INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei. Băncile comerciale consideră că riscul în cadrul procesului de

creditare este un obiectiv important al strategiei activităţii financiare. În plan managerial, băncile
trebuie să elaboreze şi să dezvolte metode de gestionare şi prevenire a tuturor riscurilor la care se
prevede să fie expuse. Măsurarea veniturilor şi gestionarea riscurilor de creditare prezintă o
importanţă deosebită în aprecierea calităţii activităţii bancare, a performanţelor acesteia.
Problema riscului aferent procesului de creditare se caracterizează prin aceea că majoritatea
clienţilor bancari o constituie noile întreprinderi, firme, societăţi pe acţiuni cu diverse forme de
proprietate. Particularităţile acestor structuri sunt neajunsurile de capital propriu pentru realizarea
activităţii curente şi realizarea planurilor strategice de dezvoltare pe viitor.Scopul principal al tezei
constă în cercetarea fundamentală a unui sistem efecient şi prudent de elaborare a activităţii
bancare precum şi tehnicilor, modalităţilor de calcul şi prevenire a riscurilor în procesul creditării.
Obiectivul lucrării îl constituie studiul principiilor şi metodelor teoretice şi practice de creditare
de către banca comercială, operaţiunilor creditare, identificarea tipurilor de riscuri bancare;
evaluarea problemelor de minimizare a riscurilor bancare şi stabilirea soluţiilor de rezolvare a
falimentului bancar; estimare principiilor unei gestiuni corecte a riscurilor bancare; elaborarea
strategiei şi analiza impactului politicii de creditare.
Unii economişti,Enicov Igor, Oboroc Iurie, consideră că diminuarea riscului de creditare se poate
realiza prin accelerarea procesului de modernizare a unei sau altei ramuri, prin creşterea
competitivităţilor pe piaţă, alţi economişti consideră că riscul poate fi prevenit prin corelarea
veniturilor şi cheltuielilor pe care le poate suporta banca pe viitor.
Riscul creditar poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituţiei financiare în
chestiune, atît un impact în sine, cît şi un impact indus cauzat de efectele asupra clinetelei,
personalului, partenerilor şi chiar asupra autorităţii bancare.
În cadrul acestei lucrări vor fi prezentate studii de perspective privind gestionarea optimă a
operaţiunilor de creditare, principiile şi metode teoretice de creditare de către o bancă comercială,
se vor identifica şi analiza totalitatea riscurile pe care le poate suporta banca în cadrul activităţii
sale de creditare, se vor reprezenta tendinţele actuale în gestiunea riscurilor aferente procesului de
creditare legate de minimizarea, finanţarea şi asigurarea riscurilor.

1
 CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND ESENŢA ŞI CONŢINUTUL
RISCURILOR CREDITAR BANCARE
1.1 Caracteristica generală a politicii creditare a băncilor comerciale din Republica Moldova
privind operaţiunile de creditare.
Operaţiunile de creditare reprezintă o preocupare permanentă în activitatea unei bănci. Pe de o
parte, unii economişti consideră că creditul reprezintă mijlocul prin care excedentul de resurse
dintr-o anumită zonă economică se transferă către entităţile economice aflate în deficit de resurse,
în vederea realizării unor proiecte de decurg în activitatea proprie. Procesele intermedierii
financiare avînd ca obiect creditul este încă principala formă de finanţare a investiţiilor într-o ţară.

Mutaţiile care au avut loc pe piaţa financiară şi monetară prin dezvoltarea fenomenului
dezintermedierii,nu au minimalizat rolul acestui produs bancar a cărui importanţă pentru economie
este fundamentală. Alţi economişti consideră că expunerea băncii la pierdere este extrem de
ridicată în cazul în care creditelor , avînd în vadere că, în marea lor majoritate, aceste plasamente
se efectuază în afara sistemului bancar, astfel că băncile nu pot păstra controlul banilor plasaţi aşa,
cum, într-o anumită măsură se realizează prin celelalte categorii de plasamente.

Din punct de vedere al activităţii bancare, operaţiunile de creditare reprezintă componenta cea mai
importantă a operaţiunilor de plasament, atît din punct de vedere al volumului de activitate, cît şi
al participării acestor categorii de operaţiuni la realizarea profitului băncii.Creditul bancar
reprezintă încă o soluţie de bază pentru investiţiile agenţilor economici, fiind în esenţă, la nivelul
economeie ţării. Lipsa reglementărilor legale în domeniul creditării şi lipsa de protecţie a băncii în
cazul pierderilor generate de nerambursarea creditelor au determinat băncile să-şi elaboreze
propriile norme de creditare care, au căpătat caracter de generalitate, în sensul că principiile
decreditare, obiectele creditării şi tipurile de creditare au devenit elemente comune ale
reglementărilor interne.

Activitatea de normare a operaţiunilor de creditare este în acelaşi timp, un proces permanent,

datorită diversificării operaţiunilor bancare şi deschiderii băncilor spre domenii de creditare noi
pentru sistemul bancar actual. Preocuparea specială a managementului bancar pentru operaţiunile
de creditare rezidă de asemenea şi din faptul că, fiind cel mai important plasament bancar, cu o
pondere mare în activul bilanţier, de calitatea portofoliului de creditare depinde în ultima instanţă

2
stabilitatea băncii şi realizarea nivelurilor necesare ale indicatorilor activităţii bancare privind
solvabilitatea şi lichiditatea.
Organizarea activităţii de creditare are în vedere în principiu o descentralizare a proceselor de
analiză, evaluare, acordare şi urmărire a rambursării creditelor, în condiţiile respectării normelor
interne în domeniu şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane de creditare la diversele
niveluri organizatorice ale băncii. În principiu operaţiunile de creditare dintr-o bancă trebuie să
acopere întreaga gamă de operaţiuni aferente acestei activităţi.În general băncile organizează
activitatea de creditare pe principiul dublei subordonări, faţă de un departament din centrala băncii.

De asemenea, reglementările legale actuale obligă băncile să constituie comitete de creditare care
să analizeze cererile de creditare şi să acorde în urma evaluărilor sumele solicitate de clienţii
băncii.În acest fel, decizia de creditare se poate lua în condiţii de obiectivitate şi banca în
consecinţă mai protejată împotriva eventualelor pierderi cauzate de nerambursarea creditului.

Astfel pentru obţinerea obiectivelor principale de activitate ale băncii, fiecare bancă comercială
elaborează politica de creditare ce trebuie să fie orientată spre protejarea activelor, obţinerea
profitului, îmbunătăţirea stării economice a debitorului, concomitent luîndu-se în considerare
securitatea depozitelor clienţilor.Politica şi procedeele de creditare se vor conţine în instrucţiunile
de politică generală a băncii şi în instrucţiunile specifice, aprobate de consiliul băncii.

Banca va elabora instrucţiunile privind politica generală de creditare a băncii, care va cuprindere
următoarele: structura organizatorică, autorităţile de creditare, strategia de afaceri şi marketing,
tipurile de credite, limitele generale de creditare, activitatea de creditare la nivel de filială, gajul
considerat acceptabil şi suficient, modul de acordare şi de rambursare a creditelor, principiile
stabilirii mărimii ratei dobînzii, distribuirea şi diversificarea pe ramuri a portofoliului de credit,
revizuirea şi controlul portofoliului de credite. De asemenea banca va elabora şi instrucţiuni
specifice detaliate despre politica şi procedeele pentru fiecare tip de credit în parte, care vor
conţine: procedeele internede evaluare a creditabilităţii debitorului, dirijarea şi verificarea riscului,
garanţiile necesare, limitele de acordare a creditului, stabilirea preţului, autorizările, creditele
problematice şi recuperarea lor, formarea rezervelor, descrierea metodelor analitice de evaluare a
credibilităţii clienţilor.
În descrierea creditabilităţii clientului se i-au în consideraţie următoarele elemente:

3
 1. lichiditatea reprezintă posibilitatea agenţilor economici de a-şi mobiliza rapid activele de
care dispun şi de a le transforma rapid în mijloace băneşti menite să-şi onoreze obligaţiunile.
Analiza lichidităţii bilanţului se efectuează prin compararea mijloacelor active grupate după gradul
de lichiditate şi repartizate în ordinea descreşterii lichidităţii cu obligaţiile din pasivul bilanţului,
grupate conform termenului de achitare.
2. solvabilitatea reprezintă gradul în care capitalul propriu asigură acoperirea creditelor pe
termen scurt sau lung sau capacitatea agentului economic de a-şi onora obligaţiile asumate faţă de
terţi cu ajutorul activelor proprii.
3. profitabilitatea este un indicator de echilibru care indică volumul profitului întreprinderii
raportat la diferite elemente ca nivelul activelor, nivelul vînzărilor.
4. activitatea de afacere, în care se compară vînzările unei întreprinderi cu totalul activelor
sale şi cu principalele tipuri de activitate: creanţe, stocuri.
Prin determinarea rezultatelor indicatorilor de bonitate, banca poate pune în evidenţă situaţia
financiară a agentului economic marcată prin punctele tari şi punctele slabe, ceea ce va face ca
decizia de creditare să fie bine argumentată.Sistemul de evaluare a rezultatelor financiare este
determinată de fiecare bancă în parte, în funcţie de factorii politicii de creditare a băncii.

Un element esenţial al politicii de credit este organizarea şi dirijarea activităţii de creditare.În acest
scop în cadrul structurii organizatorice a fiecărei bănci va fi creată a direcţie ce va depinde de
mărimea băncii, reţeaua de filiale, volumele de investiţii creditoare şi de alţi factori.Scopul
activităţii acestor structuri organizatorice este realizarea politicii şi a procedeelor de creditare ale
băncii într-un mod sigur şi prudent. Fiecare bancă va elabora regulamente interne în care se vor
descrie funcţiile organizatorice şi ale personalului implicit în activitatea de creditare, reflectînd
clar obligaţiunile şi responsabilităţile acestora.

Activitatea structurilor organizatorice de creditare trebuie orientată în următoarele direcţii de bază:

procedura depunerii cererii, analiza credibilităţii clientului, revizuirea şi analiza sistematică a
calităţii portofoliului de credite. În cadrul desfăşurării activităţii de creditare, portofoliul de credite
poate fi influenţat de o multitudine de factori, dintre care se evidenţiază:
1. Legislaţia în vigoare
2. politica de creditară a băncii
3. resursele disponibile pentru formarea portofoliului creditar

4
 4. analiza portofoliului creditar şi rezolvarea situaţie cu creditele problematice în caz de
necesitate.
La baza derulării operaţiunilor de creditare stau un şir de principii. Nerespectarea acestora ar duce
la majorarea riscului de credit al băncii.
Principiile esenţiale a politicii de creditare în procesul de acordare a creditelor:
- Prudenţa bancară ca principiu fundamental ce trebuie să caracterizeze întreaga activitate a
unei banci;
- Credibilitatea împrumutanţilor, care reprezintă suportul moral ţşi elementul psihologic
esenţial fără de care creditorul nu poate exista.Credibilitatea presupune cunoaşterea clientului
printr-o permanentă activitate de informare şi documentare cu scopul de a acumula informaţia
necesară privind aspectele concrete ale activităţii acestuia.Toate operaţiunile de credit şi de
garanţie se consemnează în documente contractuale. Pe parcursul derulării creditului în scopul
minimizării riscului de nerambursare banca va monitoriza activitatea creditorului;
- Planificarea creditelor reprezintă planificarea surselor băneşti din care banca va acorda
credite, dar totodată şi planificarea clasificării portofoliului de credit conform diverselor
destinaţii;
- Rambursarea şi achitarea creditului, creditele acordate trebuie să fie avantajoase atît pentru
bancă, cît şi pentru debitori, drept care debitorul va avea posibilitate să-şi lărgească afacerea
,dar şi să ramburseze creditul şi să achite dobînzile în termenii stabiliţi. Dobînzile şi
comisioanele bancare sunt negociabile şi se înscriu în contractele de credit;
- Asigurarea creditului, creditele se acordă pe bază de garanţii, consemnate în contractele de
credit şi în contractele de garanţii imobiliare/mobiliare/cesiune de creanţă/fideiusiune.Garanţia
trebuie să acopere datoria maximă a clientului către bancă, formată din credite, dobînzi şi
comisioane.
Respectarea acestor principii în procesul de acodare a creditului permite menţinerea unei
performanţe ridicate a activităţii de creditare:
- Banca îşi permite păstrarea în siguranţă a depozitelor bancare
- Se atestă o creştere a profitului băncii prin reducerea proporţiei de credite problematice în
portofoliul de creditare al băncii
- Se asigură dezvoltarea economico-financiară de ansamblu a clientului
- Se stabilesc influienţe pozitive la nivel macroeconomic

5
 - Se menţine o performanţă sporită a activităţii de creditare, care se asigură prin:
 selectarea cu atenţie a clienţilor din sectoarele de piaţă determinate;
 acordarea de credite bazată pe o analiză economico-financiară minuţioasă şi corectă
a debitorului;
 întocmirea actelor bilaterale de ordin juridic pentru a asigura derularea rambursării
creditelor;
 urmărirea periodică şi riguroasă a derulării;
 constituirea unor garanţii.
- Activitatea de recuperare a creditelor neperformante trebui să comporte un caracter flexibil
şi să păstreze intactă imaginea şi prestigiul băncii.
În cadrul reglementării politicii de creditare un rol esenţial îl joacă totalitatea restricţiilor înaintate
de B.N.M băncilor comerciale cu privire la acordarea creditelor mari persoanelor fizice şi
persoanelor juridice, restricţii privind limitele la credite acordate pentru persoane afiliate, restricţii
cu privire la creditele acordate funcţionarilor băncii.
Restricţiile înaintate de B.N.M băncilor comerciale cu privire la acordarea creditelor mari
persoanelor fizice şi persoanelor juridice:
- datoria netă acordate de băncile comerciale la credite unor persoane nu trebuie să depăşească
25% din capitalul normativ total al băncii.
- suma datoriilor netela creditele acordate pentru zece persoane care au cale mai mari credite nu
trebuie să depăşească 50% din portofoliul total al creditelor băncii.
- valoarea tuturor creditelor mari nu trebuie să depăşească capitalul normativ total.
- creditele mari trebuie adoptate preliminar de către majoritatea membrilor consiliului băncii.
Restricţii privind limitele la credite acordate pentru persoane afiliate(membrii consiliului,rude de
gradul1şi2)
- suma totală a creditelor acordate unei persoane sau unui grup de persoane care acţionează
împreună cu persoana filiată nu trebuie să depăşească 20%, faţă de capitalul normatiiv total.
- suma totală a creditelor acordate persoanelor afiliate nu trebuie să depăşească mărimea
capitalului de gradul I.
Orice acord cu o persoană afiliată trebuie să fie acceptată preliminar de către majoritatea membrilor
Consiliului băncii.Persoana afiliată trebuie să se abţină de la vot, dacă este membru al cosiliului
băncii.

6
Restricţii cu privire la creditele acordate funcţionarilor băncii
- creditele acordate pentru procurarea bunurilor de consum se acordă funcţionarilor băncii în
mărime nu mai mare de 10 salarii tarifare(se acordă pe o pperioadă nu mai mare de 2 ani).
- creditele pentru investiţii imobiliare se acordă în mărime pînă la 100 salarii tarifar, termenul
de acordare a creditul diferă de la o bancă la alta în funcţie de politica creditară adoptată şi este
de maxim 20 ani.
Politica de creditare reprezintă un element esenţial reglementat de activitatea fiecărei bănci atît
din punct de vedere al volumului de activitate, cît şi al participării acesteia în realizarea
operaţiunilor de creditare în rezultatul căreia banca poate obţine rezultate şi avantaje economice.
Totalitatea operaţiunilor de creditare au în vedere în principiu o descentralizare a proceselor de
analiză, evaluare, acordare şi urmărire a rambursării creditelor, în condiţiile respectării normelor
interne în domeniu şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane de creditare la diversele
niveluri organizatorice ale băncii.
În final s-ar putea spune că politica de creditare ce trebuie să fie orientată spre protejarea activelor,
obţinerea profitului, îmbunătăţirea stării economice a debitorului, concomitent luîndu-se în
considerare securitatea depozitelor clienţilor. Politica şi procedeele de creditare se conţin în
instrucţiunile de politică generală a băncii şi în instrucţiunile specifice, aprobate de consiliul băncii.

1.2 Riscurile bancare aferente procesului de creditare.

În activitatea bancară riscul este un component obligatoriu cu posibilitatea rezultatelor atît dorite
cît şi nedorite. Cu siguranţă riscurile fac obiectul unei mari atenţii la băncii. Toate riscurile sunt
definite ca pierderii asociate unor evoluţii adverse ale rezultatelor. Evitarea riscului în cadrul
procesului de creditare sau acceptarea lui depinde de modul de gestionare a băncii,de politica
susţinută de bancă, de tactica ei şi problemele la o anumită etapă. La general riscurile pot fi divizate
în riscuri interne şi riscuri externe.
Riscurile interne, de regulă sunt generate de proiecte concrete, la asemenea riscuri pot fi raportate
riscurile de bilanţ (valutar,de formare a depozitelor, strategic), riscul serviciilor financiare
(tehnologic,de inovaţie) şi riscurile extrabilanţiere. La riscurile externe se referă riscul politic,
macroeconomic, legislativ, social, de asigurare.
Riscul poate fi definit [opinia economistului Dan Vulpe], ca un fenomen care poate apare pe
parcursul operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţii financiare prin

7
nerespectarea calităţii produselor bancare, diminuarea beneficiului sau chiar înregistrarea de
pierderi, nerespectarea actelor normative.
Unii economişti, ca: Broglie, Lichin, consideră că la baza problemelor cu care se confruntă băncile
se află factorii macroeconomici. Ei accentuează importanţa riscului, deoarece acestea reprezintă
principala problemă a majorităţii băncilor.Alţi economişti,consideră că riscurile a căror apariţie
face ca o bancă să devină insolvabilă, depinde de variaţiile nivelului veniturilor prevăzute şi de
nivelul cheltuielilor acoperite din acestea.
Riscul aferent procesului de creditare poate fi provocat de influenţa factorilor de ordin general şi
factori de ordin specific. Factorii de ordin general sau ambiental sunt cei care caracterizează
calitatea mediului în care acţionează băncile şi anume:
- recensiunea economică generală, care afectează anumite sectoare
- rate reale pozitive înalta ale dobînzii
- modificarea reglementărilor bancare în contextul liberalizării cadrului concurenţial.
Factorii de ordin specific se înscriu în contextul managementului bancar. Aceasta poate fi
apreciată pe baza analizei dinamicii unor indicatori de risc precum ponderea creditelor în total
active, ponderea plasamentelor mobiliare în total active, raportul dintre active şi capital, ponderea
depozitelor în totalul fondurilor împrumutate.
Riscul aferente creditării este un obiectiv important al strategiei activităţii financiare. În plan
managerial, băncile trebuie să elaboreze şi să dezvolte metode de gestionare şi prevenire a tuturor
riscurilor la care se prevede să fie expusă.
Strategia băncii are în vedere neacceptarea riscurilor sau acumularea de riscuri care nu pot fi
măsurate sau a căror consecinţă finală previzibilă ar putea modifica poziţia băncii pe piaţa
concurenţială.
Atunci cînd definesc riscul şi gestiunea riscului, cel mai mulţi autori se concentrează asupra
funcţiei clasice a bancilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora;
din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele
bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituţiei financiare în
chestiune, atît un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cît şi un impact
indus cauzat de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor şi chiar asupra autorităţii
bancare. În funcţie de punctul de vedere din care facem analiza riscului, acesta poate fi definit în

8
mod diferit. Vor adopta ca definiţie standard pe cea lingvistică şi vom considera drept risc
probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect. În acest
context, prin expunerea la risc vom înţelege valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor
suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta instituţia financiară în cauză. Din
această definiţie rezultă ca expunerea la risc poate fi efectivă sau potenţială.

Dacă acesta este cadrul – foarte general – în care vom aborda problema riscurilor bancare, atunci
putem prezenta şi diferite accepţiuni care se dau riscului bancar ca pe diferite tipuri de riscuri
bancare. Şi, deşi perspectiva celor mai multe analize bancare asupra riscului este îngusta trebuie
să subliniem încă de acum că acesta este generat de o mulţime de operaţii şi proceduri. De aceea,
în domeniul financiar cel puţin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de
cele mai multe ori interdependente prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia
poate genera în lanţ alte riscuri. Drept urmare, aceste operaţiuni şi proceduri generează în
permanenţă expunere la risc.

Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confruntă băncile în operaţiunile lor curente şi nu
doar riscurile specifice activităţii bancare clasice. Ca agenţi care operează pe diverse pieţe
financiare, băncile se confruntă şi cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar
pe care trebuie să le gestioneze. Riscurile bancare sunt multiple şi trebuie clasificate şi definite cît
mai bine posibil în perspectiva evaluării, urmăririi şi controlării lor. Succesul activităţii bancare e
strîns legat de corelarea armonioasă, eficientă între active şi pasive, între venituri şi cheltuieli.
Riscurile care se manifestă la nivelul fiecărei bănci, cît şi la nivelul sistemului bancar în cadrul
procesului de creditare sunt:
- Riscul de credit - Riscul de lichiditate
- Riscul de rată a dobînzii - Riscul de solvabilitate
- Riscul de schimb - Riscul de ţară
Riscul de credit unul din principalele riscuri aferente procesului de creditare cu care se confruntă
o instituţie bancară. Riscul de credit atenţionează asupra faptului că împrumutanţii sau emitenţii
de titluri ar putea să nu-şi onoreze obligaţiile faţă de bancă la scadenţă.Aşadar riscul de credit
exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clienţilor de a-şi achita obligaţiile faţă de bancă.Acest
risc este considerat în general un risc comercial, care rezultă din alegerea pieţelor şi a clienţilor.
Pentru împrumutanţi, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă degradarea situaţiei financiare

9
a acestora, drept motive servind situaţia generală a economiei, condiţiile afacerii debitorului şi alte
condiţii imprevizibile interne sau externe, ce afectează situaţia financiară a acestuia.
Problema riscului creditar se caracterizează prin aceea că majoritatea clienţilor bancari o constituie
noile întreprinderi, firme, societăţi pe acţiuni cu diverse forme de proprietate.Particularităţile
acestor structuri sunt neajunsurile de capital propriu pentru realizarea activităţii curente şi
realizarea planurilor strategice de dezvoltare pe viitor.Diminuarea riscului de creditare se poate
realiza prin accelerarea procesului de modernizare a unei sau altei ramuri, prin creşterea
competitivităţilor pe piaţă.
Riscul de rată a dobînzii modificarea taxelor procentuale duce la majorarea sau diminuarea atît a
valorii, cît şi a veniturilor activelor băncii.Este foarte deficil ca instituţiile de credit să poată avea
resurse şi sume utilizabile ale căror durate să fie echitabile şi pentru care modalităţile de fixare a
taxelor să fie identice. Riscul de rată este rezultatul a doi factori:
Poziţia ratei reprezentaţă de diferite linii de bilanţ, care sunt afectate de mişcările de pe piaţă
- Incertitudinea ratelor de pe piaţă(marja dobînzii) – diferenţa dintre activele şi pasivele a
căror rată variază pe o perioadă dată.
- Unele rate ale bilanţului sunt fixate pe o perioadă anumită, iar altele sunt variabile în
aceeaşi perioadă.
Riscul ratei dobînzii reprezintă sensibilitatea rezultatelor financiare ale unei bănci la schimbările
ratei dobînzii. Poziţia riscului ratei dobînzii este determinat, în principal de măsura în care activele
şi pasivele sunt fixate de administraţia băncii şi rămîn fixe o perioadă mai îndelungată.Un anumit
număr de factori poate conduce la schimbări ale acestor rate (creşterea substanţială a ratei inflaţiei)
şi o asemenea schimbare va afecta condiţiile financiare în care operează instituţiile şi deseori,
consecinţele modificărilor ratei dobînzii pot fi în anumite ţări,mult mai pronunţate.Acest lucru se
întîmpla în cazurile cînd managerii băncii nu au experienţă în managementul riscului ratei dobînzii.
Riscul de schimb este riscul evoluţiei nefavorabile ala rezultatei, ca urmare a evoluţiilor ratelor de
schimb.Riscul de schimb apare în domeniul clasic al finanţelor internaţionale ca variaţie a
cursurilor de schimb.
În opinia lui Milan Kurb cele mai importante componente ale riscului de schimb sunt:
a) Riscul de translare (mai este cunoscut sub denumirea de risc al schimbului valutar) se
referă la riscul de cîştig sau de pierdere atunci cînd activele, pasivele şi rezultatele unei filiale sunt
transferate din valută străină în care se ţin evidenţele filielei în monedă naţională a centralei.

10
 b) Riscul de tranzacţie apare ori de cîte ori o bancă se angajează în operaţiuni cu valută cînd
există riscul cîştigului sau pierderii, dacă valoarea devizelor respectivese schimbă în comparaţie
cu moneda locală a băncii.Cu cît instabilitatea monetară dintr-o ţară este mai mare cu atît riscul de
tranzacţie este mai mare.
c) Riscul economic se referă la impactul schimbării cursului valutar asupra profitabilităţii pe
termen lung a băncii şi nu asupra efectului pe termen scurt al unei operaţiuni.
Protecţia contra deprecierei monedei în care este exprimat depozitul sau creditul se asigură prin
evitarea poziţiilor valutare net deschise. Aceasta înseamnă că orice angajament într-o valută
trebuie să fie acoperit prin depozite sau resurse în aceeaşi valută şi cu aceleaşi termene astfel încît
rezultatul per ansamblu să nu fie adecvat.

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de clienţi ca
urmare a devierii proporţiei dintre credite pe termen lung şi termen scurt şi a necorelării cu
structura pasivelor băncii.Deci, noţiunea de lichiditate a băncii se explică prin capacitatea băncii
comerciale de a-şi asigura îndeplinirea obligaţiilor şi datoriilor faţă de toţi clienţii (creditorii).

Riscul de solvabilitate o consecinţă a manifestării unuia sau a mai multor riscuri, pe care banca
nu le-a prevenit şi anume a riscului de credit,de lichiditate.Acest risc demonstreză că banca nu
dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia pierdrilor eventuale. Riscul de solabilitate
rezultă din suma totală a fondurilor proprii disponibile şi din riscurile ce se produc (de credit, de
piaţă,de rată,de schimb).

Riscul de ţară reprezintă expunerea băncii la pierderi ce pot apărea într-o afacere cu un partener
străin, cauzate de evenimente specifice care sunt, cel puţin parţial sub controlul guvernului ţării
partenerului.

În ceea ce priveşte pierderile datorate materializării riscului de ţară, acestea trebuie percepute ca
diferenţă dintre veniturile preconizate a fi realizate şi veniturile efectiv realizate în urma derulării
afacerilor supuse riscului de ţară. Cele mai frecvente evenimente sau stări de lucruri care pot duce
la materializarea riscului de ţară suntde natură:
- Politică (război,ocupaţie militară străină,conflicte de interese politico-economice)
- Socială (revolte provocate de diferenţe etnice, divizări religioase)
- Economică (diminuarea creşterii economice, sporirea rapidă a costurilor de producţie)

11
CAPITOLUL II. CĂI ŞI PERSPECTIVE DE GESTIUNE EFICIENTĂ ŞI PREVENIRE A
RISCURILOR ÎN PROCESUL CREDITĂRII

2.1. Tendinţe actuale în gestiunea riscurilor aferente procesului de creditare

Odată cu perfecţionarea sistemului bancar începem să redescoperim că activitatea de bancher este
o meserie cu riscuri, adevăr oarecum uitat în anii precedenţi. Băncile sănt nevoite să-şi constituie
rezerve substanţiale pentru a se salva de riscurile periculoase, naţionale şi internaţionale, precum
şi să acorde o atenţie crescîndă problemelor gestionării riscurilor bancare. Gestionarea riscurilor
în cadrul procesului de creditare poate fi privită ca influenţarea activităţii bancare în scopul
minimizării pierderilor, obiectul influenţării fiind banca în întregime.
Practica demonstrează că însăşi băncile puternice sunt supuse riscului de a nimeri în rîndul băncilor
problematice.Ca atare aceasta nu e periculos deoarece permanent există pîrghii suficiente pentru a
redresa situaţia. Şi într-adevăr, unele bănci reuşesc într-un interval scurt de timp să iasă din zona
periculoasă, altele însă se împotmolesc pe un timp mai îndelungat. Iată de ce gestionarea riscurilor
creditare este una din principalele preocupări ale administraţiei băncilor.
Politica gestionării riscurilor creditare se reduce la 3 direcţii de bază:
1. strategia riscurilor ce constă din scopul, obiectivul, volumul, tipul şi principalele conduceri
2. cadrul politicii, care include limitele juridice, termenul operaţiilor, gradul de risc
3. abilitatea aprecierei ce constă din metodele aprecierii, formele şi etapele dirijării riscurilor.

Modalitatea gestionării riscurilor depinde de politica băncii la micronivel şi de politica sistemului

bancar în general şi a B.N. la macronivel, deoarece sunt foarte multe aspecte care trebuie luate în
consideraţie simultan. Banca pe lîngă asigurarea unui echilibru cu privire la risc, profitabilitate şi
lichiditate, trebuie să-şi formuleze propria politică investiţională, care să corespundă necesităţilor
proprii şi care să fie funcţională într-un climat economic care se modifică permanent.

Scopul şi problemele strategiei riscurilor bancare în mare măsură sunt determinate de mediul
extern în care activează banca: tendinţe ale indicatorilor ecomomici, cum ar fi rata dobînzii şi
inflaţia; politica economică a guvernului, modificări semnificative intervenite pe pieţele bursiere
din principalele centre financiare internaţionale; atitudinea clienţilor, dezastrele naturale.
Scopul gestionării riscurilor constă în determinarea corelaţiei între venitul posibil şi lichiditatea
în procesul dirijării portofoliului băncii, adică cu activele şi pasivele băncii. Strategia gestionării

12
riscurilor bancare constă în alegerea volumului şi tipului de risc pe care poate să şi-l asume banca,
precum şi în respectarea anumitor principii de gestionare a riscurilor.
Principiile gestionării riscurilor aferente procesului de creditare:
- determinarea şi aprecierea zonei de risc (analiza posibilelor surse de pierderi sau situaţii de risc
ce pot aduce pierderi, calculul riscului, prognozarea pierderilor posibile).
- controlul riscurilor (coordonarea, stimularea economică a minimizării riscului, monitoringul şi
eficacitatea procedurilor de gestionare a riscurilor).
- finanţarea riscurilor (alocarea mijloacelor pentru cheltuielile de finanţare a riscurilor).
- politica gestionării riscurilor (responsabilitatea şi obligaţiunile conducătorului, legăturile
interbancare în politica controlului riscului).
Problemele esenţiale ale gestionării riscurilor de creditare sunt:
1. Minimizarea riscurilor - influenţa managerială asupra corelaţiei risc-profitabilitate:
- evaluarea solvabilităţii debitorului în baza modelelor de preveziune a riscurilor şi
reglementării procedurilor de acordare a creditelor;
- creşterea calităţilor acoperilor de credit(gaj);
- diversificarea serviciilor financiare;
- distribuirea raţională a investiţiilor creditare dintre debitori;
- perfecţionarea şi respectarea strictă a legislaţiei.
2. Autoasigurarea riscurilor – mărirea capitalului şi activelor lichide ale băncii în scopul creării
rezervelor financiare ca mod de asigurare contra evenimentelor nefavorabile –se va crea prin:
- cosolidarea capitalurilor bancare în baza fuziunilor şi absorbţiiilor;
- majotatea capitalului adecvat prin emisiuni suplimentare de acţiuni;
- creşterea rentabilităţii operaţiunilor financiare în baza tehnologiilor prin procurarea
poliţelor de asigurare generale şi specializate, reasigurarea riscurilor.
3. Asigurarea externă a riscurilor creditare şi altor riscuri financiare prin procurarea poliţelor de
asigurare generale şi specializate, reasigurarea riscurilor.
Urmărind scopul maximizării profitului, managerii băncii încearcă, în acelaşi timp, să minimizeze
riscurile. Aceste 2 scopuri în cunoscută măsură, sunt contradictorii, fapt explicat şi prin interesele
opuse ale proprietarilor băncii şi deponenţilor.
În practica bancară sunt cunoscute mai multe metode de calcul a riscului, cele mai răspîndite sunt:

13
1. Metoda modelării statistice, adică prin descrierea problemelor financiar-economice cu ajutorul
modelelor matematice şi rezolvarea acrstora prin utilizarea unor sisteme sort de decizie,
2. Metoda aprecierii riscului pe baza anumitor criterii şi coeficienţi,
3. Metoda analitică, ce presupune analiza riscului pentru fiecare operaţi în parte, cît şi a totalităţii
riscurilor la care este supusă banca.

După alegerea metodelor de apreciere a riscurilor este necesară formularea etapelor gestionării
riscurilor bancare. Pot fi evidenţiate următoarele etape de gestionare a riscurilor de creditare:
prognozare, analiza, reglarea, urmărirea, controlul.
Etapa prognozării presupune efectuarea unui studiu al pieţei încercînd precizarea evoluţiei cifrei
de afacrii, determinînd factorii de forţă şi de vulnerablitate.O astfel de tentativă este dificilă.
Preveziunea în lumea modernă nu este uşoară, dar este o necesitate pentru buna gestionare.
Bunăoară, încă pînă la apariţia riscurilor operaţionale, care devin periculoase numai după
epuizarea rezervelor, instituţiile creditare sunt supuse riscurilor lichidităţii, în măsura în care
institiţia nu poate îndeplini cerinţele de eliberare a banilor de pe conturile la vedere.
Totuşi riscurile principale în bănci apar în urma nerambursării creditelor.Minimizarea acestor
riscuri se obţine mai cu seamă la etapa de analiză.Aici este necesară în primul rînd elaborarea şi
însuşirea procedurii controlului posibilităţilor de plată ale clienţilor, inclusiv pe baza unor date din
banca de informaţii renovate permanent.În al doilea rînd acordarea creditelor numai pe baza
analizei de expert al business-planului şi în baza unor garanţii sigure de rambursare.
Minimizarea riscurilor aferente procesului de creditare presupune în primul rînd diversificarea
portofoliului băncii. Spre regret pînă în prezent băncile din Moldova se limitează la operaţiunile
ce ţin de acumularea resurselor temporar libere şi la eliberarea lor cu dobîndă, precum şi la
operaţiunile de plată, decontare şi schinb valutar, pe cînd băncile europene propun pînă la 400
tipuri de servicii.
În linii generale, reglarea riscurilor bancare presune inovaţii permanente pe piaţa serviciilor
financiar-creditare, constă în crearea şi răspîndirea formelor de noi instrumente financiare şi
operaţii, tipurilor noi de conturii bancare şi servicii, schimbarea şi lărgirea funcţiilor instituţiilor
financiare. Inovaţia reuşită asigură băncii poziţia de leader între concurenţi.
Dar serviciile financiare pot fi copiate uşor şi sunt un privilegiu de scurtă durată, dar dacă banca
investeşte resurse în perfecţionarea tehnologiei, în perfecţionarea cadrelor,ea poate rămîne leader.

14
La etapa următoare legată de minimizarea riscurilor, banca urmăreşte evoluţia acestora, prin
folosirea unor mijloace acordate, fiind gata să intervină în caz de necesitate pentru lichidarea unor
situaţii periculoase.Afară de aceasta este absolut necesar numirea unor specialişti sau crearea unei
subdiviziuni care se va preocupa de politica gestionării (minimizării) riscurilor de creditare, va
efectua coordonarea între diferite subdiviziuni ala băncii în problema gestionării riscurilor.Crearea
unor asemenea subdiviziuni în băncile R.M. va îmbunătăţi controlul procesului de dirijare cu
riscuri bancare, va duce la minimizarea acestor riscuri, precum şi va mări responsabilitatea
administraţiei şi a băncii în general.

Un alt proces utilizat în gestiunea riscurilor în procesul creditării este finanţarea. Prin finanţarea
riscurilor înţelegem activitatea de formare a resurselor necesare pentru compensarea pierderilor
în activitatea bancară. Acest obiectiv este atins prin activitatea de acoperire sau activitatea de
transfer a riscurilor.Trebuie să menţionăm că aceste activităţi vor începe cu identificarea şi
evaluarea riscurilor, deoarece este dificil de a acoperi sau transfera un risc, dacă el nu a fost
identificat şi evaluat. În activitatea practică, bancherii aplică modalităţi şi tehnici de finanţare a
riscurilor bancare separat pentru fiecare clasă de risc specificată, această modalitate fiind
recomandată şi de autorităţile de supraveghere şi control, pentru că permite abordarea de către
specialiştii respectivi a fiecărei categorii de risc.
Însă, totuşi, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că pentru toate clasele de risc evidenţiate şi
evaluate aparte, expunerea la risc este a băncii în întregime şi că, în plus, multe riscuri sunt
interdependente.
De exemplu, dacă ar fi să ne referim la riscul de creditare, care este cel mai frecvent risc în
activitatea bancară, atunci activitatea de finanţare a riscului va presupune:
1. Solicitarea de la beneficiarii de împrumuturi a anumitor garanţii.

Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau
angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziţia sau emis în favoarea băncii, în
virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garante
asupra recuperării sumelor împrumutate şi a dobînzii.

În practică există mai multe tipuri de garanţii, fiecare tip avînd caracteristici şi utilizări proprii şi
necesitînd o documentare specifică pentru a permite băncilor să beneficieze de drepturi pe care
aceste garanţii le conferă. La fel, garanţia constă din: scrisori de garanţie (document prin care

15
persoana, garantează o plată sau o prestaţie, cu sau fără prezentarea documentelor din care să
rezulte că partea s-a conformat întocmai angajamentelor sale contractuale), analizarea tratelor,
înfiinţarea de ipoteci, gajuri, poliţe de asigurare şi alte asemenea forme de preluare a riscului, toate
acestea garantînd achitarea la scadenţă a creditelor şi dobînzilor aferente.
2. Formarea provizioanelor vis-a-vis de portofoliul de creditare al băncii.
Tot la activitatea de finanţare a riscurilor se referă şi formarea rezervelor obligatorii. Rezervele
obligatorii reprezintă un element important în structura activelor băncii comerciale şi sunt
repartizate în procesul gestiunii activelor între bani lichizi, sume pe conturilor corespondente în
Banca Naţională şi pe conturile speciale ale Băncii Naţionale, precum şi alte active cu lichiditate
înaltă ( în dependenţă de legislaţia ţării).

Băncile, de sine stătător, menţin un nivel al rezervelor, cu toate că păstrarea rezervelor misşorează
beneficiul băncii.Din punct de vadere al băncii comerciale, rezervele permit menţinerea lichidităţii
la nivelul necesităţilor clientelei şi, în acelaşi timp, garantează onorarea obligaţiunilor şi măresc
fiabilitatea băncii. Menţinerea unui nivel anumit al rezervelor bancare este binevenită şi sistemului
bancar în întregime, pentru că lipsa lichidităţilor poate duce la dereglarea sistemului de decontări
intrebancare.Afară de aceasta rezervele micşorează pierderile în urma falimentului unei bănci şi în
acest sens servecs ca garanţie a stabilităţii sistemului bancar.

Riscul ratei dozînzii mai des este finanţat prin folosirea instrumentelor financiare derivate, prin
care se subînţelege o întreagă clasă de active financiare, care sunt de fapt contracte de vînzare-
cumpărare a unor instrumente financiare clasice.

În lumea bancară contemporană a crescut exponenţial rolul instrumentelor financiare derivate

complexe a căror caracteristică principală este că valoarea contractelor respective depinde de
preţul activelor pe care le au la bază, de nivelul dobînzii, al cursului de schimb sau de alţi
indicatori.În ultima instanţă valoarea lor derivă din modificare preţului activelor pe care se
bazează, respectiv a titlurilor, devizelor, a cappitalurilor, mărfurilor şi a cotărilor la bursă.

Ca urmare, se pot distinge două tipuri de tranzacţii financiare derivate: unele avînd o bază
concretă (tranzacţii cu titluri, deviize, niveluri de dobînzi) şi unele care au o bază abstractă
(operaţiuni cu indicatori privind acţiunile şi obligaţiunile).Funcţia cea mai importantă a pieţei
instrumentelor financiare derivate este transferul riscului de la un participant la altul.

16
2.2 Căi de asigurare contra riscului în cadrul operaţiunilor creditare
Asigurarea riscurilor de creditare reprezintă un proces obiectiv necesar al dezvoltării economice,
element obligatoriu al reproducerii sociale.Ea îndeplineşte funcţii sociale, deoarece cota principală
a fondurilor de asigurare este destinată compensării elementelor produsului obştesc, pierdute în
urma procedurii unor evenimente cu reproducerea acestor elemente. Piaţa asigurărilor ca parte
componentă a pieţei financiare, este sursa importantă de investiţii şi bază a formării unei situaţii
de investiţie şi financiare favorabile în ţară.
Pot fi evidenţiate următoarele tendinţe de bază în dezvoltarea pieţei asigurărilor:
- Globalizarea pieţe
- Lărgirea asortimentului priduselor de asigurare
- Dezvoltarea prestării serviciilor pe Internet
- Integrarea businessului bancar şi de asigurări
Băncile cu un spectru larg de servicii bancare prestate, sunt cointeresate nu numai de asigurarea
riscurilor proprii, dar şi în compensarea scăderii marjelor din operaţiunile bancare tradiţionale (de
ex: creditarea), din contul venitului obţinut în urma vînzării poliţelor de asigurare.
Pentru minimizarea riscului la asigurarea creditului, companiile acceptă în gaj activele clienţilor,
de regulă, aceasta fiind capitalul social, mărfuri, imobil în conformitate cu legea gajului. Obiect
al asigurării riscului de creditare, de regulă sunt creditele bancare acordate furnizorilor sau
cumpărătorilor de mărfuri şi servicii, obligaţiunile şi garanţiile pe credite, investiţiile de lungă
durată.Asigurarea băncii-creditoare constă în faptul că, în cazul insolvabilităţii debitorului
indiferent de cauza acestei insolvabilităţii, rambursarea sumei datorate se va face de către
compania de asigurări.

În R.M., asigurarea riscurilor de creditare se efectuază pe principii benevole şi sub două forme:
- asigurarea facultativă a răspunderii civile a debitorului pentru nerambursarea creditului şi
dobînzilor aferente;
- asigurarea facultativă a riscului nerambursării creditului şi dobînzilor aferente.
În primul caz ca persoană asigurată apare debitorul, iar ca obiect al asigurării – responsabilitatea
lui în faţa băncii pentru rambursarea la timp a sumei creditului şi dobînzii aferente; iar în cazul
doi, persoana asigurată este banca comercială, iar obiect al asigurării- responsabilitatea tuturor sau
a anumitor debitori faţă de bancă.Pentru perfectarea contractului de asigurare se prezintă un set de
documente, care include:cererea asigurantului, satutul societăţii, copia de pe contractele de

17
creditare, bilanţul contabil, certificatul privind termenele de rambursare a creditului şi dobîzile
aferente, documente care cofirmă acoperirea creditului, expertiza tehnico-economică a proiectului.
Lista documentelor este aprobată de asigurator. Scopul principal al acestorc erinţe este de
determinat gradul riscului şi respectiv, mărimea primei de asigurare. Cu cît este mai mare termenul
de creditare şi suma creditului, cu atît este mai mare şi prima de asigurare.Un moment important
în cazul asigurării riscului de creditare este determinarea mărimii responsabilităţii asiguratorului,
cazului de asigurare şi modalităţii de plată a despăgubirilor. Unele companii de asigurări acceptă
spre asigurare 100% din suma creditului, însă nu asigură dobînzile aferente acestui credit, altele
50% - 90% din suma creditului şi dobînzii nerambursate.

Limita concretă a responsabilităţii asiguratorului şi termenele de plată a despăgubirilor se stabilesc

în funcţie de caz. De obicei despăgubirea se plăteşte în decurs de 20-30 zile din ziua scadenţei
creditului, prevăzută în contractul de creditare.În plus pe lîngă, suma şi termenul gespăgubirii, sunt
negociate modalitatea de restituire a pierderilor suplimentare şi termenul în care asiguratul este
obligat să anunţe faptul efectuării cazului asigurat.
În concluzie s-ar putea spune că asigurarea riscurilor bancare reprezintă un proces obiectiv necesar
pentru asigurarea facultativă a răspunderii debitorului pentru nerambursarea creditului şi
dobînzilor aferente.

Pentru mulţi observatori principala operaţiune bancară este creditarea. Într-adevar, între
plasamentele băncilor, pe primul loc se situează creditele. Felul în care banca alocă fondurile pe
care le gestionează poate influenţa într-un mod hotărîtor dezvoltarea economică la nivel local sau
naţional. Pe de altă parte, orice bancă îşi asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci cînd acordă
credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la potofoliul de credite,
atunci cînd unii dintre debitori nu-şi onorează obligaţiile.
Există o multitudine de deminsiuni ale riscului în procesul efectuării operaţiunilor bancare care se
manifestă atît la nivelul fiecărei bănci, cît şi la nivelul sistemului bancar: riscul de creditare, cel de
variaţie a ratei dobînzii pe piaţă, riscul valutar, riscul de lichiditate, riscul de insolvabilitate.
Efectele nete ale manifestării acestor riscuri se reflectă în numărul de bănci cu probleme aflate sub
supravherea activităţii bancare, precum şi în numărul falimentelor bancare.

18
 CONCLUZIE
La finele acestei lucrări s-a ajuns la concluzii că:
- În activitatea bancară riscul este un component obligatoriu cu posibilitatea rezultatelor atît
dorite cît şi nedorite.
- Riscul în activitatea bancară este necesar pentrua aduna venituri.
- Evitarea riscului sau acceptarea lui depinde de modul de gestionare a băncii,de politica
susţinutăde bancă, de tactica ei şi de problemele la o anumită etapă.
- Riscurile în cadrul activităţii bancare sunt multiple şi trebuie clasificate şi definite cît mai bine
posibil în perspectiva evaluării şi controlului lor.
- Gestionarea riscurilor în cadrul procesului de creditare poate fi privită ca influenţarea activităţii
bancare în scopul minimizării pierderilor, obiectul influenţării fiind banca în întregime.
Ca propuneri esenţiale în prevenirea riscurilor aferente procesului de creditare s-ar putea evidenţia:
analiza posibilelor surse de pierderi sau situaţii de risc ce pot aduce pierderi, calculul riscului,
prognozarea pierderilor posibile;
- coordonarea, stimularea economică a minimizării riscului, monitoringul şi eficacitatea
procedurilor de gestionare a riscurilor de creditare;
- clasificarea activelor şi pasivelor în funcţie de reacţia lor la evenimentele neprevăzute;
- formularea concretă a normelor de creditare;
- schimbarea politicii de portofoliu fie prin orientarea către activele pe termen scurt, fie prin
creşterea ponderii pasivelor pe termen lung;
- utilizarea unor sisteme electronice de detectare a creditelor problematice;
- utilizarea resurselor, alocarea mijloacelor pentru cheltuielile de finanţare a riscurilor;
- analiza periodică a coeficienţilor de rentabilitate, solvabilitate, lichiditate;
- prognozarea zilnică a fluxurilor de lichidităţi;
- responsabilitatea şi obligaţiunile conducătorului, legăturile interbancare în politica controlului
riscului;
Succesul activităţii bancare e strîns legat de corelarea armonioasă, eficientă între active şi pasive,
între venituri şi cheltuieli şi gestionarea optimă a riscurilor aferente procesului de creditare. Dacă
procesul de gestiune a riscurilor bancare şi sistemul global de management sunt efective, atunci
banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile de creditare dacă recunosc rolul
strategic al riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză şi gestiune în vederea creşterii eficienţei.

19
 BIBLIOGRAFIE
1. Legea Republicii Moldova cu privire la instituţiile financiare nr.550-XIII din 21.07.1995,cu
modificările ulterioare.
2. Regulamentul BNM cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru pierderi
la credite
3. Regulamentul cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează pe teritoriul RM
4. Analiza, diagnoza şi modelarea sistemelor financiar-bancare / Hartulari C., Păun M., Păun
R.M. – Bucureşti: Editura ASE
5. Bilaş Ludmila,Aspecte de comportament ale managementului bancar,nr.4,2004
6. Boulescu Mircea, Auditul privind evaluarea riscurilor şi controlul intern,
7. Enicov Igor, Orientări în managementul riscurilor bancare, ASEM,Chişinău
8. Enicov Igor,Tomorez Vlad,Oboroc Iurie,Riscuri şi instrumente financiare de acoperire
9. Cornelia. Activitatea bancară- Chişinău, 2005
10. Iliade Gheorghe,Monedă şi credit,ASEM,Chişinău,2004
11. www.bem.md
12. www.bnm.md
13. www.eco.md

20