Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n.

15 ianuarie 1850, Botoșani

– d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, Copilaria poetului a fost caracteristica unui copil crescut la tara, care
socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai se bucura de libertatea de a cutreiera nestingherit imprejurimile satului
importantă voce poetică din literatura română natal.
1850 : se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al „Neastâmpărat din fire, Eminescu nu era copil dintre aceia care să stea
familiei Eminovici. multă vreme lângă vatră, să deseneze purceluşi cu cărbune ca micul
1858 – 1860 : urmează şcoala primară. Călin din poveste. Pădurile erau aproape. Cu o carte şi doi-trei covrigi,
1860 – 1861 : urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi el dispărea de acasă înfundându-se prin codrii din apropierea
1867 : este angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly. Ipoteştilor şi înnoptând pe unde putea“,
1869 : se înscrie la Universitatea de Filosofie din Vienna. scria Călinescu.
1872-1874 : este student la Berlin.
1873 : primeşte o slujbă la Consulatul român din Berlin.
1874 : este numit ca director la Biblioteca Centrală din Iaşi.
1877 : se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor
la ziarul « Timpul », unde desfăşoară o intensã
activitate publicistică.
1889 : în cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m.,
moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi
înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din
Bucureşti.

La steaua Personalitatea lui Eminescu se defineste printr-

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
o „sete nemarginita de afirmare a vietii, in toate
Încet pe cer se suie: domeniile, pana la limita la care e ingaduit sa se
Era pe când nu s-a zărit, incordeze firea omeneasca”, prin „tendinta
Azi o vedem, şi nu e. catre nemarginit” si „setea de absolut”
Tot astfel când al nostru
dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

O, mamă...
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Somnoroase păsărele...
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Somnoroase păsărele
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Pe la cuiburi se adună,
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se ascund în rămurele -
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... Noapte bună!
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Doar izvoarele suspină,
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi; Pe când codrul negru tace;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, Dorm şi florile-n grădină -
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Dormi în pace!
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Personalitate coplesitoare, a creat, inca pe cand era in viata, un mit
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu... eminescian. Titu Maiorescu fixeaza, prin cele doua studii mentionate,
Trece lebăda pe ape
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. Între trestii să se culce -
trasaturile personalitatii eminesciene: “om al timpului modern”,
Fie-ţi îngerii aproape, “inteligenta extraordinara”, “o memorie prodigioasa”, “careia nimic din
Iar dacă împreună va fi ca să murim, Somnul dulce! cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa, incat lumea in care traia el
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor
Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Peste-a nopţii feerie
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu; generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana”.
Se ridică mândra lună,
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu... Totu-i vis şi armonie -
Curiozitatea intelectuala facea din Eminescu “omul cel mai silitor,
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. Noapte bună! vesnic citind, meditand, scriind”.