PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 1

Curs 7. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Productivitatea reprezintă eficienţa (randamentul) cu care sunt combinaţi şi utilizaţi factorii

de producţie în procesul de producere a bunurilor materiale şi serviciilor. Întrucât productivitatea este
circumscrisă uni concept mult mai amplu, considerăm necesar a face câteva aprecieri la această
categorie economică complexă, care este eficienţa economică. Cu acest concept se operează aproape
în toate domeniile vieţii economico-socială.

1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Cu toate eforturile unui îndelungat demers teoretic, definirea conceptuală, principiile şi

modalităţile de măsurare a eficienţei economice nu au găsit un consens deplin, de unde şi posibilele
direcţii diferite de abordare şi tratare a lor.
În literatura de specialitate se regăsesc numeroase modalităţi de exprimare a conceptului de
eficienţă economică, modalităţi care nu se îndepărtează mult de esenţa lui relaţia cauzală efort-efect.
Astfel, conceptul este uneori tratat din perspectiva creşterii economice şi a optimului economic, iar
abordările actuale analizează conceptul din perspectiva externă a sistemului care presupune
complexitate, incertitudine, risc etc. Prin urmare, considerăm că eficienţa economică acoperă un
sistem complex de relaţii de interdependenţă între intrările de resurse şi rezultatele obţinute în tr-o
economie a serviciilor bazată pe autoreglare, reciclare, risc şi incertitudine.
Eficienţa economică se prezintă sub o diversitate de forme, în general, unanim acceptate de
specialiştii în domeniu. Astfel, ca forme generale ale eficienţei economice putem menţiona:
a) Productivitatea, ca formă primară a eficienţei economice, reflectă însuşirea unei activităţi de
a fi utilă, în sensul atingerii unui anumit scop, într-un interval de timp dat. Productivitatea, îndeosebi
productivitatea muncii, este indisolubil legată de legea economiei de timp, căreia în epoca
contemporană, i se acordă o atenţie deosebită. Strâns legat de productivitate sunt alte două concepte, şi
anume: economicitatea şi rentabilitatea.
Economicitatea reprezintă capacitatea sau însuşirea unei acţiuni de a se solda cu economisirea
resurselor rare. Ea exprimă măsura în care efectele unei activităţi corespund performanţelor sau
obiectivelor prestabilite. Aceste efecte sunt, de cele mai multe ori, de natura economiilor de costuri
sau, în general, eliberări de resurse, rezultate în urma desfăşurării unei activităţi. Eficacitatea vizează
sporirea producţiei la un consum de factori de producţie dat.
Rentabilitatea este definită, sintetic, ca fiind însuşirea unei unităţi economi-ce, a unui produs
sau a unei resurse de a aduce un profit, ca urmare a unor încasări, într-o perioadă dată, mai mari decât
cheltuielile. În mod frecvent, se folosesc, cu aceeaşi semnificaţie, termenii de rentabilitate şi
profitabilitate. Între cele două noţiuni există însă deosebirea ce constă în faptul că, în timp ce
rentabilitatea arată rezultatele capitalului investit, profitabilitatea, calculată ca raport între profitul din
activitatea de exploatare şi cifra de afaceri, permite aprecierea eficacităţii vânzărilor.
b) Eficienţa economică simplă şi complexă, urmăreşte şi analizează o singură activitate sau
întreprindere, se determină pentru o perioadă relativ scurtă, urmăreşte un scop unic etc., respectiv
urmăreşte şi analizează o activitate ca parte a unui sistem dinamic şi complex, cuantifică toate efectele
rezultate dintr-o activitate, urmăreşte un sistem independent de interese etc.
c) Eficienţa economică reală şi potenţială, reprezintă eficienţa atinsă în condiţii efective de
comensurare a resurselor şi de obţinere a efectelor urmărite, respectiv aceea care ar putea fi atinsă,
atunci când s-ar îndeplinii unele cerinţe privind realizarea de efecte pozitive ca urmare a consumului
de resurse, efecte ce ar corespunde volumului şi structurii cererii sociale.

2. NIVELUL, DINAMICA ŞI FORMELE PRODUCTIVITĂŢII

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte

utile cu minimum de resurse se exprimă prin productivitatea factorilor de producţie. Ea exprimă
legătura cantitativă dintre producţia obţinută în condiţiile de loc şi timp şi factorii de producţie
utilizaţi.
Nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q), într-un anumit
orizont de timp într-un anumit cadru (loc de muncă, firmă, ramură, economie naţională) şi factorii de
producţie utilizaţi (F) pentru obţinerea acesteia:
 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 2

Q
WF 
F
Progresul calitativ al factorilor de producţie, ca şi mai buna combinare şi utilizare a acestora,
determină modificarea în timp a nivelurilor productivităţii, care se exprimă prin dinamica acesteia.
Dinamica productivităţii, în sensul creşterii ei, constituie obiectivul producătorilor pe termen lung şi
se măsoară cu relaţiile:

WF1
I WF  100 ; %C WF  I WF  100
WF0
sau
WF1  WF0
%C WF 
WF0
100 ; R WF   n 
I WF  1 100

în care: IWF - indicele de modificare a productivităţii factorilor de producţie; WF0,1 - nivelul

productivităţii în cele două perioade; %CWF- creşterea mărimii relative a productivităţii
factorilor de producţie; RWF - ritmul mediu anual de creştere al productivităţii în
orizontul de timp “n" ani.
Formele productivităţii prezintă o mare diversitate, exprimarea ei făcându-se printr-o mare
varietate de indicatori, în funcţie de mai multe criterii, şi anume:
 după nivelul activităţii se disting: productivitate la nivel de întreprindere, secţie sau
loc de muncă; la nivelul normei de activitate; la nivelul întregii economii;
 după forma de exprimare se deosebesc: productivitatea fizică (reală), determinată în
unităţi fizice şi/sau natural-convenţionale; productivitatea valorică (monetară);
 după modul de calcul al indicatorilor se disting: productivitatea medie şi
productivitatea marginală;
 după modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice distingem:
productivitatea brută, calculată la valoarea brută a productivităţii (inclusiv consumurile
intermediare) şi productivitatea netă
 după aria de cuprindere a indicatorilor se pot distinge: productivitatea parţială şi
productivitatea globală.
În literatura de specialitate, formele consacrate de abordare şi analiză a productivităţii sunt:
a) Productivitatea globală exprimă efectele globale ale combinării tuturor factorilor de
producţie şi măsoară eficienţa de ansamblu a acestora.
b) Productivitatea parţială este productivitatea unui factor de producţie, considerat a fi
originea productivităţii (munca, pământul sau capitalul). Ea exprimă eficacitatea utilizării
factorului de producţie respectiv şi este, din acest punct de ve dere, productivitatea muncii,
productivitatea capitalului şi productivitatea pământului.
Atât productivitatea globală, cât şi productivitatea parţială se determină ca productivitate
medie ( Wg ) şi productivitatea marginală (Wgm), astfel:
 productivitatea globală medie a factorilor de producţie (Wg), se determină ca raport
între rezultatul total obţinut (Q) şi totalul factorilor de producţie utilizaţi (F):

Q
Wg 
F

 productivitatea globală marginală (Wgm), exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi
factorii de producţie utilizaţi şi se determină cu relaţia:

ΔQ Q1  Q 0
Wgm  
ΔF F1  F0

 productivitatea parţială medie este expresia raportului dintre mărimea producţiei

(Q) şi cantitatea utilizată din factorul de producţie respectiv (Fi):
 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 3

Q
W Fi 
Fi
în care: W Fi - exprimă câte unităţi (fizice sau valorice) de efect util revin la o unitate (fizică
sau valorică) de factor de producţie utilizat (Fi).

 productivitatea parţială marginală (Wpm), reprezintă sporul de producţie scontat a se

obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul Fi , ceilalţi factori rămânând
constanţi:

ΔQ Q1  Q 0
Wpm  
ΔFi F1  F0

N S
WFi M’Q
W’Fi N’ Q

WFi
W’Fi
M

FM FN FM F FN F FS F
S

Fig. 1. Evoluţia producţiei, a productivităţii medii şi marginale

a factorilor de producţie

Analiza comportamentului producţiei în raport cu câte unul din factorii de producţie, în

condiţiile clauzei “caeteris paribus” (celelalte lucruri neschimbate), se face cu ajutorul funcţiilor de
producţie, iar evoluţia curbelor producţiei, a productivităţii medii şi marginale se prezintă în figura 1,
de unde putem desprinde următoarele concluzii:
a) Pentru Fi(0, FM), factorul de producţie respectiv este deficitar în raport cu combinaţia
celorlalţi factori consideraţi constanţi. Punctul M (punct de inflexiune) marchează trecerea de la un
randament crescător la unul descrescător al factorului F i , considerat ca fiind variabil. În acest punct
factorul de producţie respectiv există în cantităţile necesare pentru o combinare eficientă cu ceilalţi
factori de producţie consideraţi invariabili.
După acest punct începe să se manifeste “Legea productivităţii marginale descrescânde" a
factorilor de producţie, conform căreia orice suplimentare a masei unui factor, peste o anumită limită,
menţinând constant nivelul celorlalţi, are drept efect producţii din ce în ce mai mici;
b) Pentru Fi(FM, FN), productivitatea marginală a factorului de producţie F i descreşte,
atingând punctul N, în care se realizează folosirea optimă a acestuia în combinaţia menţionată,
productivitatea marginală a factorului egalează productivitatea medie a sa, iar producţia atinge nivelul
optim de pe seama sporirii factorului de producţie respectiv;
c) Pentru Fi(FM, FS) producţia ajunge la saturaţie şi orice sporire, în continuare, a masei
acestui factor, în condiţiile neschimbării celorlalţi, lasă producţia nemodificată sau determină
reducerea acesteia. Punctul S este punctul de saturaţie a producţiei cu factorul F i , iar productivitatea
 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 4

marginală a factorului respectiv devine nulă. După acest punct producţia scade iar productivitatea
marginală devine negativă;
d) În Fi(0, FM), suplimentarea factorului de producţie F i determină creşterea producţiei mai
mult decât proporţional (de aceea pentru F i < FM curba producţiei este concavă). În punctul M forma
curbei producţiei se transformă în convex, se modifică randamentul factorului F i din crescător în
descrescător, iar productivitatea marginală are nivel maxim;
Evoluţia curbelor producţiei (Q), a productivităţii medii şi marginale a factorilor de producţie,
evidenţiază faptul că atât timp cît productivitatea marginală este superioară productivităţii medii,
randamentul factorului variabil este pozitiv (crescător până în punctul M' şi descrescător până în
punctul N'), în caz contrar are tendinţă descrescătoare;

3. CONŢINUTUL ŞI FORMELE PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

Productivitatea muncii este considerată cel mai relevant indicator utilizat în analizele
economice. Ea constă în capacitatea forţei de muncă de a crea într-o perioadă de timp un anumit
volum de utilităţi (bunuri şi servicii). Acest indicator realizează compatibilitatea între factorii materiali
şi cei umani ai producţiei, ea exprimând rodnicia cu care este utilizat factorul de producţie.
Nivelul productivităţii muncii se măsoară fie prin calitatea şi cantitatea bunurilor obţinute şi
a serviciilor prestate într-o unitate de muncă, fie prin cheltuiala de muncă care revine pe o unitate de
bun economic şi se determină ca mărime medie şi marginală:
a) Productivitate medie a muncii (WL), se determină ca indicator calitativ de maxim (W LM),
prin raportarea producţiei obţinute (Q) la factorul muncă utilizat (L), iar ca indicator calitativ de minim
(WLm), prin raportarea factorului muncă utilizat (L) la producţia obţinută (Q), folosind relaţiile:
n

W LM 
Q
 Q p i i
L W LM  i 1
T
T
L W Lm  n
W Lm  
Q Q p
i 1
i i

b) Productivitatea marginală a muncii, sau produsul marginal al muncii – (W' L), se

determină, ca indicator calitativ de maxim (W' LM), prin sporul de producţie (Q) obţinut ca urmare a
utilizării unei unităţi suplimentare de muncă (L), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi
constanţi, iar ca indicator calitativ de minim (W' Lm), prin sporul de factori de producţie (L) necesar
pentru a sporii producţia cu o unitate, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, folosind relaţiile:
n
Q   Q i .p i
W ' LM  
L W ' LM  i 1
L
T
L W ' Lm 
W ' Lm   n 
Q.p   Q i .p i 
 i 1 
în care: p- preţul de vânzare unitar.
Analiza comportamentului producţiei în raport cu factorul muncă (L) evidenţiază variabilitatea
productivităţii medii şi marginale a muncii, variabilitate ce poate fi exprimată printr-un grafic similar
celui din figura 1.
Creşterea productivităţii muncii are o importanţă deosebită pentru agenţii economici, care
urmăresc o productivitate sporită a factorilor de producţie. Ea reprezintă procesul prin care acelaşi
volum de muncă se concretizează într-o cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi
masă de bunuri şi servicii se realizează cu un volum mai mic de muncă. Creşterea productivităţii
muncii are un caracter legic şi presupune schimbarea în factori de producţie, în modul lor de com -
binare etc., astfel încât acelaşi volum de muncă dobândeşte forţa de a produce o cantitate mai mare de
bunuri. De aceea, activitatea practică trebuie să ţină seama de un întreg complex de factori pentru a
asigura o creştere a productivităţii muncii la toate nivelele economiei naţionale.
 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 5

Factorii (condiţiile sau procesele) ce influenţează nivelul productivităţii muncii sunt:

 factori naturali - condiţii de climă, de fertilitate, substanţă utilă etc;
 factori tehnici - nivelul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, precum şi gradul de aplicabilitate
a acestora la un moment dat);
 factori economici - gradul de organizarea a producţiei şi a muncii, calitatea forţei de
muncă, cointeresarea materială, volumul şi eficienţa investiţiilor;
 factori sociali - condiţiile de muncă şi viaţă, justiţie, responsabilitatea, conştiinţa etc.
 factori psihologici - motivaţia muncii, climatul relaţiilor de muncă, gradul şi modul de
satisfacere a anumitor nevoi etc.;
 factori structurali - structura pe produse, pe sortimente sau pe ramuri; g) factori ce de-
curg din gradul şi modul integrării economiei naţionale în cadrul economiei mondiale -
tipurile de specializare tehnică, tehnologică şi economică, capacitatea de competitivitate.
Practica economică impune alegerea unor modalităţi de îmbinare şi folosire a factorilor de mai
sus în vederea creşterii productivităţii muncii. Aceste modalităţi de folosire a factorilor, ce influenţează
eficienţa consumului de resurse umane, reprezintă căile (direcţiile) de creştere a productivităţii
muncii. Dintre aceste căi menţionăm:
a) Introducerea progresului ştiinţifico - tehnic şi tehnologic în cadrul aportului de producţie.
Aceasta se concretizează în sporirea resurselor informaţionale, a surselor de energie, revoluţionarea
mijloacelor de muncă, apariţia de noi factori de producţie şi perfecţionarea celor existenţi,
perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;
b) Ridicarea nivelului de pregătire a forţei de muncă ceea ce face ca aceeaşi cantitate de
forţă de muncă să dobândească capacitatea de a prelucra un volum mai mare de resurse şi, în
consecinţă, să producă o masă mai mare de produse, economisindu-se astfel atât munca vie cât şi cea
materializată;
c) Îmbunătăţirea organizării producţiei şi a muncii care urmăreşte asigurarea folosirii mai
intense a timpului de muncă şi a capacităţilor de producţie;
d) Cointeresarea materială, influenţează creşterea productivităţii muncii prin modul de
îmbinare a stimulării cu răspunderea materială pentru activitatea depusă.
Productivitatea muncii este un indicator de performanţă economică, un indicator calitativ a
cărui creştere se concretizează în sporirea cantităţii de bunuri şi servicii, la acelaşi număr de persoane
ocupate. Totodată, creşterea productivităţii muncii contribuie la reducerea costului de producţie, pe de
o parte, prin faptul că o parte din cheltuieli nu creşte proporţional cu producţia sau rămân fixe, iar pe
de altă parte, pentru că se reduc cheltuielile cu salariile ce revin pe o unitate de produs. Pentru ca
productivitate muncii să fie însoţită de reducerea costului este necesar ca ea să crească mai repede
decât salariul mediu.
IW > IS
în care: IW , IS - dinamica productivităţii muncii şi a salariului mediu.
Ignorarea sau neglijarea corelaţiei de mai sus, cu atât mai mult inversarea ei, nu poate conduce
decât la creşterea costurilor şi preţurilor, la anularea efectelor pozitive ale creşterii eficienţei utilizării
altor factori şi, prin acumulare, la alimentarea fenomenelor inflaţioniste.
Eficienţa dezvoltării economico - sociale pe plan mondial arată că ridicarea productivităţii
muncii a reprezentat baza progresului economic al omenirii, pentru că:
a) are contribuţie hotărâtoare la creşterea producţiei de bunuri şi servicii, în condiţiile în care durata
medie a muncii, în ultimele două secole, s-a redus substanţial;
b) a creat posibilitate unor redistribuiri importante de populaţie ocupată din ramurile primare şi
secundare spre sectorul terţiar;
c) a permis reducerea puternică a consumului de muncă pe unitate de produs.

.4. RANDAMENTUL CAPITALULUI

Randamentul capitalului pune în evidenţă legătura dintre capitalul avansat, utilizat sau
folosit şi efectele economice obţinute pe baza folosirii lui. Ca orice indicator de eficienţă, randamentul
capitalului se prezintă ca raport de minim (coeficientul capitalului) şi ca raport de maxim
(productivitatea capitalului).
Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital sau consumul din acest factor ocazionat
de obţinerea unei unităţi de efect economic; eficienţa folosirii capitalului fiind cu atât mai mare cu cît
mărimea raportului este mai mică. Acest indicator se calculează ca mărime medie şi ca mărime
marginală.
 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 6

a) Coeficientul mediul al capitalului (K ) se determină prin raportarea capitalului avansat

(utilizat sau folosit), într-o anumită perioadă de timp (ca fluxuri - K), la efectul economic obţinut (Q)
în acelaşi orizont de timp.
K
K
Q

b) Coeficientul marginal al capitalului (Km) este raportul dintre sporul de capital (K) într-un
orizont de timp şi creşterea rezultatelor economice (Q) în acelaşi interval de timp:
ΔK K1  K 0
Km  
ΔQ Q1  Q 0
Productivitatea capitalului exprimă mărimea efectelor economice ce revine la o unitate de efort
(capital) şi se determină ca mărime medie şi mărime marginală astfel:
a) Productivitatea medie a capitalului (WK) se calculează ca raport între efectul economic
obţinut sau care urmează a fi obţinut şi capitalul avansat (utilizat sau folosit), cu relaţia:
Q 1
WK  
K K
b) Productivitatea marginală a capitalului (WmK) măsoară sporul de efecte economice ce
revine la o unitate de spor de capital. Ea reflectă relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea
factorului capital până la limita permisă de combinaţia cu ceilalţi factori al căror consum rămâne
constant şi se determină cu relaţia:
Q 1
WgK  
K K
Analiza comportamentului producţiei în raport cu factorul capital (K), arată variabilitatea
productivităţii medii şi marginale a acestuia, în condiţiile în care consumul celorlalţi factori de
producţie nu se modifică, variabilitate ce poate fi exprimată printr-un grafic similar celui din figura 1.
Aprecierea nivelului şi evoluţiei productivităţii capitalului impune analiza modului în care
componentele acestuia (capitalul fix şi capitalul circulant), participă la obţinerea producţiei. În acest
sens se folosesc următorii indicatori:
a) Coeficientul capitalului fix (Kc) arată necesarul de capital fix (Cf) pentru obţinerea unei
unităţi producţie (Q):
Cf
KK 
Q
b) Randamentul capitalului fix (RK) este inversul indicatorului anterior, adică valoarea
producţiei obţinute la o unitate valorică de capital fix utilizat:
1
RK 
K Cf
c) Indicele de utilizare a capacităţilor (I Cp) este raportul dintre producţia obţinută şi
capacitatea de producţie (Cp).
Q
I Cp 
Cp

Acest indicator permite fundamentarea unor decizii care să conducă la utilizarea raţională şi
eficientă a spaţiilor de producţie şi capitalului fix.

5. PRODUCTIVITATEA FACTORULUI NATURAL

 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 7

Productivitatea pământului (a terenului agricol) se determină ca productivitate medie

(produs mediu) şi ca productivitate marginală la hectar (produs marginal), folosind următorii
indicatori:
a) Productivitate medie la hectar WS (randamentul la ha; producţie medie la ha), este raportul
dinte producţia totală (Q) şi suprafaţa cultivată (S):
Q
WT 
S
b) Productivitatea marginală (produsul marginal) al terenului agricol este sporul de
producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare de teren în procesul de producţie, în
condiţiile în care folosirea celorlalţi factori de producţie rămâne neschimbată:

Q Q 1  Q 0
WgS  
S S1  S 0
Analiza comportamentului producţiei agricole în raport cu factorul pământ (suprafaţa
cultivată) scoate în evidenţă variabilitatea productivităţii medii şi marginale a factorului natural, în
condiţiile nemodificării celorlalţi factori, variabilitate ce poate fi exprimată printr-un grafic similar
celui din figura 1.
Interpretarea economică şi matematică a evoluţiei productivităţii marginale şi medii a
factorului pământ (suprafaţa cultivată), este absolut identică cu cea a factorului muncă, iar
transpunerea analizei, considerăm, că se poate face cu uşurinţă (vezi funcţia de producţie de forma: Q
= f (LS), în care factorul variabil este S, consumul lui L rămânând neschimbat).