Capitolul

14 GRĂBEŞTE‐TE ÎNCET

Cel de‐al paisprezecelea aforism sună astfel:

Iisus a spus:
„Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa.

Iisus a spus:
„Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi: nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci
atunci nu îl veţi găsi".
Ei au văzut un samaritean ducând un miel în drum spre Iudeea. Iisus le‐a spus
discipolilor săi:
„De ce duce cu el acest om un miel? "
Discipolii i‐au răspuns: „ Ca să‐l ucidă şi să‐l mănânce ".
El le‐a spus: „Atât timp cât este viu, nu îl va mânca, ci doar după ce îl va ucide, iar
mielul va deveni un cadavru ".
Discipolii: „Altminteri, nu ar putea să‐l mănânce ".
El le‐a spus: „ Şi voi ar trebui să vă căutaţi un loc de odihnă, dacă nu doriţi să deveniţi
nişte cadavre şi să fiţi mâncaţi".

Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi. "

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s‐au întrebat de ce există atâta suferinţă în
viaţă. Dacă Dumnezeu este tatăl nostru, al tuturor, de ce există atâta suferinţă în viaţă?
Dacă Dumnezeu este iubire şi compasiune de ce suferă atât de mult existenţa? Până
acum, nimeni nu a reuşit să dea un răspuns satisfăcător la această întrebare. Dacă veţi
înţelege însă aceste cuvinte ale lui Iisus, veţi înţelege şi răspunsul la ea. Omul suferă
pentru că nu există altă cale de a se maturiza, de a creşte. Suferinţa este singura sa şansă
de a deveni mai conştient. Iar conştiinţa reprezintă cheia mântuirii.
Studiaţi‐vă propria viaţă: ori de câte ori vă simţiţi confortabil, fără probleme, ori de
câte ori sunteţi fericiţi, luciditatea voastră dispare. Continuaţi să trăiţi într‐un fel de
somn, de hipnoză, ca şi cum aţi fi somnambuli. Faceţi tot felul de lucruri, dar parcă v‐aţi
afla într‐o transă. În absenţa suferinţei, religia dispare din viaţa omului. El nu se mai
duce la templu, căci acesta îşi pierde orice semnificaţie pentru el. Nu se mai roagă la

-1-
Dumnezeu. De ce am face‐o?
Ori de câte ori suferă, omul se grăbeşte să ajungă la templu. El îşi îndreaptă ochii
către Dumnezeu, iar palmele i se unesc în mod natural în rugăciune. Există ceva ascuns
în interiorul suferinţei care îi face pe oameni mai conştienţi de ei înşişi şi de scopul lor
în această viaţă. Orice moment de suferinţă este dublat de o luciditate foarte intensă.
În această lume nu există nimic lipsit de semnificaţie. Ea reprezintă un cosmos, nu
un haos, chiar dacă noi nu înţelegem întotdeauna acest lucru, căci nu cunoaştem decât
nişte fragmente din ea. Noi nu cunoaştem ansamblul lucrurilor. Experienţa noastră de
viaţă se rezuma la citirea unei pagini dintr‐un roman. Nimic nu pare să capete sens, căci
nu am apucat încă să cunoaştem întreaga poveste. Când vom cunoaşte totul, această
pagină va căpăta sens.
Ce înseamnă semnificaţia? Aceasta se referă la relaţia fragmentului cu totalitatea.
Un nebun care vorbeşte singur pe stradă este incoerent. Cuvintele sale sunt lipsite de
semnificaţie, căci nu reprezintă decât fragmente. În el nu mai există un individ, o unitate
centrala care să dea sens cuvintelor sale. Ele nu fac parte dintr‐un tot unitar; de aceea,
sunt atât de incoerente. Un om normal ar putea rosti exact aceleaşi cuvinte, vorbind cu
altcineva, iar ele ar căpăta sens. De ce? Cuvintele sunt identice, frazele şi gesturile la fel,
şi totuşi despre un om spunem că este nebun, iar despre celălalt că este normal. De ce?
Pentru că pe cel din urmă îl ascultă cineva. Cuvintele sale nu mai par fragmentare, ci se
integrează într‐un ansamblu, într‐un tot unitar.
Dacă tăiem o bucată dintr‐o pictură de Picasso, aceasta îşi pierde orice semnificaţie.
Ea nu mai reprezintă decât un fragment și orice fragment este mort. Dacă o integrăm
înapoi în pictură, ea își recapătă brusc semnificaţia, căci devine parte integrantă dintr‐
un tot unitar. Orice fragment îşi recapătă semnificaţia dacă este integrat în ansamblul
din care face parte. Omul modern şi‐a pierdut această semnificaţie de când a început să‐
l conteste pe Dumnezeu, sau de când a uitat de el. Fără Dumnezeu, omul nu poate avea
nici o semnificaţie, căci Dumnezeu înseamnă totalitatea, iar omul reprezintă doar un
fragment din aceasta. El este doar un vers dintr‐un poem. În sine, nu înseamnă decât nişte
vorbe fâră noimă. Ele capătă însă un sens în ansamblul poemului, în relaţie cu acesta. Nu
uitaţi acest lucru.
Asta îmi aminteşte de un vis pe care l‐a avut Bertrand Russell. Acest filozof a fost un
ateu. Nu a crezut niciodată în Dumnezeu. Nu a descoperit niciodată o semnificaţie
profundă, care să includă totalitatea. El povesteşte într‐o carte următorul vis pe care l‐a
avut: într‐o noapte, a auzit pe cineva bătându‐i la uşă. S‐a dus să deschidă ușa şi l‐a găsit
în pragul ei pe bătrânul Dumnezeu. Nu‐i venea să îşi creada ochilor, căci nu a crezut
niciodată în acesta. Chiar şi în vis şi‐a adus aminte că el nu crede în Dumnezeu. Dar
bătrânul părea atât de abandonat, atât de uitat de lume, cu hainele sale ponosite, acoperit
de praf ‐ părea atât de demodat, de şters, ca un fel de pictură neclară din care nu mai
distingi mare lucru — încât lui Russell i s‐a făcut milă de el. Pentru a‐l mai înveseli, i‐a
spus: „Intră!" Apoi l‐a bătut pe umăr și l‐a îmbărbătat: „Haide, înseninează‐te!" După
care s‐a trezit subit și visul s‐a destrămat.
Aceasta este starea omului modern: pentru el, Dumnezeu s‐a demodat. în cel mai
bun caz, îi stârneşte mila. El încearcă să‐l mai îmbărbăteze niţel, dar nu‐i acordă prea

-2-
 mare atenţie ‐ este doar o relicvă a trecutului, complet depăşită, uzată moral, ponosită,
o vechitură. Ori a murit, ori se află pe patul de moarte. Dar dacă totalitatea a murit, cum
ar putea supravieţui fragmentul? Dacă totalitatea s‐a învechit, cum şi‐ar putea păstra
prospeţimea partea? Dacă bătrânul copac a murit, nicio frunză nu mai poate trăi. Este o
prostie să crezi altceva.
Dacă Dumnezeu a murit, omul nu mai poate trăi. El este deja pe patul de moarte,
bolnav, căci fără totalitate fragmentul îşi pierde semnificaţia. Atunci când este fericit,
sau mai bine zis când trăieşte un crâmpei de fericire ‐ căci voi nu ştiţi ce este fericirea ‐
când se simte bine, netulburat, confortabil, omul crede că este el însuşi o totalitate, iar
această viziune este profund greşită. În schimb, când suferă, el îşi dă brusc seama că nu
reprezintă deloc o totalitate. El realizează că ceva nu este în regulă, că are nevoie de o
transformare. Aceasta este semnificaţia suferinţei.
Suferinţa conferă luciditate, sentimentul că trebuie să faci ceva, să te transformi, să
te reînnoieşti, să renaşti. Aşa cum sunteţi acum, voi vă aflaţi în suferinţă, aşa că trebuie
să faceţi ceva. Iisus a spus:
„Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa". Cât sună de paradoxal,
de absurd! Iisus spune: „Binecuvântat este cel care a suferitu... De regulă, noi îi
considerăm binecuvântaţi pe cei care nu au suferit niciodată. Aţi văzut însă vreodată pe
cineva care nu a suferit niciodată? Chiar dacă aţi întâlni un asemenea om, aţi descoperi
că este absolut imatur, juvenil, copilăros, fără profunzime, fără luciditate ‐ de fapt, un
idiot! Nu cred că aţi mai spune atunci că este binecuvântat.
Numai omul care nu a încercat să trăiască niciodată, care a evitat viaţa, poate
rămâne în afara suferinţei. Aşa se explică de ce în familiile bogate nu se nasc decât idioţi,
căci părinţii îi protejează prea mult. Această protecţie excesivă nu îi apără pe aceştia de
moarte, ci de viaţă. De fapt, chiar aceasta este problema: dacă vrei să protejezi pe
cineva împotriva morţii, va trebui să‐l protejezi împotriva vieţii, căci viaţa conduce la
moarte. Dacă doreşti să nu mori, trebuie să nu trăieşti; este o logică simplă. Dacă te
temi de moarte, taie toate legăturile cu viaţa. în acest fel, poţi vegeta la infinit.
Iisus nu consideră că o viaţă vegetativă este binecuvântată. Trebuie să fii absurd să
crezi aşa ceva. Nu există nenorocire mai mare care i se poate întâmpla omului, căci în
acest fel el nu va mai creşte niciodată, nu se va mai putea maturiza. Nu va mai putea
atinge nivelele superioare de conştiinţă, căci acestea nu devin manifeste decât dacă
omul face faţă provocărilor pe nivelele inferioare. Suferinţa nu este altceva decât o
provocare. Ori de câte ori apare o problemă, eşti provocat să îi faci faţă. Numai aşa poţi
creşte. Mai multă insecuritate înseamnă mai multă creştere interioară; mai multă
securitate înseamnă mai puţină creştere. Dacă totul este sigur în jur, poţi considera că
ai ajuns deja în sicriu, că nu mai eşti viu. Viaţa există în mijlocul pericolului, atunci când
ai oricând posibilitatea de a te rătăci. Un om care se rătăceşte se poate întoarce oricând
înapoi. Un om care cade se poate ridica şi poate merge mai departe.
Napoleon a fost învins. El a scris în jurnalul său o frază frumoasă. Uneori, chiar şi
nebunii au sclipiri de geniu. El a scris: „Am pierdut o bătălie, dar nu războiul". Cine
doreşte să câştige războiul trebuie să piardă foarte multe bătălii. Cine doreşte să nu

-3-
 piardă nicio bătălie nu va intra niciodată în război.
Niciun eşec nu este suprem; el poate fi transcens, iar succesul mai poate fi încă atins.
Data viitoare nu vei mai comite aceeaşi greşeală, aşa că nu va mai fi necesar să suferi.
Un om înţelept suferă la fel de mult ca un om ignorant, dar într‐o manieră diferită. El
comite tot atâtea greşeli ‐ poate chiar mai multe ca un om prost , dar nu comite
niciodată aceeaşi greşeală de două ori. Aceasta este unica diferenţă: cantitatea poate fi
chiar mai mare, dar calitatea greşelilor este diferită. Un idiot nu comite prea multe
greşeli, dar le repetă la infinit. Uneori, el nu comite nicio greşeală, căci nu face absolut
nimic. Nu poţi comite greşeli decât atunci când acţionezi. Atunci când cauţi, când mergi
pe cărare, te poţi oricând rătăci. Dacă nu faci decât să stai acasă, cum te‐ai putea rătăci?
Dacă nu faci nimic, nu vei comite nicio greşeală, dar nici nu vei mai exista. Practic, vei
vegeta, vei putrezi şi vei muri. Nu ar trebui să vă temeţi de greşeli. Tot ce trebuie să
faceţi este să evitaţi să le repetaţi a doua oară. De ce repetă omul aceleaşi greşeli?
Pentru că el nu învaţă nimic din ele. Din cauza lipsei de luciditate, el repetă aceleaşi
greşeli la infinit, mişcându‐se într‐un fel de cerc. De aceea hinduşii au numit această
lume samsara.
Samsara înseamnă roată. Voi repetaţi la infinit aceleaşi greşeli, Circumstanţele
exterioare diferă, dar greşelile sunt aceleaşi din punct de vedere calitativ. Ce arată acest
lucru? El arată că nu sunleţj lucizi. Altminteri, de ce aţi repeta de două ori aceeaşi
greşeală. Puteţi comite oricând o altă greşeală, căci numai aşa veţi continuu să învăţaţi.
Nimeni nu poate învăţa ceva fără să facă greşeli. Desigur, orice greşeală trebuie plătită
printr‐o suferinţă. Implicit, nimeni nu poate învăţa fără să sufere. Hinduşii au afirmat
dintotdeauna că omul este nevoit să renască mereu şi mereu din cauză că nu se
maturizează.
Numai un om perfect matur poate transcende această lumii Cei care rămân imaturi
trebuie să cadă mereu şi mereu în această groapă, până când vor învăţa. Iar învăţarea
nu se poate face decât pe calea cea grea; nu există o scurtătură. Calea cea grea este cea
care presupune trecerea prin suferinţă. De aceea, nu vă mai protejați de suferinţă;
dimpotrivă, pătrundeți cât mai adânc cu putinţă în interiorul ei. Acceptaţi provocarea;
ieşiţi‐i în întâmpinare, căci ea vă va ajuta să creşteţi! încercaţi să o transcendeţi, să
treceți dincolo de ea. Nu vă temeţi de suferinţă; când începi să te temi, ai murit deja. De
aceea spune lisus: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa". Cine
suferă, devine conştient iar luciditatea este cheia care deschide templul vieţii. Cu cât ești
mai lucid, cu atât devii mai conştient.
Care este diferenţa dintre voi şi un copac? Copacul este frumos, dar nu se află mai
presus decât omul, căci este complet inconştient. O piatră este inferioară unui copac,
căci este mai inconştientă decât el. Chiar şi piatra suferă, dar ea nu este conştientă de
acest lucru. Şi copacul suferă, dar într‐o manieră inconştientă. Dacă şi suferinţa voastră
rămâne inconştientă, atunci care mai este diferenţa dintre voi şi copac?
Voi aveţi trupuri de oameni, dar nu v‐aţi ridicat încă pe nivelul umanităţii. Care este
esenţa unui om? Conştiinţa. Aici este toata Frumusețea acestui mecanism, căci atunci când
eşti conştient, suferinţa dispare.
Suferinţa atrage după sine luciditatea, iar dacă devii din ce în ce mai conştient,

-4-
suferinţa dispare. Este important să înţelegeţi acest lucru: dacă te doare capul, devii
conştient de faptul că ai un cap. Altminteri, nimeni nu este conştient de capul său. Omul
nu devine conștient de o parte a trupului său decât dacă aceasta îl doare.
În limba sanscrită există un cuvânt foarte frumos pentru suferinţă:
vedant. Acesta are două semnificaţii: pe de o parte, de suferinţă, iar pe de altă parte, de
cunoaştere. Vedant provine din aceeaşi rădăcină ca şi veda.
Veda înseamnă sursa cunoaşterii. Cei care au creat acest cuvânt și‐au dat cu siguranţă
seama că suferinţa înseamnă cunoaştere. De aceea, ei au folosit aceeaşi rădăcină pentru
ambele cuvinte.
Atunci când suferi, devii imediat conştient. Nu poţi fi conştient de faptul că ai un
stomac decât dacă acesta începe să te doară. El există și înainte, dar nu în conştiinţa ta.
De aceea, ştiinţa medicală,în special Ayurveda, defineşte starea de sănătate ca o absenţă
a corpului. Dacă nu ştii nimic de corp, înseamnă că eşti sănătos. Dacă știi de existenţa
corpului, înseamnă că suferi de ceva, căci suferinţa nu apare decât dacă ceva nu este în
regulă. Un şofer nu devine conștient de motorul maşinii sale decât atunci când aude un
zgomot suspect. Dacă motorul toarce lin, şoferul nu se gândeşte nicio clipă la el. Un
simplu zgomot este suficient pentru a‐ţi da seama că ceva nu este în regulă. Acestea sunt
singurele momente în care omul devine conștient.
Cu cât devii mai conştient, cu atât mai puţin te implici în ceea ce nu este în regulă.
Apare astfel un al doilea fenomen: eşti conștient de existenţa bolii, a disconfortului, a
suferinţei, dar ştii că nu ești una cu ea, că ea se află doar la periferie. Luciditatea există în
centru, iar suferința la periferie. Este ca şi cum suferinţa i‐ar aparține altcuiva. Nu te mai
identifici cu ea. Cel care suferă este corpul;tu nu eşti decât conştient. Corpul devine un
simplu obiect, iar tu devii un subiect. Intre obiect şi subiect se creează un decalaj.
În starea de luciditate toate punţile se rup şi decalajul devine foarte evident. Atunci, poţi
vedea că trupul suferă, dar identificarea se rupe iar aceasta este cheia către viaţă.
Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa.
Iisus pe cruce este doar un simbol al suferinţei finale, al suferinţei absolute, al
apogeului suferinţei. în ultimul moment, chiar şi credinţa lui Iisus s‐a clătinat o clipă.
Suferinţa sa era prea mare. Nu era vorba de o suferinţă obişnuită, de o durere corporala,
ci de o angoasă de natură profund psihologică. Subit, el a începui să se îndoiască: „Oare
m‐a abandonat Dumnezeu? De ce mi se întâmplă tocmai mie acest lucru? Eu nu am făcut
nimic rău. De ce trebuie să fiu atunci crucificat?" Şi el i‐a pus această întrebare lui
Dumnezeu: „De ce?"
Trebuie să fi fost un moment de angoasă foarte profundă dacă până şi temelia
credinţei sale s‐a zdruncinat. Durerea sa e prea mare. Umilinţa era deplină. Oamenii
pentru care s‐a născiu, pentru care a lucrat, pe care i‐a servit, pe care i‐a vindecat ‐ era
chiar cei care îl ucideau, şi încă fără niciun motiv. De aceea, el 1‐a întrebat pe
Dumnezeu: „De ce? De ce mi se întâmplă tocmiii mie?" Subit, a înţeles de ce, căci în
momentul crucificării a atins luciditatea absolută.
Întotdeauna am fost de părere că înainte de acest moment ci nu a fost decât Iisus;
abia după aceea a devenit el Christos. Acesta a fost momentul în care s‐a produs
transformarea sa deplină. Înainte nu făcea decât să se apropie din ce în ce mai tare de

-5-
ţelul final, dar saltul final s‐a produs atunci: Iisus a dispărut şi în locul lui a apărui
Christos. În fiinţa lui s‐a produs o transmutaţie.
Ce s‐a întâmplat? El s‐a întrebat: „De ce mi se întâmplă m această suferinţă? M‐ai
abandonat? Ai uitat de mine?" Dar imediat a adăugat: „Facă‐se voia ta!" El şi‐a acceptat
soarta. „De ce" însemna o respingere, căci orice întrebare înseamnă o îndoială. Iii a
înţeles însă adevărul şi a adăugat: „Accept acest destin. Facă‐se voia ta, nu a mea, căci
voia mea este greşită". Apoi s‐a relaxat. Aceasta a fost abandonarea supremă. În
momentul morţii, el şi‐l acceptat moartea. Prin acea acceptare, viaţa sa a devenit eternă
a găsit cheia. De aceea a spus el: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit
viaţa ".
Atunci când suferiţi, nu vă mai plângeţi, nu mai creaţi în jurul suferinţei voastre o
stare de angoasă. Limitaţi‐vă să vă priviţi suferinţa în faţă, din toate unghiurile posibile.
Transformaţi‐o într‐o meditaţie şi vedeţi ce se întâmplă. În acest fel, energia care a luat
forma suferinţei, a bolii, se va transforma. Calitatea ei se schimba. Ea se va transforma în
luciditate, căci în interiorul fiintei nu există două energii, ci una singură. Dacă ia forma
sexului, ea poate fi transformată în iubire. Chiar şi iubirea poate fi transformată, într‐o
ipostază încă şi mai înaltă: în rugăciune. Chiar și rugăciunea poate fi transformată: în
conştiinţă pură, dar energia rămâne aceeaşi.
Suferinţa înseamnă o risipire inutilă a energiei, o scurgere. De aceea, atunci când
suferiţi, scuturaţi‐vă: închideţi ochii şi priviți suferinţa în faţă. Indiferent dacă este de
natură fizică, mentală, existenţială, transformaţi‐o într‐o meditaţie. Priviţi‐o ca pe un
obiect.
Dacă vă veţi privi suferinţa ca pe un obiect, vă veţi desprinde de ea, nu vă veţi
mai identifica cu ea. Puntea se va rupe. În acest fel, energia care curgea către ea nu va
mai avea pe unde să treacă, întrucât puntea nu va mai exista. Puntea reprezintă
identificarea. Când te identifici cu corpul, energia curge către corp. Oricare ar fi obiectul
identificării, energia va curge către el. Ca să înţelegeţi mai bine, vă propun un
experiment foarte simplu: dacă sunteţi îndrăgostit de o femeie, rămâneţi alături de ea
fără să faceţi nimic, şi simţiţi‐vă identificat cu ea, ca şi cum aţi deveni chiar
dumneavoastră femeia; dacă partenera dumneavoastră acceptă, puneţi‐o să facă acelaşi
lucru. Identificaţi‐vă reciproc unul cu celălalt şi aşteptaţi. Subit, veţi simţi un şoc
energetic. Va fi ca şi cum energia sare de la unul la celălalt, ca un mic şoc electric. Ori de
câte ori te identifici cu un obiect se creează o punte, iar energia începe să curgă prin ea.
Când mama îşi alăptează copilul, ea nu îl hrăneşte numai cu lapte. La ora actuală,
biologii au descoperit un fapt uimitor: că ea îl hrăneşte inclusiv cu energie. Laptele nu
reprezintă decât aspectul fizic al acesteia. S‐au făcut multe experimente. S‐a constatat că
dacă un copil este crescut şi hrănit aşa cum trebuie, dacă îsi primeşte toate substanţele
nutritive de care are nevoie, dar nu este iubit, nu este răsfăţat, nu este atins de mama sa,
dacă laptele îi este administrat prin dispozitive mecanice ‐ oricâte vitamine ar primi,
copilul încetează să mai crească. El începe să se usuce cu zile, ca şi cum viaţa s‐ar scurge
din el. Ce se întâmplă? Din punct de vedere fizic, copilul primeşte tot ce i‐ar fi putut da
mama sa.
În timpul celui de‐al Doilea Război Mondial, mulţi copii germani au fost nevoiţi să

-6-
crească în spitale. După numai câteva săptămâni, ei începeau să moară. Medicii au făcut
tot ce le‐a stat în puteri ca să‐i salveze, le‐au asigurat tot ce le era necesar, dar degeaba.
Un psihanalist a sugerat atunci să fie mângâiaţi, să se joace cineva cu ei, să‐i îmbrăţişeze,
să‐i facă să se simtă importanţi, Numai mâncarea nu este de ajuns. Isus a spus: „Omul nu
trăieşte numai cu pâine". El are nevoie şi de o hrană interioară, invizibilă. De aceea,
psihanalistul a impus o regulă: ori de câte ori intra în salon o asistentă, un medic, sau
chiar o femeie de serviciu, aceştia trebuiau să se joace cinci minute cu copiii, să‐i
îmbrăţişeze şi să‐i răsfeţe. Subit, copiii au încetat să mai moară. Ei au reînceput să
crească. De atunci, s‐au făcut numeroase experimente de acest fel.
Atunci când mama îşi îmbrăţişează copilul, între ei se creează un flux energetic.
Această energie este invizibilă. Noi o numim iubire sau căldură sufletească. De la mamă
la copil se produce un transfer energetic, dar şi de la copil la mamă. De aceea, o femeie
nu este niciodată atât de frumoasă ca atunci când este mamă. înainte să devină mamă îi
lipseşte ceva. Nu este completă. Cercul este rupt. Atunci când femeia devine mamă,
cercul se închide. Asupra ei coboară o stare de graţie, dintr‐o sursă necunoscută. De
aceea, nu doar ea îşi hrăneşte copilul, dar şi acesta o hrăneşte pe ea. Cei doi fuzionează
unul cu celălalt şi trăiesc astfel o stare de fericire.
Nicio altă relaţie interumană este la fel de apropiată ca cea dintre o mamă şi copilul ei.
Nici chiar îndrăgostiţii nu se simt la fel de apropiaţi, căci copilul s‐a născut chiar din
trupul mamei, din sângele şi din carnea ei. El este o extensie a fiinţei ei. Acest lucru nu se
va mai repeta vreodată, căci nimeni nu poate fi la fel de apropiat trupeşte. Un iubit sau o
iubită îţi pot fi aproape de inima, dar copilul s‐a născut chiar din inima mamei. A existat
o vreme când bătăile inimii ei i‐au alimentat fiinţa, căci inima lui nu începuse încă să
bată, când sângele mamei a circulat prin el, când a făcut parte integrantă din trupul ei.
Timp de nouă luni, copilul a fost una cu mama sa, perfect unit cu ea din punct de vedere
organic. Viaţa mamei era chiar viaţa lui; moartea mamei ar fi echivalat cu moartea lui.
Chiar şi după naşterea copilului, transferul energetic continuă să se producă între cei
doi.
Ori de câte ori simţiţi o stare de suferinţă, deveniţi conştienţi. În acest fel, veţi rupe
puntea şi nu veţi mai alimenta suferinţa cu energia voastră. Treptat, suferinţa se va
diminua, căci ea este copilul vostru. Voi i‐aţi dat naştere, voi sunteţi cauza ei, voi o
alimentaţi, aşa că ea nu face decât să crească, iar voi suferiţi din ce în ce mai mult. în
final, începeţi să vă plângeţi şi vă simţiţi mizerabil, căci întreaga voastră atenţie s‐a
identificat cu suferinţa.

Două bătrâne s‐au întâlnit la piaţă. Una a întrebat‐o pe cealalta cum se mai simte,
deoarece aceasta se simţea tot timpul rău. Există femei care se simt tot timpul rău. Ceva
nu este în regulă cu ele; nu este vorba de o boală, ci de ceva mai profund, de o
stare de nevroză. Dacă nu sunt bolnave, nu se simt bine. Boala a devenit parte integrantă
din egoul lor. Aşadar, bătrâna a întrebat‐o pe cealaltă:
‐ Cum te mai simţi?
Femeia care vorbea tot timpul despre bolile ei i‐a răspuns:
‐ Foarte rău. Nu m‐am simţit niciodată atât de rău până acum. Artrita mă omoară,

-7-
am dureri de cap, de stomac, de picioare...
Şi a continuat pe acest ton la infinit. Cealaltă i‐a spus:
‐ Atunci, du‐te la doctor.
‐ Sigur, sigur, am să mă duc de îndată ce mă voi simţi puţin mai bine!
Asta se întâmplă şi cu voi: o să vă duceţi la doctor, dar numai când o să vă simţiţi
puţin mai bine. De fapt, nimeni nu se duce la doctor, căci dacă te simţi bine, ce rost are
să te duci la doctor?
Duceţi‐vă la doctor atunci când suferiţi: rugaţi‐vă, meditaţi! Nu spuneţi: „Voi medita
când mă voi simţi ceva mai bine". Acest lucru nu vă va ajuta cu nimic, căci veţi rata un
moment beatific, un moment de suferinţă. Meditaţi, deveniţi din ce în ce mai lucizi, mai
conştienţi. Nu rataţi ocazia, căci ea reprezintă o binecuvântare.
Folosiţi‐vă de suferinţă pentru a medita şi în curând aceasta va începe să dispară,
căci energia se va orienta către interior. Ea nu se va mai deplasa către periferie, către
suferinţa fizică, deci aceasta nu va mai fi alimentată. Sună ilogic, dar aceasta este
concluzia la care au ajuns toţi misticii din lume: că omul îşi alimentează singur
suferinţa, bucurându‐se de ea într‐o manieră subtilă. El nu doreşte să se simtă bine, căci
a investit prea mult în suferinţa sa.
Buddha, Iisus, Zarathustra ‐ toţi au vorbit în zadar, căci voi nu îi ascultaţi. Toţi au
susţinut că există posibilitatea atingerii fericirii supreme, dar voi le spuneţi: „Bine, voi
veni, dar nu acum; când mă voi simţi ceva mai bine". Dacă vă veţi simţi mai bine, ce
nevoie veţi mai avea să îi căutaţi? De aceea, Buddha a insistat în permanenţă că întreaga
viaţă înseamnă suferinţă, dukkha ‐ şi că ea nu trebuie risipită. în viaţa pe care o duceţi
voi nu veţi găsi niciodată fericirea. Treziţi‐vă. Priviţi‐vă viaţa în faţă. Ceea ce voi numiţi
„viaţă" este de fapt o stare de angoasă. Mulţi oameni îl consideră pe Buddha un pesimist.
Nu a fost deloc pesimist; tot ce a făcut a fost să scoată în evidenţă un anumit adevăr. Voi
aţi devenit atât de ataşaţi de suferinţa voastră încât nici măcar nu mai sunteţi conştienţi
de ea.
În ce constă această investiţie? încă din primele zile de viaţă, atunci când copilului îi este
rău, toată lumea îi acordă o atenţie în exces. Acest lucru creează în mintea lui o asociere
greşită: că mama şi tata îl iubesc mai mult dacă se simte bolnav, că poate deveni în acest
fel centrul atenţiei lor, persoana cea mai importantă din casă. Dacă se simte bine,
nimănui nu‐i pasă în mod special de el. Parcă nu ar exista deloc. În schimb, dacă se
îmbolnăveşte, poate deveni un mic dictator. El este cel care dictează condiţiile. După ce
învaţă acest truc ‐ că dacă se îmbolnăveşte devine oarecum special ‐ el o face în mod
dinadins, ştiind că dacă nu îi vor acorda atenţie nici aşa, adulţii se vor simţi vinovaţi. De
altfel, nimeni nu‐i poate spune nimic, căci nu îl pot acuza că este responsabil pentru
boala lui.
Dacă copilul face ceva rău, cei mari îl pot acuza: „Tu eşti responsabil". în schimb,
dacă este bolnav, nimeni nu îi poate spune nimic, căci el nu are nimic de‐a face cu boala
sa. Ce ar putea face bietul copil? Realitatea este exact pe dos: 90% din boli sunt auto‐
create. Ele sunt generate chiar de psihicul copilului, în încercarea de a atrage mai multă
atenţie, mai multă afecţiune, o importanţă de sine mai mare. Copiii învaţă foarte repede
acest truc, căci sunt neajutoraţi. Adulţii par să aibă atâta putere, dar ei sunt neajutoraţi.

-8-
Singura situaţie în care rolurile se inversează este atunci când se îmbolnăvesc: atunci,
adulţii devin neajutoraţi, iar copiii capătă o putere enormă. De aceea, ei învaţă foarte
repede acest mecanism.
Copiii sunt foarte sensibili. Ei îşi dau imediat seama că: „Nici chiar tata sau mama nu
mai înseamnă nimic prin comparaţie cu mine atunci când sunt bolnav". Pentru ei, boala
devine ceva extrem de semnificativ ‐ o investiţie. Ori de câte ori se vor simţi neglijaţi în
viaţă sau neajutoraţi, ei se vor îmbolnăvi, îşi vor crea singuri boala. Problema nu este
deloc simplă, căci atunci când copilul este bolnav, ce poţi face? Trebuie să ai grijă de el.
La ora actuală, psihologii sugerează o nouă abordare: când copilul se îmbolnăveşte,
îngrijiţi‐l, dar nu‐i acordaţi o atenţie prea mare. Îngrijiţi‐l din punct de vedere medical,
dar nu şi psihologic. Nu creaţi în mintea lui o asociere între boală şi o recompensă
psihică; altminteri, el va repeta toată viaţa lui acest tipar. Ori de câte ori va simţi că ceva
nu este în regulă, se va îmbolnăvi. Nici chiar soţia nu‐i va mai putea spune atunci ceva;
toată lumea îl va lăsa în pace, căci este bolnav. De fapt, tuturor va trebui să le fie milă de
el şi toţi vor trebui să‐i acorde afecţiunea lor.
90% din suferinţă există din cauza acestei asocieri greşite între respectiva
suferinţă şi ceva bun. Renunţaţi la această asociere. Tăiaţi‐o de la rădăcină. Suferinţa nu
este decât o risipă de energie. Nu vă mai implicaţi în ea; renunţaţi la ideea că ea are şi o
parte bună. Singurul efect pozitiv al suferinţei este luciditatea. Deveniţi cât mai
conştienţi.
Cum puteţi renunţa la această asociere? Unu: nu mai vorbiţi niciodată de suferinţa
voastră. De ce vorbiţi atâta de suferinţele voastre? De ce îi plictisiţi pe ceilalţi cu ele? Cui
îi pasă de faptul că suferiţi? Nimănui, dar ca să nu vă jignească, vă tolerează
interminabilele discuţii despre boli şi angoasă. In realitate, abia aşteaptă să scape de
voi, să nu vă mai audă. Nimeni nu doreşte să audă povestea suferinţelor altcuiva, căci
toată lumea este sătulă de propriile sale suferinţe. Cui îi pasă în mod real de suferinţa
voastră? Nu mai vorbiţi despre ea, căci în acest fel nu veţi face decât să reiteraţi aceeaşi
asociere din copilărie.
Nu vă mai plângeţi, căci acesta este doar un mod de a cerşi iubire, compasiune,
afecţiune, milă. Nu vă mai scoateţi suferinţa la mezat. Renunţaţi la această investiţie.
Suferiţi în particular, nu o mai faceţi publică. Transformaţi‐o într‐o tapascharya, într‐o
austeritate, căci este una dintre cele mai utile. Numai sfinţii voştri îşi fac publice
austerităţile. Ei anunţă în gura mare că intenţionează să ţină un post de lungă durată, ca
toată lumea să ştie.
Astfel de oameni sunt copilăroşi. Ei au investit chiar mai mult decât voi: prestigiul
lor depinde de cât de mult suferă, de cât de lung este postul, de cât timp reuşesc să
atragă atenţia ţării sau a întregii lumi asupra lor. Sunt foarte vicleni: se folosesc de
suferinţă pentru a îi exploata pe alţii. De fapt, toată lumea face acelaşi lucru, dar ei îl duc la
paroxism. Renunţaţi la acest exhibiţionism, căci nu vă ajută la nimic.
Suferiţi în particular, astfel încât nimeni să nu ştie că suferiţi. Meditaţi asupra
acestei suferinţe. Nu o mai proiectaţi în afară. Acumulaţi‐o în interior, apoi închideţi
ochii şi meditaţi asupra ei. în acest fel, puntea se va rupe.
La acest lucru se referă Iisus atunci când spune: „Binecuvântat este cel care a suferit,

-9-
căci el a descoperit viaţa ". Folosiţi suferinţa ca tehnică pentru a fi binecuvântaţi.
Suferinţa aparţine domeniului morţii. Luciditatea aparţine domeniului vieţii. Dacă
veţi rupe puntea, veţi şti că ceea ce moare nu vă aparţine dumneavoastră, ci morţii. In
schimb, ceea ce vă aparţine cu adevărat, luciditatea, nu poate muri niciodată, căci
aparţine vieţii. În acest fel, suferinţa poate deveni cheia vieţii.
Iisus a spus:
„Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi; nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci
atunci nu îl veţi găsi".
Toate acestea sunt tehnici: „Priviţi‐l pe cel viu... în orice om există un principiu viu şi
un principiu mort. în orice om se întâlnesc două lumi, o lume a materiei şi o lume a
spiritului, o lume a morţii şi o lume a vieţii. Omul există chiar la frontiera dintre aceste
două lumi. Dacă veţi acorda o atenţie disproporţionat de mare lumii care aparţine
morţii, teama nu vă va părăsi niciodată. Dacă veţi acorda o atenţie sporită centrului,
care aparţine vieţii eterne, teama va dispărea.
Iisus spune: „Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi"... Nu rataţi această ocazie, căci în
momentul morţii vă va fi mult mai dificil să îl căutaţi pe cel viu.
Dacă întreaga viaţă nu aţi fost atent decât la lumea morţii ‐la lumea exterioară,
alcătuită din lucruri, la lumea materiei ‐ vă va fi foarte dificil, practic imposibil, să
descoperiţi lumea vieţii în momentul morţii. Cum aţi putea descoperi această lume
tocmai în acel moment, în care veţi fi paralizaţi de teamă? întreaga viaţă nu aţi privit
decât în exterior. Cum să întoarceţi tocmai acum privirea? Acest lucru nu este posibil
decât dacă l‐ai practicat întreaga viaţă.
Priviţi‐l pe cel viu atât. timp cât trăiţi...
Ori de câte ori prindeţi un moment de linişte, închideţi ochii şi priviţi în interior. în
caz contrar, în momentul morţii veţi fi paralizaţi. Veţi dori să vedeţi viaţa eternă, dar nu
veţi fi capabili, căci nu vă veţi putea întoarce privirea.
...nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci atunci nu îl veţi găsi.
Principiul viu se află în interiorul vostru, dar voi aţi devenit obsedaţi de lumea
exterioară. Această obsesie trebuie să dispară. Pentru aceasta, nu trebuie neapărat să vă
retrageţi într‐o pădure. În douăzecişipatru de ore există cu siguranţă destule momente
pentru a privi în interior. Nu le rataţi! Ori de câte ori vă găsiţi timp, închideţi ochii, chiar
şi pentru un singur moment, şi priviţi în interior, căutându‐l pe cel viu. El se află deja
acolo. Nu aveţi nevoie decât de puţină practică pentru a‐l vedea şi pentru a vă obişnui cu
întunericul din interior. Înteriorul pare întunecat numai pentru că v‐aţi obişnuit cu
lumina de afară.
Când vă veţi obişnui cu lumina interioară, o veţi percepe ca pe o lumină difuză, nu
slabă. Este o lumină tăcută, mângâietoare, care alină, nu o lumină strălucitoare. Este ca
un crepuscul, ca atunci când soarele nu a răsărit încă, dar noaptea aproape că s‐a sfârşit.
Aceasta este ora pe care hinduşii o numesc brahmamuhurta.
De ce i‐au spus ei brahmamuhurta, momentul lui Dumnezeu? Din cauza acestui
fenomen interior: atunci când îţi întorci pentru prima dată privirea către interior,
lumina exterioară dispare, iar întunericul interior nu a dispărut încă. El va dispărea, dar

- 10 -
mai întâi trebuie să te obişnuieşti cu el. Deocamdată este un crepuscul, ceea ce hinduşii
numesc sandhyakal, un moment în care nu este nici lumină, nici întuneric. Ei au numit
acest moment brahmamuhurta, ora lui Dumnezeu. Aşteptaţi şi priviţi. Cât de curând,
ochii voştri se vor obişnui cu noua lumină şi veţi începe să vedeţi.
Nu este o lumină intensă, ci una difuză, căci nu este generată de un soare. Este
lumina voastră naturală, aura interioară. Ori de câte ori prindeţi un moment liber, nu îl
irosiţi. Veţi descoperi că aveţi destule clipe libere. De pildă, înainte de culcare, puteţi
privi în interior; ziua a trecut, lumea morţii nu mai există, urmează să vă odihniţi.
Momentul este ideal pentru a privi în interior. Dimineaţa, imediat după trezire, nu
trebuie să săriţi automat din pat. Aşteptaţi puţin, închideţi ochii şi priviţi în interior. Veţi
descoperi aici o lume tăcută. Odihna de peste noapte vă va ajuta. Veţi fi mai puţin
tensionat, aşa că vă va fi mai uşor să pătrundeţi în interior.
De aceea, toate religiile insistă asupra rugăciunii de dinainte de culcare, dar şi
asupra rugăciunii de dimineaţă, imediat după trezirea din somn. Aceste momente sunt
ideale. Seara, te simţi obosit de lumea exterioară, sătul de ea. Dimineaţa, te simţi odihnit
şi lipsit de tensiuni. în această stare este mult mai uşor să priveşti în interior. De aceea
spune Iisus:
„Priviţi‐lpe cel viu atât timp cât trăiţi; nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci
atunci nu îl veţi găsi".
El însuşi va fi de faţă, dar voi nu îl veţi putea vedea imediat, căci toată viaţa v‐aţi
ocupat cu alte lucruri.
Ei au văzut un samaritean ducând un miel în drum spre Iudeea. Iisus le‐a spus
discipolilor săi:
„De ce duce cu el acest om un miel? "
Discipolii i‐au răspuns: „ Ca să‐l ucidă şi să‐l mănânce ".
El le‐a spus: „Atât timp cât este viu, nu îl va mânca, ci doar după ce îl va ucide, iar
mielul va deveni un cadavru".
Discipolii: „Altminteri, nu ar putea să‐l mănânce".
El le‐a spus: „ Şi voi ar trebui să vă căutaţi un loc de odihnă, dacă nu doriţi să deveniţi
nişte cadavre şi să fiţi mâncaţi".
Mai devreme sau mai târziu, corpul vostru va ajunge hrană pentru viermi, pentru
păsări. El nu este altceva decât hrană. Nici nu ar putea fi altceva, căci provine el însuşi
din hrană. Dacă omul renunţă să mai mănânce, corpul său începe să dispară. în
perioadele de post negru, el slăbeşte câte un kilogram pe zi. Unde dispar acestea?
Corpul este un produs secundar al alimentaţiei. De aceea, atunci când moare, lumea
exterioară îl va folosi în acelaşi scop: viermii pământului se vor hrăni cu el, la fel şi
păsările cerului. Acest gând creează o senzaţie de disconfort, de teamă. De aceea,
oamenii din întreaga lume au inventat tot felul de mijloace pentru a nu fi mâncaţi după
moarte. Dar este o copilărie!
Hinduşii ard trupurile celor morţi pentru a evita ca acestea să fie consumate de alte
animale. Musulmanii îşi îngroapă morţii în sicrie, pe care le aşează în morminte special
amenajate, numai pentru a le proteja. Creştinii procedează la fel. Singuri zoroastrienii
acceptă ideea că trupul lor va ajunge hrană pentru viermi. Ei au adoptat viziunea cea

- 11 -
mai naturală şi cea mai ştiinţifică, întrucât nu este normal să distrugi hrana. Omul
mănâncă toată viaţa carne, fructe şi legume, şi când ajunge la o sută de kilograme
acceptă ca trupul să îi fie distrus. Acest comportament denotă o lipsă acută de
recunoştinţă faţă de lume. Corpul ar trebui înapoiat lumii hranei ‐căci asta şi este, un
aliment!
De ce ar fi incinerarea cadavrului mai bună decât consumarea lui de către viermi şi de
către păsări sau animale? La urma urmei, în stomacul acestora acţionează acelaşi
principiu al focului. Acesta este un foc natural, organic, şi în plus, va potoli foamea
cuiva.
Singurii oameni care au adoptat o atitudine naturală faţă de corpul decedat sunt
indienii parsee, dar chiar şi ei încep să se simtă la ora actuală tulburaţi, căci toată lumea
le spune: „Este greşit! Să‐ţi laşi tatăl, mama, pe câmp... Ce fel de oameni sunteţi voi?
Sunteţi foarte cruzi!" Dar să arunci un corp în foc nu este un act de cruzime? Sau să‐l
îngropi în măruntaiele pământului? Cel puţin, indienii parsee sunt ecologici; ei închid un
cerc. Hinduşii, musulmanii şi creştinii sunt mai puţin ecologici. Ei întrerup cercul, şi acest
lucru nu este deloc corect.
Iisus spune: „Dacă nu îl veţi realiza pe cel viu, pe cel interior, pe cel conştient, veţi
sfârşi ca nişte cadavre ‐ veţi fi mâncaţi, asta‐i tot". întreaga voastră viaţă a fost în zadar.
Aţi muncit toată viaţa pentru a mânca şi aţi sfârşit fiind mâncaţi. Cam la atât se rezumă
viaţa voastră. Este un fel de poveste spusă de un idiot, plin de furie şi de contradicţii,
din care nu poţi să înţelegi nimic. Ce poate fi mai absurd decât să te lupţi întreaga viaţă
ca să mănânci, iar în final să sfârşeşti prin a fi mâncat tu însuţi?
Iisus spune: „înainte de a muri şi de a fi mâncaţi, urmăriţi să realizaţi principiul
care nu se naşte din hrană". Ar mai fi un lucru de precizat.
Toate religiile lumii au insistat asupra postului. De ce? Deoarece atunci când
posteşti luciditatea devine mai vie, căci ea nu face parte integrantă din materie.
Mâncarea este un fel de somnifer; ea creează o stare de somnolenţă. Distruge
luciditatea. Ori de câte ori mănânci prea mult, ţi se face somn. Este aproape la fel ca
alcoolul. Atunci când posteşti, îţi este greu să adormi, chiar şi noaptea, şi nu din cauza
foamei, ci a intensificării lucidităţii.
În cazul celor care ţin un post prelungit, după a treia, a patra sau a cincia zi senzaţia
de foame dispare. Corpul nu are o memorie foarte bună. După trei, patrii sau cinci zile
el uită să mai insiste că îi este foame. De altfel, el este înzestrat cu un mecanism de
urgenţă. Dacă nu îşi primeşte cota zilnică timp de trei, patru sau cinci zile, el începe să
îşi consume propria grăsime, depozitele sale de rezervă, iar apoi şi propria carne.
Orice om sănătos acumulează grăsime pentru cel puţin trei luni; acesta este
depozitul de rezervă al corpului. Dacă vede că nu mai primeşte mâncare, acesta începe
să îşi devoreze propria grăsime. Conştiinţa nu este deloc implicată în acest proces.
Omul nu mai este nevoit să muncească pentru a‐şi obţine hrana, deci nu se mai simte
obosit şi nu mai este nevoit să‐şi hrănească trupul. Procesul de digestie a hranei
necesită o mare cantitate de energie. De aceea, imediat după masă, capul se simte
adormit, căci energia cu care lucra şi pe care o folosea pe post de conştiinţă este
solicitată de stomac, care are nevoie de ea ca forţă digestivă. Energia îşi schimbă

- 12 -
imediat traseul.
De aceea, oamenii care mănâncă prea mult nu pot medita bine. Acest lucru este
imposibil! Ei pot dormi bine, dar nu pot fi foarte lucizi. Aceşti oameni nu înseamnă
altceva decât hrană, aşa că vor fi mâncaţi la rândul lor. întreaga lor viaţă se rezumă la un
circuit al hranei. Toate religiile ştiu că dacă omul posteşte, luciditatea sa se amplifică,
căci energia digestiei este eliberată. Când corpul nu are ce să asimileze şi ce să elimine,
orice activitate a sa încetează. Uzina sa îşi închide porţile şi întreaga energie de care
dispune devine disponibilă pentru minte. Ea se transformă în luciditate. De aceea este
atât de dificil să dormi atunci când posteşti.
Dacă omul posteşte o perioadă îndelungată, timp de douăzeci, treizeci sau patruzeci
de zile, somnul său capătă o calitate diferită: corpul adoarme, dar mintea rămâne lucidă.
Aşa se explică cuvintele pe care i le‐a adresat Krishna lui Arjuna: „Când toată lumea
doarme, yoghinul rămâne treaz", sau cele ale lui Buddha: „Eu nu dorm nici atunci când
sunt adormit ‐ numai corpul meu doarme". Când Mahavira dormea, el nu făcea nici cea
mai mică mişcare. Corpul său rămânea neclintit; nu se întorcea de pe o parte pe alta,
căci Mahavira nu îşi pierdea nicio clipă luciditatea. De altfel, el spunea: „întoarcerea de
pe o parte pe alta nu este recomandabilă, căci ai putea strivi o insectă (obişnuia să
doarmă pe podea sau sub un copac), ai putea comite un act violent, chiar dacă
inconştient". De aceea, el rămânea în aceeaşi postură întreaga noapte. Acest lucru nu
poate fi făcut decât dacă eşti perfect conştient în timp ce dormi.
Atunci când devii conştient, realizezi o dimensiune complet diferită a fiinţei.
Lumea vizibilă aparţine morţii, iar cea invizibilă aparţine vieţii, sau nemuririi.
Şi voi ar trebui să vă căutaţi un loc de odihnă... ‐ o stare de linişte, de odihnă, de
tăcere, de echilibru, în care să puteţi deveni conştienţi de cel viu ‐ dacă nu doriţi să
deveniţi nişte cadavre şi să fiţi mâncaţi.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi",
Exact aceleaşi cuvinte apar şi în Upanişade. Acestea afirmă că există două păsări
într‐un copac: una care stă pe o creangă inferioară şi alta care stă pe o creangă
superioară. Pasărea de pe creanga inferioară gândeşte, îşi face griji, are dorinţe, cereri,
acumulează, se luptă, concurează; ea rămâne tot timpul tensionată, în angoasă, sare de
pe o ramură pe alta, se află tot timpul în mişcare, nu se odihneşte niciodată. Cealaltă
pasăre se odihneşte tot timpul. Este atât de tăcută de parcă nu ar exista deloc. Nu are
dorinţe. Nu visează. Nu are nevoi de împlinit. Nu are unde să se ducă. Ea a ajuns deja la
destinaţie. De aceea, nu face decât să stea, bucurându‐se şi privind pasărea de pe
creanga inferioară.
Acestea sunt cele două dimensiuni ale fiecărui om. El este copacul. Partea
inferioară a acestuia este întotdeauna tulburată. Ea se referă la corp, care este
întotdeauna agitat. El are tot felul de nevoi şi dorinţe, datorită cărora uită de sine, căci
se identifică cu ele. Pe o ramură din vârful copacului se odihneşte cealaltă pasăre.
Aceasta este un martor; ea nu face altceva decât să privească pasărea agitată de sub ea,
care nu‐şi găseşte nicio clipă locul, fiind mânată când ici, când colo, de angoasa,
anxietatea, mânia, dorinţa ei de a face sex. Ea se află într‐o activitate perpetuă, în timp
ce cealaltă pasăre nu face decât să asiste la agitaţia ei, să o privească precum un

- 13 -
 spectator. Voi sunteţi acel copac.
Iisus vorbeşte de acelaşi luciii, dar foloseşte un simbol diferit:
Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi. Voi sunteţi patul. Pe el se
odihnesc doi oameni: unul va muri, iar altul va trăi.
Problema este: cui îi veţi acorda atenţia voastră? De care din cei doi oameni doriţi să vă
apropiaţi? Către cine vă veţi direcţiona energia? Care dintre ei va deveni ţelul vostru?
Marea majoritate a oamenilor îl aleg drept ideal, drept obiectiv al atenţiei lor, pe
omul care moare. De aceea vă aflaţi tot timpul într‐o stare de anxietate, căci vă
construiţi casa pe un sol nisipos. Ea va cădea cu siguranţă, chiar înainte de a o termina,
şi se va transforma într‐o ruină. Voi tremuraţi tot timpul, căci vă semnaţi pe apă. înainte
de a termina, semnătura voastră dispare. Anxietatea voastră se datorează faptului că
sunteţi preocupaţi de lumea morţii; faptului că nu priviţi către lumea vieţii. Pe fiecare pat
se odihnesc doi oameni: unul este aproape mort, celălalt este viu, căci nu îşi risipeşte
deloc energia. El este doar un martor.
Acordaţi mai multă atenţie martorului, orientaţi‐vă din ce în ce mai mult către el.
Asta înseamnă transformarea. Ea nu se referă la un hindus care se converteşte într‐un
creştin, sau invers. Aceasta este o prostie, o simplă schimbare a etichetelor. Nimic nu se
schimbă în profunzime, căci omul interior rămâne acelaşi. Transformarea se referă la
schimbarea obiectului atenţiei: de la lumea morţii către lumea vieţii. Ea reprezintă o
schimbare a direcţiei: dacă vă veţi orienta atenţia către martor, dacă vă veţi identifica cu
el, veţi înţelege că există în fiinţa voastră o parte care va muri. Acest lucru nu vă va
tulbura însă deloc, căci cel cu care vă identificaţi acum nu poate muri, aşa că nu aveţi de
ce să vă temeţi.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi".
Nu depinde decât de voi: dacă doriţi să rămâneţi în angoasă, nu‐i acordaţi niciodată
atenţie celui viu. Rămâneţi la periferie; nu priviţi în interior. Dacă doriţi însă odihna,
pacea eternă, deschiderea porţilor cerului, atunci priviţi în interior. Procesul nu este
deloc uşor, căci este foarte subtil. Orice punct de frontieră în care se întâlnesc lumea
vizibilă şi cea invizibilă, materia şi spiritul, este extrem de subtil. Materia poate fi văzută,
dar spiritul nu. îţi poţi da seama unde se sfârşeşte lumea vizibilă, dar nu o poţi vedea pe
cea invizibilă.
Ce este de făcut în aceste condiţii? Rămâneţi la hotarul dintre vizibil şi invizibil, dar nu
priviţi către lumea vizibilă; priviţi în direcţia opusă. Treptat, veţi începe să simţiţi lumea
invizibilă. Aceasta nu poate fi văzută, dar poate fi înţeleasă, poate fi simţită. Este la fel ca
o briză: atunci când vine, o poţi simţi, dar nu o poţi vedea. Este la fel ca şi cerul: este
prezent, dar nu poţi spune unde, nu poţi arăta către el, nu îl poţi atinge.
Rămâneţi la hotarul lumii vizibile, dar priviţi în direcţia opusă. La acest lucru se
referă meditaţia. Ori de câte ori prindeţi un moment de linişte, închideţi ochii şi lăsaţi în
urmă lumea mortii şi afacerile ei. Uitaţi de societate, de birou, de soţie şi de copii. Lăsaţi‐
i în spate. Prima dată, nu veţi simţi nimic în interior.
Hume a scris: „Mulţi oameni susţin că se pot interioriza, că pot privi în interiorul
lor. Personal, eu nu găsesc nimic acolo ‐ doar gânduri, dorinţe, vise, care se agită tot
timpul. Este un fel de haos". La fel veţi simţi şi voi prima dată. Dacă vă veţi grăbi însă să

- 14 -
trageţi concluzia că în interior nu există nimic valoros, doar acest haos, atunci veţi rata
întreaga experienţă.
La început, ochii nu pot vedea decât haosul, căci sunt obişnuiţi cu el. Rămâneţi aşa
şi contemplaţi visele care vă trec prin minte, la fel ca norii de pe cer. Din când în când,
între doi nori, veţi putea întrezări albastrul cerului. Nu vă grăbiţi. Se spune că cine se
grăbeşte, ratează totul.
Există o afirmaţie zen care spune: „Grăbeşte‐te încet". Ea surprinde perfect esenţa
lucrurilor. Grăbiţi‐vă, căci veţi muri, dar atunci când vă aflaţi în interior luaţi‐o încet,
căci altfel veţi rata experienţa. Veţi trage prematur concluzia că acolo nu se află nimic,
pentru că ochii voştri nu s‐au obişnuit cu semiîntunericul de aici. Nu vă grăbiţi cu
concluziile.
Grăbiţi‐vă încet. Aşteptaţi! Pătrundeţi în interior şi aşteptaţi. încetul cu încetul, lumea
invizibilă va începe să se deschidă în faţa ochilor voştri spirituali. Vă veţi obişnui cu
lumina din ea, îi veţi putea asculta armonia. Tăcerea cântă propria sa muzică. Aceasta se
aude în permanenţă, dar este atât de tăcută, încât pentru a o auzi ai nevoie de urechi
foarte bine antrenate. Această muzică nu este zgomotoasă, ci seamănă cu tăcerea.
Sunetul interior seamănă cu tăcerea; forma interioară seamănă cu spaţiul. Acolo nu
există timp şi spaţiu, iar voi nu cunoaşteţi altceva decât timpul şi spaţiul. Un obiect nu
poate exista decât în spaţiu; un eveniment nu se poate produce decât în timp, iar mai
nou, oamenii de ştiinţă afirmă că aceste două concepte nu sunt diferite, ci reprezintă
acelaşi lucru. Nici chiar timpul nu reprezintă decât a patra dimensiune a spaţiului.
Voi nu cunoaşteţi decât timpul şi spaţiul, lumea lucrurilor şi a evenimentelor. Nu
cunoaşteţi lumea sinelui‐martor. Acesta transcende cele două dimensiuni: timpul şi
spaţiul. În lumea sa, durata nu este legată de timp, iar spaţiul nu are înălţime, lungime şi
lăţime. Este o lume complet diferită. Perceperea ei necesită răbdare. De aceea, nu fiţi
nerăbdători, căci nerăbdarea este cel mai mare obstacol. Am ajuns la concluzia că atunci
când oamenii încep să se orienteze către lumea interioară, nerăbdarea devine cel mai
mare obstacol în calea realizării. Este nevoie de o răbdare infinită. Miracolul se poate
petrece oricând, dar este nevoie de o răbdare infinită.
Dacă nu vă veţi cultiva această răbdare, este posibil ca miracolul să nu se producă
vieţi la rând, căci nerăbdarea se opune prin excelenţă liniştii de care vorbeşte Iisus.
Simpla aşteptare interioară reprezintă o tulburare a acestei linişti. Dacă te gândeşti că
se va întâmpla ceva extraordinar, ceva ieşit din comun, atunci nu se va întâmpla nimic.
Evitaţi aşteptările, căci ele aparţin lumii morţii, a timpului şi spaţiului.
în lumea interioară nu există ţeluri. Singura cale prin care poţi pătrunde în ea este
răbdarea infinită. Iisus a spus la un moment dat: „Priviţi şi aveţi răbdare". într‐o bună zi,
când te vei aştepta mai puţin, vei atinge iluminarea. Când rezonanţa se va produce, când
sufletul tău va fi pregătit, te vei trezi. Întunericul va dispărea, iar tu te vei umple de viaţa
eternă.
Destul pentru astăzi.

- 15 -