1 din 16

OSHO
RAJNEESH
SĂMÂNŢA DE MUŞTAR
Vol. 1 – Cap 14

▫ Capitolul 14 ▫
GRĂBEŞTE-TE ÎNCET ▫
Cel de‐al paisprezecelea aforism sună astfel:
Iisus a spus:
„Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa.
Iisus a spus:
„Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi: nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci atunci
nu îl veţi găsi”.
Ei au văzut un samaritean ducând un miel în drum spre Iudeea. Iisus le‐a spus
discipolilor săi:
„De ce duce cu el acest om un miel?”
Discipolii i‐au răspuns: „Ca să‐l ucidă şi să‐l mănânce”.
El le‐a spus: „Atât timp cât este viu, nu îl va mânca, ci doar după ce îl va ucide, iar
mielul va deveni un cadavru”.
Discipolii: „Altminteri, nu ar putea să‐l mănânce”.

2 din 16
 El le‐a spus: „Şi voi ar trebui să vă căutaţi un loc de odihnă, dacă nu doriţi să deveniţi
nişte cadavre şi să fiţi mâncaţi”.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi”.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s‐au întrebat de ce există atâta suferinţă în viaţă.
Dacă Dumnezeu este tatăl nostru, al tuturor, de ce există atâta suferinţă în viaţă?
Dacă Dumnezeu este iubire şi compasiune de ce suferă atât de mult existenţa? Până acum,
nimeni nu a reuşit să dea un răspuns satisfăcător la această întrebare. Dacă veţi înţelege însă
aceste cuvinte ale lui Iisus, veţi înţelege şi răspunsul la ea. Omul suferă pentru că nu există altă
cale de a se maturiza, de a creşte. Suferinţa este singura sa şansă de a deveni mai conştient. Iar
conştiinţa reprezintă cheia mântuirii.
Studiaţi‐vă propria viaţă: ori de câte ori vă simţiţi confortabil, fără probleme, ori de câte
ori sunteţi fericiţi, luciditatea voastră dispare. Continuaţi să trăiţi într‐un fel de somn, de hipnoză,
ca şi cum aţi fi somnambuli. Faceţi tot felul de lucruri, dar parcă v‐aţi afla într‐o transă. În
absenţa suferinţei, religia dispare din viaţa omului. El nu se mai duce la templu, căci acesta îşi
pierde orice semnificaţie pentru el. Nu se mai roagă la Dumnezeu. De ce am face‐o?
Ori de câte ori suferă, omul se grăbeşte să ajungă la templu. El îşi îndreaptă ochii către
Dumnezeu, iar palmele i se unesc în mod natural în rugăciune. Există ceva ascuns în interiorul
suferinţei care îi face pe oameni mai conştienţi de ei înşişi şi de scopul lor în această viaţă. Orice
moment de suferinţă este dublat de o luciditate foarte intensă.
În această lume nu există nimic lipsit de semnificaţie. Ea reprezintă un cosmos, nu un
haos, chiar dacă noi nu înţelegem întotdeauna acest lucru, căci nu cunoaştem decât nişte
fragmente din ea. Noi nu cunoaştem ansamblul lucrurilor. Experienţa noastră de viaţă se rezuma
la citirea unei pagini dintr‐un roman. Nimic nu pare să capete sens, căci nu am apucat încă să
cunoaştem întreaga poveste. Când vom cunoaşte totul, această pagină va căpăta sens.
Ce înseamnă semnificaţia? Aceasta se referă la relaţia fragmentului cu totalitatea.
Un nebun care vorbeşte singur pe stradă este incoerent. Cuvintele sale sunt lipsite de
semnificaţie, căci nu reprezintă decât fragmente. În el nu mai există un individ, o unitate centrală
care să dea sens cuvintelor sale. Ele nu fac parte dintr‐un tot unitar; de aceea, sunt atât de
incoerente. Un om normal ar putea rosti exact aceleaşi cuvinte, vorbind cu altcineva, iar ele ar
căpăta sens. De ce? Cuvintele sunt identice, frazele şi gesturile la fel, şi totuşi despre un om
spunem că este nebun, iar despre celălalt că este normal. De ce?
Pentru că pe cel din urmă îl ascultă cineva. Cuvintele sale nu mai par fragmentare, ci se
integrează într‐un ansamblu, într‐un tot unitar.
Dacă tăiem o bucată dintr‐o pictură de Picasso, aceasta îşi pierde orice semnificaţie.
Ea nu mai reprezintă decât un fragment şi orice fragment este mort. Dacă o integrăm
înapoi în pictură, ea îşi recapătă brusc semnificaţia, căci devine parte integrantă dintr-un tot
unitar. Orice fragment îşi recapătă semnificaţia dacă este integrat în ansamblul din care face
parte. Omul modern şi‐a pierdut această semnificaţie de când a început să‐l conteste pe
Dumnezeu, sau de când a uitat de el. Fără Dumnezeu, omul nu poate avea nici o semnificaţie,
căci Dumnezeu înseamnă totalitatea, iar omul reprezintă doar un fragment din aceasta. El este
doar un vers dintr‐un poem. În sine, nu înseamnă decât nişte vorbe fără noimă. Ele capătă însă un
sens în ansamblul poemului, în relaţie cu acesta. Nu uitaţi acest lucru.
Asta îmi aminteşte de un vis pe care l‐a avut Bertrand Russell. Acest filosof a fost un
ateu. Nu a crezut niciodată în Dumnezeu. Nu a descoperit niciodată o semnificaţie profundă, care

3 din 16
să includă totalitatea. El povesteşte într‐o carte următorul vis pe care l‐a avut: într‐o noapte, a
auzit pe cineva bătându‐i la uşă. S‐a dus să deschidă uşa şi l‐a găsit în pragul ei pe bătrânul
Dumnezeu. Nu‐i venea să îşi creadă ochilor, căci nu a crezut niciodată în acesta. Chiar şi în vis
şi‐a adus aminte că el nu crede în Dumnezeu. Dar bătrânul părea atât de abandonat, atât de uitat
de lume, cu hainele sale ponosite, acoperit de praf ‐ părea atât de demodat, de şters, ca un fel de
pictură neclară din care nu mai distingi mare lucru – încât lui Russell i s‐a făcut milă de el. Pentru
a‐l mai înveseli, i‐a spus: „Intră!” Apoi l‐a bătut pe umăr şi l‐a îmbărbătat: „Haide, înseninează‐
te!” După care s‐a trezit subit şi visul s‐a destrămat.
Aceasta este starea omului modern: pentru el, Dumnezeu s‐a demodat. În cel mai bun caz,
îi stârneşte mila. El încearcă să‐l mai îmbărbăteze niţel, dar nu‐i acordă prea mare atenţie ‐ este
doar o relicvă a trecutului, complet depăşită, uzată moral, ponosită, o vechitură. Ori a murit, ori
se află pe patul de moarte. Dar dacă totalitatea a murit, cum ar putea supravieţui fragmentul?
Dacă totalitatea s‐a învechit, cum şi‐ar putea păstra prospeţimea partea? Dacă bătrânul copac a
murit, nici o frunză nu mai poate trăi. Este o prostie să crezi altceva.
Dacă Dumnezeu a murit, omul nu mai poate trăi. El este deja pe patul de moarte, bolnav,
căci fără totalitate fragmentul îşi pierde semnificaţia. Atunci când este fericit, sau mai bine zis
când trăieşte un crâmpei de fericire ‐ căci voi nu ştiţi ce este fericirea ‐ când se simte bine,
netulburat, confortabil, omul crede că este el însuşi o totalitate, iar această viziune este profund
greşită. În schimb, când suferă, el îşi dă brusc seama că nu reprezintă deloc o totalitate. El
realizează că ceva nu este în regulă, că are nevoie de o transformare. Aceasta este semnificaţia
suferinţei.
Suferinţa conferă luciditate, sentimentul că trebuie să faci ceva, să te transformi, să te
reînnoieşti, să renaşti. Aşa cum sunteţi acum, voi vă aflaţi în suferinţă, aşa că trebuie să faceţi
ceva. Iisus a spus:
„Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa”. Cât sună de paradoxal, de
absurd! Iisus spune: „Binecuvântat este cel care a suferit…”. De regulă, noi îi considerăm
binecuvântaţi pe cei care nu au suferit niciodată. Aţi văzut însă vreodată pe cineva care nu a
suferit niciodată? Chiar dacă aţi întâlni un asemenea om, aţi descoperi că este absolut imatur,
juvenil, copilăros, fără profunzime, fără luciditate ‐ de fapt, un idiot! Nu cred că aţi mai spune
atunci că este binecuvântat.
Numai omul care nu a încercat să trăiască niciodată, care a evitat viaţa, poate rămâne în
afara suferinţei. Aşa se explică de ce în familiile bogate nu se nasc decât idioţi, căci părinţii îi
protejează prea mult. Această protecţie excesivă nu îi apără pe aceştia de moarte, ci de viaţă. De
fapt, chiar aceasta este problema: dacă vrei să protejezi pe cineva împotriva morţii, va trebui să‐l
protejezi împotriva vieţii, căci viaţa conduce la moarte. Dacă doreşti să nu mori, trebuie să nu
trăieşti; este o logică simplă. Dacă te temi de moarte, taie toate legăturile cu viaţa. În acest fel,
poţi vegeta la infinit.
Iisus nu consideră că o viaţă vegetativă este binecuvântată. Trebuie să fii absurd să crezi
aşa ceva. Nu există nenorocire mai mare care i se poate întâmpla omului, căci în acest fel el nu va
mai creşte niciodată, nu se va mai putea maturiza. Nu va mai putea atinge nivelele superioare de
conştiinţă, căci acestea nu devin manifeste decât dacă omul face faţă provocărilor pe nivelele
inferioare. Suferinţa nu este altceva decât o provocare. Ori de câte ori apare o problemă, eşti
provocat să îi faci faţă. Numai aşa poţi creşte. Mai multă insecuritate înseamnă mai multă creştere
interioară; mai multă securitate înseamnă mai puţină creştere. Dacă totul este sigur în jur, poţi
considera că ai ajuns deja în sicriu, că nu mai eşti viu. Viaţa există în mijlocul pericolului, atunci

4 din 16
când ai oricând posibilitatea de a te rătăci. Un om care se rătăceşte se poate întoarce oricând
înapoi. Un om care cade se poate ridica şi poate merge mai departe.
Napoleon a fost învins. El a scris în jurnalul său o frază frumoasă. Uneori, chiar şi nebunii
au sclipiri de geniu. El a scris: „Am pierdut o bătălie, dar nu războiul”. Cine doreşte să câştige
războiul trebuie să piardă foarte multe bătălii. Cine doreşte să nu piardă nici o bătălie nu va intra
niciodată în război.
Nici un eşec nu este suprem; el poate fi transcens, iar succesul mai poate fi încă atins.
Data viitoare nu vei mai comite aceeaşi greşeală, aşa că nu va mai fi necesar să suferi.
Un om înţelept suferă la fel de mult ca un om ignorant, dar într‐o manieră diferită. El
comite tot atâtea greşeli ‐ poate chiar mai multe ca un om prost, dar nu comite niciodată aceeaşi
greşeală de două ori. Aceasta este unica diferenţă: cantitatea poate fi chiar mai mare, dar calitatea
greşelilor este diferită. Un idiot nu comite prea multe greşeli, dar le repetă la infinit. Uneori, el nu
comite nici o greşeală, căci nu face absolut nimic. Nu poţi comite greşeli decât atunci când
acţionezi. Atunci când cauţi, când mergi pe cărare, te poţi oricând rătăci. Dacă nu faci decât să
stai acasă, cum te‐ai putea rătăci?
Dacă nu faci nimic, nu vei comite nici o greşeală, dar nici nu vei mai exista. Practic, vei
vegeta, vei putrezi şi vei muri. Nu ar trebui să vă temeţi de greşeli. Tot ce trebuie să faceţi este să
evitaţi să le repetaţi a doua oară. De ce repetă omul aceleaşi greşeli?
Pentru că el nu învaţă nimic din ele. Din cauza lipsei de luciditate, el repetă aceleaşi
greşeli la infinit, mişcându‐se într‐un fel de cerc. De aceea hinduşii au numit această lume
samsara.
Samsara înseamnă roată. Voi repetaţi la infinit aceleaşi greşeli, Circumstanţele exterioare
diferă, dar greşelile sunt aceleaşi din punct de vedere calitativ. Ce arată acest lucru? El arată că nu
sunteţi lucizi. Altminteri, de ce aţi repeta de două ori aceeaşi greşeală. Puteţi comite oricând o
altă greşeală, căci numai aşa veţi continuu să învăţaţi.
Nimeni nu poate învăţa ceva fără să facă greşeli. Desigur, orice greşeală trebuie plătită
printr‐o suferinţă. Implicit, nimeni nu poate învăţa fără să sufere. Hinduşii au afirmat
dintotdeauna că omul este nevoit să renască mereu şi mereu din cauză că nu se maturizează.
Numai un om perfect matur poate transcende această lumii Cei care rămân imaturi trebuie
să cadă mereu şi mereu în această groapă, până când vor învăţa. Iar învăţarea nu se poate face
decât pe calea cea grea; nu există o scurtătură. Calea cea grea este cea care presupune trecerea
prin suferinţă. De aceea, nu vă mai protejaţi de suferinţă; dimpotrivă, pătrundeţi cât mai adânc cu
putinţă în interiorul ei. Acceptaţi provocarea; ieşiţi‐i în întâmpinare, căci ea vă va ajuta să
creşteţi! Încercaţi să o transcendeţi, să treceţi dincolo de ea. Nu vă temeţi de suferinţă; când
începi să te temi, ai murit deja. De aceea spune Iisus: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci
el a descoperit viaţa”. Cine suferă, devine conştient iar luciditatea este cheia care deschide
templul vieţii. Cu cât eşti mai lucid, cu atât devii mai conştient.
Care este diferenţa dintre voi şi un copac? Copacul este frumos, dar nu se află mai presus
decât omul, căci este complet inconştient. O piatră este inferioară unui copac, căci este mai
inconştientă decât el. Chiar şi piatra suferă, dar ea nu este conştientă de acest lucru. Şi copacul
suferă, dar într‐o manieră inconştientă. Dacă şi suferinţa voastră rămâne inconştientă, atunci care
mai este diferenţa dintre voi şi copac?
Voi aveţi trupuri de oameni, dar nu v‐aţi ridicat încă pe nivelul umanităţii. Care este
esenţa unui om? Conştiinţa. Aici este toata frumuseţea acestui mecanism, căci atunci când eşti

5 din 16
conştient, suferinţa dispare.
Suferinţa atrage după sine luciditatea, iar dacă devii din ce în ce mai conştient, suferinţa
dispare. Este important să înţelegeţi acest lucru: dacă te doare capul, devii conştient de faptul că
ai un cap. Altminteri, nimeni nu este conştient de capul său. Omul nu devine conştient de o parte
a trupului său decât dacă aceasta îl doare.
În limba sanscrită există un cuvânt foarte frumos pentru suferinţă: vedant. Acesta are două
semnificaţii: pe de o parte, de suferinţă, iar pe de altă parte, de cunoaştere. Vedant provine din
aceeaşi rădăcină ca şi veda.
Veda înseamnă sursa cunoaşterii. Cei care au creat acest cuvânt şi‐au dat cu siguranţă
seama că suferinţa înseamnă cunoaştere. De aceea, ei au folosit aceeaşi rădăcină pentru ambele
cuvinte.
Atunci când suferi, devii imediat conştient. Nu poţi fi conştient de faptul că ai un stomac
decât dacă acesta începe să te doară. El există şi înainte, dar nu în conştiinţa ta.
De aceea, ştiinţa medicală, în special Ayurveda, defineşte starea de sănătate ca o absenţă a
corpului. Dacă nu ştii nimic de corp, înseamnă că eşti sănătos. Dacă ştii de existenţa corpului,
înseamnă că suferi de ceva, căci suferinţa nu apare decât dacă ceva nu este în regulă. Un şofer nu
devine conştient de motorul maşinii sale decât atunci când aude un zgomot suspect. Dacă motorul
toarce lin, şoferul nu se gândeşte nici o clipă la el. Un simplu zgomot este suficient pentru a‐ţi da
seama că ceva nu este în regulă. Acestea sunt singurele momente în care omul devine conştient.
Cu cât devii mai conştient, cu atât mai puţin te implici în ceea ce nu este în regulă.
Apare astfel un al doilea fenomen: eşti conştient de existenţa bolii, a disconfortului, a
suferinţei, dar ştii că nu eşti una cu ea, că ea se află doar la periferie. Luciditatea există în centru,
iar suferinţa la periferie. Este ca şi cum suferinţa i‐ar aparţine altcuiva. Nu te mai identifici cu ea.
Cel care suferă este corpul; tu nu eşti decât conştient. Corpul devine un simplu obiect, iar tu devii
un subiect. Între obiect şi subiect se creează un decalaj.
În starea de luciditate, toate punţile se rup şi decalajul devine foarte evident. Atunci, poţi
vedea că trupul suferă, dar identificarea se rupe iar; aceasta este cheia către viaţă.
Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viaţa.
Iisus pe cruce este doar un simbol al suferinţei finale, al suferinţei absolute, al apogeului
suferinţei. În ultimul moment, chiar şi credinţa lui Iisus s‐a clătinat o clipă.
Suferinţa sa era prea mare. Nu era vorba de o suferinţă obişnuită, de o durere corporală, ci
de o angoasă de natură profund psihologică. Subit, el a început să se îndoiască: „Oare m‐a
abandonat Dumnezeu? De ce mi se întâmplă tocmai mie acest lucru? Eu nu am făcut nimic rău.
De ce trebuie să fiu atunci crucificat?” Şi el i‐a pus această întrebare lui Dumnezeu: „De ce?”
Trebuie să fi fost un moment de angoasă foarte profundă dacă până şi temelia credinţei
sale s‐a zdruncinat. Durerea sa e prea mare. Umilinţa era deplină. Oamenii pentru care s‐a născut,
pentru care a lucrat, pe care i‐a servit, pe care i‐a vindecat ‐ erau chiar cei care îl ucideau, şi încă
fără nici un motiv. De aceea, el l‐a întrebat pe Dumnezeu: „De ce? De ce mi se întâmplă tocmai
mie?” Subit, a înţeles de ce, căci în momentul crucificării a atins luciditatea absolută.
Întotdeauna am fost de părere că înainte de acest moment el nu a fost decât Iisus; abia
după aceea a devenit el Christos. Acesta a fost momentul în care s‐a produs transformarea sa
deplină. Înainte nu făcea decât să se apropie din ce în ce mai tare de ţelul final, dar saltul final s‐a
produs atunci: Iisus a dispărut şi în locul lui a apărui Christos. În fiinţa lui s‐a produs o
transmutaţie.

6 din 16
 Ce s‐a întâmplat? El s‐a întrebat: „De ce mi se întâmplă această suferinţă? M‐ai
abandonat? Ai uitat de mine?” Dar imediat a adăugat: „Facă‐se voia ta!” El şi‐a acceptat soarta.
„De ce” însemna o respingere, căci orice întrebare înseamnă o îndoială. El a înţeles însă adevărul
şi a adăugat: „Accept acest destin. Facă‐se voia ta, nu a mea, căci voia mea este greşită”. Apoi s‐a
relaxat. Aceasta a fost abandonarea supremă. În momentul morţii, el şi-a acceptat moartea. Prin
acea acceptare, viaţa sa a devenit eternă; a găsit cheia. De aceea a spus el: „Binecuvântat este cel
care a suferit, căci el a descoperit viaţa”.
Atunci când suferiţi, nu vă mai plângeţi, nu mai creaţi în jurul suferinţei voastre o stare de
angoasă. Limitaţi‐vă să vă priviţi suferinţa în faţă, din toate unghiurile posibile.
Transformaţi‐o într‐o meditaţie şi vedeţi ce se întâmplă. În acest fel, energia care a luat
forma suferinţei, a bolii, se va transforma. Calitatea ei se schimbă. Ea se va transforma în
luciditate, căci în interiorul fiinţei nu există două energii, ci una singură. Dacă ia forma sexului,
ea poate fi transformată în iubire. Chiar şi iubirea poate fi transformată, într‐o ipostază încă şi mai
înaltă: în rugăciune. Chiar şi rugăciunea poate fi transformată: în conştiinţă pură, dar energia
rămâne aceeaşi.
Suferinţa înseamnă o risipire inutilă a energiei, o scurgere. De aceea, atunci când suferiţi,
scuturaţi‐vă: închideţi ochii şi priviţi suferinţa în faţă. Indiferent dacă este de natură fizică,
mentală, existenţială, transformaţi‐o într‐o meditaţie. Priviţi‐o ca pe un obiect.
Dacă vă veţi privi suferinţa ca pe un obiect, vă veţi desprinde de ea, nu vă veţi mai
identifica cu ea. Puntea se va rupe. În acest fel, energia care curgea către ea nu va mai avea pe
unde să treacă, întrucât puntea nu va mai exista. Puntea reprezintă identificarea. Când te identifici
cu corpul, energia curge către corp. Oricare ar fi obiectul identificării, energia va curge către el.
Ca să înţelegeţi mai bine, vă propun un experiment foarte simplu: dacă sunteţi îndrăgostit de o
femeie, rămâneţi alături de ea fără să faceţi nimic, şi simţiţi‐vă identificat cu ea, ca şi cum aţi
deveni chiar dumneavoastră femeia; dacă partenera dumneavoastră acceptă, puneţi‐o să facă
acelaşi lucru. Identificaţi‐vă reciproc unul cu celălalt şi aşteptaţi. Subit, veţi simţi un şoc
energetic. Va fi ca şi cum energia sare de la unul la celălalt, ca un mic şoc electric. Ori de câte ori
te identifici cu un obiect, se creează o punte, iar energia începe să curgă prin ea.
Când mama îşi alăptează copilul, ea nu îl hrăneşte numai cu lapte. La ora actuală, biologii
au descoperit un fapt uimitor: că ea îl hrăneşte inclusiv cu energie. Laptele nu reprezintă decât
aspectul fizic al acesteia. S‐au făcut multe experimente. S‐a constatat că dacă un copil este
crescut şi hrănit aşa cum trebuie, dacă îşi primeşte toate substanţele nutritive de care are nevoie,
dar nu este iubit, nu este răsfăţat, nu este atins de mama sa, dacă laptele îi este administrat prin
dispozitive mecanice ‐ oricâte vitamine ar primi, copilul încetează să mai crească. El începe să se
usuce cu zile, ca şi cum viaţa s‐ar scurge din el. Ce se întâmplă? Din punct de vedere fizic,
copilul primeşte tot ce i‐ar fi putut da mama sa.
În timpul celui de‐al Doilea Război Mondial, mulţi copii germani au fost nevoiţi să
crească în spitale. După numai câteva săptămâni, ei începeau să moară. Medicii au făcut tot ce le‐
a stat în puteri ca să‐i salveze, le‐au asigurat tot ce le era necesar, dar degeaba.
Un psihanalist a sugerat atunci să fie mângâiaţi, să se joace cineva cu ei, să‐i îmbrăţişeze,
să‐i facă să se simtă importanţi. Numai mâncarea nu este de ajuns. Isus a spus: „Omul nu trăieşte
numai cu pâine”. El are nevoie şi de o hrană interioară, invizibilă. De aceea, psihanalistul a impus
o regulă: ori de câte ori intra în salon o asistentă, un medic, sau chiar o femeie de serviciu, aceştia
trebuiau să se joace cinci minute cu copiii, să‐i îmbrăţişeze şi să‐i răsfeţe. Subit, copiii au încetat
să mai moară. Ei au reînceput să crească. De atunci, s‐au făcut numeroase experimente de acest

7 din 16
fel.
Atunci când mama îşi îmbrăţişează copilul, între ei se creează un flux energetic.
Această energie este invizibilă. Noi o numim iubire sau căldură sufletească. De la mamă
la copil se produce un transfer energetic, dar şi de la copil la mamă. De aceea, o femeie nu este
niciodată atât de frumoasă ca atunci când este mamă. Înainte să devină mamă îi lipseşte ceva. Nu
este completă. Cercul este rupt. Atunci când femeia devine mamă, cercul se închide. Asupra ei
coboară o stare de graţie, dintr‐o sursă necunoscută. De aceea, nu doar ea îşi hrăneşte copilul, dar
şi acesta o hrăneşte pe ea. Cei doi fuzionează unul cu celălalt şi trăiesc astfel o stare de fericire.
Nici o altă relaţie interumană nu este la fel de apropiată ca cea dintre o mamă şi copilul ei.
Nici chiar îndrăgostiţii nu se simt la fel de apropiaţi, căci copilul s‐a născut chiar din
trupul mamei, din sângele şi din carnea ei. El este o extensie a fiinţei ei. Acest lucru nu se va mai
repeta vreodată, căci nimeni nu poate fi la fel de apropiat trupeşte. Un iubit sau o iubită îţi pot fi
aproape de inima, dar copilul s‐a născut chiar din inima mamei. A existat o vreme când bătăile
inimii ei i‐au alimentat fiinţa, căci inima lui nu începuse încă să bată, când sângele mamei a
circulat prin el, când a făcut parte integrantă din trupul ei.
Timp de nouă luni, copilul a fost una cu mama sa, perfect unit cu ea din punct de vedere
organic. Viaţa mamei era chiar viaţa lui; moartea mamei ar fi echivalat cu moartea lui.
Chiar şi după naşterea copilului, transferul energetic continuă să se producă între cei doi.
Ori de câte ori simţiţi o stare de suferinţă, deveniţi conştienţi. În acest fel, veţi rupe puntea
şi nu veţi mai alimenta suferinţa cu energia voastră. Treptat, suferinţa se va diminua, căci ea este
copilul vostru. Voi i‐aţi dat naştere, voi sunteţi cauza ei, voi o alimentaţi, aşa că ea nu face decât
să crească, iar voi suferiţi din ce în ce mai mult. În final, începeţi să vă plângeţi şi vă simţiţi
mizerabil, căci întreaga voastră atenţie s‐a identificat cu suferinţa.
● Două bătrâne s‐au întâlnit la piaţă. Una a întrebat‐o pe cealaltă cum se mai simte,
deoarece aceasta se simţea tot timpul rău. Există femei care se simt tot timpul rău. Ceva nu este în
regulă cu ele; nu este vorba de o boală, ci de ceva mai profund, de o stare de nevroză. Dacă nu
sunt bolnave, nu se simt bine. Boala a devenit parte integrantă din egoul lor. Aşadar, bătrâna a
întrebat‐o pe cealaltă:
- Cum te mai simţi?
Femeia care vorbea tot timpul despre bolile ei i‐a răspuns:
- Foarte rău. Nu m‐am simţit niciodată atât de rău până acum. Artrita mă omoară, am
dureri de cap, de stomac, de picioare…
Şi a continuat pe acest ton la infinit. Cealaltă i‐a spus:
- Atunci, du‐te la doctor.
- Sigur, sigur, am să mă duc de îndată ce mă voi simţi puţin mai bine!
Asta se întâmplă şi cu voi: o să vă duceţi la doctor, dar numai când o să vă simţiţi puţin
mai bine. De fapt, nimeni nu se duce la doctor, căci dacă te simţi bine, ce rost are să te duci la
doctor?
Duceţi‐vă la doctor atunci când suferiţi: rugaţi‐vă, meditaţi! Nu spuneţi: „Voi medita când
mă voi simţi ceva mai bine”. Acest lucru nu vă va ajuta cu nimic, căci veţi rata un moment
beatific, un moment de suferinţă. Meditaţi, deveniţi din ce în ce mai lucizi, mai conştienţi. Nu
rataţi ocazia, căci ea reprezintă o binecuvântare.
Folosiţi‐vă de suferinţă pentru a medita şi în curând aceasta va începe să dispară, căci

8 din 16
energia se va orienta către interior. Ea nu se va mai deplasa către periferie, către suferinţa fizică,
deci aceasta nu va mai fi alimentată. Sună ilogic, dar aceasta este concluzia la care au ajuns toţi
misticii din lume: că omul îşi alimentează singur suferinţa, bucurându‐se de ea într‐o manieră
subtilă. El nu doreşte să se simtă bine, căci a investit prea mult în suferinţa sa.
Buddha, Iisus, Zarathustra ‐ toţi au vorbit în zadar, căci voi nu îi ascultaţi. Toţi au susţinut
că există posibilitatea atingerii fericirii supreme, dar voi le spuneţi: „Bine, voi veni, dar nu acum;
când mă voi simţi ceva mai bine”. Dacă vă veţi simţi mai bine, ce nevoie veţi mai avea să îi
căutaţi? De aceea, Buddha a insistat în permanenţă că întreaga viaţă înseamnă suferinţă, dukkha ‐
şi că ea nu trebuie risipită. În viaţa pe care o duceţi voi nu veţi găsi niciodată fericirea. Treziţi‐vă.
Priviţi‐vă viaţa în faţă. Ceea ce voi numiţi „viaţă” este de fapt o stare de angoasă. Mulţi oameni îl
consideră pe Buddha un pesimist.
Nu a fost deloc pesimist; tot ce a făcut a fost să scoată în evidenţă un anumit adevăr. Voi
aţi devenit atât de ataşaţi de suferinţa voastră încât nici măcar nu mai sunteţi conştienţi de ea.
În ce constă această investiţie? Încă din primele zile de viaţă, atunci când copilului îi este
rău, toată lumea îi acordă o atenţie în exces. Acest lucru creează în mintea lui o asociere greşită:
că mama şi tata îl iubesc mai mult dacă se simte bolnav, că poate deveni în acest fel centrul
atenţiei lor, persoana cea mai importantă din casă. Dacă se simte bine, nimănui nu‐i pasă în mod
special de el. Parcă nu ar exista deloc. În schimb, dacă se îmbolnăveşte, poate deveni un mic
dictator. El este cel care dictează condiţiile. După ce învaţă acest truc ‐ că dacă se îmbolnăveşte
devine oarecum special ‐ el o face în mod dinadins, ştiind că dacă nu îi vor acorda atenţie nici
aşa, adulţii se vor simţi vinovaţi. De altfel, nimeni nu‐i poate spune nimic, căci nu îl pot acuza că
este responsabil pentru boala lui.
Dacă copilul face ceva rău, cei mari îl pot acuza: „Tu eşti responsabil”. În schimb, dacă
este bolnav, nimeni nu îi poate spune nimic, căci el nu are nimic de‐a face cu boala sa. Ce ar
putea face bietul copil? Realitatea este exact pe dos: 90% din boli sunt auto-create. Ele sunt
generate chiar de psihicul copilului, în încercarea de a atrage mai multă atenţie, mai multă
afecţiune, o importanţă de sine mai mare. Copiii învaţă foarte repede acest truc, căci sunt
neajutoraţi. Adulţii par să aibă atâta putere, dar ei sunt neajutoraţi.
Singura situaţie în care rolurile se inversează este atunci când se îmbolnăvesc: atunci,
adulţii devin neajutoraţi, iar copiii capătă o putere enormă. De aceea, ei învaţă foarte repede acest
mecanism.
Copiii sunt foarte sensibili. Ei îşi dau imediat seama că: „Nici chiar tata sau mama nu mai
înseamnă nimic prin comparaţie cu mine atunci când sunt bolnav”. Pentru ei, boala devine ceva
extrem de semnificativ ‐ o investiţie. Ori de câte ori se vor simţi neglijaţi în viaţă sau neajutoraţi,
ei se vor îmbolnăvi, îşi vor crea singuri boala. Problema nu este deloc simplă, căci atunci când
copilul este bolnav, ce poţi face? Trebuie să ai grijă de el.
La ora actuală, psihologii sugerează o nouă abordare: când copilul se îmbolnăveşte,
îngrijiţi‐l, dar nu‐i acordaţi o atenţie prea mare. Îngrijiţi‐l din punct de vedere medical, dar nu şi
psihologic. Nu creaţi în mintea lui o asociere între boală şi o recompensă psihică; altminteri, el va
repeta toată viaţa lui acest tipar. Ori de câte ori va simţi că ceva nu este în regulă, se va
îmbolnăvi. Nici chiar soţia nu‐i va mai putea spune atunci ceva; toată lumea îl va lăsa în pace,
căci este bolnav. De fapt, tuturor va trebui să le fie milă de el şi toţi vor trebui să‐i acorde
afecţiunea lor.
90% din suferinţă există din cauza acestei asocieri greşite între respectiva suferinţă şi ceva
bun. Renunţaţi la această asociere. Tăiaţi‐o de la rădăcină. Suferinţa nu este decât o risipă de

9 din 16
energie. Nu vă mai implicaţi în ea; renunţaţi la ideea că ea are şi o parte bună. Singurul efect
pozitiv al suferinţei este luciditatea. Deveniţi cât mai conştienţi.
Cum puteţi renunţa la această asociere?
Unu: nu mai vorbiţi niciodată de suferinţa voastră. De ce vorbiţi atâta de suferinţele
voastre? De ce îi plictisiţi pe ceilalţi cu ele? Cui îi pasă de faptul că suferiţi? Nimănui, dar ca să
nu vă jignească, vă tolerează interminabilele discuţii despre boli şi angoasă. În realitate, abia
aşteaptă să scape de voi, să nu vă mai audă. Nimeni nu doreşte să audă povestea suferinţelor
altcuiva, căci toată lumea este sătulă de propriile sale suferinţe. Cui îi pasă în mod real de
suferinţa voastră? Nu mai vorbiţi despre ea, căci în acest fel nu veţi face decât să reiteraţi aceeaşi
asociere din copilărie.
Nu vă mai plângeţi, căci acesta este doar un mod de a cerşi iubire, compasiune, afecţiune,
milă. Nu vă mai scoateţi suferinţa la mezat. Renunţaţi la această investiţie.
Suferiţi în particular, nu o mai faceţi publică. Transformaţi‐o într‐o tapascharya, într‐o
austeritate, căci este una dintre cele mai utile. Numai sfinţii voştri îşi fac publice austerităţile. Ei
anunţă în gura mare că intenţionează să ţină un post de lungă durată, ca toată lumea să ştie.
Astfel de oameni sunt copilăroşi. Ei au investit chiar mai mult decât voi: prestigiul lor
depinde de cât de mult suferă, de cât de lung este postul, de cât timp reuşesc să atragă atenţia ţării
sau a întregii lumi asupra lor. Sunt foarte vicleni: se folosesc de suferinţă pentru a îi exploata pe
alţii. De fapt, toată lumea face acelaşi lucru, dar ei îl duc la paroxism. Renunţaţi la acest
exhibiţionism, căci nu vă ajută la nimic.
Suferiţi în particular, astfel încât nimeni să nu ştie că suferiţi. Meditaţi asupra acestei
suferinţe. Nu o mai proiectaţi în afară. Acumulaţi‐o în interior, apoi închideţi ochii şi meditaţi
asupra ei. În acest fel, puntea se va rupe.
La acest lucru se referă Iisus atunci când spune: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci
el a descoperit viaţa”. Folosiţi suferinţa ca tehnică pentru a fi binecuvântaţi.
Suferinţa aparţine domeniului morţii. Luciditatea aparţine domeniului vieţii. Dacă veţi
rupe puntea, veţi şti că ceea ce moare nu vă aparţine dumneavoastră, ci morţii. În schimb, ceea ce
vă aparţine cu adevărat, luciditatea, nu poate muri niciodată, căci aparţine vieţii. În acest fel,
suferinţa poate deveni cheia vieţii.
Iisus a spus:
„Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi; nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci atunci
nu îl veţi găsi”.
Toate acestea sunt tehnici: „Priviţi‐l pe cel viu”… În orice om există un principiu viu şi
un principiu mort. În orice om se întâlnesc două lumi, o lume a materiei şi o lume a spiritului, o
lume a morţii şi o lume a vieţii. Omul există chiar la frontiera dintre aceste două lumi. Dacă veţi
acorda o atenţie disproporţionat de mare lumii care aparţine morţii, teama nu vă va părăsi
niciodată. Dacă veţi acorda o atenţie sporită centrului, care aparţine vieţii eterne, teama va
dispărea.
Iisus spune: „Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi”… Nu rataţi această ocazie, căci în
momentul morţii vă va fi mult mai dificil să îl căutaţi pe cel viu.
Dacă întreaga viaţă nu aţi fost atent decât la lumea morţii - la lumea exterioară, alcătuită
din lucruri, la lumea materiei - vă va fi foarte dificil, practic imposibil, să descoperiţi lumea vieţii
în momentul morţii. Cum aţi putea descoperi această lume tocmai în acel moment, în care veţi fi
paralizaţi de teamă? Întreaga viaţă nu aţi privit decât în exterior. Cum să întoarceţi tocmai acum

10 din 16
privirea? Acest lucru nu este posibil decât dacă l‐ai practicat întreaga viaţă.
Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi…
Ori de câte ori prindeţi un moment de linişte, închideţi ochii şi priviţi în interior. În caz
contrar, în momentul morţii veţi fi paralizaţi. Veţi dori să vedeţi viaţa eternă, dar nu veţi fi
capabili, căci nu vă veţi putea întoarce privirea… nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci
atunci nu îl veţi găsi.
Principiul viu se află în interiorul vostru, dar voi aţi devenit obsedaţi de lumea exterioară.
Această obsesie trebuie să dispară. Pentru aceasta, nu trebuie neapărat să vă retrageţi într‐o
pădure. În două zeci şi patru de ore există cu siguranţă destule momente pentru a privi în interior.
Nu le rataţi! Ori de câte ori vă găsiţi timp, închideţi ochii, chiar şi pentru un singur moment, şi
priviţi în interior, căutându‐l pe cel viu. El se află deja acolo. Nu aveţi nevoie decât de puţină
practică pentru a‐l vedea şi pentru a vă obişnui cu întunericul din interior. Interiorul pare
întunecat numai pentru că v‐aţi obişnuit cu lumina de afară.
Când vă veţi obişnui cu lumina interioară, o veţi percepe ca pe o lumină difuză, nu slabă.
Este o lumină tăcută, mângâietoare, care alină, nu o lumină strălucitoare. Este ca un crepuscul, ca
atunci când soarele nu a răsărit încă, dar noaptea aproape că s‐a sfârşit.
Aceasta este ora pe care hinduşii o numesc brahmamuhurta.
De ce i‐au spus ei brahmamuhurta, momentul lui Dumnezeu? Din cauza acestui fenomen
interior: atunci când îţi întorci pentru prima dată privirea către interior, lumina exterioară dispare,
iar întunericul interior nu a dispărut încă. El va dispărea, dar mai întâi trebuie să te obişnuieşti cu
el. Deocamdată este un crepuscul, ceea ce hinduşii numesc sandhyakal, un moment în care nu
este nici lumină, nici întuneric. Ei au numit acest moment brahmamuhurta, ora lui Dumnezeu.
Aşteptaţi şi priviţi. Cât de curând, ochii voştri se vor obişnui cu noua lumină şi veţi începe să
vedeţi.
Nu este o lumină intensă, ci una difuză, căci nu este generată de un soare. Este lumina
voastră naturală, aura interioară. Ori de câte ori prindeţi un moment liber, nu îl irosiţi. Veţi
descoperi că aveţi destule clipe libere. De pildă, înainte de culcare, puteţi privi în interior; ziua a
trecut, lumea morţii nu mai există, urmează să vă odihniţi.
Momentul este ideal pentru a privi în interior. Dimineaţa, imediat după trezire, nu trebuie
să săriţi automat din pat. Aşteptaţi puţin, închideţi ochii şi priviţi în interior. Veţi descoperi aici o
lume tăcută. Odihna de peste noapte vă va ajuta. Veţi fi mai puţin tensionat, aşa că vă va fi mai
uşor să pătrundeţi în interior.
De aceea, toate religiile insistă asupra rugăciunii de dinainte de culcare, dar şi asupra
rugăciunii de dimineaţă, imediat după trezirea din somn. Aceste momente sunt ideale. Seara, te
simţi obosit de lumea exterioară, sătul de ea. Dimineaţa, te simţi odihnit şi lipsit de tensiuni. În
această stare este mult mai uşor să priveşti în interior. De aceea spune Iisus:
„Priviţi‐l pe cel viu atât timp cât trăiţi; nu aşteptaţi să muriţi ca să‐l căutaţi, căci atunci
nu îl veţi găsi”.
El însuşi va fi de faţă, dar voi nu îl veţi putea vedea imediat, căci toată viaţa v‐aţi ocupat
cu alte lucruri.
Ei au văzut un samaritean ducând un miel în drum spre Iudeea. Iisus le‐a spus
discipolilor săi:
„De ce duce cu el acest om un miel?”

11 din 16
 Discipolii i‐au răspuns: „Ca să‐l ucidă şi să‐l mănânce”.
El le‐a spus: „Atât timp cât este viu, nu îl va mânca, ci doar după ce îl va ucide, iar
mielul va deveni un cadavru”.
Discipolii: „Altminteri, nu ar putea să‐l mănânce”.
El le‐a spus: „Şi voi ar trebui să vă căutaţi un loc de odihnă, dacă nu doriţi să deveniţi
nişte cadavre şi să fiţi mâncaţi”.
Mai devreme sau mai târziu, corpul vostru va ajunge hrană pentru viermi, pentru păsări.
El nu este altceva decât hrană. Nici nu ar putea fi altceva, căci provine el însuşi din hrană. Dacă
omul renunţă să mai mănânce, corpul său începe să dispară. În perioadele de post negru, el
slăbeşte câte un kilogram pe zi. Unde dispar acestea?
Corpul este un produs secundar al alimentaţiei. De aceea, atunci când moare, lumea
exterioară îl va folosi în acelaşi scop: viermii pământului se vor hrăni cu el, la fel şi păsările
cerului. Acest gând creează o senzaţie de disconfort, de teamă. De aceea, oamenii din întreaga
lume au inventat tot felul de mijloace pentru a nu fi mâncaţi după moarte. Dar este o copilărie!
Hinduşii ard trupurile celor morţi pentru a evita ca acestea să fie consumate de alte
animale. Musulmanii îşi îngroapă morţii în sicrie, pe care le aşează în morminte special
amenajate, numai pentru a le proteja. Creştinii procedează la fel. Singuri zoroastrienii acceptă
ideea că trupul lor va ajunge hrană pentru viermi. Ei au adoptat viziunea cea mai naturală şi cea
mai ştiinţifică, întrucât nu este normal să distrugi hrana. Omul mănâncă toată viaţa carne, fructe
şi legume, şi când ajunge la o sută de kilograme acceptă ca trupul să îi fie distrus. Acest
comportament denotă o lipsă acută de recunoştinţă faţă de lume. Corpul ar trebui înapoiat lumii
hranei ‐ căci asta şi este, un aliment!
De ce ar fi incinerarea cadavrului mai bună decât consumarea lui de către viermi şi de
către păsări sau animale? La urma urmei, în stomacul acestora acţionează acelaşi principiu al
focului. Acesta este un foc natural, organic, şi în plus, va potoli foamea cuiva.
Singurii oameni care au adoptat o atitudine naturală faţă de corpul decedat sunt indienii
parsee, dar chiar şi ei încep să se simtă la ora actuală tulburaţi, căci toată lumea le spune: „Este
greşit! Să‐ţi laşi tatăl, mama, pe câmp… Ce fel de oameni sunteţi voi? Sunteţi foarte cruzi!”
Dar să arunci un corp în foc nu este un act de cruzime? Sau să‐l îngropi în măruntaiele
pământului? Cel puţin, indienii parsee sunt ecologici; ei închid un cerc. Hinduşii, musulmanii şi
creştinii sunt mai puţin ecologici. Ei întrerup cercul, şi acest lucru nu este deloc corect.
Iisus spune: „Dacă nu îl veţi realiza pe cel viu, pe cel interior, pe cel conştient, veţi sfârşi
ca nişte cadavre ‐ veţi fi mâncaţi, asta‐i tot”. Întreaga voastră viaţă a fost în zadar.
Aţi muncit toată viaţa pentru a mânca şi aţi sfârşit fiind mâncaţi. Cam la atât se rezumă
viaţa voastră. Este un fel de poveste spusă de un idiot, plin de furie şi de contradicţii, din care nu
poţi să înţelegi nimic. Ce poate fi mai absurd decât să te lupţi întreaga viaţă ca să mănânci, iar în
final să sfârşeşti prin a fi mâncat tu însuţi?
Iisus spune: „înainte de a muri şi de a fi mâncaţi, urmăriţi să realizaţi principiul care nu se
naşte din hrană”. Ar mai fi un lucru de precizat.
Toate religiile lumii au insistat asupra postului. De ce? Deoarece atunci când posteşti
luciditatea devine mai vie, căci ea nu face parte integrantă din materie.
Mâncarea este un fel de somnifer; ea creează o stare de somnolenţă. Distruge luciditatea.
Ori de câte ori mănânci prea mult, ţi se face somn. Este aproape la fel ca alcoolul. Atunci când

12 din 16
posteşti, îţi este greu să adormi, chiar şi noaptea, şi nu din cauza foamei, ci a intensificării
lucidităţii.
În cazul celor care ţin un post prelungit, după a treia, a patra sau a cinci-a zi senzaţia de
foame dispare. Corpul nu are o memorie foarte bună. După trei, patru sau cinci zile el uită să mai
insiste că îi este foame. De altfel, el este înzestrat cu un mecanism de urgenţă. Dacă nu îşi
primeşte cota zilnică timp de trei, patru sau cinci zile, el începe să îşi consume propria grăsime,
depozitele sale de rezervă, iar apoi şi propria carne.
Orice om sănătos acumulează grăsime pentru cel puţin trei luni; acesta este depozitul de
rezervă al corpului. Dacă vede că nu mai primeşte mâncare, acesta începe să îşi devoreze propria
grăsime. Conştiinţa nu este deloc implicată în acest proces.
Omul nu mai este nevoit să muncească pentru a‐şi obţine hrana, deci nu se mai simte
obosit şi nu mai este nevoit să‐şi hrănească trupul. Procesul de digestie a hranei necesită o mare
cantitate de energie. De aceea, imediat după masă, capul se simte adormit, căci energia cu care
lucra şi pe care o folosea pe post de conştiinţă este solicitată de stomac, care are nevoie de ea ca
forţă digestivă. Energia îşi schimbă imediat traseul.
De aceea, oamenii care mănâncă prea mult nu pot medita bine. Acest lucru este imposibil!
Ei pot dormi bine, dar nu pot fi foarte lucizi. Aceşti oameni nu înseamnă altceva decât hrană, aşa
că vor fi mâncaţi la rândul lor. Întreaga lor viaţă se rezumă la un circuit al hranei. Toate religiile
ştiu că dacă omul posteşte, luciditatea sa se amplifică, căci energia digestiei este eliberată. Când
corpul nu are ce să asimileze şi ce să elimine, orice activitate a sa încetează. Uzina sa îşi închide
porţile şi întreaga energie de care dispune devine disponibilă pentru minte. Ea se transformă în
luciditate. De aceea este atât de dificil să dormi atunci când posteşti.
Dacă omul posteşte o perioadă îndelungată, timp de douăzeci, treizeci sau patruzeci de
zile, somnul său capătă o calitate diferită: corpul adoarme, dar mintea rămâne lucidă.
Aşa se explică cuvintele pe care i le‐a adresat Krishna lui Arjuna: „Când toată lumea
doarme, yoghinul rămâne treaz”, sau cele ale lui Buddha: „Eu nu dorm nici atunci când sunt
adormit ‐ numai corpul meu doarme”. Când Mahavira dormea, el nu făcea nici cea mai mică
mişcare. Corpul său rămânea neclintit; nu se întorcea de pe o parte pe alta, căci Mahavira nu îşi
pierdea nici o clipă luciditatea. De altfel, el spunea: „întoarcerea de pe o parte pe alta nu este
recomandabilă, căci ai putea strivi o insectă (obişnuia să doarmă pe podea sau sub un copac), ai
putea comite un act violent, chiar dacă inconştient”. De aceea, el rămânea în aceeaşi postură
întreaga noapte. Acest lucru nu poate fi făcut decât dacă eşti perfect conştient în timp ce dormi.
Atunci când devii conştient, realizezi o dimensiune complet diferită a fiinţei.
Lumea vizibilă aparţine morţii, iar cea invizibilă aparţine vieţii, sau nemuririi.
Şi voi ar trebui să vă căutaţi un loc de odihnă… ‐ o stare de linişte, de odihnă, de tăcere,
de echilibru, în care să puteţi deveni conştienţi de cel viu ‐ dacă nu doriţi să deveniţi nişte
cadavre şi să fiţi mâncaţi.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi”, Exact aceleaşi
cuvinte apar şi în Upanişade. Acestea afirmă că există două păsări într‐un copac: una care stă pe o
creangă inferioară şi alta care stă pe o creangă superioară. Pasărea de pe creanga inferioară
gândeşte, îşi face griji, are dorinţe, cereri, acumulează, se luptă, concurează; ea rămâne tot timpul
tensionată, în angoasă, sare de pe o ramură pe alta, se află tot timpul în mişcare, nu se odihneşte
niciodată. Cealaltă pasăre se odihneşte tot timpul. Este atât de tăcută de parcă nu ar exista deloc.
Nu are dorinţe. Nu visează. Nu are nevoi de împlinit. Nu are unde să se ducă. Ea a ajuns deja la

13 din 16
destinaţie. De aceea, nu face decât să stea, bucurându‐se şi privind pasărea de pe creanga
inferioară.
Acestea sunt cele două dimensiuni ale fiecărui om. El este copacul. Partea inferioară a
acestuia este întotdeauna tulburată. Ea se referă la corp, care este întotdeauna agitat. El are tot
felul de nevoi şi dorinţe, datorită cărora uită de sine, căci se identifică cu ele. Pe o ramură din
vârful copacului se odihneşte cealaltă pasăre.
Aceasta este un martor; ea nu face altceva decât să privească pasărea agitată de sub ea,
care nu‐şi găseşte nici o clipă locul, fiind mânată când ici, când colo, de angoasa, anxietatea,
mânia, dorinţa ei de a face sex. Ea se află într‐o activitate perpetuă, în timp ce cealaltă pasăre nu
face decât să asiste la agitaţia ei, să o privească precum un spectator. Voi sunteţi acel copac.
Iisus vorbeşte de acelaşi lucru, dar foloseşte un simbol diferit:
Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi. Voi sunteţi patul. Pe el se odihnesc
doi oameni: unul va muri, iar altul va trăi.
Problema este: cui îi veţi acorda atenţia voastră? De care din cei doi oameni doriţi să vă
apropiaţi? Către cine vă veţi direcţiona energia? Care dintre ei va deveni ţelul vostru?
Marea majoritate a oamenilor îl aleg drept ideal, drept obiectiv al atenţiei lor, pe omul
care moare. De aceea vă aflaţi tot timpul într‐o stare de anxietate, căci vă construiţi casa pe un sol
nisipos. Ea va cădea cu siguranţă, chiar înainte de a o termina, şi se va transforma într‐o ruină.
Voi tremuraţi tot timpul, căci vă semnaţi pe apă. Înainte de a termina, semnătura voastră dispare.
Anxietatea voastră se datorează faptului că sunteţi preocupaţi de lumea morţii; faptului că nu
priviţi către lumea vieţii. Pe fiecare pat se odihnesc doi oameni: unul este aproape mort, celălalt
este viu, căci nu îşi risipeşte deloc energia. El este doar un martor.
Acordaţi mai multă atenţie martorului, orientaţi‐vă din ce în ce mai mult către el.
Asta înseamnă transformarea. Ea nu se referă la un hindus care se converteşte într‐un
creştin, sau invers. Aceasta este o prostie, o simplă schimbare a etichetelor. Nimic nu se schimbă
în profunzime, căci omul interior rămâne acelaşi. Transformarea se referă la schimbarea
obiectului atenţiei: de la lumea morţii către lumea vieţii. Ea reprezintă o schimbare a direcţiei:
dacă vă veţi orienta atenţia către martor, dacă vă veţi identifica cu el, veţi înţelege că există în
fiinţa voastră o parte care va muri. Acest lucru nu vă va tulbura însă deloc, căci cel cu care vă
identificaţi acum nu poate muri, aşa că nu aveţi de ce să vă temeţi.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi”.
Nu depinde decât de voi: dacă doriţi să rămâneţi în angoasă, nu‐i acordaţi niciodată
atenţie celui viu. Rămâneţi la periferie; nu priviţi în interior. Dacă doriţi însă odihna, pacea
eternă, deschiderea porţilor cerului, atunci priviţi în interior. Procesul nu este deloc uşor, căci este
foarte subtil. Orice punct de frontieră în care se întâlnesc lumea vizibilă şi cea invizibilă, materia
şi spiritul, este extrem de subtil. Materia poate fi văzută, dar spiritul nu. Îţi poţi da seama unde se
sfârşeşte lumea vizibilă, dar nu o poţi vedea pe cea invizibilă.
Ce este de făcut în aceste condiţii? Rămâneţi la hotarul dintre vizibil şi invizibil, dar nu
priviţi către lumea vizibilă; priviţi în direcţia opusă. Treptat, veţi începe să simţiţi lumea
invizibilă. Aceasta nu poate fi văzută, dar poate fi înţeleasă, poate fi simţită. Este la fel ca o briză:
atunci când vine, o poţi simţi, dar nu o poţi vedea. Este la fel ca şi cerul: este prezent, dar nu poţi
spune unde, nu poţi arăta către el, nu îl poţi atinge.
Rămâneţi la hotarul lumii vizibile, dar priviţi în direcţia opusă. La acest lucru se referă
meditaţia. Ori de câte ori prindeţi un moment de linişte, închideţi ochii şi lăsaţi în urmă lumea

14 din 16
morţii şi afacerile ei. Uitaţi de societate, de birou, de soţie şi de copii. Lăsaţi-i în spate. Prima
dată, nu veţi simţi nimic în interior.
Hume a scris: „Mulţi oameni susţin că se pot interioriza, că pot privi în interiorul lor.
Personal, eu nu găsesc nimic acolo ‐ doar gânduri, dorinţe, vise, care se agită tot timpul. Este un
fel de haos”. La fel veţi simţi şi voi prima dată. Dacă vă veţi grăbi însă să trageţi concluzia că în
interior nu există nimic valoros, doar acest haos, atunci veţi rata întreaga experienţă.
La început, ochii nu pot vedea decât haosul, căci sunt obişnuiţi cu el. Rămâneţi aşa şi
contemplaţi visele care vă trec prin minte, la fel ca norii de pe cer. Din când în când, între doi
nori, veţi putea întrezări albastrul cerului. Nu vă grăbiţi. Se spune că cine se grăbeşte, ratează
totul.
Există o afirmaţie zen care spune: „Grăbeşte‐te încet”. Ea surprinde perfect esenţa
lucrurilor. Grăbiţi‐vă, căci veţi muri, dar atunci când vă aflaţi în interior luaţi‐o încet, căci altfel
veţi rata experienţa. Veţi trage prematur concluzia că acolo nu se află nimic, pentru că ochii
voştri nu s‐au obişnuit cu semiîntunericul de aici. Nu vă grăbiţi cu concluziile.
Grăbiţi‐vă încet. Aşteptaţi! Pătrundeţi în interior şi aşteptaţi. Încetul cu încetul, lumea
invizibilă va începe să se deschidă în faţa ochilor voştri spirituali. Vă veţi obişnui cu lumina din
ea, îi veţi putea asculta armonia. Tăcerea cântă propria sa muzică. Aceasta se aude în permanenţă,
dar este atât de tăcută, încât pentru a o auzi ai nevoie de urechi foarte bine antrenate. Această
muzică nu este zgomotoasă, ci seamănă cu tăcerea.
Sunetul interior seamănă cu tăcerea; forma interioară seamănă cu spaţiul. Acolo nu există
timp şi spaţiu, iar voi nu cunoaşteţi altceva decât timpul şi spaţiul. Un obiect nu poate exista decât
în spaţiu; un eveniment nu se poate produce decât în timp, iar mai nou, oamenii de ştiinţă afirmă
că aceste două concepte nu sunt diferite, ci reprezintă acelaşi lucru. Nici chiar timpul nu
reprezintă decât a patra dimensiune a spaţiului.
Voi nu cunoaşteţi decât timpul şi spaţiul, lumea lucrurilor şi a evenimentelor. Nu
cunoaşteţi lumea sinelui‐martor. Acesta transcende cele două dimensiuni: timpul şi spaţiul. În
lumea sa, durata nu este legată de timp, iar spaţiul nu are înălţime, lungime şi lăţime. Este o lume
complet diferită. Perceperea ei necesită răbdare. De aceea, nu fiţi nerăbdători, căci nerăbdarea
este cel mai mare obstacol. Am ajuns la concluzia că atunci când oamenii încep să se orienteze
către lumea interioară, nerăbdarea devine cel mai mare obstacol în calea realizării. Este nevoie de
o răbdare infinită. Miracolul se poate petrece oricând, dar este nevoie de o răbdare infinită.
Dacă nu vă veţi cultiva această răbdare, este posibil ca miracolul să nu se producă vieţi la
rând, căci nerăbdarea se opune prin excelenţă liniştii de care vorbeşte Iisus.
Simpla aşteptare interioară reprezintă o tulburare a acestei linişti. Dacă te gândeşti că se
va întâmpla ceva extraordinar, ceva ieşit din comun, atunci nu se va întâmpla nimic.
Evitaţi aşteptările, căci ele aparţin lumii morţii, a timpului şi spaţiului.
În lumea interioară nu există ţeluri. Singura cale prin care poţi pătrunde în ea este
răbdarea infinită. Iisus a spus la un moment dat: „Priviţi şi aveţi răbdare”. Într‐o bună zi, când te
vei aştepta mai puţin, vei atinge iluminarea. Când rezonanţa se va produce, când sufletul tău va fi
pregătit, te vei trezi. Întunericul va dispărea, iar tu te vei umple de viaţa eternă.
Destul pentru astăzi.

15 din 16
16 din 16