Lect. dr.

Simona Adam Managementul clasei de elevi

Curs 2. Profesorul - manager al clasei de elevi

Stilul managerial al cadrului didactic

Una dintre primele tipologii a fost realizată în 1938 de către Lewin, Lippit şi White, care
au impus trei stiluri manageriale devenite clasice:
- stilul autoritar – caracterizat printr-un control absolut al cadrului didactic asupra
elevilor, pe impunerea unor decizii fără consultarea colectivului de elevi; acest stil
managerial are avantajul adoptării rapide a deciziilor;
- stilul democratic – caracterizat prin participarea întregului colectiv de elevi în
adoptarea deciziilor sau desfăşurarea activităţilor comune;
- stilul laissez-faire – caracterizat prin lipsa totală a controlului din partea cadrului
didactic şi printr-o atmosferă de lucru extrem de permisivă.

„Modelul managerial situaţional”, dezvoltat de Hersey şi Blanchard (1977), propune

patru niveluri manageriale:
- managerul delegator – realizarea sarcinilor şi luarea deciziilor sunt, în mare
măsură, delegate către clasa de elevi; acest stil este aplicabil unor clase în care
elevii au performanţe la învăţătură şi sunt motivaţi, iar relaţiile profesor-elevi sunt
foarte bune;
- managerul participativ – urmărirea scopurilor şi luarea deciziilor se realizează
prin co-participarea profesorului şi a clasei; e un stil aplicabil colectivelor a căror
capacitate şi motivaţie pentru învăţare este la nivel mediu;
- managerul persuasiv – profesorul încearcă să-şi convingă elevii prin sugestii şi
idei; este un stil aplicabil claselor care nu au capacităţi de învăţare ridicate, dar
care au motivaţie;
- managerul directiv (autoritar) – profesorul îndrumă şi direcţionează îndeaproape
activităţile şi controlează fiecare activitate a elevilor; e un stil managerial aplicabil
colectivelor de elevi care nu au nici capacitate, nici motivaţie pentru învăţare;

Reddin a realizat o grilă de analiză a comportamentului managerului, ce cuprinde

următoarele dimensiuni: orientarea pe relaţie, orientarea pe sarcină, orientarea pe
eficienţă.
Eficienţa conducerii colectivului de elevi depinde pe de-o parte de personalitatea
profesorului, iar pe de altă parte de variabilele situaţionale.

1
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

Roluri manageriale de bază ale cadrului didactic

1. Planificarea – un sistem de decizii privitoare la o serie de obiective şi la

viitoarele mijloace, acţiuni, resurse şi etape pentru realizarea acestora.
Cuprinde următoarele subetape:
a) analiza ciclului managerial anterior – prin diverse modalităţi de evaluare;
b) diagnoza stării iniţiale – indispensabilă oricărei proiectări eficiente şi vizează
concentrarea acţiunilor viitoare pe elementele deficitare;
c) prognoza – sesizarea direcţiei de evoluţie a fenomenelor socio-educaţionale, in
scopul reorganizării informaţiilor prezente;
d) alcătuirea planului – care cuprinde descrierea modului de utilizare în timp a
resurselor pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Elementele esenţiale ale planificării sunt:

- stabilirea obiectivelor;
- analiza detaliată a resurselor educaţionale şi manageriale;
- precizarea activităţilor ce se vor organiza pentru realizarea obiectivelor;
- stabilirea şi eşalonarea in timp a responsabilităţilor pentru cadrul didactic şi
pentru elevi;

2. Organizarea – cuprinde un ansamblu de acţiuni menite să valorifice optim

mijloacele umane şi materiale ale clasei de elevi şi ale procesului de
învăţământ;
Cele mai importante principii ale organizării sunt:
- coordonarea;
- echilibrul autoritate – putere – responsabilitate;
- unitatea de comandă;
- delegarea;

Un exemplu de document care organizează activitatea didactică este Regulamentul de

ordine interioară, care prevede obligaţiile instituţionale sau personale ale cadrelor
didactice şi elevilor, disciplina, recompensele şi sancţiunile, precum şi detalierea
responsabilităţilor, a formelor de activitate, a timpului.

3. Controlul şi îndrumarea
Prin intermediul controlului se urmăreşte modul de aplicare a prevederilor
regulamentare. La nivelul clasei de elevi, controlul este şi un suport pentru activităţile de
îndrumare, de stimulare a iniţiativelor, de generalizare a unor experienţe favorabile.

4. Evaluarea – din perspectivă managerială, evaluarea reprezintă verificarea

măsurii în care scopurile şi obiectivele dintr-o etapă managerială au fost atinse.

Etapele evaluării:

2
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

a) Obţinerea informaţiilor – date statistice, informări periodice, analiza unor

documente scrise ale elevilor;
b) Prelucrarea statistică a datelor;
c) Elaborarea aprecierilor – emiterea şi fundamentarea ştiintifică a unor judecăţi de
valoare asupra datelor prelucrate din punct de vedere statistic.

5. Consilierea – din perspectiva managementului clasei de elevi, cadrul didactic

este obligat să desfăşoare şi o activitate de consiliere. In acest scop, profesorul trebuie să
aibă mai multe calităţi: să fie accesibil, înţelegător, pregătit din punct de vedere
psihologic, interesat de cauza elevului.
Un aport deosebit îl are profesorul în orientarea şcolară şi profesională, dar şi în
cazurile de patologie şcolară;

6. Motivarea – activităţii elevilor prin întăriri pozitive sau negative; se utilizează

aprecierile verbale şi reacţiile nonverbale în sprijinul consolidării comportamentelor
pozitive.

7. Coordonarea – urmăreşte realizarea unei sincronizări între obiectivele individuale

ale elevilor cu cele comune ale clasei, evitând suprapunerile şi contribuind la întărirea
solidarităţii grupului.

Construirea reprezentării sociale a profesorului bun – de la imaginea ideală la

traseul profesional real
(rezultatele unei cercetări empirice)

În 1996, UNESCO a publicat o carte intitulată „What Makes a Good Teacher?”,

în care au fost reunite răspunsurile a 500 de elevi din 50 de ţări de pe tot cuprinsul
globului. În ciuda diversităţii culturale extrem de accentuate, răspunsurile elevilor au
creionat un portret stereotip al profesorului ideal, cuprinzând câteva trăsături principale.
Analizând aceste trăsături, am observat că se poate contura un model de personalitate
caracterizat în primul rând prin umanism, deschidere spre celălalt, spirit de comunicare şi
dragoste faţă de copii şi profesia aleasă. Obiectivul principal al acestei cercetări a fost
descoperirea legăturii dintre vocaţia pedagogică a cadrelor didactice şi trăsăturile care
formează reprezentarea socială a unui bun profesor, precum şi identificarea rolului pe
care „modelul profesional” l-a jucat în alegerea profesiei de cadru didactic.
Reprezentarea socială a profesorului ideal presupune prezenţa unor aptitudini sau
competenţe pedagogice care determină succesul acestuia în procesul instructiv-educativ.
Aptitudinea pedagogică este definită de A. Chircev ca „un ansamblu de însuşiri ale
personalitaţii educatorului, care-i permit să obţină maximum de rezultate în orice
împrejurare, în orice clasă” (Chircev, apud Sălăvăstru, 2004, p. 152).

3
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

N. Mitrofan a stabilit următoarele componente ale aptitudinii pedagogice:

competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială (apud
Sălăvăstru, 2004, p. 152).
În corelaţie cu conceptul de aptitudine pedagogică, cercetările de specialitate au
promovat şi conceptul de competenţă didactică, operaţionalizat într-un număr de cinci
competenţe specifice (Gherghinescu, apud Sălăvăstru, 2004, p. 154): competenţa
cognitivă – ce cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele de specialitate ale
profesorului; competenţa afectivă – atitudinile aşteptate din partea profesorului;
competenţa exploratorie – vizează nivelul practicii pedagogice; competenţa legată de
performanţă – prin care profesorii dovedesc că pot utiliza eficient cunoştinţele pe care le
deţin; competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei
pedagogice.
Am pornit de la identificarea trăsăturilor care compun reprezentarea stereotipă a
profesorului bun, aşa cum rezultă din răspunsurile libere date de un număr de 70 de
studenţi care se pregăteau să devină cadre didactice la întrebarea „Cum aţi descrie un bun
profesor?”. Am optat pentru o întrebare deschisă pentru a nu dirija sau limita în vreun fel
opţiunile de răspuns. Analiza de conţinut cantitativă a răspunsurilor a relevant prezenţa a
nu mai puţin de 96 de trăsături, care vizau atât calităţi personale, cât şi competenţe sau
abilităţi profesionale sau caracteristici fizice.
Am dorit în continuare să corelez aceste trăsături care alcătuiesc reprezentarea
socială a profesorului, aşa cum rezultă din răspunsurile studenţilor, cu percepţia pe care
cadrele didactice cu o anumită vechime în predare o au despre propria profesie. În acest
scop, am realizat o analiză calitativă de conţinut a unor eseuri realizate de către cadrele
didactice absolvente ale colegiilor de institutori şi/sau ale liceelor pedagogice, înscrise
pentru continuarea studiilor în regim de învăţământ la distanţă, precum şi de către cadrele
didactice înscrise în Programul pentru Învăţământul Rural în anul universitar 2007-2008.
Una dintre lucrările de verificare la disciplina Sociologia educaţiei cuprindea, printre cele
cinci cerinţe, şi următoarea temă: „Realizaţi un scurt eseu în cadrul căruia să reflectaţi
asupra propriei cariere şcolare şi profesionale. Puteţi face comparaţii şi cu alte
bibliografii. Puteţi identifica şi menţiona titlurile unor lucrări beletristice sau filme care
pun în evidenţă relaţiile dintre variabile precum trăsături de personalitate, ereditate socio-
culturală din familie şi carieră şcolară”. Am primit peste 100 de eseuri, cu lungime de 1-3
pagini, tehnoredactate sau scrise de mână. În prima fază a cercetării am triat eseurile,
eliminându-le pe cele în care nu erau respectate cerinţele prevăzute (au fost tratate alte
subiecte etc.). Pentru celelalte am trecut la o codare iniţială a materialului, conform
principiilor analizei de conţinut calitative. Analiza inductivă a textelor a fost completată
cu o analiză narativă a biografiilor profesionale. Am optat şi pentru o analiză narativă a
discursului pentru a surprinde mai bine legătura dintre traseul profesional şi traseul de
viaţă al persoanelor respective.
Analiza frecvenţei trăsăturilor aptitudinale menţionate în alcătuirea portretului
unui „bun profesor” a relevat faptul că cea mai frecvent menţionată trăsătură se înscrie în
rândul competenţelor psihopedagogice, fiind capacitatea de înţelegere a elevului de către
profesor (“înţelegător” a fost cuvântul cel mai frecvent folosit – 42 din 70 de studenţi l-au
menţionat în răspunsuri). Pe locul doi se situează spiritul de comunicare (“comunică bine
cu elevii” – 35 de menţiuni), aşadar o competenţă psihosocială, conform clasificării
realizate de N. Mitrofan.

4
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

Pe locurile următoare se situează câteva trăsături cu un punctaj foarte apropiat,

cuprins între 26 şi 23 de puncte. Astfel, un profesor bun este prietenos, este un profesor
care face ora plăcută pentru elevi, bun cunoscător al materiei şi un sprijin pentru elevii
care au probleme sau dificultăţi (nu numai de învăţare, ci şi personale).
Al treilea nivel grupează trăsături cu punctaje cuprinse între 10 şi 15 puncte, care se
referă la stilul managerial al cadrului didactic, la metodele folosite în predare, metode ce
demonstrează capacitatea profesorului de a face conţinutul lecţiei inteligibil şi pe
înţelesul elevilor, de a da explicaţii bune şi de a adapta metodele didactice
caracteristicilor individuale ale elevilor. Tot aici au mai fost menţionate alte trei trăsături
interesante: un bun profesor trebuie să fe un model pentru elevi (atât ca stil de viaţă cât şi
ca om de ştiinţă – 11 puncte), de asemenea, un bun profesor are o ţinută vestimentară
corespunzătoare (11 puncte) şi este respectuos faţă de elevi (10 puncte).
Aşadar, răspunsurile libere ale studenţilor situează pe primul loc competenţele
psihopedagogice în ierarhia trăsăturilor care formează aptitudinea pedagogică, apoi
competenţele psihosociale şi abia la final competenţele ştiinţifice.
Am dorit să văd în continuare dacă pe lângă aceste competenţe peagogice, mai
sunt şi alţi factori care contribuie la conturarea identităţii profesionale a cadrelor
didactice. În acest scop am analizat modul în care se raportează cadrele didactice la
propria profesie. Analizând autobiografiile profesionale ale cadrelor didactice, am
constatat că foarte multe dintre aptitudinile menţionate de către studenţi în prima parte a
cercetării au fost evidenţiate şi în discursul autobiografic al cadrelor didactice cu o
anumită vechime în învăţământ.
Am continuat analiza la nivelul mai profund al motivaţiilor şi atitudinilor cadrelor
didactice faţă de profesia aleasă, pentru a descoperi ce alte aspecte au avut un rol
hotărâtor în alegerea acestei profesii. Am fost preocupată în special de identificarea
rolului pe care diverse persoane l-au avut în destinul profesional al acestor cadre
didactice, precum şi a mecanismelor sociale şi familiale care au avut un impact decisiv în
alegerea profesiei. Nu în ultimul rând, am dorit să văd care este atitudinea faţă de rolul
vocaţiei în profesia didactică, în condiţiile în care evaluarea cadrelor didactice se face în
prezent prin indicatori predominant cantitativi.
Una dintre temele predominate în eseurile analizate este cea a interesului faţă de
profesia didactică. Aşa cum rezultă din mărturisirile majorităţii cadrelor didactice
cuprinse în studiu, acest interes a apărut încă din copilărie. „Încă de mică mi-am
organizat lecţii cu păpuşile mele” (cod 14) spune una dintre persoane, acest exemplu de
joc fiind prezent în foarte multe relatări – „...în clasa a III-a sau a IV-a luam caiete mai
vechi şi începeam şi corectam, tăiam cu pixul roşu, mă semnam, explicam vecinilor mai
mici decât mine” (cod 43). Jocul „de-a şcoala” este, aşadar, o primă formă a procesului
de socializare anticipativă pentru viitorul rol profesional, acela de cadru didactic.
Socializarea anticipativă este în multe cazuri realizată de către familie. Pe de o parte, e
vorba despre transmiterea intergeneraţională a profesiei. La fel cum se întâmplă şi în
cazul altor categorii profesionale, şi profesia de cadru didactic este „moştenită” de la o
generaţie la alta: „Provin dintr-o familie de intelectuali care au locuit şi profesat la sat.
Tata a fost profesor de limba şi literatura română, iar mama învăţătoare. Instrucţia mi-a
fost influenţată de mediul în care am trăit. De la tata am moştenit dragostea de lectură –
poate şi pentru faptul că aveam în casă o bibliotecă de peste 500 de volume (…), iar de
la mama, o fire deosebit de sensibilă, înclinaţii spre muzică, pictură etc. (…). Nu ştiu

5
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

dacă „a alege” este un cuvânt potrivit pentru faptul că am ajuns să îmbrăţişez profesia
de învăţătoare. Mai degrabă s-ar potrivi „o preluare de ştafetă”, dat fiind faptul că, în
familia mea, practicarea acestei profesii se moşteneşte de mai multe generaţii:
străbunicii, bunicii, mama, fratele mamei, tata, sora mea şi eu” (cod 72).
O importanţă deosebită în alegerea profesiei de cadru didactic o au, aşa cum
rezultă din eseurile analizate, modelele profesionale pe care cadrele didactice le-au
întâlnit de-a lungul şcolarităţii. Cel mai frecvent este menţionat modelul învăţătorului:
„Figura celui dintâi dascăl dăinuie în mintea şi-n sufletul meu ca o icoană. Modul în
care învăţătoarea mea a ştiut să se apropie de noi, să ne poarte de grijă fiecăruia cu
răbdare şi căldură sufletească, m-a determinat să aleg, în urmă cu treizeci şi opt de ani,
această cale.” (cod 4).
De multe ori, în parcursul şcolar al viitorilor profesori se disting mai multe
modele profesionale, fiecare dintre cadrele didactice punându-şi amprenta într-un mod
specific asupra viitorului profesor: „Am încercat să îmbin bunătatea şi dăruirea doamnei
educatoare cu prospeţimea domnişoarei învăţătoare şi cu competenţa unor profesori
care au pus bazele cunoştinţelor mele” (cod 22).
Vocaţia didactică a fost, în opinia subiecţilor cercetării, una dintre trăsăturile
determinante în alegerea acestei profesii. Chiar dacă traseul de viaţă a luat de multe ori
altă direcţie, iar alegerile profesionale au fost uneori diferite, întoarcerea la profesia
didactică este privită ca o sursă de satisfacţii profesionale şi personale: „Am ştiut că
acesta este lucrul care mi se potriveşte, că aceasta este menirea mea.” (cod 54). De
multe ori, neajunsurile acestei profesii sunt compensate de împliniri: „Chiar dacă este
prost plătită această meserie, nu aş schimba-o pentru alta mai bănoasă, deoarece ne dă
satisfacţii şi multe bucurii” (cod 61).
În opinia unuia dintre cadrele didactice, dragostea elevilor este mobilul cel mai
puternic care-i determină pe profesori să depăşească toate obstacolele: „...mângâierea lor
în zilele umbrite de norii ignoranţei, ai infatuării, ai aroganţei sunt acele mânuţe calde
care le oferă câte o floare, ori zâmbetul curat şi sincer al micuţilor care aleargă în
fiecare dimineaţă să-i întâmpine în faţa şcolii. În clasă se simt cel mai bine, căci acolo
sunt feriţi de răutate şi dispreţ.” (cod 23).