De două ori pe săptămână cu blonda cea minionă, o fată simpatică ce-i drept, asta lunea şi miercurea,

joia cu bruneta de la patru, cam vulgară după părerea mea, sunt totuşi nevoită să o suport o zi întreagă,
marţea părea a fi ziua “sunt singur cu berea, pizza şi Amstafful întotdeauna supărat”, iar sâmbătă şi duminică...
ei bine, atunci nu se întâmplau prea multe. Uşa rămânea închisă de vineri seara până luni dimineaţă, un
bocănit surd pe casa scării îmi dădea mereu de ştire că e pregătit de muncă, fix la ora 7. Totuşi, ca de fiecare
dată când îi auzeam uşa, deschideam uşor cheiţa vizorului şi mă felicitam în gând pentru firea analitică, parcă
ştiam chiar de dinainte că poartă bocancii ăia verzi de piele întoarsă, nişte pantaloni ce au fost cândva negri,
iar acum au căpătat o nuanţă de gri şi un tricou simplu, alb. Nu era ca ceilalţi bărbaţi, să se împopoţoneze cu
vreo servietă lucioasă, purta mai degrabă o geantă atipică, bărbătească totuşi, ştiam că făcea parte dintr-o
gamă mai veche a genţilor Riley. Ieftin şi util.