul de serios pe care sunt sigur că nu are nicio şansă să-l
dea înapoi. Deci, de acum înainte, nu numai că voi primi
minutele fiecărei întruniri a consiliului, ci voi avea şi
informaţii din interior pe care doamna Clifton nu le-ar dori
înregistrate. Acum ştiţi cu ce m-am ocupat în ultima lună.
Voi doi ce aveţi de oferit?
— Avem şi noi câte ceva, a spus Knowles. Am auzit de
curând că Saul Kaufman s-a retras din funcţia de preşedinte
de la Kaufman’s abia după ce toţi cei din bancă, inclusiv
portarul, şi-au dat seama că are Alzheimer. Fiul lui, Victor,
care n-ar putea organiza o toaletă într-o berărie, i-a luat
temporar locul, în timp ce caută un alt preşedinte.
— Atunci aceasta ar fi cea mai bună şansă a noastră să
facem o mişcare, nu? a spus Mellor.
— Mi-aş dori să fie atât de uşor, a zis Knowles, dar, din
nefericire, tânărul Kaufman a început negocierile cu

2095
 - JEFFREY ARCHER -

Farthings. El şi Sebastian Clifton au fost colegi la şcoală,

chiar au împărţit aceeaşi cameră, deci Clifton este în avantaj.
— Atunci să ne asigurăm că se împiedică la ultima tură, a
zis Sloane.
— Am mai obţinut şi altă informaţie valoroasă, a continuat
Knowles. Se pare că Ross Buchanan intenţionează să devină
preşedintele băncii Farthings în jurul Anului Nou, iar Hakim
Bishara îi va lua locul cu Clifton ca adjunct al nou-formatei
bănci Farthings Kaufman.
— Banca Angliei va accepta un astfel de aranjament
convenabil?
— Se vor preface că nu observă, mai ales acum când
Bishara este apreciat în City. A reuşit cumva să fie acceptat
ca parte a societăţii financiare.
— Dar, a intervenit Mellor, noua legislaţie guvernamentală
nu solicită ca orice fuziune propusă a două bănci să fie
avizată de legislatorii din City? Înseamnă că nu avem de
făcut decât o contraofertă şi să agităm puţin lucrurile.
— Şi care este rostul atunci când nu ne putem pune cu
buzunarele adânci ale lui Bishara? Putem doar să întârziem
procesul şi nici măcar asta nu va fi ieftin după cum am aflat
ultima oară pe pielea noastră.
— Există ceva ce putem face pentru a împiedica fuziunea?
a întrebat Mellor.
— Am putea ruina reputaţia lui Bishara la Banca Angliei,
a zis Sloane, astfel încât ei să nu-l considere persoana
potrivită pentru a conduce una dintre cele mai mari instituţii
financiare din City.
— Am mai încercat asta o dată, i-a amintit Mellor, şi am
eşuat.
— Doar pentru că planul nu era perfect. De data aceasta
am găsit ceva care le va face imposibil legislatorilor din City
să permită continuarea fuziunii, iar Bishara va fi obligat să
demisioneze de la Farthings.
— Cum s-ar putea? a întrebat Mellor.

2096
 - JEFFREY ARCHER -

— Deoarece criminalii condamnaţi nu au voie să lucreze în

biroul de administraţie al unei bănci.

2097
 - JEFFREY ARCHER -

16
— Sunt urât?
— Ai nevoie să întrebi? a zis Clive Bingham, stând la bar şi
sorbind dintr-o halbă de bere.
— Şi prost?
— Nu m-am îndoit niciodată, a comentat Victor Kaufman.
— Atunci e clar.
— Ce e clar? a întrebat Clive.
— Unchiul meu m-a dus joia trecută la Lord’s.
— Ca să-i urmăreşti pe englezi făcându-i praf pe indieni.
— Aşa e, dar am întâlnit fata asta…
— Aha, se limpezeşte atmosfera, a spus Victor.
— Şi ţi-a plăcut, a zis Clive.
— Da, şi am crezut că şi ea mă place.
— Atunci cred că e toantă.
— Dar când am sunat-o a doua zi şi am invitat-o la cină,
m-a refuzat.
— Îmi place cum sună.
— Deci, cum amândoi lucrăm în City, am sugerat să
mergem la prânz.
— Şi iar te-a refuzat?
— Imediat, a zis Seb. Aşa că am întrebat-o dacă ea…
— Ar renunţa la mese şi…
— Nu, dacă i-ar plăcea să-l vadă pe Laurence Olivier în
Neguţătorul din Veneţia.
— Şi ea te-a refuzat iar?
— Da.
— Dar nu poţi să obţii bilete la acest spectacol nici chiar
pe piaţa neagră, a spus Victor.
— Deci vă întreb iar. Sunt urât?
— Am stabilit asta deja, a spus Clive, deci mai rămâne să
discutăm care dintre noi va fi însoţitorul tău la Neguţător.
— Niciunul. Încă n-am renunţat.

*
2098
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi s-a părut că ai zis că-ţi place Sebastian?

— Da. A fost un companion desăvârşit pentru o zi de care
mi-era groază, a spus Nadira.
— Atunci de ce l-ai refuzat? a întrebat-o colega de
apartament.
— A fost un ghinion că în toate cele trei zile în care m-a
invitat, aveam deja ceva programat.
— Şi nu puteai aranja nimic? a întrebat-o Jenny.
— Nu, tata m-a invitat la balet miercuri seara, Margot
Fonteyn în Lacul Lebedelor.
— Bine, asta înţeleg. Următoarea.
— Joi, şeful meu mi-a cerut să-l însoţesc la prânzul pe
care-l dădea pentru un client important care venea de la New
Delhi.
— Corect.
— Şi vineri mă duc întotdeauna la coafor.
— Jalnic.
— Ştiu! Dar până m-am gândit mai bine, el închisese deja
telefonul.
— Jalnic, a repetat Jenny.
— Şi mai rău, tata m-a sunat în ziua următoare să-mi
spună că s-a întâmplat ceva şi trebuie să plece la Bombay şi
dacă mi-ar plăcea să-mi dea mie biletele pentru Lacul
Lebedelor. Pot să te tentez, Jenny?
— Sigur că da. Dar nu merg cu tine pentru că tu îl vei
suna pe Sebastian, îi vei spune că tatăl tău nu poate veni şi-l
vei întreba dacă te poate însoţi.
— Nu pot să fac aşa ceva, a zis Nadira. Nu aş putea să sun
un bărbat şi să-l invit la o întâlnire.
— Nadira, suntem în 1971. Nu mai e o greşeală ca o femeie
să invite un bărbat.
— În India este.
— Dar nu suntem în India, în caz că n-ai observat. Şi, mai
mult, suni tot timpul bărbaţi.
— Ba nu.

2099
 - JEFFREY ARCHER -

— Ba da, o faci. Face parte din meseria ta şi eşti bună la

asta.
— E altceva.
— Deci nu ar conta dacă l-ai suna pe Sebastian şi aţi
discuta scăderea profiturilor, dar da, dacă l-ai invita la balet.
— Poate mă mai sună el.
— Poate nu.
— Eşti sigură că nu vrei s-o vezi pe Fonteyn?
— Ba sigur că vreau. Şi dacă-mi dai biletele, îl voi suna pe
Sebastian şi-l voi întreba dacă vrea să mă însoţească.

— Jenny Barton pe linia unu, domnule Clifton.

— Jenny Barton, Jenny Barton… Nu mi se pare un nume
cunoscut. A spus de la ce companie este?
— Nu, a zis că e o problemă personală.
— Nu-mi dau seama cine e, dar cred că e mai bine să-mi
faci legătura.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton. Nu mă cunoaşteţi,
dar sunt colega de apartament a Nadirei Ghuman. Seb era
gata să scape receptorul. Aţi sunat-o ieri pe Nadira şi aţi
invitat-o la cină.
— Şi la prânz şi la teatru, iar ea m-a refuzat.
— Ceea ce regretă acum, aşa că, dacă aţi suna-o din nou,
veţi descoperi că este liberă totuşi miercuri seara.
— Mulţumesc, domnişoară Barton, a spus Seb. Dar de ce
nu m-a sunat chiar ea?
— Da, e o întrebare bună. Pentru că, după tot ce mi-a
povestit despre dumneavoastră, eu nu v-aş fi refuzat.
Telefonul s-a închis.

— Nu credeam că te interesează baletul, Sebastian. Mi s-a

părut că eşti mai mult pasionat de teatru.

2100
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai dreptate, mamă. De fapt va fi prima mea vizită la

Royal Opera House.
— Atunci, fii atent, nu lua prânzul înainte.
— Despre ce tot vorbeşti?
— Totul este foarte civilizat la Covent Garden. Vei cina
toată seara. Servesc primul fel înainte de ridicarea cortinei,
felul principal în pauza mare şi cafeaua, brânza şi prăjiturile
după coborârea cortinei. Pe cine ai invitat?
— Pe nimeni. Eu sunt, de fapt, cel invitat.
— E cineva pe care-l cunosc?
— Nu mai spiona, mamă.

Sebastian a ajuns la Royal Opera House cu câteva minute

înainte de şapte, mirat de cât de nervos se simţea. Dar, aşa
cum îi amintise atât de amabil Clive, era prima lui întâlnire
după o vreme. S-a uitat prin mulţimea care se scurgea pe
uşile din faţă şi apoi a văzut-o. Nu ar fi putut s-o rateze.
Părul lung şi întunecat al Nadirei, ochii mari şi căprui şi o
rochie roşie din mătase care l-a făcut să simtă că ea ar fi
onorat coperta de la Vogue, nu să stea ascunsă analizând
profituri şi pierderi în străfundurile unei bănci. Faţa ei s-a
luminat atunci când l-a văzut.
— Uau, a zis el. Arăţi fermecător.
— Mulţumesc, a răspuns Nadira când Seb a sărutat-o pe
obraz de parcă ar fi fost mătuşa lui, Grace.
— Sunt sigur că ai fost la operă de mai multe ori, a zis ea,
aşa că eşti probabil obişnuit.
— Nu, e prima mea vizită, a recunoscut Seb. De fapt, n-am
mai fost niciodată la balet.
— Norocosul de tine!
— Ce vrei să spui? a întrebat Seb în timp ce intrau în
restaurantul de la parter.
— Fie vei fi prins pe viaţă, fie nu vei mai dori să ajungi aici
vreodată.

2101
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, ştiu ce vrei să spui, a comentat Seb.

Nadira s-a oprit la intrare.
— Avem o rezervare pe numele de Ghuman.
— Vă rog să mă urmaţi, doamnă, a spus maître d’ care i-a
condus la masa lor şi, după ce s-au aşezat, a dat fiecăruia
un meniu.
— Primul fel se serveşte înainte de ridicarea cortinei şi ni
s-a cerut să dăm comanda pentru felul principal în acelaşi
timp, astfel încât să fie gata până la pauză.
— Întotdeauna eşti aşa de bine organizată?
— Îmi pare rău, a zis Nadira. Voiam doar să te ajut.
— Iar eu te necăjeam, a spus Seb. Dar, când ai o mamă ca
a mea, e ceva normal.
— Mama ta este remarcabilă, Seb. Mă întreb dacă ştie câte
femei o consideră modelul lor?
Lângă ei a apărut un chelner, cu carnetul de notiţe
deschis.
— Eu aş vrea sparanghel cu sos Dover, a zis Nadira.
— Iar eu pateu de gâscă şi o costiţă de miel, a comandat
Seb, şi aş vrea să mai comand şi o sticlă de vin.
— Eu nu beau, a spus Nadira.
— Îmi pare rău. Ce-ai vrea?
— Apa va fi tocmai bună, mulţumesc. Dar tu poţi să bei.
Seb a verificat lista de vinuri.
— Aş vrea o sticlă de Merlot, a zis el.
— Ca bancher, a zis Nadira, trebuie să fii de acord că acest
loc este foarte bine condus. Majoritatea felurilor de mâncare
sunt simple şi uşor de preparat, aşa că atunci când revii la
masă la sfârşitul fiecărui act, te pot servi rapid.
— Îmi dau seama de ce eşti analist.
— Iar tu conduci departamentul de proprietăţi de la
Farthings care trebuie să fie o responsabilitate mare pentru
cineva…
— …de vârsta mea? După cum bine ştii, să fii bancher este
un joc pentru tineri. Majoritatea colegilor mei sunt terminaţi
la patruzeci de ani.

2102
 - JEFFREY ARCHER -

— Unii la treizeci.
— Şi nu poate fi uşor nici ca o femeie să-şi croiască drum
în City.
— Câteva bănci au început încetul cu încetul să accepte că
o femeie poate fi la fel de inteligentă ca un bărbat. Totuşi,
majoritatea băncilor mai vechi trăiesc încă în Epoca de
Piatră. Şcoala la care ai fost sau cine este tatăl tău depăşesc
adesea priceperea sau calificările pe care le ai. Hambros este
mai puţin neanderthaliană decât celelalte, dar tot nu acceptă
femei în consiliul de conducere, ceea ce e valabil şi pentru
alte bănci, inclusiv Farthings.
S-au auzit trei clopoţei sunând.
— Asta înseamnă că actorii vor ieşi din culise?
— Cum mergi în mod normal la teatru, ar trebui să ştii ce
înseamnă.
Seb a urmat-o afară din restaurant şi au intrat în sală,
având în vedere că ea ştia exact unde mergea. El nu a fost
surprins când au fost conduşi la cele mai bune locuri.
Când s-a ridicat cortina şi pe scenă au apărut lebedele
mici, Seb a fost transportat într-o altă lume. A fost captivat
de graţia şi talentul dansatoarelor şi, când credea că nu
poate fi mai bine, prima balerină şi-a făcut apariţia şi şi-a
dat seama că va reveni de multe ori la operă. Când cortina a
căzut la sfârşitul actului şi aplauzele au încetat, Nadira l-a
condus înapoi în restaurant.
— Ei, ce părere ai? l-a întrebat când se aşezau.
— Am fost fermecat, a zis el, uitându-se direct la ea. Şi mi-
a plăcut mult şi Margot Fonteyn.
Nadira a râs.
— Tata m-a dus la balet prima oară când aveam şapte ani.
Ca toate fetiţele, am plecat de la teatru dorindu-mi să fiu una
dintre lebedele mici şi de atunci e o dragoste eternă.
— Şi eu am avut acelaşi sentiment când tata m-a dus
prima oară la Stratford să-l văd pe Paul Robeson în Othello, a
zis Seb când costiţa de miel a fost pusă în faţa lui.

2103
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce norocos eşti. Seb s-a uitat nedumerit. Acum vei

putea vedea toate baletele mari pentru prima oară. Dar să
ştii, începând cu Fonteyn, nu-ţi va fi uşor să le urmăreşti pe
celelalte.
— Tata mi-a zis odată, a spus Seb, că şi-ar fi dorit să nu fi
citit niciun cuvânt din Shakespeare până la treizeci de ani.
Atunci ar fi putut urmări toate cele treizeci şi şapte de piese
fără să ştie cum se sfârşesc. Acum îmi dau seama ce a vrut
să spună.
— Eu nu prea merg suficient de des la teatru.
— Te-am invitat la Neguţătorul din Veneţia dar…
— Eram ocupată în seara aceea. Dar acum am scăpat, aşa
că mi-ar plăcea să merg cu tine. Presupunând că n-ai dat
biletele altcuiva.
— Îmi pare rău, dar doi prieteni ai mei doreau cu disperare
să-l vadă pe Olivier, aşa că…
— Înţeleg, a spus Nadira.
— Dar i-am refuzat.
— De ce?
— Amândoi aveau picioare păroase.
Nadira a izbucnit în râs.
— Ştiu că tu…
— Unde…
— Nu, spune tu mai întâi, a zis Nadira.
— Am atâtea întrebări să-ţi pun.
— Şi eu.
— Ştiu că ai fost la St Paul’s şi apoi la Garton, dar de ce
bancher?
— Întotdeauna am fost fascinată de cifre şi de modelele pe
care le creează, mai ales când trebuie să le explici bărbaţilor
semnificaţia lor, iar ei sunt prea adesea interesaţi doar de
câştiguri pe termen scurt.
— Ca mine, de exemplu?
— Sper că nu, Seb.
Parcă o auzea pe Samantha vorbind. Nu va face aceeaşi
greşeală a doua oară.

2104
 - JEFFREY ARCHER -

— De cât timp eşti la Hambros?

— De mai mult de trei ani.
— Înseamnă că te gândeşti la următoarea mişcare.
— Ai vorbit exact ca un bărbat, a comentat Nadira. Nu,
sunt foarte fericită unde mă aflu, cu toate că mă deprimă
promovarea bărbaţilor nepotriviţi în poziţii care le depăşesc
abilităţile. Aş vrea ca la bancă să fie ca la balet. Dacă ar fi,
Margot Fonteyn ar fi guvernatorul Băncii Angliei.
— Nu cred că sir Leslie O’Brien ar fi o lebădă neagră prea
grozavă, a spus Seb când s-au auzit iar cele trei sunete de
clopoţel. Şi-a terminat repede paharul de vin.
Nadira avea dreptate, pentru că Seb nu-şi putea lua ochii
de la lebăda neagră, care vrăjise publicul cu strălucirea ei şi
când cortina a căzut la sfârşitul actului al treilea, dorea cu
disperare să afle ce se va întâmpla în ultimul act.
— Nu-mi spune, nu-mi spune, i-a zis când se întorceau de
la masă.
— N-o să-ţi spun, i-a zis Nadira. Dar savurează momentul,
pentru că, din păcate, te vei bucura de această experienţă o
singură dată.
— Poate vei avea şi tu aceeaşi experienţă când te voi duce
la Neguţătorul din Veneţia.

Ce dulce-i lumina lunii pe acest mal!

Şi sta-vom aici lăsând sunetul muzicii în urechi
Să ne picure. Iar a nopţii blândă tăcere,
Dulce armonie să devină.
Dar stai, Jessica şi priveşte cum…

Sebastian şi-a aplecat capul.

— Îmi pare rău, a spus Nadira. Ce-am zis?
— Nimic, nimic. Mi-ai amintit doar de ceva.
— Sau de cineva?
Seb a fost salvat de plasator.
— Doamnelor şi domnilor, vă rog să luaţi loc, va începe
ultimul act.

2105
 - JEFFREY ARCHER -

Ultimul act a fost atât de emoţionant şi Fonteyn atât de

captivantă, încât atunci când Seb s-a întors să vadă dacă
avea acelaşi efect asupra Nadirei. I s-a părut că vede o
lacrimă prelingându-i-se pe obraz. A luat-o de mână.
— Îmi pare rău, i-a şoptit ea. Mă fac de râs.
— Nu se poate aşa ceva.
Când cortina a cazul la final, Seb s-a alăturat ovaţiilor de
zece minute, iar Margot Fonteyn a fost chemată de atâtea ori
la rampă şi a primit atâtea buchete încât ar fi putut să-şi
deschidă o florărie. Când au ieşit din sală, i-a luat mâna
Nadirei în timp ce se întorceau în restaurant, dar ea părea
nervoasă şi nu i-a zis nimic. După ce a fost servită cafeaua,
Nadira i-a zis:
— Mulţumesc pentru această seară minunată. Faptul că
am fost cu tine a fost ca şi cum aş fi văzut Lacul Lebedelor
pentru prima oară. Nu m-am bucurat de mult de un
spectacol în ultima vreme. A ezitat.
— Dar te îngrijorează ceva.
— Sunt hindusă.
Seb a izbucnit în râs.
— Iar eu sunt un ţărănoi din Somerset, dar asta nu mă
îngrijorează.
Ea nu a râs.
— Nu cred că pot veni cu tine la teatru, Seb.
— De ce nu?
— Mi-e teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă ne vom mai
vedea o dată.
— Nu înţeleg.
— Ţi-am spus că tata a fost obligat să se întoarcă în India.
— Da, am presupus că era din cauza afacerilor.
— Într-un fel. Mama şi-a petrecut ultimele câteva luni
alegând bărbatul cu care ar trebui să mă căsătoresc şi cred
că, în cele din urmă, a ales.
— Nu, a spus Seb, asta nu se poate.
— Mai e nevoie acum doar de aprobarea tatălui meu.
— Dar tu nu ai nimic de spus în această privinţă?

2106
 - JEFFREY ARCHER -

— Nimic. Trebuie să înţelegi, Seb, face parte din tradiţia,

moştenirea şi credinţa noastră.
— Dar dacă te-ai îndrăgosti de altcineva?
— Tot aş fi obligată să onorez dorinţele părinţilor mei. Seb
s-a aplecat peste masă şi a luat-o de mână, dar ea şi-a
retras-o repede. Nu voi uita niciodată seara în care am văzut
Lacul Lebedelor cu tine, Seb. Îmi voi aminti întotdeauna cu
drag acest moment.
— Şi eu, dar desigur… însă când s-a uitat în sus, ea
dispăruse la fel ca lebăda neagră.

2107
 - JEFFREY ARCHER -

17
— Şi cum a mers seara trecută? a întrebat Jenny când
punea două ouă într-o tigaie cu apă călduţă.
— N-ar fi putut să fie cu mult mai rău, a răspuns Nadira.
Nu a mers cum am plănuit.
Jenny s-a întors şi şi-a văzut prietena gata să plângă. S-a
dus repede la ea, s-a aşezat alături şi i-a pus un braţ pe
umăr.
— Chiar atât de rău?
— Şi mai rău. Mi-a plăcut chiar şi mai mult a doua oară.
Şi e vina ta.
— De ce e vina mea?
— Pentru că, dacă ai fi fost de acord să mergi cu mine la
balet nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Dar asta e bine.
— Nu, e groaznic. La sfârşit, am fugit de lângă el, după ce
i-am spus că nu vreau să-l mai văd vreodată.
— Dar ce-a făcut de te-a supărat aşa de tare?
— M-a făcut să mă îndrăgostesc de el şi nu intenţionam
asta.
— Dar e fantastic, dacă şi el simte acelaşi lucru.
— Sfârşitul nu poate fi decât un dezastru când părinţii
noştri…
— Sunt foarte sigură că părinţii lui Seb te vor accepta în
familie. Tot ce am citit despre ei sugerează că sunt extrem de
civilizaţi.
— Nu de părinţii lui sunt îngrijorată, ci de ai mei. Ei nu l-
ar considera pe Sebastian un…
— Trăim într-o lume modernă, Nadira. Căsătoriile mixte
sunt acceptabile. Ar trebui să-ţi duci părinţii să vadă Ghici
cine vine la cină.
— Jenny, un negru care doreşte să se însoare cu o femeie
albă în America anilor ’60 nu se compară cu o hindusă care
se îndrăgosteşte de un creştin; poţi să mă crezi. Ai observat
că în acel film n-au discutat niciodată despre religie, ci doar
2108
 - JEFFREY ARCHER -

despre culoarea pielii lui? Îmi dau seama că se întâmplă ca

un indian să se căsătorească cu cineva de altă rasă, dacă
ambii sunt creştini. Dar un hindus nici nu s-ar gândi la aşa
ceva. Dacă n-aş fi fost la meciul acela de crichet…
— Dar ai fost, a spus Jenny, deci trebuie să înfrunţi
realitatea. Nu ai vrea mai curând să încerci să formezi o
relaţie demnă cu Sebastian decât să-ţi mulţumeşti părinţii
măritându-te cu un bărbat pe care nu l-ai întâlnit niciodată?
— Aş vrea să fie atât de simplu. Am încercat să-i explic lui
Sebastian seara trecută ce înseamnă să fii crescută într-o
familie hindusă tradiţionalistă, unde datoria…
— Dar dragostea?
— Asta poate apărea după nuntă. Ştiu că aşa s-a
întâmplat cu mama şi tata.
— Dar tatăl tău l-a întâlnit pe Sebastian aşa că, în mod
sigur, va înţelege.
— Posibilitatea ca fiica lui să se mărite cu un creştin nu i-
a trecut niciodată prin cap.
— Este un om de afaceri internaţional care te-a trimis la St
Paul’s şi care a fost mândru când ai câştigat locul la
Cambridge.
— Da, mi-a permis să realizez aceste lucruri şi nu mi-a
cerut niciodată nimic în schimb. Dar când e vorba de
persoana cu care ar trebui să mă căsătoresc va fi de
neclintit, iar eu va trebui să-l ascult. Întotdeauna am
acceptat asta. Fratele meu a fost însurat cu o fată pe care n-
o cunoştea şi sora mea mai mică va trece în curând prin
asta. Aş putea să-mi înfrunt părinţii dacă aş simţi că în timp
vor accepta faptul, dar ştiu că nu o vor face niciodată.
— Dar desigur acceptă că există o nouă ordine mondială şi
că lucrurile s-au schimbat?
— Nu în bine, după cum îmi spune mama întruna.
Jenny s-a întors la aragaz pentru că apa începuse să
fiarbă şi să treacă de marginea tigăii şi a salvat două ouă
fierte foarte tare. Au râs amândouă.
— Deci ce ai de gând să faci? a întrebat Jenny.

2109
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu pot să fac nimic. I-am spus că nu ne mai putem

vedea şi am vorbit serios.
S-a auzit o bătaie puternică în uşă.
— Pariez că e el, a zis Jenny.
— Atunci trebuie să răspunzi tu!
— Îmi pare rău. Mai am un ou de fiert şi nu-mi pot
permite să repet aceeaşi greşeală.
O a doua bătaie la uşă, chiar mai puternică.
— Hai, du-te, a spus Jenny, rămânând lângă aragaz.
Nadira şi-a pregătit un mic discurs, în timp ce se îndrepta
încet spre uşă.
— Îmi pare rău, dar… a început ea deschizând uşa unde a
găsit un tânăr stând pe prag şi ţinând un trandafir roşu.
— Sunteţi domnişoara Nadira Ghuman? a zis el.
— Da.
— Mi s-a cerut să vă dau asta.
Nadira i-a mulţumit, a închis uşa şi s-a întors în
bucătărie.
— El era? a întrebat Jenny.
— Nu, dar mi-a trimis asta, a spus ea, arătându-i
trandafirul.
— Chiar că ar trebui să merg la mai multe meciuri de
crichet, a spus Jenny.

— Chiar în fiecare oră? a întrebat Clive.

— Da, corect, a spus Seb.
— Şi cât timp ai de gând să-i trimiţi câte un trandafir în
fiecare oră? a întrebat Victor.
— Atâta timp cât este nevoie.
— Undeva pe aici cred că e o florăreasă foarte fericită.
— Spune-mi, Vic, părinţii evrei se comportă la fel când
vlăstarele lor se căsătoresc cu cineva de altă religie?

2110
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să recunosc, a zis Vic, că atunci când părinţii

mei au invitat-o pe Ruth trei vineri la rând, mi-am dat seama
că singurul lucru pe care-l voi putea alege sunt legumele.
— Deci cum am putea măcar să înţelegem presiunea la
care este supusă Nadira? a zis Clive. Mi-e milă de ea.
— Ca să ne mai înveselim puţin, Seb, a spus Victor, asta
înseamnă că nu o vei duce diseară la Neguţătorul din
Veneţia?
— Pare puţin probabil, aşa că mai bine luaţi voi biletele.
Şi-a scos portofelul şi i le-a dat lui Clive. Sper să vă placă.
— Am putea da cu banul, a spus Victor, ca să stabilim
care dintre noi va merge cu tine.
— Nu, am alte planuri pentru seara asta.

— Domnişoara Jenny Barton e pe linia trei, domnule

Clifton.
— Fă-mi legătura.
— Salut, Seb. Te-am sunat să-ţi spun să insişti. Hotărârea
ei slăbeşte.
— Dar nu mi-a răspuns la nicio scrisoare, nu răspunde
când o sun, nu admite…
— Poate ar fi mai bine să încerci s-o vezi.
— O văd în fiecare zi, a spus Seb. Stau lângă Hambros
când vine dimineaţa la serviciu şi, din nou, când îşi aşteaptă
autobuzul după-amiaza. Sunt acolo chiar şi când se urcă în
apartamentul ei. Dacă mai încerc mult, aş putea fi arestat
pentru hărţuire.
— În acest weekend îmi vizitez părinţii, a spus Jenny şi nu
mă voi întoarce până luni dimineaţa. Nu pot face mai multe
ca să vă ajut, aşa că dă-i drumul.

2111
 - JEFFREY ARCHER -

Ploua când Nadira a plecat de la bancă vineri după-

amiaza. Şi-a scos umbrela şi şi-a ţinut capul aplecat,
uitându-se după băltoace pe când se îndrepta spre staţia de
autobuz. Desigur că el o aştepta, aşa cum făcuse în fiecare
noapte din acea săptămână.
— Bună seara, domnişoară Ghuman, i-a zis el şi i-a dat un
trandafir.
— Mulţumesc, a răspuns ea înainte de a se aşeza la coadă.
Nadira s-a urcat în autobuz şi s-a aşezat sus. S-a uitat pe
fereastră şi pentru o clipă i s-a părut că-l vede pe Seb
ascunzându-se în umbra unui magazin. Când a coborât din
autobuz la Fulham Road, un alt tânăr, alt trandafir, alte
mulţumiri. A alergat spre apartament în timp ce ploaia se
înteţea. Până când a băgat cheile în uşa din faţă, îngheţase.
S-a decis să ia o cină uşoară, să facă o baie caldă şi să se
urce în pat, iar seara chiar va încerca să doarmă.
Scotea un iaurt din frigider când s-a auzit soneria. A
zâmbit şi s-a uitat la ceas: ultimul trandafir al zilei, care se
va alătura celorlalţi în vaza de pe măsuţa din hol.
Întrebându-se cât va mai continua Seb s-o ţină aşa, s-a dus
repede la uşă, nedorind ca tânărul să fie plouat prea tare. A
deschis-o şi l-a văzut acolo, cu o umbrelă în mână şi un
trandafir în cealaltă.
Nadira i-a trântit uşa în faţă, s-a lăsat pe jos şi a izbucnit
în lacrimi. Cum de putea să se poarte atât de urât cu el când
era vina ei? A rămas în hol, rezemată de perete. A durat ceva
până ce şi-a revenit şi s-a dus în bucătărie.
Lumina pălea, aşa că s-a dus la fereastră şi a tras
draperia. Tot mai ploua – era ceea ce englezii numesc „a
ploua cu câini şi pisici”. Apoi l-a văzut ghemuit, cu capul
aplecat, stând pe marginea trotuarului în partea mai
îndepărtată a drumului, cu ploaia curgându-i şiroaie de pe
umbrelă în canal. S-a uitat la el prin mica deschizătură din
draperie, dar el n-a văzut-o. Ar trebui să-i spună să se ducă
acasă înainte de a face pneumonie. A alergat la uşă, a
deschis-o şi a strigat:

2112
 - JEFFREY ARCHER -

— Sebastian. El a privit în sus. Du-te, te rog, acasă.

El s-a ridicat şi ea şi-a dat seama că ar fi trebuit să
închidă imediat uşa. El a pornit încet pe drum către ea, pe
jumătate aşteptând ca uşa să-i fie trântită iar în faţă. Dar ea
n-a închis-o, aşa că Sebastian a înaintat şi a luat-o în braţe.
— Nu vreau să mai trăiesc dacă nu pot fi cu tine, a spus
el.
— Şi eu simt la fel. Dar trebuie să-ţi dai seama că n-avem
nicio şansă.
— Mă voi duce să discut cu tatăl tău de îndată ce se
întoarce din India. Nu-mi vine să cred că nu va înţelege.
— Nu va conta.
— Atunci trebuie să facem ceva înainte de a se întoarce.
— Mai întâi va trebui să scapi de costumul ăsta. Eşti ud
leoarcă. Când i-a scos haina, el s-a aplecat şi a început să-i
desfacă năsturaşii bluzei.
— Eu nu sunt udă, a spus ea.
— Ştiu, a şoptit el în timp ce continuau să se dezbrace
unul pe celălalt. A luat-o în braţe şi a sărutat-o pentru prima
oară. S-au pipăit ca adolescenţii, cercetându-şi corpurile
încet, cu blândeţe aşa că atunci când au făcut în cele din
urmă dragoste, pentru Sebastian a fost de parcă ar fi fost
prima oară şi pentru Nadira chiar a fost prima oară.

În restul weekendului, nu s-au părăsit o clipă unul pe

celălalt. Au fugit împreună prin parc în fiecare dimineaţă, ea
a gătit în timp ce el punea masa, s-au dus la cinema, fără să
urmărească prea mult filmul, au râs şi au plâns şi au pierdut
şirul momentelor în care au făcut dragoste. Cel mai fericit
weekend din viaţa ei, i-a spus ea luni dimineaţa.
— Hai să-ţi spun planul meu de bază, a zis el când s-au
aşezat la micul dejun.
— Începe prin a face dragoste pe coridor?

2113
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, hai să facem asta în fiecare vineri noapte. Eu voi sta

afară, în ploaie.
— Iar eu îţi voi spune să pleci acasă.
— Acasă. Asta-mi aduce aminte de planul meu. În
weekendul viitor, vreau să te duc în vest ca să-mi întâlneşti
părinţii.
— Sunt îngrijorată că nu vor…
— Crede că sunt suficient de bun pentru tine? S-ar putea
să aibă dreptate. Bănuiesc că problema va fi să-l convingem
pe tatăl tău că eu voi fi vreodată suficient de bun pentru tine,
dar voi merge să-l văd atunci când va reveni în Anglia.
— Şi ce-i vei spune?
— M-am îndrăgostit de fiica dumneavoastră şi vreau să-mi
petrec restul vieţii cu ea.
— Dar nici măcar nu m-ai cerut de nevastă.
— Aş fi făcut-o la Lord’s, dar mi-am dat seama că tu te vei
mulţumi să râzi de mine.
— El nu va râde. Te va întreba un singur lucru, a zis ea,
încet.
— Şi care va fi acela, draga mea?
Cuvintele ei de abia se mai auzeau.
— Te-ai culcat cu fiica mea?
— Dacă o va face, îi voi spune adevărul.
— Atunci te va omorî pe tine sau pe mine sau pe amândoi.
Seb a luat-o din nou în braţe.
— Se va îmbuna de îndată ce-şi va da seama cât de mult
ţinem unul la altul.
— Nu şi dacă mama mi-a ales deja soţul potrivit şi cele
două familii au ajuns la o înţelegere. Deoarece, chiar înainte
ca tata să plece în India, i-am dat cuvântul că mai sunt
virgină.

În următoarea săptămână, Seb a discutat cu mama şi tatăl

lui, iar ei nu au fost numai încântaţi de veşti, ci abia

2114
 - JEFFREY ARCHER -

aşteptau să-şi întâlnească viitoarea noră. Nadira a prins

curaj auzind de reacţia lor, dar tot nu putea să-şi ascundă
nervozitatea când se gândea la reacţia tatălui ei. El a sunat-o
joi să-i spună că se întorcea în Anglia cu veşti bune.
— Şi noi avem veşti bune pentru el, a spus Seb, încercând
s-o calmeze.

Vineri seara, Seb a plecat mai devreme de la bancă,

oprindu-se doar să mai cumpere un buchet de trandafiri. Şi-
a continuat apoi drumul prin oraş până la Fulham Road s-o
ia pe Nadira înainte de a pleca în vest împreună. De abia
aştepta s-o prezinte părinţilor. Dar mai întâi trebuia să-i
mulţumească lui Jenny pentru tot ce făcuse şi, de data
aceasta, voia să-i dea ei trandafirii. A parcat lângă
apartament, a sărit din maşină şi a sunat repede la uşă. A
durat o vreme până ce s-a deschis uşa şi, când s-a deschis,
lui i-au cedat picioarele. Jenny stătea acolo tremurând
incontrolabil, cu o umflătură roşie pe obraz.
— Ce s-a întâmplat? a zis el.
— Au luat-o.
— Ce vrei să spui?
— Tatăl şi fratele ei au apărut acum o oră. Ea s-a
împotrivit, iar eu am încercat s-o ajut, dar cei doi au târât-o
afară din casă, au aruncat-o într-o maşină şi au plecat.

2115
 - JEFFREY ARCHER -

18
— Ai fost amabil să te întâlneşti cu noi aşa de repede,
Varun, a spus Giles. Mai ales sâmbătă dimineaţa.
— Mi-a făcut plăcere, a spus înaltul comisar al ambasadei.
Ţara mea îţi va fi întotdeauna îndatorată pentru rolul pe care
l-ai jucat ca ministru de externe când Indira Gandhi a vizitat
Regatul Unit. Dar cum te pot ajuta, lord Barrington? Mi-ai
spus la telefon că era ceva urgent.
— Nepotul meu, Sebastian Clifton, are o problemă
personală în care ar vrea să-ţi ceară sfatul.
— Desigur, dacă vă pot ajuta, aş fi fericit s-o fac, a spus el,
întorcându-se spre Sebastian.
— Am dat peste o problemă care pare de nerezolvat,
domnule, şi nu mai ştiu ce să fac. Domnul Sharma a
încuviinţat. M-am îndrăgostit de o indiancă şi vreau să mă
însor cu ea.
— Felicitări.
— Dar ea e hindusă.
— Aşa cum sunt optzeci la sută dintre compatrioţii mei,
domnule Clifton, inclusiv eu. Prin urmare, presupun că nu
fata este problema, ci părinţii ei?
— Da, domnule. Cu toate că Nadira doreşte să se mărite
cu mine, părinţii ei au ales pe altcineva să-i fie soţ, o
persoană pe care nici n-a întâlnit-o.
— Asta nu este ceva neobişnuit în tara mea, domnule
Clifton. Eu mi-am întâlnit soţia abia după ce mi-a ales-o
mama. Dar dacă vi se pare că v-aş putea ajuta, voi fi fericit
să discut cu părinţii Nadirei şi să încerc să vă pledez cauza.
— Sunteţi foarte amabil domnule. Vă sunt foarte
recunoscător.
— Totuşi, trebuie să vă avertizez că dacă familia a încheiat
contractul cu cealaltă parte implicată, cuvintele mele nu vor
fi de niciun folos. Dar vă rog, a continuat, înaltul comisar,
luându-şi o agendă de pe masa de lângă el, spuneţi-mi tot ce

2116
 - JEFFREY ARCHER -

puteţi despre Nadira înainte de a mă decide cum să abordez

problema.
— Ieri seara, Nadira şi cu mine plănuisem să mergem în
vest, astfel încât ea să-mi cunoască părinţii. Când am ajuns
la apartamentul ei s-o iau, am aflat că ea fusese răpită chiar
de tatăl şi fratele ei.
— Aş putea să le ştiu numele?
— Sukhi şi Zafar Ghuman.
Comisarul s-a foit neliniştit în scaun.
— Domnul Ghuman este unul dintre industriaşii de vârf ai
Indiei. Are legături politice şi de afaceri foarte puternice şi aş
mai adăuga că este eficient şi nemilos. Îmi aleg cuvintele cu
grijă, domnule Clifton.
— Dar dacă Nadira mai este în Anglia nu îl putem
împiedica s-o ducă înapoi în India împotriva voinţei ei? Are,
la urma-urmei, douăzeci şi şase de ani.
— Mă îndoiesc că mai este în ţară, domnule Clifton, pentru
că ştiu că domnul Ghuman are un avion privat. Dar chiar
dacă ar fi, a dovedi că un tată îşi ţine copilul împotriva
dorinţei sale ar implica un proces juridic lung. Am trecut
prin şapte cazuri asemănătoare de când am primit postul şi,
cu toate că sunt convins că cele şapte tinere doreau să
rămână în ţara aceasta, patru dintre ele au fost expediate în
India chiar înainte de a fi chestionate, iar celelalte trei, când
au fost interogate, au spus că nu mai doresc să ceară azil.
Dar dacă doriţi să continuaţi îl pot chema pe inspectorul-şef
de la Scotland Yard, care este responsabil pentru aceste
cazuri, deşi ar trebui să vă avertizez că domnul Ghuman îşi
cunoaşte foarte bine drepturile şi că nu va fi prima oară când
ar lua legea în mâinile lui.
— Vreţi să spuneţi că nu pot face nimic?
— Nu prea multe, a recunoscut comisarul. Şi îmi doresc să
vă fi putut ajuta mai mult.
— Ai fost amabil că ne-ai acordat atâta timp, Varun, a zis
Giles, ridicându-se.

2117
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-a făcut plăcere, Giles, a zis comisarul. Ce doi au dat

mâna. Nu ezita să iei legătura cu mine dacă ţi se pare că te
pot ajuta cumva.
Când Giles şi Seb au părăsit biroul lui Varun Sharma şi
au ieşit în Strand, Giles a spus:
— Îmi pare foarte rău, Seb. Ştiu exact prin ce treci, dar nu
ştiu ce poţi face în continuare.
— Să mă duc acasă şi să încerc să-mi continui viaţa. Dar
mulţumesc, unchiule Giles, n-ai fi putut face mai mult.
Giles şi-a urmărit nepotul îndreptându-se spre City şi s-a
întrebat ce plănuia să facă în continuare, deoarece casa lui
era în partea opusă. De îndată ce Seb a dispărut din vedere,
Giles a urcat iar treptele de la biroul comisarului.

— Rachel, am nevoie de cinci sute de lire în rupii, un bilet

dus-întors la Bombay şi o viză pentru India. Dacă o suni pe
secretara domnului Sharma de la Ambasada Indiei, sunt
sigur că va grăbi procesul. Oh, şi mai am nevoie de
cincisprezece minute cu preşedintele înainte de a pleca.
— Dar aveţi multe întruniri importante săptămâna
viitoare, inclusiv…
— Eliberează-mi agenda pentru următoarele câteva zile,
iar eu voi suna în fiecare dimineaţă ca să mă ţii la curent.
— Cred că încercaţi să încheiaţi o afacere a naibii de mare.
— Cea mai mare din viaţa mea.

Înaltul comisar a ascultat cu atenţie ce-i spunea secretara.

— Nepotul tău a sunat şi a cerut o viză, a spus el după ce
a lăsat receptorul jos. Să o grăbesc sau să o încetinesc?
— Grăbeşte-o, a spus Giles, cu toate că recunosc că sunt
cam neliniştit în privinţa băiatului; ca mine, este şi el un
romantic incurabil şi acum gândeşte cu inima, nu cu mintea.

2118
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu te îngrijora, Giles, a spus Varun. Voi avea grijă să-l

supravegheze cineva când e în India şi să se asigure că nu
intră în prea multe necazuri, mai ales că e vorba de Sukhi
Ghuman. Nimeni nu doreşte ca omul acesta să-i fie duşman.
— Dar când l-am întâlnit la Lord’s, părea fermecător.
— Acesta e unul dintre motivele pentru care are atât de
mult succes.

Abia mai târziu în acea seară, când Seb şi-a fixat centura
de protecţie şi avionul a decolat, şi-a dat seama că nu avea
niciun plan. Tot ceea ce ştia sigur era că nu şi-ar fi putut
petrece restul vieţii întrebându-se dacă această călătorie ar fi
contat sau nu. Singura informaţie utilă pe care o aflase de la
stewardul şef în timpul zborului era numele celui mai bun
hotel din Bombay.
Seb aţipise atunci când căpitanul a anunţat că începeau
coborârea spre Bombay. S-a uitat pe hublou şi a văzut o
masă de căsuţe, colibe şi blocuri care umpleau fiecare
centimetru al oraşului. S-a întrebat doar dacă Bombay avea
legi de planificare urbană.
Când a ieşit din aeronavă şi a coborât treptele, a fost
imediat copleşit de umiditatea excesivă şi, de îndată ce a
intrat în aeroport, a descoperit repede vitezele locale – încet
sau pe loc. Cele mai lungi cozi pe care le văzuse vreodată: la
verificarea paşapoartelor, la aşteptarea scoaterii bagajelor din
cala avionului, timp în care era gata să adoarmă, la vamă, cu
toate că avea doar o valiză mică şi apoi în încercarea de a
găsi un taxi când nu avea vreun rang oficial – maşinile doar
păreau să vină şi să plece.
Când Seb a plecat în sfârşit spre oraş, a descoperit de ce
nimeni nu încerca să se grăbească în Bombay şi anume
pentru că maşinile rareori treceau de viteza întâi. Apoi, când
a cerut aer condiţionat, şoferul a coborât fereastra. S-a uitat
prin geamul deschis la magazinele micuţe – fără acoperişuri,

2119
 - JEFFREY ARCHER -

fără uşi şi care vindeau de toate, de la cauciucuri de schimb,

la mango – pe când cetăţenii din Bombay îşi vedeau de
treburile lor. Unii erau îmbrăcaţi în costume elegante care le
fluturau lejer în jur şi purtau cravate care s-ar fi potrivit în
Square Miles, în timp ce alţii purtau doar legături de brâu
curate, amintindu-i de Gandhi, unul dintre eroii tatălui lui.
De îndată ce au ajuns la periferia oraşului, s-au oprit. Seb
mai avusese parte de blocaje rutiere în Londra, New York şi
Tokyo, dar acestea fuseseră curse de Formula Unu în
comparaţie cu Bombay. Căruţe defecte parcate pe banda de
viteză mare, ricşe supra-aglomerate pe banda de margine şi
vaci sacre rumegând fericite pe centru, în timp ce femei
bătrâne traversau strada părând inconştiente de scopul
pentru care fusese construită strada.
Un băieţel stătea în mijlocul drumului, cărând o grămadă
de cărţi broşate. A ajuns la maşină, a bătut în parbriz şi i-a
zâmbit lui Sebastian.
— Harold Robbins, Robert Ludlum şi Harry Clifton, a spus
el, zâmbind larg. La jumătate de preţ!
Sebastian i-a dat o bancnotă de zece rupii şi a spus:
— Harry Clifton.
Băiatul a scos ultima carte a tatălui lui.
— Noi îl iubim toţi pe William Warwick, a zis el înainte de a
trece la maşina următoare. Oare tatăl lui l-ar crede?
A mai durat o oră până ce au ajuns la hotelul Taj Mahal,
timp în care Sebastian era deja extenuat şi scăldat în
transpiraţie.
Când a intrat în hotel, s-a trezit rapid în lumea modernă.
— Cât timp veţi rămâne la noi, domnule? l-a întrebat un
bărbat tânăr şi elegant într-o haină lungă şi albastră în timp
ce Seb semna formularul de înregistrare.
— Nu sunt sigur, a spus Seb, dar cel puţin două sau trei
zile.
— Atunci voi lăsa formularul deschis. Vă mai pot ajuta cu
ceva, domnule?

2120
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi puteţi recomanda o firmă serioasă de închiriere de

maşini?
— Dacă doriţi o maşină, domnule, hotelul vă va pune cu
plăcere la dispoziţie un Ambassador cu şofer.
— Voi putea păstra acelaşi şofer tot timpul?
— Desigur, domnule.
— Trebuie să ştie englezeşte.
— În acest hotel, domnule, până şi oamenii de serviciu
ştiu englezeşte.
— Desigur, îmi cer scuze. Mai am o dorinţă – ar putea să
fie hindus?
— Nu e nicio problemă, domnule. Ştiu exact persoana
ideală care vă poate îndeplini toate aceste condiţii şi-l
recomand cu tărie pentru că este fratele meu. Seb a râs. Şi
când doriţi să înceapă?
— La ora opt, mâine-dimineaţă?
— Excelent. Numele fratelui meu este Vijay şi vă va
aştepta afară, în faţa intrării principale, la ora opt.
Recepţionerul a ridicat o mână şi a apărut un băiat de
bagaje.
— Condu-l pe domnul Clifton în camera 808.

2121
 - JEFFREY ARCHER -

19
Când Sebastian a ieşit din hotel la ora opt în dimineaţa
următoare, a zărit un tânăr stând lângă un Ambassador alb.
În momentul în care acesta l-a văzut pe Seb îndreptându-se
spre el, a deschis portiera din spate.
— Voi sta în faţă, lângă tine, a zis Seb.
— Desigur, domnule, a spus Vijay. După ce s-a aşezat la
volan, a adăugat: Unde aţi dori să mergeţi, domnule?
Seb i-a dat o adresă.
— Cât timp va dura?
— Asta, domnule, depinde de câte semafoare funcţionează
în această dimineaţă şi de câte vaci îşi iau micul dejun.
Răspunsul s-a dovedit a fi mai mult de o oră, deşi
indicatorul arăta că merseseră nu mai mult de trei kilometri.
— Este casa de pe dreapta, domnule, a zis Vijay. Vreţi să
vă duc până la uşa din faţă?
— Nu, i-a zis Seb, în timp ce treceau porţile unei case atât
de mari încât ar fi putut fi confundată cu un club. A admirat-
o pe Nadira pentru că nu-i spusese niciodată cât de bogat era
tatăl ei.
Vijay a parcat în locul izolat de pe un drum secundar de
unde puteau vedea pe oricine intra sau ieşea pe poartă, în
timp ce aceştia nu ar fi putut să-l observe.
— Sunteţi o persoană foarte importantă? a întrebat Vijay
după o oră.
— Nu, a zis Seb. De ce mă întrebi?
— Pentru că lângă drum este parcată o maşină de poliţie
care nu s-a mişcat de când am sosit.
Seb a fost nedumerit, dar a încercat să-şi spună că era
doar o coincidenţă, cu toate că Cedric Hardcastle îl învăţase
cu mai mulţi ani în urmă să fie întotdeauna atent la
coincidenţe.
Au rămas în maşină cam toată ziua, timp în care mai
multe maşini şi o camionetă au trecut prin porţi. N-a existat
niciun semn de Nadira, cu toate că, la un moment dat, un
2122
 - JEFFREY ARCHER -

Mercedes mare a ieşit din curte cu domnul Ghuman pe

bancheta din spate, discutând cu un tânăr care era,
probabil, fiul lui.
Între veniri şi plecări, Vijay i-a mai prezentat lui Seb câteva
aspecte ale religiei hinduse şi acesta a început să-şi dea
seama cât de grea trebuie să fi fost pentru Nadira chiar şi
ideea de a-şi înfrunta părinţii.
Era gata să renunţe când doi bărbaţi, unul cu o cameră de
filmat, iar celălalt cu o servietă, au ieşit din casă şi s-au oprit
în faţa intrării principale. Erau îmbrăcaţi elegant, dar normal
şi aveau un aer de profesionişti. Au chemat un taxi şi s-au
urcat în spate.
— Urmează taxiul şi nu-l scăpa din ochi.
— E foarte greu să pierzi pe cineva într-un oraş în care te
depăşesc chiar şi bicicletele, a spus Vijay, în timp ce se
îndreptau încet spre centrul oraşului. Taxiul s-a oprit în cele
din urmă lângă o casă mare, în stil victorian, pe a cărei uşă
principală scria: The Times of India.
— Aşteaptă aici, i-a zis Sebastian. A coborât din maşină şi
a aşteptat să intre cei doi în clădire înainte de a-i urma
înăuntru. Unul dintre ei a salutat-o pe fata de la recepţie în
timp ce se îndreptau spre lifturi. Sebastian s-a dus la
recepţie, i-a zâmbit fetei şi a spus:
— E foarte stânjenitor, dar nu-mi pot aminti numele
ziaristului care tocmai a intrat în lift.
Ea s-a uitat în jur în timp ce uşile liftului se închideau.
— Samraj Khan. Scrie editorialul social în ziarul de
duminică. Dar nu prea ştiu cine era cu el. S-a întors spre
colega ei.
— Este liber profesionist. Cred că lucrează la Premier
Photos. Dar nu-i ştiu numele de familie.
— Mulţumesc, a spus Sebastian înainte de a se întoarce la
maşină.
— Încotro? a întrebat Vijay.
— Înapoi la hotel.

2123
 - JEFFREY ARCHER -

— Maşina aceea de poliţie tot ne urmăreşte, a zis Vijay,

intrând cu greu în trafic. Deci sau sunteţi foarte important
sau foarte periculos, a sugerat el, rânjind larg.
— Nici una, nici alta, a zis Seb. La fel ca Vijay, era şi el
nedumerit. Oare influenţa unchiului Giles ajungea atât de
departe sau poliţia lucra pentru familia Ghuman?
De îndată ce Seb s-a întors în cameră, a cerut centralistei
legătura cu Premier Photos. Avea povestea gata pregătită
când l-a sunat operatoarea. I-a cerut să i-l dea pe fotograful
care se ocupa cu povestea lui Sukhi Ghuman.
— Vreţi să spuneţi cu nunta?
— Da, cu nunta, a zis Sebastian, urând sunetul acestui
cuvânt.
— Adică Rohit Singh. Vă fac legătura.
— Rohit Singh la telefon.
— Salut, numele meu este Clifton. Sunt un ziarist liber
profesionist din Londra şi trebuie să mă ocup de nunta
Nadirei Ghuman.
— Dar e abia peste şase săptămâni.
— Ştiu, dar revista mea doreşte ceva în plus pentru
articolul pe care-l vor scrie şi m-am întrebat dacă aţi putea
să-mi oferiţi câteva fotografii care să dea culoare articolului
meu.
— Trebuie să ne întâlnim şi să discutăm termenii. Unde
staţi?
— La Taj.
— Mâine dimineaţă la opt v-ar conveni?
— Da, de abia aştept să vă văd atunci.
După ce a lăsat receptorul jos, imediat a sunat iar
telefonul.
— Când eraţi la telefon, domnule, a sunat secretara
dumneavoastră. A întrebat dacă-l puteţi suna urgent la
bancă pe domnul Bishara. Mi-a dat numărul. Să încerc să vă
fac legătura?

2124
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, vă rog, a zis Seb, apoi a lăsat receptorul jos şi a

aşteptat. S-a uitat la ceas şi a sperat că Hakim nu se dusese
deja la prânz. Telefonul a sunat.
— Mulţumesc că m-ai sunat, Seb. Îmi dau seama că nu-ţi
stă mintea la aşa ceva, dar am nişte veşti triste. Saul
Kaufman a murit. Am bănuit că ar trebui să afli imediat, nu
doar din cauza fuziunii în care ne aflăm, ci, şi mai important,
ştiu şi că Victor este unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi.
— Mulţumesc, Hakim. Ce trist. L-am admirat mult pe
bătrân. Îl voi suna de îndată pe Victor.
— Acţiunile lui Kaufman au scăzut tare, ceea ce e greu de
explicat, având în vedere că Saul n-a mai fost la birou de mai
mult de un an.
— Noi doi ştim asta, a zis Seb, dar publicul, nu. Nu uita că
Saul a fondat banca. Numele lui este încă în vârf, aşa că
investitorii care nu au aflat mai multe se întreabă dacă nu
cumva e banca unui singur om. Dar ţinând seama de
bilanţul bun al băncii şi de bunurile sale, după mine,
acţiunile Kaufman erau oricum sub valoarea de piaţă chiar
înaintea morţii lui Saul.
— Crezi că s-ar putea să cadă mai mult?
— Niciodată nu iese primul de la coadă sau ultimul de la
vârf, a zis Seb. Dacă ajung sub trei lire – şi erau la 3,26 când
am plecat – eu le-aş cumpăra. Dar ţinând Seama că
Farthings are deja şase la sută din stocul Kaufman, Banca
Angliei ne va cere să facem o licitaţie de preluare totală şi
încă nu suntem gata pentru asta.
— Cred că mai există şi altcineva pe piaţă.
— Ar mai fi Desmond Mellor, dar este doar o aiureală. Nu
are suficient capital ca să conteze. Crede-mă, va rămâne fără
benzină.
— Doar dacă nu-l susţine altcineva.
— Nimeni din City nu l-ar susţine pe Mellor, după cum au
descoperit deja Adrian Sloane şi Jim Knowles.
— Mulţumesc pentru sfat, Seb. Voi mai cumpăra câteva
acţiuni Kaufman dacă ajung sub trei lire şi apoi, după ce te

2125
 - JEFFREY ARCHER -

întorci, putem analiza situaţia de ansamblu. Apropo, acolo

cum merge treaba?
— Nu aş cumpăra acţiuni la întreprinderea Clifton.

Seb se obişnuia treptat cu umiditatea şi căldura

copleşitoare şi chiar şi cu blocajele rutiere, dar nu şi cu
faptul că a ajunge la timp nu făcea parte din obiceiul indian.
A mers încolo şi încoace prin holul de la Taj Mahal de la
7:55, dar Rohit Singh nu şi-a făcut apariţia decât la nouă
fără câteva minute, dând din umeri şi zâmbind. A spus doar:
— Traficul, de parcă nu mai condusese prin Bombay până
atunci. Sebastian nu a comentat, pentru că avea nevoie ca
Singh să fie de partea lui.
— Deci pentru cine lucraţi? a întrebat Singh de îndată ce
s-au aşezat pe două fotolii confortabile din hol.
— Tatler, a spus Sebastian, care se hotărâse peste noapte
asupra revistei. Vrem să facem o pagină de mijloc referitoare
la nuntă. Avem destule date despre Nadira Ghuman, pentru
că stă în Londra de trei ani, dar nu ştim numele celui cu care
se va mărita.
— Chiar şi noi am aflat abia ieri, dar nimeni nu a fost
surprins când a aflat că e vorba de Suresh Chopra.
— De ce?
— Tatăl lui este preşedintele Bombay Building, aşa că
nunta este mai mult fuzionarea a două companii decât a doi
oameni. Am o fotografie a lui dacă vreţi s-o vedeţi. Singh şi-a
deschis servieta şi a scos o fotografie. Sebastian s-a uitat la
un bărbat care părea de cincizeci de ani, dar poate era mai
tânăr pentru că avea cu siguranţă vreo zece kilograme în
plus.
— El şi Nadira sunt prieteni de mult? a întrebat.
— Părinţii lor sunt, dar nu cred că ei s-au întâlnit
vreodată. Mi s-a spus că prezentările oficiale se vor face
săptămâna viitoare. Aceasta este şi ea o ceremonie în sine la

2126
 - JEFFREY ARCHER -

care noi nu vom fi invitaţi. Pot să întreb de plată? a zis

Singh, schimbând subiectul.
— Desigur. Vă vom plăti la tariful integral oferit de agenţie,
a răspuns Seb fără să aibă idee ce înseamnă, plus un avans
pentru a ne asigura că nu împărţiţi fotografiile altcuiva din
Anglia. I-a dat mai mult de cinci sute de rupii. E corect?
Singh a încuviinţat şi a luat banii într-un fel care l-ar fi
impresionat pe Artful Dodger.
— Deci când vreţi să încep?
— Veţi fotografia oricare membru al familiei în viitorul
apropiat?
— Poimâine. Nadira este la Miresele din Bombay pe
Altamont Street la ora unsprezece. Mama ei vrea să-i fac
nişte fotografii în timp ce se aranjează.
— Voi fi şi eu acolo, a zis Sebastian. Dar voi sta la
distanţă. Bănuiesc că lui Sukhi Ghuman nu-i plac prea mult
reporterii londonezi.
— Nici pe noi nu ne prea iubeşte, a spus Singh, doar dacă-
i convine. Fiţi atent, domnul Ghuman aproape sigur îşi va
însoţi fiica. Asta înseamnă cel puţin doi paznici înarmaţi pe
care familia nu i-a prea folosit în trecut. Poate că domnul
Ghuman vrea doar ca toţi să ştie cât de important este.
Nu toţi, s-a gândit Seb.

2127
 - JEFFREY ARCHER -

20
Sebastian s-a dus la biroul de recepţie.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton. Bănuiesc că vă
bucuraţi de şederea dumneavoastră în acest hotel.
— Da, mulţumesc.
— Şi fratele meu este satisfăcător?
— Este cât se poate de bun.
— Excelent. Şi cu ce vă pot ajuta astăzi?
— Mai întâi aş dori să înlocuiţi Ambassadorul cu o
motocicletă.
— Desigur, domnule, a spus recepţionerul, fără a părea
surprins. Altceva?
— Am nevoie de o florărie.
— Veţi găsi una jos, la arcade. Le-au fost livrate flori
proaspete acum o oră.
— Mulţumesc, i-a zis Seb. A fugit pe scări la arcade, unde
o tânără aranja un buchet de gălbenele viu colorate într-o
vază mare. S-a uitat în sus când el s-a apropiat.
— Aş vrea să cumpăr un singur trandafir.
— Desigur, domnule, a zis ea, arătând spre nişte trandafiri
divers coloraţi. Doriţi să alegeţi unul?
Seb a stat o vreme până ce a ales unul roşu care tocmai
începea să îmbobocească.
— Puteţi să-l livraţi?
— Da, domnule. Doriţi să adăugaţi şi un mesaj? l-a
întrebat ea, dându-i un pix.
Seb a luat o carte de vizită de pe masă, a întors-o şi a
scris:

Pentru Nadira Ghuman

Felicitări pentru viitoarea dumneavoastră nuntă.
Din partea tuturor admiratorilor de la hotelul Taj.

l-a dat florăresei adresa Nadirei şi a spus:

2128
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă rog s-o puneţi în contul camerei 808. Când va fi

expediat?
Ea s-a uitat la adresă.
— Între zece şi unsprezece, în funcţie de trafic.
— Veţi fi aici în restul dimineţii?
— Da, domnule, a zis ea, părând nedumerită.
— Dacă sună cineva şi întreabă cine a trimis trandafirul,
vă rog să spuneţi că e de la clientul din camera 808.
— Desigur, domnule, a spus florăreasa după ce el i-a dat
cincizeci de rupii.
Seb a urcat scările în goană, dându-şi seama că mai avea
doar două ore libere, cel mult trei. Când a ieşit din hotel, a
fost încântat să vadă că recepţionerul îi respectase
instrucţiunile şi îi înlocuise Ambassadorul cu o motocicletă.
— Bună dimineaţa, domnule. Unde aţi dori să mergeţi azi?
a întrebat Vijay, zâmbindu-i la fel de impresionant ca mai
înainte.
— La aeroportul Santacruz. Terminalul de pasageri. Şi nu
mă grăbesc, a subliniat el, urcându-se în spatele
motocicletei.
A observat traseul străbătut de Vijay, uitându-se din când
în când la semnele albastru cu alb pentru aeroport, înşirate
de-a lungul drumului. După patruzeci şi două de minute,
Vijay s-a oprit în faţa terminalului.
— Stai pe aici, lipsesc doar câteva minute. A intrat şi a
verificat panoul de sosiri şi plecări. Avionul de care avea
nevoie pleca de la poarta 14B şi cuvântul „îmbarcare” clipea
alături de cuvintele „New Delhi”. A urmat semnele, dar, când
a ajuns la poarta terminalului, nu s-a alăturat cozii de
pasageri aşteptând să se îmbarce în avion. Trecuseră 49 de
minute din momentul în care părăsise hotelul până când
ajunsese la poartă. S-a întors şi l-a găsit pe Vijay
aşteptându-l răbdător.
— Să ne întoarcem, a spus Seb, luând ghidonul.
— Dar nu aveţi permis, domnule.

2129
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu cred că o să observe cineva. Seb a pornit

motocicleta, a dat înapoi şi a aşteptat ca Vijay să se urce în
spate înainte de a intra în traficul autostrăzii spre Bombay.
Au ajuns înapoi la hotel după 41 de minute. Seb şi-a
verificat ceasul. Probabil că trandafirul trebuia să fie livrat
dintr-un minut într-altul.
— Mă întorc, Vijay, dar nu ştiu sigur când, i-a spus
înainte de a urca repede scările şi a intra în hotel. A luat
liftul până la etajul opt, a mers direct în cameră şi-a turnat o
Cobra rece şi s-a aşezat lângă telefon. Atâtea gânduri
încâlcite i se învălmăşeau prin minte. Oare trandafirul fusese
dat? Şi dacă da, oare îl văzuse Nadira? Şi dacă-l văzuse, îşi
dăduse seama cine i l-a trimis? De asta era sigur. Îi va
recunoaşte scrisul şi, cu un telefon la florăreasă, va afla în ce
cameră stă. Era clar că familia ei n-o lăsa să iasă neînsoţită
din casă, poate nici nu voiau s-o scape din ochi. Verificându-
şi telefonul la fiecare câteva minute, se învârtea prin cameră,
oprindu-se din când în când să bea bere. S-a uitat la prima
pagină din Times of India dar n-a trecut de titlurile
principale. S-a gândit să-l sune pe unchiul Giles şi să-l pună
la curent, dar s-a decis că nu putea risca să fie ocupat
telefonul atunci când va suna ea.
Când telefonul a scos un sunet puternic, metalic, Seb a
înşfăcat receptorul.
— Alo?
— Tu eşti, Seb? a şoptit Nadira.
— Da, eu, lebădă neagră. Poţi vorbi?
— Doar un minut. Ce cauţi în Bombay?
— Am venit să te aduc înapoi în Anglia. A făcut o pauză.
Dar doar dacă vrei şi tu.
— Bineînţeles că vreau. Spune-mi doar cum.
Seb i-a explicat rapid ce plănuise şi cu toate că ea n-a zis
nimic, era sigur că-l asculta cu atenţie. Brusc, s-a auzit
vocea ei, sunând sec:

2130
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, da. Ne puteţi aştepta pe mama şi pe mine la

salon în jur de unsprezece… Altă pauză. Şi eu de abia aştept
să vin.
— Nu uita să-ţi aduci paşaportul, a spus Seb chiar înainte
ca ea să închidă.
— Cine era? a întrebat mama Nadirei.
— Miresele din Bombay, a spus Nadira pe un ton normal,
nedorind ca mama ei să devină bănuitoare. Am confirmat
vizita de mâine, a mai adăugat ea, încercând să-şi ascundă
entuziasmul. Au sugerat să ne îmbrăcăm obişnuit pentru că
voi proba mai multe haine.
Seb nu a încercat să-şi ascundă euforia. A împuns aerul
cu pumnul şi a strigat:
— Aleluia! de parcă tocmai înscrisese golul victoriei în
finala cupei. După ce şi-a revenit, s-a aşezat şi s-a gândit la
ce mai avea de făcut. După câteva momente a părăsit camera
şi a coborât la biroul de recepţie.
— Aţi găsit ce căutaţi la florărie, domnule Clifton?
— A fost foarte bine, mulţumesc. Acum aş dori o rezervare
pentru două locuri la clasa business pentru zborul Air India
spre New Delhi la două şi douăzeci mâine după-masă.
— Desigur, domnule. Voi cere biroului de călătorii să vă
trimită biletele în cameră de îndată ce avem confirmarea.
Seb a stat singur în restaurantul hotelului, ciugulind din
curry, în timp ce-şi revedea planul iar şi iar, încercând să
elimine toate erorile posibile. După prânz a ieşit din hotel şi
l-a găsit pe Vijay stând pe motocicletă. Ar fi putut să dea
unui câine de casă lecţii de lealitate.
— Acum unde mergem, domnule?
— Înapoi la aeroport, a spus Seb prinzând ghidonul şi
urcându-se în şa.
— Aveţi nevoie de mine, domnule?
— Oh, da. Am nevoie ca cineva să stea în spatele meu.
Seb a depăşit cu trei minute timpul lor anterior până la
aeroport şi s-a dus iar la poarta 14B unde a verificat din nou

2131
 - JEFFREY ARCHER -

panoul de plecări. Pe drumul de întoarcere la hotel, a mai

depăşit timpul cu un minut, respectând viteza-limită.
— Ne vedem mâine dimineaţă la zece, Vijay, a spus Seb,
ştiind că vorbea cu un om care nu avea nevoie să i se
amintească să ajungă la timp.
Vijay l-a salutat milităreşte în glumă când Sebastian a
intrat în hotel şi s-a întors în cameră. A comandat o cină
uşoară şi a încercat să se relaxeze urmărind Above Us the
Waves la televizor. Până la urmă, la unsprezece, s-a urcat în
pat, dar nu a reuşit să adoarmă.

2132
 - JEFFREY ARCHER -

21
În ciuda nopţii nedormite, Sebastian nu era obosit când a
tras draperiile în dimineaţa următoare, lăsând primele raze
de soare să intre în cameră. Acum ştia cum se simţea un
atlet înaintea unei finale olimpice.
A făcut un duş prelungit, şi-a pus nişte blugi, un maiou şi
o pereche de tenişi. A comandat micul dejun în cameră, dar
numai ca să mai omoare vremea. L-ar fi sunat pe unchiul
Giles să-l anunţe ultimele noutăţi, dacă la Londra n-ar fi fost
miezul nopţii. A coborât la recepţie chiar după ora zece şi a
cerut nota de plată.
— Cred că v-a plăcut sejurul la noi, domnule Clifton, a zis
recepţionerul, şi veţi reveni curând.
— Aşa sper şi eu, a zis Seb dându-i cardul de credit, cu
toate că nu-şi putea imagina în ce împrejurări ar fi putut să
revină. Când recepţionerul i-a dat înapoi cardul de credit, l-a
întrebat:
— Să trimit pe cineva să vă ia bagajele, domnule Clifton?
Seb a fost nedumerit pe moment.
— Nu, le voi lua eu mai târziu, s-a bâlbâit el.
— Cum doriţi, domnule.
După ce Sebastian a ieşit din hotel, a fost încântat, deşi
nu surprins, să-l vadă pe Vijay sprijinit de motocicletă.
— Unde mergem de data aceasta, domnule?
— Altamont Street, 114.
— Arie selectă de cumpărături. Vreţi să luaţi un cadou
pentru prietena dumneavoastră, domnule?
— Cam aşa ceva, a zis Seb.
Au ajuns lângă Miresele din Bombay la zece fără douăzeci.
Acesta nu era genul de întâlnire la care să întârzie Seb. Vijay
nu a comentat când Seb l-a rugat să parcheze într-un loc
ascuns, dar a fost mirat de următoarea lui instrucţiune:
— Vreau să iei un autobuz până la aeroport şi să mă
aştepţi la intrarea în terminalul pentru pasageri. A luat 500
de rupii din portmoneu şi i-a dat bancnotele uzate lui Vijay.
2133
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, domnule, a spus Vijay înainte de a pleca,

părând şi mai uimit.
Seb a lăsat motorul pornit în timp ce stătea ascuns în
spatele unui camion vechi şi rablagit. Nu se putea hotărî
dacă fusese aruncat sau parcat.
Un Mercedes mare şi negru a tras în faţa magazinului
Miresele din Bombay la câteva minute după unsprezece.
Şoferul a deschis portiera din spate pentru a le lăsa pe
doamna Ghuman şi pe fiica ei să coboare. Nadira purta
blugi, un maieu şi pantofi fără toc, aşa cum îi recomandase
Seb. Nu conta ce purta, întotdeauna arăta splendid.
Un paznic le-a însoţit când au intrat în magazinul pentru
mirese, iar celălalt a rămas pe locul din faţă al maşinii. Seb
presupusese că, odată ce şoferul îşi va lăsa pasagerele, va
pleca şi va reveni mai târziu. Dar maşina a rămas parcată în
zona restricţionată şi era evident că nu avea să se mişte până
ce doamnele nu reveneau; prima greşeală a lui Seb. Mai
crezuse şi că ambii paznici o vor însoţi pe doamna Ghuman
în magazin. A doua sa greşeală. A oprit motorul motocicletei
pentru că nu dorea să atragă atenţia asupra sa. A treia
greşeală. S-a întrebat cât va mai dura până ce Nadira va
reapărea şi dacă va fi singură sau va fi însoţită de un paznic.
După câteva minute l-a văzut pe Rohit Singh în oglinda
laterală. Fotograful mergea nonşalant pe trotuar, ţinându-şi
camera pe un umăr, mulţumit că întârziase cât trebuia. Seb
l-a urmărit dispărând în salon. Următoarele douăzeci de
minute i s-au părut că durează o oră şi Seb s-a uitat întruna
la ceas. Treizeci de minute. Oare Nadira îşi pierduse curajul?
Patruzeci de minute. Oare se răzgândise? Dacă mai dura
mult vor pierde avionul. Şi brusc, fără niciun avertisment, ea
a apărut, fugind singură pe trotuar. S-a oprit puţin înainte
de a se uita speriată în susul şi în josul drumului.
Seb a pornit motorul şi a mişcat motocicleta, dar a ajuns
abia la marginea camionului când al doilea paznic a ieşit din
Mercedes şi s-a îndreptat spre fiica şefului. Şoferul a deschis
portiera din spate când Seb a ajuns lângă maşină. l-a făcut

2134
 - JEFFREY ARCHER -

semne disperate Nadirei care a fugit pe stradă, a sărit pe

motocicletă şi s-a agăţat de el. Paznicul a reacţionat imediat
şi a pornit spre ei. Seb încerca să accelereze când acesta s-a
aruncat spre ei, făcându-l să mişte ghidonul şi aproape să-şi
piardă pasagera. Paznicul a evitat cu greu să fie lovit de un
taxi în trecere şi a căzut pe stradă.
Seb a redresat repede motocicleta şi a îndreptat-o spre
banda centrală cu Nadira tot agăţată de el. Paznicul s-a
ridicat şi a pornit după ei, dar era o întrecere inegală. De
îndată ce a văzut încotro a luat-o motocicleta la capătul
străzii, a patra greşeală a lui Seb, paznicul a schimbat
imediat direcţia şi a fugit în magazin.
Când doamnei Ghuman i s-a spus ce se întâmplase, a
ţipat la vânzătoarea împietrită:
— Unde e cel mai apropiat telefon? Înainte să apuce să
răspundă, şefa, auzind scandalul, a reapărut şi a condus-o
pe doamna Ghuman în biroul ei. A închis uşa şi a lăsat-o
singură, iar clienta a format un număr la care suna foarte
rar. După câteva apeluri, o voce a răspuns:
— Ghuman Enterprises.
— Sunt doamna Ghuman. Faceţi-mi imediat legătura cu
soţul meu.
— Conduce o şedinţă a consiliului, doamnă Ghuman…
— Atunci întrerupeţi-o. Este o urgenţă. Secretara a ezitat.
Imediat, mă auzi?
— Cine este? a întrebat altă voce.
— Mi-a spus Zafar că avem o problemă. Nadira a fugit cu
Clifton.
— Cum se poate?
— O aştepta pe o motocicletă în afara magazinului. Tot ce
ştie este că au luat-o la stânga pe Altamont Street.
— Înseamnă că se îndreaptă spre aeroport. Spune-i
şoferului să ducă ambii paznici la terminalul internaţional şi
să aştepte acolo instrucţiunile mele. A trântit telefonul şi a
ieşit repede din încăpere, lăsând doisprezece directori uimiţi

2135
 - JEFFREY ARCHER -

la masa de consiliu. Când se îndrepta spre biroul lui, a ţipat

la secretară:
— Află ora următorului zbor spre Londra. Repede!
Secretara domnului Ghuman a ridicat receptorul
telefonului de pe biroul ei şi a sunat la aeroport, la
informaţii. După câteva momente, a apăsat butonul
intercomului care o lega de biroul preşedintelui.
— Astăzi sunt două zboruri din Bombay, ambele ale Air
India. S-a uitat în agendă. Unul este peste patruzeci de
minute, la 12:50, deci nu aţi putea ajunge la timp în aeroport
şi unul…
— …dar un om pe o motocicletă ar putea, a zis Ghuman,
fără să-i mai explice altceva. Fă-mi legătura cu controlorul de
zbor al aeroportului.
Ghuman s-a învârtit prin cameră aşteptând legătura. A
înşfăcat receptorul de îndată ce a sunat.
— Sunt Patel, de la contabilitate, domnule. Mi-aţi cerut
să…
— Nu acum, a spus Ghuman. A trântit receptorul şi era pe
punctul de a-şi întreba secretara de ce dura aşa de mult
când telefonul a sunat iar.
— Cine este? a întrebat el când a ridicat receptorul.
— Sunt Tariq Shah, domnule Ghuman. Sunt controlorul
senior al Aeroportulului Santacruz. Cum vă pot…
— Am motive să cred că un domn Sebastian Clifton şi fiica
mea, Nadira, au rezervat bilete la zborul de 12:50 spre
Londra. Verificaţi-vă rezervările imediat şi anunţaţi-mă dacă
s-au îmbarcat deja.
— Pot să vă sun eu?
— Nu, aştept.
— Va dura două minute, domnule.
Cele două minute au devenit trei şi când Ghuman s-a
plictisit să se învârtă prin birou ţinând receptorul, a luat
deschizătorul de scrisori de pe birou şi a început să
împungă, frustrat, agenda. În cele din urmă s-a auzit o voce:

2136
 - JEFFREY ARCHER -

— Nici domnul Clifton, nici fiica dumneavoastră nu au

rezervare la acel avion, domnule Ghuman şi cei de la biroul
de îmbarcări au închis deja. Vreţi să verific zborul de 18:50?
— Nu, nu vor fi în acel avion, a zis Ghuman înainte de a
adăuga: Ce băiat deştept eşti, domnule Clifton.
— Poftim? a întrebat Shah.
— Ascultă-mă cu atenţie, Shah. Vreau să verifici toate
celelalte zboruri care pleacă din India spre Londra în seara
aceasta, de la oricare aeroport, şi apoi să mă suni imediat.

Seb şi Nadira au oprit lângă terminalul pentru pasageri

chiar înainte de ora unu şi l-au găsit pe Vijay pe trotuar,
uitându-se după ei.
— Du motocicleta înapoi la garaj, Vijay, apoi du-te acasă şi
stai liniştit restul zilei. Nu te întoarce la serviciu până mâine-
dimineaţa. Ai înţeles?
— Clar ca bună ziua, a spus Vijay.
Seb i-a dat cheile motocicletei şi încă 500 de rupii.
— Dar mi-aţi dat deja mai mulţi bani decât trebuia,
domnule.
— Nici pe departe, a zis Seb. A luat-o pe Nadira de mână şi
a condus-o repede prin terminal, direct la poarta 14B, unde
unii pasageri se îmbarcau deja. Era bucuros că făcuse două
repetiţii de schimbare a hainelor, dar asta nu l-a împiedicat
să se tot uite peste umăr să vadă dacă îi urmărea cineva. Cu
puţin noroc, gorilele lui Ghuman se vor îndrepta spre
terminalul pentru cursele internaţionale.
S-au alăturat cozii de pasageri care se urcau în avionul
pentru New Delhi, dar Seb nu s-a simţit bine nici chiar când
stewardesa le-a cerut tuturor să-şi prindă centurile de
siguranţă. Până ce nu au decolat, nu a reuşit să respire
uşurat.

2137
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar nu vom fi siguri nici măcar în Londra, a zis Nadira,

care tremura. Tata nu va renunţa atâta timp cât crede că
există vreo şansă să mă facă să mă răzgândesc.
— Asta va fi ceva mai greu dacă suntem deja căsătoriţi.
— Dar ştim amândoi că asta nu va fi posibil o vreme.
— Ai auzit de Gretna Green? a spus Seb, fără să-i dea
drumul mâinii. E ca Vegas, dar fără jocuri de noroc, aşa că
mâine la ora asta, vei fi doamna Clifton. Şi de aceea astă-
seară luăm avionul spre Glasgow, nu spre Londra.
— Dar chiar dacă facem aşa ceva, tata se va răzbuna altfel.
— Nu prea cred. Pentru că atunci când se va întoarce la
Londra, va primi o vizită de la domnul Varun Sharma, înaltul
comisar, precum şi de la un inspector de la Scotland Yard.
— Cum ai reuşit?
— Nu eu. Dar când îl vei revedea pe unchiul Giles, îi poţi
mulţumi.

Controlorul aeroportului a revenit la telefon la patruzeci de

minute după ce Ghuman închisese.
— Mai sunt cinci zboruri pentru Londra în seara aceasta,
domnule Ghuman. Trei cu plecarea din New Delhi, unul din
Calcutta şi celălalt din Bangalore. Nici domnul Clifton, nici
fiica dumneavoastră nu au rezervare la niciunul. Totuşi, mai
există un zbor BOAC pentru Manchester şi altul spre
Glasgow care decolează din New Delhi în această seară, iar
birourile de rezervări sunt încă deschise.
— Inteligent, domnule Clifton, foarte inteligent. Dar e un
lucru pe care l-ai trecut cu vederea. Domnule Shah, a zis
Ghuman, vreau să ştiu la care din aceste zboruri şi-au făcut
rezervarea. După ce aflaţi, asiguraţi-mă că nu se îmbarcă.
— Mi-e teamă că nu va fi posibil, domnule Ghuman,
pentru că sunt avioane britanice şi nu am cum să verific
rezervările. Doar dacă pot demonstra că s-a comis o crimă.

2138
 - JEFFREY ARCHER -

— Le puteţi spune că domnul Clifton încearcă să-mi

răpească fiica şi veţi reţine avionul la sol dacă încearcă să se
îmbarce.
— Nu am autoritatea să fac asta, domnule Ghuman.
— Ascultă atent, domnule Shah. Dacă n-o faci, mâine,
până la ora asta, nu vei mai avea nicio autoritate.

Zborul de la Bombay la New Delhi a aterizat după două

ore, lăsându-le lui Seb şi Nadirei aproape două ore de
pierdut înainte să se îmbarce în avionul de legătură. N-au
pierdut timpul, ci s-au dus la terminalul internaţional, unde
s-au alăturat cozii de la biroul de rezervări BOAC.
— Bună seara, domnule. Cu ce vă pot ajuta? a întrebat
funcţionarul.
— Aş vrea două locuri pentru cursa spre Glasgow.
— Desigur, domnule. Clasa business sau turist?
— Prima clasă, a zis Seb.
— Turist, a spus Nadira. Au aruncat o monedă. Nadira a
câştigat.
— Aşa va fi tot restul căsătoriei noastre? a întrebat Seb.
— Sunteţi în luna de miere? s-a interesat funcţionarul.
— Nu, a răspuns Seb. Ne căsătorim mâine.
— Atunci voi fi fericit să vă ofer locuri la clasa business la
acelaşi preţ.
— Mulţumesc, a spus Nadira.
— Dar mai întâi trebuie să vă văd paşapoartele. Sebastian
i le-a dat. Aveţi bagaje mari?
— Nu, a spus Seb.
— Bine. Aţi putea, vă rog, să-mi daţi un card de credit?
— Şi pentru asta dăm cu banul? a întrebat Seb, uitându-
se la Nadira.
— Nu. Mi-e teamă că te însori cu o fată fără dotă.
— Aveţi locurile 4A şi 4B. Zborul este programat să
decoleze la timp, iar poarta se va deschide peste patruzeci de

2139
 - JEFFREY ARCHER -

minute. Aţi putea profita de salonul de aşteptare de la clasa

business care este în cealaltă parte a holului.
Seb şi Nadira s-au ţinut de mână în timp ce au ciugulit
alune şi au băut nenumărate ceşti de cafea în salonul de la
clasa business până ce, în cele din urmă, au auzit anunţul
pe care-l aşteptau.
— Acesta este primul anunţ pentru zborul BOAC 009 spre
Glasgow. Îi rugăm pe toţi pasagerii să se îndrepte spre poarta
numărul unsprezece.
— Am vrut să ajungem primii în avion, a spus Seb când
ieşeau din salon. Ştiuse de la început că acesta va fi singurul
moment neregizat, dar era sigur că, odată ce se aflau în
avion, nici măcar domnul Ghuman nu-i va putea scoate
dintr-un charter britanic. La distanţă a observat doi poliţişti
înarmaţi care stăteau la poarta de îmbarcare. Stăteau
întotdeauna acolo sau îl căutau pe el? Apoi şi-a amintit
maşina de poliţie staţionată în afara casei domnului Ghuman
şi care-i urmărise încă de atunci pe el şi pe Vijay. Ghuman
era un om cu influenţă şi putere politică, mai ales în ţara lui,
după cum îl avertizase înaltul comisar.
Seb a încetinit, s-a uitat la stânga şi la dreapta, căutând o
cale de scăpare. Cei doi poliţişti se uitau acum la el şi erau
cam la un metru de barieră, iar unul dintre ei a înaintat de
parcă-i aştepta.
Seb a auzit agitaţie în spatele lui şi s-a întors să vadă ce se
întâmplase. Şi-a dat seama imediat că greşise şi ar fi trebuit
să meargă înainte. A cincea greşeală. S-a uitat fascinat cum
cele două gorile ale lui Ghuman se năpusteau spre ei. Cum
de ajunseseră aici atât de repede? Desigur Ghuman avea
avionul lui – alt lucru despre care-l avertizase înaltul
comisar. Seb a fost surprins să-şi dea seama cât de calm era,
chiar când unul dintre ei a scos pistolul şi l-a îndreptat spre
el.
— Lasă jos pistolul şi aşază-te în genunchi! a strigat unul
dintre poliţişti. Oamenii s-au împrăştiat în toate părţile,
lăsându-i pe cei şase blocaţi în teritoriul neutru. Seb şi-a dat

2140
 - JEFFREY ARCHER -

seama că poliţia fusese de la început de partea lui.

Barrington versus Ghuman – zero la zero. Unul dintre
oamenii lui Ghuman s-a lăsat imediat în genunchi şi a
aruncat pistolul către poliţişti. Celălalt, care nu reuşise s-o
smulgă pe Nadira de pe motocicletă, a ignorat ordinul şi nu
şi-a luat ochii de pe pradă.
— La o parte, lebădă neagră, a spus Seb hotărât,
împingând-o pe Nadira într-o parte. Nu pe tine te vânează.
— Lasă arma jos şi stai în genunchi sau te voi împuşca, a
spus unul dintre poliţiştii din spatele lor.
Dar bărbatul nici n-a coborât arma, nici nu a
îngenuncheat. A apăsat pe trăgaci.
Seb a simţit glonţul lovindu-l. Când s-a împleticit înapoi,
Nadira a strigat:
— Nu! şi s-a aruncat între Seb şi omul cu arma. Al doilea
glonţ a ucis-o pe loc.

2141
 - JEFFREY ARCHER -

LADY VIRGINIA FENWICK

1972

2142
 - JEFFREY ARCHER -

22
Când banii au început să se termine, Virginia s-a întrebat
dacă n-ar putea să se întoarcă a doua oară la acelaşi izvor.
Fără să-şi anunţe tatăl, angajase un alt valet şi o altă
menajeră şi revenise la vechiul ei stil de viaţă. Poate 14.000 ₤
păruseră mulţi bani atunci, dar asta se întâmplase înainte de
a-şi verifica garderoba, îşi petrecuse o lună la hotelul
Excelsior din Tenerife cu un tânăr total nepotrivit, îi
împrumutase cu nesăbuinţă nişte bani lui Bofie, pe care ştia
că nu-i va mai primi înapoi şi pariase la Ascot pe nişte cai
care nici nu se apropiaseră de primele locuri. Refuzase să
parieze pe Noble Conquest în cursele King George VI şi
Queen Elisabeth şi apoi o urmărise cum câştigase la cota de
3/1. Proprietarul ei, Cyrus T. Grant III, lipsea în mod
inexplicabil, aşa că Maiestatea Sa îi dăduse cupa jocheului.
Virginia a mai deschis o scrisoare de la domnul
Fairbrother, bărbat cu care jurase că nu va mai discuta în
viaţa ei şi acceptase că înfrunta aceleaşi probleme temporare
ca acum şase luni. Renta lunară trimisă de tatăl ei îi
restabilise oarecum bugetul pentru o vreme aşa că s-a decis
să investească o sută de lire cerându-i sfatul lui sir Edward
Makepeace QC. La urma-urmei, nu era vina lui că pierduse
procesul împotriva Emmei Clifton. Vina îi aparţinea doar lui
Alex Fisher.
— Daţi-mi voie să înţeleg ce-mi spuneţi, a zis sir Edward
după ce Virginia şi-a terminat povestea. V-aţi întâlnit cu
domnul Cyrus T. Grant III, un om de afaceri din Louisiana, la
un dineu în Harry’s Bar în Mayfair, dat de fiul lordului
Bridgewater. L-aţi însoţit apoi pe domnul Grant la hotelul
său, sir Edward şi-a verificat notiţele, Ritz, unde aţi băut
ceaiul în apartamentul său particular şi pe urmă amândoi aţi
băut puţin prea mult… probabil nu ceai?
— Whisky, a zis Virginia. Maker’s Mark, preferatul lui.
— Şi aţi sfârşit prin a vă petrece noaptea împreună.
— Cyrus poate fi foarte convingător.
2143
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi mai spuneţi că v-a cerut de soţie în seara aceea, dar

când aţi revenit la Ritz în dimineaţa următoare el, ca să vă
citez, „o tulise”. Cu aceasta vreţi să spuneţi că plătise hotelul
şi luase primul zbor înapoi spre America.
— Exact aşa a procedat.
— Şi-mi cereţi părerea juridică referitor la faptul dacă o
plângere împotriva domnului Grant este sustenabilă la
tribunal? Virginia l-a privit cu speranţă. Dacă acesta este
cazul, trebuie să vă întreb dacă aveţi vreo dovadă a faptului
că domnul Grant chiar v-a cerut mâna?
— Cum ar fi?
— Un martor, cineva căruia să-i fi spus el sau, şi mai bine,
un inel de logodnă?
— Plănuisem să mergem să cumpărăm inelul în acea
dimineaţă.
— Îmi cer scuze pentru lipsa de tact, lady Virginia, dar
sunteţi cumva gravidă?
— Sigur că nu, a zis Virginia, fermă. A făcut pauză o clipă
înainte de a adăuga: De ce? Ar conta?
— Ar conta foarte mult. Nu numai că am avea dovada
legăturii dintre voi ci, şi mai important, aţi putea solicita o
alocaţie, susţinând că domnul Grant este obligat să crească
acel copil într-un stil şi o manieră comparabile cu averea lui
considerabilă. S-a uitat iar la notiţe. Al douăzeci şi optulea
cel mai bogat om din America.
— După cum s-a scris în Forbes Magazine, a confirmat
Virginia.
— Asta ar fi suficient pentru majoritatea tribunalelor din
ambele ţări. Totuşi, cum nu sunteţi însărcinată şi nu aveţi
altă dovadă că v-a cerut de soţie decât cuvântul
dumneavoastră împotriva cuvântului lui, nu văd ce puteţi
face. Prin urmare vă sfătuiesc să nu-l daţi în judecată pe
domnul Grant. Doar cheltuielile de proces ar fi copleşitoare
şi, după ultima dumneavoastră experienţă, bănuiesc că
acesta nu este un drum pe care aţi vrea să-l parcurgeţi a
doua oară.

2144
 - JEFFREY ARCHER -

Ora ei se terminase, dar Virginia a considerat suta de lire

cheltuită cu folos.

— Şi când se va naşte copilul, Morton? a întrebat Virginia.

— Cam peste două luni, doamnă.
— Şi mai vrei să-l oferi spre adoptare?
— Da, doamnă. Deşi am găsit un serviciu nou într-o casă
bună, cum doamna Morton nu poate munci, nu ne putem
permite cheltuielile creşterii altui copil.
— Da, ai dreptate, a zis Virginia, şi aş vrea să te ajut dacă
pot.
— Sunteţi foarte amabilă, doamnă.
Morton a rămas în picioare în timp ce Virginia i-a făcut,
oarecum în detaliu, o propunere care spera că ar putea
rezolva atât problemele ei, cât şi ale lui.
— Te-ar interesa? l-a întrebat ea, după ce a terminat.
— Desigur că m-ar interesa, doamnă şi, dacă pot spune,
este foarte generos din partea dumneavoastră.
— Cum crezi că ar reacţiona doamna Morton la această
propunere?
— Sunt sigur că mă va aproba.
— Bine. Totuşi, trebuie să subliniez că dacă tu şi doamna
Morton îmi veţi accepta propunerea, niciunul dintre voi nu
va mai lua vreodată legătura cu acel copil.
— Am înţeles.
— Atunci voi întocmi documentele necesare cu avocatul
meu şi le voi pregăti pentru semnare. Şi informează-mă tot
timpul despre sănătatea doamnei Morton, mai ales atunci
când se va duce la spital.
— Desigur, doamnă. Nici nu vă pot spune cât de
recunoscător vă sunt.
Virginia s-a ridicat şi a dat mâna cu Morton, ceva ce nu
mai făcuse până atunci.

2145
 - JEFFREY ARCHER -

Virginiei i se trimitea cu avionul State-Times din Baton

Rouge, Louisiana, o dată pe săptămână. Aceasta îi permitea
să fie la curent cu „nunta anului”. Ultima ediţie dedica o
pagină întreagă viitoarei nunţi dintre Ellie May Campbell cu
Cyrus T. Grant III.
Invitaţiile fuseseră deja trimise. Printre invitaţi se afla şi
guvernatorul statului, onorabilul Hayden Rankin, doi
senatori SUA, mai mulţi congresmeni şi primarul din Baton
Rouge, precum şi majoritatea persoanelor importante din
stat. Ceremonia urma să fie condusă de episcopul Langdon,
la Biserica Episcopală St Luke’s şi urmată de un banchet cu
cinci feluri la ferma familiei miresei dat pentru cei patru sute
de invitaţi aşteptaţi să participe.
— Patru sute unu, a spus Virginia, cu toate că nu era
sigură cum va pune mâna pe o invitaţie. A întors ziarul la
pagina următoare şi a citit despre un caz de divorţ pe care îl
urmărea cu mare interes.
În ciuda pregătirilor meticuloase, mai existau câteva
obstacole pe care Virginia trebuia să le treacă înainte de a
pleca în Lumea Nouă. Bofie, care părea să aibă contacte atât
în clasele aristocratice, cât şi în cele mai de jos, îi oferise deja
numele unui doctor căruia i se retrăsese dreptul de liberă
practică şi al unui avocat care apăruse de mai multe ori în
faţa Consiliului de etică al baroului. Mellor Travel îi
organizase zborurile spre şi dinspre Baton Rouge şi îi făcuse
o rezervare la Commonwealth Hotel pentru trei nopţi. Din
păcate, hotelul nu-i putea oferi doamnei un apartament
pentru că acestea fuseseră ocupate de invitaţii la nuntă.
Virginia nu s-a plâns pentru că nu dorea să fie în centrul
atenţiei – ei, doar pentru câteva minute.
Restul lunii s-a pregătit, a verificat şi a răsverificat şi a
repetat tot ce trebuia să facă în cele trei zile în care va fi în
Baton Rouge. Planul ei final l-ar fi impresionat pe generalul
Eisenhower, cu toate că ea trebuia să-l învingă doar pe Cyrus

2146
 - JEFFREY ARCHER -

T. Grant III. Cu o săptămână înainte de a pleca în Louisiana,

Virginia a vizitat o sucursală a Mothercare din Oxford Street,
de unde şi-a cumpărat trei toalete pe care intenţiona să le
poarte o singură dată. A plătit cu bani lichizi.

Lady Virginia Fenwick a fost luată din apartamentul ei din

Cadogan Gardens şi condusă la Heathrow cu o maşină
închiriată prin Mellor Travel. Când a verificat la recepţia
BOAC, i s-a spus că avionul pentru New York întârzia câteva
minute, dar va avea destul timp să prindă legătura pentru
Baton Rouge. Spera să fie aşa, pentru că mai avea ceva de
făcut la JFK.
O doamnă subţire, elegantă, de vârstă mijlocie, s-a urcat
în avionul de New York, în timp ce o femeie gravidă s-a
îmbarcat în cursa de legătură spre Baton Rouge.
La sosirea în capitala Louisianei femeia gravidă a luat un
taxi spre hotelul Commonwealth. Când a coborât din spatele
unui taxi galben, doi băieţi de bagaje s-au grăbit s-o ajute. În
timp ce se înregistra, n-a fost greu de dedus, din
conversaţiile purtate în jurul ei, că hotelul era plin de invitaţi
aşteptând cu nerăbdare nunta. Ea a fost condusă la o
cameră de la etajul trei şi, cum nu mai avea altceva de făcut
în acea noapte, Virginia s-a prăbuşit extenuată pe pat şi a
dormit adânc.
Când s-a trezit la 4 a.m., 10 a.m. în Cadogan Gardens, s-a
gândit la întâlnirea pe care o aranjase în acea dimineaţă cu
domnul Trend, bărbatul care urma să decidă dacă planul ei
era realizabil. Îl sunase cu o săptămână înainte şi asistentul
lui o sunase ca să-i confirme întâlnirea cu partenerul senior.
Spera să aibă mai mult succes cu noul ei avocat decât cu sir
Edward.
Virginia a luat micul dejun devreme în camera ei şi a
devorat States-Times de dimineaţă. Nunta anului ajunsese pe
prima pagină. Totuşi nu a aflat nimic nou faţă de ce se

2147
 - JEFFREY ARCHER -

anunţase de mai multe ori în ultima lună, cu excepţia

faptului că securitatea, atât la biserică, cât şi la ferma
familiei miresei, va fi foarte severă. Şeful poliţiei locale îl
asigurase pe reporter că oricine ar fi încercat să intre
neinvitat la ceremonia de la biserică sau la dineu va fi
expulzat şi-şi va petrece noaptea în închisoarea oraşului.
Fotografiile domnişoarelor de onoare şi o copie a meniului
umpleau pagina de mijloc – dar va participa Virginia oare la
ceremonie? După ce a citit articolul de două ori şi şi-a turnat
a treia cană de cafea, a devenit agitată, cu toate că era abia
7:20 a.m.
După micul dejun a ales o toaletă pentru gravide care o
făcea să pară, cu puţin ajutor, gravidă cel puţin în luna a
şaptea. A plecat din hotel la 9:40 a.m., a luat un taxi până pe
Lafayette Street şi a intrat într-un monument din sticlă şi
oţel unde, după ce a verificat harta de pe un perete, a luat
liftul până la etajul douăzeci şi unu. I-a spus recepţionerei că
numele ei era Fenwick şi că avea o întâlnire cu domnul
Trend. Accentul sudist al tinerei îi părea Virginiei o limbă
străină, dar a fost salvată de o voce din spate.
— Bine aţi venit la Baton Rouge, domniţă. Cred că pe mine
mă căutaţi.
Virginia s-a întors şi a văzut un bărbat care, în mod
evident, considera că o haină cadrilată, nişte blugi şi o
cravată subţire inspiră încredere. I-ar fi explicat domnului
Trend că în Anglia doar membrilor familiei regale şi
comisarilor de poliţie de sex feminin li se spunea aşa, dar a
lăsat-o baltă.
Au dat mâna.
— Veniţi în biroul meu.
Virginia l-a urmat pe lângă un şir de birouri care păreau
să fie din ce în ce mai mari cu fiecare pas. Trend a deschis
uşa unei camere de la capătul coridorului şi a lăsat-o să
intre.
— Luaţi loc, a zis el, aşezându-se în spatele unui birou
mare din mahon. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii ale

2148
 - JEFFREY ARCHER -

domnului Trend şi ale clienţilor săi triumfători care păreau

cât se poate de vinovaţi.
— Vă imaginaţi acum, a zis Trend, aplecându-se în faţă,
cât de intrigat am fost când o lady din Anglia a vrut să-mi
ceară sfatul şi, de asemenea, cum de a dat peste numele meu
de la bun început.
— Este o poveste lungă, domnule Trend, şi a început să-i
spună viitorului ei consilier cum îl întâlnise pe Cyrus T.
Grant III în scurta lui vizită prin Londra. Nu i-a spus nimic
despre inel, dar l-a asigurat pe domnul Trend că prezenta ei
condiţie era un rezultat al acelei legături.
Avocatul a început prin a-şi linge buzele.
— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, dacă-mi permiteţi,
lady Virginia, a zis el, lăsându-se pe spate în fotoliu. Prima şi
cea mai importantă, când o să apară copilul?
Din nou Virginia şi-a amintit de Cyrus.
— Cam peste două luni.
— Deci deduc că legătura a avut loc la Ritz în Londra,
acum şapte luni.
— Aproape exact.
— Şi vă pot pune o întrebare delicată? a spus el fără să
aştepte ca ea să-i răspundă. Ar putea fi altcineva tatăl
copilului?
— Cum nu m-am culcat cu nimeni de mai mult de un an
înainte de a-l întâlni pe Cyrus, pare improbabil.
— Îmi pare rău că v-am ofensat, domniţă, dar este prima
întrebare pe care o va pune avocatul domnului Cyrus.
— Şi v-am dat răspunsul.
— Acesta fiind cazul, se pare că avem o reclamaţie de
paternitate împotriva domnului Grant. Dar mai trebuie să vă
pun încă o întrebare delicată. Vreţi ca această problemă să
fie adusă la cunoştinţa publicului? Pentru că, în cazul în
care doriţi, veţi ajunge imediat pe prima pagină a ziarelor,
având în vedere persoana implicată. Sau aţi prefera să încerc
să aranjez o înţelegere în particular?

2149
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş prefera o înţelegere în particular. Cu cât află prietenii

mei din Londra mai puţin despre aceasta, cu atât mai bine.
— Mie-mi convine. De fapt, s-ar putea să obţinem ce e mai
bun din ambele.
— Nu cred că înţeleg, domnule Trend.
— Ei bine, dacă aţi participa la nuntă…
— Dar desigur nu vă va surprinde să aflaţi că nu am fost
invitată. Şi abia azi-dimineaţă am citit că paza va fi extrem
de severă.
— Nu şi dacă aveţi o invitaţie.
— Adică dumneavoastră mergeţi?
— Nu, eu am fost avocatul primului soţ al lui Ellie May,
aşa că nu mă veţi prinde pe acolo.
— Şi exact din acest motiv v-am ales să mă reprezentaţi,
domnule Trend.
— Sunt flatat. Dar înainte de a accepta să vă preiau cazul,
mai există o altă problemă pe care trebuie s-o discutăm.
Taxele mele şi modul în care intenţionaţi să le plătiţi. Eu iau
o sută de dolari pe oră, plus cheltuielile şi doresc un avans
de zece mii de dolari pe şedinţă. Virginia şi-a dat seama că
scurta lor întrunire era pe punctul de a se termina. Există o
alternativă, a continuat Trend, cu toate că la voi nu se
obişnuieşte. Se numeşte opţiune liberă contingenţă.
— Şi ce înseamnă?
— Eu sunt de acord să preiau cazul şi, dacă îl câştigaţi,
primesc douăzeci şi cinci la sută din valoarea acordului final.
— Şi dacă pierd?
— Eu nu primesc nimic. Şi nici dumneavoastră nu veţi
primi factură.
— Îmi place cum sună.
— Bine, atunci ne-am înţeles. Acum, prima mea problemă
este să mă asigur că primiţi o invitaţie la nuntă şi cred că
ştiu exact pe cine să sun. Unde pot lua legătura cu
dumneavoastră mai târziu?
— La hotelul Commonwealth, domnule Trend.
— Spuneţi-mi Buck.

2150
 - JEFFREY ARCHER -

23
— Doamna Kathy Frampton.
— Cine e? a întrebat Virginia.
— O verişoară îndepărtată a lui Ellie May Campbell, i-a
răspuns Trend.
— Atunci cineva de la nuntă cu siguranţă o cunoaşte.
— Puţin probabil. Invitaţia ei s-a întors de la Seattle
nedeschisă, cu menţiunea „Necunoscută la această adresă”
ştampilată pe plic.
— Dar cineva care lucrează cu planificatorii nunţii trebuie
să ştie că doamna Frampton n-a răspuns la invitaţie.
— Da şi această persoană se întâmplă să se ocupe chiar
cu lista invitaţilor şi cu locurile la dineul de la fermă. Iar eu
pot să vă asigur că nu va spune nimănui.
— Cum poţi să fii sigur? a întrebat Virginia, părând
neconvinsă.
— Să spunem doar că a fost încântată de divorţul pe care i
l-am aranjat.
Virginia a zâmbit.
— Şi cum obţin invitaţia doamnei Frampton?
— V-am strecurat-o pe sub uşa camerei acum o oră. N-am
vrut să vă deranjez.
Virginia a dat drumul receptorului, a sărit din pat, a fugit
la uşă şi a luat un plic mare, crem. L-a deschis şi a găsit o
invitaţie de la domnul şi doamna Larry Campbell la nunta
singurei lor fiice, Ellie May Campbell cu Cyrus T. Grant III.
Virginia a ridicat iar receptorul.
— L-am găsit.
— Aveţi grijă ca aceasta să fie o ocazie memorabilă pentru
Cyrus, a spus Trend. De abia aştept să aflu tot când ne vom
întâlni iar mâine-dimineaţă.

— Ellie May, îl iei pe acest bărbat…

2151
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia stătea în al optulea rând al congregaţiei, printre

cei din ramura tânără a familiei Campbell. Vedea excelent
ceremonia religioasă şi a fost obligată să-i recunoască
oarecare merite lui Ellie May, deoarece Cyrus arăta aproape
acceptabil în toaleta matinală şi parcă mai slăbise câteva
kilograme. Iar din privirea de pe faţa sa, era clar că o adora
pe viitoarea doamnă Grant. Cu toate că, în realitate, până şi
unei mame devotate i-ar fi fost dificil să numească mireasa
altfel decât „banală”, fapt care i-a oferit o oarecare satisfacţie
Virginiei.
Virginia se aşezase cât mai aproape posibil de interval,
sperând că Cyrus o va zări atunci când el şi mireasa lui vor
ieşi din biserică. Dar, în ultimul moment, o familie formată
din trei persoane a năvălit şi a împins-o spre centrul stranei.
În ciuda faptului că se uita fix la mireasă când proaspăt
căsătoriţii, domnul şi doamna Grant, au străbătut intervalul
împreună, Cyrus nu a părut să observe şi pe altcineva în
afara miresei sale şi a mărşăluit triumfător pe lângă ea.
După ce Virginia a ieşit din biserică, a verificat
instrucţiunile tipărite pe spatele invitaţiei. Era în maşina B
care, împreună cu alte şapte autobuze, nenumărate limuzine
şi chiar şi un car, se întindeau cât se vedea cu ochii.
S-a urcat şi şi-a ales un loc în spate.
— Salut, i-a zis o doamnă în vârstă cu părul alb, elegantă,
care i-a oferit o mână înmănuşată când Virginia s-a aşezat
lângă ea. Sunt Winifred Grant. Cyrus e nepotul meu.
— Kathy Frampton, s-a prezentat Virginia. Sunt o
verişoară a lui Ellie May.
— Nu cred că ne-am mai văzut, a spus Winifred în timp ce
autobuzul pleca.
— Nu, eu stau în Scoţia şi nu vin prea des în Statele Unite.
— Văd că eşti gravidă.
— Da, mai am cam două luni.
— Vrei băiat sau fată?
Virginia nu se gândise o clipă la întrebările care i se vor
pune în această situaţie.

2152
 - JEFFREY ARCHER -

— Oricum hotărăşte bunul Dumnezeu, a zis ea.

— Cât de mult bun simţ ai, draga mea.
— Cred că ceremonia a mers bine, a spus Virginia, dorind
să schimbe subiectul.
— Sunt de acord, dar aş fi dorit ca Cyrus să se însoare cu
Ellie May acum douăzeci de ani. Aşa plănuiseră ambele
familii.
— Şi de ce n-a făcut-o?
— Cyrus a fost întotdeauna timid. Nici măcar n-a invitat-o
pe Ellie May la balul de absolvire, aşa că a pierdut-o în
favoarea lui Wayne Halliday. Wayne era fundaşul principal al
şcolii şi, sincer vorbind, ar fi putut avea orice fată ar fi dorit
şi probabil a şi făcut-o. Dar ea l-a lăsat s-o prindă şi, hai s-o
recunoaştem, nu felul în care arăta l-a atras la Ellie May.
— Unde e Wayne acum?
— N-am idee, dar având în vedere cu ce s-a ales la divorţ,
probabil că acum e tolănit pe o insulă din Marea Sudului,
bând piña colada, înconjurat de sirene dezbrăcate.
Virginia nu trebuia să întrebe cine era avocatul lui Wayne
Halliday. Urmărise cu mare interes cazul în State-Times şi
fusese impresionată de suma pe care domnul Trend o
obţinuse pentru clientul lui.
Autobuzul a ieşit de pe drum şi a trecut de nişte porţi
masive din fier forjat înainte de a urma o potecă lungă,
mărginită de pini înalţi care ducea la o vilă colonială
înconjurată de sute de metri de pajişti îngrijite.
— Cum este ferma lui Cyrus? a întrebat Virginia.
— Cam de aceeaşi mărime, aş zice, a spus Winifred. Aşa că
nu are nevoie de un contract prenupţial. O căsătorie care nu
e făcută în Ceruri, ci la Bursa de schimb din New York, a mai
zis ea, zâmbind.
Autobuzul s-a oprit lângă vasta clădire. Virginia a coborât
şi s-a alăturat şirului de invitaţi cărora li se verificau
invitaţiile cu multă atenţie. Când a ajuns în faţă, o femeie
care părea să ştie exact cine era i-a dat un plic mic şi alb.

2153
 - JEFFREY ARCHER -

— Eşti la masa şase, i-a şoptit ea. Nu e nimeni acolo

pentru care să-ţi faci griji.
Virginia a încuviinţat şi i-a urmat pe ceilalţi oaspeţi în
casă. Un şir de valeţi cu haine albe care ţineau tăvi cu
şampanie formau o potecă spre sala de bal unde se aştepta
să se servească dineul pentru patru sute de oameni. Virginia
a studiat aspectul camerei ca un jocheu de la Grand Naţional
care analiza obstacolele care ar putea să-i pună probleme.
O masă lungă, rezervată pentru familie şi cei mai
importanţi oaspeţi, se afla într-o margine a sălii în faţă era
ringul de dans şi, dincolo de el, patruzeci de mese rotunde
care umpleau restul camerei. Virginia tot le mai analiza când
s-a auzit un gong şi un maestru de ceremonii, îmbrăcat într-
un frac roşu a anunţat:
— Vă rugăm să luaţi loc pentru a putea ura bun-venit
familiei şi distinşilor oaspeţi.
Virginia a plecat în căutarea mesei numărul şase pe care a
găsit-o la marginea ringului de dans, chiar în faţa mesei
principale. S-a prezentat celor doi bărbaţi de vârstă mijlocie
aşezaţi de o parte şi de cealaltă a ei. S-a dovedit că şi ei erau
veri, dar ai familiei Grant, nu Campbell. Era clar că Buck
Trend nu-şi asuma riscuri inutile.
De îndată ce toţi au luat loc, s-au ridicat iar pentru a
aplauda mirele şi mireasa, care erau acompaniaţi de părinţi,
fraţi şi surori, cavalerii de onoare, domnişoarele de onoare şi
mulţi alţi invitaţi speciali.
— Acesta este guvernatorul nostru, a spus bărbatul din
dreapta Virginiei, Hayden Rankin. Al naibii de bun băiat,
admirat de oamenii din Louisiana. Dar pe Virginia o interesa
mai mult cel care ocupa locul din centrul mesei. Cu toate că-
l vedea bine pe Cyrus, se îndoia că acesta va fi în stare s-o
vadă de cealaltă parte a ringului de dans. Cum ar fi putut să-
i atragă atenţia fără să fie prea evident?
— Sunt o verişoară a lui Ellie May, a replicat ea în cele din
urmă când s-au aşezat la loc. Şi dumneavoastră?

2154
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu sunt Nathan Grant. Sunt văr cu Cyrus aşa că

bănuiesc că de acuma suntem rude. Virginia nu s-a putut
gândi la un răspuns potrivit.
— Soţul dumneavoastră vă însoţeşte? a întrebat-o Nathan
politicos.
O altă întrebare la care nu se aşteptase Virginia.
— Nu, mi-e teamă că participă la o conferinţă de afaceri de
la care n-a putut să scape, aşa că am venit cu mătuşa
Winifred în locul lui. A făcut cu mâna şi Winifred i-a
răspuns.
— Şi cu ce afaceri se ocupă? Virginia s-a uitat nedumerită.
Soţul dumneavoastră?
— Este broker de asigurări.
— În care domeniu?
— Cai, a zis Virginia, uitându-se pe fereastră.
— Ce interesant. Aş vrea să-l întâlnesc. Poate mi-ar putea
oferi sfaturi mai bune decât tipul care mă fură acum.
Virginia nu i-a răspuns, ci s-a întors spre cel din stânga ei.
Mutându-şi atenţia de la unul la celălalt în mod regulat, a
evitat să răspundă la prea multe întrebări indiscrete. A mai
primit un salut de la mătuşa Winifred, dar Cyrus nu s-a uitat
niciodată înspre ea. Cum avea să-l facă să-şi dea seama de
prezenţa ei acolo? Apoi i s-a răspuns pe neaşteptate la
întrebare.
Discuta cu Nathan despre celălalt copil al ei, primul
născut, spunând cum îl cheamă – Rufus, de opt ani, şi chiar
de şcoala la care mergea – Summerfields – când o tânără
atrăgătoare de la altă masă a trecut pe lângă ei. Virginia a
observat că mai multe perechi de ochi ai bărbaţilor o
urmăreau. Până ce a ajuns la celălalt capăt al ringului de
dans, Virginia dedusese că lui Cyrus nu putea să-i scape.
Totuşi, cronometrarea ei trebuia să fie exactă pentru că nu
dorea rivale la rampă. Mai ales una mai tânără şi cu picioare
mai lungi.
După ce a fost servit al treilea fel, maestrul de ceremonii a
bătut gongul şi s-a făcut iar linişte.

2155
 - JEFFREY ARCHER -

— Doamnelor şi domnilor, domnul Larry Campbell, tatăl

miresei.
Domnul Campbell s-a ridicat de la locul lui din capul
mesei. A început prin a le ura bun venit invitaţilor din partea
soţiei lui şi…
Virginia şi-a dat seama că discursul domnului Campbell
va dura cel puţin trei minute. Trebuia să aleagă momentul
potrivit în care să acţioneze pentru că ştia că va avea doar o
singură şansă. Momentul în care tatăl miresei îi ura bun-
venit guvernatorului Rankin şi celor doi senatori ai Statelor
Unite nu era clar. A aşteptat până ce Rankin a început o
anecdotă lungă despre un incident minor în care fusese
implicată Ellie May la şcoală. Sfârşitul a fost răsplătit cu mai
multe râsete şi aplauze decât merita şi Virginia a profitat de
pauza din discurs. Ridicându-se de la locul ei cu mâna
strânsă pe stomac, a mers încet pe marginea ringului de
dans. I-a cerut scuze din priviri domnului Campbell înainte
de a se uita fix, dar scurt, direct la Cyrus. El s-a făcut alb ca
varul înainte ca ea să-i întoarcă spatele şi să se îndrepte
către un semn de ieşire aflat în partea cealaltă a sălii.
Privirea de pe figura lui Cyrus sugera că nici măcar fantoma
lui Banquo n-ar fi putut să apară la un moment mai potrivit.
Virginia ştia că reapariţia ei trebuia să fie la fel de
sugestivă. A aşteptat răbdătoare pe margine sfârşitul
discursului cavalerului de onoare înainte ca maestrul de
ceremonii să-l cheme pe mire, Cyrus T. Grant III, să li se
adreseze invitaţilor. Când Cyrus s-a ridicat, toţi au început
să aplaude şi, în acea clipă, Virginia a reapărut în arenă. S-a
deplasat discret de-a lungul ringului de dans şi s-a întors la
locul ei, încercând să dea impresia că nu voia să întrerupă
discursul mirelui. Cyrus nu era un orator talentat nici măcar
în cele mai bune momente ale sale, iar acesta nu făcea parte
dintre ele. S-a bâlbâit citind textul, a repetat câteva rânduri
şi, când s-a aşezat, a primit doar câteva aplauze slabe şi un
zâmbet plin de graţie de la oaspetele neinvitat.

2156
 - JEFFREY ARCHER -

Cyrus s-a întors şi a început să discute animat cu un

paznic care era staţionat în capul mesei. Gigantul cu umerii
pătraţi a încuviinţat şi şi-a chemat doi colegi. Virginia şi-a
dat brusc seama că nu-şi pregătise strategia de ieşire. Când
orchestra a început să cânte, Nathan Grant s-a ridicat
politicos de la locul lui şi s-a pregătit s-o invite pe Kathy la
primul dans când a descoperit că aceasta îşi croia deja
graţioasă un drum printre mese, către ieşire.
Când Virginia a ajuns în capătul cel mai îndepărtat al
sălii, s-a uitat în jur şi a văzut cum unul dintre gardieni
arăta înspre ea. De îndată ce a ieşit din sală, a început să
fugă. A zburat pe coridor, a ieşit pe uşa din faţă şi a ajuns pe
terasă cu o viteză pe care n-ar fi atins-o nicio femeie gravidă.
— Pot să vă ajut, domniţă? a întrebat un tânăr speriat care
stătea la uşa din faţă.
— Cred că o să nasc, a spus Virginia, ţinându-se de
stomac.
— Urmaţi-mă, domniţă. A alergat pe scări în faţa ei şi a
deschis repede uşa din faţă a unei limuzine. Virginia s-a
urcat şi s-a prăbuşit pe banchetă, când cei doi paznici ieşeau
în goana pe uşă.
— Centrul Medical Maica Domnului, repede! a spus
tânărul şoferului.
În timp ce maşina accelera pe alee, Virginia s-a întors şi,
privind prin lunetă, i-a văzut pe cei doi fugind după ea. Le-a
făcut semn cu mâna, de parcă ar fi făcut parte din familia
regală, conştientă că, de acum, Cyrus T. Grant III ştia că era
în oraş.

— Cred că ai făcut o impresie de neuitat, a comentat

Trend, chiar înainte ca Virginia să se aşeze. Pentru că, atunci
când l-am sunat pe avocatul lui Cyrus Grant azi-dimineaţă,
n-a părut surprins să mă audă. Ne-am înţeles să ne întâlnim
în biroul lui mâine, la ora zece.

2157
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar în seara aceasta mă întorc la Londra.

— Ceea ce pică tocmai bine pentru că un caz atât de
important nu se va rezolva prea repede. Nu uita, Cyrus este
în luna de miere şi nu am dori să i-o stricăm, nu? Cu toate
că am presentimentul că-şi va suna avocaţii din când în
când.
— Deci eu ce ar trebui să fac?
— Mergi acasă, pregăteşte-te pentru naşterea copilului şi
aşteaptă să te sun. Şi încă un avertisment, Ginny. Probabil
că au un detectiv în Londra care va fi cu ochii pe tine.
— Ce te face să crezi asta?
— Pentru că eu aşa aş face.

Virginia a luat avionul de 4:40 p.m. din Baton Rouge spre

New York. Avionul a aterizat pe aeroportul Kennedy puţin
după 10 p.m.
S-a dus la poarta 42 şi s-a gândit să se oprească în drum
să-şi ia un exemplar din Vogue. Dar când a văzut în vitrina
de la Barnes Noble două cărţi bestseller, a trecut pe lângă ea.
Nu avea mult de aşteptat înainte de îmbarcarea în avionul
spre Londra.
Virginia a fost aşteptată la Heathrow de şoferul unei
maşini de la Mellor Travel, care a dus-o direct la Hedley Hall
în Hampshire, casa de la ţară a lui Bofie Bridgewater. Bofie a
întâmpinat-o când a coborât din maşină.
— Ai rezolvat, dragă?
— Încă nu ştiu. Dar ceva e sigur – când mă voi întoarce în
Londra, voi naşte.

2158
 - JEFFREY ARCHER -

24
Buck Trend a sunat-o pe Virginia a doua zi şi i-a spus că
doi detectivi Pinkerton se îndreptau spre Anglia ca să-i
urmărească fiecare mişcare şi să le raporteze avocaţilor lui
Grant. O singură greşeală, a avertizat-o el şi nu se va mai
face nicio înţelegere. Oare exista posibilitatea ca Trend să
bănuiască faptul că ea nu era gravidă?
Dacă Virginia trebuia să convingă doi detectivi că era gata
să nască, avea nevoie de ajutorul unei persoane viclene, cu
idei şi lipsită de scrupule; pe scurt, un bărbat care considera
înşelarea detectivilor şi manipularea legislaţiei o parte a vieţii
de zi cu zi. Întâlnise o singură persoană care se potrivea
descrierii şi, cu toate că-l dispreţuia pe omul acela, Virginia
nu avea de ales dacă voia ca următoarele opt săptămâni să
se desfăşoare conform planului.
Ştia mult prea bine că acesta s-ar aştepta la ceva în
schimb şi nu era vorba de bani pentru că avea destui pentru
amândoi. Dar era ceva ce Desmond Mellor nu poseda şi
dorea cu disperare – recunoaşterea. Cunoscându-i călcâiul
lui Ahile, Virginia nu avea nevoie decât să-l convingă că ea,
ca fiică a contelui de Fenwick şi nepoată îndepărtată a
reginei-mame, avea cheia cu care putea să-i deschidă acea
uşă şi anume să-i îndeplinească ambiţia de a fi bătut pe
umăr de Maiestatea Sa şi de a auzi cuvintele: „Ridică-te, sir
Desmond”.

Operaţia „Naşterea” s-a desfăşurat ca o campanie militară,

iar faptul că Desmond Mellor nu se ridicase niciodată peste
gradul de sergent în armată şi nici nu văzuse inamicul, era
cu atât mai remarcabil. Virginia vorbea cu el de două ori pe
zi, deşi nu l-a întâlnit niciodată faţă în faţă, iar o dată el i-a
confirmat că cei doi detectivi sosiseră la Londra şi îi
urmăreau tot timpul apartamentul.
2159
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să te asiguri că vor vedea exact ceea ce se

aşteaptă să vadă, i-a spus el. Poartă-te ca orice viitoare
mamă care mai are doar câteva săptămâni până la naştere.
Virginia a continuat să se vadă regulat cu Bofie şi cu
prietenii lui la prânz şi chiar la cină, la care ea molfăia bucăţi
de castravete şi bea suc de morcovi, evitând şampania
pentru prima oară în viaţa ei. Şi când era bătută la cap nu
spunea niciodată cine ar putea să fie tatăl. Rubricile de
zvonuri din ziare îl proclamau ca posibil tată pe Anton
Delouth, tânărul francez inept care o însoţise în Tenerife,
după care n-a mai fost văzut niciodată. Ziarul Express
continua să retipărească aceeaşi fotografie neclară cu cei doi
stând împreună pe o plajă.
Virginia şi-a desfăşurat fără milă rutina zilnică, cu
tuşeurile de geniu propuse de Desmond Mellor. O maşină cu
şofer o lua o dată pe săptămână de la Cadogan Gardens şi o
conducea încet la Harley Street, numărui 41 A, fără să treacă
vreodată pe roşu şi evitând benzile de viteză. La urma-urmei,
era gravidă şi, mai important, nu dorea ca cei doi detectivi
Pinkerton s-o piardă din vedere. La sosirea la numărul 41 A,
o casă mare, cu cinci etaje, în stil georgian, cu şapte plăcuţe
din alamă cu nume lângă uşă, Virginia anunţa la recepţie că
a venit la întâlnirea săptămânală cu dr. Keith Norris.
Dr. Norris şi asistenta lui o examinau timp de o oră înainte
ca ea să revină la maşină şi să fie dusă acasă. Desmond a
asigurat-o că doctorul era de încredere şi va moşi copilul la
clinica sa privată.
— Cu cât îl plăteşti ca să îşi ţină gura închisă?
— Cu niciun ban, a replicat Desmond. De fapt, el speră
doar că eu îmi voi ţine gura închisă. A lăsat-o să aştepte o
clipă înainte de a adăuga: Când tânăra asistentă atrăgătoare
a doctorului Norris a rămas însărcinată, el n-a dorit cu
siguranţă ca doamna Norris să afle de ce a ales Mellor Travel
să-i organizeze o excursie la o clinică din Suedia.
Virginia şi-a reamintit că nu şi-l dorea pe omul acesta ca
duşman.

2160
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai sunt doi oameni care trebuie informaţi despre

naşterea iminentă, a spus Mellor, dacă doreşti ca lumea să
creadă că eşti gravidă.
— Cine? a întrebat Virginia, bănuitoare.
— Tatăl tău şi Priscilla Bingham.
— Niciodată, a spus Virginia, supărată.

„Niciodată” a fost după o săptămână, în cazul Priscillei

Bingham. Când Virginia şi-a sunat vechea prietenă din
Lincolnshire, Priscilla a fost rezervată şi oarecum distantă,
pentru că se despărţiseră supărate la divorţ, deoarece ea
făcuse ca mariajul să eşueze, până ce Virginia a izbucnit în
lacrimi şi a spus:
— Sunt gravidă.
Bob Bingham, ca toţi ceilalţi, voia să ştie cine ar putea fi
tatăl, dar lucrul acesta a fost singurul pe care Priscilla nu l-a
putut afla de la Virginia, nici măcar în timpul unui prânz
îndelungat la Mirabelle.
Virginiei i-a luat mai mult timp să asculte al doilea ordin al
lui Desmond şi chiar şi când The Flying Scotsman a ajuns la
Edinburgh Waverley, ea tot se mai gândea să se întoarcă la
King’s Cross fără să coboare din tren. Totuşi şi-a dat seama
că nu putea câştiga în alt mod. Dacă-i spunea tatălui ei că
era însărcinată, probabil că el îi va tăia alocaţia. Pe de altă
parte, dacă Buck Trend nu reuşea să stabilească un acord şi
tatăl ei va afla că nu fusese niciodată gravidă, o va
dezmoşteni cu siguranţă.
Când Virginia a intrat în biroul tatălui ei la zece în acea
dimineaţă, arătând gravidă în opt luni, a fost şocată de
reacţia lui. Contele presupusese că Daily Express o nimerise
corect şi Anton Delouth era tatăl, iar ticălosul o abandonase.
I-a dublat imediat alocaţia la 4.000 ₤ pe lună şi a cerut în
schimb un singur lucru şi anume că atunci când Virginia va
naşte, poate se va gândi să viziteze Fenwick Hall mai des.

2161
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate voi avea în sfârşit un nepot, erau cuvintele pe

care le tot repeta.
Pentru prima oară, Virginia nu a înjurat faptul că avea trei
fraţi ale căror neveste născuseră doar două fete.

La sfatul Priscillei, Virginia a dat un anunţ pentru o

dădacă în The Lady şi a fost uimită cât de multe răspunsuri
a primit. Căuta pe cineva care să-şi asume întreaga
responsabilitate pentru copil: mamă, guvernantă, educatoare
şi însoţitoare pentru că nu dorea să îndeplinească niciuna
dintre aceste obligaţii. Priscilla a ajutat-o să reducă cererile
la o listă scurtă cu şase candidate şi Desmond Mellor i-a
sugerat să le vadă în zile diferite, astfel încât cei doi detectivi
să aibă ceva nou de raportat avocaţilor lui Grant din Baton
Rouge.
După ce Virginia şi Priscilla au discutat cu ultimele cinci –
una nu a apărut – au fost de acord că doar una dintre
candidate îndeplinea toate condiţiile. Doamna Crawford era
văduvă şi fiica unui paroh. Soţul ei, căpitan în Scots Guards,
fusese ucis în Coreea, luptând pentru regină şi ţară. Doamna
Crawford era cea mai mare dintre şase copii şi-şi petrecuse
multă vreme îngrijindu-i pe ceilalţi cinci. Şi, mai important,
nu avea copii proprii. Chiar şi contele a fost de acord cu
alegerea fiicei sale.

Virginia s-a gândit că dacă juca această şaradă până la

sfârşit, avea nevoie de o locuinţă mai mare în care să aibă loc
nu numai un valet şi o menajeră, ci şi redutabila doamnă
Crawford, împreună cu bebeluşul ei.
După ce a vizitat mai multe reşedinţe în Kensington şi
Chelsea, observată îndeaproape de cei doi detectivi, a ales o
casă în Onslow Gardens care avea un etaj superior pe care

2162
 - JEFFREY ARCHER -

doamna Crawford l-a considerat a fi potrivit pentru copil.

Când Virginia s-a uitat pe fereastra salonului, a văzut cum
unul dintre detectivi fotografia casa. A zâmbit şi i-a spus
agentului de proprietăţi imobiliare să scoată proprietatea de
pe piaţă.
Singura problemă minoră cu care se confrunta Virginia era
că în ciuda generozităţii tatălui ei, care-i crescuse alocaţia,
nu avea destui bani în bancă pentru a plăti o dădacă, un
valet şi o menajeră, fără a mai discuta de un acont pentru
casa din Onslow Gardens. Fostul ei valet, Morton, îi
telefonase mai devreme în acea dimineaţă – nu i se mai
permitea să viziteze apartamentul – şi-i spusese că dr. Norris
făcuse o rezervare provizorie peste două săptămâni la o
clinică pentru doamna Morton. Când Virginia s-a urcat în
pat în acea noapte, s-a hotărât să-şi sune dimineaţa
avocatul. La câteva momente după ce a adormit, a sunat
telefonul. O singură persoană ar fi putut s-o sune la acea oră
din noapte pentru că se afla încă la birou.
Virginia a ridicat receptorul şi a fost încântată auzind
puternicul accent sudist de la celălalt capăt al firului.
— Cred că veţi fi mulţumită să aflaţi că în sfârşit am căzut
de acord asupra termenilor cu avocaţii lui Grant, a spus
Trend. Dar există nişte condiţii.
— Condiţii?
— Aşa se întâmplă întotdeauna când este vorba de un
acord atât de important. Virginiei i-a plăcut cuvântul
„important”. Dar s-ar putea să mai avem o problemă sau
două. Ei nu i-a prea păsat de „o problemă sau două”. Ne-am
înţeles asupra sumei de un milion de dolari împreună cu o
alocaţie de întreţinere şi educaţie a copilului de zece mii pe
lună.
Virginia a suspinat. Nici în visele ei cele mai frumoase…
— Şi cum ar putea exista probleme? a întrebat.
— Trebuie să fii de acord să nu dezvălui identitatea tatălui
copilului nimănui şi asta înseamnă chiar nimănui.
— Sunt fericită să-mi dau acordul.

2163
 - JEFFREY ARCHER -

— Tu şi copilul tău nu veţi avea voie niciodată să veniţi în

Louisiana şi dacă vreunul dintre voi se decide vreodată să
vină în Statele Unite, avocaţii lui Grant trebuie să fie
informaţi cel puţin cu o lună înainte.
— Am fost în Statele Unite o singură dată în viaţa mea, a
spus Virginia, şi nu am de gând să mă întorc.
— Numele de familie al copilului trebuie să fie Fenwick, a
continuat Trend, şi domnul Grant trebuie să aprobe numele
lui de botez.
— Dar ce-l îngrijorează?
— Vrea să fie sigur că, dacă este băiat, nu-l va chema
Cyrus T. Grant IV.
Virginia a râs.
— Am ales deja numele, dacă este băiat.
— Şi dacă una dintre aceste condiţii este încălcată în orice
moment, plăţile vor înceta imediat.
— Asta chiar e un motiv pentru a respecta acordul, a zis
Virginia.
— Toate plăţile vor înceta automat în 1995, la care dată se
presupune că el sau ea îşi va fi terminat educaţia.
— Atunci voi avea cam şaptezeci de ani.
— Şi, în cele din urmă, avocaţii domnului Grant vor trimite
un doctor şi o dădacă în Anglia să fie de faţă la naşterea
băiatului.
Virginia era bucuroasă că Trend nu i-a putut vedea faţa.
De îndată ce a pus receptorul jos, l-a sunat imediat pe
Desmond Mellor să-l întrebe cum ar putea rezolva această
problemă aparent insolubilă. Când telefonul a sunat iar la
7:45 în dimineaţa următoare, Desmond găsise o soluţie.
— Dar dr. Norris nu va obiecta? a întrebat Virginia.
— Nu, dacă nu vrea să le explice soţiei şi copiilor lui de ce
a fost radiat din registrul medicilor.

2164
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia a aşteptat până ce a auzit sirena înainte de a-şi

suna avocatul din Baton Rouge.
— Copilul se va naşte prematur, a strigat ea în receptor.
Mă îndrept chiar acum spre spital!
— Îi voi informa de îndată pe avocaţii domnului Grant.
După câteva minute, s-a auzit o bătaie puternică în uşă.
Când a răspuns valetul, unul dintre infirmieri a luat valijoara
Virginiei în timp ce al doilea a luat-o uşor de braţ şi a
condus-o la o ambulanţă care aştepta. S-a uitat peste drum
şi a văzut doi bărbaţi urcându-se într-o maşină. Când
ambulanţa a sosit pe Harley Street 41 A, cei doi infirmieri au
deschis uşa din spate şi au condus-o încet pe pacientă într-o
clinică privată, unde l-au găsit pe dr. Norris şi o infirmieră
aşteptându-i. Norris primise instrucţiuni că trebuie să
discute imediat cu doctorul american înainte de sosirea
asistentei. A avut nevoie doar de cincisprezece minute.
Nimeni n-a observat cuplul care s-a strecurat afară pe uşa
din spate a clinicii şi a luat un taxi pentru prima oară în
viaţa lor. Dar, la urma-urmei, familia Morton nu primea în
fiecare zi o mie de lire bani-gheaţă.
Virginia s-a dezbrăcat repede şi şi-a pus o cămaşă de
noapte. După ce s-a urcat în pat, sora i-a dat cu puţin fard
roşu pe obraji şi i-a împrăştiat apă pe frunte. Ea stătea
întinsă, încercând să pară extenuată. După douăzeci şi două
de minute, sora a intrat iar repede înăuntru.
— Doctorul Langley şi asistenta lui tocmai au sosit şi
întreabă dacă pot asista la naştere.
— Prea târziu, a spus dr. Norris, părăsindu-şi pacienta ca
să-şi întâmpine colegii americani.
— Am auzit că a fost o urgenţă, a zis dr. Langley. Copilul
este bine?
— Nu sunt încă sigur, a spus Norris, părând îngrijorat. A
trebuit să fac o cezariană de urgenţă. Copilul este în
incubator şi i-am dat lui lady Virginia un sedativ ca să poată
dormi.

2165
 - JEFFREY ARCHER -

Dr. Norris i-a condus într-o sală de unde puteau observa

copilul nou-născut din incubator şi care părea că se luptă să
trăiască. Un tub subţire din plastic introdus într-o nară era
conectat la un ventilator şi doar bătăile regulate ale inimii
demonstrau că bebeluşul chiar trăia.
— Îl hrănesc pe micuţ printr-un tub gastric. Trebuie doar
să ne rugăm ca acest trupşor fragil să-l accepte.
Dr. Langley a examinat de aproape copilul câtva timp
înainte de a întreba dacă-i poate vedea mama.
— Da, desigur, a zis Norris. I-a condus pe americani în
rezerva în care Virginia zăcea în pat, trează. De îndată ce s-a
deschis uşa şi-a închis ochii, a rămas nemişcată şi a încercat
să respire regulat.
— Mi-e teamă că a fost un chin pentru biata doamnă, dar
cred că-şi va reveni repede. Aş vrea să pot spune acelaşi
lucru despre copil.
Virginia a fost uşurată că americanii au rămas doar câteva
minute şi nu şi-a deschis ochii până ce nu a auzit uşa
închizându-se în spatele lor.
— Dacă doriţi să rămâneţi peste noapte, avem o cameră de
oaspeţi, dar dacă vă întoarceţi mâine-dimineaţă, vă voi putea
prezenta un raport scris.
Americanii s-au mai uitat o dată la Virginia înainte de a
pleca.
Mai târziu în acea seară, dr. Langley i-a anunţat pe
avocaţii lui Grant că se îndoia că bebeluşul va supravieţui
până a doua zi dimineaţă. Şi, oricum, nu ştiuse dinainte că
acel copil va avea nevoie de terapie intensivă.

Dr. Langley şi asistenta s-au întors în Harley Street 41A în

dimineaţa următoare, iar Norris i-a anunţat despre o uşoară
ameliorare a condiţiei copilului. Mama lui stătea în pat şi îşi
mânca micul dejun. Arăta suficient de stresată şi palidă când
au vizitat-o.

2166
 - JEFFREY ARCHER -

În acea dimineaţă au mai apărut şi alţi vizitatori, inclusiv

tatăl Virginiei şi cei trei fraţi ai ei, precum şi Bofie
Bridgewater, Desmond Mellor şi Priscilla Bingham, care au
fost încântaţi de progresele copilului. Virginia a fost
surprinsă de câţi oameni i-au spus:
— Seamănă la ochi cu tine.
— Şi la urechi, a zis Bofie.
— Şi are tradiţionalul nas Fenwick, s-a pronunţat contele.
În ziua a şaptea, mama şi băieţelul au putut merge acasă,
unde responsabilitatea îngrijirii copilului a fost preluată de
Nanny33 Crawford. Totuşi, Virginia a mai avut de aşteptat
încă trei săptămâni înainte de a începe să se relaxeze, adică
după ce i s-a comunicat, prin amabilitatea agenţiei Mellor
Travel, că dr. Langley şi asistenta lui s-au îmbarcat într-un
avion cu destinaţia New York, împreună cu unul dintre
detectivi.
— De ce n-a plecat şi celălalt cu ei? l-a întrebat ea pe
Mellor.
— Încă nu ştiu, dar voi afla.

Un transfer prin cablu de 750.000 $ a sosit la Coutts după

trei zile şi a fost depus în contul lui lady Virginia Fenwick.
Domnul Fairbrother a sunat-o şi a întrebat dacă domnia sa
doreşte ca dolarii să fie convertiţi în lire sterline.
— Care este rata de schimb? a întrebat Virginia.
— Doi şaizeci şi trei dolari la o liră, doamnă, a spus
Fairbrother, surprins.
— Deci care va fi suma în lire care va intra în contul meu?
— 285.171 lire, doamnă.
— Atunci convertiţi-i, domnule Fairbrother. Şi trimiteţi-mi
o confirmare în momentul în care veţi completa tranzacţia, a
mai zis ea, înainte de a închide telefonul.
Domnul Mellor a zâmbit.
33
Dădacă, educatoare a unui copil.
2167
 - JEFFREY ARCHER -

— Ca la carte.

Virginia şi un băieţel sănătos s-au mutat în Onslow

Gardens, nr. 9 după şaisprezece zile, împreună cu Nanny
Crawford, valetul şi menajera. Virginia a inspectat rapid
camera copilului şi a dispărut la parter.
Botezul s-a ţinut la St Peter’s, Eaton Square şi la el a
participat contele de Fenwick, într-una din rarele sale vizite
la Londra, Priscilla Bingham care acceptase să fie naşă şi
Bofie Bridgewater, încântat să fie naş. Desmond Mellor a
urmărit cu atenţie o persoană singură care stătea în partea
din spate a bisericii. Vicarul a ţinut copilul şi i-a picurat pe
creştet un deget de apă sfinţită, înainte de a face semnul
crucii pe capul copilului.
— Christos te cheamă în turma sa. Frederick Archibald
Iain Bruce Fenwick, primeşte semnul crucii.
Contele strălucea de mândrie şi Mellor s-a uitat în jur,
văzând că detectivul singuratic dispăruse. Îşi onorase partea
sa din înţelegere şi acum se aştepta ca Virginia să şi-o
respecte pe a ei.

2168
- JEFFREY ARCHER -

MAISIE CLIFTON
1972

2169
 - JEFFREY ARCHER -

25
William Warwick era gata să aresteze pe cine nu trebuia
când s-a auzit o bătaie uşoară la uşă.
În căminul Clifton exista o regulă strictă. Doar când era
vorba de o problemă serioasă – foarte serioasă – a unui
membru al familiei îi era permis să-l întrerupă pe Harry în
timp ce scria. De fapt îşi putea aminti doar trei ocazii în
ultimii douăzeci şi cinci de ani.
Prima fusese când iubita lui fiică, Jessica, câştigase o
bursă la Şcoala de Arte Frumoase Slade din Bloomsbury.
Dăduse buzna în cameră fără să bată la uşă, fluturând
scrisoarea de acceptare, iar Harry aruncase stiloul şi
deschisese o sticlă de şampanie pentru a sărbători
evenimentul. A doua fusese când Emma câştigase votul
decisiv, învingându-l pe Alex Fisher şi devenind preşedintă la
Barrington’s Shipping şi prima femeie preşedinte a unei
companii publice; altă sticlă de şampanie. Iar pe a treia o
considera încă neimportantă. Giles intrase să-l anunţe că
fusese înnobilat de către Harold Wilson şi urma să primească
titlul de lord Barrington de Bristol Docklands.
Harry şi-a lăsat stiloul pe masă şi şi-a răsucit scaunul
pentru a fi faţă în faţă cu intrusul. Emma a intrat, ţinându-şi
capul aplecat, cu lacrimi curgându-i pe obrajii nemachiaţi.
Harry nu a avut nevoie să i se spună că mama lui murise.

Harry şi-a petrecut mai mult timp lucrând la panegiricul

pentru funeraliile mamei sale decât pentru oricare altă
lectură, discuţie sau discurs din trecut. Schiţa finală în care
credea că a prins spiritul ei neîmblânzit, dura douăsprezece
minute.
A vizitat St Luke’s în dimineaţa dinaintea slujbei funerare,
astfel încât să poată vedea unde va sta şi cât de departe era
de amvon. Apoi a verificat acustica pentru a-şi da seama cât
2170
 - JEFFREY ARCHER -

de bine se auzea. Episcopul de la St Luke’s i-a explicat că,

dacă se va aduna multă lume, cuvintele lui s-ar putea auzi
mai încet. Un avertisment util, s-a gândit Harry, pentru că
biserica s-a dovedit atât de plină de rudele care nu-şi
rezervaseră locuri, încât urmau să stea în spate. Genul
slujbei fusese ales de Maisie, aşa că nimeni n-a fost surprins
că era cea engleză, tradiţională şi foarte asemănătoare lui
Maisie: „Stânca vremurilor”, „Veniţi la mine”, „Pelerinul” şi,
desigur, „Ierusalim” asigurau că membrii congregaţiei vor
cânta din tot sufletul, cu voci puternice.
Sebastian fusese ales să citească primul. În timp ce se
cânta „Veniţi la mine”, s-a îndreptat încet spre amvon, fără
să mai încerce să-şi ascundă uşorul şchiopătat care se
vindeca mai greu decât prevăzuse chirurgul indian. Nimeni
nu prevăzuse însă cât îi va lua ca să-şi revină psihic după
ultimele funeralii la care asistase.
A început prin a citi din Corintieni I, Cu toate că vorbesc
pre limba oamenilor şi a îngerilor, milă nu am, iar Giles a fost
al doilea, cu un citat din Kipling, De poţi fi calm când toţi se
pierd cu firea / În jurul tău…34 în timp ce corul cânta
„Bucuraţi-vă că Domnul s-a nălţat”. Când Harry s-a ridicat
de la locul lui din primul rând şi s-a îndreptat spre amvon în
timp ce se cânta ultimul vers din „Veniţi la mine”, urcând
treptele a simţit în aer anticipaţia celor ce vor avea loc. Şi-a
pus textul pe micul pupitru din lemn, a verificat fraza de
început, cu toate că de fapt ştia totul pe dinafară. S-a uitat în
sus şi, după ce membrii congregaţiei au tăcut, a început el.
— Ce mândră ar fi fost mama să vadă cât de mulţi dintre
voi aţi venit astăzi, unii de la mare depărtare, pentru a
celebra uimitoarea ei viaţă. Astăzi nu poţi umple pur şi
simplu bisericile, cum zicea ea. Eu n-am înţeles, deoarece
când eram mic, predicile nu durau mai mult de o oră. Dragă
Mamă, a zis Harry, uitându-se în sus, îţi promit că a mea nu

34
„Dacă” de Rudyard Kipling, traducere Dan Duţescu, Editura Polirom.
2171
 - JEFFREY ARCHER -

va dura mai mult de o oră şi, apropo, biserica e plină. A fost

întrerupt de râsete, ceea ce i-a permis să se relaxeze puţin.
— Maisie s-a născut în 1901, în timpul domniei reginei
Victoria şi a murit la 71 de ani, în timpul domniei reginei
Elisabeta a II-a. Modelele mele de căpătâi, aşa le spunea ea
celor două regine. Şi-a început viaţa pe Stil House Lane 27,
în zona mărginaşă a docurilor din Bristol, iar tatăl meu,
Arthur Clifton, docher, născut în 1898, locuia la numărul 37.
Nici n-au avut nevoie să treacă drumul ca să se întâlnească.
Tata a murit când aveam doar un an, aşa că nu l-am
cunoscut niciodată, iar responsabilitatea pentru creşterea
mea a căzut doar pe umerii mamei. Maisie nu a fost
niciodată ambiţioasă pentru ea însăşi, dar acest lucru n-a
oprit-o să-şi petreacă toţi acei ani muncind şi economisind
bănuţ cu bănuţ, da, chiar bănuţi, pentru a se asigura că eu
nu voi flămânzi niciodată şi nu voi duce lipsă de nimic.
Desigur că nu ştiam câte sacrificii făcea pentru ca eu să pot
fi înscris la St Bede’s cu bursă de cor şi, mai târziu, să merg
la liceul din Bristol înainte de a mi se oferi un loc la Oxford,
oraş pe care ea l-a vizitat o singură dată.
Dacă Maisie s-ar fi născut în zilele noastre, ar fi fost un
oraş care ar fi primit-o cu braţele deschise. Cum de pot fi
sigur de asta? Pentru că la vârsta de şaizeci şi doi de ani,
când majoritatea oamenilor se pregătesc de pensionare,
Maisie s-a înscris la Bristol University şi după trei ani a
absolvit cu diplomă de merit. Ea rămâne până azi singura
membră a familiei Clifton care a obţinut această distincţie.
Imaginaţi-vă câte ar fi putut realiza dacă s-ar fi născut cu o
generaţie mai târziu.
Mama mea a mers regulat la biserică până în ziua în care
a murit şi odată am întrebat-o dacă va merge în Paradis.
„Aşa sper” mi-a zis ea, „pentru că am ceva de discutat cu
Sfântul Petru, Sfântul Paul şi cu Domnul Dumnezeul
nostru.” Nu vă va surprinde că am întrebat-o ce voia să le
spună. „Îi voi explica sfântului Petru că niciuna dintre
femeile care au fost apropiate de Domnul nostru nu l-a

2172
 - JEFFREY ARCHER -

renegat şi încă de trei ori. Tipic bărbătesc.” De data aceasta

râsetele au fost mai îndelungate. Harry, simţind acum că-şi
controlează audienţa nu a continuat până ce nu s-a făcut
complet linişte. „Şi în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Paul, îl voi
întreba de ce a înţeles aşa de greu mesajul”, mi-a zis Maisie.
Şi Domnului nostru? am întrebat-o. „Dacă eşti fiul lui
Dumnezeu, ai putea te rog să-i spui Atotputernicului că
lumea ar fi un loc mult mai bun dacă ar exista o singură
religie, pentru că atunci am cânta toţi aceiaşi psalmi.” Harry
nu mai auzise până atunci aplauze într-o biserică şi ştia că
ar fi încântat-o pe mama lui.
Când cineva apropiat moare, îţi aminteşti toate lucrurile
pe care ai fi vrut să i le spui, însă acum este prea târziu. Aş fi
vrut să înţeleg, să apreciez şi să fi fost pe deplin conştient de
sacrificiile pe care le-a făcut mama şi care mi-au permis să
trăiesc o viaţă atât de privilegiată, viaţă care mă tem uneori
că nu mi se cuvine. Când m-am dus prima oară la St Bede’s,
îmbrăcat în hanoracul meu albastru, elegant şi cu pantalonii
lungi şi gri, am luat tramvaiul din Chapel Street şi n-am
înţeles niciodată de ce am coborât la câteva sute de metri de
şcoală. Pentru că mama nu voia ca ceilalţi băieţi s-o vadă. A
crezut că-mi va fi ruşine cu ea.
Mi-e ruşine, a continuat Harry, cu o voce spartă. Ar fi
trebuit să defilez la braţul acestei mari doamne, nu s-o
ascund. Şi când m-am dus la liceul din Bristol, ea a
continuat să muncească pe post de ospătăriţă la Royal Hotel
ziua şi ca doamnă de companie la Eddie’s Club în fiecare
seară. Nu mi-am dat seama că făcea acest lucru pentru că
era singurul mod în care putea achita taxele şcolare. Dar, ca
sfântul Petru, atunci când vreunul dintre colegii de la şcoală
mă întreba dacă e adevărat că mama lucra într-un club de
noapte, eu mă lepădăm de ea. Capul lui Harry s-a aplecat şi
Emma a văzut cu teamă cum îi alunecau lacrimile pe obraji.
— Ce greutăţi a trebuit să înfrunte fără ca vreodată, o
singură dată… să mă împovăreze cu problemele ei. Iar acum
este prea târziu să-i spun. Capul lui Harry s-a plecat iar. Să-i

2173
 - JEFFREY ARCHER -

spun… a zis el, căutând disperat să se echilibreze. S-a prins

de marginea amvonului. Când m-am dus la Liceul din
Bristol… nu mi-am dat seama. A întors furios o pagină
înapoi. Nu mi-am dat seama… a întors altă pagină. Ori de
câte ori vreunul dintre colegii de şcoală mă întrebau…
Giles s-a ridicat încet de la locul lui din primul rând şi a
urcat treptele amvonului. Şi-a pus un braţ pe umerii
prietenului său şi l-a condus înapoi în prima strană.
Harry a luat mâna Emmei şi a şoptit:
— Am lăsat-o de izbelişte când avea cel mai mult nevoie de
mine.
Giles nu i-a răspuns în şoaptă.
— Niciun fiu nu i-a adus mamei sale vreodată un
compliment mai mare şi chiar acum ea îi spune Sfântului
Petru: „Ăsta e chiar băiatul meu, Harry, acolo jos.”
După slujbă, Harry şi Emma au rămas în faţa uşii
bisericii, strângând mâinile celor care stăteau la coadă să îşi
exprime condoleanţele. Harry nu-şi revenise complet, dar a
fost repede clar că întreaga congregaţie era de acord cu
sentimentele exprimate de Giles.
Familia şi prietenii s-au întors la Manor House, au umplut
paharele şi au spus poveşti despre o femeie remarcabilă care
atinsese vieţile tuturor celor cu care venise în contact. În cele
din urmă, după plecarea ultimului oaspete, Harry, Emma şi
Sebastian au rămas singuri.
— Să bem în amintirea mamei mele, a zis Harry. Cred că a
venit momentul să deschidem sticla de Merlot din ’57 despre
care Harold Guinzburg a spus că trebuia păstrată pentru o
ocazie specială. Dar înainte de asta, a adăugat el deschizând
sticla, trebuie să vă mai spun că mama mi-a dat acum câteva
săptămâni o scrisoare despre care mi-a zis că nu trebuie
deschisă decât după funeraliile ei. A luat un plic din
buzunar, l-a deschis şi a scos mai multe coli cu scrisul
apăsat, inconfundabil, al lui Maisie.

2174
 - JEFFREY ARCHER -

Emma s-a aşezat, temându-se puţin, iar Seb s-a sprijinit

de marginea scaunului de parcă era la şcoală. Înainte ca
Harry să înceapă să citească.

Dragul meu Harry,

Acestea sunt doar câteva gânduri aiurite ale unei femei
bătrâne care ar trebui să fie mai înţeleaptă, aşa că le poţi
ignora.
Dă-mi voie să încep cu dragul meu nepot, tânărul Sebastian.
Tot mă mai gândesc la el ca la un adolescent în ciuda tuturor
lucrurilor realizate în scurt timp. Aceste realizări au fost
dobândite prin abilitate şi muncă istovitoare şi sunt sigură că-
şi va atinge scopul de-a deveni milionar înainte de a împlini
patruzeci de ani. Lăudabil, fără îndoială, dar, Sebastian, până
când vei atinge vârsta mea, vei afla că dobândirea unei averi
mari nu este importantă dacă nu ai cu cine s-o împărtăşeşti.
Samantha era printre persoanele cele mai bune, mai
generoase pe care le-am cunoscut vreodată şi ai fost prost să
te desparţi de o astfel de comoară. Şi parcă atât n-ar fi fost de
ajuns, sunt deosebit de tristă că nu mi-am cunoscut niciodată
strănepoata, pe Jessica, deoarece, dacă seamănă cu sora ta,
ştiu că aş fi adorat-o.

— Dar cum de ştia de Jessica? a spus Seb.

— I-am spus eu, a recunoscut Harry.

Mi-ar fi plăcut, de asemenea, să o fi cunoscut pe Nadira

care, după câte am auzit, era o tânără deosebită care te-a
iubit atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru tine. Şi ce
compliment deosebit este pentru părinţii tăi că prin minte nu ţi-
a trecut niciodată diferenţa de culoare a pielii, deoarece o
iubeai, aşa că rasa şi religia n-au contat, ceva ce n-ar fi fost
posibil pentru cineva din generaţia mea. Ai pierdut-o pe Nadira
din cauza prejudecăţilor părinţilor ei. Asigură-te că nu le vei
pierde şi pe Sam şi pe Jessica pentru că eşti prea mândru ca
să faci prima mişcare.

2175
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian şi-a aplecat capul. Ştia că avea dreptate.

Şi acum pentru tine, draga mea Emma. Cinstit vorbind,

oamenii n-ar trebui să-şi asculte niciodată soacrele. În spatele
fiecărui bărbat de succes, se spune, se află o soacră
surprinsă. Harry datorează foarte mult din succesul lui
susţinerii şi iubirii tale, atât ca mamă, cât şi ca soţie. Dar, şi ţi-
ai dat seama că va urma un „dar”, după părerea mea, nu ţi-ai
atins niciodată complet scopul. Proust a spus că sfârşim prin a
face lucrul la care ne pricepem cel mai puţin. Fără îndoială că
ai fost un preşedinte de succes la Barrington’s Shipping, după
cum recunosc directorii, acţionarii şi City din Londra. Dar asta
este suficient pentru cineva cu talentele tale remarcabile? Nu,
cred că a venit momentul să-ţi foloseşti viziunea şi energia
pentru binele public. Există atâtea cauze care ar putea înflori
sub conducerea ta. Doar să dai bani activităţilor caritabile este
prea uşor. Să oferi timp este mult mai valoros. Scopul tău să
fie ca oamenii să te ţină minte nu doar ca preşedintele
companiei Barrington’s, atunci când vei muri.

— De ce nu mi-a spus toate astea când trăia? a întrebat

Emma.
— Poate s-a gândit că erai prea ocupată ca s-o asculţi,
dragă. De abia aştept să văd ce ţi-a scris ţie, tată.

Şi, în cele din urmă, iubitul meu fiu, Harry. Ca o mamă să

spună că este mândră de fiul ei este ceva natural. Totuşi, n-
am visat niciodată fericirea pe care mi-a adus-o succesul tău,
atât ca romancier, cât şi ca luptător pentru libertatea omului.
Deşi lupta curajoasă pentru Anatoli Babakov este cea mai
mare realizare a ta, ştiu că nu vei fi mulţumit până când nu va
fi liber, în America, împreună cu soţia lui.
l-ai spus vreodată Emmei că ai refuzat titlul de cavaler, o
onoare pe care n-ai acceptat-o atâta timp cât Babakov este în

2176
 - JEFFREY ARCHER -

închisoare? Sunt mândră de asta, cu toate că mi-ar fi plăcut ca

fiului meu să i se spună sir Harry.

— Nu mi-ai zis niciodată, a spus Emma.

— N-am spus nimănui, i-a răspuns Harry. Cred că Giles a
aflat cumva. A revenit la scrisoare.

Şi acum să discutăm despre William Warwick care a

încântat atâţia oameni atât de mult timp. Harry, poate este
momentul ca el să iasă la pensie, astfel încât tu să-ţi atingi
potenţialul maxim. Mi-ai povestit odată, acum multă vreme,
intriga unui roman pe care aveai de gând să-l scrii, dar n-ai
ajuns niciodată s-o faci. N-ai ajuns pentru că Harold
Guinzburg, răul acela de editor bătrân, te-a tentat cu avansuri
din ce în ce mai mari. Poate a venit acum timpul să scrii o
carte care să aducă fericire generaţiilor următoare şi a cărei
valoare va depăşi listele de bestselleruri şi va face posibil ca
tu să te alături puţinilor scriitori ale căror nume nu vor muri
niciodată.
Gata cu trăncăneala. Îmi mai rămâne să spun că vă
mulţumesc pentru că mi-aţi făcut ultimii ani din viaţă atât de
frumoşi, confortabili şi veseli. Şi când va veni timpul ca cineva
dintre voi să scrie o astfel de scrisoare, vă rog nu ajungeţi ca
mine, simţind că aţi fi putut face mai mult în viaţă.

Mama ta iubitoare,
Maisie

Harry a turnat trei pahare de Merlot ’57 şi a dat unul

Emmei şi unul lui Seb. Şi-a ridicat paharul şi a zis:
— Pentru Maisie. Bătrâna înţeleaptă.
— Pentru Maisie, au repetat Emma şi Seb, ridicându-şi
paharele.
— Ah, aproape am uitat, a spus Harry, luând iar
scrisoarea. Mai este şi un postscriptum.

2177
 - JEFFREY ARCHER -

P.S. Te rog aminteşte-i de mine dragului tău prieten Giles

care se poate considera norocos că n-am scris şi despre el,
pentru că dacă aş fi făcut-o, scrisoarea aceasta ar fi fost mult
mai lungă.

2178
- JEFFREY ARCHER -

EMMA CLIFTON
1972–1975

2179
 - JEFFREY ARCHER -

26
— Bună dimineaţa, doamnă Clifton. Numele meu este
Eddie Lister. Ne-am întâlnit la funeraliile soacrei
dumneavoastră, dar nu aveţi cum să mă ţineţi minte.
— De unde o ştiaţi pe Maisie, domnule Lister? a întrebat
Emma, pentru că el avea dreptate, nu-l recunoştea.
— Sunt preşedintele guvernatorilor de la Bristol Royal
Infirmary. Ea era una dintre voluntarele noastre şi noi şi
pacienţii noştri îi vom simţi mult lipsa.
— Nu ştiam, a zis Emma. Ce făcea acolo?
— Se ocupa cu biblioteca şi organiza turele zilnice pentru
cărţile duse în saloane. La BRI, mai mulţi oameni decât în
oricare alt spital din ţară, citeau cărţi.
— Oare de ce nu mă surprinde, a comentat Emma. Căutaţi
pe cineva care s-o înlocuiască pentru că dacă da, aş fi
bucuroasă să vă ajut.
— Nu, mulţumesc, doamnă Clifton, nu de aceea v-am
sunat.
— Dar cred că pot organiza biblioteca şi, mai mult, familia
mea este asociată cu spitalul de mulţi ani. Bunicul meu, sir
Walter Barrington, a fost preşedintele guvernatorilor, soţul
meu a fost îngrijit de asistentele de la BRI, după ce a fost
grav rănit de o mină de teren germană în 1945 şi mama şi-a
petrecut ultimele luni din viaţă acolo, îngrijită de dr.
Raeburn. Mai mult, chiar eu m-am născut la Royal
Infirmary.
— Sunt impresionat, doamnă Clifton, dar nu cred că
sunteţi persoana potrivită pentru a organiza turele
căruciorului de cărţi.
— Pot să vă întreb de ce nici nu m-aţi luat în considerare?
— Pentru că speram că aţi accepta mai curând să fiţi unul
dintre guvernatorii spitalului.
Emma a fost adusă scurt timp la tăcere.
— Nici nu cred că ştiu ce face un guvernator de spital.

2180
 - JEFFREY ARCHER -

— Fiecare spital important din NHS35 – şi al nostru este

unul dintre cele mai mari din ţară – are un consiliu de
guvernatori aleşi din comunitatea locală.
— Şi care ar fi responsabilităţile sale?
— Ţinem o întrunire în fiecare trimestru şi, de asemenea,
invităm fiecare membru să se ocupe de un anumit
departament al spitalului. Eu m-am gândit că departamentul
de asistente v-ar putea interesa. Asistenta noastră şefă,
Mima Puddicombe, le reprezintă pe cele două mii de
asistente care lucrează cu normă întreagă sau nu la BRI. Ar
trebui să mai spun că, dacă acceptaţi să fiţi guvernator, nu
vor fi remuneraţii sau returnarea cheltuielilor. Îmi dau
seama că sunteţi o femeie ocupată, doamnă Clifton, cu multe
responsabilităţi, dar sper că vă veţi mai gândi la propunerea
noastră înainte de a…
— M-am gândit.
Domnul Lister a oftat.
— Da, mi-a fost teamă că veţi fi mult prea ocupată cu
celelalte sarcini şi, desigur, înţeleg pe deplin…
— Aş fi încântată să devin unul dintre guvernatorii
spitalului, domnule preşedinte. Când încep?

— Mareşalul Koşevoi devine oarecum agitat, tovarăşă

Brandt. Crede că a venit timpul să te implici mai mult. La
urma-urmei, ai trăit cu Barrington un an şi tot ce-ai adus
până acum sunt cele câteva minute ale întrunirilor
săptămânale ale Partidului Laburist din Camera Lorzilor. Nu
prea util.
— Trebuie să fiu atentă, tovarăşe director, a spus Karin în
timp ce se plimbau braţ la braţ pe o potecă rurală liniştită.
Dacă Barrington devine bănuitor şi acoperirea mea este
compromisă, toate pregătirile întreprinse atâta timp vor fi
fost în van. Şi cât timp el este în opoziţie şi nu membru al
35
Naţional Health Institute – Institutul Naţional de Sănătate.
2181
 - JEFFREY ARCHER -

guvernului, nu ştie ce se petrece la Whitehall. Dar dacă

Partidul Laburist câştigă alegerile următoare şi Barrington
crede că da, totul s-ar putea schimba peste noapte. Şi dacă-
mi amintesc bine cuvintele dumneavoastră când am primit
această misiune au fost, „Nu suntem grăbiţi, suntem gata
pentru o partidă lungă.”
— Şi acest lucru e valabil şi acum, tovarăşă. Totuşi, mi-e
teamă că apreciezi traiul tău burghez ca amantă a lui
Barrington puţin prea mult şi ţi-ai uitat îndatoririle.
— M-am alăturat partidului când eram la şcoală, tovarăşe
director şi am fost dedicată întotdeauna cauzei noastre. Nu
aveţi dreptul să-mi puneţi lealitatea sub semnul întrebării.
Poc, poc, poc. Au tăcut când l-au zărit pe domnul bătrâior
care se apropia.
— Bună ziua, domnule colonel, a zis Pengelly.
— Salut, John. Ce mult mă bucur să vă văd din nou fiica,
a spus bătrânul, ridicându-şi pălăria.
— Mulţumesc, domnule colonei, a zis Pengelly. A venit azi
şi ne-am gândit că un pic de aer de la ţară ne-ar face bine.
— Grozav, a zis colonelul. Şi eu rareori lipsesc de la
plimbarea zilnică. Mă scoate din casă. Ei bine, trebuie să
plec sau memsahib se va întreba unde sunt.
— Sigur, domnule. Pengelly n-a mai scos o vorbă până ce
n-au mai auzit ţăcănitul bastonului colonelului. Ţi-a cerut
Barrington să te măriţi cu el? a întrebat, luând-o pe Karin
prin surprindere.
— Nu, tovarăşe director, n-a făcut-o. După două căsătorii
eşuate, nu cred că va da buzna într-a treia.
— Poate dacă ai rămâne însărcinată? a zis el în timp ce se
întorceau pe o cărare care ducea la o mină de aluminiu
abandonată.
— Şi atunci cum aş fi de folos partidului dacă mi-aş
petrece tot timpul crescând un copil? Eu sunt agent de teren,
nu dădacă.

2182
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci să vedem dovada, tovarăşă Brandt, pentru că nu

pot continua să le spun şefilor de la Moscova mâine, mâine,
mâine, ca un papagal.
— Barrington participă la o întrunire la Bruxelles luni,
săptămâna viitoare, şi acolo va fi martorul semnării
tratatului care va face Marea Britanie membră a Comunităţii
Europene. M-a rugat să vin cu el. Aş putea culege câteva
informaţii utile pentru că acolo va fi o mulţime de delegaţi
străini.
— Bine. Cu atâţia politicieni ambiţioşi încercând să
dovedească cât de importanţi sunt, ai grijă să-ţi ţii urechile
deschise, mai ales la dineuri şi adunările normale. Ei n-au
idee cât de multe limbi cunoşti. Şi nu-i părăsi seara când toţi
vor fi relaxaţi după băutură şi va fi mai probabil să-i spună
unei femei frumoase ceva ce vor regreta ulterior.
Karin s-a uitat la ceas.
— Ar trebui să ne întoarcem. Trebuie să fiu mâine la timp
în Bristol pentru o masă cu Giles şi familia lui.
— Şi n-am vrea să ratezi asta, a zis Pengelly, în timp ce
porneau înapoi. Şi aminteşte-ţi să-i urezi lui Giles… Crăciun
fericit.

Pe drumul de întoarcere de la Truro la Bristol, Karin nu s-

a putut opri să nu se gândească la dilema cu care se
confrunta. În ultimul an, se îndrăgostise profund de Giles şi
nu fusese niciodată în viaţa ei mai fericită, dar era prinsă în
capcană, jucând un rol în care nu mai credea şi nu vedea
nicio cale de ieşire din labirint. Dacă s-ar fi oprit brusc să
mai trimită informaţii la Stasi, şefii ei o vor rechema imediat
la Berlin sau şi mai rău. Dacă l-ar fi pierdut pe Giles, nu ar
mai fi avut niciun motiv pentru care să trăiască. Până a
trecut de porţile de la Manor House, nu rezolvase dilema şi
nici nu credea că o va face doar dacă…

2183
 - JEFFREY ARCHER -

— Vine şi Karin la masă? a întrebat Emma, turnându-i

fratelui ei un whisky.
— Da, vine cu maşina din Cornwall. A fost în vizită la tatăl
ei, aşa că s-ar putea să întârzie puţin.
— E atât de strălucitoare şi plină de viaţă, a zis Emma,
încât nu-mi pot imagina ce vede la tine.
— Da, sunt de acord. Şi nu e vorba că nu ştie ce simt
pentru ea, deoarece am cerut-o de soţie de destule ori.
— De ce crezi că te refuză? a întrebat Harry.
— Cu experienţele mele în căsnicie, cine o poate blama?
Dar cred că începe s-o lase mai moale.
— Astea sunt veşti bune şi sunt foarte mulţumit că veţi fi
amândoi cu noi de Crăciun.
— Şi cum îţi place în Camera Lorzilor în zilele acestea? l-a
întrebat Harry, schimbând subiectul.
— Este fascinant să-l urmăreşti pe Geoffrey Rippon cum se
ocupă de cererea noastră de aderare la CE. De fapt,
săptămâna viitoare plec la Bruxelles pentru a fi martor la
semnarea tratatului.
— Ţi-am citit discursul în Hansard, a spus Harry şi sunt
de acord cu părerile tale. Să văd dacă-mi pot aminti exact
cuvintele tale: „Unii vorbesc despre economie, alţii despre
relaţii de afaceri, dar eu voi vota acest act pentru singurul
motiv că va asigura tineretul din ţara noastră că doar va citi
despre două războaie mondiale şi nu va trebui să-l trăiască
pe pielea lor pe al treilea.”
— Sunt flatat.
— Şi la ce te aştepţi la anul, Giles? a întrebat Emma,
umplându-i paharul.
— Am fost ales în echipa electorală generală şi mă voi
ocupa de campania pentru circumscripţiile marginale. Chiar
mai mult, Griff Haskins a fost de acord să revină de la pensie
şi să fie şeful meu de personal.

2184
 - JEFFREY ARCHER -

— Deci voi doi veţi călători prin toată ţara făcând ce

anume? a întrebat Emma.
— Vom vizita şaizeci şi două de locaţii marginale care vor
stabili rezultatele următoarelor alegeri. Dacă le câştigăm pe
toate – ceea ce nu este probabil – vom avea o majoritate de
aproximativ treizeci.
— Şi dacă le pierdeţi pe toate?
— Conservatorii vor rămâne la putere. Eu voi fi istorie şi
bănuiesc că prietena ta, Margaret Thatcher, va fi viitorul
cancelar al eşichierului.
— De abia aştept, a zis Emma.
— Ai acceptat propunerea ei de a vă reîntâlni?
— M-a invitat la o băutură în Camera Comunelor peste
două săptămâni.
— Nu şi la prânz? a întrebat-o Harry.
— Nu mănâncă la prânz, a comentat Giles.
Emma a râs.
— Deci nu-mi spune lucruri secrete pentru că sunt cu
amândouă picioarele în tabăra inamicului.
— Propria mea soră complotează împotriva mea.
— Ai face bine s-o crezi.
— Nu e nevoie să fii îngrijorat, a zis Harry. Emma tocmai a
fost numită guvernator la Royal Bristol Infirmary aşa că nu
va avea prea mult timp pentru politică.
— Felicitări, surioară. Eddie Lister este un preşedinte
foarte bun şi vei lucra bine cu el. Dar ce te-a făcut să fii de
acord să-ţi asumi o responsabilitate atât de mare?
— Maisie. Am aflat că a fost voluntară la spital şi că se
ocupa de bibliotecă. Nu ştiam.
— Atunci asigură-te că fiecare carte este corect ştampilată
şi returnată la timp dacă nu vrei să fii penalizată.
— Va fi greu să merg pe urmele ei aşa cum toţi îmi
amintesc întruna. Am aflat deja că un spital este o operaţie
fascinantă care durează toată ziua. Ceea ce pune
Barrington’s Shipping în umbră.
— La care departament te-a trimis Eddie?

2185
 - JEFFREY ARCHER -

— La asistente. Asistenta-şefă şi cu mine ne întâlnim deja

o dată pe săptămână. Un spital NHS este foarte diferit de o
companie publică pentru că nimeni nu se gândeşte la profit,
ci doar la pacienţi.
— Până la urmă o să ajungi o socialistă, a zis Giles.
— Nicio speranţă. Totalul final continuă să stabilească
succesul sau ruina oricărei organizaţii, aşa că l-am rugat pe
Sebastian să verifice registrele contabile anuale ale spitalului
ca să vadă dacă poate stabili vreo metodă de a scădea
costurile sau de a face economii.
— Ce mai face Sebastian, a întrebat Giles, gândindu-ne
prin ce a trecut?
— Şi-a revenit mai mult sau mai puţin fizic, dar bănuiesc
că psihic va dura ceva mai mult.
— E de înţeles, a spus Giles. Mai întâi Sam, apoi Nadira.
Cum am putea să ne imaginăm prin ce trece?
— Pur şi simplu s-a scufundat în muncă, i-a zis Emma. De
când a devenit şeful executiv al băncii munceşte un număr
interminabil de ore. De fapt, se pare că nu mai are niciun fel
de viaţă personală.
— Aţi discutat vreunul dintre voi cu el problema delicată a
Samanthei? a întrebat Giles.
— O dată sau de două ori, a spus Harry dar primim
întotdeauna acelaşi răspuns. Nu va lua legătura cu ea cât
timp Michael trăieşte.
— Asta e valabil şi pentru Jessica?
— Mi-e teamă că da, deşi eu nu vorbesc niciodată de
nepoata noastră decât dacă o face el.
— Dar mama ta avea dreptate, a spus Emma. Anii trec
repede şi Jessica va fi adolescentă înainte ca vreunul dintre
noi să ajungă s-o cunoască.
— Din păcate, asta ar putea să fie situaţia, a spus Harry.
Dar trebuie să ne amintim că viaţa lui Seb e tulburată, nu a
noastră.

2186
 - JEFFREY ARCHER -

— Vorbind de cei a căror viaţă a fost trecerea de la un

necaz la altul, a zis Emma, întorcându-se spre fratele ei, mă
întreb adesea cum se descurcă fosta ta soţie cu maternitatea.
— Nu prea bine, bănuiesc, a zis Giles. Şi n-a aflat nimeni
cine e tatăl?
— Nu, rămâne un mister. Dar oricine ar fi, nu pare că
micul Freddie ar fi intervenit în stilul de viaţă al Virginiei. Mi
s-a spus că a revenit în circuit şi că ea plăteşte băuturile.
— Înseamnă că tatăl este un om extraordinar de bogat, a
spus Harry.
— Este, i-a confirmat Giles. Suficient de bogat încât să-i fi
cumpărat o casă în Onslow Gardens şi să-i angajeze copilului
o dădacă care-l plimbă în cărucior pe onorabilul Frederick
Archibald Iain Bruce Fenwick pe Rotten Row în fiecare
dimineaţă.
— Cum ai aflat asta? a întrebat Emma.
— Noi socialiştii nu ne limităm doar la The Times şi
Telegraph, surioară şi, mai mult… Giles a fost întrerupt de o
bătaie la uşa din faţă. Cred că e Karin care s-a întors din
Cornwall, a spus el, ridicându-se din scaun şi ieşind din
cameră.
— De ce nu-ţi place Karin? a întrebat Emma când Giles n-
o mai putea auzi.
— Ce te face să crezi asta? a zis Harry.
— Îţi închipui că nu ştiu ce gândeşti după mai mult de
patruzeci de ani? Giles o adoră şi-l supără că tu nu o accepţi.
— E aşa de evident?
— Mi-e teamă că da.
Giles şi Karin au intrat în cameră discutând şi ţinându-se
de mână. Harry s-a ridicat s-o întâmpine. Dacă nu-l iubeşte
pe Giles, s-a gândit el, atunci e o actriţă a naibii de bună.

2187
 - JEFFREY ARCHER -

27
Emma nu mai intrase în Palatul Westminster de când
domniile lor nu se hotărâseră că are voie să se mărite cu
bărbatul pe care-l iubea. Giles o invitase la prânz de mai
multe ori, dar ea nu putuse face faţă ideii. Spera că o vizită la
Camera Comunelor va reuşi în sfârşit să exorcizeze fantomele
trecutului şi, oricum, de abia aştepta s-o întâlnească iar pe
doamna Margaret Thatcher.
Cu ajutorul unui poliţist şi al unui curier, reuşise să
ajungă în salonul de ceai unde Margaret Thatcher stătea la
uşă, aşteptând-o.
— Vino cu mine, i-a zis ea, conducându-şi invitata la o
masă liberă. Am comandat deja ceaiul pentru că am avut
sentimentul că nu eşti genul de persoană care întârzie.
Margaret, după cum insista să-i spună Emma, a
bombardat-o cu întrebări despre părerile ei referitoare la
educaţie, la NHS şi chiar la Jacques Delors. Când Emma a
întrebat-o pe Margaret dacă în cazul în care Ted Heath va
pierde următoarele alegeri şi va fi obligat să-şi dea demisia
dorea să-i ia locul ca şef de partid, aceasta n-a ezitat
spunându-şi părerea.
— O femeie nu poate spera să ajungă prim-ministru al
acestei ţări, a spus ea fără să ezite. Cel puţin nu în timpul
vieţii mele.
— Poate că americanii ne vor arăta calea.
— Americanilor le va lua şi mai mult timp să aleagă o
femeie preşedinte, a spus Thatcher. Ei încă sunt, în sufletul
lor, o societate colonială. Există doar cincisprezece femei în
congres şi nici măcar una singură în senat.
— Dar Partidul Laburist? a spus Emma. Unii oameni
sugerează că Shirley Williams…
— Nicio şansă. Sindicatele nu vor fi de acord. Nu vor
permite unei femei să fie secretarul lor general. Am ales un
prim-ministru evreu şi unul burlac, aşa că vom alege şi o
femeie, dar nu în timpul vieţii mele, a repetat Thatcher.
2188
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar alte ţări au ales deja femei ca prim-miniştri.

— Trei, i-a răspuns Thatcher.
— Deci, dacă nu vei putea fi prim-ministru şi dacă vom
câştiga alegerile următoare, ce post speri că vei obţine?
— Nu e vorba de ceea ce sper eu, ci de ceea ce îmi va oferi
Ted. Şi aminteşte-ţi, Emma, în politică nu este niciodată o
idee bună să laşi pe altcineva să ştie ce doreşti. Este cel mai
uşor mod de a-ţi face inamici şi detractori. Priveşte doar
surprinsă ori de câte ori cineva îţi oferă ceva. Emma a
zâmbit. Aşa că spune-mi ce mai pune la cale fratele tău,
Giles.
— E ocupat cu circumscripţiile electorale de frontieră, aşa
că-şi petrece majoritatea timpului plimbându-se prin ţară în
sus şi în jos, încercând să se asigure că Harold Wilson revine
la numărul 10.
— O alegere minunată. S-a luptat şi a câştigat
circumscripţia Bristol Docklands aproape fără nicio şansă iar
şi iar şi sunt mulţi de partea noastră care ar prefera să-l
vadă pe el înapoi în Cameră decât pe cineva ca fostul său
rival, Alex Fisher. Şi dacă vor câştiga laburiştii, Giles ar
putea deveni liderul Camerei Lorzilor, ceea ce-l va face să
revină în Cabinet. Oricum, destul cu politica. Spune-mi ce se
mai întâmplă în lumea adevărată. Am observat că
Barrington’s Shipping a avut iar un an-record.
— Da, dar încep să simt că mă repet. Poate în curând voi
ceda locul fiului meu.
— Şi după aceea ce vei face? Nu-mi pari a fi genul care să
se apuce de golf sau care să participe la cursuri de baschet.
Emma a râs.
— Nu, dar de curând am fost numită guvernator la Bristol
Royal Infirmary.
— Un mare spital, dar sunt sigură că ai descoperit deja
asta, spre deosebire de colegii mei socialişti care sunt de
părere că nu există suficient de mulţi bani ca să li se ofere
spitalelor tot ce-şi doresc, ci doar ce le este absolut necesar,
odată cu dezvoltarea atâtor medicamente noi. Cea mai mare

2189
 - JEFFREY ARCHER -

problemă a serviciilor de sănătate de stat este că noi nu mai

murim în mod convenabil la şaptezeci de ani, ci din ce în ce
mai mulţi oameni ajung la optzeci, nouăzeci, chiar o sută de
ani. Cei ce vor câştiga alegerile viitoare vor trebui să ia
problema de coarne, dacă nu vor să lase pe capul generaţiilor
următoare un munte de datorii pe care nu le vor putea achita
niciodată. Poate tu vei putea ajuta, Emma.
— Cum?
Thatcher şi-a coborât vocea.
— Poate ai auzit zvonurile că, dacă vom câştiga, mi se va
oferi Ministerul Sănătăţii. Ar fi util să am o prietenă care
lucrează în linia întâi şi nu asistă doar la întruniri nesfârşite
cu experţii care au o grămadă de diplome şi niciun pic de
experienţă de lucru.
— Mi-ar plăcea să vă ajut oricum pot, a zis Emma, flatată
de sugestie.
— Mulţumesc, a spus Margaret. Şi ştiu că-ţi cer cam mult,
dar mi-ar fi util să am o aliată în comitetul conservator din
zona de vest.
S-a auzit un zgomot puternic al unui clopot care aproape a
asurzit-o pe Emma. Uşa salonului de ceai s-a deschis şi un
bărbat cu o haină neagră a strigat:
— Votare!
— Înapoi la lucru, mi-e teamă, a spus Thatcher. Este
apelul final, aşa că nu-l pot ignora.
— Ce votaţi?
— N-am idee, dar unul dintre asistenţi mă va conduce pe
coridorul corect. Ni s-a spus că azi nu vom mai vota nimic.
Asta e ceea ce se numeşte ambuscadă: un vot sau un
amendament despre care credeam că nu e controversat, dar
care nu se poate obţine. Nu mă plâng, pentru că dacă am fi
în opoziţie, am face exact acelaşi lucru. Se numeşte
democraţie, dar îmi cunoşti deja părerea asupra acestui
subiect. Să păstrăm legătura, Emma. Noi, fetele din
Sommerville, trebuie să fim unite.

2190
 - JEFFREY ARCHER -

Margaret Thatcher s-a ridicat, a dat mâna cu Emma şi s-a

alăturat celorlalţi membri care ieşeau din salonul de ceai să
se asigure că ajung în opt minute în sălile de votare, altfel
uşile le vor fi trântite în nas.
Emma s-a aşezat la loc pe scaun, simţindu-se veselă, dar
şi extenuată şi s-a întrebat dacă Margaret Thatcher avea
acelaşi efect asupra tuturor.

— Frumos din partea ta să treci pe aici, John. Nu te-aş fi

chemat atât de repede, dacă n-ar fi apărut ceva nou.
— Nicio problemă, Alan, şi mulţumesc pentru pont,
deoarece mi-a permis să găsesc dosarul util.
— Poate m-ai putea aduce la zi referitor la domnişoara
Brandt.
Sir John Rennie, directorul general al MI6, a deschis
dosarul de pe masa din faţa lui.
— Domnişoara Brandt s-a născut la Dresda în 1944. A
intrat în partidul tinerilor comunişti la vârsta de şaisprezece
ani şi, după ce a terminat şcoala, s-a înscris la Institutul de
Lingvistică Est-German pentru a învăţa rusa. După ce a
absolvit, Stasi a recrutat-o ca translator la conferinţele
internaţionale, ceea ce noi am presupus că este doar o
faţadă. Dar nu există nicio dovadă că ea a făcut mai mult
decât să transmită informaţii obişnuite superiorilor. De fapt,
eram de părere că decăzuse din graţii după aventura cu Giles
Barrington.
— Despre care am presupus că era o înscenare.
— Da. Dar cui i se făcea înscenarea? Pentru că în mod
sigur nu se afla pe lista noastră cu agenţi specializaţi în aşa
ceva şi, ca să fim corecţi cu Barrington, acesta s-a ferit bine
de toate capcanele cu miere din timpul excursiilor
guvernamentale organizate în spatele Cortinei de Fier, în
ciuda mai multor ocazii.

2191
 - JEFFREY ARCHER -

— E oare posibil ca ea chiar să se fi îndrăgostit de el? a

întrebat secretarul de cabinet.
— Nimic din dosarele tale nu sugerează că eşti un
romantic, Alan, aşa că voi considera întrebarea pertinentă.
Ar explica mai multe incidente petrecute de când a sosit în
UK.
— Cum ar fi?
— Ştim acum că salvarea unei domniţe la ananghie din
spatele Cortinei de Fier de către Giles Barrington n-a fost
adevărată. A fost, de fapt, o activitate bine-organizată
supervizată şi aprobată de mareşalul Koşevoi.
— Eşti sigur?
— Da. Când Brandt a încercat să treacă graniţa împreună
cu Barrington, cu autobuzul, a fost interogată de un ofiţer
tânăr care aproape a distrus totul. După o săptămână a fost
trimis în Siberia. Asta ne-a făcut să bănuim că întotdeauna
ei şi-au dorit ca ea să treacă graniţa, cu toate că e posibil ca
fata să fi fost de acord cu planurile lor doar pentru că dorea
în realitate să scape.
— Ce minte bănuitoare ai, John.
— Sunt şeful MI6, nu al cercetaşilor.
— Ai vreo dovadă?
— Nimic exact. Totuşi, la o întâlnire recentă pe care
Brandt a avut-o cu şeful ei în Truro, observatorul nostru a
raportat că limbajul corporal al lui Pengelly sugera că nu era
mulţumit deloc de ea. Ceea ce nu e surprinzător, pentru că
unul dintre agenţii noştri dubli i-a oferit de curând câteva
informaţii pe care Pengelly ar fi trebuit să le raporteze şefilor
lui din Moscova, ceea ce pot spune că n-a făcut, adică ea nu
i-a spus.
— Ea joacă un joc riscant. Nu le va lua mult să-şi dea
seama că ea nu respectă înţelegerea.
— De acord. Şi după ce o vor face, ea se va trezi în
următorul zbor spre Berlinul de Est şi nu se va mai auzi de
ea.

2192
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate ar fi o candidată bună pentru deturnare, a

sugerat sir Alan.
— Posibil, dar trebuie să fiu convins că nu ne ia de proşti.
Intenţionez să folosesc un agent pentru a-i oferi o informaţie
pe care Pengelly şi-o doreşte cu disperare, deci în câtva zile
voi şti dacă ea i-a transmis mesajul.
— A venit vremea să-l anunţăm pe Barrington că se culcă
cu duşmanul? Dacă laburiştii vor câştiga alegerile viitoare, el
va reveni în Cabinet şi atunci cineva va trebui să-l informeze
pe prim-ministru.
— Să rezolvăm acest obstacol când…

— Şi ce mai faci azi, dragă?

— Câteva cumpărături în dimineaţa asta. Şosetele tale fie
au găuri, fie nu se potrivesc.
— Ce palpitant, a spus Giles. Şi când te gândeşti că eu
doar trebuie să mă opun noului proiect de lege a sănătăţii.
— Sper să găsesc ceva şi pentru aniversarea surorii tale, a
adăugat ea, ignorându-i comentariul. Vreo idee?
— O cutie cu săpun? Nu prea mai vorbim.
— Nu e vina ei. Ţi-ai petrecut toată viaţa atacând-o pe
doamna Thatcher.
— Nu pe doamna Thatcher, ci politica filistină de educaţie
a guvernului. Nu este niciodată ceva personal. Asta e pentru
cei din tabăra ta.
— Şi eu am fost invitată la ceai la Camera Lorzilor azi
după-masă de baronesa Forbes-Watson, dar nu prea ştiu de
ce.
— E o bătrânică simpatică, a fost la vremea ei cineva în
Foreign Office cam cu o sută de ani înainte, dar, după
moartea soţului ei, a cam pierdut firul. Ştiu că-i place din
când în când să le invite pe soţiile membrilor la ceai.
— Dar eu nu sunt soţia ta.

2193
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu din vina mea, a spus Giles, sărutând-o. Voi încerca

să trec prin salonul de ceai după vot. Poate ai nevoie de
ajutor, a mai zis el, luând The Times. A zâmbit când a văzut
titlul: „Trebuie s-o chem pe Emma.”

— Este femeia model, a spus Harry, turnându-şi altă cană

de cafea.
— Ce-ai spus?
— Nu eu. Ted Heath a făcut-o. The Times, a continuat el,
luând iar ziarul de dimineaţă, a afirmat că el a spus: „Dacă e
necesar să avem o femeie în cabinet, ar putea la fel de bine
să fie Margaret.”
Emma a rămas fără cuvinte, dar numai o clipă.
— Asta în mod sigur îi va atrage cincizeci la sută din
voturile alegătorilor, a reuşit ea să spună în cele din urmă.
— Cincizeci şi doi la sută, din câte zice The Times.
— Uneori mă enervează conservatorii, a spus Emma când
a sunat telefonul.
Harry a lăsat ziarul jos, s-a dus şi a ridicat receptorul.
— Salut, Giles, da, am citit articolul despre Margaret
Thatcher din The Times. Da, sigur. E fratele tău, vrea să
discute cu tine, a spus Harry, incapabil să-şi ascundă
zâmbetul.
Emma şi-a împăturit şerveţelul, l-a pus înapoi în inel, s-a
ridicat şi a ieşit încet din cameră.
— Spune-i că am plecat să votez.

După ce Karin a cumpărat şase perechi de şosete de lână,

mărimea nouă, şi o geantă din piele neagră pe care ştia că şi-
o dorea Emma, s-a urcat într-un autobuz în Sloane Square şi
s-a îndreptat spre Westminster. Un mesager a îndreptat-o
spre salonul de ceai al Camerei Lorzilor.

2194
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu ieşiţi de pe covorul roşu, doamnă şi atunci nu vă

veţi rătăci.
Când a intrat în salonul de ceai, Karin a zărit imediat o
doamnă în vârstă, cu părul grizonant, ghemuită într-un colţ
şi arătând de parcă ar fi fost sora mai mare a lui Margaret
Rutherford. I-a făcut cu mâna şi Karin s-a îndreptat spre ea.
— Cynthia Forbes-Watson, a spus bătrâna doamnă,
încercând să se ridice de la locul ei.
— Nu, nu, i-a zis Karin repede, aşezându-se lângă ea.
— Sunt încântată să te întâlnesc, a spus bătrâna doamnă,
oferindu-i o mână slabă, şi osoasă, deşi vocea îi era
puternică. Am citit despre evadarea ta uimitoare din spatele
Cortinei de Fier. Cred că a fost un chin.
— N-aş fi reuşit fără Giles.
— Da, este un om de treabă, chiar dacă e puţin cam
impetuos, a zis ea când un ospătar a apărut lângă ele.
— Ceai pentru amândouă, Stanley şi două cornuri din
acelea groaznice, puţin arse. Şi nu face economie la unt.
— Desigur, doamnă.
— Am văzut că ai fost la cumpărături.
— Da, Giles are nevoie de şosete. Mai e şi aniversarea
surorii lui şi a uitat să-i ia un cadou. Cinăm cu ea şi soţul ei
în seara aceasta.
— Nu e niciodată uşor să găseşti cadoul perfect pentru
altă femeie, a zis baroneasa, iar o tavă cu ceai şi cele două
cornuri uşor arse a fost pusă pe masă între ele. Servesc eu.
Lapte?
— Da, vă rog, a zis Karin.
— Zahăr?
— Nu, mulţumesc.
— Cât de inteligent, a spus baroneasa punându-şi două
linguriţe cu vârf în cana ei. Dar e puţin cam târziu să mai am
grijă de silueta mea. Karin a râs, conştiincioasă. Şi acum
cred că te întrebi de ce am vrut să te văd.
— Giles mi-a spus că obişnuiţi să invitaţi lumea la ceai.
— Nu aşa.

2195
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu sunt sigură că înţeleg.

Baroneasa şi-a lăsat cana jos şi s-a uitat direct la Karin.
— Aş dori să mă asculţi cu mare atenţie, tânără doamnă.
Cu toate că vorbea încet, cuvintele ei erau foarte clare.
Aceasta va fi singura dată când ne vom întâlni dacă nu-mi
urmezi întocmai instrucţiunile.
Karin s-a întrebat dacă ea glumea cumva, dar se vedea
limpede că vorbea serios.
— Nouă, britanicilor, ne place să dăm impresia că suntem
nişte amatori aiuriţi, dar unii dintre noi nu sunt chiar aşa de
uşor de păcălit şi, cu toate că a fost o poveste uimitoare
pentru presă, evadarea ta din Berlinul de Est a fost puţin
prea convenabilă.
Karin a început să tremure.
— Dacă Partidul Laburist va câştiga alegerile viitoare, te
vei trezi foarte bine plasată ca să provoci probleme, nu doar
guvernului, ci şi acestei ţări.
Karin a strâns braţele fotoliului.
— Ştim de mai multă vreme că acel John Pengelly nu este
tatăl tău şi că el dă direct raportul mareşalului Koşevoi. Dar
ceea ce ne miră este că deşi trăieşti în această ţară de mai
mult de doi ani, nu pare că ai fi oferit vreo informaţie de
importanţă reală celeilalte părţi.
Karin dorea ca Giles să vină s-o salveze, dar ştia că n-are
nicio şansă.
— Sunt uşurată că nu eşti destul de proastă ca să negi,
pentru că există o cale de ieşire din toate astea atâta vreme
cât doreşti să cooperezi.
Karin n-a zis nimic.
— Îţi voi oferi şansa să lucrezi pentru această ţară. Mă voi
asigura că primeşti în mod regulat informaţii care îi vor
menţine pe cei de la Stasi convinşi că încă lucrezi pentru ei.
Dar, în schimb, ne aşteptăm să aflăm tot ce pune la cale
Pengelly şi vreau să zic chiar tot.
Karin şi-a luat cana, dar mâna îi tremura atât de tare
încât a lăsat-o iar jos.

2196
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu mă voi ocupa de tine, a continuat baroneasa, şi ce

acoperire mai bună ai putea avea decât un ceai din când în
când cu bătrâioara ramolită de la Camera Lorzilor. Această
poveste i-o vei spune şi lui Giles, doar dacă nu vrei să afle
adevărul.
— Nu, ăsta e ultimul lucru pe care l-aş vrea, s-a bâlbâit
Karin.
— Atunci s-o ţinem tot aşa. Soţul meu, drăguţul de el, s-a
dus în mormânt convins că eram subsecretară la FCO, ceea
ce şi eram întrutotul. Ar fi murit de râs dacă i-ar fi sugerat
cineva că eram spioană. Şi ar trebui să te avertizez,
domnişoară Brandt, că dacă nu poţi respecta planul, vei
ajunge în următorul avion spre Berlinul de Est, iar eu voi fi
cea care-i va spune lordului Barrington adevărul. A făcut o
pauză. Îmi dau seama că simţi ceva pentru Giles.
— Îl ador, a spus Karin adevărul.
— Deci sir John a ghicit corect. Chiar ai vrut să scapi din
Germania de Est ca să fii împreună cu el. Ei bine, vei
continua să păcăleşti majoritatea lumii cam tot timpul. Ah,
văd că Giles vine spre noi. Dacă voi primi mâine de la tine un
bileţel cu mulţumiri, voi şti de care parte eşti. Dacă nu, tu şi
Pengelly aţi face bine să vă urcaţi într-un avion înainte de a
se însera.
— Cynthia, nu arăţi o zi peste patruzeci de ani, a spus
Giles.
— Şi tu eşti un mincinos mult prea amabil, Giles
Barrington.
— Vinovat. Ai fost amabilă că ai invitat-o pe Karin la ceai.
— Am avut o conversaţie interesantă.
— Şi acum trebuie s-o iau de aici pentru că o scoatem pe
soră-mea la cină diseară în oraş.
— Pentru aniversarea ei, mi-a zis Karin. Nu vă mai reţin.
Karin s-a ridicat nesigură, şi-a luat sacoşa de cumpărături
şi a spus:
— Mulţumesc pentru ceai.
— Sper să ne mai vedem, Karin.

2197
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi-ar plăcea.
— O băbuţă remarcabilă, a spus Giles în timp ce mergeau
pe coridor, cu toate că nimeni nu ştie prea sigur ce făcea la
Foreign Office. Şi mai important, ţi-ai amintit să-mi cumperi
şosete?
— Da, dragă. Cynthia mi-a spus că a fost subsecretară la
FCO.
— Sunt sigur că a fost… Şi i-ai găsit un cadou Emmei?

2198
 - JEFFREY ARCHER -

28
Emma întârzia la întrunire. Să încerce să jongleze cu trei
bile în acelaşi timp era ceva ce trebuia să înveţe foarte repede
şi pentru prima oară în viaţa ei fuseseră momente în care se
întrebase dacă nu se ocupa de prea multe deodată.
Preşedinţia companiei familiei rămânea prima ei prioritate
şi ceea ce îi spunea lui Harry era că asta era slujba ei de zi.
Totuşi, responsabilităţile de guvernator al spitalului îi
ocupau mai mult timp decât anticipase la început. Oficial, se
aştepta ca ea să participe la patru întâlniri ale consiliului pe
an şi să-şi dedice două zile pe lună muncii în spital. Dar n-a
durat mult până a ajuns să facă două zile pe săptămână. Nu
era nimeni altcineva de vină decât ea, pentru că se bucura de
fiecare minut petrecut ca guvernator supervizor al
asistentelor medicale.
Spitalul avea peste două mii de asistente şi sute de
doctori, iar asistenta-şefă, doamna Puddicombe, nu
aparţinea şcolii vechi, ci şcolii antice. Florence Nightingale ar
fi fost bucuroasă s-o ia în Crimeea. Emma s-a bucurat
învăţând problemele zilnice cu care se confrunta Mima; la un
capăt al scalei erau doctorii consultanţi care se credeau
omnipotenţi, iar la celălalt erau pacienţii care-şi cunoşteau
drepturile. Între aceste două categorii se aflau asistentele de
la care aştepta să-i asiste pe toţi, zâmbind întruna. Nu era de
mirare că Mima nu se măritase. Avea două mii de fiice
stresate şi o mie de fii agitaţi.
Emma s-a scufundat repede în rutina zilnică a spitalului şi
nu s-a mirat că Mima nu doar că-i cerea sfatul, ci şi că o
trata ca pe o egală, împărtăşindu-i temerile şi ambiţiile
referitoare la spitalul căruia îi dedicase viaţa. Dar întrunirea
la care întârzia Emma n-avea nicio legătură cu îndatoririle ei
la spital.
Mai devreme în acea dimineaţă, prim-ministrul o vizitase
pe regină la Buckingham Palace şi îi ceruse permisiunea să
dizolve parlamentul astfel încât să poată începe alegerile
2199
 - JEFFREY ARCHER -

anticipate. Emma îşi ţinuse promisiunea dată lui Margaret

Thatcher şi se alăturase comitetului electoral care
supraveghea cele şaptezeci şi una de circumscripţii din vest.
Ea reprezenta Bristolul, cu cele şapte locuri ale sale, dintre
care două erau de frontieră, unui dintre ele fiind fostul teren
al fratelui ei. În următoarele trei săptămâni, ea şi Giles
urmau să stea pe cele două părţi ale drumului, implorând
electoratul să le susţină cauza.
Emma era mulţumită că acea campanie se va termina într-
o lună pentru că trebuise să accepte că Barrington’s şi
spitalul nu urmau să o vadă prea des până în ziua alegerilor.
Harry nu era obişnuit ca ea să se strecoare în pat după
miezul nopţii şi să dispară înainte ca el să se trezească în
dimineaţa următoare. Majoritatea bărbaţilor ar fi bănuit că
soţiile lor aveau un amant. Emma avea trei.

Era foarte rece în acea după-masă şi cei doi îşi puseseră

paltoane groase, eşarfe şi mănuşi înainte de a ieşi la
plimbarea obişnuită. Au discutat doar probleme
neimportante până ce au ajuns la mina abandonată, unde
nu erau nici colonei, turişti, nici copii zgomotoşi care să-i
deranjeze.
— Ai ceva demn de raportat, tovarăşă Brandt sau este
doar o altă excursie inutilă?
— Flota militară îşi va face exerciţiile în Gibraltar pe
douăzeci şi şapte şi douăzeci şi opt februarie şi noul
submarin nuclear militar al marinei va participa pentru
prima oară la o misiune.
— Cum ai obţinut informaţia asta? a spus Pengelly.
— Barrington şi cu mine am fost invitaţi să prânzim cu
Primul Lord al Amiralităţii. Am aflat că dacă taci suficient de
mult, devii invizibilă în decor ca tapetul.
— Foarte bine, tovarăşă. Ştiam eu că te vei descurca în
cele din urmă.

2200
 - JEFFREY ARCHER -

— Pot să vă cer sfatul în altă problemă, tovarăşe director?

După ce a verificat de două ori că nu era nimeni în jur
care i-ar fi putut auzi, Pengelly a încuviinţat.
— Barrington m-a cerut de nevastă. Cum doreşte partidul
să răspund?
— Trebuie să accepţi, desigur. Odată ce sunteţi căsătoriţi,
nu vor putea să te demaşte pentru că le va aduce guvernul
pe cap.
— Dacă asta doriţi, tovarăşe director.

Emma s-a întors acasă la ora zece în seara alegerilor şi ea

şi Harry au stat toată noaptea şi au urmărit rezultatele din
toată ţara. După prima numărătoare s-a spus în Billericay că
rezultatul urma să fie prea strâns pentru a se declara
câştigătorul şi după anunţarea ultimului loc în comitatul
Down din Irlanda de Nord după 4:30 în ziua următoare,
Partidul Laburist câştigase majoritatea voturilor, 301 la 297,
deşi conservatorii câştigaseră votul popular cu mai mult de
200.000.
Ted Heath a refuzat să demisioneze din funcţia de prim-
ministru şi şi-a petrecut următoarele zile încercând să
formeze o coaliţie cu liberalii, ceea ce ar fi oferit
conservatorilor o majoritate globală. Dar aceasta s-a
destrămat după ce Jeremy Thorpe, liderul liberal, a solicitat
ca parte a înţelegerii o reprezentare proporţională înainte de
următoarea alegere. Heath ştia că suporterii lui nu vor fi de
acord aşa că s-a întors în Buckingham Palace şi a informat-o
pe regină că era incapabil să formeze un guvern.
În dimineaţa următoare, Maiestatea Sa l-a chemat pe
liderul laburist şi i-a cerut să formeze un guvern minoritar.
Harold Wilson a revenit în Downing Street, numărul 10, şi şi-
a petrecut restul zilei formându-şi Cabinetul.
Emma a fost încântată când camerele de luat vederi ale
televiziunii l-au urmărit pe Giles mergând pe Downing Street

2201
 - JEFFREY ARCHER -

pentru a se întâlni cu prim-ministrul. A ieşit de la numărul

10 după douăzeci de minute, ca lider al Camerei Lorzilor. Şi-
a chemat fratele ca să-l felicite pentru numire.
— Poţi să mă feliciţi de două ori, a zis Giles. Karin a fost de
acord în sfârşit să se mărite cu mine.

Emma a asistat la o întrunire de urgenţă a guvernatorilor

spitalului în seara următoare. Întrunirea a început cu ţinerea
unui minut de reculegere în memoria răposatului preşedinte
care suferise un atac de inimă în timp ce urca în Alpi cu cei
doi fii ai săi. Emma se gândea la soţia lui Eddie, Wendy, care
plecase cu avionul în Elveţia ca să fie împreună cu fiii ei şi să
aducă trupul soţului acasă.
Al doilea reper pe agendă era alegerea unui alt preşedinte.
Acesta a fost Nick Caldecroft, adjunctul de multă vreme al lui
Eddie. A fost propus, susţinut şi ales în unanimitate să preia
locul lui Eddie. A vorbit cu multă căldură despre omul pe
care avusese onoarea să-l asiste şi a jurat că-i va continua
munca.
— Dar, a subliniat el, sarcina mea va fi mult mai uşoară
dacă vom alege persoana potrivită care să mă secondeze.
Nimeni dintre voi nu va fi surprins să afle că această
persoană este Emma Clifton.
Emma n-a fost surprinsă, a fost şocată, căci această idee
nu-i trecuse niciodată prin minte. Totuşi, uitându-se la masa
consiliului, a observat că toţi păreau să fie de acord cu noul
preşedinte. Emma a început să compună în minte un scurt
discurs despre cât de flatată era de încrederea lor, dar din
păcate, acum nu era posibil pentru că… Dar atunci s-a uitat
şi a văzut fotografia bunicului ei privind-o de sus. Sir Walter
Barrington se uita la ea cu acei ochi strălucitori pe care şi-i
amintea din zilele de şcoală când era prinsă făcând pozne.

2202
 - JEFFREY ARCHER -

— Mulţumesc, domnule preşedinte. Este o mare onoare şi

voi încerca să mă dovedesc demnă de încrederea
dumneavoastră.
După ce s-a întors acasă mai târziu în cursul acelei seri a
trebuit să-i explice lui Harry de ce strângea în mână un
dosar gros. El n-a părut surprins.
— La urma-urmei, i-a zis, erai alegerea evidentă.
Când a sunat telefonul, Emma a zis cu hotărâre:
— Dacă este regina, spune-i că-i mulţumesc, dar nu am
timp să fiu prim-ministru.
— Nu este regina, a spus Harry, dar s-ar putea să fie chiar
viitorul prim-ministru, a mai zis el, dându-i Emmei
receptorul.
— Am vrut să te sun să-ţi mulţumesc, Emma, a zis
Margaret Thatcher, pentru toată munca depusă pentru
partid în ţinuturile din vest în timpul campaniei şi să te
avertizez că sunt aproape sigură că va fi o altă alegere peste
câteva luni când iar vom avea nevoie de sprijinul tău.

Prevederea doamnei Thatcher s-a dovedit a fi corectă

deoarece Partidul Laburist a fost incapabil să strângă toate
voturile din lobby-ul de votare, noapte după noapte, adesea
având nevoie de susţinerea unora dintre partidele mai mici şi
o dată aducând chiar şi un membru pe targă. Nu a fost nicio
surpriză când, în septembrie, Harold Wilson i-a cerut
permisiunea reginei să dizolve parlamentul pentru a doua
oară în acel an. După trei săptămâni, luptând sub sloganul
Acum ştiţi cum lucrează guvernul laburist, Wilson a revenit în
Downing Street, numărul 10, în Camera Comunelor cu o
majoritate de trei voturi.
Primul apel al Emmei nu a fost către Giles, ca să-l felicite
pentru menţinerea locului în Cabinet, ci către Margaret
Thatcher, acasă la ea, în Chelsea.

2203
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar trebui să concuraţi la conducerea partidului,

Margaret.
— Nu e niciun loc liber, i-a amintit doamna Thatcher, şi
nicio sugestie că Ted ar vrea să renunţe la post.
— Atunci loviţi-l unde-l doare, i-a spus Emma, hotărâtă.
Poate este timpul să i se reamintească faptul că ne-a pierdut
trei alegeri din patru.
— Aşa este, a spus Thatcher, dar conservatorii nu sunt
cunoscuţi pentru renunţarea la liderii lor, după cum vei afla
discutând cu votanţii noştri la următoarea întrunire a
comitetului electoral din zona ta. Apropo, Ted şi-a petrecut
ultima săptămână sunând în fiecare circumscripţie.
— Nu preşedintele circumscripţiei va alege noul lider al
partidului, a zis Emma, ci colegii dumneavoastră de Cameră.
Ei sunt cei care au un vot. Aşa că poate ar trebui să-i sunaţi.

Emma a urmărit de la distanţă cum speculaţiile referitoare

la conducerea partidului deveneau din ce în ce mai încinse.
Nu mai citise niciodată atâtea ziare, nici nu ascultase atâtea
discuţii la radio şi nici nu urmărise atâtea dezbateri la
televizor, adesea târziu în noapte.
Aparent conştient de ce se petrecea în jurul lui, Ted Heath,
ca Nero, continua să cânte aceeaşi melodie. Apoi, într-o
încercare de a-şi întări autoritatea în partid, a solicitat
alegerea liderului pentru 14 februarie 1975.
În următoarele câteva zile, Emma a încercat de mai multe
ori s-o sune pe Margaret Thatcher, dar telefonul suna
întruna ocupat.
Când a reuşit în cele din urmă să-i vorbească, Emma nu
s-a deranjat cu politeţuri.
— Nu veţi avea niciodată o şansă mai bună de a conduce
partidul decât acum, i-a zis ea. Mai ales pentru că vechii
prieteni din Cabinet ai lui Heath sunt dornici să-l susţină.

2204
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai putea avea dreptate, a spus Margaret şi de aceea unii

dintre colegii mei de la Comune încearcă să-mi cântărească
şansele dacă mă voi decide să arunc mănuşa.
— Trebuie să vă mişcaţi acum, cât timp bărbaţii încă sunt
de părere că fac parte dintr-un vechi club select care n-ar
trebui să-i permită unei femei să devină membru.
— Ştiu că ai dreptate, Emma, dar mai am doar câteva cărţi
de jucat şi trebuie să fiu atentă pe care să le aleg şi când să
le arăt. O greşeală, şi voi ajunge pe băncile din spate pentru
tot restul carierei mele politice. Dar ţinem legătura. Ştii cât
de mult preţuiesc părerea ta, cineva care nu este ancorat în
„parohia” Westminster, ci doar se gândeşte la ce pot înhăţa
oamenii de acolo.
S-a dovedit că Emma a avut dreptate vorbind despre
„vechiul club select”, deoarece toate animalele politice
importante din partid i-au rămas leale lui Heath, împreună
cu Telegraph şi cu Mail. Doar Spectator declara că doamna
Thatcher ar trebui să candideze. Şi când, spre încântarea
Emmei, ea a permis ca numele ei să fie depus, cercul interior
al lui Heath a întâmpinat anunţul cu dispreţ iar presa a
refuzat să-l ia în serios. De fapt, Heath spunea tuturor celor
care doreau să-l asculte că ea nu era decât o mârţoagă venită
la curse.
— Va descoperi în curând că este un pur-sânge, a fost tot
ce a spus Emma referitor la subiect.

În ziua votării, Giles şi-a invitat sora să-l acompanieze la

prânz în Camera Lorzilor, astfel încât ea să fie printre primii
care vor afla rezultatele. Emma a descoperit că atmosfera de
pe coridoare era plină de tensiune şi a înţeles pentru prima
oară de ce atâţia oameni, în rest fiinţe raţionale, nu puteau
rezista răgetelor junglei politice.
Emma l-a însoţit pe Giles la primul etaj ca să-i poată
urmări pe membrii conservatori intrând în camera comisiei

2205
 - JEFFREY ARCHER -

numărul 7 pentru a vota. Nu se vedea niciunul dintre cei

cinci candidaţi, doar acoliţii lor se învârteau de colo-colo,
încercând să convingă ultimii sosiţi la vot că sigur va câştiga
candidatul lor.
La ora şase, uşa comitetului numărul 7 s-a închis, iar
preşedintele comitetului numărul 1922 a putut conduce
numărătoarea. După cincisprezece minute, chiar înainte ca
Edward du Cann să anunţe rezultatul, din camera
comitetului s-au auzit urale puternice. Toţi cei aflaţi pe
coridor au tăcut, aşteptând ultimele veşti.
— Ea a câştigat! s-a strigat şi, ca nişte piese de domino
care cădeau, cuvintele au fost repetate iar şi iar până ce au
ajuns la mulţimea de afară.
Emma a fost invitată să se alăture învingătoarei pentru un
toast de celebrare în camera acesteia.
— Nu am câştigat încă, a spus Thatcher după ce Airey
Neave a ridicat paharul în cinstea noului lider al opoziţiei. Să
nu uităm că aceasta a fost doar prima rundă şi altcineva va
candida contra mea. Doar atunci vom afla dacă o femeie
poate nu numai să conducă Partidul Conservator, ci să şi
devină prim-ministru. Să ne întoarcem la lucru, a adăugat
ea, nepermiţând să i se umple paharul.
Doar mult mai târziu Emma l-a sunat pe Harry şi i-a
explicat de ce pierduse ultimul tren spre Bristol.

Pe drumul de întoarcere în vest în dimineaţa următoare,

Emma a început să se gândească la priorităţile ei şi la felul în
care-şi va aloca timpul pentru acestea. Se hotărâse deja să-şi
dea demisia din funcţia de preşedinte zonal al Asociaţiei
Conservatorilor dacă Ted Heath urma să fie reales ca lider,
dar a acceptat că, fiind o susţinătoare a cauzei lui Margaret
Thatcher, va trebui să-şi păstreze postul până după
următoarele alegeri generale. Dar cum va reuşi să jongleze
între preşedinţia la Barrington’s şi funcţia de preşedinte

2206
 - JEFFREY ARCHER -

adjunct al guvernatorilor spitalului şi responsabilităţile faţă

de partid, când fiecare zi avea doar douăzeci şi patru de ore?
Încă se lupta cu această problemă când a coborât din tren la
Temple Meads şi s-a alăturat cozii la taxiuri. Nu era aproape
de rezolvare când taxiul a adus-o lângă Manor House.
După ce a deschis uşa din faţă, a fost surprinsă văzându-l
pe Harry ieşind în goană din biroul lui în timpul unei şedinţe
de scris.
— Ce s-a întâmplat, dragă? l-a întrebat, îngrijorată că
putea să fie iar veşti proaste.
— Nick Croft a sunat de trei ori şi te-a rugat să-l suni tu
când te întorci.
Emma a ridicat receptorul telefonului din hol şi a format
numărul scris de Harry lângă telefon. I s-a răspuns după
primul apel.
— Sunt Emma. A ascultat cu atenţie ce-i spunea
preşedintele. Îmi pare foarte rău, Nick, a zis ea în cele din
urmă. Şi desigur că înţeleg de ce vrei să-ţi dai demisia.

2207
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1975

2208
 - JEFFREY ARCHER -

29
— Un dr. Wolfe vă aşteaptă la telefon, a zis Rachel.
Cu toate că Sebastian nu mai vorbise cu acea doamnă de
mult, nu era un nume uşor de uitat pentru el.
— Domnule Clifton, v-am sunat pentru că m-am gândit că
v-ar plăcea să aflaţi că Jessica are mai multe picturi pentru
expoziţia de sfârşit de trimestru a şcolii care dovedesc că e
demnă de bursa pe care i-aţi oferit-o. Mai ales pe una dintre
ele, numită Tatăl meu, o consider excepţională.
— Când are loc expoziţia?
— În acest weekend! Se deschide vineri seara şi durează şi
ziua de duminică. Ştiu că e un drum prea lung de făcut doar
pentru a vedea o jumătate de duzină de picturi, aşa că v-am
trimis un catalog prin poştă.
— Mulţumesc. Este vreuna dintre picturile Jessicăi de
vânzare?
— Toate lucrările sunt de vânzare şi, în acest an, copiii au
ales să ofere câştigurile Crucii Roşii din America.
— Atunci le cumpăr pe toate, a spus Sebastian.
— Mi-e teamă că nu este posibil, domnule Clifton. Alţi
părinţi s-ar plânge pe drept dacă vreuna dintre picturi ar fi
vândută înainte de deschidere şi aceasta este o regulă pe
care n-am de gând s-o încalc.
— La ce oră se deschide expoziţia?
— Vineri, la ora cinci.
Seb a răsfoit agenda ş s-a uitat ce planuri avea pentru
weekend. Victor îi invitase la White Hart Lane să vadă meciul
dintre Spurs şi Liverpool, iar unchiul Giles avea un dineu în
Camera Lorzilor. Nu era o decizie dificilă.
— Plec vineri dimineaţa. Dar nu vreau ca Jessica sau
mama ei să ştie că sunt în oraş atâta timp cât soţul ei mai
trăieşte.
A urmat o pauză lungă înainte ca dr. Wolfe să-i spună:
— Dar domnul Brewer a murit acum un an, domnule
Clifton. Îmi pare rău, credeam că ştiţi.
2209
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian s-a prăbuşit pe fotoliu de parcă ar fi fost pocnit

de un boxer de categorie grea. A încercat să-şi recapete
răsuflarea după ce a înţeles ce-i spusese ea.
— Îmi pare rău, dar…
— Nu aveţi pentru ce să vă scuzaţi, dr. Wolfe. Dar tot aş
prefera să nu ştie că vin.
— Cum doriţi, domnule Clifton.
Sebastian s-a uitat şi şi-a văzut secretara stând în uşă şi
făcându-i semne disperate cu mâna.
— Trebuie să închid, dr. Wolfe, a intervenit ceva.
Mulţumesc pentru că m-aţi sunat şi de abia aştept să ne
vedem în weekend, a zis el înainte de a pune receptorul în
furcă.
— Rachel, plec la Washington vineri dimineaţă şi probabil
voi reveni duminică. Am nevoie de un bilet dus-întors la
clasa business, o mie cinci sute de dolari cash şi te rog să-mi
faci o rezervare la The Willard. Seb a făcut o pauză. Iar ai
privirea aceea exasperată, Rachel.
— Domnul Hardcastle a sosit acum cincisprezece minute
şi toţi vă aşteaptă în biroul preşedintelui pentru semnarea
actelor.
— Desigur, ceremonia de semnare. Cum de am uitat?
Seb a ieşit în fugă din cameră pe coridor. A năvălit în
biroul preşedintelui unde i-a găsit pe Hakim Bishara, Victor
Kaufman şi pe Arnold Hardcastle studiind actele de
fuzionare.
— Îmi cer scuze, domnule preşedinte. Un apel neaşteptat
din Statele Unite.
— Nicio problemă, Seb, a zis Hakim. Apropo, ai fost
vreodată la închisoare?
— E o întrebare capcană? a întrebat Seb, rânjind.
— Nu, sigur că nu, i-a răspuns Arnold Hardcastle. Cu
toate că în cazul tău a fost doar o formalitate, este o condiţie
pe care Banca Angliei o pune ori de câte ori apare o solicitare
pentru obţinerea unei licenţe pentru o bancă.

2210
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, n-am fost niciodată la închisoare, a zis Seb,

sperând că părea suficient de nevinovat.
— Bine, a zis Arnold. Acum mai trebuie doar ca domnul
Bishara şi domnul Kaufman să semneze toate cele trei acte,
iar domnul Clifton să fie martor.
Pe Seb îl amuza faptul că Arnold Hardcastle nu i se adresa
niciodată pe numele de botez în timp ce erau în biroul
preşedintelui, cu toate că erau vechi prieteni de familie şi
Arnold fusese consilierul juridic al firmei de când se ştia Seb.
Cât de mult semăna cu tatăl lui, s-a gândit Seb, căruia
niciodată nu-i spusese Cedric.
— Înainte de a mă despărţi de porţia mea de plăcintă, a zis
Victor, poate că domnul Hardcastle ar putea să mai explice
încă o dată implicaţiile faptului că semnez acest act. E un
lucru asupra căruia tata a insistat întotdeauna.
— Şi avea dreptate, a spus Arnold. Când tatăl tău a murit,
avea cincizeci şi unu la sută din acţiunile de la Kaufman’s
Bank pe care ţi le-a lăsat moştenire ţie, făcându-te astfel
acţionar majoritar. Aceasta era situaţia ta atunci când
domnul Clifton, din partea băncii Farthings, te-a abordat
pentru a-ţi sugera că cele două bănci ar trebui să fuzioneze.
După o lungă perioadă de negocieri, s-a ajuns la acordul ca
tu să devii acţionar cu douăzeci şi cinci la sută de acţiuni la
noua bancă, Harthings Kaufman şi director în consiliul de
administraţie, păstrându-ţi în acelaşi timp poziţia de şef al
departamentului de schimburi valutare – post pe care l-ai
deţinut la Kaufman’s în ultimii opt ani. S-a stabilit, de
asemenea, ca domnul Bishara să rămână preşedinte, iar
domnul Clifton să fie în continuare director executiv.
— Există vreun motiv pentru care ar trebui să mă
îngrijorez? a întrebat Victor.
— Nimic din ce pot prevedea, i-a zis Hardcastle. După ce
toţi trei veţi semna actul de fuziune, vă mai rămâne doar să
aşteptaţi aprobarea Băncii Angliei despre care ofiţerul de
legătură al băncii mi-a zis că este doar o formalitate. El se
aşteaptă ca documentele să fie finalizate într-o lună.

2211
 - JEFFREY ARCHER -

— Tata ar fi fost încântat să vadă fuziunea celor două

bănci ale noastre, a spus Victor. Unde semnez?
Hakim Bishara, din partea băncii Farthings şi Victor
Kaufman, din partea băncii Kaufman’s, au semnat cele trei
acte, cu Sebastian adăugându-şi numele ca martor. După ce
Arnold a strâns toate actele, Hakim s-a dus la cabinetul cu
băuturi, a deschis un mic frigider şi a luat o sticlă cu
şampanie. A scos dopul şi a turnat în trei pahare.
— Pentru Farthings Kaufman, a zis el. Poate nu este cea
mai mare bancă din Londra, dar fără îndoială cea mai nouă.
Cei trei au râs şi au ridicat paharele.
— Pentru Farthings Kaufman.
— Bine, înapoi la muncă, a spus preşedintele. Care este
următoarea sarcină din programul meu?
— O întâlnire cu Clive Bingham peste jumătate de oră,
domnule preşedinte, a spus Hardcastle, pentru a discuta
declaraţia de presă la care a lucrat. Ştiu că toată lumea din
Square Mile consideră că e o afacere încheiată, dar tot aş
vrea să văd fuziunea anunţată în presa financiară. Clive mi-a
spus că atât FT cât şi Economist le-au cerut profilurile
dumneavoastră.
— Şi când te gândeşti că acum nicio decadă în urmă
Banca Angliei a refuzat să-mi acorde o licenţă de bancă
secundară.
— A trecut mult de atunci, a comentat Seb.
— Într-adevăr, a zis Hakim. Şi fuziunea celor două bănci
era chiar următorul pas al planului meu.
— Amin pentru asta, a spus Victor, ridicând a doua oară
paharul.
— Seb, a zis preşedintele când acesta nu şi-a ridicat
paharul, pari puţin preocupat.
— Nu e nimic, domnule preşedinte. Dar ar trebui să vă
spun că voi pleca la Washington vineri dimineaţa. Cred că
mă voi întoarce luni la birou.
— O afacere despre care ar trebui să ştiu ceva? a întrebat
Hakim, ridicând o sprânceană.

2212
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, mă gândesc să cumpăr câteva picturi.

— Pare interesant, a zis Hakim, dar Seb nu a muşcat
momeala. Plec spre Lagos mâine, a mai zis Hakim, pentru o
întrunire cu ministrul petrolului. Guvernul doreşte să
construiască un port mai mare pentru a răspunde cererii
multor cargoboturi petroliere străine după descoperirea unor
noi câmpuri petroliere pe coasta nigeriana. Au invitat
Farthings – pardon, Farthings Kaufman – să le fie consilieri
financiari. Ca şi tine, Seb, sper că mă voi întoarce la birou cel
târziu luni pentru că mă aşteaptă o săptămână grea. Deci,
Victor, vom lăsa banca pe mâinile tale cât timp suntem
plecaţi. Asigură-te că nu apar surprize până ce vom reveni.

— Ce lovitură, a zis Desmond Mellor după ce a citit

declaraţia de presă. Sunt sigur că nu putem face prea multe.
— Câte acţiuni avem la Farthings Kaufman? a întrebat
John Knowles.
— Avem şase la sută acţiuni la Farthings, a zis Adrian
Sloane. Dar acestea vor fi reduse la trei la sută în banca
nouă după fuzionare, ceea ce nu ne va oferi dreptul la un loc
în consiliul de administraţie.
— Şi cu toate că Mellor Travel a avut un an bun, a spus
Desmond, nu am suficienţi bani să-l întrec pe Bishara.
— Unul dintre contactele mele de la Banca Angliei, a zis
Knowles, mi-a spus că se aşteaptă ca fuziunea să fie
ratificată în următoarele două săptămâni.
— Doar dacă Banca Angliei nu devine incapabilă s-o
ratifice, a zis Sloane.
— Şi ce motive ar avea? a întrebat Mellor.
— Dacă directorii nu respectă unul dintre regulamentele
statutare ale băncii.
— La ce regulament te gândeşti, Adrian?
— Că vreunul a fost la închisoare.

2213
 - JEFFREY ARCHER -

30
Sebastian a ieşit din aeroportul Dulles şi s-a alăturat
scurtei cozi la un taxi galben.
— La hotelul Willard, te rog, i-a spus el şoferului. Pe Seb îl
amuza întotdeauna drumul de la Dulles spre capitală. O
autostradă lungă şi şerpuitoare care trecea printre păduri
înainte de a traversa Potomacul şi a trece de monumentele
magnifice din marmură ale foştilor preşedinţi care dominau
priveliştea ca nişte temple romane. Jefferson, Lincoln şi, în
cele din urmă, Washington, înainte ca taxiul să tragă în faţa
hotelului.
Sebastian a fost impresionat când funcţionarul de la
recepţie i-a spus:
— Bine aţi revenit, domnule Clifton, de parcă n-ar fi stat la
Willard doar o singură dată. Vă pot ajuta cu ceva?
— Cât durează ca să ajung la şcoala Jefferson?
— Cincisprezece minute, cel mult douăzeci. Să vă rezerv
un taxi?
Seb şi-a verificat ceasul. Chiar după 2 p.m.
— Da, pentru patru douăzeci.
— Patru douăzeci să fie, domnule. Voi suna în camera
dumneavoastră când vine maşina.
Seb s-a urcat la etajul nouă şi, privind înspre Casa Albă,
şi-a dat seama că primise aceeaşi cameră ca mai înainte. Şi-a
despachetat valijoara şi a pus o mie de dolari în seiful din
perete, presupunând că vor ajunge să cumpere toate
picturile Jessicăi. S-a dezbrăcat, a făcut un duş, s-a aşezat
pe pat şi şi-a pus capul pe pernă.
Telefonul suna. Seb a deschis ochii şi a încercat să-şi
amintească unde era. A ridicat receptorul.
— Taxiul vă aşteaptă la intrarea din faţă, domnule.
Seb şi-a verificat ceasul: 4:15 p.m. Probabil că adormise.
Al naibii decalaj orar.
— Mulţumesc. Cobor imediat. Şi-a pus repede nişte haine
curate înainte de a coborî.
2214
 - JEFFREY ARCHER -

— Poţi să mă duci acolo înainte de cinci? l-a întrebat pe

şofer.
— Asta depinde de unde e „acolo”.
— Îmi pare rău. Şcoala Jefferson.
— Nicio problemă. Taxiul s-a mişcat pentru a se alătura
traficului de început al serii.
Seb îşi făcuse deja două planuri. Dacă, atunci când
ajungea la şcoală, le zărea pe Samantha sau pe Jessica, va
aştepta până ce plecau înainte de a intra în expoziţie. Dar
dacă nu erau, se va uita repede la lucrările fiicei sale, va
alege picturile pe care le dorea şi se va întoarce la Willard
înainte ca ele să-şi fi dat seama că fusese acolo.
Taxiul s-a oprit în faţa intrării şcolii la cinci fără câteva
minute. Seb a rămas pe bancheta din spate şi a urmărit doi
părinţi, însoţiţi de un copil, mergând spre clădire. A plătit
taxiul şi i-a urmat grijuliu, uitându-se tot timpul după cele
două persoane pe care nu voia să le întâlnească. Când a
intrat în clădire, a fost întâmpinat de o săgeată roşie pe care
era scris EXPOZIŢIA DE ARTĂ îndreptată în josul
coridorului.
S-a uitat în toate direcţiile, dar nu era nici urmă de ele. În
sala expoziţiei erau mai mult de o sută de picturi care
acopereau pereţii cu tuşe îndrăzneţe de culoare, dar până
acum veniseră doar o jumătate de duzină de părinţi care
erau clar interesaţi doar de eforturile propriilor lor copii. Seb
a rămas la planul A şi s-a învârtit repede prin cameră. Nu
era greu de distins opera Jessicăi; pentru a cita una dintre
expresiile preferate ale tatălui ei când îl descria pe vechiul
său coleg de şcoală, domnul Deakins, erau de „altă clasă”.
La fiecare câteva momente se uita înspre uşă, dar cum nu
era nici semn de ele, a început prin a studia mai cu atenţie
lucrările fiicei sale. Deşi avea doar zece ani, îşi formase
propriul stil; trăsătura pensulei era îndrăzneaţă, plină de
încredere şi nu sugera corecturi. Apoi s-a oprit în faţa
picturii intitulate Tatăl meu şi a înţeles de ce dr. Wolfe o
numise excepţională. Imaginea unui bărbat şi a unei femei

2215
 - JEFFREY ARCHER -

ţinându-se de mână i se părea lui Seb că ar fi fost influenţată

de René Magritte. Femeia era clar Samantha, cu zâmbetul ei
cald şi ochii blânzi şi chiar şi cu micuţul semn din naştere pe
care el nu-l va uita niciodată. Bărbatul purta un costum gri,
o cămaşă albă şi o cravată albastră, dar faţa nu fusese
completată, ci era lăsată albă. Seb s-a lăsat cuprins de mai
multe emoţii: tristeţe, prostie, vină, regret, dar, cel mai mult,
regret.
A verificat repede iar uşa înainte de a se duce la un
pupitru unde o tânără stătea sub semnul VÂNZĂRI.
Sebastian a întors paginile catalogului, apoi a întrebat cât
costă picturile 9, 12, 18, 21, 37 şi 52. Ea a verificat pe listă.
— Cu excepţia numărului treizeci şi şapte, toate costă o
sută de dolari bucata. Şi, desigur, toţi banii sunt donaţi unei
societăţi caritabile.
— Vă rog să nu-mi spuneţi că numărul treizeci şi şapte a
fost deja vândut.
— Nu, domnule, este de vânzare, dar mi-e teamă că preţul
lui este cinci sute de dolari.
— Le iau pe toate şase, a zis Seb, scoţându-şi portmoneul.
— În total o mie de dolari, a spus femeia, neîncercând să-
şi ascundă surpriza.
Seb a deschis portmoneul şi şi-a dat seama că, în graba sa
de a prinde taxiul, lăsase majoritatea banilor în seiful
hotelului.
— Mi le puteţi rezerva? a întrebat el. Vă asigur că veţi
primi banii mult înainte de închiderea expoziţiei. Nu a vrut
să-i explice de ce nu putea pur şi simplu să-i semneze un
cec. Nu făcea parte din planul A.
— Îmi pare rău, domnule, a zis ea. Chiar atunci el a simţit
o mână pe umăr.
Seb a îngheţat, s-a întors speriat şi a văzut-o pe dr. Wolfe
zâmbindu-i.
— Domnişoară Tomkins, a zis ea hotărâtă. Las-o aşa, e în
regulă.

2216
 - JEFFREY ARCHER -

— Bineînţeles, doamnă directoare. Uitându-se iar la Seb, l-

a întrebat:
— Ce nume să pun pe foaia de vânzări?
— Puneţi-le pe toate pe numele meu, a zis dr. Wolfe
înainte ca Seb să apuce să răspundă.
— Vă mulţumesc, a spus Seb. Când le pot lua?
— Oricând în cursul zilei de duminică, a spus domnişoara
Tomkins. Expoziţia se închide la cinci.
— Vă mulţumesc încă o dată, a zis Seb, înainte de a se
întoarce iar spre dr. Wolfe.
— Am venit să vă avertizez că tocmai le-am zărit pe
Samantha şi pe Jessica intrând în parcare. Seb s-a uitat la
uşă, care părea să fie singura cale de ieşire. Dacă vreţi să mă
urmaţi, a spus dr. Wolfe, vă voi duce în biroul meu.
— Mulţumesc, i-a zis Seb în timp ce ea îl conducea spre
capătul îndepărtat al coridorului unde era o uşă pe care scria
Particular.
După ce a închis uşa biroului, dr. Wolfe a întrebat:
— De ce nu mă lăsaţi să-i spun Samanthei că aţi venit
special să vedeţi lucrările Jessicăi? Sunt sigură că amândouă
ar fi fost încântate să vă vadă, iar Jessica s-ar fi simţit
flatată.
— Mi-e teamă că este un risc pe care nu sunt dispus să
mi-l asum acum. Dar pot să întreb cum se descurcă Jessica?
— După cum vedeţi din picturile pe care le-aţi cumpărat,
bursiera dumneavoastră s-a dovedit a fi o investiţie
înţeleaptă şi cred în continuare că va fi prima fată de la
Jefferson care va câştiga o bursă la Colegiul American de
Artă. Seb n-a putut să-şi ascundă mândria părintească.
Acum mai bine m-aş întoarce înainte să se întrebe unde am
dispărut. Dacă mergeţi până în capătul coridorului, domnule
Clifton, veţi găsi o uşă care dă în curtea din spate, deci
nimeni nu vă va vedea plecând. Şi dacă vă răzgândiţi până
duminică, aveţi numărul meu de telefon. Sunaţi-mă şi voi
face tot ce pot.

2217
 - JEFFREY ARCHER -

Hakim Bishara a urcat treptele aeronavei, simţind că

drumul său în Nigeria fusese o pierdere de vreme. Era un om
răbdător, dar de data aceasta chiar şi răbdarea sa fusese
adusă la limită. Ministrul petrolului îl lăsase să aştepte cinci
ore şi, când fusese în cele din urmă adus în faţa sa, nu
păruse să fie complet informat despre noul proiect portuar şi
sugerase să se revadă după două săptămâni, de parcă biroul
lui Bishara era chiar după colţ. Bishara plecase după
cincisprezece minute cu promisiunea că ministrul va analiza
problema şi-l va anunţa. Nu se aştepta la prea multe.
S-a întors la hotel, a eliberat camera şi a luat un taxi până
la aeroport.
Când Hakim se urca într-un avion, spera întotdeauna
două lucruri: să stea fie lângă o femeie frumoasă dornică să-
şi petreacă doar câteva zile într-un oraş în care era străină,
fie lângă un om de afaceri pe care nu l-ar întâlni în mod
normal şi care ar putea fi interesat în deschiderea unui cont
la Farthings, s-a corectat, Farthings Kaufman şi cât timp îi
va lua să se decidă. În cursul anilor încheiase trei afaceri
importante datorită unei persoane care stătuse lângă el în
avion şi întâlnise nenumărate femei, dintre care una îi
sfâşiase inima după cinci zile idilice la Roma, când îi spusese
că era măritată şi apoi se întorsese acasă. S-a dus la locul
3A. Pe scaunul alăturat stătea o femeie de o frumuseţe
extraordinară la care era greu să nu te holbezi. După ce şi-a
închis centura de siguranţă, s-a uitat şi a văzut că era
cufundată în citirea unui roman pe care Harry Clifton
spusese că ar trebui să-l citească. Nu-şi putea imagina cum
o carte despre iepuri ar putea fi interesantă.
Pe Hakim îl distra întotdeauna să descopere
naţionalitatea, profilul şi profesia doar observând o persoană,
abilitate învăţată de la tatăl lui ori de câte ori încerca să-i
vândă unui client un covor scump. Mai întâi verificarea

2218
 - JEFFREY ARCHER -

lucrurilor de bază, a bijuteriilor, ceasului, hainelor şi

pantofilor şi apoi a orice altceva ieşit din comun.
Cartea sugera inteligenţă, verigheta şi inelul de logodnă
sugerau bogăţie. Ceasul era un Cartier Tank clasic, care nu
se mai producea. Costumul era Yves Saint Laurent, iar
pantofii, Halston. Un observator oarecare ar fi putut s-o
descrie ca fiind o femeie de o anume vârstă; o persoană cu
discernământ ca Sky Masterson sau o tipă care avea clasă.
Figura ei subţire, fină şi părul blond sugerau că era
scandinavă.
I-ar fi plăcut să înceapă o conversaţie cu ea, dar cum ea
părea atât de captivată de roman şi nu i-a aruncat nici
măcar o privire, el s-a decis să doarmă câteva ore, cu toate
că s-a întrebat dacă nu o va regreta mai târziu.

Samantha mergea încet prin sala de expoziţie cu o Jessica

nervoasă în spatele ei.
— Ce crezi, mamă? Va cumpăra cineva vreunul?
— Ei, pentru început, eu.
— Este o uşurare. Nu vreau să fiu singura fată care nu
poate vinde o pictură.
Samantha a râs.
— Nu cred că va fi o problemă.
— E una dintre ele preferata ta?
— Da, numărul treizeci şi şapte. Cred că este cea mai
bună pictură a ta. Samantha admira în continuare Tatăl
meu, când domnişoara Tomkins a apărut şi a pus un punct
roşu lângă pictură. Dar speram s-o cumpăr eu, a zis
Samantha, incapabilă să-şi ascundă dezamăgirea.
— Îmi pare foarte rău, doamnă Brewer, dar toate picturile
Jessicăi au fost vândute la câteva minute după deschiderea
expoziţiei.

2219
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunteţi sigură? a întrebat Jessica. Am pus preţul de

cinci sute de dolari pe acea pictură ca să mă asigur că n-o va
cumpăra nimeni şi voiam s-o dau mamei mele.
— Era, de asemenea, preferata domnului, a zis
domnişoara Tomkins. Şi preţul n-a părut să-l deranjeze.
— Cum îl chema pe acel domn? a întrebat Samantha încet.
— N-am idee. A venit chiar după deschiderea expoziţiei şi a
cumpărat toate picturile Jessicăi. S-a uitat prin cameră. Dar
se pare că a plecat.
— Aş fi vrut să-l văd, a zis Jessica.
— De ce? a întrebat Samantha.
— Pentru că atunci aş fi putut completa faţa.

— Cât? a întrebat Ellie May neîncrezătoare.

— Aproape două milioane de dolari, a recunoscut Cyrus.
— Înseamnă că a fost cea mai scumpă noapte din istorie şi
a naibii să fiu dacă am de gând s-o las pe paraşuta aia să
scape basma-curată.
— Dar este o lady, a zis Cyrus.
— Nu ar fi prima care să recunoască un fraier când îl vede.
— Dar tot există posibilitatea ca micuţul Freddie să fie al
meu.
— Am impresia, a spus Ellie May, că micuţul Freddie nu
este nici măcar al ei.
— Şi ce ai de gând să faci?
— Să fiu a dracu’ de sigură că lady Virginia îşi va da
seama că nu va scăpa aşa uşor.

Hakim s-a trezit din aţipeală. A clipit, a apăsat un buton

de pe braţul scaunului şi şi-a îndreptat scaunul. După
câteva momente o stewardesă i-a oferit o lavetă caldă. Şi-a

2220
 - JEFFREY ARCHER -

frecat uşor ochii, fruntea şi apoi ceafa până ce s-a trezit pe

jumătate.
— Aţi dori micul dejun, domnule Bishara? a întrebat
stewardesa luându-i laveta cu o pensetă.
— Doar suc de portocale şi cafea neagră, vă rog.
S-a uitat la femeia din dreapta, dar şi-a dat seama că
aceasta mai avea doar câteva pagini de citit din carte, aşa că
s-a decis să n-o întrerupă.
Când pilotul a anunţat că vor ateriza peste treizeci de
minute, femeia a dispărut imediat la toaletă şi n-a mai
reapărut o vreme. Hakim a tras concluzia că un bărbat
norocos o aştepta pe Heathrow.
Lui Hakim îi plăcea întotdeauna să fie printre primii
pasageri care coboară din avion, mai ales când avea doar un
bagaj de mână şi nu urma să fie reţinut în sala de bagaje.
Şoferul lui îl aştepta probabil în afara terminalului şi, cu
toate că era duminică, tot voia să meargă la birou şi să
înceapă să se uite la muntele de scrisori fără răspuns care se
vor fi adunat pe biroul lui. Din nou l-a înjurat pe ministrul
petrolului din Nigeria.
De când devenise cetăţean britanic, nu mai era reţinut la
controlul paşapoartelor şi nu mai trebuia să suporte cozile
interminabile. A trecut de caruselul cu bagaje şi s-a îndreptat
spre culoarul verde întrucât nu cumpărase nimic în Lagos. În
momentul în care a ieşit pe coridor, un ofiţer de la vamă a
înaintat şi i-a blocat trecerea
— Pot să vă verific bagajul de mână, domnule?
— Desigur, a zis Bishara lăsând geanta pe masa joasă.
A mai apărut un ofiţer şi a rămas cu un pas în spatele
colegului său, care verifica sistematic singurul bagaj al lui
Hakim. N-a găsit decât trusa de toaletă, două cămăşi, două
perechi de pantaloni, două perechi de şosete şi două cravate
de mătase; tot ce avusese nevoie pentru o vizită de două zile.
Ofiţerul de la vamă a deschis atunci fermoarul unui mic
buzunar lateral pe care Hakim îl utiliza rareori. Hakim a
privit cu neîncredere cum omul a scos un pacheţel mic,

2221
 - JEFFREY ARCHER -

ambalat în celofan, în care se afla o substanţă albă. Cu toate

că nu se drogase în viaţa lui, şi-a dat seama imediat ce era.
— Acesta vă aparţine, domnule? a întrebat ofiţerul.
— Nu l-am mai văzut în viaţa mea, a spus Hakim
adevărul.
— Poate sunteţi amabil să veniţi cu noi, domnule.

2222
 - JEFFREY ARCHER -

31
Desmond Mellor a zâmbit când a citit titlul din Daily Mail.

BANCHER DIN CITY ARESTAT PENTRU TRAFIC DE

HEROINĂ

Era abia la jumătatea articolului când s-a uitat la Adrian

Sloane şi a zis:
— Nici nu se putea mai bine, Adrian, nici măcar dacă l-ai
fi scris tu.
Sloane a răsfoit exemplarul lui din Sun.
— Cred că ţi se va părea că asta-i şi mai şi.

BANCHER ÎN SPATELE GRATIILOR

Mellor a râs.
— Nu poate spera că va supravieţui unor astfel de articole,
a zis Jim Knowles. Chiar şi în FT spune, citez: „Banca Angliei
confirmă că nu a primit o solicitare de fuziune între băncile
Farthings şi Kaufman’s şi nu va mai declara nimic pe acest
subiect”.
— Pe scurt, asta înseamnă „nu ne mai bateţi la cap, ne-a
scăpat mingea în mirişte”, a zis Sloane.
— Ce lovitură, a spus Mellor. Pot să îndrăznesc să te
întreb cum ai reuşit, Adrian?
— Este, cred, mai bine să nu ştii detaliile, Desmond, dar
ceea ce-ţi pot spune este că actorii principali sunt deja în
siguranţă în Nigeria.
— În timp ce Bishara este închis în puşcăria Wandsworth.
— Şi chiar mai mult, nu-l văd bucurându-se de o locuinţă
mai confortabilă în următoarele câteva luni.
— N-aş fi atât de sigur, a zis Jim Knowles. Consilierul lui
cu vorbă dulce îl va scoate probabil pe cauţiune.

2223
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu şi în cazul în care Bishara este acuzat de posesiune

ilegală a unui drog de clasa A cu intenţia de a-l vinde, a zis
Sloane.
— Şi dacă este găsit vinovat, a întrebat Knowles, la cât va
fi condamnat?
— Sentinţa minimă este de cinci ani, conform ziarului The
Times. Nu sunt prea agitat în legătură cu aceasta pentru că
eu voi fi preşedinte la Farthings mult înainte, a spus Mellor.
— Ce crezi că se va întâmpla cu acţiunile celor două
bănci?
— Se vor prăbuşi, dar ar trebui s-o lăsăm aşa până ce se
scufundă cu totul, a zis Mellor. Abia atunci vreau să mai
cumpăr două procente înainte de a mă alătura consiliului de
la Farthings. Cât timp durează procesul, voi juca rolul
cavalerului alb care acceptă cu îndărătnicie să vină în
ajutorul acţionarilor năpăstuiţi. Şi după ce Bishara va fi
declarat vinovat, voi permite să fiu convins să revin ca
preşedinte la Farthings pentru a salva reputaţia băncii.
— E puţin probabil ca Sebastian Clifton să stea potolit în
tot acest timp, a comentat Knowles.
— Va sta acolo până la condamnarea lui Bishara, a spus
Mellor. Şi de îndată ce ajung preşedinte, voi fi primul care îi
va spune cât de rău îmi pare că şi el trebuie să-şi dea
demisia.

Sebastian stătea pe treptele de la Lincoln Memorial şi, la

fel ca al şaisprezecelea preşedinte, era adâncit în gânduri. S-
ar fi întors în Anglia în acea dimineaţă dacă şcoala i-ar fi dat
picturile Jessicăi, dar domnişoara Tomkins nu-l lăsase să le
ia până duminică după-masă.
S-a decis să se întoarcă la şcoală şi să se mai uite o dată la
lucrările Jessicăi, dar nu înainte de a se convinge că era
puţin probabil ca ea sau Samantha să revină sâmbătă după-
masă. Ori spera în realitate ca ele să apară?

2224
 - JEFFREY ARCHER -

Până la urmă a plecat de lângă Lincoln căutând Jefferson.

A luat un taxi până la şcoală cu scuza că ar trebui să-şi
plătească datoria cât mai curând posibil. Când a intrat în
sala expoziţiei, a văzut clar din grămada de puncte roşii că
majoritatea lucrărilor fuseseră reţinute din seara deschiderii.
Tânăra stătea conştiincioasă în spatele biroului ei. Seb s-a
dus la domnişoara Tomkins şi i-a dat o mie de dolari cash.
— Mulţumesc, i-a zis ea. Sunt sigură că vă veţi bucura să
aflaţi că mulţi oameni au fost dezamăgiţi că n-au putut să
cumpere nicio pictură a Jessicăi. Inclusiv mama ei, care a
vrut să ştie cine a cumpărat Tatăl meu. M-a întrebat pe mine,
dar, desigur, nu i-am spus pentru că nu ştiu cum vă
cheamă.
Seb a zâmbit.
— Mulţumesc. Şi dacă aş putea, le-aş lua pe toate mâine
după-masă.
A lăsat-o pe domnişoara Tomkins să se mai uite o dată la
picturile Jessicăi. El a mai stat şi a studiat jumătatea de
duzină de picturi pe care le poseda acum şi, plin de
satisfacţia unui colecţionar împătimit, a ajuns în sfârşit în
faţa lucrării Tatăl meu despre care se hotărâse deja că o va
agăţa deasupra căminului din apartament. Era gata să plece
când o voce din spate i-a spus:
— Te uiţi cumva într-o oglindă?
Sebastian s-a întors şi şi-a văzut fata, care imediat l-a
îmbrăţişat şi i-a spus:
— De ce a durat atât?
Rareori Sebastian rămânea fără cuvinte, dar nu ştia ce ar
putea spune aşa că a îmbrăţişat-o şi el înainte ca ea să dea
un pas înapoi şi să zâmbească ironic:
— Ei, spune ceva!
— Îmi pare rău, a zis el în cele din urmă. Ai dreptate, te-
am văzut o dată, acum mai mulţi ani, dar nu am avut
curajul să te salut. Am fost un prost.
— Ei, în privinţa asta, suntem de acord, a zis Jessica. Dar,
ca să fim cinstiţi, nici mama n-a prea strălucit. Jessica l-a

2225
 - JEFFREY ARCHER -

luat de mână şi l-a condus afară din cameră, continuând să-i

vorbească de parcă erau prieteni vechi. De fapt şi ea este la
fel de vinovată. I-am spus să ia legătura cu tine după ce tatăl
meu vitreg a murit.
— Nu te-ai gândit niciodată că era tatăl tău adevărat?
— Poate nu sunt bună la matematică, dar chiar şi eu mi-
am dat seama că dacă aveam şase ani, iar ei se întâlniseră
cu cinci ani înainte…
Seb a râs.
— Chiar după moartea lui Michael, mama mi-a spus ceea
ce ştiam deja, dar tot n-am reuşit s-o conving să ia legătura
cu tine.
Au mers prin parc, braţ la braţ, au intrat într-o gelaterie
Farell’s şi au luat o îngheţată cu topping de caramel
fierbinte, în timp ce ea îi povestea despre prieteni, despre
picturile ei, despre planurile ei de viitor. Ascultând-o, el se
întreba, lipsit de speranţă, cum ar putea recupera toţi anii
pierduţi în doar două ore.
— S-a făcut târziu, a zis el într-un sfârşit, uitându-se la
ceas. Nu se întreabă mama ta pe unde eşti?
— Sebastian, a zis ea, punându-şi mâinile în şold. Am zece
ani.
— Ei bine, dacă eşti atât de mare, ce crezi că ar trebui să
facem în continuare?
— M-am ocupat de asta. Ne duci pe mine şi pe mama să
cinăm la Belvedere diseară. Am făcut deja o rezervare pentru
trei persoane la şapte treizeci. Atunci trebuie să ne hotărâm
dacă vom sta în Londra sau în Washington.
— Dar dacă nu m-aş fi întors azi la şcoală?
— Ştiam că te vei întoarce.
— Dar eu nu ştiam.
— Nu e acelaşi lucru.
— Se pare că ai aranjat deja totul, a spus Seb.
— Sigur că da. Am avut mult timp în care să mă gândesc,
nu?
— Şi mama ta va fi de acord cu planurile tale?

2226
 - JEFFREY ARCHER -

— De fapt, încă nu i-am spus. Dar putem aranja totul

diseară, corect?
— Dr. Wolfe mi-a zis ieri că ai putea câştiga o bursă la
Colegiul American de Artă.
— Dr. Wolfe va fi la fel de mândră dacă voi fi prima fată de
la Jefferson care va merge la Colegiul Regal de Artă, deşi m-
am gândit că ar fi bine să trec mai întâi pe la Slade, exact ca
cealaltă Jessica.
— Mama ta şi cu mine avem vreun cuvânt de spus în toate
astea?
— Să sperăm că nu. La urma-urmei, voi doi aţi încurcat
totul până acum.
Sebastian a râs.
— Pot să te întreb dacă sunt ceea ce te aşteptai? a spus
ea, părând nesigură pe ea pentru prima oară.
— Eşti chiar mai frumoasă şi mai talentată decât îmi
închipuiam. Dar eu? a întrebat-o Seb, zâmbind.
— De fapt, sunt puţin dezamăgită, a spus Jessica.
Credeam că eşti mai înalt şi mai arătos. În genul lui Sean
Connery.
Seb a izbucnit în râs.
— Eşti copilul cel mai precoce pe care l-am întâlnit
vreodată.
— Şi cred că vei fi încântat să afli că mama e de acord cu
tine, doar că-mi spune ştrengăriţă şi nu copil, ceea ce sunt
sigură că vei face şi tu după ce mă vei cunoaşte mai bine.
Acum trebuie să plec. Trebuie să-i spun multe mamei şi de
abia aştept să port diseară rochia nouă pe care am
cumpărat-o special pentru această ocazie. Mai ştii unde
mergem?
— La Belvedere, la şapte treizeci.
Jessica l-a îmbrăţişat şi a izbucnit în plâns.
— Ce s-a întâmplat? a zis el.
— Nimic, doar asigură-te că de data aceasta ajungi la
timp.
— Nu te îngrijora. Voi ajunge.

2227
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar fi bine, a spus Jessica şi l-a părăsit repede.

Domnul Arnold Hardcastle QC stătea în faţa lui Hakim

Bishara într-o cămăruţă specială de la HMP Wandsworth.
— Hakim, îţi voi spune ceva ce n-am mai zis niciunui
client. Chiar dacă este îndatorirea avocatului să ofere cea
mai bună apărare posibilă clientului său, fie că este convins
că e vinovat sau nevinovat, aş vrea să ştii că nu am nicio
îndoială rezonabilă sau altfel că ţi s-a înscenat ceva. Totuşi,
trebuie să te avertizez că din cauza noilor reglementări ale
guvernului referitoare la drogurile de clasă A, judecătorul va
fi obligat să refuze cererea de eliberare pe cauţiune.
— Şi cât timp va dura până ce procesul meu ajunge la
tribunal?
— Patru luni, cel mult şase. Dar fii sigur că voi face tot ce
pot să-l grăbesc.
— În care timp eu voi zăcea încuiat aici, iar banca se va
duce naibii.
— Să sperăm că nu se va ajunge la asta.
— Ai citit ziarele de dimineaţă? a spus Bishara. Nu putea
să fie mai rău. Când se va deschide mâine bursa de acţiuni,
hoitarii se vor năpusti asupra cadavrelor şi le vor ciuguli
până ce vor rămâne doar oasele. Există şi vreo veste bună?
— Ross Buchanan m-a sunat acasă în noaptea trecută să-
mi spună că va fi preşedinte temporar până ce vei reveni. A
dat deja o declaraţie de presă în care spune că nu are nicio
îndoială că vei fi achitat.
— Tipic, a zis Hakim. Acceptă-i oferta. Vom avea nevoie şi
ca Sebastian să fie la locul lui când se deschide piaţa.
— Acum e la Washington. L-am sunat de câteva ori la
hotel, dar nu era în cameră. I-am lăsat un mesaj prin care îl
rog să mă sune imediat. Mai pot face şi altceva?
— Da, Arnold. Am nevoie de cel mai bun detectiv
particular pe care l-ai întâlnit vreodată, cineva neînfricat şi

2228
 - JEFFREY ARCHER -

care nu va lăsa nimic să-l oprească atunci când va da de

urma celui care este responsabil pentru heroina care a ajuns
în valiza mea.
— Inspectorul şef Barry Hammond este numele care-mi
vine în minte, dar am pierdut legătura cu el de când a plecat
de la Poliţia Metropolitană.
— A ieşit la pensie?
— Nu, şi-a dat demisia când a fost acuzat că a plantat
dovezi pe teritoriul unui şef de bandă care scăpa întruna de
orice, inclusiv de acuzaţia de crimă.
— Cum ai dat de el?
— Eram consilierul lui juridic când procesul a ajuns la
tribunal. L-am scăpat, dar el a demisionat din poliţie a doua
zi.
— Atunci caută-l pentru că trebuie să-l văd cât de curând
posibil.
— Mă voi ocupa imediat de asta. Altceva?
— Găseşte-l pe Sebastian.

Seb a mers încet înapoi la hotel şi s-a gândit la toţi anii

pierduţi şi cum intenţiona să se revanşeze pentru ei, oricâte
sacrificii ar trebui să facă. Doar dacă Samantha i-ar da o a
doua şansă. Oare Jessica avea dreptate? Chiar dorea să stea
în Londra? Diseară va fi ca o primă întâlnire şi bănuia că
Samantha va fi la fel de nervoasă ca el. La urma-urmei, soţul
ei murise de curând şi Seb nu ştia cum se va simţi ea
văzându-l din nou. Poate tânăra lor şefă ştia mai multe decât
era dornică să recunoască. Altă persoană de care ura să fie
despărţit.
Când Seb a intrat în hotel, s-a dus la recepţie şi a întrebat:
— Cât durează să ajung la restaurantul Belvedere?
— E chiar după colţ, domnule, nu durează mai mult de
câteva minute. Aveţi rezervare? Probabil că sâmbătă seara
sunt toate locurile date.

2229
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, am, a zis Seb încrezător.

— Şi mai am un mesaj urgent pentru dumneavoastră,
domnule Clifton. Sunteţi amabil, vă rog, să-l sunaţi pe
domnul Arnold Hardcastle? A lăsat un număr. Să-l chem şi
să vă fac legătura în cameră?
— Da, te rog, i-a spus Seb, înainte de a se îndrepta spre
cel mai apropiat lift. Nu-l mai auzise pe Arnold folosind
cuvântul „urgent”. Oare ce era atât de important? Uitase să
semneze una dintre paginile documentului de fuzionare?
Poate Victor se răzgândise în ultimul moment? De îndată ce
a ajuns în camera lui, a aşteptat doar câteva clipe înainte de
a suna telefonul.
— Sebastian Clifton.
— Seb. Slavă Domnului că am dat de tine.
— Ce s-a întâmplat, Arnold?
— Mi-e teamă că am nişte veşti proaste.
Seb a ascultat neîncrezător tot ce păţise Hakim de când
coborâse din avion pe Heathrow.
— Trebuie să fie o înscenare, pur şi simplu, a spus Seb,
furios.
— Exact ce am zis şi eu, a spus Arnold. Dar mi-e teamă că
nu e ceva pur şi cu siguranţă nu este simplu, când s-au
adunat atâtea dovezi împotriva lui.
— Unde este acum?
— Într-o celulă de la Wandsworth. Crede că este crucial ca
tu să fii la biroul tău luni dimineaţa la deschiderea pieţei.
— Sigur că voi fi. Voi lua următorul avion spre Heathrow.
A lăsat receptorul jos şi a sunat imediat la recepţie. Voi pleca
în următoarea jumătate de oră. Te rog să-mi pregăteşti
factura şi să-mi faci o rezervare la primul zbor disponibil spre
Londra. Şi căută apoi numărul doamnei Michael Brewer,
după care te rog să-mi faci legătura în cameră.
Seb a împachetat repede şi apoi a verificat că nu lăsase
nimic prin cameră. Îşi trăgea fermoarul la valiză când
telefonul a sunat iar.

2230
 - JEFFREY ARCHER -

— Îmi pare rău, dar numărul doamnei Michael Brewer nu

este disponibil.
— Atunci fă-mi legătura cu dr. Wolfe la Jefferson
Elementary School. Este directoarea de acolo.
Seb s-a învârtit prin cameră. Dacă ar putea vorbi cu dr.
Wolfe, ar obţine cu siguranţă numărul lui Sam…
Telefonul a sunat iar.
— Dr. Wolfe nu răspunde la telefon, domnule Clifton şi
singurul avion la care vă pot obţine rezervarea decolează în
două ore, aşa că veţi fi nevoit să vă grăbiţi. Toate celelalte
zboruri sunt pline.
— Fă-mi rezervarea. Şi am nevoie de un taxi până la
Dulles.
În drum spre aeroport, Seb nici măcar n-a observat
monumentele uriaşe, Potomacul cel repede curgător sau
pădurile dese. Mintea lui era preocupată gândindu-se la
Hakim închis într-o celulă. Seb a acceptat că nu mai are rost
ca Arnold să înainteze actele de fuzionare Băncii Angliei după
ce şi-a amintit întrebarea amuzată a lui Hakim: „Ai fost
vreodată la închisoare?” S-a întrebat cine putea fi în spatele
unei asemenea trădări. Imediat i-a venit în minte Adrian
Sloane, dar acesta n-ar fi putut lucra de unul singur.
Abia când Seb s-a uitat la ceas şi a văzut că era aproape
7:30, şi-a amintit unde ar fi trebuit să fie atunci. Jessica îşi
va imagina că le-a părăsit iar. Nu-şi va putea închipui că
ceva ar fi mai important decât… A plătit taxiul, s-a năpustit
în terminal, s-a înregistrat, apoi s-a îndreptat spre salonul
clasei business unde a intrat în singura cabină telefonică
disponibilă, a pus o monedă în fantă şi a sunat la informaţii
telefonice.
— Acesta este primul apel către pasagerii pentru
Heathrow, Londra cu zborul şapte cincizeci şi cinci British
Airways; vă rugăm să vă îndreptaţi…
— Un restaurant din Washington numit Belvedere.
După câteva momente, ea i-a dat numărul. Seb l-a format
imediat, descoperind doar că era ocupat. S-a decis să-şi ia

2231
 - JEFFREY ARCHER -

biletul şi să încerce iar peste câteva minute. Poate avionul va

fi întârziat.
A fugit iar la cabina telefonică şi a format numărul. Tot
ocupat.
— Acesta este ultimul apel pentru pasagerii către Londra
Heathrow la zborul şapte cinzeci şi cinci British Airways. Vă
rugăm…
A pus monedele înapoi şi a format iar numărul, rugându-
se să nu fie tot ocupat. De data aceasta a auzit tonul.
— Hai ridică receptorul, ridică-l! a strigat el.
— Bună seara, restaurantul Belvedere, cu ce vă pot ajuta?
— Sunt Sebastian Clifton şi trebuia să cinez la
restaurantul dumneavoastră cu Samantha şi Jessica Brewer.
— Da, domnule, doamnele au sosit şi stau în hol
aşteptându-vă.
— Trebuie să vorbesc cu Jessica Brewer. Vă rog să-i
spuneţi că e urgent.
— Desigur, domnule, o voi ruga să vină la telefon.
Seb a aşteptat, dar următoarea voce pe care a auzit-o a
spus:
— Mai introduceţi cincizeci de cenţi în fantă.
S-a scotocit prin buzunare după mărunţis, dar n-a găsit
decât zece cenţi, l-a pus în fantă şi s-a rugat.
— Salut, tăticule, sunt Jessie.
— Jessie, salut… bip, bip, bip, clic… brr.
— Îl rugăm pe domnul Sebastian Clifton care are rezervare
la avionul şapte cincizeci şi cinci British Airways să vină la
poarta numărul paisprezece pentru că aceasta este pe
punctul de a se închide.

2232
 - JEFFREY ARCHER -

32
Cei patru au ţinut o întrunire neprogramată a consiliului
luni dimineaţa, la ora unsprezece. Au stat în camera
înghesuită, cu o masă acoperită cu vinii, rezervată
consultaţiilor juridice.
Ross Buchanan stătea la un cap al mesei cu un vraf de
dosare întinse pe podea lângă el. Hakim Bishara stătea vizavi
de el, cu Arnold Hardcastle în dreapta şi Sebastian în stânga.
— Poate ar fi mai bine să încep eu, a zis Ross, anunţându-
vă că – cel puţin până acum – acţiunile Farthings nu au
scăzut chiar atât de mult cât ne temeam noi.
— Au fost ajutate de declaraţia ta drastică, apărută în
toate ziarele de duminică, fără îndoială, a comentat Hakim.
Într-adevăr, dacă ceva poate menţine banca pe linia de
plutire este reputaţia ta în City, Ross.
— Se pare că mai există şi o a treia parte implicată, a spus
Seb, care cumpără toate acţiunile disponibile pe piaţă.
— Sau un prieten sau un prădător, mă întreb, a zis
Hakim.
— Nu ştiu sigur, dar vă voi anunţa când voi şti.
— Şi acţiunile Kaufman’s ce mai fac?
— În mod surprinzător, a spus Seb, au crescut uşor, în
ciuda faptului că Victor a anunţat pe toţi cei interesaţi că, în
ceea ce-l priveşte pe el, fuzionarea va avea loc şi că răposatul
său tată era un mare admirator al dumneavoastră.
— Este foarte generos din partea lui, a zis Hakim,
punându-şi coatele pe masă. Dar câţi dintre clienţii noştri
majori şi-au retras conturile?
— Mai mulţi au sunat ca să-şi exprime îngrijorarea
referitoare la schimbările care vor avea loc şi să ne explice că
societăţile lor nu pot fi asociate cu traficanţii de droguri.
— Şi ce le-ai spus? a întrebat Arnold, înainte ca Hakim să
intervină.

2233
 - JEFFREY ARCHER -

— Le-am spus, a continuat Ross, că domnul Bishara nici

măcar nu fumează şi de fapt cui îşi închipuie ei că ar putea
vinde drogurile?
— Dar clienţii mai mici? a zis Hakim. Votează şi ei cu
picioarele?
— Câţiva şi-au mutat deja conturile, a zis Seb. Dar, în mod
ironic, încercam să scap de câţiva dintre ei de ani de zile şi
nu mă îndoiesc că se vor târî înapoi după ce vă veţi dovedi
nevinovăţia.
— Şi li se va trânti uşa în nas, a spus Hakim, lovind cu
pumnul în masă. Dar detectivul nostru particular? l-a
întrebat pe Arnold. Ai reuşit să-i dai de urmă?
— Da, domnule preşedinte. L-am găsit jucând snooker în
Romford. Citise despre caz în News of the World şi zicea că pe
stradă se zvoneşte că a fost o cursă, dar nimeni nu ştie a cui,
ceea ce l-a convins că poate fi vorba de suspecţii obişnuiţi.
— Când vine să mă vadă?
— Seara, la ora şase. Dar ai grijă, Barry Hammond nu este
un om prea amabil. Dar dacă se hotărăşte să accepte
misiunea, nu aş vrea să fiu în locul vinovatului.
— Cum adică, „dacă”? Cine naiba se crede?
— Îi dispreţuieşte pe traficanţii de droguri, Hakim, a zis
Arnold, calm. Crede că ar trebui spânzuraţi cu toţii în
Trafalgar Square.
— Dacă are de gând să sugereze că…
Sebastian şi-a pus o mână pe braţul lui Hakim.
— Înţelegem toţi prin ceea ce treceţi, domnule preşedinte,
dar trebuie să rămâneţi calm şi să ne lăsaţi pe Ross, pe
Arnold şi pe mine să ne descurcăm.
— Îmi pare rău. Sigur că ai dreptate, Seb. Să nu crezi că
nu vă sunt tuturor recunoscător. De abia aştept să-l
întâlnesc pe domnul Hammond.
— O să-ţi pună câteva întrebări pe şleau, a zis Arnold.
Promite-mi doar că nu te vei enerva.
— Voi fi doar dulceaţă şi pace.

2234
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum îţi petreci timpul? a întrebat Ross, încercând să

schimbe atmosfera. Nu poate fi plăcut să stai aici.
— Azi-dimineaţă am stat o oră în sala de sport, ceea ce mi-
a amintit că nu mai sunt în formă. Pe urmă am citit FT de la
cap la coadă. Ieri după-masă m-am plimbat o oră în curte
împreună cu doi bancheri care au fost închişi pentru că
manipulau preţul acţiunilor şi seara am jucat table.
— Pe bani? s-a interesat Seb.
— O liră jocul. E un tip închis pentru jaf armat care mi-a
luat nişte lire, dar am plănuit să le recuperez în seara asta.
Cei trei vizitatori au izbucnit în râs.

— Am mai cumpărat alte două procente din acţiunile

Farthings, a spus Sloane, aşa că acum avem dreptul să fim
în consiliu.
— Aceste acţiuni suplimentare s-au dovedit a fi mai
scumpe decât ai prevăzut, a zis Mellor.
— E adevărat, dar brokerul meu mi-a spus că a apărut un
jucător important care culege de pe piaţă tot ce apare din
stoc.
— Ai idee cine ar putea fi? a întrebat Knowles.
— Niciuna, dar asta explică pentru ce acţiunile n-au
scăzut atât cât anticipasem eu. Dacă mă laşi să te reprezint
în consiliu, Desmond, voi putea afla exact ce se petrece şi
apoi voi putea, regulat, să ofer presei informaţii false. În cele
din urmă va apărea efectul de scădere picătură cu picătură
care le va ieftini, poţi să mă crezi.
— Mai crezi încă faptul că nimeni nu ar putea să-şi dea
seama că cineva de la această masă ar fi responsabil?
— Sunt foarte sigur. Noi suntem singurele trei persoane
care ştiu ce se întâmplă, iar eu sunt singurul care ştie unde
sunt îngropate cadavrele.

2235
 - JEFFREY ARCHER -

După ce Sebastian a părăsit întrunirea de la închisoarea

Wandsworth, s-a întors repede la bancă unde a găsit-o pe
Rachel lângă uşa biroului său.
— Treizeci şi doi de clienţi vor să vă vorbească personal,
toţi foarte urgent.
— Care e primul?
— Jimmy Goldsmith.
— Dar banca n-a făcut niciodată afaceri cu domnul
Goldsmith.
— Este un prieten apropiat al domnului Bishara. Se învârt
amândoi la Clermont Club.
— Bine, voi vorbi mai întâi cu el.
Rachel s-a întors în biroul ei şi după câteva momente
telefonul lui Sebastian a sunat.
— Domnule Goldsmith, sunt Sebastian Clifton, m-aţi
sunat.
— Am auzit că l-aţi vizitat pe Hakim la închisoare azi. Cum
se simte?
— Rezistă.
— La fel ca acţiunile voastre.
— Deci dumneavoastră sunteţi jucătorul major?
— Să spunem doar că am cules toate acţiunile atunci când
au scăzut cu zece la sută sub medie.
— Dar de ce, domnule Goldsmith? V-ar putea costa o
avere până la urmă.
— Din două motive, domnule Clifton. Unul, îl cunosc pe
Hakim de la universitate şi ştiu că el, ca şi mine,
dispreţuieşte traficanţii de droguri.
— Şi al doilea motiv?
— Să spunem doar că îi sunt dator.
— Dar tot riscaţi foarte mult.
— Este un joc de noroc, recunosc. Dar când se va dovedi
nevinovăţia lui Hakim, şi nu am nicio îndoială că aşa va fi,
preţul acţiunilor băncii va creşte şi când le voi vinde voi
câştiga o mică avere.

2236
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnule Goldsmith, mă întrebam dacă nu m-aţi putea

ajuta şi la un alt câştig.
Goldsmith a ascultat cu atenţie cererea lui Sebastian.
— Când ţineţi întrunirea de urgenţă a consiliului? a
întrebat el.
— Marţi dimineaţa, la ora zece.
— Voi fi acolo.

Sebastian şi-a petrecut restul zilei încercând să le

răspundă celor care-l sunaseră. Se simţea ca băieţelul
olandez cu degetul în dig. Oare se va rupe şi-i va îneca pe
toţi?
A ascultat aceleaşi întrebări iar şi iar şi a încercat să-l
asigure pe fiecare client că Hakim nu numai că era
nevinovat, ci şi că banca era în siguranţă. A fost plăcut
surprins când şi-a dat seama câţi oameni erau siguri şi
dornici să-l susţină pe preşedinte. Seb a făcut două liste, una
dintre ele numită „prieteni de vreme rea” şi cealaltă „prieteni
de vreme bună”. La şapte în acea seară, lista cu „vreme rea”
o depăşea pe cea cu „bună”.
Seb era gata să plece acasă când telefonul a sunat iar. S-a
gândit să-l ignore şi să plece, dar a ridicat cu neplăcere
receptorul.
— Lordul Barrington e pe fir, a zis Rachel. Să vă fac
legătura?
— Desigur.
— Salut, Seb. Îmi pare rău că te deranjez. Cred că ai avut
o zi foarte grea. Dar m-am întrebat dacă nu-mi poţi acorda
un moment.
— Desigur, a repetat Seb.
— Acum câtva timp m-ai întrebat dacă aş vrea să mă
alătur consiliului de la Farthings. Te sun ca să te întreb dacă
oferta mai e valabilă.
Sebastian a rămas mut.

2237
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai eşti acolo, Seb?

— Da, a spus el în cele din urmă.
— Aş considera o mare onoare să lucrez cu Hakim
Bishara, a spus Giles, dacă el crede că l-aş putea ajuta
cumva.

După ce telefonul n-a mai sunat, Sebastian s-a decis să

meargă în sfârşit acasă, deşi mai era o persoană pe care
trebuia s-o sune. Dar s-a decis că-i va fi mai uşor să discute
cu ea în intimitatea apartamentului său.
Pe drumul spre casă, în Pimlico, i s-a făcut brusc foame,
pentru că nu mâncase nimic la prânz. Nu avea chef să
mănânce în oraş şi bineînţeles nici nu avea chef de gătit, aşa
că s-a oprit la o pizzerie şi aluat o pizza mare cu ardei. Până
ce a ajuns în faţa blocului în care stătea, mintea lui revenise
la problemele pe care le va aborda la întrunirea de a doua zi,
acum că Adrian Sloane revenise în consiliu. A intrat în
Pimlico Mansions şi a luat liftul până la apartamentul său de
la etajul nouă. Când a deschis uşa a auzit telefonul sunând.

Hakim Bishara s-a uitat cu atenţie la bărbatul aşezat la

masă în faţa lui. Juca din nou jocul pe care-l învăţase de la
tatăl lui. Costumul albastru-închis al domnului Hammond
era bine croit, dar cam boţit; probabil că-şi pusese cămaşa
albă cu o oră înainte. Cravata avea o stemă, probabil de la
un club de rugby, iar pantofii ar fi putut fi făcuţi să lucească
doar de către un militar. Capul era ras, trupul slab şi agil şi
cu toate că avea patruzeci şi ceva de ani, nu mulţi oameni de
treizeci ar fi fost în stare să boxeze cu el. Hakim l-a aşteptat
să vorbească.
— Am fost de acord să vă văd, domnule Bishara, doar
pentru că sunteţi un prieten al domnului Hardcastle.

2238
 - JEFFREY ARCHER -

Essex, dur, direct la subiect. Hammond s-a întors spre

stânga şi a dat din cap spre Arnold.
— Şi lui îi sunt dator. M-a salvat când eram vinovat.
Sunteţi vinovat, domnule Bishara? a întrebat el, cu ochii
adânci, căprui, aţintiţi asupra lui Hakim de parcă era un
piton care-şi studia cina.
Hakim putea auzi în ureche vocea lui Seb, spunându-i să
fie calm.
— Nu, nu sunt vinovat, domnule Hammond, i-a răspuns,
întorcându-i privirea.
— Aţi consumat vreodată droguri, domnule Bishara?
— Niciodată, a zis Hakim, calm.
— Atunci nu vă va deranja dacă vă răsuciţi mânecile, nu?
Hakim i-a îndeplinit ordinul fără să discute. Ochii lui
Hammond i-au analizat braţele. Şi acum pantalonii. A
răsucit fiecare crac al pantalonilor. Deschideţi gura, vreau să
vă văd dinţii. Hakim a deschis gura. Mai mult, a zis el, apoi
s-a uitat înăuntru. Ei, un lucru e sigur, domnule Hardcastle.
Prietenul dumneavoastră n-a luat droguri în viaţa lui, deci a
trecut primul test. Hakim s-a întrebat care va fi al doilea. Şi
acum să aflăm dacă este traficant.

Sebastian a închis uşa, a lăsat pizza pe masa din hol şi a

înşfăcat receptorul. A fost întâmpinat de o voce pe care n-o
mai auzise de multă vreme.
— Tocmai voiam să te sun, a zis Seb. Dar, având în vedere
împrejurările, nu mi s-a părut înţelept să te sun de la birou.
— Împrejurările? a repetat Samantha cu vocea ei dulce pe
care Seb nu reuşise s-o uite niciodată.
— Mi-e teamă că este o poveste mai lungă.
Seb a încercat apoi să-i explice ce păţise Bishara şi
încercarea lui eşuată de a o suna de pe aeroportul Dulles şi
când a terminat nu avea idee cum va reacţiona Samantha.
— Bietul om. Nici nu-mi pot imagina prin ce trece.

2239
 - JEFFREY ARCHER -

— Este un coşmar, i-a zis Seb. Sper că eşti de părere că

am procedat corect.
— Şi eu aş fi făcut la fel, a spus ea. Cu toate că
mărturisesc că de abia aşteptam să te văd.
— M-aş putea întoarce sâmbătă la Washington să-mi iau
picturile şi să te duc la cină.
— Aş sugera să ne duci pe amândouă, a spus Sam.
Jessica ţi-a făcut un model din plastilină şi a înfipt ace în el
în ultimele douăzeci şi patru de ore.
— Asta meritam. Aş putea să vorbesc şi cu ea sau îmi va
trânti telefonul în nas?
— Nu te îngrijora. Cred că va rămâne în curând fără ace.

— Descrieţi persoana care stătea lângă dumneavoastră în

avion, a spus Hammond.
— În vârstă de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani,
măritată…
— De unde ştiţi că era măritată?
— Purta o verighetă şi un inel de logodnă.
— Şi asta ce dovedeşte?
— Că nu este disponibilă. Dumneavoastră, de exemplu, aţi
divorţat de curând.
— De unde ştiţi?
— Aveţi o dungă subţire pe inelarul mâinii stângi pe care
încercaţi să o rotiţi din când în când, de parcă ar mai fi o
verighetă acolo.
— Ce purta?
— Un costum pe comandă, nicio bijuterie cu excepţia unor
cercei scumpi cu diamante şi un ceas Cartier Tank.
— Aţi vorbit cu ea?
— Nu, limbajul ei corporal indica faptul că nu dorea să fie
deranjată.
— Aţi discutat cu alţi pasageri din avion?

2240
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, am făcut un drum fără sens şi obositor în Lagos şi

voiam doar să dorm.
— Am nevoie de numărul zborului şi de data şi numele
rezervării pentru că ea s-ar putea să fie o persoană care face
în mod obişnuit acel drum.
Arnold şi le-a notat.
— Nu putea să fi fost ea, a zis Hakim convins.
— Vă mai amintiţi altceva despre ea?
— Citea Watership Down şi purta ochelari.
— Cetăţenia?
— Scandinavă. Aş zice că suedeză.
— De ce?
— Nicio altă rasă de pe pământ nu are un păr blond
natural de acest tip.
— Acum aş vrea să vă gândiţi cu atenţie înainte de a-mi
răspunde la următoarea întrebare, domnule Bishara. Hakim
a încuviinţat. Vă gândiţi la cineva care ar putea beneficia de
faptul că sunteţi la închisoare?
— Nu-mi vine nimeni în minte. Mulţi îmi invidiază
succesul, dar nu-i consider duşmani.
— Există cineva care ar profita de eşuarea fuzionării
Farthings Kaufman?
— Mai mulţi. Dar după ce am trecut prin ultimele câteva
zile, nu aş vrea să acuz pe cineva care, ca şi mine, ar putea
să fie complet nevinovat.
Arnold şi-a mai notat ceva.
— Domnul Clifton sau domnul Kaufman, de exemplu? Nu
uitaţi că au fost împreună la şcoală. Unul dintre ei s-ar putea
vedea în funcţia de viitor preşedinte mult mai curând dacă v-
aţi afla în siguranţă în spatele gratiilor.
— Nu este nicio îndoială că unul dintre ei va deveni până
la urmă preşedinte în locul meu. Dar vă pot asigura,
domnule Hammond, că ambii sunt sută la sută persoane de
încredere şi şi-au dovedit lealitatea faţă de mine în ultimele
zile. Nu, domnule Hammond, trebuie să vă uitaţi ceva mai
departe.

2241
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar ceilalţi membri ai consiliului?

— Sunt sau prea bătrâni, prea ocupaţi sau prea conştienţi
că nu sunt apţi pentru această funcţie.
Arnold Hardcastle şi-a permis să zâmbească.
— Ei bine, există cineva care doreşte să vă ştie la
închisoare mult timp, altfel de ce s-ar fi deranjat să fiţi
arestat pentru un delict pe care nu l-aţi comis?
— Dar dacă cineva de genul acesta ar fi fost în avion, l-aş
fi recunoscut.
— Nu era necesar să fi fost în avion, a zis Hammond. El
sau ea ar fi putut folosi pe cineva care n-ar fi dat de bănuit şi
care s-ar fi putut urca în avion cu treisprezece uncii de
heroină fără să fie suspectat. Poate o stewardesă sau chiar
un pilot.
— Dar de ce? a întrebat Hakim.
— Lăcomia sau teama sunt, în general, răspunsul la
această întrebare, domnule Bishara. Banii sunt catalizatorul.
O datorie care trebuie plătită, informaţii care nu trebuie să
fie dezvăluite. Nu vă îngrijoraţi, domnule Bishara, voi afla
cine a fost. Dar nu va fi ieftin.
Hakim a încuviinţat. Dacă se discuta despre bani, se
simţea pe un teren mai sigur.
— Cât mă va costa?
— Am nevoie de o echipă mică. Doi sau poate trei oameni.
Trebuie să fie experţi în domeniile lor şi se vor aştepta de la
început să fie plătiţi în cash.
— Cât?
— Cinci mii.
— Îi veţi primi azi, ceva mai târziu, a zis Hakim, făcându-i
semn lui Arnold. Şi plata pentru dumneavoastră, domnule
Hammond?
— M-am gândit puţin şi aş prefera să fiu plătit în funcţie
de rezultate.
— La ce vă gândiţi? a întrebat Hakim, amintindu-şi altă
regulă de aur a tatălui său: la orice afacere, aşteaptă ca
partea cealaltă să facă prima ofertă.

2242
 - JEFFREY ARCHER -

— Cinci mii de lire dacă găsesc persoana responsabilă

pentru plantarea heroinei. Zece mii dacă este arestată şi
acuzată. Douăzeci de mii dacă descopăr persoana sau
persoanele aflate în spatele acestei operaţii. Şi altă mie
pentru fiecare an al sentinţei pe care o vor primi.
Hakim s-ar fi putut târgui o oră şi ar fi putut, probabil, să
scadă pretenţiile lui Hammond cu 30, 40, poate 50 la sută,
dar tatăl său îi spusese odată că uneori trebuie să accepţi
prima ofertă, mai ales dacă miza este mare. În acest caz,
miza n-ar fi putut fi mai mare.
S-a ridicat încet de pe scaun, a întins mâna şi a zis:
— Am încheiat afacerea, domnule Hammond.

— Această întrunire de urgenţă a fost solicitată în

împrejurările cele mai nefavorabile, a zis Ross Buchanan.
Dar mai întâi trebuie să vă spun că domnul Bishara mi-a
cerut să-i ţin locul ca preşedinte până ce va reveni.
— Nu ar trebui să votăm? a zis Adrian Sloane. Poate
cineva închis pentru trafic de droguri să dicteze modul în
care este condusă o companie publică?
— Sunt de acord cu domnul Sloane, a spus Giles. O
decizie atât de importantă trebuie supusă votului. Prin
urmare, propun ca domnul Ross Buchanan, distinsul fost
preşedinte al acestei bănci, să-i preia responsabilităţile până
ce domnul Bishara se întoarce în post.
— Dar şi eu am fost preşedinte al acestei bănci, a protestat
Sloane.
— Am spus „distins”, a comentat Giles, fără să se
deranjeze să se uite la Sloane.
A urmat o tăcere de gheaţă.
— Secondează cineva propunerea domnului Clifton ca
domnul Ross Buchanan să fie preşedinte până la întoarcerea
domnului Bishara? a întrebat secretarul companiei.
— Eu aş fi încântat s-o fac, a zis Jimmy Goldsmith.

2243
 - JEFFREY ARCHER -

— Cine este pentru? a întrebat secretarul companiei.

Toţi cei aflaţi în jurul mesei, cu excepţia lui Sloane, au
ridicat mâna.
— Împotrivă?
Sloane a ridicat mâna şi a spus:
— Vreau să se noteze în minută că, în cazul în care
Bishara este condamnat pentru trafic de droguri, mă aştept
ca toţi să vă daţi demisia.
— Şi dacă nu este? a întrebat Victor Kaufman.
— Atunci, desigur, va trebui să-mi reconsider poziţia.
— Mai este ceva ce doresc să fie notat, a zis Victor.
Secretarul companiei i-a scris conştiincios cuvintele.
— Poate, a spus Ross, ar trebui să trecem mai departe. Aş
vrea să încep prin a le ura bun venit lordului Barrington şi
domnului Jimmy Goldsmith ca membri în acest consiliu,
înainte de a-i cere directorului executiv, Sebastian Clifton, să
raporteze efectul pe care l-au avut evenimentele recente
asupra finanţelor companiei şi ultima noastră poziţie
referitoare la fuzionare.
— Acţiunile noastre au scăzut cu doisprezece la sută,
domnule preşedinte, a spus Sebastian, dar îmi face plăcere
să vă anunţ că piaţa pare să se fi liniştit, mai ales mulţumită
intervenţiei domnului Goldsmith care, în mod evident, nu
crede numai în nevinovăţia domnului Bishara, ci şi în viitorul
pe termen lung al băncii. Şi acum pot spune cât de mulţumit
sunt că face parte din consiliu şi că a reuşit să ni se alăture
azi.
— Dar, la fel ca domnul Buchanan, a zis Goldsmith,
intenţionez să mă retrag din postul de director la revenirea
domnului Bishara.
— Şi dacă nu revine? a întrebat Sloane. Ce veţi face
atunci, domnule Goldsmith?
— Voi rămâne în consiliu şi voi face tot ce pot să mă asigur
că un ratat ca tine nu ajunge director.
— Domnule preşedinte, a protestat Sloane. Aceasta este
şedinţa de consiliu a unei bănci importante din City, şi nu

2244
 - JEFFREY ARCHER -

cazinoul în care, în mod evident, domnul Goldsmith s-ar

simţi mai la locul lui.
— Motivul pentru care nu doresc ca domnul Sloane să
redevină preşedinte al acestei bănci, a spus Goldsmith, nu
este doar că este un ratat, ci şi mai important este că ultima
oară când a deţinut această poziţie aproape că a reuşit să
ruineze Farthings iar eu bănuiesc că acesta este şi scopul lui
actual.
— Asta este o calomnie, a spus Sloane. Nu mi-aţi lăsat de
ales decât să mă adresez avocaţilor mei în această problemă.
— De abia aştept, a spus Goldsmith. Pentru că atunci
când aţi fost preşedinte la Farthings şi domnul Bishara şi-a
retras oferta pentru bancă, aţi declarat la o întrunire a
consiliului, ceea ce s-a notat, că mai exista o altă instituţie
financiară majoră dornică să plătească mai mult decât ceea
ce oferea domnul Bishara pentru Farthings. Întotdeauna a
fost un mister pentru mine care era acea instituţie financiară
majoră. Poate doriţi să ne lămuriţi acum, domnule Sloane.
— Nu sunt obligat să mai suport şi alte insulte de la cei de
seama ta, Goldsmith. Sloane s-a ridicat de la locul lui şi,
cum ştia că vorbele sale vor fi înregistrate în minute, a mai
zis: Toţi veţi fi obligaţi să demisionaţi când Bishara va fi
condamnat. La următoarea şedinţă a acestui consiliu voi
participa ca preşedinte. La revedere, domnilor, a zis el şi a
ieşit.
Goldsmith nu a aşteptat ca uşa să se închidă înainte de a
spune:
— Nu vă temeţi să atacaţi scandalagiii pentru că
întotdeauna se dovedesc a fi laşi şi, atunci când sunt supuşi
presiunii, o iau la fugă.
Au urmat aplauze. După ce au încetat, Giles Barrington s-
a întins peste masă.
— Mă întreb, Jimmy, dacă ai vrea să te înscrii în
Partidului Laburist? Sunt câţiva membri în cabinetul
fantomă de care aş vrea să scap.

2245
 - JEFFREY ARCHER -

Ross Buchanan a aşteptat ca râsetele să înceteze înainte

de a spune:
— Sloane a avut dreptate în privinţa unui singur lucru.
Dacă Hakim este condamnat, vom fi obligaţi toţi să
demisionăm.

2246
- JEFFREY ARCHER -

HAKIM BISHARA
1975

2247
 - JEFFREY ARCHER -

33
Curtea numărul patru de la Old Bailey era plină marţi
dimineaţa cu mult înainte de ora zece. Consilierii erau la
locurile lor, băncile presei zumzăiau şi galeria de deasupra
semăna cu nişte culise în seara premierei într-un teatru din
West End.
Sebastian venise în fiecare zi a procesului, chiar şi în
dimineaţa în care fusese ales juriul. Ura să îl vadă pe Hakim
făcându-şi apariţia de dedesubt pentru a lua loc în boxă cu
câte un poliţist de o parte şi de cealaltă de parcă ar fi fost un
infractor de rând. Sistemul american, în care acuzatul stă la
masă cu echipa sa juridică i se părea mult mai civilizat.
Avocatul lui Hakim era domnul Gilbert Gray QC, iar
Coroana era reprezentată de domnul George Carman QC. Cei
doi semănau cu nişte gladiatori din Colosseumul roman,
zdraveni şi în formă, dar până acum niciunul nu reuşise
decât să-l rănească superficial pe celălalt. Sebastian n-a
putut să nu se gândească că, dacă ar fi schimbat locurile,
toată pasiunea simulată, insultele voalate şi protestele
mânioase ar fi fost exact aceleaşi.
În discursurile de deschidere, domnul Gray şi domnul
Carman îşi stabiliseră ţintele, iar Sebastian era sigur că
juriul nu fusese influenţat de niciunul dintre ei. Primii trei
martori – căpitanul zborului 207, ofiţerul de bord şi doamna
Aisha Obgado, o stewardesă nigeriana care depusese
mărturie în scris – n-au prea adus nimic nou cazului pentru
că niciunul nu şi-o putea aminti pe femeia care stătea pe
locul 3B şi desigur nu văzuseră pe nimeni strecurând ceva în
geanta domnului Bishara. Deci greul rămăsese acum pe
umerii următorului martor, domnul Collier, unul dintre
ofiţerii de vamă de pe Heathrow, care-l arestase pe acuzat.
— Chemaţi-l pe domnul Collier! a strigat un poliţist care
stătea la intrarea în sala de tribunal.
Sebastian l-a urmărit cu interes pe domnul Collier în timp
ce se îndrepta spre boxa martorilor. Avea aproape un metru
2248
 - JEFFREY ARCHER -

optzeci, părul negru şi des şi o barbă care-l făcea să semene

cu un căpitan de vapor. Avea o figură deschisă şi onestă, iar
Barry Hammond scrisese în raportul său că acest Collier îşi
petrecea dimineţile de duminică arbitrând meciurile de rugby
ale copiilor. Dar Barry descoperise ceva care-i putea oferi
domnului Gray şansa să facă prima rană importantă. Totuşi,
aceasta mai avea de aşteptat pentru că omul era martorul
Coroanei aşa că domnul Carman urma să-l examineze
primul.
Când domnul Collier a depus jurământul, nu a avut nevoie
să citească broşura dată de un membru al tribunalului.
Vocea lui era fermă şi încrezătoare şi se observa că nu era
deloc nervos. Juriul îl privea deja cu respect.
Domnul Carman s-a ridicat încet, a deschis un dosar roşu
din faţa lui şi a început interogarea.
— Vă rugăm să vă spuneţi numele pentru înregistrare.
— David Collier.
— Şi ocupaţia?
— Sunt ofiţer senior la vamă şi acum lucrez la Heathrow.
— De când sunteţi ofiţer de vamă, domnule Collier?
— De douăzeci şi şapte de ani.
— Deci ar fi corect să spunem că sunteţi un om care a
ajuns în vârful carierei sale?
— Aşa aş vrea să cred.
— Să mergem mai departe, domnule Collier şi sugerez…
— Nu ai nevoie să mergi mai departe, a intervenit domnul
Justice Urquhart, privind urât din banca consilierilor seniori.
Aţi stabilit credibilitatea domnului Collier, aşa că vă sugerez
să continuaţi.
— Vă sunt recunoscător, domnule, a zis Carman, pentru
confirmarea credibilităţii şi calificării domnului Collier ca
martor expert.
Judecătorul s-a încruntat, dar nu a comentat.
— Domnule Collier, pot să confirm că aţi fost ofiţerul
senior de vamă de serviciu în dimineaţa în care acuzatul,
domnul Bishara, a fost arestat şi luat în custodie?

2249
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, domnule.
— E adevărat că atunci când domnul Bishara a trecut prin
culoarul verde, arătând că nu are nimic de declarat, l-aţi
oprit şi aţi cerut să-i inspectaţi bagajul?
— Da, domnule, aşa am făcut.
— Câte bagaje avea?
— Doar o valiză mică, nimic altceva.
— Şi acesta a fost doar un control de rutină?
— Nu, domnule. Am primit o informaţie că un pasager la
zborul 207 din Lagos încerca să introducă heroină în ţară
prin contrabandă.
— Şi cum aţi primit acest pont?
— Prin telefon, domnule. Cu aproximativ treizeci de
minute înainte de aterizarea avionului.
— Informatorul v-a dat numele lui?
— Nu, domnule, dar nu este un lucru neobişnuit pentru
că informatorii din aceste cazuri sunt adesea ei înşişi
traficanţi de droguri. Pot dori înlăturarea unui rival sau
pedepsirea cuiva pentru că n-a plătit un trafic anterior.
— Conversaţia cu acest informator a fost înregistrată?
— Toate aceste conversaţii sunt înregistrate, domnule
Carman, în cazul în care este nevoie de ele mai târziu, la
proces.
— Aş putea sugera, domnule judecător, a zis Carman,
uitându-se în sus, că acesta ar putea fi momentul potrivit în
care juriul să asculte înregistrarea?
Judecătorul a încuviinţat şi aprodul s-a dus la o masă din
mijlocul sălii unde fusese montat un magnetofon Grundig. S-
a uitat la judecător, care a dat iar din cap, şi a apăsat
butonul de redare.
— Biroul de vamă, Heathrow, s-a auzit o voce feminină.
— Faceţi-mi vă rog legătura cu ofiţerul senior al vămii.
— Pot să întreb cine-l caută?
— Nu, nu puteţi.

2250
 - JEFFREY ARCHER -

— Voi vedea dacă este liber. A continuat să se audă

bâzâitul benzii o vreme până ce s-a auzit altă voce. SCO
Collier. Cu ce vă pot ajuta?
— Dacă vă interesează vă pot spune despre nişte droguri pe
care un călător va încerca să le strecoare prin contrabandă
azi.
Sebastian a observat că domnul Gray scria întruna în
carnetul lui galben.
— Da, mă interesează, a zis Collier. Dar mai întâi, aţi putea
să-mi spuneţi numele dumneavoastră?
— Numele pasagerului este Hakim Bishara. Este bine
cunoscut în comerţ şi vine cu avionul 207 din Lagos. Are
treisprezece uncii de heroină în valiza sa. Clic, brr.
— Şi ce aţi făcut în continuare, domnule Collier?
— Am luat legătura cu un coleg de la controlul
paşapoartelor şi l-am rugat să mă informeze când trece
domnul Bishara.
— Şi aşa a făcut?
— Da. Când domnul Bishara a intrat în culoarul verde
după câteva minute, l-am oprit şi i-am cercetat valiza,
singurul bagaj pe care-l avea la el.
— Şi aţi găsit ceva neobişnuit?
— Un pachet ambalat în celofan ascuns într-un buzunar
lateral al genţii conţinea treisprezece uncii de heroină.
— Cum a reacţionat domnul Bishara când aţi găsit
pacheţelul?
— A părut surprins şi a pretins că nu-l mai văzuse înainte.
— Acesta este un lucru neobişnuit, domnule Collier?
— N-am cunoscut niciodată un traficant care să
recunoască contrabanda cu droguri. Întotdeauna par
surprinşi şi se comportă impecabil. Este singura lor apărare
în cazul în care ajung la tribunal.
— Şi atunci ce aţi făcut?
— L-am arestat pe domnul Bishara, i-am explicat
drepturile în faţa unui coleg şi l-am dus în camera de

2251
 - JEFFREY ARCHER -

intervievare unde l-am predat unui ofiţer de la brigada de

droguri.
— Şi acum, înainte ca stimatul meu coleg domnul Gray să
sară în sus şi să ne spună că un doctor l-a examinat pe
domnul Bishara şi a descoperit că nu există niciun semn că
domnul Bishara a consumat droguri în viaţa lui, vă pot
întreba, având în vedere experienţa dumneavoastră de
douăzeci şi şapte de ani de ofiţer la vamă, domnule Collier, e
ceva neobişnuit ca un traficant de droguri să nu fie şi
consumator de droguri?
— De obicei, traficanţii de droguri nu sunt şi consumatori.
Sunt afacerişti care conduc imperii mari şi complexe,
utilizând adesea afaceri aparent curate ca acoperire pentru
activităţile lor infracţionale.
— Ca aceea de bancher?
Domnul Gray a sărit în sus.
— Da, domnule Gray, a spus judecătorul. Domnule
Carman, aceasta a fost o remarcă deplasată. Întorcându-se
spre juriu, domnul Justice Urquhart a adăugat: ultimul
comentariu va fi şters din înregistrare şi domniile voastre nu
trebuie să ţineţi seama de el.
Sebastian nu se îndoia că va fi şters din înregistrări, dar
era la fel de convins că nu va dispărea din minţile juraţilor.
— Îmi cer scuze, domnule judecător, a spus domnul
Carman, care arăta cât se poate de umil. Domnule Collier,
câţi traficanţi de droguri aţi arestat în ultimii douăzeci şi
şapte de ani?
— O sută cincizeci şi nouă.
— Şi câţi dintre aceştia au fost condamnaţi?
— O sută cincizeci şi cinci.
— Şi dintre cei patru găsiţi nevinovaţi, câţi au fost mai
târziu…
— Domnule Carman, unde vreţi să ajungeţi?
— Încerc doar să stabilesc, domnule judecător, că domnul
Collier nu greşeşte. Era doar…

2252
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă rog să vă opriţi, domnule Carman. Domnule Collier,

nu veţi răspunde la această întrebare.
Sebastian a înţeles că juriul ştia mult prea bine ce încerca
domnul Carman să stabilească.
— Nu mai am întrebări, domnule.

Când tribunalul s-a reunit la ora două în acea după-

amiază, judecătorul i-a invitat pe domnul Gray să-şi înceapă
interogarea martorului. Dacă fusese surprins de comentariile
procurorului, n-a lăsat să se observe nimic.
— Domnule Collier, trebuie să amintesc unui om cu
experienţa dumneavoastră profesională că vă aflaţi încă sub
jurământ?
Ofiţerul de la vamă s-a zbârlit.
— Nu, domnule Gray, nu aveţi nevoie. Judecătorul a
ridicat o sprânceană.
— Aş dori să revenim la înregistrarea pe bandă, domnule
Collier. Martorul a încuviinţat. Nu vi s-a părut că discuţia cu
informatorul a fost cam neobişnuită?
— Nu sunt sigur că înţeleg întrebarea, a spus Collier,
defensiv.
— Nu vi s-a părut că vorbeşte ca o persoană bine educată?
— Ce vă face să spuneţi asta, domnule Gray?
— Când a răspuns întrebării operatoarei: „Pot să întreb
cine sună?”, acesta a spus: „Nu, nu puteţi.” Judecătorul a
zâmbit. Şi nu vi s-a părut interesant că informatorul n-a
înjurat niciodată şi nici n-a vorbit urât în timpul discuţiei?
— Nu prea mulţi oameni înjură ofiţerii vamali, domnule
Gray.
— Aţi avut cumva părerea că citea dintr-un scenariu?
— Nu este ceva neobişnuit. Profesioniştii ştiu că dacă
rămân pe fir mai mult de trei minute putem afla de unde vine
apelul, aşa că nu doresc să vorbească inutil.

2253
 - JEFFREY ARCHER -

— Cuvinte ca: „Nu, nu puteţi”? Şi nu vi s-a părut expresia

„bine cunoscut în comerţ” cam ciudată, având în vedere
împrejurările?
— Nu sunt sigur că vă înţeleg, domnule Gray.
— Atunci daţi-mi voie să vă ajut, domnule Collier. Aţi fost
ofiţer de vamă în ultimii douăzeci şi şapte de ani, după cum
stimatul meu coleg ne tot aminteşte. Aşa că trebuie să vă
întreb, cât vă aflaţi sub jurământ, ştiind aşa cum ştiţi lumea
traficanţilor de droguri, aţi auzit vreodată de numele Hakim
Bishara?
Collier a ezitat o clipă înainte de a spune:
— Nu, n-am auzit.
— Nu se afla printre cei o sută cincizeci şi nouă de
traficanţi pe care i-aţi arestat în trecut?
— Nu, domnule.
— Şi nu vi s-a părut ciudat, domnule Collier, că cele
treisprezece uncii de heroină se aflau într-un buzunar lateral
al valizei şi nu se făcuse nicio încercare de a le ascunde?
— Domnul Bishara este evident un om încrezut, a zis
Collier, părând agitat.
— Dar nu şi prost. Chiar şi mai inexplicabil pentru mine
este faptul că cel care v-a dat informaţia, omul acela bine
educat, a spus şi citez… Gray a făcut o pauză ca să se uite în
agenda lui galbenă… „Are treisprezece uncii de heroină în
valiză.” Şi chiar treisprezece uncii avea. Nu paisprezece. Nu
douăsprezece. Şi, după cum v-a spus, erau în valiză.
— Este clar că acel contact din Nigeria i-a spus cantitatea
exactă de heroină pe care i-o vânduse domnului Bishara.
— Sau exact cantitatea de heroină pe care aranjase s-o
pună în valiza domnului Bishara?
Collier s-a agăţat de marginile boxei martorilor, dar n-a zis
nimic.
— Lăsaţi-mă să revin la reacţia domnului Bishara când a
văzut prima oară pacheţelul cu heroină şi să vă reamintesc,
domnule Collier, cuvintele dumneavoastră exacte: „A părut
surprins şi a pretins că nu-l mai văzuse până atunci”.

2254
 - JEFFREY ARCHER -

— Este corect.
— Nu a ridicat vocea, nu s-a enervat şi nici n-a protestat?
— Nu, domnule, n-a făcut aşa ceva.
— Domnul Bishara a rămas calm şi demn în tot timpul
acestui proces extrem de neplăcut.
— Nu mai mult decât te-ai aştepta de la un traficant de
droguri obişnuit, a zis Collier.
— Şi nu mai mult decât te-ai aştepta de la un om complet
nevinovat, a replicat domnul Gray. Collier nu a comentat.
Permiteţi-mi să termin prin a aborda un punct pe care
onorabilul meu coleg era atât de nerăbdător să fie cunoscut
de juriu şi la fel sunt şi eu. Aţi spus tribunalului că în timpul
celor douăzeci şi şapte de ani pe care i-aţi petrecut ca ofiţer
de vamă, aţi arestat o sută cincizeci şi nouă de persoane
pentru trafic de droguri.
— Este corect.
— Şi în tot acest timp aţi făcut vreodată greşeala să
arestaţi o persoană nevinovată? Collier şi-a strâns buzele. Da
sau nu, domnule Collier?
— Da, dar o singură dată.
— Şi – corectaţi-mă dacă greşesc, a zis Gray, deschizând
un alt dosar, bărbatul în cauză a fost arestat pentru
posesiune de cocaină.
— Da.
— Şi a fost condamnat?
— Da, a zis Collier.
— Care a fost sentinţa?
— Opt ani, a spus Collier, cu o voce abia şoptită.
— Şi acest nemernic vânzător de moarte şi-a executat
întreaga sentinţă?
— Nu, a fost eliberat după patru ani.
— Pentru bună purtare?
— Nu, a spus Collier. Într-un alt proces care a avut loc
după câţiva ani, un traficant de droguri condamnat a
recunoscut că i-a pus cocaina în bagaj în timpul unui zbor

2255
 - JEFFREY ARCHER -

din Turcia. A durat o vreme până ce Collier a continuat.

Acest caz încă mă bântuie.
— Sper, domnule Collier, că acest caz nu va reveni şi el să
vă bântuie. Nu mai am întrebări, domnule judecător.
Sebastian s-a întors şi a văzut câţiva membri ai juriului
discutând în şoaptă între ei, în timp ce alţii îşi luau notiţe.
— Domnule Carman, a spus judecătorul, doriţi să
reexaminaţi martorul?
— Mai am doar o întrebare, domnule judecător. Domnule
Collier, ce vârstă aveaţi când aţi făcut acea greşeală
nefericită?
— Aveam treizeci şi doi de ani. A fost acum aproape
douăzeci de ani.
— Deci aţi făcut o singură greşeală în o sută şi cincizeci şi
nouă de cazuri? Mai puţin de unu la sută.
— Da, domnule.
— Nu mai am întrebări, domnule judecător, a spus
Carman, aşezându-se.
— Puteţi părăsi boxa martorilor, domnule Collier, a spus
judecătorul.
Sebastian l-a urmărit pe ofiţerul senior de vamă în timp ce
ieşea din sala tribunalului. S-a întors să se uite la Hakim,
care a reuşit să zâmbească slab. Seb s-a uitat apoi la juriul
ai cărui membri discutau între ei, cu excepţia unuia care nu-
şi lua ochii de la domnul Collier.
— Sunteţi gata pentru următorul martor, domnule
Carman? a întrebat judecătorul.
— Da, domnule judecător, a spus procurorul, ridicându-se
încet. Domnul Carman s-a tras de reverele robei sale lungi şi
negre şi şi-a aranjat peruca înainte de a se întoarce cu faţa la
juriu. După ce s-a convins că toţi ochii din sală erau aţintiţi
asupra lui, a spus:
— O chem pe doamna Kristina Bergström.
În sală au izbucnit discuţiile când a intrat o doamnă
elegantă, de vârstă medie. Domnul Gray s-a întors şi l-a
văzut pe clientul lui surprins, cu toate că o recunoscuse

2256
 - JEFFREY ARCHER -

imediat. S-a întors să se uite mai bine la femeia pe care toţi o

căutaseră în ultimele cinci luni. A luat repede agenda
galbenă, a deşurubat capacul stiloului şi a aşteptat să audă
mărturia.
Doamna Bergström a luat Biblia în mâna dreaptă şi a citit
hârtia cu atâta încredere încât nu ţi-ai fi putut da seama că
engleza nu era limba ei maternă.
Domnul Carman nu a încercat să-şi ascundă rânjetul de
pisică de Cheshire de pe figură până ce a pus prima
întrebare.
— Doamnă Bergström, vă rog să fiţi amabilă să vă spuneţi
numele pentru înregistrare.
— Kristina Carla Bergström.
— Şi cetăţenia?
— Daneză.
— Ocupaţia?
— Arhitect peisagist.
— Doamnă Bergström, ca să nu mai pierdem timpul
tuturor, inclusiv al dumneavoastră, recunoaşteţi prizonierul
din boxa acuzaţilor?
Ea s-a uitat direct la Hakim şi a spus:
— Da, îl cunosc. Am stat unul lângă celălalt într-un zbor
de la Lagos spre Anglia, acum patru sau cinci luni.
— Şi sunteţi sigură că bărbatul lângă care aţi stat este cel
din boxa acuzaţilor?
— Este un bărbat arătos, domnule Carman şi ţin minte că
am fost uimită că nu purta verighetă.
Această declaraţie a fost primită cu zâmbete.
— În timpul zborului, aţi discutat cu acuzatul?
— M-am gândit să o fac, dar părea extenuat. De fapt a şi
adormit la câteva minute după decolarea avionului, aşa că l-
am invidiat.
— De ce l-aţi invidiat?
— Eu n-am reuşit niciodată să adorm într-un avion şi
trebuie să-mi petrec timpul urmărind un film sau citind.
— Ce aţi citit atunci?

2257
 - JEFFREY ARCHER -

— Jumătate din Watership Down în zborul spre Lagos şi

intenţionam s-o termin când reveneam la Londra.
— Şi aţi reuşit?
— Da, am întors ultima pagină cu câteva minute înainte
să fim anunţaţi de către căpitan că începem coborârea spre
Heathrow.
— Deci aţi fost trează pe durata întregului drum?
— Da.
— Aţi văzut cumva un alt pasager sau un membru al
echipajului deschizând compartimentul de bagaje de
deasupra şi punând ceva în bagajul domnului Bishara?
— Nimeni nu l-a deschis în timpul zborului.
— Cum de puteţi fi atât de sigură, doamnă Bergström?
— Deoarece am încheiat o afacere majoră când am fost în
Lagos, pentru grădina ministrului petrolului. Lui Hakim i-a
venit să râdă. Deci de aceea aşteptase cinci ore. Şi pentru a
sărbători, mi-am cumpărat o geantă Ferragamo de la duty-
free. Am pus-o în acelaşi compartiment de bagaje. Dacă
cineva l-ar fi deschis, cred că aş fi observat.
Domnul Carman a zâmbit femeilor din juriu, dintre care
una a dat din cap.
— A existat vreun moment în timpul călătoriei când n-aţi
stat lângă domnul Bishara?
— După ce pilotul ne-a anunţat că mai aveam cam
jumătate de oră până la Heathrow, m-am dus la toaletă să
mă aranjez.
— Şi domnul Bishara a rămas la locul lui în acel timp?
— Da, tocmai primise micul dejun.
— Deci când aţi fost plecată, el ar fi fost în stare să vadă
dacă cineva ar fi deschis compartimentul de deasupra ca să-i
umble la bagaje?
— Presupun că da, însă doar el poate răspunde la această
întrebare.
— Mulţumesc, doamnă Bergström. Vă rog să rămâneţi în
boxa martorilor pentru că sunt sigur că stimatul meu coleg
are câteva întrebări pentru dumneavoastră.

2258
 - JEFFREY ARCHER -

Când s-a ridicat, domnul Gray nu arăta ca şi cum ar fi

dorit să interogheze pe cineva.
— Domnule judecător, mă întreb dacă aş putea solicita o
scurtă pauză pentru că am nevoie să mă consult cu clientul
meu.
— Desigur, domnule Gray, a spus Justice Urquhart. S-a
aplecat apoi în faţă, şi-a pus coatele pe birou şi s-a întors
spre juriu. Cred că ar fi momentul potrivit să întrerupem
şedinţa pe ziua de azi. Vă rog să reveniţi la locurile
dumneavoastră mâine-dimineaţă, la zece, când domnul Gray,
dacă doreşte, va examina martorul.

— Lasă-mă mai întâi să te întreb, Hakim, a zis Gray după

ce s-au retras într-o cameră de consultanţă privată a
tribunalului, dacă aceasta este femeia care a stat lângă tine
în zborul de la Lagos?
— Sigur că da. Nu este o persoană pe care s-o poţi uita
uşor.
— Atunci cum a ajuns Carman la ea înaintea noastră?
— Nu a ajuns, a spus Arnold Hardcastle. Carman a fost
prea încântat să-mi spună că ea a citit în presă despre
proces şi a luat imediat legătura cu avocatul companiei.
— A citit despre proces? a spus Gray, neîncrezător. Fără
îndoială în Copenhagen Gazette.
— Nu, în Financial Times.
— Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi citit, a mormăit Gray.
— De ce? a întrebat Hakim.
— Fără mărturia ei aş fi putut semăna îndoială în minţile
juraţilor despre rolul jucat de ea în toată afacerea, dar
acum…
— Deci n-ai de gând s-o interoghezi? a întrebat Arnold.
— Sigur că nu. Ar reaminti juriului doar ce martor
convingător este. Nu, acum totul se bazează pe felul în care
apare Hakim.

2259
 - JEFFREY ARCHER -

— Va apărea aşa cum este, a zis Sebastian. Un bărbat

decent, cinstit. Juriului nu-i va scăpa asta.
— Aş vrea să fie atât de simplu, a spus domnul Gray.
Nimeni nu poate fi sigur cum se va comporta un martor, mai
ales unul supus unei astfel de presiuni, şi cum îşi va juca
rolul în boxa martorilor.
— Îşi va juca rolul? a repetat Ross.
— Mă tem că da, a spus Gray. Mâine va fi spectacolul.

2260
 - JEFFREY ARCHER -

34
Când a bătut de zece dimineaţa, domnul Justice Urquhart
a intrat în tribunal. Toţi s-au ridicat, s-au aplecat şi, după ce
judecătorul i-a salutat şi el, l-au aşteptat să se aşeze în
fotoliul lui cu spătar înalt din piele roşie aflat în centrul
estradei.
— Bună dimineaţa, a zis el, zâmbind juriului. Apoi şi-a
întors atenţia spre avocat. Domnule Gray, doriţi s-o
interogaţi pe doamna Bergström?
— Nu, domnule judecător.
Carman s-a uitat fix la juriu, cu o privire fals surprinsă pe
faţă.
— Cum doriţi. Domnule Carman, procuratura mai cheamă
şi alţi martori?
— Nu, domnule judecător.
— Foarte bine. În acest caz, domnule Gray, puteţi chema
primul martor.
— Îl chem pe domnul Hakim Bishara.
Toţi ochii l-au urmărit pe acuzat ieşind din boxa lui şi
intrând în boxa martorilor. Purta un costum bleumarin, o
cămaşă albă şi o cravată de la Yale, după cum îl sfătuise
domnul Gray. Nu părea un om care are ceva de ascuns. De
fapt, Sebastian a fost impresionat de cât de în formă arăta.
Parcă tocmai venise dintr-un concediu petrecut în Lyford Cay
şi nu ca şi cum îşi petrecuse ultimele cinci luni la închisoare.
Dar, după cum Hakim îi explicase lui Seb într-una dintre
multele vizite la HMP Wandsworth, îşi petrecea o oră în
fiecare zi în sala de gimnastică, apoi se plimba prin curte
încă o oră după-amiază. În afară de asta, nu mai mânca
mâncarea lui obişnuită de la serviciu, iar închisoarea nu
avea o pivniţă de vinuri.
— Vă rog să vă spuneţi numele pentru înregistrare, a spus
domnul Gray după ce Hakim a depus jurământul.
— Hakim Sajid Bishara.
— Şi ocupaţia?
2261
 - JEFFREY ARCHER -

— Bancher.
— Aţi vrea să dezvoltaţi subiectul?
— Am fost preşedinte la banca Farthings din City-ul
londonez.
— Domnule Bishara, puteţi să ne povestiţi evenimentele
care au dus la apariţia dumneavoastră de azi în boxa
martorilor?
— Am plecat cu avionul în Lagos pentru o întrevedere cu
ministrul nigerian al petrolului în legătură cu finanţarea
unui proiect de port pentru petrolierele mari.
— Şi care a fost rolul dumneavoastră special în această
operaţie?
— Guvernul nigerian a invitat Farthings să-i fie
finanţatoare.
— Pentru cineva care nu se pricepe, aşa ca mine, puteţi să
explicaţi ce înseamnă?
— Când guvernele suverane trebuie să împrumute un
capital mare, în acest caz douăzeci de milioane de dolari, o
bancă preia poziţia dominantă şi oferă partea cea mai mare
din capital, posibil douăzeci şi cinci la sută, apoi alte bănci
sunt invitate să completeze totalul.
— Şi ce comisioane percepe banca dumneavoastră pentru
o astfel de operaţie?
— Taxa standard este de unu la sută.
— Deci Farthings urma să câştige două sute de mii de
dolari din această afacere.
— Da, dacă ar fi mers bine, domnule Gray.
— Dar nu a mers?
— Nu. Imediat după ce am fost arestat, guvernul nigerian
şi-a retras oferta şi a invitat Barclays să ne ia locul.
— Deci banca dumneavoastră a pierdut două sute de mii
de dolari?
— Am pierdut mult mai mult, domnule Gray.
— Nu te enerva, a şoptit Seb, cu toate că ştia că Hakim
nu-l putea auzi.

2262
 - JEFFREY ARCHER -

— Puteţi estima cam cât a pierdut banca dumneavoastră

din cauză că nu mai sunteţi preşedinte?
— Acţiunile Farthings au scăzut cu aproape nouă la sută,
micşorând cu mai mult de două milioane de lire valoarea
companiei. Mai mulţi clienţi şi-au închis conturile, iar câţiva
clienţi mai puţin importanţi i-au urmat. Dar cel mai
important lucru, domnule Gray, reputaţia noastră, atât în
City, cât şi faţă de clienţii noştri, nu-şi va reveni dacă numele
meu nu va fi reabilitat.
— Da, aşa este. Şi după întâlnirea cu ministrul petrolului
în Lagos, aţi revenit la Londra. Cu care linie?
— Cu Nigeria Airways. Guvernul nigerian mi-a organizat
întregul drum.
— Câte bagaje aveaţi la bord?
— Doar o valiză mică pe care am pus-o în compartimentul
de deasupra scaunului meu.
— Stătea cineva lângă dumneavoastră?
— Da, doamna Bergström. Cu toate că atunci nu ştiam
cum o cheamă.
— Aţi discutat?
— Nu. Când m-am aşezat, ea citea. Eu eram extenuat şi
am adormit.
— Când, în cele din urmă, v-aţi trezit, aţi vorbit cu ea?
— Nu, încă mai citea şi mi-am dat seama că mai avea doar
câteva pagini din carte, aşa că n-am întrerupt-o.
— E de înţeles. Aţi scos ceva din valiză în timpul zborului?
— Nu.
— V-aţi dat seama dacă a umblat cineva la ea la un
moment dat?
— Nu, dar am dormit câteva ore.
— V-aţi verificat conţinutul bagajului înainte de a coborî
din avion?
— Nu, doar l-am luat cu mine. Voiam să fiu printre primii
care să coboare din avion. Nu mai aveam şi alte bagaje, aşa
că nu avea ce să mă reţină.

2263
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi după ce aţi trecut de controlul paşapoartelor, v-aţi

îndreptat spre culoarul verde.
— Da, pentru că nu aveam nimic de declarat.
— Dar aţi fost oprit de un ofiţer de la vamă care v-a cerut
să vă deschideţi bagajul.
— Da, aşa a fost.
— Aţi fost surprins când v-a oprit?
— Nu, am presupus că este un control de rutină.
— Iar ofiţerul de la vamă a declarat în faţa tribunalului că,
în tot timpul verificării, aţi rămas calm şi politicos.
— Nu aveam nimic de ascuns, domnule Gray.
— Aşa este. Dar când domnul Collier v-a deschis geanta, a
găsit un pacheţel învelit în celofan care conţinea treisprezece
grame de heroină, în valoare brută de 22.000 ₤.
— Da, dar eu nu ştiam că este acolo. Şi, desigur, habar n-
aveam care este valoarea sa pe piaţă.
— A fost prima oară când l-aţi văzut.
— A fost şi singura dată din viaţa mea, domnule Gray, în
care am văzut heroină.
— Deci nu vă puteţi explica cum a ajuns pacheţelul acolo?
— Nu, nu pot. De fapt, pentru o clipă chiar m-am întrebat
dacă n-am luat altă valiză, dar apoi am văzut iniţialele mele
pe laterală.
— Sunteţi conştient, domnule Bishara, de diferenţa de a fi
prins cu heroină şi a fi prins, să zicem, cu marijuana?
— Atunci nu eram, dar am fost informat pe urmă că
heroina este un drog de clasă A, iar marijuana este un drog
de clasă B a cărui importare, deşi ilegală, este considerată o
infracţiune mai mică.
— Ceva ce un traficant de droguri ar fi…
— Influenţaţi martorul, domnule Gray.
— Îmi cer scuze, domnule judecător. Dar aş vrea ca juriul
să-şi dea seama că, fiind acuzat de traficul unui drog de
clasă A, domnul Bishara ar putea fi condamnat la
cincisprezece ani de închisoare, în timp ce, dacă ar fi fost
găsit în posesia marijuanei, ar fi primit o sentinţă mai mică.

2264
 - JEFFREY ARCHER -

— V-am auzit bine, domnule Gray? l-a întrerupt

judecătorul. Recunoaşteţi că a făcut trafic de droguri cândva,
în această ţară, clientul dumneavoastră?
— Sigur că nu, domnule judecător. Avem de-a face cu un
bancher foarte inteligent şi sofisticat, care încheie în mod
regulat afaceri mari care trebuie calculate până la ultima
zecimală. Dacă domnul Bishara ar fi fost şi traficant de
droguri, după cum încearcă să sugereze Coroana, şi-ar fi dat
seama că prinderea sa cu treisprezece uncii de heroină l-ar fi
adus în spatele gratiilor pentru restul vieţii sale active. Ar
trebui să ne imaginăm de ce şi-ar fi asumat un astfel de risc.
Sebastian s-a întors şi s-a uitat la juriu. Unul sau doi
dintre juraţi încuviinţau, în timp ce alţii îşi luau notiţe.
— Aţi consumat vreodată în trecut droguri recreaţionale?
Poate când eraţi student?
— Niciodată. Dar am rinită alergică, aşa ca uneori vara iau
pastile antihistaminice.
— Aţi vândut vreodată cuiva, oricând în timpul vieţii,
vreun drog?
— Nu, domnule. Nu-mi pot imagina vreun lucru mai rău
decât să trăieşti pe seama câştigurilor dobândite din
nenorocirea altor oameni.
— Nu mai am întrebări, domnule judecător.
— Mulţumesc, domnule Gray. Domnul Carman, puteţi
începe interogarea martorului.
— Ce crezi, Arnold? a şoptit Seb, în timp ce procurorul şi-a
strâns hârtiile şi s-a pregătit pentru evenimentul principal.
— Dacă juriului i s-ar cere să dea verdictul acum, a spus
Arnold, nu mă îndoiesc că Hakim va fi achitat. Dar nu ştim
ce ascunde procurorul în mânecă, iar George Carman nu are
reputaţia de a respecta Regulile Queensberry. Apropo, ai
observat că Adrian Sloane stă în galeria publică, urmărindu-
ne fiecare cuvânt?

2265
 - JEFFREY ARCHER -

35
Domnul Carman s-a ridicat încet, şi-a aranjat peruca
uzată şi s-a tras de reverele robei sale lungi şi negre înainte
de a deschide dosarul din faţa sa. Şi-a ridicat capul şi l-a
privit pe acuzat.
— Domnule Bishara, vă place să vă asumaţi riscuri?
— Nu, a răspuns Hakim. De felul meu sunt foarte
conservator şi încerc să judec orice afacere în funcţie de
beneficiile aduse.
— Atunci permiteţi-mi să ajung la subiect. Jucaţi jocuri de
noroc?
— Nu. Întotdeauna calculez şansele înainte de a-mi asuma
un risc, mai ales când e vorba de banii altora.
— Sunteţi membru al clubului Clermont din Mayfair?
Domnul Gray s-a ridicat repede.
— Domnule judecător, este aceasta o întrebare pertinentă?
— Bănuiesc că vom afla în curând, domnule Gray.
— Da, sunt membru al clubului Clermont.
— Deci sunteţi jucător, cel puţin pe banii dumneavoastră?
— Domnule Carman, risc doar când sunt sigur că norocul
e de partea mea.
— Deci niciodată nu jucaţi la ruletă, blackjack sau
pocher?
— Nu, nu o fac. Toate sunt jocuri de noroc, domnule
Carman, în care câştigă întotdeauna banca. De fapt, prefer
să fiu bancher.
— Atunci de ce sunteţi membru al clubului Clermont dacă
nu sunteţi jucător?
— Pentru că mă amuză câte un joc ocazional de table la
care participă doar doi oameni.
— Dar asta nu înseamnă că şansele sunt de cincizeci la
sută? Şi tocmai aţi declarat în faţa tribunalului că vă
asumaţi un risc doar când consideraţi că şansa e de partea
dumneavoastră.

2266
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnule Carman, la campionatul mondial de table, am

ajuns pe locul al şaisprezecelea. Îi cunosc personal pe ceilalţi
cincisprezece jucători şi am obiceiul să-i evit, ceea ce mă
asigură că şansele sunt întotdeauna de partea mea.
În sală au izbucnit râsete. Sebastian a fost încântat
văzând că şi vreo doi juraţi zâmbeau.
Carman a schimbat repede subiectul.
— Înainte de drumul din Nigeria, aţi fost oprit vreodată de
un ofiţer de la vamă?
— Nu, niciodată.
— Deci aţi calculat că şansele vor fi de partea
dumneavoastră înainte de a…
— Domnule judecător! a spus Gray, sărind de la locul lui.
— Da, sunt de acord, domnule Gray, a zis judecătorul. Nu
trebuie să introduceţi elemente speculative, domnule
Carman. Limitaţi-vă la fapte.
— Da, domnule judecător. Deci să ne rezumăm la fapte,
nu-i aşa, domnule Bishara? Poate vă amintiţi că v-am
întrebat mai înainte dacă în trecut aţi fost vreodată oprit de
un ofiţer de vamă şi mi-aţi răspuns că nu. Aţi vrea să vă mai
gândiţi la răspuns? Bishara a ezitat suficient de mult pentru
ca domnul Carman să adauge: Lăsaţi-mă să reformulez
întrebarea, domnule Bishara, ca să ştiţi sigur ce vă întreb,
pentru că sunt sigur că nu vreţi să adăugaţi sperjurul la
celelalte capete de acuzaţie.
Judecătorul a fost pe punctul de-a interveni când Carman
a mai spus:
— Domnule Bishara, aceasta este prima oară când aţi fost
arestat pentru contrabandă?
Toată lumea din sală a tăcut, aşteptând răspunsul lui
Hakim. Sebastian şi-a amintit de la procesul mamei sale că
avocaţii pledanţi rareori puneau vreo întrebare dacă nu ştiau
deja răspunsul.
— S-a mai întâmplat o dată, domnule Carman, dar
mărturisesc că am uitat-o complet, poate din cauză că
acuzaţia a fost retrasă ulterior.

2267
 - JEFFREY ARCHER -

— Aţi uitat-o complet, a repetat Carman. Ei bine, acum că

v-o amintiţi, poate vreţi să spuneţi şi tribunalului motivul
pentru care aţi fost arestat atunci?
— Desigur. Am încheiat o afacere cu emirul Qatarului
pentru finanţarea clădirii unui aeroport în ţara lui şi, după
ceremonia de semnare, emirul mi-a făcut cadou un ceas pe
care-l purtam când m-am întors în Anglia. Când mi s-a cerut
chitanţa pentru el, am fost incapabil s-o dau.
— Deci nu l-aţi declarat.
— Era un cadou de la şeful unui stat, domnule Carman, a
zis Hakim, ridicând vocea. Nu aş fi purtat ceasul dacă aş fi
dorit să-l ascund.
— Şi care era valoarea acelui ceas, domnule Bishara?
— Nu ştiu.
— Atunci permiteţi-mi să vă lămuresc, a zis Carman,
întorcând o pagină din dosar. Cartier a declarat că valoarea
ceasului era de paisprezece mii de lire. Sau aţi uitat în mod
convenabil şi asta? Bishara a încercat să răspundă. Ce s-a
întâmplat cu ceasul, domnule Bishara?
— Vama a decis că-l puteam păstra dacă plăteam taxa de
import de cinci mii de lire.
— Şi aţi plătit-o?
— Nu, a spus Bishara, ridicându-şi mâna dreaptă. Prefer
ceasul pe care mi l-a dat mama atunci când am absolvit Yale.
— În afara celor treisprezece uncii de heroină, ce-a mai
găsit ofiţerul de la vamă în bagajul dumneavoastră cu ocazia
ultimei arestări, domnule Bishara? a spus Carman,
schimbând ţinta.
— Lucruri obişnuite de toaletă, două cămăşi, şosete… dar
stăteam doar în weekend.
— Altceva? a întrebat Carman, notându-şi ceva.
— Nişte bani.
— Câţi?
— Nu-mi amintesc suma exactă.

2268
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci lăsaţi-mă iar să vă reîmprospătez memoria,

domnule Bishara. Conform domnului Collier, a găsit zece mii
de lire bani lichizi în geanta dumneavoastră.
În sală s-a auzit un icnet. Era mai mare decât venitul celor
din juriu, s-a gândit Sebastian.
— De ce un bancher respectabil, cu o reputaţie
impecabilă, are nevoie să ia zece mii de lire cash în geantă
când, ca să vă citez: „stăteam doar în weekend”.
— Domnule Carman, în Africa, nu toată lumea are un cont
în bancă sau un card de credit, aşa că obiceiul local este
adesea să faci afaceri în cash.
— Şi îmi imaginez că tot acesta ar fi obiceiul şi dacă aţi
vrea să cumpăraţi droguri, nu-i aşa, domnule Bishara?
Gray s-a ridicat iar repede în picioare.
— Da, da, îmi retrag întrebarea, a spus Carman, conştient
că marcase un punct. Presupun, domnule Bishara, că ştiţi
suma maximă de bani lichizi pe care puteţi s-o aduceţi în
ţară?
— Zece mii de lire.
— Corect. Cât aveaţi în portmoneu când aţi fost deţinut de
domnul Collier?
— Vreo două sute de lire, probabil.
— Deci vă daţi seama că aţi încălcat legea. Sau era doar
alt risc calculat? Bishara n-a răspuns. Vă întreb, domnule
Bishara, a spus Carman întorcându-se cu faţa spre juriu,
pentru că onorabilul meu coleg, domnul Gray, a subliniat cu
multă putere faptul că sunteţi – s-a uitat pe notiţe – şi din
nou citez: „un bancher foarte inteligent şi sofisticat, care
încheie în mod regulat afaceri mari care trebuie calculate
până la ultima zecimală”. Dacă este aşa, de ce aveaţi la
dumneavoastră cel puţin 10.000 ₤, când ştiaţi că încălcaţi
legea?
— Cu respect, domnule Carman, dacă aş fi încercat să
cumpăr treisprezece uncii de heroină când am fost în Lagos,
conform calculelor dumneavoastră aş fi avut nevoie de cel
puţin douăzeci de mii de lire cash.

2269
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar, ca un bancher bun, a spus Carman, aţi fi putut

încheia afacerea cu zece mii de lire.
— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Carman, dar
dacă aş fi procedat aşa, nu m-aş mai fi întors cu zece mii de
lire înapoi, nu-i aşa?
— Avem doar cuvântul dumneavoastră că nu aţi plecat
decât cu zece mii de lire.
— Avem doar cuvântul dumneavoastră că nu am făcut-o.
— Atunci permiteţi-mi să vă sugerez că cineva care nu se
sfieşte să încerce să aducă prin contrabandă treisprezece
uncii de heroină în ţară, nu s-ar gândi a doua oară să-şi ia
fondurile necesare pentru – cum să zic – să încheie afacerea.
Domnul Gray şi-a aplecat capul. De câte ori îi spusese lui
Hakim să nu se pună cu Carman, oricât l-ar fi enervat şi să
nu uite că vicleanul QC juca pe terenul lui.
Rânjetul de pisică de Cheshire a reapărut pe faţa lui
Carman când s-a uitat la judecător şi a zis:
— Nu mai am întrebări, domnule judecător.
— Domnule Gray, doriţi să mai interogaţi încă o dată
martorul?
— Mai am câteva întrebări adiţionale, domnule judecător.
Domnule Bishara, stimatul meu coleg s-a străduit mult să
sugereze că sunteţi un jucător pătimaş chiar şi atunci când
jucaţi table. Pot să vă întreb pe ce mize jucaţi?
— O sută de lire jocul pe care, dacă oponentul meu îl
pierde, trebuie să-i doneze unei organizaţii caritabile alese de
mine.
— Care este?
— Societatea pentru lupta împotriva poliomielitei.
— Şi dacă pierdeţi?
— Plătesc o mie de lire organizaţiei caritabile alese de
oponentul meu.
— Cât de des pierdeţi?
— Cam un joc din zece. Dar este doar un hobby, domnule
Gray, nu o profesie.

2270
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnule Bishara, câţi bani aţi fi câştigat dacă aţi fi

vândut cele treisprezece uncii de heroină?
— Nu ştiam până ce nu am văzut lista de acuzare, care le
estima la 22.000 pe piaţă.
— Cât profit a declarat banca dumneavoastră anul trecut?
— Puţin peste douăzeci de milioane de lire, domnule Gray.
— Şi cât veţi pierde dacă veţi fi condamnat în acest
proces?
— Totul.
— Nu mai am întrebări, domnule judecător. Domnul Gray
s-a aşezat jos, obosit. Lui Sebastian nu i se părea că arată ca
cineva care credea că şansa îl favorizează.
— Membri ai juriului, a spus judecătorul, vă voi da liber pe
perioada weekendului. Vă rog să nu discutaţi cazul cu
familiile şi cu prietenii pentru că nu ei, ci domniile voastre
veţi decide soarta acuzatului. Luni voi cere completului de
judecată să-şi ţină discursurile de închidere înainte de a
ajunge la o concluzie. Vă veţi retrage şi veţi lua în
considerare toate dovezile înainte de a ajunge la un verdict.
Vă rog să vă asiguraţi că ajungeţi la locurile dumneavoastră
luni dimineaţă, înainte de ora zece. Vă urez un weekend
liniştit.

Cei patru s-au adunat în camerele lui Gilbert Gray.

— Ce faceţi în weekend, domnule Clifton? a întrebat Gray,
agăţându-şi roba şi peruca.
— Voiam să mă duc la teatru să văd Evita, dar nu cred că
mai am chef. Aşa că voi rămâne acasă şi voi aştepta ca fiica
mea să mă sune cu taxă inversă.
Gray a râs.
— Şi dumneavoastră, domnule? a întrebat Seb.
— Trebuie să-mi scriu discursul de închidere şi să mă
asigur că acopăr toate punctele abordate de Carman. Dar tu,
Arnold?

2271
 - JEFFREY ARCHER -

— Voi sta lângă telefon, Gilly, în caz că ai nevoie de mine.

Pot îndrăzni să întreb cum ţi se pare că merge?
— Nu cotează cum mi se pare mie, după cum ştii prea
bine, Arnold, pentru că totul este acum în mâna juriului
care, trebuie să te avertizez, a fost impresionat de mărturia
doamnei Bergström.
— Cum poţi să fii sigur de asta? a întrebat Ross.
— Înainte de a intra în boxa martorilor, mai mulţi juraţi se
uitau înspre Hakim din când în când, ceea ce, de obicei, e un
semn bun. Dar de la mărturia ei, nu s-au prea mai uitat la
el. Gray a oftat. Cred că trebuie să ne pregătim pentru ce e
mai rău.
— Îi veţi spune şi lui Hakim? a întrebat Seb.
— Nu. Cel puţin să-şi petreacă weekendul crezând că
nevinovaţii nu sunt niciodată condamnaţi.

2272
 - JEFFREY ARCHER -

36
Urma să fie un weekend lung pentru Sebastian, Ross,
Arnold, Victor, Clive, domnul Gray şi domnul Carman, dar şi
pentru Desmond Mellor şi Adrian Sloane – şi unul nesfârşit
pentru Hakim Bishara.
Sebastian s-a trezit devreme sâmbătă dimineaţa, după un
somn cu întreruperi. Cu toate că era încă întuneric afară, s-a
ridicat din pat, şi-a pus un trening şi s-a dus la cel mai
apropiat vânzător de ziare. În întuneric, titlurile afişate pe
panoul de afară nu se vedeau prea bine.

MĂRTURIA FEMEII MISTERIOASE CARE NU A FOST DE

AJUTOR
(The Times)

10.000 ₤ GĂSITE ÎN GEANTA CU HEROINĂ

(Daily Mail)

BISHARA PRINS ADUCÂND PRIN CONTRABANDĂ 14.000 ₤

ÎN UK
(Sun)

În Sun apărea pe prima pagină chiar şi o fotografie a

ceasului. Seb a cumpărat câte un exemplar din fiecare ziar
înainte de a se întoarce în apartamentul său. După ce şi-a
turnat o cană de cafea, s-a scufundat în singurul scaun
confortabil din living şi a citit iar şi iar aceeaşi poveste, chiar
dacă unghiul din care era privită diferea uşor. Prin repetarea
în ghilimele ale cuvintelor de acuzare ale domnului Carman,
ziariştii au reuşit să scape toţi de procese de defăimare. Dar
nu era nevoie să citeşti printre rânduri că să-ţi dai seama
care credeau ei că va fi verdictul.
Doar Guardian oferea un editorial nepărtinitor, lăsându-şi
cititorii să se hotărască singuri.

2273
 - JEFFREY ARCHER -

Seb nu se aştepta ca membrii juriului să citească doar

Guardian şi, de asemenea, se îndoia că majoritatea lor vor
respecta instrucţiunile judecătorului de a nu citi ziarele în
timpul procesului. „Nu uitaţi, le spusese domnul Urquhart,
că nimeni din presă nu poate decide rezultatul acestui
proces. Este privilegiul dumneavoastră şi numai al
dumneavoastră.” Oare cei doisprezece juraţi îl vor asculta?
După ce Seb a citit fiecare cuvânt din fiecare articol care
se referea, măcar în trecere, la Hakim, a aruncat ultimul ziar
pe jos. S-a uitat la ceasul de pe cămin, dar era doar şapte
jumătate. A închis ochii.

Ross Buchanan a citit doar The Times în acea dimineaţă şi,

cu toate că i s-a părut că procesul fusese bine prezentat de
reporterul lor de la tribunal, unui jucător i s-ar fi putut ierta
un mic pariu pe verdictul „vinovat”. Însă, cu toate că nu
credea în rugăciuni, el credea în justiţie.
Când se adresase întrunirii consiliului cu o săptămână
înainte de începerea procesului, Ross le spusese celorlalţi
directori că la următoarea şedinţă, preşedinte le va fi sau
Hakim Bishara sau Adrian Sloane. A continuat prin a le
spune că vor fi obligaţi să-şi reconsidere poziţiile ca directori
în cazul în care Hakim nu va primi un verdict unanim.
Adăugase prevăzător:
— Dacă procesul se va termina cu un juriu care nu poate
ajunge la un verdict sau chiar va ajunge la un verdict în
favoarea lui Hakim cu o majoritate de zece la doi, aceasta va
fi doar o victorie falsă pentru că întotdeauna vor exista
îndoieli în ceea ce-l priveşte, ca în verdictul scoţian Nedovedit
vinovat. Ca orice preşedinte responsabil, Ross se pregătea
pentru ce era mai rău.

2274
 - JEFFREY ARCHER -

Desmond Mellor şi Adrian Sloane se pregăteau deja de

victorie. S-au întâlnit la un club ca să ia prânzul chiar
înainte de ora unu. Sala de mese era aproape goală, ceea ce
le convenea.
Mellor a verificat declaraţia de presă pregătită de Sloane şi
s-a gândit să-i dea drumul la câteva momente după ce
domnul Justice Urquhart pronunţa sentinţa.
Sloane va solicita o întrunire extraordinară a acţionarilor
de la Farthings pentru a discuta implicaţiile deciziei juriului
şi era sigur că Sebastian Clifton nu va putea să se opună
cererii. Îşi va oferi serviciile ca preşedinte temporar al băncii
până la găsirea unui candidat convenabil. Acest candidat
stătea de cealaltă parte a mesei.
Cei doi au discutat pe îndelete cum vor aborda preluarea
băncii Farthings, revigorând în acelaşi tip fuzionarea cu
Kaufman’s. În acest fel, vor putea să-şi îngroape toţi inamicii
într-un singur mormânt.

Arnold Hardcastle şi-a petrecut după-amiaza de sâmbătă

gândindu-se la două declaraţii de presă împreună cu
consilierul pentru relaţii publice al băncii, Clive Bingham.
Una era intitulată: „Hakim Bishara va face apel şi este sigur
că verdictul va fi schimbat”, iar în cealaltă va prezenta o
fotografie a lui Hakim stând în spatele biroului său de la
bancă, cu subtitlul: „Afaceri, ca de obicei”.
Niciunul nu ştia care dintre declaraţii va ajunge în presă.

Domnul George Carman QC şi-a repetat discursul

transpirând într-o baie fierbinte. Soţia lui îl asculta din
dormitor.
— Membri ai juriului, după ce aţi auzit dovezile prezentate
în acest caz, ar trebui să luaţi în considerare un singur

2275
 - JEFFREY ARCHER -

verdict. Aş dori doar să uitaţi de bancherul elegant pe care l-

aţi văzut în boxa martorilor şi să vă gândiţi doar la bieţii
oamenii care suferă agonii intolerabile în fiecare zi ca rezultat
al dependenţei lor faţă de droguri ilegale. Nu am nicio
îndoială că domnul Bishara v-a spus adevărul când a afirmat
că nu a luat niciun drog în viaţa lui, dar asta nu înseamnă
că nu era pregătit să ruineze vieţile altora, mai puţin bogaţi
decât el, astfel încât să obţină un profit rapid din nenorocirea
lor. Nu uitaţi, el nu a încheiat nicio afacere când a fost în
Nigeria, deci suntem obligaţi să ne întrebăm de ce i-au
trebuit atâţia bani când s-a dus în Lagos? Dar asta vă
rămâne, desigur, să decideţi dumneavoastră. Deci, când va
veni timpul, stimaţi membri ai juriului, să daţi verdictul, va
trebui să vă hotărâţi dacă vreo fantomă ieşită din imaginaţia
domnului Bishara a pus cele treisprezece uncii de heroină în
geanta sa sau el, după cum susţin eu, ştia de la bun început
că drogurile erau acolo. Dacă aceasta din urmă este decizia
la care veţi ajunge, atunci nu puteţi da decât un singur
verdict: Vinovat.
Din dormitor s-au auzit aplauze.
— Nu e rău, George. Dacă aş fi în juriu, aş fi convinsă cu
siguranţă.
— Deşi eu nu sunt prea convins, a zis Carman liniştit,
trăgând dopul.

Gilly Gray nu a vorbit cu soţia sa la micul dejun. Nu era

un bărbat cu toane, dar Susan se obişnuise cu tăcerile lui
prelungite ori de cât ori un proces se apropia de sfârşit, aşa
că n-a zis nimic când el a plecat de la masă şi s-a întors în
birou să-şi pregătească discursul de încheiere pentru juriu.
Când a sunat telefonul din hol, Susan s-a repezit să
răspundă, aşa încât el să nu fie deranjat.
— Stimaţi membrii ai juriului, este oare credibil ca un om
de talia domnului Bishara să poată fi implicat într-o astfel de

2276
 - JEFFREY ARCHER -

infracţiune nevolnică? Oare cineva care ar avea atâtea de

pierdut să se gândească fie şi o clipă…
S-a auzit o bătaie la uşă. Gilly s-a întors, ştiind că soţia lui
nu l-ar fi întrerupt dacă nu cumva…
— E un domn Barry Hammond la telefon. Zice că e urgent.

Pentru Hakim Bishara nu a fost un weekend lung, ci doar

şaizeci şi şapte de ore nedormite în care a aşteptat să fie dus
înapoi la tribunal să-şi afle soarta. Putea doar să spere că
atunci când prim-juratul se va ridica, va rosti un cuvânt, nu
altul.
În timp ce se învârtea prin curtea închisorii duminică
după-amiază, însoţit de doi bancheri cărora nu li se mai
permitea nici să deschidă un cont, mai mulţi puşcăriaşi au
venit să-i ureze noroc.
— Păcat că unul sau doi dintre ei n-au apărut ca martori
la proces, a spus unul dintre însoţitorii lui.
— Şi cum m-ar fi ajutat asta? a întrebat Hakim.
— Se zvoneşte prin închisoare că baronii drogurilor le
spun tuturor că tu nu ai fost niciodată nici traficant, nici
consumator, pentru că ei îşi cunosc clienţii şi furnizorii mai
bine decât oricare intermediar. La urma-urmei, nu pot să-şi
facă reclamă şi nu au nici prăvălie cu firmă.
— Dar cine i-ar crede? a întrebat Hakim.

2277
 - JEFFREY ARCHER -

37
Sebastian a ajuns la Old Bailey luni dimineaţa, la nouă
treizeci. Când a intrat în tribunal a fost surprins găsindu-l pe
Arnold Hardcastle stând singur pe banca apărării. Seb s-a
uitat mai încolo şi l-a zărit pe domnul Carman, care era deja
la locul lui, verificându-şi discursul de încheiere. Arăta de
parcă de abia aştepta pocnetul pistolului ca să demareze şi
s-o ia la goană spre finişul cursei. Pentru avocaţi nu există
medalia de argint.
— Vreun semn de la stimatul nostru lider? a întrebat Seb,
aşezându-se lângă Arnold.
— Nu, dar ar trebui să ajungă în orice clipă, a zis Arnold,
uitându-se la ceas. Când am sunat mai devreme, fiul lui mai
mic mi-a zis că nu trebuia să fie deranjat în niciun caz. Deşi
trebuie să mărturisesc că e cam târziu.
Seb se tot uita spre uşa prin care intrau oficialii
tribunalului, avocaţi, ziarişti şi alte persoane interesate, dar
domnul Gray nu se afla printre aceştia. 9:45 a.m. şi nu era
niciun semn de la el. 9:50 şi domnul Carman a început să se
uite nedumerit înspre ei. 9:55 şi Arnold a devenit puţin
nerăbdător pentru că judecătorul urma desigur să întrebe
unde este avocatul apărării şi el habar n-avea. 10:00.
Domnul Justice Urquhart a intrat, s-a înclinat în faţa
tribunalului şi a luat loc pe estradă. A verificat dacă acuzatul
era în boxa lui şi cei doisprezece juraţi stăteau în boxa
juriului. În cele din urmă s-a uitat spre banca acuzării şi l-a
zărit pe domnul Carman stând pe marginea scaunului,
aşteptând nerăbdător începerea procedurilor. Judecătorul i-
ar fi făcut pe plac, dar nu era niciun semn de avocat al
apărării.
— V-aş chema, domnule Carman să vă spuneţi discursul
de încheiere, dar se pare că domnul Gray nu este printre noi.
De îndată ce domnul Urquhart a spus aceste cuvinte, uşa
din spate a sălii tribunalului s-a deschis brusc şi domnul
Gray a intrat grăbit, cu roba fluturându-i în urmă, în timp
2278
 - JEFFREY ARCHER -

ce-şi aranja peruca din mers. După ce s-a aşezat, judecătorul

a spus:
— Bună dimineaţa, domnule Gray. Vă opuneţi să-l chem
pe domnul Carman să-şi prezinte discursul de încheiere?
Nu a încercat să-şi ascundă sarcasmul.
— Îmi cer scuze, domnule judecător, dar aş dori să-mi
spuneţi dacă aş mai putea chema un martor care are dovezi
noi de prezentat în faţa curţii.
Domnul Carman s-a aşezat şi şi-a închis dosarul cu un
pocnet. S-a lăsat pe spate şi a aşteptat să vadă cine ar putea
fi acel martor nou.
— Şi cine este acest martor nou, dacă pot întreba,
domnule Gray?
— Nu i-aş zice martor nou, domnule judecător, ci aş vrea
să-l rechem pe domnul Collier în boxa martorilor.
Această cerere i-a luat pe toţi prin surprindere, inclusiv pe
domnul Carman şi a durat o vreme până ce şuşotelile au
încetat suficient de mult pentru ca judecătorul să pună
următoarea întrebare. Acesta s-a aplecat în faţă, s-a uitat la
consilierul Coroanei şi a întrebat:
— Aveţi vreo obiecţie, domnule Carman, ca domnul Collier
să fie rechemat în această fază târzie?
Carman ar fi vrut să spună „Da, sigur că da, domnule
judecător”, dar nu ştia pe ce s-ar putea baza împiedicând
martorul principal al Coroanei să apară iar în boxă.
— Nu am nicio obiecţie, domnule judecător, cu toate că aş
vrea să ştiu ce dovezi noi ar fi putut apărea în weekend.
— Atunci să aflăm, nu? a zis judecătorul. A făcut semn
aprodului.
— Chemaţi-l pe domnul David Collier!
Ofiţerul senior de la vamă a reintrat în sală şi s-a dus în
boxa martorilor. Nimic nu putea fi ghicit din expresia de pe
figura lui. Judecătorul i-a reamintit că se afla încă sub
jurământ.

2279
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună dimineaţa, domnule Collier, a spus Gray. Pot să

confirm faptul că aţi venit de data aceasta la propria
dumneavoastră cerere şi nu ca martor al acuzării?
Sebastian nu s-a putut împiedica să nu observe că
domnul Gray renunţase la abordarea sa duşmănoasă
anterioară şi discuta pe un ton prietenos.
— Da, domnule.
— Şi de ce aţi dorit să reapăreţi?
— M-am temut că dacă nu apar, s-ar putea face o mare
nedreptate.
Din nou au început discuţii destul de puternice în sală.
Domnul Gray nu a încercat să continue până ce nu s-a făcut
linişte.
— Poate doriţi să ne explicaţi, domnule Collier.
— Vineri seara am primit un telefon de la un coleg din
Frankfurt care mi-a istorisit un caz recent din acel oraş
despre care credea că ar trebui să aflu. În timpul
conversaţiei, am aflat motivul pentru care domnişoara Aisha
Obgabo, stewardesa de pe zborul 207 a dat doar o mărturie
în scris în faţa acestui tribunal.
— Şi care este motivul? a întrebat domnul Gray.
— Este la închisoare, unde ispăşeşte o condamnare de
şase ani pentru trafic de droguri de clasa A.
De data aceasta, judecătorul nici nu a încercat să
liniştească izbucnirea discuţiilor cauzate de revelaţia
domnului Collier.
— Şi ce legătură ar avea acest lucru cu cazul nostru? a
întrebat domnul Gray, după ce s-a făcut linişte.
— Se pare că la câteva săptămâni după reţinerea lui
Bishara, domnişoara Obgabo a fost arestată pentru că era în
posesia a două uncii de marijuana.
— În Germania marijuana este considerată drog de clasă
A? a întrebat judecătorul, neîncrezător.
— Nu, domnule judecător. Pentru acea infracţiune,
judecătorul i-a dat domnişoarei Obgabo o sentinţă de şase
luni cu suspendare şi a ordonat să fie deportată în Nigeria.

2280
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi de ce nu a fost? a întrebat judecătorul.

— Pentru că în timpul procesului s-a dovedit că
domnişoara Obgabo avea o legătură cu căpitanul aeronavei
în care era stewardesă. Dacă ar fi fost trimisă înapoi în
Nigeria, domnule judecător, ar fi fost arestată pentru adulter
şi, dacă ar fi fost găsită vinovată, pedeapsa cerută de Sharia
în acea ţară este moartea prin lovire cu pietre. Aşa că după
proces, când judecătorul a întrebat-o dacă dorea să fie luate
în considerare şi alte infracţiuni înainte de a da sentinţa, a
recunoscut că fusese plătită cu o sumă mare de bani pentru
a pune treisprezece uncii de heroină în bagajul unui pasager
de la clasa business a companiei Nigeria Airways din Lagos
spre Londra. Domnişoara Obgabo nu şi-a putut aminti
numele pasagerului, dar şi-a amintit că valiza în care a pus
heroina era gravată cu iniţialele HB în aur. Pentru această
infracţiune, judecătorul a condamnat-o pe domnişoara
Obgabo la şase ani închisoare care, avocatul ei a asigurat-o,
că erau suficienţi ca să ceară azil ca refugiată politică.
De data aceasta judecătorul a acceptat că va fi obligat să
aştepte ceva mai mult timp înainte ca ordinea să revină în
sală. S-a lăsat pe spate în scaun în timp ce mai mulţi ziarişti
au ieşit în fugă din tribunal în căutarea celui mai apropiat
telefon.
Sebastian a observat că pentru prima oară juraţii se uitau
la prizonierul din boxă şi mulţi dintre ei chiar îi zâmbeau lui
Hakim. Ceea ce n-a observat a fost că Adrian Sloane s-a
strecurat discret afară din galerie. Domnul Gray a rămas în
picioare, dar n-a încercat să zică nimic până ce, din nou, nu
s-a instaurat ordinea.
— Mulţumesc, domnule Collier pentru integritate şi pentru
simţul datoriei publice. Dacă pot să spun, îmi creaţi un
respect considerabil pentru profesia dumneavoastră.
Domnul Gray şi-a închis dosarul, s-a uitat în sus şi a
spus:
— Nu mai am şi alte întrebări, domnule judecător.

2281
 - JEFFREY ARCHER -

— Aveţi întrebări pentru acest martor, domnule Carman?

a întrebat judecătorul.
Carman s-a consultant cu membrii echipei Coroanei
înainte de a se uita în sus şi a zice:
— Nu, domnule judecător. Cu toate că trebuie să
mărturisesc că mi se pare cumva ironic faptul că eu v-am
dovedit că sinceritatea acestui martor este mai presus de
îndoială.
— Chapeau, domnule Carman, a zis judecătorul,
atingându-şi peruca sa grea.
— Şi ţinând seama de aceasta, domnule judecător, a
continuat Carman, Coroana îşi retrage toate acuzaţiile
împotriva acuzatului. Domnul Carman s-a aşezat la locul lui
în aplauzele izbucnite din galeria publicului.
Ziariştii continuau să scrie ca nebunii. Oficialii curţii
încercau să nu arate nicio emoţie, în timp ce prizonierul din
boxă se uita năucit la ceea ce se întâmpla în jurul lui.
Domnul Justice Urquhart părea să fie singura persoană din
cameră complet calmă. Şi-a întors atenţia spre bărbatul care
încă mai stătea în boxă şi a zis:
— Domnule Bishara, Coroana şi-a retras acuzaţiile
împotriva dumneavoastră. Prin urmare sunteţi eliberat din
custodie şi puteţi părăsi tribunalul şi, trebuie s-o spun, fără
ca reputaţia dumneavoastră să aibă de suferit.
Sebastian a sărit în sus şi l-a îmbrăţişat pe Ross, iar cei
doi QC şi-au făcut reverenţe cu o seriozitate prefăcută înainte
de a-şi strânge mâinile.
— Cum se pare că avem restul zilei liber, George, a zis
Gilly Gray, ai dori să mergem împreună să luăm masa şi la
un meci de golf?

2282
 - JEFFREY ARCHER -

38
— Bine aţi revenit, domnule preşedinte.
— Mulţumesc, Ross, a spus Hakim, aşezându-se în fotoliul
preşedintelui pentru prima oară după cinci luni. Dar, ca să
spun adevărul, nu ştiu cum să încep să îţi mulţumesc
pentru tot ce ai făcut, nu numai pentru mine personal, ci, şi
mai important, pentru bancă.
— Nu am muncit singur, a zis Ross. Ai o echipă a naibii de
bună aici la Farthings, condusă de Sebastian, care a muncit
tot timpul, chiar şi la ore care nu există pe ceas.
— Arnold mi-a spus că sunt, de asemenea, responsabil,
pentru că i-am distrus viaţa personală.
— Cred că vei afla că lucrurile s-au mai dezgheţat puţin în
acest domeniu.
— Ar ajuta dacă i-aş scrie Samanthei şi i-aş explica de ce
Seb a fost nevoit să plece din Washington aşa de repede?
— Ştie deja. Dar nu ar strica deloc.
— Mai există cineva căruia ar trebui să-i mulţumesc?
— Întreaga echipă v-a susţinut cât a putut, dar decizia lui
Giles Barrington de a se alătura consiliului atunci când a
făcut-o, a trimis un mesaj clar atât prietenilor, cât şi
duşmanilor.
— Datorez atât de mult familiei Barrington încât îmi va fi
aproape imposibil să-i răsplătesc.
— Ei nu cred asta, domnule preşedinte.
— Aceasta este forţa lor.
— Şi slăbiciunea inamicilor voştri.
— Pentru a ne înveseli puţin, aţi văzut la ce preţ s-au
deschis acţiunile noastre azi-dimineaţă?
— Aproape de valoare la care fuseseră cu o zi înainte…
Ross a ezitat.
— Am fost la închisoare. Şi Jimmy Goldsmith m-a sunat
azi-dimineaţă mai devreme să-mi spună că îşi va vinde stocul
treptat în următoarele şase luni.
— Cred că va obţine un profit bunicel.
2283
 - JEFFREY ARCHER -

— Nimeni nu-i va purta pică pentru asta, ţinând seama de

riscul pe care şi l-a asumat când majoritatea oamenilor
credeau că eram la pământ.
— Iar Adrian Sloane este un exemplu strălucit în acest
domeniu. Din nenorocire, a marcat şi el un punct din motive
greşite.
— Ei bine, cel puţin nu va mai putea pretinde un loc în
consiliu după ce-şi încasează banii pe acţiuni. Dar fiţi atenţi,
aş fi dat oricât să fi putut participa la întrunirea consiliului
în care Jimmy i-a spus lui Sloane exact ce părere avea
despre el.
— Cred că vei găsi minuta înregistrată în detaliu, domnule
preşedinte.
— Sigur că da, dar aş fi vrut ca discuţia să fi fost
înregistrată pe bandă ca să pot s-o mai ascult – a făcut o
pauză – iar şi iar.
— Sloane n-a fost singurul care a abandonat ceea ce unii
considerau un vapor care se scufundă. Nu vei fi surprins să
afli că unul sau doi dintre clienţii mai vechi încearcă acum
să se urce iar la bord. „Nu m-am îndoit niciodată de voi,
bătrâne”.
— Sper că i-aţi făcut să meargă unul câte unul pe
scândură, a spus Hakim, convins.
— Nu am mers chiar până acolo, domnule preşedinte.
Totuşi, le-am explicat clar că s-ar putea să nu li se ofere
aceiaşi termeni avantajoşi ca în trecut.
Hakim a izbucnit în râs.
— Ştii, Ross, sunt clipe în care mi-ar prinde bine o lecţie a
înţelepciunii şi diplomaţiei tale. Tonul preşedintelui s-a
schimbat. Pot îndrăzni să întreb dacă ne-am apropiat de
găsirea celui care a plătit-o pe stewardesă să pună heroina în
geanta mea?
— Barry Hammond zice că a ajuns la o listă scurtă cu trei
nume.
— Presupun că unul dintre aceştia e Desmond Mellor.

2284
 - JEFFREY ARCHER -

— Cu ajutorul şi complicitatea lui Adrian Sloane şi Jim

Knowles. Dar Barry m-a avertizat că nu va fi uşor de dovedit.
— Ar fi fost imposibil fără ajutorul domnului Collier care
foarte bine ar fi putut să nu spună nimic. Îi sunt îndatorat.
Poate ar trebui să-i trimitem pe el şi pe soţia lui într-o
croazieră Barrington’s în Bahamas.
— Nu cred, domnule preşedinte. David Collier este un om
corect. Chiar şi când Barry l-a dus la un prânz ca să-i
mulţumească pentru tot ce făcuse, a insistat să plătească
nemţeşte. Nu, aş sugera o scrisoare de mulţumire şi, cum îl
admiră mult pe Dickens, poate o ediţie completă Nonesuch?
— Ce idee strălucită.
— Nu e a mea. Din nou îi poţi mulţumi lui Barry
Hammond pentru ea. Cei doi s-au împrietenit şi se duc
împreună să urmărească Viespile jucând în fiecare sâmbătă
după-amiaza.
— Viespile? a zis Hakim, mirat.
— O echipă londoneză de rugby pe care o susţin de mai
mulţi ani.
— Şi ce ai sugera să fac pentru a-i mulţumi lui Barry cum
se cuvine?
— I-am plătit deja bonificaţia cu care ai fost de acord în
cazul în care erai găsit nevinovat şi încă încearcă să afle cine
a angajat-o pe stewardesa care ţi-a pus drogurile în valiză.
Dar refuză să-mi dea detalii până ce nu-l va prinde pe
ticălos.
— Tipic pentru Barry.
— Mi-a mai spus şi că i-ai cerut să o mai cerceteze pe
Kristina Bergström, ceea ce m-a nedumerit, domnule
preşedinte, pentru că am fost convins că a zis adevărul şi nu
văd niciun motiv pentru care…
— Acum că nu mai eşti preşedinte, Ross, ce planuri ai
pentru viitorul apropiat?
Cu toate că schimbarea subiectului nu fusese subtilă,
Ross s-a conformat.

2285
 - JEFFREY ARCHER -

— Jean şi cu mine mergem în concediu în Birmania, o ţară

pe care mi-am dorit întotdeauna s-o vizitez. Şi, când vom
reveni în Scoţia, vrem să ne petrecem restul zilelor într-o
cabană de lângă Gullane care are o vedere magnifică spre
Firth şi Forth şi din întâmplare este şi lângă terenul de golf
Muirfield, unde mi-am petrecut multe ore fericite exersând
handicapul.
— Nu înţeleg, Ross.
— Ceea ce e un lucru bun, domnule preşedinte, pentru că
ai ajunge în aceeaşi oală. Şi mai important, Gullane este pe
malul sudic al râului Firth, unde păstrăvii vor descoperi că
m-am întors să mă răzbun.
— Deci trebuie să înţeleg că nu te pot convinge în niciun
fel să mai rămâi în consiliu?
— Nicio speranţă. Ai primit deja scrisoarea mea de demisie
şi dacă nu sunt în Scoţianul Zburător în seara asta nu ştiu
pe care dintre noi îl va asasina mai întâi Jean.
— Cu tine mă mai descurc, dar nu şi cu Jean. Asta
înseamnă că ai terminat cumpărarea cabanei idilice despre
care mi-ai povestit?
— Aproape, a zis Ross. Mai trebuie să vând apartamentul
din Edinburgh înainte de semnarea contractului.
— Te rog să-i transmiţi lui Jean toată dragostea mea şi să-
i spui cât de recunoscător îi sunt că ţi-a permis să revii cinci
luni de la pensie. Să te distrezi de minune în Birmania şi îţi
mulţumesc încă o dată. Ross era gata să dea mâna cu
bancherul când Hakim l-a îmbrăţişat ca un urs, ceea ce nu i
se mai întâmplase până atunci scoţianului.
După ce a plecat Ross, Hakim s-a dus la fereastră şi a
aşteptat până ce l-a văzut părăsind clădirea şi chemând un
taxi. S-a întors apoi la birou şi i-a cerut secretarei să-i facă
legătura cu domnul Vaughan de la Savills.
— Domnule Bishara, mă bucur să vă aud. Aţi fi interesat
cumva de un apartament duplex în Mayfair, locaţie superbă,
cu vedere excelentă la parc…

2286
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, domnule Vaughan, nu sunt. Dar aţi putea să-mi

vindeţi un apartament din Edinburgh despre care ştiu că se
află în fişierele dumneavoastră de mai multe luni.
— Avem deja o ofertă pentru proprietatea domnului
Buchanan de pe Argyll Street, dar e mai scăzută cu două mii
de lire faţă de preţul cerut.
— Foarte bine, atunci scoateţi-l pe piaţă, vindeţi-l
solicitantului şi voi acoperi eu diferenţa de preţ.
— E vorba de două mii de lire, domnule Bishara.
— Merită chiar şi dublul sumei acesteia, a spus Hakim.

2287
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1976–1977

2288
 - JEFFREY ARCHER -

39

BIROUL GUVERNATORULUI

12 iunie, 1976

Stimate lord Barrington,

Poate nu vă amintiţi de mine, dar ne-am întâlnit acum

doisprezece ani în prima croazieră a navei companiei
Barrington’s la New York. Atunci eram congresman pentru al
unsprezecelea district din Louisiana, cunoscut sub denumirea
de Baton Rouge. De atunci, am devenit guvernator al statului
şi am fost reales de curând pentru un al doilea mandat. Îmi
permit să vă felicit şi pe dumneavoastră pentru întoarcerea în
Cabinet ca lider al Camerei Lorzilor.
Vă scriu pentru a vă anunţa că voi fi în Londra câteva zile la
sfârşitul lunii iulie şi mă întreb dacă aţi putea să vă întâlniţi cu
mine într-o problemă personală, referitoare la un prieten
apropiat, votant şi susţinător major al partidului meu.
Prietenul meu a avut o aventură nefericită cu o anumită
lady Virginia Fenwick când a vizitat Londra acum cinci ani şi
care, din câte am aflat, este fosta dumneavoastră soţie.
Problema în care vă cer sfatul nu o prezintă pe lady Virginia
într-o lumină bună, iar Domnia Voastră v-aţi putea afla încă în
termeni buni cu ea. Dacă acesta este cazul voi înţelege,
desigur, şi voi încerca să rezolv altfel problema.
De abia aştept să vă văd.

Al dumneavoastră sincer,
Onorabilul Hayden Rankin

2289
 - JEFFREY ARCHER -

Giles şi-l amintea foarte bine pe guvernator. Sfaturile lui

subtile precum şi discreţia sa îl ajutaseră să evite o
catastrofă majoră când IRA încercase să scufunde nava
Buckingham în prima sa călătorie şi desigur nu uitase
cuvintele sale de despărţire: „Îmi eşti dator.”
Giles i-a scris imediat să-l anunţe că va fi încântat să-l
vadă când va fi în Londra. Şi nu mai puţin – ceea ce n-a scris
– pentru că de abia aştepta să afle cum de fosta lui soţie
dăduse peste unul dintre prietenii apropiaţi ai
guvernatorului. Şi ar putea să rezolve în cele din urmă
misterul micuţului Freddie.
Era încântat că Hayden fusese reales pentru al doilea
mandat, dar nu la fel de încrezător în şansele partidului său
la următoarele alegeri cu toate că nu avea de gând s-o
recunoască, mai ales în faţa Emmei.
După demisia surpriză a lui Harold Wilson în aprilie 1976,
noul prim-ministru, Jim Callaghan, îi ceruse şi el lui Giles să
se ocupe de campania electorală în localităţile de frontieră şi
în ultimele două luni vizitase circumscripţii îndepărtate, cum
ar fi Aberdeen şi Plymouth. Când Callaghan i-a cerut lui
Giles evaluarea realistă a rezultatului noilor alegeri, îl
avertizase pe „Jim Norocosul” că s-ar putea să nu fie la fel de
norocoşi şi de data aceasta.

— Pot vorbi cu Sebastian Clifton, vă rog?

— La telefon.
— Domnule Clifton, vă sun din Statele Unite. Acceptaţi o
convorbire cu taxă inversă de la o domnişoară Jessica
Clifton?
— Da, o accept.
— Salut, tati.
— Salut, Jessie, ce mai faci?
— Grozav, mulţumesc.
— Şi mama ta?

2290
 - JEFFREY ARCHER -

— Încă mai am de lucru cu ea, dar am sunat să mă asigur

că vei veni cu noi la Roma luna viitoare.
— Am deja o rezervare la Albergo del Senato, în Piazza
della Rotonda. E chiar vizavi de Panteon. Voi unde veţi sta?
— Cu bunicul, la Ambasada Americană. Nu ţin minte dacă
l-ai întâlnit vreodată, dar e grozav.
— Da, l-am întâlnit. De fapt, l-am vizitat pe bunicul când
era chef de mission în Grosvenor Square şi i-am cerut mâna
mamei tale.
— Cât de modă veche eşti, tată, dar nu te mai obosi să-i
ceri iar mâna mamei, pentru că am eu deja aprobarea lui şi
nu mă pot gândi la un oraş mai romantic decât Roma în care
să-i ceri mamei mâna.
— Să nu-mi spui că ai telefonat ambasadorului din Roma
cu taxă inversă!
— Ba da, dar numai o dată pe săptămână. De abia aştept
să-l întâlnesc pe bunicul şi pe unchiul Giles. După aceea îi
pot adăuga pe lista mea şi să-i anunţ că vrei să te însori cu
mama.
— Presupun că ai ales deja data, ora şi locul?
— Sigur că da. Trebuie să fie joi, când avem bilete la
galeria Borghese. Ştiu că mama de abia aşteaptă să vadă
picturile lui Bernini şi Paolina Borghese a lui Canova.
— Ştii că acea galerie poartă numele surorii lui Napoleon?
— Nu ştiam că ai fost la Roma, tată.
— Poate te surprinde, Jessie, dar lumea cutreiera
pământul şi înainte de 1965.
— Ştiu. Am citit despre ei în cărţile de istorie.
— N-ai vrea cumva să conduci şi o bancă?
— Nu, mersi, tată, dar chiar nu am timp, cu pregătirea
expoziţiei mele şi încercarea de a vă organiza pe voi doi.
— Chiar nu-mi închipui cum de am supravieţuit până ai
apărut tu.
— Se pare că nu prea bine. Apropo, te-ai întâlnit vreodată
cu un domn Maurice Swann din Shifnal, în Shropshire?
— Da, dar sigur nu mai trăieşte.

2291
 - JEFFREY ARCHER -

— Ba da, şi e foarte vioi după câte se pare, pentru că a

invitat-o pe mama să-i deschidă teatrul şcolii. Ce mai e şi
asta?
— O poveste lungă, a zis Seb.

Desmond Mellor întârziase câteva minute şi după ce

Virginia i-a turnat un whisky a abordat imediat subiectul.
— Eu mi-am ţinut cuvântul şi a venit momentul să ţi-l ţii
şi tu pe al tău. Virginia n-a comentat. Am câştigat mulţi bani
în timp şi de curând am primit o ofertă serioasă pentru
Mellor Travel care ar face posibil să câştig chiar şi controlul
asupra băncii Farthings.
Virginia şi-a umplut iar paharul cu Glen Fenwick.
— Deci cum te pot ajuta?
— Pe scurt, vreau titlul de cavaler pe care ai promis că mi-
l vei obţine atunci când ai avut nevoie de ajutorul meu ca să-
i conving pe detectivii aceia americani că erai corectă.
Virginia era conştientă că doar ideea ca Desmond Mellor
să fie făcut cavaler era absurdă, dar văzuse deja un mod de a
întoarce acest lucru în favoarea ei.
— Cinstit vorbind, Desmond, mă mir că n-ai fost deja
nominalizat.
— Aşa merge? a spus Mellor. Cineva trebuie să mă
nominalizeze?
— Da, comitetul de acordare a onorurilor, un grup select
de oameni mari şi buni primesc recomandările şi, dacă li se
par corespunzătoare, le dau curs.
— Ştii cumva din întâmplare pe cineva din acel comitet?
— Nimeni nu trebuie să ştie cine sunt membrii
comitetului. Este un mare secret. Altfel, ar fi pisaţi întruna
de oameni complet nepotriviţi.
— Deci ce şanse am? a întrebat Mellor.
— Mai bune decât majoritatea, a zis Virginia, pentru că
preşedintele comitetului este un vechi prieten de familie.

2292
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum îl cheamă?
— Dacă ţi-l spun, trebuie să juri că vei păstra secretul
pentru că dacă s-ar gândi chiar şi o clipă că ai aflat, asta-ţi
va bloca şansele de a fi făcut cavaler.
— Ai cuvântul meu, Virginia.
— Ducele de Hertford – Peregrine pentru prietenii lui – este
preşedintele comitetului de zece ani.
— Şi cum naiba aş putea ajunge să întâlnesc un duce?
— După cum ţi-am zis, este un prieten personal, aşa că-l
voi invita la un cocktail unde vei avea ocazia să faci
cunoştinţă cu el. Dar mai avem mult de lucru înainte de
asta.
— Cum ar fi?
— Mai întâi trebuie să lansezi o campanie importantă dacă
vrei să fii luat în serios.
— Ce fel de campanie?
— Articole despre compania ta şi despre succesul ei în
decursul vremii, subliniind în mod special recordurile tale la
export care vor trebui să apară regulat în rubricile de afaceri
ale ziarelor. Comitetul de acordare a onorurilor reacţionează
întotdeauna pozitiv la cuvântul „export”.
— Asta n-ar fi prea greu de aranjat. Mellor Travel are
sucursale în toată lumea.
— Le mai place şi cuvântul „caritabil”. Trebuie să fii văzut
susţinând mai multe cauze locale şi naţionale demne de
interes, cu fotografii care să le atragă atenţia, astfel încât
atunci când numele tău va ajunge în faţa comitetului, cineva
să spună: „Ştii, întreprinde multe acţiuni caritabile.”
— Se pare că ştii multe despre asta, Virginia.
— Aşa sper. Ne ocupăm de asta de mai mult de patru sute
de ani.
— Deci mă vei ajuta? Pentru că eu, evident nu mă voi
descurca singur.
— În mod normal, aş fi foarte bucuroasă s-o fac, Desmond,
dar, după cum ştii mai bine ca oricine, nu mai sunt o femeie
fără obligaţii.

2293
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar mi-ai dat cuvântul.

— Şi mi-l voi ţine. Dar dacă ar trebui s-o fac aşa cum se
cuvine, Desmond, ar trebui să consum mult timp
asigurându-mă că vei fi invitat la toate balurile caritabile de
societate, că ţi se va cere să ţii discursuri la conferinţele de
afaceri adecvate, aranjând să te întâlneşti – fără s-o ştie
cineva, desigur – cu anumiţi membri ai comitetului, inclusiv
cu ducele.
— Să spunem cinci sute de lire pe lună pentru ca să fim
siguri?
— Plus cheltuielile. Va trebui să beau şi să cinez cu nişte
persoane foarte influente.
— S-a aranjat atunci, Virginia. Azi voi trimite un ordin de
plată pentru cinci sute de lire pe lună în banca ta. Şi cum
am crezut întotdeauna în motivaţii, vei primi un bonus de
zece mii de lire în ziua în care Maiestatea Sa mă va lovi cu
sabia pe umăr.
O bonificaţie pe care Virginia nu se aştepta s-o primească
vreodată.
După ce a plecat Mellor, Virginia a oftat uşurată. Era
adevărat că era prietenă veche cu ducele de Hertford, dar ştia
prea bine că acesta nu era membru al comitetului de
acordare a onorurilor. Totuşi, nu era rău să-l invite pe
Peregrine la un cocktail unde i-l va prezenta pe Mellor ca să-i
ţină speranţa trează, asigurându-se în acelaşi timp că-şi va
primi cecul lunar plus cheltuielile.
Virginia a început să se gândească la alţi candidaţi
convenabili pentru comitetul de acordare a onorurilor pe care
i-ar putea prezenta lui Mellor. O fascina faptul că un om în
mod normal atât de viclean şi calculat, putea fi atât de naiv
şi credul când era scos din mediul său natural. Însă Virginia
acceptase că nu-şi putea permite să supraliciteze.

2294
 - JEFFREY ARCHER -

40
Până ce s-au terminat negocierile şi s-au semnat
contractele, Sebastian era atât amuzat cât şi ostenit.
Cu francezii nu se pot face afaceri uşor, s-a gândit el şi nu
numai pentru că pretind că nu pot vorbi englezeşte ori de
câte ori nu vor să răspundă la o întrebare.
Când s-a întors la hotel, voia doar o cină uşoară, un duş
fierbinte şi să se culce devreme, pentru că avea rezervare la
primul zbor de pe Charles de Gaulle din acea dimineaţă.
Studia room-service-ul când a sunat telefonul.
— Recepţia, domnule. Ne întrebăm dacă aţi dori să
profitaţi de serviciul nostru de masaje.
— Nu, mulţumesc.
— Oferim acest serviciu tuturor oaspeţilor noştri de
seamă, domnule şi nu costă în plus.
— Bine, m-aţi convins. Trimiteţi-l sus.
— De fapt este o femeie, domnule. Este chinezoaică şi o
maseuză excelentă, dar mi-e teamă că engleza ei este puţin
limitată.
Seb s-a dezbrăcat, şi-a pus un halat oferit de hotel şi a
aşteptat. După câteva minute, cineva a bătut la uşă. A
deschis-o şi a salutat-o pe femeia în costum alb care ducea o
masă pliantă de masaj într-o mână şi o geantă în cealaltă.
— Mai Ling, a spus ea, înclinându-se.
— Intraţi, vă rog, a zis Seb, dar ea nu a răspuns.
A aşteptat-o să instaleze măsuţa de masaj în mijlocul
camerei înainte de a dispărea în baie şi a reveni după câteva
momente cu două prosoape mari. Şi-a deschis apoi geanta şi
a extras din ea câteva sticluţe cu uleiuri şi creme.
A făcut iar o reverenţă şi i-a arătat lui Seb că trebuie să
stea cu faţa în jos pe masă. El şi-a scos halatul, conştient că
purta doar nişte boxeri scurţi şi s-a urcat pe masă.
După câteva minute de palpat, ea a găsit o veche rană de
la squash pe călcâiul lui stâng şi după câteva momente, un
muşchi întins la umărul lui drept. A apăsat tare şi Seb s-a
2295
 - JEFFREY ARCHER -

relaxat de îndată, simţind că se afla în mâinile unei

profesioniste.
Mai Ling lucra la gâtul lui când a sunat telefonul. Seb şi-a
dat seama că trebuia să fie preşedintele care dorea să ştie
cum mersese afacerea cu francezii. Era gata să se dea jos de
pe masă şi să răspundă, dar, înainte de a se putea mişca,
Mai Ling a ridicat receptorul şi i l-a pus la ureche. A auzit o
voce care spunea:
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, dar pe linie este
un domn Bishara.
— Faceţi-mi legătura, vă rog.
— Cum a mers? au fost primele cuvinte ale preşedintelui.
— Ne-am înţeles la un cupon de 3,5 la sută pe an, a spus
Seb în timp ce Mai Ling îi apăsa adânc în umăr în locul care
trebuia. Dar singura condiţie a fost ca francul francez să nu
cadă sub cursul actual faţă de liră de 9,42.
— Foarte bine, Seb, pentru că, dacă-mi amintesc corect,
te-ai fi mulţumit cu 3,4 la sută şi chiar ai fi permis francului
să scadă sub 10 la sută.
— Aşa este, dar după câteva negocieri şi mai multe sticle
dintr-un vin destul de bun, i-am făcut să înţeleagă. Am
contractul redactat în franceză şi engleză.
— Şi cam când te întorci?
— Voi veni cu primul zbor de dimineaţă pe Heathrow, aşa
că ar trebui să ajung la birou până la amiază.
— Poţi să treci să mă vezi de îndată ce te întorci? E ceva ce
doresc să discut destul de urgent cu tine.
— Da, desigur, domnule preşedinte.
— Şi ceva mai nostim, am primit o scrisoare încântătoare
de la Samantha în care îmi spune cât de mulţumită a fost de
rezultatul procesului.
— Cum de a aflat asta? a întrebat Seb.
— Evident i-ai spus lui Jessica.
— Da, acum Jessie mă sună de două sau trei ori pe
săptămână, evident cu taxă inversă.
— A vorbit şi cu mine de câteva ori.

2296
 - JEFFREY ARCHER -

— Jessie vă sună cu taxă inversă?

— Doar când nu poate să dea de tine.
— O omor.
— Nu, nu, a zis Hakim. Să nu faci asta. Este o schimbare
plăcută faţă de majoritatea celorlalţi care mă sună, cu toate
că Dumnezeu să-l apere pe cel cu care se va mărita.
— Nimeni nu va fi suficient de bun.
— Şi Samantha? Tu eşti suficient de bun pentru ea?
— Sigur că nu, dar nu mi-am pierdut speranţa pentru că
Jessie mi-a spus că la vară merg la Roma, unde speră că va
vedea toate cele nouăsprezece Caravaggio.
— Presupun că ţi-ai planificat concediul în acelaşi timp?
— Sunteţi mai rău decât Jessie. Nu m-ar surprinde dacă
voi doi nu v-aţi aliat deja.
— Ne vedem mâine la douăsprezece, a zis Hakim înainte
de a închide telefonul.
Mai Ling a pus telefonul pe măsuţa din colţul camerei
înainte de a-şi începe munca la gâtul lui Seb. Dar el se tot
întreba de ce preşedintele dorea să-l vadă de îndată ce se
întorcea şi de ce nu putea discuta problema la telefon.
Un bâzâit mic al ceasului lui Mai Ling a indicat că ora se
terminase. Seb era aşa de relaxat încât aproape adormise.
S-a dat jos de pe masă, s-a dus în dormitor şi a luat o
bancnotă de zece franci din portmoneu. Până când a revenit
în cameră, măsuţa de masaj fusese pliată, sticluţele cu
uleiuri aşezate înapoi în geantă, iar prosoapele puse în coşul
de rufe murdare.
I-a dat bacşişul lui Mai Ling, iar ea i-a făcut o reverenţă
adâncă înainte de a ieşi repede din cameră. Seb stătea lângă
telefon, dar a durat o vreme până ce a ridicat receptorul.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule Clifton?
— Aş vrea să sun în Statele Unite.

2297
 - JEFFREY ARCHER -

41
— Ai vreo idee de ce vrea preşedintele să mă vadă aşa de
urgent?
— Nu, domnule Clifton, a răspuns Rachel. Dar vă pot
spune că Barry Hammond e înăuntru cu el.
— Bine. Trimite copia engleză a contractului la
contabilitate şi aminteşte-le că prima plată va veni peste
patru zile, în franci.
— Şi copia franceză?
— Îndosariaz-o cu celelalte în cabinetul de rezervă. Mă
întorc la tine după ce discut cu preşedintele.
Sebastian a ieşit din birou, a mers repede pe coridor şi a
bătut la uşa preşedintelui. A intrat şi l-a găsit pe Hakim
adâncit în conversaţie cu Barry Hammond şi cu cineva pe
care i se părea că-l recunoaşte.
— Bine ai revenit, Seb. Îi ştii pe Barry Hammond şi,
desigur, cred că te-ai întâlnit de curând cu Mai Ling, colega
lui.
Sebastian s-a uitat fix la femeia aşezată lângă Barry, dar i-
a luat un moment s-o recunoască. Ea s-a ridicat, fără să mai
pară exagerat de politicoasă sau timidă.
— Mă bucur să vă revăd, domnule Clifton.
Seb s-a decis să se aşeze pe scaunul cel mai apropiat
înainte să-i cedeze picioarele.
— Felicitări pentru triumful tău, a spus Hakim şi pentru
acordul pe care l-ai încheiat cu francezii. Bravo. Aminteşte-
mi detaliile. Nu, de ce nu mi le spui tu, Mai Ling?
— Plăţile de 3,8 la sută anuale se fac atâta timp cât rata
de schimb rămâne la 9,42 franci la liră.
Seb şi-a pus capul în mâini, neştiind dacă să râdă sau să
ţipe.
— Şi pot să vă spun, domnule Clifton, cât de frumos mi se
pare că fiica dumneavoastră vă sună din Satele Unite de
două ori, uneori de trei ori pe săptămână şi întotdeauna îi
acceptaţi apelul cu taxă inversă.
2298
 - JEFFREY ARCHER -

Hakim şi Barry au izbucnit în râs. Seb simţea cum îi ard

obrajii.
— Nu face nimic, a zis Hakim. Barry, nu vrei să-i explici
lui Seb de ce a trecut prin toată această şaradă?
— Cu toate că acum suntem aproape siguri că fie Adrian
Sloane, fie Desmond Mellor, fie amândoi sunt responsabili
pentru plantarea drogurilor în bagajul domnului Bishara, nu
avem cum s-o dovedim. Sloane, după cum ştiţi probabil, are
un apartament în Kensington, iar rezidenţa de bază a lui
Mellor este în Gloucestershire, cu toate că mai are un
apartament deasupra biroului său din Bristol. Şi de curând
am aflat că ori de câte ori vine la Londra, îşi rezervă aceeaşi
cameră la acelaşi hotel. The Swan în St James’s.
— Portarul de acolo, căruia nu-i voi divulga numele, a
spus Mai Ling, continuând, este un fost poliţist metropolitan,
ca Barry şi ca mine. El i-a sugerat de curând lui Mellor să
profite de serviciile de masaj gratuite ale hotelului,
disponibile doar clienţilor fideli.
— Lui îi plac serviciile lui Mai Ling în special, a preluat
Hammond povestirea, şi o rezervă întotdeauna dinainte. Şi
aşa ştim că va fi la Swan joia viitoare, noaptea. A cerut un
masaj la 4:30 p.m. în ziua în care i-am rezervat camera
pentru noaptea, ceea ce-mi va oferi timp suficient să instalez
dispozitivul de înregistrare, astfel încât să putem asculta
ceea ce el şi Sloane îşi vor spune unul altuia.
— Dar ce vă face să credeţi că Sloane îl va suna atunci?
— Nu este obligat s-o facă. Mellor nu lasă niciodată
telefonul jos şi numărul pe care îl sună cel mai des este al lui
Sloane.
— Dar în mod sigur Sloane va fi atent ce spune la telefon?
— Da, de obicei este. Dar Mellor îl aţâţă uneori şi Sloane
nu poate rezista să nu marcheze şi el un punct. Şi probabil
crede că Mellor îl sună din biroul lui unde linia este sigură.
— Dar s-ar putea să nu discute nimic care să ne
intereseze, a spus Seb.

2299
 - JEFFREY ARCHER -

— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Clifton, pentru că

va fi a patra întâlnire a lui Mai Ling cu Mellor şi cu toate că
anumite cuvinte-cheie apar în mod regulat atunci când el şi
Sloane discută la telefon – Farthings, Bishara, Clifton,
Barrington şi din când în când Haracastle şi Kaufman – nu
au divulgat încă nimic care să aibă vreo semnificaţie reală.
Dar acum, după ce am ascultat cele trei benzi de dinainte,
voi fi în stare să deosebesc vocea lui Mellor sau a lui Sloane
de îndată ce le aud. Asta e important pentru că David Collier
mi-a dat o copie a telefonului informatorului anonim. Am
ascultat-o iar azi-noapte şi pot să vă spun că era Sloane.
— Foarte bine, Barry, a zis Hakim. Dar cum dovedim
implicarea lui Mellor?
— Aici intervine Mai Ling, a spus Barry. Cred că-şi va
aplica magia pe el, cum a făcut şi cu dumneavoastră,
domnule Clifton. Dacă nu mai aveţi şi alte probleme, ar
trebui să revenim la muncă.
— Doar una singură. Seb s-a întors spre Mai Ling. Cât am
stat aici, mi-a cam înţepenit gâtul şi mă întrebam…

Mai Ling a aranjat măsuţa de masaj în timp ce Desmond

Mellor s-a dus la baie să se dezbrace. Când a ieşit, purta
doar izmene. A bătut-o pe spate în timp ce se urca pe masă,
încântat să vadă că ea pusese deja telefonul lângă locul
pentru cap al măsuţei.
Mellor a luat receptorul şi a început să formeze numărul
chiar înainte ca ea să înceapă să-i maseze picioarele.
Întotdeauna îi plăcea masajul la cap şi la picioare mai mult
decât în celelalte părţi ale corpului. Ei, pe aproape. Dar Mai
Ling îi explicase de la început că ea nu făcea parte din ofertă,
nici dacă o plătea cu bani lichizi.
Primul apel a fost către managerul băncii sale şi singurul
lucru interesant care a reieşit a fost acordul lui că ultimele
cheltuieli ale lui lady Virginia Fenwick de 92,75 ₤ trebuiau

2300
 - JEFFREY ARCHER -

plătite de companie şi că această cifră părea să crească în

fiecare lună. Ar trebui să discute cu ea despre asta. Mai
trimisese şi o donaţie de 1.000 ₤ pentru fondul de
construcţie a orgii catedralei din Bristol, clădire în care el nu
intrase niciodată.
Al doilea telefon l-a dat secretarei sale la Mellor Travel în
Bristol. A lătrat la biata fată vreo douăzeci de minute până ce
Mai Ling i-a ajuns la umeri. Ea începuse să se teamă că
aceasta va fi o altă sesiune de masaj irosită când el a trântit
receptorul apoi a sunat din nou.
— Cine este acolo?
— Des Mellor.
— Oh, salut, Des, a zis Sloane, schimbându-şi imediat
vocea de la şef la sicofant. Ce pot face pentru tine?
— Ai scăpat de toate acţiunile mele de la Farthings? Am
văzut că azi-dimineaţă iar au crescut.
— Ai rămas la ultimele cincizeci de mii, dar ai acoperit deja
investiţia iniţială, chiar ai obţinut un mic profit. Aşa că le
poţi păstra să vedem dacă mai cresc sau doar profiţi de
avantaj.
— Întotdeauna trebuie să profiţi când eşti în avantaj,
Adrian. Credeam că te-am învăţat asta.
— Nici n-am fi avut nevoie, a zis Sloane, înţepat de
sarcasm, dacă acea căţea stupidă din Nigeria şi-ar fi ţinut
gura închisă. Am fi putut conduce acum banca. Totuşi, pun
eu mâna pe ticălos data viitoare.
— Nu va mai fi o dată viitoare, a zis Mellor, doar dacă e
sută la sută sigur.
— E mai mult decât sută la sută sigur, a spus Sloane. De
data aceasta va fi prins cu o fraudă bancară şi-şi va pierde
licenţa.
— Bishara n-ar face niciodată ceva atât de iresponsabil.
— Dar unii dintre agenţii lui ar putea. Cineva care a lucrat
pentru mine când eram preşedinte la Farthings.
— Cu ce-l ai la mână?

2301
 - JEFFREY ARCHER -

— Are o problemă cu pariurile. Dacă ar putea fi plătit

pentru toate pariurile pe fiecare cal ieşit ultimul în toate
cursele, ar fi milionar. Din păcate, agenţii de pariuri cu care
lucrează îl forţează să-şi regleze conturile.
— Şi ce dacă? Atunci când Bishara află, îl va concedia şi
nimeni nu va crede o clipă că era implicat.
— Lui Bishara i-ar fi greu să-şi nege implicarea dacă
înregistrăm întreaga convorbire.
— Cum adică? s-a răstit Mellor.
— Bishara e tot timpul la telefon oriunde s-ar afla şi este
uimitor ce poate face un inginer electronist cu ajutorul
ultimelor echipamente. Ascultă doar aceste patru benzi. A
urmat o scurtă pauză înainte ca Mellor să audă un clic şi
apoi cuvintele: „Nu cumpăra Amalgamated Wire pentru că noi
negociem acum cu ei şi asta ar fi o fraudă bancară.”
— Şi acum a doua, a zis Sloane. Altă pauză. „Cumpără-i
secretarei tale ceva special, Gavin. A muncit la bancă mulţi
ani. Îţi dau eu banii, dar nu lăsa pe nimeni să afle că eu te-am
autorizat”
Şi o a treia. „Ai avut un an excelent, Gavin, ţine-o tot aşa şi
sunt sigur că se va reflecta în prima anuală.” A urmat o tăcere
şi mai lungă, după care Mellor a început să se întrebe dacă
mai înţelegea ceva.
— Acum, după o activitate profesională de tăiere şi lipire, a
zis Sloane, va suna aşa: „Cumpără Amalgamated Wire, dar
nu lăsa pe nimeni să afle că eu te-am autorizat, pentru că asta
este ceva intern. Ţine-o tot aşa, Gavin, şi sunt sigur că se va
reflecta în prima anuală.”
— E bine, a spus Mellor. Dar ce se va întâmpla dacă se vor
descoperi celelalte benzi?
— Spre deosebire de Richard Nixon, le voi distruge cu
mâna mea.
— Dar contactul tău s-ar putea dovedi a fi din nou veriga
slabă.

2302
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu şi acum. Oamenii cu care are Gavin de-a face, nu

sunt prea amabili când pariorii nu-şi plătesc datoriile. Au
ameninţat deja că-i vor rupe picioarele.
— Şi ce-l va opri să se răzgândească după ce-l vom plăti?
— Nu-i voi da niciun ban până ce nu va duce banda la
Banca Angliei împreună cu o scrisoare de genul „Vă informez
cu regret că”…
— Şi cât mă va costa?
— Puţin peste o mie de lire.
— Şi nu e nicio şansă să afle şi altcineva că sunt implicat?
— Ultima oară a fost? a spus Sloane.
— Nu, dar de data asta risc mai mult.
— Ce vrei să spui?
— Vorbind între noi, Adrian, există o posibilitate să mă
aflu pe lista de onoruri a Anului Nou. A ezitat. Adică să fiu
făcut cavaler.
— Felicitări, i-a urat Sloane. Simt că Banca Angliei va
aproba ca sir Desmond Mellor să devină preşedintele băncii
Farthings.
— Şi când va duce omul tău banda la Banca Angliei?
— Săptămâna viitoare.
Alarma ceasului lui Mai Ling a început să bâzâie.
— Perfect, a spus Mellor, trântind receptorul, dându-se jos
de pe masă şi dispărând în baie.
Mai Ling a aprobat. În timp ce Mellor era la duş, a
deşurubat microfonul inserat în telefon şi a scos dispozitivul
de înregistrare. Apoi a pliat măsuţa de masaj, a pus sticluţele
înapoi şi a aruncat prosoapele în coşul de rufe murdare.
Când Mellor a ieşit din baie cu o bancnotă de zece lire, Mai
Ling tocmai se urca într-o maşină parcată lângă hotel. După
ce i-a dat banda lui Hammond, a spus:
— Slavă Domnului că nu trebuie să-l mai văd pe omul
ăsta vreodată.

2303
 - JEFFREY ARCHER -

— Sir Desmond, a zis Virginia atunci când valetul i-a

introdus protejatul în salon.
— Nu încă, a spus Mellor.
— Dar presimt că nu va mai dura mult. Ah, a zis Virginia,
uitându-se peste umărul lui Mellor. Miles, ce bine că ai
trecut pe aici având în vedere cât de ocupat eşti. Voi doi v-aţi
mai întâlnit? Desmond Mellor este unul dintre principalii
oameni de afaceri din ţară, sir Miles Watling, preşedintele
Watling Brothers.
— Ne-am întâlnit la Ascot, sir Miles, a zis Mellor în timp ce
dădeau mâna. Dar nu e niciun motiv pentru care v-aţi aminti
de mine. Întotdeauna să fii respectuos cu cei care au un
titlu, era una dintre regulile de aur ale Virginiei.
— Cum aş putea uita? a spus sir Miles. Eraţi în boxa
Virginiei şi mi-aţi sugerat singurul câştigător pe care am
pariat în ziua aceea. Ce mai faci, bătrâne?
— Foarte bine, mulţumesc, a spus Desmond în timp ce
Virginia a reapărut la braţ cu un domn înalt, bătrâior şi
grizonant.
— Ce bine că aţi venit, Înălţimea Voastră, a spus ea,
subliniind ultimele două cuvinte.
— Care om întreg la cap ar putea să lipsească de la vreo
petrecere a ta, dragă?
— Cât de amabil eşti, Peregrine. Pot să ţi-l prezint pe
domnul Desmond Mellor, bine-cunoscutul filantrop?
— Bună seara, Înălţimea Voastră, a zis Mellor, urmărind-o
pe Virginia. Mă bucur foarte mult să vă întâlnesc.
— Îmi pare rău că n-a putut veni şi ducesa, a spus
Virginia.
— Mi-e teamă că nu se simte prea bine, biata fată, a spus
ducele. Dar sunt sigur că-şi va reveni repede, a mai zis el,
tocmai când Bofie Bridgewater s-a apropiat.
— Bună seara, Desmond, a spus Bofie, după ce a primit o
cupă cu şampanie. Înţeleg că trebuie să te felicit?
— E puţin prematur, Bofie, a răspuns Mellor, punându-şi
un deget la buze. Cu toate că sper că sunt pe drumul bun.

2304
 - JEFFREY ARCHER -

Ducele şi sir Miles şi-au ciulit urechile.

— Ar trebui să mai cumpăr câteva acţiuni la Mellor Travel
înainte de anunţarea fuzionării?
Desmond a făcut conspirativ cu ochiul.
— Secret, secret, Bofie.
— În mine poţi avea încredere, bătrâne. Nu voi spune
nimănui.
După ce a discutat îndelung cu ducele, Virginia l-a luat pe
Desmond de braţ şi l-a condus prin cameră să-l prezinte
celorlalţi invitaţi.
— Dame Eleanor, nu cred că l-aţi întâlnit pe Desmond
Mellor, care…
— Nu, nu l-am întâlnit, a zis dame Eleanor, dar am ocazia
să-i mulţumesc domnului Mellor pentru donaţia sa
generoasă oferită Trustului Copiilor Bolnavi.
— Sunt foarte fericit să susţin activitatea uimitoare depusă
de dumneavoastră, a zis Desmond. Răspunsul-tip al Virginiei
când discuta cu preşedintele unei organizaţii caritabile.
După ce Desmond a discutat cu toţi cei aflaţi în cameră,
era deja extenuat. Vorbele goale şi eticheta socială nu erau
ideea sa de petrecere fericită a unei seri de vineri. Era
nerăbdător să plece la dineul său cu Adrian Sloane, când va
afla dacă banda şi scrisoarea fuseseră trimise Băncii Angliei.
Dar a rezistat până la plecarea tuturor invitaţilor Virginiei, ca
să poată discuta în particular cu ea.
— Foarte bine, Desmond, au fost primele cuvinte ale
Virginiei când a revenit în salon. Ai impresionat cu siguranţă
multe persoane influente în această seară.
— Da, dar e vreunul dintre ei în comitetul de acordare a
onorurilor? a spus Mellor, revenind la stilul său de bază.
— Nu, dar am încredere că-i pot convinge pe sir Miles şi pe
dame Eleanor să semneze hârtiile de nominalizare, ceea ce
nu poate face niciun rău, având în vedere că ambii sunt
prieteni ai ducelui.
— Deci cât trebuie să mai aştept înainte de a auzi vreo
veste de la Palat?

2305
 - JEFFREY ARCHER -

— Lucrurile astea nu pot fi grăbite, a spus Virginia.

Trebuie să-ţi dai seama că acel comitet nu poate fi împins de
la spate.
— Între timp mă coşti o mică avere, Virginia. Cred că ai
băut şi ai cinat cu jumătate din nobilimea ţării.
— Şi a fost într-un scop bun, pentru că îi aduc cu încetul
la modul meu de gândire, a zis Virginia în timp ce valetul îl
ajuta pe Mellor să-şi pună demiul. Trebuie să fii puţin mai
răbdător, Desmond, a adăugat ea înainte de a-i permite să se
aplece şi s-o sărute pe ambii obraji. La revedere, sir
Desmond, a zis ea, ironică, dar abia după ce valetul
închisese uşa.

„Cumpără Amalgamated Wire, dar nu lăsa pe nimeni să

afle că eu te-am autorizat, pentru că asta este ceva intern.
Ţine-o tot aşa, Gavin, şi sunt sigur că se va reflecta în prima
anuală.”
Hakim a apăsat butonul de oprire.
— Şi ce ne-am mai putea dori? De îndată ce Comitetul
pentru etică va auzi aceste patru benzi, Mellor şi Sloane nu
vor mai putea să apară prin City.
— Dar dacă ai putea prezenta aceste patru benzi la Banca
Angliei, a zis Arnold, te vor întreba cum le-ai obţinut. Şi după
ce le vei spune, ar putea să creadă că nu eşti mai bun decât
aceşti doi derbedei pe care vrei să-i vezi la închisoare.
— De ce? a spus Hakim. Benzile dovedesc faptul că Sloane
a organizat punerea drogurilor în bagajul meu şi Mellor i-a
acoperit cheltuielile. Şi nefiind satisfăcut cu atât, acum
încearcă să-mi facă figura a doua oară cu o bandă prelucrată
pentru a da impresia că mă ocup de fraude bancare.
— Este adevărat, dar comitetul ar putea crede că
înregistrându-le în secret şi tu ai încălcat legea. Şi nu vor
putea desigur să accepte asta.

2306
 - JEFFREY ARCHER -

— Sugerezi că nu ar trebui să utilizez benzile ca să-mi

reabilitez reputaţia?
— Da, pentru că în acest caz, scopul nu justifică
mijloacele. Oricine aude aceste benzi îşi va da seama că au
fost dobândite fără cunoştinţa participanţilor, ceea ce le va
face dovezi inadmisibile la tribunal. De fapt, tu ai putea fi
numit participant direct şi trimis la departamentul de poliţie.
— Dar dacă ei au voie să-şi reprezinte afurisita de bandă
trucată comitetului, iar eu nu pot demonstra că este un fals,
voi mai petrece încă un an apărându-mă şi, în cel mai rău
caz, pierzându-mi licenţa bancară.
— Este un risc pe care mi l-aş asuma dacă alternativa este
să fiu comparat cu cele două gunoaie, a zis Arnold. Şi acesta
este sfatul meu. Desigur, îl poţi ignora. Dar dacă te hotărăşti
s-o iei pe acest drum, mi-e teamă că nu te voi putea
reprezenta de data aceasta. Şi acum, dacă mă scuzi, sunt
aşteptat înapoi la tribunal la ora zece.
Hakim a tăcut până ce Arnold a închis uşa în spatele lui.
— Pentru ce-l plătesc pe omul ăsta?
— Ca să vă ofere sfaturile lui juridice, a zis Sebastian.
Care s-ar putea să nu fie întotdeauna cele pe care aţi dori să
le auziţi.
— Dar sigur că eşti de acord cu mine, Seb, că aş putea să
mă apăr singur?
— Nu asta voia să spună Arnold. Doar simte că modul în
care aţi obţinut banda vă permite să fiţi acuzat că nu sunteţi
mai bun decât Sloane sau Mellor.
— Şi eşti de acord cu el?
— Da, pentru că trebuie doar să mă întreb ce ar fi făcut
Cedric dacă ar mai fi stat în scaunul dumneavoastră.
— Deci se aşteaptă de la mine să mai sufăr un an de
umilinţe?
— Eu am suferit cincisprezece ani pentru că n-am ascultat
sfatul lui Cedric, aşa că vă recomand doar să-l ascultaţi pe
fiul lui.

2307
 - JEFFREY ARCHER -

Hakim şi-a împins fotoliul înapoi şi a început să se învârtă

întruna prin cameră. Până la urmă s-a oprit în faţa lui Seb.
— Dacă amândoi sunteţi împotriva mea…
— Niciunul dintre noi nu este. Suntem de partea
dumneavoastră şi vă dorim doar ce este mai bine. Aţi putea
desigur să-l sunaţi pe Ross şi să cereţi o a treia părere.
— Nu am nevoie să-l sun pe Ross ca să ştiu care va fi
părerea lui. Dar ce pot să fac când un membru al
personalului meu trimite acea bandă la Banca Angliei şi
spune comitetului că a simţit că-şi făcea doar datoria
pârându-mă?
— Gândiţi ca Cedric, lăsaţi-vă sfătuit de Arnold şi în cele
din urmă îi veţi învinge pe ticăloşi.

Un domn bătrâior a ieşit încet din culise cu câte un baston

în fiecare mână. S-a oprit în centrul scenei şi s-a uitat la
mulţimea de spectatori.
— Domnule primar, doamnelor şi domnilor, a început el
aceasta este o zi pe care o aştept de patruzeci de ani. Mai
exact de patruzeci şi doi şi au existat vremuri când nu
credeam că va veni. Aleluia! a strigat el, uitându-se în sus,
fiind întâmpinat cu râsete şi aplauze. Dar înainte de a-i cere
Samanthei Sullivan să deschidă teatrul care-i poartă numele,
aş putea să spun cât de încântat sunt că Sebastian Clifton a
reuşit să ni se alăture azi. Pentru că fără ajutorul lui şi
încurajarea lui nepreţuită, acest teatru nu ar fi fost
construit.
Audienţa a izbucnit în aplauze pentru a doua oară, iar
Maurice Swann s-a uitat la binefăcătorul lui, care stătea în
primul rând.
— De ce nu mi-ai spus că ţi-ai respectat angajamentul? l-a
întrebat Samantha, luându-l pe Seb de mână.
Seb s-a întrebat ce simţise pentru Samantha în toţi aceşti
ani. Oare amintirea lucrurilor trecute dispare în neant? Ori

2308
 - JEFFREY ARCHER -

el… Nu ar fi trebuit să se îngrijoreze pentru că acum a doua

oară, o iubea şi mai mult. Sam nu-şi pierduse nimic din
farmec, blândeţe, inteligenţă sau frumuseţe. Se temea doar
că ea s-ar putea să nu simtă la fel. Jessica nu-l ajuta cu
observaţia ei nu prea subtilă că venise vremea ca părinţii ei
să se căsătorească.
— Şi acum, o invit pe Samantha să vină pe scenă pentru
începerea ceremoniei de deschidere.
Samantha a urcat treptele şi a dat mâna cu fostul director.
S-a întors cu faţa înspre audienţă, sperând că oamenii nu
vedeau cât de nervoasă era.
— Sunt deosebit de emoţionată că un teatru îmi va purta
numele, a început ea, mai ales că n-am fost niciodată o
actriţă bună şi mi-e groază să vorbesc în public. Dar trebuie
să vă spun cât de mândră sunt de cel care a făcut ca toate
acestea să fie posibile, domnul Sebastian Clifton.
Când s-au oprit aplauzele, domnul Swann i-a dat
Samanthei o pereche mare de foarfeci. Ea a tăiat panglica
întinsă în faţa scenei şi toţi spectatorii s-au ridicat în picioare
şi au încurajat-o.
În următoarele ore, Samantha, Sebastian şi Jessica au fost
aclamaţi de profesorii, părinţii şi elevii care doreau să le
mulţumească pentru tot ce făcuse domnul Clifton. Sam s-a
uitat în sus la Seb şi şi-a amintit de ce se îndrăgostise de el a
doua oară. Dispăruse asprimea lăcomiei şi fusese înlocuită
cu lucrul la care ea se aşteptase. Seb îi tot spunea cât de
norocos era că i se dăduse o a doua şansă, în timp ce ea
simţea…
— Vedeţi ce mult înseamnă pentru întreaga comunitate, a
zis domnul Swann. Dacă-aş putea face orice pentru a-mi
arăta aprecierea este…
— Ciudat că ai spus asta, l-a întrerupt Jessica. Tati mi-a
zis odată că a fost regizor.
— Da, dar acum multă vreme.

2309
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci voi fi nevoită să te iau de la pensie pentru a-ţi

regiza cântecul lebedei36.
— Ăsta-i un joc de cuvinte groaznic, tânără domnişoară.
La ce te gândeşti?
— Vreau să-mi aduci mama şi tatăl înapoi pe scenă.
Bătrânul s-a întors şi a urcat încet treptele pe scenă.
— Ce are de gând? a întrebat Samantha în şoaptă.
— N-am idee, a spus Seb. Dar poate ar fi mai bine să-i
facem pe plac. A luat mâna Samanthei şi a condus-o pe
scenă.
— Acum aş dori să stai în centrul scenei, Seb, a spus
domnul Swann. Samantha, stai cu faţa spre el. Sebastian,
acum trebuie să cazi într-un genunchi, privind-o cu adoraţie
pe femeia pe care o iubeşti şi să spui prima replică.
Seb a căzut imediat într-un genunchi.
— Samantha Ethel Sullivan, te ador şi te voi adora
întotdeauna, a zis el, şi cel mai mult îmi doresc pe lumea
asta ca tu să fii soţia mea.
— Acum răspunde tu, Samantha, a îndemnat-o Swann.
— Cu o condiţie, a zis ea, hotărâtă.
— Nu, asta nu e în scenariu, a spus Jessica. Trebuie să
spui: „Ridică-te, idiotule. Toată lumea se holbează la noi.”
— Şi atunci tu scoţi cutiuţa mică din piele, a zis Swann.
Samantha, tu trebuie să pari surprinsă când o deschide.
Sebastian a scos o cutiuţă mică, roşie, din buzunar şi a
deschis-o arătând un splendid safir albastru înconjurat de
diamante, pe care Samantha nu-l mai văzuse de zece ani.
Expresia ei era de autentică surpriză.
— Şi acum ultima replică, mamă, dacă ţi-o poţi aminti.
— Sigur că mă mărit cu tine. Te iubesc din ziua în care am
fost arestată din cauza ta.
Seb s-a ridicat şi a pus inelul pe inelarul mâinii ei stângi.
Era gata să-şi sărute logodnica, când Samantha s-a dat
înapoi şi a spus:
— Aţi repetat pe la spatele meu, nu?
36
Swann – lebădă în engleză.
2310
 - JEFFREY ARCHER -

— Aşa e, a recunoscut Seb. Dar tu vei fi oricum

întotdeauna actriţa noastră preferată.
Seb a luat-o pe Samantha în braţe şi a sărutat-o uşor pe
buze, ceea a adus o altă rundă spontană de aplauze de la
spectatorii care se aplecaseră pe marginea scaunelor.
— Cortina! a spus domnul Swann.

Sir Piers Thornton, preşedintele tribunalului Băncii Angliei

a scris preşedintelui băncii Farthings, cerându-i să apară în
faţa comitetului. I-a explicat în detaliu ce dorea banca să
discute cu el şi a inclus o copie a benzii, precum şi mărturia
unuia dintre brokerii băncii, pe care o rostise in camera.
Comitetul i-a oferit patru săptămâni pentru a se pregăti
pentru caz şi i-a recomandat să-şi aducă un consilier juridic.
Arnold Hardcastle a răspuns prin poştă că domnul
Bishara ar prefera să apară înaintea comitetului de îndată ce
se putea. S-a convenit asupra unei date.

Pe drumul de întoarcere spre Londra, Sebastian i-a spus

Samanthei despre conţinutul benzii trucate şi despre
problema cu care se confrunta Hakim.
— Cedric ar fi fost de acord cu tine, a spus Sam, la fel ca
mine. Sloane şi Mellor sunt amândoi escroci, în mod evident,
iar domnul Bishara nu trebuie să se coboare la nivelul lor
pentru a dovedi că este nevinovat.
— Să sperăm că ai dreptate, a zis Seb, intrând pe altă
autostradă. Hakim va apărea în faţa comitetului de etică
miercurea viitoare şi nu prea are pe ce să se bazeze, decât pe
reputaţia sa de om cinstit.
— Ar trebui să fie suficient, a zis Sam. La urma-urmei, va
fi evident că spune adevărul.

2311
 - JEFFREY ARCHER -

— Aş vrea să fie atât de uşor. Mellor şi Sloane aproape au

scăpat basma-curată data trecută şi, dacă Hakim nu poate
dovedi că banda a fost trucată, lucrurile ar lua o întorsătură
neplăcută pentru el. Şi mai rău, cele patru benzi care îi
dovedesc nevinovăţia au dispărut cumva din depozit.
— Deci au pe cineva care lucrează în interior.
— Un funcţionar numit Gavin Buckland, care a depus deja
mărturie în faţa comitetului. Le-a spus că…
— Mami?
— Credeam că dormi, a spus Samantha întorcându-se şi
văzându-şi fiica ghemuită pe bancheta din spate.
— Cum aş putea să dorm când voi vorbiţi întruna? S-a
ridicat. Daţi-mi voie să văd dacă am înţeles situaţia, pentru
că mi-e clar, mamă, că tu nu ai fost atentă.
— Din gura copiilor… a spus Seb.
— Deci ce mi-a scăpat, Jess?
— Pentru început, de ce nu i-ai spus lui tati despre
profesorul Daniel Horowitz?
— Cine e? a întrebat Seb.
— Un coleg al meu de la Smithsonian care… desigur, ce
prostie din partea mea.
— Uneori mă întreb dacă vreunul dintre voi este cu
adevărat rudă cu mine, a zis Jessica.

2312
 - JEFFREY ARCHER -

42
Cei patru stăteau în faţa comitetului într-o cameră
întunecată, panelată cu stejar în care nimeni din cei care
lucrau în City nu ar fi vrut să intre. Pentru majoritatea celor
care stăteau de partea „rea” a lungii mese din stejar,
însemna sfârşitul carierei.
De cealaltă parte a mesei stătea preşedintele comitetului,
sir Piers Thornton, fost şerif din City. În dreapta sa, Nigel
Foreman, de la Natwest şi în stânga, sir Bertram Laing, de la
Price Waterhouse. Dar cea mai impresionantă figură părea să
fie Henric al VIII-lea, al cărui portret era atârnat pe peretele
acoperit cu pluş roşu din spatele preşedintelui, amintindu-le
tuturor cine acordase iniţial acest sigiliu al dreptăţii regale.
Sir Piers a zâmbit blând înainte de a deschide procedurile.
— Bună dimineaţa, domnilor. Aş vrea să încep prin a vă
mulţumi tuturor pentru participarea la acest proces. Ceea ce
nu a spus au fost consecinţele pe care le-ar fi suportat dacă
n-ar fi făcut-o. După cum ştiţi, domnul Gavin Buckland, care
a lucrat la Farthings în ultimii cincisprezece ani a adus o
acuzaţie serioasă domnului Hakim Bishara, preşedintele
băncii. El pretinde că domnul Bishara i-a ordonat să
cumpere un număr mare de acţiuni la Amalgamated Wire
când ştia că aceasta era implicată într-o licitaţie de preluare
a unei alte companii. În problemele de finanţare, această
bancă era reprezentată de banca Farthings.
— Domnul Buckland a spus comitetului că el a refuzat să
îndeplinească ordinul pentru că ştia că acesta contravine
legii şi astfel, ca să-l citez, „cu inima grea”, a spus sir Piers,
uitându-se la o declaraţie din faţa lui, a decis să raporteze
problema acestui comitet şi ne-a furnizat o bandă pe care era
înregistrată conversaţia sa cu domnul Bishara. Scopul
acestei anchete, domnule Bishara, este să vă oferim
posibilitatea de a vă apăra de aceste acuzaţii.

2313
 - JEFFREY ARCHER -

Preşedintele s-a lăsat pe spate şi le-a oferit acelaşi zâmbet

blând pentru a le arăta că-şi terminase declaraţia de
deschidere.
Arnold Hardcastle s-a ridicat de la locul său de cealaltă
parte a mesei.
— Numele meu este Arnold Hardcastle şi sunt consilierul
juridic al băncii, poziţie pe care o deţin de douăzeci de ani.
Aş vrea să încep prin a spune că aceasta este prima oară de
la fondarea băncii, din 1866 când cineva de la Farthings a
cerut să apară în faţa comitetului.
Zâmbetul blajin a reapărut.
— Mă alătur azi, sir Piers, preşedintelui de la Farthings,
domnul Hakim Bishara, şi directorului său executiv, domnul
Sebastian Clifton, pe care îi cunoaşteţi. Celălalt membru al
echipei noastre, care s-ar putea să nu vă fie cunoscut, este
profesorul Daniel Horowitz de la Institutul Smithsonian din
Washington DC. Acesta vă va explica prezenţa celui de-al
cincilea membru al echipei noastre, Matilda, care lucrează,
de asemenea, la Smithsonian.
Voi începe prin a spune câteva cuvinte despre rolul pe care
domnul Bishara l-a jucat de când a devenit preşedinte la
Farthings, acum patru ani. Nu vă voi prezenta nenumăratele
premii pe care le-a primit de la instituţii guvernamentale şi
organizaţii respectabile din toată lumea, ci mă voi limita la
faptul simplu şi indiscutabil că sub conducerea sa Farthings
a deschis sucursale în şapte ţări, are în subordine 6.412
oameni şi preţul acţiunilor sale s-a triplat. Domnul Bishara
este conştient că acuzaţia care i-a fost adusă este gravă
pentru că este vorba de principiul cel mai de seamă al
băncilor: reputaţia.
Nici eu, nici domnul Bishara însuşi, nu ne vom apăra
împotriva acestor acuzaţii. Nu, el va lăsa această faptă pe
seama unei maşini, ceea ce trebuie să fie o noutate în istoria
de cinci sute de ani a comitetului. Inventatorul acestei
maşini, profesorul Horowitz, poate că nu vă este cunoscut,
dar cum va fi singurul nostru apărător cu această ocazie,

2314
 - JEFFREY ARCHER -

poate ar trebui să vă spun câte ceva despre el şi realizările

sale. Tânărul Daniel şi părinţii lui au fugit din Germania în
1937. S-au stabilit în zona Queens din New York, unde tatăl
său a deschis un magazin de amanet. Daniel a plecat la New
York la şaptesprezece ani pentru a se înscrie la Yale
University unde a studiat fizica.
A absolvit colegiul înainte de a avea vârsta de votare. S-a
dus apoi la MIT unde şi-a terminat doctoratul cu o teză
asupra efectelor sunetului într-o lume din ce în ce mai
zgomotoasă. Dr. Horowitz s-a angajat apoi conferenţiar la
Smithsonian, iar după nouă ani a fost numit primul profesor
de acustică. În 1974 i s-a acordat prestigioasa Medalie
Ştiinţifică a Congresului, fiind doar a paisprezecea persoană
care a fost onorată astfel în istoria naţiunii. Arnold a făcut o
pauză. Cu permisiunea comitetului, sir Piers, îl voi ruga pe
profesorul Horowitz să ne conducă apărarea.
Profesorul s-a ridicat de pe scaun, cu toate că nu s-a văzut
de la început, pentru că părea să fie la aceeaşi înălţime cu
membrii comitetului care erau aşezaţi. Totuşi, nu lipsa
înălţimii ar fi lovit un observator, ci vastul dom care se afla
pe umerii lui mici şi făcea uşor să nu se observe faptul că
pantalonii lui nu păreau să fi fost călcaţi din ziua în care
fuseseră cumpăraţi sau că avea cămaşa mototolită la guler.
De gât îi era înnodată o cravată subţire, de parcă s-ar fi aflat
întâmplător acolo. Dar când profesorul a deschis gura,
comitetul şi-a dat seama că se afla în prezenţa unui gigant.
— Ce figură stranie, ciudată, trebuie să vă par, domnule
preşedinte, stând în faţa acestei ilustre şi antice organizaţii
pentru a aborda un subiect cu care mi-am petrecut întreaga
viaţă studiindu-l: sunetul. Sunt fascinat de sunetul de clopot
al Big Bang-ului la fel ca de cel al unui autobuz londonez
care schimbă viteza. Doar ieri mi-am petrecut mult timp
înregistrând sunetul făcut de Bow Bells. Vă puteţi întreba
cum ar avea acestea importanţă pentru apărarea unui om
acuzat de fraudă bancară? Pentru a vă lămuri, voi avea

2315
 - JEFFREY ARCHER -

nevoie de ajutorul creaţiei mele, Matilda, care, ca şi mine, nu

a mai fost la Londra până acum.
Profesorul s-a îndreptat spre o masă lăturalnică pe care
pusese un cub alb de aproape 0,5 metri pătraţi, cu un
microfon prins într-o parte. Pe latura îndreptată spre comitet
era un cadran circular cu numere negre de la 0 la 120 pe
margine. O săgeată groasă, roşie era adusă la zero. Judecând
după privirile de pe figurile membrilor comitetului, Matilda
reuşise să le atragă atenţia.
— Acum, cu permisiunea dumneavoastră, domnule, îl voi
ruga pe domnul Bishara să spună exact cuvintele pe care ar
fi fost acuzat că le-a spus domnului Buckland. Dar vă rog,
nu vă uitaţi la domnul Bishara, concentraţi-vă atenţia
asupra Matildei.
Comitetul nu şi-a luat ochii de la maşinărie în timp ce
Hakim s-a ridicat de la locul lui, a luat microfonul şi a spus:
„Cumpără Amalgamated Wire, dar nu lăsa pe nimeni să afle
că eu te-am autorizat, pentru că asta este o fraudă bancară.
Ţine-o tot aşa, Gavin, şi sunt sigur că se va reflecta în prima
anuală.” Hakim a lăsat microfonul jos şi s-a întors la locul
lui.
— Aş vrea acum să vă întreb, domnilor, a spus profesorul
politicos, ce aţi observat uitându-vă la Matilda.
— Când vorbea domnul Bishara, a spus sir Piers, săgeata
s-a urcat la 76, apoi a fluctuat între 74 şi 78 până ce a lăsat
microfonul jos, când săgeata a revenit la zero.
— Mulţumesc, domnule preşedinte, a spus profesorul.
Vocea unui mascul uman adult de vârsta domnului Bishara
are un volum cuprins între 74 şi 78. Pentru o femeie care
vorbeşte calm, media este de 67 până la 71, iar un tânăr
poate atinge 85 sau chiar 90. Dar oricare ar fi nivelul vocii
individului, acesta rămâne constant.
Dacă-mi permiteţi, aş vrea acum să o expun pe Matilda
benzii pe care s-au făcut acuzaţiile împotriva domnului
Bishara. Încă o dată, vă rog să urmăriţi cu atenţie săgeata.

2316
 - JEFFREY ARCHER -

Când profesorul a pus banda în maşină, comitetul s-a

aplecat nerăbdător în faţă. El a apăsat „redare” şi toţi cei din
cameră au ascultat aceleaşi cuvinte a doua oară, dar de data
aceasta Matilda a înregistrat un rezultat foarte diferit.
— Cum se poate? a întrebat sir Piers.
— Se poate, a spus profesorul, pentru că banda oferită
acestui comitet nu este înregistrarea unei singure convorbiri,
ci a patru, după cum voi demonstra acum. A derulat banda
şi a apăsat din nou „redare”.
— Cumpără Amalgamated Wire. A oprit banda. Şaptezeci şi
şase, tonul normal al vocii domnului Bishara. A apăsat
„redare”. Dar nu lăsa pe nimeni să afle că eu te-am autorizat.
Optzeci şi patru. Pentru că ar fi o fraudă bancară. Şaptezeci şi
şase, din nou, normal. Ţine-o tot aşa, Gavin, şi sunt sigur că
se va reflecta în prima anuală. Optzeci şi unu.
— Cum vă explicaţi discrepanţele? a întrebat domnul
Foreman.
— Pentru că, după cum am sugerat domnule, banda
adusă acestui comitet este o compilaţie extrasă din patru
convorbiri diferite. Pentru a folosi o expresia americană
vulgară, originalele au fost ciupite şi lipite. Am ajuns la
concluzia că două dintre conversaţii au fost purtate la telefon
în biroul domnului Bishara pentru că nivelurile sunt între 74
şi 76, una era din străinătate, unde oamenii au tendinţa să
vorbească mai tare – în acest caz nivelul a crescut la 84 şi
una în casa domnului Bishara de la ţară unde nivelul a fost
81 şi unde sunetul acelor păsări – cintezoi şi vrăbii, cred –
poate fi auzit slab pe fundal.
— Dar, a spus domnul Foreman, el chiar a zis „Cumpără
Amalgamated Wire”.
— Da, recunosc, a spus profesorul. Dar dacă ascultaţi cu
atenţie acea parte a benzii, cred că veţi ajunge la aceeaşi
concluzie ca mine: un cuvânt a fost tăiat. Mi-aş paria
reputaţia şi experienţa pe lipsa cuvântului „nu”. În benzile
trucate, acesta este cuvântul şters cel mai des. Deci cuvintele
reale ale domnului Bishara trebuie să fi fost: „Nu cumpăra

2317
 - JEFFREY ARCHER -

Amalgamated Wire”. Desigur veţi putea să-mi testaţi teoria în

întregime când veţi discuta iar cu domnul Buckland.
— Ţinând seama de asta, domnule profesor, a zis
preşedintele, vă putem chema să ne oferiţi serviciile
dumneavoastră când îl vom revedea pe domnul Buckland?
— Aş fi bucuros să vă ajut, a spus profesorul, dar soţia
mea şi cu mine stăm doar o săptămână în Anglia pentru
cercetări suplimentare.
— Cu privire la ce? a întrebat sir Piers, incapabil să se
abţină.
— Am planificat să reduc nivelul sonor al autobuzelor
londoneze, mai ales al celor etajate şi să stau o vreme la
Heathrow să înregistrez decolările şi aterizările avioanelor
707. Vom asista şi la un concert Rolling Stones pe Wembley
când indicatorul Matildei ar putea să atingă pentru prima
oară nivelul maxim de 120.
Preşedintele a chicotit înainte de a spune:
— Apreciem timpul pe care ni l-aţi acordat, domnule
profesor şi de abia aşteptăm să ne întâlnim cu
dumneavoastră şi cu Matilda în viitorul apropiat.
— Şi trebuie să mărturisesc, a spus Horowitz, punând o
pungă din plastic peste creaţia lui şi trăgând fermoarul, că
m-aţi prins chiar la timp.
— Cum adică? a întrebat sir Piers.
— Scotland Yardul mi-a trimis un puzzle interesant pe
care Matilda nu-l poate rezolva singură. Totuşi sunt aproape
gata să-i perfecţionez un micuţ prieten pentru ea, numit
Harvey, dar nu e gata încă pentru a fi folosit în afara
laboratorului.
— Şi ce va putea face Harvey? a întrebat preşedintele din
partea tuturor celor aflaţi în cameră.
— Este un egalizator, aşa că nu va dura mult înainte de a
fi în stare să iau orice bandă care a fost ciupită şi lipită şi să-
i reproduc conţinutul la un nivel constant de la 74 până la
76. Dacă cel care a trucat banda domnului Buckland ar fi

2318
 - JEFFREY ARCHER -

ştiut de Harvey, domnul Bishara nu ar fi fost capabil să-şi

dovedească nevinovăţia.
— Acum îmi amintesc de unde vă cunosc numele, a spus
sir Piers. Domnul Hardcastle ne-a spus că aţi primit Medalia
Congresului, dar nu ne-a spus pentru ce. Amintiţi-ne, vă
rugăm, domnule Hardcastle.
Arnold s-a ridicat iar, a deschis dosarul lui Horowitz şi a
citat: „În timpul acuzării preşedintelui Nixon, profesorul
Horowitz a fost invitat de Congres să analizeze benzile lui
Nixon şi să vadă dacă ar putea demonstra că au existat
ştersături sau trucări ale conţinutului.”
— Ceea ce am şi făcut, a zis profesorul. Şi ca republican, a
fost o zi tristă pentru mine când preşedintele a fost acuzat.
Am ajuns la concluzia că Matilda este democrată.
Toţi au început să râdă.
— Şi ştiţi, dacă l-aş fi perfecţionat pe Harvey ceva mai
devreme, preşedintele ar fi reuşit să-şi termine mandatul.

Adrian Sloane a ridicat receptorul telefonului de pe biroul

său, curios să afle cine-l suna pe linia particulară.
— Adrian Sloane? a zis o voce pe care nu a recunoscut-o.
— Depinde cine întreabă. A urmat o pauză lungă.
— Inspectorul-şef Mike Stokes. Sunt angajatul diviziei de
droguri de la Scotland Yard.
Sloane a simţit că îngheaţă.
— Şi cu ce vă pot ajuta, domnule Stokes?
— Aş vrea să stabilesc o întâlnire cu dumneavoastră,
domnule.
— De ce? a întrebat Sloane, sec.
— Nu pot discuta acest lucru la telefon, domnule. Aş putea
veni şa dumneavoastră sau aţi putea să mă vizitaţi la
Scotland Yard, după cum doriţi.
Sloane a ezitat.
— Voi veni eu la dumneavoastră.

2319
 - JEFFREY ARCHER -

43
Maestrul de ceremonii a aşteptat să înceteze aplauzele
înainte de a suna clopoţelul de mai multe ori, după care a
anunţat:
— Excelenţa Voastră, doamnelor şi domnilor, vă rog faceţi
linişte pentru mire, domnul Sebastian Clifton.
Sebastian a fost întâmpinat cu aplauze când s-a ridicat de
la masa principală.
— Cuvintele cavalerilor de onoare sunt întotdeauna
plictisitoare, a spus Seb, iar Victor este clar omul care nu
crede în îndepărtarea de tradiţii. S-a întors către vechiul său
prieten. Dacă mi-ar fi fost dată o a doua şansă de a alege
între tine şi Clive… S-au auzit râsete şi din nou aplauze.
— Aş vrea să încep prin a-i mulţumi socrului meu pentru
că ne-a permis cu atâta generozitate Samanthei şi mie să ne
căsătorim în această magnifică ambasadă cu trecutul ei
romantic. Nu mi-am dat seama, până când nu mi-a spus
Jessica, că acest palat are propria sa capelă şi nu pot să mă
gândesc la un loc mai idilic de a mă însura cu femeia pe care
o iubesc.
Aş vrea, de asemenea, să le mulţumesc părinţilor mei de
care sunt nespus de mândru. Ei continuă să stabilească
standarde pe care n-aş putea spera vreodată să le ating,
astfel încât să fim mulţumiţi că m-am căsătorit cu o femeie
care poate. Şi, desigur, vreau să mulţumesc tuturor celor
care au sosit din diverse părţi ale lumii ca să fie cu noi azi la
Roma pentru a celebra un eveniment care ar fi trebuit să
aibă loc acum zece ani. Vă promit că intenţionez să-mi petrec
restul vieţii încercând să mă revanşez pentru anii pierduţi.
Şi acum doresc să-i mulţumesc fiicei mele periculoase,
precoce, adorabile şi talentate, Jessica, care a reuşit cumva
să ne aducă împreună, lucru pentru care-i voi fi pe veci
recunoscător. Sper că vă veţi distra toţi astăzi şi veţi petrece
bine în Roma.

2320
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian s-a aşezat în aplauzele prelungite şi Jessica,

aflată lângă el, i-a dat meniul pentru desert. El a început să
studieze diversele feluri.
— Pe partea cealaltă, a zis ea, încercând să nu sune
exasperată.
Seb a întors meniul şi a găsit un desen în cărbune al lui,
ţinându-şi discursul.
— Eşti din ce în ce mai bună, i-a spus, luând-o cu braţul
pe după umeri. Mă întreb dacă-mi poţi face un serviciu?
— Orice, tati. Jessica a ascultat cererea tatălui ei, a surâs
şi a plecat în linişte de la masă.

— Ce slujbă fascinantă e să fii ambasador, a spus Emma

când un affogato37 a fost pus în faţa ei.
— Mai ales când ţi se oferă la Roma, a zis Patrick Sullivan.
Dar m-am întrebat adesea cum trebuie să fii să conduci un
mare spital, cu atâtea probleme diferite şi complexe în fiecare
zi – şi nu numai pacienţii, doctorii, asistentele şi…
— Parcarea, a spus Emma. Mi-ar fi fost de folos diplomaţia
dumneavoastră în acest domeniu.
— Eu nu am avut niciodată o problemă cu parcarea, a
recunoscut ambasadorul.
— Şi nici eu până ce nu m-am decis să cer taxă pentru
parcarea la infirmerie, când unul dintre ziarele locale a
lansat o campanie pentru a mă face să mă răzgândesc şi m-a
numit babă despotică!
— Şi v-aţi răzgândit?
— Sigur că nu. Am autorizat ca mai mult de un milion din
banii publici să fie cheltuiţi pentru construirea acelei parcări
şi nu mă aşteptam ca oamenii să-l folosească pentru parcare
pe gratis ori de câte ori doreau să meargă la cumpărături.
Aşa că m-am hotărât să taxez la fel ca cea mai apropiată

37
Băutură italienescă cu expresso şi îngheţată.
2321
 - JEFFREY ARCHER -

parcare municipală, oferind concesii personalului spitalului

şi pacienţilor, astfel încât să fie utilizată doar de oamenii
pentru care a fost construită. Rezultat: revolte, marşuri de
protest, efigii arse. Şi asta după ce o pacientă în faza
terminală a trebuit să fie condusă de jur-împrejurul
spitalului timp de o oră pentru că soţul ei nu a reuşit să
găsească un spaţiu liber. Şi parcă n-ar fi fost destul şi atât,
când m-am dus la editorul şef şi i-am explicat de ce era
necesară această măsură, el mi-a spus doar, ai dreptate,
Emma, dar o campanie bună vinde ziarele.
Domnul Sullivan a râs.
— Dacă mă gândesc mai bine, cred că prefer să fiu
ambasadorul american din Roma.
— Bunico, a zis o voce tinerească în spatele ei. O amintire
a zilei de azi. Jessica i-a dat un desen al ei explicându-i ceva
ambasadorului.
— Jessica, e minunat. Îl voi arăta cu siguranţă editorului
ziarului local şi voi explica de ce dădeam din mână.

— Cum îi place lui Giles Camera Lorzilor? a întrebat

Harry.
— Nu-i place, a spus Karin. Ar prefera să fie în Camera
Comunelor.
— Dar este membru al Cabinetului.
— Şi nu este sigur că va mai fi mult timp. Acum
conservatorii au ales-o ca lider pe Margaret Thatcher şi Giles
bănuieşte că vor câştiga următoarele alegeri. Şi eu recunosc
că aş vota cu ea, a şoptit Karin, înainte de a întreba repede:
Cum te mai descurci în campania ta de a-l scoate pe Anatoli
Babakov din închisoare?
— Mi-e teamă că nu am făcut prea multe progrese. Ruşii
nici măcar nu vor să ne spună dacă mai trăieşte.
— Şi doamna Babakova cum suportă?

2322
 - JEFFREY ARCHER -

— S-a mutat la New York şi a închiriat un apartament mic

în Lower East Side. O vizitez ori de câte ori sunt în Statele
Unite. Elena a rămas optimistă şi continuă să creadă că ei
sunt pe punctul de a-l elibera pe Anatoli. Nu-mi vine să-i
spun că asta nu se va întâmpla în viitorul apropiat, dacă se
va întâmpla vreodată.
— Lasă-mă să mă gândesc, a zis Karin. După ce am stat
atâţia ani în spatele Cortinei de Fier, aş putea să am o idee
care-i va irita pe ruşi suficient de mult încât să-şi reconsidere
poziţia.
— Ai putea să-i spui de lipsa mea de progrese tatălui tău.
La urma-urmei, el îi urăşte pe comunişti la fel ca tine, a zis
Harry, urmărind cu atenţie reacţia lui Karin. Dar ea nu s-a
trădat prin nimic.
— Foarte bună idee. Voi discuta cu el data viitoare când
mă duc în Cornwall, a spus ea, părând că zice adevărul, deşi
Harry se îndoia că ea va ridica subiectul lui Anatoli Babakov
cu şeful ei.
— Karin, a spus Jessica, dându-i un meniu. Un cadou mic
pentru a marca prima noastră întâlnire.
— Îl voi preţui, a zis Karin, îmbrăţişând-o.

— Ai mai auzit ceva de Gwyneth sau Virginia?

— Uneori de Gwyneth, a spus Giles. Ea predă limba
engleză la Monmouth School, ceea ce-ţi va face plăcere şi s-a
logodit de curând cu unul dintre profesori.
— Ai dreptate, îmi face plăcere, a spus Grace. Este o
profesoară bună. Şi Virginia?
— Doar ce mai culeg din ziarele de scandal. Cred că ai
aflat că tatăl ei a murit acum câteva luni. Ciudat bătrân, dar
recunosc că îmi plăcea.
— Te-ai dus la înmormântarea lui?
— Nu, mi s-a părut că nu este decent, dar i-am scris lui
Archie Fenwick, care a moştenit titlul, şi i-am spus că sper

2323
 - JEFFREY ARCHER -

că va juca un rol important în Camera Lorzilor. Am primit un

răspuns foarte politicos.
— Dar sunt sigură că nu eşti de acord cu acest sistem
ereditar, a spus Grace.
— Nu, nu sunt. Dar atât timp cât pierdem voturi în
favoarea conservatorilor în Camera Comunelor, reforma
Camerei Lorzilor va trebui să aştepte până după alegerile
viitoare.
— Şi dacă Margaret Thatcher va câştiga acele alegeri,
reforma nu va aştepta, ci va fi îngropată. Grace şi-a golit
paharul cu şampanie înainte de a adăuga: Şi ca să atingem
un subiect mai sensibil, îmi pare rău că tu şi Karin nu aveţi
copii.
— Dumnezeu ştie că am încercat de toate, chiar sexul.
Grace nu a râs. Am vizitat o clinică de fertilitate. Karin se
pare că are o problemă cu sângele şi după două avorturi
spontane, doctorul crede că riscul ar fi prea mare.
— Ce trist, a zis Grace. Nimeni nu te va urma în Camera
Lorzilor.
— Sau, mai important, nu va juca baseball pentru Anglia.
— V-aţi gândit la o adopţie?
— Da, dar am amânat-o până după alegeri.
— Nu amânaţi prea mult. Ştiu că ţi se pare greu de crezut,
Giles, dar există unele lucruri mai importante decât politica.
— Îmi pare rău că vă întrerup. Mătuşă Grace, pot să-ţi ofer
acest mic cadou? a zis Jessica, dându-i alt portret.
Grace a studiat desenul un timp înainte de a-şi spune
părerea:
— Cu toate că nu sunt expertă, promiţi, draga mea. Ai
grijă să nu-ţi iroseşti talentul.
— Încerc să nu-l irosesc, tanti Grace.
— Câţi ani ai?
— Unsprezece.
— Ah, aceeaşi vârstă la care Picasso a avut prima lui
expoziţie publică – în care oraş, domnişoară?
— În Barcelona.

2324
 - JEFFREY ARCHER -

Grace s-a înclinat uşor în faţa ei.

— Voi înrăma portretul, îl voi atârna în biroul meu de la
Cambridge şi le voi spune colegilor şi studenţilor că tu eşti
nepoata mea.
— O laudă, într-adevăr, a zis Giles. Dar al meu?
— Nu am timp şi pentru tine, unchiule Giles. Poate altă
dată.
— Mă aştept să te ţii de cuvânt. Cum ţi-ar plăcea să stai
cu mine la Barrington Hall în timp ce părinţii tăi pleacă în
luna de miere? În schimb, ai putea să pictezi un portret al lui
Karin cu mine. Şi cât timp eşti la noi, ţi-ai putea vizita
bunicii, care sunt la vreun kilometru în josul drumului, la
Manor House.
— Ei m-au invitat deja să stau la ei. Şi n-au încercat să
mă mituiască.
— Nu uita, scumpo, a spus Grace, că unchiul tău este
politician.

— Ai primit vreun răspuns de la Banca Angliei? a întrebat

Hakim.
— Nimic oficial, a zis Arnold Hardcastle. Dar, între noi
vorbind, sir Piers m-a sunat vineri seara şi mi-a spus că
Gavin Buckland nu a apărut la al doilea interviu şi comitetul
s-a decis să nu continue ancheta.
— Aş fi putut şi eu să le spun că este improbabil să apară
pentru că scrisoarea lui de demisie a ajuns pe biroul meu
chiar înainte de a mă întoarce de la întrunirea cu comitetul
de etică.
— Nu i se va mai oferi niciodată altă slujbă în City, a spus
Arnold. Mă întreb doar ce va face în continuare.
— A plecat în Cipru, a spus Hakim. Barry Hammond l-a
urmărit la Nicosia unde s-a angajat la recepţia unei bănci
turceşti. A fost bun la ce făcea, aşa că să sperăm doar că nu
sunt prea multe curse de cai în Cipru.

2325
 - JEFFREY ARCHER -

— Vreo veste de la Sloane sau Mellor?

— S-au dat la fund, conform lui Barry. Dar este sigur că
vor reapărea la primăvară ca toate vietăţile din bălţi şi atunci
vom afla sigur ce mai pun la cale.
— Nu aş fi prea sigur de asta, a zis Arnold. Am fost la
Bailey săptămâna trecută şi un sergent de poliţie mi-a spus
că…
— Un mic cadou pentru dumneavoastră, domnule
Bishara, din partea tatălui meu. Hakim s-a întors nervos,
gândindu-se că cineva le-ar fi putut auzi conversaţia.
— Ce surpriză minunată, a spus el când a văzut portretul.
Întotdeauna am admirat portretul mamei tale din biroul
tatălui tău şi pe acesta îl voi pune, desigur, în biroul meu.
— Sper să-mi faci şi mie unul, a zis Arnold, admirând
desenul.
— Aş fi încântată, domnule Hardcastle, dar trebuie să vă
avertizez, taxez la oră.

Sunetul puternic al ciocănelului s-a auzit de la masă

principală. Oaspeţii au tăcut când Victor Kaufman s-a ridicat
din nou.
— Vă promit că nu mai ţin alt discurs. M-am gândit că aţi
dori să ştiţi că mirele şi mireasa vor pleca peste câteva
minute, deci dacă vă îndreptaţi spre ieşire, îi vom putea
vedea cu toţii plecând.
Oaspeţii au început să se ridice de la locurile lor şi au ieşit
din sala de bal.
— Unde se duc în luna de miere? l-a întrebat Emma pe
Harry.
— Nu ştiu, dar cunosc pe cineva care ştie. Jessica!
— Da, bunicule, a zis ea, alergând către ei.
— Unde-şi petrec părinţii tăi luna de miere?
— La Amsterdam.
— Ce oraş frumos, a spus Emma. Au vreun motiv?

2326
 - JEFFREY ARCHER -

— Acolo tati a cerut-o prima oară de soţie pe mama, acum

unsprezece ani.
— Ce romantic, a zis Emma. Stau la Amstel?
— Nu, tati a rezervat mansarda de la Pension De Kanaal,
unde au stat ultima oară.
— Altă lecţie învăţată, a spus Harry.
— Şi s-au hotărât în care ţară vor sta? a întrebat Emma.
— Eu m-am hotărât, a spus Jessica. În Anglia.
— Şi i-ai anunţat?
— Tati nu poate conduce Farthings din Washington şi
oricum mami a primit o ofertă la Tate.
— Îmi pare bine că ai reuşit să aranjezi totul după voia ta,
a zis Emma.
— Trebuie să plec, a spus Jessica. Eu dirijez aruncarea de
confetti.
După câteva momente, Samantha şi Sebastian au coborât
scara braţ la braţ, şchiopătatul lui Seb fiind de abia vizibil.
Au trecut prin tunelul de prieteni şi rude care aruncau
confetti în direcţia lor, până ce au ieşit în curte, în soarele
după-amiezii, înconjuraţi de toată lumea.
Samantha s-a uitat la o duzină de tinere care aşteptau
pline de speranţă şi şi-a aruncat buchetul cu trandafiri roz
aprins peste cap, sus în aer. A aterizat în braţele lui Jessica
şi au urmat râsete şi aplauze.
— Domnul să ne-ajute, a spus Sebastian când şoferul le
deschidea portiera din spate a maşinii care-i aştepta.
Ambasadorul şi-a luat fiica în braţe şi părea că n-are de
gând să-i mai dea drumul. Când a eliberat-o în cele din
urmă, i-a şoptit lui Seb:
— Te rog să ai grijă de ea.
— Toată viaţa, domnule, a spus Seb, înainte de a-şi urma
nevasta pe bancheta din spate.
Maşina a ieşit încet din curte printre porţile sculptate şi s-
a îndreptat spre drumul principal, fiind urmărită de mai
mulţi dintre oaspeţii mai tineri.

2327
 - JEFFREY ARCHER -

Domnul şi doamna Clifton s-au uitat înapoi şi au

continuat să le facă semne cu mâna până ce nu i-au mai
văzut. Sam şi-a rezemat capul pe umărul lui Seb.
— Îţi aminteşti când am fost ultima oară la Amsterdam,
dragă?
— Aş putea uita vreodată?
— Atunci am uitat eu să-ţi spun că eram însărcinată.

2328
 - JEFFREY ARCHER -

44
Cei doi şi-au strâns mâinile, ceea ce l-a ajutat pe Sloane să
se relaxeze.
— A fost frumos din partea ta să vii atât de repede,
domnule Sloane, a spus inspectorul-şef Stokes. Când un
poliţist vizitează pe cineva ca dumneavoastră în biroul
propriu, pot apărea bârfe inutile în rândul angajaţilor.
— Vă pot asigura, domnule inspector-şef, că nu am nimic
de ascuns faţă de nimeni, inclusiv faţă de angajaţii mei, a zis
Sloane aşezându-se, în timp ce poliţistul a rămas în picioare.
Sloane s-a uitat fix la înregistratorul Grundig, mare, aşezat
pe masă între ei. Mintea lui a început să lucreze fără odihnă
încercând să anticipeze ce ar putea fi pe bandă.
— Nu am sugerat că aţi avea ceva de ascuns, a spus
Stokes, aşezându-se în faţa lui Sloane. Dar s-ar putea să mă
ajutaţi răspunzându-mi la câteva întrebări legate de un caz
la care lucrez acum.
Sloane şi-a strâns pumnii pe sub masă, dar n-a răspuns.
— Poate sunteţi amabil să ascultaţi această bandă,
domnule. Stokes s-a aplecat în faţă şi a apăsat butonul de
redare al înregistratorului.
„— Biroul de vamă, Heathrow.
— Daţi-mi legătura cu ofiţerul senior de la vamă.
— Aş putea să ştiu cine-l caută?
— Nu, nu puteţi.
— Să văd dacă este disponibil.” A urmat o pauză înainte de
a se auzi altă voce: „SCO Collier. Cu ce vă pot ajuta?
— Dacă vă interesează, vă pot spune numele unui pasager
care va încerca azi să introducă droguri prin contrabandă în
ţară.
— Da. Mă interesează. Dar mai întâi, nu aţi vrea să-mi
spuneţi cum vă cheamă?
— Numele pasagerului este Hakim Bishara. Este
binecunoscut în comerţ şi va veni cu zborul 207 din Lagos. Are
treisprezece uncii de heroină în geanta din avion.”
2329
 - JEFFREY ARCHER -

Sloane a rămas tăcut după terminarea benzii. Inspectorul-

şef a scos banda şi a înlocuit-o cu alta. A apăsat iar butonul
de redare. El tot nu a spus nimic.
„— Adrian Sloane?
— Depinde cine întreabă.
— Inspectorul-şef Mike Stokes. Sunt ataşat brigăzii de
droguri de la Scotland Yard.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule Stokes?
— Aş vrea să ne întâlnim, domnule Sloane.
— De ce?
— Nu pot discuta problema la telefon, domnule. Fie vin eu la
dumneavoastră, fie veniţi dumneavoastră la Scotland
Yard, cum doriţi.
— Voi veni eu.”
Sloane a dat din umeri.
— Un specialist american în acustică a analizat aceste
benzi, a zis Stokes şi a confirmat nu numai că este aceeaşi
voce, dar şi acelaşi telefon.
— E ridicol.
— Sunteţi sigur? a întrebat anchetatorul, fără să înceteze
să-l privească pe Sloane.
— Da, sunt, pentru că apelul telefonic către ofiţerul de
vamă a durat mai puţin de trei minute şi, prin urmare, nu
poate fi urmărit.
— De unde aţi putea să ştiţi asta, domnule Sloane, dacă
nu dumneavoastră aţi făcut apelul?
— Pentru că am asistat în fiecare zi la procesul domnului
Bishara şi am auzit asta la prima mână.
— Într-adevăr, domnule. Şi încă mă miră de ce aţi făcut-o.
— Pentru că, domnule Stokes, după cum cred că ştiţi, şi
eu am fost preşedinte la banca Farthings, iar unul dintre
clienţii mei este acţionar majoritar, deci nu-mi făceam decât
datoria fiduciară. V-ar trebui ceva mai mult decât asta ca să
mă convingeţi că am fost implicat.
— Înainte de a discuta rolul pe care l-aţi jucat din partea
acţionarului dumneavoastră şi cum aţi fost implicaţi

2330
 - JEFFREY ARCHER -

amândoi, aş putea să mai pun prima bandă o dată. Vă voi

ruga să ascultaţi mai atent acum.
Sloane simţea cum îi transpiră palmele. Le-a şters pe
pantaloni când banda rula.
„— Biroul de vamă, Heathrow.
— Daţi-mi legătura cu ofiţerul senior de la vamă.
— Aş putea să ştiu cine-l caută?
— Nu, nu puteţi.
— Să văd dacă este disponibil.”
Stokes a apăsat butonul de oprire.
— Ascultaţi cu atenţie, domnule Sloane. Inspectorul-şef a
apăsat iar butonul de redare şi de data aceasta Sloane a
auzit sunetul slab al unor clopote în fundal. Stokes a apăsat
Oprire.
— Ora zece, a zis el, cu ochii fixaţi pe Sloane.
— Şi ce dacă?
— Acum aş vrea să ascultaţi a doua bandă din nou, a zis
Stokes, înlocuindu-le. Pentru că v-am sunat în biroul
dumneavoastră la zece fără un minut.
„— Adrian Sloane?
— Depinde cine întreabă.”
A urmat o pauză mai lungă şi de data aceasta Sloane nu a
putut să nu audă cele zece bătăi. A simţit picături de
sudoare pe frunte şi, cu toate că avea o batistă la el, nu a
încercat să se şteargă.
Detectivul a apăsat Oprire.
— Şi vă pot asigura, domnule Sloane, că acele sunete
provin de la acelaşi ceas despre care expertul nostru
american a afirmat că sunt de la St Mary-le-Bow, Cheapside,
la mai puţin de o sută de metri de biroul dumneavoastră.
— Asta nu dovedeşte nimic. Cred că sunt mii de birouri pe
acolo şi o ştiţi şi dumneavoastră.
— Aveţi dreptate, de aceea am şi cerut un mandat pentru
verificarea convorbirilor telefonice din ziua aceea.
— Mai mult de o sută de oameni lucrează în acea clădire, a
spus Sloane. Ar fi putut să fie oricine.

2331
 - JEFFREY ARCHER -

— Sâmbătă dimineaţa, domnule Sloane? Nu prea cred.

Oricum, nu am sunat la numărul băncii, ci la telefonul
dumneavoastră particular la care mi-aţi şi răspuns. Nu
credeţi că aceste coincidenţe încep să se adune?
Sloane s-a uitat sfidător la el.
— Poate a venit vremea, a spus Stokes, să mai luăm în
considerare şi altă coincidenţă. A deschis un dosar din faţa
lui şi a studiat o listă lungă cu numere de telefon. Chiar
înainte să sunaţi la biroul de vamă de la Heathrow…
— Nu am sunat niciodată acolo.
— Aţi sunat la numărul 698 337 din Bristol, a continuat
Stokes, fără să-l ia în seamă, care este telefonul din biroul
domnului Desmond Mellor şi care înţeleg că este clientul
despre care aţi spus că este acţionar majoritar la banca
Farthings, în timpul procesului Bishara. Altă coincidenţă?
— Asta nu dovedeşte nimic. Sunt în consiliul Mellor
Travel, unde el este preşedinte, aşa că avem întotdeauna
mult de discutat.
— Sunt sigur că aveţi, domnule Sloane. Aşa că poate îmi
explicaţi de ce l-aţi sunat pe domnul Mellor după ce i-aţi
închis telefonul domnului Collier.
— Poate n-am reuşit să vorbesc cu domnul Mellor prima
oară şi am încercat iar.
— Dacă n-aţi reuşit prima oară, de ce apelul a durat
douăzeci şi opt de minute şi trei secunde?
— Ar fi putut să-mi răspundă secretara domnului Mellor.
Da, acum îmi amintesc că am discutat pe îndelete cu
domnişoara Castle în acea dimineaţă.
Stokes s-a uitat la o pagină din agenda lui.
— Secretara domnului Mellor, domnişoara Angela Castle,
ne-a informat că-şi vizita mama în Glastonbury în acea
sâmbătă dimineaţa şi au participat la târgul local de
antichităţi.
Sloane şi-a lins buzele, care erau neobişnuit de uscate.
— Al doilea apel al dumneavoastră în biroul domnului
Mellor a durat şase minute şi optsprezece secunde.

2332
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu dovedeşte că am vorbit cu el.

— M-am gândit eu că s-ar putea să spuneţi aşa ceva. De
aceea l-am rugat pe domnul Mellor să treacă pe la mine azi,
mai devreme. A recunoscut că a vorbit cu dumneavoastră,
dar a zis că nu-şi poate aminti detaliile conversaţiei.
— Deci doar aţi aruncat nada, a spus Sloane. Tot ce mi-aţi
oferit până acum nu au fost decât speculaţii şi coincidenţe.
Pentru că un lucru e sigur, Mellor n-ar fi muşcat niciodată
momeala.
— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Sloane. Totuşi,
simt că niciunul dintre dumneavoastră nu va dori ca acest
caz să ajungă la tribunal. I-ar putea determina pe colegii
dumneavoastră din City să simtă că sunt prea multe
coincidenţe ca să mai facă vreodată afaceri cu
dumneavoastră.
— Mă ameninţaţi, Stokes?
— Sigur că nu, domnule. De fapt, mărturisesc că am o
problemă. Sloane a zâmbit prima oară. Nu mă pot decide pe
cine să arestez şi pe cine să eliberez.
— Ăsta e un bluf.
— Posibil, dar m-am gândit să vă ofer prima şansă de a
accepta oferta mea şi a fi martor al Coroanei. Dacă mă
refuzaţi…
— Niciodată nu voi face asta, a zis Sloane, sfidător.
— Atunci nu am de ales decât să merg în camera alăturată
şi să-i fac aceeaşi ofertă domnului Mellor.
Sudoarea curgea gârlă pe obrajii cărnoşi ai lui Sloane.
Inspectorul-sef a aşteptat un minut înainte de a spune:
— Să vă mai ofer câteva minute de gândire, domnule
Sloane?

2333
 - JEFFREY ARCHER -

45
— Încep să cred că doamna Thatcher va câştiga
următoarele alegeri, a spus Emma, după ce s-a întors de la o
întrunire a grupului local.
— Şi în Bristol Docklands?
— Aproape sigur. Am ales un candidat impresionant şi se
descurcă bine cu electoratul.
— Giles nu va fi mulţumit.
— Va fi şi mai puţin mulţumit când se va întoarce din
ţinuturile vestice; dacă lucrurile sunt la acelaşi nivel pe plan
naţional, Margaret se va instala la numărul 10 într-un viitor
nu prea îndepărtat. Voi afla mai multe după întrunirea
preşedinţilor naţionali în Biroul Central, atunci când va vorbi
cu noi.
— Pare foarte amuzant, a zis Harry.
— Nu îţi mai bate joc sau vei fi aruncat în Turn.
— Ai fi o guvernatoare excelentă a Turnului.
— Iar tu şi Giles veţi fi primii puşi la zid.
— Dar Seb? Ceea ce-mi aminteşte, a zis Harry, băiatul a
sunat noaptea trecută şi mi-a zis că acum trebuie să-şi
programeze o întâlnire ca să te vadă, aşa că cerurile ştiu cum
va fi după alegeri – presupunând că Thatcher câştigă.
— De fapt ar trebui să fie mai uşor după alegeri pentru că
nu sunt eligibilă pentru al doilea mandat ca preşedinte de
zonă. Deci îmi voi putea dedica mai mult timp spitalului şi
sper că treptat Seb va putea fi convins să devină preşedinte
la Barrington’s. Compania are nevoie de un suflu de aer
proaspăt dacă vrem să concurăm cu ultimele vase de lux.
Emma şi-a sărutat soţul.
— Şi el întotdeauna votează conservatorii, a mai zis ea.
Trebuie să mă grăbesc sau voi întârzia. Conduc o întâlnire a
subcomitetului spitalului peste o oră.
— O să-l vezi pe Giles când vei fi la Londra? Pentru că, în
acest caz…

2334
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că nu. Nu voi fraterniza cu duşmanul până după

alegeri, când va reveni în opoziţie.

— S-ar putea să avem un trădător printre noi, a zis

Pengelly de îndată ce au părăsit drumul şi s-a asigurat că
nu-i aude nimeni.
Karin a încercat să nu arate cât de nervoasă era. Trăia
zilnic cu spaima că Pengelly va afla că ea era de fapt
trădătoarea, împărtăşise adesea aceste temeri baronesei
Forbes-Watson, care nu mai era doar şefa ei, ci devenise şi o
prietenă şi confidentă de încredere.
— Pot să ştiu pe cine bănuiţi, tovarăşe director?
— Da, pentru că şefii noştri din Moscova vor să te implici
în planul de dezvăluire a sa. Unul dintre agenţii noştri din
Ucraina va transmite o informaţie deosebit de sensibilă
agentului Kramer, instruindu-te să i-o comunici lui Julius.
Dacă eşuează, vom şti că el lucrează pentru ceilalţi.
— Şi atunci ce se va întâmpla?
— Kramer va fi rechemat la Moscova şi nu vom mai auzi
de el.
— Şi dacă nu dă raportul?
— Îl vom urmări şi va suferi pedeapsa rezervată
trădătorilor care schimbă taberele.
Au mai mers o vreme înainte ca Pengelly să vorbească iar:
— Mareşalul Koşevoi are altă sarcină pentru tine,
tovarăşă. Neaşteptata demisie a lui Harold Wilson ca prim-
ministru a dus la nenumărate speculaţii şi partidul doreşte
ca noi să profităm.
— Barrington mi-a spus că doctorul lui Wilson a observat
că prezintă semne timpurii de Alzheimer şi l-a sfătuit să
demisioneze înainte ca acestea să poată fi observate.
— Dar el nu a dat acest răspuns când a demisionat. Fără
îndoială că a fost sfătuit să n-o facă. Deci vom veni cu
propria noastră explicaţie.

2335
 - JEFFREY ARCHER -

— Care este?
— Că el întotdeauna a fost plătit de ruşi. MI6 a aflat şi i s-
a spus că dacă nu demisionează, va fi expus ca spion.
— Dar e o înşelătorie şi mareşalul Koşevoi probabil ştie
asta.
— Sunt sigur că da, dar sunt oameni în ambele Camere
care vor fi foarte dornici s-o creadă.
— Şi ce doriţi să fac?
— Spune-i lui Barrington că ai auzit un zvon şi întreabă-l
dacă poate fi adevărat. Va nega, desigur, dar vei fi plantat
ideea în mintea lui.
— Însă publicul nu va înghiţi aşa ceva.
— După cum a spus Stalin, tovarăşă, spune o minciună
suficient de des şi va deveni adevărată.

— Salut, Ginny, sunt Buck Trend.

Virginiei nu-i plăcea să i se spună Ginny – era prea
comun. Dar când persoana care o face îţi trimite un cec de
7.500 ₤ în fiecare lună, te înveţi să zâmbeşti şi să suporţi.
— Îţi telefonez pentru a te avertiza, a continuat Buck, că
preastimatul nostru guvernator al Louisianei, onorabilul
Hayden Rankin, plănuieşte să vină în iulie la Londra. Şi
conform surselor mele, şi-a programat o întâlnire cu fostul
tău soţ, Giles Barrington.
— Ce ar putea avea ei în comun? a zis Virginia.
— Asta speram să-mi spui tu mie.
— Sursele tale nu au nicio idee?
— Doar că Cyrus T. Grant III este un prieten apropiat al
guvernatorului, precum şi unul dintre suporterii campaniei
sale de alegere. Deci ar putea fi util ca tu şi micuţul Freddie
să plecaţi din oraş când guvernatorul traversează Atlanticul.
— Nu te îngrijora, Freddie îşi petrece vacanţele de vară în
Scoţia, iar eu voi fi în Bahamas bucurându-mă de o odihnă
binemeritată.

2336
 - JEFFREY ARCHER -

— Fain. Dar dacă afli de ce guvernatorul vrea să-ţi vadă

fostul soţ, sună-mă. Pentru că trebuie să ştiu dacă încearcă
să-ţi oprească alocaţiile lunare şi nu am vrea asta, nu-i aşa,
Ginny?

N-au discutat nimic serios până când nu s-a adus ceaiul şi

două cornuleţe uşor arse.
— Giles va fi supus unei presiuni considerabile pe măsură
ce ne apropiem de alegeri.
— Vizitează câte o circumscripţie în fiecare zi, a spus
Karin.
— Crede că e posibil ca laburiştii să câştige iar?
— Mă asigură că pot câştiga în fiecare dimineaţă când
mâncăm şi l-aş şi crede dacă n-ar vorbi în somn.
Baroneasa a râs.
— Atunci mai bine ne-am pregăti pentru fiica brutarului.
— Două ceaiuri şi două cornuleţe puţin arse, doamnă.
— Mulţumesc, Stanley.
— Deci ce mai pune Pengelly la cale? a zis baroneasa cu o
voce schimbată din momentul în care ospătarul a plecat.
— Moscova crede că Julius Kramer ar putea fi agent
dublu.
— Nu zău? a spus baroneasa, punându-şi al treilea cub de
zahăr în ceai. Şi ce intenţii au?
— Kramer va primi instrucţiunea să-mi transmită o
informaţie foarte sensibilă mie şi dacă nu o va face, îl vor
chema înapoi la Moscova.
— Dar dacă o face, înseamnă că nu-l testează pe Kramer,
ci pe tine. Dacă nu o face, înseamnă că eşti bună, caz în care
viaţa lui va fi în pericol şi ar trebui să-l retragem imediat din
linia întâi. Tu nu trebuie să permiţi să fii compromisă, Karin,
oricât de importantă ar fi acea informaţie. Deci, după ce mă
informezi, ar trebui să i-o transmiţi lui Pengelly cât mai

2337
 - JEFFREY ARCHER -

repede posibil. Baroneasa a muşcat din cornuleţ. A mai spus

Pengelly altceva ce ar trebui să aflu?
— Toţi agenţii au primit misiunea să lanseze zvonul că
adevăratul motiv pentru care Harold Wilson a demisionat din
funcţia de prim-ministru este că MI6 a descoperit că era pe
statul de plată al ruşilor.
— Atunci e timpul să-şi cumpere o insulă la tropice cu toţi
acei bani în plus pe care i-a câştigat. A mai muşcat din
cornuleţ înainte de a adăuga: Ar fi foarte nostim dacă unii
proşti n-ar crede.
— Mi-a zis să-i spun lui Giles zvonul pe care l-am auzit şi
să văd cum reacţionează.
— O să-i cer lui sir John să-l informeze asupra motivului
real al demisiei lui Harold Wilson. Dar să ştii că ar ajuta dacă
prim-ministrul ar accepta să recunoască faptul că avea
Alzheimer.
— Vrei să-i transmit ceva?
— Da, cred că a venit momentul ca plictisitorul tău „tată”
să fie chemat înapoi în Germania de Est. Aşa că ai putea să-i
spui…

2338
 - JEFFREY ARCHER -

46
— Domnul meu.
— Domnule guvernator?
— Schimbăm?
— Ei, e nostim că spui asta, a zis Giles. Eu n-am vrut
niciodată să fiu guvernator, dar mi-aş fi dorit să fiu senator.
— Şi dacă îţi păstrezi postul echivalent celui din senat, ai
fi Barrington, liderul majorităţii.
— Barrington, liderul majorităţii. Îmi place cum sună.
— Deci cât ar trebui să dau ca să devin lordul Rankin de
Louisiana?
— Niciun bănuţ. Ar fi o numire politică, făcută de prim-
ministru la recomandarea mea.
— Fără bani şi nici măcar nu ai nevoie să fii ales.
— Sigur că nu.
— Şi Marea Britanie nu are o constituţie sau o declaraţie a
drepturilor cetăţenilor?
— Ce idee groaznică, a spus Giles. Nu, noi ne bazăm pe
precedente legale.
— Şi nici măcar şeful statului nu este ales?
— Desigur că nu, este monarh ereditar, numit de cel
Atotputernic.
— Şi mai pretindeţi că sunteţi o democraţie.
— Da, suntem. Şi doar gândeşte-te câţi bani economisim
noi, în timp ce voi îi pierdeţi alegându-i pe toţi, de la hingher
la preşedinte, doar ca să dovediţi cât de democratici sunteţi.
— Încerci să schimbi vorba, Giles.
— Bine, atunci spune-mi câţi bani a trebuit să strângi
înainte de a te gândi măcar să candidezi pentru funcţia de
guvernator?
— Cinci, şase milioane. Şi e din ce în ce mai costisitor la
fiecare nouă alegere.
— Pe ce i-ai cheltuit?
— Mai mult pe publicitate negativă. Electorul trebuie să
ştie de ce nu ar trebui să voteze cu celălalt.
2339
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta iar e ceva ce noi n-am face. Şi de aceea sistemul

nostru este mai civilizat decât al vostru.
— S-ar putea să ai dreptate, domnule, dar să ne întoarcem
în lumea reală, a spus Hayden. Pentru că am nevoie de sfatul
tău.
— Dă-i drumul, Hayden. Am fost intrigat de scrisoarea ta
şi de abia aştept să aflu cum votanţii tăi au ajuns la fosta
mea nevastă.
— Cyrus T. Grant III este unul dintre cei mai vechi prieteni
ai mei şi a mai fost şi cel mai mare susţinător financiar al
meu tot timpul, deci îi sunt foarte dator. Este un om bun,
blând şi decent şi, cu toate că nu ştiu ce înseamnă T., ar
putea veni de la încrezător38.
— Dacă e atât de încrezător, cum de şi-a câştigat averea?
— Nu el a făcut-o. A moştenit-o de la bunicul lui, care a
fondat industria de conserve care-i poartă numele. Tatăl lui
Cyrus a lucrat la bursa din New York şi fiul lui trăieşte
confortabil din dividende.
— Şi mai ai obrazul să critici sistemul ereditar. Dar asta
nu explică cum acest om bun, blând şi decent şi-a încrucişat
săbiile cu Virginia.
— Acum cinci ani, Cyrus a vizitat Londra şi a fost invitat la
cină de o persoană cu numele ciudat de Bofie Bridgwater.
— Mi-e teamă că lordul Bridgwater nu este un argument
în favoarea sistemului ereditar. Îl face pe Bertie Wooster să
pară viclean şi hotărât.
— La cină, Cyrus a stat lângă lady Virginia Fenwick şi a
fost copleşit de aiurelile ei cu „membru al familiei regale” şi
„nepoată îndepărtată a reginei mame”. După aceea, s-a dus
cu el la cumpărături în Bond Street ca să-l ajute să-i
cumpere un inel de logodnă iubitei lui din liceu, Ellie May
Campbel, cu care s-a şi însurat mai târziu. După ce Cyrus a
cumpărat inelul, a invitat-o pe lady Virginia în apartamentul
lui de la Ritz să bea un ceai şi apoi îşi aminteşte că s-a trezit
în pat lângă ea, iar Virginia purta doar inelul de logodnă.
38
T – trusting, de încredere, în engleză.
2340
 - JEFFREY ARCHER -

— Impresionant, chiar şi pentru Virginia, a spus Giles. Şi

după aia ce s-a întâmplat?
— Atunci Cyrus a făcut prima greşeală majoră. În loc să
înşface inelul şi să-i spună să o şteargă, el a luat următorul
avion spre Statele Unite. Pentru un timp a crezut că pierduse
doar inelul până când lady Virginia a apărut la nunta lui,
părând gravidă în şapte luni.
— Nu era chiar cadoul de nuntă pe care l-ar fi sperat el.
— Şi frumos împachetat. În ziua următoare, Buck Trend,
unul dintre cei mai iscusiţi şi lipsiţi de scrupule avocaţi de la
vest de Mississippi i-a sunat pe avocatul lui Cyrus şi
prietenul meu a intrat iar în panică. Şi-a instruit avocatul să
aranjeze totul înainte ca el şi Ellie May să se întoarcă din
luna de miere. Trend şi-a înşfăcat partea, iar Cyrus a sfârşit
plătind un milion de dolari imediat şi alte zece mii pe lună
până ce copilul îşi va termina educaţia.
— Nu e un profit rău pentru o aventură de o noapte.
— Dacă a fost vreo aventură. Virginia nu s-a aşteptat însă
la Ellie May Campbel – acum Ellie May Grant – care provine
din aceeaşi vână de scoţieni ca domnia sa. Când Cyrus i-a
mărturisit în cele din urmă ce se întâmplase la Londra, Ellie
May n-a crezut un cuvânt din toată povestea Virginiei. A
angajat un detectiv Pinkerton şi l-a trimis peste Atlantic cu
misiunea de a nu reveni până ce nu afla adevărul.
— Şi a aflat ceva? a zis Giles.
— A spus că nu era convins că lady Virginia avusese
vreodată vreun copil şi chiar dacă avusese, nu exista niciun
motiv pentru a crede că Cyrus era tatăl onorabilului Frederik
Archibald Iain Bruce Fenwick.
— Un test de sânge ar reduce posibilitatea.
— Sau nu. Dar, în orice caz, băiatul e la o grădiniţă în
Scoţia. Cyrus n-ar prea putea merge acolo să-i ceară
directorului un eşantion.
— Dar în cazul în care contestă paternitatea printr-un
proces la tribunal, judecătorul va cere un eşantion de sânge.

2341
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, dar chiar dacă au aceeaşi grupă de sânge, tot n-ar fi

o dovadă incontestabilă.
— După cum ştiu şi eu, a zis Giles, fără să mai dea şi alte
explicaţii. Deci cum te pot ajuta?
— Cum lady Virginia e fosta ta soţie, Cyrus şi cu mine ne-
am întrebat dacă ne-ai putea lămuri ce făcea ea când el era
la Londra.
— Tot ce-mi amintesc era că avea nişte dificultăţi
financiare şi a dispărut o vreme. Dar când a revenit, s-a
mutat într-o clădire mult mai mare şi a angajat iar un valet
şi o menajeră, precum şi o dădacă. Iar fiul ei, Freddie, este
rareori văzut în Londra. Îşi petrece chiar şi vacanţele de vară
la Fenwick Hali, în Scoţia.
— Ei bine, asta confirmă cel puţin ce ne-a spus detectivul,
a zis guvernatorul. Şi conform raportului său, dădaca,
doamna Crawford, are un metru cincizeci încălţată şi
cântăreşte cam patruzeci de kilograme. Cu toate că pare că
ar putea fi zburată de o adiere de vânt, detectivul a spus că
ar prefera să aibă de-a face cu mafia decât s-o înfrunte iar.
— Dacă nu ne ajută, a zis Giles, am putea discuta cu
ceilalţi oameni pe care i-a angajat Virginia? Valeţi, şoferi,
menajere? Sigur că unul dintre ei trebuie să ştie ceva şi să
vrea să vorbească.
— Omul nostru a localizat deja mai mulţi foşti angajaţi ai
doamnei, dar niciunul nu a spus vreo vorbă împotriva ei, fie
pentru că sunt plătiţi să tacă, fie pentru că le e pur şi simplu
frică de ea.
— Şi mie mi-era frică de ea, a recunoscut Giles. Deci nu-i
pot blama. Dar nu renunţa încă la asta. Ea a concediat foarte
mulţi şi sigur nu crede în oferirea de cadouri de bun-rămas.
— Şi Cyrus se teme de ea. Dar Ellie May, nu. A tot încercat
să-l convingă să oprească plăţile şi să-i dea în vileag
înşelătoria.
— Virginia nu poate fi uşor înşelată. Este vicleană,
manipulatoare şi la fel de încăpăţânată ca mascota

2342
 - JEFFREY ARCHER -

democraţilor. O combinaţie periculoasă care o face să creadă

că are întotdeauna dreptate.
— Şi ce te-a făcut, pentru numele Domnului, să te însori
cu ea?
— Ah, am uitat să-ţi spun. Este extraordinar de frumoasă
şi când vrea ceva, poate fi irezistibil de fermecătoare.
— Cum crezi că va reacţiona dacă s-ar opri brusc plăţile?
— Va lupta ca o mâţă turbată. Dar dacă Cyrus nu este
tatăl lui Freddie, nu poate risca să ajungă la tribunal. Ar fi
conştientă că va ajunge în închisoare pentru extorcare de
bani prin înşelătorie.
— N-aş putea crede că bătrânul conte ar fi încântat de
asta, a spus Hayden, dar bietul Freddie?
— Nu ştiu, a recunoscut Giles. Dar pot să-ţi spun că în
ultima vreme nu e nici urmă de onorabilul Freddie sau de
formidabila doamnă Crawford în Londra.
— Deci în cazul în care Cyrus nu-i mai dă bani Virginiei,
crezi că Freddie va avea de suferit?
— Nu m-aş fi gândit la asta. Dar săptămâna viitoare merg
la o logodnă în Scoţia şi dacă aflu ceva interesant o să-ţi
spun.
— Mulţumesc, Giles. Dar dacă vei fi în Scoţia, n-ai putea
merge la Fenwick Hall, să baţi la uşă şi să-i ceri contelui să
voteze cu tine?
— Conţii nu votează.

— De ce n-am primit banii pe luna asta? a întrebat

Virginia.
— Pentru că eu nu i-am primit pe ai mei, a zis Trend.
Când l-am sunat pe avocatul lui Cyrus, mi-a spus că nu vei
mai vedea un bănuţ. Pe urmă mi-a închis telefonul.
— Atunci să-l dăm pe ticălos în judecată, a strigat Virginia.
Şi dacă nu dă banii, îi poţi spune avocatului că Freddie şi cu

2343
 - JEFFREY ARCHER -

mine ne vom muta în Baton Rouge şi vom vedea cum le place

asta.
— Înainte de a-ţi rezerva un bilet, Ginny, ar trebui să-ţi
spun că l-am sunat şi eu şi l-am ameninţat cu tot felul de
proceduri juridice. Răspunsul lui a fost scurt şi la subiect.
„Clienta ta mai bine ar reuşi să dovedească faptul că Cyrus
T. Grant este tatăl lui Freddie şi chiar că ea este mama
băiatului”.
— Ar fi simplu de confirmat asta. Am certificatul de
naştere şi încă mai ţin legătura cu doctorul care l-a moşit pe
Freddie.
— I-am spus şi eu, dar nu i-am înţeles răspunsul. Totuşi,
m-a asigurat că tu vei înţelege foarte bine.
— Despre ce tot vorbeşti?
— Mi-a zis că Ellie May Grant a angajat de curând un valet
şi o menajeră nouă pentru casa ei din Lousiana, un domn şi
o doamnă Morton.

Tovarăşul Pengelly a fost adus în biroul mare şi panelat cu

stejar al mareşalului Koşevoi. Şeful KGB nu s-a ridicat să-l
salute, doar i-a făcut semn să ia loc.
Pengelly era, bineînţeles, nervos. Eşti chemat la sediul
KGB doar când eşti promovat sau dat afară şi nu ştia care
din cele două va fi.
— Motivul pentru care te-am chemat, tovarăşe comandant,
a zis Koşevoi, arătând ca un taur gata să atace, este că am
descoperit cine era trădătorul din agenţii noştri.
— Julius Kramer? a întrebat Pengelly.
— Nu, Kramer era o momeală. Este de încredere şi dedicat
cauzei. Cu toate că britanicii au încă impresia că lucrează
pentru ei.
— Atunci cine e? a zis Pengelly, care avea impresia că-şi
cunoaşte toţi cei treizeci şi unu de agenţi.
— Karin Brandt.

2344
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar ea ne-a oferit de curând informaţii utile.

— Şi acum am descoperit sursa acelor informaţii. O sursă
neobişnuită a dat-o de gol. Pengelly nu l-a întrerupt. L-am
instruit pe agentul Kramer s-o informeze pe Brandt că dorim
ca tu să revii la Moscova.
— Şi ea a predat mesajul.
— Dar nu înainte de a-l comunica altcuiva.
— Cum puteţi fi sigur?
— Spune-mi traseul pe care ai revenit la Moscova.
— Am condus de acasă, din Cornwall, la Heathrow. Am
luat avionul spre Manchester, trenul spre Newcastle…
— Şi de acolo ai luat avionul spre Amsterdam, de unde ai
luat o barjă cu care ai mers pe Rin, Main şi Dunăre până la
Viena. Pengelly s-a foit, deranjat. Apoi ai călătorit din Viena
până în Varşovia cu trenul, după care ai luat un avion spre
Moscova. Urmărit tot timpul de agenţi britanici, dintre care
ultimul te-a însoţit în zborul spre Moscova şi nici măcar nu
s-a obosit să coboare din avion înainte de a se întoarce la
Londra, pentru că ştia exact unde te duci.
— Dar cum e posibil?
— Pentru că Brandt l-a informat pe şeful ei din Anglia că
te-am chemat la Moscova chiar înainte să-ţi spună ea.
Tovarăşe, chiar te-au prins.
— Atunci întreaga mea operaţie e distrusă şi nu are rost să
mă întorc în Anglia.
— Doar dacă nu întoarcem situaţia în avantajul nostru.
— Şi cum să facem asta?
— Te vei întoarce în Anglia pe acelaşi drum, astfel încât ei
să nu aibă habar că noi ştim că Brandt ne-a trădat. Apoi te
vei întoarce la lucru ca de obicei, dar, în viitor, britanicii vor
fi siguri că am interceptat fiecare mesaj pe care-l trimitem
prin Kramer către Brandt.
— Va fi interesant să vedem cât de mult va merge aşa
înainte ca MI6 să înceapă să se întrebe de care parte e ea în
realitate, a zis Pengelly.

2345
 - JEFFREY ARCHER -

— Când o vor face, va fi timpul să scăpăm de ea şi atunci

te vei putea întoarce la Moscova.
— Cum aţi aflat că a trecut dintr-o tabără în alta?
— Cu puţin noroc, tovarăşe comandant, pe care aproape l-
am trecut cu vederea. E un membru în Camera Lorzilor,
vicontele Slaithwaite. Un lord ereditar care nu ne-ar interesa
deloc, cu excepţia faptului că a fost contemporan cu Burgess,
MacLean şi Philby la Oxford. Când a intrat în partidul
comunist al universităţii, nu ne-am gândit să-l recrutăm ca
agent, cu toate că i-ar fi plăcut. În timp, Slaithwaite a
transmis în mod regulat informaţii ambasadei noastre care,
în cel mai bun caz, erau depăşite şi în cel mai rău, plantate
pentru a ne induce în eroare. Dar pe urmă, fără să-şi dea
seama, ne-a adus praf de aur. A trimis o notă anunţându-ne
că soţia lordului Barrington – nu are habar că este una
dintre agenţii noştri – era văzută în mod regulat în ceainăria
Camerei Lorzilor în compania baronesei Forbes-Watson.
— Cynthia Forbes-Watson?
— Exact.
— Dar credeam că MI6 a pensionat-o de mult.
— La fel şi noi. Dar se pare că a fost reactivată ca
instructor al lui Brandt. Şi ce acoperire mai bună aveau
decât să bea ceaiul în Camera Lorzilor în timp ce lordul
Barrington se ocupa de intrigile lui în banca din faţă?
— Cred că baronesa Forbes-Watson are vreo optzeci de
ani…
— Optzeci şi patru.
— Şi nu mai poate s-o ducă mult aşa.
— De acord, dar vom menţine contra-operaţia în funcţiune
atâta timp cât o face şi ea.
— Şi când moare?
— Vei mai avea o singură misiune de îndeplinit, tovarăşe
comandant, înainte de a reveni la Moscova.

2346
 - JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA CLIFTON

1978

2347
 - JEFFREY ARCHER -

47
În uşa bibliotecii s-a auzit o bătaie ezitantă. A doua în
ultimii şapte ani.
Harry şi-a lăsat stiloul jos. Cum Emma era la spital şi
Jessica se întorsese la Londra, s-a întrebat cine-l putea
întrerupe în timp ce scria. Şi-a rotit scaunul să-l vadă pe
intrus.
Uşa s-a deschis încet şi în prag a apărut Markham.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, dar la telefon e
numărul 10 şi se pare că e urgent.
Harry s-a ridicat imediat de pe scaun. Nu era prea sigur de
ce rămăsese în picioare când a ridicat receptorul.
— Vă rog aşteptaţi, domnule, vă fac legătura cu secretarul
Cabinetului.
Harry a rămas în picioare.
— Domnule Clifton, sunt Alan Redmayne.
— Bună ziua, sir Alan.
— Am sunat pentru că am nişte veşti minunate şi voiam
să fiţi primul care le aflaţi.
— Vreţi să-mi spuneţi că Anatoli Babakov a fost eliberat?
— Nu încă, dar nu va mai dura mult. Am primit un telefon
de la ambasadorul nostru din Stockholm care mi-a spus că
prim-ministrul va anunţa peste o oră că domnul Babakov a
primit Premiul Nobel pentru Literatură.

La câteva momente după ce a fost făcut anunţul, telefonul

a început să sune şi Harry şi-a dat seama pentru prima oară
ce însemna în realitate „făcut praf”.
În următoarea oră, a răspuns întruna la tot felul de
întrebări aruncate de ziariştii care-l sunau din toată lumea.
— Credeţi că ruşii îl vor elibera în cele din urmă pe
Babakov?

2348
 - JEFFREY ARCHER -

— Ar fi trebuit să-l elibereze de mai mulţi ani, a răspuns

Harry, dar cel puţin domnul Brejnev va avea ocazia s-o facă
acum.
— Veţi merge la Stockholm pentru ceremonie?
— Vreau să fiu în audienţă când Babakov îşi va primi
premiul.
— Vă veţi duce în Rusia ca să vă însoţiţi prietenul la
Stockholm?
— Ar trebui să fie eliberat din închisoare înainte ca cineva
să-l însoţească undeva.
Markham a reapărut în prag cu aceeaşi privire neliniştită.
— Regele Suediei e pe cealaltă linie, domnule. Harry a
închis un telefon şi l-a deschis pe celălalt. A fost mirat că pe
fir nu era secretarul, ci chiar regele.
— Sper că dumneavoastră şi doamna Clifton veţi participa
la ceremonie ca invitaţii mei personali.
— Am fi încântaţi, Maiestatea Voastră, a zis Harry,
sperând că nimerise forma potrivită de adresare.
După ce a răspuns iar şi iar la aceleaşi întrebări de la alţi
ziarişti, Harry a făcut o pauză să dea şi el un telefon.
— Tocmai am auzit ştirile, a zis Aaron Guinzburg. Te-aş fi
sunat imediat, însă telefonul tău a fost ocupat întruna. Dar
nu te îngrijora, am fost deja la tipografie şi am comandat alt
milion de exemplare din Unchiul Joe.
— Nu te-am sunat să te întreb câte exemplare ai tipărit,
Aaron, s-a răstit Harry. Du-te în Lower West Side şi ai grijă
de Elena. Ea nu va şti cum să se descurce cu presa.
— Ai dreptate, Harry. Nu m-am gândit, îmi pare rău. Plec
acum.
Harry a lăsat jos receptorul şi l-a zărit iar pe Markham
bântuind în prag.
— BBC doreşte să ştie dacă veţi da o declaraţie.
— Spune-le că plec peste câteva minute.
S-a aşezat la birou, a ignorat telefonul care suna, l-a
împins pe inspectorul Warwick într-o parte şi a început să se
gândească la mesajul pe care dorea să-l transmită. Era

2349
 - JEFFREY ARCHER -

conştient că s-ar putea să nu mai aibă niciodată aşa o

ocazie.
Când a ridicat stiloul, cuvintele au început să curgă uşor,
dar aşteptase zece ani o astfel de şansă. Şi-a recitit
declaraţia, a făcut câteva corecturi, apoi a verificat dacă o
ştia pe dinafară. S-a ridicat, a respirat adânc, şi-a îndreptat
cravata şi s-a dus pe hol. Markham, care se bucura în mod
evident de fiecare moment al acestui spectacol, i-a deschis
uşa din faţă şi s-a dat la o parte.
Harry se aşteptase să înfrunte câţiva reporteri locali, dar
când a ieşit, o mulţime de ziarişti şi fotografi s-a năpustit
spre el, toţi ţipând în acelaşi timp. A rămas pe treapta de sus
şi a aşteptat răbdător până ce şi-au dat seama că nu spune
nimic înainte ca ei să fie atenţi.
— Aceasta nu este o zi pentru sărbătoriri, a început el,
calm. Prietenul şi colegul meu, Anatoli Babakov, zace încă
într-o închisoare din Rusia pentru crima de a îndrăzni să
spună adevărul. Comitetul de acordare a Premiilor Nobel l-a
onorat pe drept, dar eu nu voi avea odihnă până când el nu
va fi eliberat şi nu se va reuni cu soţia sa, Elena, astfel încât
să-şi petreacă restul vieţii bucurându-se de libertatea pe care
noi o considerăm un lucru de la sine înţeles.
Harry s-a întors şi a intrat în casă în timp ce ziariştii
continuau să strige întrebări. Markham a închis uşa.

Era prima oară când Virginia vizita o închisoare, cu toate

că în decursul anilor câţiva dintre prietenii ei fuseseră
închişi, în timp ce alţii ar fi trebuit cu siguranţă să fie.
De fapt, experienţa nu o încânta. Însă nu rezolvase o
problema. Nu mai trebuia să pretindă că Desmond Mellor
avea cea mai mică şansă de a fi făcut cavaler. „Sir Desmond”
rămânea o fantezie, aşa cum fusese întotdeauna.
Din nefericire, asta însemna şi că o sursă regulată de
venituri dispăruse. Nici nu s-ar fi gândit să-l viziteze pe

2350
 - JEFFREY ARCHER -

Mellor la închisoare dacă managerul băncii ei nu i-ar fi

amintit de depăşirea limitei de credit. Putea doar să spere că
Mellor era încă în stare să transforme roşul în negru, în
ciuda faptului că era în spatele gratiilor.
Virginia nu prea ştia pentru ce fusese acuzat Mellor. Dar
n-ar fi fost surprinsă să afle că Adrian Sloane era cumva
implicat.
A condus până la Arundel chiar după micul dejun pentru
că nu voia s-o vadă cineva în tren sau luând un taxi spre
Ford Open. Întârziase câteva minute până ce a intrat în
parcare, dar oricum nu dorise să ajungă la timp. Să-şi
petreacă o oră înconjurată de o haită de răufăcători nu era
modul ei preferat de a-şi petrece ziua de duminică.
După ce şi-a parcat Morris Minor-ul, Virginia s-a îndreptat
spre poartă unde s-a întâlnit cu un gardian al închisorii.
După ce a fost percheziţionată, i s-a cerut să-şi dovedească
identitatea. I-a dat permisul de conducere pentru a dovedi că
era într-adevăr Virginia Fenwick, chiar dacă fotografia era
veche. Ofiţerul i-a bifat numele pe lista vizitatorilor
autorizaţi, apoi i-a dat o cheie şi i-a cerut să-şi lase toate
obiectele de valoare într-un dulăpior înainte de a fi avertizată
politicos că orice încercare de a-i da bani deţinutului în
timpul vizitei era o infracţiune care va putea duce la arestare
şi la primirea unei sentinţe de şase luni la închisoare. Nu i-a
spus ofiţerului că ea spera de fapt să se întâmple invers.
După ce a luat cheia şi şi-a pus geanta şi bijuteriile în
dulăpiorul mic şi gri, a însoţit o gardiană pe un coridor lung,
puternic luminat, după care a fost introdusă într-o cameră
cu puţină mobilă, cu aproximativ zece mese fiecare
înconjurată de un scaun roşu şi trei albastre.
Virginia l-a văzut pe Desmond stând pe un scaun roşu în
colţul îndepărtat al camerei. S-a dus la el, cu prima
propoziţie gata pregătită.
— Îmi pare rău că s-a ajuns la asta, a zis Virginia,
aşezându-se în scaunul din faţa lui. Şi am auzit de la

2351
 - JEFFREY ARCHER -

Înălţimea Sa, ducele de Hertford, că înaintarea ta în rangul

de cavaler…
— Termină cu prostiile, Virginia. Nu avem decât patruzeci
şi trei de minute, aşa că să lăsăm baltă vorbăria de prisos şi
să ajungem la motivul pentru care am vrut să te văd. Ştii de
ce mă aflu aici?
— Nu prea ştiu nimic, a replicat Virginia, uşurată ca şi
Desmond că sentinţa lui nu ajunsese în presa naţională.
— Am fost arestat şi acuzat că am împiedicat cursul
justiţiei, dar nu înainte ca Sloane să depună mărturie,
nelăsându-mi de ales decât să pledez vinovat pentru o
infracţiune mai mică. Am primit o pedeapsă de optsprezece
luni de închisoare care ar trebui să fie redusă la şapte luni
după apel, deci voi ieşi de aici peste câteva săptămâni. Dar
nu vreau să stau şi să aştept până ce sunt eliberat ca să mă
răzbun pe ticălosul de Sloane şi de aceea am dorit să te văd.
Virginia s-a concentrat ca să înţeleagă mai bine pentru că
era clar că nu putea lua notiţe.
— Acest loc nu este chiar o închisoare deschisă, a
continuat Mellor, cât o extensie a Universităţii deschise, în
care infracţiunea este singurul punct din curriculum. Şi pot
să-ţi spun că mai mulţi dintre deţinuţi sunt doctoranzi, aşa
că Sloane nu va scăpa uşor. Dar nu pot să fac prea multe cât
timp sunt închis aici.
— Voi face orice pot ca să te ajut, a spus Virginia,
mirosind o altă zi de plată.
— Foarte bine, pentru că nu-ţi va răpi prea mult timp şi
vei fi bine răsplătită. Virginia a zâmbit. Vei găsi un pacheţel
în…

Doar Harry a părut surprins de articolele din presa de a

doua zi. Ziarele erau dominate de singura fotografie a lui
Babakov pe care o aveau, stând lângă Stalin. Paginile
interioare le aminteau cititorilor campania desfăşurată de

2352
 - JEFFREY ARCHER -

Harry în numele PEN din ultima decadă, iar editorialele

solicitau în gura mare ca Brejnev să-l elibereze pe laureatul
Premiului Nobel.
Dar Harry se temea că ruşii vor tergiversa procesul, siguri
că dacă trecea suficient timp povestea va dispărea, fiind
înlocuită de altă stea căzătoare care va capta atenţia
instabilă a presei. Dar povestea nu dispărea pentru că prim-
ministrul aţâţa cenuşa până la izbucnirea focului, când va
informa presa mondială că va ridica problema încarcerării lui
Babakov cu liderul sovietic la summitul de la Moscova.
În acelaşi timp, Giles a pus câteva întrebări în scris
ministrului de externe şi a iniţiat o zi dezbateri ale opoziţiei
în Camera Lorzilor. Totuşi, l-a avertizat pe Harry că, atunci
când era vorba de summituri internaţionale, mandarinii îşi
stabileau agenda cu mult înainte; întrebările care vor fi puse,
răspunsurile aşteptate şi chiar declaraţia de presă va fi
stabilită înainte ca cei doi lideri să-şi facă pozele în prima zi.
Însă Giles a primit un telefon de la vechiul lui prieten,
Walter Sheel, fostul ministru de externe al Germaniei de Vest
ca să-l anunţe că ruşii fuseseră surprinşi de interesul
mondial acordat lui Babakov şi începeau să se întrebe dacă
să-l elibereze n-ar fi calea cea mai uşoară pentru că oricum
puţini dintre concetăţenii lor mai aveau iluzii despre cât de
opresiv fusese regimul lui Stalin. Şi, premiată sau nu,
Unchiul Joe nu va fi niciodată publicată în Uniunea Sovietică.
Când prim-ministrul s-a întors de la Moscova după patru
zile, n-a zis nimic despre noul acord comercial dintre cele
două ţări sau despre reducerile propuse ale arsenalului
strategic nuclear, nici măcar despre interesantele schimburi
culturale care includeau Teatrul Naţional şi Baletul Balşoi. În
schimb, primele cuvinte ale lui Jim Callahan pentru ziariştii
aflaţi în aşteptare când a coborât din avion au fost să anunţe
că liderul rus a acceptat ca Anatoli Babakov să fie eliberat
peste câteva săptămâni, tocmai la timp ca să participe la
ceremonia de acordare a premiilor din Suedia.

2353
 - JEFFREY ARCHER -

Un oficial de la Foreign Office l-a sunat pe Harry acasă în

dimineaţa următoare ca să-l anunţe că ruşii i-au refuzat viza,
astfel încât nu putea merge la Moscova şi să-l însoţească pe
Babakov la Stockholm. Liniştit, Harry şi-a rezervat un loc la
avionul care urma să ajungă pe aeroportul Arlanda la puţin
timp după aterizarea avionului sovietic, astfel încât să-l
poată întâlni pe Anatoli atunci când acesta cobora din avion.
Emma era atât de încântată de succesul lui Harry încât
era aproape gata să uite să-i spună că Health Services
Journal numise Bristol Royal Infirmary spitalul anului. În
declaraţie, subliniase rolul jucat de doamna Emma Clifton,
preşedinta comitetului de tutelă şi mai ales a modului în care
abordase problemele cu care se înfruntase NHS, precum şi
dedicaţia ei şi a comitetului său atât pentru pacienţi, cât şi
personal. Sfârşea prin a afirma că ea nu va fi uşor de
înlocuit.
Asta i-a amintit Emmei că timpul ei ca preşedintă se
apropia de sfârşit, pentru că nu se admitea să lucrezi într-o
organizaţie publică mai mult de cinci ani. Începea să se
întrebe ce va face acum, când Sebastian fusese de acord să
devină preşedinte la Barrington’s Shipping.

În dimineaţa următoare, Virginia s-a urcat într-un tren

către Bristol Temple Meads. La sosire, a chemat un taxi şi
când şoferul a tras în faţa biroului lui Desmond Mellor după
câteva minute, i-a fost clar că era aşteptată.
Domnişoara Castle, amărâta secretară a lui Mellor, a
condus-o în biroul preşedintelui. După ce a închis uşa,
Virginia a rămas singură şi a îndeplinit punct cu punct
instrucţiunile lui Desmond. Pe peretele din spatele biroului
său era o pictură mare în ulei cu figurine filiforme alergând
de colo-colo. A dat pictura jos, dezvăluind un mic seif în
perete, a introdus codul de opt cifre pe care şi-l scrisese la

2354
 - JEFFREY ARCHER -

câteva momente după ce ieşise din închisoare şi a scos un

pacheţel care era exact unde-i spusese Desmond că va fi.
Virginia şi-a pus pacheţelul în geantă, a încuiat seiful, a
răsucit cadranul de câteva ori şi a atârnat pictura înapoi pe
perete. Apoi a mers în biroul Angelei, dar a refuzat-o când i-a
oferit o cafea şi a rugat-o să-i comande un taxi. A ieşit din
birou la mai puţin de cincisprezece minute după ce intrase în
clădire.
Taxiul a lăsat-o înapoi la Temple Meads, de unde a prins
primul tren spre Londra, astfel încât să-şi poată respecta
întâlnirea din Soho mai târziu în acea zi.

Harry a trebuit să-l abandoneze pe William Warwick şi

orice gând la termenul-limită al editorului pentru că acum îşi
petrecea tot timpul pregătindu-se pentru evenimentul din
Suedia. Aaron Guinzburg a însoţit-o pe Elena când a luat
avionul din Statele Unite ca să stea cu Harry şi Emma la
Manor House înainte de a pleca în Suedia.
Harry a fost încântat să vadă că Elena se mai îngrăşase
puţin şi părea chiar să posede mai mult decât o singură
rochie. A mai observat şi că de câte ori era pomenit numele
lui Anatoli, ochii îi străluceau.
În ultima săptămână înainte de plecare, Harry şi-a
petrecut mult timp explicându-i Elenei în ce va consta
ceremonia. Dar ea părea interesată de un singur lucru – să
fie împreună cu soţul ei.
În cele din urmă au plecat de la Manor House spre
Heathrow şi un convoi de maşini ale presei i-a urmărit tot
drumul. Când Elena şi Harry au intrat în terminal, pasagerii
aflaţi acolo s-au dat deoparte şi au aplaudat.
După ceremonia de acordare a premiului Nobel, Anatoli şi
Elena urmau să ia avionul spre Anglia, pentru a petrece
câteva zile la Manor House înainte ca Aaron Guinzburg să-i
însoţească înapoi în Statele Unite. Aaron o avertizase deja pe

2355
 - JEFFREY ARCHER -

Elena că presa americană dorea la fel de mult să-i ureze bun

venit noului laureat al Premiului Nobel, iar primarul Ed Koch
discuta despre organizarea unei parade în onoarea lui
Anatoli.

Virginiei nu-i plăcea prea mult Soho, cu barurile sale

aglomerate, magazinele gălăgioase şi barurile de striptease,
dar locul de întâlnire nu-l stabilise ea. Contactul ei îi
propusese să vină la Onslow Gardens, dar când l-a auzit
vorbind, s-a răzgândit. Clasa socială a omului este dată
imediat în vileag la telefon.
A ajuns lângă King’s Arms pe Brewer Street chiar înainte
de 7:30 p.m. şi i-a cerut şoferului de taxi să o aştepte, pentru
că nu avea de gând să zăbovească acolo mai mult decât era
necesar.
Ea a deschis uşa şi a intrat în camera zgomotoasă şi plină
de fum unde n-a putut să nu-l observe. Un bărbat scund,
solid, care nici măcar nu purta cravată. Stătea la capătul
barului, scuturând o pungă de la Harrods. Când s-a
îndreptat spre el, mai multe perechi de ochi au urmărit-o. Ea
nu era tipul obişnuit de femeie care frecventa acest bar.
Virginia s-a oprit în faţa omului şi a reuşit să-i zâmbească. El
a zâmbit la rândul lui, dovedind doar că nu mai fusese de
mult la dentist. Virginia era de părere că nu se născuse ca să
se amestece cu toţi nespălaţii şi infractorii, dar o altă
scrisoare de la managerul băncii din acea dimineaţă o
convinsese că trebuia să respecte instrucţiunile lui Mellor.
Fără o vorbă, a scos pacheţelul maro din geantă şi,
conform înţelegerii, l-a schimbat pe punga de la Harrods.
După aceea s-a întors şi a ieşit din cârciumă fără să fi spus
vreun cuvânt. S-a relaxat abia când taxiul a intrat în
traficului după-amiezii.
Virginia nu s-a uitat în pungă până când nu a încuiat de
două ori uşa din faţă a casei ei din Onslow Gardens. A scos

2356
 - JEFFREY ARCHER -

un pachet mai mare, pe care l-a lăsat deschis. După o cină

uşoară, s-a dus devreme la culcare, dar nu a reuşit să
adoarmă.

Avionul a aterizat pe aeroportul Arlanda, unde un emisar

de la palatul regal i-a întâmpinat la capătul scărilor cu un
mesaj personal de la regele Carl Gustaf al Suediei.
Maiestatea Sa spera că doamna Babakova şi soţul ei vor sta
ca invitaţi în palatul său.
Harry, Emma şi doamna Babakova au fost escortaţi la
aeroportul Royal Lounge unde urma să aibă loc reuniunea.
Un televizor aflat în colţul camerei prezenta în direct echipele
de filmare, ziariştii şi fotografii adunaţi pe pistă, aşteptând
să-l întâmpine pe noul laureat al Premiului Nobel.
Cu toate că s-au deschis mai multe sticle de şampanie în
următoarea oră, Harry a băut un singur pahar, iar Elena
care nu putea să stea liniştită, nu a atins nicio picătură.
Harry i-a explicat Emmei că dorea să fie „treaz de-a binelea”
când Anatoli cobora din avion. Îşi verifica ceasul la fiecare
câteva minute. Anii lungi de aşteptare se terminau în cele din
urmă.
Deodată s-au auzit urale şi Harry s-a uitat pe fereastră,
văzând avionul Aeroflot 707 apropiindu-se printre nori. Toţi
s-au apropiat de geamuri ca să urmărească avionul aterizând
şi rulând pe pistă în faţa lor.
S-au adus scările şi s-a întins un covor roşu. După câteva
momente, uşa s-a deschis. O stewardesă a apărut pe prima
treaptă şi s-a dat la o parte pentru a le permite pasagerilor să
coboare. Camerele de televiziune au început să toarcă şi
fotografii s-au îmbrâncit ca să-l vadă mai bine pe Anatoli
Babakov coborând din avion, iar ziariştii şi-au pregătit
stilourile.
Apoi Harry a zărit o reporteră care se îndepărtase de
înghesuiala din jurul treptelor şi se întorsese cu spatele la

2357
 - JEFFREY ARCHER -

aeronavă. Vorbea direct în camera de filmat, nemaifiind

interesată de pasageri. Harry s-a îndreptat spre televizor şi a
dat volumul mai tare.
— Tocmai am primit o veste fulger de la agenţia rusă de
ştiri, Tass. Se anunţă că laureatul Premiului Nobel, Anatoli
Babakov, a fost dus de urgenţă la spital în această dimineaţă
după ce a suferit o comoţie cerebrală. A murit acum câteva
minute. Repet…

2358
 - JEFFREY ARCHER -

48
Elena Babakova s-a prăbuşit mental şi fizic auzind de
moartea soţului ei. Emma a alergat lângă ea şi a luat-o în
braţe.
— Am nevoie de o ambulanţă, repede, a spus ea unui
intendent, care a ridicat imediat receptorul celui mai
apropiat telefon.
Harry a îngenuncheat lângă soţia lui.
— Dumnezeu s-o ajute, a zis el, când Emma îi verifica
pulsul.
— Inima îi bate slab, dar bănuiesc că adevărata problemă
este că nu mai are pentru ce să trăiască.
Uşa s-a deschis şi doi infirmieri au intrat în sală, cărând o
targă pe care au pus-o uşor pe doamna Babakova.
Intendentul a şoptit ceva unuia dintre ei.
— L-am instruit s-o ducă pe doamna Babakova direct la
palat, le-a spus el lui Harry şi Emma. Acolo există un spital
particular cu un doctor şi două asistente în permanenţă.
— Mulţumesc, a spus Emma, când unul dintre cei doi
infirmieri a pus o mască de oxigen pe faţa Elenei înainte de a
ridica targa şi a o scoate din cameră. Emma a ridicat mâna
când cei doi înaintau încet pe coridor şi ieşeau din clădire
unde ambulanţa, cu uşile din spate gata deschise, îi aştepta.
— Maiestatea Sa întreabă dacă dumneavoastră şi doamna
Clifton veţi dori să rămâneţi la palat ca să fiţi lângă doamna
Babakova atunci când îşi va reveni.
— Bineînţeles. Vă mulţumim, a spus Emma, când ea şi
Harry urcau lângă Elena în spatele ambulanţei.
Emma nu a lăsat mâna Elenei în timpul celor treizeci de
minute de drum, însoţiţi de poliţişti pe motociclete pe care
nici nu i-au observat. Porţile palatului s-au deschis pentru a
lăsa ambulanţa să intre şi să se oprească într-o curte mare,
pietruită, de unde un doctor a condus infirmierii în aripa
spitalului. Elena a fost ridicată de pe targă şi pusă pe un pat

2359
 - JEFFREY ARCHER -

care era în mod normal ocupat doar de pacienţi cu sânge

albastru.
— Aş vrea să rămân cu ea, a zis Elena, care tot nu-i
dăduse drumul mâinii.
Doctorul a încuviinţat.
— A suferit un şoc sever şi inima ei e slăbită, ceea ce nu e
de mirare. Îi voi face o injecţie, cel puţin să poată dormi.
Emma a observat că intendentul îi însoţise, dar acesta n-a
zis nimic în timp ce Elena era examinată.
— Maiestatea Sa speră că veţi veni la el în salon când
sunteţi gata, a spus intendentul.
— Aici nu prea aveţi ce face acum, a zis doctorul după ce
pacienta a adormit adânc.
Emma a încuviinţat.
— Dar după ce-l vom vedea pe rege, aş vrea să mă întorc.
Intendentul cel tăcut i-a condus pe Harry şi pe Emma
afară din aripa spitalului şi printr-o duzină de camere
luxoase, ai căror pereţi erau acoperiţi cu picturi pe care
amândoi ar fi vrut să aibă timp să le admire. S-a oprit în cele
din urmă în faţa unei uşi duble sculptate, de culoare
albastru Wedgwood. A bătut şi uşa a fost deschisă de doi
valeţi în livrele. Regele s-a ridicat în picioare o clipă când au
intrat oaspeţii.
Emma şi-a amintit când regina-mamă vizitase Bristolul
pentru a lansa vasul Buckingham: nu vorbi până ce nu ţi se
vorbeşte şi nu pune întrebări. A făcut o reverenţă, iar Harry
s-a înclinat.
— Domnule şi doamnă Clifton, îmi pare rău că trebuie să
ne întâlnim în astfel de împrejurări nefericite. Dar cât de bine
este că doamna Babakova are aşa prieteni buni de partea ei.
— Echipa medicală a venit foarte repede, a zis Emma, şi
nu ar fi putut proceda mai bine.
— Acesta este într-adevăr un compliment dacă vine de la
dumneavoastră, doamnă Clifton, a spus regele, conducându-
i spre două fotolii confortabile. Şi ce lovitură grea aţi primit,
domnule Clifton, petrecându-vă atâţia ani luptând pentru

2360
 - JEFFREY ARCHER -

eliberarea prietenului dumneavoastră doar ca acesta să

moară tocmai când era pe punctul de a primi distincţia
supremă.
Uşa s-a deschis şi a apărut un valet cu o tavă mare din
argint cu ceai şi prăjituri.
— Am cerut nişte ceai care sper că este acceptabil.
Emma a fost surprinsă când regele a luat ceainicul şi a
început să toarne.
— Lapte şi zahăr, doamnă Clifton?
— Doar lapte, sir.
— Şi dumneavoastră, domnule Clifton?
— La fel, sir.
— Şi acum trebuie să vă mărturisesc, a zis regele după ce
şi-a turnat şi lui o cană, că am avut şi un alt motiv pentru
care am vrut să vă văd pe amândoi în particular. Am o
problemă pe care, cinstit vorbind, doar voi doi o puteţi
rezolva. Ceremonia de acordare a Premiului Nobel este una
dintre cele mai importante din calendarul suedez şi mă
bucur de privilegiul de a prezida acordarea premiilor, aşa
cum au făcut-o şi tatăl şi bunicul înaintea mea. Doamnă
Clifton, trebuie să sperăm că doamna Babakova îşi va reveni
suficient de bine până mâine-seara pentru a putea accepta
premiul în numele soţului ei. Bănuiesc că va trebui să vă
folosiţi toată puterea de convingere pentru a-i explica că
poate îndeplini această sarcină. Dar nu aş vrea ca ea să-şi
petreacă toate zilele pe care le mai are fără să ştie de
afecţiunea şi respectul pe care i-l arată soţului ei tot poporul
suedez.
— Dacă se poate, sir, vă rog să fiţi sigur că voi face ce
naiba pot. Emma a regretat cuvântul de îndată ce l-a rostit.
— Bănuiesc că „ce naiba puteţi” este oricum ceva
formidabil, doamnă Clifton. Au râs amândoi. Şi domnule
Clifton, am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru o
sarcină şi mai grea pe care, dacă ar trebui să v-o cer în
genunchi, aş face-o. S-a oprit să ia o gură de ceai. Linia de
bază a ceremoniei de mâine ar fi fost discursul de acceptare

2361
 - JEFFREY ARCHER -

al domnului Babakov. Nu pot să mă gândesc la cineva mai

bun sau mai potrivit pentru a-i lua locul cu această ocazie şi
simt că sunteţi de acord cu mine. Totuşi, îmi dau seama că o
astfel de cerere ar fi copleşitoare chiar şi în cele mai bune
momente şi desigur voi înţelege dacă vă simţiţi incapabil să o
acceptaţi atât de repede.
Harry nu a răspuns imediat. Apoi şi-a amintit cele trei zile
pe care şi le petrecuse în celulă cu Anatoli Babakov şi cei
douăzeci de ani de când nu-l mai văzuse.
— Aş fi onorat să-l reprezint, sir, cu toate că nimeni nu-i
va putea lua vreodată locul.
— Fină distincţie, domnule Clifton şi sunt recunoscător
pentru că eu, un orator slab, care are trei scriitori pentru a-
mi redacta discursurile, sunt foarte conştient de provocarea
la care v-am supus. Ţinând seama de asta, nu vă voi mai
reţine. Bănuiesc că aveţi nevoie de fiecare minut până mâine-
seară, la ceremonie, ca să pregătiţi discursul.
Harry s-a ridicat, fără să se fi atins de ceai. S-a înclinat
din nou şi a însoţit-o pe Emma spre ieşirea din cameră. Când
s-au deschis uşile, l-au găsit pe intendent aşteptându-i. De
data aceasta i-a condus în altă direcţie.
— Maiestatea Sa a rezervat această cameră pentru
dumneavoastră, domnule şi doamnă Clifton, a zis el când s-
au oprit în faţa unei uşi pe care a deschis-o alt valet,
prezentându-le un apartament mare, pe colţ. Înăuntru au
găsit un birou şi un top mare de hârtie, precum şi o duzină
din stilourile preferate de Harry, un pat dublu şi o altă masă
pregătită pentru cină.
— Regele nu s-a îndoit că voi accepta cererea sa, a zis
Harry.
— Mă întreb câţi oameni ar refuza un rege, a spus Emma.
— Veţi avea două secretare la dispoziţie, domnule Clifton,
a spus intendentul, şi dacă mai doriţi ceva, un valet va
aştepta în faţa uşii doar pentru a vă îndeplini şi cea mai mică
dorinţă. Şi acum, dacă nu aveţi nevoie de nimic altceva, o voi
însoţi pe doamna Clifton înapoi la spital.

2362
 - JEFFREY ARCHER -

În următoarele douăzeci şi patru de ore, Harry a reuşit să

umple trei coşuri de gunoi cu ciornele greşite, să devoreze
mai multe farfurii cu chifteluţe şi mult prea multe cornuri
proaspăt coapte, să doarmă vreo două ore şi să facă un duş
rece, timp în care a terminat prima schiţă a discursului.
Valetul personal al regelui i-a luat costumul, cămaşa şi
pantofii, care i-au fost înapoiate după o oră, părând mai
proaspete şi mai curate decât fuseseră la nunta fiului său.
Un moment şi doar un singur moment, Harry a simţit ce
înseamnă să fii rege.
Secretarele apăreau şi dispăreau ori de câte ori concepea o
nouă variantă şi, la fel ca şi la cărţile lui, fiecare pagină era
prelucrată o oră, aşa încât până la ora patru în ziua aceea,
ajunsese la a douăsprezecea variantă, în care tot mai
schimba câte un cuvânt. După ce a întors ultima pagină, s-a
prăbuşit pe pat şi a adormit.

Când s-a trezit Harry, a auzit apa din baie curgând. A

coborât din pat, şi-a pus halatul şi papucii şi a intrat în baie
unde a găsit-o pe Emma încercând apa.
— Cum e Elena? a întrebat-o el mai întâi.
— Nu sunt sigură că-şi va reveni complet vreodată. Cred
însă că am convins-o în cele din urmă să asiste la ceremonie.
Dar tu? Ţi-ai terminat discursul?
— Da, dar nu sunt sigur că e bun de ceva.
— Tu nu eşti niciodată sigur, dragă. Am citit ultimele
ciorne când dormeai şi cred că ai fost inspirat. Simt că
discursul tău va trece mult dincolo de aceste ziduri.
Când Harry a intrat în baie, s-a întrebat dacă Emma avea
dreptate sau dacă ar trebui să taie ultimul paragraf şi să-l

2363
 - JEFFREY ARCHER -

înlocuiască cu un sfârşit mai tradiţional. Nu se hotărâse încă

până ce a terminat să se bărbierească.
S-a întors la birou şi s-a uitat pe îndelete pe ultima ciornă,
dar a făcut doar o schimbare minoră, înlocuind „magnific” cu
„eroic”. A subliniat apoi ultimele două cuvinte ale fiecărui
paragraf pentru a putea să se uite la audienţă, aşa încât
atunci când va relua, să găsească imediat locul. Harry se
temea să nu păţească la fel ca la funeraliile mamei sale. La
urmă, a adăugat cuvântul „mandat” la ultima frază, dar tot
s-a întrebat dacă nu cumva sfârşitul nu constituia un risc
prea mare şi nu ar trebui să-l şteargă. S-a dus la uşă, a
deschis-o şi a rugat-o pe secretară să bată iar discursul la
maşină, dar de data aceasta spaţiat, pe format A5, cu litere
suficient de mari ca să nu folosească ochelari. Ea a dispărut
chiar înainte de a putea să-i mulţumească.
— Chiar la timp, a zis Emma, întorcându-se cu spatele la
Harry când el a revenit în cameră. S-a dus la ea şi i-a tras
fermoarul unei rochii lungi, roşii, de seară pe care n-o mai
văzuse până atunci.
— Arăţi splendid, a spus el.
— Mulţumesc, dragă. Dacă nu vrei să-ţi ţii discursul în
halat, poate ar fi timpul să te îmbraci şi tu.
Harry s-a îmbrăcat încet, repetându-şi în minte ideile
principale ale discursului. Dar când a venit vremea să-şi lege
cravata albă, Emma a trebuit să-l ajute. A stat în spatele lui
când se uitau în oglindă şi a reuşit din prima mişcare.
— Cum arăt? a întrebat-o el.
— Ca un pinguin, i-a zis ea, îmbrăţişându-l. Dar un
pinguin foarte arătos.
— Unde e discursul meu? a zis Harry, nervos, uitându-se
la ceas.
De parcă l-ar fi auzit, cineva a bătut la uşă şi secretara i-a
dat ultima variantă.
— Regele e jos şi vă aşteaptă, domnule.

2364
 - JEFFREY ARCHER -

În aceeaşi dimineaţă, Virginia a prins trenul de 8:45 din

Paddington spre Temple Meads şi a sosit în Bristol după
câteva ore. Tot nu ştia ce era în celălalt pachet şi era
nerăbdătoare să-şi termine partea ei de înţelegere şi să
revină la normal. Din nou, domnişoara Castle i-a deschis uşa
biroului preşedintelui şi a lăsat-o singură. Virginia a dat jos
tabloul de care nu-i prea păsa, a introdus codul seifului şi a
pus pachetul mai mare acolo unde se aflase cel mic.
Se gândise să deschidă ambele pachete, ignorând
instrucţiunile lui Mellor, dar n-o făcuse din trei motive.
Gândul la răzbunarea lui Mellor când urma să fie eliberat
peste câteva săptămâni; posibilitatea unei remuneraţii şi mai
mari de îndată ce Mellor îşi va pune picioarele sub masa
consiliului; şi, în plus, Virginia îl ura pe Sloane şi mai mult
decât îl dispreţuia Mellor.
A închis seiful, a pus pictura la locul ei pe perete şi i s-a
alăturat domnişoarei Castle în biroul ei.
— Când vă aşteptaţi să revină domnul Sloane?
— Nu pot să fiu sigură, a zis domnişoara Castle. Uneori
apare neanunţat, stă câteva ore, apoi pleacă.
— Ţi-a cerut vreodată codul seifului privat al domnului
Mellor?
— De mai multe ori.
— Şi ce i-ai spus?
— Adevărul. Nu ştiam nici măcar că domnul Mellor are un
seif.
— Dacă te mai întreabă vreodată, spune-i că eu sunt
cealaltă persoană care ştie codul.
— Desigur, doamnă.
— Şi cred că ai ceva pentru mine, domnişoară Castle.
— Ah, da. Secretara a descuiat sertarul de sus al biroului
ei, a scos un plic mare şi alb şi l-a dat lui lady Virginia.
Pe acesta l-a deschis, dar abia după ce s-a încuiat într-o
toaletă din trenul spre Paddington. După cum îi fusese

2365
 - JEFFREY ARCHER -

promis, conţinea o mie de lire cash. Mai spera doar că

Desmond îi va cere să-l viziteze iar, cât mai curând.

2366
 - JEFFREY ARCHER -

49
Patru motociclişti din coloana regală conduceau convoiul
de vehicule prin porţile palatului eliberând drumul spre
centrul oraşului. Regele Karl Gustaf şi regina Silvia erau în
prima maşină, iar prinţul Philip şi cele două prinţese erau în
a doua, Elena, Harry şi Emma erau în a treia.
O mulţime de oameni se strânsese în faţa primăriei şi când
a apărut maşina regelui, au izbucnit urale. Intendentul regal
şi un tânăr ADC au sărit din maşina a patra chiar înainte ca
prima maşină să se oprească şi au luat poziţie de drepţi când
a coborât regele. Regele Karl Gustaf a fost întâmpinat pe
treptele primăriei de Ulf Adelsohn, primarul oraşului
Stockholm, care le-a însoţit pe Maiestăţile Lor în clădire.
Când regele a intrat în primărie, o jumătate de duzină de
trompetişti aflaţi în arcadele superioare au sunat din
trompete şi trei sute de invitaţi – bărbaţii în frac şi cravate
albe, femeile în rochii superb colorate – s-au ridicat pentru a
întâmpină familia regală. Elena, Emma şi Harry au fost
conduşi spre trei scaune din rândul din mijloc, în spatele
regelui.
De îndată ce Harry s-a aşezat, a început să studieze
aspectul sălii. În faţă era o platformă şi în centru un pupitru
de lemn. Uitându-se de la acel pupitru, vorbitorul ar fi văzut
unsprezece fotolii căptuşite cu catifea albastră aşezate în
semicerc: locul în care vor sta laureaţii. Dar, de data aceasta,
unul dintre fotolii va rămâne gol.
Harry s-a uitat la balconul aglomerat unde nu se vedea
niciun loc gol. Dar aceasta nu era o ocazie pe care s-o ratezi
pentru o ofertă mai bună.
Trompetele au sunat a doua oară pentru a anunţa sosirea
laureaţilor premiilor Nobel, care au intrat în sală, fiind
întâmpinaţi cu aplauze călduroase şi s-au aşezat la locurile
lor în semicercul de scaune.
După ce s-au aşezat toţi, Hans Christiansen, preşedintele
Academiei Suedeze s-a îndreptat spre scenă şi s-a aşezat în
2367
 - JEFFREY ARCHER -

spatele pupitrului. S-a uitat la o scenă familiară lui înainte

de a-şi începe discursul, urându-le bun venit laureaţilor şi
spectatorilor.
Harry s-a uitat nervos la cartoanele pe care le ţinea în
poală. A recitit paragraful de deschidere şi a simţit aceeaşi
emoţie puternică, de altfel ca întotdeauna când trebuia să
ţină un discurs: Aş vrea să fiu oriunde, numai aici, nu.
— Din păcate, a continuat Christiansen, câştigătorul
Premiului Nobel pentru literatură, poetul şi eseistul Anatoli
Babakov nu poate fi cu noi în această seară. A suferit o
comoţie cerebrală severă ieri-dimineaţă şi a murit, pe drumul
spre spital. Totuşi avem privilegiul ca printre noi să se afle
domnul Harry Clifton, prieten apropiat al domnului Babakov,
care a acceptat să vorbească în numele lui. Vă rog să uraţi
bun-venit pe această scenă distinsului autor şi preşedinte al
PEN din Anglia, domnului Harry Clifton.
Harry s-a ridicat de la locul lui şi s-a îndreptat încet spre
scenă. Şi-a pus discursul pe pupitru şi a aşteptat încetarea
aplauzelor generoase.
— Maiestăţile Voastre, Înălţimile Voastre regale, distinşi
laureaţi ai Premiilor Nobel, vedeţi în faţa dumneavoastră un
pălmaş oarecare fără niciun drept să se afle într-o companie
atât de selectă. Dar astăzi, aveţi privilegiul de a cunoaşte
această carte.
Anatoli Babakov a fost un om special, dornic de a-şi
sacrifica viaţa pentru a crea o capodoperă căreia Academia
Suedeză i-a oferit cea mai înaltă distincţie literară. Unchiul
Joe a fost publicat în treizeci şi şapte de limbi, în o sută
douăzeci şi trei de ţări, dar tot nu poate fi citită în limba
maternă a autorului sau în ţara lui.
Am auzit prima oară de problemele lui Anatoli Babakov
când studiam la Oxford şi am făcut cunoştinţă cu poezia lui
care permitea imaginaţiei să ajungă pe noi culmi şi cu nuvela
lui emoţionantă, Moscova revăzută care evoca starea unui
mare oraş într-un fel pe care nu-l mai experimentasem până
atunci sau de atunci.

2368
 - JEFFREY ARCHER -

Au mai trecut câţiva ani până l-am întâlnit pe Anatoli

Babakov, ca preşedinte al PEN din Anglia. Anatoli fusese
arestat şi condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Crima
lui? Scrisese o carte. PEN a întreprins o campanie mondială
pentru a-l elibera pe acest gigant al literaturii din locul unde
se afla, lipsit de putere – dar nu şi de minte – adică din
gulagul siberian, astfel încât să poată fi împreună cu soţia
sa, Elena, despre care sunt încântat să vă spun că se află
aici, cu noi, în această seară şi va primi mai târziu premiul
soţului său în numele lui.
Aplauzele i-au permis lui Harry să se relaxeze şi să-i
zâmbească văduvei lui Anatoli.
— Când am vizitat-o pe Elena prima oară în apartamentul
ei micuţ din Pittsburgh, în care trăia în exil, mi-a spus că a
ascuns singurul exemplar existent al romanului Unchiul Joe
la un anticariat din suburbiile Leningradului. Mi-a
încredinţat responsabilitatea de a lua cartea de acolo şi a o
aduce înapoi în Vest, astfel încât să poată fi publicată.
De îndată ce am putut, am luat un avion spre Leningrad şi
m-am dus să caut o librărie lăturalnică, pe străzile
mărginaşe ale acelui oraş frumos. Am găsit Unchiul Joe
ascunsă în supracoperta unei traduceri portugheze a
romanului Povestea celor două oraşe, alături de un exemplar
din Deronda. Demne de laudă amândouă. După ce mi-am
luat premiul, m-am întors la aeroport, gata să revin
triumfător acasă.
Dar subestimasem hotărârea regimului sovietic de a
împiedica lumea să citească Unchiul Joe. Cartea a fost găsită
în bagajul meu şi am fost arestat imediat şi aruncat în
închisoare. Crima mea? Încercarea de a scoate prin
contrabandă o lucrare defăimătoare şi rău-voitoare din
Rusia. Pentru a mă convinge de greutatea fraudei mele, am
fost pus în aceeaşi celulă cu Anatoli Babakov, căruia i se
ordonase să mă convingă să semnez o declaraţie că acea
carte era o ficţiune şi că el nu lucrase niciodată la Kremlin ca
interpret personal al lui Stalin, că nu fusese decât un

2369
 - JEFFREY ARCHER -

profesoraş umil din suburbiile moscovite. Umil era el, dar nu

era un apărător al regimului. Dacă ar fi reuşit să mă
convingă să repet acele poveşti, autorităţile îi promiseseră că-
i vor scădea un an din sentinţă.
Restul lumii ştie acum că Anatoli Babakov nu numai că a
lucrat cu Stalin treisprezece ani, ci şi că fiecare cuvânt scris
în Unchiul Joe este adevărat o prezentare corectă a acelui
regim totalitar.
După ce au distrus cartea, moştenitorii acelui regim au
început să-l distrugă pe cel care o scrisese. Acordarea
Premiului Nobel pentru literatură lui Anatoli Babakov arată
cât de lamentabil au eşuat şi ne asigură că el nu va fi
niciodată uitat.
În timpul aplauzelor prelungite care au urmat, Harry s-a
uitat în sus şi a văzut că Emma îi zâmbea.
— Mi-am petrecut cincisprezece ani încercând să-l eliberez
pe Anatoli din închisoare şi când în sfârşit am reuşit, s-a
dovedit a fi o falsă victorie. Dar chiar când eram la închisoare
împreună, Anatoli n-a pierdut nicio clipă căutându-mi
simpatia, ci a recitat întruna conţinutul capodoperei sale, iar
eu, ca un elev silitor, i-am devorat fiecare cuvânt.
După ce ne-am despărţit, el pentru a reveni în mizeria
gulagului din Siberia, eu în confortul unui conac rural
englezesc, aveam din nou un exemplar al cărţii. Dar de data
aceasta nu fusese închis într-o valiză, ci în mintea mea, de
unde autorităţile n-au putut s-o confişte. Imediat ce roţile
avionului s-au ridicat de pe solul rus, am început să scriu
cuvintele maestrului meu. Mai întâi pe hârtia furnizată de
BOAC, apoi pe spatele meniurilor şi în cele din urmă pe role
de hârtie igienică, care erau singura hârtie încă disponibilă.
În sală s-au auzit râsete pe care Harry nu le prevăzuse.
— Dar permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre acel om.
Când Anatoli Babakov a terminat şcoala, a câştigat o bursă
la Institutul de Lingvistică din Moscova, unde a studiat
engleza. În ultimul an a primit Medalia Lenin, care în mod
ironic i-a sigilat soarta, pentru că i-a oferit lui Anatoli ocazia

2370
 - JEFFREY ARCHER -

să lucreze la Kremlin. Aceasta nu era o ofertă pe care s-o poţi

refuza dacă nu voiai să-ţi petreci tot restul vieţii şomer sau
mai rău.
După un an s-a pomenit pe neaşteptate lucrând ca
translatorul principal al liderului rus. Nu i-a luat mult să-şi
dea seama că imaginea geniului Stalin prezentată lumii era
doar o mască ascunzând sumbra realitate a unui dictator
sovietic care era un ucigaş şi un ticălos ce ar fi sacrificat cu
plăcere vieţile a sute de mii dintre concetăţenii săi dacă acest
lucru i-ar fi prelungit supravieţuirea în funcţia de şef al
partidului şi preşedinte al Prezidiului.
Pentru Anatoli nu mai exista scăpare, doar un pic de
linişte când se întorcea acasă la preaiubita lui soţie, Elena.
În secret, el a început să lucreze la un proiect care urma să
devină o faptă de glorie a rezistenţei fizice şi a rigurozităţii
academice pe care puţini dintre noi am înţelege-o. În timp ce
lucra ziua la Kremlin, noaptea îşi aşternea experienţele trăite
pe hârtie. A învăţat textul pe dinafară, apoi a distrus toate
dovezile că acele cuvinte existaseră vreodată. Vă puteţi
imagina cât curaj i-a trebuit să abandoneze ambiţia sa de o
viaţă să devină un scriitor publicat, pentru o carte anonimă
care urma să existe doar în capul său?
Apoi Stalin a murit, o soartă pe care nici dictatorii n-o pot
evita. În sfârşit, Anatoli a crezut că acea carte la care
muncise atâţia ani ar fi putut să fie publicată şi lumea ar
putea afla adevărul. Dar adevărul nu era ceva ce autorităţile
sovietice ar fi acceptat să fie descoperit, deci chiar înainte ca
Unchiul Joe să ajungă în librării, toate exemplarele au fost
distruse. Chiar şi presa pe care fuseseră tipărită a fost făcută
bucăţi. A urmat un proces de bâlci şi autorul a fost
condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică şi a fost
deportat în străfundurile Siberiei ca să nu mai poată cauza
regimului şi alte probleme. Slavă Domnului că Samuel
Beckett, John Steinbeck, Hermann Hesse şi Rabindranath
Tagore, toţi câştigători ai Premiului Nobel pentru Literatură,

2371
 - JEFFREY ARCHER -

nu s-au născut în Uniunea Sovietică sau nu le-am fi putut

citi capodoperele.
Cât de potrivit mi se pare că Academia Suedeză l-a ales pe
Anatoli Babakov să fie câştigătorul premiului în acest an.
Pentru că fondatorul său, Alfred Nobel, Harry s-a oprit o
clipă pentru a privi statuia lui Alfred Nobel aflată pe o plintă
în spatele lui, a scris în testamentul său că acest premiu nu
va fi acordat doar pentru excelenţă literară, ci şi pentru o
activitate care „întruchipează un ideal”. Ne întrebăm dacă ar
fi putut exista vreodată un laureat mai demn de această
onoare.
Şi aşa ne-am întâlnit în această zi pentru a onora un
bărbat remarcabil, a cărui moarte nu-i va diminua realizările
unei întregi vieţi, ci doar ne va ajuta să ne asigurăm că nu
vor fi uitate. Anatoli Babakov a posedat un talent la care noi,
muritorii de rând putem doar să aspirăm. Un autor al cărui
eroism va supravieţui cu siguranţă vârtejurilor sorţii şi care
acum se alătură ca egal concetăţenilor lui nemuritori,
Dostoievski, Pasternak şi Soljeniţân.
Harry s-a oprit şi a privit în sus spre audienţă, aşteptând
un moment înainte de a se rupe farmecul. Apoi, aproape în
şoaptă, a spus:
— Trebuie un erou pentru a rescrie istoria, astfel încât
generaţiile viitoare să cunoască adevărul şi să beneficieze de
sacrificiul său. Şi simplu vorbind, Anatoli Babakov a
îndeplinit străvechea profeţie: A venit vremea şi a venit şi
Omul.39
Întreaga audienţă s-a ridicat în picioare, gândindu-se că
discursul se terminase. Cu toate că Harry stătea în
continuare la pupitru, a durat un timp până ca ei să-şi dea
seama că mai avea ceva de zis. Unul câte unul s-au aşezat la
loc, iar aclamaţiile entuziaste au fost înlocuite de o tăcere
plină de expectativă. Abia atunci Harry a luat un stilou din
buzunar, i-a deşurubat capacul şi l-a ridicat sus în aer.

39
Evanghelia după Ioan, din Biblia regelui Iacob.
2372
 - JEFFREY ARCHER -

— Anatoli Iureevici Babakov, ai dovedit fiecărui dictator

care a condus vreodată fără consimţământul populaţiei că
stiloul este mai puternic decât sabia.
Regele Karl Gustaf a fost primul care s-a ridicat de la locul
lui, şi-a scos stiloul şi l-a ridicat sus în aer, repetând:
— Stiloul este mai puternic decât sabia. După câteva
momente, restul audienţei l-a urmat în timp ce Harry
părăsea scena şi se întorcea la locul lui, aproape asurzit de
uralele prelungite care-l însoţeau. În cele din urmă s-a
aplecat în faţă şi l-a rugat pe rege să ia loc.
Al doilea rând de urale, la fel de tumultuoase, au urmat
când Elena Babakova a ieşit în faţă să accepte Medalia Nobel
şi premiul în numele soţului ei.
Harry nu dormise în noaptea anterioară din cauza fricii de
a eşua. În acea noapte nu a dormit din cauza triumfului
obţinut.

2373
 - JEFFREY ARCHER -

50
În dimineaţa următoare, Harry, Emma şi Elena i s-au
alăturat regelui la micul dejun.
— Noaptea trecută a fost un triumf, a zis regele, şi regina
şi cu mine ne întrebăm dacă aţi dori să vă petreceţi câteva
zile în Stockholm ca invitaţi ai noştri. Am fost asigurat că
acesta este cel mai bun hotel din oraş.
— Este foarte amabil din partea dumneavoastră, sir, a zis
Emma, dar mă tem că am un spital de condus, ca să nu mai
vorbim de afacerea familiei.
— Iar eu trebuie să mă întorc la William Warwick, a spus
Harry. Asta dacă vreau să respect termenul limită.
S-a auzit o bătaie uşoară la uşă şi după o clipă a apărut
intendentul. S-a înclinat înainte de a i se adresa regelui.
Karl Gustaf a ridicat o mână.
— Cred, Rufus, că ar fi mai bine dacă ai vorbi englezeşte.
— După cum doriţi, sir. S-a întors înspre Harry. Am primit
un telefon de la sir Curtis Keeble, ambasadorul britanic din
Moscova pentru a spune că ruşii s-au înmuiat şi v-au
acordat dumneavoastră, soţiei dumneavoastră şi doamnei
Babakova vize de douăzeci şi patru de ore ca să puteţi asista
la funeraliile laureatului Babakov.
— Ce veste minunată, a spus Emma.
— Dar, ca întotdeauna în cazul ruşilor, există nişte
oprelişti, a adăugat intendentul.
— Cum ar fi? a întrebat Harry.
— Veţi fi aşteptaţi la avion de ambasador şi veţi fi conduşi
la biserica Sf. Augustin de la marginea Moscovei unde vor
avea loc funeraliile. După ce slujba se va termina, vă veţi
întoarce direct la aeroport şi veţi părăsi imediat ţara.
Elena, care nu spusese nimic până atunci, a zis doar:
— Le acceptăm condiţiile.
— Atunci trebuie să plecaţi imediat, a spus intendentul,
pentru că singurul avion de azi spre Moscova decolează într-
o oră şi jumătate.
2374
 - JEFFREY ARCHER -

— Pregăteşte o maşină să-i ducă la aeroport, a zis Karl

Gustaf. Întorcându-se spre Elena, a adăugat: Soţul
dumneavoastră n-ar fi putut să fie mai bine reprezentat,
doamnă Babakova. Vă rog să reveniţi la Stockholm ca invitaţi
ai mei oricând doriţi. Domnule Clifton, doamnă Clifton, vă
sunt etern recunoscător. Aş ţine şi eu un discurs, dar cum
aveţi un avion de prins, nu ar fi nici potrivit, nici adecvat. Şi
nu te agăţa de protocol, ci dispari.
Harry a zâmbit şi s-a înclinat din alt motiv.
Cei trei s-au întors în camerele lor şi şi-au găsit
geamantanele gata făcute şi, după câteva momente, au fost
conduşi la maşina care-i aştepta.
— M-aş putea obişnui cu asta, a zis Emma.
— Să n-o faci, i-a răspuns Harry.
Când Elena a intrat în aeroport la braţul lui Harry,
pasagerii şi-au ridicat stilourile, pixurile sau creioanele şi le-
au ţinut în aer în timp ce ea trecea pe lângă ei.
În timpul zborului spre Moscova, Harry era aşa de
extenuat încât a adormit.

Virginia nu a fost surprinsă când a primit un telefon de la

Adrian Sloane. El n-a pierdut timpul cu discuţii inutile, ci a
ajuns direct la subiect.
— Ştiţi probabil că cei din consiliu mi-au cerut să iau locul
de preşedinte la Mellor Travel în timp ce Desmond este…
departe, dacă-mi iertaţi eufemismul.
Fără acordul lui, era să spună Virginia, dar s-a abţinut.
— Domnişoara Castle mi-a zis că sunteţi singura persoană
care mai ştie codul seifului lui Desmond.
— Aşa este.
— Am nevoie de nişte acte pentru următoarea întrunire a
consiliului. Când l-am vizitat pe Desmond săptămâna trecută
la Ford mi-a zis că erau în seif şi că aţi putea să-mi daţi
codul.

2375
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce nu ţi l-a dat el? a întrebat Virginia, inocentă.

— N-a vrut să rişte. A zis că erau nişte dispozitive de
ascultare în celulă şi ar fi prins orice cuvânt spus.
Virginia a zâmbit auzind această greşeală simplă.
— Aş vrea să-ţi dau codul, Adrian, dar nu înainte de a-mi
plăti cele douăzeci şi cinci de mii de lire promise pentru
acoperirea cheltuielilor de judecată la procesul cu Emma
Clifton. O picătură în ocean, parcă-mi amintesc că ai zis.
— Daţi-mi codul şi vă transfer toată suma imediat în cont.
— Frumos din partea ta, Adrian, dar nu cred că voi risca a
doua oară. Îţi voi spune codul, dar după transferul celor
douăzeci şi cinci de mii de lire în contul meu de la Coutts.
Când banca a confirmat transferul banilor, Virginia şi-a
respectat partea ei de înţelegere. La urma-urmei, asta-i
ceruse şi Desmond Mellor.

Cât de diferite erau toate faţă de ultima oară când Harry

vizitase capitala Rusiei, când nu doriseră să-i permită
accesul şi de abia aşteptaseră să-l dea afară.
De data aceasta, când a coborât din avion, a fost
întâmpinat de ambasadorul britanic.
— Bine aţi venit acasă, doamnă Babakova, a spus sir
Curtis Keeble, în timp ce şoferul deschidea portiera din spate
a unui Rolls-Royce pentru a o lăsa pe Elena să urce.
Înainte ca Harry să i se alăture, ambasadorul a şoptit:
— Felicitări pentru discursul dumneavoastră, domnule
Clifton. Dar fiţi atent, v-au dat viza doar dacă nu veţi face pe
eroul de data aceasta.
Harry ştia despre ce vorbea ambasadorul.
— Atunci de ce mi-au permis să asist la funeralii? a
întrebat.
— Pentru că li se pare că este cel mai mic dintre două rele.
Dacă n-ar fi făcut-o, s-ar fi temut că veţi spune că Babakov
nu a fost niciodată eliberat, dar dacă o fac, pot pretinde că n-

2376
 - JEFFREY ARCHER -

a fost niciodată la închisoare şi un profesor este întotdeauna

înmormântat la biserica locală.
— Şi pe cine se aşteaptă să înşele cu propaganda asta
sforăitoare?
— Nu le pasă ce cred cei din Vest, îi interesează doar cum
apare în Rusia, unde ei controlează presa.
— Câţi oameni vor participa la funeralii? a întrebat Emma.
— Doar câţiva prieteni şi rude vor avea curajul să apară, a
spus Elena. M-ar mira dacă ar fi mai mult de o jumătate de
duzină.
— Cred că sunt ceva mai mulţi, doamnă Babakova, a spus
ambasadorul. Toate ziarele de dimineaţă afişează fotografia
în care primiţi Premiul Nobel în numele soţului
dumneavoastră.
— Sunt surprins că au permis asta, a zis Harry.
— Face parte dintr-o campanie bine orchestrată,
cunoscută ca „istoria ascunsă”. Anatoli Babakov n-a fost
niciodată la închisoare, ci a locuit în linişte în suburbiile
moscovite, iar premiul l-a primit pentru poezii şi pentru
sclipitoarea sa nuvelă Moscova revăzută. Nici un ziar nu
menţionează Unchiul Joe şi nici nu se referă la discursul pe
care l-aţi ţinut în seara trecută.
— Atunci dumneavoastră cum ştiţi? s-a interesat Harry.
— E peste tot în lume. Sunt chiar fotografii cu
dumneavoastră ridicând stiloul în aer.
Emma a luat-o pe Elena de mână.
— Anatoli îi va învinge pe ticăloşi până la urmă, a spus ea.
Harry a fost primul care i-a văzut. Mai întâi, câţiva oameni
buluciţi împreună la colţurile străzii, ţinându-şi stilourile,
pixurile sau creioanele în aer în timp ce maşina trecea pe
lângă ei. Când au ajuns în faţa bisericuţei, mulţimea
crescuse – câteva sute, poate o mie, exprimându-şi protestul
tăcut.
Elena a intrat în biserica aglomerată la braţul lui Harry şi
cei trei au fost duşi la locurile care le erau rezervate în
primul rând. Coşciugul a fost adus înăuntru, purtat pe

2377
 - JEFFREY ARCHER -

umerii unui frate, a unui văr şi a doi nepoţi, pe care Elena

nu-i mai văzuse de mulţi ani. De fapt, unul dintre nepoţi,
Boris, nici măcar nu se născuse când Elena fugise în
America.
Harry nu mai asistase la o înmormântare ortodoxă rusă
până atunci. A tradus cuvintele preotului pentru Emma, cu
toate că rusa lui era puţin ruginită. Când slujba s-a apropiat
de sfârşit, congregaţia a părăsit biserica şi s-a strâns în jurul
unui mormânt proaspăt săpat.
Harry şi Emma stăteau de o parte şi cealaltă a Elenei în
timp ce soţul ei era coborât în mormânt. Fiind cea mai
apropiată rudă, ea a fost cea care a aruncat prima mână de
pământ peste sicriu. Apoi a îngenuncheat lângă mormântul
deschis. Harry şi-a dat seama că nimic n-ar fi clintit-o de
acolo dacă ambasadorul nu s-ar fi aplecat şi nu i-ar fi şoptit:
— Trebuie să plecăm, doamnă Babakova.
Harry a ajutat-o să se ridice.
— Nu mă întorc cu voi, a spus ea, calmă.
Emma era gata să protesteze, dar Harry i-a zis doar:
— Sunteţi sigură?
— Oh, da, a răspuns ea. L-am părăsit o dată. Nu-l voi mai
părăsi iar.
— Şi unde veţi sta? a întrebat Emma.
— Cu fratele meu şi cu soţia lui. Acum copiii lor au plecat
de acasă, aşa că au o cameră liberă.
— Sunteţi sigură? a întrebat-o ambasadorul.
— Spuneţi-mi, sir Curtis, a zis Elena, uitându-se la el, veţi
fi înmormântat în Rusia? Sau există vreun sat în ţara
dumneavoastră verde şi minunată…? El nu i-a răspuns.
Emma a îmbrăţişat-o pe Elena.
— Nu te vom uita niciodată.
— Nici eu pe voi. Şi, la fel ca mine, Emma, te-ai măritat cu
un bărbat remarcabil.
— Trebuie să plecăm, a spus ambasadorul, mai ferm.
Harry şi Emma au îmbrăţişat-o pe Elena pentru ultima
oară înainte de a pleca.

2378
 - JEFFREY ARCHER -

— N-am văzut-o niciodată mai fericită, a zis Harry,

aşezându-se alături de Emma pe bancheta din spate a Rolls-
Royce-ului.
În afara curţii bisericii, mulţimea crescuse şi toţi ţineau
stilourile ridicate sus în aer. Harry era gata să coboare şi să
li se alăture, când Emma i-a pus o mână pe braţ.
— Fii atent, dragă. Nu ruina şansele Elenei de a avea o
viaţă liniştită.
Harry şi-a luat mâna de pe mânerul portierei, dar a făcut
cu mâna mulţimii în timp ce maşina pleca.
La aeroport, îi aştepta poliţia. De data aceasta nu pentru
a-l aresta pe Harry şi a-l arunca în închisoare, ci pentru a-l
escorta pe el şi pe Emma la avion cât mai repede posibil.
Harry era pe punctul de a urca treptele avionului, când un
bărbat cu aspect distins a înaintat şi i-a atins cotul. Harry s-
a întors, dar au trecut câteva clipe înainte de a-l recunoaşte
pe colonel.
— Nu vă voi mai reţine de data aceasta, a spus colonelul
Marinkin. Dar am vrut să vă dau asta. I-a dat lui Harry un
pachet mic şi s-a îndepărtat repede. Harry a urcat scările şi a
intrat în aeronava care aştepta şi s-a aşezat lângă Emma, dar
nu a deschis pacheţelul până ce avionul nu a decolat.
— Ce este? l-a întrebat ea.
— Singurul exemplar existent din Unchiul Joe în ruseşte,
cel pe care Elena l-a ascuns în librărie.
— Cum l-ai obţinut?
— Mi l-a dat un colonel. Cred că s-a hotărât că ar trebui
să-l am, cu toate că a spus tribunalului că a fost distrus.

2379
 - JEFFREY ARCHER -

EPILOG
1978

— Este sâmbătă, nu-i aşa? a zis Emma.

— Da. De ce întrebi? a spus Harry, fără să-şi ridice ochii
de pe ziarul de dimineaţă.
— O dubă a poştei a trecut prin porţi. Dar, de obicei,
Jimmy nu face livrări sâmbătă dimineaţă.
— Doar dacă e o telegramă?
— Urăsc telegramele. Întotdeauna mă gândesc la ce-i mai
rău, a spus Emma, sărind de la masă şi ieşind din cameră. A
deschis uşa din faţă chiar înainte ca Jimmy să sune
clopoţelul.
— M’neaţa, doamnă Clifton, a zis el, ducându-şi mâna la
şapcă. Biroul central mi-a cerut să vă aduc această
scrisoare.
I-a dat un plic crem, subţire şi lung adresat lui Harry
Clifton Esq. Primul lucru pe care l-a observat Emma a fost că
nu avea ştampilă, ci doar stema regală în roşu deasupra
cuvintelor PALATUL BUCKINGHAM.
— Trebuie să fie o invitaţie la petrecerea în grădină a
reginei.
— Decembrie pare o lună ciudată să inviţi pe cineva la o
petrecere în grădină, a zis Jimmy, care şi-a atins iar şapca,
s-a întors la dubiţă şi a plecat.
Emma a închis uşa din faţă şi s-a întors repede în salon.
— Este pentru tine, dragă, a zis ea, dându-i plicul lui
Harry. De la Buck House, a adăugat, nepăsătoare, în timp ce
stătea în spatele lui.
Harry a pus ziarul jos şi a studiat plicul înainte de a lua
cuţitul şi a-l deschide încet. A scos o scrisoare şi a desfăcut-
o. A citit încet conţinutul, apoi s-a uitat în sus.
— Ei?

2380
 - JEFFREY ARCHER -

El i-a dat scrisoarea Emmei care nu citise decât primele

cuvinte, Sunt instruit de Maiestatea Sa, înainte ca ea să
spună:
— Felicitări, dragul meu, aş vrea doar ca mama ta să mai
trăiască. I-ar fi plăcut să te însoţească la Palat. Harry nu a
răspuns. Ei bine, spune ceva.
— Această scrisoare ar fi trebuit să-ţi fie adresată ţie. Tu
meriţi această onoare mai mult decât mine.

— Grozavă fotografie a lui Harry pe prima pagină din The

Times, cu stiloul ţinut în sus, a spus Giles.
— Da, şi ai citit discursul pe care l-a ţinut la ceremonia de
acordare a premiului Nobel? a spus Karin. Greu de crezut că
l-a scris în doar douăzeci şi patru de ore.
— Unul dintre discursurile cele mai grozave scrise într-un
moment de criză. „Sânge, trudă, sudoare şi lacrimi” a lui
Churchill, de exemplu şi „ziua infamiei” a lui Roosevelt
adresată Congresului a doua zi după Pearl Harbor au fost
amândouă scrise în grabă, a zis Giles, turnându-şi altă
ceaşcă de cafea.
— Lăudabil, cu adevărat, a spus Karin. Ar trebui să-l suni
pe Harry şi să-l feliciţi. Va fi în mod special mulţumit dacă va
fi din partea ta.
— Ai dreptate. Îl voi suna după micul dejun, a zis Giles,
întorcând o pagină din ziar. Oh, ce trist, a spus el, cu vocea
schimbată când a văzut necrologul la rubrica de
înmormântări.
— Trist? a întrebat Karin, lăsându-şi jos cafeaua.
— Prietena ta, Cynthia Forbes-Watson, a murit. Nu ştiam
că a fost director adjunct la MI6. Ţi-a spus vreodată?
Karin a îngheţat.
— Nu, nu, niciodată.
— Am ştiut întotdeauna că avea o funcţie la Foreign Office
şi acum am aflat care era. Totuşi, optzeci şi cinci de ani, nu e

2381
 - JEFFREY ARCHER -

rău. Te simţi bine, dragă? a zis Giles, uitându-se în sus. Eşti

albă ca hârtia.
— Îi voi simţi lipsa, a spus Karin. A fost foarte amabilă cu
mine. Aş vrea să merg la funeraliile ei.
— Ar trebui să mergem amândoi. Voi afla detaliile în
Camera Lorzilor.
— Te rog. Poate reuşesc să-mi anulez excursia în Cornwall.
— Nu, ea n-ar fi vrut asta. Oricum, tatăl tău de abia te
aşteaptă.
— Şi ce faci azi? l-a întrebat Karin, încercând să-şi revină.
— Votăm o propunere pentru bugetul educaţiei, aşa încât
nu cred că mă voi întoarce cu mult înainte de miezul nopţii.
Te sun mâine-dimineaţă la prima oră.

Ultimii doi ani fuseseră un coşmar pentru Virginia.

De îndată ce Buck Trend o anunţase că Ellie May dăduse
de domnul şi doamna Morton şi-a dat seama că jocul se
sfârşise şi acceptase cu resemnare că nu era cazul să-i mai
ceară lui Cyrus alţi bani. Şi mai rău, Trend îi explicase clar
că nu mai dorea s-o reprezinte dacă nu-i plătea suma lunară
în avans. Modul lui de a spune că era o cauză pierdută.
Şi parcă asta nu era destul, managerul băncii reapăruse în
scenă. După ce-i prezentase condoleanţe pentru moartea
tatălui ei, imediat îi sugerase că, date fiind împrejurările –
modul său de a-i reaminti că alocaţia lunară a contelui
încetase – poate ar trebui să vândă Onslow Gardens, să-l
retragă pe Freddie de la grădiniţa lui scumpă şi să renunţe la
valet, menajeră şi dădacă.
Ceea ce managerul băncii nu înţelesese era că tatăl ei
promisese să-i lase distileria Glen Fenwick şi profitul anual
al acesteia de 100.000 ₤. Virginia fusese în Scoţia cu o
noapte înainte pentru a asista la citirea testamentului şi de
abia aştepta să-i reamintească domnului Fairbrother că, în

2382
 - JEFFREY ARCHER -

viitor, ar trebui să i se adreseze doar prin intermediul unui

terţ.
Dar mai rămânea problema lui Freddie. Nu era momentul
potrivit să-i spună fratelui ei, al zecelea conte, că nu era
mama copilului şi, chiar şi mai rău, tatăl acestuia era un
oarecare.
— Te aştepţi la surprize? l-a întrebat Virginia pe fratele ei
în timp ce se îndreptau spre Fenwick Hall.
— Nu pare probabil, a spus Archie. Tatei îi displăceau
surprizele la fel de mult ca impozitele şi de aceea mi-a dat
moşia acum aproape douăzeci de ani.
— Toţi am beneficiat, a spus Fraser, aruncând alt băţ
Labradorului său. Eu am primit Glencarne, iar Campbell
casa din Edinburgh, totul mulţumită tatălui nostru.
— Cred că tata a plănuit întotdeauna să părăsească
această lume aşa cum a intrat în ea, a spus Archie. Fără
niciun ban.
— Cu excepţia distileriei, le-a amintit Virginia, pe care a
promis că mi-o iasă mie.
— Şi cum eşti singura dintre noi care are un fiu, cred că te
aştepţi la mult mai mult decât la o distilerie.
— Glen Fenwick este încă profitabilă? a întrebat Virginia,
nevinovată.
— Peste nouăzeci de mii de lire anul trecut, a zis Archie.
Dar cred că s-ar putea obţine mai mult. Tata s-a încăpăţânat
ori de câte ori i-am sugerat să-l înlocuiască pe Jock Lamont
cu cineva mai tânăr. Dar Jock iese la pensie în septembrie şi
cred că am găsit persoana ideală să-i ia locul – Sandy
Macpherson e în această afacere de cincisprezece ani şi e
plin de idei strălucite despre cum să crească profitul. Sper că
ţi-ai putea găsi puţin timp să te întâlneşti cu Sandy cât eşti
în Scoţia, Virginia.
— Desigur, a zis Virginia, când unul dintre câini i-a adus
un băţ înapoi, dând din coadă plin de speranţă. Aş vrea să
rezolv viitorul distileriei înainte de a mă întoarce la Londra.

2383
 - JEFFREY ARCHER -

— Bine. Atunci îl voi chema pe Sandy mai târziu şi-l voi

invita la o băutură.
— De abia aştept să-l întâlnesc, a spus Virginia. Nu credea
că era momentul să-i spună fratelui ei că fusese abordată de
preşedintele de la Johnnie Walker şi va lua micul dejun cu
directorul executiv de la Teacher’s a doua zi dimineaţă. Se
discutase deja de cifra de un milion şi ea specula cât ar mai
fi putut obţine de la ei.
— La ce oră plecăm la Edinburgh? i-a întrebat când
traversau şanţul şi intrau în curte.

Adrian Sloane s-a alăturat cozii de la casa de bilete. Nu i-a

observat pe cei doi bărbaţi care se strecuraseră în spatele lui.
Când a ajuns la casă, a cerut un bilet dus-întors la clasa
întâi spre Bristol Temple Meads şi a dat trei bancnote de
cinci lire.
Casierul i-a dat două lire şi şaptezeci de penny rest.
Sloane s-a întors şi a nimerit peste cei doi care-i blocau
drumul.
— Domnule Sloane, a spus cel mai în vârstă dintre ei, vă
arestez pentru posesiunea de bani falşi şi pentru afacerile
făcute cu aceştia, deşi eraţi conştient că sunt bancnote false.
Ofiţerul mai tânăr i-a prins mâinile lui Sloane la spate şi i-
a pus cătuşele. Apoi l-au dus pe deţinut afară din gară şi l-
au împins în spatele unei maşini de poliţie care aştepta.

Emma se uita întotdeauna de două ori la oricare vas care

arbora drapelul canadian la pupă. Apoi îi verifica numele de
pe carenă înainte ca inima să nu-i mai bată atât de tare.
Când a privit de data aceasta, a făcut palpitaţii şi
picioarele i s-au muiat. A mai verificat o dată; nu era un
nume pe care ar fi putut să-l uite. A stat şi a urmărit cele

2384
 - JEFFREY ARCHER -

două şalupe din estuar, cu fumul negru învârtejindu-se din

coşuri în timp ce pilotau cargoul vechi şi ruginit spre
destinaţia sa finală.
A schimbat direcţia, dar în timp ce se îndrepta spre
şantier, s-a gândit care erau consecinţele posibile ale
descoperirii adevărului după toţi aceşti ani. Desigur că ar fi
fost mai bine să se întoarcă în biroul ei decât să
scormonească prin trecut… prin trecutul îndepărtat.
Dar nu s-a întors şi când a ajuns în şantier s-a îndreptat
spre maistru de parcă îşi făcea una dintre turele obişnuite de
dimineaţă. A intrat în baracă şi a răsuflat uşurată văzând că
Frank nu era acolo, doar o secretară care bătea la maşină.
Aceasta s-a ridicat când a văzut-o pe preşedintă.
— Mi-e teamă că domnul Gibson nu este aici, doamnă
Clifton. Să mă duc să-l caut?
— Nu, nu e nevoie, a spus Emma. S-a uitat la harta cu
rezervări de pe perete, care i-a confirmat cele mai rele temeri.
SS Maple Leaf fusese programată pentru demontare şi
reparaţii marţi. Cel puţin asta-i oferea timpul necesar în care
să se decidă dacă să-l alerteze pe Harry sau, ca Nelson, să
nu-i dea atenţie. Dar dacă Harry afla că Maple Leaf revenise
în şantier şi o întreba dacă ştiuse, nu ar fi fost în stare să-l
mintă.
— Sunt sigură că domnul Gibson va reveni în câteva
minute, doamnă Clifton.
— Nu te îngrijora. Nu e nimic important. Dar ai vrea să-l
rogi să treacă pe la mine când mai ajunge pe lângă biroul
meu?
— Pot să-i spun despre ce este vorba?
— Va şti.

Karin s-a uitat pe geam la priveliştea rurală care se

desfăşura în timp ce trenul îşi continua drumul spre Truro.

2385
 - JEFFREY ARCHER -

Dar se gândea la altceva în timp ce încerca să se împace cu

moartea baronesei.
Nu mai luase legătura cu Cynthia de câteva luni şi MI6 nu
încercase să-i pună alt şef. Îşi pierduseră oare interesul faţă
de ea? Cynthia nu-i oferise nimic semnificativ pentru
Pengelly în ultima vreme şi întâlnirile lor la ceai deveniseră
din ce în ce mai rare.
Pengelly îi dăduse de înţeles că nu va mai dura mult până
ce va trebui să revină la Moscova. Nu va fi prea curând
pentru ea. Era sătulă să-l înşele pe Giles, singurul bărbat pe
care-l iubise vreodată şi nu mai voia să meargă în Cornwall
sub pretextul fals de a-şi vizita tatăl. Pengelly nu era tatăl ei,
ci tatăl ei vitreg. Îl ura şi îl folosise doar ca un mod de a
scăpa de un regim pe care-l dispreţuia şi să fie împreună cu
cel pe care-l iubea. Bărbatul care devenise amantul, soţul şi
cel mai apropiat prieten al ei.
Karin ura că nu-i putea spune lui Giles motivul real
pentru care bea ceaiul în Camera Lorzilor cu baroneasa atât
de des. Acum, că Cynthia murise, nu va mai trebui să
trăiască în minciună. Dar când Giles va descoperi adevărul,
oare va crede că ea fugise de tirania Berlinului de Est doar
pentru că dorea să fie cu el? Minţise oare o dată prea mult?
Când trenul a intrat în gară, s-a rugat să fi fost pentru
ultima oară.

— Deci, după cum înţeleg, a spus avocatul lui Sloane, vă

apăraţi susţinând că nu ştiaţi că banii pe care-i aveaţi erau
falşi. I-aţi găsit în seiful din biroul central al companiei
Mellor Travel din Bristol şi aţi acceptat că erau bani
adevăraţi.
— Asta, domnule Weatherill, nu este doar apărarea mea, ci
este chiar adevărul.
Weatherill s-a uitat în jos la documentul care conţinea
capetele de acuzare.

2386
 - JEFFREY ARCHER -

— Este corect, de asemenea, că mai devreme în cursul

dimineţii în care aţi fost arestat, aţi cumpărat trei cămăşi de
la Hilditch şi Key din Jermyn Street, la preţul de optsprezece
lire şi le-aţi plătit cu patru bancnote de cinci lire, toate false.
Aţi luat apoi un taxi spre Paddingon, altă bancnotă falsă de
cinci lire, unde aţi cumpărat un bilet la clasa întâi dus-întors
spre Bristol cu încă trei bancnote false de cinci lire.
— Proveneau din acelaşi teanc, a spus Sloane. Cel din
seiful companiei din biroul domnului Mellor.
— Al doilea capăt de acuzare, a continuat Weatherill calm,
se referă la posesiunea ilegală a încă şapte mii trei sute şi
douăzeci de lire găsite într-un seif din apartamentul
dumneavoastră din Mayfair, despre care ştiaţi, de asemenea,
că sunt contrafăcute.
— Asta-i ridicol, a spus Sloane. N-aveam idee că banii sunt
falşi când i-am găsit în seiful companiei Mellor.
— Atunci este doar o întâmplare nefericită că aţi adus
banii din biroul lui Mellor în apartamentul dumneavoastră
din Londra.
— Am mutat banii doar ca să-i ţin în siguranţă. Doar nu
era să mă duc în Bristol ori de câte ori aveam nevoie de
mărunţiş pentru afacerile companiei Mellor.
— Şi mai este şi problema celor două declaraţii scrise
obţinute de poliţie, a spus Weatherill. Una de la domnişoara
Angela Castle şi cealaltă chiar de la domnul Mellor.
— Un infractor condamnat.
— Atunci să începem cu declaraţia lui. El afirmă că nu au
existat niciodată mai mult de o mie de lire cash în seiful din
Bristol.
— E un mincinos.
— Conform declaraţiei domnişoarei Castle, Mellor lua o
mie de lire bani lichizi din contul firmei în fiecare trimestru
pentru uzul său personal.
— Evident că îl acoperă.
— Banca lui Mellor, Nat West de pe Queen Street, Bristol,
a continuat Weatherill, a oferit poliţiei copii ale tuturor

2387
 - JEFFREY ARCHER -

extraselor sale bancare de afaceri şi personale pe ultimii cinci

ani. Acestea confirmă că nici el, nici compania sa nu au
extras vreodată mai mult de o mie de lire pe trimestru în
bani lichizi.
— Asta-i o înscenare, a zis Sloane.
— Şi mai este o acuzare, a spus domnul Weatherill. Că aţi
colaborat mai mulţi ani cu un domn Ronald Boyle, un bine-
cunoscut falsificator. Domnul Bell a semnat o declaraţie prin
care recunoaşte că v-aţi întâlnit regulat cu el la King’s Arms,
un restaurant din Soho, unde schimbaţi în mod regulat o
mie de lire bancnote legale pentru zece mii de lire în
bancnote contrafăcute.
Sloane a zâmbit pentru prima oară.
— Dacă ai fi renunţat când mai erai în câştig, Desmond,
m-ai fi înhăţat pentru zece ani. Dar n-ai putut rezista să nu
exagerezi, nu-i aşa?

Giles picotea când mesagerul i-a dat o fâşiuţă de hârtie. A

desfăcut-o, a citit-o şi s-a trezit brusc: Vă rugăm să luaţi de
urgenţă legătura cu Secretarul Cabinetului.
Giles nu mai ţinea minte când îi ceruse sir Alan ultima
oară să-l sune la Nr. 10, şi încă „de urgenţă”. Nu s-a mişcat
imediat, onorând convenţia Camerei să nu te mişti în timpul
discursului unui coleg. Dar când lordul Barnett a terminat
de explicat formula propusă de el pentru Scoţia şi s-a aşezat
la loc, Giles s-a strecurat afară din sală şi s-a îndreptat spre
cel mai apropiat telefon.
— Downing Street, numărul zece.
— Cu sir Alan Redmayne.
— Vă rog să-mi spuneţi cine-l caută.
— Giles Barrington.
N-a putut confunda următoarea voce pe care a auzit-o.
— Giles – nu-i mai spusese „Giles” până atunci – poţi să vii
imediat la numărul 10?

2388
 - JEFFREY ARCHER -

Avocatul lui Sloane s-a mişcat repede şi poliţia nu ar fi

putut să-i respingă cererea.
Alţi cinci oameni au fost aleşi pentru aliniere. Toţi aveau
cam aceeaşi vârstă cu Sloane şi purtau costume similare din
City, cămăşi albe şi cravate în dungi. După cum domnul
Weatherill îi explicase ofiţerului care se ocupa cu
investigaţia, în cazul în care clientul său chiar ar fi fost la
King’s Arms de mai multe ori pentru a schimba bancnote
reale cu unele false, nu ar fi trebuit să-i fie greu domnului
Boyle să-şi recunoască complicele în această înşiruire de
identificare.
După o oră, domnul Sloane a fost eliberat şi toate
acuzaţiile la adresa lui au fost retrase. Boyle, care nu voia să
ajungă iar la Ford şi faţă în faţă cu Mellor, a depus mărturie
că a fost vorba de o înscenare şi a fost expediat la HMP
Belmarsh să-şi aştepte procesul pentru acuzaţiile de
falsificare, mărturie falsă şi împiedicarea desfăşurării
justiţiei.
După o lună, Desmond Mellor a fost adus în faţa
comitetului de eliberare condiţionată cu cererea de a i se
înjumătăţi sentinţa din motive de bună purtare. A fost
refuzat şi i s-a spus că nu numai că îşi va executa toată
pedeapsa, ci şi că împotriva lui, DPP mai pregătea şi alte
acuzaţii.
Când Sloane a fost interogat iar de poliţie a fost foarte
încântat să mai ofere şi alte dovezi care să-l incrimineze pe
Mellor.
— Doriţi să mai adăugaţi şi altceva la declaraţia
dumneavoastră? a întrebat ofiţerul care conducea
interogatoriul.
— Un singur lucru, a spus Sloane. Ar trebui să analizaţi
rolul jucat de lady Virginia Fenwick în această operaţie. Am
impresia că domnul Boyle ar putea să vă ajute.

2389
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnul Mellor este pe linia trei, a zis Rachel.

— Spune-i să se ducă naibii, a replicat Sebastian.
— Spune că i s-a permis să vorbească doar trei minute.
— Bine, fă-mi legătura, a zis Seb, curios să ştie ce voia
afurisitul acela de om.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton. Frumos din partea
dumneavoastră că mi-aţi acceptat apelul, având în vedere ce
s-a întâmplat. Nu prea am timp, aşa că voi trece direct la
subiect. Aţi putea să mă vizitaţi la Ford duminică? E ceva ce
aş vrea să discut cu dumneavoastră, ceva ce ar fi spre
beneficiul nostru mutual.
— Nu ştiu ce aş avea de discutat cu dumneavoastră, a zis
Sebastian, abia capabil să-şi ţină mânia în frâu. Era gata să
trântească receptorul în furcă când Mellor a zis:
— Adrian Sloane.
Sebastian a ezitat o clipă, apoi şi-a deschis agenda.
— În duminica aceasta nu este posibil pentru că e ziua de
naştere a fiicei mele. Dar sunt liber în duminica următoare.
— Până atunci va fi prea târziu, a zis Mellor, fără să mai
dea alte explicaţii.
Seb a ezitat iar.
— Când sunt orele de vizită? a reuşit el să spună, dar
telefonul fusese deja închis.

— De câţi ani lucrezi pentru companie, Frank? a întrebat

Emma.
— De aproape patruzeci, domniţă. Am muncit pentru tatăl
dumneavoastră şi pentru bunicul dumneavoastră înaintea
lui.
— Deci ai auzit povestea lui Maple Leaf?

2390
 - JEFFREY ARCHER -

— A fost înainte să vin eu aici, dar toată lumea din şantier

ştie povestea, cu toate că puţini vorbesc despre ea.
— Aş vrea să te rog să-mi faci un serviciu, Frank. Ai putea
să aduni câţiva oameni de încredere?
— Am doi fraţi şi un văr care au lucrat întotdeauna la
Barrington’s.
— Aş avea nevoie să vină duminică, atunci când şantierul
e închis. Îi voi plăti dublu, cash, şi vor mai primi şi o primă
de aceeaşi valoare douăsprezece luni, dar numai în cazul în
care nu se aude nimic despre ce au făcut în acea zi.
— Foarte generos, domniţă, a spus Frank, atingându-şi
vârful şepcii.
— Când vor putea să înceapă?
— Duminica viitoare, după-amiază. Şantierul va fi închis
până marţi pentru că luni e sărbătoare.
— Îţi dai seama că nu m-ai întrebat ce vreau să faceţi?
— Nu-i nevoie, domniţă. Şi dacă vom găsi ce căutaţi în
fundul dublu al carenei, atunci ce facem?
— Nu doresc nimic mai mult decât ca rămăşiţele lui
Arthur Clifton să fie îngropate creştineşte.
— Şi dacă nu găsim nimic?
— Atunci va fi un secret pe care noi cinci îl vom duce în
mormânt.

Archibald Douglas James Iain Fenwick, al zecelea conte de

Fenwick, a fost printre ultimii sosiţi.
Când a intrat în sală, toţi s-au ridicat în picioare,
recunoscând că titlul fusese trecut următoarei generaţii. Li s-
a alăturat fraţilor mai mici, Fraser şi Campbell, în primul
rând, unde un scaun rămăsese neocupat.
Chiar atunci Virginia tocmai ieşea din hotelul Caledonian,
după ce dejunase cu directorul executiv al firmei de scotch,
Teacher’s. Se înţeleseseră asupra unui preţ şi le mai
rămânea doar ca un avocat să scrie contractul.

2391
 - JEFFREY ARCHER -

S-a hotărât să străbată pe jos drumul scurt până în Bute

Street, sigură că mai avea câteva momente de pierdut. Când
a ajuns lângă birourile Ferguson, Ferguson şi Laurie, a găsit
uşa din faţă deschisă. A intrat şi a fost întâmpinată de un
funcţionar de la recepţie, care se uita la ceas.
— Bună dimineaţa, doamnă. Vă rog să urcaţi la primul
etaj pentru că citirea testamentului va începe în curând.
— Îţi dai seama că nu vor începe fără mine, a zis Virginia
înainte de a urca treptele. Sunetul discuţiilor i-a arătat în ce
parte să se îndrepte.
Când a intrat în camera aglomerată, nimeni nu s-a ridicat
în picioare. S-a îndreptat spre primul rând şi s-a aşezat pe
locul gol dintre Archie şi Fraser. De abia se aranjase când s-a
deschis o uşă din faţă şi trei domni îmbrăcaţi în haine negre
şi pantaloni identici gri cu dunguliţe au intrat în cameră şi s-
au aşezat în spatele mesei lungi. Oare mai purta cineva
gulere evazate şi apretate în 1978, s-a întrebat Virginia. Da,
partenerii de la Ferguson, Ferguson şi Laurie când citeau
testamentul unui conte scoţian.
Roderick Ferguson, partenerul senior, şi-a turnat un
pahar cu apă. Virginiei i s-a părut că-l cunoaşte, apoi şi-a
dat seama că trebuie să fi fost fiul celui care o reprezentase
când divorţase de Giles cu douăzeci de ani în urmă. Acelaşi
domn chel cu puţin păr grizonant pe margini, acelaşi nas ca
un cioc şi ochelari în semilună. Virginia s-a întrebat dacă nu
cumva erau aceiaşi.
Când ceasul din spatele lor a bătut ora nouă, partenerul
senior s-a uitat înspre conte şi, după ce a primit
încuviinţarea, şi-a îndreptat atenţia spre adunare. A tuşit –
alt manierism moştenit de la tatăl lui.
— Bună dimineaţa, a început el, cu o voce clară,
autoritară, cu un slab accent de Edinburgh. Numele meu
este Roderick Ferguson şi sunt partenerul senior de la
Ferguson, Ferguson şi Laurie. Sunt însoţit azi de doi alţi
parteneri ai firmei. Am avut privilegiul, a continuat el, la fel
ca tata înaintea mea, să-l reprezint pe răposatul conte drept

2392
 - JEFFREY ARCHER -

consilier juridic şi este sarcina mea să administrez ultimul

său testament. A luat o înghiţitură de apă, după care a tuşit
din nou.
— Testamentul final al contelui a fost terminat acum doi
ani, avându-i ca martori pe administratorul fiscal şi pe
vicontele Younger of Leckie.
Virginia nu mai fusese atentă, dar s-a focalizat rapid
asupra domnului Ferguson când acesta a întors prima
pagină a testamentului şi a început să distribuie ce mai
rămăsese din averea tatălui ei.
Archie, al zecelea conte, care condusese domeniul în
ultimii douăzeci de ani, a fost emoţionat când a văzut că
bătrânul îi lăsase o pereche de puşti Purdey, undiţa lui
preferată şi un baston lăsat de William Gladstone după ce-şi
petrecuse noaptea la Fenwick Hall. De asemenea, i-l lăsase
moştenire pe Logan, Labradorul lui credincios, dar care
murise a doua zi după înmormântarea tatălui său.
Al doilea fiu, Fraser, un simplu lord, conducea domeniul
Glencarne, cu drepturi exclusive de vânătoare şi pescuit pe
toată perioada. Primise un portret în ulei al bunicii sale,
ducesa văduvă Katherine, pictat de Munnings şi sabia cu
care Collingwood câştigase la Trafalgar.
Al treilea fiu, Campbell, care locuise în Bute Square 43 în
ultimii cincisprezece ani de când nu mai lucrase la
Edinburgh Royal Infirmary, primise un Austin 30 şi un set
de vechi crose de golf. Campbell nu avea permis de
conducere şi nu jucase golf în viaţa lui. Totuşi, niciunul
dintre fraţi nu a fost surprins sau nemulţumit de ce primise.
Bătrânul îi făcuse mândri, pentru că nu se plăteau multe
taxe de moştenire pentru o undiţă sau un Austin 30 din
1954.
Când domnul Ferguson a întors pagina, Virginia s-a
ridicat. La urma-urmei, era rândul ei. Totuşi, următorul
beneficiar numit a fost sora contelui, Morag, care moştenise
mai multe bijuterii de familie şi o cabană scutită de taxe din
interiorul domeniului, dintre care toate urmau să-i revină

2393
 - JEFFREY ARCHER -

celui de-al zecelea conte la moartea ei. Mai urmau mulţi veri,
nepoţi şi nepoate, precum şi unii prieteni, înainte ca domnul
Ferguson să treacă la rentierii, servitorii, ghizii de vânătoare
şi grădinarii care-l serviseră pe conte timp de zece sau mai
mulţi ani.
Partenerul senior s-a întors apoi la ceea ce Virginiei i se
părea a fi ultima pagină a testamentului.
— Şi, în cele din urmă, a zis el, las domeniul de cinci sute
de acri aflat la vest de Carley Falls, inclusiv distileria
Fenwick – n-a putut rezista să nu tuşească – singurului meu
nepot, onorabilul Frederick Archibald Iain Bruce Fenwick. În
cameră s-a auzit un icnet, dar Ferguson l-a ignorat. Şi îl rog
pe fiul meu cel mai mare, Archibald, să fie responsabil
pentru conducerea distileriei până ce Frederick ajunge la
vârsta de douăzeci şi cinci de ani.
Al zecelea conte a părut la fel de surprins ca toţi ceilalţi
din încăpere pentru că tatăl lui nu-i menţionase niciodată
planurile sale pentru distilerie. Dar dacă asta voise bătrânul,
se va asigura că dorinţele sale vor fi respectate conform
motto-ului familiei: „Fără teamă sau favoruri”.
Virginia era gata să iasă în fugă din cameră, dar era clar
că domnul Ferguson nu terminase. S-au auzit câteva
murmure în timp ce-şi umplea paharul cu apă înainte de a
reveni la sarcina sa.
— Şi ultima şi în mod sigur cea de pe urmă a zis el, ceea
ce a readus liniştea pe care şi-o dorise, singura mea fiică,
Virginia. Ei îi las moştenire o sticlă de whisky Maker’s Mark,
sperând că o va învăţa o lecţie, cu toate că mă îndoiesc.

Tatăl vitreg al lui Karin a deschis uşa din faţă şi a

întâmpinat-o cu un zâmbet neaşteptat de cald.
— Am câteva veşti bune pentru tine, a zis el când ea a
intrat în casă, dar vor trebui să mai aştepte.

2394
 - JEFFREY ARCHER -

S-ar putea, s-a gândit Karin, ca acest coşmar al ei să se

apropie de sfârşit? Apoi a văzut exemplarul din The Times pe
masa din bucătărie, deschis la necrologuri. S-a uitat la figura
familiară a baronesei Forbes-Watson şi s-a întrebat dacă era
o coincidenţă sau dacă lăsase ziarul deschis doar ca s-o
provoace.
La cafea, n-au discutat nimic important, dar Karin n-a
putut să nu observe cele trei geamantane aşezate lângă uşă,
care păreau să prevestească o plecare iminentă. Chiar şi aşa,
a devenit din ce în ce mai speriată în timp ce Pengelly era
mult prea prietenos şi relaxat pentru gustul ei. Cum era oare
expresia aceea veche din armată, fericire la demobilizare?
— Şi acum e timpul să discutăm probleme mai serioase, a
zis el, punându-şi un deget pe buze. A ieşit în hol şi şi-a luat
paltonul gros din cuierul de lângă uşă. Karin s-a gândit să
fugă, dar dacă ar fi făcut-o şi el avea de gând să-i spună că
se întorcea la Moscova, acoperirea ei va fi spulberată. A
ajutat-o să-şi pună paltonul şi a însoţit-o afară.
Karin a fost surprinsă când el a prins-o ferm de braţ şi a
împins-o pe strada pustie. De obicei, ea îl lua de braţ, astfel
încât trecătorii să presupună că erau un tată cu fiica lui
ieşiţi la plimbare, dar nu şi astăzi. S-a hotărât că dacă va
întâlni pe cineva, chiar pe bătrânul colonel, să se oprească şi
să discute cu el, pentru că ştia că Pengelly nu ar îndrăzni să
se dea în vileag în faţa unui martor.
Pengelly şi-a continuat trăncăneala veselă. Era atât de
diferit de caracterul lui, încât Karin a început să se teamă şi
mai mult, aruncându-şi ochii în toate direcţiile, dar se părea
că în acea zi posomorâtă nimeni nu avea de gând să iasă la
plimbare.
Când au ajuns la marginea pădurii, Pengelly s-a uitat în
jur ca de obicei, să vadă dacă îi urmărea cineva. Dacă i-ar fi
urmărit, s-ar fi întors la cabană. Dar nu şi în această după-
amiază.
Cu toate că era abia ora patru, lumina începea deja să
scadă şi se făcea din ce în ce mai întuneric. A strâns-o de

2395
 - JEFFREY ARCHER -

braţ şi mai tare când ieşeau de pe drum şi intrau pe cărarea

care ducea în pădure. Vocea lui s-a schimbat, potrivindu-se
cu aerul rece.
— Ştiu că vei fi mulţumită să auzi, Karin – nu-i spunea
niciodată Karin – că am fost avansat şi mă voi întoarce în
curând la Moscova.
— Felicitări, tovarăşe. Aţi meritat avansarea.
El nu şi-a slăbit strânsoarea.
— Deci aceasta va fi ultima noastră întâlnire, a adăugat.
Aş putea cumva să sper că… dar mareşalul Koşevoi mi-a dat
o ultimă misiune. Pengelly nu a continuat, de parcă ar fi
dorit ca ea să aibă timp să se gândească la acest subiect.
Pe când intrau mai adânc în pădure, era atât de întuneric
încât Karin abia vedea la un metru în faţa ei. Pengelly părea
să ştie totuşi exact unde mergea, de parcă exersase fiecare
pas.
— Şeful contraspionajului, a zis el, calm, a descoperit în
sfârşit trădătorul dintre noi, persoana care de ani de zile şi-a
trădat patria-mamă. Am fost ales să aplic pedeapsa
corespunzătoare.
Strângerea lui s-a relaxat şi i-a dat drumul. Primul ei
instinct a fost s-o ia la goană, dar el alesese bine locul. Un
pâlc de arbori în spatele ei, la dreapta, mina abandonată, în
stânga, o cărare îngustă pe care abia o vedea în întuneric şi,
deasupra ei, Pengelly, care n-ar fi putut să pară mai calm
sau mai atent.
El şi-a scos un pistol din buzunarul paltonului şi l-a ţinut
ameninţător într-o parte. Oare spera ca ea să fugă ca să aibă
nevoie de mai mult de un glonţ pentru a o omorî? Însă Karin
a rămas pe loc.
— Eşti o trădătoare, i-a spus Pengelly, care a făcut mai
mult rău cauzei noastre decât oricare alt agent. Deci trebuie
să mori de moartea unui trădător. S-a uitat înspre puţul
minei. Voi fi înapoi la Moscova cu mult înainte de a se
descoperi cadavrul tău, dacă o vor face vreodată.

2396
 - JEFFREY ARCHER -

A ridicat încet pistolul până ce a ajuns în dreptul ochilor

lui Karin. Ultimul ei gând, înainte ca el să tragă, a fost la
Giles.
Zgomotul unei singure împuşcături a răsunat în pădure şi
un stol de grauri şi-a luat zborul în timp ce ea cădea.

2397
- JEFFREY ARCHER -

2398
 - JEFFREY ARCHER -

JEFFREY ARCHER

CRONICILE FAMILIEI CLIFTON

VOLUMUL VII

A FOST UN OM

Titlul original: THIS WAS A MAN, 2016

În româneşte de: TANIA MOCHI

Editura VIVALDI, 2017

Versiune ebook: v1.0, iunie 2017

2399
 - JEFFREY ARCHER -

Pentru prima mea nepoată

Multe mulţumiri următorilor pentru sfaturile şi cercetările

lor nepreţuite:

Simon Bainbridge, sir Win Bishoff, sir Victor Bischoff, sir

Victor Blank, dr. Harry Brunjes, profesor Susan Collins,
Eileen Cooper RA, hon. Lord Fowler PC, reverend canon
Michael Hampel, profesor Roger Kirby, Alison Prince,
Catherine Richards, Mari Roberts, Susan Watt, Peter Watts
şi David Weeden

2400
- JEFFREY ARCHER -

2401
- JEFFREY ARCHER -

2402
 - JEFFREY ARCHER -

PROLOG
1978
Emma se uita întotdeauna la orice vas care arbora steagul
canadian la provă. Apoi verifica numele de pe carenă înainte
ca bătăile inimii să-i revină la normal.
Când s-a uitat de data aceasta, inima a început să-i bată
de două ori mai repede şi i s-au tăiat picioarele. A mai
verificat încă o dată; nu era un nume pe care ar fi putut să-l
uite uşor. A rămas acolo şi a urmărit cele două remorchere
din estuar, cu fumul negru ieşindu-le pe coşuri în timp ce
pilotau vechea şi ruginita navă către ultima sa destinaţie.
Şi-a schimbat direcţia, dar pe când se îndrepta spre
şantier, nu se putea opri să nu se întrebe despre consecinţele
încercării de a afla adevărul după toţi aceşti ani. Desigur că
ar fi fost mai uşor să se întoarcă în biroul ei în loc să
scormonească trecutul… trecutul îndepărtat.
Dar nu s-a întors şi, când a ajuns la şantier, Emma s-a
îndreptat direct spre biroul şefului ca şi cum şi-ar fi efectuat
turele ei matinale obişnuite. A intrat în vagonet şi a răsuflat
uşurată când a văzut că Frank nu era acolo, ci doar o
secretară care bătea la maşină. Aceasta s-a oprit când a
văzut-o pe preşedintă.
— Mi-e teamă că domnul Gibson nu este aici, doamnă
Clifton. Să mă duc să-l caut?
— Nu, nu este necesar, a zis Emma. S-a uitat pe fugă la
harta mare de pe perete, doar ca temerile ei cele mai rele să
fie confirmate. SS Maple Leaf fusese programată pentru
distrugere şi treaba urma să înceapă marţi. Cel puţin aşa
avea ceva timp să se hotărască dacă să-l anunţe pe Harry
sau, ca Nelson, să se uite în altă parte. Dar dacă Harry afla

2403
 - JEFFREY ARCHER -

că Maple Leaf sosise la cimitirul de nave şi ar întreba-o dacă

ştiuse, nu ar fi fost în stare să-l mintă.
— Sunt sigură că domnul Gibson va reveni în câteva
minute, doamnă Clifton.
— Nu te agita, nu este nimic important. Dar ai vrea să-l
rogi să vină pe la mine când va trece pe lângă biroul meu?
— Pot să-i spun despre ce este vorba?
— Va şti el.

Karin se uita pe geam la peisajul rural trecând în viteză pe

lângă ea în timp ce trenul îşi continua drumul spre Truro.
Dar gândurile ei erau în altă parte, încercând să înţeleagă
moartea baronesei.
Nu mai luase legătura cu Cynthia Forbes-Wilson de mai
multe luni şi MI6 nu încercase s-o înlocuiască ca şefă a ei. Îşi
pierduseră oare interesul faţă de ea? Cynthia nu-i oferise
nimic important pentru Pengelly în ultima vreme şi întâlnirile
lor la ceai deveniseră din ce în ce mai rare.
Pengelly sugerase că nu va mai trece mult până ce va fi
obligat să se întoarcă la Moscova. Nu putea fi suficient de
curând pentru ea. Îi era silă să-l mai înşele pe Giles, singurul
bărbat pe care-l iubise vreodată şi îi era lehamite să se ducă
în Cornwall pretinzând că-şi vizitează tatăl. Pengelly nu era
tatăl ei, ci tatăl ei vitreg. Îl ura. Se rugase ca mama ei să nu
se fi măritat cu el. Dar, după ce mama ei devenise doamna
Pengelly, Karin îşi dăduse repede seama că ar fi putut folosi
această scuză pentru a scăpa de un regim politic pe care-l
dispreţuia mai mult decât îl dispreţuia pe el, dacă era posibil.
Apoi îl întâlnise pe Giles Barrington, care făcuse totul posibil,
îndrăgostindu-se de ea.
Lui Karin nu-i plăcea că nu-i putea mărturisi lui Giles
motivul adevărat pentru care îşi bea atât de des ceaiul la
Camera Lorzilor împreună cu baroneasa. Acum, când
Cynthia era moartă, nu mai trebuia să trăiască într-o

2404
 - JEFFREY ARCHER -

minciună. Dar când Giles va descoperi adevărul, oare va

crede că ea evadase din tirania Berlinului de Est doar pentru
că voia să fie cu el? Oare îl minţise prea mult?
Când trenul a ajuns la Truro, s-a rugat să fie pentru
ultima oară.

— De câţi ani lucrezi în companie, Frank? a întrebat

Emma, ridicându-şi privirea de la birou.
— De aproape patruzeci de ani, domniţă. Am lucrat cu
tatăl dumneavoastră şi cu bunicul dumneavoastră, înainte.
— Deci ai auzit de povestea lui Maple Leaf?
— A fost înainte de vremea mea, domniţă, dar toţi din
şantier o ştiu, cu toate că foarte puţini vorbesc despre ea.
— Aş vrea să te rog ceva, Frank. Ai putea strânge un
echipaj de încredere?
— Am doi fraţi şi un văr care n-au lucrat decât pentru
Barrington’s.
— Atunci trebuie să vină într-o duminică, când şantierul
este închis. Le voi plăti dublu, în bani peşin, şi vor primi o
primă de aceeaşi valoare peste douăsprezece luni, dar numai
dacă nu se aude nimic despre ce au făcut în ziua aceea.
— Sunteţi foarte generoasă, domniţă, a spus Frank,
atingându-şi casca.
— Când vor putea începe?
— Următoarea duminică dimineaţa. Şantierul va fi închis
până marţi, pentru că luni e sărbătoare.
— Îţi dai seama că nu m-ai întrebat ce vreau să faceţi?
— Nu e nevoie, domniţă. Şi dacă aflăm ce căutaţi în chila
dublă, atunci ce facem?
— Nu vreau decât ca rămăşiţele lui Arthur Clifton să fie
înmormântate creştineşte.
— Şi dacă nu găsim nimic?
— Atunci acesta va fi un secret pe care noi cinci îl vom lua
cu noi în mormânt.

2405
 - JEFFREY ARCHER -

Tatăl vitreg al lui Karin a deschis uşa din faţă a cabanei

sale şi a întâmpinat-o cu un neobişnuit zâmbet cald.
— Am câteva noutăţi bune pentru tine, a zis el când ea
intra, dar voi aştepta până mai târziu.
Oare putea fi posibil, s-a gândit Karin, ca acest coşmar să
se fi terminat? Apoi a zărit un exemplar din The Times pe
masa din bucătărie, deschis la pagina de necrologuri. S-a
uitat la fotografia familiară a baronesei Forbes-Watson şi s-a
întrebat dacă era o coincidenţă sau el îl lăsase deschis doar
ca s-o provoace.
La cafea nu au discutat nimic important, dar Karin nu
putea să ignore cele trei geamantane aşezate lângă uşă, care
însemnau o plecare iminentă. Chiar şi aşa, ea a devenit din
ce în ce în ce mai speriată cu fiecare minut care trecea, în
timp ce Pengelly era prea relaxat şi prietenos pentru gustul
ei. Cum suna vechea expresie din armată: „demobilizare
fericită”?
— Şi acum e timpul să discutăm despre probleme mai
serioase, a zis el, ducându-şi un deget la buze. A ieşit în hol
şi şi-a luat paltonul cel gros din cuierul de lângă uşă. Karin
s-a gândit s-o rupă la fugă, dar, dacă ar fi făcut-o, iar el avea
de gând să-i spună doar că se întorcea la Moscova,
acoperirea ei va fi demascată. A ajutat-o să-şi pună paltonul
şi a însoţit-o afară.
Karin a fost surprinsă când el a strâns-o tare de braţ şi
aproape a târât-o pe strada pustie. De obicei, ea doar îl ţinea
de braţ pentru ca oricare trecător să presupună că nu erau
decât un tată şi fiica lui ieşiţi la plimbare, dar nu şi astăzi. S-
a hotărât că, dacă s-ar fi întâlnit cu cineva, chiar şi cu
bătrânul colonel, să se oprească şi să stea de vorbă, pentru
că ştia că Pengelly nu ar îndrăzni să-şi asume vreun risc în
faţa unui martor. La fel ca toţi spionii, el presupunea că toţi
ceilalţi erau şi ei spioni.

2406
 - JEFFREY ARCHER -

Pengelly şi-a continuat trăncăneala jovială. Acest lucru era

atât de neobişnuit pentru felul lui de fi, încât Karin s-a
speriat şi mai tare, iar ochii au început să-i fugă în toate
direcţiile, dar nimeni nu era afară pe acea vreme gri,
posomorâtă.
Când au ajuns la marginea pădurii, Pengelly s-a uitat în
spate, aşa cum făcea întotdeauna, să vadă dacă-i urmărea
cineva. În cazul în care i-ar fi urmărit, s-ar fi întors şi s-ar fi
îndreptat iar spre cabană. Dar nu şi în acea după-amiază.
Cu toate că era abia ora patru, lumina începea deja să
dispară şi se făcea din ce în ce mai întuneric de la un minut
la altul. El a strâns-o şi mai tare de cot în timp ce ieşeau de
pe drum şi intrau pe o potecă spre pădure. Vocea lui s-a
schimbat, potrivindu-se cu aerul rece al serii.
— Ştiu că vei fi mulţumită să auzi, Karin – el nu-i spunea
niciodată Karin – că am fost avansat şi că mă voi întoarce în
curând la Moscova.
— Felicitări, tovarăşe. O meritaţi pe deplin.
El n-a slăbit strânsoarea.
— Deci aceasta va fi ultima noastră întâlnire, a continuat
el. Putea oare spera ca… Dar mareşalul Koşevoi mi-a
încredinţat o ultimă sarcină. Pengelly nu a continuat, de
parcă ar fi vrut să-i acorde puţin timp de gândire. În timp ce
s-au afundat mai mult în pădure, s-a făcut atât de întuneric
încât Karin abia mai vedea la un metru în faţă. Pengelly,
totuşi, părea să ştie exact unde merge, de parcă ar fi repetat
fiecare pas.
— Şeful contra-informaţiilor, a spus el, calm, a descoperit
în cele din urmă cine era trădătorul din rândurile noastre,
persoana care, de ani de zile, şi-a trădat patria-mamă. Am
fost ales să-i aplic pedeapsa potrivită.
Strânsoarea lui în sfârşit a slăbit şi el i-a dat drumul.
Primul ei instinct a fost să fugă, dar el alesese prea bine
locul. Un pâlc de copaci în spate, la stânga o cărare îngustă
pe care n-ar fi reuşit să se descurce în întuneric şi, în faţa ei,
Pengelly, care n-ar fi putut părea mai calm sau mai atent.

2407
 - JEFFREY ARCHER -

El a scos încet un pistol din buzunarul paltonului,

ţinându-l ameninţător într-o parte. Oare spera ca ea s-o ia la
goană, astfel încât să aibă nevoie de mai multe gloanţe ca s-o
omoare? Dar ea a rămas pe loc.
— Eşti o trădătoare, a spus Pengelly, care a dăunat mai
mult cauzei noastre decât oricare alt agent din trecut. Deci
trebuie să mori de moartea cuvenită unui trădător. S-a uitat
înspre puţul de mină. Eu mă voi fi întors la Moscova cu mult
înainte ca ei să-ţi descopere cadavrul, dacă vor reuşi
vreodată.
Şi-a ridicat încet pistolul până ce a ajuns la nivelul ochilor
lui Karin. Ultimul ei gând înainte ca el să tragă a fost la
Giles.
Sunetul unui singur glonţ a răsunat în pădure şi un stol
de grauri a zburat sus în aer în timp ce corpul ei se prăbuşea
la pământ.

2408
 - JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA CLIFTON

1978–1979

2409
 - JEFFREY ARCHER -

1
Numărul Şase a apăsat trăgaciul. Glonţul a ieşit din puşcă
cu 100 de kilometri pe oră, lovind ţinta la câţiva centimetri în
stânga omoplatului, omorând-o instantaneu.
Al doilea glonţ s-a înfipt într-un copac, la câţiva metri de
locul în care căzuseră ambele trupuri. După câteva
momente, trupele de paraşutişti SAS au năvălit în tufişurile
de lângă mina abandonată şi au înconjurat ambele corpuri.
Ca nişte mecanici foarte bine antrenaţi într-o pauză de
reparaţii de la Formula 1, fiecare şi-a îndeplinit sarcinile fără
să discute sau să întrebe ceva.
Numărul Unu, locotenentul care conducea unitatea, a luat
puşca lui Pengelly şi a pus-o într-o pungă din plastic, iar
Numărul Cinci, un doctor, a îngenuncheat lângă femeie şi i-a
căutat pulsul: slab, dar ea trăia. Probabil leşinase auzind
sunetul primei împuşcături şi de aceea oamenii aflaţi în faţa
unui pluton de execuţie sunt adesea legaţi de un stâlp.
Numărul Doi şi Numărul Trei, ambii caporali, au pus
delicat femeia pe o targă şi au dus-o către o poieniţă din
pădure la câţiva metri depărtare, unde un elicopter cu elicele
deja pornite îi aştepta. De îndată ce targa a fost fixată în
interior, Numărul Cinci, medicul, s-a urcat lângă pacientă. În
clipa în care şi-a pus centura, elicopterul a decolat. Doctorul
i-a verificat iar pulsul care era ceva mai puternic.
Jos, Numărul Patru, un sergent care era campionul la box
de categorie grea al regimentului, a luat al doilea trup şi l-a
aruncat pe umăr, ca şi cum ar fi fost un sac cu cartofi.
Sergentul a pornit la pas de voie, în direcţia opusă colegilor
săi. Oricum, ştia exact unde mergea.
După un moment, a apărut al doilea elicopter care s-a rotit
deasupra, împrăştiind un fascicol luminos larg asupra zonei
operaţionale. Numărul Doi şi Trei s-au întors repede de la
activitatea lor de fixare a tărgii şi i s-au alăturat Numărului
Şase, lunetistul, care a coborât dintr-un copac, cu arma pe
umăr şi toţi au început să caute cele două cartuşe.

2410
 - JEFFREY ARCHER -

Primul era înfipt în sol, la câţiva metri de locul în care

căzuse Pengelly. Numărul Şase, care-şi continuase drumul, l-
a localizat în câteva clipe. Cu toate că fiecare membru al
unităţii era expert în depistarea semnelor de ricoşeuri şi a
reziduurilor de praf de puşcă, al doilea cartuş a fost mai greu
de găsit. Unul dintre caporali, aflat abia la a doua sa
misiune, a ridicat mâna când l-a zărit. L-a scos din copac
folosindu-şi cuţitul şi i l-a dat Numărului Unu, care l-a pus
în altă pungă din plastic; un suvenir care urma să fie instalat
la locul lui la o înmormântare fără cadavru. Misiune
îndeplinită.
Cei patru au trecut în fugă pe lângă vechea mină de
cositor spre poieniţă şi au apărut exact când al doilea
elicopter ateriza. Locotenentul a aşteptat până ce toţi oamenii
lui s-au urcat la bord după care s-a alăturat pilotului în
carlingă şi şi-a strâns centura. În timp ce elicopterul decola,
a apăsat un cronometru.
— Nouă minute, patruzeci şi trei de secunde. Acceptabil, a
strigat el peste zgomotul elicelor – îşi asigurase comandantul
că misiunea nu numai că va avea succes, ci şi că o vor
îndeplini în mai puţin de zece minute. S-a uitat la terenul de
dedesubt şi în afara câtorva urme de ghete care vor dispărea
la următoarea ploaie, nu mai era niciun alt semn care să dea
în vileag ce se întâmplase. Dacă vreunul dintre localnici
văzuse cele două elicoptere îndreptându-se în direcţii diferite,
nu le-ar fi acordat nicio atenţie. La urma-urmei, centrul RAF
din Bodmin era doar la treizeci şi cinci de kilometri depărtare
şi operaţiunile zilnice făceau parte din viaţa de zi cu zi a
localnicilor.
Unul dintre ei, totuşi, ştia exact ce se întâmplase.
Colonelul Henson MC (retras) a telefonat la RAF Bodmin la
câteva momente după ce l-a văzut pe Pengelly ieşind din
cabană, strângând cu putere braţul fiicei sale. Sunase la
numărul la care fusese instruit să sune dacă i s-ar fi părut
că ea e în pericol. Cu toate că nu avea idee cine era la celălalt
capăt al firului, a spus un singur cuvânt „Ciulini” înainte ca

2411
 - JEFFREY ARCHER -

legătura să se întrerupă. După patruzeci şi opt de secunde,

elicopterele porniseră.

Ofiţerul comandant s-a dus la fereastră şi s-a uitat cum

cele două elicoptere Puma au zburat pe deasupra biroului
său şi s-au îndreptat spre sud. S-a învârtit prin cameră,
verificându-şi ceasul la fiecare câteva secunde. Era un om de
acţiune şi nu era obişnuit să fie spectator, cu toate că
acceptase cu neplăcere că la treizeci şi nouă de ani era prea
bătrân pentru operaţiuni sub acoperire. Tot îi servesc, de
asemenea, pe cei care stau şi aşteaptă protecţie.
După ce au trecut în sfârşit cele zece minute, s-a întors la
fereastră, dar au mai trecut trei minute înainte de a zări un
singur elicopter coborând prin nori. A mai aşteptat câteva
minute înainte de a fi sigur că putea să-şi desfacă degetele,
deoarece dacă al doilea elicopter îl urma însemna că
operaţiunea a eşuat. Instrucţiunile primite de la Londra
fuseseră foarte clare. Dacă femeia murise, corpul ei urma să
fie dus la Truro, într-un spital particular, unde se afla o a
treia echipă care avea instrucţiunile proprii. Dacă ea
supravieţuise, trebuia dusă la Londra unde urma să fie
preluată de o a patra echipă. Comandantul operaţiunii nu
ştia care erau ordinele acesteia şi habar n-avea cine era
femeia; această informaţie era peste gradul său.
După aterizarea elicopterului, comandantul tot nu s-a
mişcat. S-a deschis o uşă şi locotenentul a fugit afară,
aplecându-se pe sub elicele care se mai roteau. A alergat
câţiva metri înainte de a se putea ridica şi, văzându-l pe
colonel stând la fereastră, a ridicat degetul. Comandantul a
răsuflat uşurat, s-a întors la birou şi a sunat la numărul său
din agendă. Urma să fie a doua şi ultima oară când vorbea
cu secretarul Cabinetului.
— Colonelul Dawes, domnule.
— Bună seara, domnule colonel, a spus sir Alan.

2412
 - JEFFREY ARCHER -

— Operaţiunea Ciulini s-a terminat cu succes, domnule.

Puma Unu a revenit la bază. Puma Doi se întoarce.

— Mulţumesc, a spus sir Alan şi a lăsat receptorul jos. Nu

mai era niciun moment de pierdut. Precis că următoarea sa
întâlnire va avea loc imediat. De parcă ar fi fost profet, uşa s-
a deschis şi secretarul său l-a anunţat:
— Lordul Barrington.
— Giles, a zis sir Alan, ridicându-se din spatele biroului
său şi dând mâna cu musafirul. Pot să-ţi ofer ceai sau cafea?
— Nu, mulţumesc, a zis Giles, care era interesat doar de
un singur lucru: să afle de ce secretarul Cabinetului dorise
să-l vadă aşa de urgent.
— Îmi pare rău că te-am târât aşa afară din Cameră, a
spus sir Alan, dar trebuie să discut ceva personal cu tine în
condiţiile Consiliului Privat.
Giles nu mai auzise aceste cuvinte de când fusese
ministru, dar nu avea nevoie să i se aducă aminte că orice ar
fi discutat el şi sir Alan nu putea fi repetat decât în faţa unui
alt consilier privat.
Giles a încuviinţat, iar sir Alan i-a spus:
— Permite-mi să încep prin a-ţi spune că soţia ta, Karin,
nu este fiica lui Pengelly.

O fereastră spartă şi după o clipă cei şase erau înăuntru.

Nu ştiau exact ce caută, dar ştiau că l-ar fi recunoscut când
l-ar fi văzut. Maiorul responsabil de a doua unitate,
cunoscută ca Gunoierii, nu avea niciun cronometru pentru
că nu se grăbea. Oamenii săi fuseseră antrenaţi să-şi vadă
liniştiţi de treabă şi să se asigure că nu scăpau nimic din
vedere. Nu aveau niciodată o a doua şansă.

2413
 - JEFFREY ARCHER -

Spre deosebire de colegii din unitatea unu, purtau

treninguri negre şi cărau pungi de plastic mari şi negre
pentru gunoaie. Exista o singură excepţie, Numărul Patru –
dar el nu era membru permanent al unităţii lor. Toate
draperiile au fost trase înainte de a se aprinde lumina şi a
începe căutarea. Bărbaţii au cercetat cu atenţie în fiecare
cameră, încet, metodic, nelăsând nimic la voia întâmplării.
După două ore, umpluseră deja opt saci din plastic. Au
ignorat cadavrul pe care Numărul Patru îl pusese pe covorul
din camera din faţă, cu toate că unul dintre ei l-a căutat prin
buzunare.
Ultimul lucru pe care l-au verificat au fost cele trei valize
lăsate lângă uşă în hol – o adevărată comoară. Conţinutul lor
nu numai că a umplut ultima pungă, ci deţinea şi mai multe
informaţii decât toate celelalte şapte pungi laolaltă: jurnale,
nume, numere de telefon, adrese şi dosare confidenţiale pe
care Pengelly, fără îndoială, urma să le ducă înapoi la
Moscova.
Unitatea a mai petrecut apoi încă o jumătate de oră
verificând totul încă o dată, însă n-a mai găsit prea multe
lucruri interesante, dar ei erau profesionişti, antrenaţi să o
nimerească din prima. După ce comandantul unităţii i-a
convins că nu mai aveau ce face, cei şase s-au îndreptat spre
uşa din spate şi au pornit pe căi diferite, dar bine repetate,
spre depozit, lăsându-l pe Numărul Patru în urmă. El oricum
nu era Gunoier, ci Distrugător.
Când sergentul a auzit uşa din spate închizându-se, a
aprins o ţigară şi a tras câteva fumuri înainte de a arunca
mucul aprins pe covor, lângă cadavru. După aceea a
împrăştiat gazul din brichetă pe cenuşa fumegândă şi, după
câteva momente, o flacără albastră a ţâşnit în sus şi a aprins
covorul. Ştia că focul se va răspândi în toată cabana micuţă,
din lemn, dar voia să se asigure, aşa că n-a plecat până ce
fumul nu l-a făcut să tuşească şi atunci a ieşit repede din
cameră şi s-a îndreptat spre uşa din spate. După ce a părăsit
cabana, s-a întors şi, satisfăcut că focul scăpase de sub

2414
 - JEFFREY ARCHER -

control, a pornit-o iute spre bază. Nu avea de gând să sune la

brigada de pompieri.
Toţi cei doisprezece bărbaţi au ajuns la barăci la ore
diferite şi când au format iar o singură unitate s-au dus la
popotă pentru o băutură de seară. Colonelul li s-a alăturat la
cină.

Secretarul de Cabinet a rămas la fereastra biroului său de

la primul etaj şi a aşteptat să-l vadă pe Giles Barrington
plecând din Downing Street nr. 10 şi îndreptându-se hotărât
către Whitehall. S-a întors apoi la birou şi s-a gândit la
următorul său apel telefonic şi cât de multe să dezvăluie.
Harry Clifton era în bucătărie când a sunat telefonul. A
ridicat receptorul şi când a auzit cuvintele: „Numărul 10,
vreţi să aşteptaţi, vă rog” a presupus că era prim-ministrul
căutând-o pe Emma. Nu-şi mai amintea dacă ea era la spital
sau conducea o întrunire la Barrington House.
— Bună ziua, domnule Clifton, sunt Alan Redmayne. Vă
deranjez cumva?
Harry aproape a izbucnit în râs. Era tentat să zică da, sir
Alan, mă deranjaţi, sunt în bucătărie şi-mi fac o cană cu ceai
şi nu pot să mă decid dacă vreau o singură bucată de zahăr
sau două, aşa că mai bine sunaţi mai târziu. Dar s-a
mulţumit să oprească focul.
— Nu, sir Alan, cu ce vă pot ajuta?
— Voiam să fiu primul care să vă spun că John Pengelly
nu mai constituie o problemă şi, cu toate că nu vi s-a spus
mare lucru, cred că sunteţi conştient că temerile
dumneavoastră legate de Karin Brandt nu au fost
neîntemeiate, deşi, bineînţeles, Pengelly nu era tatăl ei şi în
ultimii cinci ani ea a fost unul dintre agenţii noştri cei mai
valoroşi. Acum, când Pengelly nu mai este o problemă, i se va
da liber şi nu plănuim s-o chemăm înapoi la muncă.

2415
 - JEFFREY ARCHER -

Harry şi-a dat seama că „nu mai este o problemă” era un

eufemism pentru „Pengelly a fost eliminat” şi cu toate că erau
multe întrebări pe care ar fi dorit să i le pună secretarului de
Cabinet, a păstrat tăcerea. Ştia că un om care avea secrete
chiar şi faţă de prim-ministru nu-i va răspunde probabil la
ele.
— Vă mulţumesc, sir Alan. Mai este şi altceva ce ar trebui
să ştiu?
— Da, cumnatul dumneavoastră a aflat chiar acum
adevărul despre soţia lui, dar lordul Barrington nu ştie că aţi
fost cel care ne-a condus de la început la Pengelly. Cinstit
vorbind, aş prefera să nu afle.
— Dar ce îi spun dacă aduce subiectul în discuţie?
— Nu e nevoie să-i spuneţi nimic. La urma-urmei, n-are
niciun motiv să bănuiască că aţi dat peste numele lui
Pengelly când eraţi la Moscova la o conferinţă de lectură, iar
eu, desigur, nu i-am spus nimic.
— Vă mulţumesc, sir Alan. Aţi fost amabil că m-aţi
informat.
— Cu plăcere. Şi apropo, domnule Clifton, felicitări. Le
meritaţi pe deplin.

Giles a plecat din Nr. 10 şi s-a îndreptat repede spre casa

sa din Smith Square. Era uşurat că aceea era ziua liberă a
lui Markham şi, de îndată ce a deschis uşa din faţă, s-a
urcat imediat în dormitor. A aprins veioza de lângă pat, a
tras draperiile şi a împins cuvertura. Cu toate că era abia
după ora şase, felinarele din Smith Square erau deja aprinse.
Tocmai cobora scările când a auzit sunând la uşă. A fugit
s-o deschidă şi a găsit un tânăr aşezat în prag. În spatele lui
era o dubă neagră fără însemne, cu uşile din spate deschise.
Omul a întins mâna.
— Sunt dr. Weeden. Cred că ne aşteptaţi?

2416
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, a spus Giles, în timp ce doi bărbaţi ieşeau din

spatele dubei, cărând încet o targă.
— Urmaţi-mă, a zis Giles, şi i-a condus în sus pe scări
până în dormitor. Cei doi infirmieri au ridicat femeia
inconştientă de pe targă şi au pus-o pe pat. Giles a tras
pătura peste soţia lui, iar infirmierii au ieşit fără să mai zică
nimic.
Doctorul i-a verificat pulsul.
— I-am dat un sedativ, aşa că va mai dormi vreo două ore.
Când se va trezi, s-ar putea să-şi imagineze că totul a fost un
coşmar, dar de îndată ce se va regăsi în locuri cunoscute,
probabil că-şi va reveni şi-şi va aminti exact ce s-a petrecut.
Se va întreba cât de multe ştiţi, deci aveţi puţin timp să vă
gândiţi la asta.
— M-am gândit deja, a spus Giles, însoţindu-l pe dr.
Weeden pe scări în jos şi deschizându-i uşa. Cei doi au dat
mâna a doua oară înainte ca doctorul să se urce pe scaunul
din faţă al dubei negre fără să mai privească înapoi.
Vehiculul anonim s-a întors încet în Smith Square, apoi a
cotit la dreapta şi a intrat în traficul aglomerat de seară.
Când duba a dispărut, Giles a închis uşa casei şi a fugit în
sus pe scări. Şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă soţia lui
adormită.

Probabil că Giles a adormit şi el pentru că următorul lucru

pe care l-a văzut a fost Karin stând ridicată în pat şi
privindu-l fix. El a clipit, a zâmbit şi a luat-o în braţe.
— S-a terminat, draga mea. Acum eşti în siguranţă, i-a
spus el.
— Credeam că, dacă vei afla, nu mă vei ierta niciodată, a
spus ea, agăţându-se de el.
— Nu e nimic de iertat. Să uităm trecutul şi să ne
concentrăm asupra viitorului.

2417
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar este important să-ţi spun totul, a zis Karin. De

acum înainte, fără secrete.
— Alan Redmayne m-a informat deja, a zis Giles,
încercând s-o liniştească.
— Nu complet, a spus Karin, dându-i drumul. Nici măcar
el nu ştie totul şi nu mai pot trăi într-o minciună. Giles s-a
uitat speriat la ea. Adevărul este că m-am folosit de tine ca
să fug din Germania. Da, mi-ai plăcut, dar când am ajuns în
Anglia în siguranţă, am vrut să fug şi de tine şi de Pengelly şi
să încep o viaţă nouă. Şi aş fi făcut-o, dacă nu m-aş fi
îndrăgostit de tine. Giles a luat-o de mână. Dar, ca să te
păstrez, trebuia să mă asigur că Pengelly nu se îndoia că
lucrez pentru el. Cynthia Forbes-Watson m-a ajutat.
— Şi eu am păţit la fel, a zis Giles. Doar că eu m-am
îndrăgostit de tine după noaptea pe care am petrecut-o
împreună la Berlin. Nu a fost vina mea că ţie ţi-a luat mai
mult să-ţi dai seama cât de norocoasă erai. Karin a izbucnit
în râs şi l-a îmbrăţişat. Când i-a dat drumul, Giles a
continuat: Mă duc să fac ceaiul.
Ca toţi britanicii, s-a gândit Karin.

2418
 - JEFFREY ARCHER -

2
— La ce oră vom avea onoarea să fim prezentaţi Maiestăţii
Sale? a întrebat Emma, cu un zâmbet, nedorind să
recunoască cât de mândră era de soţul ei şi cât de mult
aştepta această ocazie, spre deosebire de întrunirea
consiliului pe care-l va conduce mai târziu în acea
săptămână şi care îi stătea în gât.
— Oricând între zece şi unsprezece, a zis Harry, verificând
invitaţia.
— Ţi-ai amintit să închiriezi maşina?
— Ieri după-masă. Şi am verificat iar azi-dimineaţă, a mai
spus el, când cineva a sunat la uşă.
— Trebuie să fie Seb, a zis Emma. S-a uitat la ceas. Şi de
data aceasta a venit la timp.
— Nu cred că avea de gând să întârzie acum, a spus Karin.
Giles s-a ridicat de la măsuţa pentru micul dejun când
Markham a deschis uşa şi i-a lăsat pe Jessica, Seb şi pe
Samantha, care era gravidă, să intre.
— Aţi luat micul dejun? a întrebat Giles, sărutând-o pe
Samantha pe obraz.
— Da, mulţumim, a spus Seb, dar Jessica s-a aruncat
spre masă, a uns o felie de toast şi a înşfăcat marmelada.
— Se pare că nu toţi, a zis Harry, zâmbindu-i nepoatei
sale.
— Cât timp mai avem? a întrebat Jessica între îmbucături.
— Cel mult cinci minute, a spus Emma. Nu vreau să
ajungem la palat mai târziu de zece şi jumătate, tânără
doamnă. Jessica şi-a mai uns un toast cu unt.
— Giles, a zis Emma, întorcându-se spre fratele ei, ai fost
amabil să ne inviţi în noaptea asta la voi şi îmi pare rău că
nu poţi veni cu noi.
— Regula este „doar cei mai apropiaţi membri ai familiei”,
a spus Giles, şi e corect pentru că altfel ar fi avut nevoie de
un stadion de fotbal ca să încapă toţi cei care doreau să
asiste.
2419
 - JEFFREY ARCHER -

S-a auzit o bătaie uşoară la uşa din faţă.

— Cred că e şoferul nostru, a spus Emma. A verificat iar
cravata lui Harry şi a luat un fir de păr gri de pe costumul lui
de dimineaţă înainte de a le spune:
— Urmaţi-mă.
— O dată preşedinte, întotdeauna preşedinte, a şoptit
Giles, în timp ce-şi însoţea cumnatul la uşă. I-au urmat Seb
şi Samantha, cu Jessica în ariergardă, mestecându-şi a treia
felie de toast.
Când Emma a ieşit în Smith Square, şoferul a deschis
portiera din spate a unei limuzine negre. Ea şi-a împins
turma înăuntru, înainte de a fi se alătura lui Harry şi Jessica
pe bancheta din spate. Samantha şi Seb stăteau pe cele două
fotolii din faţa lor.
— Eşti nervos, bunicule? a întrebat Jessica, în timp ce
limuzina pleca, alăturându-se traficului matinal.
— Nu, a zis Harry. Doar dacă nu ai de gând să dai o
lovitură de stat.
— Nu-i da idei, a comentat Sebastian, în timp ce treceau
de Camera Comunelor şi intrau în Parliament Square.
Chiar şi Jessica a tăcut când maşina a trecut de Arcul
Amiralităţii şi a început să se vadă palatul Buckingham.
Şoferul şi-a continuat drumul încet spre mall, conducând în
jurul statuii reginei Victoria, înainte de a se opri în afara
porţilor palatului. A coborât parbrizul şi i-a spus tânărului
ofiţer al gărzii:
— Domnul Clifton şi familia.
Locotenentul a zâmbit şi a bifat un nume pe clipboard.
— Treceţi prin arcadă şi luaţi-o la stânga, iar unul dintre
colegii mei vă va conduce înspre parcare.
Şoferul i-a urmat instrucţiunile şi a intrat într-o curte
vastă unde erau parcate şiruri după şiruri de maşini.
— Vă rog să parcaţi lângă Fordul albastru, în capătul
îndepărtat, a spus un alt ofiţer, arătând spre curte, apoi
grupul dumneavoastră poate intra în palat.

2420
 - JEFFREY ARCHER -

Când Harry a ieşit din maşină, Emma i-a făcut o ultimă

verificare.
— Ştiu că nu mă vei crede, a şoptit ea, dar fermoarul de la
pantaloni ţi s-a desfăcut.
Harry s-a înroşit puternic în timp ce-şi trăgea fermoarul,
înainte de a se îndrepta spre trepte şi a intra în palat. Doi
valeţi în uniforma casei regale, cu auriu şi roşu, stăteau în
poziţie de drepţi la începutul unei scări largi, acoperită cu o
mochetă roşie. Harry şi Emma au urcat încet treptele,
încercând să vadă tot. Când au ajuns în vârf, au fost salutaţi
de alţi doi domni purtând uniforma casei regale. Harry a
observat că gardienii aveau un grad mai mare de câte ori
erau opriţi.
— Harry Clifton, a zis el, înainte de a fi întrebat.
— Bună dimineaţa, domnule Clifton, a spus cel mai mare
în grad dintre cei doi ofiţeri. Vreţi să fiţi amabil şi să mă
însoţiţi? Colegul meu vă va conduce familia în camera
tronului.
— Noroc, i-a şoptit Emma, pe când Harry era condus în
altă parte.
Familia a mai urcat o scară, nu chiar la fel de largă, care
ducea într-o galerie lungă. Emma s-a oprit când a intrat în
camera cu tavanul înalt şi s-a uitat la şirurile de portrete
apropiate pe care le văzuse până atunci doar în albumele de
artă. S-a întors spre Samantha.
— Cum este improbabil să mai fim invitaţi şi a doua oară,
bănuiesc că Jessica ar dori să afle mai multe despre Colecţia
Regală.
— Şi eu la fel, a spus Sebastian.
— Mulţi dintre regii şi reginele Angliei, a început
Samantha, erau cunoscători de artă şi colecţionari, aşa că
aceasta este doar o mică parte a Colecţiei Regale, care, de
fapt, nu este proprietatea monarhului, ci a naţiunii. Veţi
putea observa că baza galeriei este formată din lucrările
artiştilor britanici de la începutul secolului al
nouăsprezecelea. O pictură remarcabilă a Veneţiei făcută de

2421
 - JEFFREY ARCHER -

Turner este atârnată vizavi de o pictură remarcabilă a

catedralei Lincoln a vechiului său rival, Constable. Dar
galeria, după cum puteţi vedea, este dominată de marele
portret al regelui Carol al II-lea călare, pictată de Van Dick,
care, pe atunci, era unul dintre artiştii rezidenţi ai curţii.
Jessica era atât de fermecată încât aproape uitase de ce
erau acolo. Când au ajuns în cele din urmă în sala tronului,
Emma a regretat că nu porniseră mai devreme, pentru că
primele două rânduri de scaune erau deja ocupate. A mers
repede pe culoarul central, a luat loc la capătul primului
rând disponibil şi şi-a aşteptat familia să i se alăture. După
ce s-au aşezat toţi, Jessica a început să studieze cu atenţie
încăperea.
Mai mult de trei sute de scaune elegante, aurite, erau
înşirate în rânduri de câte şaisprezece, iar un culoar larg le
separa prin mijloc. În faţa camerei era o treaptă mochetată
cu roşu care ducea spre un tron larg, gol, care-şi aştepta
ocupantul de rigoare. Zgomotul conversaţiilor agitate a
încetat la unsprezece fără şase minute când un bărbat înalt,
elegant, în ţinută de dimineaţă, a intrat în cameră şi s-a oprit
lângă treaptă, apoi s-a întors către adunare.
— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, a început el, şi
fiţi bine-veniţi la palatul Buckingham. Învestitura de astăzi
va începe peste câteva minute. Aş dori să vă amintesc să nu
fotografiaţi şi să vă rog să nu plecaţi înainte de sfârşitul
ceremoniei. Fără alt cuvânt, a plecat la fel de discret pe cum
venise.
Jessica şi-a deschis poşeta şi a scos o agendă micuţă şi un
creion.
— N-a zis nimic despre desenat, bunico, a şoptit ea.
La ora unsprezece fix, Maiestatea Sa, regina Elisabeta a II-
a, a intrat în sala tronului şi toţi oaspeţii s-au ridicat în
picioare. S-a oprit pe treapta din faţa tronului, dar n-a zis
nimic. La un semn către maestrul de ceremonii, primul
recipient al onorurilor a intrat prin cealaltă parte a sălii. În
următoarea oră, bărbaţi şi femei din tot Regatul Unit şi din

2422
 - JEFFREY ARCHER -

Commonwealth şi-au primit onorurile de la monarh, care

discuta puţin cu fiecare înainte ca maestrul de ceremonii să
facă semn şi următorul să-i ia locul.
Creionul lui Jessica era pregătit când bunicul a intrat în
sală. În timp ce se îndrepta spre regină, maestrul de
ceremonii a pus un pupitru mic în faţa Maiestăţii Sale, apoi
i-a înmânat o sabie. Creionul lui Jessica nu s-a oprit nici
măcar o clipă, prinzând scena în care Harry a îngenuncheat
şi şi-a aplecat capul. Regina l-a atins uşor cu vârful săbiei pe
umărul drept, a ridicat-o, apoi a pus-o pe umărul lui stâng,
înainte de a spune:
— Ridică-te, sir Harry.

— Şi ce s-a întâmplat după ce ai fost dus în Turn? a

întrebat Jessica pe când ieşeau din palat şi se întorceau la
mall, să-l ducă pe Harry la restaurantul lui favorit, aflat la
câteva sute de metri depărtare, pentru un prânz aniversar.
— Mai întâi am fost toţi conduşi într-o anticameră în care
un domn ne-a explicat ceremonia. A fost foarte politicos şi
ne-a sugerat că atunci când o vom întâlni pe regină ar trebui
să ne aplecăm doar capul, a zis Harry, făcându-le o
demonstraţie şi nu să ne aplecăm din talie, ca un paj. Ne-a
mai spus să nu dăm mâna cu ea, să ne adresăm cu
Maiestatea Voastră şi s-o aşteptăm pe ea să înceapă
conversaţia. În niciun caz nu ne era permis să-i punem
întrebări.
— Ce plictisitor, a comentat Jessica, pentru că sunt o
grămadă de întrebări pe care aş fi vrut să i le pun.
— Şi când îi răspundeam la vreo întrebare, a zis Harry,
ignorându-şi nepoata, trebuia să ne adresăm cu domniţă,
care rimează cu veveriţă. La sfârşitul audienţei, trebuia să ne
aplecăm din nou.
— De la gât, a spus Jessica.
— Şi apoi să plecăm.

2423
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi plecat, a întrebat

Jessica, şi ai fi început să-i pui întrebări?
— Maestrul de ceremonii ne-a asigurat foarte politicos că,
în cazul în care am fi stat mai mult, avea instrucţiuni să ne
taie capul. Toţi au râs, cu excepţia lui Jessica.
— Eu aş refuza să-i spun Maiestatea Voastră, a spus
Jessica, hotărâtă.
— Maiestatea Sa este foarte tolerantă cu rebelii, a zis
Sebastian, încercând să îndrepte conversaţia spre un tărâm
mai stabil, şi înţelege că americanii au scăpat de sub control
din 1776.
— Şi despre ce a vorbit? a întrebat Emma.
— Mi-a spus cât de mult îi plac romanele mele şi a
întrebat dacă va mai apărea un alt William Warwick până la
Crăciun. Da, domniţă, i-am zis eu, dar s-ar putea să nu vă
placă noua mea carte, pentru că am de gând să-l omor pe
William.
— Şi ce părere a avut? a întrebat Sebastian.
— Mi-a amintit ce i-a spus străbunica ei, regina Victoria,
lui Lewis Carroll după ce a citit Alice în ţara minunilor. Am
asigurat-o totuşi că următorul meu roman nu va fi o teză
matematică referitoare la Euclid.
— Şi cum a răspuns? l-a întrebat Samantha.
— Mi-a zâmbit ca să-mi arate că discuţia se terminase.
— Deci dacă ai de gând să-l omori pe William Warwick,
care va fi tema următoarelor tale cărţi? a întrebat Sebastian,
când maşina se oprea în faţa restaurantului.
— I-am promis odată bunicii tale, Seb, a zis Harry în timp
ce coborau din maşină, că voi încerca să scriu o lucrare mai
substanţială care, după cuvintele ei, va depăşi lista de
bestselleruri şi va rezista uzurii timpului. Nu întineresc, aşa
că de îndată ce Eve va încheia contractul meu actual,
intenţionez să încerc să văd dacă sunt în stare să-i respect
aşteptările.
— Ai vreo idee, vreun subiect sau măcar un titlu? a
continuat Sebastian în timp ce intrau în Le Caprice.

2424
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, da şi da, a spus Harry, dar asta-i tot ce vă pot

spune acum.
— Dar mie îmi vei spune, nu-i aşa, bunicule? a spus
Jessica, scoţând un desen cu Harry îngenunchind în faţa
reginei, cu o sabie pe umărul drept.
Harry a căscat gura în timp ce restul familiei zâmbea şi
aplauda. El era gata să-i răspundă când maître d’ a înaintat
şi l-a salvat.
— Masa dumneavoastră este gata, sir Harry.

2425
 - JEFFREY ARCHER -

3
— Niciodată, niciodată, niciodată, a spus Emma. Trebuie
să-ţi amintesc că sir Joshua a fondat Şantierele Navale
Barrington’s în 1839 şi în primul an a obţinut un profit de…
— Treizeci şi trei de lire, patru şilingi şi doi penny, despre
care mi-ai spus prima oară când aveam cinci ani, i-a răspuns
Sebastian. Totuşi, adevărul este că deşi Barrington’s a
obţinut dividende remarcabile pentru acţionarii săi anul
trecut, este din ce în ce mai greu să ne luptăm cu băieţii
mari, cum ar fi Cunard şi P O.
— Mă întreb ce ar fi crezut bunicul tău despre preluarea
Barrington’s de către unul dintre cei mai puternici rivali ai
săi?
— Din tot ce mi s-a spus şi am citit despre acest mare om,
a zis Seb, privind portretul lui sir Walter agăţat pe peretele
din spatele mamei sale, ar fi luat în consideraţie această
opţiune şi ce ar fi mai bine pentru acţionarii şi angajaţii săi,
înainte de a lua decizia finală.
— Fără a dori să întrerup această râcă familială, a spus
amiralul Summers, este clar că ceea ce ar trebui să discutăm
este dacă oferta lui Cunard merită luată în consideraţie.
— Este o ofertă cinstită, a spus Sebastian, calm, şi sunt
convins că-i putem face să ridice preţul cu cel puţin zece la
sută, poate cu cincisprezece, ceea ce, cinstit vorbind, este tot
ce putem spera. Deci trebuie să decidem cu toţii dacă luăm
această ofertă în serios sau o respingem de la bun-început?
— Atunci poate este vremea să ascultăm părerea celui mai
nou membru al consiliului nostru, a spus Emma, uitându-se
în jurul mesei.
— Sigur că ne putem spune toţi părerea, doamnă
preşedintă, a zis Philip Webster, secretarul companiei, despre
ceea ce este, fără îndoială, cea mai importantă hotărâre din
istoria companiei. Totuşi, cum familia dumneavoastră
conţine majoritatea acţionarilor, doar domniile voastre puteţi
decide.
2426
 - JEFFREY ARCHER -

Ceilalţi directori au încuviinţat, dar asta nu i-a oprit să-şi

expună părerile în următoarele patruzeci de minute, moment
în care Emma a descoperit că erau împărţiţi în mod egal.
— Bine, a zis ea după ce unul sau doi directori au început
să se repete, Clive, ca şef al departamentului de relaţii cu
publicul, sugerez să pregăteşti două declaraţii de presă
pentru consiliu. Prima va fi scurtă şi la obiect, dându-i de
înţeles lui Cunard că în niciun caz nu suntem interesaţi de
oferta lor, că Şantierele Navale Barrington’s sunt o companie
de familie şi nu este de vânzare.
Amiralul a părut încântat, iar Sebastian a rămas
nepăsător.
— Şi a doua? a întrebat Clive Bingham, după ce şi-a notat
cuvintele preşedintei.
— Consiliul respinge oferta Cunard ca fiind derizorie şi, în
ceea ce ne priveşte, este vorba doar de afaceri, ca de obicei.
— Asta-i va face să creadă că ai putea fi interesată în cazul
în care preţul ar fi corect, a avertizat-o Seb.
— Şi atunci ce se va întâmpla? a întrebat amiralul.
— Cortina se va ridica şi va începe circul, a spus Seb,
pentru că preşedintele consiliului de la Cunard îşi va da
seama că doamna noastră conducătoare nu face decât să-şi
arunce mănuşa pe jos sperând că amorezul o va ridica şi va
începe o acţiune de modă veche care s-ar putea termina cu o
propunere pe care ea va fi capabilă s-o accepte.
— Cât timp mai avem? a întrebat Emma.
— Cei din City vor fi conştienţi că ţinem întrunirea de
consiliu pentru a discuta licitaţia de preluare şi vor aştepta
un răspuns la oferta lui Cunard diseară, la închiderea
bursei. Piaţa se poate descurca în aproape orice caz, fie ea
secetă, foamete, un rezultat neaşteptat al alegerilor, chiar şi
o lovitură de stat, dar nu cu nehotărârile.
Emma şi-a deschis geanta, a scos o batistă şi a aruncat-o
pe jos.

2427
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce părere ai avut despre predică? a întrebat Harry.

— Foarte interesantă, a zis Emma. Dar reverendul
Dodswell ştie să predice bine, a adăugat ea când ieşeau din
curtea bisericii şi se întorceau la Manor House.
— Aş discuta ideile lui despre Toma Necredinciosul dacă
aş şti că asculţi măcar un cuvânt.
— Abordarea lui mi s-a părut interesantă, a protestat
Emma.
— Nu, nu ţi s-a părut. N-a pomenit nici măcar o dată de
Toma Necredinciosul şi nu te mai deranja întrebându-te
despre ce a predicat. Sper doar ca Domnul nostru să-ţi
înţeleagă preocupările cu posibila preluare.
Au mai mers câţiva metri în tăcere înainte ca Emma să
spună:
— Nu preluarea mă îngrijorează.
— Dar ce? a întrebat Harry, surprins. Emma l-a luat de
mână. E chiar aşa de rău? a mai întrebat el.
— Maple Leaf s-a întors la Bristol şi este andocat în şantier
pentru demontare. S-a oprit. Activitatea de demolare va
începe joi.
Au continuat să meargă o vreme înainte ca Harry să
întrebe:
— Şi ce vrei să faci?
— Nu cred că am de ales, dacă n-avem de gând să ne
petrecem tot restul vieţilor întrebându-ne…
— Şi ar putea răspunde în cele din urmă la întrebarea care
ne-a urmărit toată viaţa. Aşa că de ce nu încerci să afli dacă
este ceva în chila dublă a vasului, cât mai discret posibil.
— Munca ar putea începe imediat, a recunoscut Emma.
Dar nu voiam să-i dăm drumul până ce nu primeam
binecuvântarea ta.

2428
 - JEFFREY ARCHER -

Clive Bingham fusese încântat când Emma îl rugase să se

alăture consiliului Şantierelor Navale Barrington’s şi, cu
toate că nu-i fusese uşor să-i ia locul tatălui său ca director,
simţise că experienţa şi expertiza lui în domeniul relaţiilor
publice erau benefice companiei care, din păcate, nu avusese
până atunci un astfel de departament. Chiar şi aşa, nu se
îndoia ce părere ar fi avut sir Walter Barrington despre un
specialist PR alăturându-se consiliului, ca şi cum un
vânzător ambulant ar fi fost invitat la cină.
Clive îşi conducea propria companie PR în City, unde avea
unsprezece angajaţi experimentaţi în mai multe lupte de
preluare din trecut. Dar a recunoscut în faţa lui Seb că, în
acest caz, începuse să aibă insomnie.
— De ce? Nu e nimic neobişnuit ca o companie deţinută de
o familie să fie preluată de alta. S-a întâmplat de mai multe
ori recent.
— De acord, a zis Clive, dar, de data aceasta, e vorba de
ceva personal. Mama ta a avut încredere ca eu să mă alătur
consiliului după demisia tatălui meu şi, cinstit vorbind, nu e
ca şi cum m-aş ocupa de relaţiile cu presa pentru o nouă
rută comercială spre Bahamas sau pentru cea mai nouă
schemă de lealitate sau chiar de construcţia unui al treilea
vas de linie. Dacă nu procedez bine acum…
— Până acum tot ce ai făcut a fost perfect, a spus Seb, şi
ultima ofertă a lui Cunard este aproape gata. O ştim şi o ştiu
şi ei, deci ai fost cât se poate de profesionist.
— Eşti amabil, Seb, dar mă simt ca un alergător angajat în
ultima linie dreaptă. Văd banda de finiş, dar mai e un
obstacol de trecut.
— Şi îl vei depăşi cu stil.
Clive a ezitat un moment înainte de a vorbi iar.
— Nu sunt chiar convins că mama ta vrea cu adevărat să
continuăm afacerea cu preluarea.
— S-ar putea să ai dreptate, a zis Seb. Totuşi, există
pentru ea o compensaţie de care s-ar fi putut să nu fi ţinut
seama.

2429
 - JEFFREY ARCHER -

— Adică?
— Este din ce în ce mai implicată în activitatea ei ca
preşedinte al spitalului care, nu uita, angajează mai mulţi
oameni şi are un buget chiar mai mare decât Şantierele
Barrington’s şi pe care, mai important, nimeni nu-l poate
prelua.
— Dar ce părere au Giles şi Grace? La urma-urmei, ei sunt
acţionarii majoritari.
— Au lăsat decizia finală în seama ei şi probabil de aceea
ea m-a întrebat ce părere am eu. Şi i-am explicat clar că eu,
de felul meu, sunt bancher, nu constructor de vapoare şi aş
prefera să fiu preşedinte la Farthings Kaufman decât la
Barrington’s. Nu i-a fost uşor, dar a acceptat în cele din
urmă că n-aş fi putut să le fac pe amândouă. Doar dacă aş fi
avut un frate mai tânăr.
— Sau o soră, a zis Clive.
— Sst… sau o să-i dai idei lui Jessica.
— Are abia treisprezece ani.
— Nu cred că ar fi o problemă pentru ea.
— Cum se descurcă la noua şcoală?
— Profesorul ei de arte a recunoscut că ea a anunţat,
înainte de a fi prea evident, că şcoala are un artist care este
deja mai bun decât ea.

Când Emma s-a întors de pe şantierul demolatorilor târziu

în acea luni seara, ştia că trebuie să-i spună lui Harry ce
descoperiseră Frank Gibson şi echipa lui când demontaseră
chila dublă a lui Maple Leaf.
— S-a dovedit că era exact ce ne-am temut noi mai mult că
va fi, i-a zis ea, aşezându-se pe un scaun în faţa lui Harry.
Chiar mai rău.
— Mai rău? a repetat Harry.
Ea şi-a aplecat capul.

2430
 - JEFFREY ARCHER -

— Arthur a zgâriat un mesaj pe o parte a fundului dublu.

A făcut o pauză, dar tot nu putea vorbi.
— Nu trebuie să-mi spui, a zis Harry, luând-o de mână.
— Ba da. Altfel vom trăi într-o minciună tot restul vieţilor
noastre. A mai durat o vreme până ce a continuat. A scris:
„Stan avea dreptate. Sir Hugo ştia că am fost prins aici”…
Deci, tatăl meu l-a omorât pe tatăl tău, a mai adăugat ea,
printre suspine.
După un timp, Harry i-a zis:
— Acesta este un lucru de care nu putem fi siguri şi poate,
draga mea, este mai bine să nu…
— Eu nu mai vreau să ştiu. Dar bietul om ar trebui cel
puţin îngropat creştineşte. Aşa s-ar fi aşteptat mama ta.
— O să discut discret cu vicarul.
— Cine va fi de faţă?
— Doar noi doi, dragă, a spus Harry fără să ezite. N-are
rost ca Seb şi Jessie să suporte durerea pe care am suferit-o
noi atâta vreme. Şi să ne rugăm ca acesta să fie sfârşitul.
Emma s-a uitat pieziş la soţul ei.
— E clar că n-ai auzit de savanţii de la Cambridge care se
ocupă de ceva numit ADN.

APROAPE AM AJUNS, SPUNE PURTĂTORUL DE CUVÂNT

AL COMPANIEI BARRINGTON’S
— La naiba, a zis Clive când a citit titlul editorialului din
Financial Times. Cum de am fost atât de prost?
— Nu te mai bate singur, i-a zis Seb. Adevărul este că noi
chiar aproape am ajuns.
— Asta o ştim amândoi, a spus Clive. Dar nu era nevoie să
afle şi Cunard.
— Ştiau deja, a zis Seb, cu mult înainte de a vedea titlul.
Cinstit vorbind, suntem norocoşi dacă smulgem mai mult de
un procent din această afacere. Bănuiesc că ei au ajuns deja
la limită.

2431
 - JEFFREY ARCHER -

— Totuşi, a spus Clive, mama ta nu va fi prea încântată şi

cine ar putea s-o blameze?
— Va presupune că face parte din joc şi eu n-am de gând
să-i spun altceva.
— Mulţumesc pentru susţinere, Seb, o apreciez.
— Nu e mai mult decât mi-ai oferit tu mie când Sloane s-a
numit singur preşedinte la Farthings şi m-a concediat a doua
zi. Ai uitat că singura bancă a fost Kaufman care mi-a oferit
un serviciu? Şi, oricum, mama ar putea chiar să fie încântată
de titlu.
— Cum adică?
— Tot nu sunt convins că vrea cu adevărat ca preluarea să
aibă loc.

— Asta va afecta preluarea? a întrebat Emma, după ce a

citit articolul.
— S-ar putea să fim obligaţi să sacrificăm un punct, poate
două, a spus Seb. Dar nu uita cuvintele înţelepte ale lui
Cedric Hardcastle legate de preluări. Dacă termini cu mai
mult decât ai sperat, în timp ce partea cealaltă crede că a
obţinut cel mai bun târg, atunci toţi pleacă fericiţi de la
negocieri.
— Cum crezi că vor reacţiona Giles şi Grace?
— Unchiul Giles îşi petrece majoritatea timpului alergând
prin toată ţara şi vizitând circumscripţiile marginale în
speranţa că laburiştii vor câştiga următoarele alegeri. Pentru
că în cazul în care Margaret Thatcher devine următorul prim-
ministru, nu-şi va recăpăta niciodată postul.
— Şi Grace?
— Nu cred că a citit vreodată FT în viaţa ei şi probabil că
nu va şti ce să facă dacă-i vei da un cec pentru douăzeci de
milioane de lire, ţinând cont de faptul că salariul ei este cam
de douăzeci de mii pe an.
— Va avea nevoie de ajutorul şi sfatul tău, Seb.

2432
 - JEFFREY ARCHER -

— Să fii sigură, mamă, că Farthings Kaufman va investi

capitalul doamnei dr. Barrington foarte judicios, conştient că
se va retrage în câţiva ani şi sperând să-i obţină un venit
regulat şi un loc în care să stea.
— Poate veni să stea cu noi în Somerset, a spus Emma.
Cabana veche a lui Maisie i se va potrivi de minune.
— E prea mândră pentru aşa ceva, a comentat Seb, şi o
ştii, mamă. De fapt, chiar mi-a zis că îşi caută un loc în
Cambridge, astfel încât să fie lângă prietenii ei.
— Dar, după terminarea preluării, va avea destui bani să-
şi cumpere un castel.
— Eu pariez, a zis Seb, că ea îşi va alege o casă mică, cu o
terasă, nu departe de colegiul ei.
— Eşti periculos de aproape de a deveni înţelept, a spus
Emma, întrebându-se dacă ar trebui să-şi împărtăşească
ultima problemă cu fiul ei.

2433
 - JEFFREY ARCHER -

4
— Şase luni, a spus Harry. Afurisitul ar fi trebuit să fie
spânzurat, flagelat şi tăiat în bucăţi.
— Ce tot spui? a întrebat Emma calmă, turnându-şi a
doua cană cu ceai.
— Vorbesc de ticălosul care a lovit o asistentă de la
urgenţă şi apoi a atacat un doctor, dar a primit doar şase
luni închisoare.
— Dr. Hands, a zis Emma. Deşi sunt de acord cu
sentimentele tale, a fost vorba de împrejurări speciale.
— Cum ar fi? a întrebat Harry.
— Asistenta în cauză nu a dorit să depună mărturie când
cazul a ajuns la tribunal.
— De ce nu? a întrebat Harry, lăsând ziarul jos.
— Mai multe dintre asistentele mele vin din străinătate şi
nu doresc să apară în boxa martorilor de teamă că
autorităţile ar putea descoperi că actele lor nu sunt
întotdeauna, să spunem, în ordine.
— Ăsta nu-i un motiv să te faci că nu observi aşa ceva, a
zis Harry.
— Nu prea avem de ales, dacă nu dorim ca NHS să se
prăbuşească.
— Asta nu schimbă faptul că barbarul a lovit o asistentă –
Harry s-a uitat iar la articol – într-o sâmbătă noaptea, când
era evident beat.
— Sâmbătă noaptea este indiciul, a spus Emma, pe care
William Warwick l-ar fi descoperit după ce ar fi discutat cu
asistenta-şefă şi ar fi aflat de ce dă drumul la radio în fiecare
sâmbătă după-masă, la ora cinci. Harry a ridicat o
sprânceană. Ca să audă rezultatul meciurilor Bristol City sau
Bristol Rovers, în funcţie de care dintre ele a jucat acasă în
acea zi. Harry nu a întrerupt-o. Dacă ar fi câştigat, ar fi
putut fi o seară liniştită la urgenţă şi recuperare. Dacă ar fi
fost egal, ar fi fost suportabil. Dar dacă ar fi pierdut, ar fi fost

2434
 - JEFFREY ARCHER -

un coşmar, pentru că pur şi simplu nu avem suficient

personal ca să se descurce.
— Doar din cauză că echipa a pierdut un meci de fotbal
acasă?
— Da, pentru că poţi fi sigur că fanii locali îşi vor îneca
supărarea în băutură, apoi vor sfârşi cu o bătaie. Unii dintre
ei, surpriză, surpriză, au apărut la urgenţă, unde au aşteptat
patru ore înainte ca cineva să se uite la ei. Rezultatul? În
camera de aşteptare izbucnesc şi mai multe bătăi şi, din
când în când, o asistentă sau un doctor încearcă să
intervină.
— Nu aveţi agenţi de pază care să se ocupe de asta?
— Mi-e teamă că nu suficienţi. Iar spitalul nu are resurse
să mai angajeze şi alţii pentru că şaptezeci la sută din banii
primiţi anual sunt cheltuiţi pe salarii, iar guvernul insistă să
ne reducem fondurile, nu să le creştem. Aşa că poţi fi sigur
că vom avea exact aceeaşi problemă şi în următoarea
sâmbătă seara, dacă Rovers vor fi învinşi de Cardiff City.
— Doamna Thatcher a avut idei pentru rezolvarea
problemei?
— Bănuiesc că e de aceeaşi părere cu tine, dragă.
Spânzurarea, flagelarea şi tocarea ar fi prea bune pentru ei.
Dar nu cred că vei găsi această idee în următoarele manifeste
ale Partidului Conservator.

Dr. Richards a ascultat pulsul pacientului său.

— 72 bpm, şi a mai bifat o casetă.
— Mai este ceva, sir Harry, a zis doctorul, punându-şi o
mănuşă din latex. Vreau să vă verific prostata.
— Hm, a zis el după câteva clipe. S-ar putea să fie o
umflătură aici. Ar trebui s-o urmărim. Puteţi să vă îmbrăcaţi,
sir Harry. În general, sunteţi într-o formă destul de bună
pentru un om aproape de şaizeci de ani. O vârstă la care cei
mai mulţi dintre noi se gândesc la pensionare.

2435
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu nu, a spus Harry. Mai trebuie să termin un alt

roman cu William Warwick înainte de a trece la următorul
roman, care mi-ar putea lua câţiva ani. Deci trebuie să
trăiesc cel puţin până la şaptezeci de ani. S-a înţeles,
domnule doctor Richards?
— Deci şaizeci de ani şi încă zece. Nu mai mult decât anii
acordaţi de Creator omului. Nu cred că va fi o problemă, a
mai spus el, atâta timp cât faceţi exerciţii. A verificat dosarul
pacientului. Când v-am văzut ultima oară, sir Harry, alergaţi
şase kilometri de două ori pe săptămână. Mai faceţi aşa şi
acum?
— Da, dar mărturisesc că nu mă mai cronometrez.
— Încă vi le mai faceţi între două şedinţe de scriere de
două ore?
— În fiecare dimineaţă, de cinci ori pe săptămână.
— Excelent. În acest caz, este mai mult decât reuşesc
pacienţi ai mei, mai tineri. Încă două întrebări. Cred că tot
nu fumaţi?
— Deloc.
— Şi de câte ori beţi într-o zi obişnuită?
— Un pahar cu vin la cină, dar nu la prânz. M-ar face să
dorm după-masa.
— Atunci, cinstit vorbind, şaptezeci de ani ar putea să nu
însemne mai nimic, atâta timp cât nu sunteţi călcat de un
autobuz.
— Nu prea există riscul acesta, pentru că autobuzul local
vizitează satul nostru doar de două ori pe zi, în ciuda
protestelor regulate ale Emmei către consiliul local.
Doctorul a zâmbit.
— Asta este preşedinta noastră! Dr. Richards a închis
dosarul, s-a ridicat de la birou şi l-a însoţit pe Harry afară
din camera de consultaţii.
— Ce mai face lady Clifton? a întrebat el în timp ce
mergeau pe coridor.

2436
 - JEFFREY ARCHER -

Emma ura titlul de „lady” pentru că simţea că nu-l

meritase şi insistase ca toţi cei de la spital să-i spună
doamnă Clifton sau doamnă preşedintă.
— Poate-mi spuneţi dumneavoastră, i-a replicat Harry.
— Nu sunt doctorul ei, a zis Richards, dar vă pot spune că
este cel mai bun preşedinte pe care l-am avut şi nu sunt
sigur cine va avea curajul s-o înlocuiască după ce se va
retrage, peste un an.
Harry a zâmbit. Ori de câte ori vizita Infirmeria Regală din
Bristol, simţea respectul şi afecţiunea pe care personalul le
avea pentru Emma.
— Dacă vom fi numiţi spitalul anului pentru a doua oară,
a mai spus dr. Richards, e sigur că va fi mulţumită ei.
În timp ce înaintau pe coridor, Harry a trecut de două
asistente care erau în pauza de ceai. A observat că una
dintre ele avea un ochi vânăt şi un obraz umflat pe care, cu
tot machiajul puternic, nu reuşea să-l ascundă. Dr. Richards
l-a condus pe Harry într-o rezervă goală în care se afla doar
un pat şi două scaune.
— Scoateţi-vă haina. Va veni o asistentă în curând.
— Mulţumesc, a zis Harry. De abia aştept să ne vedem
peste un an.
— Când voi primi toate rezultatele de la laborator, vi le voi
trimite. Nu pentru că mi-aş închipui că vor fi prea diferite de
cele de anul trecut.
Harry şi-a scos haina, a atârnat-o pe speteaza unui scaun,
şi-a scos pantofii şi s-a urcat în pat. S-a tolănit, a închis
ochii şi a început să se gândească la următorul capitol din
William Warwick şi trucul cu trei cărţi. Cum ar fi putut
suspectul să fie în două locuri în acelaşi timp? Ori era în pat
cu nevasta ori conducea maşina spre Manchester. Care
dintre ele? Doctorul lăsase uşa deschisă şi gândurile lui
Harry au fost întrerupte când a auzit pe cineva spunând:
— …„doctorul Hands”. Unde mai auzise numele acesta?
— Vrei să o anunţi pe asistenta-şefă? a zis o a doua voce.
— Deci bătrânul cu mâini rătăcitoare va scăpa iar.

2437
 - JEFFREY ARCHER -

— Atâta timp cât e doar cuvântul lui împotriva cuvântului

meu, nu are de ce se teme.
— Acum ce-a mai făcut?
Harry s-a ridicat, şi-a scos o agendă şi un creion din
buzunarul hainei şi a ascultat atent conversaţia purtată pe
coridor.
— Eram la spălătorie, la etajul trei, luând nişte cearşafuri
curate, când a intrat cineva. După ce s-a închis uşa şi am
auzit-o încuindu-se, mi-am dat seama că putea fi vorba de o
singură persoană. M-am făcut că nu aud, am luat nişte
cearşafuri şi am pornit direct spre uşă. Am încercat s-o
descui, dar el m-a prins şi s-a lipit de mine. Era dezgustător.
Mi-a venit să leşin. Nu e nevoie să mai ştie şi alţii, a zis el, e
doar puţin amuzament. Am încercat să-i ard un cot în mijloc,
dar el mă ţintuise de perete. Apoi m-a rotit şi a început să
mă sărute.
— Şi tu ce-ai făcut?
— I-am muşcat limba. El a ţipat, mi-a zis căţea şi m-a
plesnit peste faţă. Dar am avut destul timp atunci să descui
uşa şi să scap.
— Ar trebui să-l reclami. Este timpul ca nemernicul să fie
dat afară din spital.
— Nicio şansă. Când m-a văzut făcându-şi tura de
dimineaţă prin saloane, m-a avertizat că-mi voi căuta alt
serviciu dacă aş fi spus ceva şi a adăugat – vocea ei a devenit
o şoaptă – că atunci când o femeie îşi deschide gura, e bună
la un singur lucru.
— E bolnav, n-ar trebui să i se permită să scape aşa.
— Nu uita cât este de puternic. A făcut ca prietenul lui
Mandy să fie concediat după ce i-a spus poliţiei că l-a văzut
atacând-o, că de fapt el fusese cel care-o lovise. Aşa că ce
şanse aş avea eu după o înghesuială în camera de spălat?
Nu, m-am hotărât…
— Bună dimineaţa, sir Harry, a spus o asistentă intrând în
cameră şi închizând uşa în spatele ei.

2438
 - JEFFREY ARCHER -

— Dr. Richards m-a rugat să vă iau sânge şi să-l trimit la

laborator. Doar o verificare de rutină, aşa că vă rog să vă
suflecaţi o mânecă.

— Presupun că doar unul dintre noi este calificat să

devină preşedinte, a spus Giles, incapabil să-şi ascundă un
zâmbet.
— Nu este de râs, a zis Emma. Am schiţat deja în agendă
toate subiectele care trebuie să fie discutate. Le-am dat lui
Giles şi Grace câte un exemplar şi i-am lăsat să le consulte
înainte de a vorbi din nou.
— Poate ar trebui să vă pun la curent înainte de a trece la
prima problemă. Fratele şi sora ei au încuviinţat. Consiliul a
acceptat oferta finală a lui Cunard de trei lire şi patruzeci şi
unu de penny pe acţiune şi preluarea se va termina pe
douăzeci şi şase februarie.
— Cred că a fost o luptă grozavă, a zis Giles, părând cât se
poate de înţelegător.
— Trebuie să recunosc că, în timp ce-mi strângeam
lucrurile din birou, încă mă întrebam dacă am făcut ce
trebuia. Şi m-am bucurat că nu mai era şi altcineva în
cameră când am dat jos portretul bunicului, pentru că nu l-
aş fi putut privi în ochi.
— Aş fi încântat să-l primesc pe Walter înapoi la
Barrington Hall, a zis Giles. Poate să stea lângă bunica în
bibliotecă.
— Da fapt, Giles, preşedintele de la Cunard a întrebat dacă
poate să rămână în sala de consiliu cu toţi ceilalţi foşti
preşedinţi.
— Sunt impresionat, a spus Giles. Şi sunt chiar şi mai
convins că ai luat decizia corectă despre modul în care ar
trebui să-mi investesc o parte din bani, a adăugat el, fără să
dea nicio explicaţie.

2439
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar tu, Emma? a întrebat Grace, întorcându-se spre

sora ei. La urma-urmei, şi tu ţi-ai câştigat dreptul la un loc
în sala de consiliu.
— Bryan Organ a primit comanda să-mi facă portretul, a
zis Emma. Va fi pus vizavi de cel al bunicului.
— Şi Jessica ce-a spus despre asta? a întrebat Giles.
— Ea l-a recomandat. Chiar a cerut să fie de faţă la
şedinţele de pictură.
— Creşte atât de repede, a spus Grace.
— Este deja o tânără domnişoară, a spus Emma. Şi mă
gândesc să-i cer sfatul şi în altă problemă, a mai adăugat ea,
înainte de a reveni la agendă. După completarea
documentelor şi semnarea lor, a avut loc o ceremonie de
predare în sala de consiliu. După douăzeci şi patru de ore,
numele de Şantierele Navale Barrington’s care a atârnat atât
de mândru deasupra porţii de intrare a fost înlocuit de
Cunard.
— Ştiu că a trecut abia o lună, a zis Giles, dar Cunard şi-a
respectat angajamentul luat faţă de personal, mai ales faţă
de cei care sunt de mult cu noi?
— Complet, a spus Emma. Nimeni nu a fost concediat, cu
toate că o parte dintre veterani au profitat de pachetul
generos de pensionare. Seb a negociat pentru ei, oferindu-le
şi o excursie gratuită cu Buckingham sau Balmoral, aşa că
nu avem plângeri. Totuşi, trebuie să discutăm propria
noastră poziţie şi încotro ne vom îndrepta în continuare.
După cum ştiţi, ni s-a oferit o sumă de ajustare mai mare de
douăzeci de milioane de lire de persoană, cu alternativa de a
cumpăra acţiuni Cunard, variantă care are mai multe
avantaje.
— Câte acţiuni oferă? a întrebat Grace.
— Şapte sute şi zece mii de persoană, care anul trecut au
adus un dividend de 246.717 ₤. Deci v-aţi hotărât ce aveţi de
gând să faceţi cu banii voştri?
— Eu m-am hotărât, a spus Giles. După ce i-am cerut
sfatul lui Seb, m-am hotărât să iau jumătate în bani, pe care

2440
 - JEFFREY ARCHER -

Farthings Kaufman îi va investi pentru mine în consiliu şi

cealaltă jumătate în acţiuni Cunard. De curând au avut o
scădere, dar Seb mi-a spus că e normală după o preluare.
Totuşi, m-a asigurat că societatea bine condusă a lui Cunard
va continua să ofere dividende de trei sau patru la sută care
vor creşte an după an cu aceeaşi sumă.
— Asta sună foarte conservator, a zis Emma, necăjindu-şi
fratele.
— Cu „c” mic, a replicat Giles. Am mai fost de acord să
sponsorizez un asistent în cercetare de la Societatea Fabiană.
— Ce gest îndrăzneţ, a zis Grace fără să-şi ascundă
sarcasmul.
— Tu ai făcut ceva mai radical? a răspuns Giles,
întorcându-i sarcasmul.
— Sper că da, Oricum ceva mai amuzant.
Emma şi Giles s-au uitat fix la sora lor, ca doi studenţi din
clasă, aşteptând un răspuns.
— Am încasat deja cecul pentru întreaga sumă. Când i l-
am dat preşedintelui băncii, am crezut că va leşina. A doua
zi, Sebastian a venit în vizită la Cambridge şi, la sfatul lui,
am pus un milion deoparte pentru a acoperi orice problemă
fiscală şi alte zece milioane le-am pus într-un cont de
investiţii la Farthings Kaufman, pentru a fi împărţit între mai
multe companii vechi, cu reputaţie – după cum a spus el. Am
mai lăsat un milion în depozit la Midland care va fi mai mult
decât suficient să-mi cumpăr o căsuţă lângă Cambridge şi un
venit lunar garantat de aproximativ 30.000 ₤. Mult mai mult
decât am câştigat în toţi anii în care am fost profesor la
colegiu.
— Şi celelalte patru milioane?
— Am donat un milion fondului de restaurare al colegiului
Newnham, altă jumătate colegiului Fitzwilliam şi altă
jumătate pentru a fi împărţită la o duzină sau cam aşa ceva
de activităţi caritabile care m-au interesat tot timpul, dar
cărora nu am putut să le ofer mai mult de câtva sute de lire
în trecut.

2441
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă faci să mă simt vinovat, a zis Giles.

— Sper că da, Giles. Dar eu am intrat în Partidul Laburist
mult înaintea ta.
— Şi tot mai rămân două milioane, a spus Emma.
— Ştiu că nu-mi stă în fire, dar am fost la cumpărături cu
Jessica.
— Dumnezeule, pe ce i-o fi cheltuit? a întrebat Emma. Pe
diamante şi poşete?
— Sigur că nu, a spus Grace, supărată. Un Monet, un
Manet, două Picasso, un Pissarro şi un Lucian Freud,despre
care m-a asigurat că va fi noul mare pictor şi un tablou
numit Un papă ţipând şi pe care nu aş vrea să-l aud ţinând o
predică. Şi o schiţă a lui Henry Moore numită Regele şi
regina, pe care o admir de mult, precum şi o Barbara
Hepworth şi un Leon Underwood. Am refuzat să cumpăr un
Eric Gill după ce mi s-a spus că se culca împreună cu fiicele
lui. N-a părut s-o deranjeze pe Jessica – nu-i poţi nega
talentul, îmi amintea ea întruna – dar am pus piciorul în
prag. Ultima mea achiziţie a fost desenul copertei unei
înregistrări Beatles de Peter Blake, pe care i l-am dat lui
Jessica ca o recompensă pentru cunoştinţele şi expertiza ei.
A ştiut exact în care galerii să intrăm şi s-a târguit cu
vânzătorii ca un negustoraş din East End. N-am fost sigură
dacă era cazul să fiu mândră sau să-mi fie ruşine de ea. Şi,
trebuie să mărturisesc, până acum nu mi-am dat seama ce
amuzant este să cheltuieşti bani.
Emma şi Giles au început să râdă.
— Ne-ai făcut pe amândoi de râs, a zis Emma. De abia
aştept să văd colecţia. Dar unde o vei pune?
— Cred că am găsit o casă ideală în Trumpington cu
suficient spaţiu pe pereţi pentru toate picturile şi o grădină
destul de mare pentru ca statuetele să fie bine expuse. Aşa
că, în viitor, va fi rândul meu să vă invit în weekend. Nu am
încheiat încă târgul, dar l-am asmuţit pe Sebastian asupra
bieţilor agenţi imobiliari şi l-am lăsat să stabilească preţul.
Cu toate că nu pot crede că se va descurca mai bine decât

2442
 - JEFFREY ARCHER -

Jessica – ea este convinsă că galeria mea de artă va fi o

investiţie mult mai profitabilă decât stocurile şi acţiunile,
ceea ce mi-a amintit de tatăl ei care e tufă în domeniul ăsta.
A încercat să-i explice diferenţa dintre „apreciabil” şi
„apreciat”, dar n-a reuşit.
— Bravo, a zis Emma. Sper doar că mai există vreun
Monet şi pentru mine, pentru că şi eu aş vrea să-i cer sfatul,
cu toate că, cinstit vorbind, nu m-am decis încă ce să fac cu
averea. Am avut trei întâlniri cu Hakim Bishara şi Seb, dar
tot nu m-am putut hotărî. După ce am pierdut o funcţie de
preşedinte, m-am concentrat asupra noului pachet de
reforme NHS ale guvernului şi asupra consecinţelor sale
pentru Infirmeria Regală.
— Astea nu vor vedea niciodată lumina zilei dacă Margaret
Thatcher câştigă alegerile, a spus Giles.
— Aşa este, a spus Emma. Dar este responsabilitatea mea
să-mi pregătesc colegii din consiliu pentru consecinţe dacă
laburiştii vor reveni la putere. Nu intenţionez să-mi las
succesorul sau succesoarea, oricine ar fi, să meargă pe
ghicite. A făcut o pauză, apoi a întrebat: Mai sunt şi alte
probleme?
De sub masă, Giles a scos nişte machete superbe ale
navelor Buckingham şi Balmoral, împreună cu o sticlă de
şampanie.
— Draga mea Emma, a zis el, Grace şi cu mine îţi vom fi
recunoscători pe veci. Fără conducerea, dedicaţia şi
implicarea ta, nu ne-am afla în poziţia privilegiată în care
suntem acum. Îţi suntem, pentru totdeauna, recunoscători.
Trei pahare, utilizate de obicei pentru apă, au fost umplute
cu şampanie de Giles, dar Emma nu-şi putea lua ochii de pe
cele două machete.
— Vă mulţumesc, a zis când toţi şi-au ridicat paharele.
Dar vă mărturisesc că am savurat fiecare moment şi îmi
lipseşte deja funcţia de preşedinte. Mai am o surpriză pentru
voi. Cunard m-a rugat să mă alătur consiliului, aşa că şi eu

2443
 - JEFFREY ARCHER -

aş vrea să ţin un toast. S-a ridicat de la locul ei, cu paharul

ţinut sus.
— Pentru Joshua Barrington, care a fondat Şantierele
Navale Barrington în 1839 şi a obţinut un profit de treizeci şi
trei de lire, patru şilingi şi doi penny în primul său an ca
preşedinte, dar le-a promis acţionarilor că vor obţine mai
mult.
Giles şi Grace şi-au ridicat paharele.
— Pentru Joshua Barrington.
— Poate a venit momentul să celebrăm naşterea noului
meu nepot, Jake, a zis Giles, care va fi într-o zi următorul
preşedinte al unei bănci Farthings, din câte speră Seb.
— Ar fi prea mult să sperăm că Jake va face un lucru mai
important decât să fie bancher? a zis Grace.

2444
 - JEFFREY ARCHER -

5
— Cât de bună a fost sursa dumneavoastră?
— Impecabilă. Şi a scris tot ce a auzit, cuvânt cu cuvânt.
— Ei bine, nu pot pretinde, doamnă preşedintă, a zis
asistenta-şefă, că nu am auzit zvonuri de acest fel până
acum, dar nimic concret. Singura asistentă care a depus o
plângere până acum şi-a dat demisia după o săptămână.
— Ce opţiuni avem? a întrebat Emma.
— Ştiţi ceva despre asistentă, în afara discuţiei care a fost
auzită?
— Vă pot spune că presupusul atac a avut loc în
spălătoria de la etajul trei.
— Asta ar putea reduce cazul la o jumătate de duzină de
asistente.
— Şi că a fost de gardă cu dr. Hands mai devreme în acea
dimineaţă.
— Şi asta când a fost?
— Ieri.
— Atunci rămânem cu cel mult două sau trei asistente.
— Şi că era din India de Vest.
— Ah, a spus asistenta-şefă. M-am întrebat de ce Beverly
avea un ochi vânăt şi acum ştiu. Dar ar trebui să depună o
plângere oficială pentru ca să deschidem o anchetă de
moravuri.
— Şi cât va dura?
— De la şase la nouă luni şi chiar şi aşa, cum nu au fost
martori, nu v-aş da prea multe şanse.
— Deci ne-am întors de unde am plecat şi dr. Hands îşi va
continua amuzamentele în timp ce noi nu putem face nimic.
— Mi-e teamă că da, doamnă preşedintă, doar dacă…

2445
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă felicit pentru preluarea cu succes a companiei, a

spus Margaret Thatcher când Emma i-a răspuns la telefon,
cu toate că nu-mi imaginez că v-a fost uşor.
— Am fost sfâşiată, a recunoscut Emma. Dar consiliul,
familia mea şi consilierii profesionali au fost de acord cu toţii
să accept oferta lui Cunard.
— Şi cum vă umpleţi timpul, acum că nu mai sunteţi
preşedintă la Barrington’s?
— Mai am câteva luni până voi preda funcţia de la
Infirmeria Regală, dar după votul de aseară de lipsă de
încredere în guvern, se pare că-mi voi petrece majoritatea
timpului alergând prin vest şi asigurându-mă că veţi ajunge
în Downing Street.
— Aş prefera să alergaţi prin toată ţara în acelaşi scop, a
spus doamna Thatcher.
— Nu sunt sigură că înţeleg.
— Dacă veţi da drumul la televizor, veţi vedea cum prim-
ministrul este condus în palatul Buckingham pentru o
întâlnire cu regina. Domnul Callaghan îi va cere permisiunea
să dizolve parlamentul astfel încât să poată solicita alegeri
anticipate.
— S-a fixat o dată?
— Joi, pe trei mai. Şi aş vrea să-l înfruntaţi pe fratele
dumneavoastră.
— La ce vă gândiţi?
— După cum ştiţi probabil, el se ocupă din nou de
campania pentru voturile mărginaşe ale laburiştilor. Aceste
cincizeci sau şaizeci de circumscripţii vor determina din nou
rezultatul alegerilor. Cred că dumneavoastră sunteţi
persoana ideală pentru a face acelaşi lucru pentru Partidul
Conservator.
— Dar Giles are o vastă experienţă în campaniile
electorale. Este un politician cu experienţă…
— …şi nimeni nu-l cunoaşte mai bine decât
dumneavoastră.

2446
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că există o duzină de oameni sau mai mulţi care

sunt mai bine calificaţi să-şi asume această responsabilitate.
— Sunteţi prima mea alegere. Şi am impresia că fratele
dumneavoastră nu va fi încântat când va afla cu cine se
înfruntă. A urmat o tăcere lungă, după care doamna
Thatcher a continuat. Veniţi la Londra să vă întâlniţi cu
preşedintele partidului, Peter Thorneycroft. A aranjat deja
totul, deci acum am nevoie doar de un coordonator care să
insufle frica de Dumnezeu în preşedinţii locali din acele
circumscripţii marginale.
De data aceasta, Emma nu a mai ezitat.
— Când încep?
— Mâine-dimineaţă, la ora zece, în Biroul central, a
replicat şefa opoziţiei.

— Aţi dorit să mă vedeţi, doamnă preşedinte.

— Da, şi voi trece direct la subiect, a spus Emma chiar
înainte ca Hands să se aşeze. Am primit mai multe reclamaţii
de la asistente referitoare la comportamentul dumneavoastră
lipsit de etică.
— Mai multe? a zis Hands, aşezându-se pe scaun şi
părând relaxat.
— În ultimul an, asistenta-şefă a strâns dovezi şi mi-a
cerut să încep o anchetă oficială.
— Sunteţi invitata mea, a zis Hands. Veţi descoperi că
nimic nu se lipeşte, iar eu voi fi exonerat.
— Nimic nu se lipeşte? O alegere nefericită a cuvintelor,
domnule Hands, doar dacă, desigur…
— Dacă mai spuneţi un singur cuvânt, lady Clifton, le voi
cere avocaţilor mei să emită un mandat pentru calomnie.
— Mă îndoiesc. Ca şi dumneavoastră, m-am asigurat că
nu avem martori şi cu toate că accept că aţi putea fi exonerat
de acuzaţii, intenţionez să mă asigur că reputaţia

2447
 - JEFFREY ARCHER -

dumneavoastră va ajunge o zdreanţă şi nu veţi mai găsi

niciodată o slujbă în această ţară. Deci vă sugerez…
— Mă ameninţaţi cumva? Pentru că dacă o faceţi,
reputaţia dumneavoastră va fi distrusă, după ce ancheta se
va dovedi o pierdere de timp şi de bani – chiar când BRI a
redus iar, în acest an, fondurile pentru spital.
— Da, m-am gândit la asta, a spus Emma. În trecut,
puterea dumneavoastră a constat în cuvântul
dumneavoastră contra celui al unei tinere asistente. Dar de
data aceasta nu veţi avea de-a face cu o tânără speriată, ci
chiar cu preşedintele spitalului. Şi da, sunt gata să-mi risc
reputaţia contra celei a dumneavoastră.
— Blufaţi, a zis Hands. Mai aveţi mai puţin de un an până
la pensionare şi chiar nu vreţi să fiţi ţinută minte doar
pentru asta.
— Greşiţi din nou, dr. Hands. Când se va da în vileag ceea
ce sunteţi, presupun că ceilalţi doctori şi cele şaisprezece
asistente care au depus reclamaţii scrise – Emma a bătut
într-un dosar gros aflat pe birou în faţa ei – vor fi
recunoscători pentru intervenţia mea, iar dumneavoastră vă
va fi dificil să vă angajaţi chiar şi într-un stat african de care
nu a auzit nimeni.
De data aceasta, Hands a ezitat înainte de a vorbi.
— Îmi asum riscul. Cred că nu aveţi dovezi suficiente
pentru a deschide o anchetă.
Emma s-a aplecat în faţă, a format un număr din exterior
şi a trecut telefonul pe amplificator. După un moment,
amândoi au auzit cuvântul:
— Editorul la telefon.
— Bună dimineaţa, Reg. Sunt Emma Clifton.
— Pe care dintre reporterii mei vrei să-i omori în dimineaţa
asta, Emma?
— De data asta, nu pe unul dintre reporterii tăi, ci pe unul
dintre doctorii mei.
— Spune-mi mai multe.

2448
 - JEFFREY ARCHER -

— Tocmai încep să investighez comportarea unui doctor de

la spital şi m-am gândit că ai vrea să auzi şi tu înainte ca
ziarele naţionale să înhaţe ştirea.
— Frumos din partea ta, Emma. Hands a început să-i facă
semne frenetice cu mâna. Dar dacă povestea va apărea în
ediţia de seară, ar trebui să trimit un reporter imediat la
spital.
— Am o întâlnire la unsprezece, a zis Emma, uitându-se în
agendă, dar te sun eu peste câteva clipe dacă pot s-o mut.
Când Emma a închis telefonul, a observat picături de
sudoare pe fruntea lui Hands.
— Dacă-mi anulez întâlnirea cu reporterul de la Bristol
Evening News, a zis ea, bătând iar în dosar, vă aştept să
dispăreţi din acest spital până la amiază. Dacă nu, vă
recomand să luaţi ediţia de seară a ziarului, în care veţi
descoperi exact ce părere am despre doctorii de felul
dumneavoastră. Să staţi lângă telefon, pentru că sunt sigură
că vor dori să audă şi părerea dumneavoastră.
Hands s-a ridicat nesigur de la locul lui şi a ieşit din
cameră fără să mai spună nimic. După ce s-a închis uşa,
Emma a ridicat telefonul şi a format iar numărul la care
promisese să sune mai târziu.
— Mulţumesc, a zis ea, când i s-a răspuns.
— Mi-a făcut plăcere, a răspuns Harry. Când vii acasă la
cină?

— Dacă ai de gând să rămâi următoarea lună în Londra, a

spus Harry, după ce-a auzit veştile de la Emma, unde
intenţionezi să stai?
— Cu Giles. Aşa voi putea supraveghea fiecare mişcare a
lui.
— Şi el pe a ta. Dar nu-l văd fiind de acord cu un
aranjament atât de comod.

2449
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu prea va avea de ales, a zis Emma. Se vede că ai uitat

că sunt proprietarul casei numărul douăzeci şi trei din Smith
Square. Deci, în cazul în care cineva îşi va căuta un loc
temporar de şedere, acela va fi Giles, nu eu.

2450
 - JEFFREY ARCHER -

GILES BARRINGTON
1979–1981

2451
 - JEFFREY ARCHER -

6
— Vrei să auzi veştile rele? a spus Giles, intrând în biroul
lui Griff Haskins şi trântindu-se pe scaun, în faţa unui om
care-şi aprindea a patra ţigară din dimineaţa aceea.
— Tonny Benn a fost găsit beat într-un bordel?
— Mai rău. Sora mea conduce campania pentru
circumscripţiile marginale.
Agentul laburist veteran s-a prăbuşit în scaun şi n-a mai
zis nimic o vreme.
— Un oponent formidabil, a zis el în cele din urmă. Şi când
te gândeşti că eu am învăţat-o tot ce ştie. Şi nu numai să
lupte pentru circumscripţiile de margine.
— Şi e din ce în ce mai rău. Va sta cu mine în Smith
Square pe toată durata campaniei.
— Atunci arunc-o în stradă, a zis Griff, părând serios.
— Nu pot. Ea este de fapt proprietara casei. Eu sunt
chiriaşul.
Asta l-a adus la tăcere un timp pe Griff, dar şi-a revenit
repede.
— Atunci va trebui să profităm de această situaţie. În
cazul în care Karin poate afla de dimineaţă cu ce se va ocupa
în ziua respectivă, vom fi întotdeauna cu o mişcare înainte.
— Drăguţă idee, a spus Giles, doar că nu sunt sigur de
partea cui este soţia mea.
— Atunci arunc-o în stradă.
— Nu cred că aşa voi obţine votul femeilor.
— Deci va trebui să ne bazăm pe Markham. Roagă-l să-i
asculte telefoanele şi să-i deschidă poşta, dacă este cazul.
— Markham votează cu conservatorii, ca întotdeauna.
— Dar nu există nimeni în casa ta care să susţină Partidul
Laburist?
— Silvina, menajera. Dar nu vorbeşte prea bine în engleză
şi nu sunt sigur că are drept de vot.
— Atunci va trebui să-ţi ţii ochii şi urechile deschise
pentru că vreau să ştiu ce pune sora ta la cale în fiecare

2452
 - JEFFREY ARCHER -

minut ai fiecărei zile. În ce circumscripţii are intenţia să

meargă, care conservatori vor vizita acele circumscripţii şi
orice mai poţi afla.
— Şi ea va fi încântată să afle ce pun eu la cale, a zis
Giles.
— Atunci trebuie să-i dăm informaţii eronate.
— Îşi va da seama de a doua zi.
— Posibil, dar nu uita, tu ai mai multă experienţă decât ea
când e vorba de luptele electorale. Ea învaţă încă şi se
bazează mult pe adversarul meu.
— Îl cunoşti?
— John Lacy, a zis Griff. Îl cunosc mai bine decât pe
propriul meu frate. Am jucat rolul lui Cain pentru Abel al lui
timp de treizeci de ani. Şi-a stins un chiştoc înainte de a-şi
aprinde altă ţigară. Prima oară m-am întâlnit cu Lacy în
1945, Attlee contra Churchill şi, ca un rottweiller, de atunci
îşi linge rănile.
— Atunci să-l folosim pe Clem Attlee ca pe o sursă de
inspiraţie şi să procedăm cum a procedat el cu Churchill.
— Aceasta este probabil ultima alegere la care mai
participă, a zis Griff, de parcă ar fi vorbit singur.
— Şi a noastră, a spus Giles, dacă vom pierde.

— Dacă locuiţi în aceeaşi casă cu fratele dumneavoastră, a

spus Lacy, ar trebui să profităm.
Emma s-a uitat peste birou la şeful ei de personal şi a
simţit că-şi va da seama repede cum îi merge mintea. Lacy
avea probabil un metru nouăzeci şi unu şi, cu toate că nu
făcuse niciun alt sport decât hăituitul laburiştilor, nu avea
niciun gram de grăsime în plus pe el. Un om care considera
că somnul este un lux pe care nu şi-l putea permite, care nu
credea în pauzele de masă, care nu băuse şi nici nu fumase
vreodată şi care pleca de la partid doar în dimineţile de
sâmbătă să adore singura fiinţă pe care o considera

2453
 - JEFFREY ARCHER -

superioară liderului său. Părul lui grizonant şi rărit îl făcea

să pară mai vârstnic decât era şi ochii lui albaştri,
pătrunzători, nu te scăpau niciodată din vedere.
— La ce te gândeşti? l-a întrebat Emma.
— În momentul în care fratele dumneavoastră pleacă
dimineaţa de acasă, trebui să ştiu în care circumscripţii
intenţionează să meargă şi ce lideri ai politicienilor laburişti îl
vor însoţi, astfel încât oamenii noştri să-i poată aştepta de
îndată ce coboară din tren.
— Este cam incorect, nu?
— Puteţi fi sigură, lady Clifton…
— Emma.
— Emma. Nu încercăm să câştigăm un concurs de gătit la
sărbătoarea locală, ci alegerile generale. Miza este foarte
mare. Trebuie să consideri orice socialist un inamic pentru
că aşa este la război. Este treaba ta să te asiguri că peste
patru săptămâni, niciunul dintre ei nu va rămâne în picioare
– şi asta-l include şi pe fratele tău.
— Îmi va lua puţin timp să mă obişnuiesc cu ideea.
— Ai douăzeci şi patru de ore. Şi nu uita, fratele tău este
cel mai bun şi Griff Hoskins cel mai rău, ceea ce-i face o
combinaţie formidabilă.
— Deci de unde încep?
Lacy s-a ridicat de la birou şi s-a dus spre o hartă mare,
prinsă de perete.
— Sunt şaizeci şi două de locuri marginale pe care trebuie
să le câştigăm dacă vrem să avem şansa să formăm guvernul
următor, a zis el, înainte ca Emma să se apropie de el.
Fiecare dintre ele necesită doar o schimbare de patru la sută
sau mai mică pentru a trece de la un partid la altul. Dacă
ambele partide majoritare sfârşesc cu treizeci şi unu dintre
aceste locuri – a bătut în hartă – vom ajunge la un parlament
fără majoritate. Dacă unul dintre ele va câştiga zece locuri,
vor avea o majoritate de douăzeci în Cameră. Atât de
importantă este misiunea noastră.
— Şi celelalte şase sute de locuri?

2454
 - JEFFREY ARCHER -

— Majoritatea vor fi decise mult înainte de deschiderea

urnei. Pe noi ne interesează doar locurile pentru care voturile
se numără, nu se ponderează. Vor apărea desigur una sau
două surprize, ca întotdeauna, dar nu avem timp să
încercăm să aflăm care vor fi acestea. Treaba noastră este să
ne concentrăm pe cele şaizeci şi două de marginale şi să ne
asigurăm că fiecare trimite un membru conservator în
parlament.
Emma s-a uitat mai atentă la lista lungă de locuri
începând cu ultimul, Basildon, majoritatea laburistă de 22,
pentru schimbare era necesară o modificare de doar 0,1 la
sută.
— Dacă nu-l putem câştiga pe acesta, a zis Lacy, va trebui
să mai suportăm încă cinci ani un guvern laburist. Degetul
lui a coborât în josul hărţii. Gravesend, care necesită doar
4,1 la sută pentru schimbare. Dacă aceasta devine
modificarea uniformă în ţară, va garanta conservatorilor o
majoritate de treizeci.
— Ce sunt aceste şapte pătrăţele de-a lungul fiecărei
circumscripţii?
— Avem nevoie ca fiecare să fie bifat înainte de ziua
alegerilor.
Emma a analizat titlurile: candidat, modificare necesară,
agent, preşedinte, conductori, circumscripţie adoptată, AOP.
— Trei locuri nici măcar nu au un candidat, a zis Emma,
privind suspicioasă lista.
— Vor trebui să aibă până la sfârşitul săptămânii, altfel
vor putea apărea cu un membru laburist neopozabil şi nu
putem lăsa să se întâmple asta.
— Dar dacă nu putem găsi un candidat adecvat atât de
repede?
— Vom găsi pe cineva, a spus Lacy, chiar dacă este idiotul
satului şi sunt deja câţiva gata să treacă de partea noastră a
Camerei, unii dintre ei în poziţii sigure.
Emma a râs şi ochii ei s-au îndreptat către „Circumscripţia
adoptată”.

2455
 - JEFFREY ARCHER -

— Un loc sigur va adopta o circumscripţie marginală

alăturată, i-a explicat Lacy, oferindu-i asistenţa unui agent
prin experienţă, propagandă electorală, chiar şi bani, dacă
este nevoie. Avem fonduri de rezervă suficiente pentru a oferi
oricărui loc marginal zece mii de lire într-o clipă.
— Da, mi-am dat seama de asta la ultimele alegeri când
lucram în Vest, a zis Emma. Dar mi-am dat seama că unele
circumscripţii sunt mai cooperante decât celelalte.
— Da, îţi vei da seama că aceeaşi situaţie apare în toată
ţara. Preşedinţii locali care cred că ştiu cum se conduce o
campanie mai bine ca noi, trezorieri care mai curând ar
pierde alegerile decât să se despartă de un bănuţ din contul
lor curent. Membri ai parlamentului care pretind că şi-ar
pierde locurile chiar când au o majoritate de douăzeci de mii.
Ori de câte ori ne întâlnim cu soiul acesta de probleme, tu
trebuie să fii cea care să apeleze la preşedintele
circumscripţiei şi să le rezolve. Şi nu doar pentru că nu vor
ţine seama de un agent, oricât de senior ar fi, ci mai ales
pentru că ei ştiu că Mama te ascultă pe tine.
— Mama?
— Îmi pare rău, a spus Lacy. Este prescurtarea folosită de
agenţi pentru lider. Emma a zâmbit.
— Şi OAP40? a întrebat ea, punându-şi degetul pe rândul
de jos.
— Nu e vorba de pensionari de vârstă înaintată, a spus
Lacy, deşi s-ar putea ca ei să decidă cine va câştiga alegerile
deoarece, presupunând că se pot mişca, este cel mai probabil
că ei vor fi cei care vor vota. Şi chiar dacă nu pot merge, le
vom da o maşină şi un şofer care să-i ducă la cel mai
apropiat loc de votare. Când eram un agent tânăr, chiar am
dus pe cineva la vot cu targa. Abia când l-am adus înapoi
acasă mi-a spus că a votat cu laburiştii.
Emma a încercat să nu râdă.
— Nu, a continuat Lacy, este vorba de OAP, care înseamnă
Oricare Alte Probleme, din care vor apărea multe în fiecare zi.
40
OAP – în engleză „Old Age Pensioners”.
2456
 - JEFFREY ARCHER -

Dar voi încerca să mă asigur că vei avea de-a face doar cu

cele mai dificile, pentru că majoritatea timpului vei fi pe
drum, în timp ce eu voi rămâne aici, la bază.
— Mai există şi alte veşti bune? a întrebat Emma, în timp
ce studia harta.
— Da. Poţi să fii sigură că opoziţia are de înfruntat exact
aceleaşi probleme ca noi şi să fii mulţumită că nu avem o
cutie cu titlul „Sindicate”. Lacy s-a întors către şefa lui. Mi s-
a spus că eşti obişnuită cu metodele lui Griff Haskins, mâna
dreaptă a fratelui tău. Îl cunosc bine de multă vreme, dar
nu-l ştiu de fapt deloc, astfel încât cum este să lucrezi cu el?
— Este nemilos. Nu crede că s-ar putea acorda cuiva
prezumţia de nevinovăţie, munceşte la nesfârşit şi consideră
că toţi conservatorii sunt copiii diavolului.
— Dar ştim amândoi că are o mare slăbiciune.
— E adevărat, a spus Emma, dar nu bea niciodată în
timpul unei campanii. De fapt, nu se atinge de o picătură
până ce ultimul vot a fost dat de ultima circumscripţie când,
fie că au câştigat, fie că nu, se face turtă.

— Văd că ultimul sondaj de opinie le dă laburiştilor doi la

sută în plus, a zis Karin, ridicându-şi privirea de pe ziar.
— Fără politică la micul dejun, te rog, a spus Giles. Şi mai
ales nu şi când Emma este în cameră.
Karin i-a zâmbit cumnatei sale.
— Ai observat că apare şi fosta ta soţie în ziar? l-a întrebat
Emma.
— Acum ce-a mai făcut?
— Se pare că lady Virginia îl va retrage pe Hon. Freddie de
la şcoala maternală particulară din Scoţia. William Hickey dă
de înţeles că a rămas iar fără bani.
— Nu mi-am imaginat vreodată că ai citi Express, a spus
Giles.

2457
 - JEFFREY ARCHER -

— Şaptezeci şi trei la sută dintre cititori o susţin pe

Margaret Thatcher, a spus Emma, şi de aceea nu-mi pierd
timpul cu Mirror.
Când a sunat telefonul, Giles a plecat imediat de la masă
şi, ignorând telefonul de pe gheridon, s-a retras pe coridor,
închizând uşa în spatele lui.
— Unde pleacă azi? a şoptit Emma.
— Aş zice că în cinci, a zis Karin, cu toate că vreau să-ţi
spun că şoferul îl duce la Paddington.
— Reading 3,7 la sută, Bath 2,0 la sută, Bristol 1,6 la
sută, Exeter 2,7 la sută şi Truro…
— Nu poate fi vorba şi de Truro, a comentat Karin. Are o
întâlnire la Camera de Transporturi la ora opt în seara asta,
aşa că nu s-ar putea întoarce la timp. S-a oprit când
Markham a intrat în cameră, aducând cafea proaspătă.
— Cu cine vorbeşte fratele meu la telefon? a întrebat,
aparent nepăsătoare, Emma.
— Cu domnul Denis Headley.
— Ah, da şi merg la…
— Reading, my lady, a spus valetul, turnându-i Emmei o
cană de cafea.
— Ai fi fost un spion bun, a spus Emma.
— Mulţumesc, my lady, a spus Markham, înainte de a
strânge farfuriile şi a părăsi camera.
— De unde ştii că nu este chiar spion? a şoptit Karin.

2458
 - JEFFREY ARCHER -

7
Dacă cineva i-ar fi cerut Emmei să spună ce se întâmplase
în următoarele douăzeci şi opt de zile, ea le-ar fi descris ca pe
o perioadă neclară şi lungă. Zilele începeau cu ea sărind într-
o maşină la ora şase dimineaţa în fiecare zi şi continuând
fără pauză până ce adormea, de obicei într-un vagon gol sau
în locul din spate dintr-un avion, pe la ora unu, în dimineaţa
următoare.
Giles urmărea acelaşi program: aceleaşi mijloace de
transport, aceleaşi ore, alte circumscripţii. În loc să se
spioneze întruna unul pe altul, drumurile lor se încrucişau
rareori.
Sondajele prezentau continuu Partidul Laburist cu două
puncte în avans, iar John Lacy a avertizat-o pe Emma că, în
ultima săptămână dinaintea alegerilor, electoratul tindea să
se îndrepte către guvernul existent. Emma nu a simţit asta
în timp ce discuta cu oamenii, pe străzile principale, dar s-a
gândit dacă nu cumva votanţii erau doar politicoşi când îi
zăreau rozeta albastră şi îi întreba cu cine vor vota. Ori de
câte ori doamna Thatcher era întrebată despre sondaje în
timp ce umbla prin ţară, ea răspundea întotdeauna:
— Sondajele de paie sunt pentru oamenii din paie. Doar
oamenii adevăraţi vor vota pe trei mai.
Cu toate că ea şi doamna Thatcher au discutat o singură
dată în timpul campaniei, Emma a ajuns la concluzia că
liderul partidului ei era fie o actriţă foarte bună, fie credea cu
adevărat că Partidul Conservator va câştiga.
— Există doi factori pe care sondajele nu pot să-l ia în
consideraţie, i-a spus Emmei. Câţi oameni doresc să
recunoască că vor vota o femeie ca prim-ministru şi cât de
multe soţii nu le spun soţilor că-i vor vota pe conservatori
pentru prima oară.

2459
 - JEFFREY ARCHER -

Atât Giles cât şi Emma erau în Bristol în ultima zi a

campaniei şi, când a bătut de zece şi ultimul vot a fost dat,
niciunul nu avea încredere suficientă ca să prevadă
rezultatul final. S-au întors amândoi la Londra cu trenul, dar
nu în acelaşi vagon.
John Lacy îi spusese Emmei că ierarhia ambelor partide se
va reuni la cartierele lor generale – Biroul Central al
Conservatorilor şi Camera de Transport a Laburiştilor, cu
santinele politice aflate în toate colţurile Smith Square –
unde vor aştepta rezultatele.
— Pe la ora două a.m., a anunţat-o Lacy, tendinţa va fi
clară şi probabil vom şti cine va forma următorul guvern. Pe
la patru a.m., luminile vor străluci într-o clădire şi
sărbătorirea va continua până dimineaţa.
— Şi în cealaltă clădire? a spus Emma.
— Luminile vor începe să se stingă pe la trei, iar învinşii îşi
vor croi drum spre casă şi se vor decide cine trebuie blamat
în timp ce se vor pregăti să lupte în opoziţie.
— Care crezi că va fi rezultatul? îl întrebase Emma pe
agentul-şef în ajunul sondajului.
— Predicţiile sunt pentru hoţi şi agenţi de pariuri, îi
răspunse Lacy. Dar, oricare va fi rezultatul, a mai zis el, a
fost o onoare să lucrez cu Boadicea din Bristol.
Când trenul a ajuns în Paddington, Emma a coborât
repede şi a luat primul taxi disponibil. Când s-a întors în
Smith Square, a fost uşurată văzând că Giles încă nu
apăruse, dar Harry o aştepta. A făcut repede un duş şi şi-a
schimbat hainele după care amândoi s-au îndreptat spre
cealaltă parte a piaţetei.
A fost surprinsă văzând câţi oameni au recunoscut-o. Unii
chiar au aplaudat-o când a trecut pe lângă ei, în timp ce alţii
au privit-o tăcuţi şi posomorâţi. Apoi s-au auzit urale şi
Emma s-a întors şi l-a văzut pe fratele ei coborând dintr-o
maşină şi făcându-le cu mâna suporterilor partidului său
înainte de a intra în Camera de Transport.

2460
 - JEFFREY ARCHER -

Emma a reintrat într-o clădire care-i devenise mult prea

familiară în ultima lună şi a fost întâmpinată de mai mulţi
membri importanţi ai partidului cu care se mai întâlnise în
timpul campaniei. Oamenii stăteau în jurul televizoarelor în
fiecare cameră pentru că susţinătorii, angajaţii şi personalul
Biroului Central aşteptau primele rezultate. Nu se vedea
niciun politician. Toţi se întorseseră în circumscripţiile lor,
aşteptând să afle dacă mai erau încă membri ai
parlamentului.
Prima centralizare a fost anunţată la 1:23 a.m., cu o
deplasare de 1,9 la sută în favoarea conservatorilor. S-au
auzit doar urale slabe pentru că toţi ştiau că aceasta
însemna un parlament fără majoritate, cu John Callaghan
reîntorcându-se la palat pentru a fi întrebat dacă poate
forma un guvern.
La 1:43 a.m., uralele au devenit mai puternice când
conservatorii au câştigat în Basildon, ceea ce, pe harta
Emmei, însemna o majoritate conservatoare de aproximativ
30. După aceea, rezultatele au început să curgă iute, inclusiv
o renumărare în Bristol.
Până ce doamna Thatcher a revenit din circumscripţia ei,
Finchley, puţin după trei a.m., luminile se stingeau deja în
Camera de Transport. Când a intrat în Biroul Central,
îndoielnicii erau deja susţinători înfocaţi, iar susţinătorii mai
vechi abia aşteptau să i se alăture primei sale administraţii.
Şefa opoziţiei s-a oprit la jumătatea scărilor şi a ţinut un
scurt discurs de mulţumire. Emma a fost emoţionată de
faptul că numele ei a fost pomenit şi el. După ce a strâns mai
multe mâini, doamna Thatcher a părăsit clădirea după
câteva minute, explicându-le că o aşteaptă o zi plină. Emma
s-a întrebat dacă se ducea vreodată la culcare.
Chiar după ora 4 a.m., Emma a intrat în biroul lui John
Lacy pentru ultima oară şi l-a găsit lângă hartă, completând
ultimele rezultate.
— Ce prevezi? l-a întrebat ea, uitându-se la marea de
casete albastre.

2461
 - JEFFREY ARCHER -

— Arată o majoritate de peste patruzeci, a replicat Lacy.

Mai mult decât suficient pentru o guvernare de cinci ani.
— Şi cele şaizeci şi două de locuri marginale ale noastre? l-
a întrebat Emma.
— Le-am câştigat pe toate, mai puţin trei, dar sunt la a
treia renumărare în Bristol, aşa că s-ar putea să fie doar
două.
— Cred că-i putem permite lui Giles măcar atât, a şoptit
Emma.
— Întotdeauna am ştiu că eşti moale ca o cârpă udă, a zis
Lacy.
Emma s-a gândit la fratele ei şi la cum se simţea el
probabil acum.
— Noapte bună, John, a spus ea. Şi îţi mulţumesc pentru
tot. Ne mai vedem peste cinci ani, a mai zis înainte de a ieşi
din clădire şi a se întoarce la casa ei, de cealaltă parte a
piaţetei, unde dorea să revină în lumea reală.

Emma s-a trezit după câteva ore şi l-a găsit pe Harry

aşezat pe pat, lângă ea, ţinând o cană cu ceai.
— Vii cu noi la micul dejun, dragă, acum că ţi-ai terminat
treaba?
Ea a căscat şi s-a întins.
— Nu e o idee rea, Harry Clifton, pentru că e vremea să mă
întorc la lucru.
— Deci care sunt planurile pentru azi?
— Trebuie să mă întorc la Bristol, isteţule. Am o întâlnire
cu noul preşedinte numit al spitalului la trei după-amiază ca
să discutăm priorităţile pentru anul următor.
— Îţi place succesorul tău?
— Cât se poate de mult. Simon Dawkins este un
administrator grozav şi a fost un adjunct leal, aşa că mă
aştept ca predarea să fie lejeră.

2462
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci te las să te îmbraci, a spus Harry, înainte de a-i

da soţiei sale ceaiul şi de a coborî să-l vadă pe Giles la micul
dejun.
Giles stătea în capătul îndepărtat al mesei, înconjurat de
ziarele de dimineaţă, care nu erau prea plăcut de citit. A
zâmbit pentru prima oară după câteva zile când cumnatul lui
a intrat în cameră.
— Cum te simţi? l-a întrebat Harry, punând mâna pe
umărul celui mai vechi prieten al său.
— Am avut şi dimineţi mai bune, a recunoscut Giles,
împingând ziarele într-o parte. Dar nu mă pot plânge. Am
fost ministru timp de nouă ani în ultimii paisprezece şi mai
am încă o şansă să-mi reiau poziţia peste cinci ani, pentru că
nu-mi vine să cred că femeia aceea va rezista.
Amândoi s-au ridicat când Emma a intrat în cameră.
— Felicitări, surioară, a zis Giles. Ai fost un adversar
valoros şi a fost o victorie meritată.
— Mulţumesc, Giles, a spus ea, îmbrăţişându-şi fratele,
un lucru pe care nu-l mai făcuse de douăzeci şi opt de zile. Şi
ce pui la cale azi? l-a întrebat după ce s-a aşezat lângă el.
— În dimineaţa asta va trebui să predau sigiliile biroului
meu astfel încât femeia asta, a spus el, împungând cu
degetul o fotografie de pe prima pagină a Daily Express, să-şi
poată forma prima şi sper că şi ultima administraţie.
Thatcher trebuie să ajungă la palat la zece, unde va strânge
mâini înainte de a fi condusă în triumf în Downing Street. O
să poţi vedea la televizor, dar sper că mă vei ierta dacă nu
mă uit şi eu.

După ce Emma a terminat de făcut bagajele, Harry a pus

valizele lângă uşa din faţă înainte de a i se alătura în salon şi
n-a fost surprins găsind-o lipită de televizor. Nici măcar nu s-
a uitat să vadă cine a intrat în cameră.

2463
 - JEFFREY ARCHER -

Trei maşini Jaguar negre ieşeau din Buckingham Palace.

Oamenii strânşi pe trotuarele din afara porţilor palatului au
început să-şi agite mâinile şi să aplaude când convoiul a
luat-o în sus, pe lângă mall, către Whitehall. Robin Day
comenta cursiv.
— Noul prim-ministru îşi va petrece prima sa dimineaţă la
Cabinet. Se aşteaptă ca lordul Carrington să fie ministru de
externe, iar Leon Brittan, ministru de interne. În ceea ce
priveşte celelalte numiri, va trebui să aşteptăm să vedem cine
va fi preferat. Nu presupun că vor fi multe surprize, cu toate
că puteţi fi destul de siguri că mai mulţi politicieni stau
nerăbdători lângă telefon, sperând să primească un apel de
la Numărul 10, a mai zis el când cele trei maşini au intrat pe
Downing Street.
Când prim-ministrul a coborât din maşină, s-au auzit alte
urale. Ea a ţinut un mic discurs, citându-l pe Sfântul
Francisc din Assisi înainte de a intra la numărul 10.
— Mai bine să pornim, a spus Harry, sau vom pierde
trenul.

Emma şi-a petrecut după-amiaza cu Simon Dawkins,

succesorul ei la Infirmeria Regală din Bristol, înainte de a
face ordine în acea zi în al doilea birou al său. Şi-a umplut
bancheta din spate a maşinii şi portbagajul cu lucrurile
personale pe care le strânsese în ultima decadă. Când a ieşit
încet afară din spital, nu s-a uitat înapoi. Aştepta cu
nerăbdare o cină liniştită la Manor House cu Harry şi pe
urmă dorea să-şi pună capul pe pernă înainte de miezul
nopţii pentru prima oară în câteva săptămâni, sperând să
doarmă mai mult de câteva ore.

2464
 - JEFFREY ARCHER -

Emma era în halat, bucurându-se de un mic dejun tihnit

când a sunat telefonul.
Harry a ridicat receptorul de pe măsuţă şi a ascultat o
clipă înainte de a acoperi microfonul şi a şopti:
— Este de la Numărul 10.
Emma s-a ridicat repede şi a luat receptorul, presupunând
că la celălalt capăt al liniei era doamna Thatcher.
— Aici este Numărul 10, a zis o voce formală. Prim-
ministrul se întreabă dacă aţi putea să vă vedeţi azi, la
douăsprezece şi jumătate.
— Da, desigur, a răspuns Emma, fără să se gândească.
— Când? a întrebat Harry după ce ea a pus receptorul jos.
— Douăsprezece şi jumătate la Numărul 10.
— Atunci mai bine te-ai îmbrăca imediat până ce aduc eu
maşina în faţa casei. Trebuie să ne mişcăm repede dacă vrei
să prinzi trenul de zece şi zece.
Emma a fugit în sus pe scări şi i-a luat mai mult decât
credea să se decidă asupra ţinutei. Până la urmă a ales un
taior albastru cu o bluză albă din mătase.
Harry a reuşit să-i spună:
— Arăţi grozav, în timp ce accelera pe alee şi ieşea pe
poarta din faţă, fericit că evitase îmbulzeala de dimineaţă. A
oprit maşina lângă Temple Meads chiar după zece.
— Sună-mă când ajungi acolo, a strigat el către figura care
se îndepărta, dar n-a fost sigur dacă Emma îl auzise.
Emma n-a putut să nu se gândească în timp ce trenul
părăsea gara că, dacă Margaret ar fi dorit doar să-i
mulţumească, ar fi putut s-o facă la telefon. S-a uitat prin
ziarele de dimineaţă care erau pline cu fotografii ale noului
prim-ministru şi cu detalii ale numirilor efectuate de ea.
Cabinetul urma să se întrunească pentru prima oară la ora
zece în acea dimineaţă. Şi-a verificat ceasul: 10:15 a.m.
Emma a coborât printre primii din tren şi a fugit tot timpul
către şirul de taxiuri. Când a ajuns în faţa cozii şi a spus:

2465
 - JEFFREY ARCHER -

— Numărul 10, Downing Street şi trebuie să ajung acolo

până la douăsprezece treizeci. Şoferul a privit-o de parcă ar fi
voit să-i spună: lasă vrăjelile.
Când taxiul a ajuns la Whitehall şi s-a oprit în capătul
Downing Street, un poliţist s-a uitat în spate, a zâmbit şi a
salutat. Taxiul a condus încet până la uşa din faţă de la
Numărul 10. Când Emma şi-a scos portofelul, şoferul a zis:
— E pe gratis, domniţă. Am votat cu Partidul Conservator,
deci nu e cu plată. Şi, apropo, noroc.
Înainte ca Emma să bată la uşă, aceasta s-a deschis încet.
A intrat şi a dat peste o tânără care o aştepta.
— Bună dimineaţa, lady Clifton. Numele meu este Alison şi
sunt una dintre secretarele personale ale prim-ministrului.
Ştiu că de abia aşteaptă să vă vadă.
Emma a urmat-o pe secretară în tăcere în susul scărilor
până la primul etaj unde s-au oprit în faţa unei uşi.
Secretara a bătut, a deschis-o şi s-a dat deoparte. Emma a
intrat şi a găsit-o pe doamna Thatcher la telefon.
— Vom vorbi mai târziu, Willy şi te voi anunţa ce-am decis.
Prim-ministrul a lăsat telefonul jos. Emma, a zis ea,
ridicându-se din spatele biroului. Cât de amabilă ai fost să
revii la Londra atât de repede. Am presupus că mai eşti în
oraş.
— Nicio problemă, doamnă prim-ministru.
— Mai întâi vreau să te felicit pentru că aţi câştigat cinzeci
şi nouă dintre şaizeci şi două de locuri marginale. Un triumf!
Cu toate că mă aştept ca fratele tău să te necăjească pentru
eşecul din Bristol.
— Data viitoare, doamnă prim-ministru.
— Dar asta s-ar putea să fie peste cinci ani şi mai avem
multe de făcut înainte şi de aceea am dorit să te văd. Ştii
probabil că l-am numit pe Patrick Jenkin ministrul sănătăţii
şi, desigur, va avea nevoie de un subsecretar în Camera
Lorzilor pentru a trece bugetul de sănătate naţională prin
Camera Superioară şi a-l pune în siguranţă în documente. Şi
nu mă pot gândi la cineva mai bine calificat pentru această

2466
 - JEFFREY ARCHER -

funcţie. Ai experienţa vastă dobândită la NHS şi anii

petrecuţi ca preşedinte al unei companii publice, ceea ce te
face candidata ideală pentru post. Deci sper că vei fi în stare
să te alături guvernului ca membru pe viaţă.
Emma a rămas fără cuvinte.
— Unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la tine,
Emma, este că nici măcar nu ţi-a trecut prin cap că acesta a
fost motivul pentru care am dorit să te văd. Jumătate dintre
miniştrii mei presupun că au primit doar ce au meritat, iar
cealaltă jumătate nu şi-au putut ascunde dezamăgirea.
Presupun că eşti singura care a fost surprinsă cu adevărat.
Emma a dat din cap.
— Aşa că dă-mi voie să-ţi spun ce se va întâmpla acum.
Când vei pleca de aici, o maşină te va conduce la Alexander
Fleming House, unde te aşteaptă secretarul de stat. El îţi va
explica detaliat responsabilităţile tale. În particular, va dori
să discute cu tine despre noul buget de sănătate naţională pe
care aş dori să-l trec prin ambele camere cât mai repede
posibil, de preferinţă într-un singur an. Ascultă-l pe Patrick
Jenkin – este un politician iscusit, la fel ca secretarul
permanent al departamentului. Ţi-aş recomanda să ceri şi
sfatul fratelui tău. El nu a fost doar un ministru foarte
capabil, dar nimeni nu ştie mai bine decât el cum lucrează
Camera Lorzilor.
— Dar el e de cealaltă parte.
— Nu merge chiar aşa în Camera Lorzilor, după cum îţi vei
da repede seama. Sunt mult mai civilizaţi cu cealaltă parte a
Camerei şi nu sunt interesaţi doar să marcheze puncte
politice. Şi ultimul meu sfat este să te asiguri că îţi va plăcea.
— Sunt flatată că v-aţi gândit la mine, doamnă prim-
ministru şi trebuie să recunosc că sunt oarecum speriată de
provocare.
— Nu este cazul. Ai fost prima mea alegere pentru această
funcţie, a zis doamna Thatcher. Şi încă ceva, Emma. Faci
parte din micul grup de prieteni care sper că-mi mai pot

2467
 - JEFFREY ARCHER -

spune Margaret, pentru că nu voi deţine această funcţie pe

vecie.
— Vă mulţumesc, doamnă prim-ministru.
Emma s-a ridicat de la locul ei şi a dat mâna cu noua ei
şefă. Când a ieşit din cameră, a găsit-o pe Alison pe coridor.
— Felicitări, doamnă ministru. Vă aşteaptă o maşină să vă
conducă la departamentul dumneavoastră.
În timp ce coborau, trecând de fotografiile foştilor prim-
miniştrii, Emma a încercat să înţeleagă ce se întâmplase în
ultimele câteva minute. Chiar când a ajuns pe hol, uşa din
faţă s-a deschis şi a intrat un tânăr, condus pe scări de o
altă secretară. S-a întrebat ce poziţie i se va oferi lui Norman.
— Dacă vreţi să mă urmaţi, a spus Alison, deschizând o
uşă care ducea într-o cameră micuţă cu un pupitru şi un
telefon. Emma s-a uitat în jur mirată până ce secretara a
închis uşa şi a adăugat:
— Doamna prim-ministru s-a gândit că v-ar plăcea să vă
sunaţi soţul înainte de a începe noul serviciu.

2468
 - JEFFREY ARCHER -

8
Giles şi-a petrecut dimineaţa mutându-şi hârtiile, dosarele
şi obiectele personale dintr-un capăt al coridorului în
celălalt. A lăsat în urmă un birou spaţios, ordonat, aflat
deasupra Parliament Square, la doar câteva trepte de
Cameră şi de personalul al cărui singur scop era să-i
îndeplinească fiecare cerere.
S-a mutat într-un birou mai înghesuit, cu o singură
secretară, de unde era aşteptat să desfăşoare aceeaşi
activitate în opoziţie. Căderea lui era şi dureroasă şi rapidă.
Nu se mai putea baza pe un grup de funcţionari publici care
să-l sfătuiască, să-i organizeze agenda zilnică şi să-i schiţeze
discursurile. Aceiaşi funcţionari serveau acum un stăpân
diferit, reprezentant al altui partid, pentru ca procesul de
guvernare să poată continua neabătut. Aşa este democraţia.
Când a sunat telefonul, Giles a răspuns şi a dat de şeful
opoziţiei pe fir.
— Conduc o întrunire în cabinetul fantomă luni dimineaţă
la ora zece, în noul meu birou din Camera Comunelor, Giles.
Sper că vei putea să participi.
Fără a mai putea chema o secretară particulară pentru a-i
strânge pe membrii cabinetului la Nr. 10, după mai mulţi ani
Jim Callaghan îşi dădea singur telefoanele.

A spune că toţi colegii lui Giles păreau loviţi de bombe

când s-au aşezat în jurul mesei în lunea următoare, ar fi fost
prea puţin. Toţi luaseră în consideraţie posibilitatea de a fi
învinşi de doamnă, dar nu cu o majoritate atât de mare.
Jim Callaghan conducea întrunirea, mâzgălind repede un
plan pe spatele unui plic pe care secretara îl bătuse la
maşină şi acum îl distribuia acelor colegi care
supravieţuiseră bătăliei electorale. Singurul subiect asupra
căruia se concentrau, aşezaţi în jurul mesei, era când va
2469
 - JEFFREY ARCHER -

demisiona Jim din funcţia de lider al Partidului Laburist. Era

primul reper din program. După ce-şi reluaseră locul în
opoziţie, le spusese el colegilor, intenţiona să lase locul altui
conducător. Om care, în următorii câţiva ani, va face mai
mult decât să tropăie prin holul de la Numărul 10, votând
împotriva guvernului, doar pentru a fi învins iar şi iar.
Când s-a terminat şedinţa, Giles a făcut ceva ce nu mai
făcuse de mult. S-a dus pe jos acasă – fără maşina
ministerului, îi va lipsi Bill şi i-a scris o scrisoare de
mulţumire înainte de a i se alătura lui Karin la prânz.
— A fost oribil? l-a întrebat ea când a intrat în bucătărie.
— Era ca participarea la un serviciu funerar, pentru că toţi
ştiam că nu putem face nimic în legătură cu asta timp de cel
puţin patru ani. Şi, până atunci, voi avea şaizeci şi trei de
ani, i-a amintit, iar noul lider al partidului, oricine va fi, îşi
va avea cu siguranţă propriul candidat care mă va înlocui.
— Doar dacă nu-l vei susţine pe cel care va deveni noul
lider, a spus Karin, în care caz tot vei avea un loc în capul
mesei.
— Denis Healey este singurul candidat potrivit pentru
funcţie, cred eu, şi sunt destul de încrezător că partidul îl va
susţine.
— Cu cine se va înfrunta? l-a întrebat Karin, turnând
vinul.
— Sindicatele îl susţin pe Michael Foot, dar majoritatea
membrilor îşi vor da seama că excesele sale de stânga nu i-ar
oferi prea multe şanse la următoarele alegeri generale. Şi-a
golit paharul. Dar nu trebuie să ne îngrijoreze această
posibilitate o vreme, aşa că să discutăm despre ceva mai
plăcut, de exemplu unde ai vrea să-ţi petreci concediul de
vară.
— Trebuie să mai discutăm ceva înainte de asta, a zis
Karin, făcându-şi cartofii piure. Poate electoratul te-a
respins, dar mai ştiu pe cineva care are nevoie de ajutorul
tău.
— Despre ce e vorba?

2470
 - JEFFREY ARCHER -

— Emma a sunat mai devreme, azi-dimineaţă. Speră că ai

putea dori s-o ajuţi în noua ei slujbă.
— Noua ei slujbă?
— Nu ţi-a spus nimeni? A fost numită subsecretar de stat
pentru Sănătate şi ţi se va alătura în Camera Lorzilor.
Karin a aşteptat să vadă cum va reacţiona el.
— Cât de mândră ar fi fost mama, au fost primele cuvinte
ale lui Giles. Deci tot a ieşit ceva bun din alegerile astea. Îi
voi putea arăta cu siguranţă ce portofolii să evite, pe care
membri să-i susţină, pe care să-i ignore şi cum să câştige
încrederea Camerei. Oricum, nu este ceva uşor, a mai zis el,
încălzindu-se deja. O voi suna chiar după-masă şi o voi
plimba prin palatul Westminster, acum când sunt liber.
— Şi dacă vom merge în Scoţia în concediu anul acesta, a
spus Karin, am putea să-i invităm pe Harry şi Emma să ni se
alăture. Ar fi prima oară după mai mulţi ani în care nu vei fi
întrerupt continuu de funcţionari publici pretinzând că este o
criză sau de ziarişti care să spună scuze că v-am deranjat în
concediu, domnule ministru, dar…
— Ce idee bună. Până ce Emma va fi prezentată Camerei
în octombrie, noii ei colegi vor crede că ea şi-a petrecut deja o
decadă în Camera Lorzilor.
— Şi mai trebuie să discutăm ceva acum, când ai atâta
timp liber, a spus Karin punând o farfurie cu tocană în faţa
lui.
— Ai dreptate, dragă, a zis Giles, luându-şi cuţitul şi
furculiţa. Dar să nu ne mulţumim doar să vorbim despre
asta, hai să şi facem ceva.

Lordul Goodman s-a ridicat din spatele biroului când

secretara a intrat în camera lui cu viitoarea clientă.
— Ce plăcere să vă întâlnesc în sfârşit, doamnă Grant, a
spus distinsul avocat când au dat mâna. Luaţi loc, vă rog, a
adăugat el, arătându-i un scaun confortabil.

2471
 - JEFFREY ARCHER -

— Este adevărat că aţi fost avocatul prim-ministrului? a

întrebat Ellie May după ce s-a aşezat.
— Da, am fost, a zis Goodman. Acum îl servesc pe domnul
Wilson în particular.
— Şi v-aţi făcut timp să citiţi scrisoarea şi celelalte
documente pe care vi le-am trimis de curând? a întrebat Ellie
May, conştientă că discuţiile inutile vor fi taxate la acelaşi
preţ ca părerile legale.
— Fiecare cuvânt, a spus Goodman, lovind un dosar aflat
pe masă, în faţa lui. Aş fi vrut doar ca soţul dumneavoastră
să-mi fi cerut sfatul în momentul nefericitului incident. Dacă
ar fi procedat aşa, i-aş fi recomandat să dea în vileag trucul
doamnei.
— Ar fi mai puţină nevoie de avocaţi, lord Goodman, dacă
toţi am fi atenţi. Dar, în ciuda acestora, după Domnia
Voastră, lady Virginia poate fi trasă la răspundere?
— În mod sigur, da, stimată doamnă. Adică în cazul în
care domnul şi doamna Morton vor fi de acord să semneze o
declaraţie prin care să ateste că hon. Freddie Fenwick este
copilul lor şi că lady Virginia a fost conştientă de acest lucru
în momentul naşterii copilului.
— E suficient să le puneţi documentul în faţă, lord
Goodman, şi vor semna. Şi după aceea, Cyrus poate solicita
restituirea întregii sume pe care a plătit-o şarlatanei aceleia
pe toată perioada?
— Fiecare centimă, plus dobânzile şi alte taxe stabilite de
tribunal, precum şi onorariul meu, desigur.
— Deci sfatul Domniei Voastre ar fi să dăm căţeaua aia în
judecată? a întrebat Ellie May, aplecându-se în faţă.
— Cu o condiţie, a spus Goodman, ridicând o sprânceană.
— Avocaţii pun întotdeauna nişte condiţii, pentru cazul în
care pierd procesul. S-o auzim.
— Nu are rost s-o dăm pe lady Virginia în judecată pentru
o sumă atât de mare dacă ea nu are cum s-o plătească. Un
ziar, a zis el, deschizând un dosar gros, pretinde că-l retrage

2472
 - JEFFREY ARCHER -

pe tânărul Freddie de la şcoală pentru că nu-şi mai permite

să plătească taxele.
— Dar are o casă în Onslow Square, după câte am fost
informată de cineva de încredere şi jumătate de duzină de
oameni care au grijă de ea.
— Avea, a spus Goodman. Lady Virginia a vândut casa de
câteva luni şi a concediat personalul. A deschis un alt dosar
şi a mai verificat câteva foi de ziar înainte de a le da clientei
sale.
După ce Ellie May le-a citit, a întrebat:
— Asta vă schimbă părerea?
— Nu, dar pentru început, aş recomanda să-i trimitem lui
lady Virginia o somaţie de prejudiciere prin care să-i
solicităm să returneze întreaga sumă şi să-i dăm treizeci de
zile să răspundă. Mi se pare greu de crezut că nu va dori să
facă un aranjament decât să fie declarată falită şi chiar să
înfrunte posibilitatea unei arestări pentru fraudă.
— Şi dacă nu… pentru că am impresia că n-o va face, a zis
Ellie May.
— Va trebui să vă decideţi dacă s-o daţi în judecată, cu
posibilitatea să nu recuperaţi niciun bănuţ, în care caz tot va
trebui să achitaţi costurile juridice, care vor fi destul de mari.
Goodman s-a oprit înainte de a adăuga: în general, v-aş
recomanda să fiţi precaută. Desigur, decizia vă aparţine. Dar,
după cum v-am mai spus, totul s-ar putea sfârşi cu nişte
cheltuieli mari pentru dumneavoastră, fără nicio garanţie de
recuperare.
— În cazul în care căţeaua aia sfârşeşte falită, umilită şi
obligată să stea o vreme în închisoare, va merita fiecare
bănuţ.

Harry şi Emma li s-au alăturat lui Giles şi Karin pentru

două săptămâni la Mulgelrie Castle, casa bunicului lor pe
linie maternă din Scoţia şi, ori de câte ori suna telefonul, era

2473
 - JEFFREY ARCHER -

aproape întotdeauna pentru Emma şi, când au sosit cutiile

roşii, Giles a fost nevoit să se înveţe să nu le mai deschidă.
Fratele ei a fost obligat să o înveţe pe subsecretara
ministerială cum să abordeze funcţionarii publici care păreau
să fi uitat că era în concediu şi ziariştii care se ocupau de
politică care erau disperaţi să obţină o povestire suculentă
până la deschiderea Camerei. Şi, atunci când se plimbau
împreună prin mlaştinile cu ierunci, Giles răspundea la miile
de întrebări ale surorii sale, împărtăşindu-i experienţa
adunată în anii în care fusese ministru în Camera Lorzilor,
astfel încât, până s-a întors la Londra, Emma a avut
impresia că n-a fost în concediu, ci a participat la mai multe
seminare referitoare la guvernare.
După ce Emma şi Harry au plecat, Giles şi Karin au mai
stat câteva săptămâni. Giles trebuia să mai facă un lucru
înainte de a participa la conferinţa partidului care urma să
aibă loc în Brighton.

— Mulţumesc că m-ai primit, Archie.

— A fost plăcerea mea, a zis al zecelea conte de Fenwick.
Nu voi uita niciodată amabilitatea ta când i-am luat locul
tatălui meu în Cameră şi am ţinut primul discurs.
— A fost bine primit, a spus Giles. Cu toate că ai atacat
guvernul.
— Şi intenţionez să fiu la fel de critic şi la adresa
conservatorilor, în cazul în care politica lor agricolă este la fel
de învechită ca a voastră. Dar spune-mi, Giles, cărui fapt îi
datorez această onoare, pentru că am impresia că niciodată
n-ai avut timp de pierdut.
— Mărturisesc, a spus Giles când Archie i-a dat un pahar
mare cu whisky, că acum caut nişte informaţii referitoare la
o problemă de familie.
— E vorba cumva despre fosta ta soţie, Virginia, de
exemplu?

2474
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai nimerit-o. Speram că ai putea să mă informezi despre

ce a mai făcut sora ta în ultima vreme. Îţi voi explica mai
târziu de ce.
— Aş vrea să pot, a spus Archie, dar nu pretind că suntem
aşa de apropiaţi. Singurul lucru pe care-l ştiu cu siguranţă
este că Virginia a rămas iar fără un ban, cu toate că am
respectat condiţiile din testamentul tatălui nostru şi i-am dat
o alocaţie lunară. Dar nu-i ajunge nici pe departe cu
problemele ei de acum.
Giles a luat o înghiţitură de whisky.
— S-ar putea ca una dintre aceste probleme să fie hon.
Freddie Fenwick?
Archie nu a răspuns imediat.
— Un lucru îl ştim sigur, a zis el până la urmă, şi anume
că Freddie nu este fiul Virginiei şi, chiar şi mai interesant,
tata trebuie să-şi fi dat seama de asta cu mult înainte de a-i
lăsa un singur legat prin testament.
— Sticla de Maker’s Mark, a spus Giles.
— Da. Asta m-a nedumerit o vreme, a recunoscut Archie,
până ce am primit o vizită a doamnei Ellie May Grant din
Baton Rouge, Louisiana, care mi-a explicat că este marca
preferată a soţului ei, Cyrus. Apoi mi-a povestit detaliat ce se
întâmplase în timpul vizitei soţului ei în Londra, când
avusese ghinionul s-o întâlnească pe Virginia. Dar încă nu
înţeleg cum a scăpat cu toate astea atâta timp.
— Atunci dă-mi voie să-ţi spun ceea ce am aflat prin
amabilitatea hon. Hayden Rankin, guvernatorul Louisianei,
un vechi prieten al lui Cyrus T. Grant III. Se pare că în timp
ce Cyrus era în prima şi ultima lui vizită la Londra, Virginia a
pus la cale un truc elaborat ca să-l convingă s-o ceară de
nevastă în ciuda faptului că el plănuia deja să se însoare cu
alta – cu Ellie May, de fapt. Apoi l-a convins pe omul acela
prostuţ să creadă că era însărcinată şi că el era tatăl. Cam
asta e totul, din câte ştiu eu.
— Aş mai putea adăuga ceva, a zis Archie. Doamna Grant
m-a informat că l-a angajat de curând pe fostul valet al

2475
 - JEFFREY ARCHER -

Virginiei şi pe soţia acestuia, domnul şi doamna Morton, care

au semnat o declaraţie pe proprie răspundere prin care
confirmau că Freddie este copilul lor şi de aceea plăţile
lunare pentru Virginia de la Cyrus s-au oprit brusc.
— Nu-i de mirare că a rămas fără un ban. Freddie ştie că
domnul şi doamna Morton sunt de fapt părinţii lui?
— Nu, nu a întrebat, iar eu nu i-am spus, pentru că e clar
că simte că părinţii lui l-au abandonat, a zis Archie. Şi e şi
mai rău. Doamna Grant i-a cerut de curând lordului
Goodman s-o reprezinte într-o încercare de a recupera toţi
banii daţi de Cyrus. Şi, după ce am întâlnit-o pe formidabila
Ellie May Grant, pot spune că sora mea şi-a găsit în sfârşit
naşul.
— Dar cum ar putea Virginia… Giles a tăcut când s-a
deschis uşa şi un băieţel a dat năvală în cameră.
— Ce ţi-am spus despre bătutul la uşă, Freddie, mai ales
când am un musafir?
— Îmi pare rău, domnule, a spus Freddie şi s-a întors
repede să plece.
— Înainte de a pleca, aş vrea să faci cunoştinţă cu un
mare politician. Freddie s-a întors. Acesta este lordul
Barrington, care, până de curând a fost liderul Camerei
Lorzilor.
— Ce mai faceţi, domnule, a spus Freddie, întinzând
mâna. S-a uitat fix la Giles o vreme înainte de a spune: Nu
sunteţi domnul care a fost căsătorit cu mama?
— Da, sunt, a spus Giles. Şi sunt încântat să te cunosc în
cele din urmă.
— Dar nu sunteţi tatăl meu, nu? a spus Freddie, după altă
pauză lungă.
— Nu, nu sunt.
Freddie a părut dezamăgit.
— Unchiul meu spune că sunteţi un mare politician, dar
nu e adevărat că pe vremuri eraţi un mare jucător de
crichet?

2476
 - JEFFREY ARCHER -

— N-am fost niciodată aşa de mare, a zis Giles, încercând

să înveselească atmosfera. Şi asta a fost cu mulţi ani înainte.
— Dar aţi marcat o sută de puncte la Lord’s.
— Unii cred că asta este cea mai mare realizare a mea.
— Într-o zi voi marca şi eu o sută de puncte la Lord’s, a
spus Freddie.
— Sper că voi fi de faţă să văd şi eu.
— Aţi putea veni să mă vedeţi duminica viitoare. Este
derbiul local. Castle contra Village, iar eu voi fi marcatorul în
ultima rundă.
— Freddie, nu cred…
— Din păcate trebuie să fiu la Brighton pentru conferinţa
Partidului Laburist, a spus Giles. Freddie a părut dezamăgit.
Deşi trebuie să recunosc, a continuat Giles, că aş prefera să
te urmăresc jucând crichet decât să ascult interminabilele
discursuri ale liderilor sindicalişti care spun acelaşi lucru pe
care l-au spus şi anul trecut.
— Mai jucaţi încă crichet, domnule?
— Doar când Camera Lorzilor joacă împotriva Camerei
Comunelor şi nimeni nu observă cât mi-am ieşit din formă.
— Forma este temporară, stilul este permanent, mi-a spus
antrenorul meu de crichet.
— S-ar putea să fie adevărat, a spus Giles, dar am aproape
şaizeci de ani şi aceasta este vârsta mea, nu scorul mediu al
punctajului.
— W. G. Grace a jucat pentru Anglia când avea mai mult
de cincizeci de ani, domnule, aşa că este posibil să vă gândiţi
să reveniţi la crichet în viitor?
— Freddie, gândeşte-te că lordul Barrington este un om
foarte ocupat.
— Dar nu atât de ocupat încât să nu accepte o ofertă atât
de flatantă.
— Mulţumesc, domnule, a spus Freddie. Vă voi trimite
lista meciurilor viitoare. Acum trebuie să plec, a adăugat el.
Trebuie să mai lucrez la planul de bătaie cu domnul Lawrie,
valetul nostru, care este şi căpitanul de la Castle. Freddie a

2477
 - JEFFREY ARCHER -

fugit din cameră înainte ca Giles să aibă ocazia să-i pună

următoarea întrebare.
— Îmi pare rău, a zis Archie, după ce uşa s-a închis, dar
Freddie nu pare să-şi dea seama că fiecare om are o viaţă a
sa, proprie.
— Stă aici, cu tine? s-a interesat Giles.
— Doar în vacanţe, ceea ce mă tem că nu este prea bine
pentru că acum când fetele mele au crescut şi au plecat de
acasă, el nu prea mai are companie. Cea mai apropiată casă
este la vreo patru kilometri depărtare şi familia de acolo nu
are copii. Dar în ciuda faptului că Virginia l-a abandonat pe
bietul băiat, el nu este o povară financiară pentru că tata i-a
lăsat lui Freddie distileriile Glen Fenwick, care au un venit
anual de aproape o sută de mii de lire pe care-i va primi la
împlinirea vârstei de douăzeci şi cinci de ani. De fapt, chiar
asta bei, a spus Archie, umplându-i paharul lui Giles şi
adăugând: Dar de curând am fost avertizat de avocaţii noştri
că Virginia şi-a pus ochii şi pe distilerie şi cere sfaturi despre
anularea termenilor din testamentul tatălui nostru.
— Nu ar fi prima oară când încearcă s-o facă, a comentat
Giles.

2478
 - JEFFREY ARCHER -

9
— Eşti nervoasă?
— Poţi paria că sunt, a recunoscut Emma. Îmi aminteşte
de prima mea zi la şcoală, a mai zis ea, în timp ce-şi aranja
roba roşie, lungă.
— Nu ai de ce să fii nervoasă, a zis Giles. Gândeşte-te că
eşti un creştin care intră în Colosseum în timpul împăratului
Diocletian şi mai multe sute de lei flămânzi aşteaptă
nerăbdători prima lor masă după câteva săptămâni.
— Asta nu prea mă umple de încredere, a spus Emma, în
timp ce doi uşieri în ţinută de curte deschideau porţile de
vest pentru a-i lăsa pe cei trei lorzi să între în Cameră.
Baroneasa Clifton de Chew Magna, din comitatul
Somerset, a intrat pentru prima oară în Cameră. În dreapta
ei, purtând tot o robă roşie şi o pălărie-tricorn era lordul
Belstead, liderul Camerei Lorzilor. În stânga ei, lordul
Barrington de Bristol, fostul lider al Camerei. Era prima oară
în lunga istorie a Camerei Lorzilor când un membru nou era
susţinut de liderii celor două partide principale.
Când Emma a intrat, o mie de ochi s-au holbat la ea, de
ambele părţi ale Camerei. Cei trei şi-au dat jos tricornurile şi
s-au aplecat în faţa colegilor. Apoi au continuat să treacă de
băncile pline cu membri care nu ţineau cu un partid anumit
şi cărora li se spunea cei mari şi buni. Ei puteau constitui
factorul decisiv după ce se hotărau cu care parte să voteze,
după câte îi spusese Giles.
A trecut în lungul băncilor din faţă ale guvernului până ce
lordul Belstead a ajuns la boxa oratorului. Funcţionarul a
întâmpinat-o pe noua membră a parlamentului cu un
zâmbet cald şi i-a dat o hârtie pe care era scris jurământul
de credinţă faţă de Coroană.
Emma s-a uitat la cuvintele pe care le repetase deja în
baie, în acea dimineaţă, în timpul micului dejun, în maşină
în drum spre palatul Westminster şi, în cele din urmă, în

2479
 - JEFFREY ARCHER -

timp ce era „aranjată” în camera de îmbrăcare. Dar, brusc, n-

a mai fost o repetiţie.
— Eu, Emma Elisabeth Clifton, jur pe Dumnezeul
Atotputernic, că voi fi credincioasă şi îmi dedic fidelitatea
Maiestăţii Sale regina, moştenitorilor şi succesorilor săi,
conform legii, aşa să mă ajute Dumnezeu.
Funcţionarul a întors pagina unui manuscris mare, scris
pe un pergament, astfel încât noua membră să-şi poată
adăuga numele. I-a oferit un stilou pe care ea l-a refuzat
politicos, preferându-l pe cel care-i fusese oferit de bunicul
ei, lordul Harvey la botezul său, petrecut cu aproape şaizeci
de ani înainte.
După ce Emma a semnat pe listă, s-a uitat la Galeria
Distinşilor Străini unde i-a văzut pe Harry, Karin, Sebastian,
Samantha, Grace şi Jessica zâmbindu-i foarte mândri. Le-a
zâmbit şi ea şi, când şi-a coborât ochii, a zărit o doamnă din
Camera Comunelor stând la bara Camerei. Prim-ministrul s-
a aplecat uşor şi Emma i-a întors curtoazia.
Baroneasa Clifton şi-a urmat fratele de-a lungul băncii din
faţă, dincolo de sacul de lână pe care stăteau lorzii justiţiari,
până ce a ajuns la scaunul Oratorului. Funcţionarul Camerei
a înaintat şi a prezentat-o pe noua membră lordului orator.
— Bine aţi venit în această Cameră, lady Clifton, a spus el,
strângându-i călduros mâna. Aceste cuvinte au fost urmate
de un cor de:
— Aşa e! venit din toate părţile Camerei atunci când colegii
ei, lorzii, şi-au adăugat urările de bun-venit noului membru.
După aceea, Giles şi-a condus sora, trecând de tron, în
locul în care mai mulţi membri care stăteau pe trepte şi
zâmbeau în timp ce ea a ajuns la uşa de est şi a intrat în
camera prinţului. De îndată ce au intrat în cameră, ea şi-a
scos tricornul şi a răsuflat prelung, uşurată.
— Se pare că leilor le-ai plăcut, a zis Giles, în timp ce se
apleca să-şi sărute sora pe ambii obraji, cu toate că am
observat că unul sau doi dintre colegii mei îşi lingeau buzele
în anticipaţie la prima ta apariţie în boxa Oratorului.

2480
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu te lăsa prostită de fratele tău, a zis Belstead. El va fi

printre cei care-şi vor linge buzele când îţi va veni timpul să
înfrunţi opoziţia.
— Dar nu până ce nu-ţi vei ţine primul discurs, surioară.
Totuşi, după aceea, trebuie să recunosc că vei fi o pradă.
— Şi ce urmează? a întrebat Emma.
— Ceai cu familia pe terasă, i-a amintit Giles.
— Şi după ce termini, a zis Belstead, aş sugera să te
strecori înapoi în Cameră şi să-ţi reiei locul de la marginea
primului şir de bănci. În următoarele câteva zile, te-aş sfătui
să observi cu atenţie lucrările din Cameră, să te deprinzi cu
obiceiurile noastre stranii, înainte de a-ţi ţine primul discurs.
— Singurul discurs pe care-l vei ţine şi la care ceilalţi
membri nu vor fi în stare să te întrerupă şi oricine va urma
îţi va lăuda contribuţia de parcă ai fi Cicero.
— Şi apoi?
— Trebuie să te pregăteşti pentru primele întrebări care ţi
se vor pune ca subsecretar de stat pentru sănătate, a spus
Belstead, şi încearcă să nu uiţi că vor fi mai mulţi membri
seniori cu profesii medicale în audienţă.
— Când îşi vor scoate ghearele, a zis Giles. Şi nu trebuie
să te aştepţi la dragoste frăţească, nici măcar din partea
rudelor. Zâmbetele politicoase şi „Aşa e, aşa e” vor veni doar
din partea ta a Camerei.
— Şi nu te vei putea baza întotdeauna pe ele, a zis
Belstead, cu un zâmbet obosit.
— Cu toate acestea, surioară, bine ai venit în Cameră.
Mărturisesc că mă simt mândru ori de câte ori unul dintre
colegii mei, lorzii, spune: „Ştiaţi, este sora lordului
Barrington?”
— Mulţumesc, Giles, a spus Emma. De abia aştept ziua
când unii dintre colegii mei, lorzii, vor spune: „Ştiaţi, este
fratele lui lady Clifton?”

2481
 - JEFFREY ARCHER -

Cioc, cioc, cioc. Karin s-a trezit prima. S-a întors, convinsă
că visa.
Cioc, cioc, cioc. Puţin mai tare.
Era brusc complet trează. S-a dat încet jos din pat şi,
nedorind să-l deranjeze pe Giles, a mers tiptil până la
fereastră. Cioc, cioc, cioc, chiar mai tare.
— Asta e ceea ce cred eu că este? a zis o voce somnoroasă.
— Am de gând să aflu, a spus Karin, trăgând draperia şi
uitându-se în jos, la trotuar.
— Doamne, Dumnezeule, a spus ea şi a dispărut din
dormitor înainte ca Giles s-o poată întreba despre ce era
vorba.
Karin a coborât scările în fugă şi a descuiat repede uşa de
la intrare unde a găsit un băiat ghemuit pe prag, tremurând.
— Intră, a şoptit ea. Dar el nu părea că voia să se mişte
până ce Karin nu i-a pus mâna pe umăr şi nu i-a spus:
— Nu ştiu ce ai dori tu, Freddie, dar mie mi-ar prinde bine
o cană de ciocolată fierbinte. N-ai vrea să intri şi să vedem ce
putem găsi?
El a luat-o de mână şi au trecut prin hol până la
bucătărie, tocmai când Giles apărea şi el în capul scărilor.
— Stai jos, te rog, Freddie, a spus Karin, turnând nişte
lapte într-o farfurioară. Giles li s-a alăturat. Cum ai ajuns
aici? a întrebat ea, cu un ton normal.
— Am luat trenul din Edinburgh, dar nu mi-am dat seama
cât de târziu era până ce n-am ajuns în Londra. Am stat pe
pragul vostru aproape o oră, a explicat el. Nu am vrut să vă
trezesc, dar era prea frig.
— I-ai spus dirigintelui sau lordului Fenwick că veneai să
ne vezi? a întrebat Giles în timp ce Karin deschidea o cutie
cu biscuiţi.
— Nu, m-am strecurat afară din capelă în timpul
rugăciunilor, a mărturisit el. Karin a pus o cană de ciocolată
fierbinte şi o farfurioară cu biscuiţi pe masă în faţa
oaspetelui neaşteptat.

2482
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai spus cuiva, eventual unui prieten, că intenţionai să

ne vizitezi?
— Nu prea am prieteni, a recunoscut Freddie, sorbindu-şi
ciocolata. S-a uitat în sus la Giles şi a continuat: Vă rog să
nu-mi spuneţi că trebuie să mă întorc. Giles n-a ştiut ce să-i
răspundă.
— Lasă că ne ocupăm de asta dimineaţă, a zis Karin. Bea
şi pe urmă te duc în camera oaspeţilor ca să dormi puţin şi
tu.
— Vă mulţumesc, lady Barrington, a spus Freddie. Şi-a
terminat ciocolata. Îmi pare rău. Nu am vrut să vă fac
probleme.
— Nu ne-ai făcut, i-a răspuns Karin. Dar acum, hai să te
ducem la culcare. L-a luat încă o dată de mână şi l-a condus
afară din bucătărie.
— Noapte bună, lord Barrington, a spus o voce mult mai
vioaie.
Giles a pornit ceainicul şi a luat o cană de pe etajera de
deasupra lui. În timp ce aştepta ca apa să fiarbă, a luat
telefonul, a sunat la Informaţii şi a cerut numărul şcolii lui
Freddie din Scoţia. După ce şi l-a notat, a verificat dacă avea
numărul de acasă al lui Archie Fenwick în agenda lui
telefonică. S-a hotărât că ora şapte a.m. ar fi o oră potrivită
pentru ambele apeluri. Ceainicul a început să şuiere când s-
a întors Karin.
— A adormit de îndată ce a pus capul pe pernă, sărăcuţul.
Giles i-a turnat o cană cu ceai.
— Ai fost calmă şi liniştitoare. Cinstit vorbind, eu nu eram
prea sigur ce să spun sau să fac.
— Cum ai fi putut? a spus Karin. N-ai experienţa cuiva
căruia să i se bată la uşă în toiul nopţii.

Când baroneasa Clifton de Chew Magna s-a ridicat să-şi

ţină primul discurs în Camera Lorzilor, toţi au tăcut. S-a

2483
 - JEFFREY ARCHER -

uitat la Galeria Distinşilor Străini să-i vadă pe Harry,

Sebastian, Samantha şi Grace zâmbindu-i – dar nu şi pe
Jessica. Emma s-a întrebat unde era. Şi-a întors atenţia spre
băncile din faţă ale opoziţiei, unde stătea liderul Camerei, cu
braţele încrucişate. I-a făcut cu ochiul.
— Distinşii mei lorzi, a început ea, cu o voce tremurătoare.
Cred că sunteţi surprinşi să vedeţi cel mai nou-numit
ministru în boxa oratorului adresându-se Domniilor Voastre.
Dar pot să vă asigur, nimeni nu este mai surprins decât
mine.
Din ambele părţi ale Camerei s-au auzit râsete şi acestea
au ajutat-o pe Emma să se relaxeze.
— Lordul Harvey de Gloucester a stat pe aceste bănci cu
vreo cincizeci de ani în urmă, iar lordul Barrington de Bristol
stă în cealaltă parte a Camerei, ca lider al opoziţiei. O vedeţi
în faţa Domniilor Voastre pe inepta lor nepoată şi soră.
Prim-ministrul mi-a oferit această ocazie de a-mi continua
munca în domeniul serviciilor sanitare, dar de data aceasta
nu ca membru al consiliului unui mare spital, ca preşedinte
adjunct sau chiar ca preşedinte, ci ca subsecretară de
guvern. Şi aş dori ca membrii acestei Camere să nu se
îndoiască de faptul că-mi voi îndeplini datoria de ministru cu
aceeaşi atenţie şi rigoare cu care am încercat să-mi
îndeplinesc orice poziţie pe care am deţinut-o, atât în
domeniul public, cât şi în viaţa particulară.
Domniile Voastre, Serviciul Naţional de Sănătate, se află la
o răspântie, cu toate că eu ştiu exact în ce direcţie aş dori să
se îndrepte. În mine veţi găsi o apărătoare devotată a
chirurgului, a doctorului, a asistentei medicale şi, mai
presus de orice, a pacientului. Când privesc această Cameră,
văd unul sau doi care ar putea avea nevoie de NHS în viitorul
nu prea îndepărtat.
Emma considerase fraza adăugată de fratele ei puţin
riscantă, dar Giles o asigurase că lorzii, la fel ca regina
Victoria, vor fi amuzaţi. Avusese dreptate. Au râs în hohote

2484
 - JEFFREY ARCHER -

în timp ce ea îi zâmbea din boxa Oratorului liderului

opoziţiei.
— Şi pentru acest scop, Domniile Voastre, voi continua să
mă lupt cu nesfârşita birocraţie, cu teama de inovare şi cu
acei consilieri plătiţi prea bine şi mult prea adulaţi care n-au
mânuit niciodată un bisturiu sau n-au golit o ploscă de sub
vreun pat.
Camera şi-a strigat aprobarea.
— Dar la fel de important, a continuat Emma, coborându-
şi vocea, nu voi uita niciodată cuvintele înţelepte ale
bunicului meu, lordul Harvey, pe care, când eram mică, am
avut curajul să-l întreb: „Care este rostul Camerei Lorzilor?”
iar el mi-a răspuns: „Să slujească ţara şi să-i ţină pe aleşii
din Camera Comunelor în şah.”
Declaraţia aceasta a declanşat urale din ambele părţi ale
Camerei.
— Deci lăsaţi-mă să vă asigur, Domniile Voastre, a conchis
Emma, că aceasta va fi întotdeauna mantra mea ori de câte
ori voi lua o decizie pentru guvernul pe care-l slujesc. Şi, în
cele din urmă, mulţumesc Camerei pentru amabilitatea şi
indulgenţa arătate unei femei care este dureros de conştientă
că nu este demnă să se afle în aceeaşi boxă ca bunicul şi
fratele ei.
Emma s-a aşezat în urale prelungite şi fluturări ale
agendelor de lucru şi acei membri care se întrebaseră de ce
acea femeie fusese scoasă din obscuritate nu se mai îndoiau
că Margaret Thatcher luase decizia corectă. După ce în
Cameră s-a făcut linişte, lordul Barrington s-a ridicat de la
locul lui de pe banca din faţă şi şi-a privit binevoitor sora,
înainte de a-şi începe discursul nescris. Emma s-a întrebat
dacă va fi vreodată capabilă să facă aşa ceva.
— Domniile Voastre, dacă simt astăzi o mândrie frăţească,
pot doar să sper că această Cameră va fi indulgentă. Când
doamna ministru şi cu mine ne băteam atunci când eram
copii, eu câştigam întotdeauna, dar asta doar pentru că eram
mai mare şi mai puternic. Totuşi, mama ne-a explicat că,

2485
 - JEFFREY ARCHER -

după ce vom creşte, îmi voi da seama că am câştigat doar

lupta, nu şi războiul.
Opoziţia a râs, iar cei aşezaţi pe băncile guvernului au
strigat:
— Aşa e, aşa e!
— Dar permiteţi-mi să-mi avertizez nobila rudă, a
continuat Giles, părând, pentru prima dată, serios, că
momentul ei de triumf ar putea avea viaţă scurtă, pentru că
vine timpul ca, atunci când guvernul îşi va prezenta noua
propunere pentru legea sănătăţii, nu va trebui să se aştepte
la aceeaşi indulgenţă din această parte a Camerei. Vom
analiza propunerea rând cu rând, propoziţie cu propoziţie şi
nu va trebui să-i amintesc nobilei baronese că Partidul
Laburist, condus de Clement Attlee au fondat Serviciile
Naţionale de Sănătate, nu aceşti profitori care stau pe
moment în băncile guvernului.
Opoziţia şi-a ovaţionat liderul.
— Deci sunt fericit să-mi felicit nobila rudă pentru un
prim discurs remarcabil şi s-o sfătuiesc să savureze
momentul pentru că atunci când va reveni în boxa
Oratorului, Camera o va pândi şi permiteţi-mi s-o asigur pe
nobila baroneasă că nu se va mai putea baza pe sfaturile
fratelui. Cu acea ocazie, va trebui să câştige şi lupta şi
războiul.
Cei de pe băncile opoziţiei s-au uitat de parcă abia
aşteptau confruntarea.
Emma a zâmbit şi s-a întrebat câţi din acea Cameră ar
putea să creadă cât de mult din discursul ei fusese scris de
acelaşi nobil lord care o ameninţa acum cu degetul arătător.
El o ascultase chiar repetându-l în bucătăria lui din Smith
Square în noaptea trecută. Ea şi-ar fi dorit doar ca mama lor
să stea în galeria pentru public ca să-i audă ciorovăindu-se
iar.

2486
 - JEFFREY ARCHER -

Domnul Sutcliffe, directorul de la şcoala Grangemouth era

recunoscător că lady Barrington îl însoţise pe Freddie înapoi
în Scoţia şi, după ce băiatul acceptase cu greu să revină la
casa lui, întrebase dacă ar putea discuta în particular cu ea.
Karin acceptase imediat, pentru că-i promisese lui Giles că
va încerca să afle motivul fugii lui Freddie.
După ce s-au aşezat în biroul lui, directorul n-a pierdut
timpul şi a început să discute problema care-i preocupa pe
amândoi.
— Sunt oarecum mulţumit că soţul dumneavoastră nu v-a
însoţit, lady Barrington, a început el, pentru că voi putea să
fiu mai cinstit în ceea ce-l priveşte pe Freddie. Mi-e teamă că
băiatul nu s-a acomodat din ziua în care a sosit şi mi-e
teamă că mama lui este cauza.
— Dacă vă referiţi la lady Virginia, a spus Karin, sunt
sigură că ştiţi că nu e mama lui.
— Am bănuit că aşa stau lucrurile, a zis directorul, ceea ce
ar explica de ce nu l-a vizitat niciodată de când este aici.
— Şi nici nu-l va vizita, a zis Karin, pentru că nu e în
interesul ei.
— Şi în timp ce lordul Fenwick face tot ceea ce poate
pentru a-l ajuta, a continuat Sutcliffe, el nu este tatăl
băiatului şi mă tem că situaţia s-a înrăutăţit când Freddie s-
a întâlnit cu soţul dumneavoastră.
— Dar mi s-a părut că întâlnirea a mers bine.
— Aşa i s-a părut şi lui Freddie. N-a discutat de nimic
altceva timp de mai multe zile. De fapt, după ce s-a întors la
începutul semestrului, era diferit. Nu mai era hăituit întruna
de ceilalţi băieţi din cauza mamei lui pentru că acum era
inspirat de bărbatul care ar fi dorit să-i fie tată. Din acea zi, a
scotocit prin ziare, căutând orice menţionare a lordului
Barrington. Când soţul dumneavoastră a sunat să ne anunţe
că Freddie era cu el în Londra, nu pot pretinde că am fost
surprins.

2487
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar ştiţi că Giles i-a scris lui Freddie, urându-i noroc la

meciul de crichet Castle contra Village şi l-a rugat să-i spună
rezultatul, dar n-a primit niciun răspuns.
— Plimbă tot timpul scrisoarea cu el, a spus dirigintele,
dar, din nefericire, a greşit la marcare şi echipa lui a fost
bătută zdravăn, aşa că înţeleg de ce n-a răspuns.
— Ce trist, a zis Karin. Vă pot asigura că şi Giles
marchează mai mult greşit pe teren şi aruncă mingea în
afara lui.
— Dar băiatul nu avea de unde să ştie şi singura persoană
cu care mai discutase este lady Virginia. Şi uitaţi-vă cum a
ajuns.
— Pot să-l ajut cumva, pentru că aş fi încântată s-o fac?
— Da, se poate, lady Barrington. A făcut o pauză. Ştiu că
mai veniţi prin Scoţia din când în când şi mă întreb dacă nu
l-aţi putea lua pe Freddie uneori în weekend?
— De ce doar în weekend? Dacă Archie Fenwick este de
acord, ar putea veni cu noi la Mulgerie în vacanţa de vară.
— Trebuie să recunosc că a fost ideea lordului Fenwick.
Mi-a povestit despre întâlnirea întâmplătoare cu soţul
dumneavoastră.
— Mă întreb dacă a fost chiar întâmplătoare.
Directorul n-a comentat, ci doar a mai spus:
— Cum credeţi că va reacţiona lordul Barrington la cererea
mea?
— Vă voi mărturisi un mic secret, a spus Karin. A găsit
deja un teren de douăzeci şi doi de metri în care să monteze
o plasă de crichet.
— Atunci spuneţi-i soţului dumneavoastră că probabil
Freddie va fi cel mai tânăr dintre băieţi care va juca în
competiţia şcolii.
— Giles va fi încântat. Dar vă pot ruga ceva, domnule
director?
— Desigur, lady Barrington.
— Aş putea să-i spun lui Freddie ce am hotărât înainte de-
a mă întoarce la Londra?

2488
 - JEFFREY ARCHER -

10
Când James Callaghan şi-a ţinut discursul final ca lider al
Partidului Laburist la conferinţa anuală de la Blackpool,
Giles şi-a dat seama că, dacă susţinuse candidatul greşit la
succesiunea acestuia, cariera lui politică era terminată.
Când patru foşti miniştri din fostul cabinet din Camera
Comunelor au permis ca numele lor să fie propuse nu s-a
îndoit că existau de fapt doar doi candidaţi serioşi. În colţul
din dreapta stătea Denis Healey, care fusese cancelar al
Eşichierului sub Callaghan şi Harold Wilson care, ca şi Giles,
fusese decorat în al Doilea Război Mondial. În colţul din
stânga se aflau Michael Foot, probabil cel mai bun orator din
Camera Comunelor de la moartea lui Winston Churchill. Cu
toate că activitatea sa parlamentară nu se compara cu a lui
Healey, era susţinut de cele mai puternice sindicate care
aveau nouăzeci şi unu de membri cu plată care îi
reprezentau în Cameră.
Giles a încercat să nu se gândească la faptul că, dacă ar fi
ales să candideze în alegerile anticipate pentru Bristol, cu
zece ani înainte şi nu să accepte locul în Camera Lorzilor
oferit de Harold Wilson, ar fi putut şi el să fie un candidat
serios la conducerea partidului. Totuşi, acceptase că în
politică cronometrarea este totul şi că exista cel puţin o
duzină dintre contemporanii săi care ar fi putut monta un
scenariu credibil în care ar fi devenit lideri ai partidului şi nu
mult după aceea ar fi stat în Downing Street, nr. 10.
Giles credea că exista un singur candidat care ar fi putut
s-o învingă pe doamna Thatcher la următoarele alegeri
generale şi putea doar să spere că majoritatea colegilor săi
din Camera Comunelor îşi dăduseră şi ei seama. După ce
lucrase în guvern şi în opoziţie mai mult de treizeci de ani,
ştia că poţi conta în politică doar când te aflai pe băncile
guvernului şi nu petrecându-ţi ani inutili în opoziţie,
câştigând doar rareori vreo victorie neînsemnată.

2489
 - JEFFREY ARCHER -

Decizia referitoare la conducerea partidului urma să fie

luată de cei 269 de laburişti din Camera Comunelor. Nimeni
altcineva nu avea drept de vot. Deci, după ce Callaghan şi-a
anunţat retragerea, Giles nu prea mai părăsea culoarele
puterii până la stingerea luminilor în fiecare noapte, înainte
de luarea deciziei finale. Şi-a petrecut nenumărate ore
bântuind pe acele coridoare în timpul zilei lăudând virtuţile
candidatului său şi petrecându-şi serile la barul Anie’s,
cumpărând halbe cu bere în timp ce încerca să-şi convingă
colegii indecişi din Camera Comunelor că membrii Partidului
Conservator se rugau să fie ales Michael Foot şi nu Denis
Healey.
Rugăciunilor conservatorilor li s-a răspuns când, la al
doilea balotaj, Foot l-a învins pe Healey cu 139 de voturi
pentru şi 129 împotrivă. Unii dintre colegii lui Giles din
Camera Comunelor au admis pe faţă că erau destul de
mulţumiţi să stea liniştiţi în opoziţie atâta timp cât noul lider
împărtăşea ideologia lor.

Emma i-a spus lui Giles la micul dejun din ziua următoare
că atunci când Margaret Thatcher auzise veştile, deschisese
o sticlă de şampanie şi toastase pentru cei 139 de laburişti
care-i garantaseră că va rămâne în Downing Street, numărul
10 şi în viitor.
Lunga tradiţie a ambelor partide este ca atunci când este
ales un lider nou, fiecare membru din banca din faţă să-şi
dea imediat demisia, apoi să aştepte să fie invitat să se
alăture noii echipe. După ce Giles şi-a scris demisia, nu a
mai pierdut timpul aşteptând să audă pentru care minister
al statului urma să fie „fantoma”, pentru că ştia că telefonul
nu va suna niciodată. În lunea următoare, a primit o scurtă
notă în scris de la noul lider care-i mulţumea pentru
serviciile aduse partidului.

2490
 - JEFFREY ARCHER -

În ziua următoare, Giles a părăsit biroul de lider al

opoziţiei din Camera Lorzilor, aflată la primul etaj, pentru a-i
face loc succesorului său nou-numit. În timp ce stătea
singur într-o cămăruţă fără geamuri de la subsol, a încercat
să înţeleagă faptul că serviciul său din prima bancă se
sfârşise şi se mai putea aştepta doar la ani petrecuţi în
băncile din spate. La cina din acea seară, i-a amintit lui
Karin că doar zece voturi îi sigilaseră soarta.
— Cinci, dacă te gândeşti mai bine, a replicat ea.

2491
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1981

2492
 - JEFFREY ARCHER -

11
— Îmi pare rău.
— Doar atât ai de spus? a întrebat Jessica, privindu-l
supărată.
Sebastian şi-a pus un braţ pe umărul fiicei sale.
— Îţi promit că mă voi întoarce la timp să vă duc pe tine şi
pe mama ta la un dineu aniversar.
— Îmi aduc aminte când ai spus asta ultima oară şi pe
urmă ţi-ai luat zborul în altă ţară. Cel puţin atunci ai făcut-o
ca să susţii un om nevinovat, nu un escroc.
— Desmond Mellor poate primi vizitatori doar sâmbătă
după-amiază între două şi trei, aşa că n-am prea avut de
ales.
— Îi puteai spune să te lase în pace.
— Ţi-am promis că mă voi întoarce pe la cinci. Cel mai
târziu, la şase. Şi cum este ziua ta, poţi alege restaurantul.
— Şi între timp trebuie să am grijă de Jake şi când se
întoarce mama, să-i explic de ce nu eşti aici. Îmi vin în minte
modalităţi mult mai palpitante de a-mi petrece aniversarea.
— Mă voi revanşa, a spus Seb. Îţi promit.
— Doar nu uita, tată, că este un escroc.

În timp ce Sebastian se lupta prin traficul de dimineaţă la

ieşirea din Londra, n-a putut să nu se gândească că fiica lui
avea dreptate. Nu numai că urma să fie o călătorie inutilă,
dar ar fi fost mai bine să nu mai aibă de-a face cu omul
acela.
Ar fi trebuit s-o ducă pe Jessica la restaurant la Ponte
Vecchio pentru a-i celebra a şaisprezecea aniversare şi nu să
meargă la o închisoare din Kent să viziteze un om pe care-l
dispreţuia. Dar ştia că dacă n-ar fi aflat de ce Desmond
Mellor voia să-l vadă aşa de urgent, va fi curios totdeauna.

2493
 - JEFFREY ARCHER -

Doar un lucru era sigur: Jessica îi va cere să afle în detaliu

de ce afurisitul de om dorise să-l vadă.
Mai avea vreo cincisprezece kilometri de mers când Seb a
văzut primul semn pe care scrie Ford Open. Nu se menţiona
cuvântul „închisoare”, pentru că s-ar fi ofensat localnicii. La
barieră, un ofiţer a ieşit din boxa lui micuţă şi i-a cerut
numele. După ce a bifat „Clifton” pe nelipsitul clipboard,
bariera a fost ridicată şi el a fost îndrumat spre o fâşie de
teren gol care sâmbăta era folosit ca parcare.
După ce şi-a parcat maşina, Seb s-a îndreptat spre zona
de recepţie, unde alt ofiţer i-a cerut numele. Dar, de data
aceasta, i s-a cerut şi un act de identitate. Şi-a scos permisul
de conducere – altă bifă pe alt clipboard – şi a fost instruit
să-şi lase obiectele de valoare, inclusiv portmoneul, ceasul,
verigheta şi nişte mărunţiş într-un dulap. Ofiţerul de serviciu
i-a spus clar că în niciun caz nu trebuia să ducă bani lichizi
în zona de întâlnire. Ofiţerul i-a arătat un afiş înşurubat pe
zid care-i avertiza pe vizitatori că oricine ar fi fost găsit cu
bani asupra sa putea primi o condamnare de şase luni.
— Iertaţi-mă că întreb, domnule, a spus ofiţerul, dar
aceasta este prima oară când vizitaţi o închisoare?
— Nu, nu este, a zis Seb.
— Atunci ştiţi despre bonurile valorice în cazul în care
prietenul dumneavoastră doreşte o cană cu ceai sau un
sandvici. Nu este prietenul meu, ar fi vrut să spună Seb în
timp ce-i dădea o bancnotă de o liră pentru zece bonuri.
— Vă vom da restul la întoarcere.
Seb i-a mulţumit, a închis uşa dulapului şi şi-a pus cheia
în buzunar împreună cu bonurile. Când a intrat în camera
de aşteptare, un alt ofiţer i-a dat un disc mic gravat cu
numărul 18.
— Aşteptaţi până ce este strigat numărul dumneavoastră,
a zis ofiţerul.
Seb stătea pe un scaun din plastic într-o cameră plină de
oameni care arătau ca şi cum aceasta ar fi fost rutina lor
zilnică. S-a uitat în jur şi a văzut soţii, iubite, părinţi, chiar şi

2494
 - JEFFREY ARCHER -

copilaşi care aveau propriul loc de joacă, toţi neavând în

comun decât o rudă, un prieten sau un iubit închis. A bănuit
că el era singura persoană care vizita pe cineva antipatic.
— Numerele de la unu la cinci, s-a auzit o voce în difuzor.
Mai mulţi obişnuiţi ai locului au sărit în picioare şi au ieşit
repede din cameră, nedorind să piardă niciun minut din ora
care le era alocată. Unul dintre ei a lăsat un exemplar din
Daily Mail şi Seb l-a răsfoit ca să mai piardă timpul.
Nesfârşite fotografii ale prinţului Charles şi ale lui lady Diana
Spencer discutând la o petrecere în grădină, în Norfolk.
Diana părea extrem de fericită, în timp ce prinţul Charles
arăta de parcă ar fi vrut să inaugureze o centrală electrică.
— Numerele de la şase la zece, a scârţâit difuzorul şi alt
grup de persoane a ieşit iute din sala de aşteptare. Seb a
întors pagina. Margaret Thatcher promitea că le va oferi
legislaţia referitoare la grevele spontane. Michael Foot
considera măsurile ca fiind draconice şi considera că politica
ei era o treabă de băieţi, nu de flăcăi.
— Numerele de la unsprezece la cincisprezece.
Seb s-a uitat la ceasul de pe perete: 2:12 p.m. În ritmul
acesta, va fi norocos să stea mai mult de patruzeci de minute
cu Mellor, cu toate că bănuia că omul îşi pregătise
comentariile şi nu va pierde timpul. A întors ziarul la ultima
pagină din Mail şi a văzut poza lui Muhammad Ali
îndreptându-şi degetul spre reporteri şi spunând: Mâinile lui
nu pot atinge ceea ce nu se vede. Seb s-a întrebat cine
scrisese aceste cuvinte bine alese – sau fostul campion era
chiar deştept?
— Numerele de la şaisprezece la douăzeci.
Seb s-a ridicat încet de la locul lui şi s-a alăturat unei
duzini de vizitatori care îl urmăreau deja pe ofiţerul care se
îndrepta spre interiorul închisorii. Au fost opriţi şi
percheziţionaţi înainte de a fi se permite să între în zona
vizitatorilor.
Sebastian s-a trezit într-o cameră mare, pătrată, în care se
afla o duzină de măsuţe, fiecare înconjurată de patru scaune,

2495
 - JEFFREY ARCHER -

unul roşu, trei albastre. S-a uitat în jur, dar nu l-a zărit pe
Mellor până ce acesta nu a ridicat o mână. Se îngrăşase atât
de mult încât Seb l-a recunoscut cu greu.
Mellor i-a făcut semn spre bufetul din celălalt capăt al
camerei şi a spus:
— Aţi putea să-mi luaţi o cană cu ceai şi un Kit Kat?
Seb s-a alăturat unei mici cozi la ghişeu unde a dat
majoritatea bonurilor sale pentru două căni cu ceai şi două
batoane de Kit Kat. Când s-a întors la masă, a pus una
dintre căni şi ambele batoane de ciocolată în faţa fostului său
adversar.
— Deci, de ce aţi vrut să mă vedeţi? a întrebat Seb, fără să
se obosească să mai spună şi altceva.
— Este o poveste lungă, dar nu cred că vă va surprinde.
Mellor a luat o înghiţitură de ceai şi a desfăcut un Kit Kat în
timp ce vorbea. După ce poliţia a aflat că Sloane şi cu mine
eram responsabili pentru arestarea prietenului
dumneavoastră, Hakim, Sloane a făcut o înţelegere şi a dat
vina pe mine. Am fost condamnat la doi ani pentru
obstrucţionarea justiţiei, iar el a ieşit liber şi nevinovat. Şi
parcă asta nu era de ajuns, când am intrat în închisoare, el a
pus mâna pe Mellor Travel. A pretins că era singurul care
putea să salveze compania în timp ce preşedintele era la
puşcărie şi acţionarii au acceptat.
— Dar ca acţionar majoritar, cred că mai deţineaţi
controlul principal, nu?
— Nu al unei companii publice după cum cred că aţi aflat
când Bishara a fost înhăţat. Nici măcar nu-mi mai trimit
minutele întrunirilor consiliului. Dar Sloane nu şi-a dat
seama că mai am pe cineva în interior care mă ţine la zi.
— Jim Knowles?
— Nu, ticălosul s-a dezis de mine în momentul în care am
fost arestat şi l-a propus chiar pe Sloane să-mi ia locul. În
schimb, Knowles a devenit adjunctul său cu un salariu
uriaş.

2496
 - JEFFREY ARCHER -

— Drăguţ aranjament, a zis Seb. Dar cred că aţi cerut

sfatul unui avocat.
— Al celui mai bun. Dar ei fuseseră atenţi să nu încalce
legea, aşa că nu prea aveam ce face. Dar dumneavoastră aţi
putea.
Seb şi-a băut ceaiul în timp ce Mellor a rupt ambalajul
celui de-al doilea Kit Kat.
— La ce vă gândiţi? a întrebat Seb.
— După cum aţi spus chiar dumneavoastră, domnule
Clifton, eu sunt încă acţionarul majoritar la Mellor Travel,
dar cred că până ce voi ieşi de aici, acele acţiuni nu vor
valora nici cât hârtia pe care sunt scrise. Dar dacă vi le-aş
vinde cu o liră…
— Care e poanta?
— Nu există, cu toate că am avut divergenţele noastre în
trecut. Singurul meu interes este răzbunarea – vreau ca
Adrian Sloane şi Jim Knowles să fie înlăturaţi din consiliu şi
compania să fie condusă bine şi nu mă pot gândi la altcineva
mai potrivit pentru asta.
— Şi ce aţi vrea în schimb? Seb a făcut o pauză şi,
privindu-l fix, a mai zis: Când veţi ieşi din închisoare.
S-a auzit un zbârnâit, avertizându-i că mai aveau zece
minute.
— Va mai dura o vreme, a spus Mellor, rupând unul dintre
batoane în jumătate. Acum mai sunt acuzat de ceva despre
care nici dumneavoastră nu ştiţi nimic.
Seb nu l-a grăbit. Timpul trecea şi avea şi alte întrebări la
care dorea un răspuns înainte de a lua în considerare
propunerea lui Mellor.
— Dar veţi ieşi în cele din urmă.
— Şi când o voi face, voi aştepta să mi se dea înapoi
cincizeci şi unu la sută dintre acţiunile de la Mellor Travel,
tot la o liră.
— Şi Farthings ce câştigă din asta?
— De data aceasta veţi putea numi preşedintele, membrii
consiliului şi veţi conduce compania. Farthings poate obţine

2497
 - JEFFREY ARCHER -

un beneficiu frumos pentru servicii, douăzeci şi unu la sută

din profiturile anuale de la Mellor Travel, ceea ce cred că vi
se pare corect. Veţi mai avea şi plăcerea de a-l înlocui a doua
oară pe Adrian Sloane din funcţia de preşedinte. Şi tot ceea
ce doresc în schimb este să primesc o copie a minutelor
fiecărei întruniri a consiliului şi să ne întâlnim faţă în faţă de
patru ori pe an.
Soneria s-a auzit a doua oară. Cinci minute.
— Mă voi mai gândi şi când mă voi hotărî vă voi suna.
— Nu mă puteţi suna, domnule Clifton. Prizonierii nu pot
primi apeluri. Vă voi suna eu la bancă vinerea viitoare, la
zece dimineaţa, ceea ce ar trebui să vă ofere suficient timp
pentru a vă decide.
Soneria s-a auzit a treia oară.

Jessica s-a uitat la ceas când tatăl ei a intrat în hol şi şi-a

agăţat paltonul.
— Ai ajuns la timp, a zis ea, sărutându-l pe obraz,
oarecum supărată.
Sebastian a rânjit.
— Deci unde vrei să mâncăm, tânără doamnă?
— La Harry’s Bar.
— Din Londra sau din Veneţia? a întrebat-o el în timp ce
intrau în salon.
— De data asta, în Londra.
— Nu cred că voi putea obţine o masă chiar acum.
— Am făcut eu deja rezervarea.
— Sigur că da. Ar mai trebui să ştiu ceva? a întrebat-o el
în timp ce-şi turna un whisky sec.
— Nu e vorba despre ce ar trebui să ştii, ci despre ce ai
uitat, l-a certat Jessica.
— Nu, n-am uitat. Ca un magician, Seb a scos un cadou
dintr-un buzunar.

2498
 - JEFFREY ARCHER -

— Este ceea ce cred eu? a întrebat Jessica, zâmbind

pentru prima oară.
— Ei, este ceea ce mi-ai dat de înţeles în ultimele
săptămâni.
Jessica şi-a îmbrăţişat tatăl.
— Mersi, tati, a zis ea, rupând hârtia de ambalaj şi
deschizând o cutie mică şi subţire.
— Sunt din nou în graţiile tale? a întrebat Seb, în timp ce
Jessica îşi punea ceasul Warhol Swatch la încheietură.
— Doar dacă ţi-ai amintit de cadoul mamei.
— Dar nu este ziua ei, a spus Seb. E abia peste vreo două
luni.
— Ştiu, tati, dar mâine este aniversarea nunţii, în caz că ai
uitat.
— Ajutor! Da, am uitat.
— Dar din fericire, eu nu, a zis Jessica, arătându-i o cutie
frumos împachetată aflată pe masă, cu o carte de vizită
prinsă de ea.
— Ce e înăuntru?
— O pereche de pantofi Rayne pe care mama i-a zărit
săptămâna trecută pe King’s Road, dar s-a gândit că sunt
prea scumpi. Nu mai trebuie decât să semnezi cartea de
vizită.
Au auzit uşa din faţă deschizându-se şi Seb a mâzgălit în
grabă Pentru un an de neuitat. Cu dragoste, Seb xxx.
— Cum ai reuşit să-i plăteşti? a şoptit el, punându-şi
stiloul înapoi în buzunar.
— Cu cartea ta de credit, desigur.
— Dumnezeu să-l ajute pe soţul tău, a comentat Seb când
Samantha li s-a alăturat.
— Uite ce mi-a dat tata pentru ziua mea de naştere! a spus
Jessica, întinzându-şi mâna.
— Ce cadou frumos, a zis Samantha, admirând ceasul
Campbell’s Soup.

2499
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi am ceva şi pentru tine, dragă, a spus Seb, luând

cutia de pe masă şi sperând că cerneala se uscase.
Aniversare fericită, a mai zis el, înainte de a o lua în braţe.
Samantha s-a uitat peste umărul soţului ei şi i-a făcut
fiicei sale cu ochiul.

Arnold Hardcastle s-a alăturat lui Hakim şi Sebastian în

biroul preşedintelui pentru a treia oară în acea săptămână.
— Aţi avut timp destul să vă gândiţi la propunerea lui
Mellor? a întrebat Hakim, când consilierul juridic al băncii s-
a aşezat în faţa lor.
— Sigur că da, a spus Arnold, şi nu e nicio îndoială că este
o ofertă cinstită, dar trebuie să mă întreb de ce Mellor vă dă
vouă, dintre toţi oamenii, compania?
— Pentru că-l urăşte pe Adrian Sloane mai mult decât pe
noi a sugerat Seb. Nu uitaţi, Sloane a fost responsabil pentru
eşecul lui la preluarea băncii.
— Mai sunt şi alte bănci în City, a spus Arnold.
— Dar niciuna nu ştie cum lucrează Sloane la fel de bine
ca noi a răspuns Hakim. Aţi luat legătura cu avocaţii lui
Mellor ca să aflaţi dacă afacerea este reală?
— E cât se poate de reală, a zis Arnold. Cu toate că
partenerul senior a mărturisit că este la fel de nedumerit ca
noi. Cred că a sintetizat cel mai bine spunând că s-ar putea
să fie un caz de diavolul pe care-l cunoşti.
— Când va fi eliberat Mellor? a întrebat Seb.
— Va mai dura o vreme, a spus Arnold, pentru că înfruntă
mai multe acuzaţii.
— Mai multe acuzaţii? a comentat Hakim.
— Afaceri cu bani falşi. Şi mai e şi o acuzaţie de fraudă.
— Nu-mi vine să cred că Mellor ar face un lucru atât de
stupid, mai ales când este deja arestat.
— Dacă stai toată ziua într-o celulă, a spus Arnold,
bănuiesc că judecata ţi-e puţin confuză, mai ales când

2500
 - JEFFREY ARCHER -

singurul lucru din mintea ta este cum să te răzbuni pe omul

responsabil că ai ajuns acolo.
— Trebuie să recunosc, a spus Hakim, că, dacă nu m-aţi fi
supravegheat voi când am fost la închisoare, Dumnezeu ştie
ce idei mi-ar fi trecut prin cap.
— Tot nu-mi vine să cred, a zis Seb. Este mult prea uşor.
Nu uitaţi că, dacă Mellor înghite un cui, acesta iese ca un
şurub.
— Atunci poate ar trebui să renunţăm, a zis Arnold.
— Şi să-i permitem lui Sloane să profite de poziţia lui,
devenind din ce în ce mai bogat? le-a amintit Seb.
— Corect, l-a aprobat Hakim. Şi, cu toate că nu m-am
considerat niciodată un om răzbunător, nu mi-ar părea rău
să-l văd pe Sloane distrus în cele din urmă. Dar este posibil
ca Seb şi cu mine s-o luăm prea personal în loc să analizăm
afacerea pe baza meritelor sale. Ce crezi, Arnold?
— Nu e nicio îndoială că în condiţii normale, ar fi o afacere
bună pentru bancă, dar având în vedere ultimele experienţe
cu Mellor, poate ar fi mai bine să informăm Comitetul de
Etică al Băncii Angliei că ne gândim să intrăm într-o
tranzacţie cu cineva aflat la închisoare. Dacă ei nu
obiectează, cine suntem noi să ne împotrivim?
— Aceasta este chiar o soluţie sigură, a spus Hakim. Fă-o
tu, Arnold, şi anunţă-mă când îşi exprimă părerea.
— Şi nu trebuie să vă amintesc, a zis Seb, că Mellor mă va
suna vineri dimineaţa la zece.
— Doar ai grijă să nu fie o convorbire cu taxă inversă, a zis
Hakim.

Cei doi stăteau singuri la capătul barului ca să se asigure

că nu pot fi auziţi.
— Dacă te gândeşti mai bine la asta, a zis Knowles, este de
mirare că ai ajuns preşedintele unei companii de transport.
La urma-urmei, n-ai fost niciodată în concediu.

2501
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu mă interesează străinii, a zis Sloane. Nu poţi avea

încredere în ei. Barmanul i-a umplut iar paharul cu gin. Şi,
oricum, nu ştiu să înot şi să mă coc pe o plajă nu este
distracţia mea preferată. Prefer să stau în Anglia şi să mă
bucur de câteva zile de vânătoare sau să urc singur pe
dealuri. Dar fii atent, nu cred că voi mai fi în afacerea de
transporturi mult timp.
— E ceva ce ar trebui să ştiu?
— Am primit câteva oferte de la Mellor Travel care ne-ar
permite amândurora să ne retragem.
— Dar Mellor încă deţine cinzeci şi unu la sută din
companie, aşa că va ajunge beneficiarul principal.
— Nu mă gândeam să vând compania, a spus Sloane, ci
doar bunurile sale. Golirea de bunuri este noul joc din City
şi, până ce Mellor îşi va da seama cu ce ne ocupăm, nu va
mai rămâne nicio companie pe care s-o conducă, ci doar o
cochilie.
— Dar când va ieşi din închisoare…
— Eu voi fi de mult plecat, trăind într-o ţară care nu are
tratat de extrădare cu Marea Britanie.
— Dar eu? Voi rămâne să trag ponoasele?
— Nu, nu… până atunci vei demisiona din consiliu în
semn de protest. Dar nu înainte ca o sumă mare să fi fost
depusă în contul tău din Elveţia.
— De cât timp vei avea nevoie ca să închei afacerea?
— Nu mă grăbesc. Preşedintele nostru absent nu va pleca
nicăieri în viitor şi până atunci planul nostru de pensionare
va fi aranjat.
— Există un zvon că Thomas Cook şi Co. Sunt interesaţi
de preluarea companiei.
— Nu cât timp sunt eu preşedinte, a spus Sloane.

2502
 - JEFFREY ARCHER -

— Un domn Mellor este la telefon, a spus Rachel,

conştientă că întrerupea întrunirea matinală a lui Sebastian
cu directorul de schimburi valutare al băncii.
Seb s-a uitat la ceas. Ora zece.
— Te deranjează dacă preiau acest apel? a zis el,
punându-şi o mână pe microfonul receptorului.
— Dă-i drumul, a spus Victor Kaufman, dându-şi seama
cine era interlocutorul.
— Fă-mi legătura, Rachel. Bună dimineaţa, domnule
Mellor, sunt Sebastian Clifton.
— Aţi luat o decizie, domnule Clifton?
— Da, am luat-o şi vă pot asigura că Farthings a luat
oferta dumneavoastră în serios. Totuşi, după mai multe
deliberări, consiliul s-a hotărât că acesta nu era genul de
afacere în care banca ar dori să fie implicată şi de aceea…
Telefonul s-a închis.

2503
 - JEFFREY ARCHER -

12
Desmond Mellor zăcea pe salteaua subţire, umplută cu păr
de cal, oră după oră, odihnindu-şi capul pe o pernă tare ca
piatra în timp ce se uita la tavan şi încerca să-şi dea seama
ce ar trebui să mai facă acum, după ce Clifton îi refuzase
oferta. Gândul la Adrian Sloane jefuindu-l şi distrugându-i
compania îl făcea şi mai paranoic.
Uşa de la celulă s-a deschis şi un gardian a strigat:
— În curte! cu toate că el era doar la câţiva paşi depărtare.
Era momentul de după-amiază când deţinuţii erau scoşi din
celule pentru o oră şi li se permitea să se plimbe prin curte,
să facă exerciţii şi să se întâlnească unii cu ceilalţi ca să
plănuiască următoarea infracţiune înainte de a fi eliberaţi.
Mellor căuta de obicei tovărăşia inculpaţilor care nu aveau
nicio intenţie să revină la o viaţă de infracţiuni. Îl amuza că
nimerise peste primul său student de la Eton (marijuana) şi
primul absolvent de la Cambridge (fraudă) în timp ce se
plimba prin curte. Dar nu şi astăzi. Se decisese cu cine
trebuia să discute.
Mellor făcuse deja două ture de curte înainte de a-l zări pe
Nash mergând singur la câţiva paşi în faţa lui. În mod sigur,
nu mulţi deţinuţi doreau să-şi ocupe pauza de mişcare cu un
asasin plătit care părea că-şi va petrece restul vieţii în
puşcărie şi căruia nu părea să-i pese dacă ar fi stat câteva
zile în izolare pentru molestarea unui deţinut plictisitor.
Ultimul amărât fusese un soldat care nu-i dăduse lui Nash o
porţie suficient de mare de cartofi prăjiţi şi sfârşise cu o
mână arsă.
Mellor a mai făcut o tură repetându-şi discursul bine
pregătit înainte de a-l ajunge pe Nash, deşi salutul acestuia:
— Valea! aproape l-a determinat să se răzgândească.
Dacă n-ar fi fost disperat, Mellor ar fi renunţat repede.
— Am nevoie de un sfat.
— Atunci ia-ţi un avocat.

2504
 - JEFFREY ARCHER -

— Un avocat nu m-ar putea ajuta la ce am eu de gând să

fac, a zis Mellor.
Nash l-a privit mai atent.
— Atunci ar fi bine să fie interesant pentru că dacă eşti un
pisălog afurisit, îţi vei petrece restul sentinţei în spitalul
închisorii. Ai înţeles?
— Complet, a zis Mellor, înţelegând brusc ce înseamnă „un
om dur”, dar era prea târziu acum să dea înapoi. Vorbind
ipotetic… a continuat el.
— Cum mama dracu’?
— Cât costă angajarea unui asasin plătit?
— Dacă eşti un amărât de informator, a spus Nash, te
omor eu pe gratis.
— Sunt un om de afaceri, a spus Mellor. Cu toate că avea
încă palpitaţii, nu-i mai era frică. Şi am nevoie de serviciile
unui profesionist.
Nash s-a întors cu faţa la el.
— Depinde ce serviciu anume cauţi. Ca toate afacerile bine
conduse, preţurile noastre sunt competitive, a mai spus el,
zâmbind subţire şi dezgolindu-şi trei dinţi. Dacă vrei doar să
sperii pe cineva, un braţ rupt, un picior rupt, te costă o mie.
Două miare, dacă sunt persoane importante şi mult mai
mult dacă au protecţie.
— Nu are nici relaţii importante, nici protecţie.
— Atunci e mai uşor. Deci ce vrei?
— Vreau să-i rupi cuiva gâtul, a zis Mellor, calm. Nash a
părut interesat pentru prima oară. Dar nu trebuie să se
poată face legătura cu mine.
— Drept ce mă iei, un amărât de amator?
— Dacă eşti atât de bun, a spus Mellor asumându-şi
riscul, cum de ai ajuns aici? Întotdeauna să-l înfrunţi pe cel
care face pe grozavul, îl învăţase tatăl lui şi acum avea să afle
dacă era un sfat bun.
— Bine, bine, a zis Nash. Dar nu va fi ieftin. Poliţaii nu-şi
iau afurisiţii de ochi de pe mine. Îmi citesc scrisorile înainte
să le văd eu şi-mi ascultă telefoanele, a bombănit el, cu toate

2505
 - JEFFREY ARCHER -

că am găsit o cale să-i evit. Deci singura şansă e să aranjăm

ceva în timpul unei vizite la închisoare. Chiar şi atunci
camerele de supraveghere mă urmăresc tot timpul şi acum
au un blestemat de cititor pe buze care-mi urmăreşte fiecare
cuvânt.
— Vrei să zici că e imposibil?
— Nu. Costisitor. Şi nu se va întâmpla mâine-dimineaţă.
— Şi preţul?
— Zece miare avans, zece în ziua funeraliilor.
Mellor a fost surprins să afle ce puţin costa viaţa unui om,
cu toate că nu s-a obosit să se gândească la consecinţe dacă
nu ar fi făcut cea de-a doua plată.
— Hai, mişcă, a zis Nash hotărât, sau caraliii vor deveni
bănuitori. Dacă-ţi legi şireturile înainte de a ieşi din curte,
voi şti că vorbeşti serios. Dacă nu, nu mă mai bate la cap.
Mellor a grăbit pasul şi s-a alăturat unui hoţ de buzunare
care putea să-ţi fure ceasul fără să-ţi dai seama. Un truc de
salon în interior, o meserie afară. Johnny Isteţu’ putea
câştiga o sută de mii pe an, fără taxe, şi rareori primea o
sentinţă mai mare de şase luni.
Sirena a sunat pentru a-i avertiza pe deţinuţi că era
vremea să se întoarcă în celule. Mellor s-a lăsat într-un
genunchi şi şi-a legat şiretul.

Lui lady Virginia nu-i plăcuse niciodată să viziteze

închisoarea de înaltă securitate Belmarsh. Era atât de
diferită de atmosfera mai relaxată de la Ford Open, unde
serveau ceai şi biscuiţi sâmbătă după-masa. Dar de când
Mellor fusese acuzat de o altă infracţiune, mai gravă, fusese
mutat din grădina Angliei înapoi la Hellmarsh41, după cum îi
spuneau recidiviştii.
Mai ales îi displăcea să fie căutată de droguri de un
gardian femeie care arăta ca un măcelar, în locuri care ei nu
41
Joc de cuvinte: Mlaştina iadului.
2506
 - JEFFREY ARCHER -

i-ar fi trecut prin minte şi să aştepte în timp ce uşile cu bare

erau încuiate şi descuiate înainte de a i se permite să mai
înainteze câţiva metri. Iar zgomotul era continuu, de parcă o
duzină de formaţii de rock fuseseră adunate laolaltă. Când a
fost dusă în cele din urmă într-o cameră mare, albă, fără
geamuri, s-a uitat în sus şi a văzut mai mulţi paznici
urmărindu-i pe vizitatori dintr-un balcon circular aflat
deasupra lor, în timp ce camerele de supraveghere nu
încetau să se mişte. Dar cel mai rău era că trebuia să-şi
atingă umerii nu numai de clasa muncitoare, ci şi de tot felul
de infractori.
Totuşi, posibilitatea de a câştiga nişte bani a ajutat-o să-şi
uşureze suferinţele, cu toate că nici Mellor n-ar fi fost în
stare s-o ajute cu ultima problemă.
În acea dimineaţă, Virginia primise o scrisoare, atent
scrisă, de la partenerul senior al lui Goodman Derrick.
Acesta îi cerea politicos, dar ferm, să-i returneze în cel mult
treizeci de zile cele două milioane de lire, obţinute prin
pretenţii false, altfel nu avea de făcut decât să-i trimită o
somaţie din partea clientului său.
Virginia nu avea nici două mii de lire, cu atât mai puţin
două milioane. Şi-a sunat imediat avocatul şi l-a rugat să-i
aranjeze o întâlnire cu sir Edward Makepeace QC, sperând
că acesta va avea o soluţie. Nu era optimistă. Poate venise
vremea să accepte în sfârşit invitaţia unui văr îndepărtat să-i
viziteze ranch-ul din Argentina. El îi amintea oferta sa cu
regularitate în timpul vizitei sale anuale la Cowdrey Park,
însoţit de mai mulţi ponei de polo şi o trupă de tineri.
Amândoi se schimbaseră de la ultima vizită. Ea putea să se
gândească doar la un lucru mai rău decât să-şi petreacă
nişte ani la un ranch din Argentina: să-şi petreacă câţiva ani
într-un astfel de loc.
Virginia şi-a parcat maşina Morris Minor între un Rolls-
Royce şi un Austin A40 înainte de a se îndrepta spre
recepţie.

2507
 - JEFFREY ARCHER -

Mellor stătea singur în camera vizitatorilor, preţioasele

minute scurgându-se în timp ce o aştepta pe Virginia să
apară. Ea nu era, de felul ei, punctuală, dar cum nu avea alţi
vizitatori, nu avea motiv să se plângă.
S-a uitat prin cameră, aţintindu-şi ochii asupra lui Nash,
care stătea în faţa unei blonde oxigenate, dată cu un ruj roşu
gros, cu un tricou alb şi o fustă mini din piele. Era un semn
al disperării plăcerea lui Mellor de a o vedea.
l-a urmărit cu atenţie, la fel ca mai mulţi gardieni din
balconul de deasupra. Nu păreau să vorbească unul cu altul,
dar apoi şi-a dat seama că deşi buzele lor nu se mişcau, asta
nu însemna că nu discutau. Majoritatea ar fi bănuit că erau
soţi, dar cum Nash era homo, trebuia să fie vorba de afaceri.
Şi Mellor ştia afacerile cui le discutau.
A ridicat privirea când a apărut Virginia la masa lui cu o
cană cu ceai şi un baton de ciocolată. Şi-a amintit că
Sebastian Clifton îi cumpărase două batoane.
— Veşti noi despre data procesului? l-a întrebat Virginia,
aşezându-se în faţa lui.
— Am făcut o înţelegere, a zis Mellor. Am fost de acord să
pledez vinovat în schimbul unei sentinţe mai scurte – încă
patru ani, adică şase în total. Pentru bună purtare aş putea
scăpa în trei ani.
— Nu e prea mult, a spus Virginia, încercând să pară
optimistă.
— Suficient de mult pentru ca Sloane să-mi distrugă
compania. Până ce voi ieşi, nu va mai rămâne decât sigla de
deasupra uşii din faţă.
— Pot să te ajut cu ceva?
— Da, şi de aceea am vrut să te văd. Trebuie să fac rost de
zece mii de lire cât mai iute. Testamentul mamei a fost în
sfârşit terminat şi, deşi mi-a lăsat totul mie, avea un singur
lucru de valoare, apartamentul ei din Salford. Agentul local a
reuşit să-l vândă pentru zece mii două sute şi eu l-am

2508
 - JEFFREY ARCHER -

instruit să scrie cecul pe numele tău. Vreau ca cineva să-l

încaseze cât mai curând posibil.
— Mă voi duce la Salford marţi, a zis Virginia, pentru că
luni dimineaţa avea o întâlnire mai importantă. Dar ce vrei
să fac cu banii?
Mellor a aşteptat camera să treacă de el înainte de a vorbi
iar.
— Vreau să dai zece mii cash unui asociat de afaceri. Tot
ce mai rămâne va fi al tău.
— Şi cum îl voi recunoaşte?
— Cum o vei recunoaşte, a corectat-o Mellor. Uită-te în
stânga mea şi vei vedea o blondă discutând cu un tip care
arată ca un boxer de categoria grea. Virginia s-a uitat în
dreapta şi a văzut cele două personaje care păreau a face
parte dintr-un episod din The Sweeney. O vezi?
Virginia a încuviinţat.
— Trebuie să te întâlneşti cu ea la Muzeul de Ştiinţe. Ea te
va aştepta lângă racheta lui Stephenson, la parter. Eu voi
suna să-ţi comunic detaliile de îndată ce le voi şti.
Urma să fie prima vizită a Virginiei la Muzeul de Ştiinţe.

2509
 - JEFFREY ARCHER -

13
— Permiteţi-mi să încep, lady Virginia, prin a vă aminti că
relaţia dintre un avocat şi clientul său este sacrosanctă, aşa
că orice mi-aţi spune referitor la acest caz nu poate şi nu va
ieşi din această cameră, a continuat sir Edward Makepeace,
pentru a sublinia că, în cazul în care nu sunteţi complet
cinstită cu mine, nu vă pot sfătui cum trebuie.
Frumos spus, s-a gândit Virginia, lăsându-se pe spate şi
pregătindu-se pentru o serie de întrebări la care nu ar dori să
răspundă.
— Prima mea întrebare este destul de simplă. Sunteţi
mama hon. Frederick Archibald Iain Bruce Fenwick?
— Nu, nu sunt.
— Părinţii acestui copil sunt, după cum este declarat în
scrisoarea lui Goodman Derrick, un domn şi o doamnă
Morton, fostul dumneavoastră valet şi soţia sa?
— Da.
— Prin urmare plăţile de creştere şi întreţinere pe care le-
aţi primit de la domnul Cyrus T. Grant III – QC a ezitat – au
fost făcute în mod eronat?
— Da, corect.
— Deci asta ar sugera că cererea domnului Grant, sir
Edward a verificat cifra din scrisoarea domnului Goodman,
pentru rambursarea a două milioane de lire este corectă şi
rezonabilă?
— Mi-e teamă că da.
— Ţinând cont de asta, lady Virginia, sunt obligat să vă
întreb, aveţi cele două milioane de lire pentru a le plăti
domnului Grant, ceea ce ar evita să vă trimită o somaţie şi să
vă ofere toată publicitatea negativă pe care o va atrage, fără
îndoială, aceasta?
— Nu, nu le am, sir Edward. Şi tocmai de aceea vă cer
sfatul. Aş vrea să ştiu dacă am vreo posibilitate de scăpare
din această situaţie?

2510
 - JEFFREY ARCHER -

— Aveţi posibilitatea de a-mi plăti o sumă suficient de

mare pentru a încerca să aranjez o înţelegere?
— Dacă vorbim de asta, sir Edward, nu am nici două mii
de lire, ce să mai vorbim de două milioane.
— Vă mulţumesc pentru răspunsul dumneavoastră sincer
la toate întrebările mele, lady Virginia. Dar având în vedere
împrejurările, ar fi inutil să încerc să întârzii procedurile
pentru că lordul Goodman e un păsăroi bătrân şi hârşit şi-şi
va da seama imediat ce intenţionez. Oricum, va trebui să
adăugaţi şi toate cheltuielile suplimentare de judecată la
problemele pe care le aveţi deja. Iar judecătorul va da ordinul
ca toate facturile juridice să fie plătite mai întâi.
— Deci care ar fi sfatul dumneavoastră?
— Din păcate, domniţă, ne-au mai rămas doar două
opţiuni. M-aş putea lăsa la mila lor şi nu cred că voi fi
întâmpinat cu înţelegere.
— Şi a doua opţiune?
— Vă puteţi declara în stare de faliment. Aşa, cealaltă
parte îşi va da seama că emiterea unei somaţii pentru două
milioane de lire ar fi o pierdere de timp şi bani, doar dacă nu
cumva singurul scop al domnului Grant este să vă umilească
în public.
— Vă mulţumesc pentru sfaturi, sir Edward, a zis Virginia
în cele din urmă, şi sunt sigură că veţi aprecia faptul că am
nevoie de puţin timp pentru a-mi analiza poziţia.
— Desigur, doamnă. Totuşi sunt obligat să vă amintesc că
data din scrisoarea lui Goodman Derrick este treisprezece
martie şi dacă nu vom răspunde înainte de treisprezece
aprilie, puteţi fi sigură că cealaltă parte nu va ezita să-şi
pună ameninţarea în vigoare.
— Vă mai pot întreba ceva, sir Edward?
— Desigur.
— Am dreptate să cred că somaţia trebuie înmânată
persoanei desemnate?
— Da, aşa este, lady Virginia, doar dacă nu-mi daţi
permisiunea s-o primesc eu în locul dumneavoastră.

2511
 - JEFFREY ARCHER -

În timpul călătoriei spre nord din dimineaţa următoare,

Virginia s-a gândit mult la sfaturile avocatului ei. Când
trenul a ajuns în staţia Salford, se hotărâse să investească o
parte din cele douăsprezece mii de lire pe care urma să le
primească în cumpărarea unui bilet-dus spre Buenos Aires.
După ce taxiul a lăsat-o în afara casei agentului imobiliar,
ea şi-a îndreptat atenţia spre ce avea de făcut şi la câţi bani
ar putea strânge înainte de a pleca în Argentina. Virginia nu
a fost surprinsă când a fost invitată în biroul partenerului
senior la câteva clipe după ce i-a spus recepţionerei numele
ei.
Un bărbat care îşi pusese în mod clar cea mai elegantă
ţinută de duminică pentru această ocazie, a sărit din spatele
biroului şi s-a prezentat ca fiind Ron Wilks. A aşteptat-o să
se aşeze înainte să ia şi el loc. Fără alte cuvinte, el a deschis
un dosar din faţă, a scos un cec pentru 11400 ₤ şi i l-a dat.
Virginia l-a împăturit, l-a pus în geantă şi era gata să plece
când a înţeles că domnul Wilks mai avea ceva de zis.
— În timpul scurtei conversaţii pe care am avut-o cu
domnul Mellor la telefon, a spus el, încercând să nu pară
stânjenit, nu m-a instruit cum ar trebui să procedez cu
celelalte posesiuni pe care le-am scos din casă şi le-am dus
în depozit.
— Valorează ceva?
— Un negustor local mi-a oferit patru sute de lire pentru
tot lotul.
— Le iau eu.
Agentul imobiliar şi-a deschis carnetul de cecuri şi a
întrebat:
— Acest cec îl scriu pe numele Virginia Fenwick?
— Da.
— Desigur, picturile nu sunt incluse, a zis Wilks, dându-i
cecul.

2512
 - JEFFREY ARCHER -

— Picturile?
— Se pare că mama domnului Mellor a colecţionat câţiva
ani lucrările unui artist local şi un dealer din Londra m-a
contactat de curând şi mi-a spus că ar dori să le cumpere.
Domnul Kaiman de la galeria Crane Kaiman.
— Ce interesant, a zis Virginia, notându-şi numele şi
întrebându-se dacă avea timp să ia legătura cu el.
Pe drumul de întoarcere la King’s Cross şi-a revăzut
planurile pentru următoarele zile. Va trebui mai întâi să
scape de toate obiectele de valoare pe care le mai avea pe
drumul spre Heathrow, înainte ca toţi creditorii să-şi dea
seama că ea, ca să-l citeze pe prietenul ei Bofie Bridgwater,
strânsese o pleaşcă. În ceea ce-l privea pe Desmond Mellor,
până ce ar fi ieşit din închisoare, ea va fi cea mai mică dintre
problemele lui şi Virginia era sigură că nu avea de gând s-o
urmărească jumătate de lume pentru câteva sute de mii de
lire.
Virginia îi era recunoscătoare lui sir Edward pentru sfatul
lui. La urma-urmei, i-ar fi greu cuiva să-i înmâneze o somaţie
dacă nu ştia unde se află. Îi spusese deja lui Bofie că-şi va
petrece câteva săptămâni în sudul Franţei, pentru a-şi pierde
urma. Nu s-a gândit o clipă la Freddie. Doar nu era copilul
ei.
Puţin după ce a ajuns în apartamentul ei, Virginia a fost
mulţumită când a primit un telefon de la vărul ei îndepărtat,
confirmându-i că un şofer o va aştepta la aeroport şi apoi o
va conduce la moşia sa de la ţară. I-au plăcut cuvintele şofer
şi moşie.

După ce Virginia a încasat cecurile lui Mellor, şi-a lichidat

contul din bancă şi a cumpărat biletul spre Buenos Aires,
apoi s-a apucat de împachetat. A descoperit repede cât de
multe dintre posesiunile ei, mai ales pantofii, nu le putea
lăsa în urmă şi a acceptat cu neplăcere că trebuie să

2513
 - JEFFREY ARCHER -

cumpere o valiză mai mare. Un drum scurt la Harrods îi

rezolva de obicei problemele şi la fel a procedat şi în acea zi.
A reuşit să găsească un cufăr cu o îndoitură pe o parte şi s-a
înţeles cu ei să-l cumpere la jumătate de preţ. Tânărul
vânzător nu observase îndoitura înainte.
— Vă rog să-l trimiteţi la apartamentul meu din Chelsea, i-
a spus ea vânzătorului nefericit, în această dimineaţă.
Un uşier cu un costum verde i-a deschis uşa şi şi-a atins
vârful căştii când Virginia a ieşit pe Brompton Road.
— Un taxi, domniţă?
Era gata să accepte când privirea i s-a fixat pe o galerie de
artă aflată vizavi. Crane Kaiman. De unde ştia numele? Apoi
şi-a amintit.
— Nu, mulţumesc. A ridicat o mână înmănuşată pentru a
opri traficul în timp ce traversa Brompton Road, întrebându-
se dacă ar mai putea strânge două sau trei sute de lire
pentru picturile bătrânei doamne Mellor. Când a intrat, a
sunat un clopoţel şi un bărbat nu prea înalt, cu părul des,
sârmos, s-a îndreptat spre ea.
— Vă pot ajuta, doamnă? a întrebat-o el, incapabil să-şi
ascundă accentul central european.
— Am fost de curând în Salford şi…
— Ah, da, trebuie să fiţi lady Virginia Fenwick. Domnul
Wilks m-a sunat şi mi-a spus că s-ar putea să veniţi şi că aţi
fi interesată în vânzarea colecţiei de artă a răposatei doamne
Mellor.
— Cât aţi oferi? a întrebat Virginia, care n-avea timp de
pierdut.
— În decursul anilor, a spus domnul Kaiman, care nu
părea să se grăbească, doamna Mellor a cumpărat
unsprezece tablouri în ulei şi douăzeci şi trei de desene de la
un colecţionar de artă local. Poate nu ştiaţi că era prietena
apropiată a unui artist? Şi am motive să cred…
— Cât de mult? a repetat Virginia, dându-şi seama cât de
puţin timp avea înainte de a pleca spre Heathrow.
— Aş crede că unu optzeci ar fi un preţ corect.

2514
 - JEFFREY ARCHER -

— Două sute şi ne-am înţeles.

Kaiman a ezitat câteva clipe înainte de a spune:
— Aş fi de acord, doamnă şi aş merge chiar până la doi
treizeci dacă mi-aţi spune unde este pictura lipsă.
— Pictura lipsă?
— Am un inventar al tuturor lucrărilor artistului vândute
sau dăruite doamnei Mellor, dar n-am putut găsi Parcul
Industrial Mill Lane, pe care i l-a dat fiului ei şi mă gândeam
că poate ştiţi unde e.
Virginia ştia exact unde era, dar n-avea timp să se
întoarcă la Bristol şi să-l ia din biroul lui Mellor. Totuşi, dacă
i-ar telefona secretarei lui, ar fi putut fi trimis imediat la
galerie.
— Accept oferta dumneavoastră de două sute treizeci şi mă
voi asigura că pictura vă va fi trimisă în câteva zile.
— Mulţumesc, doamnă, a spus Kaiman, care s-a întors la
biroul lui, i-a scris cecul şi i l-a dat.
Virginia l-a împăturit, l-a aruncat în geantă şi i-a zâmbit
proprietarului galeriei înainte de a se întoarce, a ieşi pe
Brompton Road şi a chema un taxi.
— Coutts în Strand, i-a spus şoferului.
Se gândea cum îşi va petrece ultima noapte la Londra –
Bofie îi sugerase Annabel’s – când taxiul a oprit în faţa
băncii.
— Aşteaptă aici, a spus ea, nu voi sta mult.
A intrat în holul băncii, s-a grăbit spre unul dintre casieri
şi a pus cecul pe birou.
— Aş vrea să încasez asta.
— Desigur, doamnă, a spus casierul înainte de a-şi trage
răsuflarea. Presupun că vreţi să faceţi un depozit pentru
toată suma în contul dumneavoastră?
— Nu, vreau să-l încasez în bani lichizi, a zis Virginia,
preferabil în bancnote de cinci lire.
— Nu cred că e posibil, s-a bâlbâit casierul.
— De ce nu? a întrebat Virginia.
— Nu am 230.000 ₤ bani lichizi, doamnă.

2515
 - JEFFREY ARCHER -

— Vrea să facă o ofertă? a spus Ellie May. Dar credeam că

nu are un ban?
— Da, şi eu, a recunoscut lordul Goodman. Am aflat din
surse de încredere că a fost scoasă din testamentul tatălui
său şi singurul ei venit este o alocaţie modestă oferită de
fratele ei.
— Cât oferă?
— Un milion de lire care vor fi plătiţi în zece rate egale de
câte o sută de mii de lire în următorii zece ani.
— Dar i-a furat soţului meu două milioane! a zis Ellie May.
Poate să se ducă naibii.
— Vă înţeleg sentimentele, doamnă Grant, dar când am
primit scrisoarea m-am hotărât să port o discuţie
neînregistrată cu sir Edward Makepeace QC, care a
reprezentat familia Fenwick mai mulţi ani. El mi-a dat de
înţeles că această ofertă reprezintă o înţelegere completă şi
finală şi că nu există, ca să-l citez, loc de tocmeli. A mai spus
că, dacă o vom refuza, a fost instruit de lady Fenwick să
primească somaţia din partea lui lady Virginia.
— Blufează.
— Pot să vă asigur, doamnă Grant, că sir Edward nu
blufează.
— Deci ce credeţi că ar trebui să fac?
— Înţeleg de ce vreţi să vă fie plătită întreaga sumă.
Totuşi, dacă vom merge pe acest drum, vor trece mai mulţi
ani până ce vom ajunge la o înţelegere şi, după câte ştim
acum, lady Virginia are bani destui să acopere cheltuielile
justiţiare, deci s-ar putea să nu obţineţi decât o factură
mare. Nu sunt convins că foloseşte banii ei proprii…
Bănuiesc că îl are pe fretele ei, al zecelea conte, care s-o
ajute. Totuşi, chiar şi lordul Fenwick are limitele lui.
Goodman a ezitat. Apoi trebuie să ne gândim la celelalte
aspecte ale acestui caz.

2516
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum ar fi? a întrebat Ellie May.

— Când se va ajunge la tribunal, lady Virginia ar putea fi
ruinată financiar şi ar putea ajunge la închisoare.
— Nimic altceva nu mi-ar plăcea mai mult.
— În acelaşi timp, reputaţia soţului dumneavoastră va
avea şi ea de suferit.
— Cum aşa, când el este cel nevinovat?
— Este clar, doamnă Grant, că nu aveţi experienţă cu
acţiunile presei britanice în astfel de cazuri.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
— Atunci lăsaţi-mă să vă asigur că această istorie va face
înconjurul tabloidelor şi mă tem că soţul dumneavoastră nu
va ieşi din asta mirosind a trandafiri. Ziarele îl vor prezenta
ca pe un prost naiv şi de modă veche.
— Ceea ce este adevărat, a zis Ellie May, dispreţuitoare.
— Posibil, doamnă Grant, dar este un lucru pe care aţi
vrea să-l împărtăşiţi întregii lumi?
— Şi care e alternativa? a întrebat ea.
— Opinia mea profesională este să ajungeţi la o înţelegere,
oricât de mult nu vă place. Aş sugera să acceptaţi oferta de
un milion de lire, să vă întoarceţi în America şi să daţi uitării
această experienţă neplăcută. Aş mai sugera însă încă o
prevedere: dacă lady Virginia nu-şi va onora cele zece plăţi,
să fie responsabilă pentru plata întregii sume. Lordul
Goodman a aşteptat răspunsul lui Ellie May, dar ea a rămas
tăcută. Dar dumneavoastră sunteţi clienta şi, desigur, vă voi
respecta instrucţiunile, oricare ar fi acelea.
— Răposatul meu bunic scoţian, Duncan Campbell,
obişnuia să spună: „Mai bine un dolar în bancă, fetiţo, decât
promisiunea unei zestre.”
— Era cumva avocat? a întrebat Goodman.

— Este o ofertă a naibii de bună, a zis Knowles.

— Poate puţin prea bună, a spus Sloane.

2517
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce vrei să spui?
— Eu sunt, după cum ştii, Jim, bănuitor de felul meu.
Mellor poate să fie la puşcărie, dar asta nu înseamnă că stă
toată ziua pe priciul lui plângându-şi de milă. Nu uita că la
Belmarsh sunt câţiva asasini de vârf din ţară şi aceştia vor fi
mai mult decât fericiţi să sfătuiască un om pe care-l
bănuiesc că are bani.
— Dar, ca şi el, toţi sunt închişi.
— Adevărat, dar aminteşte-ţi că Mellor a mai încercat să
mă înhaţe o dată şi aproape a reuşit.
— Dar omul ăsta, Sorkin, îşi trimite avionul particular ca
să ne petrecem weekendul pe iahtul lui la Cap Ferrat. Ce ai
vrea mai mult?
— Urăsc avioanele şi nu am încredere în oamenii care au
iahturi. Şi mai mult, nimeni din City nu a auzit de Conrad
Sorkin.
— Aş putea merge şi singur.
— Sigur că nu, a zis Sloane. Vom merge amândoi. Dar
dacă simt chiar pentru o secundă că Sorkin nu este ce pare a
fi, ne îmbarcăm în următorul zbor înapoi şi nu în avionul lui
particular.

Când Virginia a primit o scrisoare de la avocatul ei prin

care îi confirma că doamna Ellie May Grant îi acceptase
oferta, n-a fost sigură cum să reacţioneze. La urma-urmei, cu
230.000 la dispoziţie, ar fi putut trăi confortabil plimbându-
se prin Europa cu prietenii ei. Dar a recunoscut de faţă cu
Bofie că îi vor lipsi Londra, Ascot, Wimbledon,
Glyndenbourne, petrecerile regale din grădină, Anabel’s şi
Harry’s Bar, mai ales când toţi prietenii ei de pe continent ar
fi migrat la Londra pentru sezon.
Cu toate că depusese cecul de 230.000 ₤ la Coutts,
Virginia şi-a dat seama că dacă ar fi respectat înţelegerea,
banii se vor termina în doi ani şi s-a întrebat dacă nu cumva

2518
 - JEFFREY ARCHER -

amâna inevitabila excursie în Argentina. Dar, pe de altă

parte, s-ar fi putut ivi altă ocazie şi mai avea timp până pe 13
aprilie să ia decizia finală.
După ce s-a răzgândit de câteva ori, Virginia i-a înmânat
cu reluctanţă primele 100.000 ₤ avocatului ei pe 13 aprilie
şi, în acelaşi timp, şi-a achitat toate datoriile, împrumuturile
şi cheltuielile juridice mai mici, rămânând cu 114.000 în
contul curent. Fratele ei a continuat să-i plătească alocaţia
de 2.000 ₤ pe lună, sumă care scăzuse de la 4.000 ₤ când îl
părăsise pe Freddie. Virginia nu citise detaliile din
testamentul tatălui ei. Şi dacă Archie ar fi aflat vreodată
despre banii căpătaţi de ea, bănuia că nu i-ar mai fi dat
niciun bănuţ.
În dimineaţa următoare s-a întors la Coutts şi a încasat un
cec de 10.000 ₤. A pus banii într-o geantă Swan şi Edgar,
după cum o instruise Mellor, s-a întors în Strand şi a chemat
un taxi. Nu avea idee unde este Muzeul de Ştiinţă, dar era
sigură că şoferul ştia. După douăzeci de minute stătea în faţa
unei magnifice clădiri victoriene pe Exhibition Road.
A intrat în muzeu şi s-a dus la recepţie unde o tânără i-a
arătat unde se afla racheta lui Stephenson. Virginia a trecut
prin Sala pentru energie, Galeria spaţială şi Crearea lumii
moderne fără să se uite la niciunul dintre obiectele unice care
o înconjurau.
A văzut-o pe blonda oxigenată stând lângă o veche
locomotivă cu aburi, înconjurată de copii. Cele două femei nu
au dat semn că s-ar cunoaşte. Virginia a pus geanta pe jos
lângă ea, s-a întors şi a părăsit muzeul la fel de repede cum
intrase.
După douăzeci de minute stătea în Harry’s Bar, savurând
un Martini sec. Un tânăr arătos care stătea singur la bar
lângă ea i-a zâmbit. Ea i-a întors zâmbetul.

2519
 - JEFFREY ARCHER -

Când Virginia a vizitat Belmarsh în duminica următoare, a

fost uşurată să afle că Desmond Mellor habar n-avea de
colecţia de artă a mamei sale şi era clar că nu auzise de L.S.
Lowry. Îi dăduse bătrânei doamne o mică alocaţie lunară, dar
i-a mărturisit că nu vizitase Salford de o vreme.
— I-am vândut prostioarele pe patru sute de lire, i-a spus
Virginia. Ce ai vrea să fac cu banii?
— Consideră-i o primă. Am auzit azi-dimineaţă că
extragerea a mers uşor, fapt pentru care sunt recunoscător.
S-a uitat spre Nash care era la întâlnirea lui lunară cu
blonda oxigenată. Ei nu s-au uitat nicio clipă înspre el.

2520
 - JEFFREY ARCHER -

14
Adrian Sloane a recunoscut cu neplăcere că zborul spre
sudul Franţei într-un Learjet era ceva cu care s-ar putea
obişnui. O tânără însoţitoare de bord care nu părea să ştie
ceva despre securitatea în timpul zborului le-a mai turnat
câte un pahar cu şampanie.
— Nu te relaxa, nici chiar o clipă, a spus Sloane, refuzând
băutura. Tot nu ştim ce vrea Sorkin pentru banii lui.
— De ce naibii să ne pese, a zis Knowles, cât timp preţul
este corect?
Când avionul a aterizat pe aeroportul din Nisa, pe Côte
d’Azur, Sloane s-a uitat pe hublou şi a văzut un Bentley
Continental aşteptându-i pe pistă. S-au urcat în maşină pe
bancheta din spate – fără verificări de paşaport, fără cozi,
fără vamă. Era clar că domnul Conrad Sorkin ştia pe cine să
mituiască.
Portul era plin-ochi de iahturi strălucitoare. Doar unul
avea docul său propriu şi chiar acolo s-a oprit Bentley-ul lor.
Un marinar elegant le-a deschis portiera din spate, iar alţi
doi le-au luat bagajele din portbagaj. Când Sloane mergea pe
pasarela îngustă, a observat un steag panamez fluturând
uşor în briza de la pupa iahtului. Când au ajuns la bord, un
ofiţer îmbrăcat în costum alb i-a salutat şi s-a prezentat ca
fiind ofiţerul de bord.
— Bine aţi venit, le-a zis, într-o engleză cu accent puternic.
Vă voi conduce la cabinele dumneavoastră. Cina va fi servită
la opt pe puntea superioară, dar nu ezitaţi să mă chemaţi
dacă doriţi ceva până atunci.
Primul lucru pe care l-a observat Sloane când a intrat în
cabină a fost o valiză diplomat neagră, aflată în mijlocul unui
pat dublu. A deschis-o încet şi a văzut că era plină cu şiruri
de bancnote de cincizeci de lire, frumos aranjate. S-a aşezat
la marginea patului şi le-a numărat încet. Douăzeci de mii de
lire – unu la sută din preţul oferit, dat în avans? A închis
capacul şi a strecurat valiza sub pat.
2521
 - JEFFREY ARCHER -

Sloane a ieşit din cabină şi a intrat în cabina alăturată

fără să bată la uşă. Knowles îşi număra banii.
— Cât? a zis Sloane.
— Zece mii.
Doar jumătate de procent. Sloane a zâmbit. Sorkin îşi
făcuse temele şi îşi dăduse seama deja cu ajutorul cui va
încheia afacerea.
Sloane s-a întors la cabina lui, s-a dezbrăcat şi a făcut un
duş, apoi s-a întins în pat şi a închis ochii. A ignorat
şampania din cutia cu gheaţă aflată la capul patului. Trebuia
să se concentreze. La urma-urmei, acesta ar putea fi târgul
care va decide nu numai când va ieşi la pensie, ci şi cât de
mare va fi aceasta.

La opt fără cinci, s-a auzit o bătaie uşoară la uşă. Sloane

s-a uitat în oglindă şi şi-a îndreptat papionul înainte de a
deschide şi a găsi un steward aşteptându-l.
— Domnul Sorkin speră că dumneavoastră şi domnul
Knowles vă veţi alătura lui la o băutură, a spus el
conducându-i în susul unei scări late.
Gazda lor stătea pe puntea superioară aşteptându-şi
oaspeţii. După ce s-a prezentat, le-a oferit un pahar cu
şampanie. Conrad Sorkin nu era deloc cum s-ar fi aşteptat
Sloane: înalt, elegant, cu încrederea relaxată care provine din
succes sau naştere. Vorbea cu un uşor accent sud-african şi
şi-a pus repede invitaţii în largul lor. Era greu să-i ghiceşti
vârsta, s-a gândit Sloane, poate cincizeci, cinzeci şi cinci de
ani. După câteva întrebări bine formulate, a aflat că Sorkin
se născuse la Cape Town şi fusese educat la Stanford.
Totuşi, bustul din bronz al lui Napoleon care se afla pe
punte, în spatele lui, dezvăluia o posibilă slăbiciune.
— Deci acum unde staţi? a întrebat Sloane, jucându-se cu
paharul cu şampanie.

2522
 - JEFFREY ARCHER -

— Vasul acesta este casa mea. Are tot ce am nevoie, cu

avantajul că nu trebuie să plătesc impozite.
— Nu e puţin restrictiv? a întrebat Knowles.
— Nu, de fapt e invers. Chiar iubesc ce e mai bun din
fiecare lume. Pot vizita oricare port doresc şi atâta timp cât
nu stau mai mult de treizeci de zile, autorităţile nu se
interesează de mine. Şi cred că e corect să spun că acest vas
are toate lucrurile pe care mi le poate oferi un oraş mare,
inclusiv un chef pe care l-am furat de la Savoy. Deci,
domnilor, mergem la cină?
Sloane s-a aşezat în dreapta gazdei. A auzit motorul
pornind.
— L-am rugat pe căpitan să circule în jurul portului. Cred
că luminile Nisei vi se vor părea uimitoare, a spus Sorkin.
Un chelner le-a umplut paharele cu vin alb, în timp ce
altul a pus o farfurie cu antreuri în faţa lor.
Sorkin s-a lăudat că plătica şi friptura Angus fuseseră
luate din Grimsby şi Aberdeen cu puţin timp înainte ca ei să
se urce în avionul lui în acea după-amiază. Sloane a fost
nevoit să recunoască faptul că cina era ca într-unul dintre
cele mai bune restaurante din Londra, iar calitatea vinului îl
făcea să dorească reumplerea permanentă a paharului.
Totuşi a băut doar două pahare în timp ce aştepta ca Sorkin
să ajungă la motivul pentru care se aflau acolo.
După ce primul fel fusese luat de pe masă şi fuseseră
oferite brandy, Porto şi trabucuri, personalul s-a retras
discret.
— Trecem la afaceri? a spus Sorkin după ce şi-a aprins
trabucul şi a tras câteva fumuri.
Sloane a luat o înghiţitură de Porto, iar Knowles şi-a
turnat brandy.
— Din câte înţeleg eu, a spus Sorkin, dumneavoastră
controlaţi în prezent o companie care are câteva active
majore şi cu toate că domnul Mellor încă deţine cincizeci şi
unu la sută dintre acţiuni, cât timp rămâne la închisoare nu
se poate implica în deciziile consiliului de administraţie.

2523
 - JEFFREY ARCHER -

— Văd că v-aţi făcut temele, a zis Sloane, înainte de a

trage un fum din trabuc. Dar de care active anume sunteţi
interesat, domnule Sorkin?
— Conrad, te rog. Să ne lămurim că nu doresc să cumpăr
Mellor Travel. Totuşi, compania are patruzeci şi două de
agenţii bine-plasate pe toate arterele principale din Marea
Britanie. Aceste proprietăţi au o valoare declarată mai mică
de două milioane de lire. Dar dacă le-am pune individual pe
piaţă, estimez că valoarea lor reală ar atinge şase, poate chiar
şapte milioane.
— Dar, l-a întrerupt Sloane, dacă am vinde activele
noastre cele mai preţioase, Mellor Travel va deveni o
companie fantomă, incapabilă să-şi desfăşoare activitatea.
Sunt sigur că ştiţi că Thomas Cook ne-a făcut deja o ofertă
de două milioane pentru companie şi ne-a explicat clar că nu
vor concedia personalul şi nici nu vor înstrăina vreo
proprietate.
— Şi aceste două milioane vor fi plătite unei companii care
va fi condusă de Cook până ce Desmond Mellor va ieşi din
închisoare, aşa că putem spera că cel mai bun lucru pe care-
l mai puteţi obţine va fi un pachet serios de acţiuni. De aceea
sunt dornic să egalez oferta lui Cook, dar cu o mică
diferenţă. Cele două milioane ale mele vor fi depuse la o
bancă aleasă de voi, în oraşul pe care-l doriţi.
— Dar Banca Angliei… a început Sloane.
— Adrian, Banca Angliei este o organizaţie într-adevăr
puternică, dar pot numi douăzeci şi trei de ţări în care nu are
jurisdicţie şi nici măcar acorduri bilaterale. Tot ce trebuie să
faceţi este să vă convingeţi consiliul să accepte oferta mea şi
nu a lui Cook. Cum compania are doar cinci directori şi unul
dintre ei nu poate participa la întrunirile consiliului, nu
poate fi dificil de obţinut înainte de eliberarea domnului
Mellor – care înţeleg că nu este iminentă.
— Sunteţi bine informat, a spus Sloane.
— Să spunem doar că am legături în locurile potrivite şi
informaţii din interior care mă menţin în faţa rivalilor mei.

2524
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă v-aş accepta condiţiile, a spus Sloane, banii pe

care i-am găsit în cabină reprezintă un procent plătit în
avans pentru cele două milioane pe care le oferiţi?
Knowles s-a încruntat.
— Sigur că nu, a zis Sorkin. Consideră-i doar o dovadă a
bunelor mele intenţii.
Sloane şi-a golit paharul de Porto şi a aşteptat să-i fie
reumplut înainte de a spune:
— Avem o şedinţă a consiliului peste două săptămâni,
Conrad, şi poţi fi sigur că eu şi colegii mei directori îţi vom
lua oferta în serios.
Preşedintele Mellor Travel s-a lăsat pe spate şi s-a relaxat
pentru prima oară, permiţându-şi să savureze vinul,
încrezător acum când îi ştia puterea lui Sorkin, că cele două
milioane puteau fi considerate doar valoarea de deschidere a
licitaţiei. Se hotărâse deja la ce cifră se va termina, dar voia
să aştepte până la micul dejun înainte de a face următoarea
mişcare.
Knowles părea dezamăgit, conştient că Sloane urma să
obţină o sumă mai mare. Aceeaşi greşeală pe care o făcuse
când Hakim Bishara licitase pentru Farthings şi când
sfârşiseră prin a pierde. Knowles nu avea de gând să-l lase să
facă a doua oară aceeaşi greşeală. La urma-urmei, lui i se
părea că oferta lui Sorkin era suficientă şi nu era nevoie să fii
aşa de lacom. Cea mai mare slăbiciune a lui Sloane.
— Cred că mă voi retrage, a spus Sloane, ridicându-se
încet de la locul lui de parcă era sigur că nu s-ar mai fi putut
obţine nimic în acea noapte. Noapte bună, Conrad, mă voi
gândi la oferta pe care ai făcut-o. Poate mai vorbim şi mâine-
dimineaţă.
— De abia aştept, a spus Sorkin, când Sloane s-a
îndreptat încet către uşă. Knowles n-a făcut nicio tentativă
de a i se alătura, ceea ce l-a supărat pe Sloane, dar nu a
comentat.
Sloane se ţinea de balustradă în timp ce cobora încet pe
scară. A fost bucuros să-l vadă pe ofiţer aşteptându-l pe

2525
 - JEFFREY ARCHER -

puntea inferioară pentru că nu era sigur că-şi va găsi singur

drumul spre cabină. Poate n-ar fi trebuit să bea Porto după
atâtea vinuri excelente. Dar când i se va mai oferi iar un al
treilea sau al patrulea pahar de Taylor’s 24?
S-a împiedicat când piciorul lui a atins treapta de jos şi
ofiţerul a venit repede să-l ajute, punându-i blând un braţ în
jurul umerilor. Sloane s-a împleticit spre balustrada vasului
şi s-a aplecat peste margine, sperând că nu va vomita, ştiind
că i se va raporta lui Sorkin. După ce a tras o gură de aer
proaspăt de mare, s-a simţit puţin mai bine. Dacă ar ajunge
doar în cabina lui şi s-ar culca, se gândea el, când două
braţe puternice i-au înconjurat talia şi, dintr-o singură
mişcare s-a trezit ridicat în aer. S-a întors şi a încercat să
protesteze, doar ca să-l vadă pe ofiţer zâmbindu-i înainte de
a-l azvârli fără alte ceremonii peste bord.
După o clipă, Sorkin a apărut lângă ofiţer. Niciunul n-a zis
nimic când preşedintele Mellor Travel a dispărut sub valuri a
treia oară.
— De unde ştiai că nu poate să înoate?
— Informaţii din interior de la persoana care a avut slujba
ta, a replicat Sorkin. După ce s-a întors, a adăugat: vei găsi
cele douăzeci de mii ale tale în cabina lui Sloane, sub pat.

Nash s-a aplecat şi şi-a legat un şiret, semn că Mellor

trebuia să i se alăture.
Mellor a mai făcut două ture ale curţii înainte de a ajunge
lângă el. Nu voia să devină bănuitori ca cei care-i urmăreau.
— Treaba e făcută. Nu e nevoie să-i trimiţi flori la
înmormântare.
— De ce nu?
— A fost înmormântat în mare. Au mai mers puţin prin
curte înainte ca Nash să adauge: Noi ne-am respectat partea
din înţelegere, acum mă aştept să o respecţi şi tu pe a ta.

2526
 - JEFFREY ARCHER -

— Nicio problemă, a zis Mellor, sperând că Nash nu

observase că era agitat. Îşi sunase agentul imobiliar din
Bristol cu două săptămâni înainte şi aflase că vechiul lui
apartament de pe Broad Street încă nu fusese vândut –
treaba nu mergea prea bine, îi explicase domnul Carter, dar,
dacă ar fi scăzut preţul, era sigur că ar fi putut să-l vândă.
Mellor acceptase şi primise o ofertă, dar cumpărătorul
aştepta raportul supervizorului care mai dura două
săptămâni.
Cel puţin problema cu Sloane fusese rezolvată. Îi va scrie
lui Knowles şi-i va cere să-l viziteze la închisoare cât mai
curând posibil. Desigur că va fi docil acum că nu-l mai dirija
Sloane.
După încă nişte ture a întrebat:
— Când şi unde? Spera că pare încrezător.
— Joia viitoare. Îţi voi spune detaliile după vizita lui Tracie
de duminică. Asigură-te doar că drăguţa de lady Virginia nu
uită să aducă geanta Swan şi Edgar cu ea.
Mellor a rămas în urmă şi i s-a alăturat lui Johnny Isteţu’
care era la fel de vesel ca întotdeauna, dar, oricum, nu mai
avea decât nouăsprezece zile de stat la închisoare.

2527
 - JEFFREY ARCHER -

15
— Nu cred că ai zece mii de lire cu care n-ai ce face? a
spus Mellor. Virginia s-a întrebat dacă nu cumva glumea
până ce i-a văzut privirea disperată din ochi. Am o problemă
momentană cu lichidităţile, a explicat el, care poate fi
rezolvată doar dacă aş mai avea nişte timp în plus. Dar am
nevoie de cele zece mii repede. S-a uitat pe fugă în camera
aglomerată în locul în care Nash conversa cu singura lui
vizitatoare. Foarte repede.
Virginia s-a gândit la cele 110.000 ₤ pe care le mai avea în
contul curent şi a zâmbit dulce.
— Nimeni nu ştie mai bine decât tine, Desmond, că sunt
săracă la fel ca un şoarece de biserică. Fratele meu îmi dă o
alocaţie de două mii pe lună, ceea ce nu prea e suficient şi
singurul alt venit pe care l-am avut de curând a fost din
vânzarea casei mamei tale. Presupun că ţi-aş putea
împrumuta o mie şi poate încă o mie peste o lună.
— Frumos din partea ta, Virginia, dar până atunci va fi
prea târziu.
— Ai active pe care le-ai putea oferi ca garanţie? a întrebat
Virginia. Cuvintele familiare pe care le auzea de la managerul
băncii sale ori de câte ori rămânea în urmă cu plăţile.
— Fosta mea soţie a primit casa mea de la ţară ca parte a
înţelegerii stabilite la divorţ. Apartamentul meu din Bristol
este oferit spre vânzare. Valorează cam douăzeci de mii şi cu
toate că cineva a făcut o ofertă, contractul n-a fost încheiat
încă.
— Dar Adrian Sloane? La urma-urmei nu e o sumă mare
pentru el.
— Asta nu mai e posibil, a zis Mellor, fără să explice.
— Şi Jim Knowles?
Mellor s-a gândit o clipă.
— Cred că Jim ar putea să mă ajute dacă îi ofer
apartamentul ca garanţie şi îi pică şi ceva pentru el.
— Cum ar fi?
2528
 - JEFFREY ARCHER -

— Preşedinţia companiei, bani, orice ar vrea.

— Voi lua legătura cu el când ajung acasă şi voi încerca să
aflu dacă vrea să te ajute.
— Mulţumesc, Virginia. Şi, desigur, vei căpăta şi tu ceva.
Mellor s-a uitat iar la Nash despre care ştia că va primi
instrucţiuni asupra locului în care a doua livrare va fi
efectuată. Niciodată de două ori în acelaşi loc şi niciodată
aceeaşi persoană, îi explicase Nash.
— Dar tot voi avea nevoie de cele zece mii până joi, a spus
Mellor, întorcându-se spre Virginia. Şi nu pot să-ţi spun care
vor fi consecinţele dacă eşuezi.
— De câte ori ai voie să dai telefon?
— O dată pe săptămână, dar nu am decât trei minute şi
nu uita că ni se ascultă fiecare cuvânt.
— Sună-mă joi după-amiaza, cam pe la cinci. Ar trebui să-
l fi văzut pe Knowles până atunci şi voi fi făcut tot ce pot ca
să-l conving.

— E aranjat pentru joi, a zis Nash, când Mellor i s-a

alăturat în curte.
— Unde şi când? a întrebat Mellor, nedorind să
recunoască faptul că nu avea banii.
— Trafalgar Square, între fântâni, la douăsprezece.
— Am înţeles.
— Va fi aceeaşi doamnă cu sacoşa?
— Da, a spus Mellor, sperând că Virginia nu numai că va
avea banii, ci va accepta să acţioneze iar ca intermediară.
Nash l-a privit mai atent.
— Sper că te-ai gândit la consecinţele neaducerii celei de-a
doua jumătăţi a plăţii.
— Nicio problemă, a spus Mellor, care nu prea se mai
gândise la altceva în ultima săptămână. A rămas în urmă şi
a mers singur, întrebându-se, rugându-se, sperând că
Virginia îl va convinge pe Knowles să-i împrumute banii.

2529
 - JEFFREY ARCHER -

Şi-a verificat ceasul. Peste cinci ore va afla.

— Jim Knowles, s-a auzit o voce la telefon.

— Jim, sunt Virginia Fenwick.
— Virginia, ce mai faci? Nu te-am mai auzit de mult.
— De prea mult, dar mă voi revanşa.
— La ce te gândeşti?
— Am o mică propunere care s-ar putea să ţi se pară
interesantă. Eşti cumva liber la prânz?

Virginia stătea lângă telefon marţi, la cinci p.m.,

conştientă că avea doar trei minute în care să-şi prezinte
discursul bine pregătit. Făcuse o listă ca să se asigure că nu
va omite nimic important. Când a sunat telefonul, a ridicat
de îndată receptorul.
— 7784.
— Salut, dragă, sunt Priscilla. M-am gândit să te sun să
văd dacă eşti liberă joi la prânz.
— Nu acum, a spus Virginia, trântind receptorul.
Telefonul a sunat iar după câteva secunde.
— 7784, a repetat ea.
— Sunt Desmond. Ai fost în stare să… Era clar că nu voia
să piardă nicio clipă. Ea a verificat primul reper de pe listă.
— Da. Knowles a acceptat să-ţi împrumute zece mii pe
apartamentul tău din Bristol.
— Slavă Domnului, a spus Mellor, oftând uşurat aşa de
tare încât l-a auzit şi ea.
— Dar dacă nu-i înapoiezi întreaga sumă în treizeci de zile,
cere garanţii suplimentare.
— Ce anume?
— Acţiunile tale de la Mellor Travel.
— Dar valorează cam un milion şi jumătate.

2530
 - JEFFREY ARCHER -

— Acceptă sau renunţă, dacă îmi amintesc cuvintele lui

exacte.
Mellor a făcut o scurtă pauză, conştient că cele trei minute
i se epuizau rapid.
— Nu prea mai am de ales. Spune-i nemernicului că îi
accept condiţiile şi că-i voi plăti când voi vinde apartamentul.
— Îi voi transmite imediat mesajul, dar nu va da banii
până ce nu va vedea semnătura ta pe documentul de
transferare a acţiunilor dacă nu-i returnezi banii în treizeci
de zile.
— Dar cum l-aş putea semna la timp? a spus Mellor,
părând disperat.
— Nu te îngrijora. Avocaţii lui au făcut toate actele şi ţi se
vor aduce astă-seară în închisoare. Ai grijă doar să le ia
cineva.
— Adresează plicul domnului Graves. Este gardianul de pe
coridorul meu şi mi-a făcut deja câteva servicii, deci poţi avea
încredere în el. Cum este de serviciu în seara aceasta, ar
trebui să-l primesc imediat.
Virginia şi-a notat numele înainte de a-şi verifica iar lista.
— Unde şi când dau banii?
— Joi, ora douăsprezece, Trafalgar Square. Persoana de
contact va sta între fântâni. Asigură-te doar că nu întârzii.
— Va fi aceeaşi femeie?
— Nu. Uită-te după un bărbat între două vârste, cu o
chelie, purtând o haină albastră şi blugi. Virginia şi-a notat.
Eşti o scumpă, a spus Mellor. Îţi rămân dator.
— Mai pot face vreun lucru?
— Nu, dar îţi voi trimite o scrisoare pe care tu trebuie s-
o…
Telefonul a fost închis.

Domnul Graves a lăsat receptorul jos şi şi-a aşteptat

instrucţiunile.

2531
 - JEFFREY ARCHER -

— Trebuie să te asiguri că eşti de serviciu la poarta

închisorii când soseşte scrisoarea în seara asta.
— Nicio problemă. Nu se prea înghesuie gardienii pentru
tura de noapte.
— Şi asigură-te că Mellor semnează acordul şi că tu eşti
martor la semnare.
— Şi pe urmă?
— O iei cu tine când ieşi din schimb şi o trimiţi la adresa
scrisă de Mellor pe plic. Şi nu uita, mai ai multe de făcut
înainte de a fi plătit.
Graves s-a încruntat.
— Mai bine te-ai întoarce în celulă, înainte ca cineva să
observe că lipseşti, a spus gardianul, încercând să-şi
restabilească autoritatea.
— Cum zici matale, şefu’, a spus Nash, înainte de a ieşi
din birou şi a se întoarce în celulă.

Când Virginia s-a trezit în dimineaţa următoare, a găsit un

plic mare pe preş. Nu voia să ştie cine-l adusese sau când.
Şi-a verificat ceasul: 9:14 a.m. Knowles urma să-l ia abia la
zece, ceea ce însemna că avea destul timp.
A deschis plicul şi a scos documentul, întorcându-l repede
la ultima pagină ca să verifice dacă Mellor îl semnase. A
zâmbit când a văzut că prietenul ei, domnul Graves, fusese
martor la semnare. Virginia a pus acordul înapoi în plic, şi-a
părăsit micul apartament din Chelsea şi s-a dus la un
magazin din Pimlico pe care-l verificase în ziua precedentă.
Tânărul angajat i-a făcut două copii ale documentului şi i-
a luat 2 lire şi 20 de penny pentru un plic mare, maro. S-a
întors în apartament după douăzeci de minute, citind ziarul
de dimineaţă când a auzit o bătaie la uşă.
Knowles a sărutat-o pe ambii obraji de parcă ar fi fost un
vechi prieteni, dar, după ce a schimbat un plic maro cu altul,
a plecat imediat. Virginia s-a întors în salon, a rupt noul plic

2532
 - JEFFREY ARCHER -

şi a numărat banii. Cincisprezece mii, după cum se

înţeleseseră. Nu era o dimineaţă rea. Acum nu mai avea de
făcut decât să se decidă dacă să dea zece mii chelului cu
haină albastră şi blugi care o va aştepta în Trafalgar Square.

Când Virginia a ajuns la bancă, s-a îndreptat direct către

biroul managerului. Domnul Leigh s-a ridicat când ea a
intrat în cameră. Fără un cuvânt, ea a scos cinci pachete
învelite în celofan şi copia unui document cu trei pagini
dintr-o geantă Swan şi Edgar şi le-a pus pe masa lui.
— Vă rog să-mi creditaţi contul cu cinci mii de lire şi să
puneţi acest document împreună cu hârtiile mele personale.
Domnul Leigh s-a înclinat uşor şi era gata să întrebe… dar
ea părăsise deja biroul.
Virginia a ieşit din bancă pe Strand înainte de a se
îndrepta încet spre Trafalgar Square. Se hotărâse să respecte
instrucţiunile lui Mellor şi nu numai pentru că-şi amintise
cum îi spusese cât de grave vor fi urmările dacă el nu va plăti
întreaga sumă, aşa că nu dorea să i se întâmple ceva rău
singurei ei surse alternative de venit.
S-a oprit vizavi de St Martin în Fields şi, strângând geanta
Swan şi Edgar, a aşteptat ca luminile semaforului să treacă
pe roşu înainte de a traversa. Un stol de porumbei speriaţi
şi-a luat zborul când ea a intrat în piaţă şi s-a îndreptat spre
fântâni.
Un copil sărea în sus şi în jos în apă şi mama lui îl ruga să
iasă. Chiar dincolo de ei era un bărbat chel cu o cămaşă
deschisă la gât, o haină albastră şi blugi şi ai cărui ochi nu-i
părăseau pe ai ei. S-a dus la el şi i-a dat geanta de
cumpărături. El nici măcar nu s-a uitat în ea, i-a întors
spatele şi a dispărut într-o mulţime de turişti.
Virginia a respirat uşurată. Operaţia mersese foarte uşor şi
de abia aştepta să ia prânzul cu Priscilla. S-a îndreptat spre
Naţional Gallery şi a chemat un taxi în timp ce chelul

2533
 - JEFFREY ARCHER -

continua să meargă în direcţia opusă. Nu a putut să nu vadă

Bentley-ul gri-argintiu care era parcat în faţa Casei Sud-
Africane. În timp ce se apropia, parbrizul opac a coborât şi a
apărut o mână. El a dat geanta Swan şi Edgar şi a aşteptat.
Conrad Sorkin a verificat cele zece pachete ambalate în
celofan înainte de a-i da unul curierului.
— Mulţumesc, domnule Graves. Vă rog să-l anunţaţi pe
domnul Nash că lady Virginia nu a apărut.

2534
 - JEFFREY ARCHER -

16
Şase bărbaţi stăteau faţă în faţă, pregătindu-se de luptă,
cu toate că, în realitate, erau de aceeaşi parte. Trei dintre ei
reprezentau Farthings Kaufman şi ceilalţi trei, Thomas Cook
Ltd, unul dintre cei mai importanţi clienţi ai băncii.
Hakim Bishara, preşedintele Farthings Kaufman, stătea de
o parte a mesei, cu Sebastian Clifton, directorul său executiv,
în dreapta şi avocatul, Arnold Hardcastle, în stânga. În faţa
lui Hakim stătea Ray Brook, preşedintele de la Cook’s, în
dreapta avându-l pe directorul Brian Dawson şi în stânga pe
Naynesh Desai, consilierul juridic.
— Permiteţi-mi să deschid întrunirea prin a vă ura tuturor
bun-venit, a spus Hakim. Doresc să vă spun cât de încântaţi
suntem să reprezentăm Cook’s în încercarea de a prelua
Mellor Travel Ltd. Din păcate, este puţin probabil să fie o
preluare de comun acord. De fapt, este posibil să fie un
război total, unul sângeros. Dar permiteţi-mi să vă asigur,
domnilor, că vom reuşi. Îl voi ruga acum pe Sebastian
Clifton, care a lucrat la acest proiect câteva săptămâni, să ne
aducă pe toţi la zi.
— Mulţumesc, domnule preşedinte, a spus Seb,
deschizând un dosar gros din faţa lui. Voi începe prin a vă
prezenta poziţia noastră actuală. Cook’s s-a arătat, de o
vreme, interesată de achiziţionarea Mellor Travel, care
posedă anumite active care vor reprezenta o valoare
adăugată afacerii sale. Mai ales cele patruzeci şi două
magazine de lux, dintre care unele se află în oraşe în care
Cook’s nu este prezentă sau în care locaţia existentă nu este
la fel de bine plasată ca a rivalilor. Mellor deţine un personal
de prima clasă, bine antrenat, cu toate că unii dintre membri
au părăsit compania în ultimul an.
— Unul sau doi ni s-au alăturat, l-a întrerupt Brook.
— Poate e timpul să vă atrag atenţia că avem un cui în
talpă, a continuat Seb. Şi anume Desmond Mellor care, cu
toate că nu mai este preşedintele companiei, deţine cincizeci
2535
 - JEFFREY ARCHER -

şi unu la sută din acţiuni. Prin urmare, o preluare este

aproape imposibilă fără binecuvântarea lui.
— Am înţeles că aţi mai tratat cu domnul Mellor în trecut,
a zis Dawson, scoţându-şi ochelarii. Cum vă înţelegeţi în
prezent?
— Nu cred că ar putea fi mai rău de atât, a recunoscut
Seb. Amândoi am fost în consiliul de administraţie al
Barrington Shipping pe vremea când mama era preşedinte.
Nu numai că Mellor a încercat s-o scoată din consiliul de
administraţie, dar, după ce nu a reuşit, a încercat să preia
compania utilizând tactici considerate inacceptabile de biroul
de preluări. Mama a câştigat şi a continuat să conducă
Barrington’s mai mulţi ani până ce compania a fost
cumpărată de Cunard.
— Am invitat-o pe mama dumneavoastră să se alăture
consiliului, a zis Brook, dar, din păcate, s-a amestecat
Margaret Thatcher.
— Nu ştiam asta, a zis Seb.
— Dar vă amintiţi că atunci când Barrington’s a lansat
Buckingham şi mai târziu Balmoral, doamna Clifton a numit
Cook’s ca agent preferat de rezervări. N-am avut niciodată un
partener mai bun, chiar dacă a trebuit să mă obişnuiesc să
mă sune la şase dimineaţa sau zece seara.
— Şi dumneavoastră? a spus Seb, zâmbind. Totuşi trebuie
să vă mărturisesc ceva. Înainte de a ne aborda pentru
această preluare, l-am vizitat pe Desmond Mellor în
închisoare la cererea lui.
Lui Jessica i-ar fi plăcut expresiile apărute pe figurile celor
trei aflaţi în faţa tatălui ei.
— Chiar şi mai rău, cu acea ocazie, Mellor s-a oferit să-mi
vândă cincizeci şi unu la sută din companie pe o liră.
— Şi ce voia în schimb? a întrebat Brook.
— Ca atunci când iese din închisoare să-i înapoiem cele
cinzeci şi unu la sută din acţiuni, tot pentru o liră.
— Nu a fost o propunere foarte atrăgătoare, a sugerat
Dawson. Cu toate că pe atunci a părut probabil tentantă.

2536
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar nu suficient de tentantă, a zis Hakim, dacă după

aceea trebuia să stăm cot la cot cu nemernici ca Sloane şi
Knowles, care, după mine, ar trebui încuiaţi în aceeaşi celulă
cu Mellor.
— Asta nu se va înregistra, a comentat Arnold, ferm, şi nu
reprezintă părerea băncii.
— Sunt de acord cu tine, Hakim, a spus Brook. L-am
întâlnit pe Adrian Sloane o dată şi mi-a ajuns. Totuşi, daţi-
mi voie să vă întreb, domnule Clifton, credeţi că există vreo
şansă ca Mellor să ia în considerare această ofertă?
— Pare improbabil, cu toate că sunt gata să încerc,
presupunând că ar vrea să mă vadă.
— Atunci să aflăm repede dacă e de acord, a spus Dawson.
— Dar chiar dacă ar fi de acord să te vadă, a spus Arnold,
trebuie să te avertizez că roţile puterii macină mai încet în
Serviciul de închisori decât la Whitehall.
— Dar îmi amintesc că tu şi Seb m-aţi vizitat la Belmarsh
imediat cum v-am chemat, a spus Hakim.
— Acelea erau vizite de consiliere juridică, a spus Arnold,
şi nu erau supuse restricţiilor obişnuite în închisoare – nu
uita, eram avocatul tău.
— Deci dacă Mellor e de acord să te lase să-l reprezinţi, a
spus Hakim, am putea scurta drumul.
— Dar de ce ar face aşa ceva? a întrebat Dawson.
— Pentru că Barry Hammond, a spus Sebastian, un
detectiv particular angajat la Farthings a descoperit că
Sloane a fost cel care l-a turnat pe Mellor. Şi de aceea Mellor
a ajuns în închisoare şi, după ce a fost înlăturat din drum,
cu ajutorul prietenului său Knowles, Sloane s-a numit
preşedinte la Mellor Travel, care n-a mai avut profituri şi n-a
mai dat dividende de atunci. Deci este posibil ca Mellor să fie
suficient de disperat să ia în considerare cel mai mic dintre
cele două rele.
— Dacă asta e echipa gazdă, a zis Brook, ce aţi aflat
despre rivalii noştri?

2537
 - JEFFREY ARCHER -

— Că sunt chiar mai răi, a replicat Seb. Sorkin

Internaţional nu este o companie cu care să iei legătura uşor.
Birourile centrale sunt înregistrate în Panama şi, cu toate că
au un număr acolo, nimeni nu răspunde la el.
— Şi Sorkin are baza în Panama? a întrebat Dawson.
— Nu, stă mai mult pe un iaht, deplasându-se întruna. De
fapt, sunt şapte ţări în care este declarat personna non grata,
dar, din nefericire, Marea Britanie nu face parte dintre ele. Şi
oricum, se pare că are acces la cei mai buni avocaţi,
companii fantomă şi chiar la nume fictive ca să se asigure că
e întotdeauna deasupra legii.
— Un camarad demn de Sloane şi Knowles, a sugerat
Brook.
— Aşa este, a zis Seb, şi după cum ştiţi, Sorkin ne-a egalat
de curând oferta de două milioane pentru Mellor Travel.
Totuşi, nu cred că vom fi trataţi ca egali.
— Dar sigur că Sorkin nu poate porni o afurisită de
preluare fără susţinerea lui Mellor, a spus avocatul de la
Cook’s.
— Nici nu are nevoie, a comentat Hakim, pentru că nu
suntem convinşi că acesta este scopul lui, după cum vă va
explica Seb.
— Sunt destul de sigur că Sorkin nu este interesat de
companie, a zis Seb, ci doar de cele patruzeci şi două de
magazine şi birouri care au o valoare înregistrată mai mică
de două milioane, iar analistul meu le-a evaluat la mai mult
de cinci milioane.
— Deci acesta e jocul lui, a spus Dawson.
— Cred că ar fi fericit să vândă proprietăţile fără să-l
consulte pe Mellor, a spus Arnold, sau chiar fără să se
îngrijoreze de încălcarea legii pentru că bănuiesc că domnul
Sorkin va fi dispărut mult înainte ca poliţia să dea de el.
— Putem să-l oprim cumva? a întrebat Brook.
— Da, a zis Seb. Să punem mâna pe cele cinzeci şi unu la
sută din acţiunile lui Mellor şi să-l concediem pe Sloane.

2538
 - JEFFREY ARCHER -

Când o scrisoare a aterizat pe preşul Virginiei în dimineaţa

următoare, ea a recunoscut scrisul şi a deschis-o găsind altă
scrisoare adresată unei domnişoare Kelly Mellor care nu avea
nicio adresă, şi era doar o notă mâzgălită:

Asigură-te, te rog, că aceasta ajunge la Kelly. Este foarte

important.
Desmond

Virginia a deschis imediat al doilea plic şi a început să

citească o scrisoare de la Desmond pentru fiica sa.

Dragă Kelly…

Sebastian era gata să se urce în lift când Arnold

Hardcastle a apărut fugind pe coridor spre el.
— N-ai şi tu o soţie şi o familie la care să te duci?
— Veşti bune, a spus Arnold, ignorând comentariul. Mellor
nu numai că a fost de acord să ne vadă, ci doreşte o
întrunire cât mai repede.
— Excelent. Hakim va fi încântat.
— Am discutat deja cu şeful închisorii şi acesta a fost de
acord că o întâlnire juridică se poate ţine în închisoare
mâine, la douăsprezece.
— Hakim va dori să fie acolo.
— Doamne fereşte, a spus Arnold. Probabil va sfârşi prin
a-l strânge de gât şi cine l-ar putea învinovăţi? Nu, tu trebuie
să reprezinţi Farthings. La urma-urmei, pe tine a cerut să te
vadă când a venit cu prima sa propunere. Aş mai sugera ca
şi Ray Brook să fie de faţă, astfel încât Mellor să-şi dea
seama că propunerea e serioasă. De la un preşedinte la altul.
Va fi impresionat de asta.

2539
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, are sens, a fost Seb de acord.

— Ai planificat ceva pentru mâine-dimineaţă?
— Dacă am, a spus Seb, deschizându-şi agenda de
buzunar, va fi anulat.

Virginia a luat legătura cu mama lui Kelly, dar aceasta nu

a fost prea cooperantă. Probabil credea că Virginia era ultima
iubită a lui Mellor. Totuşi i-a spus că ultima oară când
auzise de fiica ei, aceasta era pe undeva prin Chicago, dar a
recunoscut că nu mai avea nicio legătură cu ea.

La unsprezece în dimineaţa următoare, Sebastian, Arnold

şi Ray Brook s-au urcat într-un taxi şi Seb i-a cerut şoferului
să-i ducă la HMP Belmarsh. Şoferul n-a părut prea încântat.
— Nu are nicio şansă să prindă o cursă înapoi, le-a
explicat Arnold.
— De ce aşa de dimineaţă? a întrebat Brook.
— Vei afla când vom ajunge acolo, i-a spus Arnold.
Cei trei au discutat tactica pe drumul spre închisoare şi au
fost de acord că prima lor prioritate era să-l liniştească pe
Mellor şi să-l facă să simtă că erau de partea lui.
— Vorbeşte-i de Sloane şi Knowles, a zis Seb, pentru că
sunt sigur că ar prefera să discute cu noi, nu cu ei.
— Nu cred că ar fi fost de acord să ne vadă, a spus Brook
când taxiul a ieşit din oraş şi s-a îndreptat spre est, dacă n-
am fi avut o şansă.
Până când taxiul a ajuns în afara porţilor verzi, mari şi
înspăimântătoare ale HMP Belmarsh, fiecare ştia rolul pe
care urma să-l joace. Arnold trebuia să înceapă discuţiile şi
să încerce să-l convingă pe Mellor că erau băieţii buni şi
când Seb ar fi simţit că a venit momentul, îi va face o ofertă
de 1,5 milioane de lire pentru acţiunile sale. Brook urma să

2540
 - JEFFREY ARCHER -

confirme că banii vor fi depuşi în contul său atunci când va

semna transferul acţiunilor şi că, în chip de bonus, Sloane şi
Knowles vor fi concediaţi înainte de sfârşitul acelei zile. Seb
începea să se simtă mai încrezător.
Când cei trei au intrat în închisoare, au fost escortaţi la
biroul de pază şi percheziţionaţi cu mare atenţie. Briceagul
de buzunar al lui Brook a fost confiscat de îndată.
Preşedintele de la Cook Travel poate vizitase aproape fiecare
ţară de pe pământ, dar era clar că nu mai intrase niciodată
într-o închisoare. Şi-au lăsat toate obiectele de valoare, chiar
şi cataramele de la curele la sergentul de gardă şi au fost
conduşi de doi alţi gardieni spre curtea blocului A.
Au trecut prin mai multe porţi cu gratii, descuiate, apoi
încuiate în urma lor, înainte de a ajunge la camera de
întrevederi de la primul etaj. Ceasul de pe perete arăta
douăsprezece fără cinci. Brook n-a mai trebuit să întrebe de
ce plecaseră aşa devreme.
Unul dintre gardienii de serviciu le-a deschis uşa şi i-a
lăsat să intre într-o cameră dreptunghiulară cu pereţi din
sticlă. Cu toate că fuseseră lăsaţi singuri, doi gardieni s-au
poziţionat afară, uitându-se înăuntru. Trebuiau să se asigure
că nimeni nu dădea droguri, arme sau bani prizonierului.
Nimic nu le plăcea mai mult caraliilor decât să aresteze un
avocat.
Cei trei vizitatori s-au aşezat la o măsuţă pătrată din
centrul camerei, lăsându-i lui Mellor un scaun liber. Arnold
şi-a deschis servieta şi a scos un dosar. A luat un certificat
de transfer şi un acord pe trei pagini pe care l-a mai verificat
o dată înainte de a-l pune pe masă. Dacă totul mergea
conform planificării, la plecarea din închisoare, după o oră,
urmau să fie două semnături pe linia de jos.
Seb nu s-a putut opri să nu se uite fix la ceasul de pe
perete, conştient că nu li se va permite decât o oră să încheie
afacerea şi să semneze toate documentele legale. În
momentul în care minutarul a ajuns la douăsprezece, un

2541
 - JEFFREY ARCHER -

bărbat cu un papion verde, o cămaşă dungată şi o haină de

tweed a intrat în cameră. Arnold s-a ridicat imediat şi a spus:
— Bună dimineaţa, domnule guvernator.
— Bună dimineaţa, domnule Hardcastle. Îmi pare rău să
vă anunţ că întrunirea aceasta nu va mai avea loc.
— De ce? a întrebat Seb, sărind în picioare.
— Când gardianul din zona lui a descuiat uşa celulei lui
Mellor la şase în această dimineaţă, i-a găsit patul deranjat şi
pe el spânzurat cu ajutorul cearşafului.
Seb s-a prăbuşit în scaun.
Guvernatorul a făcut o pauză pentru a le permite să
înţeleagă bine ştirea, înainte de a adăuga liniştit:
— Din păcate, sinuciderile sunt mult prea obişnuite la
Belmarsh.

2542
 - JEFFREY ARCHER -

17
— Atât de rar zilele astea toată familia este reunită în
weekend, a spus Emma în timp ce se îndreptau spre salon,
după prânz.
— Şi toţi ştim a cui e vina, a zis Sebastian. Sper doar că
încă te mai amuzi.
— Să mă amuz nu sunt cuvintele potrivite. Dar nu trece o
zi în care să nu mă gândesc ce norocoasă sunt şi cum o
întâlnire întâmplătoare cu Margaret Thatcher mi-a schimbat
viaţa.
— Cum e când lucrezi pentru prim-ministru? a întrebat
Samantha, turnându-şi o cană de cafea.
— Ca să fiu sinceră, n-o văd prea des, dar ori de câte ori o
văd, ea pare să ştie exact ce am făcut.
— Şi ce ai făcut? a întrebat Seb, alăturându-se soţiei sale
pe canapea.
— Noua lege pentru sănătate e gata să iasă din Camera
Comunelor şi să ajungă în Camera Lorzilor. Va fi treaba mea
s-o trec prin Cameră, clauză după clauză, înainte de a o
înapoia Camerei Comunelor cu, sper, nu prea multe
amendamente ale opoziţiei ataşate.
— Nu-ţi va fi uşor cu Giles încercând să te împiedice la
fiecare pas, a spus Grace, deşi mă aştept că-l vei învinge la
detalii.
— Posibil, dar el este unul dintre cei mai buni combatanţi
din ambele Camere, cu toate că a fost aruncat pe băncile din
spate.
— A renunţat să se alăture cabinetului fantomă? a
întrebat Samantha.
— Cred că răspunsul la asta este da, pentru că Michael
Foot nu pare încântat de observaţiile lui discrete după
incidentul cu vesta de jocheu.
— Să transformi Cenotaful într-o Duminică a Amintirii
prezintă o anumită lipsă de cunoştinţe politice, a sugerat
Seb.
2543
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce păcat că Giles n-a putut să nu comenteze la

momentul potrivit, a zis Grace în timp ce Emma îi dădea
cafeaua.
— Pierderea băncii din faţă este câştigul nostru, a zis Seb.
De când Giles s-a alăturat consiliului de la Farthings, ne-a
deschis uşi la care noi nu aveam chei.
— Alăturarea la consiliul de administraţie al unei bănci
din City este un alt lucru pentru care Michael Foot nu-l
iubeşte, a spus Emma. Deci nu cred că-l vom mai vedea în
prima bancă până ce Partidul Laburist nu va avea un alt
lider.
— Şi este posibil ca nici măcar atunci, a sugerat Seb. Mi-e
teamă că noul guvern îl poate considera pe Giles un soi de
dinozaur care, ca să-l citez pe Troţki, trebuie aruncat în
coşul de gunoi al istoriei.
— Nu poţi băga un dinozaur într-un coş de gunoi, a spus
Harry dintr-un scaun în colţ pe care nimeni altcineva n-ar fi
încercat să stea. Restul familiei a izbucnit în râs.
— Destul cu politica, a zis Emma, întorcându-se spre
Samantha. Aş vrea să ştiu ce face Jessica şi de ce nu ni s-a
alăturat pentru weekend.
— Cred că are un prieten, a zis Sam.
— Nu e cam tânără? a întrebat Harry.
— Are şaisprezece spre douăzeci de ani, i-a reamintit Seb
tatălui său.
— L-ai întâlnit?
— Nu, de fapt nici n-ar trebui să ştim de el, a spus Sam.
Dar când curăţăm prin camera ei ieri, am văzut desenul unui
tânăr arătos, pus pe perete lângă patul ei, unde era până
acum un poster cu Duran Duran.
— Tot îmi lipseşte fata mea, a spus Harry cu alean.
— Sunt momente când aş fi fericită să ţi-o dau pe a mea, a
zis Seb. Săptămâna trecută am prins-o încercând să se
strecoare afară din casă îmbrăcată cu o fustă mini, machiată
cu ruj roz şi cu tocuri înalte. Am trimis-o înapoi să-şi şteargă

2544
 - JEFFREY ARCHER -

rujul şi să se schimbe. S-a încuiat în cameră şi n-a mai vrut

să-mi vorbească de atunci.
— Ce ştiţi despre băiat? a întrebat Harry.
— Credem că-l cheamă Steve şi ştim că este căpitanul
echipei de fotbal a şcolii, a spus Sam. Deci bănuiesc că
Jessica aşteaptă la coadă.
— Nu cred că Jessie are obiceiul să stea la coadă, a
comentat Grace.
— Şi celălalt nepot al meu? s-a interesat Emma.
— Jack merge acum fără să mai cadă, a spus Sam, şi-şi
petrece majoritatea timpului fugind spre ieşirea cea mai
apropiată, aşa că e cam greu de strunit. Am renunţat la
ideea de a-mi relua serviciul acum, pentru că nu pot suporta
gândul de a-l lăsa pe micuţ în grija unei dădace.
— Te admir, i-a zis Emma. Mă întreb uneori dacă n-ar fi
trebuit să iau aceeaşi decizie.
— Sunt de acord, a spus Seb, sprijinindu-se de căminul
din marmură. Eu sunt un exemplu clasic al unei persoane
care nu a fost crescută de părinţi şi de aia am ajuns un
depravat.
— Hei, ofiţer Krupke, a spus Harry.
— Nu am idee ce vrei să zici cu asta, tată, a zis Seb.
— Am dus-o pe mama ta să vadă Poveste din cartierul de
vest la Old Vic din Bristol la o aniversare. Şi dacă n-ai văzut-
o, ar trebui.
— Am văzut-o, a spus Seb. Farthings Kaufman este cel
mai mare susţinător al artei.
— Niciodată n-am avut impresia că ai fi un înger al artei, a
spus Harry. Şi nici n-am văzut vreo menţiune referitoare la
asta în ultimul tău raport.
— Am investit jumătate de milion din banii clienţilor noştri
în spectacol, dar l-am considerat prea riscant pentru familie,
cu toate că eu l-am apreciat.
— Deci nouă ne-a lipsit, a spus Grace.
— Mea culpa, a recunoscut Seb. Ai ajuns cu un profit
anual de 7,9 la sută pentru capitalul tău, în timp ce alţi

2545
 - JEFFREY ARCHER -

clienţi ai mei se descurcă cu 8,4 la sută. Poveste din cartierul

de vest s-a dovedit a fi un hit, după cum a spus producătorul
american care-mi trimite un cec trimestrial.
— Poate ne pui şi pe noi în următorul tău spectacol, a zis
Emma.
— Nu va fi un spectacol următor, mamă. N-a trebuit să
cercetez mult ca să descopăr că avusesem norocul
începătorului. Şapte spectacole din zece din Cartierul de vest
ne-au demonstrat că pierdeam fiecare bănuţ al investitorilor.
Unul din zece iese fără pierderi, fără câştiguri, unul aduce
profituri bune şi unul la o sută dublează banii şi acestea
sunt de fapt spectacolele la care nu poţi intra. Aşa că am
hotărât să părăsesc showbusinessul cât mai sunt în frunte.
— Aaron Guinzburg mi-a spus că următorul mare hit va fi
ceva numit Little Shop of Horrors, a spus Harry.
— Farthings nu va investi într-un spectacol horror, a zis
Seb.
— De ce nu? l-a întrebat Emma. La urma-urmei, ai
încercat să investeşti în Mellor Travel.
— Şi încă mai vreau, a admis Sebastian.
— Aşa că în ce ai investit? a întrebat Emma.
— ICI, Royal Dutch Shell, British Airways şi Cunard.
Singurul risc pe care mi l-am permis pentru voi a fost să
cumpăr câteva acţiuni la o companie de transporturi numită
Stagecoach şi veţi fi mulţumiţi să aflaţi că unul dintre
fondatori este o femeie.
— Şi au deja profituri bune, a spus Harry.
— Mă mai gândesc să iau nişte acţiuni la Thomas Cook,
dar numai dacă reuşim să preluăm Mellor Travel.
— Nu mi-a păsat niciodată prea mult de Desmond Mellor,
a recunoscut Emma. Dar şi mie mi-a părut rău pentru el
când am auzit că s-a sinucis.
— Barry Hammond nu e convins că ar fi o sinucidere.
— Nici eu, a spus Harry. Dacă William Warwick s-ar ocupa
de caz, ar demonstra că sunt prea multe coincidenţe.

2546
 - JEFFREY ARCHER -

— Cum ar fi? a întrebat Seb, fascinat întotdeauna de felul

în care lucra mintea tatălui său.
— Mai întâi Mellor este găsit spânzurat într-o celulă în
timpul luptei de preluare a companiei. În acelaşi timp,
Adrian Sloane, preşedintele companiei, dispare fără urmă.
— Nu ştiam asta, a spus Emma.
— Ai avut lucruri mai importante în minte, i-a zis Harry,
decât să citeşti Bristol Evening Post şi, ca să fim cinstiţi, nici
eu n-aş fi ştiut nimic de Mellor dacă tabloidele locale n-ar fi
obsedate de el. „Afacerist din Bristol se sinucide în
închisoarea de înaltă securitate” a fost un editorial tipic. Şi
ori de câte ori preşedintelui de la Mellor Travel i se cere să
facă o declaraţie din partea companiei, tot ceea ce obţinem
este o declaraţie că „nu este disponibil pentru comentarii”.
Chiar şi mai ciudat, Jim Knowles, care este preşedintele ad
interim încearcă să-i asigure pe acţionarii speriaţi că
afacerile merg normal şi că va face câteva anunţuri excitante
în viitorul apropiat. Trei coincidenţe foarte improbabile şi
desigur că William Warwick va dori să-i ia urma lui Adrian
Sloane care ar putea să arunce o oarecare lumină asupra
misterului morţii lui Mellor.
— Dar guvernatorul de la Belmarsh era convins că este o
sinucidere, a spus Seb.
— Guvernatorii închisorilor spun asta întotdeauna când
apare o moarte în parcela lor, a zis Harry. E mult mai
convenabil decât crimă, care ar putea duce la o anchetă a
Direcţiei penitenciarelor şi ar putea dura un an până la
raportarea descoperirilor. Nu, lipseşte ceva în cazul ăsta, cu
toate că nu mi-am dat seama ce anume.
— Nu ceva, a zis Seb, cineva. Şi anume Conrad Sorkin.
— Cine e? a întrebat Grace.
— Un om de afaceri internaţional mai ciudat despre care,
până acum, am crezut că lucrează cu Sloane.
— Sorkin conduce o companie de călătorii? a întrebat
Emma. Pentru că, dacă da, nu am auzit niciodată de el.

2547
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, pe Sorkin nu-l interesează Mellor Travel: Vrea doar

să pună mâna pe magazinele şi birourile deţinute de
companie, astfel încât să obţină un profit rapid.
— Asta-i partea care-mi lipsea, a zis Harry. Şi ar putea
explica altă coincidenţă care mă sâcâie, şi anume rolul jucat
în această afacere de un anumit domn Alan Carter. Toţi cei
aflaţi în cameră îl priveau fascinaţi pe Harry, fără să
dorească să-l întrerupă pe romancier. Alan Carter este un
agent imobiliar local care până acum a avut un rol minor în
toată această poveste. Dar, după mine, s-ar putea dovedi
crucial. Harry şi-a mai turnat o cană de cafea şi a luat o
înghiţitură înainte de a continua.
— Până acum Carter a avut doar câte un paragraf
ocazional în Bristol Evening News, de exemplu când i-a spus
reporterului de investigaţii criminalistice că apartamentul lui
Mellor din Bristol era de vânzare. Am presupus că a făcut-o
doar ca să obţină publicitate gratuită pentru firma lui şi un
preţ mai bun pentru proprietatea clientului său. Nu e nimic
rău în asta. Dar a doua declaraţie a sa, făcută la câteva zile
după moartea lui Mellor, mi s-a părut mai interesantă.
— Întoarce pagina, întoarce pagina, i-a cerut Seb.
— Carter a spus presei, fără să explice, că apartamentul
lui Mellor fusese vândut, dar că fusese instruit de clientul lui
să reţină o parte din banii din vânzare în suspensie. Ceea ce
aş vrea să ştiu este cât de mult i s-a cerut să reţină şi de ce
nu a trimis întreaga sumă executorilor testamentari ai lui
Mellor şi să-i lase pe aceştia să decidă cine avea dreptul la ei.
— Crezi că domnul Carter lucrează sâmbătă dimineaţa? a
întrebat Seb.
— Este ziua cea mai plină a săptămânii pentru un agent
imobiliar, a zis Harry. Dar nu asta ar fi trebuit să mă întrebi,
Seb.
— Uneori eşti înnebunitor, a spus Emma.
— Aşa e, a zis Seb.
— Deci ce ar fi trebuit să întrebe Seb? a zis Grace.
— Cine este ruda cea mai apropiată a lui Desmond Mellor?

2548
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian stătea în faţă la Hudson şi Jones pe Commercial

Road la nouă fără cinci în dimineaţa următoare. Trei agenţi
stăteau deja în spatele birourilor, aşteptând primii clienţi.
Când s-au deschis uşile, un semn frumos tipărit pe unul
dintre birouri anunţa care agent este domnul Alan Carter.
Seb s-a aşezat în faţa unui tânăr cu un costum dungat,
cămaşă albă şi cravată verde din mătase. I-a zâmbit lui Seb.
— Sunteţi vânzător, cumpărător sau poate ambele,
domnule…
— Clifton.
— Nu sunteţi cumva rudă cu doamna Clifton?
— E mama mea.
— Atunci sper că îi veţi trimite cele mai bune urări de
sănătate din partea mea.
— O ştiţi?
— Doar ca preşedinte al Infirmeriei Regale din Bristol.
Soţia mea a avut cancer la sân şi s-au întâlnit când ea era în
rundele săptămânale.
— În fiecare miercuri dimineaţa, de la zece la
douăsprezece, a zis Seb. A zis că-i dădea ocazia să afle ce
gândeau în realitate pacienţii şi personalul.
— Şi vă mai pot zice şi altceva, a spus Carter. Când fiul
meu a căzut de pe bicicletă şi şi-a rupt glezna, era şi ea tot
acolo, de data aceasta în A şi E, observând tot ce se
întâmpla.
— Înseamnă că a fost într-o vineri după-masa de la patru
la şase.
— Nu asta m-a surprins, ci faptul că a venit şi a discutat
cu soţia mea şi chiar şi-a amintit numele ei. Deci spuneţi-mi
ce doriţi, domnule Clifton, pentru că sunt omul
dumneavoastră.
— Mi-e teamă că nu sunt nici vânzător, nici cumpărător,
domnule Carter, ci caut nişte informaţii.

2549
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă vă pot ajuta, o voi face.

— Banca pe care o reprezint este pe moment implicată
într-o licitaţie de preluare a Mellor Travel şi m-a interesat o
declaraţie pe care aţi făcut-o în presa locală, referitoare la
vânzarea apartamentului de pe Broad Street al domnului
Desmond Mellor.
— Care dintre declaraţii? a întrebat Carter, bucurându-se
evident de atenţia acordată.
— I-aţi spus unui reporter de la Evening News că aţi
reţinut o parte din banii de vânzare a apartamentului şi nu
aţi dat întreaga sumă executorului testamentar al domnului
Mellor, fapt care l-a nedumerit pe tata.
— Deştept om, tatăl dumneavoastră. Ceea ce nu pot spune
despre reporter, care nu a făcut legătura.
— Ei, eu aş vrea să fac legătura.
— Şi dacă v-aş ajuta, domnule Clifton, aş ajuta-o şi pe
mama dumneavoastră?
— Indirect, da. Dacă banca mea preia cu succes Mellor
Travel, părinţii mei vor beneficia de pe urma tranzacţiei,
pentru că eu mă ocup de portofoliul lor comun.
— Deci unul dintre ei e scriitor, iar celălalt conduce NHS?
— Cam aşa ceva.
— Între noi vorbind, a şoptit Carter, aplecându-se
conspirativ peste birou, m-am gândit de la bun început că e
ceva ciudat. Un client care poate suna doar o dată pe
săptămână şi nu poate vorbi mai mult de trei minute pentru
că sună de la închisoare era chiar o provocare.
— Da, cred asta.
— Dar oricum, primele lui instrucţiuni au fost destul de
clare. Voia să-i pun apartamentul pe piaţă condiţionat de
prevederea că întreaga tranzacţie trebuia terminată în
treizeci de zile.
Seb a scos un carnet de cecuri dintr-un buzunar interior şi
a scris pe spate „treizeci de zile”.
— A sunat iar după o săptămână şi a făcut altă cerere care
m-a nedumerit, pentru că aveam impresia că este un om

2550
 - JEFFREY ARCHER -

înstărit. Seb îşi ţinea stiloul la îndemână. A întrebat dacă i-

aş putea da în avans pe termen scurt zece mii de lire,
garantate de proprietatea sa, pentru că avea nevoie urgent de
bani lichizi. Am început să-i explic că era împotriva politicii
firmei, dar telefonul s-a întrerupt.
Seb a scris „10.000 ₤” şi a subliniat.
— După două săptămâni, i-am spus că am găsit un
cumpărător pentru apartament şi care depusese zece la sută
din preţul cerut în prezenţa avocatului, dar nu putea încheia
afacerea până la terminarea raportului supervizorului.
Domnul Mellor mi-a făcut atunci o cerere şi mai ciudată.
Seb continua să pară fascinat de fiecare cuvânt pe care-l
spunea Carter.
— După terminarea tranzacţiei, urma să dau prima sumă
de zece mii unui prieten din Londra, dar nu până ce acesta
nu-mi arăta un document juridic semnat de el, avându-l ca
martor pe un domn Graves şi datat doisprezece mai, 1981.
Seb a scris „prieten. 10.000 ₤, doc juridic semnat de
Mellor/Graves” şi data.
— Orice sumă ar fi rămas, a continuat Carter, după ce ne
luam noi taxele, urma să fie depusă în contul său personal la
West, pe Queen’s Street.
Seb a adăugat: „Nat West Queen Street” pe lista lui din ce
în ce mai mare.
— Până la urmă am reuşit să scap de apartament, dar nu
înainte de a scădea considerabil preţul. După ce am făcut-o,
am urmat exact instrucţiunile domnului Mellor.
— Mai aveţi documentul? a întrebat Seb, care simţea cum
îi bătea inima din ce în ce mai repede.
— Nu. O doamnă a sunat la birou şi când i-am confirmat
că păstram în rezervă zece mii de lire, a părut foarte
interesată, până ce i-am spus că nu puteam elibera banii
până ce nu aducea documentul semnat de domnul Mellor.
M-a întrebat dacă o copie ar fi suficientă, dar i-am zis că
trebuie să văd documentul original înainte de a elibera cele
zece mii.

2551
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi ce a spus?
— Cinstit vorbind, s-a cam enervat şi a început să mă
ameninţe. A zis că voi discuta cu avocatul ei dacă nu-i
dădeam banii. Dar eu am fost ferm, domnule Clifton şi n-am
mai auzit de ea de atunci.
— Corect.
— Mă bucur că sunteţi de acord, domnule Clifton, pentru
că după câteva zile s-a întâmplat cel mai ciudat lucru. Seb a
ridicat o sprânceană. Un afacerist local a apărut târziu într-o
după-amiază tocmai când ne pregăteam să închidem şi a
arătat documentul original aşa că nu am avut de ales decât
să-i dau cele zece mii.
Seb a notat: „afacerist local”. Trebuia acum să fie de acord
cu tatăl lui – Carter deţinea mai multe piese din mozaic.
Totuşi, mai trebuia să pună o întrebare.
— Şi numele femeii?
— Nu, domnule Clifton, a spus Carter după o scurtă
ezitare. Cred că am mers destul de departe. Dar pot să vă
spun că era o lady, ca mama dumneavoastră, dar nu chiar
ca ea, pentru că mă îndoiesc că-şi va aminti numele meu.
Seb a scris „lady” pe spatele carnetului de cecuri înainte
de a se ridica.
— Vă mulţumesc, i-a zis el, dând mâna cu domnul Carter.
M-aţi ajutat foarte mult şi-i voi transmite urările
dumneavoastră de bine mamei mele.
— Cu plăcere. Îmi pare rău doar că nu v-am dat numele
doamnei.
— Nu vă îngrijoraţi, a zis Seb. Dar dacă lady Virginia vă
mai sună iar, transmiteţi-i urările mele de sănătate.

2552
 - JEFFREY ARCHER -

18
Sebastian şi-a pus carnetul de cecuri pe masă, în faţa lui.
Hakim Bishara, Arnold Hardcastle şi Giles Barrington erau
intrigaţi, dar n-au zis nimic.
— Mi-am petrecut weekendul în Somerset cu părinţii, a zis
Seb, şi am aflat că tata era foarte interesat de moartea lui
Desmond Mellor. La fel ca Barry Hammond, nu este convins
că a fost o sinucidere şi, dacă acceptăm asta, apar mai multe
posibilităţi.
Cei trei bărbaţi care stăteau la masă îi ascultau cu atenţie.
— Tata m-a sfătuit să vizitez un agent imobiliar local
sâmbătă dimineaţă şi să discut cu cel care era responsabil de
vânzarea apartamentului din Bristol al domnului Mellor. Seb
s-a uitat la lista lungă pe care o scrisese pe spatele
carnetului de cecuri în timpul întâlnirii cu domnul Carter. În
douăzeci de minute le-a explicat celor trei motivul pentru
care era sigur că doamna în cauză era Virginia Fenwick, iar
afaceristul local, nimeni altul decât Jim Knowles.
— Dar cum s-au întâlnit cei doi? a întrebat Giles. Nu
frecventează aceleaşi cercuri.
— Mellor este probabil factorul comun, a sugerat Arnold.
— Iar banii, adezivul, a adăugat Hakim, pentru că acea
femeie nu şi-ar pierde timpul cu niciunul dintre ei dacă n-ar
obţine un profit pentru ea.
— Dar asta tot nu explică de ce Mellor avea nevoie de zece
mii cash atât de repede. La urma-urmei, era un om foarte
bogat.
— În active, a zis Hakim, nu neapărat în bani lichizi.
— Mi-am petrecut ultimele două zile încercând să înţeleg
asta, a zis Seb, dar bineînţeles că tata a emis cel mai
plauzibil scenariu. S-a gândit că, dacă Mellor avea nevoie
urgentă de acei bani, ar trebui să căutăm motivul chiar în
închisoare. S-a întrebat, de asemenea, dacă dispariţia
misterioasă a lui Adrian Sloane avea vreo legătură.

2553
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate Mellor era ameninţat, a spus Arnold. Nu este

neobişnuit când se crede că unul dintre deţinuţi are bani.
— Posibil, a zis Hakim, dar dacă avea nevoie urgent de un
împrumut de zece mii de lire, ar fi trebuit să aibă o garanţie
de securitate.
— Cum ar fi apartamentul lui din Bristol, a sugerat
Arnold.
— Dar nu a fost vândut la timp pentru a-i rezolva
problema lui cu lipsa de cash, aşa că probabil a găsit altceva.
— Acţiunile lui la Mellor Travel, poate? a sugerat Giles.
— Pare improbabil, a zis Hakim. Ele valorează cel puţin un
milion şi jumătate, iar el avea nevoie doar de zece mii.
— Depinde de cât de disperat era, a spus Giles.
— Şi de aceea sunt convins că era ameninţat de un alt
deţinut, a spus Arnold.
— Dar de ce i-a cerut ajutorul Virginiei, a zis Giles, când
ea se baza pe el pentru un venit, nu invers?
— Cred că ea a fost intermediarul, a spus Seb, şi tata a
sugerat că aşa a ajuns implicat şi Knowles.
— Şi după ce şi-a dat seama că ar putea pune mâna pe
cincizeci şi unu la sută din acţiunile de la Mellor Travel dacă
Mellor nu era pe acolo să plătească zece mii în treizeci de
zile…
— Şi din acest motiv tata nu crede că a fost o sinucidere,
ci un asasinat, a zis Seb.
— Jim Knowles poate să fie un nemernic, a spus Arnold,
dar nu cred că s-ar implica într-un asasinat.
— Şi bănuiesc că aici intervine Sorkin, a zis Seb.
— Şi mai e ceva ce vă pot spune din experienţă, a spus
Arnold. Ucigaşii plătiţi iau de obicei zece mii şi e sigur că poţi
găsi unul sau doi în Belmarsh.
A urmat o lungă tăcere până ce Hakim a spus:
— Deci de îndată ce Sorkin a pus mâna pe acţiuni, dacă
Mellor nu mai exista, compania îi cădea în braţe. Şi desigur
nu avem nicio şansă să aflăm ceva de la Sloane sau Knowles.

2554
 - JEFFREY ARCHER -

— Acesta e alt mister, a spus Seb. Nu mai e niciun semn

de la Sloane de mai mult de o lună. Nu-mi vine să cred că a
fugit doar cu puţine zile înainte de a pune mâna pe lozul cel
mare.
— Sunt de acord, a zis Hakim. Totuşi, bănuiesc că mai
există o altă persoană care ne-ar putea răspunde la întrebări.
— Lady Virginia Fenwick, a zis Sebastian. Dar trebuie să
ne decidem cum o abordăm.
— Am putea să tragem la sorţi să vedem cine trage tigrul
de coadă?
— Nu e nevoie, a spus Hakim. Există o singură persoană
care o poate face. S-a întors şi i-a zâmbit lui Giles.
— Dar n-am mai vorbit cu Virginia de aproape treizeci de
ani, a protestat Giles, şi nu am niciun motiv să cred că ar
accepta să mă vadă.
— Doar dacă nu i-ai oferi ceva la care n-ar putea rezista, a
zis Seb. La urma-urmei, ştim că Mellor era gata să-i
plătească zece mii de lire ca să-şi ia documentul înapoi, aşa
că tot ce trebuie să faci este să afli cât ar dori Virginia ca să-
ţi dea o copie.
— De unde ştim că are o copie? a întrebat Arnold.
— O altă informaţie furnizată cu amabilitate de domnul
Carter, a spus Seb.
— Ceea ce ridică întrebarea, a zis Hakim, cine are
documentul original?
— Knowles, a spus Seb fără nicio ezitare. Nu uitaţi, el a
luat cele zece mii de la Carter.
— Dar din partea cui? a întrebat Arnold.
— Ne învârtim într-un cerc, a comentat Hakim, pe care
suntem siguri că lady Virginia îl poate transforma în pătrat.
S-a întors iar şi i-a zâmbit lui Giles.

Giles şi-a petrecut mult timp încercând să-şi dea seama

cum s-o abordeze pe Virginia. O scrisoare prin care i-ar

2555
 - JEFFREY ARCHER -

solicita o întâlnire ar fi fost o pierdere de vreme, deoarece ştia

din experienţă că uneori treceau mai multe zile fără ca ea să
se uite la corespondenţă şi chiar când o făcea, era improbabil
ca ea să se deranjeze să-i răspundă unei scrisori a lui.
Ultima oară când o sunase, îi trântise receptorul în nas
înainte ca el să spună a doua propoziţie. Şi dacă ar fi apărut
neanunţat în pragul ei, ar putea fie să-i dea o palmă, fie să-i
trântească uşa, fie, posibil, ambele. Karin a venit cu soluţia.
— Femeia aia e interesată de un singur lucru, a zis ea,
deci va trebui s-o mituieşti.

Un mesager DHL a adus un plic pe care scria „Urgent

Personal” la casa Virginiei din Chelsea în dimineaţa
următoare şi n-a plecat până ce nu i-a semnat de primire. L-
a sunat pe Giles după o oră.
— E vreun soi de glumă? l-a întrebat.
— Deloc. Voiam doar să fiu sigur că eşti atentă.
— Ei bine, ai reuşit. Deci ce trebuie să fac pentru a te
determina să semnezi cecul?
— Să-mi dai o copie a documentului pe care voia domnul
Carter să-l vadă înainte de a da cele zece mii de lire.
A urmat o pauză lungă, după care Virginia a spus:
— Zece mii nu vor fi de ajuns pentru că ştiu exact de ce
eşti aşa de disperat să pui mâna pe el.
— Cât de mult vrei?
— Douăzeci de mii.
— Am fost autorizat să nu dau decât cincisprezece, a zis
Giles, sperând că suna convingător.
Altă pauză.
— După ce primesc un cec pentru cincisprezece mii, îţi voi
trimite o copie a documentului.
— Nu cred că merge aşa, Virginia. Îţi voi da cecul când îmi
vei da copia documentului.
Virginia a tăcut iar, după care a spus:

2556
 - JEFFREY ARCHER -

— Când şi unde?

Giles şi-a croit drum prin uşile rotative de la hotelul Ritz

puţin după 2:45 în după-amiaza următoare. S-a îndreptat
direct spre Palm Court şi a ales o masă de la care putea s-o
vadă pe Virginia în momentul în care apărea.
A răsfoit paginile Evening Standard ca să piardă timpul,
dar tot se uita în sus la fiecare câteva secunde şi-şi privea
întruna ceasul. Ştia că Virginia nu va sosi la timp, mai ales
după ce o enervase, dar era încrezător că nu va întârzia prea
mult, deoarece Coutts închidea la cinci şi ea va dori să
depună cecul la bancă înainte de a merge acasă.
Când Virginia a intrat în salonul de ceai la trei şi
unsprezece minute, Giles a rămas cu gura căscată. Nimeni
nu şi-ar fi putut imagina că această doamnă elegantă era
trecută de şaizeci de ani. De fapt, mai mulţi bărbaţi s-au
uitat de două ori la „cea mai stilată gagică din cârciumă”,
pentru a-l cita pe Bogart, cum mergea încet să i se alăture
fostului soţ.
Giles s-a ridicat s-o întâmpine. Când s-a aplecat să o
sărute pe ambii obraji, o slabă mireasmă de gardenie i-a
reamintit multe lucruri.
— A trecut prea mult, dragul meu, a tors Virginia,
aşezându-se în faţa lui. După o scurtă pauză, a mai zis: Şi
te-ai îngrăşat aşa de mult.
Vraja se rupsese şi Giles şi-a reamintit de ce nu-i simţise
lipsa.
— Să trecem la afacerile noastre, a continuat ea,
deschizându-şi geanta şi scoţând un plic. Îţi voi da lucrul
pentru care ai venit, dar nu înainte să-mi dai cecul.
— Vreau să văd documentul înainte de a-ţi da banii.
— Va trebui să ai încredere în mine, dragul meu. Giles şi-a
înăbuşit un surâs. Pentru că dacă-l vei citi, s-ar putea să ai
impresia că nu mai trebuie să mă plăteşti.

2557
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a fost de acord cu ea.

— Poate putem face un compromis. Tu întorci ultima
pagină a documentului şi-mi arăţi semnătura lui Mellor şi
data şi eu îţi arăt cecul.
Virginia s-a gândit o clipă înainte de a spune:
— Mai întâi vreau să văd banii.
Giles a scos un cec de 15.000 dintr-un buzunar interior şi
l-a ţinut în faţa ei ca să-l vadă.
— Nu l-ai semnat.
— O voi face, de îndată ce voi vedea semnătura lui Mellor.
Virginia a deschis încet plicul, a scos un document juridic
subţire şi l-a întors la a treia pagină. Giles s-a aplecat în faţă
şi a studiat semnătura lui Mellor la care fusese martor un
domn Colin Graves, gardian senior al închisorii şi datată 12
mai, 1981.
A pus cecul pe masă, l-a semnat şi i l-a dat Virginiei. Ea a
ezitat o clipă, apoi a zâmbit răutăcios înainte de a pune
documentul înapoi în plic şi a-l da lui Giles. El l-a pus în
servietă înainte de a spune cu un ton normal:
— Dacă tu ai copia, cine are originalul?
— Asta te mai costă cinci mii.
Giles a scris un al doilea cec şi i l-a dat.
— Dar e doar pentru o mie, a protestat Virginia.
— Asta pentru că eu cred că ştiu cine e. Singurul mister e
cum a pus mâna pe el.
— Spune-mi numele şi dacă greşeşti, rup acest cec şi poţi
scrie altul pentru cinci mii.
— Jim Knowles l-a luat de la Carter din partea lui Conrad
Sorkin.
Al doilea cec i s-a alăturat primului în geanta Virginiei şi,
cu toate că Giles a insistat, era clar că ea nu avea de gând
să-i spună cum reuşise Sorkin să pună mâna pe original,
pentru că bănuia că, la fel ca el, şi ea avea o suspiciune că
Desmond nu se sinucisese şi nu dorea să se implice.
— Un ceai? a sugerat Giles, sperând că ea va refuza şi el
se va putea întoarce la bancă unde îl aşteptau ceilalţi trei.

2558
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce idee bună, a spus Virginia. Exact ca pe vremuri.

Giles a chemat un ospătar şi a comandat ceai pentru doi,
dar nu şi prăjituri. Se întreba despre ce ar putea discuta,
până ce Virginia a rezolvat problema.
— Cred că mai am ceva ce ai dori, a zis ea, zâmbind la fel
de răutăcios.
Giles nu fusese pregătit pentru aşa ceva. S-a dat înapoi,
încercând să pară relaxat, în timp ce aştepta să afle dacă
Virginia doar râdea de el sau chiar avea în realitate ceva
demn de oferit.
Chelnerul a apărut şi a pus un ceainic şi câteva sandvişuri
subţiri în mijlocul mesei.
Virginia a luat ceainicul.
— Eu sunt mama? Cu lapte şi fără zahăr, dacă-mi
amintesc bine.
— Mulţumesc, a spus Giles.
Le-a turnat amândurora câte o ceaşcă de ceai. Giles
aştepta nerăbdător în timp ce ea a turnat puţin lapte şi a
adăugat două bucăţi de zahăr înainte de a vorbi iar.
— Ce păcat că legistul a ajuns la concluzia că bietul
Desmond a murit infestat. A băut puţin ceai. Earl Grey, a
comentat ea, înainte de a adăuga:
— Va fi dificil ca cineva să dovedească altceva înainte de
doisprezece iunie, când compania va ajunge atât de
convenabil în mâinile acelui drăguţ domn Sorkin şi doar
pentru zece mii de lire va primi cincizeci şi unu la sută din
acţiunile de la Mellor Travel, care bănuiesc că valorează cel
puţin un milion şi jumătate, poate chiar mai mult.
— Consiliul de la Farthings s-a gândit deja la această
problemă, a spus Giles, şi la întrebarea cine este cea mai
apropiată rudă a lui Mellor. Arnold Hardcastle a ajuns la
concluzia că, având două foste soţii, o fiică pe care n-a mai
văzut-o şi doi copii vitregi, doar bătălia legală ar dura mai
mulţi ani pentru a fi rezolvată.
— Sunt de acord, a spus Virginia, luând încă o gură de
ceai. Doar dacă, desigur, cineva nu găseşte un testament.

2559
 - JEFFREY ARCHER -

Giles a privit-o uimit în timp ce ea scormonea prin geantă

de unde a scos un plic subţire pe care l-a ţinut ridicat ca să-l
vadă şi Giles. El s-a uitat la scrisul cu litere de tipar:
Ultimele dorinţe şi testamentul lui Desmond Mellor, datat 12
martie, 1981.
— Cât costă? a întrebat Giles.

2560
 - JEFFREY ARCHER -

19
Sebastian a coborât din avion şi s-a alăturat celorlalţi
pasageri care-şi croiau drum prin cel mai aglomerat terminal
de pe pământ. Cum avea doar o valiză mică de noapte, s-a
îndreptat direct spre vamă. Un ofiţer i-a ştampilat
paşaportul, a zâmbit şi i-a spus:
— Bine aţi venit în America, domnule Clifton.
A ieşit din aeroport şi s-a alăturat unei cozi lungi la
taxiuri. Se hotărâse să meargă direct la ultima adresă
cunoscută a lui Kelly Mellor în sudul oraşului Chicago, care-i
fusese dată de Virginia, dar nu înainte de a-i mai lua încă
5.000 ₤. În cazul în care Kelly era tot acolo, preşedintele era
de părere că ar fi meritat toţi banii pentru că dorea
întoarcerea moştenitoarei lui Desmond Mellor în Anglia cât
mai curând posibil. Doreau ca toate să fie la locul lor pentru
următoarea întrunire a consiliului, peste zece zile, când
urma să se hotărască dacă Thomas Cook sau Sorkin
Internaţional vor prelua Mellor Travel, iar Kelly ar fi putut să
fie factorul decisiv.
S-a urcat în spatele unui taxi galben şi i-a dat adresa
şoferului. Acesta s-a mai uitat o dată la Seb. Vizita acel
district doar o dată pe lună şi era o dată prea mult.
Seb s-a lăsat pe spate şi s-a gândit la ce se întâmplase în
ultimele douăzeci şi patru de ore. Giles se întorsese de la
bancă chiar după cinci, înarmat nu doar cu o copie a
acordului legal care arăta că Mellor riscase să piardă 51 la
sută din compania lui în favoarea lui Sorkin pentru o sumă
minimă de 10.000 ₤, ci şi cu singura scrisoare a lui Mellor
către fiica sa, dată de Virginia. Fără îndoială, primită în
schimbul ameninţării că dacă Giles nu ar fi plătit, ea ar fi ars
scrisoarea în faţa lui. Marginea de jos dreapta, care era uşor
pârlită, sugera că Giles nu renunţase să se tocmească până
la aprinderea chibritului.
— Va trebui să ne mişcăm repede, spusese Hakim. Nu mai
avem decât unsprezece zile înaintea următoarei întruniri a
2561
 - JEFFREY ARCHER -

consiliului Mellor Travel, când se va decide cine va prelua

compania.
De data aceasta, Sebastian fusese ales pentru sarcina
neplăcută de a zbura la Chicago şi a aduce înapoi la Londra
singura persoană care l-ar fi putut împiedica pe Sorkin să
preia Mellor Travel, deşi mai exista şi planul B.
Seb se îmbarcase în primul zbor disponibil de pe Heathrow
către Chicago şi, până ce avionul aterizase pe O’Hare, a
simţit că acoperise toate scenariile posibile – cu excepţia
unuia. Nu putea fi sigur că fiica lui Mellor mai locuia pe Taft
Road 1532, pentru că nu putea să o contacteze şi s-o anunţe
că venea, deşi era încrezător că în cazul în care ea ar fi ştiut
ceea ce avea el de oferit ar fi făcut-o să se simtă ca o
câştigătoare la loterie.
S-a uitat prin parbrizul taxiului când au ajuns pe Taft
Road şi şi-a dat seama imediat de ce taxiurile nu preferau să
aleagă noaptea această destinaţie chiar pentru taxe mai
bune. Şir după şir de case din lemn dărăpănate dintre care
niciuna nu mai fusese vopsită de ani şi cărora nimeni nu le
pusese o încuietoare dublă pentru că nu era nimic de furat
în ele.
Când taxiul l-a lăsat în faţă la numărul 1532, i-a sporit
încrederea. Un milion şi jumătate de lire urmau desigur să-i
schimbe viaţa lui Kelly Mellor pentru totdeauna. Şi-a verificat
ceasul; era chiar după şase p.m. Acum putea doar să spere
că era acasă. Taxiul a plecat chiar înainte ca el să aibă ocazia
să-i dea şoferului un bacşiş.
Seb a mers pe aleea scurtă dintre două petice amărâte de
iarbă care n-ar fi putut fi considerate grădină nici măcar de
cel mai inventiv agent imobiliar. A bătut la uşă, s-a dat
înapoi şi a aşteptat. După un moment, uşa a fost deschisă de
cineva care n-ar fi putut să fie Kelly Mellor, pentru că avea
doar cinci sau şase ani.
— Salut, eu sunt Sebastian. Tu cine eşti?
— Cine vrea să ştie? s-a auzit o voce răguşită şi
morocănoasă.

2562
 - JEFFREY ARCHER -

Seb şi-a îndreptat atenţia spre un bărbat îndesat, plin de

muşchi, care a apărut din umbră. Purta un tricou ponosit pe
care scria „Marciano” şi o pereche de Levi’s care păreau că
nu mai fuseseră scoşi de o lună. Câte un tatuaj cu un şarpe
aluneca pe fiecare dintre braţele lui bine antrenate.
— Mă numesc Sebastian Clifton. Aş dori să ştiu dacă
doamna Kelly Mellor locuieşte aici.
— Eşti de la impozite?
— Nu, a zis Seb, suprimându-şi dorinţa de a râde.
— Sau de la nenorociţii ăia de la Serviciile de protecţie a
copilului?
— Nu. Seb nu mai avea chef de râs, pentru că observase o
vânătaie pe braţul fetiţei. Vin din Anglia ca s-o anunţ pe
Kelly că tatăl ei a murit şi i-a lăsat nişte bani prin testament.
— Cât de mult?
— Sunt autorizat să dezvălui detaliile doar rudei celei mai
apropiate a domnului Mellor.
— Dacă e vreo înşelătorie, a zis bărbatul, strângându-şi
pumnul, acesta va nimeri chiar în mijlocul feţişoarei tale
frumoase. Seb nu s-a clintit. Fără să mai zică altceva, omul
s-a întors şi a spus:
— Urmează-mă.
Când a intrat în casă, Seb a fost mai întâi izbit de miros:
tăvi de fast-food pe jumătate goale, mucuri de ţigară şi doze
goale de bere umpleau o cămăruţă mobilată doar cu două
scaune desperecheate, o canapea şi un VCR de ultimul
model. Nu s-a aşezat, ci i-a zâmbit fetiţei care stătea acum
într-un colţ şi-l privea fix.
— Kelly! a zbierat bărbatul fără să se uite în jur. Nu-şi
luase privirea de la Seb.
După câteva clipe, a apărut o femeie într-un capot brodat
cu The Majestic Hotel. Părea trecută, cu toate că Seb ştia că
avea doar douăzeci şi ceva de ani. Dar era cu siguranţă
mama fetiţei şi mai avea ceva în comun cu puştoaica – în
cazul ei, un ochi vânăt pe care machiajul nu-l putea acoperi.

2563
 - JEFFREY ARCHER -

— Tipul ăsta zice că bătrânul tău a murit şi ţi-a lăsat ceva

bani, dar nu vrea să-mi zică mie câţi.
Seb a observat că pumnul bărbatului era tot încleştat. Şi-a
dat seama că lui Kelly îi era prea frică pentru a zice orice. Se
tot uita spre uşă de parcă ar fi încercat să-i spună că trebuia
să plece de îndată.
— Cât de mult? a repetat bărbatul.
— Cincizeci de mii de dolari, a spus Seb, hotărându-se că
sugerarea sumei de 1,5 milioane de lire ar fi fost primită cu
neîncredere şi asta ar însemna că n-ar mai fi scăpat
niciodată de el.
— Cincizeci de bătrâne? Dă-i încoa.
— Nu e chiar aşa de uşor.
— Dacă e o păcăleală, a zis omul, îţi vei dori să nu fi
coborât niciodată din avion.
Seb era surprins că nu se temea. Atâta timp cât bărbatul
avea şansa să pună mâna uşor pe nişte bani, Seb era sigur
că avea toate avantajele.
— Nu e o păcăleală, a spus Seb, liniştit. Dar din cauză că
este o sumă atât de mare, Kelly trebuie să mă însoţească în
Anglia şi să semneze nişte acte înainte de a primi
moştenirea.
În realitate, Seb avea toate documentele necesare la el în
cazul în care Kelly nu ar fi dorit să se întoarcă în Anglia.
Planul B. Avea nevoie doar de o semnătură şi de un martor şi
apoi putea să-i dea cecul pentru întreaga sumă în schimbul
celor cincizeci şi unu la sută din Mellor Travel. Dar acum că-i
întâlnise partenerul, asta nu avea să se întâmple. Trecuse de
planul A, B sau C şi mintea lui lucra acum cu repeziciune.
— Nu pleacă nicăierea făr’ de mine, a zis omul.
— Pe mine nu mă deranjează, a spus Seb. Dar va trebui
să-ţi plăteşti singur drumul spre Londra.
— Nu cred un blestemat de cuvânt din ce-mi înşiri, i-a zis
bărbatul, înhăţând un cuţit de friptură şi avansând către
Seb. Pentru prima oară Seb s-a simţit speriat, dar nu s-a
clintit şi s-a decis chiar să rişte.

2564
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu contează, a spus el, uitându-se direct la Kelly. Dacă

ea nu vrea banii, aceştia vor merge automat la sora ei mai
mică. A ezitat o clipă. Maureen. Ochii lui Seb nu-i părăseau
pe ai ei.
— Nu ştiam că ai o soră, a spus bărbatul, întorcându-se
să se uite urât la Kelly.
Seb a încuviinţat imperceptibil.
— Eu, eu n-am văzut-o de multă vreme, Richie. Nici nu
ştiam dacă mai trăieşte.
Îi spusese tot ce mai avea nevoie să afle.
— Maureen trăieşte, a zis Seb. Şi chiar speră că doamna
Kelly nu se va întoarce în Anglia.
— Atunci să se gândească mai bine, a spus Richie.
Asigură-te doar că proasta asta vine înapoi cu banii mei, a
mai zis el, strângând braţul fetiţei până ce aceasta a început
să plângă, altfel n-o s-o mai vază pe Cindy vreodată. Şi acum
ce se mai întâmplă?
— Zborul meu spre Londra e la zece, mâine-dimineaţă, aşa
că aş putea s-o iau pe Kelly pe la opt.
— Cinci sutare m-ar convinge că te vei întoarce, a spus
Richie, fâţâind cuţitul în faţa lui.
— Nu am atâţia bani la mine, a spus Seb, scoţându-şi
portmoneul. Dar pot să-ţi dau tot ce am. I-a dat cam 345 $
care au dispărut repede în buzunarul din spate al blugilor lui
Richie.
— Vin să te iau la opt, mâine-dimineaţă, a spus Seb.
Kelly a încuviinţat pe tăcute. Seb i-a zâmbit fetiţei şi a
plecat fără să-şi ia la revedere.
Când s-a întors pe stradă, a început lungul drum spre
hotelul lui din centrul oraşului, conştient că va mai trece o
vreme până ce va da peste un taxi. A înjurat. Dacă ar fi ştiut
de fiica lui Kelly…

2565
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian s-a trezit la două a doua zi dimineaţa, ora opt la

Londra. Cu toate că a închis ochii, şi-a dat seama că nu va
adormi la loc pentru că era treaz de-a binelea pe un alt
continent. Oricum mintea îi era plină de gânduri despre cum
ar putea Kelly Mellor să fi ajuns să trăiască în halul acela şi
cu un astfel de om. Probabil era vorba despre copil.
Când clopotul bisericii din apropiere a bătut de trei, Seb l-
a sunat pe Hakim la bancă şi i-a povestit detaliat întâlnirea
sa cu Richie, Kelly şi Cindy.
— E trist că va trebui să se întoarcă la Chicago dacă vrea
să fie cu fiica ei, au fost primele cuvinte ale lui Hakim.
— Nicio mamă nu şi-ar lăsa copilul cu un astfel de
monstru, a zis Seb. De fapt, nu sunt sigur nici măcar că nu
se va răzgândi în ceea ce priveşte plecarea până mă voi
întoarce.
— Mă gândesc că dacă i-ai da o mie de dolari cash, n-ar fi
gata să lase şi fata să plece?
— Nu cred. Dar pentru douăzeci şi cinci de mii poate ar
vrea.
— Te las să te hotărăşti care e planul C, a zis Hakim. Dar
asigură-te că ai o mie de dolari la tine pentru orice
eventualitate, a mai zis el înainte de a pune receptorul în
furcă.
Seb a făcut un duş fierbinte şi lung, s-a ras, s-a îmbrăcat,
apoi a coborât la parter să ia micul dejun. Uitându-se în
meniu şi-a dat seama că uitase cât poate mânca un
american dimineaţa. A refuzat politicos oferta de vafe cu
sirop de arţar, ouă ochiuri, cârnaţi, şuncă şi negrese în
favoarea unui castron cu müsli şi a unui ou fiert.
A părăsit hotelul la şapte şi jumătate. Uşierul i-a chemat
un taxi şi, din nou, şoferul a părut surprins când Seb i-a dat
adresa.
— Iau pe cineva de acolo, a explicat el şi apoi trebuie să
mergem la O’Hare.
Taxiul a tras în faţă pe Taft Road 1532 mai devreme cu
câteva minute şi, după ce a privit casa, şoferul a lăsat

2566
 - JEFFREY ARCHER -

motorul să meargă. Seb s-a decis să stea liniştit până la opt,

nedorind să-l enerveze pe Richie mai mult decât era cazul.
Dar nu observase cele două perechi de ochi care-l priveau cu
speranţă pe geam şi, după câteva clipe, uşa s-a deschis şi
fetiţa a venit în fugă pe alee către el. Mama ei a închis uşa
încet în spatele ei şi a început şi ea să fugă.
Seb s-a aplecat repede şi a deschis portiera din spate
pentru a le lăsa să între în taxi. Kelly a închis-o şi a strigat:
— Porneşte, porneşte, pentru numele Domnului, porneşte,
ochii ei nepărăsind nicio clipă uşa din faţă a casei. Şoferul i-a
ascultat fericit comanda.
De îndată ce au dat colţul şi se îndreptau spre aeroport,
Kelly a oftat uşurată, dar tot se mai agăţa de fiica ei. A durat
o vreme până ce şi-a revenit suficient ca să spună:
— Richie nu s-a întors până la două azi-dimineaţă şi era
aşa de beat încât de abia mai putea sta în picioare. S-a
prăbuşit pe pat şi a adormit imediat. Probabil că nu va mişca
până la prânz.
— Când tu şi Cindy veţi fi deja deasupra Atlanticului.
— Şi ceva e sigur, domnule Clifton, nu ne vom mai
întoarce, a zis ea, agăţându-se de fata ei. De abia aştept să
văd Bristolul din nou. Cincizeci de mii de dolari vor fi mai
mult decât suficienţi să-mi cumpăr un locşor al meu, să
găsesc o slujbă şi s-o trimit pe Cindy la o şcoală decentă.
— Nu sunt cinzeci de mii, a spus Seb, calm.
Kelly s-a uitat alarmată, expresia trădându-i teama că va
trebui să se întoarcă la numărul 1532 cu mâna goală. Seb a
scos un plic adresat domnişoarei Kelly Mellor din servietă şi i
l-a dat.
Ea l-a rupt şi a scos hârtia. În timp ce citea, ochii i s-au
lărgit de uimire.

HMP Belmarsh
Londra
12 mai, 1981

2567
 - JEFFREY ARCHER -

Draga mea Kelly,

Aceasta este prima scrisoare a mea pentru tine şi mă tem că
va fi şi ultima. Gândul la moarte m-a făcut în cele din urmă să-
mi vin în fire. Este prea târziu pentru mine să mă pocăiesc că
am fost un eşec atât de abject ca tată, dar cel puţin dă-mi
şansa să te fac să te bucuri de o viaţă mai bună decât cea
dusă de mine.
Gândindu-mă la aceasta, m-am decis să-ţi las toate
bunurile mele lumeşti sperând că în timp mă vei ierta. Voi fi
primul care recunoaşte că nu am dus o viaţă ireproşabilă,
departe de asta, dar, cel puţin, acest gest neînsemnat îmi va
permite să părăsesc lumea simţind că am făcut şi ceva demn
de laudă. Dacă ai copii, Kelly, asigură-te că le oferi toate
oportunităţile pe care eu nu am reuşit să ţi le ofer.

Al tău,
Desmond Mellor (AZ2178)
Martor: Colin Graves, SPO

P.S. Poate ţi se va părea ciudat că scriindu-i fiicei mele, am

semnat cu numele întreg şi că mi-e martor un gardian de la
închisoare. Este doar pentru a demonstra că această scrisoare
este testamentul meu.

Scrisoarea i-a căzut lui Kelly din mână, dar numai pentru
că ea leşinase.

2568
 - JEFFREY ARCHER -

20
— Astăzi consiliul trebuie să decidă, a spus preşedintele,
cine va conduce Mellor Travel în secolul douăzeci şi unu.
Două companii respectate, Sorkin Internaţional şi Thomas
Cook au făcut câte o ofertă de două milioane de lire, dar noi
vom hotărî care este cea mai potrivită pentru nevoile noastre
actuale. Trebuie să vă spun că în prezenta conjunctură, a
continuat Knowles, le-am scris atât domnului Sorkin, cât şi
domnului Brook de la Thomas Cook şi i-am invitat să se
adreseze consiliului pentru a stabili meritele ambelor oferte.
Domnul Brook nu a răspuns invitaţiei mele. Credeţi ce doriţi.
Knowles nu a spus că, deşi semnase scrisoarea către Brook
cu o săptămână înainte, o pusese la poştă doar cu o zi
înainte. Domnul Sorkin, totuşi, nu numai că a răspuns
imediat, ci şi-a întrerupt programul ocupat pentru a ni se
alătura astăzi şi în această dimineaţă a depus două milioane
de lire în banca noastră pentru a-şi dovedi interesul.
Knowles a zâmbit, dar deja i se promisese că un alt milion
i se va transfera în contul său de la Pieter & Cie din Geneva,
pentru a fi luat atunci când Sorkin va prelua compania. Ceea
ce Knowles nu ştia era că Sorkin n-avea nicio intenţie să
plătească cele două milioane pentru companie. În câteva ore
urma să deţină 51 la sută din Mellor Travel şi toţi cei care
stăteau la masa consiliului vor rămâne fără serviciu, inclusiv
Knowles, iar acesta putea să-şi aştepte milionul pentru că nu
va mai fi preşedinte.
— Şi astfel, a continuat Knowles, aş dori acum să-l invit pe
domnul Sorkin să se adreseze consiliului ca să vă spună cum
vede viitorul Mellor Travel în cazul în care acceptăm
propunerea lui de preluare.
Sorkin, îmbrăcat într-un costum gri-închis, elegant, cu o
cămaşă albă şi o cravată MCC dungată cu stacojiu şi galben
pe care nu avea dreptul s-o poarte, s-a ridicat de la locul lui
de la celălalt capăt al mesei.

2569
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnule preşedinte, aş dori să încep prin a vă spune

câte ceva despre filosofia companiei noastre. Mai întâi,
Sorkin Internaţional crede în oameni şi, prin urmare, prima
sa prioritate este faţă de angajaţii săi, de la menajeră până la
directorul executiv. Eu cred în lealitate şi în continuitate mai
presus de orice şi vă pot asigura că nimeni angajat în prezent
la Mellor Travel nu trebuie să se teamă că va deveni inutil.
Eu mă consider doar un simplu gardian al companiei care va
munci neobosit pentru acţionarii săi. Deci permiteţi-mi să vă
asigur de la început că în cazul în care Sorkin Internaţional
va avea norocul să preia Mellor Travel vă puteţi aştepta la o
creştere rapidă a forţei de muncă, deoarece am intenţia să
angajez mai mult personal, nu mai puţin şi, în timp, sper că
Mellor Travel va licita pentru Thomas Cook, nu invers. Acest
lucru, desigur, va avea nevoie de o creştere mare a
investiţiilor în care sunt fericit să pot promite consiliului că
mă voi implica. Dar compania mea va avea nevoie şi de o
mână fermă şi de încredere la timonă în urma
circumstanţelor dezastruoase din ultimele luni. Pentru a-l
cita aproximativ pe Oscar Wilde, Să pierzi un preşedinte este
o nefericire, dar să pierzi doi…
Knowles a fost încântat văzând câţiva membri ai
consiliului zâmbind.
— Ţinând seama de acestea, a continuat Sorkin, cred că
este important să-mi demonstrez încrederea nu doar în
preşedintele dumneavoastră, ci şi în întregul consiliu.
Permiteţi-mi să afirm clar că, în cazul în care compania mea
va fi aleasă azi să preia Mellor Travel, îl voi invita pe Jim
Knowles să rămână preşedinte şi vă voi ruga pe toţi să
rămâneţi în consiliu.
De data aceasta, un singur director n-a zâmbit.
— Să muncim împreună şi să readucem această companie
la ceea ce a fost pe vremuri şi apoi să căutăm moduri de a ne
extinde, astfel încât Mellor Internaţional să devină mândria
companiilor de transport din toată lumea. Permiteţi-mi să

2570
 - JEFFREY ARCHER -

închei prin a spera că mă veţi considera persoana potrivită

pentru a duce compania în secolul viitor.
Sorkin s-a aşezat în strigăte de:
— Aşa e! Aşa e! iar unul dintre directori l-a bătut uşor pe
spate.
— Domnilor, a spus Knowles, cum preşedintele de la
Thomas Cook nu a apărut poate ar trebui să trecem mai
departe şi să decidem care companie ar trebui să preia Mellor
Travel, Sorkin Internaţional sau Thomas Cook? Voi cere
acum secretarilor companiei să se ocupe de vot.
Domnul Arkwright s-a ridicat de la locul lui şi a zis:
— Ar putea acei membri ai consiliului care doresc să
voteze în favoarea Sorkin Internaţional să-şi ridice…
Uşa sălii de consiliu s-a deschis brusc şi trei bărbaţi şi o
femeie au intrat în cameră.
— Care este scopul acestei întreruperi? a întrebat
Knowles, sărind în picioare. Aceasta este o întrunire de
consiliu privată şi nu aveţi niciun drept să fiţi aici.
— Cred că veţi afla că avem, a spus Arnold Hardcastle,
vorbind primul. Eu sunt reprezentantul legal de la Farthings
Kaufman şi sunt însoţit de domnul Sebastian Clifton,
directorul executiv al băncii şi de domnul Ray Brook,
preşedintele de la Thomas Cook, care a primit invitaţia să
participe la această întrunire abia azi-dimineaţă.
— Şi tânăra doamnă? a spus Knowles, fără a încerca să-şi
ascundă sarcasmul. Pe ea cine a invitat-o?
— Ea nu a primit o invitaţie, a spus Hardcastle. Dar o voi
lăsa pe domnişoara Mellor să explice consiliului de ce este
aici.
Knowles s-a prăbuşit pe scaun, de parcă ar fi fost lovit de
un boxer de categoria grea.
Sebastian i-a zâmbit lui Kelly. Nenumărate ore în timpul
săptămânii anterioare îşi pregătise protejata pentru acest
moment. Ea se dovedise o studentă iute la minte. Nu mai era
îmbrăcată neglijent şi, fără ochiul învineţit, tânăra care
stătea în faţa lor avea postura unei persoane încrezătoare în

2571
 - JEFFREY ARCHER -

puterea pe care o deţinea ca acţionară majoritară la Mellor

Travel. Puţini ar fi recunoscut-o ca fiind aceeaşi femeie pe
care o întâlnise Sebastian prima oară în Chicago cu doar
câteva zile mai înainte.
Seb descoperise repede cât de inteligentă era Kelly şi, după
ce scăpase de cătuşele din Taft Road 1532, prinsese imediat
semnificaţia de a fi proprietara a 51 la sută din compania
tatălui său. Până la întrunirea consiliului era mai mult decât
pregătită să-şi solicite dreptul din naştere.
Conrad Sorkin s-a ridicat încet de la locul lui şi în mod
sigur nu părea intimidat. Dar Seb bănuia că fusese în situaţii
şi mai grele în trecut. Se uita direct la Kelly, de parcă ar fi
provocat-o să deschidă gura.
— Domnule Sorkin, a spus ea, oferindu-i un zâmbet cald,
numele meu este Kelly Mellor şi sunt fiica răposatului
Desmond Kevin Mellor care, prin ultimul său testament mi-a
lăsat toate bunurile sale lumeşti.
— Domnişoară Mellor, a spus Sorkin, trebuie să precizez
că sunt încă în posesia a cincizeci şi unu la sută din
acţiunile companiei pe care le-am cumpărat legal de la tatăl
dumneavoastră.
— Chiar dacă ar fi adevărat, domnule Sorkin, a zis Kelly
fără să aibă nevoie de îndemnuri de la Seb, dacă vă plătesc
înapoi cele zece mii de lire azi, înainte de închiderea
afacerilor, acele acţiuni îmi revin, în mod automat, mie.
Hardcastle a avansat, a deschis servieta şi a scos
paşaportul clientei sale, testamentul lui Mellor şi un cec de
bancă pentru 10.000 ₤. Le-a pus pe masă în faţa lui Sorkin,
care le-a ignorat.
— Înainte de închiderea afacerilor azi, dacă-mi permiteţi să
repet cuvintele dumneavoastră, a spus Sorkin. Şi cum banca
se închide peste douăsprezece minute, a mai zis el,
verificându-şi ceasul, cred că veţi afla că acesta nu poate fi
operat până luni dimineaţă, moment la care contractul va fi
nul şi invalid pentru că eu voi deţine Mellor Travel, nu
dumneavoastră.

2572
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă v-aţi fi deranjat să priviţi mai atent, a spus

Arnold, comentând la ţanc, veţi observa că nu vă arătăm un
cec, domnule Sorkin, ci un ordin bancar şi prin urmare
acesta este un contract legit, ceea ce-i va permite
domnişoarei Mellor, ca moştenitoare a tatălui ei, să-şi ceară
dreptul la moştenire.
Câţiva dintre membrii consiliului păreau a sta ca pe ace.
Sorkin a ripostat imediat.
— Desigur că nu sunteţi conştient, domnule Hardcastle,
că eu am primit deja aprobarea de a prelua compania, după
cum vă poate spune şi domnul Knowles.
— Aşa este? a întrebat Seb, întorcându-se spre preşedinte.
Knowles s-a uitat nervos la Sorkin.
— Da, votul a fost deja dat şi Sorkin Internaţional
controlează acum Mellor Travel.
— Poate este timpul să plecaţi, domnule Clifton, a spus
Sorkin, înainte să vă faceţi şi mai mult de râs.
Seb era gata să protesteze, dar ştia că, în cazul în care
consiliul votase deja ca Sorkin Internaţional să preia
compania, va trebui să le respecte decizia şi deşi Kelly va
deţine 51 la sută din acţiuni, de îndată ce Sorkin va vinde
activele companiei, acestea nu vor mai avea nicio valoare.
Arnold îşi punea deja hârtiile în servietă când s-a auzit o
voce singuratică:
— Nu s-a vota nimic încă.
Toţi s-au întors să se uite la unul dintre directori care nu
vorbise până atunci. Sebastian şi-a amintit că atunci când îl
vizitase în închisoare, Mellor îi spusese că mai avea un
prieten în interior.
— Tocmai ne pregăteam să votăm când aţi intrat, a spus
Arnold Dobbs. Şi pot să vă asigur, domnule Clifton, că deşi s-
ar fi putut să fiu singurul, eu aş fi votat cu Thomas Cook.
— La fel şi eu, a zis un alt director.
Knowles s-a uitat disperat în jurul mesei căutând sprijin,
dar era clar că până şi cei credincioşi lui îl părăseau.

2573
 - JEFFREY ARCHER -

— Vă mulţumesc, domnilor, a spus Sebastian. Poate a

venit timpul să plecaţi, domnule Sorkin. Sau aţi dori să
votăm?
— Gura, plod îngâmfat, a zis Sorkin. Nu sunt chiar aşa de
uşor de intimidat.
— Nu ameninţam pe nimeni, a spus Seb. Dimpotrivă,
încercam să fiu de folos. Cum ştiţi prea bine, este
doisprezece iunie, ceea ce înseamnă că staţi în această ţară
de douăzeci şi nouă de zile. Deci, dacă nu părăsiţi aceste
ţărmuri până la miezul nopţii, veţi fi supus impozitelor
britanice pe care sunt sigur că aţi dori să le evitaţi.
— Nu mă sperii, Clifton. Avocaţii mei vor fi mai mult decât
capabili să se descurce cu un papă-lapte ca tine.
— Poate. Dar ar fi mai bine să-i anunţaţi că mi s-a părut
că era de datoria mea să informez fiscul de prezenţa
dumneavoastră în Bristol, aşa că să nu fiţi surprins dacă
poliţia vă ia iahtul la un minut după miezul-nopţii.
— N-ar îndrăzni.
— Nu cred că este un risc pe care aţi fi dornic să vi-l
asumaţi pentru că am înţeles că şi Scotland Yard a deschis o
anchetă referitoare la moartea suspectă a lui Desmond
Mellor, iar autorităţile franceze, care au recuperat de curând
un cadavru adus de valuri pe coasta Nisei, care bănuiesc ei
că ar fi al lui Adrian Sloane, au emis un mandat pentru
arestarea dumneavoastră.
— Nu vor fi în stare să dovedească nimic.
— Poate că nu. Dar cred că domnul Knowles ar putea dori
să ajute Interpolul în anchetă. Adică în cazul în care nu
doreşte să-şi petreacă restul vieţii în aceeaşi celulă cu
dumneavoastră.
Knowles, pălind vizibil, s-a prăbuşit pe spate în scaun.
— Eu, în locul tău, mi-aş face griji pentru viaţa mea, a zis
Sorkin.
— Asta a fost o ameninţare prostească făcută în faţa atâtor
martori, a zis Seb, mai ales că unul dintre ei este un QC, pe
care-l veţi observa că-şi notează totul.

2574
 - JEFFREY ARCHER -

Sorkin s-a uitat la Arnold Hardcastle şi a tăcut.

— Cinstit vorbind, cred că este momentul ca
dumneavoastră, la fel ca Cezar, eroul dumneavoastră, să vă
retrageţi în grabă.
Cei doi au continuat să se uite fix unul la altul, până ce
Sorkin a aruncat contractul pe masă, a luat ordinul
bancherului şi era pe punctul de a ieşi când Kelly a înaintat
iar şi a spus:
— Înainte de a pleca, domnule Sorkin, pot să vă întreb cât
aţi fi gata să-mi oferiţi pentru cinzeci şi unu la sută din
acţiunile de la Mellor Travel?
Toţi s-au întors să se uite la noua şefă a companiei şi
Sebastian nu şi-a putut ascunde surpriza. Aceasta nu făcea
parte din scenariul lor stabilit. Ea se uita direct la Sorkin şi-i
aştepta răspunsul.
— Aş fi gata să plătesc trei milioane de lire pentru
acţiunile dumneavoastră, a spus Sorkin calm, conştient că ar
putea încă obţine un profit frumos acum când Knowles nu-şi
va mai primi milionul.
Kelly a părut să se gândească la propunere, după care a
spus:
— Sunt recunoscătoare pentru ofertă, domnule Sorkin,
dar, în general, aş prefera să închei afacerea cu Farthings
Kaufman.
Sebastian i-a zâmbit lui Kelly şi a răsuflat uşurat.
— Şi cum trebuie să fiţi în afara apelor teritoriale înainte
de miezul nopţii, domnule Sorkin, nu aş vrea să vă reţin mai
mult.
— Căţea, a comentat Sorkin în timp ce ieşea din sala de
consiliu.
Zâmbetul lui Kelly demonstra că era flatată de insultă.
Knowles a aşteptat până ce Sorkin a trântit uşa în spatele
lui înainte de a spune:
— Tocmai ne pregăteam de vot, domnişoară Mellor. Deci l-
aş putea ruga pe secretarul companiei să…

2575
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu va mai fi necesar, a zis Kelly, luând acordul pe care

Sorkin îl lăsase pe masă. Pentru că acum sunt acţionarul
majoritar, eu voi decide viitorul companiei.
Cuvânt-cu-cuvânt, s-a gândit Sebastian. N-aş fi putut s-o
zic mai bine nici chiar eu.
— Prima mea decizie ca nou-proprietar este să vă
concediez, domnule Knowles, la fel şi restul consiliului. Vă
sugerez să părăsiţi de îndată sala.
Seb a zâmbit când Knowles şi restul membrilor consiliului
şi-au strâns hârtiile şi au părăsit liniştiţi sala.
— Foarte bine, a zis el, după ce ultimul membru a plecat.
— Mulţumesc, domnule Clifton, a spus Kelly. Şi permiteţi-
mi să vă spun cât de mult vă apreciez pe dumneavoastră şi
echipa de la Farthings Kaufman care aţi făcut ca toate
acestea să fie posibile.
— A fost plăcerea mea.
— Trebuie să întreb, a continuat ea, cum domnul Sorkin
era gata să-mi ofere trei milioane pentru acţiunile mele, pot
să presupun că Thomas Cook va egala acest preţ?

Întorsese altă pagină din scenariul pe care Seb nu-l citise.

Înainte de a răspunde, Ray Brook a chicotit şi a spus:
— Am încheiat afacerea, tânără doamnă.
— Mulţumesc, a spus Kelly care se întorsese spre avocatul
băncii şi a adăugat: Vă las să întocmiţi documentele,
domnule Hardcastle şi vă rog să mă anunţaţi când veţi avea
cele trei milioane.
— Cred că a venit momentul să plecăm, a spus
preşedintele de la Cook’s. Cei trei au ieşit din sală, închizând
uşa în spatele lor.
Kelly s-a aşezat în capul mesei câteva momente înainte de
a ridica receptorul telefonului din faţa ei şi a format numărul
la care sunase în fiecare seară în ultimele două săptămâni.
De îndată ce a auzit vocea familiară la telefon, a spus:
— Totul a mers conform planului, Virginia.

2576
 - JEFFREY ARCHER -

LADY VIRGINIA FENWICK

1981–1982

2577
 - JEFFREY ARCHER -

21
— Nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc, a spus Kelly.
Dacă nu mi-ai fi scris să mă avertizezi că vine domnul
Clifton, n-aş fi ştiut niciodată că nu era un prieten al tatălui
meu.
— Era cel mai neînsemnat lucru pe care-l puteam face, a
spus Virginia.
— Şi cele trei convorbiri cu taxă inversă. Cred că te-au
costat o avere…
— Mi s-a părut că e mai important să ştii adevărul despre
Farthings şi mai ales cum s-a purtat Sebastian Clifton cu
tatăl tău în trecut.
— Dar mi s-a părut aşa de simpatic.
— Poţi fi surprinsă când era vorba de atâtea milioane? Şi
trebuie să-ţi aminteşti că primul lui interes era Thomas
Cook, nu tu.
— Şi ce idee strălucită ai avut să aflu cât mi-ar fi plătit
domnul Sorkin pentru acţiunile mele şi apoi să-i oblig pe cei
de la Thomas Cook să dea tot atât.
— Tatăl tău nu mi-a fost doar un prieten apropiat, ci, în
cursul anilor, m-a şi învăţat multe despre afaceri.
— Dar nu erai obligată să-mi împrumuţi douăzeci de mii
de lire până la încheierea tranzacţiei.
— M-am gândit că te-ar ajuta să te aranjezi.
— Voi face mai mult de atât, mult mai mult, a spus Kelly.
Trebuie să îţi dau înapoi fiecare bănuţ pe care ţi-l datorez.
— Nu e nicio grabă, a spus Virginia, care avea mai mult de
două sute de mii de lire în contul curent şi aştepta altă
pleaşcă. Şi mai important, Kelly, draga mea, cum se
descurcă Cindy?
— N-am mai văzut-o niciodată atât de fericită. Îi place
mult noua ei şcoală şi şi-a făcut deja mai mulţi prieteni.
— Să ştii că te invidiez. Întotdeauna mi-am dorit un copil
şi acum e prea târziu. Poate îmi vei permite să-i fiu bunică
onorifică.

2578
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu mă pot gândi la cineva mai potrivit s-o conducă pe

Cindy în cursul anilor ei de formare, a spus Kelly, care a
ezitat o clipă, după care a continuat: dar mai e ceva ce aş
dori să discut cu tine, Virginia şi mă simt puţin vinovată.
— Nu ai niciun motiv să te simţi vinovată, draga mea.
Dimpotrivă, nu-l voi putea răsplăti niciodată pe tatăl tău
pentru bunătatea pe care mi-a arătat-o în decursul anilor.
— Şi acum trebuie să-ţi răsplătesc bunătatea pentru că
ştiu că tu şi tata nu eraţi doar cei mai buni prieteni, ci şi
parteneri de afaceri şi de aceea trebuie să-ţi pun o întrebare
stânjenitoare. Kelly a ezitat iar şi de data aceasta Virginia n-a
ajutat-o. Ce procentaj a plătit după ce i-ai încheiat afacerea?
O întrebare pentru care Virginia era pregătită.
— Desmond era un om generos, a zis ea, şi întotdeauna
îmi oferea douăzeci şi cinci de mii de lire şi zece la sută la
încheierea afacerii plus toate cheltuielile pe care le făcusem
pentru el. Dar nu e nevoie ca şi tu…
— Ba sigur că este. Te voi trata la fel ca tata şi vei primi
toţi banii la terminarea tranzacţiei cu Thomas Cook.
— Nu e nicio grabă, dragă, a spus Virginia. Prietenia ta
este mult mai importantă pentru mine.

După cinci săptămâni, Kelly a primit un cec de la Thomas

Cook pentru trei milioane de lire şi imediat i-a trimis Virginiei
un cec de 345.000 ₤ pentru a acoperi împrumutul, spezele ei
şi 10 la sută din cele trei milioane.
Virginia n-a insistat să-i plătească toate cheltuielile. La
urma-urmei, nu investise prea mult ca să-şi găsească prada.
Câteva telefoane şi, de îndată ce Kelly a revenit în Anglia,
câteva mese la nişte restaurante unde nu era probabil să fie
recunoscute. Cel mai mult îi plătise unui detectiv particular
din Chicago care o găsise pe dispăruta Kelly Mellor. Ei bine,
de fapt o găsise mai întâi pe Cindy Mellor la şcoală, unde i-a
dat două scrisori mamei ei când aceasta a sosit s-o ia. Kelly a

2579
 - JEFFREY ARCHER -

dat un telefon cu taxă inversă de la o cabină telefonică chiar

în acea după-amiază. Aşa că atunci când Giles a luat
legătura cu Virginia, aceasta ştia exact ce urmărea el.
Factura detectivului de 2.000 ₤ fusese acoperită de
Farthings în schimbul unei copii a testamentului lui
Desmond Mellor şi adresa care urma să-i conducă la ruda
cea mai apropiată. Sebastian Clifton i-a economisit şi el
cheltuiala drumului până la Chicago, aducând-o pe Kelly
Mellor înapoi în Anglia şi pregătind-o pentru întâlnirea cu
Sorkin, doar ca să sfârşească prin a-i plăti de două ori lui
Kelly cele 51 de procente din companie. Virginia s-a decis că
poate fi generoasă cu cheltuielile de data aceasta,
încrezătoare că era pe punctul de a-şi înlocui tatăl ca o sursă
alternativă de venit.

— Daţi-mi voie să înţeleg ce propuneţi, lady Virginia, a zis

sir Edward Makepeace. Vreţi să-i abordez pe avocaţii lui
Cyrus T. Grant şi să le sugerez că, în loc să plătiţi 100.000 ₤
pe an în următorii nouă ani, aţi vrea să plătiţi o singură dată
500.000 ₤?
— Ca un acord final şi definitiv.
— Voi lua legătura cu lordul Goodman şi vă voi anunţa ce
părere are despre această propunere.

Lui Cyrus T. Grant i-a luat o lună înainte de a fi de acord

să-şi încheie acţiunile cu Virginia pentru 500.000 ₤ în mod
complet şi final şi doar după ce a fost pisălogit întruna de
Ellie May.
— După cum îmi zicea bunicul, i-a amintit ea, mai bine un
dolar în bancă, decât promisiunea unei zestre.

2580
 - JEFFREY ARCHER -

A mai trecut o lună până când Virginia a primit o factură

de la sir Edward Makepeace pentru 2.300 ₤, pe care a
achitat-o imediat, pentru că nu putea şti când va avea nevoie
iar de serviciile lui.
Una dintre cele câteva scrisori pe care a deschis-o în
săptămâna următoare a fost de la Coutts, prin care o
informau că în contul ei curent mai apăruseră 41.000 ₤
credit. Desmond Mellor se dovedea mai folositor mort decât
fusese când trăia.
Când ceasurile au trecut pe ora de iarnă şi temperaturile
au început să scadă, gândurile Virginiei s-au întors spre
vacanţa de iarnă. I s-a părut greu să se decidă între o vilă în
sudul Franţei sau în suita regală de la hotelul Sandy Lane
din Barbados. Poate îl va lăsa pe tânărul pe care-l întâlnise
recent să se hotărască pe care o prefera. Se gândea la Alberto
când a deschis altă scrisoare care i-a îndepărtat repede
gândurile de la vacanţă. După ce Virginia şi-a revenit din
şoc, a căutat numărul managerului ei de la bancă şi şi-a
făcut o programare să-l vadă pe domnul Leigh în ziua
următoare.

— O sută optzeci şi cinci de mii de lire? a protestat

Virginia.
— E corect, doamnă, a spus domnul Leigh, după ce a citit
scrisoarea de la inspectorul fiscal.
— Dar cum este posibil?
— Presupun că vă este familiară noţiunea de impozit pe
capital, doamnă?
— Familiară, da, dar n-am fost prezentate.
— Ei bine, mă tem că veţi fi, a zis Leigh, pentru că
inspectorul fiscal vă cere treizeci la sută din profitul de
230.000 ₤ pe care l-aţi obţinut din vânzarea picturilor lui

2581
 - JEFFREY ARCHER -

Lawrys, comisionul de 300.000 ₤ şi taxa de 25.000 ₤ pe care

aţi primit-o în urma preluării cu succes a Mellor Travel.
— Dar omul de la fisc nu-şi dă seama că nu am 185.000
₤? Am dat şi ultimul bănuţ pentru a-mi lichida datoria faţă
de Cyrus.
— Inspectorii de la fisc sunt orbi la orice probleme
personale pe care le-aţi putea avea, a subliniat domnul
Leigh, nepăsător. Pe ei îi interesează doar câştigurile
dumneavoastră, nu şi ce cheltuieli aţi avut.
— Şi ce se va întâmpla dacă nu le răspund la scrisoare?
— Dacă nu răspundeţi în treizeci de zile, vor începe să vă
aplice o dobândă punitivă până ce le veţi răspunde.
— Şi dacă nu pot?
— Vă vor chema la tribunal, vă vor declara falită şi vă vor
confisca toate bunurile.
— Cine s-ar fi gândit, a zis Virginia, că agentul fiscal este o
căţea mai rea decât Ellie May Grant?

Virginia ştia o singură persoană pe care s-ar fi putut baza

pentru a-i rezolva problema şi cu toate că nu mai luase
legătura cu ea de mai multe luni – „presiunea muncii”, îi va
explica – nu credea că va fi greu s-o convingă pe Kelly să
investească două sute de mii de dolari într-o afacere care nu
putea eşua.
După ce s-a întors acasă după întâlnirea cu domnul Leigh,
Virginia şi-a petrecut o vreme căutând scrisoarea pe care
Kelly i-o trimisese cu săptămâni înainte, la care acum regreta
că nu-i răspunsese. Totuşi, s-a gândit ea, uitându-se la
adresa din agendă, va fi o surpriză şi mai mare să viziteze
The Little Gables, Lodge Lane, Nailsea, lângă Bristol.
În dimineaţa următoare, Virginia s-a trezit cu noaptea-n
cap, dar de fapt nu reuşise să doarmă. A pornit spre vest
înainte de nouă a.m. şi a folosit lungul drum pentru a repeta

2582
 - JEFFREY ARCHER -

textul despre investiţia vieţii de care Kelly ar fi proastă să nu

profite.
A trecut de indicatorul pentru Nailsea chiar înainte de
amiază şi s-a oprit să întrebe un domn mai în vârstă drumul
spre Lodge Lane. Când a ajuns lângă The Little Gables, a
tresărit văzând semnul De vânzare pe pajiştea din faţă şi a
presupus că fata se muta într-o casă mai mare. A mers pe
trotuar şi a bătut la uşa din faţă. După câteva momente i-a
deschis un tânăr domn care i-a zâmbit.
— Doamna Champion?
— Nu, nu sunt doamna Champion. Sunt lady Virginia
Fenwick.
— Vă rog să mă scuzaţi, lady Fenwick.
— De asemenea, nu sunt lady Fenwick. Sunt fiica unui
conte, nu soţia unui nobilaş oarecare. Îmi puteţi spune lady
Virginia.
— Desigur, a spus el şi şi-a cerut din nou scuze. Cum vă
pot ajuta, lady Virginia?
— Aţi putea începe prin a-mi spune cine sunteţi.
— Mă numesc Neil Osborne şi sunt agentul imobiliar care
mă ocup de vânzarea acestei proprietăţi. Sunteţi interesată?
— Sigur că nu. Doar voiam să-mi vizitez prietena, Kelly
Mellor. Mai locuieşte aici?
— Nu, s-a mutat după ce mi-a cerut să pun casa la
vânzare.
— S-a mutat prin împrejurimi?
— În Perth.
— În Scoţia?
— Nu, în Australia. Aceasta a redus-o pe Virginia la tăcere
o clipă şi i-a permis tânărului să termine a doua propoziţie.
Tot ce vă pot spune, lady Virginia, este că domnişoara Kelly
m-a instruit să-i trimit banii din vânzare într-un cont comun
la o bancă din Perth.
— Un cont comun la o bancă?
— Da, l-am întâlnit pe Barry o singură dată, imediat după
ce s-au logodit. Părea un om drăguţ, a mai zis Osborne,

2583
 - JEFFREY ARCHER -

uitându-se peste umărul Virginiei. Sunteţi domnul şi

doamna Champion? a întrebat tânăra pereche care se
îndrepta spre el.

Când Virginia a primit a doua scrisoare de la inspectorul

fiscal, şi-a dat seama că mai exista o singură persoană care
ar fi putut s-o ajute, cu toate că nu era cineva care ar crede o
poveste despre o investiţie miraculoasă.
A ales weekendul în care hon. Freddie Fenwick era la
internat şi cumnata ei, o femeie pe care Virginia n-o
simpatiza prea mult şi bănuia că sentimentul era reciproc, îşi
vizita o mătuşă bătrână în Dumfries.
Virginia nu a luat vagonul de dormit, prost denumit
conform părerii ei, pentru că oricum nu reuşea să doarmă
mai mult de o oră în tren din cauza ţăcănitului roţilor. În loc
de asta a preferat să meargă în Scoţia în timpul zilei, ceea ce
urma să-i ofere mai mult timp decât necesar pentru a-şi
revedea planul şi să se pregătească pentru întrebările
neplăcute pe care i le-ar putea pune fratele ei. La urma-
urmei, când îl sunase să-i spună că avea nevoie de sfatul lui
şi trebuia să-l vadă urgent, şi-a dat seama că el era sigur că
„sfat” însemna altceva, iar ea era de părere că 185.000 ₤
însemna o sumă prea mare, doar dacă el avea să-i creadă
pretenţia că…
Archie a trimis maşina, dacă puteai numi o vechitură de
Vauxhall din 1975 maşină, s-o ia de îndată ce ajungea în
Edinburgh Waverley. Domnia sa a fost condusă la Fenwick
Hall însoţită de mirosul labradorilor şi al amortizoarelor
uzate, fără să-i spună nimic şoferului.
Când valetul a condus-o pe lady Virginia în dormitorul de
oaspeţi, a informat-o că fratele ei era la vânătoare, dar va
reveni la timp pentru masă. Virginia a despachetat în tihnă,
lucru care ar fi fost făcut de o cameristă când trăia tatăl ei,
apoi a făcut o baie caldă pe care a trebuit să şi-o aranjeze

2584
 - JEFFREY ARCHER -

singură. După ce s-a îmbrăcat pentru cină, şi-a ascuţit şi

unghiile, pregătindu-se de întâlnire.
Cina a trecut destul de liniştită, dar ei n-au discutat
despre nimic important până ce nu a fost adusă cafeaua şi
servitorii s-au retras.
— Sunt foarte sigur că n-ai venit aici doar că să afli ce mai
face familia, Virginia, a zis Archie după ce şi-a turnat un
coniac. Aşa că spune-mi care este motivul real al vizitei tale?
Virginia şi-a lăsat cana de cafea jos, a răsuflat adânc şi a
zis:
— Mă gândesc serios să contest testamentul tatălui
nostru. După ce şi-a spus bine-pregătita propoziţie de
deschidere, şi-a dat seama imediat, după expresia de pe
figura fratelui ei, că nu era surprins.
— Pe ce bază? a întrebat el calm.
— Pentru că tata a promis să-mi lase distileria Fenwick
mie, precum şi veniturile de aproximativ 100.000 ₤ pe an,
ceea ce mi-ar fi permis să trăiesc confortabil tot restul vieţii.
— Dar, după cum ştii, Virginia, tata a lăsat prin testament
distileria lui Freddie, pe care l-ai abandonat cu mai mulţi ani
în urmă, lăsându-mi sarcina de a-ţi creşte fiul.
— Nu este fiul meu, după cum ştii prea bine. Nu este decât
feciorul valetului meu şi al soţiei lui. Deci nu poate avea nicio
pretenţie la ceva de pe domeniul tatălui meu.
Virginia s-a uitat la fratele ei să vadă cum va reacţiona la
această bombă, dar, din nou, niciun semn de surpriză nu i-a
încruntat sprâncenele.
Archie s-a aplecat şi l-a mângâiat pe Wellington, care
dormea lângă el.
— Nu numai că sunt conştient că Freddie nu este fiul tău,
ci faptul a fost confirmat de o vizită a doamnei Ellie May
Grant care mi-a povestit detaliat şarada pe care ai pus-o la
cale când logodnicul ei stătea la Ritz acum câţiva ani şi
pretenţia ta că erai gravidă şi că Cyrus era tatăl lui Freddie.
— De ce a vrut femeia aia să te vadă? a întrebat Virginia,
uimită.

2585
 - JEFFREY ARCHER -

— Ca să afle dacă doream să restitui o parte dintre banii

pe care i-ai cerut soţului ei în ultima decadă.
— Ai fi putut să-i oferi venitul distileriei până la anularea
datoriei, ceea ce ar fi rezolvat toate problemele mele.
— După cum ştii prea bine, Virginia, veniturile nu sunt ale
mele şi nu le pot da. Tata i-a lăsat distileria lui Freddie, în
cazul în care va fi administrată de mine până ce băiatul
ajunge la douăzeci şi cinci de ani şi distileria va deveni
automat a lui.
— Dar acum când ştii că Freddie nu este fiul meu, desigur
vei putea susţine cererea mea că, într-un testament anterior,
pe care l-am văzut amândoi, tata mi-a lăsat mie distileria.
— Dar pe urmă s-a răzgândit. Şi abia când doamna Grant
mi-a spus care era marca preferată de whisky a soţului ei,
mi-am dat seama care era semnificaţia faptului că tata ţi-a
lăsat doar o sticlă de Maker’s Mark prin testament, ceea ce
mi-a dat de înţeles că şi el ştia că Freddie nu era fiul tău.
— Am primit un impozit de 185.000 ₤, a izbucnit Virginia,
pe care nu-mi pot permite să-l plătesc.
— Îmi pare rău să aud asta, a zis Archie. Dar, din
experienţa mea, impozitele de 185.000 ₤ de la fisc nu se
primesc decât dacă persoana în cauză n-a avut o creştere a
capitalului de – a ezitat o clipă – cam jumătate de milion.
— Am dat toţi banii primiţi ca să fac o înţelegere cu Cyrus
şi acum nu mai am nimic.
— Ei bine, eu în mod sigur nu am atâţia bani la dispoziţie,
Virginia, chiar dacă aş vrea să te ajut. Fiecare penny pe care-
l câştig intră în cheltuielile domeniului care era cât pe ce să
devină falimentar anul trecut şi, după cum poţi vedea, nu
trăim regeşte. De fapt, dacă sunt obligat să mai fac multe
economii, următoarea va fi alocaţia ta lunară. Ironia este că
Freddie a ieşit mai bine din testamentul tatălui nostru decât
noi doi.
— Dar toate astea se vor schimba dacă voi pune mâna pe
distilerie. Virginia s-a aplecat în faţă şi s-a uitat plină de

2586
 - JEFFREY ARCHER -

speranţă la fratele ei. Dacă mă susţii, Archie, aş fi gata să

împart în mod egal.
— Nicio şansă, Virginia. Acestea au fost în mod clar
dorinţele lui tata şi prin acelaşi testament, m-a instruit să
am grijă ca ele să fie respectate. Şi exact asta am intenţia să
fac.
— Dar desigur că sângele vine înaintea…
— Respectării cuvântului? Nu, Virginia şi trebuie să te
avertizez că dacă eşti atât de nesăbuită încât să ataci
testamentul şi problema ajunge la tribunal, nu voi ezita să
susţin cauza lui Freddie, pentru că la asta s-ar fi aşteptat
tata de la mine.
Pe drumul de întoarcere la Londra, Virginia a ajuns la
concluzia că iar va trebui să ia legătura cu vărul ei din
Argentina – şi încă foarte urgent.

În dimineaţa următoare, Virginia a primit o somaţie finală

de la fisc pe care a rupt-o şi a aruncat-o în cel mai apropiat
coş de gunoi. După-amiază, s-a gândit să ia un bilet la clasa
turist până la Buenos Aires şi începuse chiar să împacheteze
gândindu-se la lucrurile care-i vor lipsi în timpul exilului,
inclusiv Annabel’s, prietena ei, Priscilla, Bofie şi chiar şi
Daily Mail. Uneori se îndoia că Buenos Aires Herald va fi la fel
de atrăgător.
A revenit la Nigel Dempster să afle ce mai făceau prietenii
ei. O fotografie a unei femei de care nu-i păsa domina
editorialul lui, cu toate că ştirile despre moartea ei n-au
impresionat-o.
Cu mare tristeţe, scria Dempster, am aflat de moartea
Laviniei, ducesă de Hertford, care era atât de admirată pentru
frumuseţea, şarmul şi inteligenţa ei. Nu aşa vorbeai despre ea
cât timp trăia, s-a gândit Virginia. Mulţi dintre prietenii ei îi
vor simţi lipsa – prieteni care i s-ar fi alăturat la un ceai într-o
boxă telefonică. Dar pentru că era aşa de bogată şi

2587
 - JEFFREY ARCHER -

puternică, toată lumea se aplecase şi o linguşise. Funeraliile

se vor ţine la Stalbansabbey şi la ele va participa prinţesa
Margaret, una dintre cele mai vechi prietene ale ducesei. În
urma ducesei rămâne un fiu, lordul Clarence, două fiice, lady
Alice şi lady Camilla şi soţul ei devotat, al treisprezecelea duce
de Hertford. Funeraliile vor avea loc…
Virginia şi-a deschis agenda, a scris data şi a despachetat.

2588
 - JEFFREY ARCHER -

22
Poate Virginia rămăsese fără un ban, dar oricine ar fi
văzut-o intrând în St Albans Abbey în acea dimineaţă n-ar fi
crezut. Purta o rochie de mătase neagră cu o broşa cu perle
lăsată de bunica ei şi o geantă Hermès pe care încă n-o
plătise.
A intrat pe uşă dinspre vest cu doar câteva minute înainte
de începerea slujbei şi a observat că biserica era deja plină.
Se uita la congregaţia îngrămădită, nedorind să primească
un loc în spate, neobservată, când a zărit un bărbat elegant
în smoching care ţinea vergeaua uşierului. I-a zâmbit
călduros, dar el n-a observat-o.
— Sunt lady Virginia Fenwick, a şoptit ea. O prietenă
apropiată a familiei.
— Desigur, Domnia Voastră, vă rog să mă urmaţi.
Virginia l-a însoţit pe culoar, trecând printre oamenii în
doliu care-şi ştiau locul. A fost încântată când a găsit un loc
în rândul al cincilea, chiar în spatele familiei, ceea ce se
potrivea de minune cu planul ei. În timp ce se prefăcea că
studiază ordinea în care se va ţine slujba, s-a uitat să vadă
cine stătea în apropiere. I-a recunoscut pe ducii de Norfolk,
Westminster şi Marlborough şi mai mulţi lorzi ereditari care
fuseseră prieteni cu tatăl ei. L-a zărit pe Bofie Bridgwater
aşezat cu câteva rânduri în spatele ei, dar s-a făcut că nu
observă plecăciunea lui exagerată.
Orga a început să cânte pentru a anunţa parada celor
mari şi puternici care erau conduşi pe interval de uşierul-şef.
Primarul de Hertford era urmat de şerif şi de lordul
locotenent al comitatului şi au fost conduşi la locurile lor din
rândul al treilea. După un moment, au fost urmaţi de lordul
Barrington de Bristol Docklands, fostul lider al Camerei
Lorzilor.
Când Giles a trecut pe lângă Virginia, ea a întors capul. Nu
dorea ca fostul ei soţ să ştie că era acolo. Nu făcea parte din

2589
 - JEFFREY ARCHER -

planul ei minuţios aranjat. Giles s-a aşezat pe locul rezervat

din al doilea rând.
După o clipă, congregaţia s-a ridicat în acelaşi timp când
sicriul, acoperit cu crini albi, a trecut încet către amvon. Era
purtat pe umerii a şase gardieni din primul batalion
Coldstream Guards, regimentul în care servise ducele ca
maior în al Doilea Război Mondial şi în care acum era colonel
onorific.
Al treisprezecelea duce de Hertford, urmat de fiul său şi de
cele două fiice, mergeau în urma sicriului şi s-au aşezat în
primul rând, în timp ce sicriul era pus pe postament.
Serviciul funerar a fost condus de episcopul de Hertford, al
cărui panegiric le-a amintit celor prezenţi cât de sfântă
fusese răposata ducesă, subliniind munca ei neobosită de
patronare a Dr Barnardo’s şi de preşedintă a Uniunii
Mamelor. Episcopul a încheiat exprimându-şi condoleanţele
din inimă ducelui şi familiei sale înainte de a adăuga că
spera ca, ajutaţi de Atotputernicul, ei îşi vor găsi în cele din
urmă alinarea pentru pierderea suferită.
Cu puţin ajutor din partea mea, s-a gândit Virginia.
După terminarea slujbei, Virginia s-a alăturat unui grup
select de persoane îndoliate care urmau să asiste la
îngropare, apoi a fost dusă la castel unde avea loc o recepţie
la care nu fusese invitată. Când a ajuns, s-a oprit la
marginea scărilor, admirând clădirea iacobiană de parcă ar fi
fost un cumpărător.
În timpul slujbei funerare şi a înmormântării, Virginia a
rămas tăcută, dar când a intrat în castel şi valetul a anunţat:
— Lady Virginia Fenwick, nu s-a mai oprit.
— Cât de amabilă aţi fost să veniţi în Hertfordshire,
Virginia, a zis ducele, aplecându-se s-o sărute pe ambii
obraji. Ştiu că Lavinia ar fi apreciat acest gest.
N-aş fi lipsit pentru nimic în lume, ar fi vrut să-i spună,
dar n-a zis decât:
— Draga şi amabila doamnă. Îi vom simţi toţi lipsa.

2590
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce frumos că aţi spus asta, a zis ducele, fără să-i dea

drumul la mână. Sper că vom ţine legătura.
Nu trebuie să te temi, s-a gândit Virginia.
— Nimic nu mi-ar oferi o plăcere mai mare, Înălţimea
Voastră, a zis ea, înclinându-se uşor.
— Înălţimea Sa, ducele de Westminster, a anunţat valetul.
Virginia a intrat în sala cea mare şi în timp ce capetele de
mistreţi şi elani o priveau de pe ziduri, ochii ei au măturat
camera, căutându-i pe cei trei oameni pe care dorea să-i
vadă şi pe singura persoană pe care dorea s-o evite. A
respins câteva oferte de sandviciuri şi vin, conştientă că
timpul ei era limitat şi avea ceva de făcut.
S-a oprit să discute cu Miles Norfolk, cu toate că aceasta
era doar o mică oprire în drumul spre finiş. Apoi l-a zărit,
rezemat de cămin, discutând cu un bărbat mai în vârstă pe
care nu l-a recunoscut. L-a părăsit pe Miles şi a început să
se furişeze în direcţia lui, iar când domnul mai în vârstă s-a
întors să discute cu alt invitat, ea a zburat ca o rază laser
spre ţinta ei.
— Clarence. Poate nu-ţi mai aduci aminte de mine.
— Nu sunteţi uşor de uitat, lady Virginia, s-a aventurat el.
Tata vorbeşte atât de călduros despre Domnia Voastră.
— Ce frumos din partea lui, a gângurit Virginia. Tot la
Regimentul Regal serveşti?
— Da, dar din păcate voi fi trimis în străinătate. Îmi pare
rău să plec atât de curând după moartea mamei mele.
— Dar ducele va avea grijă de surorile tale.
— Din păcate, nu. Camilla s-a măritat cu un fermier din
Noua Zeelandă. O sută de mii de hectare, vă vine să credeţi?
Se vor întoarce la Christchurch peste câteva zile.
— Asta este o nenorocire şi lasă toată responsabilitatea pe
umerii lui Alice.
— Şi asta este buba. Lui Alice i s-a oferit o poziţie
importantă la L’Oréal în New York. Ştiu că ea se gândeşte să
refuze, dar tata insistă că n-ar trebui să rateze o astfel de
ocazie de aur.

2591
 - JEFFREY ARCHER -

— Cât de tipic pentru tatăl tău. Dar dacă ţi se pare că te-

ar ajuta, Clarence, aş fi fericită să trec din când în când pe la
el.
— Asta mi-ar lua o greutate de pe umeri, lady Virginia. Dar
trebuie să vă avertizez, bătrânul este uneori greu de
suportat. Uneori mi se pare că are aproape şapte ani, nu
şaptezeci.
— Este o provocare pe care aş accepta-o, a zis Virginia. Nu
prea am ce face pe moment şi întotdeauna m-a bucurat
compania tatălui tău. Poate ţi-aş putea scrie din când în
când să-ţi spun cum se mai descurcă.
— Ce amabil, lady Virginia. Sper doar să nu vi se pară o
povară prea mare.
— Ce spectacol pe cinste ai aranjat, Clarence, a declarat
un om solid care li s-a alăturat. Ai fi făcut-o mândră pe
bătrâna doamnă.
— Mulţumesc, unchiule Percy, a spus Clarence pe când
Virginia se strecura mai încolo să-şi continue atacul triplu.
Racheta şi-a schimbat direcţia şi s-a îndreptat spre a doua
ţintă.
— Felicitări pentru noul serviciu, Alice, şi trebuie să spun
că sunt de acord cu tatăl tău. Nu trebuie să refuzi o astfel de
oportunitate.
— Ce drăguţă eşti, a zis Alice, nu prea sigură cine era
interlocutoarea ei. Dar încă nu m-am hotărât dacă să accept
sau nu oferta.
— Dar de ce nu, draga mea? La urma-urmei, s-ar putea să
nu mai ai o astfel de şansă.
— Cred că ai dreptate. Dar deja mă simt vinovată că-l las
pe tata singur.
— Nu ai de ce, dragă, poţi să mă crezi. Oricum, vom fi mai
mulţi care ne vom asigura că este ocupat. Aşa că du-te şi
arată-le yankeilor din ce sunt făcuţi britanicii.
— Ştiu că asta vrea, a spus Alice, dar nu pot suporta ideea
să-l las singur atât de repede după moartea mamei.

2592
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu trebuie să te îngrijorezi din cauza asta, a spus

Virginia, încântată că Giles îşi lua rămas bun de la duce
înainte de a pleca.
Virginia a îmbrăţişat-o călduros pe Alice înainte de a-şi
căuta prada finală. O mamă, un tată şi trei copii mici nu ar fi
trebuit să fie greu de găsit, dar, de data aceasta, nu a fost
întâmpinată cu acelaşi entuziasm.
— Salut, eu sunt… a început Virginia.
— Ştiu exact cine eşti, a spus lady Camilla şi, înainte ca
Virginia să-şi rostească următoarea frază bine-pregătită, i-a
întors spatele şi a început să discute cu o veche colegă de
şcoală, fără a încerca s-o includă şi pe Virginia în
conversaţie. Virginia a dispărut repede înainte să poată
observa cineva. Doi din trei nu era rău, mai ales că singurul
eşec trăia în cealaltă parte a lumii. Virginiei nu i s-a părut că
are rost să mai stea pe acolo, aşa că s-a dus spre duce să-şi
ia rămas bun… pentru scurt timp.
— M-am distrat foarte bine reînnoindu-mi cunoştinţa cu
simpaticii dumneavoastră copii, a zis ea. S-a întrebat dacă el
ştia cât de puţin îi văzuse în ultimii douăzeci de ani şi nu
numai din cauza încercărilor răposatei ducese de a-i ţine
deoparte.
— Şi sunt sigur că s-au bucurat să te revadă, a spus
ducele. Sper că şi eu, cât mai curând posibil, a mai zis el,
dacă nu ai altceva mai bun de făcut.
— Nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare. Sper să ne mai
vedem, a zis ea, în timp ce o coadă a început să se formeze în
spatele ei.
— Familia mea va mai sta cu mine doar câteva zile, a
şoptit ducele. După ce vor pleca, pot să te sun?
— De abia aştept, Perry, nume pe care doar răposata
ducesă şi cei mai vechi prieteni ai ducelui îl foloseau când
vorbeau cu Înălţimea Sa, ducele de Hertford.
După ce a văzut-o pe Virginia plecând, Camilla nu a mai
pierdut timpul şi i s-a alăturat fratelui ei.

2593
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai vorbit cumva cu femeia aceea groaznică, Virginia

Fenwick?
— Da, a zis Clarence. Pare o doamnă destul de simpatică
şi mi-a promis să aibă grijă de tata după ce plecăm noi.
— Pariez că da. Dacă ceva m-ar opri să mă întorc în Noua
Zeelandă, ar fi gândul că femeia aceea pune mâna pe tata.
— Dar a fost cât se poate de politicoasă.
— Nu-i permite actriţei aceleia nesăbuite să te păcălească.
— Dar ce ai împotriva ei, Camilla, când tot ce vrea este să
ajute?
— Pentru că draga noastră mamă avea câte un cuvânt
potrivit pentru oricine şi pentru lady Virginia Fenwick avea
două: Căţea intrigantă.

— Cât mai am? a întrebat Virginia.

— Fiscul nu vă oferă decât nouăzeci de zile înainte de a
începe procedurile, doamnă, a spus managerul băncii.
— Deci cât anume? a repetat Virginia.
Domnul Leigh a întors mai multe file din agendă înainte de
a-i răspunde:
— Ziua finală de plată, dacă nu doriţi să vi se aplice
dobândă punitivă, este douăzeci şi unu decembrie.
— Mulţumesc, a spus Virginia, înainte de a ieşi din biroul
managerului fără altă vorbă.
Se întreba cât va mai dura înainte de a o suna ducele,
pentru că dacă el n-o suna repede, ea îşi va petrece
Crăciunul în Buenos Aires.

2594
 - JEFFREY ARCHER -

23
Virginia n-a aşteptat mult înainte ca ducele să o sune şi s-
o invite la prima lor întâlnire în oraş. Şi aşa a considerat ea
prima lor întrevedere la Mosimann’s. Ea era veselă, amabilă
şi flirta, făcându-l să se simtă cu douăzeci de ani mai tânăr
sau cel puţin aşa i-a spus când a lăsat-o acasă, la
apartamentul ei din Chelsea, sărutând-o pe ambii obraji.
Potrivit pentru o primă întâlnire, s-a gândit Virginia. Nu şi-a
invitat amorezul înăuntru la o cafea din mai multe motive,
nu cel mai puţin important fiind că el ar fi putut să observe
că acum avea în casă doar cârlige în locurile în care înainte
erau tablouri.
Ducele a sunat în dimineaţa următoare şi a invitat-o pe
Virginia în oraş a doua oară.
— Am bilete la Noises Off cu Paul Eddington şi m-am
gândit că am putea cina după aceea.
— Ce frumos din partea ta, Perry. Dar, din nefericire,
trebuie să particip la o gală caritabilă în seara aceasta, a zis
ea, uitându-se la o pagină goală din agenda ei. Dar sunt
liberă joi seara.
După aceea, carnetul ei de dansuri a mai avut doar un
singur nume pe el.
Virginia a fost surprinsă cât de mult îi plăcea rolul de
prietenă, persoană de încredere şi confidentă a ducelui şi s-a
obişnuit repede cu un stil de viaţă care presupusese
întotdeauna că i se cuvenea de drept. Totuşi, a fost nevoită
să accepte că fiscul continua să-i ceară banii, mai exact
185.000 ₤ de lire şi, dacă nu-i va plăti, această viaţă plăcută
se va opri la fel de iute ca un tren care deraiază.
S-a gândit să-i ceară lui Perry un împrumut care să-i
acopere impozitul, dar i s-a părut că ar fi cam repede şi dacă
el ar fi crezut că era singurul motiv pentru care-i arăta
interes, relaţia lor s-ar fi sfârşit la fel de repede cum
începuse.

2595
 - JEFFREY ARCHER -

În următoarele câteva săptămâni, ducele a copleşit-o cu

daruri, adică flori, haine, chiar şi bijuterii şi cu toate că ea
voia să returneze unele dintre ele la cele mai importante
magazine de pe Bond Street în schimbul banilor, n-ar fi
însemnat mai nimic pentru datoria de la fisc. În orice caz,
ducele ar fi aflat cu ce se ocupa ea.
Vremea s-a schimbat de la un noiembrie răcoros la un
decembrie îngheţat şi Virginia ajunsese deja la disperare, dar
s-a decis că nu avea altă soluţie decât să-i spună lui Perry
adevărul, oricare ar fi fost consecinţele.
A ales a şaptezecea aniversare a lui ca zi a revelaţiilor la o
cină aniversară la Le Gavroche. Ea se pregătise, cheltuindu-
şi alocaţia lunară pe un cadou pentru Perry pe care cu greu
şi-l putuse permite. Cartier făcuse o pereche de butoni de
manşetă, gravaţi cu emblema familiei Hertford. Urma să
aleagă momentul să-i dea şi apoi să-i explice de ce pleca în
Buenos Aires la începutul anului următor.
În timpul mesei, care a constat mai ales din şampanie de
clasă, ducele a devenit puţin confuz şi a început să discute
despre „traversarea graniţei”, eufemismul său pentru moarte.
— Nu fi prostuţ, Perry, l-a certat Virginia. Mai ai o
grămadă de ani până să te gândeşti la ceva aşa deprimant,
mai ales dacă am şi eu un cuvânt de zis. Şi nu uita, le-am
promis copiilor că te voi menţine în funcţiune.
— Şi ţi-ai ţinut mai mult decât cuvântul, bătrânico. De
fapt, nu ştiu cum aş fi supravieţuit fără tine, a mai zis el,
luând-o de mână.
Virginia se obişnuise cu micile semne de afecţiune ale
ducelui, chiar şi cu o mână întinsă pe sub masă şi
mângâind-o pe coapsă. Dar în acea seară, a rămas acolo în
timp ce maître d’ deschidea o altă sticlă de şampanie.
Virginia băuse foarte puţin în acea seară pentru că dorea să
fie trează ca un judecător atunci când urma să-şi expună

2596
 - JEFFREY ARCHER -

pledoaria în instanţă. A ales acel moment să-i ofere cadoul de

aniversare.
El l-a despachetat încet după care a deschis cutia din
piele.
— Draga mea Virginia, ce amabil din partea ta. N-am mai
primit un dar atât de frumos în toată viaţa. S-a aplecat şi a
sărutat-o uşor pe buze.
— Perry, mă bucur foarte mult că îţi place. Pentru că este
aproape imposibil să găseşti ceva potrivit pentru un bărbat
care are totul.
— Nu chiar totul, dragă, a replicat el, strângându-i în
continuare mâna.
Virginia s-a decis că n-ar fi putut alege un moment mai
bun ca să-i spună despre problemele ei cu fiscul.
— Perry, aş dori să te întreb ceva.
— Ştiu, a spus el. Virginia s-a uitat la el, surprinsă. Voiai
să mă întrebi dacă la tine acasă sau la mine.
Virginia a chicotit ca o şcolăriţă, dar nu şi-a pierdut
concentrarea, cu toate că brusc şi-a dat seama că ar trebui
să-i spună mai târziu despre plecarea ei iminentă, pentru că
ar exista un moment mai bun mai târziu pentru a-şi pleda
cauza.
Ducele şi-a ridicat cealaltă mână şi, după o clipă, maître d’
a apărut lângă el cu o tavă lungă pe care se afla o singură
hârtiuţă. Virginia se obişnuise deja să verifice fiecare notă de
plată înainte de a-l lăsa pe duce să scrie cecul. Nu era ceva
neobişnuit ca un restaurant să adauge un fel în plus sau
chiar încă o sticlă de vin, după ce un client băuse mai mult.
Abia când a desfăcut nota şi a văzut cifra 18,50 ₤ i-a venit
ideea. Dar ar putea risca? Trebuia să recunoască faptul că o
astfel de posibilitate de aur era puţin probabil să mai apară.
A aşteptat ca somelierul să-i mai toarne un al doilea pahar
de Taylor’s înainte să declare:
— Nota de plată e corectă, Perry. Să scriu eu cecul în timp
ce-ţi savurezi vinul?

2597
 - JEFFREY ARCHER -

— Bună idee, fată dragă, a spus ducele, scoţându-şi

carnetul de cecuri şi dându-i-l. Vezi să-i laşi un bacşis bun,
a zis în timp ce-şi termina paharul. A fost o seară
remarcabilă.
Virginia a scris cifra 185.000, mutând punctul şi
adăugând doi de zero. A datat cecul 3 decembrie 1982,
înainte de a i-l pune în faţă. El a semnat tremurat, chiar sub
locul în care degetul Virginiei acoperea zerourile. Când el a
dispărut să „cheltuiască un penny”, un alt eufemism de-al
său, Virginia a pus cecul în geantă, a luat carnetul ei de
cecuri şi a scris cifra corectă. I l-a dat lui maître d’ chiar
înainte ca Perry să se întoarcă.
— Este ziua ducelui, deci e invitatul meu, a explicat ea.
Marco nu a comentat că ea uitase să adauge bacşişul
generos recomandat de duce.
După ce s-au aşezat pe bancheta din spate a Rolls-Royce-
ului ducelui, el s-a aplecat, a luat-o pe Virginia în braţe şi a
sărutat-o; sărutul unui bărbat care spera mai mult.
Când maşina a oprit în faţa casei ducelui, în Eaton
Square, şoferul s-a grăbit să le deschidă portiera din spate,
dându-i timp Virginiei să-şi îndrepte rochia în timp ce ducele
îşi încheia haina. Ducele a condus-o pe Virginia în casă,
unde l-au găsit pe valet aşteptându-i, de parcă era miezul
zilei, nu al nopţii.
— Bună seara, înălţimea Voastră, a zis el, înainte de a le
lua hainele. Doriţi coniacul şi trabucul ca de obicei?
— Nu în noaptea asta, Lomax, a zis el, luând-o pe Virginia
de mână şi conducând-o pe o scară abruptă într-o cameră în
care nu mai fusese până atunci. Dormitorul era de aceeaşi
mărime ca apartamentul şi era dominat de un pat cu
baldachin cu emblema familiei Întotdeauna vigilent.
Virginia era gata să discute despre pictura lui Constable
care atârna deasupra căminului, când a simţit fermoarul
rochiei tras cu neîndemânare în jos. Nu a încercat să
împiedice rochia să cadă şi a început să-i desfacă cureaua
ducelui în timp ce se îndreptau pe bâjbâite spre pat. Nu-şi

2598
 - JEFFREY ARCHER -

mai amintea când făcuse dragoste ultima oară şi putea doar

să spere că acelaşi lucru era valabil şi pentru duce.
El se comporta ca un şcolar la o primă întâlnire,
încurcându-se şi moşmodindu-se, având clar nevoie ca ea să
preia comanda, lucru pe care Virginia l-a făcut cu plăcere şi
fericită.
— Acesta e cel mai frumos cadou pe care mi l-aş fi dorit, a
zis el după ce respiraţia i-a revenit la normal.
— Şi pentru mine, a spus Virginia, dar el n-a auzit-o
pentru că adormise.
Când Virginia s-a trezit în dimineaţa următoare, i-au
trebuit câteva minute ca să-şi amintească unde era. A
început să se gândească la consecinţele faptelor care
avuseseră loc în seara anterioară. Se hotărâse deja să nu dea
cecul de 185.000 ₤ până pe 23 decembrie, sigură că nu va fi
lichidat înainte de Crăciun, poate chiar înainte de Anul Nou.
Totuşi, se putea ca cineva să considere că era de datoria
sa să-l alerteze pe duce despre o retragere atât de mare. Mai
exista şi posibilitatea – cu toate că Virginiei nu i se părea
credibilă – ca cecul să fie respins. Dacă ar fi survenit una
dintre aceste catastrofe, ea se va îndrepta spre Heathrow, nu
spre castelul Hertford, pentru că nu inspectorul de la fisc o
va urmări, ci ducele întotdeauna vigilent, iar ea bănuia că
fiica lui, Camilla, nu va fi cu mult în urma lui.
Ducele o invitase deja pe Virginia să-şi petreacă Crăciunul
pe domeniul său din Hertford. Dar ea a acceptat doar după
ce a aflat că fiica lui, Camilla, şi familia acesteia nu vor veni
din Noua Zeelandă pentru că erau de părere că două excursii
în Anglia la câteva luni una de alta erau o extravaganţă
inutilă.
Virginia le scrisese lui Camilla şi Alice cu regularitate în
ultimele câteva săptămâni, pentru a le ţine la curent cu tot
ce făcea tatăl lor sau cel puţin cu versiunea ei. În
răspunsurile lor, amândouă i-au scris cât de încântate erau
că ea se va alătura familiei la castelul Hertford de Crăciun.
Ideea că în ultimul moment ea ar putea să fugă şi să-şi

2599
 - JEFFREY ARCHER -

petreacă Anul Nou în Buenos Aires cu un văr îndepărtat nu i

se părea prea atrăgătoare.
Când ducele s-a trezit în cele din urmă, ştia exact unde se
află. S-a întors, încântat că Virginia nu plecase deja. A luat-o
în braţe şi au făcut dragoste mult mai mult timp. Ea a
început să creadă că aceasta nu va fi o aventură de o noapte.
— De ce nu te muţi cu mine? a întrebat ducele când
Virginia îi îndrepta cravata.
— Nu sunt sigură că ar fi un lucru inteligent, Perry, mai
ales dacă vin şi copiii la castel de Crăciun. Poate curând
după Anul Nou când vor pleca?
— Ei bine, poţi cel puţin să stai cu mine până ce vin?
Virginia a acceptat, încântată, dar şi-a lăsat doar un
schimb de haine în Eaton Square, conştientă că ar putea fi
obligată să-şi facă repede bagajele. În dimineaţa în care
Clarence a aterizat pe Heathrow, ea s-a întors în
apartamentul ei mic din Chelsea, unde şi-a dat seama cât de
mult îi lipsea nu numai stilul ei nou de viaţă, ci şi Perry.

2600
 - JEFFREY ARCHER -

JESSICA CLIFTON
1982–1984

2601
 - JEFFREY ARCHER -

24
— Sunt surprinsă că nu te aşteptai la asta, tăticule, a
spus Jessica alăturându-se tatălui ei la micul dejun.
— Şi, desigur, tu te aşteptai, a spus Sebastian. Jake a
început să lovească o lingură de scaunul lui înalt ca să le
atragă atenţia. Şi nu am nevoie de părerea ta, băiete.
— Se pregăteşte doar să devină preşedinte la Farthings
Kaufman.
— Şi speram că eu voi fi viitorul preşedinte.
— Nu şi în cazul în care lady Virginia continuă să-i dea
târcoale.
— Pari să uiţi, tânără doamnă, că Virginia a bătătorit
poteca spre interior. Ea îl vizita regulat pe Mellor la
închisoare şi acum ştim nu numai că a citit scrisoarea pe
care el i-a trimis-o fiicei sale, ci şi că luase legătura cu ea
mult înainte ca avionul meu să aterizeze în Chicago.
— Dar ai avut şansa de a prelua controlul unei companii
pentru doar o liră înainte de asta şi ai refuzat.
— În momentul acela, dacă-mi amintesc bine, nu voiai nici
măcar să-l vizitez pe Mellor ia închisoare şi ţi-ai exprimat
părerea foarte clar.
— Touché, a spus Samantha, luând lingura pe care Jake o
aruncase pe jos.
— Trebuia să-ţi fi dat seama de atunci că în cazul în care
exista cea mai mică şansă ca Virginia să-şi tragă nişte bani
pentru ea, a continuat Jessica, fără să-i dea atenţie mamei
sale, nu era de încredere.
— Şi pot să întreb când ţi-ai dat seama şi de asta? Fără
îndoială în timpul unui curs de nivel O la economie, nu?
— Nu a avut nevoie, a comentat Samantha, punând
toasturi pe masă. A tras cu urechea la toate conversaţiile de
la micul dejun din ultimele şase luni. Nu e decât o
presupunere, Seb, aşa că nu te agita.
— Şi puţină intuiţie feminină, a insistat Jessica.

2602
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei bine, în acest caz, nu ai observat, tânără

domnişoară, că Thomas Cook a preluat Mellor Travel şi
acţiunile lor continuă să crească în ciuda pronosticurilor
tale.
— Dar au fost obligaţi să plătească mai mult decât ai dorit
tu la început. Şi ceea ce aş vrea să ştii, a continuat Jessica,
este câţi bani în plus au aterizat în buzunarele Virginiei.
Sebastian nu ştia, dar bănuia că mai mult decât plătise
banca, dar a acceptat sfatul Samanthei şi nu a zis nimic.
— Nu e un profit rău pentru jumătate de duzină de vizite
la închisoare, au fost ultimele cuvinte ale lui Jessica înainte
de a-l îmbrăţişa pe Jake.
Samantha a zâmbit când Jessica a ieşit din cameră. Îi
spusese lui Seb după naşterea lui Jake că era speriată de
modul în care Jessica ar putea reacţiona la nou-venit, ea
fiind în centrul atenţiei atâta vreme. Dar s-a dovedit că a fost
exact invers, pentru că Jake a devenit imediat centrul vieţii
lui Jessica. Era fericită să aibă grijă de el ori de câte ori
părinţii ei ieşeau seara în oraş şi în weekend îl plimba prin
parcul St James’s în cărucior, înainte de a-l duce în pat.
Doamnele în vârstă erau încântate de el, nesigure dacă
Jessica era o grijulie soră mai mare sau o tânără mamă
nemăritată.
Jessica se simţea bine în ţara ei de adopţie după ce-şi
făcuse părinţii să le vină mintea la cap şi acum se bucura nu
numai de fericirea lor, dar şi de faptul că avea un frăţior mai
mic. Îşi adora noua familie extinsă. Tatăl ei, care era tolerant,
amabil şi amuzant, bunicul, care era înţelept, gânditor şi plin
de inspiraţie şi bunica, pe care presa o poreclea adesea
„Boadicea din Bristol”, ceea ce-i dăduse lui Jessica de înţeles
că Boadicea fusese o femeie deosebită.
Totuşi, acomodarea cu noua şcoală nu fusese la fel de
uşoară. În timp ce unele fete o numeau yanchee, altele o
descriau, cu mai puţină generozitate, o insectă-băţ. Jessica a
ajuns la concluzia că Mafia şi Ku Klux Klanul combinate ar fi
avut multe de învăţat despre intimidare de la elevele şcolii de

2603
 - JEFFREY ARCHER -

fete St Paul’s şi, până la sfârşitul primului an, avea doar o

singură prietenă, Claire Taylor, care-i împărtăşea multe
dintre interese, inclusiv băieţii.

În timpul ultimului an la St Paul’s, Jessica se afla pe la

mijlocul clasei, bătută cu regularitate de Claire la fiecare
subiect, cu excepţia artei, unde rămânea neînvinsă. În timp
ce majoritatea colegelor ei doreau cu nerăbdare să li se ofere
un loc la universitate, nimeni nu se îndoia încotro se
îndrepta Jessica.
Jessica i-a mărturisit totuşi lui Claire că se temea că dacă
i se va oferi un loc la Slade, ar putea descoperi că Avril
Perkins, care era a doua în domeniul artelor, avusese
dreptate când comentase de faţă cu Jessica că era doar un
peşte mare într-un bazin mic care urma să fie aruncat în
ocean, unde se va scufunda fără să lase vreo urmă.
Claire i-a spus să nu-i dea atenţie lui Avril pentru că era o
ciudăţică, dar Jessica şi-a petrecut ultimul semestru la St
Paul’s întrebându-se dacă nu cumva aceasta avea dreptate.
Când directoarea a anunţat la premiere că Jessica Clifton
primise bursa Gainsborough pe Academia de Arte Frumoase
Slade, Jessica a părut singura persoană din sală surprinsă.
De fapt s-a bucurat la fel de mult când Claire a primit un loc
la Colegiul universitar ca lector de literatură engleză, care
devenise singura ei clipă de triumf. Totuşi, nu a fost
încântată că Avril Perkins i se va alătura la Slade.

— Preşedintele ar dori să discute cu dumneavoastră,

domnule Clifton.
Sebastian n-a mai semnat scrisori şi a văzut-o pe
secretara şefului la uşă.
— Ştiam că era la Copenhaga?

2604
 - JEFFREY ARCHER -

— S-a întors cu primul zbor de dimineaţă, a spus Angela,

şi doreşte să vă vadă în momentul în care intră în birou.
— Pare ceva serios, a zis Seb, ridicând o sprânceană, dar
fără să primească vreun răspuns.
— Tot ceea ce vă pot spune, domnule Clifton, e că şi-a
eliberat agenda pentru tot restul dimineţii.
— Poate vrea să mă concedieze, a spus Seb, încercând s-o
determine pe Angela să comită o indiscreţie.
— Nu cred, pentru că asta durează de obicei doar două
minute.
— N-ai nici măcar o idee? a şoptit Sebastian în timp ce
ieşeau din biroul lui şi mergeau alături pe coridor.
— Tot ce pot să spun, a zis Angela, este că nu cred că v-a
scăpat faptul că domnul Bishara a fost la Copenhaga de şase
ori în această lună. Poate veţi afla de ce, a completat ea,
bătând la uşa preşedintelui.
— A preluat Lego sau Carlsberg? a zis Sebastian când
Angela a deschis uşa şi s-a dat deoparte să-l lase să intre.
— Bună dimineaţa, domnule preşedinte, a spus Seb. Dar
nu şi-a dat seama din expresia de sfinx a lui Hakim Bishara
dacă avea vesti bune sau rele.
— Bună dimineaţa, Sebastian. Primul indiciu, s-a gândit
Seb. Preşedintele îi zicea Sebastian doar când dorea să
discute ceva serios. Ia loc. Al doilea indiciu, nu urma să fie o
întâlnire scurtă.
— Sebastian, am vrut să fii primul care să afle că m-am
însurat sâmbătă.
Seb se gândise la mai multe motive posibile pentru care îl
chemase preşedintele, dar căsătoria nu făcea parte dintre ele
şi a spune că a fost surprins ar fi fost un eufemism. Pentru
un moment n-a ştiut ce să spună. Hakim s-a lăsat pe spate
în fotoliu şi s-a amuzat de experienţa neobişnuită de a avea
un director executiv tăcut.
— O cunosc pe doamna? a reuşit Seb să spună în cele din
urmă.
— Nu, dar ai văzut-o de la distantă.

2605
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian s-a decis să se alăture jocului.

— În Londra?
— Da.
— În City?
— Da, a repetat Hakim, dar ai luat-o într-o direcţie greşită.
— E bancher?
— Nu, arhitect peisajist.
— Deci a lucrat la unul dintre proiectele noastre, a sugerat
Seb.
— Da şi nu.
— Lucra pentru noi sau împotriva noastră?
— Nici una, nici alta, a zis Hakim. Aş spune că a fost
neutră, dar nu ne-a ajutat.
A urmat o lungă tăcere înainte ca Sebastian să spună:
— Oh, Doamne, este femeia care a depus mărturie la
procesul dumneavoastră. Doamna, hm, doamna…
— Bergström.
— Dar ea a fost martorul-cheie al Coroanei şi nu ne-a
ajutat cu siguranţă. Îmi amintesc că toţi au regretat că
domnul Carman i-a dat de urmă.
— Toţi cu excepţia mea, a zis Hakim. Mi-am petrecut nopţi
nesfârşite în închisoare regretând că n-am vorbit cu ea când
am stat împreună în zborul acela retur din Lagos. Deci, la
câteva zile după eliberare, m-am dus la Copenhaga.
— Nu m-am gândit la dumneavoastră ca la un tip
romantic, Hakim şi bănuiesc că mulţi colegi ai noştri din City
vor fi de acord cu mine. Pot să întreb ce are de spus domnul
Bergström despre propunerea dumneavoastră de preluare?
— Nu m-aş fi urcat în avionul acela dacă ar fi existat un
domn Bergström. I-a luat lui Barry Hammond doar două zile
să afle că soţul Kristinei murise de un atac de inimă la
cincizeci şi doi de ani.
— Nu-mi spuneţi, era bancher.
— Şeful diviziei de împrumuturi la Banca Regală din
Copenhaga.
— S-au cam dat la fund cu vreo doi ani înainte.

2606
 - JEFFREY ARCHER -

— Când lucra el acolo, mi-e teamă s-o spun, a comentat

liniştit Hakim.
— Deci doamna Bergström se va…
— Doamna Bishara.
— Se va muta în Londra?
— Nu imediat. Are doi copii care mai sunt la şcoală şi nu
vrea să le tulbure viaţa, aşa că a trebuit să fac un târg.
— La care vă pricepeţi foarte bine, domnule.
— Nu şi când este ceva personal. Ceva despre care am vrut
întotdeauna să te avertizez. Vrem să mai stăm în Copenhaga
încă doi ani, până ce Inge şi Aksel termină colegiul. După
aceea, Kristina a fost de acord să vină în Anglia.
— Între timp veţi trăi în avion.
— Nicio şansă. Kristina mi-a explicat foarte clar că nu mai
doreşte ca şi al doilea ei soţ să moară de atac de inimă. Şi de
aceea trebuia să te văd, Sebastian. Aş vrea să preiei funcţia
de director general al băncii.
De data aceasta, Seb a rămas împietrit mai multă vreme,
iar Hakim a profitat de tăcerea lui.
— Aş dori să ţinem o întrunire a consiliului la începutul
săptămânii viitoare astfel încât să-mi pot anunţa directorii de
hotărârea mea. Voi propune ca tu să mă înlocuieşti ca
director, în timp ce eu voi deveni preşedinte al băncii. Mai
trebuie doar să hotărâm cine va fi director executiv.
Seb n-a trebuit să se gândească mult la asta, dar a
aşteptat părerea lui Hakim.
— Presupun că tu ai vrea ca Viktor Kaufman să-ţi ia locul,
a zis Hakim. La urma-urmei, este unul dintre cei mai vechi
prieteni ai tăi şi deţine douăzeci şi cinci la sută din acţiunile
băncii.
— Dar asta nu-l califică să se ocupe de operaţiile zilnice
ale unei instituţii financiare majore. Conducem o bancă, nu
un club local de sport.
— Adică te gândeşti la altcineva?
— John Ashley ar fi prima mea alegere, a spus Seb fără să
ezite.

2607
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar e în bancă doar de doi ani. Nu prea s-a obişnuit

încă.
— Dar ce pedigri are, i-a amintit Seb. Colegiul din
Manchester, Şcoala de economie din Londra şi o bursă la
Şcoală de afaceri Harvard. Şi să nu uităm cât a trebuit să
plătim ca să-l tentăm să plece de la Chase Manhattan. Cât
de mult va trece până ce rivalii noştri îl vor momi cu ceva
tentant? Destul de curând, din câte zic eu, mai ales dacă
Viktor este ales director executiv la Farthings. Nu. Dacă vreţi
să fiu director, Hakim, numiţi-l pe John Ashley în acea
poziţie şi vom răsufla uşuraţi.

— Felicitări, a zis Jessica.

— Ce e un director? a întrebat Jake.
— Cineva care se ocupă de toate lucrurile şi de toată
lumea, ca o dirigintă.
— Nu m-am gândit în felul ăsta, a recunoscut Sebastian,
în timp ce Samantha a izbucnit în râs.
Jessica a înconjurat masa şi şi-a îmbrăţişat tatăl.
— Felicitări, a repetat ea.
— Hakim pare prea tânăr ca să se retragă, a spus
Samantha, tăind vârful oului lui Jake.
— Aşa e, a comentat Seb, dar s-a îndrăgostit.
— Nu mi-am dat seama că dacă eşti directorul unei bănci
şi te îndrăgosteşti, trebuie să-ţi dai demisia.
— Nu e obligatoriu, a spus Seb, râzând, dar băncile în
general preferă ca directorii să locuiască în aceeaşi ţară şi
doamna în cauză stă în Copenhaga.
— De ce nu vine ea să stea în Londra? a întrebat Jessica.
— Kristina Bergström este o arhitectă peisajistă de
reputaţie internaţională, dar are doi copii din prima căsătorie
şi nu vrea să-i mute în timp ce mai sunt la şcoală.
— Dar ce o să facă Hakim ca să-şi ocupe timpul, având în
vedere că are energie cât pentru două persoane?

2608
 - JEFFREY ARCHER -

— Plănuieşte să deschidă o sucursală a Farthings în

Copenhaga, iar compania Kristinei va fi primul client. Ea a
fost de acord ca, după ce copiii vor termina şcoala, să-şi
mute afacerea în Londra.
— Şi când se va întoarce Hakim, îşi va relua rolul de
director?
— Nu. Mi-a explicat clar. Pe întâi septembrie Hakim va
deveni preşedinte la Farthings Kaufman, înainte ca eu să-i
iau poziţia de director în anul următor, cu John Ashley ca
director executiv.
— I-ai spus lui Viktor? a întrebat Samantha.
— Nu, am zis că e mai bine să aştept până ce este oficial.
— Aş vrea să fiu o muscă pe un perete la acea întrunire, a
zis Samantha. Ai întâlnit-o vreodată pe doamna Bergström?
— Nu. Am văzut-o doar în boxa martorilor când a depus
mărturie la procesul lui Hakim. Cum el era reţinut pe atunci,
cred că a fost dragoste la prima vedere.
— Bărbaţii se îndrăgostesc adesea la prima vedere, a
declarat Jessica, tăcută până atunci. Femeile o fac foarte rar.
— Sunt sigur că îţi suntem recunoscători, Jessica, pentru
considerabilele tale cunoştinţe din acest domeniu, a zis Seb,
ca şi pentru vasta ta înţelegere a macroeconomiei.
— Nu este părerea mea, a zis Jessica, ci a lui D. H.
Lawrence. E un citat din Amantul doamnei Chatterley, care,
cu toate că nu făcea parte dintre testele de literatură engleză
de la St Paul, Claire a fost de părere că ar trebui să citesc şi
această carte.
Sebastian şi Samantha s-au uitat unul la altul.
— Poate acesta este momentul, a spus Jessica, să vă
anunţ că plănuiesc să mă mut.
— Nu, nu, nu, a spus Jake.
Deşi Seb ar fi fost de acord cu fiul său, nu şi-a întrerupt
fiica.
— Claire şi cu mine ne-am găsit un apartament micuţ
lângă Gower Street, la doar un kilometru de Slade.
— Pare ideal, a comentat Samantha. Când ne vei părăsi?

2609
 - JEFFREY ARCHER -

— Cam peste două săptămâni. Dacă nu te deranjează,

tată.
— E bine, desigur, a zis Samantha.
— Nu, nu, nu, a repetat Jake, îndreptându-şi lingura spre
Jessica.
— Nu mai arăta cu lingura, Jake, a spus mama lui.

2610
 - JEFFREY ARCHER -

25
— Lecţia de desen de astăzi a fost anulată, a spus
profesorul Howard. În cameră s-au auzit mârâieli când
profesorul a adăugat: Modelul de astăzi iar nu a apărut.
Cei doisprezece studenţi au început să-şi strângă
materialele când un tânăr pe care Jessica nu-l mai văzuse s-
a ridicat de pe scaun, s-a dus în mijlocul camerei, s-a
dezbrăcat şi s-a aşezat pe dais. A urmat o rundă de aplauze
când studenţii din primul an au revenit la locurile lor şi au
început să lucreze.
Paulo Reinaldo era primul bărbat pe care Jessica îl văzuse
dezbrăcat şi nu-şi putea lua ochii de la el. Seamănă cu un
zeu grec, s-a gândit ea. Ei, un zeu brazilian. A schiţat în
cărbune silueta corpului din câteva mişcări fluente, exerciţiu
care le-a luat colegilor ei mult mai mult şi fără să obţină
aceleaşi rezultate. Apoi, s-a concentrat asupra capului
tânărului, pe care a început să-l deseneze în detaliu. Bucle
negre de păr prin care ar fi dorit să-şi plimbe degetele. Ochii
ei au coborât mai jos pe corpul lui şi a început să-şi dorească
să fi fost sculptor. Trunchiul lui era muşchiulos şi picioarele
păreau construite să alerge într-un maraton. A încercat să se
concentreze în timp ce îndrumătorul i se uita peste umăr.
— L-ai prins, a zis profesorul Howard. Foarte
impresionant. Dar aş vrea să te gândeşti şi la umbre şi la
perspectivă şi nu uita, cu cât mai puţin, cu atât mai bine. Ai
văzut vreodată desenele pe care le-a făcut Bonnard soţiei sale
care ieşea din baie?
— Nu.
— Vei găsi câteva exemplare foarte frumoase la biblioteca
academiei. Ele sunt dovada, dacă este necesară vreo dovadă,
că în cazul în care doreşti să afli cât de mare este un artist,
trebuie să le analizezi schiţele înainte de a le privi
capodoperele. Apropo, nu te strădui să arăţi cât de mult îţi
place modelul.

2611
 - JEFFREY ARCHER -

În următoarea săptămână, Jessica n-a mai dat peste

Paulo. Nu putea fi găsit la bibliotecă şi nu părea să asiste la
cursuri. După observaţiile profesorului Howard, nu a
încercat să afle mai multe despre el de la colegi. Dar, ori de
câte ori se discuta despre el, ea nu mai vorbea, ci începea să
asculte.
— Este fiul unui industriaş din Brazilia, a spus un student
dintr-un an mai mare. Tatăl lui a vrut să vină la Londra să-şi
cizeleze engleza, printre altele.
— Cred că se va mai învârti pe aici vreo doi ani, apoi se va
întoarce la Rio şi-şi va deschide un club de noapte, a prezis
altcineva, iar o a treia a zis, oarecum iritată:
— Apare doar la desen figurativ ca să-şi vâneze
următoarea victimă.
— Pari să fii bine informată, a comentat Avril Perkins.
— Aşa ar şi trebui, am dormit cu el de vreo cinci ori
înainte să mă părăsească, a spus fata, calm. Aşa-şi petrece
majoritatea timpului, cu excepţia serilor.
— Şi ce face seara? a întrebat Jessica, incapabilă să mai
tacă.
— Studiază cu atenţie cluburile de noapte englezeşti, nu
acuarelele englezeşti. Pretinde că acesta este motivul
adevărat pentru care a venit aici, dar mi-a zis că are intenţia
să se culce cu toate studentele femele de la Slade până la
terminarea primului an.
Au râs toţi, cu excepţia lui Jessica, care spera să fie
următoarea lui victimă.

Când Jessica a apărut la desenare profil în joia următoare,

alte două fete erau aşezate deja lângă Paulo. Una dintre ele
era Avril Perkins. Jessica s-a aşezat vizavi de el, în cealaltă
parte a semicercului de studenţi, încercând să se

2612
 - JEFFREY ARCHER -

concentreze asupra modelului, o femeie de vârstă medie, care

părea plictisită şi rece, spre deosebire de Avril.
Ochii ei s-au întors în cele din urmă spre Paulo şi a
observat că acesta avea nevoie doar de o mână pentru
desenat, pentru că cealaltă mână se odihnea pe coapsa lui
Avril.
Când profesorul Howard le-a propus o pauză de prânz,
Jessica a aşteptat ca Avril să plece, înainte de a se învârti
printre desene, prefăcându-se că studiază desenele colegilor.
Al lui Paulo nu era rău, era groaznic. S-a întrebat cum de i se
oferise un loc la Slade.
— Nu e rău, a zis Jessica în timp ce continua să-i
privească desenul.
— Sunt de acord, a spus Paulo. E oribil şi tu ştii, pentru
că eşti mult mai bună decât noi.
Flirta sau chiar credea ceea ce spusese? Lui Jessica nu-i
păsa.
— Ai vrea să ieşi diseară la o băută? a întrebat el.
— Da, te rog, a spus ea, regretând imediat că spusese „te
rog”.
— O să te iau cam pe la zece şi putem merge apoi prin
cluburi.
Jessica nu a spus că la ora aceea ea era de obicei în pat,
citind, nu învârtindu-se prin cluburi.
A fugit acasă după ultima oră şi a stat mult încercând să
se decidă ce va purta cu ocazia „datei de pierdere a
virginităţii”, cerându-i întruna părerea lui Claire. A sfârşit
prin a alege o fustă roz, scurtă, din piele, a lui Claire, un top
cu desen de leopard, al ei, ciorapi cu dungi negre şi pantofi
cu tocuri aurite, înalte.
— Arăt ca o paraşută! a exclamat Jessica când s-a uitat în
oglindă.
— Crede-mă, a zis Claire, dacă speri să te culci în sfârşit
cu el, acesta este costumul perfect.
Jessica a renunţat în favoarea cunoştinţelor superioare ale
lui Claire referitoare la acest subiect.

2613
 - JEFFREY ARCHER -

Când Paulo a apărut cu treizeci de minute întârziere

(evident că aşa era la modă), a observat două lucruri pentru
care Jessica nu era pregătită. Putea cineva să fie atrăgător şi
să aibă şi un Ferrari?
— Spune-i că eu sunt disponibilă mâine-seară, a şoptit
Claire când plecau.
A treia surpriză a fost cât de fermecător şi sofisticat era
Paulo. Nu a sărit imediat pe ea, aşa cum pretindeau colegele
ei că ar proceda. De fapt, nu ar fi putut să fie mai politicos. I-
a deschis chiar şi portiera maşinii şi, în drum spre West End,
a discutat despre impactul ei asupra Slade. Ea a regretat
imediat alegerea hainelor şi a încercat chiar să-şi tragă fusta
mai jos.
Când el şi-a parcat Ferrari-ul în faţă la Annabel’s, un
portar i-a luat cheile şi a dus maşina de acolo. Au coborât
scările în slab luminatul club, unde a devenit clar repede că
Paulo era un obişnuit al casei pentru că maître d’ a înaintat
şi l-a salutat, spunându-i pe nume, înainte de a-i conduce la
o masă aflată într-un colţ retras.
După ce au ales două feluri din cel mai mare meniu pe
care-l văzuse Jessica vreodată – era cam cât o carte – Paulo a
părut dornic să afle ceva despre ea. Deşi Jessica nu a adus
ea singură vorba, el părea să ştie cine erau bunicii ei şi i-a
spus că ţinea întotdeauna ultimul William Warwick pentru
lungul drum înapoi în Rio.
În momentul în care şi-a terminat mâncarea, Paulo a
aprins o ţigară şi i-a oferit şi ei una. Ea l-a refuzat, dar a tras
câte un fum din a lui. Nu semăna la gust cu niciuna dintre
ţigările pe care le mai fumase vreodată. După cafea, el a
condus-o pe ringul aglomerat de dans unde beculeţele erau
negre. Ea şi-a dat repede seama că, spre deosebire de
desenat, dansul era un talent pe care Paulo îl stăpânea şi a
văzut şi că mai multe femei nu mai erau atente la partenerii

2614
 - JEFFREY ARCHER -

lor. Totuşi, abia când Chaka Khan a fost înlocuit de melodia

„Hello” a lui Lionel Richie, mâinile lui Paulo au alunecat sub
talia ei. Ea n-a încercat să-i reziste.
Primul lor sărut a fost puţin neîndemânatic, dar, după al
doilea, tot ce-şi mai dorea era să meargă cu el acasă, cu toate
că acceptase deja că probabil nu va mai fi în meniu şi în
seara următoare. Nu a plecat de la Annabel’s înainte de unu
a.m. şi de îndată ce s-au întors în maşină, Jessica a fost
impresionată de abilitatea lui Paulo de a conduce un Ferrari
cu o singură mână, în timp ce a doua se mişca pe coapsa ei.
Maşina nu a ieşit din viteza întâi.
A continuat să fie o noapte plină de surprize.
Apartamentul lui din Knightsbridge era stilat şi elegant, plin
de picturi şi antichităţi pe care ar fi dorit să le admire mai
mult timp, dar el a luat-o de mână şi a condus-o direct în
dormitor unde a fost întâmpinată de cel mai mare pat pe
care-l văzuse vreodată. Cuvertura din mătase neagră era deja
îndoită.
Paulo a luat-o în braţe, iar Jessica a descoperit alt talent al
lui, dezbrăcarea unei femei în timp ce o săruta.
— Eşti atât de frumoasă, a zis el, după ce topul şi fusta îi
fuseseră înlăturate cu îndemânare. Ea i-ar fi răspuns, dar el
deja căzuse în genunchi şi o săruta iar, de data aceasta pe
coapse, nu pe buze. Au căzut pe pat şi când ea a deschis
ochii, el era deja gol. Cum reuşise, s-a întrebat ea. S-a lăsat
pe spate şi a aşteptat ceea ce-i spusese Claire că se va
întâmpla. Când Paulo a pătruns-o, Jessica ar fi vrut să ţipe,
nu de plăcere, ci de durere. După câteva momente el s-a
retras, s-a trântit pe partea lui de pat şi a mormăit:
— Ai fost fantastică, ceea ce a făcut-o să se întrebe dacă
tot ce-i şoptise în acea seară putea fi crezut.
A aşteptat ca el să-şi pună braţele în jurul ei şi să-i mai
spună nişte minciuni, dar el s-a întors cu spatele şi a
adormit repede. Jessica a aşteptat până ce l-a auzit
respirând regulat, s-a strecurat de sub cearşaf, a mers tiptil
până la baie şi nu a aprins lumina decât după ce a închis

2615
 - JEFFREY ARCHER -

uşa. S-a spălat cu atenţie, observând că mai avea dresul

negru pe ea. Claire îi va explica desigur semnificaţia acestui
lucru când se va întoarce acasă. A revenit în dormitor,
întrebându-se dacă el era treaz, sperând că ea va putea pleca
acasă. Şi-a adunat hainele aruncate şi s-a îmbrăcat repede,
s-a strecurat afară din dormitor şi a închis încet uşa după
ea.
Jessica nici măcar nu s-a mai oprit să admire picturile
pentru că de abia aştepta să scape de acolo, temându-se că
Paulo s-ar putea trezi şi ar dori să repete acea experienţă
dezgustătoare. A mers uşor pe coridor şi a luat liftul până la
parter.
— Doriţi un taxi, domnişoară? a întrebat-o portarul,
politicos. Era clar că nu era surprins să vadă o tânără sumar
îmbrăcată apărând în hol la trei dimineaţa.
— Nu, mulţumesc, a zis Jessica, uitându-se încă o dată la
Ferrari înainte de a-şi scoate pantofii cu tocuri înalte şi a
pornit pe lungul drum spre micuţul ei apartament.

2616
 - JEFFREY ARCHER -

26
Nimeni n-a fost mai surprins decât Jessica atunci când
Paulo a invitat-o şi a doua oară. Ea presupusese că el
trecuse deja la alta, apoi şi-a amintit de fata care pretinsese
că se culcase cu el de cinci ori înainte de a o părăsi.
I-a spus lui Claire că îi plăcuse să meargă într-un Ferrari,
să cineze la Annabel’s şi să guste cea mai bună şampanie şi
chiar recunoscuse că-i plăcea destul de mult compania lui
Paulo şi îi era recunoscătoare că-i rezolvase problema de
„virgo intacta”, cu toate că nu-i plăcuse prea mult experienţa.
— E mai bine pe urmă, a asigurat-o Claire, şi hai să
recunoaştem, nu toate suntem invitate la cină de un zeu
brazilian înainte de a ne pierde virginitatea. Sunt sigură că-ţi
aminteşti experienţa mea din spatele şcolii cu Brian, portarul
de fotbal? a mai zis ea. Ar fi fost mai bine dacă el nu şi-ar fi
păstrat clăparii în picioare.
Singurul lucru care s-a schimbat a doua oară a fost clubul
de noapte. Annabel’s a fost înlocuit de Vagabondul şi Jessica
s-a simţit mult mai relaxată într-o mulţime de oameni mai
tineri. Ea şi Paulo s-au întors în apartamentul lui cam la
două dimineaţa şi, de data aceasta, ea n-a mai plecat când a
adormit el.
S-a trezit dimineaţa sărutată blând pe sân de Paulo, apoi
el a continuat s-o ţină în braţe mult după ce făcuseră
dragoste. Când a văzut ceasul de pe noptieră, ea a strigat:
— Ajutor! a sărit din pat şi a făcut un duş fierbinte.
Era clar că Paulo nu credea în micul dejun, aşa că l-a
sărutat şi l-a lăsat în pat. În timpul orei de natură moartă,
Jessica şi-a dat seama că nu se poate concentra, mintea ei
revenind la Paulo întruna. Oare se îndrăgostea?
Profesorul Howard s-a încruntat când s-a uitat mai atent
la ea desenând un vas cu portocale şi chiar s-a asigurat că
Jessica era cea care stătea acolo. Cu toate că desenul ei era
superior celor ale colegilor ei, profesorul a continuat să se
încrunte.
2617
 - JEFFREY ARCHER -

În timpul săptămânii, Jessica a vizitat trei alte cluburi de

noapte în care Paulo era cunoscut ca un obişnuit al locului.
În următoarele săptămâni a început să poftească la marca lui
de ţigări, care nu păreau să provină dintr-un pachet şi să
aprecieze coniacul Alexanders care apărea întotdeauna la
câteva momente după ce terminau a doua sticlă cu vin.
Pe măsură ce treceau lunile, Jessica a început să apară
din ce în ce mai târziu la Slade, pierzând uneori cursuri şi
seminarii şi apoi zile întregi. Nu a observat că aluneca din
lumea ei şi devenea parte a lumii lui Paulo.

Când a venit prima scrisoare, spre sfârşitul semestrului,

ar fi trebuit să fie o avertizare, dar Paulo a convins-o să nu-i
dea atenţie.
— Eu am primit trei de astea în primul semestru, a zis el.
După o vreme se opresc, nu le mai trimit.
Jessica s-a decis că, după ce se plictisea de ea, ceea ce se
temea că se va întâmpla în curând, pentru că trecuseră cele
cinci întâlniri obişnuite, va reveni în lumea adevărată, cu
toate că se întreba dacă ar putea. Şi aproape s-a putut până
ce a asistat la un curs despre acuarela în Anglia la care a
adormit. Când s-a trezit, ceilalţi studenţi ieşeau deja din
sală. S-a decis că, decât să se întoarcă în apartament, mai
bine s-ar duce la Paulo.
A luat un autobuz spre Knightsbridge, apoi a fugit până în
Lancelot Place. Portarul i-a deschis uşa cu o mână şi a
salutat-o cu cealaltă, iar ea a intrat în lift. Când a ajuns la
etajul al patrulea, a bătut uşor în uşa lui Paulo, care i-a fost
deschisă de menajera lui braziliană. Părea gata să zică ceva,
dar Jessica s-a strecurat pe lângă ea şi s-a îndreptat spre
dormitor. A început să-şi smulgă hainele, lăsându-le pe jos
în urmă, dar când a intrat în cameră, s-a oprit brusc. Paulo
era în pat, fumând haşiş cu Avril Perkins.

2618
 - JEFFREY ARCHER -

Jessica ştia că era momentul în care ar fi trebuit să se

întoarcă şi să iasă fără să se mai uite înapoi, dar s-a trezit
ducându-se încet spre ei. Paulo a rânjit când ea s-a târât în
pat. A dat-o pe Avril la o parte şi i-a dat jos singurul obiect
de îmbrăcăminte pe care-l mai purta.

Următoarea scrisoare pe care Jessica a primit-o de la

Slade era semnată de şeful catedrei şi în ea cuvintele „a doua
avertizare” erau scrise cu aldine.
Domnul Knight îi scria că lipsise la ultimele şase ore de
desen şi lipsise şi la câteva cursuri timp de o lună. Dacă
această situaţie mai continua, îi explica el, vor fi obligaţi să-i
ia în considerare retragerea bursei. Când Paulo a dat foc
scrisorii, Jessica a izbucnit în râs.
În următorul semestru, Jessica a început să doarmă la
Paulo ziua şi să-şi petreacă timpul în care era trează
însoţindu-l în cluburile de noapte. În rarele ocazii în care ea
şi Paulo se duceau la Slade, puţini îi mai recunoşteau. S-a
obişnuit cu un şir de fete care veneau şi plecau în timpul
zilei, dar ea era singura care rămânea noaptea cu el.
A treia scrisoare, pe care profesorul Howard i-a dat-o lui
Jessica personal într-una din rarele ocazii în care a ajuns la
timp la ora de desen de dimineaţă, n-a mai putut fi ignorată.
Şeful de catedră o informa că, fiind prinsă fumând marijuana
pe terenul colegiului, bursa îi fusese retrasă şi va fi dată altui
student. El mai adăuga că îi permitea pentru prezent să
rămână ca studentă, dar numai dacă asista la ore şi-şi
ameliora activitatea.
Profesorul Howard a avertizat-o că, în cazul în care mai
spera să absolve pentru a-i putea oferi un loc la Academia
Regală pentru obţinerea unui MA, va trebui să-şi alcătuiască
un portofoliu de lucrări pentru examinatori şi că timpul
trecea.

2619
 - JEFFREY ARCHER -

Când Jessica s-a dus acasă în acea după-amiază, nu i-a

arătat scrisoarea lui Claire, care rareori lipsea de la un curs,
care avea un prieten constant numit Darren şi care
considera că o vizită la Pizza Express era ceva grozav.

Jessica s-a asigurat că, ori de câte ori îşi vizita părinţii sau
bunicii, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai rar, era
îmbrăcată sobru şi nu fuma, nici nu bea în prezenţa lor.
Nu le-a spus despre iubitul ei sau de viaţa dublă pe care o
ducea şi a fost uşurată că Paulo nu a sugerat niciodată că ar
dori să-i întâlnească familia. Ori de câte ori unul dintre
părinţi aborda subiectul Academiei Regale, îi asigura că
profesorul Howard era încântat de progresul ei şi credea că
academia îi va oferi un loc în anul următor.

La începutul celui de-al doilea an la şcoala de arte, Jessica

avea două vieţi. Niciuna dintre ele nu făcea parte din lumea
reală. Şi ar fi continuat aşa, dacă nu s-ar fi ciocnit de lady
Virginia Fenwick.
Jessica stătea la Annabel’s şi s-a întors turnându-i
şampanie pe mânecă unei doamne în vârstă care se apropia
cu spatele spre ea.
— Unde a ajuns tânăra generaţie? a întrebat Virginia când
Jessica nici măcar nu s-a obosit să-şi ceară scuze.
— Şi nu este vorba numai de cea tânără, a zis ducele. Unii
dintre noii lorzi tineri numiţi de Thatcher au avut obrăznicia
să mi se adreseze pe numele de botez.
— Ce-o mai urma, Perry? a spus Virginia când maître d’ i-
a condus la masa obişnuită.
— Mario, ştii din întâmplare cine este tânăra care stă la
bar?
— Este Jessica Clifton, doamnă.

2620
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu zău? Şi tânărul care este cu ea?

— Domnul Paulo Reinaldo, unul dintre clienţii noştri
obişnuiţi.
Timp de câteva minute, Virginia a răspuns doar
monosilabic la ce-i spunea ducele. Privirea ei nu a mai
părăsit decât arareori masa din colţul îndepărtat al camerei.
În cele din urmă s-a ridicat, spunându-i ducelui că trebui
să meargă la toaletă, apoi l-a luat pe Mario deoparte şi i-a
strecurat o bancnotă de zece lire. Cum lady Virginia nu era
cunoscută pentru generozitatea ei, Mario a presupus că nu
era pentru serviciile aduse, ci pentru serviciile ce urmau a fi
prestate. Când doamna a revenit la duce şi i-a sugerat că e
timpul să meargă acasă, ştia tot ce trebuia să ştie despre
Paulo Reinaldo şi singurul lucru pe care dorise să-l afle
despre Jessica Clifton.

Când Paulo a dus-o pe Jessica la Annabel’s pentru a-i

aniversa a nouăsprezecea zi de naştere, niciunul nu a
observat cuplul mai în vârstă aflat într-un alcov.
Virginia şi ducele părăseau de obicei clubul pe la ora
unsprezece, dar nu şi în acea noapte. De fapt, ducele a
început să picotească după al treilea Courvoisier, după ce
sugerase de mai multe ori că poate ar trebui să meargă
acasă.
— Nu încă, dragul meu, îi tot spusese Virginia, fără a-i
explica motivul.
Când Paulo a cerut nota de plată, Virginia a sărit de pe
scaun şi s-a îndreptat repede către cabina telefonică aşezată
discret pe coridor. Avea deja numărul de telefon la care i se
spusese că era un ofiţer de serviciu. A format numărul încet
şi i s-a răspuns aproape imediat.
— Inspectorul-şef Mullins.
— Domnul inspector-şef, numele meu este Virginia
Fenwick şi aş dori să raportez un accident grav de circulaţie.

2621
 - JEFFREY ARCHER -

Cred că şoferul era beat pentru că era gata să ne lovească

Rolls-Royce-ul în timp ce ne-a depăşit.
— Puteţi să ne descrieţi maşina, doamnă?
— Era un Ferrari galben şi sunt aproape sigur că şoferul
nu era englez.
— Aţi văzut cumva numărul de înmatriculare?
Virginia s-a uita pe o hârtiuţă pe care o ţinea în mână.
— A786 CLC.
— Şi unde a avut loc incidentul?
— Şoferul meu mergea în jurul Berkeley Square când acel
Ferrari a luat-o la dreapta pe Piccadilly şi ne-a aruncat spre
Chelsea.
— Mulţumesc, doamnă. Voi analiza situaţia imediat.
Virginia a lăsat receptorul jos când Paulo şi Jessica au
trecut de ea, pe coridor. A rămas în umbră în timp ce tânărul
cuplu se îndrepta spre scări şi ieşeau în Berkeley Square. Un
portar în uniformă i-a dat lui Paulo cheile maşinii şi a primit
cinci lire. Paulo a sărit în scaunul şoferului, a trecut
schimbătorul în viteza întâi şi a accelerat de parcă era pe
primul loc la cursa Monte Carlo. Condusese doar câteva sute
de metri când a văzut o maşină a poliţiei în oglinda
retrovizoare.
— Scapă de ei, a spus Jessica. E doar o Sierra prăpădită.
Paulo a trecut în viteza a treia şi a început să se strecoare
în traficul lent. Jessica striga obscenităţi şi-l încuraja, până
ce a auzit sirena. S-a uitat în spate şi a văzut maşinile din
trafic dându-se la o parte pentru a permite trecerea maşinii
de poliţie.
Paulo s-a uitat în oglinda retrovizoare tocmai când
semaforul din faţa lui trecea pe roşu. A trecut de intersecţie
în viteză, a luat-o la dreapta şi de abia a evitat un autobuz
când intra în Piccadilly. Până ce a ajuns la Hyde Park
Corner, două maşini de poliţie îi urmăreau şi Jessica se
agăţase de bord, dorindu-şi să nu-l fi încurajat.
În timp ce cotea pe Hyde Park Corner, ajungând în
Brompton Road, a trecut pe altă lumină roşie, doar ca să

2622
 - JEFFREY ARCHER -

vadă o a treia maşină de poliţie îndreptându-se spre el. A

apăsat frânele şi a oprit derapând, dar a fost prea târziu
pentru a evita să lovească maşina de poliţie.
Jessica nu şi-a petrecut a nouăsprezecea aniversare în
braţele amantului ei în luxosul apartament din
Knightsbridge, ci singură, pe o saltea subţire din plastic,
pătată cu urină, în celula numărul trei din staţia de poliţie
Savile Row.

2623
 - JEFFREY ARCHER -

27
Samantha a fost trezită chiar înainte de şapte în dimineaţa
următoare de un telefon de la inspectorul-şef Mullins. Nu a
fost nevoie să-l trezească pe Seb, care era în baie,
bărbierindu-se. Când a auzit vocea speriată a soţiei sale, a
lăsat briciul jos şi a intrat repede în dormitor. Nu-şi putea
aminti când o mai văzuse pe Sam plângând.
Un taxi s-a oprit în faţa secţiei de poliţie Savile Road
imediat după 7:30 a.m. Sebastian şi Sam au coborât, fiind
întâmpinaţi de blitzuri şi întrebări strigate care i-au amintit
lui Seb de momentul în care Hakim fusese închis la Old
Bailey. Nu înţelegea însă cine anunţase presa la acea oră de
dimineaţă.
— Fiica dumneavoastră se droghează? a strigat cineva.
— Ea conducea? altul.
— A luat parte la o orgie? încă cineva.
Seb şi-a amintit regula de aur a lui Giles în faţa unei haite
de ziarişti: dacă n-ai nimic de spus, taci.
În secţia de poliţie, Seb i-a spus sergentului de serviciu de
la birou numele său.
— Duceţi-i pe domnul şi doamna Clifton la celula numărul
trei, i-a spus sergentul unui tânăr caporal, iar eu îl voi
anunţa pe inspectorul-şef că aţi sosit.
Caporalul i-a condus în subsol pe un coridor şi în josul
câtorva scări abrupte. A băgat o cheie lungă într-o uşă grea
şi a deschis-o, apoi s-a dat la o parte ca să-i lase să intre în
celulă.
Sebastian s-a uitat la fata neîngrijită ghemuită pe colţul
patului, cu faţa mânjită cu mascara din cauza plânsului. I-a
luat un timp să-şi dea seama că era fiica lui. Samantha a
traversat repede camera, s-a aşezat lângă Jessica şi a
îmbrăţişat-o.
— E în regulă, scumpo, am venit amândoi.
Cu toate că Jessica se trezise, mirosul de alcool şi de
marijuana încă i se simţeau în respiraţie. După câteva
2624
 - JEFFREY ARCHER -

minute a venit şi ofiţerul care se ocupa de caz, care s-a

prezentat ca fiind inspectorul-şef Mullins şi le-a explicat de
ce fiica lor îşi petrecuse noaptea într-o celulă a secţiei de
poliţie. Apoi i-a întrebat dacă îl cunoşteau pe un domn Paulo
Reinaldo.
— Nu, au răspuns ei fără să ezite.
— Fiica dumneavoastră era cu domnul Reinaldo când l-au
arestat azi-dimineaţă. El este acuzat de conducere sub
influenţa alcoolului şi de posesia a trei uncii de marijuana.
Seb a încercat să rămână calm.
— Şi fiica mea, domnule inspector-şef, a fost şi ea
acuzată?
— Nu, domnule, cu toate că era beată şi bănuim că a
fumat marijuana şi mai târziu a atacat un ofiţer de poliţie,
nu o vom acuza de nimic. S-a oprit. De data aceasta.
— Vă sunt recunoscătoare, a zis Samantha.
— Unde este tânărul? a întrebat Sebastian.
— Va apărea în faţa magistraţilor din Bow Street mai
târziu în această dimineaţă.
— Fiica mea e liberă să plece, domnule inspector-şef? a
întrebat Samantha liniştită.
— Da, este, doamnă Clifton. Îmi pare rău de presă. Cred
că cineva i-a informat, dar vă asigur că n-am fost noi.
Seb a luat-o uşor pe Jessica de braţ şi a condus-o afară
din celulă, în susul unei scări tocite şi în afara secţiei de
poliţie, pe Savile Row, unde au fost întâmpinaţi iar de blitzuri
şi întrebări răcnite. El şi-a îngrămădit soţia şi fiica în spatele
unui taxi, a închis portiera şi i-a spus şoferului să
pornească.
Jessica a rămas ghemuită între părinţii ei şi nu şi-a ridicat
capul nici măcar după ce taxiul a trecut de colţ, iar presa nu
se mai zărea.

2625
 - JEFFREY ARCHER -

Când s-au întors acasă din Lennox Gardens, s-au întâlnit

cu un alt grup de fotografi şi ziarişti. Aceleaşi întrebări, dar
tot niciun răspuns. De îndată ce au intrat acasă în
siguranţă, Seb s-a dus cu Jessica în salon şi, înainte ca ea să
se aşeze, a cerut să îi spună tot adevărul.
— Şi nu ne cruţa, pentru că nu mă îndoiesc că vom citi
toate detaliile neplăcute în Evening Standard de astăzi.
Tânăra sigură pe ea care plecase de la Annabel’s după ce-
şi sărbătorise ziua de naştere fusese înlocuită de o fată de
nouăsprezece ani bâlbâită şi înlăcrimată, care le-a răspuns
întrebărilor cu o voce tremurătoare pe care n-o mai auzise
niciunul dintre ei până atunci. Jessica a descris cum se
întâlnise la început cu Paulo şi devenise atrasă de farmecul
lui şi, mai mult decât orice, a recunoscut ea, de banii mulţi
pe care-i avea. Cu toate că le-a spus părinţilor totul, nu a dat
vina pe amantul ei şi chiar a cerut să-l mai vadă o dată.
— De ce? a întrebat Sebastian.
— Să-i spun adio. A ezitat. Şi să-i mulţumesc.
— Nu cred că ar fi o idee bună în timp ce presa ni se va
învârti printre picioare sperând că vei face exact asta. Dar
dacă-i scrii o scrisoare, mă voi asigura că o primeşte.
— Mulţumesc.
— Jessie, trebuie să te împaci cu ideea că ne-ai dezamăgit
foarte rău pe amândoi. Totuşi, un lucru e sigur, nu vom
câştiga nimic adâncind rana. Acum aparţine trecutului şi
doar tu poţi decide ce vrei să faci cu viitorul tău.
Jessica s-a uitat în sus la părinţii ei, dar n-a zis nimic.
— După mine, a spus Seb, ai două posibilităţi. Te poţi
întoarce acasă şi să vezi că dacă este posibil să îţi refaci viaţa
cum era sau poţi reveni la cealaltă viaţă.
— Îmi pare atât de rău, a zis Jessica, cu lacrimile
curgându-i pe obraji. Ştiu că ceea ce am făcut e de neiertat.
Nu vreau să mă întorc şi promit că voi face tot ce pot să mă
revanşez faţă de voi dacă-mi veţi mai da o şansă.
— Sigur că da, a spus Samantha, dar nu pot vorbi pentru
cei de la Slade.

2626
 - JEFFREY ARCHER -

Sebastian a ieşit din apartament după două ore ca să ia

prima ediţie din Evening Standard. Editorialul a ţipat la el de
pe un poster cu mult înainte de a ajunge la vânzătorul de
ziare.

NEPOATA MINISTRULUI SĂNĂTĂŢII IMPLICATĂ ÎNTR-UN

SCANDAL CU DROGURI

A citit editorialul în timp ce se întorcea încet acasă.

Includea aproape toate detaliile oferite de Jessica mai
înainte. O noapte într-o celulă a secţiei de poliţie, şampanie,
marijuana, două sticle de vin scump urmate de un coniac
Alexanders consumate la Annabel’s în Mayfair. O urmărire a
poliţiei care sfârşise cu un Ferrari de 100.000 ₤ lovit de o
maşină a poliţiei şi în continuare chiar sugera petrecerea cu
patru persoane în acelaşi pat.
Domnul Paulo Reinaldo era pomenit doar arareori, dar
reporterul fusese mult mai interesat să se asigure că
baroneasa Emma Clifton, sub-secretară de stat pentru
sănătate, sir Harry Clifton, scriitor bine-cunoscut şi luptător
pentru drepturile civile, lordul Barrington, fostul lider al
Camerei Lorzilor şi Sebastian Clifton, preşedintele unei bănci
importante din City, fuseseră menţionaţi, în ciuda faptului că
toţi dormeau adânc în momentul în care Jessica Clifton
fusese arestată.
Sebastian a oftat adânc. Putea spera doar că scumpa lui
fiică ar putea în cele din urmă să considere toate acestea o
experienţă trecută şi, în timp, nu numai că-şi va reveni
complet, ci va fi şi mai puternică. Abia când a ajuns la
ultimul paragraf şi-a dat seama că nu va fi posibil.

2627
 - JEFFREY ARCHER -

Virginia a cumpărat şi ea prima ediţie din Evening

Standard şi nu s-a putut opri să nu zâmbească atunci când
l-a citit în întregime. Zece lire bine cheltuite, s-a gândit ea.
Singura ei dezamăgire a fost că Paulo Reinaldo pledase
vinovat şi primise o amendă de 5.000 ₤ după ce-l asigurase
pe judecător că se va întoarce în Brazilia cât mai curând
posibil.
Totuşi, zâmbetul a reapărut pe faţa Virginiei când a ajuns
la ultimul paragraf al articolului. Domnul Gerald Knight,
directorul Şcolii de arte frumoase Slade le spusese
reporterilor că nu mai avea altă opţiune decât să-i
exmatriculeze atât pe domnul Reinaldo, cât şi pe domnişoara
Jessica Clifton din colegiu. Mai spusese şi că o făcea cu
reticenţă în cazul domnişoarei Clifton, care era o studentă
extraordinar de talentată.

— Este o mare plăcere să vă întâlnesc în cele din urmă, dr.

Barrington. Vă admir de multă vreme.
— Sunteţi amabil, sir James, dar nici nu ştiam că aţi auzit
de mine.
— Aţi fost profesoara soţiei mele, Helen, când era la
Cambridge, a spus sir James când s-au aşezat lângă cămin.
— Îmi puteţi aminti numele ei dinainte de căsătorie, sir
James?
— Helen Prentice. Ne-am întâlnit când predam legea la
Trinity.
— Ah, da, mi-o amintesc pe Helen. Cânta la violă în
orchestra colegiului. Mai cântă?
— Doar în weekend, când n-o aude nimeni. Au râs
amândoi.
— Ei bine, transmiteţi-i cele mai bune urări.
— Aşa voi face, dr. Barrington. Dar mărturisesc că
niciunul dintre noi nu a înţeles de ce aţi dorit să mă vedeţi,
doar dacă nu strângeţi fonduri pentru ceva, în care caz ar

2628
 - JEFFREY ARCHER -

trebui să vă amintesc că British Petroleum a crescut bursa

anuală acordată fondului anual de şcolarizare de la
Newnham College.
Grace a zâmbit.
— Nu aţi nimerit-o, sir James. Nu am venit la preşedintele
BP, ci la preşedintele Şcolii de arte frumoase Slade.
— Tot nu înţeleg.
— Nu vă gândiţi la mine ca la un Barrington, ci ca la o
rudă a familiei Clifton, mai ales a nepoatei mele, Jessica,
pentru care am venit să-i pledez cazul.
Zâmbetul cald şi relaxat al lui sir James Neville a fost
brusc înlocuit de o încruntare.
— Chiar dacă ar fi fost Portia, mă tem că cererile
dumneavoastră nu vor fi luate în seamă, dr. Barrington.
Consiliul a votat în unanimitate exmatricularea domnişoarei
Clifton de la Slade. Nu numai că era beată şi posibil sub
influenţa drogurilor când a fost arestată, dar a şi insultat un
ofiţer de poliţie în timp ce era luată în custodie. Chiar şi mie
mi s-a părut un noroc că nu a fost arestată şi nici n-a primit
o sentinţă custodială.
— Dar tocmai asta e problema, sir James. Nu a fost
acuzată şi nici condamnată.
— Tânărul care conducea maşina atunci, dacă îmi
amintesc bine, a fost condamnat, a primit o amendă mare şi
a fost deportat.
— Un tânăr mai mare şi mult mai sofisticat de care
Jessica, din păcate, s-a îndrăgostit.
— Este posibil, dr. Barrington. Dar cred că ştiţi că bursa
domnişoarei Clifton a fost suspendată mai înainte, în cursul
acestui an, după ce a fost prinsă fumând marijuana pe
terenul colegiului?
— Da, ştiu, sir James. Jessica mi-a povestit tot ce s-a
întâmplat în ultimul an şi vă pot asigura că-şi regretă
profund faptele, dar dacă o primiţi înapoi, nu îşi va repeta a
doua oară greşelile.
— Şi cine garantează pentru asta?

2629
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu.
Sir James a ezitat înainte de a spune:
— Mi-e teamă că nu se pune problema, dr. Barrington. V-a
mai spus domnişoara Clifton că a participat doar la trei
cursuri şi şapte seminarii în ultimul semestru şi că în acest
timp munca ei a trecut de la excelent la inacceptabil?
— Da, mi-a spus.
— Şi când îndrumătorul ei, profesorul Howard, a ridicat
această problemă, ea i-a spus – şi-mi cer scuze pentru limbaj
– să se ducă la dracu’?
— Şi dumneavoastră n-aţi folosit niciodată un astfel de
limbaj, sir James?
— Nu în faţa îndrumătorului meu şi mă îndoiesc că
nepoata dumneavoastră v-a vorbit dumneavoastră, dr.
Barrington sau altor membri ai familiei în felul acesta.
— Deci n-aţi cunoscut niciodată un student care să fie
rebel în faţa a ceea ce noi considerăm comportament
adecvat? La urma-urmei, aveţi un fiu şi două fiice. Sir James
a fost adus la tăcere un moment, ceea ce i-a permis lui Grace
să continue: Am avut privilegiul să predau mai multor femei
talentate în decursul vremii, dar arareori am întâlnit una la
fel de talentată ca nepoata mea.
— Talentul nu este o scuză pentru ignorarea
regulamentului colegiului, aşteptând ca toţi ceilalţi să se
poarte corect, după cum a explicat clar decanul în raportul
său referitor la această problemă nefericită.
— În acelaşi raport, sir James, profesorul Howard i-a luat
apărarea lui Jessica şi, dacă-mi amintesc corect vorbele lui, a
spus că ea posedă un talent rar care ar trebui îngrijit, nu
călcat în picioare.
— Consiliul a analizat cuvintele profesorului Howard cu
multă atenţie înainte de a lua decizia şi mă tem că
publicitatea aferentă nu ne-a dat de ales decât să…
— Publicitatea aferentă, sir James, nu a fost cauzată de
Jessica, ci de sora mea, Emma, de cumnatul meu, Harry şi
chiar de fratele meu, sir Giles Barrington.

2630
 - JEFFREY ARCHER -

— Este posibil, dr. Barrington, dar privilegiul de a fi

crescut într-o astfel de familie remarcabilă aduce doar
responsabilităţi în plus.
— Deci în cazul în care Jessica ar fi fost fiica unei mame
singure, părăsită de tatăl ei, atitudinea dumneavoastră ar fi
putut fi diferită?
Sir James s-a ridicat supărat în picioare.
— Îmi cer scuze, dr. Barrington, dar nu văd rostul
prelungirii acestei discuţii. Consiliul a luat o hotărâre şi eu
nu am autoritatea de a o respinge.
— Mă simt obligată să vă corectez, sir James, a zis Grace,
fără să se ridice, dar cred că veţi descoperi, dacă studiaţi cu
atenţie documentele statutare ale Slade, că regula 73b vă
permite să procedaţi exact aşa.
— Nu-mi amintesc regula 73b, a zis sir James, aşezându-
se la loc, dar am impresia că mă veţi lămuri.
— Este prerogativa preşedintelui, a spus Grace, calmă, să
anuleze o decizie a consiliului dacă este sigur că anumite
circumstanţe nu au fost luate în consideraţie în acel
moment.
— Cum ar fi? a întrebat sir James, abia capabil să-şi
ascundă iritarea.
— Poate a venit momentul să vă amintesc de alt student
care nu a avut privilegiile lui Jessica Clifton. Un tânăr care,
atunci când studia la Cambridge a luat motocicleta
îndrumătorului fără permisiunea acestuia, în mijlocul nopţii,
pentru a se plimba. Când a fost tras pe dreapta de poliţie
pentru exces de viteză, a pretins că avea permisiunea
proprietarului.
— A fost doar o glumă.
— Şi când a apărut în faţa magistratului a doua zi
dimineaţa, nu a fost acuzat, ci i s-a spus să returneze
motocicleta proprietarului şi să-şi ceară scuze. Şi a fost un
noroc, pentru că tânărul nu era fiul unui ministru, aşa că
incidentul nu a ajuns în Cambridge Evening News.
— Asta nu-i corect, dr. Barrington.

2631
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi când a returnat motocicleta îndrumătorului şi s-a

scuzat, studentul nu a fost exmatriculat şi nici măcar
pedepsit, pentru că îndrumătorul său era civilizat şi ştia că
tânărul mai avea doar câteva săptămâni până la examenele
finale.
— Asta-i o lovitură sub centură, dr. Barrington.
— Sunt de acord, a spus Grace. Dar cred că trebuie
menţionat că acel tânăr a absolvit cu brio şi, mai târziu, a
devenit preşedintele BP, preşedintele Şcolii de arte Slade şi a
fost înnobilat.
Sir James şi-a aplecat capul.
— Îmi cer scuze, sir James, că am recurs la această tactică
şi pot doar să sper că mă veţi ierta când dame Jessica Clifton
RA va deveni preşedinta Academiei Regale.

— Spune-mi, te rog, bunicule, a zis Jessica, tu te-ai făcut

vreodată de râs?
— Adică săptămâna asta sau săptămâna trecută? a
întrebat Harry.
— Sunt serioasă. Voiam să zic atunci când erai tânăr.
— A trecut atâta timp încât nu-mi prea mai amintesc, a
spus Harry. Jessica n-a zis nimic, aşteptându-l să-i
răspundă la întrebare. Să fii arestat pentru crimă? a zis el în
cele din urmă. Asta merge?
— Dar erai nevinovat şi a fost o greşeală groaznică.
— Judecătorului nu i s-a părut aşa, pentru că m-a
condamnat la patru ani de închisoare şi dacă-mi aduc
aminte bine, tu ai reuşit să stai doar o noapte. Jessica s-a
încruntat, dar nu i-a răspuns. Apoi a fost momentul în care
nu am ascultat ordinele şi am sfătuit un general german să
se predea, când eu aveam doar un pistol şi un caporal
irlandez.
— Şi americanii te-au decorat.

2632
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar asta era şi ideea, Jessie. În război, adesea eşti

lăudat ca erou pentru ceva care, dacă l-ai fi făcut în timp de
pace, ai fi fost arestat şi posibil, împuşcat.
— Crezi că tata mă va ierta vreodată?
— Nu e niciun motiv pentru care să nu te ierte. El a făcut
ceva mult mai rău la vârsta ta şi de aceea mama ta l-a
părăsit şi a plecat în America.
— Ea mi-a zis că s-au despărţit.
— Aşa este, dar nu ţi-a zis de ce. Iar tu eşti motivul pentru
care trebuie să fie mulţumiţi că sunt iar împreună.
— Iar eu cui trebuie să-i mulţumesc?
— Mătuşii tale, Grace, dacă întrebi cine a făcut posibil ca
tu să revii la Slade în septembrie.
— Am crezut că tu sau bunica aţi intervenit.
— Nu. Deşi nu-mi va mulţumi că ţi-am spus, Grace şi-a
unit forţele cu profesorul Howard şi au dovedit că atunci
când doi oameni lucrează împreună, pot deveni o armată.
— Cum aş putea să le mulţumesc?
— Dovedind că au avut dreptate. Ceea ce mă face să întreb
cum mai merge activitatea ta.
— Nu ştiu care este răspunsul corect. Tu poţi să-ţi dai
vreodată seama cum merge una dintre cărţile tale?
— Nu. Până la urmă trebuie să las criticii şi publicul să ia
această decizie.
— Atunci cred că şi eu voi face la fel. Dear ai vrea să-ţi
oferi părerea asupra ultimei mele lucrări?
— Aş putea încerca, a zis Harry, sperând că nu va fi
dezamăgit.
— Acum e cel mai bine, a spus Jessica, luându-l de mână
şi scoţându-l din bibliotecă. Ai fost amabil să-mi permiţi să
stau cu tine vara şi să văd dacă-mi revin, a mai zis ea în timp
ce urcau scările.
— Şi ai reuşit?
— Asta sper să-mi spui tu mie, a zis Jessica, deschizând
uşa vechii camere de joacă şi dându-se la o parte.

2633
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a intrat încet şi s-a uitat la şir după şir de schiţe

împrăştiate pe jos. Acestea nu l-au pregătit însă pentru
pânza uriaşă care se afla pe şevaletul din mijlocul camerei.
S-a uitat la o pictură a domeniului Manor House, pe care
credea că-l ştie bine. Pajiştea, grădina cu trandafiri, lacul,
pavilionul, stejarii uriaşi care-ţi atrăgeau privirea spre
orizont. Culorile păreau greşite, dar împreună…
Când Jessica n-a mai putut suporta, a spus:
— Ei bine? Spune ceva, bunicule.
— Pot doar să sper că ultimul meu roman este măcar pe
jumătate la fel de bun.

2634
 - JEFFREY ARCHER -

28
— Dar este o tradiţie de familie, a insistat Emma.
— Nu ne putem lua un an liber? a imitat-o Sebastian.
— Sigur că nu. I-am promis străbunicului tău că familia
întotdeauna îşi va petrece Crăciunul împreună şi în Ajunul
Anului Nou ne vom povesti unul altuia hotărârile pentru
noul an. Deci cine ar vrea să înceapă în acest an?
— Tata era chiar mai rău, a spus Samantha. Ne punea să
ne scriem promisiunile şi după un an trebuia să le citim cu
voce tare pentru a le reaminti tuturor ce prostii promisesem.
— Mie întotdeauna mi-a plăcut tatăl tău, a zis Emma. Aşa
că de ce nu începi tu?
— Pe vremea aceasta, la anul, a spus Samantha, voi avea
un serviciu.
— Dar ai deja un serviciu, i-a zis Emma. Îl creşti pe
viitorul preşedinte de la Farthings Kaufman.
— Nu prea cred, a spus Sebastian, uitându-se la fiul său
care ateriza un model de Concorde pe jos. Cred că vrea să fie
pilot de încercare.
— Atunci va trebui să devină preşedinte la British Airways,
a zis Emma.
— Poate nu vrea să devină preşedinte nicăieri, a sugerat
Grace.
— Dacă ai avea de ales, Sam, a spus Harry, ce serviciu ai
prefera?
— Am depus o cerere la Courtauld Institute, la
departamentul de cercetare. Orarul este flexibil şi acum când
Jake este la şcoala maternală, ar fi ideal.
— Membrii mai practici ai familiei noastre, a spus
Sebastian, ar putea fi interesaţi să ştie că angajarea unei
dădace ar costa mai mult decât speră Sam să câştige ca
cercetător la Courtauld.
— O distribuire corectă a bogăţiei, a spus Grace. Doi
oameni, fiecare făcând ce le place şi amândoi recompensaţi
corespunzător.
2635
 - JEFFREY ARCHER -

— Care este hotărârea ta de Anul Nou, mătuşă Grace? a

întrebat Sebastian.
— M-am decis să ies la pensie anticipat şi voi pleca de la
universitate la sfârşitul anului academic.
— Vino alături de noi în Camera Lorzilor, i-a spus Giles.
Ne-ar face bine inteligenţa şi bunul tău simţ.
— Mulţumesc, a spus Grace, dar doi Barrington în Camera
Superioară ajung. Oricum, la fel ca Samantha, vreau alt
serviciu.
— Să îndrăznesc să întreb care? a spus Harry.
— Am solicitat un post de predare la o şcoală locală,
sperând să ajut câteva tinere strălucite să ajungă la
Cambridge, lucru care altfel n-ar fi posibil.
— De ce nu şi băieţi? a întrebat Giles.
— Sunt deja destui la Cambridge.
— Ne faci pe toţi de ruşine, tanti Grace, a zis Sebastian.
— Şi tu ce planuri ai pentru acest an, Seb? a replicat
Grace. În afara câştigării şi mai multor bani?
— Să sperăm că ai dreptate, pentru că, cinstit vorbind,
asta se aşteaptă să fac clienţii mei, printre care te numeri şi
tu.
— Touché, a comentat Emma.
— E rândul tău, Jessica, a spus Grace. Sper că plănuieşti
ceva mai valoros decât să ajungi preşedinta unei bănci.
Nimeni nu avea nevoie să i se amintească rezoluţia lui
Jessica din anul anterior: să fiu demnă de încrederea mătuşii
mele în mine şi să fac tot ce pot mai bine pentru că am primit o
a doua şansă.
— Vreau să câştig o bursă la Academia Regală.
— Bravo, a zis Emma.
— Nu e suficient, a spus Grace. Toţi ştim că o vei obţine.
Ridică ştacheta, domnişoară.
Jessica a ezitat o clipă, după care a spus:
— Voi câştiga Premiul Fondatorului.
— Aşa mai merge, a aprobat-o Grace. Şi toţi vom fi acolo
când vei primi premiul.

2636
 - JEFFREY ARCHER -

— E rândul tău, mamă, a spus Sebastian, venind în

ajutorul fiicei sale.
— Mă voi duce la o sală de gimnastică şi voi pierde câteva
kilograme.
— Dar asta ai spus şi anul trecut!
— Ştiu, a zis Emma, şi acum trebuie să mai pierd câteva.
— Şi eu, a comentat Giles, dar eu, spre deosebire de
Emma, am respectat hotărârea de anul trecut.
— Adu-ne aminte care era, a spus Harry.
— Am jurat că voi reveni în prima bancă şi mi se va oferi
un nou portofoliu acum când Michael Foot a demisionat în
cele din urmă şi a lăsat pe altul care chiar vrea să stea la
Numărul Zece.
— Ce portofoliu ţi-a oferit domnul Kinnock să urmăreşti? a
întrebat Grace.
Giles nu s-a putut abţine să nu rânjească.
— Nu, a zis Emma, n-ai îndrăzni! Presupun că l-ai refuzat?
— N-am putut rezista, a zis Giles. Aşa că hotărârea mea de
Anul Nou este să frustrez, să hărţui şi să creez cât mai multe
probleme guvernului şi mai ales ministrului sănătăţii.
— Eşti un şobolan! s-a răstit Emma.
— Nu, ca să fim cinstiţi, surioară, sunt un vânător de
şobolani.
— Pauză, a zis Harry, râzând. Înainte să vă luaţi la bătaie,
cine urmează?
— Poate Freddie? a sugerat Karin.
Era primul Crăciun al lui Freddie la Manor House şi
Jessica îl răsfăţa de parcă ar fi fost singurul copil, în timp ce
Jake rămăsese câţiva paşi în urma noului său prieten.
— Hotărârea mea de Anul Nou, a spus Freddie, va fi
aceeaşi ca anul acesta şi ca în fiecare an până o voi realiza.
Poate nu dorise, dar atrăsese atenţia tuturor. Vreau să fiu
campion la Lord’s, ca tata.
Giles s-a întors cu spatele, nedorind să-l stânjenească pe
băiat.

2637
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi după ce ai realizat asta, ce urmează? l-a întrebat

Harry, când şi-a văzut cel mai vechi prieten gata să plângă.
— Să dublez scorul, sir Harry, a spus Freddie, fără să
ezite.
— Aşa că nu e greu de ştiut ce-ţi vei dori în anul următor,
după ce vei obţine asta, a spus Grace.
Toţi au râs.
— Acum e rândul tău, Karin, a zis Emma.
— M-am decis să alerg în maratonul Londrei şi să strâng
bani pentru imigranţii care doresc să meargă la universitate.
— Ce lungime are maratonul? a întrebat Samantha.
— Cam cincizeci de kilometri.
— Mai bine tu decât eu. Dar lasă-mă să depun şi eu cinci
lire pe doi kilometri.
— Eşti foarte generoasă, Sam, a spus Karin.
— Şi eu, a zis Sebastian.
— Şi eu, a adăugat Giles.
— Mulţumesc, dar nu, mulţumesc, a spus Karin,
scoţându-şi o agendă din buzunar. Samantha depune deja
cinci lire pe doi kilometri, iar restul trebuie să depuneţi
proporţional cu venitul vostru.
— Ajutor, a spus Sebastian.
— Ajung şi la tine, a zis Karin, zâmbindu-i lui Seb înainte
de a-şi consulta lista. Grace depune douăzeci şi cinci de lire
pe doi kilometri, Emma şi Harry, câte cinzeci de lire de
persoană şi Giles o sută. Şi tu, Sebastian, ca preşedinte de
bancă, te-am pus cu o mie de lire pe doi kilometri. Asta se
ridică la – s-a mai uitat o dată în agendă – treizeci şi una de
mii, nouă sute şi optzeci de lire.
— Pot să pledez cauza unei imigrante, studentă la arte
frumoase din lumea nouă, care nu ştie cine îi sunt părinţii şi
care, din păcate, şi-a pierdut bursa? a zis Jessica. Toată
lumea a râs. Şi mai mult, Freddie, Jake şi cu mine am vrea
să donăm fiecare zece lire pe doi kilometri.

2638
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar asta ar însemna şapte sute optzeci de lire, a spus

tatăl ei. Deci mă simt obligat să întreb, cum aveţi de gând să
plătiţi?
— Banca are nevoie de un portret al preşedintelui pentru
a-l agăţa în sala de consiliu, a zis Jessica. Ghici pe cine vor
angaja şi care va fi tariful ei?
Harry a zâmbit, încântat că nepoata lui îşi recăpătase
obrăznicia naturală şi simţul ascuţit al umorului.
— Am ceva de zis în domeniul ăsta? a întrebat Seb.
— Sigur că nu, a spus Jessica. Altfel de ce ai mai fi tată?
— Bravo, Karin, a zis Grace, te aplaudăm cu toţi.
— Aşteptaţi, aşteptaţi, aşteptaţi, a spus Seb. Va exista un
codicil ataşat la contract. Nu se va plăti niciun penny în
cazul în care Karin nu ajunge la finiş.
— Corect, a spus Karin, şi vă mulţumesc tuturor.
— Cine a mai rămas? a întrebat Emma.
Toţi şi-au îndreptat atenţia spre Harry, care n-a rezistat să
nu-i lase pe toţi să aştepte câteva clipe.
— Odată ca niciodată a fost o deosebită doamnă în vârstă
care, chiar înainte de a muri, i-a scris fiului ei o scrisoare
sugerând că poate a venit timpul să scrie acel roman despre
care îi povestise de atâtea ori. A făcut o pauză. Ei bine,
mamă, a spus el, privind spre cer, a venit vremea. Nu mai
am nicio scuză să nu-ţi îndeplinesc dorinţa, pentru că tocmai
am terminat ultimul roman din seria William Warwick.
— Doar dacă afurisitul tău de editor, a sugerat Emma,
încălzindu-se, nu-i va oferi susceptibilului său autor un
avans şi mai mare căruia nu-i va putea rezista.
— Sunt fericit să vă anunţ, a spus Harry, că acest lucru
nu va fi posibil.
— Cum aşa? a întrebat Sebastian.
— I-am trimis forma finală lui Aaron Guinzburg care va
descoperi că tocmai l-am asasinat pe William Warwick.
Toţi au fost aduşi la tăcere, cu excepţia lui Giles, care a
comentat:

2639
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta nu l-a oprit pe Arthur Conan Doyle să-l învie pe

Sherlock Holmes după ce credincioşii lui cititori erau siguri
că Moriarty îl aruncase de pe vârful unei stânci.
— M-am gândit şi eu la asta, a zis Harry, aşa că am
terminat romanul cu înmormântarea lui William Warwick şi
cu soţia şi copiii lui urmărind cum sicriul era coborât în
mormânt. Din câte îmi amintesc, o singură persoană a reuşit
să se trezească din morţi.
Asta l-a adus la tăcere chiar şi pe Giles.
— Poţi să ne spui ceva despre roman? a întrebat Karin
care, la fel ca ceilalţi, auzea de moartea lui William Warwick
pentru prima oară.
Din nou, Harry a aşteptat până ce toţi au fost atenţi la el,
chiar şi Jake.
— Se va petrece într-unul dintre statele-satelit ale Rusiei,
probabil Ucraina. Primul capitol va începe într-o suburbie
din Kiev unde o familie, mamă, tată şi copil încep să cineze.
— Băiat sau fată? a întrebat Jessica.
— Băiat.
— Vârsta?
— Nu m-am hotărât încă. Cincisprezece ani, poate
şaisprezece. Tot ceea ce ştiu este că familia sărbătoreşte ziua
de naştere a băiatului şi, în timpul mesei, care nu este
tocmai un ospăţ, cititorul va afla despre problemele pe care le
înfruntă familia trăind într-un regim totalitar atunci când
tatăl, un lider sindicalist, este considerat a fi un pericol, un
dizident, o persoană care îndrăzneşte să înfrunte autoritatea
statului.
— Dacă m-aş fi născut într-o astfel de ţară, a spus Giles,
el ar fi fost liderul opoziţiei.
— Dar în ţara sa, a continuat Harry, el este tratat ca un
răufăcător, un criminal de rând.
— Şi apoi? a întrebat Jessica.
— Băiatul e pe punctul de a-şi deschide singurul cadou,
când un camion al armatei se opreşte scrâşnind în faţa casei

2640
 - JEFFREY ARCHER -

şi o duzină de soldaţi sparg uşa, îl târăsc pe tată în stradă şi-

l împuşcă în faţa soţiei şi a copilului.
— Îţi omori eroul în primul capitol? a spus Emma,
neîncrezătoare.
— Acesta va fi un roman despre copil, nu despre tată, a zis
Grace.
— Şi despre mamă, a zis Harry, pentru că este o femeie
inteligentă, plină de idei, care-şi dăduse deja seama că, dacă
nu vor fugi din ţară, nu va dura mult până ce fiul lor rebel
nu-şi va căuta răzbunarea şi va sfârşi prin a avea aceeaşi
soartă ca tatăl lui.
— Deci unde fug? a întrebat Jessica.
— Mama nu se poate hotărî între America şi Anglia.
— Cum se decid? a întrebat Karin.
— Aruncă o monedă.
Restul familiei a continuat să se uite fix la romancier.
— Şi care e subiectul? a întrebat Seb.
— Urmărim ce se întâmplă cu cei doi, capitol după capitol.
În primul capitol, fug în America. În capitolul doi, în Anglia.
Deci aveţi două povestiri paralele şi foarte diferite care se
petrec în acelaşi timp.
— Uau, a zis Jessica. Şi apoi ce se întâmplă?
— Aş vrea să ştiu, a spus Harry. Dar hotărârea mea de
Anul Nou este să aflu.

2641
 - JEFFREY ARCHER -

29
— Zece minute până la start, s-a auzit o voce în megafon.
Karin făcea jogging pe loc, încercând să intre în ceea ce
alergătorii obişnuiţi denumeau „zona”. Se antrenase ore în
şir, chiar alergase jumătate din maraton, dar brusc s-a simţit
foarte singură la linia de pornire.
— Cinci minute, s-a auzit vocea sorţii.
Karin şi-a verificat ceasul-sport, un cadou recent de la
Giles. 0:00. Apropie-te cât poţi mai mult de rândul din faţă, îi
spusese Freddie. De ce să adaugi un timp şi o distanţă
inutilă cursei? Karin nu se gândise niciodată că maratonul ar
fi o cursă, sperase doar să termine în mai puţin de patru ore.
În acel moment, spera doar să termine.
— Un minut, a bubuit vocea starterului.
Karin era cam cu unsprezece rânduri în faţă, dar cum
erau mai mult de 8.000 de alergători, s-a gândit că era
aproape printre primii.
— Zece, nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu!
au strigat alergătorii la unison, înainte de a suna claxonul.
Karin a apăsat butonul de la ceas şi a pornit, înghiţită de o
maree de alergători entuziaşti.
La fiecare doi kilometri era trasată câte o linie groasă,
albastră, trasă de-a curmezişul drumului şi Karin a terminat
primii patru kilometri în mai puţin de opt minute. Intrând
într-un ritm constant, şi-a dat seama de mulţimea strânsă pe
ambele părţi ale traseului, unii strigând, alţii aplaudând, iar
alţii privind cu neîncredere la masa de oameni, de toate
formele şi mărimile, care treceau cu viteze diferite prin faţa
lor.
Mintea ei a început să alunece. S-a gândit la Giles, care o
condusese la sătucul de corturi mai devreme în acea
dimineaţă, pentru a se înregistra şi care acum era undeva pe
acolo, stând în frig, aşteptând-o să apară printre alergători.
Apoi s-a gândit la recenta ei vizită la Camera Lorzilor unde o
auzise pe ministrul sănătăţii răspunzând la întrebările din
2642
 - JEFFREY ARCHER -

boxă. Emma se descurcase bine şi, după părerea lui Giles, îşi
intrase în ritm. Când Karin a trecut de marcajul de jumătate
de cursă, spera că-şi intrase şi ea în ritm, cu toate că
acceptase ideea că primul alergător ar fi putut să fi trecut
deja linia de finiş.

Giles îi avertizase că probabil Karin nu va termina cursa în

mai puţin de patru ore, aşa că familia se trezise devreme în
acea dimineaţă pentru a găsi un loc de unde ea va putea să-i
vadă. Cu o seară înainte, Freddie stătuse în genunchi,
pregătind o pancartă care spera că o va face pe Karin să râdă
când va trece de ei.
De îndată ce Giles revenise în Smith Square după ce-şi
lăsase soţia în cortul de înregistrare A-D din Greenwich Park,
îşi condusese mica trupă de suporteri în spatele clădirii
Trezoreriei şi le găsise un loc în primul rând în spatele
barierei de pe Parliament Square, în faţa statuii lui Winston
Churchill.

Karin se apropia acum de ceea ce era numit de alergătorii

de maraton „zidul”. Se afla cam de la kilometrul 16 până la
20 şi auzise adesea despre tentaţia de a încerca să te
convingi că, în cazul în care renunţai, nu va observa nimeni.
Dar toţi vor observa. Ar putea să nu spună nimic, dar
Sebastian îi explicase clar că nu va da un penny dacă ea nu
trecea linia de finiş. Un târg e un târg, îi amintise el, dar ea
părea să încetinească din ce în ce mai mult şi nu a ajutat-o
când a văzut un semn de treizeci kilometri pe oră în faţa ei.
Dar ceva, poate teama ei de eşec, a făcut-o să-şi continue
drumul şi s-a făcut că nu observă că este depăşită de o cutie
de scrisori şi, după câteva momente, de o cămilă. Hai, hai,
hai, s-a îndemnat ea. Stai, stai, stai, insistau picioarele ei.

2643
 - JEFFREY ARCHER -

Când a trecut de marcajul de 40 de kilometri, mulţimea a

ovaţionat-o prelung, dar nu pe ea, ci pe o omidă care o
depăşea.
Când Karin a zărit Turnul Londrei la distanţă, a început să
creadă că poate va reuşi. Şi-a verificat ceasul: 3 ore şi 32 de
minute. Putea termina cursa într-un timp mai mic de patru
ore?
Când s-a cotit pe Embarkment şi a trecut de Big Ben, s-au
auzit urale puternice, îndelungate. S-a uitat şi i-a văzut pe
Giles, Harry şi Emma dând cu frenezie din mâini. Jessica nu
se oprea din desenat, în timp ce Freddie ridica o pancartă
care declara: CONTINUĂ, CRED CĂ EŞTI A TREIA!
Karin a reuşit cumva să ridice o mână în semn că-i
văzuse, dar, până a cotit la Mall, abia mai putea pune un
picior în faţa altuia. Când mai avea un kilometru de parcurs,
a observat că tribunele aglomerate ovaţionau mai puternic ca
niciodată şi o echipă de televiziune BBC o filma în timp ce
alergau înapoi mai repede decât alerga ea înainte.
S-a uitat la ceasul digital aflat deasupra liniei de finiş
ticăind continuu. Trei ore şi cinzeci şi şapte de minute şi a
devenit brusc interesată de secunde, 31, 32, 33… Cu un
ultim efort herculean a încercat să se grăbească. După ce a
trecut în cele din urmă linia de finiş, şi-a ridicat braţele sus
în aer de parcă ar fi fost o campioană olimpică. După încă
nişte paşi, s-a prăbuşit grămadă pe jos.
Într-o clipă, un oficial al cursei într-un costum al Crucii
Roşii, îngenunchease lângă ea, cu o sticlă de apă într-o mână
şi o mantie subţire, argintie, în cealaltă.
— Încercaţi să vă mai mişcaţi, a zis el, punându-i o
medalie în jurul gâtului.
Karin a început să meargă încet, foarte încet, dar s-a
înviorat când l-a văzut la distanţă pe Freddie alergând spre
ea, cu braţele întinse şi cu Giles la câţiva paşi în urmă.
— Felicitări! a strigat Freddie chiar înainte să ajungă la ea.
Trei ore, cincizeci şi nouă de minute şi unsprezece secunde.
Sunt sigur că vei face mai puţin la anul.

2644
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu va mai exista „la anul”, a spus Karin cu hotărâre.

Chiar dacă Sebastian îmi oferă un milion de lire.

2645
 - JEFFREY ARCHER -

LADY VIRGINA FENWICK

1983–1986

2646
 - JEFFREY ARCHER -

30
Virginia se mutase din apartamentul ei din Chelsea în
casa din oraş din Eaton Square a ducelui după ce şoferul lui
îi condusese pe Clarence şi pe Alice la Heathrow să plece
fiecare pe drumul său.
Cu toate că era puţin speriată, a devenit din ce în ce mai
încrezătoare că scăpase cu bine, până ce s-au dus să-şi
petreacă un weekend prelungit la Hartford Castle.
În timp ce ducele era afară, la vânătoare, domnul Moxton,
administratorul domeniului i-a dat o notă scrisă de mână
prin care i se solicita o întâlnire privată.
— Îmi cer scuze că ridic acest subiect, a zis el, după ce
Virginia îl invitase să i se alăture în salon, dar aş putea
întreba dacă cele 185.000 ₤ pe care vi i-a dat ducele au fost
un împrumut sau un cadou?
— Contează? a întrebat Virginia, supărată.
— Doar pentru impozite, doamnă.
— Cum ar fi mai convenabil? a întrebat ea, îmblânzindu-şi
tonul.
— Un împrumut, a spus Moxton, căruia Virginia nu-i
permisese să se aşeze, pentru că nu are urmări asupra
impozitelor. Dacă ar fi fost un cadou, ar fi trebuit să achitaţi
o taxă cam de o sută de mii de lire.
— Şi nu am dori asta, a spus Virginia. Dar când trebuie să
returnez împrumutul?
— Să spunem că în cinci ani? Moment în care ar putea să
nu mai fie necesar.
— Desigur.
— Totuşi, în cazul improbabil în care înălţimea sa ar muri
până atunci, veţi fi responsabilă să returnaţi întreaga sumă.
— Deci voi face tot ce pot pentru a mă asigura că înălţimea
sa mai trăieşte cel puţin încă cinci ani.
— Cred că aşa ar fi mai bine pentru toată lumea, doamnă,
a zis Moxton, nesigur dacă n-ar fi trebuit cumva să râdă. Aş

2647
 - JEFFREY ARCHER -

mai putea întreba dacă vor mai fi astfel de împrumuturi în

viitor?
— Sigur că nu, Moxton. A fost un caz special şi ştiu că
ducele ar prefera să nu se mai discute despre acest subiect.
— Desigur, doamnă. Voi scrie documentele de împrumut
necesare ca să le semnaţi şi apoi totul va fi în ordine.
Pe măsură ce treceau săptămânile, apoi lunile, Virginia era
din ce în ce mai încrezătoare că ea şi Moxton se înţeleseseră,
dar chiar dacă el nu era sigur, nu a mai vorbit despre acel
subiect. Când a venit momentul să aniverseze a şaptezeci şi
una zi de naştere a ducelui, Virginia era pregătită să treacă
la următoarea etapă a planului ei.

Dacă 1983 ar fi fost un an bisect, problema s-ar fi rezolvat

de la sine. Dar nu a fost şi Virginia nu mai avea răbdare să
mai aştepte.
Locuia în Eaton Square cu ducele de aproape un an şi, la
sfârşitul perioadei de doliu, următorul ei scop era pur şi
simplu să devină Înălţimea Sa, ducesa de Hertford. Exista un
singur obstacol în drum, şi anume ducele, care părea
satisfăcut cu aranjamentul existent şi nu ridicase niciodată
problema căsătoriei. Această situaţie ar fi putut să fie
rezolvată. Dar cum?
Virginia s-a gândit la alternativele existente. Putea pleca
din Eaton Square, revenind în Chelsea, lipsindu-l pe duce de
compania ei şi, mai important, de sex, care nu mai era atât
de regulat cum fusese şi să spere că aşa îşi va atinge ţelul.
Totuşi, cu cele două mii de lire ale ei, alocaţia de la fratele
său, Virginia se temea că va renunţa ea cu mult înaintea lui.
I-ar fi putut propune chiar ea să se căsătorească, dar nu-şi
dorea să suporte umilinţa de a fi refuzată. Sau ar fi putut
pur şi simplu să-l părăsească, lucru de negândit.
Când a discutat problema la prânz cu Bofie Bridgwater şi
Priscilla Bingham, Bofie a fost cel care a găsit o soluţie

2648
 - JEFFREY ARCHER -

simplă care, fără îndoială, îl va obliga pe duce să se decidă

într-un fel sau altul.
— Dar s-ar putea să nu meargă, a zis Virginia, şi atunci
voi reveni pe Strada Ciudaţilor.
— S-ar putea să ai dreptate, a recunoscut Bofie. Dar,
cinstit vorbind, nu prea ai de ales, fato, doar dacă nu cumva
îţi place să pluteşti în voia vântului până la funeraliile
ducelui, unde vei asista doar ca o veche prietenă.
— Nu, te asigur că asta nu face parte din planul meu.
Dacă aş proceda aşa, lady Camilla Hertford va veni după
mine cu tot armamentul, cerându-mi restituirea în întregime
a celor 185.000 ₤. Nu, voi risca totul pe o singură aruncare a
zarurilor şi se va întâmpla înainte de Crăciun.
— De ce este Crăciunul aşa de important? a întrebat
Priscilla.
— Pentru că atunci Camilla va sosi din Noua Zeelandă şi i-
a scris deja lui Perry avertizându-l că în cazul în care „femeia
aceea” este invitată, atunci nici ea, nici soţul ei, nici nepoţii
lui Perry, pe care el îi adoră, nu se vor urca în avion.
— Te urăşte atât de mult?
— Chiar mai mult decât răposata ei mamă, dacă este
posibil. Aşa că, dacă vom trece la acţiune, timpul nu este de
partea mea.
— Atunci mai bine să dau telefonul acela, a zis Bofie.

— Daily Mail.
— Vreţi să-mi faceţi legătura cu Nigel Dempster?
— Cine-l caută?
— Lordul Bridgwater.
— Bofie, mă bucur să te aud, a spus o altă voce la telefon.
Ce arde?
— M-a sunat William Hickey de la Express, Nigel.
Bineînţeles, am refuzat să vorbesc cu ei.
— Îţi sunt recunoscător, Bofie.

2649
 - JEFFREY ARCHER -

— Ei, dacă povestea asta iese la iveală, aş prefera să fie în

ziarul vostru.
— Dă-i drumul.
Dempster a scris fiecare cuvânt rostit de Bofie şi a fost
oarecum surprins pentru că întotdeauna îl prezentase pe
lordul Bridgwater în editorialele sale ca pe un „celibatar
convins”. Dar nu era nicio îndoială când această poveste
exclusivă provenea chiar de la sursă.

De îndată ce Daily Mail a aterizat în faţa uşii ei în

dimineaţa următoare, Virginia l-a înşfăcat imediat. A ignorat
prima pagină cu titlul Divorţ? aflat deasupra unei fotografii a
lui Rod şi Alana Steward şi a întors pagina la articolul lui
Dempster, unde a văzut titlul Nuntă? deasupra unei poze nu
prea reuşite a lui lady Virginia Fenwick, aflată în Monte Carlo
cu Bofie.
Când Virginia a citit articolul lui Dempster, a regretat că-i
lăsase mână liberă lui Bofie. Un prieten apropiat de familie
(un cod pentru subiectul istorisirii), mi-a spus că lordul
Bridgwater speră să-şi anunţe în curând logodna cu Virginia
Fenwick, singura fiică a răposatului conte Fenwick. Aceasta ar
putea fi o surpriză pentru obişnuiţii cititori ai ziarului pentru că
săptămâna trecută, lady Virginia a fost văzută în braţele
ducelui de Hertford. Urmăriţi continuarea.
Virginia a citit şi a doua oară articolul, temându-se că
Bofie exagerase cu amănuntele, pentru că nu era nevoie să
citeşti printre rânduri ca să-ţi dai seama că Dempster nu
crezuse un cuvânt. Va trebui să-l sune pe duce şi să-i spună
că era o aiureală totală. La urma-urmei, toţi ştiau că Bofie
era gay.
După câteva ceşti de cafea şi încă şi mai multe apeluri
ratate, Virginia a luat până la urmă receptorul şi a sunat
numărul lui Perry din Eaton Square. Începuse să sune când
s-a auzit o lovitură la uşa din faţă.

2650
 - JEFFREY ARCHER -

— Reşedinţa ducelui de Hertford, a zis o voce la celălalt

capăt al liniei pe care ea a recunoscut-o imediat.
— Sunt lady Virginia, Lomax. Mă întrebam dacă aş putea
vorbi cu…
Ciocănitul în uşă continua.
— Mi-e teamă că Înălţimea Sa nu este acasă, doamnă, a
spus valetul.
— Ştii cumva când se va întoarce?
— Nu, doamnă. A plecat azi-dimineaţă în grabă şi nu mi-a
spus nimic. Aţi dori să-l anunţ că l-aţi căutat?
— Nu, mulţumesc, a spus Virginia, lăsând jos receptorul.
Ciocănitul continua ca loviturile unui strângător de chirii
care ştie că eşti acasă.
Ea s-a dus ameţită la uşă, închipuindu-şi că Perry plecase
la ţară fără ea, pentru prima oară după mai mult de un an.
Avea nevoie de timp ca să se gândească, dar mai întâi trebuia
să scape de cine era la uşă.
A deschis-o şi era gata să-l certe pe intrus când l-a văzut
pe duce, într-un genunchi.
— Nu-mi spune că e prea târziu, bătrânico, a zis el,
privind-o pierdut.
— Sigur că nu e, Perry, dar ridică-te.
— Nu, până nu accepţi să te măriţi cu mine.
— Sigur că da, dragul meu. I-am spus deja lui Bofie că eşti
singurul bărbat din viaţa mea, dar n-a vrut să accepte, a
spus ea, ajutându-l pe duce să se ridice.
— Nu vreau să stau prea mult, fato, a zis el. Văd deja
capătul curcubeului, aşa că hai să-i dăm drumul.
— Înţeleg exact cum te simţi, a spus Virginia, dar nu crezi
că ar trebui să le spui copiilor tăi înainte de a face un pas
atât de important?
— Sigur că nu. Taţii nu cer permisiunea copiilor ca să se
însoare. Oricum, sunt sigur că vor fi încântaţi.
După trei săptămâni, mulţumită unei veşti de la un
prieten de familie, Nigel Dempster a tipărit o fotografie
exclusivă a ducelui şi ducesei de Hertford părăsind Oficiul de

2651
 - JEFFREY ARCHER -

Stare Civilă din Chelsea pe o ploaie torenţială. Şi fericita

pereche, a scris Nigel Dempster, îşi va petrece luna de miere
pe domeniul ducelui de lângă Cortona şi plănuieşte să se
întoarcă la castelul Hertford pentru a-şi petrece Crăciunul cu
familia.

2652
 - JEFFREY ARCHER -

31
Crăciunul la familia Hertford a fost îngheţat şi înăuntrul şi
în afara castelului. Chiar şi Clarence şi Alice erau clar
dezamăgiţi că tatăl lor se însurase fără să-i anunţe, iar
Camilla a explicat tuturor – şi familiei şi personalului – ce
părere avea despre uzurpatoare.
Ori de câte ori Virginia intra într-o cameră, Camilla pleca,
târându-şi soţul şi cei doi copii după ea. Totuşi, Virginia avea
un avantaj asupra celorlalţi membri ai familiei: exista o
cameră în care nu putea intra niciunul dintre ei şi unde
domnea opt ore din douăzeci şi patru.
În timp ce Virginia se ocupa noaptea de soţul ei, ziua se
ocupa de Clarence şi Alice, dându-şi seama că nu avea ce
face cu doamna Camilla, cu toate că nu renunţase complet la
soţul şi copiii ei.
Virginia s-a asigurat că ori de câte ori un membru al
familiei o vedea cu soţul ei, să pară blândă, grijulie şi
devotată, ocupându-se de toate nevoile lui. La sfârşitul
primei săptămâni, o parte din gheaţă a început să se
topească şi, spre încântarea ei, în Ajunul Crăciunului,
Clarence şi Alice i-au însoţit în plimbarea de dimineaţă. Au
fost surprinşi să afle cât de mult o interesa pe Virginia
întreţinerea domeniului.
— La urma-urmei, i-a spus ea lui Clarence, când vei ieşi
din armată, trebuie să ne asigurăm că vei prelua o afacere
înfloritoare şi nu domeniu muribund.
— Atunci va trebui să-mi găsesc o soţie la fel de
conştiincioasă ca tine, Virginia, a replicat el.
Unul câştigat, mai rămâneau doi.
Alice a fost următoarea la rând. Când şi-a deschis cadoul
de Crăciun şi a găsit ultimul roman al lui Graham Greene, Al
zecelea om, a întrebat:
— De unde ştiai că este scriitorul meu preferat?

2653
 - JEFFREY ARCHER -

— Este şi al meu, a zis Virginia, care citise la repezeală trei

romane ale lui Graham Greene după ce găsise o ediţie de
buzunar bine răsfoită pe noptiera lui Alice.
— Nu sunt surprinsă că avem asta în comun şi, cu toate
că Sfârşitul aventurii este excelentă, tot Stânca din Brighton
rămâne preferata mea.
— Nu e de mirare, a comentat Camilla. La urma-urmei, tu
şi Pinkie Brown aveţi atâtea în comun.
Alice s-a încruntat, cu toate că era clar că ducele n-avea
habar despre ce vorbeau. Doi câştigaţi, unul rămas.
Când copiii şi-au deschis cadourile de Crăciun, au strigat
încântaţi. Un ceas Star Trek pentru Tristan şi o păpuşă
Barbie pentru Kitty, pe care Virginia le cumpărase imediat
după ce aflase că mama lor iar refuzase să le cumpere,
preferând o ediţie prescurtată a dicţionarului Oxford şi o
trusă de cusut.
Darul pentru Camilla fusese cel mai greu de luat, până ce
Virginia găsise o fotografie cu ea cântând la flaut în orchestra
şcolii, iar Cook îi spusese că auzise că doamna iar se
apucase să cânte la instrument. La urma-urmei, ai o
grămadă de timp la dispoziţie când cel mai apropiat oraş e la
două sute de kilometri depărtare.
Când Camilla şi-a deschis cadoul şi a văzut instrumentul
strălucitor, a rămas mută. Virginia a considerat că alocaţia ei
lunară fusese bine cheltuită. Acest lucru a fost confirmat
când Tristan a venit la ea şi a spus:
— Mulţumesc, bunico, şi a sărutat-o.
Pe la sfârşitul celei de-a doua săptămâni, atât Clarence,
cât şi Alice erau de acord că tatăl lor avusese noroc să
găsească o asemenea perlă şi, deşi Camilla nu era de acord
cu fraţii ei, nu mai ieşea din cameră când intra Virginia.
În ziua plecării familiei, Virginia a făcut pacheţele cu
mâncare şi limonadă să aibă copiii în avion şi înainte ca toţi
să se urce în maşina care-i aştepta, toată lumea a sărutat-o,
cu excepţia lui Camilla, care doar i-a strâns mâna. Când
şoferul Rolls-Royce-ului a pornit pe lungul drum spre

2654
 - JEFFREY ARCHER -

Heathrow, Virginia nu a încetat să le facă semne cu mâna

până ce maşina n-a dispărut din vedere.
— Ce triumf pentru tine, a spus ducele când s-au întors în
castel. Ai fost magnifică, fata mea. Cred că, până la urmă,
chiar şi Camilla începuse să se îmblânzească.
— Mulţumesc, Perry, a zis Virginia, luându-l de mână. Dar
înţeleg sentimentele lui Camilla. La urma-urmei şi eu m-aş
simţi la fel dacă vreo femeie ar încerca să-i ia locul mamei.
— Ai un suflet generos, Virginia. Dar mă tem că există un
subiect adus în discuţie de Camilla şi despre care ar trebui
să vorbim.
Virginia a îngheţat. Cum de aflase Camilla despre
împrumut când ea avusese grijă ca Moxton să plece în
concediul lui de Crăciun înainte de sosirea familiei şi să nu
se întoarcă decât la o zi după plecarea lor.
— Îmi pare rău că aduc un astfel de subiect dureros în
discuţie, a spus ducele, dar eu nu întineresc şi trebuie să mă
gândesc la viitor, mai ales la al tău, fata mea.
Virginia n-a încercat să zică nimic pentru că şi ea se
gândise la asta. De asemenea, Desmond Mellor o învăţase că
atunci când încerci să închei o afacere, trebuie să te asiguri
că cealaltă parte începe licitaţia.
— Linia de finiş şi toate astea, a mai zis ducele. Deci m-am
hotărât să adaug un codicil la testament, astfel încât să nu
mai ai griji după moartea mea.
— Singura mea grijă, a zis Virginia, este că, după plecarea
ta, voi rămâne singură. Ştiu că e egoist din partea mea,
Perry, dar dacă ar fi după cum vreau eu, aş prefera să mor
înaintea ta. Chiar nu pot suporta gândul de a trăi fără tine. A
reuşit chiar să şi lăcrimeze.
— Cum de sunt atât de norocos? a întrebat ducele.
— Eu sunt cea norocoasă, a tors Virginia.
— Înainte de a-mi chema avocatul şi a da drumul
codicilului, bătrânico, aş vrea să te gândeşti la ce ai dori să-ţi
las. Sigur că vei primi Dower House de pe domeniu şi o

2655
 - JEFFREY ARCHER -

alocaţie de cinci mii pe lună, dar dacă mai este şi altceva

care ai dori în special, e suficient să-mi spui.
— Foarte frumos din partea ta, Perry. Acum nu mă pot
gândi la nimic. Eventual aş dori ceva care să-mi amintească
de tine.
Adevărul era că Virginia se gândise mult la acest subiect
pentru că făcea parte din planul ei de pensionare. Nu era
nevoie să i se amintească faptul că lipsise deja din unul sau
două testamente şi nu intenţiona s-o păţească şi a treia oară.
Totuşi, trebuia să cerceteze mai mult înainte de a-i spune
lui Perry ce micuţ memento şi-ar dori. Ştia exact omul
potrivit care ar fi putut s-o sfătuiască, dar nu-l putea invita
la castel în timp ce ducele era acasă. Nu conta, problema va
fi rezolvată peste două săptămâni când Perry se va duce la
Londra pentru întâlnirea anuală a regimentului său,
eveniment la care nu lipsea niciodată deoarece, fiind
colonelul onorific al regimentului, era aşteptat să prezideze la
cină.

2656
 - JEFFREY ARCHER -

32
Virginia i s-a alăturat lui Perry pe scurtul drum spre gara
locală.
— Aş vrea să merg şi eu cu tine, a zis ea în timp ce urcau
împreună pe peron.
— N-are rost, bătrânico, doar rămân peste noapte în oraş
şi mă voi întoarce mâine-seară.
— Când mă vei găsi pe peron, aşteptându-te.
— Nu trebuie, a zis el când trenul intra în staţie.
— Vreau să fiu aici când te vei întoarce, a zis ea când
ducele se urca în vagonul său de clasa întâi.
— E frumos din partea ta, fetiţo.
— La revedere, a strigat Virginia şi i-a făcut cu mâna, în
timp ce trenul a pornit spre Londra. A părăsit apoi gara
căutând pe altcineva.
— Sunteţi Poltimore? a întrebat ea un tânăr care stătea pe
trotuar şi părea puţin pierdut. Părul lui blond îi ajungea
aproape de umeri, purta o haină matlasată şi avea o
valijoară.
— Aşa este, Înălţimea Voastră, a spus el, înclinându-se
uşor. Nu mă aşteptam să veniţi să mă luaţi.
— A fost plăcerea mea, a zis Virginia când şoferul le-a
deschis portiera din spate.
Pe drumul de întoarcere la castel, Virginia i-a explicat de
ce a invitat un istoric specializat în artă de la Sotheby’s să
vadă colecţia Hertford.
— De o vreme, ducele e îngrijorat că ar fi putut trece cu
vederea vreun obiect de valoare care ar trebui asigurat.
Păstrăm, desigur, un inventar complet, dar cum soţul meu
nu e prea interesat în moştenirile de familie, m-am gândit că
ar fi bine să aduc inventarul la zi. La urma-urmei, niciunul
dintre noi nu întinerim.
— De abia aşteptam să văd colecţia, a replicat Poltimore.
Este un eveniment special să ţi se permită să vezi o colecţie
care nu este văzută de public. Sunt conştient, desigur, că
2657
 - JEFFREY ARCHER -

există picturi ale lui Constable la castelul Hertford şi

capodopera lui Turner, Mark’s Square, dar de abia aştept să
văd ce alte comori mai aveţi.
Şi eu, s-a gândit Virginia, dar nu a întrerupt discursul
entuziast al tânărului.
— Nu mi-a luat mult să descopăr că al treilea duce, care a
călătorit pe tot continentul în secolul al optsprezecelea, a
continuat Poltimore, a fost responsabil pentru strângerea
unei colecţii de o asemenea valoare.
— Dar nu a fost el cel responsabil de achiziţionarea
operelor lui Turner sau Constable, a spus Virginia.
— Nu, acesta a fost al şaptelea duce. El i-a comandat, de
asemenea, un portret al lui Catherine, ducesa de Hertford.
— Îl veţi găsi în salon, a zis Virginia, care studiase deja în
detaliu inventarul, înainte de a ajunge la concluzia că ducele
nu va fi de acord niciodată să se despartă de vreuna dintre
moştenirile de familie. Totuşi, spera că, în ultimii trei sute de
ani, ceva putea să le fi scăpat atenţiei.
La sosirea la castel, Virginia nu a pierdut timpul, ci l-a dus
pe omul de la Sotheby’s direct în bibliotecă, unde i-a arătat
trei volume groase, legate în piele, intitulate Colecţia
Hertford.
— Vă las cu munca dumneavoastră, domnule Poltimore.
Puteţi circula oriunde prin casă, gândindu-vă că scopul
principal pe care-l aveţi este să găsiţi orice am fi putut scăpa
din vedere.
— De abia aştept, a spus Poltimore, deschizând primul
volum.
Când s-a întors să plece, Virginia a mai spus:
— Ne îmbrăcăm special pentru cină, domnule Poltimore şi
aceasta va fi servită fix la ora opt.

— Am reuşit să verific aproape tot ce era listat în inventar,

a zis Poltimore la un pahar de vişinată înainte de cină, şi pot

2658
 - JEFFREY ARCHER -

să vă confirm că pare în ordine. Totuşi, cred că estimarea

curentă pentru asigurare este mult sub adevărata valoare a
colecţiei.
— Nu este de mirare, a spus Virginia. Mă îndoiesc că mulţi
dintre aristocraţi şi-au permis să-şi asigure posesiunile la
valoarea adevărată. Îmi aduc aminte că tata mi-a zis odată că
în cazul în care picturile familiei ar ajunge pe piaţă, nu ar
mai reuşi să le cumpere înapoi. Aţi găsit ceva semnificativ
care nu a fost menţionat în inventar?
— Până acum, nu. Dar nu am avut încă ocazia să verific
etajele superioare, lucru pe care-l voi face mâine-dimineaţă.
— Acelea sunt mai mult etajele personalului, a zis Virginia,
încercând să-şi ascundă dezamăgirea. Nu cred că veţi găsi
ceva valoros acolo. Dar vă puteţi uita, dacă tot aţi venit.
A sunat un gong şi ea şi-a condus invitatul la masă.

— Unde e domnul Poltimore, Lomax? l-a întrebat Virginia

pe valet când a coborât la micul dejun în dimineaţa
următoare.
— A mâncat mai devreme, Înălţimea Voastră, şi ultima
oară când l-am văzut era la ultimul etaj, notându-şi
tablourile agăţate pe pereţi.
Virginia s-a întors în bibliotecă după micul dejun şi a mai
verificat o dată inventarul, întrebându-se dacă ar mai putea
exista o capodoperă minoră pe undeva, de care ducele nu era
prea ataşat şi de care ar dori să se despartă. Totuşi, când s-a
uitat prin evaluările revizuite de Poltimore, nu exista nimic
care ar fi putut să-i permită să trăiască în stilul pe care-l
considera demn de o ducesă. Va trebui să se asigure că
alocaţia sa lunară va fi crescută de la 5.000 ₤ la 10.000 ₤ ca
să nu moară de foame. Starea ei de spirit nu s-a îmbunătăţit
când Poltimore i-a zis la prânz că nu găsise nimic de valoare
la ultimele două etaje.

2659
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu e prea surprinzător, având în vedere că sunt etajele

pentru personal, a replicat Virginia.
— Dar am găsit un desen ai lui Tiepolo şi o acuarelă de sir
Wiliam Russel Flint care ar trebui adăugate la inventar.
— Vă sunt recunoscătoare, a spus Virginia. Sper doar că
nu vi se va părea că vizita dumneavoastră aici a fost o
pierdere de timp.
— Nu, Înălţimea Voastră. A fost o experienţă plăcută şi în
cazul în care ducele ar considera că trebuie să vândă oricare
obiect din colecţia sa, am fi onoraţi să-l reprezentăm.
— Nu-mi imaginez în ce caz s-ar putea întâmpla asta, a
spus Virginia, dar dacă va fi nevoie, vom lua legătura
imediat.
— Vă mulţumesc. Mai am timp, a spus el, uitându-se la
ceas, să verific subsolul înainte de a pleca.
— Nu cred că veţi găsi ceva jos, a zis Virginia, în afara
câtorva oale şi tigăi şi o Aga antică despre care i-am spus
ducelui că ar trebui înlocuită de mult.
Poltimore a râs politicos, înainte de a termina ultima
bucată de budincă.
— Maşina vă aşteaptă să vă conducă la gară la două
patruzeci, a spus Virginia, deci veţi avea timp să prindeţi
ultimul tren de la trei şi cinci spre Londra.

Virginia vorbea cu grădinarul despre plantarea unui strat

nou de fucsii când l-a văzut pe Poltimore alergând către ea.
L-a aşteptat să-şi tragă sufletul, după care el a zis:
— Cred că am mai găsit ceva remarcabil, dar trebuie să
verific cu şeful departamentului de Cultură Chineză înainte
de a fi absolut sigur.
— Departamentul dumneavoastră de Cultură Chineză?
— Aproape nu le-am observat, ascunse într-un colţ al
coridorului ce ducea la subsol, chiar lângă cămară.

2660
 - JEFFREY ARCHER -

— Ce n-aţi observat? a spus Virginia, încercând să nu-şi

arate nerăbdarea.
— Două vaze albastru cu alb. Am verificat marcajele de la
bază şi cred că sunt din dinastia Ming.
Virginia a încercat să vorbească normal.
— Sunt suficient de valoroase pentru a fi adăugate la
inventar?
— Sigur că da, dacă sunt originale. O pereche de vaze
similară, dar mult mai mici decât ale Înălţimii Voastre au fost
aduse la o licitaţie la New York acum doi ani şi preţul de
vânzare a fost mai mare de un milion de dolari. Le-am făcut
câteva fotografii, a continuat Poltimore, mai ales ale
marcajelor şi pe care i le voi arăta expertului nostru în
cultura chineză de îndată ce mă voi întoarce în Bond Street.
Vă voi anunţa părerea mea în scris.
— Aş prefera să-mi telefonaţi, a zis Virginia. Nu aş vrea ca
ducele să-şi facă speranţe doar ca să afle că a fost o alarmă
falsă.
— Vă voi suna mâine, i-a promis Poltimore.
— Bine, atunci rămâne stabilit, a spus Virginia când un
valet a intrat cu o valiză pe care a pus-o în portbagajul
maşinii.
— Îmi iau la revedere de pe acum, Înălţimea Voastră.
— Nu încă, domnule Poltimore, a spus Virginia care i s-a
alăturat pe bancheta din spate. A aşteptat până ce au plecat,
după care i-a şoptit:
— Dacă ducele se hotărăşte să vândă vazele, cum i-aţi
recomanda să procedeze?
— În cazul în care expertul nostru confirmă că sunt din
dinastia Ming, vă vom sfătui care este modul cel mai potrivit
de vânzare pentru nişte obiecte de o asemenea valoare
istorică.
— Dacă este posibil, aş vrea să le vând cu cât mai puţină
agitaţie şi cu discreţie maximă.
— Desigur, Înălţimea Voastră, a spus Poltimore. Dar ar
trebui să vă spun că, în cazul în care numele de Hertford ar

2661
 - JEFFREY ARCHER -

fi legat de vaze, ar fi de aşteptat să se obţină un preţ mai

mare. Sunt sigur că ştiţi că două lucruri contează când apare
o descoperire de asemenea importanţă la o licitaţie:
provenienţa şi momentul în care obiectul a apărut pe piaţă.
Deci dacă puteţi combina numele Hertford cu trei sute de ani
de istorie, vă pot spune că acesta ar fi visul oricărei case de
licitaţii.
— Da, înţeleg diferenţa, a spus Virginia, dar, din motive
personale, ducele ar putea să dorească să-şi păstreze
anonimatul.
— Oricum veţi decide, noi, desigur, vă vom respecta
dorinţele, a spus Poltimore când maşina a ajuns în gară.
Şoferul a deschis portiera şi ducesa a coborât.
— De abia aştept să aflu veşti de la dumneavoastră,
domnule Poltimore, a zis ea când trenul a oprit la peron.
— Vă voi suna de îndată ce voi primi veşti şi, orice aţi
decide, să ştiţi că Sotheby’s va fi mândru să vă servească în
mod cât mai discret. El a dat uşor din cap înainte de a se
urca în tren.
Virginia nu s-a întors la maşină, ci a traversat podul
pietonal până la peronul doi şi a aşteptat doar câteva minute
înainte ca trenul de Londra să apară în gară. Când i-a făcut
semn cu mâna ducelui, el a răsplătit-o cu un zâmbet larg.
— Ce frumos că ai venit să mă aştepţi, bătrânico, a spus
el, aplecându-se s-o sărute.
— Nu fi prostuţ, Perry. De abia aşteptam să te văd.
— S-a întâmplat ceva interesant cât am lipsit eu? a
întrebat ducele, dându-i biletul conductorului.
— Am plantat un strat de fucsii care ar trebui să
înflorească la vară, dar, cinstit vorbind, mă interesează mai
mult să aflu ce s-a întâmplat la cina regimentului.

Poltimore s-a ţinut de cuvânt şi a sunat în după-amiaza

următoare pentru a-i spune Virginiei că domnul Li Wong,

2662
 - JEFFREY ARCHER -

expertul de la Sotheby’s, a studiat fotografiile vazelor şi mai

ales marcajele distinctive de pe postamente şi era aproape
sigur că erau din dinastia Ming. Totuşi a spus că va avea
nevoie să le examineze personal înainte de a-şi da sentinţa
finală.
Li a apărut după două săptămâni, când ducele îşi vizita
doctorul din Harley Street pentru controlul anual. Nu a fost
nevoie să stea peste noapte pentru că, în câteva minute, s-a
convins că cele două vaze erau opera unui geniu şi vor
aprinde interesul global al colecţionarilor de artă chineză de
vârf. A mai reuşit să adauge o dovadă de autenticitate.
După ce şi-a petrecut o zi la British Museum, adusese o
referinţă care sugera că, la începutul secolului al
nouăsprezecelea, al patrulea duce de Hertford fusese la
Beijing într-o misiune diplomatică a guvernului Maiestăţii
Sale. Cele două vaze erau probabil un dar de la împăratul
Jiaqing în cinstea evenimentului. Li a continuat prin a-i
aminti ducesei, de mai multe ori, că această dovadă istorică
va adăuga o valoare considerabilă celor două obiecte. Un
cadou format din două vaze Ming din partea unui împărat
pentru un duce care reprezenta un rege va face ca licitaţia să
zbârnâie.
Li a fost clar dezamăgit când Virginia i-a spus că, în cazul
în care ducele se va despărţi de vaze, era foarte improbabil că
va dori ca lumea să afle că vindea o moştenire de familie.
— Poate că Înălţimea Sa va aproba o simplă etichetă, gen
„proprietatea unui nobil”? a sugerat expertul chinez.
— Un compromis satisfăcător, a aprobat ducesa, care nu l-
a însoţit pe Li la gară pentru că dorea ca acesta să se
întoarcă repede în Londra înainte ca ducele să ia trenul
pentru Hertford.

Când Virginia a bătut la uşa studioului ducelui, şi-a

amintit de momentele în care era chemată de tatăl ei pentru

2663
 - JEFFREY ARCHER -

a fi certată din cauza vreunei pozne. Dar nu şi azi. Urma să i

se comunice ultimele detalii ale testamentului lui Perry.
O rugase la micul dejun să vină în studioul lui pe la
unsprezece pentru că urma să-l vadă pe avocatul familiei la
zece pentru a discuta despre conţinutul testamentului său,
mai ales despre forma codicilului propus. I-a reamintit
Virginiei să-i spună dacă exista ceva ce i-ar fi plăcut în mod
special să păstreze ca suvenir.
Când a intrat în biroul soţului ei, Perry şi avocatul s-au
ridicat imediat în picioare şi au rămas aşa până ce ea s-a
aşezat între ei.
— N-ai fi putut ajunge mai bine, a zis Perry, pentru că
tocmai am stabilit forma noului codicil care se referă la tine
şi pe care domnul Blatchford îl va adăuga testamentului.
Virginia şi-a aplecat capul.
— Mă tem, domnule Blatchford, a spus ducele, că soţia
mea este puţin deranjată de această experienţă, dar am
reuşit s-o conving că cineva trebuie să se ocupe de astfel de
lucruri pentru ca fiscul să nu-ţi devină cea mai apropiată
rudă. Blatchford a încuviinţat. Poate veţi fi amabil să-i
explicaţi ducesei detaliile codicilului ca să nu mai revenim iar
la acest subiect.
— Desigur, Înălţimea Voastră, a spus vârstnicul avocat,
care părea că va muri înaintea lui Perry. La decesul ducelui,
a continuat el, veţi primi o casă aflată pe domeniu şi
personalul asociat care să vă ajute. Veţi mai primi un
stipendiu lunar de cinci mii de lire sterline.
— Va fi suficient, fata mea? l-a întrerupt ducele.
— Mai mult decât suficient, dragă, a spus Virginia,
liniştită. Nu uita că dragul meu frate încă îmi mai dă o
alocaţie lunară pe care nu reuşesc niciodată s-o cheltuiesc.
— Am înţeles, a continuat Blatchford, că ducele v-a cerut
să vă alegeţi un memento personal pentru a vă aminti de el şi
mă întreb dacă v-aţi hotărât care va fi acela?
A durat o vreme până ce Virginia şi-a ridicat capul şi a
spus:

2664
 - JEFFREY ARCHER -

— Perry are un baston care-mi va aminti de el ori de câte

ori mă voi plimba seara prin grădină.
— Sigur nu ai dori ceva mai substanţial decât asta,
bătrânico?
— Nu, asta va fi destul, dragul meu. Virginia a tăcut o
vreme înainte de mai spune: totuşi, mărturisesc că am văzut
două vaze vechi sub scări pe care se adună praful şi care mi-
au plăcut întotdeauna, dar numai dacă suporţi să te desparţi
de ele. Virginia şi-a ţinut respiraţia.
— Nu sunt menţionate în inventarul familiei, a spus
Blatchford, deci cu permisiunea Înălţimii Voastre, voi adăuga
bastonul şi cele două vaze la codicil şi apoi veţi putea
autoriza exemplarul finalizat.
— Desigur, desigur, a spus ducele, care nu mai coborâse
sub scări de când era băiat.
— Îţi mulţumesc, Perry, a zis Virginia, eşti atât de generos.
Şi dacă tot sunteţi aici, domnule Blatchford, aş putea să vă
cer îndrumarea în altă problemă?
— Desigur, Înălţimea Voastră.
— Poate ar trebui şi eu să mă gândesc să-mi fac
testamentul.
— Foarte înţelept, dacă pot spune aşa, Înălţimea Voastră.
Voi fi fericit să vă schiţez unul. Ne putem întâlni cu altă
ocazie?
— Nu va fi necesar, domnule Blatchford. Am intenţia să
las tot ceea ce am soţului meu iubit.

2665
 - JEFFREY ARCHER -

33
Douăzeci de minute mai târziu o ambulanţă cu sirena
pornită a tras în faţa porţilor castelului.
Doi infirmieri, îndrumaţi de Virginia, au urmat-o repede în
dormitorul ducelui. L-au ridicat uşor pe targă, apoi l-au
coborât atenţi pe scări. Ea i-a ţinut mâna lui Perry şi a reuşit
să zâmbească slab când l-au urcat în ambulanţă.
Virginia s-a urcat şi ea pe o banchetă de lângă el şi nu i-a
dat drumul la mână în timp ce ambulanţa alerga pe
drumurile de ţară. După alte douăzeci de minute mai târziu,
au ajuns la spitalul local.
Un doctor, două asistente medicale şi trei infirmieri îi
aşteptau. Ducele a fost pus pe un cărucior care a fost trecut
prin uşile deschise într-o cameră privată, pregătită la
repezeală.
Toţi cei trei doctori care l-au examinat au ajuns la aceeaşi
concluzie, un atac minor de inimă. În ciuda diagnosticului,
medicul-şef a insistat să mai rămână în spital pentru mai
multe teste.

Virginia mergea în vizită la spital, la Perry, în fiecare

dimineaţă şi, cu toate că el i-a spus că era sănătos tun,
doctorii nu au fost de acord să-i dea drumul până ce nu s-au
convins că şi-a revenit complet şi Virginia a declarat clar, în
faţa asistentei-şefe, că el trebuie să respecte indicaţiile
doctorului.
În ziua următoare, le-a telefonat copiilor ducelui,
repetându-le diagnoza doctorilor de atac cardiac minor şi că,
atâta timp cât făcea exerciţii şi era atent la dietă, nu existau
motive să se creadă că nu va mai trăi mulţi ani. Virginia a
subliniat că doctorii nu credeau că era nevoie ca ei să dea
fuga acasă şi că de abia aştepta să-i vadă de Crăciun.

2666
 - JEFFREY ARCHER -

Dieta de pepene verde, peşte fiert şi salată verde fără

ingrediente nu au ameliorat temperamentul ducelui şi când i
s-a dat drumul acasă după o săptămână, asistenta-şefă i-a
dat Virginiei o listă cu lucrurile permise şi cele interzise: fără
zahăr, fără carbohidraţi, fără mâncăruri prăjite şi un singur
pahar cu vin la prânz – care nu trebuia să fie urmat de un
coniac sau de un trabuc. La fel de important era, a explicat
ea, ca el să facă o plimbare la aer curat câte o oră în fiecare
zi. Asistenta-şefă i-a dat Virginiei o copie a dietei
recomandate de spital pe care Virginia a promis că i-o va da
lui Cook atunci când vor ajunge acasă.
Cook nici n-a zărit dieta oferită de asistenta-şefă şi i-a
permis ducelui să-şi înceapă ziua ca întotdeauna, cu un
castron cu porridge şi zahăr brun, urmat de ouă ochiuri,
cârnaţi, două felii de şuncă şi mâncare de fasole (preferata
lui) cu sos HP. Aceasta este însoţită de toast din pâine albă
cu unt şi marmeladă şi cafea tare cu două linguriţe de zahăr.
Apoi se retrăgea să citească The Times în biroul lui, unde îi
era lăsat un pachet de Silk Cut pe braţul fotoliului. Pe la
unsprezece şi jumătate, valetul îi aducea o cană cu ciocolată
fierbinte şi o felie de tort de cafea, în caz că îi mai era puţin
foame şi care îi ajungea până la prânz.
Prânzul consta din peşte, exact cum îi recomandase
asistenta-şefă. Totuşi, acesta nu era fiert, ci prăjit în unt, cu
o farfurie mare de cartofi prăjiţi la îndemână. Tortul de
ciocolată – asistenta-şefă nu pomenise nimic de ciocolată –
era rar refuzat de duce, apoi urma altă cafea şi primul trabuc
al zilei.
Virginia îl lăsa să-şi facă siesta de după-masă, înainte de
a-l ruga să se plimbe mai mult pe domeniu ca să-şi facă
poftă pentru următoarea masă. După ce se schimba pentru
cină, ducele se bucura de o vişinată, poate două, înainte de a
se duce la masă, unde Virginia avea multă grijă în alegerea
vinurilor. Cook ştia prea bine că ducelui nu-i plăcea nimic
mai mult decât o friptură de muşchi file în sânge, cartofi
prăjiţi şi garnituri cu sos. Cook simţea că este de datoria ei

2667
 - JEFFREY ARCHER -

să-l facă pe duce fericit şi nu ceruse el oare câte două porţii

din toate felurile?
După cină, valetul îi turna un pahar de coniac şi îi tăia
vârful trabucului de Havana înainte de a i-l aprinde. Când se
retrăgeau în sfârşit la culcare, Virginia făcea tot posibilul să-l
provoace pe duce şi cu toate că reuşea rar, el adormea
întotdeauna extenuat.
Virginia şi-a menţinut această rutină cu plăcere,
permiţându-i orice soţului ei, cu toate că ar fi părut grijulie
oricărui observator, atentă şi devotată. Nu a zis nimic când el
n-a mai reuşit să-şi încheie nasturii de la pantaloni sau când
aţipea mult în timpul după-amiezii şi le spunea celor care o
întrebau:
— Nu l-am văzut niciodată mai în formă şi nu m-ar
surprinde dacă ar trăi o sută de ani, cu toate că asta nu era
exact ce avea ea de gând.

Virginia şi-a petrecut mult timp pregătind cea de-a

şaptezeci şi doua aniversare a lui Perry. O ocazie specială,
după cum le explica ea tuturor şi ducelui ar trebui să i se
permită, măcar o dată, să facă ceea ce doreşte.
După ce s-a bucurat de un mic-dejun zdravăn, Perry a
plecat împreună cu prietenii lui să împuşte fazani, ducându-
şi puşca de vânătoare Purdey sub braţ şi o sticlă de whisky
în buzunarul de la şold. Era în formă maximă în acea
dimineaţă şi a împuşcat douăzeci şi una de păsări înainte de
a reveni, extenuat, la castel.
S-a bucurat mult văzând carnea de vânat, carnaţii, ceapa,
cartofii prăjiţi şi o butelcuţă cu sos gras. Oare putea un om
să ceară mai mult, şi-a întrebat el prietenii. Ei au fost de
acord din toată inima şi au continuat să toasteze pentru
sănătatea lui. Ultimul dintre ei a plecat abia seara, în timp ce
el adormise.

2668
 - JEFFREY ARCHER -

— Ai atâta grijă de mine, bătrânico, a spus el când Virginia

l-a trezit să se schimbe pentru cină. Sunt un om grozav de
norocos.
— Ei, este o ocazie specială, dragul meu, a spus Virginia,
dându-i cadoul ei de aniversare. Ochii lui s-au aprins când a
rupt hârtia de ambalaj şi a descoperit o cutie de trabucuri
Romeo y Julieta.
— Preferatele lui Churchill, a declarat el.
— Şi el a trăit mai mult de nouăzeci de ani, i-a amintit
Virginia.
La cină, ducele părea puţin obosit. Totuşi a reuşit să-şi
termine budinca de jeleu înainte de a savura un pahar de
coniac şi primul trabuc al lui Churchill. Când au urcat
scările, puţin după miezul-nopţii, a fost nevoit să se prindă
de balustradă, luptându-se să urce fiecare treaptă, cu
celălalt braţ pus pe umerii Virginiei.
Când au ajuns în dormitor, el a reuşit să mai facă doar
câţiva paşi înainte de a se prăbuşi în pat. Virginia a început
să-l dezbrace încet, dar el adormise înainte de a-i scoate
pantofii.
Până ce l-a dezbrăcat şi i s-a alăturat în pat, el sforăia
liniştit. Virginia nu-l mai văzuse niciodată arătând atât de
mulţumit. A stins lumina.

Când Virginia s-a trezit în dimineaţa următoare, s-a întors

în pat şi a văzut că ducele încă zâmbea. A tras draperiile, s-a
dus în cealaltă parte a patului şi s-a uitat mai atentă. I s-a
părut că e puţin palid. I-a verificat pulsul, dar nu l-a găsit. A
stat pe marginea patului şi s-a gândit cu atenţie cum trebuia
să procedeze în continuare.
Mai întâi, a înlăturat toate semnele trabucurilor şi
coniacului, înlocuindu-le cu un bol cu nuci şi o carafă cu
apă cu o felie de lămâie. A deschis fereastra ca să intre puţin
aer proaspăt şi, după ce a mai verificat o dată camera, s-a

2669
 - JEFFREY ARCHER -

aşezat la măsuţa ei de toaletă, şi-a verificat machiajul şi s-a

calmat.
Virginia a mai stat câteva clipe înainte de a respira adânc
şi a ţipa tare. Apoi a alergat la uşă şi, pentru prima oară de
când se măritase cu Perry, a ieşit din dormitor în cămaşă de
noapte. A alergat în josul scării şi, când l-a zărit pe Lomax, i-
a spus cu o voce spartă:
— Cheamă ambulanţa. Ducele a avut un alt atac de inimă.
Valetul a ridicat imediat receptorul telefonului din hol.
Doctorul Ainsley a sosit după treizeci de minute, timp în
care Virginia se îmbrăcase şi-l aştepta în hol. L-a însoţit în
dormitor. Nu l-a examinat mult înainte de a-i spune ducesei
văduve ceea ce ea deja ştia.
Virginia a izbucnit în plâns şi nimeni nu a putut s-o
consoleze. Totuşi, a reuşit să le trimită telegrame lui
Clarence, Alice şi Camilla, după care i-a ordonat valetului să
mute două vaze albastru cu alb de pe coridorul servitorilor şi
să le pună în dormitorul ducelui. Lomax a fost nedumerit de
această cerere şi seara, mai târziu, i-a spus menajerei:
— Nu e ea însăşi, sărăcuţa.
Şoferul a fost chiar şi mai nedumerit când i-a cerut să
ducă vazele la Londra şi să le lase la Sotheby’s înainte de a
se duce la Heathrow să-l ia pe Clarence şi să-l aducă la
castelul Hertford.
Ducesa văduvă era îmbrăcată în negru, o culoare care-i
venea foarte bine şi, la un mic dejun uşor a citit necrologul
ducelui din The Times, care avea multe laude şi puţine
realizări. Totuşi, exista o propoziţie care i-a adus un zâmbet
pe faţă: Cel de-al treisprezecelea duce de Hertford a murit
paşnic, în somn.

2670
 - JEFFREY ARCHER -

34
Virginia se gândise mult cum să se comporte în
următoarele zile. De îndată ce familia se despărţea după
funeralii, intenţiona să facă nişte schimbări radicale la
castelul Hertford.
Al paisprezecelea duce a fost primul membru al familiei
care a sosit şi Virginia îl aştepta pe treapta de sus ca să-l
întâmpine. În timp ce urca, ea a făcut o mică reverenţă
pentru a demonstra că recunoaşte noua ierarhie.
— Virginia, ce ocazie tristă pentru noi toţi, a spus
Clarence. Dar cel puţin mă reconfortează gândul că i-ai fost
alături până în ultima clipă.
— Ce amabil eşti, Clarence. A fost o binecuvântare pentru
mine că dragul meu Perry n-a suferit nicio durere când a
răposat.
— Da, am fost uşurat să aflu că tata a murit paşnic, în
somn. Slavă Domnului pentru micile favoruri.
— Sper că nu va trece mult până ce mă voi alătura lui, a
spus Virginia, deoarece, la fel ca regina Victoria, îmi voi jeli
dragul soţ până ce voi muri şi eu. Valetul şi două ajutoare au
apărut şi au început să scoată bagajele din maşină. Te-am
cazat în vechea ta cameră acum, a zis Virginia. Dar, desigur,
eu mă voi muta în casa mea după înmormântarea lui Perry.
— Nu e nicio grabă, a spus Clarence. Eu mă voi întoarce la
regiment după funeralii şi, oricum, ne vom baza pe tine ca să
ţii lucrurile în mişcare în absenţa mea.
— Voi fi fericită să fac tot ce pot. De ce să nu discutăm ce
ai în minte după ce ai despachetat şi ai mâncat ceva?
Ducele a întârziat câteva minute la prânz şi şi-a cerut
scuze, explicându-i că mai mulţi oameni îi telefonaseră,
cerându-i să discute de urgenţă.
Virginia s-a întrebat cine îi telefonase, dar s-a mulţumit să
spună:
— Mă gândeam că ar fi bine să ţinem funeraliile joi, dar
numai dacă eşti de acord.
2671
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt fericit să-ţi respect dorinţele, a spus ducele. Poate

te-ai putea gândi şi la slujbă şi la cei pe care va trebui să-i
invităm la recepţia de după aceea?
— Am început deja să fac lista. Ţi-o voi da azi, mai târziu.
— Mulţumesc, Virginia. Ştiam că mă pot baza pe tine. Am
nişte discuţii pe care trebuie să le port în după-amiaza
aceasta, aşa că sper că vei fi aici când soseşte Alice.
— Desigur. Şi când crezi că vor veni Camilla şi familia ei?
— Mai târziu în seara aceasta, dar cum eu voi fi în biroul
tatălui meu…
— În biroul tău, a spus Virginia, încet.
— Va mai dura o vreme să mă obişnuiesc. Ai vrea să-mi
spui când vine Alice?

Virginia muncea la lista invitaţilor care vor asista la

recepţia privată care va urma funeraliilor, precum şi la cei
care nu vor asista, când un taxi a tras în faţa castelului şi
Alice a coborât. De îndată, şi-a luat locul în vârful scării.
— Biata Virginia, au fost primele cuvinte ale lui Alice când
a întâmpinat-o. Cum rezişti?
— Nu prea bine. Dar toţi sunt atât de amabili şi
înţelegători, ceea ce mă întăreşte.
— Aşa şi trebuie, a spus Alice. La urma-urmei, tu ai fost
stânca şi sufletul lui pereche.
— Ce drăguţă eşti să-mi spui asta, a zis Virginia,
conducând-o pe Alice în susul scărilor în camera de oaspeţi
pe care o alesese pentru ea. Îl voi anunţa pe Clarence că ai
venit.
A coborât şi a intrat în biroul ducelui fără să bată la uşă şi
l-a găsit pe Clarence adâncit în conversaţie cu domnul
Moxton, administratorul domeniului. Amândoi s-au ridicat în
picioare la intrarea ei.

2672
 - JEFFREY ARCHER -

— M-ai rugat să te anunţ când vine Alice. Am dus-o în

camera Carlyle. Sper că poţi să ni te alături la ceai peste
jumătate de oră.
— S-ar putea să nu reuşesc, a zis ducele, înclinând uşor
din cap, clar deranjat că fusese întrerupt, ceea ce Virginiei i
s-a părut ciudat. A plecat fără să mai zică nimic şi s-a retras
în salon, unde Montgomery, bătrânul labrador al lui Perry, s-
a ridicat şi a început să dea din coadă. Ea s-a aşezat lângă
uşa deschisă, ceea ce-i permitea să urmărească venirile şi
plecările de pe coridor. Voia să discute cu Clarence despre
înlocuirea lui Moxton în viitorul nu prea îndepărtat.
Următoarea persoană care a intrat în biroul ducelui a fost
valetul, care n-a ieşit decât după patruzeci de minute. A
dispărut apoi sub scări şi s-a întors după câteva minute
însoţit de bucătăreasă, pe care Virginia n-o mai văzuse
niciodată urcând la parter.
După douăzeci de minute, bucătăreasa a reapărut şi s-a
grăbit să coboare. Virginia se întreba de ce durase atât de
mult, doar dacă nu discutaseră meniul recepţiei,
responsabilitate pe care presupusese că ducele o va lăsa în
grija ei.
Virginia a fost distrasă de o bătaie puternică la uşa de
intrare, dar înainte de a răspunde, Lomax a apărut şi a
deschis-o.
— Bună seara, dr. Ainsley, a zis el. Înălţimea Sa vă
aşteaptă.
Când au traversat holul, Moxton a ieşit din birou, a dat
mâna cu dr. Ainsley şi a părăsit casa în grabă. Cu toate că o
observase pe Virginia stând în uşa salonului, nu a salutat-o.
Va scăpa şi de el de îndată ce Clarence se va întoarce la
regiment.
Virginia a fost încântată când a văzut-o pe Alice coborând
scările şi a ieşit repede din salon să i se alăture.
— Mergem să-l vedem pe fratele tău? a spus ea, fără să
aştepte un răspuns. Ştiu că de abia aşteptă să vă întâlniţi, a

2673
 - JEFFREY ARCHER -

mai spus când a deschis uşa biroului şi a intrat fără să bată.

Ambii bărbaţi s-au ridicat iar în picioare.
— Alice a coborât şi mi-am amintit că voiai s-o vezi
imediat.
— Desigur, a spus Clarence, îmbrăţişându-şi sora. Mă
bucur să te văd, draga mea.
— Mă gândeam să bem ceaiul împreună în salon.
— Frumos din partea ta, Virginia, a zis Clarence, dar aş
dori să stau câteva minute singur cu sora mea, dacă nu te
superi.
Alice a părut surprinsă auzind tonul aspru din vocea
fratelui ei, iar Virginia a ezitat un moment înainte să spună:
— Da, desigur, şi s-a retras în salon. De data aceasta,
Montgomery nici măcar nu şi-a ridicat capul.
Dr. Ainsley a ieşit din birou după douăzeci de minute şi a
plecat şi el fără să o salute pe mâhnită văduvă. Virginia a
aşteptat răbdătoare ca ducele s-o cheme în birou, dar el n-a
chemat-o şi, când o servitoare, al cărei nume nu reuşea
niciodată să şi-l amintească, a început să aprindă luminile în
toată casa, s-a decis că era timpul să se schimbe pentru
cină. Abia ieşise din baie când a auzit o maşină venind pe
alee. S-a dus la geam şi a văzut-o pe Camilla cu familia ei
întâmpinaţi de Clarence. S-a îmbrăcat repede şi, când a
deschis uşa de la dormitor, după câteva minute, l-a văzut pe
valet şi pe cei doi copii îndreptându-se spre apartamentul din
colţ, pe care nu li-l dăduse ea.
— Unde e mama voastră? i-a întrebat Virginia.
Copiii s-au întors, dar Lomax i-a răspuns:
— Înălţimea Sa a rugat-o pe lady Camilla şi pe soţul ei să i
se alăture în birou şi a cerut să nu fie deranjat.
Virginia a închis uşa în spatele ei. Niciodată Lomax nu i se
mai adresase aşa. A încercat să se concentreze asupra
machiajului, dar nu a reuşit să nu se întrebe despre ce
discutau în vechiul birou al ducelui. A presupus că totul va fi
dezvăluit la cină.

2674
 - JEFFREY ARCHER -

După o jumătate de oră, Virginia a coborât încet scara, a

traversat holul şi a intrat în salon unde, spre uimirea ei, nu
mai era nimeni. A stat şi a aşteptat, dar tot singură a rămas.
Când pendula a bătut de opt, s-a dus în sufragerie şi a văzut
că masa fusese pusă pentru o singură persoană.
— Unde este restul familiei? a întrebat ea când a apărut
Lomax cu un castron mic cu supă.
— Înălţimea Sa, lady Camilla şi lady Alice cinează în
bibliotecă, a spus el, fără să mai explice şi altceva.
Virginia a tremurat, cu toate că focul ardea puternic în
cămin.
— Şi copiii?
— Au mâncat deja şi cum erau obosiţi după drumul lung,
s-au dus direct la culcare.
Un sentiment de groază a pătruns-o şi a încercat să se
convingă că nu avea de ce să se îngrijoreze, dar fără prea
mult succes. A aşteptat până ce pendula din hol a bătut ora
nouă înainte de a părăsi încăperea şi a urcat încet scările
până în camera ei. S-a dezbrăcat şi s-a urcat în pat, dar n-a
adormit. Niciodată nu se simţise mai singură.

Virginia s-a simţit uşurată când Clarence şi Alice i s-au

alăturat la micul dejun în următoarea dimineaţă, dar apoi şi-
a dat seama că discuţia era politicoasă şi formală, de parcă
ar fi fost o străină în propria sa casă.
— Am terminat aproape ordinea slujbei, a zis Virginia, şi
m-am gândit că poate…
— Nu e nevoie să-ţi mai pierzi timpul cu asta, a întrerupt-o
Clarence. Am o întâlnire cu episcopul la zece în dimineaţa
aceasta şi mi-a spus că a stabilit toate detaliile ceremoniei
împreună cu tata mai demult.
— Şi este de acord cu mine că joi…

2675
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, a replicat ferm Clarence. El recomandă ziua de

vineri, care ar fi mai convenabilă pentru prietenii tatălui meu
care vor veni din Londra.
Virginia a ezitat înainte de a spune:
— Şi lista cu invitaţi, nu ai vrea să vezi recomandările
mele?
— Am stabilit lista finală noaptea trecută, a spus Alice.
Dar dacă sunt câteva nume pe care ai dori să le adaugi, te
rog să-mi spui.
— Pot să vă ajut cumva? a întrebat Virginia, încercând să
nu pară disperată.
— Nu, mulţumesc, a spus Clarence. Ai făcut deja destul.
Şi-a împăturit şerveţelul şi s-a ridicat. Vă rog să mă scuzaţi.
Nu vreau să întârzii la întâlnirea cu episcopul. A plecat fără
să mai zică altceva.
— Şi eu ar trebui să plec, a spus Alice. Am multe de făcut
ca totul să fie în ordine până vineri.
După micul dejun, Virginia s-a plimbat pe afară încercând
să-şi dea seama care era cauza acestei schimbări bruşte de
atitudine. S-a liniştit puţin gândindu-se că mai avea casa,
cinci mii de lire pe lună şi două vaze Ming despre care Li
Wong îi spusese că valorează cel puţin un milion. Zâmbetul i-
a dispărut când a văzut-o pe Camilla şi pe soţul ei ieşind din
biroul administratorului domeniului.
Virginia a prânzit singură şi s-a hotărât să se ducă în oraş
şi să-şi mai cumpere nişte haine noi pentru că intenţiona să-
şi arunce hainele de doliu după ce vor pleca ceilalţi. Când s-a
întors la castel în acea seară, de sub uşa biroului se vedea
lumină şi i s-a părut că aude vocea stridentă a lui Camilla.
Virginia a cinat singură în camera ei, gândindu-se întruna
la acelaşi lucru. Începea să-şi dorească ca Perry să mai fie în
viaţă.

2676
 - JEFFREY ARCHER -

Abaţia St Albans era plină deja când a intrat Virginia.

Uşierul a condus-o pe ducesa văduvă pe culoar până în
rândul al doilea. Nu s-a simţit capabilă să protesteze în timp
ce o mie de ochi o urmăreau.
Când primele bătăi de clopot care vesteau ora unsprezece
au răsunat din turnul catedralei, s-a auzit orga şi
congregaţia s-a ridicat. Sicriul, acoperit cu decoraţii şi
onoruri a înaintat încet pe coridor, purtat pe umerii a şase
gărzi Coldstream, urmaţi de familie. De îndată ce a fost pus
pe postament, ducele, cele două surori şi nepoţii şi-au luat
locurile din primul rând. Nu s-au uitat în spate.
Slujba a trecut ca prin ceaţă pentru Virginia, care încerca
încă să-şi dea seama ce se întâmplase. În timpul ceremoniei
de înmormântare, ţinută pe terenul catedralei, i s-a permis
doar să facă un pas înainte şi să arunce o lopată cu pământ
pe sicriu înainte de a se întoarce printre ceilalţi. După ce
familia şi câţiva prieteni apropiaţi au părăsit cimitirul, a fost
obligată să se întoarcă acasă cu Percy, unchiul ducelui, care
i-a acceptat explicaţia că fusese o scăpare din vedere pentru
că toţi erau supuşi unei presiuni enorme.
În timpul recepţiei, Virginia s-a amestecat printre invitaţi
dintre care mulţi au fost amabili şi au consolat-o, în timp ce
alţii i-au întors spatele când s-a apropiat de ei. Totuşi, cea
mai mare surpriză a aşteptat-o după plecarea ultimului
invitat, când Clarence a vorbit cu ea pentru prima oară în
acea zi.
— În timp ce erai la slujbă, a zis el, toate obiectele tale
personale au fost împachetate şi mutate în casa Dower. O
maşină te aşteaptă să te ducă imediat acolo. În biroul meu se
va ţine o întrunire mâine-dimineaţă, la unsprezece, la care
sper că vei participa. Sunt multe subiecte serioase despre
care vreau să discutăm, a mai zis el, amintindu-i Virginiei de
tatăl ei.
Fără alt cuvânt, ducele s-a dus la uşa din faţă, a deschis-o
şi a aşteptat să plece Virginia, astfel încât ea să-şi poată
începe prima zi a exilului.

2677
 - JEFFREY ARCHER -

35
Virginia s-a trezit devreme în dimineaţa următoare şi a
inspectat casa Dower, care s-a dovedit a fi destul de mare
pentru cineva care locuia singur. Personalul ei consta dintr-
un valet, o menajeră şi o bucătăreasă, nici mai mult, nici mai
puţin decât precizase Perry în testament.
La unsprezece fără zece a sosit o maşină s-o ducă la
castel, care, cu câteva zile înainte, fusese doar în stăpânirea
ei.
Uşa din faţă a castelului s-a deschis când maşina s-a oprit
în faţă şi, după un indiferent:
— Bună dimineaţa, Înălţimea Voastră, valetul a însoţit-o în
biroul soţului ei. Lomax a bătut încet în uşă, a deschis-o şi s-
a dat într-o parte pentru a o lăsa pe ducesa văduvă să între.
— Bună dimineaţa, a spus Clarence, ridicându-se de la
locul lui din spatele mesei. A aşteptat până ce Virginia s-a
aşezat pe singurul scaun liber. Ea le-a zâmbit surorilor lui,
dar ele nu au zâmbit ca răspuns.
— Mulţumesc că ai venit, a zis Clarence, de parcă avusese
de ales. Ne-am gândit că ar fi util să-ţi spunem că ştim ce ai
plănuit pentru viitor.
Virginia a simţit că el ar fi vrut să spună „viitorul tău”.
— Amabil din partea voastră, a zis ea.
— Eu mă voi întoarce la regiment peste câteva zile şi nu
voi reveni până la Crăciun. Alice se va întoarce luni la New
York.
— Şi cine va conduce domeniul? a întrebat Virginia,
sperând că şi-au venit în fire în cele din urmă.
— Le-am încredinţat această responsabilitate lui Shane şi
Camilla – cu binecuvântarea tatălui meu, aş putea spune,
pentru că el a admis că eu voi dori întotdeauna să fiu militar
şi nu eram făcut să devin fermier. Shane, Camilla şi copiii
vor locui la castel, conform unei alte dorinţe a tatălui meu.
— Cât de potrivit, a zis Virginia. Sper că-mi vei permite să
ajut şi eu, cel puţin în perioada de tranziţie?
2678
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu va fi necesar, a spus Camilla, vorbind pentru prima

oară. Am primit o ofertă bună pentru ferma noastră din Noua
Zeelandă şi soţul meu se va întoarce pentru a finaliza
vânzarea şi a se ocupa de alte probleme care-i solicită
atenţia, după care va reveni să preia administrarea
domeniului. Cu ajutorul domnului Moxton, eu voi menţine
lucrurile în stare de plutire până la întoarcerea lui.
— Mă gândeam doar că…
— Nu e nevoie, a spus Camilla, ne-am gândit la toate.
— Şi mă tem, Virginia, că mai există o problemă despre
care trebuie să discutăm, a zis Clarence. Virginia s-a mişcat,
deranjată, în scaunul ei. Domnul Moxton mi-a atras atenţia
că tata, fără ca eu să ştiu, ţi-a împrumutat 185.000 ₤. Din
fericire, Moxton a avut bunul simt să formalizeze acest
aranjament, a spus Clarence, întorcând a treia pagină a unui
document pe care Virginia îl văzuse semnându-l. Şi-a dorit
să fi petrecut mai mult timp citind primele două pagini.
— Împrumutul a fost făcut pe o perioadă de cinci ani, cu o
dobândă compusă de cinci la sută. Dacă tata murea înainte,
suma completă urma să fie plătită în douăzeci şi opt de zile.
M-am consultat cu un contabil al meu şi el mi-a scris să mă
anunţe – şi-a întors atenţia spre scrisoarea de pe masă – că,
împreună cu dobânda cumulată, suma exactă pe care o
datorezi domeniului este de 209.145 ₤. Deci trebuie să te
întreb, Virginia, ai cu ce plăti această sumă?
— Dar Perry mi-a spus că, în cazul în care va muri
înaintea mea – şi-mi amintesc exact cuvintele lui – datoria va
fi anulată.
— Ai vreo dovadă? a întrebat Camilla.
— Nu. Dar mi-a dat cuvântul lui, ceea ce ar trebui să fie de
ajuns.
— Nu discutăm despre cuvintele lui, a zis Camilla, ci
despre ale tale.
— Şi chiar dacă ar fi spus asta, a zis Clarence, nu l-a
anunţat pe Moxton despre acest aranjament. Nu există nicio
menţiune în înţelegerea iniţială, semnată tot de tatăl meu.

2679
 - JEFFREY ARCHER -

Clarence a întors hârtia şi Virginia a văzut o semnătură pe

care o cunoştea bine.
— Mă voi consulta cu avocaţii mei, s-a bâlbâit ea, neştiind
ce altceva să spună.
— Noi ne-am consultat deja cu ai noştri, a spus Alice, şi
domnul Blatchford a confirmat că în testamentul tatălui
nostru nu este menţionat un astfel de cadou, doar alocaţia
de cinci mii de lire pe lună, un baston de măceş şi două vaze
din porţelan.
Virginia şi-a suprimat un surâs.
— Dacă nu poţi plăti împrumutul, a continuat Clarence,
contabilul nostru a găsit un compromis care sper că ţi se va
părea acceptabil. A întors scrisoarea. Dacă-ţi vom reţine
alocaţia lunară de cinci mii de lire, întreaga sumă va fi plătită
cam în patru ani, după care alocaţia ţi se va da înapoi.
— Totuşi, dacă vei muri cândva în următorii patru ani, a
intervenit Camilla, permite-mi să te asigur că datoria va fi
anulată.
Virginia a tăcut o vreme înainte de a izbucni:
— Şi cum voi supravieţui până atunci?
— Tata mi-a zis de mai multe ori, a spus Clarence, că
fratele tău îţi oferă o alocaţie lunară generoasă despre care ai
zis că n-o poţi cheltui în întregime, deci am presupus…
— A oprit plata alocaţiei în ziua în care m-am măritat cu
tatăl tău.
— Atunci trebuie să sperăm că după ce va afla noua
situaţie, va accepta să-ţi plătească din nou alocaţia, altfel vei
fi nevoită să te bazezi pe bunurile tale substanţiale despre
care i-ai spus tatălui meu. Desigur, dacă poţi plăti întregul
împrumut în douăzeci şi opt de zile, s-ar rezolva problema.
Virginia şi-a aplecat capul şi a izbucnit în lacrimi, dar
când s-a uitat în sus în cele din urmă, era clar că nu
impresionase pe nimeni.
— Poate a venit momentul să discutăm unele aranjamente
casnice, a spus Camilla. După cum ţi-a explicat fratele meu,
soţul meu va prelua conducerea domeniului şi familia

2680
 - JEFFREY ARCHER -

noastră va locui în castel. Clarence şi Alice vor reveni din

când în când, dar în absenţa fratelui meu eu voi fi stăpâna
castelului Hertford. Camilla a aşteptat ca vorbele să fie
înţelese înainte de a continua. Aş dori să fie clar, astfel încât
să nu mai existe neînţelegeri în viitor, că tu nu vei fi bine-
venită aici niciodată, inclusiv de Crăciun şi la alte sărbători.
De asemenea, nu vei încerca să iei legătura cu niciunul
dintre copiii mei sau cu alţi membri ai personalului
domeniului. I-am explicat clar dorinţele mele şi lui Lomax.
Virginia s-a uitat la Clarence, apoi la Alice, dar era clar că
familia era unită.
— Doar dacă nu ai ceva de întrebat referitor la viitoarele
tale aranjamente, a spus Clarence, nu mai avem ce discuta
cu tine.
Virginia s-a ridicat şi a ieşit din cameră cu câtă demnitate
a reuşit. A mers încet pe hol până la uşa din faţă, pe care
valetul i-o ţinea deschisă. Nu i-a spus nimic când a ieşit
ultima oară din castel. A auzit doar uşa închizându-se în
spatele ei.
Altă uşă era deschisă pentru a-i permite să fie condusă
înapoi la casa Dower. Când a coborât, s-a dus direct în biroul
ei, a ridicat receptorul şi a format un număr din Londra,
fiind întâmpinată de prima voce prietenoasă din acea zi.
— Mă bucur să vă aud, Înălţimea Voastră. Cu ce vă pot
ajuta?
— Vreau să ne întâlnim cât mai curând posibil, domnule
Poltimore, pentru că m-am răzgândit.

2681
 - JEFFREY ARCHER -

36
— Nu mă îndoiesc, a spus Poltimore, că aţi luat o decizie
înţeleaptă. Dar pot să vă întreb cum de v-aţi schimbat
părerea?
— Răposatul meu soţ nu ar fi dorit ca cineva să creadă că-
şi vinde moştenirile de familie.
— Şi noul duce? a întrebat Poltimore. Ce părere are?
— Cinstit vorbind, Clarence n-ar putea deosebi un Ming de
un Tupperware.
Poltimore nu ştia dacă e cazul să râdă, aşa că s-a
mulţumit să spună:
— Înainte de a permite ca vazele să intre la licitaţie,
Înălţimea Voastră, ar trebui să ştiţi că mi s-au oferit şapte
sute de mii de lire pentru ele de la un dealer independent din
Chicago şi sunt sigur că-l pot convinge să dea peste un
milion. Şi poate s-ar putea face fără ca nimeni să nu afle că
această tranzacţie a avut loc.
— Dar sunt sigură că un dealer ar vinde vazele mele unuia
dintre clienţi?
— Obţinând în acelaşi timp un profit frumos pentru el
însuşi şi de aceea sunt sigur că ar da un preţ mai mare decât
la licitaţie.
— Dar se poate că, dacă vazele ajung la o licitaţie, acelaşi
dealer le-ar putea obţine pentru mai puţin de un milion.
— Este foarte improbabil, Înălţimea Voastră, în cazul unor
obiecte de o asemenea importanţă. Şi în ciuda acestei
posibilităţi, consider că merită să ne asumăm riscul, pentru
că am fost deja abordat de cinci colecţionari de vârf din
domeniu şi toţi au fost foarte interesaţi, inclusiv directorul
Muzeului Naţional din China, din Beijing.
— M-aţi convins, a zis Virginia. Aşa că în ce fel ar trebui să
procedez în continuare?
— După ce semnaţi formularul de predare, puteţi lăsa
totul în grija mea. Este la timp pentru a prinde vânzarea de
toamnă, care este una dintre cele mai populare din an şi am
2682
 - JEFFREY ARCHER -

sugerat deja să prezentăm vazele Hertford pe coperta

catalogului. Puteţi să fiţi asigurată, clienţii noştri vor şti sigur
cât de importante le considerăm noi.
— Pot să vă spun ceva confidenţial, domnule Poltimore?
— Desigur, Înălţimea Voastră.
— Aş dori foarte mult să existe cât mai puţină publicitate
înainte de licitaţie, dar cât mai multă după aceea.
— Asta nu va fi o problemă, mai ales că ziariştii care se
ocupă de artă de la ziarele naţionale vor participa la vânzare.
Şi în cazul în care pentru vaze se obţine preţul pe care-l
anticipăm, presa va deveni foarte interesată, deci puteţi fi
sigură că în dimineaţa următoare toţi vor afla despre
triumful dumneavoastră.
— Nu mă interesează oricine, a spus Virginia, ci doar un
anumit membru al familiei.

— O căţea îngâmfată, a zis Virginia.

— Chiar aşa de rău? a întrebat Priscilla Bingham, după ce
fuseseră luate farfuriile de la desert.
— Mai rău. Îşi dă aerele unei mari ducese, dar nu e mai
mult decât soţia unui fermier de la antipozi.
— Şi zici că e a doua fiică?
— Aşa e. Dar se poartă de parcă e stăpâna castelului
Hertford.
— Nu s-ar schimba asta dacă ducele s-ar însura şi s-ar
hotărî să-şi ia locul de drept în familie?
— Puţin probabil. Clarence e însurat cu armata şi speră să
devină viitorul colonel al regimentului.
— Ca şi tatăl lui înaintea sa.
— Nu e ca tatăl lui, a spus Virginia. Dacă Perry ar mai fi
trăit, nu le-ar fi permis să mă umilească aşa. Dar intenţionez
să râd eu ultima. A scos un catalog proaspăt tipărit din
geantă şi i l-a dat prietenei ei.

2683
 - JEFFREY ARCHER -

— Astea sunt vazele despre care mi-ai povestit? a întrebat

Priscilla, privind coperta cu admiraţie.
— Ele sunt. Şi vei vedea cât voi câştiga dacă întorci pagina
la lotul patruzeci şi trei.
Priscilla a răsfoit paginile şi când a ajuns la Lotul 43, două
vaze Ming, circa 1462, ochii ei s-au fixat pe estimarea de
preţ. A deschis gura, dar n-a zis nimic.
— Ce generos a fost ducele, a spus ea în cele din urmă.
— Habar n-avea cât valorau, a zis Virginia, altfel nu mi le-
ar fi dat.
— Dar e sigur că familia va afla cu mult înainte de
vânzare.
— Nu e probabil. Clarence e îngropat undeva în Borneo,
Alice e în New York, vânzând cutii cu parfum şi Camilla nu
părăseşte castelul decât dacă e obligată.
— Dar credeam că vrei să afle?
— Doar după vânzare, când voi fi încasat deja cecul.
— Dar chiar şi atunci s-ar putea să nu afle.
— Domnul Poltimore, care conduce licitaţia, mi-a spus că
a fost contactat deja de corespondenţi de artă, aşa că ne
putem aştepta să avem o acoperire bună în presă în
dimineaţa de după licitaţie. Şi atunci vor afla şi va fi deja
prea târziu pentru că voi fi depus banii în bancă. Sper că vei
reuşi să vii la licitaţie joia viitoare, seara, Priscilla şi pe urmă
putem lua cina la Annabel’s pentru a aniversa. Am rezervat
chiar masa preferată a lui Perry. Va fi exact ca pe vremuri.
— Ca pe vremuri, a repetat Priscilla, când a apărut un
ospătar aducând cănile de cafea. Ceea ce-mi aduce aminte,
ai mai auzit ceva de fostul tău soţ după mica luptă cu Mellor
Travel?
— Dacă vorbeşti de Giles, mi-a trimis o felicitare de
Crăciun pentru prima oară în mai mulţi ani, dar eu nu i-am
răspuns.
— Am văzut că iar e în prima bancă.

2684
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, a fost asmuţit împotriva surorii sale. Dar e aşa un

pămpălău că sunt sigură că o lasă să câştige întotdeauna, a
mai zis Virginia după ce a luat o gură de cafea.
— Şi acum ea e baroneasă.
— Da, pe viaţă. Oricum şi-a dobândit locul în Camera
Lorzilor pentru că a susţinut-o pe Margaret Thatcher când a
candidat pentru Partidul Conservator. E suficient să te facă
să-i votezi pe laburişti.
— Ca să fim cinstiţi, Virginia, presa pare să fie de acord că
face treabă bună ca prim-ministru.
— Mai bine şi-ar petrece timpul având grijă de sănătatea
propriei familii. Băutură, droguri, trei într-un pat, asaltarea
unui ofiţer al poliţiei şi nepoata la închisoare.
— Doar pentru o noapte, i-a amintit Priscilla. Şi a revenit
la Slade în semestrul următor.
— Cred că cineva a tras sforile ca să reuşească, a zis
Virginia.
— Probabil fostul tău soţ, a sugerat Priscilla. Poate o fi el
în opoziţie, dar bănuiesc că are destule relaţii.
— Şi soţul tău? a întrebat Virginia, dorind să schimbe
subiectul. Sper că e bine, a adăugat ea, dorind să audă
altceva.
— Tot mai produce o sută de mii de borcane de pastă de
peşte pe săptămână, ceea ce-mi permite să trăiesc la fel ca o
ducesă, chiar dacă nu sunt.
— Şi fiul tău tot se ocupă de PR la Farthings Kaufman? a
întrebat Virginia, ignorând înţepătura.
— Da, aşa este. De fapt, Clive speră că nu va mai dura
mult înainte de a i se cere să se alăture consiliului de
administraţie.
— Îl ajută probabil faptul că Robert este un vechi prieten
al preşedintelui.
— Şi ce face fiul tău? a întrebat-o Priscilla, schimbând
lovitură cu lovitură.
— Freddie nu este fiul meu, după cum bine ştii, Priscilla.
Şi când am auzit ultima oară de el, fugise de la şcoală, ceea

2685
 - JEFFREY ARCHER -

ce mi-ar fi rezolvat problemele, dar, din nenorocire, s-a întors

după câteva zile.
— Şi cine are grijă de el în timpul vacanţei?
— Fratele meu, Archie, care trăieşte din venitul distileriei
familiei pe care tata mi-o promisese mie.
— Nu te-ai descurcat prea rău, doamnă ducesă, a spus
Priscilla, uitându-se iar în catalogul Sotheby’s.
— S-ar putea să ai dreptate, dar tot mă voi asigura că eu
voi fi cea care râde la urmă, a zis Virginia când a apărut un
chelner lângă ea, nefiind sigur cui să-i dea nota de plată. Cu
toate că Virginia o invitase pe Priscilla la prânz, şi-a dat
seama cu neplăcere că, dacă va scrie un cec, îi va fi refuzat.
Dar toate acestea se vor schimba.
— Data viitoare e rândul meu, a spus Virginia. Annabel’s,
joi seara? a propus ea, uitându-se în cealaltă parte.

Când Priscilla Bingham s-a întors acasă, în Boitons, a

lăsat catalogul pe o măsuţă din hol.
— Magnific, a spus Bob, când a văzut coperta. Vrei să
licitezi pentru ele?
— Drăguţă idee, a zis Priscilla, dar ar trebui să vinzi foarte
multă pastă de peşte înainte să pot face asta.
— Atunci de ce te interesează?
— Sunt ale Virginiei şi ea este obligată să le pună la
vânzare pentru că familia Hertford a găsit o nouă metodă de
a nu-i da alocaţia lunară.
— Eu aş vrea să aud şi ce au de spus cei din familia
Hertford înainte de a judeca asta, a spus Bob, răsfoind
catalogul şi căutând Lotul 43. A fluierat uşor când a citit
preţul estimat. Sunt surprins că familia a renunţat la ele.
— Nu au renunţat. Ducele i le-a lăsat Virginiei prin
testament fără să ştie cât valorau.
Bob şi-a strâns buzele, dar nu a comentat.
— Apropo, a zis Priscilla, mai mergem diseară la teatru?

2686
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, i-a răspuns Bob. Avem bilete la Fantoma de la operă

şi spectacolul începe la şapte jumătate.
— Înseamnă că am timp să mă schimb, a spus Priscilla,
urcând scările.
Bob a aşteptat ca ea să dispară în dormitor înainte de a
lua catalogul şi a se strecura în biroul său. După ce s-a
aşezat, şi-a îndreptat atenţia spre Lotul 43 şi a analizat cu
atenţie provenienţa celor două vaze. A început să înţeleagă de
ce erau considerate atât de importante. A deschis sertarul de
jos al biroului său, a scos un plic mare, maro şi a strecurat
catalogul înăuntru. A scris pe el cu aldine:

DUCELE DE HERTFORD
CASTELUL HERTFORD
HERTFORDSHIRE

Bob l-a lăsat într-o cutie poştală de la colţ şi s-a întors

acasă înainte ca Priscilla să fi ieşit din baie.

2687
 - JEFFREY ARCHER -

37
— Vândut! Pentru o sută douăzeci de mii de lire, a spus
Poltimore, lovind tare cu ciocanul. Lotul treizeci şi nouă, a zis
el, întorcându-se la următoarea pagină din catalog. Un vas
de căsătorie din jad din perioada Qianlong. Deschidem
licitaţia la zece mii de lire?
Poltimore s-a uitat în sus şi a văzut-o pe ducesa văduvă de
Hertford făcându-şi intrarea, însoţită de altă doamnă pe care
n-o ştia. Au fost conduse pe culoarul central de un asistent
şi, cu toate că sala era plină, le-a arătat două scaune libere
în faţă, de unde semnul de rezervat a fost scos repede înainte
ca cele două doamne să se aşeze.
Virginia a fost încântată de murmurele care se auzeau în
jurul lor, arătând că sosise. Cu toate că vânzarea începuse la
ora şapte, domnul Poltimore îi spusese că nu avea nevoie să
apară înainte de 7:45, pentru că Lotul 43 nu va fi adus cu
mult înainte de 8:15, poate chiar 8:30.
Ea şi Priscilla stăteau în al cincilea rând, pentru că
Poltimore îi spusese că erau cele mai bune locuri din sală,
cam ca lojile de la un teatru din West End. Cum pe Virginia
nu o interesa vasul de căsătorie din perioada Qianlong, a
încercat să observe ce se petrecea în jurul ei, sperând că nu
se vedea prea clar că era prima oară la o licitaţie majoră.
— Este foarte interesant, a spus ea, luând-o pe Priscilla de
mână şi uitându-se admirativ la bărbaţii din public,
îmbrăcaţi în haine de gală şi care plecau evident în altă parte
după terminarea licitaţiei, în timp ce alţii purtau costume
moderne şi cravate colorate. Dar a fost mai mult fascinată de
femeile îmbrăcate în hainele lor de colecţie cu ultimele
accesorii la modă. Pentru ele, era mai mult o prezentare a
modei decât o licitaţie, fiecare încercând să le depăşească pe
celelalte, ca şi cum ar fi fost seara premierei unei piese la
teatru. Priscilla îi spusese că uneori preţul final putea fi
hotărât chiar de aceste femei care aveau adesea planuri
pentru a se asigura că un anumit obiect le însoţea acasă în
2688
 - JEFFREY ARCHER -

acea seară, iar unii bărbaţi licitau din ce în ce mai mult doar
pentru a le impresiona pe cele care-i însoţeau – şi uneori
chiar pe o femeie care nu era cu ei.
Sala era mare şi pătrată şi Virginia nu a văzut niciun loc
gol. A calculat că erau cam patru sute de clienţi potenţiali
într-o cameră plină de colecţionari, dealeri şi curioşi. De fapt,
mare parte a audienţei stătea în picioare în spate.
Chiar în faţa ei stătea domnul Poltimore, pe o platformă
semicirculară înălţată, care-i oferea o imagine perfectă a
victimelor sale. În spatele platformei stătea un alt grup mic
de membri seniori ai personalului, experţi în diverse domenii,
care se aflau acolo pentru a-i ajuta şi sfătui pe colecţionari,
în timp ce alţii îşi notau licitaţiile terminate şi preţul obţinut.
În dreapta lui Poltimore, în spatele unui cordon coborât, se
afla un grup de bărbaţi şi femei, cu agendele deschise şi
stilourile pregătite şi care, după cum bănuia Virginia, erau
ziarişti.
— Vândut! Pentru douăzeci şi două de mii de lire, a spus
Poltimore. Lotul patruzeci, o figurină policromă din lemn
sculptat a unui Luohan aşezat, circa 1400. Deschiderea
licitaţiei se face la o sută de mii.
Vânzarea se încălzea treptat şi Virginia era încântată când
Luohan-ul s-a vândut pentru 240.000 ₤ – cu patruzeci de mii
peste cea mai mare estimare.
— Lotul patruzeci şi unu, un model rar de leu din
calcedoniu.
Virginia nu a fost interesată de leu, care era ridicat de un
membru al personalului ca să-l vadă toţi. S-a uitat în
dreapta şi a observat pentru prima oară o masă lungă, uşor
ridicată, pe care se afla cam o duzină de telefoane albe,
manevrate de câte un membru al personalului de la
Sotheby’s. Poltimore îi explicase că îi reprezentau pe clienţii
de peste mări sau pe cei care pur şi simplu nu doreau să fie
văzuţi în sala de vânzare, cu toate că uneori se aşezau cu
discreţie în mijlocul publicului. Trei dintre membrii
personalului erau la telefon, cu mâinile făcute căuş,

2689
 - JEFFREY ARCHER -

şoptindu-le clienţilor, în timp ce alte nouă telefoane nu erau

folosite pentru că, asemeni ei, acei clienţi nu erau interesaţi
de leul din jad. Virginia s-a întrebat câte telefoane vor suna
când Poltimore va începe licitaţia pentru Lotul 43.
— Lotul patruzeci şi doi. O vază rară, imperială, emailată,
cu modele florale pe galben, Yuhuchumping. Preţul de
deschidere este de o sută de mii.
Virginia simţea cum începe să-i bată inima mai repede,
conştientă că următorul lot anunţat va fi al ei. Când ciocanul
a bătut închiderea licitaţiei pentru Lotul 42 la 260.000 ₤, s-a
auzit un murmur de anticipaţie în sală. Poltimore s-a uitat în
jos, la ducesă, şi i-a zâmbit calm în timp ce doi angajaţi au
pus minunatele vaze pe câte un postament separat de o
parte şi alta a lui.
— Lotul numărul patruzeci şi trei. O pereche unică de vaze
din dinastia Ming, circa 1462, care au fost oferite cadou de
împăratul Jiaqing celui de-al patrulea duce de Hertford la
începutul secolului al nouăsprezecelea. Vazele sunt în stare
perfectă şi sunt proprietatea unei nobile engleze. Virginia a
surâs în timp ce ziariştii scriau frenetic. Preţul de deschidere
al licitaţiei – s-a auzit o linişte cum nu mai fusese până
atunci – este de trei sute de mii de lire. Liniştea a fost
înlocuită cu un murmur, în timp ce Poltimore s-a lăsat
liniştit pe spate şi s-a uitat prin sală. Oferă cineva trei sute
cincizeci?
Virginia a simţit că a trecut o eternitate, cu toate că
trecuseră doar câteva secunde până ce Poltimore a spus:
— Mulţumesc, domnule, făcând semn către un licitant din
spatele sălii. Virginia ar fi vrut să se uite în jur, dar a reuşit
cumva să se abţină.
— Patru sute de mii, a spus Poltimore, întorcându-şi
atenţia spre lungul şir de telefoane din stânga sa, unde opt
angajaţi îşi informau clienţii asupra progresului vânzării.
— Patru sute de mii, a repetat el, când o tânără elegantă
de la unul dintre telefoane a ridicat mâna, în timp ce
continua să discute la telefon. Licitaţia a ajuns acum la

2690
 - JEFFREY ARCHER -

patru sute de mii, a spus Poltimore, întorcându-şi atenţia

spre spatele camerei. Patru sute şi cinzeci de mii, a
murmurat, întorcându-se la telefoane. Mâna tinerei s-a
ridicat imediat. Poltimore a încuviinţat. Avem cinci sute de
mii, a declarat el, întorcându-se spre bărbatul din spatele
camerei, care a dat din cap. Aştept cinci sute şi cinzeci, a zis
Poltimore, uitându-se prin sală. Cinci sute şi cinzeci de mii, a
repetat.
Virginia începea să-şi dorească să fi acceptat oferta din
Chicago când Poltimore a anunţat:
— Cinci sute cincizeci, a ridicat el vocea. Am un licitant
nou. S-a uitat la directorul Muzeului Naţional al Chinei.
Când s-a întors spre telefoane, mâna tinerei era ridicată.
— Şase sute de mii, a spus el, înainte de a-şi întoarce
privirea spre director, care discuta aprins cu un om care
stătea în dreapta lui înainte de a-l privi pe Poltimore şi a
încuviinţa.
— Şase sute cincizeci de mii, a spus Poltimore, cu ochii
fixaţi iar asupra tinerei de la telefon. De data aceasta,
răspunsul a durat mai mult, dar, până la urmă, mâna a fost
ridicată. Şapte sute de mii, a cerut Poltimore, conştient deja
că acesta va fi un record mondial pentru o piesă chineză
vândută la licitaţie.
Ziariştii scriau mai cu furie ca niciodată, conştienţi că
tuturor cititorilor le plăceau recordurile mondiale.
— Şapte sute de mii, a şoptit Poltimore, cu un ton
respectuos, încercând să-l tenteze pe director, dar fără să-l
grăbească în timp ce acesta îşi continua conversaţia cu omul
de lângă el. Şapte sute de mii? a spus el, de parcă era o
nimica toată. O perturbare în spatele sălii i-a atras atenţia. A
încercat s-o ignore, dar atenţia i-a fost atrasă de doi oameni
care-şi croiau drum prin mulţimea aglomerată, în timp ce
directorul muzeului a ridicat mâna.
— Am şapte sute de mii, a spus Poltimore, uitându-se spre
telefoane, dar nu mai putea ignora bărbatul şi femeia care se
înghesuiau pe interval spre el. O sforţare inutilă, le-ar fi

2691
 - JEFFREY ARCHER -

putut spune, pentru că toate scaunele erau ocupate. Şapte

sute şi cincizeci de mii, i-a sugerat el directorului,
presupunând că cei doi se vor întoarce, dar ei nu s-au oprit.
— Am şapte sute cincizeci de mii, a spus Poltimore şi,
după altă încuviinţare a directorului, s-a întors spre tânăra
de la telefon. A încercat să se concentreze în continuare,
presupunând că un gardian va apărea şi va conduce politicos
obositorul cuplu afară. Se uita, plin de speranţă, la tânăra de
la telefon când o voce autoritară a anunţat hotărâtă:
— Am adus un ordin al tribunalului care interzice
vânzarea vazelor din dinastia Ming, aparţinând familiei
Hertford.
Omul i-a încredinţat un document lung lui Poltimore,
chiar când tânăra de la telefon a ridicat mâna.
— Am opt sute de mii, a zis Poltimore, aproape în şoaptă
când un bărbat îmbrăcat elegant a ieşit în faţa grupului de
experţi din spatele platformei, a luat documentul, a scos
panglica roşie şi a studiat conţinutul.
— Opt sute şi cincizeci de mii? a sugerat Poltimore, în timp
ce unii aflaţi în primul rând au început să şuşotească despre
ceea ce tocmai auziseră. Până când şoaptele traduse în
chineză au ajuns la director, aproape toţi din sală, cu
excepţia Virginiei, discutau. Ea doar se uita în tăcere la
bărbatul şi la femeia de lângă platformă.
— Mark, a spus o voce din spatele lui Poltimore. El s-a
întors, s-a aplecat şi a ascultat în tăcere sfatul unui avocat al
firmei Sotheby’s, a încuviinţat, s-a ridicat cât era de înalt şi a
declarat cu câtă demnitate a putut:
— Doamnelor şi domnilor, îmi pare rău să vă anunţ că
lotul numărul patruzeci şi trei a fost retras de la vânzare.
Cuvintele lui au fost întâmpinate cu oftaturi de neîncredere
şi o izbucnire de glasuri.
— Lotul patruzeci şi patru, a spus Poltimore în continuare.
Un vas negru emailat marmorat din dinastia Song… dar
nimeni nu arăta nici cel mai mic interes în dinastia Song.

2692
 - JEFFREY ARCHER -

Ziariştii încercau disperaţi să scape din spaţiul afectat lor

şi să afle de ce Lotul 43 fusese retras, conştienţi că articolul
la care speraseră că ar putea umple două coloane în
domeniul artistic, putea ajunge acum pe prima pagină. Din
nefericire pentru ei, experţii de la Sotheby’s se
transformaseră în domnitori mandarini, cu buzele lipite şi
necomunicativi.
O haită de fotografi a scăpat şi a înconjurat-o repede pe
ducesă. În timp ce blitzurile lor funcţionau, ea s-a întors spre
Priscilla pentru consolare, dar prietena ei nu mai era acolo.
Lady Virginia s-a întors să o înfrunte pe lady Camilla; două
regine pe o tablă de şah. Una pe punctul de a fi luată de pe
tablă, iar cealaltă, o femeie care nu părăsea niciodată turnul
decât dacă n-avea încotro, care i-a zâmbit dezarmant
adversarei şi a şoptit:
— Şah-mat.

2693
 - JEFFREY ARCHER -

38
— Această clauză a aristocraţilor.
— N-am habar despre ce vorbiţi, a zis Virginia, uitându-se
de la birou către QC.
— Este o clauză destul de obişnuită, a spus sir Edward,
inserată adesea în testamente ca protecţie pentru ca membrii
unei familii bogate să-şi poată trece bunurile de la o
generaţie la alta.
— Dar soţul meu mi-a lăsat vazele mie, a protestat
Virginia.
— Într-adevăr aşa a făcut. Dar numai, şi citez clauza
relevantă din testamentul său, ca un cadou pentru a fi
admirat în timpul vieţii dumneavoastră, după care va
redeveni parte a proprietăţii ducelui de acum.
— Dar se credea că nu au nicio valoare, a spus Virginia.
La urma-urmei, zăceau de generaţii sub scări.
— S-ar putea să fie aşa, Înălţimea Voastră, dar această
clauză anume mai stipulează şi că se aplică oricărui cadou
mai mare de zece mii de lire.
— Tot nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis Virginia, părând şi
mai exasperată ca înainte.
— Atunci daţi-mi voie să vă explic. O clauză de acest tip
este introdusă adesea pentru a se asigura că proprietăţile
aristocraţilor nu pot fi trecute în posesia unor doamne care
nu sunt din linia lor de sânge. Cel mai obişnuit exemplu este
când un membru al familiei divorţează şi fosta soţie încearcă
să ceară bijuterii valoroase, opere de artă sau chiar
proprietăţi. De exemplu, în cazul dumneavoastră, vi se
permite să locuiţi în casa Dower pe domeniul Hertford pentru
tot restul vieţii. Totuşi, actele proprietăţii rămân pe numele
ducelui şi atunci când părăsiţi casa, aceasta revine automat
în domeniul ducelui.
— Şi asta se aplică şi celor două vaze ale mele?
— Mi-e teamă că da, a spus bătrânul lord, pentru că
valorează, fără îndoială, mai mult de zece mii de lire.
2694
 - JEFFREY ARCHER -

— Dacă aş fi scăpat de ele în particular, a spus Virginia cu

obidă, fără să afle ducele, nimeni nu ar fi aflat.
— Dacă s-ar fi întâmplat aşa, a zis sir Edward, aţi fi comis
o infracţiune, deoarece s-ar fi presupus că ştiaţi valoarea
vazelor.
— Dar n-ar fi aflat niciodată dacă… Virginia a zis, ca şi
cum ar fi vorbit singură. Deci cum au aflat?
— O întrebare corectă, a spus sir Edward, şi într-adevăr i-
am întrebat pe reprezentanţii jurişti ai familiei Hertford de ce
nu ţi-au spus despre clauza relevantă din testamentul
răposatului duce de îndată ce au aflat de vânzare. Dacă ar fi
procedat aşa, ar fi fost evitate stânjenelile inerente pentru
ambele părţi, ca să nu mai vorbim de ştirile neplăcute care
au apărut în ziarele naţionale în ziua următoare.
— Şi de ce n-au făcut-o?
— Se pare că cineva a trimis familiei un exemplar din
catalogul Sotheby’s care n-a interesat atunci pe nimeni
pentru că n-au recunoscut vazele, cu toate că se aflau pe
copertă.
— Şi cum au aflat? a repetat Virginia.
— Evident, nepotul ducelui, Tristan, a fost cel care a dat
alarma. Se pare că are obiceiul să se strecoare pe la
bucătărie în timpul vacanţelor de la şcoală. I s-a părut că a
recunoscut cele două vaze pe coperta catalogului şi i-a spus
mamei sale unde le văzuse ultima oară. Lady Camilla a luat
legătura cu avocatul familiei, domnul Blatchford, care nu a
pierdut timpul şi a obţinut un mandat al tribunalului pentru
oprirea vânzării. După aceea, au luat următorul tren spre
Londra şi au sosit, ca să-l citez pe domnul Blatchford, în
ultimul moment.
— Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi sosit după încheierea
licitaţiei?
— Ar fi fost o dilemă interesantă pentru familie. Ducele ar
fi avut două alegeri. Fie ar fi putut să permită licitaţia să
continue şi ar fi luat banii, fie te-ar fi dat în judecată pentru
toată suma, în care caz sunt obligat să spun că, după mine,

2695
 - JEFFREY ARCHER -

un judecător n-ar fi avut de ales decât să decidă în favoarea

domeniului Hertford şi chiar să trimită cazul la DPP pentru a
hotărî dacă ai comis o infracţiune penală.
— Dar eu nu ştiam acea clauză, a protestat Virginia.
— Necunoaşterea legii nu este o apărare, a spus sir
Edward, hotărât. Şi, oricum, eu bănuiesc că unui judecător i
s-ar fi părut greu de crezut că n-aţi ales vazele cu atenţie,
ştiind foarte bine cât valorează. Ar trebui să vă avertizez că
aceasta este şi părerea domnului Blatchford.
— Deci vazele vor fi înapoiate ducelui?
— În mod ironic, nu. Familia Hertford trebuie să respecte,
de asemenea, legea precum şi spiritul testamentului soţului
dumneavoastră decedat, aşa că vazele vă vor fi trimise înapoi
pentru a vă bucura de ele tot restul vieţii. Totuşi, domnul
Blatchford m-a informat că, în cazul în care le înapoiaţi în
douăzeci şi opt de zile, familia nu va mai întreprinde nicio
acţiune juridică, ceea ce mie mi se pare că, în aceste
împrejurări, este generos din partea lor.
— Dar de ce ar mai dori vazele acum, când oricum le vor
obţine când va veni vremea?
— Aş sugera posibilitatea ca ei să încaseze un milion ar fi
răspunsul la această întrebare, Înălţimea Voastră. Am înţeles
că domnul Poltimore a luat deja legătura cu ducele şi l-a
informat că există un cumpărător particular în Chicago.
— Omul ăsta chiar e lipsit de morală?
— Vă sfătuiesc totuşi să înapoiaţi vazele până pe
nouăsprezece octombrie dacă nu doriţi un alt proces lung şi
costisitor.
— Voi respecta, bineînţeles, sfatul dumneavoastră, sir
Edward, a zis Virginia, dându-şi seama că nu avea de ales.
Vă rog să-l asiguraţi pe domnul Blatchford că îi voi înapoia
vazele lui Clarence până pe nouăsprezece octombrie.

2696
 - JEFFREY ARCHER -

S-a stabilit o înţelegere între sir Edward şi domnul

Blatchford astfel încât cele două vaze din dinastia Ming să fie
returnate celui de-al paisprezecelea duce de Hertford la casa
din Eaton Square pe sau înainte de 19 octombrie. În schimb,
Clarence semnase un acord legal că nu se va mai întreprinde
nicio acţiune punitivă împotriva Virginiei, ducesa văduvă de
Hertford şi el a fost, de asemenea, de acord să acopere
costurile aferente tranzacţiei.
Virginia a prânzit lung şi cu mult alcool împreună cu Bofie
Bridgwater la Mark’s Club pe 19 octombrie şi nu s-a întors în
Chelsea până aproape de patru, în care moment luminile din
piaţetă se aprinseseră deja.
A stat singură în micul ei apartament şi s-a uitat la cele
două vaze. Cu toate că le deţinuse doar câteva luni, cu
fiecare zi care trecuse, ajunsese să aprecieze motivul pentru
care erau considerate opera unui geniu. A fost nevoită să
recunoască, chiar doar pentru ea însăşi, că le va simţi lipsa.
Totuşi, gândul unei alte lupte în instanţă şi costul exorbitant
al serviciilor lui sir Edward au catapultat-o înapoi în lumea
reală.
Bofie fusese cel care subliniase, chiar după ce
deschiseseră a doua sticlă de Merlot, semnificaţia cuvintelor
„acum sau niciodată” şi Virginia era amuzată gândindu-se că
cel puţin ar bucura-o cheltuielile lui Clarence.
După o cină uşoară, a făcut baie, zăcând printre bule de
spumă şi gândindu-se la ce ar trebui să poarte cu acea
ocazie, pentru că va fi, clar, o performanţă de închidere. A
ales culoarea negru, culoare pe care decedatul ei soţ o
îndrăgise întotdeauna, mai ales după ce o adusese înapoi de
la Annabel’s după o seară petrecută acolo.
Virginia nu s-a grăbit, conştientă că temporizarea ei
trebuia să fie perfectă, înainte de căderea cortinei. La 11:40
p.m., a ieşit din apartament şi a chemat un taxi. I-a explicat
şoferului că ar avea nevoie de puţin ajutor pentru a aranja
cele două vaze mari în spate. El a fost cât se poate de amabil

2697
 - JEFFREY ARCHER -

şi după ce Virginia s-a instalat pe bancheta din spate, a

întrebat-o:
— Încotro, doamnă?
— Eaton Square, treizeci şi doi. Şi aţi putea conduce încet,
pentru că n-aş vrea să păţească vazele ceva.
— Desigur, doamnă.
Virginia stătea pe marginea banchetei, cu o mână pusă pe
marginea fiecărei vaze în timp ce şoferul parcurgea scurta
distanţă din Chelsea până în Eaton Square în viteza întâi.
Când taxiul a ajuns în cele din urmă în faţa numărului 32,
i-au revenit amintirile din timpul petrecut cu Perry şi Virginia
şi-a dat seama cât de mult îi lipsea. Şoferul a coborât şi i-a
deschis portiera din spate.
— Vreţi să fiţi amabil şi să puneţi vazele pe treapta de sus,
a zis, coborând din taxi. A aşteptat până ce şoferul le-a pus,
după care a adăugat: Dacă aţi putea aştepta, nu voi lipsi
decât câteva clipe, apoi mă puteţi duce înapoi acasă.
— Desigur, doamnă.
Virginia s-a uitat la ceas: douăsprezece fără nouă minute.
Ea îşi respectase învoiala. A apăsat soneria de la uşă şi a
aşteptat până ce a văzut o lumină aprinzându-se la al treilea
etaj. După câteva momente, o figură cunoscută a apărut la
geam. Ea i-a zâmbit lui Clarence, care a deschis fereastra şi
s-a uitat în jos la ea.
— Tu eşti, Virginia? a întrebat el, încercând să nu pară
exasperat.
— Desigur că eu sunt, dragul meu. Am venit să înapoiez
vazele. S-a uitat iar la ceas. Cred că vei observa că mai sunt
şapte minute până la miezul nopţii, aşa că eu am respectat
înţelegerea. S-a aprins o a doua lumină şi Camilla s-a aplecat
pe alt geam, spunând:
— În ultimul moment.
Virginia i-a zâmbit dulce fiicei ei vitrege. Era gata să se
înapoieze la taxi, dar s-a oprit o clipă pentru a se uita ultima
oară la cele două vaze. Apoi s-a aplecat şi, cu toată forţa, a
ridicat una deasupra capului ca un halterofil olimpic. După

2698
 - JEFFREY ARCHER -

ce a ţinut-o acolo un moment, a lăsat-o să-i scape printre

degete. Splendida comoară naţională, veche de cinci sute de
ani s-a lovit de treptele din piatră şi s-a sfărâmat într-o sută
de cioburi.
Luminile au început să se aprindă în toată casa şi
cuvintele „căţea afurisită” erau printre cele mai amabile
rostite de Camilla.
Încălzindu-se, Virginia a înaintat, de parcă ar fi dorit să fie
aplaudată la rampă. A luat a doua vază şi, la fel ca pe prima,
a ţinut-o sus, deasupra capului. A auzit uşa deschizându-se
în spatele ei.
— Nu, te rog! a strigat Clarence, în timp ce sărea în faţă cu
mâinile întinse, dar Virginia lăsase deja vaza să cadă şi a
doua capodoperă chinezească de neînlocuit s-a sfărâmat în şi
mai multe cioburi decât prima.
Virginia a coborât încet treptele, făcându-şi drum cu
atenţie prin mozaicul de porţelan albastru şi alb spart,
înainte de a se urca în taxiul care o aştepta.
Când şoferul şi-a început drumul înapoi spre Chelsea, s-a
uitat în oglinda retrovizoare şi a văzut că pasagera lui
zâmbea. Virginia nu s-a uitat deloc înapoi ca să urmărească
rezultatele distrugerii, pentru că de data aceasta citise
documentul juridic clauză cu clauză şi în niciuna nu se
menţiona în ce stare trebuiau înapoiate vazele Ming înainte
de 19 octombrie.
În timp ce taxiul o cotea la dreapta pe Eaton Square,
ceasul unei biserici din apropiere a bătut ora douăsprezece.

2699
 - JEFFREY ARCHER -

SEBASTIAN CLIFTON
1984–1986

2700
 - JEFFREY ARCHER -

39
— Ai cerut să mă vezi, domnule preşedinte.
— Poţi să aştepţi o clipă, Victor, până când semnez acest
cec? De fapt, poţi să fii al doilea semnatar.
— Pentru cine este?
— Pentru Karin Barrington, în urma triumfului ei la
maratonul Londrei.
— Corect, a spus Victor, scoţându-şi stiloul şi semnând cu
o înfloritură. Un efort fantastic pe care n-aş fi reuşit să-l fac
nici într-o săptămână, darămite în mai puţin de patru ore.
— Iar eu nici n-am de gând să încerc, a zis Seb. Dar nu de
aceea te-am chemat. Tonul lui s-a schimbat, după ce se
terminase mica discuţie obişnuită pe care o iubesc englezii
atât. Am nevoie să îţi asumi mai multe responsabilităţi
pentru a urca scara în ierarhie.
Victor a zâmbit de parcă ar fi ştiut ce voia să sugereze
preşedintele.
— Aş vrea să devii preşedinte adjunct al băncii şi mâna
mea dreaptă.
Victor nu a încercat să-şi ascundă dezamăgirea. Seb n-a
fost surprins şi a sperat doar că îşi va reveni, dacă nu
imediat, cel puţin după o vreme.
— Şi atunci cine va fi directorul executiv?
— Aş vrea să-i ofer acest post lui John Ashley.
— Dar el e în bancă doar de doi ani şi se zvoneşte că
Barcleys îl vor solicita ca director al sucursalei lor din
Orientul Mijlociu.
— Şi eu am auzit aceste zvonuri care m-au convins doar
că nu ne putem permite să-l pierdem.
— Atunci oferă-i lui funcţia de preşedinte adjunct, a spus
Victor, ridicând vocea. Sebastian nu s-a putut gândi la
niciun răspuns. Nu că ar avea vreun rost, a continuat Victor,
pentru că ştii prea bine că el va considera această funcţie o
sinecură şi o va refuza.

2701
 - JEFFREY ARCHER -

— Eu nu o consider aşa, a spus Seb. Cred că este nu

numai o promovare, ci şi un anunţ că tu eşti succesorul
meu.
— Aiurea. Ai uitat că avem aceeaşi vârstă? Nu, dacă îl
numeşti pe Ashley CEO, toţi vor presupune că ai decis că el
este succesorul tău, nu eu.
— Dar tu tot te vei ocupa cu schimbul valutar, care este
unul dintre cele mai de succes departamente ale băncii.
— Şi îi voi raporta direct CEO-ului, în caz că ai uitat.
— Atunci voi preciza că în viitor îmi vei raporta direct mie.
— Asta e apă de ploaie şi toţi îşi vor da seama. Nu, dacă
nu crezi că sunt bun de director executiv, nu-mi dai de ales
decât să-mi dau demisia.
— Ăsta e ultimul lucru pe care-l doresc, a spus Sebastian,
în timp ce vechiul lui prieten şi-a strâns hârtiile şi a ieşit din
birou fără să mai zică o vorbă.
— A mers bine, a spus Seb.

— O tot amâni de câţiva ani, a spus Karin după ce a citit

scrisoarea.
— Dar am peste şaizeci de ani, a protestat Giles.
— E meciul Castle contra Village, i-a amintit ea, nu Anglia
contra Indiilor de Vest. Oricum, întotdeauna îmi spui cât de
mult ţi-ai fi dorit să te văd.
— În tinereţe, nu la vârsta mea.
— Şi, a continuat Karin, ignorând izbucnirea lui, i-ai dat
cuvântul lui Freddie. Giles n-a găsit nimic de spus. Şi hai să
le spunem lucrurilor pe nume, dacă eu pot alerga într-un
maraton, e sigur că şi tu poţi să joci un meci de crichet la
ţară. Cuvinte care în cele din urmă l-au adus pe soţul ei la
tăcere.
Giles a recitit scrisoarea şi a mormăit când s-a aşezat la
birou. A scos o coală de hârtie, a luat stiloul de deasupra şi a
început să scrie.

2702
 - JEFFREY ARCHER -

Dragă Freddie,

Aş fi încântat să mă alătur echipei tale pentru…

— Nu sunt magnifice? a spus tânărul care admira cele

şapte desene cărora le fusese acordat premiul Fondatorului.
— Aşa credeţi? a replicat tânăra.
— Oh, da! Şi ce idee inteligentă să aleagă femei de şapte
vârste diferite ca temă.
— Ah, asta n-am observat, a zis ea, privindu-l mai atent.
Hainele tânărului sugerau că nu se uitase în oglindă
înainte de a pleca la serviciu în acea dimineaţă. Nimic nu se
asorta. O haină din tweed Harris, elegantă, o cămaşă
galbenă, o cravată verde, pantaloni gri şi pantofi maro. Dar
arăta o căldură şi un entuziasm pentru opera artistului care
erau molipsitoare.
— După cum puteţi vedea, a zis el, încălzindu-se, artistul
a ales ca subiect o femeie alergând într-un maraton şi a
pictat şapte etape ale cursei. Primul desen este la linia de
pornire, când ea se încălzeşte, temătoare, dar atentă. În
următorul, a spus el, arătând al doilea desen, ea a atins
semnul de zece kilometri şi este încă plină de încredere. Dar
când atinge douăzeci de kilometri, a zis el, arătând al treilea
desen, începe clar să simtă durerea.
— Şi al patrulea? a întrebat tânăra, privind mai atentă
desenul pe care artistul îl numise „zidul”.
— Uitaţi-vă la expresia de pe figura alergătoarei care
demonstrează clar că începe să se întrebe dacă va termina
vreodată cursa. Ea a încuviinţat. Iar al cincilea o prezintă
rezistând cu greu atunci când trece de ceea ce presupun că
sunt încurajările familiei. Ridică un braţ în semn că i-a
văzut, dar chiar ridicând acel braţ, cu o singură linie
delicată, artistul îţi demonstrează ce efort suprem trebuie să

2703
 - JEFFREY ARCHER -

fi făcut. Arătând spre cel de-al şaselea desen, el a continuat

cu efuziune: Iar aici o vedem trecând de finiş, cu braţele
ridicate în semn de triumf. Şi, după câteva momente, în
ultimul desen, ea se prăbuşeşte extenuată la pământ, după
ce a dat totul şi este răsplătită cu o medalie pusă în jurul
gâtului. Observaţi că artistul a adăugat tonuri de galben şi
verde panglicii, singura tuşă de culoare din toate cele şapte
desene. Splendid.
— Cred că şi dumneavoastră sunteţi artist.
— Aş vrea eu, a zis el, zâmbindu-i cald. M-am apropiat cel
mai mult de artă atunci când am primit un premiu pentru
desen la şcoală şi m-am hotărât să cer un loc la Slade, dar
am fost refuzat.
— Mai există şi alte colegii de artă.
— Da, şi am solicitat un loc la majoritatea lor – Goldsmith,
Chelsea, Manchester şi m-am dus chiar şi la Glasgow la un
interviu, dar întotdeauna am obţinut acelaşi rezultat.
— Îmi pare foarte rău.
— Nu e nevoie, pentru că în cele din urmă am întrebat
unul dintre membrii grupurilor de interviuri de ce mă tot
respingeau.
— Şi ce au avut de spus?
— Rezultatele testului au fost impresionante, a zis tânărul,
ţinându-se de reverele hainei şi părând cu douăzeci de ani
mai bătrân, şi sunteţi pasionat de subiect, aveţi multă
energie şi entuziasm, dar, din păcate, ceva lipseşte. „Ce
anume?” am întrebat eu. „Talentul”, mi s-a răspuns.
— Oh, ce crud!
— Nu, nu chiar. Doar realist. A început să mă întrebe dacă
m-am gândit să predau, ceea ce doar a pus sare pe rană,
pentru că mi-am amintit cuvintele lui George Bernard Shaw:
cei care pot, fac, cei care nu, predau. Şi pe urmă am plecat şi
m-am gândit la ce-mi spusese şi mi-am dat seama că avea
dreptate.
— Deci acum eşti profesor?

2704
 - JEFFREY ARCHER -

— Da, sunt. Am fost lector de Istoria Artei la King’s şi

acum predau la o şcoală din Peckam unde cred că pot spune
cel puţin că sunt un artist mai bun decât elevii mei. Ei, decât
majoritatea lor, a adăugat el, zâmbind.
Ea a râs.
— Deci pentru ce v-aţi întors la Slade?
— Vin la majoritatea expoziţiilor studenţilor sperând să
găsesc pe cineva cu un talent adevărat a cărui operă să o pot
adăuga la colecţia mea. În decursul anilor am cules un
Craigie Aitchison, o Mary Fedden şi chiar câteva schiţe în
creion ale lui Hockney, dar aş dori foarte mult să adaug
aceste şapte desene colecţiei mele.
— Şi ce vă opreşte?
— Nu am avut curajul să întreb cât costă pentru că
pictoriţa tocmai a câştigat premiul. Sunt sigur că nu mi le
pot permite.
— Cât credeţi că valorează?
— Nu ştiu, dar aş da orice ca să le am.
— Cât aveţi?
— Ultima oară când mi-am verificat contul din bancă, mai
mult de trei sute de lire.
— Atunci aveţi noroc, pentru că veţi afla că desenele costă
două sute cincizeci de lire.
— Atunci să mergem şi să vedem dacă aveţi dreptate
înainte să le umfle altcineva. Apropo, a mai zis el, în timp ce
se întorceau spre biroul de vânzări, numele meu este Richard
Langley, dar prietenii îmi spun Rick.
— Salut, a spus ea, în timp ce dădeau mâna. Numele meu
este Jessica Clifton, dar prietenii îmi spun Jessie.

2705
 - JEFFREY ARCHER -

40
— Dacă-ţi tragi puloverul în jos, a spus Karin, nimeni n-o
să observe că nu te-ai putut încheia la nasturele de sus.
— Au trecut douăzeci de ani de când n-am mai jucat, i-a
reamintit Giles, în timp ce-şi sugea stomacul şi făcea o
ultimă încercare de a încheia nasturele de sus al unor
pantaloni de crichet ai lui Archie Fenwick.
Karin a izbucnit în râs când nasturele a sărit şi i-a aterizat
la picioare.
— Sunt sigură că vei fi, dragul meu. Aminteşte-ţi doar să
nu alergi după minge pentru că va fi un dezastru. Giles era
gata să-i răspundă când s-a auzit o bătaie la uşă.
— Intră, a spus el, punând repede un picior pe nasturele
buclucaş.
Uşa s-a deschis şi Freddie, frumos îmbrăcat în alb, a intrat
în cameră.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, dar a apărut o
schimbare a planului.
Giles a părut uşurat, sperând că se va renunţa la el.
— Valetul, căpitanul nostru, a făcut o întindere de
ligament. Cum aţi jucat pentru Oxford împotriva echipei de
la Cambridge, m-am gândit că ar fi bine să-i luaţi locul.
— Dar eu nici nu-i ştiu pe ceilalţi membri ai echipei tale, a
protestat Giles.
— Nu vă îngrijoraţi, domnule. Vă voi ţine eu la curent. Aş
lua eu acest post, dar nu sunt sigur că sunt în stare să
stabilesc strategia de joc. Aţi putea să intraţi pe teren peste
zece minute? Îmi pare rău că vă deranjez, lady Barrington, a
mai spus el, înainte să se retragă în grabă.
— Crezi că o să-mi spună vreodată Karin? a zis ea după ce
s-a închis uşa.
— Câte un pas pe rând, i-a spus Giles.

2706
 - JEFFREY ARCHER -

Când Giles a văzut prima oară terenul oval aşezat ca o

bijuterie pe terenul castelului, s-a îndoit că ar putea exista o
amplasare mai idilică pentru un meci de crichet. Păduri
umbroase acopereau dealurile care înconjurau vreo doi acri
de teren plat, verde, creat de Dumnezeu special pentru a fi
un stadion de crichet, chiar dacă numai pentru câteva
săptămâni pe an.
Freddie l-a prezentat pe Giles lui Hamish Munro, poliţistul
local şi căpitanul echipei Village. La patruzeci de ani, părea
în formă şi, în mod sigur, nu avea probleme în a-şi încheia
pantalonii.
Cei doi căpitani au intrat în acelaşi timp pe teren chiar
înainte de ora două. Giles a făcut un gest pe care nu-l mai
făcuse de mulţi ani. A mirosit aerul, apoi s-a uitat la cer. O zi
caldă după standardele scoţiene, câţiva nori rătăciţi care
pictau orizontul albastru, în rest, nici urmă de ploaie şi, din
fericire, nu se întrevedea vreuna. A studiat terenul – o fâşie
verde în mijloc, bună pentru aruncările rapide – apoi s-a
uitat la mulţime. Mai multă lume decât s-ar fi aşteptat, dar
la urma-urmei era derbiul local. Cam două sute de spectatori
se adunaseră în jurul frânghiei de margine, aşteptând să
înceapă bătălia.
Giles a strâns mâna căpitanului celeilalte echipe.
— Ce alegeţi, domnule Munro? a întrebat el, înainte de a
arunca o monedă în aer.
— Cap, a zis Munro şi amândoi s-au aplecat să studieze
moneda care căzuse.
— Alegerea dumneavoastră, a zis Giles, uitându-se la
Queen.
— Suntem la bătaie, a spus Munro, fără să ezite şi s-a
întors repede la pavilion pentru a-şi informa echipa. După
câteva minute, a sunat un clopoţel şi cei doi arbitrii, în haine
lungi, albe, s-au îndreptat încet spre teren. Archie Fenwick şi
reverendul Sandy McDonald urmau să supravegheze jocul.
După câteva momente, Giles şi-a condus trupa nefamiliară
de luptători pe teren. A stabilit zona de atac, cu sfaturi

2707
 - JEFFREY ARCHER -

şoptite de la Freddie, apoi i-a aruncat mingea lui Hector

Brice, al doilea aruncător de la Castle, care-şi aşeza deja
marcajul la vreo douăzeci de metri în spatele portiţelor.
Bătătorul de deschidere de la Village a intrat pe teren,
rotindu-şi braţele şi alergând pe loc, părând nepăsător.
Poştaşul local ceruse mijloc şi bază şi, după ce şi-a pus şi el
semnul, vicarul a strigat:
— Jucaţi!
Deschizătorii de la Village au pornit în viteză, marcând 32
de puncte, înainte ca prima minge să-i cadă în mână lui Ben
Atkins, administratorul fermei – o prindere la limită. A urmat
apoi Hector cu două aruncări rapide şi s-a ajuns la 64 la 3
după primele cincisprezece aruncări. Începea să se formeze
un al patrulea parteneriat de joc între cârciumarul Finn
Reedie şi Hamish Munro, când Freddie a sugerat ca Giles să
intre în luptă. Chemarea la arme a căpitanului nu fusese
luată serios în consideraţie. Chiar şi în tinereţe, lui Giles i se
ceruse rar acest lucru.
Prima lui aruncare a ajuns la unsprezece, incluzând două
salturi cu boltă şi era gata să se retragă, dar Freddie n-a
acceptat. Secundul lui Giles s-a dus la şapte, dar cel puţin
nu au fost lovituri care să-l surprindă şi, spre uimirea lui, la
a treia aruncare a capturat o aruncare importantă a
cârciumarului. La apelul LBW, al zecelea conte de Fenwick a
spus:
— Deasupra!
Iar Giles a considerat că fusese norocos, la fel ca şi Reedie.
— Mai curând deasupra pavilionului, a mormăit
cârciumarul, trecând de conte.
O sută şi şaisprezece pentru 4. Primul înaintaş a
continuat cu alunecările lui lungi şi încete conduse cu
adidasul, însoţit de încercarea milităroasă a lui Giles de a-i
fenta pe ceilalţi. Village s-a retras la ceai la 4:30 p.m., după
ce marcase 237 la 8, deoarece Hamish Munro era sigur că
ajungea pentru a câştiga meciul, după cum a şi declarat.

2708
 - JEFFREY ARCHER -

Ceaiul s-a băut într-un cort mare. Sandviciurile cu ouă şi

creson, cârnaţii, tartele cu jeleu şi cornurile acoperite cu
cremă au fost înghiţite în întregime, împreună cu ceşti mari
cu ceai fierbinte şi pahare cu suc de lămâie. Freddie n-a
mâncat nimic pentru că schiţa ordinea la bătaie a echipei
Castle în agendă. Giles s-a uitat peste umărul lui şi a fost
îngrozit să-şi vadă numele în capul listei.
— Eşti sigur că vrei să deschid eu?
— Da, sigur, domnule. La urma-urmei, aţi deschis meciul
pentru Oxford împotriva MCC.
Când s-a ridicat, Giles şi-a dorit să nu fi mâncat atâtea
cornuleţe. După câteva clipe, el şi Ben Atkins au intrat pe
teren. Giles s-a aşezat în poziţie, cu adidasul în faţă, apoi s-a
uitat pe teren, arătând o încredere care nu se potrivea cu
sentimentele lui. S-a aranjat şi a aşteptat prima minge de la
Ross Walker, măcelarul local. Mingea a zburat prin aer şi l-a
lovit pe Giles direct în costumul matlasat.
— Ce zici d’asta? a strigat măcelarul, încrezător, sărind în
sus.
Sunt umilit, s-a gândit Giles în timp ce se pregătea să
întoarcă steguleţul.
— Nu este deasupra, a răspuns al zecelea conte de
Fenwick, înroşindu-se.
Aruncătorul nu şi-a putut ascunde neîncrederea şi a
început să-şi lustruiască furios mingea de pantaloni,
pregătindu-se pentru mişcarea următoare. A avansat şi a
lansat racheta spre Giles a doua oară. Giles a înaintat şi el şi
mingea a şters marginea exterioară a crosei sale, evitând
tuşa cu câţiva ţoli, înainte de a alerga între primul şi al
doilea semn de margine. Giles a obţinut patru puncte şi
măcelarul a părut şi mai înfuriat. Următoarea sa minge a
fost aruncată departe şi, cumva, Giles a supravieţuit restului
atacului.
Administratorul fermei s-a dovedit a fi un aruncător
competent, deşi cam lent şi cei doi au adunat 28 de alergări
înainte ca domnul Atkins să fie prins în spate de mingea mai

2709
 - JEFFREY ARCHER -

lentă a măcelarului. Lui Giles i s-a alăturat văcarul care, deşi

nu era prea priceput, a reuşit să adune şi el 30 de puncte
înainte de a fi prins pe margine. Şaptezeci şi nouă la doi.
Coechipierul a fost urmat de grădinarul-şef care juca clar
doar o dată pe an. Şaptezeci şi nouă la trei.
S-au mai dat câteva lovituri în afară în următoarea
jumătate de oră, dar Giles a prosperat cumva şi la scorul de
136 la 6, hon. Freddie i s-a alăturat la bătaie, întâmpinat de
aplauze călduroase.
— Mai avem nevoie de încă o sută de puncte, a zis Giles,
uitându-se la tabela de marcaj. Dar avem suficient timp, aşa
că să avem şi răbdare şi să încercăm să folosim mingile
scăpate de sub control. Reedie şi Walker obosesc, aşa că
aşteaptă momentul şi asigură-te că nu-ţi laşi liberă portiţa.
După ce Freddie s-a aşezat la pază, a urmat instrucţiunile
căpitanului său. Giles s-a lămurit repede că băiatul fusese
bine antrenat la şcoală şi, din fericire, avea şi un fler natural,
cunoscut sub numele de „ochi”. Împreună, au trecut de
marcajul 200 în aplauzele entuziasmate ale unei părţi a
spectatorilor, care începea să creadă că cei de la Castle vor
câştiga derbiul local pentru prima oară după mai mulţi ani.
Giles se simţea şi el încrezător manevrând mingea spre
margine, ceea ce l-a adus la şaptezeci. După două ore,
măcelarul a revenit la bătaie, fără să mai pară la fel de
mândru. S-a avântat spre portiţă şi a eliberat mingea cu
toată pica pe care o simţea. Giles a avansat, a greşit ritmul şi
a auzit sunetul neiertător al lemnului în spate. De data
aceasta, arbitrul nu-i putea veni în ajutor. Giles s-a înapoiat
la pavilion în aplauze puternice, după ce marcase 74, dar
după cum i-a explicat lui Karin când s-a aşezat pe iarbă
lângă ea şi şi-a desfăcut nasturii de la costum, mai aveau
nevoie de 28 de ture ca să câştige şi numai trei portiţe la
îndemână.
Lui Freddie i s-a alăturat la mijloc şoferul Înălţimii Sale,
un bărbat care rareori ieşea din viteza întâi. El era conştient
de recordul şoferului şi a făcut tot ce a putut că să evite

2710
 - JEFFREY ARCHER -

lovitura, lăsându-şi partenerul la capătul unde nu se lovea.

Freddie a reuşit să menţină situaţia de pe tabela de marcaj
până ce şoferul a făcut un pas înapoi spre aruncător şi l-a
călcat pe adidaşi. A revenit la pavilion fără să fie nevoie să
mai aştepte verdictul arbitrului.
Mai erau necesare paisprezece alergări până la victorie
când al doilea grădinar (cu normă redusă) a ieşit să i se
alăture lui Freddie la mijloc. A supravieţuit primei aruncări a
măcelarului, dar numai pentru că acesta n-a reuşit să
lovească mingea cu crosa pe care a luat-o din mâna celor de
la Village la jumătatea terenului. Toţi coechipierii lui au sărit
în sus de bucurie, conştienţi că mai aveau nevoie de o
singură portiţă ca să câştige meciul şi să obţină trofeul.
Nu au putut să fie mai încântaţi când Hector Brice a ieşit
şi a luat poziţia de prindere înainte de a înfrunta ultima
minge. Şi-au amintit cât de mult rezistase cu un an înainte.
— Nu prinde o singură portiţă, orice ai face, a fost
instrucţiunea lui Freddie.
Dar căpitanul de la Village, un şmecher mai în vârstă, a
aranjat terenul pentru o singură încercare. Trupele lui nu au
aşteptat ca valetul să revină pe linia de lovire. Măcelarul a
aruncat racheta spre Hector, dar cumva acesta a reuşit să
lovească mingea cu crosa şi a urmărit-o cum se învârtea
înapoi pe jos. Hector ar fi dorit s-o ia, dar Freddie a rămas
hotărât la locul lui.
Freddie era încântat să înfrunte avântul celor de la Village
pentru penultima oară în meci şi a dat o lovitură de 4 cu
prima minge, 2 cu a treia şi 1 cu a cincea. Hector mai trebuia
să supravieţuiască unei singure mingi, lăsându-l pe Freddie
să-l înfrunte pe măcelar în finală. Ultima minge a fost lentă
şi dreaptă şi a trecut de Hector, dar chiar peste vârful
adidaşilor înainte de a sfârşi în mănuşile portarului. Un oftat
de uşurare s-a auzit dinspre scaunele rezervelor şi suporterii
echipei Village au început să bombăne.
— Sfârşitul loviturii, a anunţat vicarul.
Giles s-a uitat la tabela de marcaj.

2711
 - JEFFREY ARCHER -

— Mai avem nevoie doar de şapte şi victoria e a noastră, a

zis el, dar Karin nu a răspuns, pentru că îşi ţinea capul în
mâini, nemaifiind în stare să urmărească ce se întâmpla în
mijloc.
Măcelarul şi-a lustruit mingea de pantaloni, pregătindu-se
pentru un ultim efort. A avansat şi aruncat racheta spre
Freddie, care a ripostat şi i-a pasat-o înaintaşului celeilalte
echipe care a scăpat-o.
— Degete de mămăligă, au fost singurele cuvinte mormăite
de măcelar care ar fi putut fi repetate în faţa vicarului.
Freddie mai avea acum cinci mingi prin care să obţină
scorul final pentru victorie.
— Relaxează-te, a murmurat Giles. Trebuie să apară o
minge scăpată de sub control pe care o poţi arunca. Stai
calm şi concentrează-te.
A doua minge a atins marginea superioară a portiţei şi a
ajuns la al treilea jucător pentru două puncte. Mai era nevoie
de cinci puncte, dar nu mai rămăseseră decât patru mingi. A
treia ar fi putut fi lansată cu boltă, uşurându-le sarcina, dar
vicarul şi-a ţinut mâinile în buzunare.
Freddie a lovit cu încredere a patra minge spre mijloc, s-a
gândit la o lovitură unică, dar s-a decis că nu putea risca să
lase valetul cu responsabilitatea alergărilor de victorie. Şi-a
lovit crosa nerăbdător în timp ce aştepta a cincea minge, fără
să-şi ia ochii de la măcelar în timp ce acesta avansa
ameninţător. Aruncarea a fost rapidă, dar cam scurtă, ceea
ce i-a permis lui Freddie să se aplece în spate şi să o agaţe în
aer peste vârful adidasului, unde a aterizat la câţiva ţoli în
faţa frânghiei înainte de a depăşi limita de patru. Suporterii
de la Castle l-au aplaudat, apoi au căzut într-o tăcere
expectativă, aşteptând ultima aruncare.
Toate cele patru rezultate erau posibile: câştig, pierdere,
egalitate, remiză.
Freddie nu avea nevoie să se uite la tabela de marcaj
pentru a şti că aveau nevoie de unu pentru egalitate şi de doi
pentru a câştiga ultima minge. S-a uitat pe teren înainte de a

2712
 - JEFFREY ARCHER -

se poziţiona. Măcelarul l-a privit urât înainte de a avansa

ultima oară şi a arunca mingea cu toată energia de care era
în stare. A fost tot o aruncare scurtă şi Freddie a jucat
încrezător înainte, intenţionând să lovească ferm mingea, dar
aceasta a fost mai rapidă decât anticipase şi i-a depăşit
crosa, lovindu-se de costum, în spate.
Întreaga echipă Village şi jumătate dintre spectatori au
sărit în sus şi au strigat:
— Ce zici de asta! Freddie s-a uitat plin de speranţă în sus
la vicar, care a ezitat un moment înainte de a-şi ridica
degetul în sus.
Freddie, ţinând capul aplecat, a început lungul drum spre
pavilion, aplaudat tot timpul de mulţime. Optzeci şi şapte de
puncte pe numele său, dar Castle pierduse meciul.
— Ce joc crud poate să fie crichetul, a zis Karin.
— Dar formează caracterul, a spus Giles, şi cred că acesta
a fost un meci pe care tânărul Freddie nu-l va uita niciodată.
Freddie a dispărut în pavilion, unde s-a trântit pe o bancă
în colţul îndepărtat al vestiarului, ţinându-şi capul aplecat în
continuare, insensibil la strigătele de: „Bine jucat, flăcău”,
„Ghinion, domnule”, şi „Un efort demn de laudă, băiete”,
pentru că nu auzea decât strigătele vesele ale mulţimii din
camera alăturată şi zgomotele berii băute dintr-un butoi
oferit de cârciumar.
Giles i s-a alăturat lui Freddie în vestiar şi s-a aşezat lângă
tânărul disperat.
— Încă o datorie de îndeplinit, a spus Giles când Freddie
s-a uitat în sus în cele din urmă.
— Trebuie să mergem alături şi să-l felicităm pe căpitanul
de la Village pentru victorie.
Freddie a ezitat o clipă înainte de a se ridica şi a-l urma pe
Giles. Când au intrat în vestiarul adversarilor, cei din echipa
Village au tăcut. Freddie s-a dus la poliţist şi i-a strâns
călduros mâna.
— O victorie magnifică, domnule Munro. La anul va trebui
să ne străduim mai mult.

2713
 - JEFFREY ARCHER -

Mai târziu în acea seară, când Giles şi Hamish Munro

beau o halbă din biterul local la Fenwick Arms, căpitanul de
la Village a remarcat:
— Băiatul tău a jucat remarcabil. Echipe mai bune decât a
noastră vor suferi din cauza lui şi bănuiesc că nu prea
târziu.
— Nu e băiatul meu, a zis Giles. Aş vrea doar să fie.

2714
 - JEFFREY ARCHER -

41
— Ştiai că Jessica are un nou iubit? a spus Samantha.
Sebastian rezerva întotdeauna aceeaşi masă din colţ la Le
Caprice, de unde conversaţia lor nu era auzită şi îi vedea
bine pe ceilalţi clienţi. Îl amuza întotdeauna că oglinzile mari
prinse de cei patru piloni din centrul sălii îi permiteau să-i
observe pe ceilalţi meseni, în timp ce aceştia nu erau în stare
să-l vadă.
Nu-l interesau vedete de cinema pe care de abia le
recunoştea şi nici politicienii care sperau să fie recunoscuţi,
nici măcar prinţesa Diana pe care o cunoştea toată lumea.
Singurul lui interes era să-i urmărească pe ceilalţi bancheri
şi oameni de afaceri pentru a vedea cu cine iau masa. La
cină se încheiau adesea afaceri care l-ar fi putut interesa.
— La cine te uiţi aşa fix? a întrebat Samantha, după ce el
nu i-a răspuns.
— La Victor, a şoptit el.
Sam s-a uitat de jur-împrejur, dar nu l-a zărit pe cel mai
vechi prieten al lui Seb.
— Eşti mult prea curios, a zis ea după ce şi-a terminat
cafeaua.
— Şi ceea ce e şi mai bine, ei nu ne pot vedea pe noi, a
spus Seb.
— Ei? Ia cina cu Ruth?
— Nu şi dacă n-a pierdut câţiva centimetri din talie şi i-a
mutat pe piept.
— Poartă-te frumos, Seb. Probabil este o clientă.
— Nu, cred că-ţi vei da seama că el este clientul.
— Ai moştenit imaginaţia vie a tatălui tău. Probabil e ceva
inocent.
— Eşti singura din sală care ar crede aşa ceva.
— Acum m-ai intrigat, a zis Sam. S-a mai întors o dată,
dar tot nu l-a zărit pe Victor. Şi-ţi mai zic o dată, eşti prea
curios.

2715
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi dacă am dreptate, a spus Seb, ignorând comentariul

soţiei sale, avem o problemă.
— Sunt sigură că Victor este cel care are probleme, nu tu.
— Se poate. Dar aş dori să ieşim de aici fără să fim văzuţi,
a spus el, scoţându-şi portmoneul.
— Şi cum plănuieşti să facem asta?
— Printr-o bună cronometrare.
— Vrei să creezi o diversiune? l-a necăjit ea.
— Nimic atât de dramatic. Vom sta la locul nostru până ce
unul dintre ei se va duce la toaletă. Dacă e Victor, ne putem
strecura neobservaţi. Dacă e femeia, ne vom strecura discret
afară, fără să-i oferim motive să creadă că i-am văzut.
— Dar dacă ne recunoaşte, îţi dai seama că nu contează, a
spus Sam.
— Şi asta ar fi o uşurare.
— Te pricepi la asta, a zis Sam. Din experienţă?
— Nu chiar. Dar vei găsi un subiect similar într-unul din
romanele lui tata, când William Warwick îşi dă seama că un
martor la un asasinat minţea şi a fost nevoit să iasă din
restaurant neobservat ca s-o poată demonstra.
— Şi dacă niciunul nu se duce la toaletă?
— S-ar putea să fim blocaţi aici destul de mult. O să achit
nota, a spus Seb, ridicând mâna, în caz că vom fi obligaţi să
fugim. Şi îmi pare rău, Sam, dar nu m-ai întrebat ceva chiar
înainte să devin neatent?
— Da, mă întrebam dacă ai aflat de noul prieten al lui
Jessica.
— De unde ţi-a mai venit ideea asta? a spus Seb,
verificând nota de plată înainte de a da cardul de credit.
— Până acum nu-i păsa cum arată.
— Dar nu e o parte a cursului pentru un student la arte?
Mie mi se pare întotdeauna că s-a îmbrăcat la Oxfam şi nu
pot spune că am observat vreo schimbare.
— Asta e din cauză că n-o vezi seara când nu mai e
studentă la arte şi devine o tânără femeie şi pot spune că nu
arată prea rău.

2716
 - JEFFREY ARCHER -

— Fiica mamei sale, a spus Seb, luându-şi soţia de mână.

Să sperăm doar că noul băiat este o ameliorare faţă de
playboy-ul brazilian, pentru că nu-mi imaginez că cei de la
Slade vor fi la fel de înţelegători a doua oară, a spus el,
semnând chitanţa de credit.
— Nu cred că va fi o problemă de data aceasta. Când a
venit s-o ia, conducea un Polo, nu un Ferrari.
— Şi ai obrazul să-mi spui mie că sunt curios? Deci când
voi avea ocazia să-l întâlnesc?
— S-ar mai putea să dureze o vreme, pentru că, până
acum, ea nici n-a recunoscut că are un nou prieten. Totuşi
plănuiesc…
— Poziţie de atac. Ea vine direct spre noi.
Seb şi Sam au continuat să discute când o tânără înaltă,
elegantă, a trecut de masa lor.
— Ei, îmi place stilul ei, a spus Sam.
— Ce vrei să zici?
— Bărbaţii sunt toţi la fel. Doar se uită la picioarele unei
femei, la ţinută şi faţă, de parcă ar fi la piaţa de carne.
— Şi o femeie la ce se uită? a întrebat Seb, în defensivă.
— Primul lucru pe care l-am observat a fost rochia ei,
simplă, dar elegantă care e sigur de comandă. Geanta avea o
etichetă stilată, dar nu ţipătoare, a designerului şi pantofii
completau ansamblul perfect. Aşa că îmi pare rău că te
dezamăgesc, Seb, dar, după cum spuneam în State, e o
damă de lux.
— Atunci ce caută cu Victor?
— N-am idee. Dar, ca majoritatea bărbaţilor, dacă îţi vezi
un prieten cu o femeie frumoasă, imediat te gândeşti la ce e
mai rău.
— Ba eu mă gândesc că ar fi bine să ne strecurăm
neobservaţi.
— Eu m-aş duce să-l salut pe Victor, dar dacă tu…
— E ceva ce nu ţi-am spus. Victor şi cu mine suntem
certaţi acum. Îţi voi explica atunci când ne vom întoarce în
maşină.

2717
 - JEFFREY ARCHER -

Seb s-a ridicat şi s-a învârtit prin restaurant, evitând masa

lui Victor. Când maître d’ a deschis uşa din faţă pentru
Samantha, Seb i-a strecurat o bancnotă de cinci lire.
— Şi ce ar trebui să ştiu? a întrebat Samantha, după ce s-
a urcat în maşină şi s-a aşezat lângă el.
— Victor e supărat pentru că nu l-am numit preşedinte
adjunct.
— Îmi pare rău, a zis Sam, dar înţeleg cum se simte. Pe
cine ai numit CEO?
— Pe John Ashley, a spus Seb, cotind pe Piccadilly şi
alăturându-se traficului nocturn.
— De ce?
— Pentru că el este omul potrivit pentru funcţie.
— Dar Victor a fost întotdeauna un prieten bun şi leal, mai
ales când erai la pământ.
— Ştiu, dar acesta nu este un motiv suficient de bun ca să
numesc pe cineva CEO la o bancă majoră. L-am invitat să-mi
fie adjunct, dar el s-a supărat şi şi-a dat demisia.
— Şi asta înţeleg, a spus Sam. Şi ce ai de gând să faci ca
să-l ţii în consiliu?
— Hakim a venit de la Copenhaga pentru a încerca să-l
determine să se răzgândească.
— Şi a reuşit? a întrebat Sam când Seb a oprit la semafor.

Giles ieşea în goană din camera lui pentru a nu întârzia la

o întrunire când l-a văzut pe Archie Fenwick stând lângă
biroul lui. Nu a încetinit.
— Dacă e vorba de propunerea guvernului de a oferi
subsidii pentru grâne, Archie, n-ai putea să-ţi programezi o
întâlnire? Deja am întârziat de la întrunirea cu şeful.
— Nu, nu despre asta e vorba, a zis Archie. Am venit din
Scoţia în dimineaţa asta sperând că vei avea timp să discuţi
o problemă personală. Acesta era numele de cod pentru
Freddie.

2718
 - JEFFREY ARCHER -

— Desigur, a spus Giles, întorcându-se în birou şi

anunţându-şi secretara:
— Ai grijă să nu fiu deranjat cât timp stau cu lordul
Fenwick. A închis uşa în spatele lui. Vrei un whisky, Archie?
Am chiar marca ta preferată, a zis el, ridicând o sticlă de
Glen Fenwick. Freddie mi-a făcut cadou o ladă de Crăciun.
— Nu, mulţumesc. Cu toate că n-o să te mire că tocmai
despre Freddie am venit să discutăm, i-a zis Archie,
aşezându-se în partea opusă a biroului. Dar amintindu-mi
cât de ocupat eşti, voi încerca să nu-ţi răpesc prea mult
timp.
— Dacă ai fi vrut să discutăm problemele cu care se
confruntă agricultura din Scoţia, ţi-aş fi putut oferi cinci
minute. Dacă e vorba de Freddie, stăm cât e nevoie.
— Mulţumesc. O să trec direct la subiect. Dirigintele lui
Freddie m-a chemat ieri-seara la şcoală ca să-mi spună că
băiatul a picat la examenele de admitere la Fettes.
— Dar când i-am citit carnetul de note de la sfârşitul
semestrului, m-am gândit dacă n-ar putea chiar să câştige o
bursă.
— Aşa se gândea şi dirigintele, a spus Archie, şi de aceea a
cerut testele lui. S-a lămurit repede că băiatul n-a făcut
niciun efort ca să treacă.
— Dar de ce? Fettes este una dintre cele mai bune şcoli
din Scoţia.
— Poate chiar în Scoţia este răspunsul la întrebarea ta, a
zis Archie, pentru că a dat un examen similar la Westminster
după o săptămână şi a ieşit printre primii cinci.
— Nu cred că avem nevoie de ajutorul lui Freud ca să
înţelegem motivul, a spus Giles. Tot ce aş vrea să ştiu este
dacă vrea să fie extern sau intern.
— A bifat căsuţa la extern.
— Este un drum prea lung ca să-l străbată de la Fenwick
Hall şi înapoi în fiecare zi şi cum Westminster este la o
aruncătură de băţ de uşa noastră, cred că încearcă să ne
spună ceva. Archie a încuviinţat. Oricum, şi-a ales deja

2719
 - JEFFREY ARCHER -

dormitorul, a mai spus Giles când telefonul de pe biroul lui a

început să sune.
Aridicat receptorul şi a ascultat o clipă înainte de a
răspunde:
— Scuze, şefu’, a intervenit ceva, dar ne vom întâlni într-o
clipă. A lăsat receptorul jos şi a spus:
— De ce nu vii cu mine şi Karin la cină în seara aceasta ca
să stabilim detaliile.
— Nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc, a spus Archie.
— Eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Giles s-a ridicat şi s-a
îndreptat spre uşă. Este singura veste bună pe care am
primit-o azi. Ne vedem pe la opt.
— E vreo şansă să discutăm de subsidiile propuse de
guvern pentru grâne? a întrebat Archie, dar Giles n-a
răspuns pentru că şi-a părăsit biroul în viteză.

— Care este preţul acţiunilor la Cunard în dimineaţa

aceasta? a întrebat Seb.
— Patru lire şi doisprezece penny. Cu doi penny mai mult
decât ieri, a răspuns John Ashley.
— Acestea sunt chiar veşti bune.
— Crezi că mama ta regretă că a vândut Barrington’s?
— În fiecare zi. Dar, din fericire, e atât de ocupată cu
departamentul de sănătate încât nu prea are timp să se
gândească şi la asta.
— Şi Giles?
— Ştiu că este foarte mulţumit de felul în care ai manevrat
portofoliul familiei, pentru că-i permite să-şi urmeze prima
dragoste.
— Lupta cu mama ta?
— Cam aşa ceva.
— Şi mătuşa ta, Grace?

2720
 - JEFFREY ARCHER -

— Crede că eşti un capitalist vulgar sau cel puţin aşa mi-a

zis mie, deci nu pot să-mi închipui că ar putea să te creadă
bun.
— Dar am făcut-o multimilionară, a protestat Ashley.
— Asta e adevărat, dar n-o împiedică să dea note elevelor
ei noaptea, în timp ce molfăie un sandvici cu brânză. Dar
pentru tine, John, bravo. Mai trebuie să discutăm ceva?
— Da, îmi pare rău s-o spun, domnule preşedinte şi nici
nu prea ştiu cum s-o fac. Ashley a deschis un dosar notat
„confidenţial” şi a răsfoit printre hârtii. Seb a fost surprins
văzând că bărbatul aflat în primul rând la Harlequins şi care
nu ezita niciodată să înfrunte oricare membru al consiliului,
era clar stânjenit.
— Spune, John.
— O domnişoară Candice Lombardo a deschis de curând
un cont la bancă şi pentru ea garantează directorul adjunct.
— Deci aşa o cheamă, a zis Seb.
— O ştii?
— Să zicem că ne-am întâlnit. Deci care este problema?
— A scos cinci mii de lire ieri, fără un penny în contul ei,
ca să-şi cumpere o haină de nurcă de la Harrods.
— Şi de ce ai eliberat cecul?
— Pentru că Victor i-a garantat extragerea şi eu nu am
autoritatea să o opresc fără să mă consult cu el.
— Cedric Hardcastle s-ar răsuci în mormânt, a spus Seb,
uitându-se la portretul preşedintelui fondator al băncii. Era
încântat să spună că niciodată să nu faci asta dacă nu
semnezi o garanţie personală.
— Să vorbesc cu Victor?
Seb s-a lăsat pe spate şi s-a gândit la această sugestie
câteva minute. Hakim reuşise să-l convingă că Victor trebuie
să rămână în consiliu şi chiar să accepte postul de director
adjunct, aşa că ultimul lucru de care avea nevoie Seb era să-
i dea vreun motiv să se răzgândească.
— Nu face nimic, a zis el în cele din urmă. Dar informează-
mă dacă domnişoara Lombardo mai apare cu alte cecuri.

2721
 - JEFFREY ARCHER -

Ashley a încuviinţat, dar n-a notat nimic în dosar.

— Mai credeam şi că ai vrea să ştii, a continuat el, că fiica
ta şi-a depăşit contul cu 104,60 ₤. Nu este o sumă mare,
ştiu, dar mi-ai cerut să te informez dacă…
— Da, aşa este, a spus Seb. Dar ca să fim cinstiţi, John,
tocmai am plătit o mie de lire pentru şapte desene ale ei.
Ashley a deschis un alt dosar şi a verificat o altă declaraţie
bancară.
— Nu a adus acel cec, domnule preşedinte. De fapt,
singura ei depunere recentă a fost de două sute şi cincizeci
de lire de la un domn Richard Langley.
— Nu cunosc numele acesta, a zis Seb. Dar ţine-mă la
curent. Ashley s-a încruntat. Ce înseamnă privirea asta?
— Că, în general, aş prefera să am de-a face cu
preşedintele de la Cunard decât cu fiica ta.

2722
 - JEFFREY ARCHER -

42
Cei patru stăteau în salon, părând clar nefericiţi.
— Îmi pare bine că ne-am întâlnit în sfârşit, a spus
Samantha, turnându-i lui Richard o cană de ceai.
— Şi mie, doamnă Clifton, a spus tânărul care stătea
nervos în faţa ei.
— Cum v-aţi întâlnit voi doi? a întrebat Seb.
— Am dat unul peste altul la expoziţia Premiului
Fondatorului, a spus Jessica.
— Merg la toate spectacolele şcolilor de arte, a zis Richard,
sperând să dau peste un talent nou înainte de a fi înşfăcat de
un dealer din West End, când nu-mi voi mai putea permite
să cumpăr.
— Ce isteţ, a spus Samantha, oferindu-i oaspetelui un
sandvici cu carne şi castraveţi.
— Ai găsit ceva demn de atenţie în ultimul timp? a întrebat
Sebastian.
— O lovitură, a zis Richard, o adevărată lovitură. Un set de
desene remarcabile ale unui artist necunoscut, intitulat Cele
şapte vârste ale femeii, care a câştigat premiul. Nu mi-a venit
să cred ce noroc am când am aflat preţul.
— Iartă-mă că-ţi spun, a zis Seb, dar sunt surprins că ţi-ai
permis să dai o mie de lire din salariul de profesor.
— Nu am plătit o mie de lire, domnule, doar două sute şi
cincizeci. Şi mi-a mai rămas destul în cont ca să invit artista
la cină.
— Dar credeam… Seb n-a terminat propoziţia când a
observat că Samantha se uita urât la el şi fiica lui părea
stânjenită. Eu ţi-aş oferi două mii pentru acele desene.
Atunci ai putea duce artista la cină mai des.
— Nu sunt de vânzare, a spus Richard, şi nu vor fi
niciodată.
— Trei mii?
— Nu, mulţumesc, domnule.

2723
 - JEFFREY ARCHER -

— Poate ai vrea să facem un târg, Richard. Dacă vei

renunţa vreodată la fiica mea, mi-ai putea vinde desenele
pentru două mii de lire.
— Sebastian! s-a răstit Samantha. Richard este prietenul
lui Jessica, nu un client, şi ne aflăm în afara orelor de lucru
la bancă.
— Nicio şansă, domnule, a spus Richard. Nu am intenţia
să mă despart nici de fiica dumneavoastră, nici de desene.
— Nu poţi câştiga întotdeauna, tăticule, a zis Jessica,
zâmbind strâmb.
— Dar în cazul în care Jessica ar renunţa la tine, a zis
Seb, de parcă se ocupa de o afacere de un milion de lire, te-ai
mai gândi?
— Las-o baltă, tată. Asta nu se va întâmpla. Ai pierdut
desenele şi în curând îţi vei pierde şi fiica pentru că mă voi
muta cu Richard, a spus ea, luându-l de mână.
Sebastian era gata să sugereze că poate… când a
intervenit Samantha.
— Ce veşti minunate. Unde veţi sta?
— Eu am un apartament în Peckham, a zis Richard,
aproape de locul de muncă.
— Dar căutăm ceva mai mare, a spus Jessica.
— Să închiriaţi sau să cumpăraţi? a întrebat Seb. Pentru
că în starea actuală a pieţei aş recomanda…
— Eu aş recomanda, a zis Samantha, să fie lăsaţi să
hotărască singuri.
— E mult mai convenabil să cumperi, a continuat Seb,
ignorându-şi soţia, şi cu cele două mii ale mele aţi avea
destul să vă deschideţi un cont la bancă.
— Faceţi-vă că nu-l auziţi.
— Eu aşa fac întotdeauna, a zis Jessica, ridicându-se.
Trebuie să plecăm, tată, mergem la ICA să vedem o expoziţie
de ceramică care i se pare promiţătoare lui Richard.
— Şi pe care ne-o putem permite încă, a adăugat Richard.
Dar dacă aveţi două mii de investit, domnule, aş
recomanda…

2724
 - JEFFREY ARCHER -

Samantha a râs, dar Richard părea că-şi regretă cuvintele.

— Pa, tati, a zis Jessica. S-a aplecat, şi-a sărutat tatăl pe
frunte şi i-a strecurat un plic în buzunarul interior, sperând
că Richard nu va observa.
Richard a întins mâna şi a zis:
— La revedere, domnule. A fost o plăcere să vă întâlnesc.
— La revedere, Richard. Sper să vă placă expoziţia.
— Mulţumesc, domnule, a zis Richard în timp ce
Samantha îi însoţea la uşă.
În timp ce Seb o aştepta să se întoarcă, a scos plicul din
buzunar, l-a deschis şi şi-a scos cecul propriu de o mie de
lire. Era prima oară când fusese învins la o licitaţie de un
licitant mai slab.
— Cred că m-aş fi putut descurca mai bine, a sugerat Seb
când Samantha a revenit în salon.
— Asta e o declaraţie slabă, chiar şi după standardele
britanice. Dar pe mine mă interesează mai mult ce părere ai
despre Richard.
— Un tip destul de simpatic. Dar nimeni nu va fi vreodată
suficient de bun pentru Jessie. S-a oprit un moment, apoi a
adăugat: Mă întrebam ce să-i fac cadou pentru a douăzeci şi
una ei aniversare. Poate ar trebui să-i cumpăr o casă?
— Ăsta e ultimul lucru pe care-l vei face.
— De ce?
— Pentru că doar i-ai amintit lui Richard că nu are bani şi
se va simţi umilit de tine. Oricum, Jessica e la fel de
încăpăţânată ca tine şi va refuza oferta, la fel ca şi cele două
mii ale tale.
Seb i-a dat cecul lui Samantha, ceea ce a determinat-o
doar să râdă mai tare înainte de a sugera:
— Poate ar trebui să-i lăsăm să-şi conducă vieţile aşa cum
vor. S-ar putea chiar să fim surprinşi să vedem ce bine se
descurcă fără noi.
— Dar voiam doar să zic…

2725
 - JEFFREY ARCHER -

— Ştiu ce voiai să zici, dragul meu, dar mă tem că fiica ta

te-a depăşit, a spus ea tocmai când telefonul a început să
sune.
— Aha. Am presentimentul că Richard vrea să ştie dacă aş
vrea să ridic oferta la patru mii.
— Mai curând e mama ta. I-am spus că-l întâlnim prima
oară pe prietenul lui Jessica, aşa că vrea să ştie ce părere
avem. A ridicat receptorul.
— Bună seara, doamnă Clifton. Sunt John Ashley.
— Salut, John. A luat banca foc?
— Încă nu, dar aş vrea să discut urgent cu Seb.
— A luat banca foc, a zis Samantha, dându-i receptorul
soţului ei.
— Ai vrea tu. John, cu ce te pot ajuta?
— Îmi pare rău că vă sun atât de târziu, domnule
preşedinte, dar mi-aţi cerut să vă anunţ dacă domnişoara
Lombardo mai apare cu alte cecuri mari.
— Cât de mult, de data aceasta?
— Patruzeci şi două de mii.
— Patruzeci şi două de mii? a repetat Seb. Reţine-i plata
acum şi dacă Victor nu apare mâine, vom discuta cu
departamentul juridic. Şi John, du-te acasă. După cum îmi
tot aminteşte soţia, suntem în afara orelor de lucru ale
băncii, deci astă-seara nu mai putem face nimic.
— O problemă, dragă? a întrebat Samantha, părând sincer
îngrijorată.
— Da, mă tem că da. Îţi aminteşti femeia pe care am
văzut-o cinând cu Victor la Caprice? a zis el, ridicând
receptorul şi formând un număr.
— Cum aş putea să uit?
— Ei bine, cred că-l curăţă bine.
— Îl suni pe Victor?
— Nu. Pe Arnold Hardcastle.
— E aşa de rău?
— Aşa de rău.

2726
 - JEFFREY ARCHER -

— Salut, Jessie. Mă bucur că ai reuşit, a zis el,

îmbrăţişând-o.
— N-aş fi putut să-l ratez, Grayson.
— Felicitări pentru câştigarea Premiului Fondatorului, a
spus el. Pariez că nu peste mult timp o galerie din West End
îţi va prezenta lucrările.
— De pe buzele tale în urechile Domnului, a spus Jessica,
în timp ce artistul se întorcea să discute cu un alt student.
— Tu ce crezi? a şoptit Richard, în timp ce se plimbau prin
galerie.
— Este o expoziţie interesantă, chiar dacă nu sunt sigură
de ursuleţ.
— Nu vorbeam despre ursuleţul lui. Cum crezi că a mers
întâlnirea cu părinţii tăi?
— După cum ţi-am spus, mamei i-ai plăcut. Eşti o fată
norocoasă, mi-a zis ea.
— Nu cred că tatăl tău a fost de aceeaşi părere.
— Nu te îngrijora pentru tata, a spus Jessica, uitându-se
la o vază magnifică. După ce mama va discuta cu el, îşi va
veni în fire.
— Aşa sper, pentru că în curând va trebui să-i spunem.

Preşedintele, directorul executiv şi avocatul băncii stăteau

în jurul unei mese ovale din biroul lui Sebastian la ora opt,
în dimineaţa următoare.
— Vreo urmă de Victor? a fost prima întrebare a lui
Sebastian.
— Nimeni nu l-a mai văzut de vineri seara, a spus John
Ashley. I-a spus secretarei că pleacă într-o călătorie de
afaceri, dar se va întoarce la timp pentru întrunirea
consiliului.

2727
 - JEFFREY ARCHER -

— Dar asta e abia peste zece zile, a comentat Sebastian.

Ştie cumva Carol pe unde este?
— Nu, şi n-a lăsat nici vreun număr la care să-l
contactăm.
— Ăsta nu e genul lui Victor, a zis Seb.
— Carol mi-a spus că n-a mai făcut niciodată asta.
— Din ce în ce mai curios.
— Credeţi că a venit timpul să-l chemăm pe Barry
Hammond? a sugerat Ashley. Sunt sigur că nu-i va lua mult
să-i ia urma lui Victor şi, de asemenea, să afle tot ce e de
ştiut despre domnişoara Candice Lombardo.
— Nu, nu putem pune un detectiv particular să
investigheze directorul adjunct al băncii, a zis Seb. S-a
înţeles?
— Da, domnule director. Dar domnişoara Lombardo a
adus ieri alt cec cu eliberare imediată a banilor, a spus
Ashley deschizând dosarul din ce în ce mai mare.
— Cât, de data asta? a întrebat Arnold.
— Patruzeci şi două de mii, a zis Ashley.
— Ai idee pentru ce-i trebuie?
— Nu, domnule director, nu am, a replicat Ashley.
Seb a studiat balanţa contabilă care nu fusese niciodată
descoperită şi era să spună un singur cuvânt pentru ca toată
echipa lui să ştie exact cum se simţea, dar s-a răzgândit.
— Care este poziţia noastră legală? a întrebat, întorcându-
se către avocatul băncii.
— În cazul în care contul este în fonduri sau garantul
poate acoperi această sumă, nu avem de ales decât să
eliberăm cecul în patruzeci şi opt de ore.
— Atunci să sperăm că Victor revine curând sau cel puţin
ia legătura cu noi în următoarele două zile.
— Nu există nicio înregistrare de vreun fel? a întrebat
Arnold. Apeluri telefonice, cărţi de credit, note de plată de la
hotel, bilete de avion, orice?
— Nimic până acum, a spus Arnold. Secretara lui a fost
instruită să mă anunţe când aude ceva de el, dar nu am prea

2728
 - JEFFREY ARCHER -

multe speranţe pentru că am impresia că dacă-l vom găsi pe

Victor, domnişoara Lombardo nu va fi prea departe în urma
lui.
— Există o persoană care ar putea şti unde este, a spus
Arnold.
— Cine? a întrebat Seb.
— Soţia lui.
— Sigur că nu, a zis Seb. Ruth este ultima persoană care
aş dori să fie contactată în aceste împrejurări.
— În acest caz, domnule director, a zis Arnold, nu avem de
ales decât să eliberăm ultimul cec în patruzeci şi opt de ore,
doar dacă nu preferaţi să raportez cazul Băncii Angliei şi să
întreb dacă putem reţine alte plăţi până la întoarcerea lui
Victor.
— Nu. Dacă-i permitem bătrânei doamne din Threadneedle
Street să ne spele rufăria în public ar fi mai rău decât dacă i-
am spune lui Ruth. Eliberează cecul şi să sperăm că
domnişoara Lombardo nu mai apare cu altul înainte de
revenirea lui Victor.

— Cum este? a întrebat Sebastian.

— Gravidă, a repetat Samantha.
— Îl omor.
— Ba n-o să faci aşa ceva. De fapt, următoarea dată când
îl mai vezi pe Richard, te rog să-l feliciţi.
— Să-l felicit?
— Da, şi să le dai de înţeles amândurora cât de încântat
eşti.
— Şi de ce naiba aş face asta?
— Pentru că nu există altă alternativă. Ar însemna că-ţi
vei pierde fata şi nu vei putea vedea niciodată copilul. În caz
că ai uitat, ai mai trecut prin ceva similar mai înainte şi eu
nu am nevoie să mai trec prin asta.

2729
 - JEFFREY ARCHER -

— O să se căsătorească? a întrebat Sebastian, schimbând

subiectul.
— Nu am întrebat.
— De ce nu?
— Pentru că nu e treaba mea. Oricum, sunt sigură că ne
vor anunţa când sunt pregătiţi.
— Eşti foarte calmă, având în vedere împrejurările.
— Sigur că sunt. De abia aştept să fiu bunică.
— Oh, Doamne, a spus Seb. Voi fi bunic.
— Şi când te gândeşti că FT te-a prezentat ca pe una
dintre cele mai strălucite minţi din City!
Sebastian a zâmbit, şi-a luat soţia în braţe şi a zis:
— Uneori uit, draga mea, cât de norocos sunt că m-am
însurat cu tine. A aprins lumina la noptiera lui şi s-a ridicat.
Ar trebui s-o sunăm pe mama şi s-o avertizăm că în curând
va deveni străbunică.
— Ştie deja.
— Deci eu am fost ultima persoană care a aflat?
— Îmi pare rău. Am fost nevoită să adun trupele înainte să
afli tu veştile.
— Asta chiar n-a fost o săptămână bună pentru mine, a
spus Seb, stingând lumina.

— Am aflat pentru ce erau cele patruzeci şi două de mii de

lire, domnule preşedinte, a zis Ashley.
— Te ascult, a spus Seb.
— Este avansul la o clădire din South Parade care era o
agenţie de escorte.
— Asta era tot ce trebuia să ştiu. Şi cine e agentul?
— Savills.
— Ei bine, cel puţin îi cunoaştem pe director.
— Am discutat deja cu domnul Vaughan. Mi-a zis că va da
un cec semnat de domnişoara Lombardo pentru achitarea în
întregime a proprietăţii azi, mai târziu, şi mi-a amintit

2730
 - JEFFREY ARCHER -

politicos că în cazul în care vânzarea nu se face, domnişoara

Lombardo îşi va pierde depozitul.
— Să sperăm că Victor se întoarce la întrunirea
consiliului, altfel săptămâna viitoare ea va prelua, probabil şi
clubul Playboy.

2731
 - JEFFREY ARCHER -

43
— Care este semnificaţia cuvântului „martinet”? a întrebat
Freddie, uitându-se în sus.
— Un obsedat de disciplină, i-a răspuns Karin. Cred că vei
afla că acest cuvânt provine din franceză.
— Cum de este engleza ta atât de bună, Karin, când ai
crescut în Germania?
— Întotdeauna mi-au plăcut cuvintele atunci când eram la
şcoală, aşa că la universitate am studiat limbi moderne, şi
am devenit interpret şi aşa l-am întâlnit pe Giles.
— Te-ai gândit ce vei studia la universitate? a întrebat
Giles, uitându-se în sus din ziarul său de seară.
— PFC, a spus Freddie.
— Mă pricep la politică, filosofie şi economie, a spus Karin,
dar n-am auzit niciodată de PFC.
— Politică, filosofie şi crichet. Este un curs de credit bine-
cunoscut la Oxford.
— Dar nu pentru martineţi, a zis Giles, şi bănuiesc că,
dacă vei căuta cuvântul în dicţionarul Oxford revizuit, vei
afla că locotenent-colonelul Martinet a fost înlocuit de
Margaret Thatcher ca sursă primară.
— Nu-i da atenţie, a zis Karin. Ar folosi orice mijloc pentru
a-l ataca pe prim-ministru.
— Dar presa pare mulţumită de activitatea ei, a spus
Freddie.
— Mult prea bună după gustul meu, a recunoscut Giles.
Adevărul este că o aveam pe tavă până ce argentinienii au
invadat insulele Falklands, dar de atunci, cu toate că e
atacată din toate părţile, la fel ca James Bond, pare să se
ferească întotdeauna la momentul potrivit.
— Şi subsecretara de stat pentru sănătate? a întrebat
Freddie. Şi ea va trebui să se ferească acum când ai ajuns
înapoi pe banca din faţă?
— Gloanţele sunt pe punctul de a o lovi, a zis Giles cu
oarecare satisfacţie.
2732
 - JEFFREY ARCHER -

— Giles, poartă-te frumos. Vorbeşti despre sora ta, nu

despre inamic.
— E mai rea decât inamicul. Nu uita că Emma este un
discipol al Sfintei Margaret din Grantham. Dar când prezintă
ultima propunere legislativă NHS în Camera Superioară,
vreau să o atac paragraf cu paragraf până ce va considera că
demisia este o uşurare binecuvântată.
— Eu aş fi atentă în locul tău, Giles, a spus Karin.
Presupun că, după ce a fost directorul unui mare spital,
Emma ar putea să fie mai bine informată despre serviciile de
sănătate decât tine.
— Ah, dar ai uitat că dezbaterea nu va avea loc într-o
rezervă de spital, ci în Camera Lorzilor, unde eu stau şi
aştept de ceva vreme.
— Poate ar fi bine să ţii seama de avertismentul lui Grace,
a spus Karin, că Emma te-ar putea împiedica la problemele
de detaliu pentru că, spre deosebire de majoritatea
politicienilor, ea chiar a fost în linia întâi.
— Cred că pe ascuns eşti de fapt conservatoare, a zis
Giles.
— Sigur că nu, a spus Karin. Am ieşit din ascunziş de o
vreme şi Emma m-a convertit.
— Trădătoareo.
— Deloc. M-am îndrăgostit de tine, nu de Partidul
Laburist.
— La bine şi la rău.
— În anumite cazuri, la rău.
— Îmi pare rău că vă întrerup, dar voiam doar să aflu
semnificaţia cuvântului „martinet”.
— Ignoră-l pe Giles, a spus Karin. Aşa este întotdeauna
înaintea unei dezbateri majore, mai ales când e implicată şi
sora lui.
— Pot veni să mă uit? a întrebat Freddie.
— Depinde ce partid ai de gând să susţii, a spus Giles.
— Partidul care mă va convinge că are cea mai bună
politică.

2733
 - JEFFREY ARCHER -

— Asta e ceva original, a zis Karin.

— Poate că acum nu e momentul potrivit să-ţi spun că m-
am alăturat Tinerilor Conservatori, a zis Freddie.
— Ce-ai făcut? s-a răstit Giles, dându-se înapoi şi
agăţându-se de cămin.
— Şi devine şi mai rău.
— Cum ar putea deveni mai rău?
— Am ţinut un fel de alegeri false la şcoală, iar eu am fost
numit candidatul conservatorilor.
— Şi care a fost rezultatul? a întrebat Giles.
— N-ai vrea să ştii.
— Nu numai că a câştigat detaşat, a spus Karin, dar acum
vrea să te urmeze şi să devină membru în parlament. Păcat
că nu va sta în Cameră în partea ta.
A urmat o tăcere pe care foarte puţini miniştri ai
guvernului reuşiseră s-o impună Rt. Hon. Lord Barrington de
Bristol Docklands.

— Când va sosi domnul Kaufman, Tom, îl poţi ruga să

treacă prin biroul meu înainte de întrunirea consiliului?
— Desigur, domnule, a spus portarul, salutându-l pe
director.
Seb s-a îndreptat repede prin hol către ascensoare. Cu
toate că nu era încă ora opt, când a ajuns la ultimul etaj,
John Ashley şi Arnold Hardcastle îl aşteptau deja pe coridor.
— Bună dimineaţa, domnilor, a spus Seb, trecând de ei şi
întrând în birou. Vă rog să luaţi loc. Credeam că vom discuta
tactica pe care o vom aborda înainte de sosirea lui Victor –
presupunând că va sosi. Poţi începe tu, John. Ştiri noi?
Ashley a deschis un dosar care devenea din ce în ce mai
mare în fiecare zi.
— Cecul pentru 320.000 ₤ fusese adus. Totuşi, Vaughan a
fost de acord că nu e nevoie să-l eliberăm imediat pentru că
suntem încă în perioada de stabilire.

2734
 - JEFFREY ARCHER -

— Frumos din partea lui, a zis Seb, dar a fost un om de

încredere de mulţi ani. Ce crezi că ar trebui să facem, John,
dacă Victor nu apare?
— Să-l chemăm pe Barry Hammond şi să-i cerem să-i dea
de urmă lui Victor, oriunde ar fi, pentru că nu mă îndoiesc
că atunci vom găsi şi fata.
— E cam riscant, a spus Arnold.
— Exagerat, după mine, a zis John, este faptul că-i
permitem să-l sugă aşa pe Victor.
— O metaforă nefericită, a spus Seb, verificându-şi ceasul.
A cam venit momentul.
S-a auzit o bătaie uşoară la uşă şi toţi trei s-au uitat plini
de nerăbdare. Uşa s-a deschis şi în birou a intrat Rachel.
— Unii dintre directori au sosit şi vă aşteaptă în sala de
consiliu, a spus secretara, dându-i o copie a agendei lui Seb.
— Domnul Kaufman face parte dintre ei, Rachel?
— Nu, domnule director. Nu l-am văzut în această
dimineaţă.
— Atunci vă sugerez să ne alăturăm colegilor noştri, a zis
Seb, după ce s-a uitat pe agendă. Propun să nu le spunem
nimic despre domnişoara Lombardo până ce avem ocazia să
discutăm cu Victor în particular.
— Corect, au spus CEO şi avocatul băncii în acelaşi timp.
Cei trei s-au ridicat în linişte, au ieşit din birou şi s-au
îndreptat spre sala de consiliu, unde li s-au alăturat colegilor
lor.
— Bună dimineaţa, Giles, a spus Seb, care nu-i spusese
unchiului său pe numele mic decât abia când devenise
director. Trebuie să înţeleg că tu şi mama v-aţi certat, acum
când actul normativ NHS a fost citit prima oară?
— Corect, domnule director. Vom mai discuta doar în boxa
oratorului.
Seb a zâmbit, dar continua să se uite la uşă. Ceilalţi
directori s-au aşezat în jurul mesei, dar scaunul din capătul
îndepărtat al sălii a rămas neocupat. La fel ca mama lui, Seb
credea că întrunirile consiliului trebuiau să înceapă la timp.

2735
 - JEFFREY ARCHER -

S-a uitat la ceas. Nouă fără un minut. S-a aşezat în capul

mesei şi a spus:
— Bună dimineaţa, domnilor. Îl voi ruga pe secretarul
companiei să citească minutele ultimei întruniri.
Domnul Whitford s-a ridicat de la locul lui din dreapta
directorului şi a citit minutele de parcă ar fi citit predica la
biserică.
Seb a încercat să se concentreze, dar se tot uita înspre
uşă, cu toate că nu prea mai avea speranţe, deoarece Victor
nu întârziase niciodată la o întrunire. Când domnul Whitford
s-a aşezat, Seb a uitat să-şi întrebe colegii directori dacă
aveau întrebări. A mormăit doar:
— Prima problemă, şi era gata să-i ceară directorului
executiv-şef să-şi prezinte raportul lunar când uşa sălii s-a
deschis repede şi directorul general adjunct, îmbujorat, a
intrat în grabă.
Chiar înainte de a se aşeza, Victor a spus:
— Îmi cer scuze, domnule director. Zborul meu a fost
întârziat din cauza ceţii. Cred că am trecut deasupra acestei
clădiri de zece ori înainte de a ni se permite să aterizăm.
— Nicio problemă, Victor, a zis Seb calm. Ai lipsit doar la
citirea minutelor ultimei întruniri şi eram gata să trecem la
primul reper, noile reglementări bancare impuse de guvern.
John?
Ashley a deschis un dosar şi s-a uitat la notiţele ample pe
care le pregătise şi la referatul pe care urma să-l citească.
— Se pare că bancherii, a început el, sunt acum
consideraţi, împreună cu agenţii imobiliari şi membrii
parlamentului, cei mai de neîncredere oameni ai comunităţii.
— Atunci, tot ce am de făcut este să devin agent imobiliar,
a spus Giles, şi voi intra în toate cele trei categorii.
— Care este ideea? a zis Seb, după ce au încetat râsetele.
— Putem să ne aşteptăm la anchetarea mai atentă a
afacerilor zilnice ale băncii şi la inspecţii mai severe ale
organismelor de reglementare, precum şi la reglementări noi.

2736
 - JEFFREY ARCHER -

Geoffrey Howe este hotărât să demonstreze că el este mătura

cea nouă care va curăţa tot City.
— Aşa sunt guvernele conservatoare, dar asta se uită de
obicei după câteva acte de umilinţă bine alese ale
cancelarului la banchetul lordului primar.
Seb a descoperit că iar nu era atent, iar directorii au
început să-şi prezinte impresiile previzibile, singura excepţie
fiind Giles, despre care nici acum nu se putea ghici ce părere
are. A revenit în lumea reală când şi-a dat seama că toţi
colegii lui îl priveau.
— Problema numărul doi? a repetat secretarul.
— Problema numărul doi, a zis Seb. Lordul Barrington
tocmai a revenit de la Roma şi cred că are nişte noutăţi
importante pe care să ni le comunice. Giles?
Giles a informat consiliul despre ultima lui vizită în Oraşul
Etern, unde se întâlnise cu domnul Menegatti, directorul
general al băncii Cassaldi, referitor la cele două instituţii care
doreau să formeze un parteneriat pe termen lung. Raportul
lui a fost urmat de o discuţie între directori pe care Seb a
încheiat-o cu recomandarea ca Giles, împreună cu o echipă
aleasă de consiliu, să treacă la următoarea fază şi să afle
dacă o propunere clară de fuziune putea fi agreată astfel
încât ambii directori să o poată recomanda consiliilor
respective.
— Felicitări, Giles, a zis Seb. De abia aşteptăm următorul
tău raport. Acum poate trecem la problema numărul trei.
Dar mintea lui continua să rătăcească în timp ce se gândea
la singurul reper de pe agendă care-l interesa pe el, atunci
când va ţine, mai târziu, o întrunire privată cu directorul său
adjunct. Cu toate că a fost nevoit să recunoască faptul că
Victor părea ceva mai relaxat decât se simţea el.
Seb s-a simţit uşurat când secretarul companiei a
întrebat, în sfârşit:
— Alte probleme?
— Da, a zis Victor, de la locul lui. Seb a ridicat o
sprânceană. Unii dintre colegii mei s-ar putea întreba unde

2737
 - JEFFREY ARCHER -

am fost în ultimele zece zile şi simt că vă sunt dator o

explicaţie. Trei dintre directori au fost în mod sigur de acord
cu el.
— Când am devenit director general adjunct, a continuat
Victor, printre responsabilităţile pe care mi le-a dat directorul
general, una a fost să analizez modul în care banca rezolva
donaţiile în scopuri caritabile. Mă simt obligat să vă spun că
am presupus că va fi o sarcină uşoară. Totuşi, nu m-aş fi
putut înşela mai mult. Am descoperit repede că banca chiar
nu avea o politică în acest domeniu şi conform standardelor
competitorilor noştri, nu suntem doar nevrednici, dar, cinstit
vorbind, suntem chiar meschini. Nu mi-aş fi dat seama cât
de meschini suntem dacă lady Barrington nu mi-ar fi
solicitat susţinerea băncii când a alergat la maraton. Când
mi-a arătat lista de sponsori, m-am simţit ruşinat. Strânsese
mai mulţi bani de la Barclays, Nat West şi de la dr. Grace
Barrington decât de la Farthings Kaufman. Acest lucru m-a
făcut să fiu mai interesat de activitatea caritabilă pe care o
susţinea ea.
Directorul adjunct atrăsese atenţia întregului consiliu.
— Activitatea caritabilă de care discutăm trimite misiuni în
Africa unde distinsul chirurg cardiolog, dr. Magdi Yacoub,
operează copii care altfel nu ar avea nicio şansă de
supravieţuire.
— Ce înseamnă o misiune? a întrebat domnul Whitford,
care-şi notase fiecare cuvânt al directorului adjunct.
— O misiune cuprinde cinci oameni – un chirurg, un
doctor generalist, două asistente şi un administrator, care
muncesc voluntar, sacrificându-şi adesea concediile pentru
îndeplinirea acestei misiuni vitale. Lady Barrington mi-a
sugerat să mă întâlnesc cu domnişoara Candice Lombardo,
care este membru activ în consiliul de administraţie, aşa că
am invitat-o la cină. Victor i-a zâmbit directorului general.
— De unde cunosc acest nume? a întrebat secretarul
companiei.

2738
 - JEFFREY ARCHER -

— Domnişoara Candice Lombardo, a spus Clive Bingham,

a fost votată cea mai dorită femeie de pe planetă de cititorii
revistei GQ şi, dacă este să credem ce scriu tabloidele, are de
curând o legătură cu Omar Sharif.
— Nu ştiu dacă este adevărat, a zis Victor. Tot ce pot să vă
spun este că la cină mi-a fost clar cât de devotată era cauzei.
Domnişoara Lombardo m-a invitat să vin cu ea într-o
excursie în Egipt ca să văd direct munca dr. Yacoub şi a
echipei lui care se desfăşura în acea ţară. Acolo am fost în
ultimele zece zile, domnule director. Şi mărturisesc că mi-am
petrecut majoritatea timpului fie leşinând, fie vomitând.
— Directorul adjunct a leşinat? a întrebat Clive,
neîncrezător.
— De mai multe ori, să ştiţi; urmărind cum i se taie
pieptul unui copil nu este ceva pentru cei sensibili. Până
când m-am urcat în avion ca să revin acasă, eram hotărât să
fac mult mai mult. Şi ca urmare a acestei excursii, recomand
consiliului să ne asumăm rolul de bancheri ai carităţii pe
gratis. Eu am fost deja de acord să devin trezorierul onorific.
— După cum ai zis, mult mai mult, a spus Seb. Ce mai
poate face banca pentru a ajuta?
— Am putea, pentru început, să facem o donaţie
substanţială către trustul caritabil Marsden pentru ca acesta
să-şi poată continua activitatea fără să trăiască de pe o zi pe
alta.
— Te-ai gândit la o sumă? a întrebat Giles.
— Jumătate de milion pe an în următorii cinci ani. S-au
auzit câteva icnete în jurul mesei înainte ca Victor să
continue: Şi ştiu că membrii consiliului vor fi mulţumiţi să
afle că aceasta înseamnă o scădere a impozitelor cu patruzeci
la sută.
— Cum crezi că vor reacţiona acţionarii noştri dacă vom da
atât de mult activităţilor caritabile? a întrebat John Ashley.
— Dacă domnul Kaufman se va adresa AGM, a sugerat
Seb, bănuiesc că vor spune că nu e suficient.

2739
 - JEFFREY ARCHER -

Câţiva membri ai consiliului au încuviinţat, în timp ce alţii

au zâmbit.
— Dar tot trebuie să le explicăm cum sunt cheltuiţi banii,
a zis secretarul companiei. La urma-urmei, nu este decât
datoria noastră fiduciară.
— Sunt de acord, a zis Victor, şi dacă mi se va permite să
mă adresez acţionarilor la AGM, sunt sigur că nu voi fi nevoit
să le amintesc că, de curând, banca a câştigat mai mult de
unsprezece milioane de lire la preluarea Harrods de către
domnul Al Fayed. Totuşi, aş putea spune că, fără aprobarea
consiliului, am dat deja un avans pentru o proprietate în
South Parade, în spatele Royal Marsden, astfel încât
activitatea caritabilă să-şi poată stabili cartierul general
lângă spital. Am reuşit s-o obţin la reducere, pentru că
premisele fuseseră utilizate mai înainte de o agenţie de
escorte.
— De ce nu ai anunţat consiliul înainte de cumpărare? a
întrebat Seb. Ar fi fost suficient un telefon şi aşa directorii
noştri ar fi putut discuta propunerea ta înainte de întrunirea
de azi. În loc de asta, ne-ai pus în faţa unui fapt împlinit.
— Îmi cer scuze, domnule director, dar am uitat să vă
spun că prinţesa Diana, care este prietenă cu dr. Yacoub, a
fost şi ea cu noi în Egipt şi escorta ei de securitate ne-a cerut
să nu dezvăluim locaţia şi numele persoanelor care au
participat la excursie.
— Corect, a zis Giles. Nu avem nevoie să le telegrafiem
celor de la IRA.
— Şi am presupus, a zis Victor, uitându-se direct la Seb,
că în cazul în care ar fi intervenit o urgenţă, nu aţi fi ezitat
să-mi sunaţi soţia, singura persoană care ştia exact unde
eram.
Trei dintre directori au încuviinţat.
— În cele din urmă, a zis Victor, ştiu că veţi fi încântaţi să
aflaţi că profesorul Yacoub va ţine o conferinţă de presă la
Marsden joia viitoare pentru a anunţa că prinţesa Diana a
fost de acord să patroneze această acţiune caritabilă.

2740
 - JEFFREY ARCHER -

— Bravo, a spus Clive. Asta e bine pentru imaginea băncii.

— Acesta nu a fost singurul meu motiv pentru a dori să
susţin o cauză atât de admirabilă, a zis Victor, tăios.
— Poate că nu, a comentat Arnold, dar cât timp cancelarul
face valuri, nu ne va dăuna.
— Poate vei scrie o propunere în acest sens pentru
următoarea întrunire a consiliului, a zis Seb, şi o vei
distribui suficient de devreme pentru ca să ne gândim bine la
ea.
— Am schiţat un rezumat în timp ce mă învârteam pe
deasupra băncii în această dimineaţă, domnule director şi,
după ce-l voi finisa, îl voi trimite tuturor membrilor
consiliului.
Mai mulţi directori au încuviinţat când Victor a închis
dosarul din faţa lui.
— Mulţumesc, a spus Seb. Acum trebuie doar să decidem
când se va ţine următoarea întrunire.
Toţi s-au uitat în agende şi după ce au stabilit data, Seb a
terminat întrunirea.
— Poţi să-mi acorzi un moment, Victor? a zis el,
strângându-şi hârtiile.
— Desigur, domnule director. Victor l-a urmat pe Seb
afară din sală, pe coridor şi în biroul acestuia. Era gata să
închidă uşa în urma lui când a observat că Arnold
Hardcastle şi John Ashley erau în spate.
Când toţi patru s-au aşezat la masa ovală, Seb a început
să spună:
— Unii dintre noi am fost foarte îngrijoraţi, Victor, când, în
lipsa ta, am primit trei cecuri de la o domnişoară Lombardo,
de care nu auzisem niciodată.
— N-aţi auzit? a zis Victor. Pe ce planetă trăiţi?
Când niciunul nu a încercat să se apere, i-a picat fisa.
— Ah, a spus el, părând gata să se înroşească, deci toţi aţi
presupus…
— Ei, trebuie să încerci să vezi lucrurile şi din perspectiva
noastră, a spus Arnold, defensiv.

2741
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi ca să fiu cinstit, a zis Victor, nu cred că domnişoara

Lombardo apare prea des în paginile FT.
Ceilalţi trei directori au izbucnit în râs.
— Mărturisesc că nu aveam aprobarea consiliului pentru
cumpărarea clădirii şi, temându-mă să n-o pierd la un preţ
atât de mic, i-am permis domnişoarei Lombardo să deschidă
un cont pe garanţia mea.
— Dar asta nu explică cele cinci mii de lire pe care le-a
plătit pentru o haină de nurcă la Harrods, a spus John
Ashley, puţin supărat.
— Un cadou pentru ziua de naştere a lui Ruth despre care
nu doream să se afle. Apropo, de aceea aţi încercat să luaţi
legătura cu mine?
— Sigur că nu, a spus Seb. Doream doar să ştii că Giles a
dat lovitura în Roma înainte ca tu să afli din presă.
— Bună încercare, a spus Victor. Dar te cunosc de prea
mult timp, Seb, ca să te cred. Îţi voi spune ce am de gând să
fac. Nu voi mai vorbi despre acest subiect, atâta timp cât îmi
vei susţine activitatea caritabilă la următoarea întrunire a
consiliului.
— Asta seamănă a şantaj.
— Da, cred că asta şi este.
— Ar fi trebuit să-mi ascult soţia de la început, a bombănit
Seb.
— Ar fi fost bine, având în vedere ce s-a mai întâmplat, a
zis Victor. Nu intenţionam să spun consiliului că Samantha
mi-a făcut cu ochiul când tu îţi făceai ieşirea ridicolă de la
Caprice.

2742
 - JEFFREY ARCHER -

HARRY ŞI EMMA CLIFTON

1986–1989

2743
 - JEFFREY ARCHER -

44
Când Harry s-a trezit, a încercat să-şi amintească un vis
care nu părea să se sfârşească. Era iar căpitanul echipei de
crichet a Angliei gata să câştige meciul împotriva Australiei la
Lord’s? Nu, din câte-şi amintea, alerga după un autobuz care
era întotdeauna cu câţiva metri în faţa lui. S-a întrebat ce ar
fi înţeles Freud din asta. Harry punea la îndoială teoria că
visele durează doar câteva momente. Cum puteau savanţii să
fie siguri de asta?
A clipit, s-a întors şi a privit cifrele verzi, fosforescente de
pe ceasul de pe noptieră: 5:07. Avea suficient timp să mai
analizeze primele rânduri la care se gândise înainte de a se
da jos din pat.
Prima dimineaţă dinaintea începerii unui roman nou era
întotdeauna momentul în care Harry se întreba care este
motivul. De ce nu ar adormi la loc decât să pornească iar o
activitate care va dura cel puţin un an şi care s-ar putea
sfârşi cu un eşec? La urma-urmei, trecuse de vârsta la care
majoritatea oamenilor îşi primeau ceasul din aur şi ieşeau la
pensie să se bucure de ultimii anii ai crepusculului, după
cum le plăcea companiilor de asigurare să-i numească. Şi
cerul ştie, nu avea nevoie de bani. Dar dacă alegerea era
între a se culca pe lauri sau a se îmbarca într-o nouă
aventură, nu era o decizie grea de luat. Disciplinat, aşa îi
spunea Emma; obsedat, era explicaţia mai simplă a lui
Sebastian.
În ora următoare, Harry a stat foarte liniştit, cu ochii
închişi, în timp ce revedea primul capitol. Cu toate că se
gândise la subiect mai mult de un an, ştia că, de îndată ce va
pune stiloul pe pagină, povestea se va desfăşura într-un mod
pe care nu l-ar fi putut prevedea dinainte.
Se gândise şi se răzgândise de câteva ori la rândurile de
început şi s-a decis să se stabilească la unul dintre ele, care
putea fi oricum schimbat ulterior. Dacă voia să atragă
imaginaţia cititorilor şi să-i transporte în altă lume, ştia că

2744
 - JEFFREY ARCHER -

trebuia să le capteze imaginaţia cu paragraful de început şi,

desigur, până la sfârşitul primei pagini.
Harry devorase biografiile altor scriitori pentru a le
descoperi tehnica şi singurul lucru pe care părea că-l au în
comun era că nu există vreo înlocuire pentru munca grea.
Unii îşi schiţau chiar întreaga intrigă în minte înainte de a-şi
lua stiloul sau a începe să bată la maşină. Alţii, după ce
terminau primul capitol, schiţau în detaliu restul romanului.
Harry se considerase întotdeauna norocos dacă ştia cum
avea să fie primul paragraf, darămite primul capitol, pentru
că atunci când îşi lua stiloul la şase în fiecare dimineaţă,
habar n-avea unde avea să-l conducă şi de aceea irlandezii
spuneau că el nu era scriitor, ci spiriduş.
Un lucru care trebuia stabilit înainte de a porni în cea mai
nouă călătorie erau numele personajelor principale. Harry
ştia că romanul va începe în bucătăria unei căsuţe de la
periferiile Kievului, unde un băiat în vârstă de cincisprezece,
poate şaisprezece ani, îşi aniversa ziua de naştere împreună
cu părinţii lui. Băiatul trebuia să aibă un nume care putea fi
diminutivat, astfel încât atunci cititorii urmau cele două
povestiri paralele, doar numele ca atare să le spună imediat
dacă erau în New York sau în Londra. Harry se gândise la
Joseph/Joe – prea uşor de asociat cu al unui dictator;
Maxim/Max – bun, doar dacă avea să fie general;
Nicholas/Nick – prea regal şi s-a stabilit în cele din urmă la
Alexander/Sasha.
Numele de familie trebuia să fie uşor de citit, astfel încât
cititorii să nu-şi petreacă jumătate din timp încercând să-şi
amintească cine era, problemă cu care se înfruntase şi Harry
în Război şi pace, cu toate că îl citise în rusă. S-a gândit la
Kravec, Dzyuba, Belenski, dar s-a stabilit la Karpenko.
Deoarece tatăl urma să fie asasinat brutal de poliţia
secretă în primul capitol, numele mamei era şi mai
important. Trebuia să fie feminin, dar suficient de puternic
ca să se poată înţelege că putea creşte singură un copil, în
ciuda condiţiilor potrivnice. La urma-urmei, ea era cea

2745
 - JEFFREY ARCHER -

destinată să formeze caracterul eroului romanului. Harry a

ales Dimitri pentru numele tatălui şi Elena pentru cel al
mamei – demnă, dar capabilă. S-a gândit apoi la propoziţia
de început.
La 5:40, a aruncat plapuma deoparte, şi a coborât din pat,
hotărât. Pe urmă a spus cuvintele pe care le rostea în fiecare
dimineaţă înainte de a pleca spre bibliotecă:
— Lasă-mă să o fac din nou. Era conştient că scrisul era
un talent şi că nu trebuia să fie luat uşor. S-a rugat ca, la fel
ca eroul lui, Dickens, să moară în timp ce scria.
S-a îndreptat spre baie, a aruncat pijamaua, a făcut un
duş rece, apoi s-a îmbrăcat cu un tricou, pantaloni de
trening şi o jachetă cu emblema liceului Bristol. Îşi lăsa
întotdeauna hainele pe un scaun înainte de a se culca şi le
punea întotdeauna în aceeaşi ordine.
Harry şi-a pus în cele din urmă nişte papuci din piele,
uzaţi, a ieşit din baie şi s-a urcat la etaj, mormăind de unul
singur:
— Încet şi concentrat, încet şi concentrat. Când a intrat în
bibliotecă s-a dus spre un birou mare din stejar situat lângă
o fereastră cu vedere spre pajişte. S-a aşezat într-un fotoliu
înalt, tapiţat cu piele roşie şi a verificat ceasul de pe biroul
din faţa lui. Nu începea niciodată să scrie înainte de şase
fără cinci minute.
Uitându-se în dreapta, a zărit mai multe fotografii
înrămate ale Emmei, jucând squash, ale Emmei în concediu
în Amsterdam, ale lui Jake încercând să înscrie un gol şi ale
lui Lucy, cel mai nou membru al familiei, în braţele mamei
sale, amintindu-i că acum era străbunic. De cealaltă parte a
biroului, erau şapte pixuri care vor fi înlocuite peste o
săptămână. În faţa lui, un caiet cu foi A4 pe care spera că-l
va umple cu 2.500 sau 3.000 de cuvinte până la sfârşitul
zilei, terminând prima schiţă a primului capitol.
A scos capacul pixului, l-a pus pe birou lângă el şi a
început să scrie.

2746
 - JEFFREY ARCHER -

Ea aştepta de ore şi ore şi nimeni nu-i spusese niciun

cuvânt.

Emma îşi urma programul la fel de disciplinat şi solicitant

ca al soţului ei, cu toate că era complet diferit. Şi nu numai
pentru că nu era propria ei şefă. Când Margaret Thatcher
câştigase al doilea mandat, o promovase pe Emma ca
ministru de stat la Departamentul de sănătate, recunoscând
contribuţia adusă în timpul primului ei mandat.
La fel ca Harry, Emma îşi amintea adesea cuvintele lui
Maisie, că trebuia să se sforţeze să fie amintită şi pentru
altceva decât pentru faptul că fusese prima femeie preşedinte
a unei companii publice. Nu-şi dăduse seama că acceptase o
provocare care urma s-o asmuţă împotriva propriului ei frate,
pe care Neil Kinnock îl alesese cu şiretenie să o urmărească.
Nu o ajuta nici faptul că Daily Telegraph îl considera pe Giles
unul dintre politicienii formidabili ai zilei şi posibil cel mai
bun orator din ambele Camere.
Dacă voia să-l învingă în Cameră, trebuia să recunoască
faptul că nu o va face printr-o observaţie amuzantă sau o
frază bine aleasă. Trebuia să se bazeze doar pe instrumente
boante: controlul complet al prezentării şi o înţelegere a
detaliilor care-i va convinge pe colegii săi să o susţină atunci
când Camera urma să fie divizată.
Rutina matinală a Emmei începea tot la ora şase şi, până
la şapte, stătea la biroul ei din Alexander Fleming, semnând
scrisorile pentru acea zi pregătite dinainte de un angajat
civil. Diferenţa dintre ea şi mulţi dintre colegii ei
parlamentari era că ea citea fiecare scrisoare şi nu ezita să
adauge îmbunătăţiri dacă nu era de acord cu ceea ce fusese
scris sau simţea că un punct critic fusese omis.
În jur de ora opt dimineaţa, Pauline Perry, secretara ei
particulară principală sosea ca s-o anunţe pe Emma despre
problema din ziua aceea; un speech pe care urma să-l ţină la

2747
 - JEFFREY ARCHER -

Colegiul Regal al Chirurgilor din seara aceea, care va fi

analizat înainte de a fi dat presei.
La 8:55 a.m. urma să se alăture secretarului de stat
pentru „rugăciunea de dimineaţă” zilnică, împreună cu
ceilalţi miniştri ai departamentului. Îşi vor petrece o oră
discutând politica guvernului pentru a se asigura că toţi
cântau acelaşi cântec. O remarcă întâmplătoare culeasă de
un ziarist atent putea foarte uşor să ajungă pe prima pagină
a unui ziar naţional în ziua următoare.
Emma încă era tachinată fără milă pentru titlul din ziare:
MINISTERUL SUSŢINE BORDELURILE când spusese
neatentă:
— Simpatizez plângerile femeilor care sunt obligate să se
prostitueze. Nu-şi schimbase părerea, dar învăţase de atunci
să-şi exprime mai cu atenţie punctul de vedere.
Subiectul principal al discuţiilor din acea dimineaţă era
proiectul de lege propus pentru viitorul NHS-ului şi rolurile
pe care le vor juca fiecare în ceea ce priveşte legislaţia din
ambele Camere. Secretarul de stat urma să prezinte proiectul
de lege în Camera inferioară, iar Emma în Camera
superioară. Ştia că aceasta va fi cea mai mare provocare de
până atunci şi nu numai pentru că fratele ei, după cum
spusese, va sta la pândă.
La unsprezece a.m., urma să fie condusă de pe podul
Westminster la Cabinet pentru a asista la o întrunire care va
lua în considerare implicaţiile financiare ale respectării
promisiunilor făcute de guvern cu ocazia ultimei declaraţii.
Unii dintre colegii ei vor trebui să facă sacrificii în cazul
proiectelor lor preferate şi fiecare ministru ştia că doar
promisiunea de a reduce costurile în departamentul lor prin
eficienţă nu va fi de ajuns. Publicul auzise această soluţie de
cârpeală de prea multe ori.
Prânzul cu Lars van Hassel, ministrul olandez, în biroul ei,
fără alţi angajaţi. Acesta era un om pompos şi arogant, dar
strălucitor, şi o ştia. Emma acceptase că va învăţa mai multe

2748
 - JEFFREY ARCHER -

de la Lars într-o oră, la un sandvici şi un pahar cu vin, decât

de la majoritatea colegilor ei într-o lună.
După-masă, era rândul departamentului ei să răspundă la
întrebări în Camera Lorzilor şi, cu toate că fratele ei a mai
dat câte o lovitură, nu s-a vărsat sânge. Dar Emma ştia
oricum că el îşi păstra artileria grea pentru momentul în care
proiectul de lege NHS va ajunge în Cameră.
Întrebările au fost urmate de o întrunire cu Bertie
Denham, organizatorul-şef, pentru o discuţie cu acei membri
care stăteau în băncile guvernamentale, dar care
protestaseră la prezentarea primei ciorne a proiectului de
lege. Unii sinceri, alţii dezinformaţi, iar alţii, care juraseră
lealitate partidului dacă vor fi înnobilaţi descoperiseră brusc
că aveau părerile lor proprii dacă acestea duceau la o
acoperire favorabilă în presa naţională.
Emma şi organizatorul-şef au discutat care dintre ei ar
putea fi intimidaţi, alintaţi, flataţi şi, în câteva cazuri, mituiţi
cu promisiunea participării la o delegaţie parlamentară în
ţări exotice în jurul zilei votării. Bertie o avertizase că
numărul de voturi era prea strâns.
Emma a ieşit din biroul organizatorului-şef şi s-a întors la
minister pentru a fi adusă la zi cu orice probleme ivite în
cursul zilei. Norman Berkinshaw, secretarul general al
Colegiului Regal al Asistentelor – Emma se întreba cât va mai
dura până ce postul său va fi dat unei femei – cerea o
creştere de 14 la sută la salariu pentru membrii săi. Ea a fost
de acord să-l întâlnească pentru a-i demonstra că în cazul în
care guvernul ar fi cedat dorinţelor lui, aceasta va duce la
falimentarea NHS. Dar ştia prea bine că vorbele ei vor fi în
zadar.
La 6:30 p.m. – dar până atunci probabil va urma să fie în
întârziere – Emma urma să participe la o petrecere la Carlton
Club în St James’s unde va asculta părerile celor leali
referitoare la modul în care guvernul ar trebui condus, fără
să înceteze să zâmbească. Apoi va fi dusă la Colegiul Regal al
Chirurgilor, având cu greu timp suficient pentru a-şi verifica

2749
 - JEFFREY ARCHER -

discursul în maşină. Mai multe amendamente, mai multe

tăieturi, apoi sublinierea finală a cuvintelor-cheie care aveau
nevoie să fie prezentate emfatic.
Spre deosebire de Harry, Emma trebuia să fie în cea mai
bună formă seara, oricât de obosită ar fi fost. Citise odată că
Margaret Thatcher dormea doar patru ore pe noapte şi era
întotdeauna în biroul ei la cinci dimineaţa, scriind note către
miniştri, preşedinţi ai circumscripţiilor, funcţionari civili şi
vechi prieteni. Nu uita niciodată o aniversare sau, după cum
aflase recent Emma, să trimită o felicitare la naşterea unei
nepoate.
„Nu uita niciodată, a adăugat prim-ministrul ca un
postscriptum, că de pe urma dedicaţiei şi muncii grele pe
care ai depus-o va beneficia generaţia lui Lucy.”
Emma s-a întors acasă în Smith Square puţin după miezul
nopţii. L-ar fi sunat pe Harry, dar n-a vrut să-l trezească,
ştiind că el se va trezi la şase dimineaţa pentru a lucra la al
doilea capitol. S-a retras în birou şi a deschis altă cutie roşie,
livrată când ea lua cina cu preşedintele Colegiului Regal al
Chirurgilor. S-a aşezat şi a început să lucreze la prima schiţă
a discursului care bănuia că-i va defini întreaga carieră
politică.
„Colegii mei lorzi, este privilegiul meu să prezint în atenţia
Camerei a doua variantă a proiectului legislativ al NHS. Daţi-
mi voie să încep prin a vă spune…”

2750
 - JEFFREY ARCHER -

45
— Ce mai e şi asta? a întrebat Emma când ieşeau din casă
pentru plimbarea de seară în Chew Magna.
— Ştii că mi-am făcut de curând controlul anual, a zis
Harry. Ei bine, am primit azi-dimineaţă rezultatele.
— Nimic grav, sper, nu? a spus Emma, încercând să nu
pară speriată.
— Totul e bine. Se pare că am bifat toate căsuţele cu
excepţia uneia şi, cu toate că nu mai fac jogging, dr.
Richards este mulţumit că mă plimb în fiecare dimineaţă.
— Aş vrea să spun şi eu la fel, a comentat Emma.
— Secretara ta va avea grijă să nu fie posibil. Dar cel puţin
încerci să-ţi iei revanşa în weekend.
— Ai spus că toate căsuţele, cu excepţia uneia, i-a amintit
Emma, în timp ce mergeau pe alee către drumul principal.
— Zice că am câteva umflături mici pe prostată. Nimic
demn de îngrijorare, dar ar fi bine să mă ocup de asta în
curând.
— Sunt de acord cu el. La urma-urmei, acum te poţi opera
sau să faci şedinţe de radioterapie şi să-ţi revii la normal în
câteva săptămâni.
— Mai am nevoie doar de un an.
— Cum adică? a întrebat Emma, oprindu-se.
— Până atunci voi termina Capul câştigă şi-mi voi respecta
contractul.
— Dar cunoscându-te, dragă, până atunci vei avea vreo
jumătate de alte idei zburdându-ţi prin cap. Pot întreba cum
merge romanul acesta?
— Toţi autorii cred că ultimul roman e cel mai bun, iar eu
nu fac excepţie. Dar nu ai habar până ce nu citeşti criticile
sau, după cum spune Aaron Guinzburg, după trei
săptămâni, dacă afli că maşinile tot mai merg după ce prima
ediţie este gata atunci e bine, orice s-ar spune.
— Să-l ia naiba pe Aaron Guinzburg. Tu ce crezi? a insistat
Emma.
2751
 - JEFFREY ARCHER -

— Este cea mai bună carte pe care am scris-o, a zis Harry,

lovindu-se în piept şi adăugând apoi: Cine ştie? Dar tu poţi
să-ţi dai seama cum merge discursul tău?
— Sunt sigură doar de un lucru. Colegii mei mă vor
anunţa cum a fost atunci când mă voi aşeza la loc. Nu vor
aştepta trei săptămâni să-mi spună.
— Te pot ajuta cu ceva?
— Ai putea face rost de o copie a discursului lui Giles ca
să aflu ce are împotrivă.
— Voi discuta cu soţia lui. Sunt sigur că ea poate obţine o
copie.
— Asta a sugerat şi Seb şi i-am spus că dacă va afla Giles,
nu voi mai fi eu singura persoană cu care nu vorbeşte.
— Discursul lui Giles, a spus Harry, va fi ca al lui Falstaff,
plin de idei măreţe, majoritatea nepractice şi cu siguranţă
nepermise, precum şi de câteva pepite din aur pe care le vei
putea fura sau posibil le vei putea implementa înainte de
următoarele alegeri.
— Eşti un bătrân viclean, Harry Clifton. Ai fi fost un
politician grozav.
— Aş fi fost un politician groaznic. Mai întâi pentru că nici
nu ştiu ce partid susţin. De obicei, pe cel din opoziţie. Şi
gândul de a mă expune presei şi electoratului, ar fi suficient
să mă transforme într-un pustnic.
— Ce secret vinovat ascunzi? s-a distrat Emma în timp ce
mergeau spre sat.
— Tot ceea ce pot să recunosc este că vreau să scriu până
ce cad din picioare şi, cinstit vorbind, sunt deja destui
politicieni în această familie. Oricum, ca un politician tipic,
nu mi-ai răspuns la întrebare. Cum îţi merge cu discursul?
— Destul de bine, dar sunt îngrijorată că e puţin plictisitor
şi muncitoresc. Cred că am descurcat problemele colegilor,
chiar dacă una sau două sunt încă nerezolvate. De fapt,
discursul are nevoie de o idee importantă care să-l ţină pe
Giles în banca lui şi speram că-ţi vei face timp să-l citeşti şi
să-mi spui ce părere ai.

2752
 - JEFFREY ARCHER -

— Sigur că-l voi citi. Cu toate că bănuiesc că Giles este la

fel de nerăbdător ca tine şi nimic nu i-ar plăcea mai mult
decât să pună mâna pe o copie a discursului tău. Aşa că, în
locul tău, nu m-aş îngrijora prea mult.
— Îţi mai pot cere încă un serviciu?
— Orice, draga mea.
— Promite-mi că te vei duce la un specialist, altfel voi fi
prea îngrijorată, a spus Emma în timp ce se prindeau de
mână.
— Îţi promit, a spus Harry, când treceau de biserica
parohială şi intrau pe o alee publică care-i ducea, prin
mlaştini, la Manor House. Dar, în schimb, aştept şi eu ceva
de la tine.
— Mi se pare normal.
— Aş dormi mai bine dacă ne-am actualiza amândoi
testamentele.
— De unde ţi-a mai venit şi ideea asta?
— Din faptul că mi-am dat seama că la anul voi împlini
şaptezeci de ani şi îmi voi fi îndeplinit contractul cu
Creatorul, fără să mai spun de naşterea unei strănepoate. Ar
fi iresponsabil din partea noastră să nu ne lăsăm afacerile în
ordine.
— Eşti morbid, Harry.
— Posibil, dar nu se poate evita. Nu testamentul meu e
problema pentru că, în afara câtorva donaţii pentru
societăţile caritabile şi daruri pentru vechii prieteni, ţi-am
lăsat ţie totul ceea ce, conform lui Seb, este de bun-simţ şi
avantajos în acelaşi timp. Dar amândoi ar trebui să lăsăm
daruri copiilor şi, chiar dacă aş mai trăi încă şapte ani,
acestea nu vor fi supuse impozitelor. Dar, după cum mi-a
spus şi el, adevărata problemă este testamentul tău.
— Doar dacă nu mor înainte ta, dragă şi atunci cele mai
bine organizate planuri…
— Asta este improbabil, pentru că am impresia că vei afla
că anuarele statistice sunt destul de corecte în previziuni.
Aşa îşi câştigă ei banii. Companiile de asigurări presupun în

2753
 - JEFFREY ARCHER -

general că femeile le supravieţuiesc soţilor cu şapte ani.

Bărbatul obişnuit trăieşte cam şaptezeci şi patru de ani, în
timp ce soţiile lor ajung la optzeci şi unu.
— La tine nimic nu e mediu, Harry Clifton şi, oricum, am
plănuit deja să mor cam la două săptămâni după tine.
— De ce la două săptămâni?
— Nu aş vrea ca vicarul să găsească casa în dezordine.
Harry nu s-a putut abţine să nu râdă.
— Fii serioasă o clipă, draga mea. Să presupunem că
suntem tipici. Cum eu sunt mai în vârstă decât tine cu un
an, ar trebui să trăieşti cu opt ani mai mult decât mine.
— Statistici afurisite.
— Cu toate acestea, este timpul să-ţi aduci testamentul la
zi, pentru a micşora obligaţiile de impozitare ale copiilor pe
moştenire, care sunt tot patruzeci la sută, în ciuda
promisiunilor doamnei Thatcher.
— Te-ai gândit serios la asta, nu, Harry?
— Gândul la cancer este o alarmă care nu trebuie
ignorată. Oricum, am citit ce scria cu litere mici în
asigurarea de viaţă de la Prudential’s şi n-am găsit nicio
menţionare a imortalităţii.
— Sper că nu vom purta prea des această conversaţie.
— O dată pe an ar trebui să fie de ajuns. Dar m-aş simţi
mai fericit dacă voi şti că testamentul tău este în regulă.
— I-am lăsat deja Manor House lui Sebastian şi
majoritatea bijuteriilor lui Samantha, Jessica şi Lucy.
— Dar lui Jake?
— Nu cred că i-ar sta bine cu un colier cu perle. Oricum,
cred că a moştenit cele mai rele caracteristici ale tatălui său
şi va sfârşi multimilionar.
Harry a luat-o de mână în timp ce se îndreptau spre casă.
— Să trecem la lucruri mai plăcute, a zis el. Unde ţi-ar
plăcea să mergem în concediu în anul acesta?
— Pe o mică insulă din Oceanul Indian unde să nu mă
găsească niciun coleg.

2754
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu i-am mai văzut pe Harry şi Emma de câteva

săptămâni, a spus Karin. N-am putea să-i invităm duminică
la cină?
— N-am nicio intenţie să fraternizez cu inamicul, a zis
Giles, trăgându-se de reverele halatului, până ce nu s-a dat
ultimul vot şi conservatorii nu au fost învinşi.
— Oh, pentru numele Domnului, Giles. E sora ta.
— Asta o ştim doar de la părinţi.
— Deci când îi vom revedea?
— Nu înainte de plecarea căpitanilor şi a regilor.
— Ce tot spui acolo?
— Crezi, măcar o clipă, că Wellington ar fi dejunat cu
Napoleon cu o noapte înainte de Waterloo?
— Ar fi fost al naibii de bine pentru toată lumea dacă ar fi
făcut-o, a spus Karin.
Giles a râs.
— Am impresia că Napoleon ar fi fost de acord cu tine în
privinţa asta.
— Şi cât trebui să mai aşteptăm până ce aflăm care dintre
voi va fi exilat pe Sfânta Elena?
— Nu prea mult. O dată provizorie pentru dezbateri a fost
scrisă pe calendarul parlamentar: de joi într-o săptămână.
— Să îndrăznesc să te întreb cum îţi merge discursul?
— Grozav. Cred că pot afirma că va fi întâmpinat cu
scuturarea hârtiilor şi aplauze îndelungi şi fermecătoare.
Giles a făcut o pauză. De fapt, n-am idee, draga mea. Tot ce-
ţi pot spune este că niciodată n-am muncit atâta la un
discurs.
— Chiar dacă ai câştiga dezbaterea, ai avea vreo şansă să
învingi guvernul majoritar?
— O şansă reală. Dacă nehotărâţii şi liberalii ni se alătură,
va fi o luptă strânsă. Am mai identificat şi vreo duzină de
conservatori care nu prea sunt mulţumiţi de proiectul de lege

2755
 - JEFFREY ARCHER -

şi încă oscilează. Dacă-i pot convinge pe câţiva să treacă de

partea noastră, vom ajunge umăr la umăr.
— Dar sunt sigură că şi conservatorii vor munci peste
program alintând, ameninţând şi chiar mituind posibilii
rebeli?
— Asta nu merge aşa de uşor în Camera Lorzilor, în care
organizatorii nu au prea multe slujbe de oferit, promovări
sau onoruri pe care să le zdrăngăne în faţa tinerilor
politicieni ambiţioşi. În timp ce eu pot apela la vanitatea lor,
pretinzând că sunt curajoşi, plini de ambiţie şi oameni cu o
conştiinţă independentă, care se gândesc la ceea ce este mai
bine pentru naţiune faţă de ce este mai bine pentru partid.
— Dar femeile? a întrebat Karin.
— E mult mai greu să mituieşti femeile.
— Eşti un ticălos, Giles Barrington.
— Ştiu, draga mea, dar trebuie să înţelegi că asta face
parte din fişa postului unui politician.
— Dacă ai câştiga votul, a spus Karin, părând pentru
prima dată serioasă, asta ar însemna că Emma va trebui să
demisioneze?
— Totul e cinstit în dragoste şi război.
— Sper că ai pus clişee mai bune în discursul tău.
— Trădătoareo, i-a zis Giles, punându-şi papucii şi
dispărând în baie unde a dat drumul la apa caldă. S-a uitat
în oglindă, care se aburea rapid şi a declamat:
— Cum ar putea ministrul să pretindă că înţelege
doleanţele unei tinere mame din Darlington, Doncaster sau
Durham?
— La care te gândeşti? a întrebat el, cu o voce normală.
— La Darlington, a zis Karin. Nu cred că Emma a fost
vreodată acolo.
— …sau la suferinţele unui miner din South Wales, care-şi
petrece jumătate din viaţă într-o galerie sau la ale unui
fermier din Highlands, care-şi începe munca la patru
dimineaţa. Pentru că aceştia sunt chiar oamenii care se
bazează pe spitalul local când se îmbolnăvesc şi descoperă că

2756
 - JEFFREY ARCHER -

acesta a fost închis de către acei decenţi şi grijulii

conservatori din faţa mea care nu sunt interesaţi în salvarea
vieţilor, ci doar în economisirea banilor.
— Astfel încât să poată construi un spital mai mare şi mai
bine dotat în susul drumului? i-a sugerat Karin.
— Cum ar putea onorabila doamnă să înţeleagă, a
continuat Giles, ignorând întreruperea nevestei sale.
— Cât ai de gând să stai acolo, Giles?
— Nu mă mai hărţui, femeie. De abia mi-am început
peroraţia.
— Şi acum vreau să merg şi eu la toaletă.
Giles a ieşit din baie.
— Şi îndrăzneşti să mă acuzi pe mine de schimbarea
tacticii, a zis el, ameninţând-o cu briciul.
Karin nu i-a răspuns, doar s-a uitat urât la soţul ei pe
jumătate bărbierit până ce acesta s-a retras în baie.
Giles a ieşit, şi-a luat ultima copie a discursului de pe
noptieră şi a înlocuit Durham cu Darlington.
— Şi cum ar putea spera prea onorabila doamnă să
înţeleagă… s-a aplecat şi a tăiat „spera” înlocuindu-l cu
„înceapă”, când uşa de la baie s-a deschis.
— Ministrul de stat i-ar putea aminti nobilului lord că
înţelege pe deplin, deoarece a avut privilegiul de a conduce
unul dintre cele mai mari spitale ale NHS din ţară timp de
şapte ani.
— Tu de partea cui eşti? a întrebat-o Giles.
— Nu mă voi decide până ce nu voi auzi ambele
argumentaţii, a spus Karin. Pentru că până acum, am
ascultat doar o singură parte de mai multe ori.
— Iubeşte-ţi, cinsteşte-ţi şi ascultă-ţi… a zis Giles,
întorcându-se în baie pentru a-şi termina bărbieritul.
— Nu am promis să ascult, a zis Karin, chiar înainte ca
uşa să se închidă.
Karin s-a aşezat pe marginea patului şi a început să
citească discursul lui Giles. Trebuia să recunoască faptul că

2757
 - JEFFREY ARCHER -

nu era deloc rău. Uşa de la baie s-a deschis brusc şi Giles,

complet bărbierit, a reapărut.
— E timpul să discutăm probleme mai urgente, a zis el.
Unde mergem în concediu în vara asta? M-am gândit că
poate câteva zile în sudul Franţei. Am putea sta la Colombe
d’Or, să vizităm muzeul Matisse, să conducem pe Corniche,
poate să petrecem un weekend în Monte Carlo.
— La Berlin.
— Berlin? a repetat Giles, aşezându-se pe pat lângă ea.
— Da, a spus Karin serioasă. Am presentimentul că nu va
mai dura mult până ce zidul acela barbar va cădea. Mii de
concetăţeni de-ai mei stau aliniaţi în partea de vest în semn
de protest tăcut în fiecare zi şi aş vrea să mă alătur lor.
— Şi aşa vei şi face, a zis Giles, punându-i un braţ în jurul
umărului. Îl voi suna pe Walter Scheel de îndată ce ajung la
birou. Dacă cineva ştie ce se petrece în spatele scenei, el este
acela.
— Mă întreb unde va merge Emma în concediu anul
acesta? a spus Karin, întorcându-se în baie.
Giles a aşteptat ca uşa să se închidă înainte de a spune
încet:
— Pe insula Sfânta Elena, dacă reuşesc.

2758
 - JEFFREY ARCHER -

46
— Trebuie să mărturisesc, sir Harry, că nu v-am citit
niciuna dintre cărţi, a spus specialistul de pe Harley Street în
timp ce se uita peste birou la pacientul său. Colegul meu,
totuşi, domnul Lever, este un fan înfocat. A fost dezamăgit să
audă că aţi preferat să fiţi operat decât să urmaţi şedinţele
de radioterapie, care sunt domeniul lui de expertiză. Pot
începe prin a întreba dacă tot aşa stau lucrurile?
— Desigur, domnule Kirby. Am discutat îndelung cu dr.
Richards, medicul de familie, şi cu soţia mea şi amândoi
sunt de părere că ar trebui să aleg operaţia.
— Atunci următoarea mea întrebare, a spus Kirby, la care
cred că ştiu răspunsul, este dacă aţi prefera să mergeţi la un
spital particular sau la un spital al NHS?
— Asupra acestei probleme, a zis Harry, n-am prea avut de
ales. Când soţia ta a condus un spital NHS timp de şapte ani
şi a ajuns ministru al sănătăţii, am impresia că a merge la
un spital particular ar duce la divorţ.
— Atunci trebuie doar să mai alegem momentul. Am
studiat rezultatele analizelor dumneavoastră şi sunt de acord
cu medicul de familie că, dacă nivelul PSA a rămas în jur de
şase, nu este nevoie să ne alarmăm. Dar a crescut constant
de la un an la altul, aşa că nu ar fi înţelept să mai amânăm
mult operaţia. Ţinând cont de această situaţie, aş dori să vă
programez cândva în următoarele şase luni. Aşa vom avea şi
avantajul că nimeni nu va putea sugera că v-aţi depăşit
rândul din cauză că aveţi relaţii.
— Cinstit vorbind, aşa aş prefera şi eu. Tocmai am
terminat prima variantă a noului meu roman şi intenţionez
să dau manuscrisul editorilor chiar înainte de Crăciun.
— Atunci, asta este, a zis Kirby, întorcând mai multe
pagini dintr-o agendă groasă de pe biroul lui. Să spunem
unsprezece ianuarie la ora zece? Şi vă sugerez să vă aranjaţi
programul pentru următoarele trei săptămâni.

2759
 - JEFFREY ARCHER -

Harry şi-a notat în agendă, a pus trei asteriscuri la

începutul paginii şi a tras o linie peste restul lunii.
— Eu lucrez pentru NHS la Guy’s sau la St Thomas’s, a
continuat Kirby. Şi mă gândesc că Tommy’s, fiind vizavi de
casa dumneavoastră peste podul Westminster, v-ar conveni
mai mult Domniei Voastre şi soţiei.
— Corect, vă mulţumesc.
— Acum, mai există o complicaţie minoră care a apărut de
la ultima dumneavoastră consultaţie cu dr. Richards. Kirby
s-a răsucit pe scaun întorcându-se cu faţa la un ecran de pe
perete. Dacă vă uitaţi la această radiografie, a spus el,
arătând cu o rază subţire de lumină pe ecran, veţi observa
cum celulele canceroase sunt strânse într-o singură arie
mică. Totuşi, dacă priviţi mai atent, a mai zis el, mărind
imaginea, veţi vedea că una sau două dintre micuţele
răufăcătoare încearcă să scape. Eu intenţionez să le înlătur
pe toate înainte de a se răspândi în alte părţi ale corpului,
unde vor putea cauza daune mai mari. Cu toate că am
dezvoltat de curând un tratament pentru cancerul de
prostată, acelaşi lucru nu se poate spune despre oase sau
ficat, adică exact locurile spre care aceste celule se vor
îndrepta.
Harry a încuviinţat.
— Iar acum mă aştept, sir Harry să aveţi şi dumneavoastră
câteva întrebări.
— Cât va dura operaţia şi cât de repede îmi voi reveni?
— Operaţia durează de obicei trei sau patru ore, după care
vă aşteaptă două săptămâni destul de neplăcute, dar
pacientul mediu îşi revine de obicei la normal după trei
săptămâni, maxim. Veţi rămâne cu puţin mai mult de cinci
cicatrice micuţe pe stomac, care se vor estompa destul de
repede şi mă aştept să reveniţi la scris cam într-o lună.
— Asta e bine, a spus Harry. A ezitat înainte de a întreba:
— De câte ori aţi făcut această operaţie?
— Cam de o mie de ori, aşa că bănuiesc că m-am obişnuit
deja, a spus Kirby. Câte cărţi aţi scris dumneavoastră?

2760
 - JEFFREY ARCHER -

— Touché, a zis Harry, ridicându-se şi strângându-i mâna

chirurgului. Mulţumesc. De abia aştept să ne revedem în
ianuarie.
— Nimeni nu aşteaptă să mă revadă, a zis Kirby. Dar în
cazul dumneavoastră, consider un privilegiu faptul că am
fost ales să vă operez. Poate nu v-am citit cărţile, dar am
început primul serviciu ca registrator la UCH când aţi ţinut
primul discurs la Comitetul de acordare a premiului Nobel la
Stockholm pentru Anatoli Babakov. A luat un stilou dintr-un
buzunar, l-a ridicat în aer şi a spus: „Pana este mai
puternică decât sabia”.
— Sunt flatat şi speriat în egală măsură, a zis Harry.
— Speriat? a întrebat Kirby, privind uimit.
— Sunt flatat că ţineţi minte discursul meu, dar sunt
speriat că eraţi un tânăr registrator pe vremea aceea. Sunt
chiar atât de bătrân?
— Sigur că nu, a spus Kirby. Şi când voi termina cu
dumneavoastră, veţi fi bine încă douăzeci de ani.

— Ce crezi? a şoptit Emma.

— Nu pot pretinde că aceasta ar fi fost prima mea alegere
pentru participarea lui Jessie la RA pentru medalia de aur, a
recunoscut Richard.
— Nici a mea. Şi când te gândeşti că ar fi putut folosi unul
dintre tradiţionalele portrete care i-ar fi oferit şansa de a
câştiga.
— Dar este un portret, mamă, a spus Sebastian.
— Seb, este un prezervativ uriaş, a şoptit Emma.
— Aşa este, dar trebuie să te uiţi mai atentă pentru a-i
pricepe semnificaţia reală.
— Da. Trebuie să mărturisesc că mi-a scăpat semnificaţia
reală, a zis Emma. Poate vei fi atât de bun încât să mi-o
explici.

2761
 - JEFFREY ARCHER -

— Este comentariul lui Jessie referitor la omenire, a spus

Samantha, venind în ajutorul lui Seb. În interiorul
prezervativului este un portret al unui bărbat modern.
— Dar este un…
— Da, a zis Harry, nemaiputându-se abţine. Este un penis
în erecţie în locul creierului bărbatului.
— Şi al urechilor, a completat Emma.
— Grozav, mamă, mă bucur că ţi-ai dat seama de asta.
— Dar priveşte-i mai cu atenţie ochii, a spus Samantha, şi
vei vedea imaginile a două femei goale.
— Da, le văd, dar de ce bărbatul e cu limba afară?
— Habar n-am, mamă, a zis Seb.
— Dar la trei mii de lire, a continuat Emma, tot
neconvinsă, îl va cumpăra cineva?
— Eu aş vrea, a spus Seb.
— Eşti foarte leal, dragul meu, dar unde naibii pe pământ
ai putea să-l atârni?
— În holul băncii, ca să-l vadă toţi.
— Sebastian, este un prezervativ uriaş!
— Da, mamă şi bănuiesc că unii clienţi mai luminaţi la
cap s-ar putea să-şi dea seama.
— Şi, fără îndoială, poţi să-mi explici şi titlul, a zis Emma.
La fiecare şapte secunde?
Sebastian a fost salvat când un domn distins a apărut
lângă ei.
— Bună seara, doamnă ministru, i-a spus Emmei. Pot să
vă spun cât sunt de încântat să vă văd pe dumneavoastră şi
pe soţul dumneavoastră la RA.
— Vă mulţumesc, sir Hugh. N-am fi lipsit de aici pentru
nimic în lume.
— Există vreun motiv special pentru care v-aţi întrerupt
programul încărcat pentru a veni la noi?
— Nepoata mea, a spus Emma, arătând spre La fiecare
şapte secunde, incapabilă să-şi ascundă stânjeneala.

2762
 - JEFFREY ARCHER -

— Cred că sunteţi foarte mândră, a zis fostul preşedinte al

RA. Este meritul ei că nu i-a menţionat niciodată pe distinşii
ei bunici.
— Bănuiesc că atunci când tatăl tău e bancher şi bunica
un politician conservator, nu este ceva ce ai dori să le
împărtăşeşti prietenilor tăi artişti. Dar mă îndoiesc şi că v-ar
fi spus vreodată că avem două acuarele ale ei în casa noastră
de la tară.
— Sunt flatat, a spus sir Hugh. Dar mărturisesc că aş fi
vrut şi eu să mă fi născut cu talentul nepoatei
dumneavoastră.
— Sunteţi amabil, dar pot să vă cer părerea sinceră despre
ultima lucrare a lui Jessica?
Fostul preşedinte al RA s-a uitat îndelung la pictura La
fiecare şapte secunde înainte de a spune:
— Originală, inovatoare. Extinde limitele imaginaţiei
noastre. Aş sugera că este influenţată de Marcel Duchamp.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, sir Hugh, a zis
Sebastian, şi tocmai de aceea am de gând să cumpăr pictura.
— Mi-e teamă că a fost deja vândută.
— Cineva chiar a cumpărat-o? a întrebat Emma,
neîncrezătoare.
— Da, un dealer american a înşfăcat-o de îndată ce s-a
deschis expoziţia şi mai mulţi clienţi, la fel ca
dumneavoastră, sunt dezamăgiţi că este deja vândută.
Emma a rămas mută.
— Vă rog să mă scuzaţi pentru că este timpul să anunţ
câştigătorul medaliei de aur din acest an. Sir Hugh s-a
înclinat uşor înainte de a se duce direct pe scena din capătul
îndepărtat al sălii.
Emma era tot amuţită când doi fotografi au început s-o
pozeze lângă pictură. Un ziarist a întors pagina din agendă şi
a spus:
— Pot să vă întreb, doamnă ministru, ce părere aveţi de
portretul nepoatei dumneavoastră?

2763
 - JEFFREY ARCHER -

— Originală, inovatoare. Extinde limitele imaginaţiei

noastre. Aş sugera că este influenţată de Marcel Duchamp.
— Mulţumesc, doamnă ministru, a spus ziaristul,
scriindu-i cuvintele înainte de a se îndepărta în grabă.
— Mamă, nu numai că nu ai pic de ruşine, ci mai ai şi
îndrăzneala de a extinde limitele imaginaţiei noastre. Aş
paria că nici nu ai auzit de Duchamp până azi.
— Să fim cinstiţi, a zis Harry, mama voastră nu s-a purtat
niciodată aşa înainte de a deveni politician.
S-a auzit o bătaie uşoară în microfon şi toţi s-au întors cu
faţa înspre scenă.
— Bună seara, doamnelor şi domnilor. Numele meu este
Hugh Casson şi aş dori să vă urez bun-venit la expoziţia
Academiei Regale de Arte. Ca preşedinte al consiliului de
decernare a premiilor, este privilegiul meu să anunţ
câştigătorul medaliei de aur a şcolii din acest an. De obicei
încep prin a spune cât de dificilă a fost luarea deciziei pentru
toţi judecătorii şi cât de nenorocoşi sunt ceilalţi participanţi,
dar nu şi de data aceasta, pentru că decizia consiliului a fost
unanimă pentru acordarea medaliei lui…

— Cred că sunteţi foarte mândră de nepoata

dumneavoastră, a spus secretara permanentă când i s-a
alăturat ministrului în biroul ei în dimineaţa următoare. Se
va afla într-o companie foarte ilustră.
— Da, am citit detaliile în ziarele de dimineaţă şi toate
interpretările picturilor, dar spune-mi, Pauline, tu ce-ai
înţeles din ea?
— Originală, inovatoare şi extinde limitele imaginaţiei
noastre.
— Asta e tot ce mai aveam nevoie, a spus Emma,
neîncercând să-şi ascundă sarcasmul. Dar sunt sigură că nu
trebuie să-ţi amintesc că este un prezervativ uriaş pe care
Sun îl prezintă pe prima pagină.

2764
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi acest prezervativ are o acoperire mai mare decât

întreaga campanie PR a guvernului pentru sex protejat pe
care, după cum cred că vă amintiţi, doamnă ministru, aţi
lansat-o anul trecut.
— Ei bine, am reuşit să o dau în baltă când am spus că
sper că întreaga campanie va fi penetrantă, a zis Emma,
zâmbind. Altceva, Pauline?
— Tocmai am citit ultima versiune a discursului
dumneavoastră pentru dezbaterea de joi, doamnă ministru.
— Şi te-a adormit?
— Mi s-a părut puţin prozaic.
— Un mod politicos de a spune că e plat.
— Să spunem că puţin umor n-ar strica.
— Mai ales că umorul este punctul forte al fratelui meu.
— Ar putea fi o diferenţă dacă presa are dreptate când
sugerează că votarea va fi foarte strânsă.
— N-am putea să ne bazăm doar pe fapte pentru a-i
convinge pe votanţi?
— Nu m-aş baza pe asta, doamnă ministru. Şi cred că ar
trebui să ştiţi că PM a întrebat ce planuri avem dacă vom
pierde la votare.
— Zău? Atunci mai bine mi-aş modifica discursul în acest
weekend. Ironia este că dacă n-ar fi fratele meu împotriva
mea, i-aş cere lui să adauge o poantă.
— Sunt sigură că i-ar plăcea, a spus Pauline, dar nu mă
îndoiesc că de aceea Kinnock i-a dat lui locul.
— Nu prea subtil, a zis Emma. Altceva?
— Da, doamnă ministru. Mă întreb dacă aş putea discuta
o problemă personală cu dumneavoastră.
— Pare ceva serios, Pauline, dar da, sigur.
— Aţi urmărit ultimele cercetări din State referitoare la
ADN?
— N-aş spune că da, a zis Emma. Cutiile mele roşii îmi
oferă şi aşa destulă lectură.
— Doar că am impresia că ultima descoperire v-ar putea
interesa.

2765
 - JEFFREY ARCHER -

— De ce? a întrebat Emma, nedumerită.

— Savanţii pot prezice acum sigur dacă două persoane
sunt înrudite.
— De unde ai ştiut? a întrebat Emma încet.
— Când cineva este numit ministru al Coroanei, pregătim
un dosar, astfel încât dacă presa ne contactează în legătură
cu trecutul acestora, să fim cel puţin avertizaţi.
— Şi presa a luat legătura cu voi?
— Nu. Dar eram la şcoală când s-a ţinut procesul în
Camera Lorzilor şi s-a judecat dacă fratele dumneavoastră
sau Harry Clifton a fost primul născut şi, prin urmare,
moştenitorul legal al titlului Barrington şi al domeniului. Noi
toţi de la Berkhamsted eram foarte romantici pe atunci şi am
fost încântaţi când lorzii au decis în favoarea fratelui
dumneavoastră, permiţându-vă să vă măritaţi cu bărbatul pe
care-l iubeaţi.
— Iar acum voi fi în sfârşit în stare să aflu dacă judecata
lorzilor a fost corectă, a spus Emma. Lasă-mă să mă gândesc
puţin la asta, pentru că nu voi cerceta mai departe fără
permisiunea lui Harry.
— Desigur, doamnă ministru.
— Şi ca să ne amuzăm puţin, Pauline, ai spus că ai un
dosar despre mine. Asta înseamnă că aveţi un dosar despre
fiecare ministru?
— Sigur că da. Totuşi, asta nu înseamnă că aş divulga
care dintre colegii dumneavoastră este travestit, care a fost
prins fumând marijuana în Buckingham Palace şi cărui lord
îi place să se îmbrace în costum de poliţist şi să iasă să
patruleze în rondul de noapte.
— Încă o întrebare, Pauline. Unii dintre aceştia se află
printre votanţi?
— Din păcate, nu, doamnă ministru.

2766
 - JEFFREY ARCHER -

47
Cu toate că majoritatea lorzilor se hotărâse cum să voteze
înainte de întrunirea Camerei pentru dezbaterea crucială,
atât Emma cât şi Giles au acceptat că soarta proiectului de
lege depindea acum de câţiva lorzi care trebuiau să fie
convinşi să voteze cu cineva.
Emma se trezise dimineaţa devreme şi îşi revăzuse
discursul mult înainte de a pleca la departament. A repetat
mai multe paragrafe-cheie cu voce tare, ascultată doar de
Harry şi, deşi el făcuse câteva sugestii excelente, ea nu le-a
acceptat gândindu-se că responsabilitatea guvernului nu-i
permitea să recurgă la hiperbolele retorice de care se bucura
atât de mult Giles în opoziţie. Dar singurul lui scop era să
stânjenească guvernul la divizarea Camerei. Al ei era să
guverneze.
Când Emma a ajuns la biroul ei din Casa Alexander
Fleming, a fost încântată să observe că jurnalul ei fusese
eliberat, astfel încât să se poată concentra asupra lucrului
cel mai important la care se gândea. Ca un atlet nerăbdător
care se pregătea pentru finala olimpică, tot aşa şi-a petrecut
şi ea ultimele ore înainte ca întrecerea să decidă rezultatul.
Totuşi, în politică nu se dau premii pentru al doilea loc.
În ultima săptămână, încercase să anticipeze întrebările
stânjenitoare care s-ar putea pune în timpul dezbaterii
pentru ca nimic să n-o ia prin surprindere. Oare se va dovedi
că mareşalul Montgomery avusese dreptate? Nouă zecimi
dintr-o bătălie sunt câştigate în antrenamentele dinaintea
tragerii primului foc.
Emma tremura când s-a urcat în maşina ministerială
pentru a fi condusă peste fluviu la palatul Westminster. La
sosire, s-a retras în biroul ei, însoţită de un sandvici cu
şuncă şi o cafea neagră. Şi-a mai revăzut o dată discursul şi
a adăugat câteva schimbări minore înainte de a se îndrepta
spre Cameră.

2767
 - JEFFREY ARCHER -

Când Big Ben a sunat de ora două, lordul orator şi-a luat
locul pe Sacul de Lână, astfel încât discuţiile zilei să poată
începe.
Preaonorabilul episcop de Worcester s-a ridicat din banca
episcopilor pentru a conduce rugăciunile pentru întreaga
Cameră. Worcester, ca şi colegii lui, lorzii, era conştient de
semnificaţia dezbaterii din acea zi şi de faptul că erau mai
mult de o mie de lorzi ereditari care aveau dreptul să asiste
la proceduri, precum şi şase sute de lorzi numiţi pe viaţă, iar
în Cameră intrau doar cinci sute de oameni, aşa că nu a fost
surprins că băncile erau pline.
Întrebările de la Home Office erau primele pe ordinea de zi,
dar puţini lorzi erau interesaţi de răspunsuri şi în Cameră au
început să se audă discuţii şoptite, în timp ce oamenii
aşteptau evenimentul principal.
Giles şi-a făcut intrarea spre sfârşitul şirului de întrebări
şi a fost întâmpinat călduros de colegii săi, ca un boxer de
categorie grea înainte de a intra în ring. S-a aşezat în
singurul loc rămas liber din prima bancă.
Emma a apărut după câteva clipe şi a fost primită la fel de
călduros în timp ce se îndrepta spre băncile din faţă ale
guvernului şi s-a aşezat lângă liderul Camerei.
Când s-au terminat întrebările, lordul orator a expus
principala problemă a zilei, astfel încât dezbaterile să poată
începe. Lordul Belstead s-a ridicat încet de la locul lui, şi-a
pus discursul pe pupitrul oratorului şi, cu toată încrederea
unuia care lucrase în mai multe oficii ale statului, şi-a
prezentat discursul de deschidere din partea guvernului.
După ce şi-a terminat observaţiile de început, lordul
Cledwyn, la fel de obişnuit cu atmosfera, s-a ridicat să
răspundă de pe băncile opoziţiei.
Apoi a urmat o serie de vorbitori de pe băncile din spate pe
care Emma şi Giles, ca şi restul Camerei, i-au ascultat cu un
interes moderat. Toţi aşteptau în mod clar contribuţiile hon.

2768
 - JEFFREY ARCHER -

Lord Barrington de Bristol Docklands care urma să rezume,

din partea opoziţiei şi hon. Baronese Clifton de Chew Magna,
care urma să prezinte punctul de vedere al guvernului.
Nici Emma, nici Giles, nu au ieşit din Cameră în timpul
dezbaterilor, amândoi lipsind de la pauza de masă, preferând
să asculte contribuţiile colegilor, notându-şi atunci când un
anumit punct era bine argumentat.
Cu toate că între şapte şi nouă au apărut locuri libere pe
băncile roşii, Emma şi Giles ştiau că acestea se vor umple de
îndată ce cortina se va ridica pentru al doilea act. Doar John
Gielgud în apariţia sa în West End în Cel mai bun dintre
prieteni putea garanta o sală atât de plină.
Când ultimul vorbitor de pe băncile din spate s-a ridicat
pentru a-şi aduce contribuţia, singurul loc gol era tronul care
era ocupat doar de regină când îşi ţinea discursul la
deschiderea parlamentului. Treptele de sub tron şi intervalele
dintre băncile roşii erau pline cu nobili lorzi care nu
reuşiseră să-şi găsească un alt loc. În spatele barei Camerei,
în capătul cel mai îndepărtat, stăteau mai mulţi membri ai
Camerei Comunelor, inclusiv secretara de stat, care-i
promisese prim-ministrului că a făcut totul pentru a se
asigura că proiectul de lege va trece de Cameră, astfel încât
guvernul să poată înainta cu programul său legislativ greu în
timpul care se scurgea repede. Dar din privirile celor din
Camera Inferioară, membrii acesteia erau la fel de nesiguri
de rezultat.
Emma s-a uitat la Galeria Invitaţilor şi şi-a zărit membrii
familiei aşezaţi în primul rând, dar mai erau şi membri ai
familiei lui Giles care erau şi ei la fel de divizaţi, bănuia ea.
Harry, Sebastian şi Samantha o susţineau desigur pe ea, în
timp ce Karin, Grace şi Freddie îl susţineau probabil pe
Giles, lăsându-i lui Jessica votul decisiv. Emma a simţit că
aceştia oglindeau sentimentele colegilor ei lorzi.
Când lordul Samuels, fostul preşedinte eminent al
Colegiului Regal al Medicilor, s-a aşezat după ce a prezentat

2769
 - JEFFREY ARCHER -

ultimul discurs din băncile comune, în toată Camera s-a

auzit un murmur puternic.
Nu se observa dacă Giles era nervos atunci când s-a
ridicat în picioare. A apucat ferm marginile boxei şi a
aşteptat să se facă linişte înainte de a începe.
— Stimaţi lorzi, stau în faţa dumneavoastră în această
după-amiază, dureros de conştient că soarta Serviciului
Naţional de Sănătate (NHS) se află în mâinile noastre. Aş
vrea să fi exagerat, dar mă tem că nu. Pentru că în seara
aceasta, lorzii mei, dumneavoastră şi numai dumneavoastră,
veţi decide dacă acest proiect de lege groaznic – a fluturat o
hârtie deasupra capului – va deveni o lege sau doar un reper
de colecţie pentru cei interesaţi în notele de subsol ale
istoriei.
— Nu trebuie să vă amintesc că Partidul Laburist condus
de Clem Attlee, a fost cel care nu numai că a fondat NHS, ci
i-a şi apărat existenţa de atunci. Oricât ar avea de suferit
această ţară sub conducerea administraţiei conservatoare,
este responsabilitatea laburiştilor să se asigure că NHS
supravieţuieşte nenumăratelor atacuri ale infidelilor care dau
năvală la porţile sale sfinte.
În spatele său au izbucnit aplauze prelungi care i-au
permis lui Giles să întoarcă o pagină din discurs şi să verifice
propoziţia următoare.
— Stimaţii mei lorzi, mi-e ruşine să recunosc, a continuat
el, cu un oftat exagerat, că ultima infidelă este sânge din
sângele meu, baroneasa Clifton de Chew Magna.
Ambele părţi ale Camerei au izbucnit în râs, în timp ce
Emma şi-ar fi dorit să aibă darul de a trece de la un enunţ
grav la un umor lejer într-un moment şi, în acelaşi timp, să
atragă Camera de partea ei.
Giles şi-a petrecut următoarele douăzeci de minute
demontând proiectul de lege alineat cu alineat, mai ales acele
paragrafe pentru care conservatorii erau îngrijoraţi. Emma n-
a putut decât să admire meşteşugul cu care fratele ei a

2770
 - JEFFREY ARCHER -

lăudat contribuţiile erudite ale câtorva conservatori care nu

se hotărâseră încă, înainte ca el să continue:
— Putem doar să sperăm că acei bărbaţi şi femei de
onoare vor da dovadă de acelaşi curaj şi independenţă a
minţii când vor intra în lobby-ul de divizare şi să nu-şi
arunce în ultimul moment adevăratele lor crezuri deoparte,
ascunzându-se în spatele falsei măşti a lealităţii partinice.
Chiar şi pentru Giles, era o performanţă remarcabilă. Atât
colegii, cât şi oponenţii erau pe marginile scaunelor în timp
ce el continua, ca Merlin, să-şi arunce vrăjile asupra Camerei
fermecate. Emma ştia că va trebui să rupă această vrajă şi
să-şi tragă colegii înapoi în lumea reală dacă spera să le
câştige votul.
— Permiteţi-mi să închei, stimaţi lorzi, a spus Giles,
aproape în şoaptă, prin a vă reaminti puterea pe care o veţi
avea în mâini diseară. Vi s-a acordat ocazia să anulaţi acest
proiect de lege eronat şi contrafăcut pentru că dacă acesta va
deveni lege, va însemna sfârşitul Serviciului Naţional de
Sănătate aşa cum îl ştim şi va întina memoria trecutului său
glorios şi a acelor zile bune de odinioară.
S-a aplecat peste boxă şi s-a uitat încet în sus şi în jos la
băncile celor din guvern înainte de a mai spune:
— Acest proiect de lege dovedeşte un singur lucru, stimaţi
lorzi: dinozaurii vor putea fi găsiţi nu numai la Muzeul de
Istorie Naturală. A aşteptat sfârşitul râsetelor înainte de a-şi
coborî vocea şi a continua: Cei dintre Domniile Voastre care,
ca şi mine, au studiat acest proiect de lege cuvânt cu cuvânt,
vor fi observat că un singur cuvânt lipseşte cu desăvârşire.
Căutaţi ca mine, stimaţi lorzi, pentru că nicăieri n-am găsit
cuvântul „compasiune”. Dar de ce ne-ar surprinde, când
ministrul celălalt, care va prezenta în curând proiectul de
lege, le-a interzis personal asistentelor care muncesc din
greu un salariu decent?
Strigăte de „Ruşine!” s-au auzit din băncile opoziţiei în
timp ce Giles se uita la sora lui.

2771
 - JEFFREY ARCHER -

— Şi nici nu e nevoie să citiţi printre rânduri pentru a

înţelege că adevăratul scop al guvernului în propunerea
acestui proiect de lege este să înlocuiască cuvântul
„Naţional” cu „Particular”, pentru că prioritatea sa este să-i
ajute pe cei care-şi permit să fie bolnavi, lăsându-i de
izbelişte pe concetăţenii noştri care nu-şi permit să
plătească. Aceasta este şi a fost întotdeauna filosofia de bază
a guvernului conservator.
— Stimaţi lorzi, a mai zis Giles, cu vocea ridicându-i-se în
crescendo, vă rog să votaţi decisiv împotriva acestui proiect
de lege nedrept, astfel încât concetăţenii noştri să continue
să se bucure de siguranţa unui adevărat serviciu naţional de
sănătate, pentru că eu cred că atunci când este vorba de
sănătatea noastră, toţi bărbaţii – s-a oprit şi s-a uitat drept
la sora lui – şi toate femeile sunt născuţi egali.
— Stimaţi lorzi, nu vă rog, vă implor, să faceţi ca părerile
Domniilor Voastre să fie clar auzite de concetăţenii noştri
atunci când vă veţi exprima votul diseară şi să respingeţi fără
drept de apel acest proiect de lege.
S-a aşezat în aplauzele prelungite şi în fluturări ale
documentelor de lucru din spatele lui şi de tăcere în partea
băncilor opoziţiei. Emma s-a ridicat încet de la locul ei, şi-a
pus discursul în boxa oratorului şi s-a prins de marginile
acesteia sperând că nimeni nu va observa cât de nervoasă
era.
— Stimaţi lorzi, a început ea, cu vocea tremurându-i
puţin, ar fi o copilărie din partea mea să nu recunosc
valoarea performanţei realizate de nobila mea rudă, lordul
Barrington, dar a fost doar o performanţă, atât, pentru că
bănuiesc că atunci când îi veţi citi cuvintele mâine, în
Hansard, veţi vedea că discursul lui a fost mult prea retoric,
dar slab ca substanţă şi lipsit de fapte concrete.
Câteva „Aşa e, Aşa e” s-au auzit din partea colegilor ei, în
timp ce membrii opoziţiei au rămas tăcuţi.
— Mi-am petrecut şapte ani din viaţă conducând un spital
mare al NHS, deci nu trebuie să dovedesc că sunt la fel de

2772
 - JEFFREY ARCHER -

interesată de viitorul Serviciului Naţional de Sănătate

precum cei din băncile opoziţiei. Totuşi, în ciuda tuturor
manifestărilor pasionale stârnite de nobilul lord, adevărul
este că, până la urmă, cineva trebuie să plătească facturile şi
să echilibreze balanţele contabile. NHS trebuie să se bazeze
pe bani adevăraţi, obţinuţi din impozitele percepute de la
oameni reali.
Emma a fost încântată văzând că o parte dintre
parlamentari o aproba. Discursul lui Giles fusese bine primit,
dar era responsabilitatea ei să explice detaliile concrete ale
noii legislaţii. I-a trecut pe lorzi prin substanţa proiectului de
lege, paragraf cu paragraf, dar a fost incapabilă să aprindă
flacăra pasională pe care o stârnise atât de bine fratele ei.
Când a întors încă o pagină, a înţeles ce-i descrisese odată
bunicul ei, lordul Harvey ca pierderea atenţiei Camerei: acel
moment în care membrii se plictisesc şi încep să discute
între ei. Chiar mai enervant decât strigătele puternice de
„Ruşine”.
S-a uitat în sus şi a văzut un lord mai în vârstă moţăind şi
când, după câteva momente, acesta a început să sforăie,
membrii aşezaţi de o parte şi de cealaltă a lui n-au încercat
să-l trezească, pentru că se amuzau evident de supărarea
ministrului. Emma şi-a dat seama că minutele fugeau şi nu
mai era mult până ce Camerei i se va cere să se împartă şi să
se numele voturile. A întors altă pagină.
— Iar acum aş dori să mulţumesc bazei NHS,
admirabilelor noastre asistente medicale, care…
Giles a sărit în picioare pentru a întrerupe ministrul şi aşa
s-a rătăcit în teritoriile inamice. Emma s-a dat imediat la o
parte, permiţându-i fratelui ei să controleze boxa oratorului.
— Îi sunt recunoscător nobilei doamne pentru că-mi face
loc, dar aş putea să întreb de ce acele asistente medicale de
care a spus că fac o treabă atât de importantă nu au primit
creşterea salarială de trei la sută? Convins că o expediase
acum pe Emma în corzi, s-a aşezat în strigăte puternice de
„Aşa e, aşa el”.

2773
 - JEFFREY ARCHER -

Emma şi-a reluat locul în boxa oratorului.

— Nobile lord, dacă îmi amintesc bine cuvintele Domniei
Voastre, aţi cerut o creştere de paisprezece la sută pentru
asistente. Giles a încuviinţat. Deci ar trebui să vă întreb de
unde ar putea guvernul să găsească banii necesari pentru o
astfel de creştere?
Giles s-a ridicat iar repede, gata să dea lovitura ucigătoare.
— S-ar putea începe prin a creşte impozitele celor care
câştigă mai mult şi care-şi pot permite să mai plătească ceva
pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât ei.
S-a aşezat în aplauze şi mai puternice, în timp ce Emma
aştepta răbdătoare.
— Mă bucur că nobilul lord a recunoscut că ar fi un
început bun, a zis ea, luând un dosar roşu pe care un oficial
al Trezoreriei i-l dăduse în acea dimineaţă, pentru că acesta
va fi doar un început şi nimic mai mult. Dacă cerem acestei
Camere să creadă că Partidul Laburist poate acoperi o
creştere salarială de paisprezece la sută pentru asistente
doar crescând impozitele celor care câştigă anual patruzeci
de mii de lire sau mai mult, daţi-mi voie să-i spun asta: ar
avea nevoie de o creştere a impozitelor de nouăzeci şi trei la
sută în fiecare an. Şi mărturisesc, a adăugat ea, imitând
stilul de sarcasm al fratelui ei, că nu mi-am dat seama că o
impozitare de nouăzeci şi trei la sută ar fi politica Partidului
Laburist, pentru că n-am văzut-o în manifestul lor pe care l-
am citit cuvânt cu cuvânt.
Emma a auzit râsetele din spatele ei, dar nu şi-a putut
vedea colegii făcându-i semne cu degetele încârligate lui Giles
şi repetând:
— Nouăzeci şi trei la sută, nouăzeci şi trei la sută.
La fel ca Giles, a mai aşteptat o clipă înainte să adauge:
— Poate nobilul lord ar putea spune Camerei ce alte idei
mai are pentru acoperirea costurilor suplimentare?
Giles a rămas aşezat.

2774
 - JEFFREY ARCHER -

— Mi s-ar mai putea permite să sugerez unul sau două

moduri de a obţine fondurile necesare care ne-ar putea ajuta
să ajungem la ţinta lui de paisprezece la sută?
Emma atrăsese atenţia Camerei. A mai întors o pagină din
dosarul roşu de la Trezorerie.
— Pentru început, aş putea anula construcţia celor trei
spitale noi în Strathelyde, Newcastle şi Coventry. Asta ar
putea rezolva problema. Dar, gândiţi-vă, ar trebui să închid
încă trei spitale anul viitor. Însă nu doresc să fac acest
sacrificiu, aşa că poate ar fi mai bine să analizez bugetele
altor compartimente şi să văd ce-mi pot oferi colegii.
A mai întors o pagină.
— Am putea renunţa la susţinerea planurilor pentru
crearea unor universităţi noi sau să renunţăm la creşterea de
trei la sută a pensiilor. Asta ar putea rezolva problema. Sau
am putea lua bani de la forţele armate retrăgând modelele
noi pentru regimente. Nu, nu, nu am putea face aşa ceva, a
adăugat ea, dispreţuitoare, nu după ce nobilul lord a perorat
atât de aprins pentru creşterea bugetului forţelor armate
doar cu o lună înainte.
Giles s-a afundat şi mai adânc în fotoliul său.
— Şi amintindu-ne recordurile obţinute de nobilul lord în
alte locuri, ca ministru la Foreign Office, poate am reuşi să
închidem cam cinci dintre ambasadele noastre. Asta ar
rezolva problema. L-am putea chiar lăsa să decidă pe care
anume. Washington? Paris? Poate Moscova? Beijing? Tokio?
Aş vrea să întreb, mai există vreo politică a Partidului
Laburist pe care au uitat s-o menţioneze în manifestul lor?
Brusc, băncile guvernului s-au înviorat de râsete şi
aplauze.
— Nu, domnule lord orator, a continuat Emma după ce s-a
făcut iar linişte, adevărul este că vorbele sunt ieftine, dar
acţiunea costă şi este datoria unui guvern responsabil să
ţină seama de priorităţi şi să se asigure că registrele
contabile sunt echilibrate. Acest lucru este precizat în
manifestul conservator şi nu mă scuz pentru asta.

2775
 - JEFFREY ARCHER -

Emma şi-a dat seama că nu mai avea decât câteva minute

şi aplauzele colegilor o făceau să-şi piardă timpul.
— Prin urmare, trebuie să declar în faţa Camerei că eu
consider educaţia, pensiile, apărarea naţională şi poziţia
noastră în problemele mondiale la fel de importante ca
propriul meu departament. Dar permiteţi-mi să vă asigur,
nobili lorzi, că atunci când este vorba de departamentul meu,
m-am luptat cu dinţii şi cu ghearele cu Trezoreria pentru a
menţine acele trei spitale noi incluse în buget. A făcut o
pauză, a ridicat vocea şi a zis: în această dimineaţă,
cancelarul eşichierului a fost de acord ca asistentelor
medicale să li se ofere o creştere salarială de şase la sută.
Băncile din spatele ei au erupt în aplauze spontane şi
prelungite.
Emma a renunţat la ultimele pagini ale discursului ei şi,
uitându-se direct la fratele ei, a spus:
— Dar nimic din ce am spus nu va fi posibil însă dacă-l
urmaţi pe nobilul lord în lobby-ul Nemulţumiţilor diseară şi
veţi vota împotriva proiectului de lege. Dacă eu sunt, după
cum a sugerat el, o infidelă dând buzna la sfintele porţi ale
Serviciului Naţional de Sănătate, atunci trebuie să-i spun că
intenţionez să deschid aceste porţi pentru a permite tuturor
pacienţilor să intre. Da, nobili lorzi, liberi şi egali, după
spusele eroului lui, Clement Attlee. Şi acesta este motivul,
Domniile Voastre, pentru care nu ezit să vă cer să mă urmaţi
în lumea reală şi să susţineţi proiectul de lege astfel încât
atunci când voi reveni la departamentul meu, mâine-
dimineaţă, să pot efectua modificările necesare care vor
asigura viitorul Serviciului Naţional de Sănătate fără a-i
permite să lâncezească în trecut împreună cu nobila mea
rudă, lordul Barrington, care probabil îşi aminteşte cu
plăcere de zilele bune de odinioară. Eu, Domniile Voastre, le
voi povesti nepoţilor şi strănepoatei mele despre zilele bune
de acum. Dar asta va fi posibil doar dacă veţi susţine acest
proiect de lege şi vă veţi alătura lobby-ului meu diseară.
Onoraţi lorzi, vă rog să treceţi la a doua citire.

2776
 - JEFFREY ARCHER -

Emma s-a aşezat în cele mai puternice aplauze din toată

seara, în timp ce Giles stătea rezemat, conştient că nu ar fi
trebuit să-şi ridice capul peste parapet, ci doar să se prefacă
plictisit şi s-o lase pe Emma să-şi sape propriul mormânt. Ea
s-a uitat la fratele ei care a ridicat o mână, şi-a atins fruntea
şi a murmurat:
— Chapeau. O laudă, într-adevăr. Dar amândoi erau
conştienţi de faptul că voturile trebuiau încă numărate.
Când a sunat clopotul de divizare, membrii au început să
se îndrepte spre coridoarele respective, conform
convingerilor. Emma a intrat în lobby-ul Mulţumiţi, unde a
zărit doi nehotărâţi şi alţi câţiva indiferenţi votând. Dar va fi
destul?
După ce şi-a spus numele funcţionarului aşezat la
pupitrul înalt, care bifa fiecare membru, s-a întors la locul ei
din banca din faţă şi a urmărit discuţiile inconsecvente care
se ridicau întotdeauna ca aburul din ambele părţi în timp ce
membrii aşteptau întoarcerea organizatorilor care urmau să
dea verdictul Camerei.
Camera s-a liniştit când patru domni uşieri s-au aliniat şi
s-au îndreptat încet către masa din centrul Camerei.
Organizatorul-şef a ridicat un cartonaş şi, după ce a mai
verificat cifrele o dată, a declarat:
— Mulţumiţi în stânga, patru sute douăzeci şi nouă. Emma
şi-a ţinut respiraţia. Nemulţumiţi în dreapta, patru sute
unsprezece. Mulţumiţii au câştigat. Mulţumiţii au câştigat.
S-au auzit aplauze puternice din spatele Emmei. În timp
ce se îndrepta spre ieşirea din Cameră, s-a trezit înconjurată
de suporteri care-i spuneau că nu se îndoiseră niciodată că
va câştiga. Le-a zâmbit şi le-a mulţumit.
A reuşit în cele din urmă să scape de ei şi să i se alăture
lui Harry şi restului familiei în camera de oaspeţi a lorzilor,
unde a fost încântată să-l vadă pe Giles deschizând o sticlă
de şampanie, l-a umplut paharul şi l-a ridicat pe al lui.

2777
 - JEFFREY ARCHER -

— Pentru Emma, a zis el, care nu numai că a câştigat

lupta, ci şi bătălia, după cum a prezis mama noastră că se va
întâmpla.
După ce restul familiei a plecat, Harry, Giles, Karin şi
Freddie – la primul lui pahar de şampanie – s-au îndreptat
încet către casa lor din Smith Square. Emma s-a urcat,
extenuată, în pat, dar amestecul intoxicant de adrenalină şi
succes nu i-a permis să adoarmă uşor.

În dimineaţa următoare, Emma s-a trezit la şase, ceasul ei

intern cel crud nelăsând-o să mai doarmă.
După ce a făcut un duş şi s-a îmbrăcat, s-a grăbit să
coboare, de abia aşteptând să citească rapoartele dezbaterilor
în ziare în timp ce-şi bea ceaiul şi poate va mânca o felie
subţire de toast cu marmeladă. Ziarele erau deja înşirate pe
masă. A citit titlul din The Times şi s-a prăbuşit pe cel mai
apropiat scaun, ţinându-şi capul în mâini. Aceasta nu fusese
niciodată intenţia ei.

LORDUL BARRINGTON ÎŞI DĂ DEMISIA DUPĂ

ÎNFRÂNGEREA UMILITOARE DIN CAMERA LORZILOR
Emma ştia că „demisie” era un eufemism parlamentar
pentru „concediat”.

2778
 - JEFFREY ARCHER -

48
SFÂRŞIT

Harry a lăsat pixul jos, a sărit în sus şi a strigat:

— Aleluia! aşa cum făcea întotdeauna când scria acest
cuvânt. S-a aşezat la loc, s-a uitat la tavan şi a spus:
— Mulţumesc. Alt ritual îndeplinit.
Dimineaţa va trimite copiile manuscrisului la trei oameni
astfel încât să poată citi Capul câştigă pentru prima oară.
Apoi va suferi de nevroza anuală în timp ce le aştepta
părerile. Dar, la fel ca el, toţi aveau obiceiurile lor.
Primul, Aaron Guinzburg, editorul lui american, va pleca
de la serviciu şi se va duce acasă de îndată ce manuscrisul îi
va ajunge pe birou, dând instrucţiuni clare să nu fie deranjat
până ce nu termina ultima pagină. Apoi îl va suna pe Harry,
uitând uneori ce oră era în Anglia. Părerile lui puteau fi
adesea neluate în seamă, deoarece era întotdeauna
entuziasmat.
Al doilea era Ian Chapman, editorul lui englez, care
aştepta întotdeauna până în weekend să citească romanul şi-
l suna pe Harry luni dimineaţa pentru a-i oferi părerile. Şi
cum era un scoţian incapabil să-şi ascundă adevăratele
sentimente, îl făcea pe Harry să se teamă mai mult.
Al treilea şi cel mai intuitiv dintre primii lui cititori era
cumnata lui, Grace, care nu numai că-i oferea părerea ei
dezinteresată, ci o şi însoţea cu un raport scris de zece pagini
şi, din când în când, uitând că nu era unul dintre elevii ei, îi
corecta ortografia.
Harry nu o considerase niciodată pe Grace un fan William
Warwick până ce, într-un moment de neatenţie, ea îşi
recunoscuse plăcerea de a citi romane poliţiste. Totuşi, ideea
ei de roman poliţist erau cărţile scrise de Kingsley Amis,
Graham Greene (pe care îi considera amuzanţi) şi de
preferatul ei, Ian Fleming.

2779
 - JEFFREY ARCHER -

În schimbul părerii ei, Harry o invita pe Grace la masă la

Garick, înainte de a o însoţi la un spectacol, de preferinţă al
dramaturgului ei preferat, Terence Rattigan.
După trimiterea celor trei manuscrise prin curier,
aşteptarea agonizantă a început. Cei trei cititori ai lui Harry
fuseseră avertizaţi că romanul Capul câştigă era deosebit de
celelalte, ceea ce-l făcea şi mai anxios.
Se gândise să-l lase pe Giles, care acum avea mult mai
mult timp şi pe Sebastian, cel mai mare fan al său, să fie
printre primii care să-i citească ultimul său manuscris, dar
se decisese să nu schimbe rutina obişnuită. Le va permite să
citească varianta finală de Crăciun, după ce corectorul de la
editura de bază îi va sugera schimbările necesare, dacă era
cazul.
Domnişoara Eileen Warburton, fata bătrână a parohiei, era
o femeie despre care Harry bănuia că locuia singură într-un
apartament la subsol şi, ca Mole, nu apărea până venea
primăvara. În timpul lunilor lungi de iarnă, îşi petrecea
timpul aranjând manuscrisele autorilor ei preferaţi,
corectându-le greşelile, dintre care unele erau atât de
ascunse încât nimeni altcineva nu le-ar fi observat. În timp
ce alţii, parşivii, după cum le zicea ea, le-ar fi lăsat
necorectate şi ar fi făcut ca mii de scrisori enervate să ajungă
pe masa scriitorului, demonstrându-i cât era de prost.
Domnişoara Warburton nu-l lăsase niciodată pe Harry să
uite că Geneva nu era capitala Elveţiei şi că Titanicul se
scufundase pe 15 aprilie, nu pe 14.
Într-un moment de bravură, Harry îi amintise odată că în
Madame Bovary, a lui Flaubert, ochii eroinei se transformau
din căprui în albastru şi înapoi în căprui în mai puţin de o
sută de pagini.
— Nu comentez cărţile pe care nu le-am corectat eu, i-a
spus ea, fără nicio urmă de ironie.
Emma va fi printre ultimele persoane care vor citi
manuscrisul înainte de tipărire. Toţi ceilalţi vor trebui să
aştepte publicarea, înainte de a face rost de un exemplar.

2780
 - JEFFREY ARCHER -

Harry plănuise să petreacă un weekend relaxant după

terminarea romanului. Sâmbătă după-masă, el şi Giles
urmau să meargă la Memorial Grounds şi să vadă echipa din
Bristol jucând împotriva vechii rivale, echipa din Bath. Seara
o va duce pe Emma s-o vadă pe Patricia Rutledge în Come for
the Ride, după care vor lua cina la Harvey’s.
Duminică, el şi Emma fuseseră invitaţi de Giles şi Karin la
prânz la Barrington Hall. Mai târziu urmau să meargă la
biserică, iar el îşi va petrece majoritatea predicii întrebându-
se la ce pagină ajunseseră cititorii lui. Cât despre un somn
bun de noapte, acesta nu va fi pe ordinea zilei până ce toţi
cei trei primi cititori ai săi nu-şi vor spune părerea.
Când a sunat telefonul, primul gând al lui Harry a fost că
era prea devreme pentru ca vreunul dintre ei să fi terminat
cartea. A ridicat receptorul şi a auzit vocea familiară a lui
Giles.
— Scuză-mă că te deranjez, Harry, dar nu voi putea să vin
cu voi la meciul de rugbi sâmbătă şi va trebui să decalăm şi
prânzul de duminică. Harry nu a trebuit să întrebe motivul
pentru că explicaţia a urmat imediat. Walter Scheel a sunat
mai devreme. Germania de Est a eliberat în sfârşit poarta şi
cetăţenii se scurg peste graniţă. Sun de la Heathrow. Karin şi
cu mine mergem la Berlin. Sperăm să ajungem acolo înainte
de a începe dărâmarea zidului, pentru că amândoi vrem să
facem parte din echipa de demolare.
— Sunt veşti foarte bune, a zis Harry. Karin este probabil
încântată. Spune-i că sunt invidios pentru că atunci când
oamenii te vor întreba unde erai în ziua în care s-a dărâmat
zidul, vei avea ce să le spui. Şi, dacă poţi, adu-mi şi mie o
bucată.
— O să mai iau o valiză, a spus Giles. Foarte multă lume
m-a rugat acelaşi lucru.
— Aminteşte-ţi că eşti martor la istorie, deci înainte de a te
culca în fiecare noapte, scrie tot ce-ai experimentat în acea
zi. Altfel vei uita detaliile până la trezire.
— Nu sunt sigur că ne vom culca, a zis Giles.

2781
 - JEFFREY ARCHER -

— Pot să vă întreb de ce aveţi un ciocan în valiză,

domnule? a întrebat un ofiţer vigilent de la Heathrow.
— Sper să sparg un zid, a replicat Giles.
— Aş fi vrut să vin şi eu, a spus ofiţerul înainte de a
închide valiza.
Când Giles şi Karin s-au urcat în avionul companiei
Lufthansa, după o jumătate de oră, era de parcă ar fi dat
buzna la o petrecere, în loc să se alăture unui grup de
pasageri care, în mod normal, şi-ar fi strâns centurile de
siguranţă înainte de a primi instrucţiunile de la o stewardesă
conştiincioasă. De îndată ce avionul a decolat, dopurile de la
şampanie au pocnit şi pasagerii au început să discute cu cei
de lângă ei de parcă ar fi fost vechi prieteni.
Karin l-a ţinut pe Giles de mână pe toată durata zborului
şi trebuie să fi spus de vreo zece ori:
— Nu-mi vine să cred, încă temându-se că, atunci când
vor ateriza în Berlin, petrecerea se va termina şi totul va
reveni la normal.
După două ore care au părut o eternitate, avionul a
aterizat în sfârşit şi în momentul în care s-a oprit, pasagerii
au sărit de la locurile lor. Coada ordonată, obişnuită, pentru
care germanii sunt atât de faimoşi s-a dezintegrat şi a fost
înlocuită de un asalt când pasagerii au coborât treptele în
goană, au traversat pista şi au intrat în aeroport. În seara
aceea, nimeni nu stătea liniştit.
După ce au trecut de vamă, Giles şi Karin s-au îndreptat
spre ieşire în căutarea unui taxi şi au descoperit că o
mulţime de pasageri avusese aceeaşi idee. Totuşi, spre
surprinderea lui Giles, coada mergea repede, pentru că într-
un taxi se îngrămădeau trei, patru sau chiar cinci pasageri,
toţi îndreptându-se în aceeaşi direcţie. Când au ajuns în
sfârşit în faţa cozii, Giles şi Karin s-au alăturat unei familii

2782
 - JEFFREY ARCHER -

de germani care n-au avut nevoie să-i spună şoferului unde

mergeau.
— Englezilor, de ce veniţi în Berlin? a întrebat tânărul
strâns lângă Giles.
— Sunt căsătorit cu o doamnă din Germania de Est, i-a
explicat el, punându-şi un braţ pe umărul lui Karin.
— Şi cum a scăpat soţia dumneavoastră?
— E o poveste lungă, a venit Karin în ajutorul lui Giles şi i-
a luat şase kilometri în traficul aglomerat, vorbind în limba ei
maternă, ca să ajungă la sfârşitul povestirii, care a fost
întâmpinat cu felicitări şi aplauze. Tânărul s-a uitat cu
respect la Giles, cu toate că acesta nu înţelesese o vorbă din
ce spusese soţia lui.
Când mai aveau doi kilometri, şoferul a renunţat şi s-a
oprit în mijlocul unui drum care se transformase într-un ring
de dans. Giles a fost primul care a coborât din taxi, şi-a scos
portmoneul ca să-l plătească pe şofer, dar acesta i-a zis:
— Nu şi în seara aceasta, înainte de a se întoarce şi a se
îndrepta iar spre aeroport; alt om care le va povesti nepoţilor
despre rolul pe care-l jucase în noaptea în care se dărâmase
zidul.
Mână în mână, Giles şi Karin şi-au făcut drum prin
mulţimea exuberantă spre Poarta Brandenburg, pe care
niciunul nu o mai văzuse din ziua în care Karin scăpase din
Berlinul de Est cu aproape două decenii înainte.
În timp ce se apropiau de marele monument construit de
regele Frederick Wilhelm II al Prusiei, în mod ironic ca un
simbol al păcii, au văzut şirurile de soldaţi înarmaţi, aliniaţi
în partea îndepărtată. Giles s-a gândit la sugestia lui Harry
că ar trebui să scrie tot ce observă, de teamă că va uita
momentul şi s-a întrebat ce ar fi considerat potrivit cumnatul
lui să scrie despre expresiile de pe figurile soldaţilor. Nu era
mânie, nici teamă, nici tristeţe; erau pur şi simplu împietriţi.
Ca tuturor celor care dansau în jurul lor, vieţile lor se
schimbaseră într-o clipă.

2783
 - JEFFREY ARCHER -

Karin a privit soldaţii de la distanţă, întrebându-se dacă

nu cumva era prea frumos ca să fie adevărat. Oare o va
recunoaşte unul dintre ei şi va încerca s-o târască peste
frontieră chiar şi acum?
Cu toate că mulţimea unită sărbătorea în jurul ei, ea tot
nu era convinsă că viaţa nu va reveni la normal la răsăritul
soarelui. Ca şi cum Giles i-ar fi putut citi gândurile, a luat-o
în braţe şi a spus:
— S-a terminat, draga mea. Poţi întoarce pagina.
Coşmarul s-a terminat în sfârşit.
Un ofiţer est-german a apărut de nicăieri şi a lătrat un
ordin. Soldaţii şi-au dus armele la umăr şi au plecat, ceea ce
a făcut să se audă un urlet şi mai mare de aprobare. În timp
ce toţi din jurul lor dansau, beau şi cântau, plini de extaz,
Giles şi Karin s-au îndreptat încet prin mulţime către zidul
acoperit cu graffitti pe care dansau sute de oameni, de parcă
ar fi fost mormântul unui inamic urât.
Karin s-a oprit şi i-a atins braţul lui Giles când a văzut un
bătrân îmbrăţişând o femeie tânără. Era clar că, la fel ca
mulţi alţi oameni în acea noapte de neuitat, se reuniseră în
sfârşit după douăzeci şi opt de ani de despărţire. Râsetele,
bucuria şi sărbătorirea erau amestecate cu lacrimi, în timp
ce bătrânul îşi îmbrăţişa nepoata pe care nu crezuse că o va
întâlni vreodată.
— Aş vrea să stau în vârful zidului, a declarat Karin.
Giles s-a uitat la monumentul de patru metri care
comemora eşecul şi pe care sute de oameni ţineau o
petrecere. S-a decis că nu era momentul să-i amintească
soţiei sale că avea aproape şaptezeci de ani. Aceasta era o
noapte pentru aruncarea anilor de pe umeri.
— Grozavă idee, a spus el.
Când au ajuns la baza zidului, Giles şi-a dat brusc seama
cum se simţise Edmund Hillary când începuse ascensiunea
finală pe Everest, iar doi şerpaşi tineri, care tocmai
coborâseră s-au prins de mâini şi au format prima treaptă a
unei scări, astfel încât el să poată să ajungă în vârf să le ia

2784
 - JEFFREY ARCHER -

locul. Nu şi-a dat seama, dar doi tineri petrecăreţi s-au

aplecat şi l-au tras alături de ei.
Karin i s-a alăturat după un moment şi au stat, unul
lângă altul, uitându-se peste graniţă. Ei tot nu-i venea să
creadă că nu se va trezi şi va afla că totul nu fusese decât un
vis. Câţiva est-germani încercau să urce din partea cealaltă
şi Karin s-a întins să-i dea mâna unei fetiţe. Giles le-a
fotografiat pe cele două, care nu se mai întâlniseră până
atunci, îmbrăţişându-se de parcă erau vechi prietene. O
fotografie care va ajunge pe poliţa căminului lor din Smith
Square pentru a comemora ziua în care Estul şi Vestul au
revenit la normal.
Din poziţia lor privilegiată, Giles şi Karin au urmărit fluxul
de oameni curgând în jos, spre libertate, în timp ce gărzile,
care doar cu o noapte în urmă ar fi împuşcat pe oricine ar fi
încercat să treacă frontiera, stăteau doar şi se uitau,
incapabile să înţeleagă ce se întâmpla în jurul lor.
Karin a început în sfârşit să creadă că djinul scăpase din
sticla comunistă, dar i-au trebuit câteva ore ca să-şi adune
curajul să-i spună lui Giles:
— Aş vrea să-ţi arăt unde am locuit.
Lui Giles i s-a părut coborârea de pe zid aproape la fel de
grea ca urcarea, dar cu ajutorul mai multor mâini întinse, a
reuşit cumva, cu toate că şi-a tras cu greu sufletul când a
ajuns jos.
Karin l-a luat de mână şi s-au războit cu o mulţime de
oameni care mergea într-o singură direcţie, în timp ce-l
conducea încet către postul de frontieră. Mii de bărbaţi,
femei şi copii, cu genţi, valize sau chiar împingând
cărucioare încărcate cu tot ce strânseseră într-o viaţă, se
îndreptau într-o direcţie, lăsându-şi vechile vieţi în urmă,
fără a dori să se gândească să se întoarcă în cazul în care ar
fi fost prinşi din nou în capcană.
După ce au trecut de bariera roşu cu alb şi au ieşit din
zona vestică, Giles şi Karin s-au alăturat câtorva cetăţeni
care mergeau în aceeaşi direcţie ca ei. Karin a ezitat, însă

2785
 - JEFFREY ARCHER -

doar o clipă, când au trecut de a doua barieră şi a intrat pe

teritoriul est-german.
Nu mai existau gardieni la frontieră, nici câini lup
mârâitori, nici oficiali cu buze subţiri care să le verifice vizele.
Doar o sălbăticie stranie, pustie.
Nu erau cozi la taxiuri, pentru că nu erau taxiuri. Au
trecut de un grup mic de est-germani îngenuncheaţi într-o
rugăciune tăcută, în amintirea celor care-şi sacrificaseră
viaţa pentru ca ziua de azi să fie posibilă.
Cei doi şi-au continuat drumul prin mulţimile care se
micşorau cu fiecare pas făcut. A trecut aproape o oră înainte
ca ea să se oprească şi să-i arate lui Giles un grup de blocuri
identice, gri, aranjate într-o linie posomorâtă ce-i amintea de
un trecut pe care aproape-l uitase.
— Aici ai locuit?
Ea s-a uitat în sus şi a zis:
— Etajul nouăsprezece, a doua fereastră la stânga este
locul în care mi-am petrecut primii douăzeci şi patru de ani
din viaţă.
Giles a numărat până ce a ajuns la o fereastră mică, fără
perdele, la al nouăsprezecelea etaj, a doua la stânga şi nu s-a
putut opri să nu-şi amintească unde-şi trăise el primii
douăzeci şi patru de ani din viaţă: Barrington Hall, într-o
casă din Londra, castelul din Scoţia în care stătea câteva
săptămâni în fiecare vară şi pe urmă, bineînţeles, vila din
Toscana, în cazul în care avea nevoie de o pauză.
— Vrei să urci să vezi cine stă acum acolo? a întrebat el.
— Nu, a spus Karin, hotărâtă. Vreau acasă.
Fără alt cuvânt, a întors spatele blocurilor apăsătoare din
beton gri şi s-a alăturat compatrioţilor ei care se îndreptau
spre vest pentru a experimenta o libertate pe care ea n-o
considerase niciodată un lucru de la sine înţeles.
Nu s-a uitat niciodată înapoi în timp ce mergeau spre
graniţă, cu toate că momentul de anxietate a revenit când s-
au apropiat de punctul de trecere, dar a dispărut repede
când a zărit câţiva gardieni, cu hainele descheiate, gulerele

2786
 - JEFFREY ARCHER -

lărgite, dansând cu noii lor prieteni, care nu mai erau nici

din Est, nici din Vest, ci erau pur şi simplu germani.
După ce au trecut de barieră şi au revenit în Vest, i-au
găsit şi pe cei bătrâni şi pe cei tineri încercând, cu baroase,
pârghii, ciocane şi chiar pile de unghii să demonteze
monstruozitatea lungă de 800 de mile, bucată cu bucată.
Simbolul fizic a ceea ce Winston Churchill numise „Cortina
de Fier”.
Giles şi-a desfăcut valiza, a scos ciocanul şi i l-a dat lui
Karin.
— Tu prima, dragă.

2787
- JEFFREY ARCHER -

EMMA CLIFTON
1990–1992

2788
 - JEFFREY ARCHER -

49
— Este acel moment al anului, a spus Emma, ridicând un
pahar cu vin.
— Când ne aruncăm jucăriile afară din cărucior, a spus
Giles şi refuzăm să ne alăturăm jocurilor tale?
— Este acel moment al anului, a repetat Emma,
ignorându-şi fratele, când ridicăm un pahar în memoria lui
Joshua Barrington, fondatorul Barrington Shipping Line.
— Care a obţinut un profit de treizeci de lire, patru şilingi
şi doi penny în primul an, dar a promis consiliului că va
obţine mai mult în viitor, le-a reamintit Sebastian celorlalţi.
— De fapt treizeci şi trei de lire patru şilingi şi doi penny, a
zis Emma. Şi pe urmă a obţinut mai mult, mult mai mult.
— Cred că s-a răsucit în mormânt, a spus Sebastian, când
am vândut compania lui Cunard pentru doar patruzeci şi opt
de milioane.
— N-ai decât să-ţi baţi joc, a zis Emma, dar ar trebui să-i
fim recunoscători lui Joshua pentru tot ce a făcut pentru
această familie.
— Aşa este, a spus Harry, care s-a ridicat, a înălţat
paharul şi a spus:
— Pentru Joshua.
— Pentru Joshua, a repetat restul familiei.
— Şi acum să revenim la afaceri, a zis Emma, lăsându-şi
paharul jos.
— Este ajunul Anului Nou, a protestat Giles, şi pari să uiţi
că eşti în casa mea, aşa că eu sunt de părere să încheiem pe
ziua de azi cu afacerile.
— Sigur că nu, l-a contrazis Emma. Doar Lucy va fi scutită
în acest an.
— Dar ai grijă, domnişoară, a spus Harry, zâmbindu-i
strănepoatei sale, care dormea în braţele mamei sale, pauza
ta este doar temporară.
— Aşa este, a zis Emma, de parcă Harry n-ar fi glumit. A
venit timpul ca fiecare să ne spună hotărârile de Anul Nou.

2789
 - JEFFREY ARCHER -

— Iar cei bravi, a completat-o Harry, ne vor reaminti de

cele din anul trecut.
— Pe care le-am înregistrat în această mică agendă roşie, a
spus Emma, în caz că cineva ar fi uitat.
— Sigur că da, tovarăşe preşedinte Mao, a zis Giles,
umplându-şi paharul din nou.
— Cine ar dori să înceapă? a spus Emma, ignorându-şi iar
fratele.
— Eu îmi caut alt serviciu, a zis Samantha.
— Tot în lumea artei? a întrebat-o Harry.
— Da. Colecţia Wallace îşi caută un nou director-adjunct
şi am depus o cerere pentru acest post.
— Bravo, a spus Grace. Pierderea celor de la Courtauld va
fi câştigul celor de la Wallace.
— Următoarea treaptă, a zis Sebastian. Pariez că la anul,
hotărârea lui Samantha de Anul Nou va fi să ajungă
preşedinte la Galeriile Tate.
— Dar tu, Seb? Ce vrei să obţii până la sfârşitul anului
viitor?
— Am intenţia s-o enervez pe mătuşa Grace câştigând
pentru ea tot mai mulţi bani.
— Pe care îi voi dona unor cauze cât mai valoroase, a zis
Grace.
— Nu te îngrijora, Victor se ocupă deja de asta, după cum
ţi-ar putea spune şi Karin.
— Am citit raportul domnului Kaufman, a zis Grace, şi vă
face onoare atât ţie, cât şi băncii, Sebastian.
— E de lăudat, într-adevăr, a spus Emma, făcându-şi o
notiţă înainte de a se uita la sora ei. Cum eşti unul dintre
puţinii dintre noi care este bifată în fiecare an, Grace, ce-ai
mai planificat pentru următoarele douăsprezece luni?
— Şapte dintre tinerii mei elevi speră să li se ofere un loc
la universitate în acest an şi eu sunt hotărâtă ca toţi cei
şapte să ajungă acolo.
— Ce şanse au? a întrebat Harry.

2790
 - JEFFREY ARCHER -

— Sunt aproape sigură că patru fete vor reuşi, dar nu sunt

aşa de sigură de băieţi.
Toţi, cu excepţia lui Grace, au râs.
— E rândul meu, e rândul meu! a strigat Jake.
— Acum, dacă-mi amintesc corect, a zis Emma, anul
trecut ai vrut să pleci de la şcoală. Mai vrei tot asta?
— Nu, a spus Jake, decis. Vreau ca mama să capete acel
post.
— De ce? a întrebat Samantha.
— Pentru că atunci nu voi mai întârzia la şcoală în fiecare
dimineaţă.
— Din gura copiilor… s-a distrat Harry.
Samantha s-a înroşit, în timp ce restul familiei a izbucnit
în râs.
— Atunci mai bine mi-aş alege două hotărâri pentru acest
an, a spus ea până la urmă. Una pentru mine, una pentru
Jake.
— Cum Giles pare hotărât să nu ni se alăture în acest an,
a zis Emma, tu ce vei face, Karin? Vei mai alerga într-un
maraton?
— Niciodată. Dar m-am alăturat comitetului trustului
caritabil Marsden şi sper că familia va finanţa o misiune. Şi
asta nu-l include pe Sebastian, apropo.
— Deci anul acesta sunt liber?
— Nu, a spus Karin. L-am convins pe Victor că banca ar
trebui să-şi finanţeze propria misiune, Misiunea Farthings
Kaufman.
— Şi cât mă va costa?
— Va costa banca douăzeci şi cinci de mii de lire, a zis
Karin, dar mă aştept să-ţi finanţezi propria misiune.
Sebastian era gata să protesteze când Grace a spus:
— Giles şi cu mine vrem şi noi să finanţăm o misiune,
Misiunea Barrington. Giles i-a zâmbit surorii sale şi s-a
înclinat.
— La fel ca Emma şi cu mine, a zis Harry, ceea ce a făcut
ca restul familiei să înceapă să aplaude.

2791
 - JEFFREY ARCHER -

— Mă îngrozesc când mă gândesc la hotărârile de anul

viitor, a spus Sebastian.
— N-am terminat încă acest an, a comentat Karin.
— Sebastian, Jessica, Richard, Lucy şi cu mine vom fi
încântaţi să procedăm la fel, a spus Samantha, şi să
finanţăm misiunea noastră proprie.
Sebastian s-a uitat la cer şi a spus:
— Joshua Barrington, trebuie să dai socoteală pentru
multe.
— Bravo, Karin, a spus Emma, notând detaliile în agenda
ei roşie. Tu urmezi, Jessica, a mai zis ea, zâmbindu-i
nepoatei sale.
— Sper să fiu nominalizată pentru Premiul Turner.
— Nu-mi închipui de ce, a spus Grace. Turner n-ar fi
câştigat niciodată Premiul Turner.
— Asta ar fi o mare realizare, domnişoară, a intervenit
Harry.
— Şi dacă va reuşi, a spus Richard, va fi cea mai tânără
artistă nominalizată vreodată.
— Ei, asta chiar merită, a spus Grace. La ce lucrezi acum?
— Am început o serie numită Copacul vieţii.
— Oh, eu iubesc copacii, a spus Emma, şi tu ai fost
întotdeauna aşa de bună la peisaje.
— Nu va fi acel gen de copac, bunico.
— Nu înţeleg, a zis Emma, un copac este un copac.
— Doar dacă nu este unul simbolic, a sugerat Harry,
zâmbindu-i nepoatei sale.
— Şi care e hotărârea ta, bunicule? Romanul tău va
câştiga Premiul Booker?
— Nicio şansă, a zis Grace. Acel premiu nu a fost niciodată
acordat unui romancier, din păcate. Dar pot să vă spun
tuturor, pentru că sunt singura care l-a citit, că ultimul
roman al lui Harry este cel mai bun de până acum. A
îndeplinit mai mult decât speranţele mamei sale, aşa că-şi
poate permite un an liber.

2792
 - JEFFREY ARCHER -

Harry a fost luat prin surprindere. Plănuise să spună

familiei că va suferi o operaţie majoră în ianuarie, dar nu
exista niciun motiv de îngrijorare pentru că se va retrage din
activitate doar câteva săptămâni.
— Dar tu, Emma? a spus Giles. Doreşti să ajungi prim-
ministru în anul următor?
— Nu cred, a zis Emma. Dar la anul vreau să fiu şi mai
infidelă decât am fost în anul acesta, a zis ea, punându-şi
paharul pe masă şi vărsând puţin vin.
— Ce este un infidel? a întrebat Jake.
— Un om care votează cu Partidul Conservator, a spus
Giles.
— Atunci vreau şi eu să fiu infidel. Dar numai dacă
Freddie este infidel, de asemenea.
— Sigur că da, a zis Freddie.

Eu cred că este foarte hilar –

Cum Mama Natură reuşeşte cu succes –
Ca fiecare fetiţă şi fiecare băiat ştrengar –
Născut în această lume ades –
Să fie ori un stimat liberal –
Ori dacă nu, un conservator ales!

— Lirica unui muzical? a întrebat Grace.

— W. S. Gilbert.
— Din care operetă?
— Lolanthe, a spus Freddie, şi cum sunt deja un infidel,
m-am gândit să vin cu o altă hotărâre în fiecare an.
— Dar încă n-ai marcat suta la Lord’s, i-a amintit Giles.
— Tot mai vreau acelaşi lucru, dar până la anul, îmi voi
schimba numele.
Declaraţia neaşteptată a lui Freddie i-a lăsat pe toţi, chiar
şi pe Jake, fără cuvinte.
— Dar mie întotdeauna mi-a plăcut Freddie, a reuşit
Emma să spună în cele din urmă. Cred că ţi se potriveşte.

2793
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu Freddie e numele pe care vreau să-l schimb. De la

întâi ianuarie, mi-ar plăcea să devin Freddie Barrington.
Runda de aplauze care a urmat i-a dat de înţeles lui
Freddie că familia era de acord cu hotărârea lui de Anul Nou.
— Este o procedură simplă, a zis Grace, ca de obicei,
practică. Trebuie doar să semnezi un act şi Fenwick va
aparţine trecutului.
— Iar eu trebui să semnez mai multe formulare pentru
asta, a spus Giles, dând mâna cu fiul lui.
Telefonul a început să sune şi după un moment a apărut
Markham.
— Este lordul Waddington la telefon, a zis el.
— Prinţul infidelilor, a spus Giles. De ce nu vorbeşti din
biroul meu, Emma?
— Cred că e ceva serios dacă mă sună în ajunul Anului
Nou, a spus Emma.
— Apelul nu este pentru dumneavoastră, doamnă, a zis
Markham. A cerut să discute cu lordul Barrington.
— Eşti sigur, Markham?
— Desigur, doamnă.
— Atunci mai bine du-te şi vezi ce vrea, a zis Emma.
Dacă Jessica şi Freddie făcuseră linişte, un apel telefonic
de la liderul Camerei Lorzilor a făcut ca toată familia să
vorbească deodată. Nu au tăcut până ce nu s-a deschis uşa
şi nu a reapărut gazda lor. Toţi l-au privit plini de anticipaţie.
— Ei bine, s-a rezolvat şi hotărârea mea de Anul Nou, a
fost tot ce a avut Giles de zis.

— Va trebui să le spui până la urmă, a zis Emma, când ea

şi Harry s-au întors la Manor House devreme, în dimineaţa
următoare.
— Am vrut să le spun ieri, dar Grace mi-a luat-o înainte,
ca să nu mai zic de Freddie şi Giles.

2794
 - JEFFREY ARCHER -

— Giles nu a putut ascunde cât de încântat a fost de

hotărârea lui Freddie.
— Ţi-a spus de ce lordul Waddington a vrut să-i
vorbească?
— Niciun cuvânt.
— Doar nu crezi că a traversat Camera şi a trecut la
infideli?
— Niciodată. Nu este stilul lui. Dar acum că ai predat
romanul, mai ai altceva de făcut înainte de a te interna?
— Aş vrea să pot să fac şi eu asta.
— Ce să poţi?
— Să schimb subiectul fără să includ o frază specială. Nu
merge aşa într-o carte. În viaţa reală, când doi oameni
discută, se deplasează de la un subiect la altul fără să se
gândească, uneori chiar în mijlocul unei fraze. Scott
Fitzgerald chiar a scris o povestire în care a înregistrat o
conversaţie din viaţa adevărată, care a fost de necitit.
— Ce interesant. Acum, răspunde-mi la întrebare.
— Nu, a zis Harry. Acum când editorul local şi corectorul
au făcut tot ce-au putut mai rău, nu mai am prea multe de
realizat înainte de publicarea romanului.
— Cu ce te-a mai prins acum redutabila domnişoară
Warburton?
— Un detectiv din New York îi citea avertismentul Miranda
unui prizonier cu trei ani înainte ca acesta să se aplice.
— Au. Altceva?
— Virgule care ar fi trebuit să fie punct şi virgulă şi se pare
că am folosit expresia „prea mult” în carte. Ceea ce face toată
lumea în viaţa reală, dar într-un roman nu se poate.
— Vei mai face turnee cu romanul de data aceasta?
— Aşa cred. Majoritatea cititorilor vor bănui că este tot un
roman cu William Warwick şi va trebui să-i conving că nu.
Şi, oricum, Aaron a pregătit deja turneul în State, iar editorii
mei din Londra mă roagă să merg la Festivalul Cărţii
Bombay.
— Dar cronometrarea e bună? Pare foarte solicitant.

2795
 - JEFFREY ARCHER -

— De fapt, este destul de convenabil. Am verificat, la St

Thomas’s peste două săptămâni şi, până la publicarea
romanului, îmi voi fi revenit perfect.
— Când ieşi din spital, nu cred că ar trebui să vii aici.
Trebuie să rămâi în Londra unde Karin, Giles şi cu mine te
putem îngriji. De fapt, mi-am avertizat deja departamentul că
voi lipsi două săptămâni.
— Cred că Giles va fi absent mai mult.
— De ce spui asta?
— Se zvoneşte că ambasadorul din Washington se va
retrage la primăvară.

2796
 - JEFFREY ARCHER -

50
Biroul era mai mic decât se aşteptase, dar panelul
magnific din lemn şi frumoasele portrete în ulei ale
predecesorilor lui nu l-au lăsat să se îndoiască de importanţa
noului său rol.
Datoriile sale îi fuseseră explicate clar de comandorul
Rufus Orme, secretarul său particular. La fel ca monarhul,
avea puţină putere reală în noua sa poziţie, însă avea o
influenţă uriaşă. Într-adevăr, când era vorba de probleme ale
statului, mergea în urma reginei, cu arhiepiscopul de
Canterbury şi prim-ministrul la un pas în spate.
Era asistat de o echipă mică, dar bine antrenată, care va
avea grijă de toate nevoile sale, cu toate că se întreba cât îi va
lua să se înveţe cu cineva care să-l ajute să se îmbrace.
Valetul lui, Croft, urma să apară la fiecare oră în aceeaşi zi
pentru a îndeplini o ceremonie care trebuia cronometrată la
secundă.
A început să se dezbrace până ce a rămas doar cu vesta şi
pantalonii. Se simţea ridicol. Croft îl ajuta să-şi pună cămaşa
albă care fusese proaspăt călcată în acea dimineaţă. Un guler
alb, apretat, era prins cu o capsă de spatele cămăşii şi un
fular din dantelă cu franjuri venea în locul în care un bărbat
normal şi-ar pune o cravată. Nu a simţit nevoia să se uite în
oglindă. Croft era oglinda sa. Valetul şi-a întors apoi atenţia
spre o robă lungă din mătase neagră cu auriu care era
drapată pe un manechin aflat în colţul camerei. A ridicat-o
cu atenţie şi a ţinut-o pentru ca noul purtător să-şi poată
introduce braţele în mânecile lungi, aurii. Croft s-a dat
înapoi, şi-a verificat stăpânul, apoi a îngenuncheat în faţa lui
pentru a-l ajuta să se încalţe cu o pereche de pantofi lucioşi,
care aveau catarame din bronz. S-a ridicat iar şi a luat o
perucă de pe capul manechinului, înainte de a o pune pe
capul lordului cancelar. Croft s-a mai dat o dată înapoi şi a
făcut o mică ajustare în partea stângă.

2797
 - JEFFREY ARCHER -

Ultima sarcină lui Croft a fost să-i treacă marele lanţ de

aur al funcţiei care data din 1643, fără să-i dea drumul până
ce nu s-a asigurat că stătea sigur pe umerii lui Giles. Acesta
a fost momentul în care Giles şi-a amintit din zilele de
şcoală. Trei dintre predecesorii săi fuseseră executaţi în
Turnul Londrei.
După ce s-a îmbrăcat, i s-a permis în cele din urmă să se
uite în oglinda mare. Arăta ridicol, dar a fost nevoit să
admită, chiar dacă numai pentru el însuşi, că-i plăcea.
Valetul s-a înclinat. Îşi terminase îndatoririle, aşa că a plecat
fără să mai spună nimic.
Când a plecat Croft, a intrat comandorul Orme. Orme nu
s-ar fi gândit să intre în cameră înainte ca lordul cancelar să
fie îmbrăcat în hainele de gală.
— Am citit ordinea de zi, Orme, a zis Giles. Trebuie să mă
preocupe ceva?
— Nu, Domnia Voastră. Întrebărilor de azi le va răspunde
ministrul de stat pentru sănătate. Apoi, s-ar putea să fie
nişte schimburi acerbe de replici referitoare la SIDA, dar
nimic care ar trebui să vă preocupe.
— Mulţumesc. S-a uitat la ceas, conştient că la şapte
minute înainte de ora exactă, va trebui să-şi părăsească
biroul din Turnul de Nord şi să se ducă spre camera
prinţului.
Uşa s-a deschis iar, lăsând să intre de data aceasta un
tânăr paj. Acesta s-a aplecat, s-a dus în spatele lui şi a
ridicat marginea robei sale lungi.
— Treizeci de secunde, onorate lord, a spus Orme, cu
câteva minute înainte ca uşa să se deschidă iar pentru a-i
permite lordului cancelar să plece în călătoria de şapte
minute prin palatul Westminster către Camera Lorzilor.
A păşit afară pe covorul roşu şi a înaintat încet pe
coridorul larg. Membrii Camerei, uşierii şi mesagerii cu
ecusoane stăteau într-o parte şi s-au aplecat, nu la trecerea
lui, ci a monarhului pe care-l reprezenta. El a mers într-un
ritm constant, pe care-l învăţase cu o zi în urmă, când

2798
 - JEFFREY ARCHER -

parlamentul nu era în sesiune. Comandorul Orme îi spusese

că nu trebuie să meargă nici prea repede, nici prea încet
pentru a ajunge în camera prinţului doar cu câteva momente
înainte ca Big Ben să sune ora douăsprezece.
În timp ce mergea pe coridorul de nord, putea să fie iertat
pentru că se întreba câţi dintre colegii lui vor fi în Cameră
pentru a-l întâmpina când se va aşeza prima oară pe Sacul
cu Lână. Doar atunci îşi va da seama cum fusese primită
numirea lui surpriză de colegii săi lorzi.
Într-o zi normală, ar fi fost doar câţiva membri prezenţi. S-
ar fi ridicat de la locurile lor la sosirea lordului cancelar, s-ar
fi înclinat uşor şi ar fi rămas în picioare în timp ce vechiul
său prieten, episcopul de Bristol, ar fi condus rugăciunile
zilnice.
S-a simţit din ce în ce mai agitat în timp ce continua să-şi
pună un picior în faţa celuilalt, iar bătăile inimii sale s-au
accelerat când a păşit pe covorul albastru cu auriu al
camerei prinţului, cu doar nouăzeci de secunde mai devreme.
S-a întors spre dreapta şi a înaintat pe covorul roşu, lung,
către marginea parlamentului, înainte de a intra în cele din
urmă. Când a ajuns în lobby-ul membrilor, în care publicul
era tăcut, a auzit prima bătaie a Big Ben-ului răsunând în
clădire.
La următoarea, doi uşieri în ţinuta completă de dimineaţă
au deschis uşile mari ale parlamentului pentru a-i permite
noului lord cancelar să între în Camera Superioară. A
încercat să nu zâmbească când a observat ceea ce un
producător teatral ar fi numit „o casă plină”. De fapt, mulţi
dintre colegii lui erau obligaţi să stea pe intervale, în timp ce
alţii se aşezaseră pe treptele tronului.
Lorzii s-au ridicat toţi deodată în picioare la intrarea lui în
Cameră şi l-au întâmpinat cu strigăte puternice de:
— Uite-l! Uite-l! şi cu tradiţionala fâlfâire a hârtiilor pe care
era scrisă ordinea de zi. Giles i-a spus mai târziu lui Freddie
că întâmpinarea pe care i-o făcuseră colegii lui fusese cel mai
măreţ moment din viaţa sa.

2799
 - JEFFREY ARCHER -

— Chiar mai măreţ decât atunci când ai evadat de la

germani?
— La fel de înfricoşător, a recunoscut Giles.
În timp ce episcopul de Bristol conducea rugăciunile, Giles
s-a uitat la Galeria Oaspeţilor, unde şi-a văzut soţia, fiul şi
pe cel mai vechi prieten privind în jos spre el. Nu-şi puteau
ascunde mândria pe care o simţeau.
După ce episcopul şi-a binecuvântat în sfârşit congregaţia
înghesuită, lorzii au aşteptat ca lordul cancelar să se
instaleze pentru prima oară pe Sacul cu Lână, apoi s-au
aşezat de îndată ce Giles a luat loc şi şi-a aranjat roba. N-a
putut să reziste să nu facă un moment pauză înainte de a-i
face un semn hon. Baronese Clifton, pentru a-i arăta că se
poate ridica pentru a răspunde la prima întrebare pe ordinea
de zi.
Emma s-a ridicat şi s-a adresat Camerei.
— Domnule cancelar, a început ea, ştiu că întreaga
Cameră doreşte să mi se alăture în felicitările pe care vi le
adresez cu ocazia numirii dumneavoastră în funcţie şi să vă
urăm mulţi ani în care să prezidaţi afacerile Camerei.
Aclamaţiile au răsunat din ambele părţi ale camerei când
Giles s-a aplecat în faţa surorii sale.

Întrebarea numărul unu.

Emma s-a întors cu faţa spre bănci.
— Pot să asigur lordul Fenton că guvernul ia foarte în
serios ameninţarea SIDA. Departamentul meu a pus
deoparte o sută de milioane de lire pentru cercetarea acestei
boli cumplite şi ne vom împărtăşi descoperirile cu savanţii
eminenţi şi practicienii medicali de vârf din toată lumea, în
speranţa de a descoperi cât mai curând un tratament. Într-
adevăr, aş putea adăuga că voi pleca la Washington
săptămâna viitoare, unde mă voi întâlni cu ministrul

2800
 - JEFFREY ARCHER -

sănătăţii şi pot asigura parlamentul că subiectul SIDA se va

afla în vârful agendei noastre de lucru.
Un domn mai vârstnic aşezat pe banca din rândul din
spate s-a ridicat pentru a pune o întrebare suplimentară.
— Sunt recunoscător ministrului pentru răspuns, dar aş
putea întreba cum se vor descurca spitalele noastre cu
afluxul mare de pacienţi?
Giles s-a aşezat mai bine şi a ascultat cu interes felul în
care sora lui răspundea fiecărei întrebări puse, amintindu-şi
timpul petrecut de el în banca din faţă. Cu toate că apăreau
unele ezitări, ea nu mai avea nevoie să-şi verifice întruna
textul pregătit de funcţionarii civili. A fost impresionat că ea
părea acum să ţină Camera sub control, ceea ce unii miniştri
nu reuşeau niciodată.
În următoarele patruzeci de minute, Emma a răspuns
întrebărilor care se întindeau de la cancer până fondurile de
cercetare, la asalturile personalului A&E după meciurile de
fotbal şi la timpul de răspuns al ambulanţelor la apelurile de
urgenţă.
Giles s-a întrebat dacă era ceva adevăr în spatele
zvonurilor şoptite pe coridoare că, în cazul în care
conservatorii vor câştiga următoarele alegeri, Margaret
Thatcher o va numi liderul Camerei Lorzilor. Cinstit vorbind,
dacă se va întâmpla asta, nu credea că vreunul dintre colegii
ei din Camera Superioară va fi surprins. Totuşi, alt zvon care
se mai auzea de curând pe coridoarele puterii era că un alt
conservator de pe rândurile din spate se pregătea s-o
înfrunte pe Thatcher pentru a obţine conducerea partidului.
Giles s-a gândit că aceasta era doar o pură speculaţie,
pentru că deşi metodele doamnei erau considerate de unii
dintre colegii ei de partid draconice, chiar dictatoriale, Giles
nu se putea gândi la înlăturarea unui prim-ministru care nu
pierduse niciodată vreo alegere.
— Pot să-i spun doar nobilului lord, a zis Emma, când s-a
ridicat pentru a răspunde la ultima întrebare de pe ordinea
de zi, că departamentul meu va continua să sancţioneze

2801
 - JEFFREY ARCHER -

vânzarea medicamentelor de uz general fără a fi supuse

înainte celor mai riguroase teste. Scopul nostru rămâne să
ne asigurăm că pacienţii nu vor fi obligaţi să plătească
preţuri exorbitante companiilor de medicamente a căror
prioritate pare adesea să fie doar profitul şi nu pacienţii.
Emma s-a aşezat în strigăte de „Aşa e, aşa e!” şi când
ministrul Foreign Office s-a ridicat să-i ia locul pentru a
deschide o dezbatere legată de Insulele Falkland, ea şi-a
strâns hârtiile şi a ieşit repede din Cameră, de parcă n-ar fi
vrut să întârzie la următoarea întrunire cu cel care făcea
campanie pentru drepturile homosexualilor, Ian McKellen,
despre care ştia că are păreri bine stabilite asupra modului
în care guvernul ar trebui să abordeze criza SIDA. De abia
aştepta să-i spună cât de mult îi apreciase rolul recent din
Richard III la Teatrul Naţional.
Când a ieşit din cameră, s-a împiedicat şi a scăpat câteva
hârtii pe care un organizator aflat în trecere le-a strâns şi i
le-a înapoiat. Ea i-a mulţumit şi era gata să se grăbească
atunci când a fost strigată:
— Doamnă ministru, mă întreb dacă am putea discuta
ceva?
Emma s-a întors şi l-a văzut pe lordul Samuels,
preşedintele Colegiului Regal al Medicilor, alergând după ea.
Dacă ar fi greşit în timpul întrebărilor, el nu era genul de om
care s-o facă de râs în faţa Camerei. Nu era stilul lui.
— Desigur, lord Samuels, sper că nu am făcut vreo gafă
enormă în această după-amiază?
— Sigur că nu, a spus Samuels, zâmbindu-i cald. Doar că
am un subiect pe care aş vrea să-l discut cu dumneavoastră
şi m-am întrebat dacă aţi avea un moment de pierdut.
— Sigur că da, a repetat Emma. O voi ruga pe secretara
mea să sune în biroul dumneavoastră şi să aranjeze o
întâlnire.
— Mi-e teamă că problema este mult mai urgentă de atât,
doamnă ministru.

2802
 - JEFFREY ARCHER -

— Atunci aţi putea veni în biroul meu la ora opt, mâine-

dimineaţă?
— Aş prefera să ne vedem în particular, departe de ochii
curioşi ai funcţionarilor civili.
— Atunci voi veni la dumneavoastră. Spuneţi-mi doar
unde şi când.
— Mâine-dimineaţă, la ora opt, în camera mea de
consultaţie de pe Harley Street, 47A.

Emma era conştientă şi, după cum sugerau unii,

nemulţumită de antagonismul personal dintre preşedintele
Colegiului Regal al Medicilor şi preşedintele Colegiului Regal
al Chirurgilor, în legătură cu fuziunea din Guy’s, St
Thomas’s şi King’s într-un trust NHS. Medicii erau în
favoarea fuziunii, chirurgii, împotrivă. Both declarase:
— Peste cadavrul meu.
Emma fusese atentă să nu ţină partea niciunuia şi a cerut
departamentului să pregătească un rezumat la care se va
gândi la noapte, înainte de întâlnirea cu lordul Samuels.
Totuşi, ideea unei întâlniri pe ascuns a împiedicat-o să
citească rezumatul înainte de a se urca în pat, chiar după
miezul nopţii. Harry sforăia, ceea ce spera că o va ţine trează.
Dar era atât de obosită, încât i-a fost greu să se concentreze
asupra detaliilor şi a căzut repede într-un somn adânc.

În dimineaţa următoare, Emma a redeschis cutia roşie,

chiar înainte de a-şi face ceaiul.
Rezumatul „Tommy’s, Guy’s, King’s” se afla în vârful unei
alte duzini de dosare urgente, inclusiv un raport confidenţial
despre ADN, scris de doi academicieni americani distinşi. Ea
ştia deja rezultatul descoperirilor lor iniţiale şi acum, în cele

2803
 - JEFFREY ARCHER -

din urmă, s-a simţit în stare să împartă veştile bune cu

Harry.
Emma a sărit în sus, a luat receptorul telefonului de lângă
ea şi l-a sunat pe Harry la Manor House.
— Ar fi bine să fie ceva bun, a zis el, pentru că Alexandre
tocmai se hotărăşte dacă să sară în containerul care merge
în America sau în cel spre Anglia.
— E bine, mai mult decât bine, a spus Emma. Raportul
ADN demonstrează că Arthur Clifton a fost, fără nicio
îndoială, tatăl tău.
A urmat o tăcere lungă, după care Harry a strigat:
— Aleluia, asta e chiar o veste bună. Voi pune o sticlă de
şampanie la gheaţă ca să celebrăm diseară, când te vei
întoarce acasă.
— America, a zis Emma, şi a lăsat receptorul în furcă.
După câteva telefoane înainte de micul dejun, tot nu se
putea decide să ia în considerare argumentele în favoarea
sau împotriva propunerii înainte ca şoferul să tragă în faţa
uşii, la 7:25 a.m. Urma să fie iar o zi aglomerată.
Emma a citit propunerile ambilor preşedinţi în timpul
călătoriei prin Londra, dar nu s-a putut decide înainte ca
maşina să ajungă pe Harley Street. A pus în spate cutia roşie
şi s-a uitat la ceas, 7:57 a.m. Spera ca discuţia să nu dureze
prea mult, pentru că trebuia să ajungă la departament
pentru o nouă întrunire cu noul preşedinte al BMA, o
catastrofă care credea, după cum fusese avertizată de
secretara ei permanentă, că toţi conservatorii ar fi trebuit să
fie înecaţi la naştere. Ceea ce Pauline numea soluţia regelui
Irod.
Emma era gata să apese pe soneria de la numărul 47A
când uşa a fost deschisă de o tânără.
— Bună dimineaţa, doamnă ministru. Permiteţi-mi să vă
conduc la lordul Samuels.
Preşedintele Colegiului Regal al Medicilor s-a ridicat când
ministrul a intrat în cameră. A aşteptat până ce s-a aşezat,
înainte de a-i oferi o cafea.

2804
 - JEFFREY ARCHER -

— Nu, mulţumesc, a spus Emma, care nu voia să piardă

mai mult timp decât era necesar, dând totodată impresia că
se şi grăbea.
— După cum v-am explicat ieri, doamnă ministru,
problema pe care vreau s-o discut cu dumneavoastră este
personală şi de aceea n-am vrut să ne întâlnim în biroul
dumneavoastră.
— Am înţeles, a zis Emma, aşteptând să-i audă
argumentele în favoarea fuzionării Guy’s şi St Thomas’s cu
King’s.
— În timpul întrebărilor de ieri (Ah, s-a gândit Emma, deci
cred că m-am bâlbâit la un moment dat, iar el fusese amabil
şi nu ridicase problema în faţa Camerei) am observat că
atunci când aţi făcut o pauză ca să beţi, aţi vărsat nişte apă
peste hârtii. Apoi aţi răspuns la întrebări fără să faceţi
referinţă la notiţe, deci nu a observat nimeni, cu toate că nu
s-a întâmplat prima oară.
Emma s-a întrebat unde voia să ajungă, dar nu l-a
întrerupt.
— Şi când aţi ieşit din Cameră, v-aţi împiedicat şi aţi
scăpat nişte hârtii.
— Da, aşa este, a spus Emma, cu mintea pusă acum pe
jar. Dar niciunul dintre incidente nu mi s-a părut pe atunci
important.
— Sper că aveţi dreptate, a zis Samuels. Dar aş putea să
vă întreb dacă în ultimul timp vi s-a părut greu să luaţi în
mână obiecte cum ar fi ceştile, servieta sau chiar pixul când
scrieţi vreo scrisoare?
Emma a ezitat înainte de a-i răspunde:
— Ba da, dacă îmi spuneţi, dar mama mi-a zis
întotdeauna că sunt neîndemânatică.
— Am mai observat şi că aţi ezitat de câteva ori în timp ce
vă adresaţi ieri Camerei. A fost din cauză că vă gândeaţi la
răspuns sau aveaţi probleme de vorbire?

2805
 - JEFFREY ARCHER -

— Am zis că e din cauza nervilor. Fratele meu mă

atenţionează întotdeauna să nu mă relaxez niciodată când
sunt în boxa oratorului.
— Vă simţiţi uneori picioarele slăbite şi simţiţi nevoia să vă
aşezaţi?
— Da, dar am aproape şaptezeci de ani, lord Samuels şi
sunt prima care să recunoască faptul că aş avea nevoie de
mai multe exerciţii fizice.
— Posibil, dar mă întreb dacă-mi permiteţi să vă fac o
scurtă examinare neurologică, doar pentru a-mi înlătura
îngrijorarea.
— Desigur, a zis Emma, dorind să spună nu, ca să se
întoarcă în biroul ei.
Scurta examinare a durat mai mult de o oră. Lordul
Samuels a început prin a-i cere Emmei să-i prezinte
anamneza medicală. I-a ascultat inima şi i-a verificat
reflexele cu un ciocănel. Dacă aceste teste s-ar fi dovedit
satisfăcătoare şi-ar fi cerut scuze că a deranjat-o şi ar fi
trimis-o la muncă. Dar nu s-au dovedit aşa. A început să-i
evalueze nervii cranieni. După aceea, i-a verificat mai atent
gura, uitându-se la fasciaţiile limbii. Departe de a fi
mulţumit, lordul Samuels a spus:
— Examinarea pe care o voi efectua acum s-ar putea să fie
dureroasă. De fapt, sper că va fi.
Emma nu a comentat când el a scos un ac şi a început s-o
înţepe în braţul stâng. Ea a reacţionat cu un ţipăt, care în
mod clar l-a mulţumit pe Samuels, dar când a repetat
exerciţiul la braţul drept, ea nu a reacţionat.
— Au! a zis ea când a înţepat-o în coapsă, dar când a
procedat la fel la călcâi, ea ar fi putut la fel de bine să fie o
perniţă de ace, pentru că n-a simţit nimic. El a trecut în
partea de jos a spatelui, dar Emma adesea nu-şi dădea
seama când el o înţepa.
După ce Emma şi-a îmbrăcat iar bluza, lordul Samuels s-a
întors la biroul lui, a deschis un dosar şi a aşteptat-o să i se
alăture. Când s-a uitat în sus, ea stătea nervoasă în faţa lui.

2806
 - JEFFREY ARCHER -

— Emma, i-a zis el blând, mă tem că ceea ce am de gând

să-ţi spun nu sunt veşti bune.

2807
 - JEFFREY ARCHER -

51
Când un ministru demisionează din cauza unui scandal,
ziariştii îşi moaie peniţele în sânge şi obţin tot ce pot. Dar
dacă acesta trebuie să iasă din funcţie din cauza unei boli,
prevalează o altă atitudine, mai ales când ministrul în cauză
este iubit şi respectat.
Sunt schimbate scrisorile tradiţionale între prim-ministru
şi colegul care a trebuit să-şi dea în mod neaşteptat demisia,
dar, cu această ocazie, nimeni n-a putut să se înşele asupra
regretului simţit de ambele părţi.
A fost cel mai incitant serviciu pe care l-am făcut toată viaţa
şi a fost un privilegiu să servesc în administraţia
dumneavoastră.
Prim-ministrul a scris în răspuns:
Excepţionala dumneavoastră contribuţie la viaţa publică şi
serviciile aduse ţării noastre nu vor fi uitate.
Nici prim-ministrul, nici ministrul de stat nu au menţionat
motivul retragerii bruşte a Emmei.
Medicul senior din teritoriu nu mai întâlnise până atunci
un pacient care să primească asemenea veşti cu mai multă
demnitate şi stăpânire de sine. Singurul semn de slăbiciune
arătat de Emma în timp ce o însoţea la maşină a fost un
moment în care ea s-a sprijinit de braţul lui. I-a cerut un
singur lucru, cu care el a fost de acord fără să ezite.
Lordul Samuels a rămas pe trotuar până ce maşina ei nu
s-a mai văzut. S-a întors apoi în biroul lui şi, aşa cum îi
ceruse ea, a dat trei telefoane la trei persoane cu care nu mai
vorbise până atunci: lordul cancelar, prim-ministrul şi sir
Harry Clifton.
Unul dintre ei a cedat nervos şi a plâns, fiind complet
incapabil să răspundă, cealaltă şi-a anulat toată agenda
imediat, explicând personalului că dorea să-şi viziteze o
prietenă. Ambii, a bănuit sir Samuels erau croiţi din acelaşi
material ca marea doamnă care tocmai ieşise din camera lui

2808
 - JEFFREY ARCHER -

de consultaţii. Dar telefonul de care se temea cel mai mult l-a

lăsat la urmă.
Cât de amabil a putut, sir Samuels i-a spus lui Harry că
soţia sa avea sindromul ALS şi nu putea spera să trăiască
mai mult de un an, maximum. Amabilul scriitor nu a găsit
cuvinte să exprime ce simţea. După o tăcere lungă, a reuşit
să spună doar:
— Vă mulţumesc, lord Samuels, pentru că m-aţi anunţat,
înainte de a lăsa receptorul jos. Abia după un timp şi-a
revenit suficient pentru a accepta că unul dintre ei trebuia să
rămână puternic.
Harry a lăsat Capul câştigă la jumătatea unei propoziţii şi
s-a dus la gară. S-a întors în Smith Square cu mult înainte
de sosirea Emmei.
Când Emma a părăsit departamentul pentru ultima oară,
s-a dus acasă unde l-a găsit pe Harry aşteptând-o în pragul
uşii. Niciunul dintre ei n-a spus o vorbă când el a luat-o în
braţe. Cât de puţin trebuie spus atunci când ai stat
împreună mai mult de cincizeci de ani.
Până atunci, Harry telefonase tuturor membrilor familiei
pentru a-i anunţa ştirile cumplite înainte de a le citi în ziare.
Mai scrisese şi o jumătate de duzină de scrisori în care
explica faptul că, din motive personale, îşi anula toate
angajamentele luate şi nu va accepta altele noi, nici sociale,
nici profesionale.

În dimineaţa următoare, Harry a condus-o pe Emma la

casa lor din Somerset, astfel încât să-şi poată începe noua
viaţă. A făcut un pat în salon pentru ca ea să nu fie nevoită
să urce scările şi a curăţat tot ce se afla pe pupitrul său din
bibliotecă, aşa încât ea să poată răspunde mormanelor de
scrisori care soseau cu fiecare poştă. Harry le deschidea pe
toate şi le punea în vrafuri separate: familie, prieteni, cei cu
care lucrase la NHS, cu un vraf special de la tinerele din

2809
 - JEFFREY ARCHER -

toată ţara, unele de care Emma nu auzise niciodată. Emma

nu numai că a vrut să mulţumească, dar repeta întruna
cuvintele „model de rol”.
Mai exista un vraf deosebit de mare de scrisori care o
bucurau pe Emma, ori de câte ori citea una dintre ele. Cele
ale colegilor care nu-i împărtăşeau convingerile politice, dar
doreau să-şi exprime admiraţia şi respectul pentru modul în
care ea nu ezitase niciodată să le asculte părerile şi pe care,
cu anumite ocazii, reuşiseră chiar s-o facă să se
răzgândească.
Cu toate că numărul scrisorilor nu a scăzut timp de mai
multe săptămâni, Emma a răspuns fiecărei persoane care se
deranjase să-i scrie, oprindu-se doar atunci când nu mai
avea puterea să ţină stiloul în mână. După aceea, i-a dictat
răspunsurile lui Harry, care a adăugat: „scrib” la celelalte
responsabilităţi ale sale. Totuşi, ea insista încă să verifice
fiecare scrisoare înainte de a semna. Când, la un moment
dat, n-a mai putut să facă nici măcar atât, Harry le-a semnat
pe toate în numele ei.
Dr. Richards o vizita de două ori pe săptămână şi-l
informa pe Harry la ce ar trebui să se aştepte în continuare,
cu toate că bătrânul medic de familie a recunoscut că se
simţea neajutorat pentru că nu putea face altceva decât să-şi
exprime simpatia şi să scrie reţete nesfârşite pentru pilule
care spera că-i vor atenua durerile Emmei.
În primele săptămâni, Emma a reuşit să se plimbe
dimineaţa în grădină împreună cu Harry, dar nu peste mult
a fost obligată să se sprijine de braţul lui, apoi să meargă cu
un baston, înainte de a se mulţumi cu un scaun cu rotile pe
care Harry îl cumpărase fără să afle ea.
În aceste prime luni, Emma a vorbit cel mai mult,
exprimându-şi părerile puternice referitoare la ce se întâmpla
în lume, cu toate că acum afla ştirile la mâna a doua din
ziarele de dimineaţă şi din ştirile de seară de la televizor. A
fost încântată să-i vadă pe preşedintele Bush şi pe doamna
Margaret Thatcher semnând un tratat de pace cu

2810
 - JEFFREY ARCHER -

preşedintele Gorbaciov la Paris, sfârşind în cele din urmă

Războiul Rece. Dar, după câteva zile, s-a înspăimântat aflând
că foştii ei colegi parlamentari din Londra puneau la cale un
complot pentru a înlătura PM din funcţie. Oare aveau nevoie
să le amintească ea că Doamna de Fier câştigase trei alegeri
la rând?
Emma a fost în stare să dicteze o scrisoare lungă lui
Margaret, exprimându-şi clar părerile şi a fost uimită când a
primit un răspuns şi mai lung prin poştă. Şi-ar fi dorit să fie
încă la Westminster unde ar fi umblat pe coridoare
explicându-le colegilor ei ceea ce gândea despre ei.
Cu toate că mintea îi era limpede, corpul ei continua să se
deterioreze şi abilitatea de a vorbi i-a devenit din ce în ce mai
restrânsă de la o săptămână la alta. Totuşi, continua să-şi
exprima bucuria ori de câte ori un membru al familiei îşi
făcea apariţia şi o lua la plimbare prin grădină în scaunul ei
cu rotile.
Micuţa Lucy vorbea tot timpul, ţinându-şi străbunica la
curent cu ce mai făcuse. Era singurul membru al familiei
care nu înţelesese ce se întâmpla şi de aceea relaţia lor era
specială.
Jake purta acum pantaloni lungi şi pretindea că este
adult, în timp ce Freddie, nepotul ei, în primul an la
Cambridge, era tăcut şi atent, discutând afacerile la ordinea
zilei cu Emma, de parcă ea ar mai fi deţinut o poziţie înaltă.
Ei i-ar fi plăcut să trăiască suficient de mult pentru a-l vedea
în Camera Comunelor, dar ştia că nu este posibil.
Jessica i-a spus bunicii sale în timp ce-i împingea scaunul
cu rotile prin grădină că expoziţia în care va apărea Copacul
vieţii se va deschide în curând şi încă spera că va fi
nominalizată la Premiul Turner, dar adăuga:
— Nu spera prea mult!
Sebastian şi Samantha veneau din Somerset în fiecare
weekend şi Seb încerca cu bravură să fie vesel ori de câte ori
era lângă mama lui, dar i-a mărturisit unchiului Giles că era
la fel de mult îngrijorat de tatăl lui cum era şi de mama lui.

2811
 - JEFFREY ARCHER -

Harry se îndreaptă spre mormânt au fost cuvintele pe care

Giles le-a scris într-o scrisoare adresată surorii sale Grace în
acea seară.
Giles şi Karin îşi petreceau cât de mult timp reuşeau la
Manor House şi Grace suna regulat, aşa împărţită cum era
între responsabilităţile faţă de elevi şi boala surorii ei. În ziua
în care a început vacanţa de vară la şcoală, a luat primul
tren spre Bristol. Giles a luat-o la Temple Meads şi a
avertizat-o cât de mult se deteriorase starea surorii lor de
când n-o mai văzuse. Grace era pregătită pentru starea
Emmei, dar a fost şocată când l-a văzut pe Harry, care se
transformase într-un om bătrân.
Grace a început să aibă grijă de amândoi, dar la
următoarea vizită a lui Giles, l-a avertizat că nu credea că
Emma va mai apuca să vadă frunzele căzând în acea
toamnă.

Publicarea romanului Capul câştigă a venit şi a trecut fără

niciun impact asupra vieţii zilnice a familiei Clifton. Harry nu
s-a mai dus în America în turneul său planificat în
unsprezece oraşe, nici n-a vizitat India pentru a vorbi la
Festivalul Literar din Bombay.
În această perioadă s-a dus o singură dată la Londra, nu
pentru a-şi vizita editorul sau a vorbi la prânzul literar Foyle,
ci pentru a-i spune lui Roger Kirby că nu-şi va face operaţia
pentru cancerul de prostată pentru că nu-şi permitea să iasă
din circulaţie atâta timp.
Chirurgul l-a înţeles, dar l-a avertizat:
— În cazul în care cancerul scapă din prostată şi se
împrăştie în ficat sau în intestine, viaţa ta va fi în pericol.
Spune-mi, Harry, te-a mai durut spatele de curând?
— Nu, l-a minţit Harry. Vom mai discuta când…
Harry mai avea o sarcină înainte de a reveni la Manor
House. Îi promisese Emmei că-i va lua un exemplar din

2812
 - JEFFREY ARCHER -

romanul ei preferat de la Hatchards, astfel încât să-i poată

citi un capitol în fiecare seară. Când a coborât din taxi în
Piccadilly, nu a observat vitrina în care era etalată o singură
carte, cu un afiş care declara:

EVENIMENTUL EDITORIAL AL ANULUI

A intrat în librărie şi când a găsit o ediţie cartonată din

Moara de pe Floss, i-a dat o bancnotă de zece lire tinerei din
spatele tejghelei. Ea i-a pus cartea într-o pungă şi, când el se
întorcea să plece, l-a privit mai atent, întrebându-se o clipă
dacă era posibil.
A traversat până la masa unde erau puse cărţile, a luat un
exemplar din Capul câştigă şi s-a uitat la fotografia de pe
coperta din spate, înainte de a privi pe furiş prin geam
bărbatul care se urca într-un taxi. Se gândise o clipă că ar fi
putut să fie Harry Clifton, dar uitându-se mai atentă la
fotografie, şi-a dat seama că bărbatul neras, cu păr grizonant
şi vâlvoi pe care-l servise era prea bătrân. La urma-urmei,
fotografia fusese făcută doar cu un an înainte.
A pus romanul înapoi la bestselleruri, unde stătea de
unsprezece săptămâni.

Când Emma n-a mai putut în cele din urmă să coboare

din pat, dr. Richards l-a avertizat pe Harry că, de acum, era
deja o problemă de săptămâni.
Cu toate că Harry nu o lăsa singură mai mult de câteva
minute, i-a fost greu să suporte durerea pe care o suferea ea.
Soţia lui nu mai putea înghiţi decât cu greu şi numai lichide
şi nici măcar nu mai putea vorbi, aşa că începuse să
comunice clipind. O dată pentru da, de două ori pentru nu.
De trei ori însemna te rog, de patru ori, mulţumesc. Harry i-a
explicat că de trei ori şi de patru ori erau cumva redundante,

2813
 - JEFFREY ARCHER -

dar o putea auzi spunând bunele maniere nu sunt niciodată

redundante.
De câte ori se făcea întuneric în cameră, Harry aprindea
veioza şi-i mai citea un capitol, sperând că ea va adormi mai
repede.

Într-una dintre vizitele matinale, dr. Richards l-a tras pe

Harry deoparte.
— Nu mai durează mult de acum.
Pentru o vreme, singura îngrijorare a lui Harry fusese cât
va mai suferi Emma. Doctorul i-a răspuns:
— Să sperăm că nu mult.
În acea seară, el stătea pe marginea patului şi îi citea în
continuare. Aceasta era o lume aiurită, dar moş Harry a pus
bine piciorul în prag.
Emma a zâmbit.
Când a ajuns la sfârşitul capitolului, a închis cartea şi s-a
uitat în jos la femeia cu care-şi împărţise viaţa, dar care, în
mod clar, nu mai dorea să trăiască. S-a aplecat şi a şoptit:
— Te iubesc, draga mea. Patru clipiri ale pleoapelor.
— Este durerea de nesuportat? O clipire.
— Nu mai durează mult. Trei clipiri, urmate de o privire
rugătoare.
El a sărutat-o cu blândeţe pe buze.
— Am iubit o singură femeie în toată viaţa mea, a şoptit el.
Patru clipiri. Şi mă rog să nu mai dureze mult până ce ne
vom revedea. O clipire, urmată de trei, apoi de patru.
A ţinut-o de mână, i-a închis ochii şi l-a rugat pe
Dumnezeu, de a cărui existenţă nu mai era sigur, să-l ierte.
A luat o pernă înainte de a se răzgândi şi s-a uitat la Emma
încă o dată.
O clipire, urmată de trei.
El a ezitat.
O clipire, repetată la fiecare câteva secunde.

2814
 - JEFFREY ARCHER -

A coborât uşor perna pe faţa Emmei.

Mâinile şi picioarele ei s-au zbătut câteva momente,
înainte ca ea să rămână liniştită, însă el a continuat să
apese. Când a ridicat, în cele din urmă perna, pe faţa ei era
un zâmbet de parcă s-ar fi bucurat de prima ei odihnă după
luni de zile.
Harry a ţinut-o în braţe, în timp ce primele frunze ale
toamnei au început să cadă.

Dr. Richards a venit a doua zi dimineaţa şi, dacă a fost

uimit că pacienta murise în cursul nopţii, nu i-a spus nimic
lui Harry. A scris doar pe certificatul de deces Moartă în somn
ca rezultat al sindromului ALS. Dar el era un vechi prieten, nu
numai medicul de familie.
Emma lăsase instrucţiuni clare că dorea funeralii discrete
la care să participe doar familia şi prietenii apropiaţi. Fără
flori, doar donaţii pentru Spitalul Regal din Bristol. Dorinţele
ei au fost îndeplinite exact, dar ea nu avea cum să ştie câţi
oameni o considerau o prietenă apropiată.
Biserica din sat era plină de localnici şi de alţii care nu
erau chiar atât de localnici, după cum a descoperit Harry
când a înaintat cu greu pe interval pentru a se alătura
restului familiei în strana din faţă, trecând de fostul prim-
ministru, aşezată în al treilea rând.
Nu şi-a mai amintit mare lucru despre slujbă pentru că
mintea lui era preocupată, dar a încercat să se concentreze
când vicarul a citit necrologul impresionant.
După ce sicriul a fost coborât în pământ şi bucăţile grele
de pământ au fost aruncate deasupra, Harry a fost printre
ultimii care au părăsit cimitirul. Când s-a întors la Manor
House pentru a se alătura restului familiei şi-a dat seama că
nu-şi mai putea aminti numele lui Lucy.

2815
 - JEFFREY ARCHER -

Grace îl privea cu atenţie în timp ce s-a aşezat liniştit în

salonul în care o întâlnise pentru prima oară pe Emma – ei
bine, nu chiar întâlnit.
— Toţi s-au dus, i-a spus ea, dar el doar stătea acolo,
uitându-se fix pe geam.
Când soarele a dispărut în spatele celui mai înalt stejar, el
s-a ridicat, a traversat holul şi s-a urcat încet în dormitorul
lor. S-a dezbrăcat şi s-a urcat în patul pustiu, fără să-i mai
pese de nimeni.

Doctorii v-ar putea spune că nu poţi să mori de mâhnire,

dar Harry a murit după nouă zile.
În certificatul de deces, cauza morţii era cancerul, dar,
după cum a subliniat dr. Richards, dacă Harry ar fi dorit, ar
mai fi putut trăi încă zece, poate douăzeci de ani.
Instrucţiunile lui Harry erau la fel de clare ca ale Emmei.
La fel ca ea, îşi dorea funeralii discrete. Singura sa dorinţă
era să fie îngropat lângă soţia lui. Dorinţele i-au fost
ascultate şi când familia a revenit la Manor House după
funeralii, Giles i-a strâns pe toţi în salon şi le-a cerut să
ridice paharul în cinstea celui mai vechi şi drag prieten al
său.
— Sper, a adăugat el, că-mi veţi permite să mai fac ceva cu
care cred că Harry nu ar fi fost de acord. Familia i-a ascultat
în linişte propunerea.
— În mod sigur nu ar fi fost de acord, a spus Grace. Dar
Emma ar fi fost, pentru că aşa mi-a spus.
Giles s-a uitat pe rând la fiecare membru al familiei, dar
fără să le ceară aprobarea, pentru că era clar că simţeau ca
unul.

2816
 - JEFFREY ARCHER -

HARRY ARTHUR CLIFTON

1920–1992

2817
 - JEFFREY ARCHER -

52
Instrucţiunile lui nu ar fi putut fi mai clare, dar datau din
1621.
Preonorabilul lord Barrington de Bristol Docklands trebuia
să ajungă la catedrala St Paul pe 10 aprilie, la 10:50
dimineaţa, 1993. La 10:53 urma să fie întâmpinat la poarta
de nord-vest de reverendul Eric Evans, pastorul rezident. La
10:55, pastorul trebuia să-l însoţească pe lordul cancelar în
catedrală unde vor merge până în faţa altarului unde urmau
să aterizeze – cum spunea pastorul – la 10:57.
La unsprezece a.m., după ceasul catedralei, cântăreţul la
orgă urma să cânte primele acorduri din Toţi oamenii care pe
pământ trăiesc şi congregaţia urma să se ridice şi să cânte, îl
asigurase diaconul. Din acel moment până la binecuvântarea
finală rostită de diacon, serviciul memorial va fi în mâinile
sigure ale preonorabilului reverend Barry Donaldson de la
episcopia din Bristol şi unul dintre cei mai vechi prieteni ai
lui Harry. Giles va avea de jucat doar un singur rol pe scena
ecleziastică.
Petrecuse mai multe săptămâni pregătindu-se pentru
această singură oră, deoarece simţea că trebuia să fie de
demnitatea celui mai vechi prieten al său şi, la fel de
important, să fi avut acordul Emmei. Chiar exersase traseul
de la Smith Square la St Paul în exact acelaşi timp în
săptămâna anterioară pentru a se asigura că nu va întârzia.
Drumul durase 24 de minute, aşa că s-a decis să plece de
acasă la 10:15. Mai bine să ajungă puţin mai devreme, i-a
spus şoferului, decât mai târziu. Întotdeauna poţi încetini,
dar traficul londonez nu-ţi permite întotdeauna să te
grăbeşti.

Giles s-a ridicat din pat după ora cinci în dimineaţa

serviciului memorial, pentru că era sigur că nu va putea să

2818
 - JEFFREY ARCHER -

mai adoarmă la loc. Şi-a pus halatul, a coborât în birou şi a

citit necrologul încă o dată. Ca Harry cu romanele lui,
ajunsese de acum la a paisprezecea variantă sau era oare a
cincisprezecea? Mai făcuse unele modificări, schimbase câte
un cuvânt, adăugase o propoziţie. Era sigur că nu putea face
mai mult, dar mai avea nevoie să-i verifice durata.
L-a citit încă o dată fără pauză şi a durat mai puţin de
cincisprezece minute. Winston Churchill îi spusese odată:
„Un discurs important trebuie să ia o oră de scris pentru
fiecare minut de citire şi, în acelaşi timp, dragă băiete,
trebuie să-ţi convingi audienţa că nu e ceva forţat.” Aceasta
era diferenţa dintre un vorbitor oarecare şi un orator, îi
sugerase Churchill.
Giles s-a ridicat, şi-a împins scaunul în spate şi a început
să rostească necrologul de parcă s-ar fi adresat unei
audienţe de o mie de oameni, cu toate că nu ştia în realitate
cât de mare va fi congregaţia. Pastorul îi spusese că în
catedrală încăpeau confortabil două mii de oameni, dar se
ajungea la atât doar în ocazii rare, cum ar fi în cazul
funeraliilor unui membru al familiei regale sau al unui
serviciu memorial ţinut pentru un prim-ministru şi uneori
nici aceştia nu puteau garanta umplerea catedralei.
— Nu vă îngrijoraţi, îi mai spusese el, atâta timp cât par
şase sute, putem umple naosul, putem bloca restul şi tot va
părea o mulţime. Doar credincioşii noştri fideli vor şti mai
bine.
Giles s-a rugat ca naosul să fie plin pentru că nu dorea să-
şi dezamăgească prietenul. A lăsat manuscrisul după
cincisprezece minute apoi s-a întors în dormitor unde a
găsit-o pe Karin încă în capot.
— Ar trebui să plecăm, a zis el.
— Sigur că da, dragul meu, a spus Karin, dar numai dacă
vrei să mergi pe jos până la catedrală. Dacă am pleca acum,
vei ajunge la timp pentru a-l întâmpina pe diacon, a mai zis
ea, înainte de a dispărea în baie.

2819
 - JEFFREY ARCHER -

În timp ce Giles îşi revedea discursul la parter, ea i-a

pregătit o cămaşă albă, cravata de la liceul din Bristol şi un
costum închis la culoare adus înapoi de la curăţătorie cu o zi
înainte. Giles s-a îmbrăcat cu grijă, alegându-şi în cele din
urmă o pereche de butoni de aur pe care îi făcuse cadou
Harry în ziua nunţii. După ce s-a uitat în oglindă, s-a învârtit
fără astâmpăr în jurul ei, rostind paragrafe din necrolog cu
voce tare şi uitându-se întruna la ceas. Oare cât îi mai lua
ei?
Când Karin a apărut după douăzeci de minute, purta o
rochie simplă, bleumarin, pe care Giles n-o mai văzuse şi o
broşa împletită din aur. L-ar fi făcut pe Harry să fie mândru.
— E timpul să plecăm, a spus ea, calmă.
Când au ieşit din casă, Giles a fost uşurat văzând că Tom
stătea deja lângă portiera din spate a maşinii.
— Hai să mergem, Tom, a spus el, trântindu-se pe
bancheta din spate şi uitându-se iar la ceas.
Tom a ieşit liniştit din Smith Square, după cum se potrivea
ocaziei. A trecut de palatul Westminster şi a înconjurat piaţa
parlamentului înainte de a intra pe Victoria Embankment.
— Traficul pare să fie foarte aglomerat azi, a spus Giles,
privindu-şi iar ceasul.
— La fel ca săptămâna trecută, a zis Tom.
Giles nu a comentat faptul că fiecare semafor părea să
treacă pe roşu exact când se apropiau de el. Era convins că
vor întârzia.
Când au trecut de grifoni, însemnul Londrei, Giles a
început să se relaxeze pentru prima oară pentru că urmau să
ajungă cu zece minute mai devreme. Şi aşa ar fi fost dacă nu
s-ar fi întâmplat ceva pe care niciunul dintre ei nu-l
prevăzuse.
Când mai aveau un kilometru de mers şi domul catedralei
se vedea deja, Tom a zărit o barieră de-a latul drumului care
nu fusese acolo săptămâna trecută când făcuseră repetiţiile.
Un poliţist a ridicat mâna să-i oprească, iar Tom a ridicat
mâna şi a spus:

2820
 - JEFFREY ARCHER -

— Lordul cancelar.
Poliţistul a salutat şi i-a făcut semn unui coleg care a
ridicat bariera şi i-a lăsat să treacă.
Giles s-a bucurat că au ajuns devreme pentru că se
mişcau foarte încet. Mulţimi de pietoni care nu mai aveau loc
pe trotuarele aglomerate se revărsau pe stradă, făcând ca
maşina aproape să se oprească.
— Opreşte aici, Tom, a spus Giles. Va trebui să mergem pe
jos ultima sută de metri.
Tom a oprit în mijlocul drumului şi s-a grăbit să deschidă
portiera din spate, dar, până a ajuns acolo, Giles şi Karin îşi
croiau deja drum prin mulţime. Oamenii, recunoscându-l, se
dădeau la o parte şi unii chiar începuseră să aplaude.
Giles era gata să le facă semn cu mâna când Karin i-a
şoptit:
— Nu uita că-l aplaudă pe Harry, nu pe tine.
În cele din urmă au ajuns la treptele catedralei şi au
început să urce printr-un culoar format din pixuri şi stilouri
ridicate de cei care doreau să şi-l amintească pe Harry nu
numai ca pe un scriitor, ci şi ca pe un activist pentru
drepturile omului.
Giles s-a uitat în sus şi l-a văzut pe Eric Evans, parohul
rezident, aşteptându-i pe ultima treaptă.
— N-am nimerit-o, nu, a spus el, zâmbind. Cred că e ceva
cu scriitorii care întotdeauna sunt mai populari decât
politicienii.
Giles a râs nervos când parohul i-a escortat prin uşa de
nord-vest în catedrală, unde cei care sosiseră mai târziu,
chiar dacă aveau bilet, stăteau în picioare într-o parte a
naosului, iar ceilalţi erau înghesuiţi în spate ca nişte
suporteri de fotbalul pe un stadion aglomerat.
Karin şi-a dat seama că râsul lui Giles era un amestec de
nervi şi adrenalină. De fapt, nu-l mai văzuse niciodată atât
de agitat.
— Relaxează-te, i-a şoptit ea, în timp ce diaconul îi
conducea pe intervalul din marmură, trecând de memorialul

2821
 - JEFFREY ARCHER -

lui Wellington şi prin congregaţia aglomerată, spre locurile

lor din capătul naosului. Giles a recunoscut mai mulţi
oameni în timp ce avansau încet spre altarul mare. Aaron
Guinzburg stătea lângă Ian Chapman, dr. Richards era
împreună cu lordul Samuels, Hakim Bishara şi Arnold
Hardcastle reprezentau Farthings, sir Alan Redmayne stătea
lângă sir John Rennie, în timp ce Victor Kaufman şi vechiul
lui coleg de şcoală, profesorul Algernon Deakins stăteau mai
în faţă.
Dar două femei, stând singure, l-au surprins cel mai mult.
O doamnă în vârstă, elegantă, care şi-a aplecat capul la
trecerea lui Giles, stătea în spate, nemaidorind în mod clar
să fie recunoscută ca o ducesă văduvă, cum era de aşteptat,
iar în rândul din spatele familiei era altă doamnă bătrână
care venise de la Moscova pentru a onora dragul prieten al
soţului ei mort.
După ce s-au aşezat la locurile lor din primul rând, Giles a
luat programul slujbei care-i fusese pregătit de Grace. Pe
copertă era doar un portret simplu al lui sir Harry Clifton
KBE, desenat de cea mai recentă câştigătoare a Premiului
Turner.
Programul ar fi putut fi ales chiar de Harry însuşi, pentru
că-i reprezenta gusturile personale: tradiţional, popular,
lipsit de dorinţa de a fi considerat un geniu romantic. Mama
lui ar fi fost de acord.
Congregaţia a fost întâmpinată de preonorabilul reverend
Barry Donaldson, lordul episcop de Bristol, care a condus
rugăciunile în memoria lui Harry. Primul panegiric a fost citit
de Jake, al cărui cap de abia putea fi văzut deasupra
amvonului.
— 1 Corintieni 13. Dacă vorbesc în glasurile oamenilor sau
ale îngerilor…
Corul de la St Mary Redcliffe, unde Harry fusese corist, a
cântat: Bucuraţi-vă, Domnul s-a înălţat!
Sebastian, noul cap al familiei Clifton, s-a îndreptat încet
spre amvonul din nord pentru a citi al doilea panegiric,

2822
 - JEFFREY ARCHER -

Apocalipsa, de la 21 până la 37 şi de abia a reuşit să

vorbească.
— Şi am văzut un nou cer şi un nou pământ: pentru că
primul cer şi primul pământ dispăruseră în nefiinţă şi nu mai
exista nicio mare… Când s-a întors la locul său, în strana din
faţă, Giles nu s-a putut împiedica să nu observe că părul
nepotului său începuse să albească la tâmple – ceea ce era
corect, s-a gândit el, pentru o persoană care fusese de
curând aleasă în Tribunalul Băncii Angliei.
Congregaţia s-a ridicat în picioare pentru a se alătura celor
aflaţi în afara catedralei, cântând cântecul preferat al lui
Harry din Guys and Dolls, „Stai jos, clatini barca”. Poate
pentru prima oară în istoria catedralei, de afară şi dinăuntru
s-au auzit strigăte de „Bis”; înăuntru Armata Salvării, dirijată
de domnişoara Adelaide, o reprezenta pe Emma, iar afară o
mie de Sky Masterson cântau rolul lui Harry.
Diaconul a încuviinţat şi dirijorul corului şi-a ridicat iar
bagheta. Giles a fost probabil singurul care nu s-a alăturat
congregaţiei care a început să cânte Şi acele picioare, în
vremuri străvechi… devenind din ce în ce mai agitat, el a pus
programul deoparte şi s-a agăţat de strană, sperând că
nimeni nu va observa cum îi tremurau mâinile.
Când congregaţia a ajuns la Până construi-vom
Ierusalimul… Giles s-a întors şi l-a văzut pe diacon lângă el.
S-a aplecat. Era probabil 11:41.
Giles s-a ridicat, a ieşit pe interval şi l-a urmat pe diacon
până la treptele amvonului, unde s-a aplecat iar, înainte de
a-l lăsa cu Pe verzile şi plăcutele tărâmuri ale Engliterei
răsunându-i în urechi. Când Giles s-a întors pentru a urca
cele treisprezece trepte, îl putea auzi pe Harry spunându-i:
„Noroc, bătrâne, mai bine tu decât eu.”
Când a ajuns în strană, Giles şi-a pus manuscrisul pe
pupitrul mic din alamă şi s-a uitat la congregaţia aglomerată.
Un singur loc era gol. După ce s-a terminat ultimul rând din
capodopera lui Blake, congregaţia s-a aşezat la loc. Giles s-a
uitat la stânga şi a văzut statuia lui Nelson, cu singurul lui

2823
 - JEFFREY ARCHER -

ochi uitându-se direct la el şi a aşteptat ca audienţa să se

liniştească înainte de a începe.

Cu-adevărat, acest-a fost dintre toţi cel mai nobil

roman.42

— Mulţi oameni în decursul anilor m-au întrebat dacă era

evident când l-am întâlnit prima oară pe Harry Clifton, că
eram în prezenţa unui individ cu adevărat remarcabil şi le-am
spus că nu, nu mi-am dat seama. De fapt, doar întâmplarea
ne-a adus împreună sau, ca să fiu mai exact, alfabetul. Pentru
că numele meu este Barrington am ajuns în patul alăturat lui
Clifton, în dormitor, în prima noastră zi la St Bede’s şi din
această întâmplare s-a născut o prietenie pe viaţă.
De la început mi-a fost clar că eu eram superior. La urma
urmei, era un băiat care nu numai că plângea toată noaptea,
dar îşi mai uda şi patul.
Râsetele puternice care s-au auzit de afară s-au împrăştiat
repede în toată catedrala, ajutându-l pe Giles să se relaxeze.
Această superioritate naturală a continuat să se manifeste
când el s-a strecurat în lavoar. Clifton nu avea nici periuţă de
dinţi, nici pastă şi a fost nevoit să le împrumute de la mine. În
dimineaţa următoare, când ne-am alăturat celorlalţi băieţi la
micul dejun, superioritatea mea a devenit şi mai evidentă când
a fost clar că Clifton nu mai văzuse o lingură până atunci
pentru că şi-a lins porridge-ul direct din castron până ce
acesta a rămas curat-lună. Pe atunci mi s-a părut o idee bună,
aşa că am făcut la fel. După ce-am mâncat, ne-am dus în aulă
pentru prima noastră adunare la care ni se adresa directorul.
Deşi Clifton nu era clar egalul meu, la urma-urmei, era fiul
unui docher, iar tata era proprietarul docurilor şi mama lui era
chelnăriţă, în timp ce mama mea era lady Barrington. Cum am
fi putut să fim egali? Totuşi, i-am permis să stea lângă mine.

42
William Shakespeare, Tragedia Julius Caesar, Act V, scena IV, pag. 82,
Shakespeare Folger Edition, UK.
2824
 - JEFFREY ARCHER -

După terminarea adunării, ne-am dus în clasă pentru prima

noastră oră, unde din nou Clifton stătea lângă Barrington. Din
nefericire, până a sunat clopoţelul pentru pauză,
superioritatea mea mitică se evaporase mai repede decât
ceaţa dimineţii după ce răsare soarele. Nu mi-a luat mult să-
mi dau seama că voi trăi în umbra lui Harry pentru tot restul
vieţii mele pentru că el era destinat să dovedească, dincolo de
micuţa lume pe care o ocupam pe atunci, că într-adevăr pana
este mai puternică decât sabia.
Această stare de lucruri a continuat şi după ce am plecat de
la St Bede’s la liceul din Bristol, unde am fost plasat iar lângă
prietenul meu – dar trebuie să recunosc faptul că eu am
câştigat un loc la liceu pentru că ei aveau nevoie de un
înaintaş de crichet, iar tata plătise pentru el.
În timp ce oamenii aflaţi în spatele St Paul râdeau şi
aplaudau, în interiorul catedralei, atmosfera permitea doar
râsete politicoase.
Am ajuns să conduc echipa de crichet a şcolii, iar Harry a
câştigat premiul pentru literatura engleză şi o bursă la Oxford.
Am reuşit şi eu să mă strecor la Oxford, dar numai după ce
am marcat suta la Lord’s pentru Young MCC
Giles a aşteptat să se potolească râsetele, înainte de a
continua:
Şi apoi s-a întâmplat ceva pentru care nu eram pregătit.
Harry s-a îndrăgostit de sora mea, Emma. Mărturisesc că, pe
atunci, simţeam că ar fi putut face altceva, mai bun. În
apărerea mea, pot spune că nu aveam cum să ştiu că ea va
câştiga bursa de merit la colegiul Sommerville, Oxford, că va
deveni prima femeie preşedintă a unei companii publice,
preşedinta unui spital NHS şi ministru al Coroanei. Nu pentru
prima oară, Harry mi-a dovedit că mă înşel. Nici măcar nu mai
eram Barrington cel superior. Poate nu e momentul să vorbesc
despre sora mea, Grace, pe atunci la şcoală şi care a devenit
profesor de limba engleză la Cambridge. Iar acum am căzut pe
locul al treilea în ierarhia Barrington.

2825
 - JEFFREY ARCHER -

Acceptasem deja că Harry îmi era superior, deci m-am

asigurat că participăm la acelaşi seminare pentru că
plănuisem ca el să-mi scrie eseurile, în timp ce eu practicam
sportul preferat. Totuşi, Adolf Hitler, bărbatul care nu jucase
un meci de crichet în viaţa lui, a oprit toate astea şi ne-a făcut
să o luăm fiecare pe drumul propriu.

Şi toţi conspiratorii, cu excepţia lui,

Făcură ce făcură, invidioşi pe marele Cezar.43

Harry m-a făcut de ruşine părăsind Oxfordul şi alăturându-

se armatei chiar înainte de a se declara războiul şi până ce l-
am urmat şi eu, nava lui fusese scufundată de un submarin
german. Toată lumea credea că era pierdut pe mare. Dar nu
poţi scăpa de Harry Clifton chiar aşa de uşor. A fost salvat de
americani şi şi-a petrecut restul războiului în spatele liniilor
inamice, în timp ce eu am ajuns într-un lagăr german de
prizonieri. Cred că dacă locotenentul Clifton ar fi fost în
buncărul de lângă mine la Weinsberg, aş fi scăpat mult mai
repede.
Harry n-a discutat cu mine sau cu oricine altcineva despre
acest război, cu toate că i s-a acordat prestigioasa Stea de
Argint pentru serviciile aduse ca tânăr căpitan în armata SUA.
Dar dacă îi vedeţi citaţia, aşa cum am făcut eu când am vizitat
prima oară Washington ca ministru, veţi descoperi că
împreună cu un caporal irlandez, un jeep şi două pistoale, l-a
convins pe mareşalul Kertel, comandantul unei divizii de
tancuri de asalt, să le ordone oamenilor săi să-şi lase armele
şi să se predea. Puţin după aceea, jeepul lui Harry a fost
aruncat în aer de o mină de teren în timp ce se întorcea la
batalionul său. Şoferul a fost ucis şi Harry a fost trimis la
Spitalul Regal din Bristol unde nimeni nu se aştepta să
supravieţuiască. Totuşi, Dumnezeu avea alte planuri pentru
Harry Clifton pe care nici eu nu le-aş fi crezut posibile.
43
William Shakespeare, Tragedia Julius Caesar, Act V, scena IV, pag. 83,
Shakespeare Folger Edition, UK.
2826
 - JEFFREY ARCHER -

După ce s-a terminat războiul şi Harry îşi revenise deja

complet, el şi Emma s-au căsătorit şi s-au mutat în casa de
lângă noi, cu toate că trebuie să mărturisesc că ne despărţeau
câţiva acri. Înapoi în lumea reală, eu am dorit să fiu politician,
în timp ce Harry dorea să fie scriitor, aşa că ne-am văzut iar
de planurile noastre diferite.
Când am devenit membru al parlamentului, mi s-a părut că
în sfârşit eram egali până ce am descoperit că mai mulţi
oameni citeau cărţile lui Harry decât mă votau pe mine.
Singura mea consolare a fost că eroul romanelor lui Harry,
William Warwick, fiul unui conte, arătos, inteligent şi eroic
semăna de fapt cu mine.
Au urmat mai multe râsete când Giles a întors pagina.
Dar a fost mai rău. Cu fiecare roman nou scris de Harry, din
ce în ce mai mulţi oameni se alăturau legiunii lui de fani, în
timp ce de fiecare dată când participam la alegeri, eu
obţineam din ce în ce mai puţine voturi.

Iar el, cu gândirea sa onestă şi dorinţa ca

Tuturor bine să le fie, era doar unul dintre ei.44

Şi apoi, fără niciun avertisment, prin căile capricioase ale

sorţii, viaţa lui Harry a luat o altă întorsătură când a fost
invitat să devină preşedintele PEN din Anglia, rol în care urma
să-şi manifeste talentele care urmau să fie invidiate de mulţi
concetăţeni care se considerau importanţi oameni de stat.
PEN l-a asigurat că era doar o poziţie onorifică şi nu va fi
prea solicitantă. Habar n-aveau cu cine aveau de-a face. La
prima întrunire la care Harry a participat ca preşedinte, a aflat
despre soarta unui om de care puţini dintre noi auziseră pe
vremea aceea şi care lâncezea într-un gulag siberian.
Mulţumită simţului de dreptate al lui Harry, Anatoli Babakov a
devenit un nume bine-cunoscut şi o parte a vieţilor noastre.

44
William Shakespeare, Tragedia Julius Caesar, Act V, scena IV, pag. 83,
Shakespeare Folger Edition, UK.
2827
 - JEFFREY ARCHER -

De data aceasta, uralele din exteriorul şi interiorul

catedralei au continuat la nesfârşit în timp ce oamenii îşi
ridicau stilourile şi le ţineau sus, în aer.
Mulţumită hotărârii de neoprit a lui Harry, lumea a devenit
interesată de soarta marelui scriitor rus, obligând regimul
despotic să renunţe şi să-l elibereze în cele din urmă.
Giles a făcut o pauză şi s-a uitat la congregaţie înainte de
a adăuga:
Şi astăzi, soţia lui Anatoli Babakov, Elena, a venit de la
Moscova pentru a fi cu noi şi a onora bărbatul care a avut
curajul să-i provoace pe ruşi în propriul lor teritoriu, făcând
posibilă eliberarea soţului ei, câştigarea de către acesta a
premiului Nobel şi alăturarea de giganţii literaturii care vor trăi
mult după ce noi vom fi uitaţi.
De data aceasta, a trecut mai mult de un minut înainte de
stingerea aplauzelor. Giles a aşteptat până ce s-a făcut
complet linişte, înainte de a continua.
Câţi dintre voi aflaţi acum aici ştiu că Harry a fost ridicat în
rangul de cavaler pentru că a refuzat să fie onorat astfel în
timp ce Babakov zăcea în temniţă? Soţia sa, Emma, mulţi ani
mai târziu, când palatul i-a scris a doua oară, a fost cea care l-
a convins că ar trebui să accepte, nu ca recunoaştere a muncii
sale de romancier, ci ca luptător pentru drepturile omului.
L-am întrebat odată pe acest om modest, blând, care
considera că ar fi cea mai mare realizare a sa: aflarea în topul
bestsellerurilor din lume, faptul că devenise cavaler al
regatului sau că făcuse lumea să fie conştientă de geniul şi
curajul colegului său scriitor, Anatoli Babakov? „Să mă
căsătoresc cu sora ta,” a fost răspunsul lui imediat, „pentru că
ea n-a încetat o clipă să ridice ştacheta, ceea ce m-a împins
din ce în ce mai sus.” Dacă Harry s-a mândrit vreodată cu
ceva, a fost doar cu realizările Emmei. Invidia nu i-a pătruns
niciodată în minte. El era încântat doar de succesul celorlalţi.

Pentru că elementele toate i se închinau

2828
 - JEFFREY ARCHER -

Natura-l îndrăgea şi sufletul îi era atât de blând45

În familia noastră avem o tradiţie ca în fiecare ajun al

Anului Nou, fiecare să-şi dezvăluie hotărârile pentru
următoarele douăsprezece luni. Acum câţiva ani, Harry a
admis oarecum mândru că va încerca să scrie un roman care
ar fi fost admirat de mama lui, un critic foarte acerb. „Şi tu,
Giles, a întrebat el, „care este hotărârea ta de Anul Nou?” „Eu
voi slăbi câteva kilograme,” i-am răspuns eu.
Giles a aşteptat încetarea râsetelor, ţinându-şi o mână pe
stomac şi un exemplar din Capul câştigă cu cealaltă pentru
ca toţi să poată vedea.
Dar eu m-am mai îngrăşat câteva kilograme, în timp ce din
romanul lui Harry s-a vândut un milion de exemplare după ce
a fost publicat. Dar el tot a considerat că este mai important că
Grace, cumnata lui, fost profesor de engleză la Cambridge, i-a
considerat romanul o capodoperă.
Giles s-a oprit o clipă, de parcă ar mai fi reflectat asupra
problemei, înainte de a continua:
Mi-au spus că Harry Clifton este mort. Eu propun ca oricine
repetă acest zvon ar face mai bine să se uite la lista de
bestselleruri din lume pentru a-i dovedi că el este în viaţă. Şi
chiar când era gata să primească laudele şi ghirlandele care i-
ar fi recunoscut realizările întregii vieţi, zeii au hotărât să
intervină şi să ne amintească că era doar un om, lovind
persoana pe care o iubea cel mai mult.
Când Harry a aflat de tragica boală a Emmei şi a trebuit să
accepte faptul că ea mai avea doar un an de trăit, a înfruntat
acest obstacol ţinând capul sus, ca în oricare altă nefericire pe
care i-a pus-o viaţa în cale, cu toate că ştia că era o bătălie
care nu putea duce la victorie.
A lăsat totul baltă imediat, chiar şi stiloul, pentru a i se
devota Emmei şi a făcut tot ce putea pentru a-i uşura
suferinţa. Dar nimeni dintre noi, cei care am fost alături de ei
45
William Shakespeare, Tragedia Julius Caesar, Act V, scena IV, pag. 83,
Shakespeare Folger Edition, UK.
2829
 - JEFFREY ARCHER -

în acele zile, nu a realizat pe deplin la ce a trebuit să renunţe

şi la stresul şi jalea pe care i le aduceau durerea. La câteva
zile după moartea Emmei, într-un sfârşit demn de romanele
sale, urma să moară şi el.
Eram lângă patul lui când a decedat şi tot speram că acest
memorabil scriitor mi-ar mai putea spune o ultimă,
memorabilă, frază. Nu m-am înşelat. „Giles,” mi-a spus el,
strângându-mă de mână, „Mi-a venit o idee pentru un nou
roman.” Spune-mi mai mult, am zis eu. „Este despre un băiat
născut la periferia Bristolului, fiul unui docher, care se
îndrăgosteşte de fiica proprietarului docurilor.” Şi ce se
întâmplă apoi, am întrebat eu. „Habar n-am”, a spus el, „dar
primul capitol va fi gata când voi lua stiloul în mână mâine-
dimineaţă.”
Giles s-a uitat către ceruri şi a spus:
De abia aştept să-l citesc.
Încercând cu greu să-şi păstreze calmul, rămas aproape
fără cuvinte, a întors ultima pagină a necrologului,
determinat să nu-şi abandoneze prietenul. Ignorând textul, a
spus calm:
Este adevărat că Harry a cerut o ieşire tăcută de pe scena
vieţii, iar eu i-am ignorat dorinţele. Nu sunt Marcus Antonius, a
mai zis Giles, uitându-se la congregaţie, dar cred că vorbele
Bardului i se aplică la fel de mult lui Harry cât i se aplicau
nobilului Brutus.
Giles a făcut o pauză, înainte de a se apleca în faţă şi a
spune, aproape în şoaptă:

Şi viaţa-i era blândă, iar elementele cu toate

i se închinau aşa că Natura-l respecta şi lumii-întregi
putea să-i spună, Cu adevărat, acesta a fost un Om!46

SFÂRŞIT

46
William Shakespeare, Tragedia Julius Caesar, Act V, scena IV, pag. 83,
Shakespeare Folger Edition, UK.
2830