Sunteți pe pagina 1din 94

Fundamentele Algebrice ale

Informaticii
-învăţământ la distanţă-
MODULUL I

Adelina-Loredana Manea
Cuprins

1 M1.U1. Mulţimi. Funcţii 6


1.1 Mulţimi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
1.2 Funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.3 Temă de control la finalul unităţii de învăţare M1.U1. 17

2 M1.U2. Relaţii 19
2.1 Relaţii binare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.2 Relaţii de echivalenţă. Relaţii de ordine . . . . . . . . . . . . 23
2.3 Temă de control la finalul unităţii de învăţare M1.U2. 28

3 M1.U3. Monoid. Monoidul liber generat de o mulţime 30


3.1 Monoid . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
3.2 Monoidul liber generat de o mulţime nevidă . . . . . . . . . . 35
3.3 Temă de control la finalul unităţii de învăţare M1.U3. 40

4 M1.U4. Grupuri 41
4.1 Grupuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
4.2 Morfisme de grupuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
4.3 Subgrup . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
4.4 Teorema lui Lagrange . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
4.5 Temă de control la finalul unităţii de învăţare M1.U4. 65

5 M1.U5. Grupuri de permutări 67


5.1 Grupuri de permutări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
5.2 Temă de control la finalul unităţii de învăţare M1.U5. 77

6 M1.U6. Ordinul unui element. Grupuri ciclice 78


6.1 Ordinul unui element . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
6.2 Grupuri ciclice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
6.3 Teorema lui Euler. Mica Teoremă a lui Fermat . . . . . . . . . 87
6.4 Extindere-Logaritmul discret . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92

4
5

6.5 Temă de control la finalul unităţii de învăţare M1.U6. 96


Unitatea de învăţare 1

M1.U1. Mulţimi. Funcţii

U1.0 Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare are rolul de a actualiza şi de a com-
pleta noţiuni cu care studenţii sunt familiarizaţi din ciclul de în-
văţamânt preuniversitar: mulţimi şi funcţii. Sunt noţiuni funda-
mentale, cu care se lucrează pe tot parcursulul facultăţii şi a căror
bună înţelegere şi cunoaştere sunt esenţiale.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare cursanţii trebuie să fie ca-


pabili să opereze cu mulţimi, să cunoască imaginea şi preimaginea
unei mulţimi printr-o funcţie, să stăpânească tehnici de numărare.

Nefiind cunoştinţe noi în totalitate, estimăm parcurgerea acestei


unităţi de învăţare în 2 ore.

1.1 Mulţimi
Teoria mulţimilor, aşa cum o utilizăm noi astăzi, a fost iniţiată
de matematicianul Greg Cantor în ultimul sfert al secolului al
XIX-lea. Abordarea lui a condus însă la paradoxuri, ceea ce a
dus la abordarea axiomatică a acestei teorii. Conform lui Cantor,
prin mulţime înţelegem orice colecţie de obiecte distincte şi bine
definite ale intuiţiei şi ale gândirii noastre, considerată ca un
întreg.
Noţiunea de mulţime trebuie gândită ca una primitivă, suficient de bine
înţeleasă intuitiv, care nu este precis definită, dar care poate fi utilizată în

6
7

definirea altor noţiuni. Aşadar von considera mulţimile ca fiind colecţii de


obiecte numite elementele mulţimii.
O mulţime poate fi descrisă prin enumerarea elementelor sale sau prin
precizarea unei proprietăţi pe care o au toate elementele sale şi doar ele.
Exemplul 1.1.1 Mulţimea numerelor naturale pare mai mici decât
10 poate fi dată prin enumerare {0, 2, 4, 6, 8} sau prin precizarea
proprietăţii descrise,

{x ∈ N|x < 10, 2|x}.

Notăm mulţimile cu litere mari ale alfabetului latin (A, B, C, ..., X, Y, Z), iar
elementele le notăm cu litere mici ale alfabetului latin (a, b, c, ..., x, y, z). Dacă
elementul a este obiect al mulţimii A vom spune că el aparţine mulţimii A şi
vom nota acest fapt prin x ∈ A. În caz contrar, vom spune că a nu aparţine
mulţimii A şi vomm scrie x ∈ / A. Dacă toate elementele mulţimii A sunt şi
elemente ale mulţimii B, atunci vom spune că mulţimea A este inclusă în
mulţimea B şi vom nota acest fapt prin A ⊆ B. Dacă B are şi alte elemente
în afară de cele ale mulţimii A, spunem că A este inclusă strict în mulţimea
B şi notăm A ⊂ B.
Spunem că două mulţimi sunt egale dacă fiecare este inclusă în cealaltă.
Deci două mulţimi sunt egale dacă au aceleaşi elemente.
Numărul de elemente al unei mulţimi A îl numim cardinalul mulţimii A
şi îl notăm |A|. Mulţimile de cardinal finit se numesc mulţimi finite, iar cele
de cardinal infinit se numesc mulţimi infinite. Mulţimea cu 0 elemente se
numeşte mulţimea vidă şi se notează Φ. De remarcat faptul că două mulţimi
de cardinale diferite nu pot fi egale.

Observatia 1.1.1 Mulţimea vidă este considerată submulţime a oricărei


mulţimi.

Date fiind două elemente a, b, numim pereche ordonată notată (a, b) mulţimea
{a, {a, b}}. Evident, egaliatatea (a, b) = (c, d) este posibilă dacă şi numai
dacă a = c şi b = d.
Date fiind două mulţimi A, B, din ele putem obţine noi mulţimi prin aşa
numitele operaţii cu mulţimi:
1. Intersectia(∩): A ∩ B = {x|x ∈ A şi x ∈ B}, numită intersecţia
mulţimilor A şi B. În cazul în care A ∩ B = Φ spunem că mulţimile A şi B
sunt disjuncte.
2. Reuniunea (∪): A ∪ B = {x|x ∈ A sau x ∈ B}, numită reuniunea
mulţimilor A şi B.
3. Diferenţa (− ):A − B = {x|x ∈ A şi x ∈ / B}, numită diferenţa
mulţimilor A şi B.
8

4. Diferenţa simetrică (∆): A∆B = (A − B) ∪ (B − A), numită diferenţa


simetrică a mulţimilor A şi B.
5. Produs cartezian (×): A × B = {(a, b)|a ∈ A şi b ∈ B}, numită
produsul cartezian al mulţimilor A şi B.
Pentru o mulţime A notăm cu P (A) mulţimea tuturor submulţimilor sale,
numită mulţimea părţilor lui A.
Exemplul 1.1.2 Dacă A = {a, b, c}, atunci

P (A) = {Φ, {a}, {b}, {c}, {a, b}, {a, c}, {b, c}, {a, b, c}}.

Pentru a nu uita submulţimi, putem stabili o regulă în scrierea


părţilor unuie mulţimi, scriind mai întâi submulţimea cu 0 ele-
mente, apoi submulţimile cu 1 element, apoi cu 2 elemente, etc.

Ne reamintim Inducţia matematică este un procedeu prin care se


demonstrează afirmaţii matematice referitoare la orice număr natural
n ≥ n0 .
Fie P (n) o afirmaţie matematică şi n0 ∈ N un număr natural fixat.
Se cere să se arate că P (n) este adevărată pentru orice n ≥ n0 .
Inducţia matematică constă în doi paşi: verificarea şi etapa de
demonstraţie, numită şi etapa inductivă.
Inducţia simplă:
• Verificăm P (n0 ) adevărat.

• Presupunem P (k) adevărat şi demonstrăm P (k + 1) adevărat.


Inducţia completă:
• Verificăm P (n0 ) adevărat.

• Presupunem P (k) adevărat pentru orice n0 ≤ k ≤ n şi demon-


străm P (n + 1) adevărat.

Exemplificăm aplicarea metodei inducţiei matematice în rezolvarea urmă-


toarei probleme de numărare:
Exemplul 1.1.3 Fie A o mulţime finită cu n elemente. Atunci
mulţimea părţilor lui A, P (A), are 2n elemente. Scriem |P (A)| =
2 n.
Verificarea afirmaţiei de mai sus se poate face prin inducţie
matematică astfel:
Fie P (n) : |A| = n → |P (A)| = 2 n .
9

Pasul 1: Verificăm pentru n = 0, adică A este mulţimea vidă.


Atunci P (A) = {Φ}, deci are 20 elemente, adică P (0) este ade-
vărat.
Pasul 2: Presupunem P (k) adevărată, deci că orice mulţime
cu k elemente are 2k submulţimi şi fie A o mulţime cu k + 1
elemente. Trebuie să demonstrăm că are 2k+1 submulţimi. Fie
x ∈ A arbitrar ales şi A′ = A − {x} evident, mulţimea A′ are nk
elemente, deci 2k submulţimi, conform ipotezei de inducţie. Să
analizăm submulţimile mulţimii A. Acestea pot să conţină sau
să nu conţină elementul x. Submulţimile lui A care nu conţin
x sunt submulţimile lui A′ , deci există 2k astfel de submulţimi.
Submulţimile lui A care conţin x sunt de forma B = B ′ ∪{x}, unde
B ′ ⊆ A′ , deci tot 2k . În total am obţinut că A are 2k + 2k = 2k+1
submulţimi. Rezultă P (k + 1) adevărată.
Conform inducţiei matematice, P (n) este adevărată, ∀n ∈ N.
Afirmaţia demonstrată mai sus se poate justifica şi utilizând
identitatea
0 1 m
Cm + Cm + ... + Cm = 2m .

Exerciţiu: Scrieţi mulţimea părţilor mulţimii A = {1, 2, 3, 4}


Operaţiile cu mulţimi au următoarele proprietăţi a căror verificare o lăsă
în seama cititorului ca exerciţiu. Amintim doar faptul că egalitatea a două
mulţimi se demonstrează prin dublă incluziune.
Propozitia 1.1.1 Fie A, B, C mulţimi. Atunci:
(1) A ∩ (B ∩ C) = (A ∩ B) ∩ C (asociativitate);
(2) A ∩ B = B ∩ A (comutativitate);
(3) A ∩ A = A (idempotenţă);
(4) A ∩ Φ = Φ;
(5) P (A) ∩ P (B ) = P (A ∩ B );
(6) A∪(B∪C) = (A∪B)∪C A∩(B∩C) = (A∩B)∩C (asociativitate);
(7) A ∪ B = B ∪ A A ∩ B = B ∩ A (comutativitate);
(8) A ∪ A = A A ∩ A = A (idempotenţă);
(9) A ∪ Φ = A A ∩ Φ = Φ;
(10) P (A) ∪ P (B ) ⊆ P (A ∪ B );
(11) A − A = Φ, A − Φ = A, Φ − A = Φ;
(12) A − (B − C) = (A − B) ∪ (A ∩ C);
Exemplul 1.1.4 Egalitatea (12) se demonstrează astfel:
Incluziunea directă: Fie x ∈ A − (B − C), arbitrar ales, deci
x ∈ A şi x ∈/ B − C. Rezultă că x ∈ A şi fie x ∈/ B, fie, dacă
x ∈ B, atunci x ∈ C ∩ B. Adică x ∈ A − B sau x ∈ A ∩ B ∩ C,
10

deci x ∈ (A − B) ∪ (A ∩ B ∩ C), mulţime care este inclusă în


(A − B) ∪ (A ∩ C). Deoarece x a fost ales arbitrar, rezultă că orice
element din prima mulţime (cea din membrul drept) este şi în a
doua (membrul stâng), deci A − (B − C) ⊆ (A − B) ∪ (A ∩ C).
(1)
Incluziunea inversă Fie acum x ∈ (A − B) ∪ (A ∩ C), arbitrar
ales. Rezultă x ∈ (A − B) sau x ∈ A ∩ C. Din acestea rezultă că
x se alflă în A, dar nu oriunde, ci fie nu este deloc în B, fie, dacă
ar aparţine lui B, ar aparţine şi lui C. Deci ar aparţine mulţimii
B ∩ C. Deci x este element al lui A dar nu al lui B − C, de
unde scriem x ∈ A − (B − C). Am obţinut (A − B) ∪ (A ∩ C) ⊆
A − (B − C). (2)
Din relaţiile (1) şi (2) rezultă egalitatea celor două mulţimi.
La acest tip de raţinament de un real folos este vizualizarea
mulţimilor prin diagrame Venn.
Exerciţiu: Demonstraţi incluziunea (10) din Propoziţia ante-
rioară
Fie M o mulţime şi A o submulţime a sa. Diferenţa M −A se mai numeşte
complementara mulţimii A şi se notează CM A sau simplu Ā dacă mulţimea
M se subîţelege din context.

Propozitia 1.1.2 Fie M o mulţime nevidă şi A, B două submulţimi ale sale.


Au loc următoarele egalităţi:
(1) CM (CM A) = A; CM Φ = M ; CM M = Φ;
(2) CM (A ∩ B) = CM A ∪ CM B; CM (A ∪ B) = CM A ∩ CM B, (legile lui
De Morgan);
(3) A ∩ CM A = Φ; A ∪ CM A = M ; A − B = A ∩ CM B.

Referindu-ne la cardinalul mulţimilor, este util următorul rezultat, cunos-


cut sub numele de Principiul includerii şi excluderii:
Propozitia 1.1.3 Fie A, B două mulţimi finite. Au loc următoarele:
a) Dacă A ∩ B = Φ, atunci |A ∪ B| = |A| + |B|.
b) |A ∪ B| = |A| + |B| − |A ∩ B|
c) Generalizare: Cardinalul reuniunii a m mulţimi este dat de formula
de mai jos

m ∑
|A1 ∪ A2 ∪ ... ∪ Am | = |Ai | − |Ai ∩ Aj | + ...+
i=1 1≤i<j≤m

+(−1)k i=1 |Ai |.
|Ai1 ∩ Ai2 ∩ ... ∩ Aik | + .... + (−1)n+1 | ∩m
1≤i1 <i2 <...<ik ≤m
11

Test de autoevaluare

1. Dacă A,B sunt două mulţimi finite nevide cu |A| = m, |B| =


n, demonstraţi prin inducţie matematică după m (sau n) că
|A × B| = mn.

2. Demonstraţi egalitatea de mulţimi (2) din Propoziţia 1.1.2.

Indicaţii de rezolvare:
1) A se studia Exemplul 1.1.3.
2) Se demonstrează prin dublă incluziune. A se vedea Exemplul 1.1.4.

1.2 Funcţii
Noţiunea de funcţie se introduce în gimnaziu ca fiind o lege f care asociază
fiecărui element dintr-o mulţime A numită domeniu de defin iţie un element
şi numai unul din altă mulţime B, numită codomeniu.
Scriem f : A → B, unde mulţimile A, B sunt domeniul, respectiv codome-
niul funcţiei f . Pentru a da o funcţie trebuie precizate domeniul, codome-
niul şi legea de definiţie. Două funcţii sunt egale dacă au acelaşi domeniu,
codomeniu şi acceaşi lege de definiţie.
Mulţimea funcţiilor definite pe A cu valori în B se notează B A .
Exemplul 1.2.1 Fie A = {1, 2, 3}, B = N.
x| 1 2 3
a) f : A → B, − − − − şi g : A → B, g(x) = x2
f (x)| 1 4 9
sunt egale.
b) f : A → B, f (x) = x − 2 nu este funcţie deoarece f (1) ∈
/ B.
c) Dată fiind o mulţime nevidă A, funcţia 1A : A → A
definită prin 1A (x) = x, (∀)x ∈ A, se numeşte funcţia identi-
tate a mulţimii A. Pentru a ∈ A fixat, funcţia f : A → A definită
prin f (x) = a, (∀)x ∈ A, se numeşte funcţia constantă a.
d) Pentru o mulţime nevidă A se defineşte funcţia :

χ : P (A) → {0 , 1 }A , χ(A′ ) = χA′ : A → {0 , 1 },

χA′ (x) = 1, pt.x ∈ A′ , / A′ .


χA′ (x) = 0, pt.x ∈
Funcţia χA′ se numeşte funcţia caracteristică a submulţimii A′ ⊂
A.
Exemplificăm mai jos mulţimea tuturor funcţiilor>
12

Exemplul 1.2.2 Fie A = {1, 2, 3} şi B = {a, b}.


Atunci B A = {f1 , f2 , f3 , f4 , f5 , f6 , f7 , f8 }, unde:
x | 1 2 3
= = = = =
f1 (x) | a a a
f2 (x) | a a b
f3 (x) | a b a
.
f4 (x) | a b b
f5 (x) | b a a
f6 (x) | b a b
f7 (x) | b b a
f8 (x) | b b b

Exerciţiu: Scrieţi toate elementele mulţimii AB .


Propozitia 1.2.1 Dacă mulţimile A, B sunt finite, de cardinal m, respectiv
n, atunci |B A | = nm .
Demonstraţie: Demonstraţia se face prin inducţie după m (cardinalul dome-
niului).
Pentru m = 1, A = {a1 }, B = {b1 , b2 , ..., bn }, pot defini n funcţii de la A
la B prin fi (a1 ) = bi , (∀)i ∈ {1, 2, ..., n}.
Presupunem că de la mulţimea A′ de cardinal m − 1 la mulţimea B de
mai sus există nm−1 funcţii şi fie x ∈ / A′ şi A = A′ ∪ {x}. Pentru a defini o
funcţie de la A la B trebuie asociat fiecărui element din A unul şi numai unul
din B. Elementului x îi putem asocia f (x) ∈ B în n moduri. Pentru fiecare
alegere a lui f (x), mai avem de pus în corespondenţă elementele din A′ cu
cele din B, ceea se face în exact nm−1 moduri, conform ipotezei de inducţie.
În final obţinem nm funcţii de la A la B.

Fie funcţia f : A → B. Mulţimea Gf = {(x, f (x))|x ∈ A} se numeşte


graficul funcţiei f şi este o relaţie funcţională peste tot definită de la A la
B. Remarcăm faptul că noţiunea de funcţie s-ar putea introduce şi pornind
de la o relaţie funcţională peste tot definită de la domeniul de definiţie la
codomeniu.
Fie funcţia f : A → B,şi submulţimile A′ ⊆ A, B ′ ⊆ B. Prin imaginea
mulţimii A’ prin f înţelegem
f (A′ ) = {b ∈ B/(∃)a ∈ A′ , f (a) = b} ⊆ B,
sau, echivalent,
f (A′ ) = {f (a)/a ∈ A′ } ⊆ B.
13

Submulţimea Im(f ) = f (A) a lui B se numeşte imaginea funţiei f.


Prin imaginea inversă sau preimaginea mulţimii B’ prin f înţelegem

f −1 (B ′ ) = {a ∈ A/f (a) ∈ B ′ } ⊆ A.

Exemplul 1.2.3 a) Pentru funcţia f : {1, 2, 3, 4} → {a, b, c}


definită prin
x| 1 2 3 4
− − − − − ,
f (x)| a a b a
Imf = {a, b}, f ({1, 2}) = {a}, f −1 ({c}) = Φ, f −1 ({a, c}) =
{1, 2, 4}.
b) Pentru funcţia f : R → R, f (x) = x2 , (∀)x ∈ R, avem:
Imf = [0, ∞), f ((−2, 4]) = [0, 16], f −1 ([4, 9)) = (−3, −2] ∪
[2, 3), f −1 (−∞, 0]) = 0
Exerciţiu: Fie funcţia f : {a, b, c, d} → {x, y, z, t, u} definită prin

x| a b c d
− − − − − ,
f (x)| u y u z

scrieţi Imf , f ({b, d}), f −1 ({t}), f −1 ({u, t}).

Propozitia 1.2.2 Fie f : A → B, A′ ⊆ A şi B ′ ⊆ B. Au loc incluziunile:

A′ ⊆ f −1 (f (A′ )); f (f −1 (B ′ )) ⊆ B ′ .

Demonstraţie: Fie x ∈ A′ . Avem f (x) ∈ f (A′ ), deci x este un element


care prin funcţia f este dus în submulţimea f (A′ ) a codomeniului. Din
definiţia preimaginii unei submulţimi printr-o funcţie rezultă x ∈ f −1 (f (A′ )),
ceea ce trebuia demonstrat.
Pentru a doua incluziune, fie y ∈ f (f −1 (B ′ )). Deci există x ∈ f −1 (B ′ )
astfel încât y = f (x). Dar apartenenţa lui x la f −1 (B ′ ) revine la f (x) ∈ B ′ ,
de unde avem y ∈ B ′ .

Definitia 1.2.1 Funcţia f : A → B spunem că este


a)injectivă dacă f (x1 ) = f (x2 ) implică x1 = x2 , sau, echivalent, pentru
x1 ̸= x2 , f (x1 ) ̸= f (x2 );
b)surjectivă dacă Im(f ) = B;
c)bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă.
14

Exemplul 1.2.4 a) Funcţia indentică 1A : A → A, 1A (x) = x,


(∀)x ∈ A, este bijectivă.
b) Pentru A′ ⊆ A, funcţia incluziune i : A′ → A, i(x) =
x, (∀)x ∈ A′ este injectivă dar nu mereu surjectivă,
c) Funcţia caracteristică a submulţimii A’, χA′ : A → {0, 1},
χA′ (x) = 1, pentru x ∈ A′ , respectiv χA′ (x) = 0, dacă x ∈/ A′ , nu
este nici injectivă nici surjectivă. Funcţia χ : P (A) → {0 , 1 }A ,
χ(A′ ) = χA′ este bijectivă. (Verificaţi!).
Două mulţimi intre care există o bijecţie se numesc echipotente, sau car-
dinal echivalente deoarece au acelaşi număr de elemente.
Exemplul 1.2.5 a) Mulţimile P(A) şi {0, 1}A sunt echipotente,
deoarece funcţia χ din exemplul anterior este bijectivă. În con-
secinţăa, |P (A)| = 2|A| .
ex
b) Funcţia f : R → (0, 1), definită prin f (x) = 1+e x este bijec-

tivă, deci mulţimea numerelor reale este echipotentă cu intervalul


(0, 1).
Exerciţiu: Fie f : A → B, A′ ⊆ A şi B ′ ⊆ B. Arătaţi că:
a) Dacă f este injectivă, atunci A′ = f −1 (f (A′ )).
b) Dacă f este surjectivă, atunci f (f −1 (B ′ )) = B ′ .
Fie funcţiile f : A → B, g : B → C. Prin compusa funcţiilor f şi g
înţelegem funcţia notată g ◦ f : A → C definită prin (g ◦ f )(x) = g(f (x)),
(∀)x ∈ A. Se verifică cu uşurinţă faptul că:

Propozitia 1.2.3 Compunerea funcţiilor este asociativă.

Definitia 1.2.2 O funcţie f : A → B se numeşte inversabilă dacă există


g : B → A astfel încât g ◦ f = 1A şi f ◦ g = 1B . Funcţia g se numeşte
inversa funcţiei f şi se notează f −1 .

Observatia 1.2.1 Când vorbim despre preimaginea unei mulţimi prin funcţia
f folosim acceaşi notaţie f −1 , fără nicio legătură însă cu inversa lui f , de
multe ori aceasta chiar nu există.

Propozitia 1.2.4 O funcţie este inversabilă dacă şi numai dacă este bijec-
tivă.

Demonstraţie: Fie f : A → B o funcţie inversabilă şi g inversa sa. Pentru a


demonstra injectivitatea lui f , fie x, y ∈ A astfel încât f (x) = f (y). Aplicăm
funcţia g egalităţii anterioare şi avem g(f (x)) = g(f (y)). Din definiţia
funcţiei inverse ştim că g ◦ f = 1A , deci rezultă x = y, adică funcţia f
este injectivă. Pentru a arăta că f este surjectivă, fie y ∈ B, abitrar ales.
15

Căutăm un x ∈ A astfel încât f (x) = y. Existenţa funcţiei inverse g : B → A


asigură asocierea fiecărui y ∈ B cu un element din A şi anume x = g(y). Mai
mult, deoarece f ◦ g = 1B , rezultă f (x) = f (g(y)) = y, ceea ce trebuia
demonstrat.
Reciproc, fie acum f : A → B o funcţie bijectivă. Din surjectivitatea
lui f rezultă că putem asocia fiecărui y ∈ B elementul x ∈ A pentru care
f (x) = y. Mai mult, acest element este unic din injectivitatea lui f . Deci
această asociere defineşte o funcţie g : B → B, g(y) = x ⇔ y = f (x),
(∀y ∈ B. Calculăm

(f ◦ g)(y) = y, (g ◦ f )(x) = x, (∀)x ∈ A, (∀)y ∈ B,

deci g este inversa funcţiei f , prin urmare f este inversabilă.


Încheiem acest paragraf cu câteva aspecte privind funcţiile cu domeniul
şi codomeniul finit.

Propozitia 1.2.5 Fie A, B două mulţimi finite, |A| = n, |B| = m.


a) Dacă n ≤ m atunci există funcţii injective f : A → B. Numărul
acestora este Anm . Dacă n > m atunci nu există funcţii injective de la A la
B.
b) Dacă n ≥ m atunci există funcţii surjective f : A → B. Numărul
acestora este

mn −Cm
1
(m−1)n +Cm
2
(m−2)n −Cm
3
(m−3)n +....+(−1)m−2 Cm
m−2 n
2 +(−1)m−1 Cm
m−1
.

Dacă n < m atunci nu există funcţii surjective de la A la B.


c) Dacă m = n atunci există funcţii bijective f : A → B. Numărul
acestora este n!. Dacă m ̸= n atunci nu există funcţii bijective de la A la B.
Am notat cu Anm aranjamente de m luate câte n şi cu Cm k
combinări de
m luate câte k.

Demonstraţie:Fie A, B două mulţimi finite ca în ipoteză şi f : A → B.


a) Dacă f e injectivă, atunci două elemente distincte x, y din A au imagini
distincte, deci |A| ≤ |B|. Prin urmare aceasta este o condiţie necesară pentru
existenţa funcţiilor injective de la A la B. Numărul funcţiilor injective este
numărul submulţimilor ordonate de n elemente, elementele mulţimii f (A),
ale mulţimii B, cu m elemente, prin urmare Anm .
b) Dacă f este surjectivă, atunci fiecare element din B este imaginea cel
puţin a unui element din A, deci |A| ≥ |B|, ceea ce reprezintă deci o condiţie
necesarăpentru existenţa funcţiilor surjective de la A la B. Pentru a stabili
numărul funcţiilor surjective de la A la B, fie B = {b1 , b2 , ..., bm } şi pentru
fiecare i ∈ {1, 2, .., m} notăm cu Fi = {f : A → B|(∃)bi ∈ / Imf } mulţimea
16

funcţiilor din B A pentru care doar bi nu este imaginea unui element din A.
Din Propoziţia 1.3.1 rezultă |Fi | = (m − 1)n . Mulţimea funcţiilor de la A la
B pentru care doar bi şi bj nu sunt imagini de elemente din A este Fi ∩ Fj .
Cardinalul acestei mulţimi este (m − 2)n şi există Cm2
astfel de mulţimi, etc.
Mulţimea funcţiilor care nu sunt surjective este

F1 ∪ F2 ∪ ... ∪ Fm .

Cardinalul acestei mulţimi este, conform principiului includeriii şi excluderii,



m ∑
|F1 ∪ F2 ∪ ... ∪ Fm | = |Fi | − |Fi ∩ Fj | + ...+
i=1 1≤i<j≤m


+(−1)k i=1 |Fi | =
|Fi1 ∩ Fi2 ∩ ... ∩ Fik | + .... + (−1)n+1 | ∩m
1≤i1 <i2 <...<ik ≤m

= m(m−1)n −Cm
2
(m−2)n +...+(−1)k Cm
k
(m−k)n +...+(−1)m−1 Cm
m−1
(m−m+1)n +0.
Mulţimea funcţiilor surjective este deci

B A − (F1 ∪ F2 ∪ ... ∪ Fm ),

a cărui cardinal este

mn −Cm
1
(m−1)n +Cm
2
(m−2)n −Cm
3
(m−3)n +....+(−1)m−2 Cm
m−2 n
2 +(−1)m−1 Cm
m−1
.

c) Din a) şi b) rezultă că o condţie necesară pentru existenţa funcţiilor


bijective de la A la B este m = n. Numărul funcţiilor bijective este egal
cu numărul de moduri în care asociem celor n argumente din A elemente
distincte din cele n ale lui B, deci n!.
Observatia 1.2.2 Fie mulţimea A finită şi f : A → A. Funcţia f este
injectivă dacă şi numai dacă este surjectivă. Întradevăr, f este injectivă,
dacă şi numai dacă pentru orice x ̸= y din A, f (x) ̸= f (y) deci f (A) are |A|
elemente. Mai mult, f (A) ⊂ A, deci f (A) = A, ceea ce este echivalent cu f
este surjectivă.
REZUMAT Mulţimile sunt colecţii de obiecte care au ceva în
comun. Principalele operaţii cu mulţimi sunt reuniunea, inter-
secţia, diferenţa, produsul cartezian şi trecerea la părţile unei
mulţimi. Funcţiile sunt legi care asociază fiecărui element dintr-o
mulţime (domeniu) un unic element din altă mulţime (codome-
niu). Imaginea unei submulţimi a domeniului printr-o funcţie este
mulţimea imaginilor elementelor acelei submulţimi prin funcţia
17

dată. Preimaginea unei submulţimi a codomeniului prin funcţie


este mulţimea elementelor domeniului ale căror imagini aparţini
submulţimii date. Cazul funcţiilor injective, surjective trebuie
reţinut.

Test de autoevaluare

1. Câte funcţii f : {1, 2, 3} → {a, b, c, d} există? Câte dintre ele


sunt injective? Câte dintre ele au proprietatea f (1) = a?

2. Fie funcţiile f : A → B şi g : B → C. Demonstraţi că:


a) Dacă g ◦ f este injectivă, atunci f este injectivă.
b) Dacă g ◦ f este surjectivă, atunci g este surjectivă.
c) Dacă g ◦ f este bijectivă, atunci f este injectivă şi g este
surjectivă.

Indicaţii de rezolvare:
1) Se folosesc Propoziţiile 1.2.1, 1.2.6.
2) a) Fie f (x1 ) = f (x2 ). Aplicăm funcţia g şi folosim injectivitatea funcţiei g ◦ f .
b) Deoarece g ◦ f este surjectivă, rezultă că pentru orice z ∈ C există x ∈ A astfel
încât z = (g ◦ f )(x).
c) Este o consecinţă a punctelor anterioare.

1.3 Temă de control la finalul unităţii


de învăţare M1.U1.
1. Ce înţelegeţi prin mulţimea părţilor unei mulţimi? Dacă mulţimea
A are cardinalul 10, cât este cardinalul mulţimii P (A)?

2. Se dă funcţia f : R → R, cu f (x) = x2 + 3. Determinaţi


imaginea mulţimilor A1 = {−1, 0, 1, 2}, A2 = (−1, ∞) prin
f , respectiv preimaginea mulţimilor B1 = {4, 7}, B2 = [7, ∞)
prin f .

3. Fie funcţiile f : A → B, g : B → C. Demonstraţi că dacă


ambele funcţii sunt injective, atunci şi g ◦ f este injectivă.
Arătaţi că dacă ambele funcţii sunt surjective, atunci şi g ◦ f
este surjectivă.
18

Indicaţii de rezolvare a temei de control:


1) Folosim Exemplul 1.1.3. Răspuns: 210 .
2) Se folosesc definiţiile imaginii şi preimaginii unei mulţimi printr-o funcţie. Obţinem
f (A1 ) = {3, 4, 7}, f (A2 ) = [3, ∞), f −1 (B1 ) = {−1, 1, −2, 2}, f −1 (B2 ) = (−∞, −2]∪[2, ∞).
3) Folosim definţia funcţiei injectivite şi a funcţiei surjective.
Unitatea de învăţare 2

M1.U2. Relaţii

U2.0 Obiectivele unităţii de învăţare


Conţinutul aceastei unităţi de învăţare se referă la re-
laţii binare. Studenţii vor face cunoştinţă cu două
tipuri de relaţii binare: relaţii de echivalenţă şi relaţii
de ordine. Relaţiile de echivalenă şi partiţiile pe care
le induc ele sunt prezente în studiul structurilor alge-
brice, deci necesare pentru parcurgerea mdulului doi al
acestui curs.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare cursanţii trebuie


să fie capabili să recunoască relaţiile de echivalenţă şi
relaţiile de ordine, să identifice partiţia determinată de
o relaţie de echivalenţă şi un sistem de reprezentanţi.

Estimăm parcurgerea acestei unităţi de învăţare în 2


ore.

2.1 Relaţii binare


Intuitiv, prin relaţie între două mulţimi îţelegem o legătură oare-
care între elementele lor. Dacă R este o relaţie de la mulţimea

19
20

A la mulţimea B şi elementul a ∈ A se află în relaţia R cu


elementul b ∈ B, atunci putem scrie (a, b) ∈ R.

Definitia 2.1.1 Prin relaţie înţelegem un triplet R = (A, B, GR ),


unde A, B sunt mulţimi nevide, iar R este o submulţime a pro-
dusului cartezian A × B. Mulţimile A, B, se numesc domeniul,
respectiv codomeniul relaţiei R, iar GR se numeşte graficul re-
laţiei R.

Exemplul 2.1.1 Tripletul R = (A, B, GR ), unde GR =


{(a, 1), (a, 2), (b, 1)}, este o relaţie de la A = {a, , b, c, d}
la B = {1, 2, 3, 4, 5}.
Dacă A = B, relaţia R din Definiţia 2.1.1 se numeşte relaţie
binară pe A. De multe ori graficul relaţiei se notează direct R.
Exemplul 2.1.2 a) Relaţia de egalitate pe mulţimea
numerelor naturale N, a numerelor întregi Z, raţionale
Q, reale R.
b) Relaţia de divizibilitate: R = (Z, Z, GR ), definită
prin GR = {(a, ka)|a, k ∈ Z}.
c) Relaţia de asociere în divizibilitate pe Z, G =
{(a, −a)|a ∈ Z}.
d) Relaţia de incluziune pe P (A): G⊆ = {(B, C)| B ⊆
C}.
e) Relaţia de congruenţă modulo n pe Z:

GR = {(x, x + nk) ∈ Z × Z| x, k ∈ Z}.

f) Relaţia totală pe mulţimea A, GR = A × A.


g) Relaţia de egalitate G= = {(a, a)|a ∈ A}, numită
şi diagonala mulţimii A.
Date fiind două relaţii binare R = (A, B, GR ) şi S = (C, D, GS ),
prin compunerea S ◦ R înţelegem o nouă relaţie, de la A la D
definită prin

GS◦R = {(a, d)|(∃)x ∈ B ∩ C, (a, x) ∈ R, (x, d) ∈ S}.


21

Desigur căaceastă relaţie poate fi şi mulţimea vidă, dacă B şi C


sunt disjuncte. Dată fiind relaţia R de la A la B, relaţia inversă
este R−1 de la B la A definită prin:

GR−1 = {(x, y) ∈ B × A|(y, x) ∈ GR }.

Exemplul 2.1.3 Fie mulţimile A = {1, 2, 3}, B =


{1, 2, 3, 4}, C = {2, 3, 4, 5} şi relaţiile R = (A, B, GR ),
S = (B, C, GS ):

GR = {(1, 1), (1, 2), (2, 3), (2, 1), (3, 4)},

GS = {(1, 2), (2, 3), (2, 4), (3, 3), (3, 5)}.
Putem calcula

GR◦S = {(x, y) ∈ B×B|(∃)z ∈ C∩A, (x, z) ∈ S, (z, y) ∈ R} =

= {(1, 3), (1, 1), (3, 4), (2, 4)}


GS◦R = {(x, y) ∈ A×C|(∃)z ∈ B, (x, z) ∈ R, (z, y) ∈ S} =
= {(1, 2), (1, 3), (1, 4), (2, 3), (2, 5), (2, 2)}.
GR−1 = {(1, 1), (2, 1), (3, 2), (1, 2), (4, 3)} ⊆ B × A.

Exerciţiu: Pentru relaţiile de la Exemplul anterior,


scrieţi relaţiile S −1 , S −1 ◦ R−1 .
O relaţie R = (A, B, GR ) se numeşte relaţie funcţională dacă
pentru orice x ∈ A există cel mult un y în B astfel încât (x, y) ∈
GR .
Relaţiile R şi S din Exemplul anterior nu sunt funcţionale
deoarece elementului 2 ∈ A ambele îi asociază mai mult de
un element din B. Relaţia R−1 − (1, 1) din acelaşi exemplu
este funcţională, însă R−1 − (1, 1), (1, 2) nu mai este funcţională
deoarece elementului 1 ∈ B nu îi corespunde niciun element din
A.
22

O relaţie R dela A la B se numeşte peste tot definită dacă


pentru orice x ∈ A există cel puţin un y în B astfel încât (x, y) ∈
GR .
Fie x, y ∈ A şi R ⊂ A × A. Daca (x, y) ∈ R spunem că x este
în relaţia R cu y şi mai scriem xRy.
O relaţie binară R ⊂ A × A se numeşte:
a) reflexivă dacă xRx, (∀)x ∈ A;
b) simetrică dacă xRy implică yRx;
c) tranzitivă dacă xRy şi yRz implică xRz;
d) antisimetrică dacă xRy şi yRx implică x = y.
O relaţie binară R pe o mulţime A se poate reprezenta sub
formă de reţea în care nodurile sunt elementele mulţimii iar între
două noduri a, b ∈ A există un arc orientat de la a la b dacă şi
numai dacă (a, b) ∈ R. Relaţia este reflexivă dacă în fiecare
nod avem buclă. Este simetrică dacă pentru fiecare arc între
două noduri există arc invers şi este tranzitivă dacă orice două
arce în care vârful unuia coincide cu originea celuilalt se închid
formând un triunghi ca la suma vectorilor (pentru arcele (a, b)
şi (b, c) avem şi arcul (a, c)).

Test de autoevaluare
1. Daţi exemple de câte o relaţie binară pe mulţimea
A = {1, 2, 3, 4}, care să fie reflexivă dar nu simet-
rică, reflexivă şi simetrică, dar nu tranzitivă, reflexivă
şi tranzitivă, dar nu simetrică.
2. A = {a, b, c}, B = {b, c, d, e} şi R = (A, B, GR ),
S = (B, A, GS ) relaţiile date prin

GR = {(a, b), (a, a), (a, c), (b, d), (b, e), (c, e)},

GS = {(b, b), (b, a), (c, a), (c, b), (e, b), (d, a), (e, c)}.
Scrieţi relaţiile R−1 , S −1 , R ◦ R, R ◦ S, S ◦ R, S ◦ S.
23

Indicaţii de rezolvare:
2) A se studia Exemplul 2.1.3.

2.2 Relaţii de echivalenţă. Relaţii de ordine


Definitia 2.2.1 O relaţie reflexivă, tranzitivă şi simetrică se
numeşte relaţie de echivalenţă.
O relaţie reflexivă, tranzitivă şi antisimetrică se numeşte re-
laţie de ordine.
Relaţiile de echivalenţă se notează de obicei cu ≈, ≡, iar cele
de ordine ≤.
Exemplul 2.2.1 Relaţia de egalitate şi cea de congru-
enţă modulo n ∈ N sunt relaţii de echivalenţă.
Relaţiile de divizibilitate în N, de incluziune pe P (A)
sunt relaţii de ordine.
Relaţia de ”mai mic sau egal” pe o mulţimile de
numere: N, Z, Q, R, este o relaţie de ordine.
Relaţia de divizibilitate pe Z nu este o relaţie de
ordine deoarece nu este antisimetrică, dar relaţia de
asociere în divizibilitate este relaţie de echivlenţă pe Z.
Fie ≈ o relaţie de echivalenţă pe mulţimea A. Pentru orice
a ∈ A, notăm b a mulţimea
b
a = {x ∈ A/x ≈ a},
şi o numim clasa de echivalenţă a elementului a. De remarcat
faptul că a ≈ x este echivalent cu ba=x b. Întradevăr, dacă a ≈ x,
atunci orice element y ∈ ba va verifica şi y ≈ x din tranzitivitatea
şi simetria relaţiei ≈.
Mulţimea tuturor claselor de echivalenţă se numeşte mulţimea
cât şi se notează A/≈ .
Exemplul 2.2.2 Relaţia de congruenţă modulo n ∈ N
se poate defini astfel: Fie x, y ∈ Z. Prin definiţie,
x ≡ y(modn) ⇔ n |(x − y)
24

Este o relaţie de echivalenţă, clasele de echivalenţă se


numesc clase de resturi modulo n. Mullţimea cât se
notează Zn . Folosind teorema împărţirii cu rest în Z
se arată că Zn are n elemente, Zn = {b 0, b
1, ..., n[
− 1}.
Un alt exemplu, mai concret, este:
Exemplul 2.2.3 Fie A = {1, 2, 3, 4} şi R o relaţie
binară pe A, cu graficul
GR = {(1, 1), (1, 2), (2, 1), (2, 2), (3, 3), (3, 4), (4, 3), (4, 4)}.
Reprezentând acestă relaţie ca o reţea se verifică faptul
că este o relaţie de echivalenţă. Clasele de echivalena�
sunt {1, 2} şi {3, 4}. Ele pot fi numite prin oricare
dintre elementele care le alcătuiesc, adică prima clasă
este b
1 = b 2, iar a doua b3 = b 4. Mulţimea cât este
A/R = {b 1, b
3}.
Exerciţiu: Studiaţi dacă relaţia R definită pe A =
{1, 2, 3, 4} prin graficul
GR = {(1, 1), (1, 3), (3, 1), (4, 1), (1, 4), (2, 2), (3, 3), (3, 4), (4, 3), (4, 4)}
este sau nu o relaţie de echivalenţă.
Definitia 2.2.2 Fie A o mulţime nevidă. Numim partiţie a
mulţimii A o familie de submulţimi nevide şi disjuncte ale lui A,
a căror reunuiune este A, adică o submulţime {Mi }i∈I a mulţimii
părţilor lui A, P (A), astfel încât:
- Mi ̸= Φ, (∀)i ∈ I,
- Mi ∩ Mj = Φ, (∀)i ̸= j, i, j ∈ I,
- A = ∪i∈I Mi .
Mulţimea A/R din ultimul exemplu este o partiţie a mulţimii
{1, 2, 3, 4}.
Observatia 2.2.1 Pe o mulţime de cardinal patru există 15 par-
tiţii posibile (verificati!). Câte partiţii există pe o mulţime cu 5
elemente?
25

Teorema 2.2.1 O relaţie de echivalenţă pe o mulţime deter-


mină o partiţie a acesteia şi reciproc.

Demonstraţie: Fie ≈ o relaţie de echivalenţă pe mulţimea


A şi A/≈ mulţimea cât. Au loc următoarele:
a) x ∈ x
b, (∀)x ∈ A, deoarece ≈ este reflexivă;
b) xb = yb ⇔ x ≈ y. Întradevăr, implicaţia directă are loc
deoarece x ∈ xb, iar cea inversă din definiţia clasei de echivalenţă.
c) (∀)x, y ∈ A, x b ∩ yb = Φ sau x b = yb. Presupunând că
b ∩ yb ̸= Φ obţinem x ≈ y din tranzitivitatea relaţiei ≈, deci
x
conform c) cele două clase sunt egale.
d) A = ∪x∈A xb, deoarece fiecare element x ∈ A aparţine clasei
sale de echivalenţă. Reuniunea A = ∪x∈A x b e scrie mai clar con-
siderând un sistem de reprezentanţi ai claselor de echivalenţă,
adică alegând câte un element din fiecare clasă de echivalenţă.
Fundamentarea teoretică a posibilităţii acestor alegeri o reprez-
intă axioma alegerii, dar acest fapt depăşeşte cadrului acestui
seminar. Notăm {xi }i∈I sistemul de reprezentanţi ales, unde |I|
este numărul clselor de echivalenţă. Atunci egalitatea de la d)
se scrie A = ∪i∈I xbi .
Reciproc, dacă {Mi }i∈I ⊆ P (A) este o partiţie a mulţimii A,
atunci relaţia:

x ≈ y ⇔ (∃)i ∈ I, x, y ∈ Mi ,

este o relaţie de echivalenţă pe A (verificarea o lăsăm cititorului).


Clasele de echivalenţă ale acestei relaţii sunt exact elementele
partiţiei date.

Fie acum ≤ o relaţie de ordine pe A. Mai spunem ca (A, ≤)


este o mulţime ordonată. Mulţimea A este total ordonată prin
relaţia ≤ dacă (∀)x, y ∈ A avem x ≤ y sau y ≤ x.
Exemplul 2.2.4 Relaţia ⊆ pe P (A) este o relaţie de
ordine care nu este totală
26

Relaţia ≤ pe mulţimea numerelor reale este o relaţie


de ordine totală.
Un element m ∈ A se numeşte:
- cel mai mic element dacă m ≤ x, (∀)x ∈ A; -
- element minimal dacăx ≤ m implică x = m (nu există în A
elemente mai mici decât m.
Un element M ∈ A se numeşte:
- cel mai mare element dacă x ≤ M , (∀)x ∈ A;
- element maximal dacăM ≤ x implică x = M (nu există în
A elemente mai mari decât M .
Fie x, y două elemente din mulţimea ordonată A.
Elementul a ∈ A se numeşte infimumul{x, y} dacă a ≤ x,
a ≤ y şi pentru orice a′ ∈ A cu a′ ≤ x, a′ ≤ y, a′ ≤ a. Notăm
a = inf {x, y}.
Elementul b ∈ A se numeşte supremumul{x, y} dacă x ≤ b,
y ≤ b şi pentru orice b′ ∈ A cu x ≤ b′ , y ≤ b′ , b ≤ b′ . Notăm
b = sup{x, y}.
Fie A o mulţime ordonată şi B ⊆ A o submulţime a sa.
Elementul a ∈ A se numeşte:
- minorant al mulţimii B dacă a ≤ x, (∀)x ∈ B;
- infimumul mulţimii B dacă este cel mai mare minorant.
Notăm a = inf B;
- majorant al mulţimii B dacă x ≤ a, (∀)x ∈ B ;
- supremumul mulţimii B dacă este cel mai mic majorant.
Notăm a = supB.
Exemplul 2.2.5 a) Mulţimea ordonată(P (A), ⊆) are
cel mai mare element A şi cel mai mic element mulţimea
vidă.
b)Fie A = {1, 2, 3, 4, 5, 6}, ordonată prin relaţia de
divizibilitate. Cel mai mic element este 1, cel mai mare
nu există. Elementele maximale sunt 4, 6; inf {4, 6} =
2, sup{4, 6} nu există. Văzută ca submulţime a mulţimii
ordonate (N, |), supA = 60.
27

O mulţime ordonată se numeşte bine ordonată dacă orice


submulţime nevidă a sa are un cel mai mic element. Mulţimea
numerelor naturale cu relaţia de ordine uzuală este un exem-
plu de mulţime bine ordonată. Mulţimea de la punctul b) din
ultimul exemplu este bine ordonată.
O mulţime ordonată se numeşte inductiv ordonată dacă orice
submulţime total ordonată a sa admite un majorant. Foarte
important este următorul rezultat:

Teorema 2.2.2 (Lema lui Zorn) Orice mulţime ordonată


nevidă care este inductiv ordonată are cel puţin un element max-
imal.

O mulţime ordonată în care există ifimumul şi supremumul pen-


tru orice două elemente se numeşte latice. Dacă în plus există şi
cel mai mic (notat 0), respectiv cel mai mare (notat 1) element,
laticea se numeşte latice cu 0 şi 1.
Exemplul 2.2.6 a) Mulţimea ordonată (P (A), ⊆) este
o latice cu 0 şi 1, deoarece pentru orice X, Y ∈ P (A),
inf {X, Y } = X ∩ Y , sup{X, Y } = X ∪ Y , Φ e cel mai
mic element, A este cel mai mare element.
b) Mulţimea numerelor naturale odonată cu relaţia
de ordine obişnită ≤ este o latice doar cu 0, deoarece
nu există cel mai mare element.
Pentru orice două numere naturale x, y, inf {x, y} =
min{x, y}, sup{x, y} = max{x, y}.
c) Mulţimea Dn a divizorilor naturali ai numărului
natural n este o latice cu 0 şi 1 în raport cu relaţia
de divizibilitate, deoarece (∀)x, y ∈ Dn , inf {x, y} =
(x, y), sup{x, y} = [x, y], unde (x, y), [x, y] sunt notaţi-
ile uzuale pentru cel mai mare divizor comun, respectiv
cel mai mic multiplu comun al elementelor x, y. Cel
mai mare element al mulţimii ordonate este n, iar cel
mai mic este 1.
28

REZUMAT Relaţiile reprezintă legături între două


mulţimi, mai generale decât funcţiile. Relaţiile se pot
compune şi se pot inversa. O relaţie binară pe o mulţime
se numeşte relaţie de echivalenţă dacă este reflexivă,
simetrică şi tranzitivă. Orice relaţie de echivalenţă de-
termină o partiţie şi reciproc.

2.3 Temă de control la finalul unităţii


de învăţare M1.U2.
1. Fie A = {1, 2, 3, 4}, B = {2, 3, 4, 5} şi R = (A, A, GR ),
S = (A, B, GS ) relaţiile date prin

GR = {(1, 2), (1, 1), (2, 4), (3, 2), (3, 3), (4, 1), (4, 2), (4, 4)},

GS = {(1, 3), (1, 5), (2, 2), (2, 3), (2, 4), (3, 2), (3, 5), (4, 2)}.
Scrieţi relaţiile R−1 , S −1 , R ◦ R, R ◦ S, S ◦ R, S ◦ S.

2. O relaţie pe A se numeşte circulară dacă (∀)x, y, z ∈


A astfel încât xRy şi yRz atunci zRx. Demonstraţi
că o relaţie reflexivă şi circulară este o relaţie de
echivalenţă.

3. Fie f : A → B o funcţie surjectivă şi ≈ o relaţie


binară pe A definită prin

x ≈ y ⇔ f (x) = f (y).

Demonstraţi că ≈ este o relaţie de echivalenţă ale


cărei clase de echivalenţă sunt {f −1 (b)| b ∈ B}.
Indicaţii de rezolvare a temei de control:
1) Se foloseşte Exemplul 2.1.3.
29

2) Mai trebuie demonstrat că relaţia este simetrică şi tranzitivă. Fie xRy. Din re-
flexivitate avem şi yRy, iar R este circulară, deci yRx. Fie xRy şi yRz. Din R circulară
rezultă zRx, iar din simetrie obţinem xRz.
3) Se verifică după definiţie că ≈ este relaţie de echivalenţă. Clasa de echivalenţă a
unui element conţine toate elementele din domeniu care au aceeaşi imagine cu x, deci este
preimaginea elementului f (x): x̂ = f −1 (f (x)). Funcţia fiind surjectivă, orice b ∈ B este
imaginea unui element din a ∈ A, deci f −1 (b) este clasa de echivalenţă a elementului a.
Unitatea de învăţare 3

M1.U3. Monoid. Monoidul


liber generat de o mulţime

U3.0 Obiectivele unităţii de învăţare


Cu a treia unitatea de învăţare se demarează studiul
structurilor algebrice. Se introduce noţiunea de monoid
şi se precizează reguli de calcul şi proprietăţi ale monoizilor.
A doua parte a acestei unităţi de învăţare este dedicată
unui caz particular, şi anume Monoidul liber generat de
o mulţime. Acest monoid, cunoscut şi ca monoidul de
cuvinte peste un alfabet este absolut necesar pregătirii
unui informatician.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare cursanţii tre-


buie să fie capabili să recunoască structura algebrică
de monoid şi să efectueze calcule respectâd regulile de
calcul învăţate. Vor putea lucra în monoidul liber gen-
erat de o mulţime.

Estimăm parcurgerea acestei unităţi de învăţare în 2


ore.

30
31

3.1 Monoid
Fie A o mulţime nevidă. O funcţie · : A × A → A se numeşte
lege de compoziţie binară pe A.
Fie o lege de compoziţie ”·” pe mulţimea A. Unei perechi
(x, y) ∈ A × A îi corespunde un element notat x · y ∈ A.

Definitia 3.1.1 O mulţime A dotată cu o lege de compoziţie se


numeşte magmă.

Definitia 3.1.2 Legea de compoziţie · pe mulţimea A se nu-


meşte:
a) asociativă dacă ∀x, y, z ∈ A are loc (x · y) · z = x · (y · z).
b) comutativă dacă ∀x, y ∈ A are loc x · y = y · x.
c) cu element neutru dacă

∃e ∈ A, ∀x ∈ A, x · e = e · x = x.

Definitia 3.1.3 O mulţime A dotată cu o lege de compoziţie


asociativă se numeşte semigrup.

O submulţime A′ ⊂ A spunem că este parte stabilă în raport cu


”·” dacă
∀x, y ∈ A′ , x · y ∈ A′ .
De multe ori legea de compoziţie se notează aditiv, ” + ”. Vom
prefera notaţia multiplicativă, rămânând ca cititorul să transpună
toate noţiunile ce vor fi introduse şi în notaţie aditivă.

Propozitia 3.1.1 Dacă legea de compoziţie ”·” pe A admite


element neutru, atunci acesta este unic.

Demonstraţie: Fie e şi e′ două elemente din A cu propri-


etatea că (∀)x ∈ A are loc x · e = e · x = x şi x · e′ = e′ · x = x.
Pentru x = e′ în primul şir de egalităţi şi x = e în al doilea,
rezultă e′ = e′ · e = e, deci elementul neutru este unic.
32

In cazul notaţiei aditive, elementul neutru (dacă există) îl


notăm 0 şi îl mai numim elementul nul /zero. În notaţie mul-
tiplicativă, elementul neutru se noteză 1 şi se mai numeşte ele-
mentul unu/unitate. În general, elementul neutru se notează cu
e.

Definitia 3.1.4 O mulţime A pe care s-a dat o lege de compoz-


iţie asociativă şi cu element neutru se numeşte monoid.

Exemplul 3.1.1 a) Mulţimile de numere: naturale,


întregi, raţionale, reale, sunt monoizi în raport cu adunarea,
respectiv cu înmulţirea uzuale definite pe acestea.
b) Dată fiind o mulţime nevidă, mulţimea AA a tu-
turor funcţiilor definite pe A cu valori în A este monoid
în raport cu compunerea funcţiilor. Elementul neutru
este aici funcţia identică 1A .
Fie (A, ·) un monoid şi e elementul său neutru.

Definitia 3.1.5 Un element x ∈ A se numeşte simetrizabil dacă


există un element x′ ∈ A astfel încât

x · x′ = x′ · x = e.

Elementul x′ din definiţia anterioară se numeşte în general si-


metricul lui x. În cazul notaţiei aditive, simetricul lui x (dacă
există) se mai numeşte opusul lui x şi se notează −x. În notaţie
multiplicativă, simetricul lui x (dacă există) se mai numeşte in-
versul lui x şi se notează x−1 .
Mulţimea elementelor simetrizabile ale monoidului A se notează
U (A).
Exemplul 3.1.2 a) În monoidul (N, +) singurul ele-
ment simetrizabil este 0, pe când în monoizii (Z, +),
(Q, +), (R, +), toate elementele sunt simetrizabile, opusul
unui element x fiind numărul −x.
33

b)În monoidul (N, ·) singurul element simetrizabil


este 1, în monoidul (Z, ·) singurele elemente simetriz-
abile sunt −1, 1, pe când în monoizii (Q, ·), (R, ·), toate
elementele diferite de zero sunt simetrizabile, inversul
unui element nenul x fiind numărul x1 .
c) În monoidul (AA , ◦) elementele simetrizabile sunt
funcţiile bijective, ştiut fiind faptul că orice funcţie bi-
jectivă este inversabilă şi reciproc. Mulţimea U (AA )
se notează S(A) şi se numeşte mulţimea permutărilor
mulţimii A.
Propozitia 3.1.2 Fie (A, ·) un monoid. Dacă x ∈ A este
simetrizabil, atunci simetricul său este unic.
Demonstraţie: Fie x′ şi x” două elemente din monoidul (A, ·)
cu proprietatea că
x · x′ = x′ · x = e, x · x” = x” · x = e.
Înmulţind primul şir de egalităţi la stânga cu x” şi al doilea la
dreapta cu x′ , avem
x” = x” · x · x′ = x′ ,
deci simetricul, dacă există, este unic.

Fie (A, ·) un monoid şi n un întreg pozitiv. Notăm

| · x {z
xn = x · ... · x} ∈ A.
n

În notaţie aditivă pentru un monoid (A, +), egalitatea de mai


sus se scrie
nx = x| +x+
{z... + x} .
n
Au loc următoarele reguli de calcul într-un monoid (A, ·) cu ele-
mentul neutru e, reguli pe care sugerăm cititorului să le transcrie
şi pentru un monoid (A, +):
34

Propozitia 3.1.3 a) Dacă x, y ∈ U (A), atunci x · y ∈ U (A) şi


(x · y)−1 = y −1 · x−1 .
b) Dacă x ∈ U (A), atunci x−1 ∈ U (A) şi (x−1 )−1 = x.
c) Pentru orice întregi pozitivi n, m şi x ∈ A, au loc relaţiile:
en = e, xn · xm = xn+m , (xn )−1 = (x−1 )n , (xm )n = xnm .
d) Pentru orice x, y ∈ A astfel încât x · y = y · x, are loc
egalitatea
(x · y)n = xn · y n .
Demonstraţie: a) Deoarece x, y ∈ U (A), există x−1 , y −1 ∈ U (A)
astfel încât x · x−1 = x−1 · x = e, y · y −1 = y −1 · y = e. Calculăm
(x · y) · (y −1 · x−1 ) = x · (y · y −1 ) · x−1 = x · x−1 = e,
(y −1 · x−1 ) · (x · y) = y −1 · (x−1 · x) · y = y −1 · y = e,
deci elementul x ◦ y admite simetricul y −1 ◦ x−1 .
b) x simetrizabil implică existenţa lui x−1 ∈ A cu propri-
etatea
x · x−1 = x−1 · x = e,
ceea ce înseamnă că pentru elementul x−1 ∈ A există x cu propi-
etatea simetricului. Deci x−1 ∈ U (A) şi (x−1 )−1 = x.
c) Evident en = e. Relaţiile xn · xm = xn+m şi (xn )m =
xnm sunt adevărate din definiţia lui xn . Se arată prin inducţie
matematică după n că (xn )−1 = (x−1 )n , ∀n ∈ N.
d) Din ipoteza x · y = y · x rezultă prin inducţie matematică
x · y n = y n · x, ∀n ∈ N∗ .
Vom demonstra acum prin inducţie matematică
(x · y)n = xn · y n , ∀n ∈ N∗ .
Pentru n = 1 este evident. Presupunem că (x · y)k = xk · y k ,
oricare ar fi k < n şi să demonstrăm (x · y)n = xn · y n . Calculăm
(x·y)n = (x·y)n−1 ·(x·y) = xn−1 ·(y n−1 ·x)·y = xn−1 ·(x·y n−1 )·y = xn ·y n .
35

Fie (A, ·), (B, ∗) monoizi, cu elementele neutre eA , respectiv


eB .

Definitia 3.1.6 O funcţie f : A → B se numeşte morfism de


monoizi dacă verifică:

f (x · y) = f (x) ∗ f (y), ∀x, , y ∈ A.

Observatia 3.1.1 În multe monografii se consideră morfism de


monoizi doar acele morfisme care satisfac şi condiţia f (eA ) = eB ,
aşa numitele morfisme unitare de monoizi.

Test de autoevaluare

1. Daţi exemple de un semigrup care nu este monoid.


Daţi exemplu de un monoid necomutativ.

2. Fie A = {1, 2, 3}. Determinaţi elementul neutru şi


elementele simetrizabile din monoidul (AA , ◦).
Indicaţii de rezolvare:
2) Aplicaţia se refeă la funcţii. Se foloseşte definiţia elementului neutru şi a elementului
inversabil şi proprietăţile funcţiilor din Unitatea de învăţare 2.

3.2 Monoidul liber generat de o mulţime nev-


idă
Fie I o mulţime nevidă, cel mult numărabilă, numită alfabet.
Elementele ei le numim simboluri. Numim cuvânt în alfabetul I
o secvenţă finită, ordonată, de elemente din I:

α = a1 a2 ...an , ai ∈ I, i = 1, n.
36

Am notat cu ai simbolul de pe poziţia i în cuvântul α. Numim


lungimea cuvântului α numărul simbolurilor sale. Dacă α =
a1 a2 ...an , atunci notăm l(α) = n.
Spunem că două cuvinte α = a1 a2 ...an şi β = b1 b2 ...bm sunt
egale dacă n = m (au aceeaşi lungime) şi ai = bi , pentru orice
i = 1, n.
Fie I ∗ mulţimea tuturor cuvintelor cu simboluri din I. Facem
convenţia că în I ∗ există şi cuvântul e =′′ care nu are niciun
simbol, adică l(e) = 0.
Pe I ∗ definim operaţia de concatenare (juxtapunere / alătu-
rare), care acţionează astfel:
∀α =′ a1 a2 ...a′n , β =′ b1 b2 ...b′m , αβ =′ a1 a2 ...an b1 b2 ...b′m .

Ne amintim! Monoidul este o mulţime pe care s-a


definit o lege de compoziţie internă asociativă şi care
admite element neutru.
Concatenarea este o lege de compoziţie pe I ∗ , asociativă şi care
admite elementul neutru e. Prin urmare (I ∗ , ·) este un monoid,
numit monoidul liber generat de I. Funcţia lungime l : I ∗ →
N, unde l(α) este lungimea cuvântului α, este morfism unitar
surjectiv de monoizi.
Fie α ∈ I ∗ . Notăm
α0 = e, α2 = αα, αn = ααn−1 , ∀n ∈ N.
Dacă I = {a}, atunci I ∗ = {λ, a, a2 , ..., an , ...} este un monoid
comutativ. Mai mult, funcţia f : N → I ∗ , f (n) = an , ∀n ∈
N, este bijectivă, fiind inversa funcţiei lungime definită pe acest
monoid.
Dacă |I| ≥ 2, atunci (I ∗ , ·) este monoid necomutativ. Într-
adevăr, dacă există două simboluri diferite a ̸= b în I, atunci
cuvintele ab şi ba sunt diferite.
Deoarece egalitatea a două cuvinte revine la identificarea sim-
bolurilor, putem afirma că monoidul liber generat de o mulţime
37

este un monoid cu simplificare la stânga, adică


αβ = αγ ⇔ β = γ.
Cuvântul α se numeşte prefix al cuvântului αβ. Regula de mai
sus spune că dacă două cuvinte au acelaşi prefix, atunci sunt
egale dacă stergând prefixul de la ambele, cuvintele rămase sunt
egale.
Propozitia 3.2.1 Fie I o mulţime nevidă şi (I ∗ , ·) monoidul
liber generat de I. Dacă pentru cuvintele p, q ∈ I ∗ există un
număr natural nenul n astfel încât pn = q n , atunci p = q.
Demonstraţie: Pentru n = 1 este evident. Pentru n ≥ 2, din
egalitatea l(pn ) = l(q n ) rezultă l(p) = l(q). Fie p = a1 a2 ..ak şi
q = b1 b2 ...bk . Egalitatea din ipoteză se scrie
a1 a2 ..ak pn−1 = b1 b2 ...bk q n−1 .
Identificând simbolurile, rezultă ai = bi , ∀i = 1, k, deci p = q.
Propozitia 3.2.2 Fie p şi q două cuvinte peste alfabetul I, cu
proprietarea pq = qp. Atunci există r ∈ I ∗ şi n, m ∈ N astfel
încât p = rn , q = rm .
Demonstraţie: Vom face demonstraţia prin inducţie după lungimea
cuvântului pq.
Dacă l(pq) = 0, atunci p = e şi q = e, iar concluzia este
adevărată.
Presupunem că pentru orice cuvinte p, q cu l(pq) < n şi pq =
qp, există un cuvânt astfel încât p şi q sunt puteri ale sale.
Fie acum cuvintele p, q cu l(pq) = n şi pq = qp. Fără a re-
strânge generalitatea, putem presupune l(p) < l(q). Egalitatea
pq = qp spune că p este prefix al lui q, deci există p1 ∈ I ∗ astfel
încât q = pp1 . Simplificând la dreapta cu p, obţinem pp1 = p1 p
şi l(pp1 ) < n. Aplicând ipoteza de inducţie, rezultă că există
r ∈ I ∗ şi numerele naturale m, n astfel încât p = rn , p1 = rm .
Rezultă q = rn+m .
38

Propozitia 3.2.3 Dacă p, q, r sunt cuvinte peste alfabetul I pen-


tru care există un număr natural nenul k astfel încât pq k = rk p,
atunci pentru orice număr natural n are loc egalitatea pq n = rn p.

Demonstraţie: Pentru n = 0, este adevărat. Dacă demon-


străm pentru n = 1, adică pq = rp, atunci prin inducţie matem-
atică se demonstrează pentru orice n. Într-adevăr, presupunând
că pq i = ri p, concatenăm la dreapta cu q, deci pq i+1 = ri pq, iar
din pq = rp rezultă pq i+1 = ri rp, adică pq i+1 = ri+1 p. Conform
principiului inducţiei matematice pq n = rn p pentru orice număr
natural n.
A rămas să demonstrăm pq = rp. Din ipoteză, există k ∈ N∗
astfel încât pq k = rk p. Dacă k = 1, am terminat. Dacă k ≥
2, prin inducţie matematică rezultă pq km = rkm p, pentru orice
m ∈ N∗ .
Egalitatea cuvintelor pq k = rk p conduce la faptul că au aceeaşi
lungime şi aceleaşi simboluri, în aceeaşi ordine. Primul fapt
l(pq k ) = l(rk p) implică l(p) + kl(q) = kl(r) + l(p), deci cu-
vintele q şi r au aceeaşi lungime. Pentru a folosi identitatea
simbolurilor, vom compara lungimea lui p cu lungimea lui rk .
Dacă l(p) ≤ l(rk ), atunci p este prefix de lungime l(p) al
cuvântului rk .
Dacă l(p) < l(rk ), atunci există un număr natural m pen-
tru care l(p) < l(rmk ). Îl alegem pe cel [mai mic ] cu această
l(p)
proprietate. Mai exact, acest număr este kl(r) + 1. Consid-
erăm egalitatea pq km = rkm p, de unde rezultă că p este prefix
al cuvântului rmk , adică este de forma p = rs r1 , unde am scris
r = r1 r2 pentru a exprima acel prefix al cuvântului r care intră
în componenţa
[ ]lui p, după eventuale s expresii întregi ale lui r.
Avem s = l(p)l(r) , iar r1 este prefixul de lungime l(p) − sl(r) al
lui r.
Revenind în egalitatea pq km = rkm p cu forma p = rs r1 ,
39

obţinem succesiv
rs r1 q km = rmk+s r1 ⇒ r1 q km = rkm r1 ⇒ r1 q km = r1 r2 rkm−1 r1 ⇒
q km = r2 (r1 r2 )km−1 r1 ⇒ q km = (r2 r1 )km .
Folosind Propoziţia 3.2.1, rezultă q = r2 r1 .
Calculăm pq = rs r1 r2 r1 = rs+1 r1 şi rp = rrs r1 = rs+1 r1 , de
unde obţinem pq = rp.
Exemplul 3.2.1 Fie I un alfabet şi p, q, r ∈ I ∗ astfel
încât pq 2 = r2 p, l(p) = 8, l(r) = 3. Atunci pq = rp.
Într-adevăr, din egalitatea de cuvinte de mai sus
rezultă mai întâi că l(pq 2 ) = l(r2 p), deci l(q) = l(r),
apoi, prin inducţie matematică, pq 2m = r2m p, pentru
orice număr natural m.
Evaluăm apoi egalitatea pq 2 = r2 p din punct de
vedere al lungimilor: l(p) = 8 este mai mic decât
l(r2 ) = 6. Considerăm egalitatea pq 4 = r4 p, de unde,
din l(p) < l(r4 ), rezultă că p este un prefix de lungime
8 al cuvântului r4 . Adică p este format din primele
8 simboluri din cele 12 ale lui r4 . Deoarece l(r) = 3
putem scrie r = a1 a2 a3 şi obţinem p = r2 a1 a2 .
Înlocuind expresia obţinută pentru p în relaţia pq 4 =
rp putem calcula:
r2 a1 a2 q 4 = r4 r2 a1 a2 ⇒ a1 a2 q 4 = (a1 a2 a3 )4 a1 a2 ⇒
⇒ a1 a2 q 4 = a1 a2 a3 (a1 a2 a3 )3 a1 a2 ,
care implică q 4 = (a3 a1 a2 )4 , deci, conform Propoziţiei
3.2.1, q = a3 a1 a2 . Am obţinut astfel
pq = r2 a1 a2 a3 a1 a2 = r3 a1 a2 = rp.
Remarcăm că scrierea r = r1 r2 din demonstraţia Propoz-
iţiei anterioare corespunde în exemplul acesta cu r1 =
a1 a2 , r2 = a3 .
40

Exerciţiu: Fie I un alfabet şi p, q, r ∈ I ∗ astfel încât


pq 3 = r3 p, l(p) = 23, l(r) = 2. Arătaţi că pq = rp.

REZUMAT Monoidul este o mulţime pe care s-a definit


o lege de compoziţie internă asociativă şi care admite
element neutru. Un exemplu important pentru infor-
matică este monoidul de cuvinte peste un alfabet, nu-
mit şi monoidul liber generat de o mulţime. Operaţia
din acest monoid este concatenarea, iar elementul neu-
tru este cuvântul vid. Este un monoid cu simplificare
la stânga şi are câteva proprietăţi care trebuie reţinute,
Propoziţiile 3.2.1, 3.2.2, 3.2.3.

3.3 Temă de control la finalul unităţii


de învăţare M1.U3.
1. Fie A = {a, b, c, d}. Scrieţi toate cuvintele de lungime
doi. formate cu simbolurile alfabetului A. Câte cu-
vinte de lungime n există? Dacă p = aab şi q = aba,
comparaţi cuvintele p2 a cu aq 2 .
2. Fie I un alfabet şi p, q, r ∈ I ∗ astfel încât pq 2 = r2 p,
l(p) = 19, l(r) = 3. Arătaţi că pq n = rn p pentru
orice număr natural n.
Indicaţii de rezolvare a temei de control:
1) Numărul de cuvinte de lungime n este egal cu numărul de funcţii definită pe o
mulţime cu n elemente (simbolurile cuvântului)cu valori în A. Se scriu simbolurile fiecărui
cuvint.
2) Folosim Exemplul 3.2.1.
Unitatea de învăţare 4

M1.U4. Grupuri

U4.0 Obiectivele unităţii de învăţare


Unitatea de învăţare intitulată grupuri prezintă struc-
tura algebrică de grup şi proprietăţi ale sale ca şi ale
morfismelor de grupuri. Noţiunile, cunoscute din ul-
tima clasă de liceu sunt tratate la nivel teoretic mai
ridicat şi completate. Apar şi elemente teoretice noi.
Studiul subgrupurilor şi al partiţiei unui grup deter-
minate pe de un subgrup al său permit demonstrarea
unei teoreme importante, Teorema lui Lagrange.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii tre-


buie să recunoască structura algebrică de grup şi să
efectueze calcule respectâd regulile de calcul învăţate.
Vor putea lucra cu morfisme de grupuri, să determine
nucleul şi imaginea unui morfism de grupuri. Vor şti să
verifice dacă o submulţime a unui grup este subgrup şi
să scrie clasele laterale determinate de acesta, în cazul
grupurilor finite.

Estimăm parcurgerea acestei unităţi de învăţare în 3


ore.

41
42

4.1 Grupuri
Definitia 4.1.1 Un monoid (G, ·) în care orice element este
simetrizabil se numeşte grup. Dacă legea · este comutativă,
atunci grupul se numeşte comutativ sau abelian.

Din definiţie rezultă că pentru un grup (G, ·), U (G) = G.


Ţinând cont de Propoziţia 3.1.3 a), avem:
Propozitia 4.1.1 Dacă (A, ·) este monoid, atunci (U (A), ·) este
grup.
Exemplul 4.1.1 Din Exemplul 3.1.2 c) şi Propoziţia
anterioară rezultă că mulţimea permutărilor unei mulţimi
A nevide este grup în raport cu compunerea funcţiilor.
Grupul (S(A), ◦) se numeşte grupul permutărilor
mulţimii A. În general, grupurile de permutări sunt
necomutative.
Alte exemple de grupuri sunt:
Exemplul 4.1.2 a) (Z, +), (Q, +), (R, +), (Q∗ , ·),
(R∗ , ·), sunt grupuri abeliene.
b) Fie două grupuri (G, +) şi (G′ , ∗). Produsul
cartezian G × G′ este grup în raport cu operaţia

(x, x′ )(y, y ′ ) = (x + y, x′ ∗ y ′ ),

numit produsul direct al grupurilor G şi G′ .


c) Pe mulţimea claselor de resturi modulo n, Zn se
definesc două legi de compoziţie:

+ : Zn × Zn → Zn , k̂ + ˆl = k +
ˆ l,

· : Zn × Zn → Zn , k̂ · ˆl = k ˆ· l,
∀k̂, ˆl ∈ Zn , numite adunarea, respectiv înmulţirea claselor
de echivalenţă modulo n. În raport cu prima operaţie
Zn este grup abelian de ordin n cu elementul neutru 0̂,
43

ˆ k. În raport cu înmulţirea,
opusul unei clase k̂ fiind n −
Zn este monoid comutativ cu elementul neutru 1̂ şi doar
în anumite situaţii particulare Z∗n = Zn −{0̂} este grup.
Elementele inversabile în monoidul claselor de resturi
modulo n, (Zn , ·), sunt x̂ ∈ Zn , cu (x, n) = 1.
Într-un grup (G, ·) au loc următoarele reguli de calcul, în plus
faţă de cele din Propoziţia 3.1.3.
Propozitia 4.1.2 Fie (G, ·) grup şi a, b ∈ G. Ecuaţiile
a · x = b, x · a = b, (4.1.1)
au soluţie unică, x1 = a−1 · b, respectv x2 = b · a−1 .
Demonstraţie: Într-adevăr, x1 verifică prima ecuaţie. Orice
altă soluţie x a ecuaţiei se poate determina prin compunerea
egalităţii a · x = b cu a−1 , la stânga. Rezultă x = x1 . Analog
pentru a doua ecuaţie.

Test de autoevaluare
1. Fie (M, ·) un monoid. Demonstraţi că dacă un el-
ement este simetrizabil, atunci simetricul său este
unic.
2. Daţi exemple de trei grupuri finite comutative şi două
grupuri finite necomutative.
Indicaţii de rezolvare:
A se revedea rezultatele teoretice din primul paragraf al Unităţii de învăţare 3 şi
exemplele din paragraful 4.1. Grupuri.

4.2 Morfisme de grupuri


Definitia 4.2.1 Fie (G, ·), (G′ , ∗) grupuri. Funcţie f : G → G′
se numeşte morfism de grupuri dacă verifică
f (x · y) = f (x) ∗ f (y), ∀x, , y ∈ G.
44

Observatia 4.2.1 Deoarece orice grup este monoid, puetm spune


că funcţia f din Definiţia de mai sus este morfism de grupuri
dacă este morfism de monoizi. De multe ori, când vorbim despre
morfisme de monoizi/grupuri, se foloseşte notaţia
f : (G, ·) → (G′ , ∗).
Propozitia 4.2.1 Dacă f : (A, ·) → (B, ∗) este un morfism de
grupuri, atunci au loc relaţiile:
a) f (eA ) = eB ;
b) f (x−1 ) = (f (x))−1 , ∀x ∈ A;
c) f (xk ) = (f (x))k , ∀x ∈ A, ∀k ∈ Z, unde



 | · x {z
x · ... · x}, k>0
 k
k
x = e, k=0

 −1 −1 −1

x | · x {z· ... · x }, k < 0,
−k

Demonstraţie: a) Funcţia f fiind morfism de grupuri, are loc


f (x · y) = f (x) ∗ f (y), ∀x, y ∈ A.
Scriiind relaţia anterioară pentru x = y = eA , obţinem în grupul
B ecuaţia f (eA ) ∗ f (eA ) = f (eA ). Din Propoziţia 4.1.2 rezultă
că singura soluţie a ecuaţiei f (eA ) ∗ y = f (eA ) este f (eA ) = eB .
b) Fie x ∈ A. Conform punctului anterior, eB = f (eA ) =
f (x · x−1 ), deci f (x) ∗ f (x−1 ) = eB . În grupul (B, ∗) ecuaţia
f (x) ∗ y = eB are soluţia unică f (x−1 ) = (f (x))−1 .
c) Se arată prin inducţie matematică pentru orice n ∈ N,
apoi se foloseşte punctul b).

Exemplul 4.2.1 a) Pentru orice grup, funcţia iden-


tică este morfism de grupuri.
b) Fie alfabetul I = {a} şi (I ∗ , ·) monoidul liber
generat de acesta. Funcţia
f : N → I ∗, f (n) = an , (∀)n ∈ N,
45

este morfism de monoizi: (N, +), (I ∗ , ·).


c) Oricare ar fi grupul (G, ·), funcţia f : Z → G,
definită prin f (k) = xk , ∀k ∈ Z, este morfism între
grupurile (Z, +), (G, ·) (verificaţi!).

Propozitia 4.2.2 Prin compunerea a două morfisme de grupuri


(monoizi) obţinem un morfism de grupuri (monoizi).

Demonstraţie: Fie f : (G, ·) → (G′ , ∗) şi g : (G′ , ∗) → (G”, •)


morfisme de grupuri. Fie x, y ∈ G, arbitrar alese.

(g ◦ f )(x · y) = g(f (x · y)) = g(f (x) ∗ f (y)) = g(f (x)) • g(f (y)) =

= (g ◦ f )(x) • (g ◦ f )(y).

Definitia 4.2.2 Un morfism f : (G, ·) → (G, ·) se numeşte


endomorfism al grupului (G, ·). Mulţimea endomorfismelor
grupului G se notează End(G).

Observatia 4.2.2 Propoziţia 4.2.2, asociativitatea compunerii


funcţiilor şi existenţa morfismului identitate arată că (End(G), ◦)
este monoid.

Definitia 4.2.3 Un morfism de grupuri (monoizi) f : G → G′


se numeşte izomorfism dacă există un morfism de grupuri g :
G′ → G astfel încât g ◦ f = 1G şi f ◦ g = 1G′ . Un izomorfism
f : (G, ·) → (G, ·) se numeşte automorfism al grupului (G, ·).

Propozitia 4.2.3 Orice morfism bijectiv de grupuri (monoizi)


este izomorfism şi reciproc.

Demonstraţie: Fie f : (G, ·) → (G′ , ∗) un morfism bijectiv


de grupuri. Fiind o funcţie bijectivă, rezultă că există inversa
46

funcţiei f , funcţia f −1 : G′ → G, astfel încât f ◦ f −1 = 1G′ ,


f −1 ◦f = 1G . Rămâne să arătăm că f −1 este morfism de grupuri.
Fie y1 , y2 ∈ G′ , arbitrar aleşi. Din surjectivitatea lui f , există
x1 , x2 ∈ G astfel încât y1 = f (x1 ) şi y2 = f (x2 ).
f −1 (y1 ∗y2 ) = f −1 (f (x1 )∗f (x2 )) = f −1 (f (x1 ·x2 )) = (f −1 ◦f )(x1 ·x2 ) =
= x1 · x2 = f −1 (y1 ) · f −1 (y2 ),
deci f −1 este morfism de grupuri. Rezultă că f este izomorfism
de grupuri.
Implicaţia inversă rezultă dintr-un raţionament analog.

Notăm cu Aut(G) mulţimea automorfismelor grupului G. Din


Aut(G)=U (End(G)), conform Propoziţiei 4.1.1, are loc:
Propozitia 4.2.4 Mulţimea automorfismelor unui grup este grup
în raport cu compunerea funcţiilor.
Exemplul 4.2.2 Unul din cele mai simple exemple de
grupuri este grupul aditiv al numerelor întregi, (Z, +).
Vom determina endomorfismele, apoi automorfismele
acestui grup. Un endomorfism f : Z → Z este unic
determinat de f (1) = a ∈ Z, deoarece din condiţia de
morfism, f (x + y) = f (x) + f (y), ∀x, y ∈ Z, rezultă
imediat prin inducţie f (n) = n · a, ∀n ∈ N. Propri-
etatea b) din Propoziţia 4.2.1, care în cazul grupurior
aditive devine f (−x) = −f (x), ∀x ∈ Z, conduce la
f (k) = a · k, ∀k ∈ Z.
Deci End(Z) = {fa : Z → Z| a ∈ Z}. Oricare
endomorfism fa , a ̸= 0 este injectiv. Condiţia de sur-
jectivitate conduce la k · a = 1, deci există doar două
automorfisme: f−1 , f1 .
Ne amintim! Preimaginea unei submulţimi B ′ a codome-
niului unei funcţii f : A → B este
f −1 (B ′ ) = {x ∈ A| f (x) ∈ B ′ }.
47

Dacă B ′ = {y} ⊆ B, atunci preimaginea elementului y


prin f este
f −1 (y) = {x ∈ A| f (x) = y}.

Fie f : (G, ·) → (G′ , ∗) un morfism de grupuri.


Definitia 4.2.4 Preimaginea elementului neutru eG′ prin mor-
fismul f se numeşte nucleul morfismului f şi se notează Ker(f ).
Din definiţia anterioară rezultă
Ker(f ) = {x ∈ G| f (x) = eG′ },
deci nucleul morfismului f conţine toate elementele domeniului
G care prin morfismul f sunt asociate elementului neutru din
G′ . Mai mult, Propoziţia 4.2.1 ne asigură că eG ∈ Ker(f ), deci
nucleul unui morfism este nevid.

Propozitia 4.2.5 Următoarele afirmaţii sunt echivalente:


a) Morfismul de grupuri f : (G, ·) → (G′ , ∗) este injectiv.
b) Nucleul morfismului f conţine doar elementul neutru din
G, adică
Ker(f ) = {eG }.

Demonstraţie: ”a)⇒ b)”: Fie x ∈ Ker(f ), arbitrar ales. Rezultă


f (x) = eG′ = f (eG ),
ultima egalitate fiind conform a) din Propoziţia 4.2.1. Dar f
este funcţie injectivă, deci x = eG , de unde Ker(f ) = {eG }.
”b)⇒ a)”: Fie x, y ∈ G astfel încât f (x) = f (y). Egalitatea
aceasta poate fi prelucrată în grupul G′ astfel:
f (x) ∗ (f (y))−1 = eG′ ⇒ f (x) ∗ f (y −1 ) = eG′ ⇒ f (x · y −1 ) = eG′
⇒ x · y −1 ∈ Ker(f ) = {eG } ⇒ x · y −1 = eG ⇒ x = y,
48

ţinând cont de proprietăţile morfismelor de grupuri. Rezultă f


injectiv.

Propozitia 4.2.6 Fie f : (G, ·) → (G′ , ∗) un morfism de grupuri.


Pentru un y ∈ G′ , mulţimea soluţiilor ecuaţiei f (x) = y este
vidă dacă y ∈
/ Im(f ) şi este cardinal echivalentă cu Ker(f ),
dacă y ∈ Im(f ).

Demonstraţie: Dacă y ∈ / Im(f ), atunci oricare ar fi x ∈ G,


f (x) ̸= y. Mulţimea soluţiilor este vidă.
Dacă y ∈ Im(f ), atunci există x0 ∈ G, astfel încât y = f (x0 ).
Pentru orice x ∈ Ker(f ), are loc egalitatea

f (x0 · x) = f (x0 ) ∗ f (x) = y ∗ eG′ = y,

adică xo · x este de asemenea soluţie. Cum într-un grup x0 · x1 ̸=


x0 ·x2 dacă x1 ̸= x2 , obţinem că numărul soluţiilor este mai mare
sau egal cu cardinalul nucleului.
Fie acum x o soluţie diferită de x0 a ecuaţiei date. Din f (x) =
f (x0 ), rezultă că f (x0 · x−1 ) = eG′ , deci x0 · x−1 ∈ Ker(f ). Prin
urmare numărul soluţiilor este mai mic sau egal cu cardinalul
nucleului.
Rezultă în final cardinalul mulţimii soluţiilor egal cu |Ker(f )|.

Exemplul 4.2.3 Determinaţi pentru ce valori

a ∈ {1, 2, 3, ..., 14},

funcţia
f : Z12 → Z15 ,
este corect definită prin f (x̂) = [a·x], x̂ ∈ Z12 , unde am
notat [x] clasa de resturi modulo 15 a numărului întreg
x, iar cu x̂ clasa de resturi modulo 12 a lui x. Pentru
oricare dintre valorile determinate, arătaţ că f este
49

morfism de grupuri, (Z12 , +), (Z15 , +). Determinaţi


nucleul şi imaginea morfismului f pentru a = 5. Câte
soluţii are ecuaţia f (x) = [10]?
Rezolvare: Condiţia pentru ca f să fie corect definită
este să respecte definiţia funcţiei, adică fiecărui el-
ement din domeniu să îi corespundă un element şi
numai unul în codomeniu. Ne punem această prob-
lemă aici, deoarece elementele domeniului sunt clase de
echivalenţă, care pot fi exprimate prin diferiţi reprezen-
tanţi. De exemplu, clasa de echivalenţă 4̂ ∈ Z12 poate fi
exprimată şi prin numerele întregi 16 sau 28, deoarece
diferenţa lor este multiplu de 12. Mai exact, x̂ = ŷ în
Z12 dacă şi numai dacă x − y este multiplu de 12. Pen-
tru ca f să fie funcţie, trebuie ca, pentru orice x̂ = ŷ
în Z12 , să aibă loc şi f (x̂) = f (ŷ), adică [ax] = [ay]
în Z15 . Condiţia este deci 15|a · (x − y), pentru orice
x − y = 12k, k ∈ Z. Se impune a divizibil cu 5, deci
a ∈ {0, 5, 10}.
Pentru oricare a ∈ {0, 5, 10}, are loc

ˆ y) = [a · (x + y)] = [a · x + a · y] =
f (x̂ + ŷ) = f (x +

= [a · x] + [a · y] = f (x̂) + f (ŷ),
orcare ar fi x̂, ŷ ∈ Z12 , deci f este morfism de grupuri.
Deci pentru toate cele 3 valori ale lui a, f este morfism
de grupuri.
În cazul a = 5, legea morfismului f este f (x̂) = [5x],
∀x̂ ∈ Z12 . Nucleul acestui morfism este

Ker(f ) = {x̂ ∈ Z12 | f (x̂) = [0]} =


= {x̂ ∈ Z12 | [5 · x] = [0]} =
= {x̂ ∈ Z12 | 15 | 5 · x} =
= {0̂, 3̂, 6̂, 9̂},
50

iar imaginea sa este

Im(f ) = {[y] ∈ Z15 | ∃x̂ ∈ Z12 , [y] = f (x̂)}.

Ţinând cont că f (x̂) = [0] pentru orice x multiplu de


3, rezultă f (x̂) = [5] pentru x = 3k + 1 şi f (x̂) = [10]
pentru x = 3k + 2. Obţinem Im(f ) = {[0], [5], [10]}.
Pentru ultima cerinţă, deoarece [10] ∈ Im(f ), putem
spune că mulţimea soluţiilor ecuaţiei nu este vidă. Folosind
Propoziţia anterioară, răspunsul este ”ecuaţia are 4
soluţii”.
Fără a utiliza rezultatul teoretic folosit anterior, am
putea observa, din studiul imaginii morfismului f , că
valoarea [10] se obţine pentru argumentele x̂ ∈ Z12
de forma x = 3k + 2, adică mulţimea soluţiilor este
{2̂, 5̂, 8̂, 11}.
ˆ
Exerciţiu: Câte soluţii are ecuaţia f (x̂) = [4], unde
f : (Z10 , +) → (Z1 5, +) este morfismul de grupuri
definit prin f (x̂) = [3x]? Dar ecuaţia f (x̂) = [9]?

Încheiem paragraful cu câteva considerente asupra ordinului


uni grup.
Definitia 4.2.5 Fie (G, ·) un grup. Cardinalul mulţimii G se
numeşte ordinul grupului.
Dacă grupul este finit, legea de compoziţie se poate prezenta prin
tabla operaţiei. Cele mai simple exemple de grupuri finite sunt
grupurile aditive ale claselor de resturi modulo n, ∀n ∈ N∗ −{1}.
Exemplul 4.2.4 a) Vom exemplifica tabla operaţiei de
adunare pentru (Zn , +), unde n = 2 şi n = 3:

+ 0̂ 1̂
0̂ 0̂ 1̂
1̂ 1̂ 0̂
51

+ 0̂ 1̂ 2̂
0̂ 0̂ 1̂ 2̂
1̂ 1̂ 2̂ 0̂
2̂ 2̂ 0̂ 1̂

Se verifică cu uşurinţă faptul că relaţia de ”a fi izomorfe”


pe mulţimea grupurilor este o relaţie de echivalenţă. Clasa de
echivalenţă a unui grup în raport cu această relaţie se numeşte
tipul grupului respectiv.
Exemplul 4.2.5 Există un singur tip de grup cu 2
elemente, sau, echivalent, orice grup cu două elemente
este izomorf cu (Z2 , +).
Într-adevăr, fie (G, ·) un grup cu 2 elemente. Notăm
elementele sale e şi a, unde e este elementul neutru şi
întocmim tabla operaţiei ”·”. Linia şi coloana elemen-
tului e se completează din proprietatea elemenutului
neutru si�rămâne de precizat a · a. Legea ”·” fiind lege
de compoziţie internă, a · a ∈ G, deci a · a = e sau
a · a = a. Dar într-un grup ecuaţia x · a = a are soluţie
unică, iar din a doua variantă am obţine a = e, ceea ce
contrazice |G| = 2. Rezultă deci a · a = e, adică tabla
este unică:
· e a
e e a,
a a e
şi este identică cu tabla grupului (Z2 , +), prin core-
spondenţa

f : Z2 → G, f (0̂) = e, f (1̂) = a.

Deci cele două grupuri sunt izomorfe. Dar grupul G


a fost ales arbitrar, de unde rezultă că orice grup de
ordin 2 e izomorf cu (Z2 , +).
52

Se va demonstra ca există un singur tip de grup cu număr


prim de elemente, două tipuri de grupuri de ordin 4, etc. Dat
fiind un grup, determinarea tipului său este una din cele mai
importante probleme ale teoriei grupurilor.

Test de autoevaluare

1. Demonstraţi că orice grup de ordin trei este izomorf


cu (Z3 , +).

2. Fie f : (G, ·) → (G′ , ∗) un morfism de grupuri.


Ce înţelegeţi prin nucleul său, Ker(f )? Poate fi
Ker(f ) mulţimea vidă? De ce? Demonstraţi că f
este injectiv dacă şi numai dacă nucleul are un singur
element.
Indicaţii de rezolvare:
1) Similar cu Exemplul 4.2.5.
2) A se revedea Definiţia 4.2.4 şi Propoziţia 4.2.5.

4.3 Subgrup
Fie (G, ·) un grup şi H o submulţime nevidă a sa. Fie 1 elementul
neutru al grupului dat.
Ne amintim! Un grup este o mulţime pe care s-a
definit o lege de compoziţie internă asociativă, care
admite un element neutru şi în raport cu care orice
elemnt al mulţimii este simetrizabil.
Elementul neutru al unui grup se notează în general
e, dar pentru grupuri cu legea de compoziţie în notaţie
aditivă se notează 0, iar pentru grupuri multiplicative
se mai notează 1. Simetricul unui element x dintr-un
grup multiplicativ se notează x−1 şi se numeşte inversul
elementului x, iar simetricul unui element oarecare x
53

dintr-un grup aditiv se notează −x şi se mai numeşte


opusul elementului x.
O submulţime H a unui grup (G, ·) este parte stabilă
în raport cu legea de compoziţie ” · ” dacă

x · y ∈ H, ∀x, y ∈ H.

Definitia 4.3.1 Submulţimea H se numeşte subgrup al lui G


dacă legea · induce pe H o structură de grup, adică H este parte
stabilă în raport cu · şi (H, ·) este grup.

Notăm cu H ≤ G faptul că H este subgrup al lui G şi cu


S(G) mulţimea subgrupurilor grupului G.

Propozitia 4.3.1 Fie H o submulţime a grupului (G, ·). Ur-


mătoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) H este subgrup al grupului (G, ·).
b) 1 ∈ H şi ∀x, y ∈ H, x · y ∈ H şi x−1 ∈ H.
c) H ̸= Φ şi ∀x, y ∈ H, x · y −1 ∈ H.

Demonstraţie: a)⇒ b): Din definiţia subgrupului, H este


parte stabilă în raport cu ·, adică ∀x, y ∈ H, x · y ∈ H.
Mai mult, (H, ·) este grup şi fie e elementul neutru în acest
grup. Pentru un element h ∈ H, ecuaţiile x · h = h, h · x = h
au în G două soluţii: e şi 1. Dar într-un grup astfel de ecuaţii
au soluţie unică (Propoziţia 4.1.2), deci e = 1 este elementul
neutru în grupul (H, ·).
Analog, dacă vom considera h′ simetricul elementului h ∈ H
în grupul (H, ·), atunci ecuaţiile x · h = 1, h · x = 1 au în G câte
două soluţii, h−1 şi h′ , deci h′ = h−1 , adică h−1 ∈ H, ∀h ∈ H.
b) ⇒ a): Condiţiile de la b) arată că H este o submulţime
nevidă a grupului (G, ·), pe care · este lege de compoziţie. Deoarece
· este asociativă pe G, la fel este pe H. Elementul neutru al
grupului G aparţinând lui H, el este element neutru şi pentru
54

restricţa operţiei + la H. La fel pentru simetricul oricărui ele-


ment din H, deci (H, ·) este grup.
b) ⇒ c): Deoarece 1 ∈ H rezultă că H este submulţime
nevidă a grupului G. Fie acum x, y ∈ H, arbitrar alese. Din
condiţiile de la punctul b) avem y −1 ∈ H şi x · y −1 ∈ H, ceea ce
trebuia demonstrat.
c) ⇒ b): Condiţia H nevid conduce la existenţa unui ele-
ment h ∈ H. Din a doua condiţie de la c) avem h · h−1 ∈ H,
adică 1 ∈ H. Fie acum două elemente oarecare x, y ∈ H. Din
1, y ∈ H, rezultă y −1 = 1·(y −1 ) ∈ H, apoi x·y = x·(y −1 )−1 ∈ H.

Observatia 4.3.1 În cazul unui grup aditiv (G, +), condiţiile


b) şi c) din Propoziţia anterioară devin: 0 ∈ H, x + y ∈ H,
−x ∈ H, respectiv x − y ∈ H, pentru orice x, y ∈ H.
Exemplul 4.3.1 a) Dacă (G, ·) este grup, atunci
{1}, G sunt subgrupuri, numite improprii, ale lui G.
Orice alt subgrup se numeşte propriu. Subgrupurile
improprii sunt în mod evident normale.
b) Pentru un grup oarecare (G, ·), mulţimea ele-
mentelor sale care comută cu oricare element este sub-
grup normal al grupului G, numit centrul grupului G.
Se notează Z(G):
Z(G) = {x ∈ G| x · y = y · x, ∀y ∈ G}.
Mai mult, grupul (Z(G), ·) este abelian.
c) Pentru a determina subgrupurile grupului aditiv
al claselor de resturi (Z9 , +), vom considera submulţimi
ale sale care conţin elementul neutru 0̂, sunt părţi sta-
bile şi, împreună cu un element x̂, conţin şi opusul
acestuia, 9[ − n. Găsim următoarele subgrupuri:
H1 = {0̂}, H2 = {0̂, 3̂, 6̂}, H3 = Z9 .
55

d) Subrupurile grupului aditiv (Z, +) sunt toate


submulţimile de forma nZ, cu n ∈ N. Orice astfel de
mulţime (multiplii lui n) este parte stabilă la adunare,
conţine elementul neutru (0) şi dacă x ∈ nZ, desigur
că şi −x este multiplu de n. Reciproc, orice subgrup
H care nu este {0} conţine cel puţin un număr întreg
pozitiv ş alegând n cel mai mic întreg pozitiv din H,
rezultă H = nZ.
Exerciţiu: Găsiţi subgrupurile grupului (Z6 , +).

În continuare ne ocupăm de obţinerea de noi subgrupuri din


subgrupuri date ale unui grup (G, ·).

Propozitia 4.3.2 Dacă H1 , H2 ∈ S(G), atunci H1 ∩H2 ∈ S(G).


Mai mult, H1 ∩ H2 este cel mai mare subgrup inclus în cele două
subgrupuri, deci H1 ∩ H2 = inf {H1 , H2 } în mulţimea ordonată
(S(G), ⊆).

Demonstraţie: Deoarece H1 şi H2 sunt subgrupuri, ele îndeplinesc


condiţiile b) din Propoziţia 4.3.1. Vom demonstra că aceleaşi
condiţii le îndeplineşte şi H1 ∩ H2 .
Evident 1 ∈ H1 ∩H2 . Fie x, y ∈ H1 ∩H2 , arbitrar alese, deci se
află în fiecare din cele două subgrupuri. Avem prin urmare x·y şi
x−1 în fiecare din cele două subgrupuri, adică x·y, x−1 ∈ H1 ∩H2 .
Vom arăta că în mulţimea ordonată (S(G), ⊆), H1 ∩ H2 este
cel mai mare minorant al mulţimii {H1 , H2 }. Evident H1 ∩H2 ⊆
H1 şi H1 ∩ H2 ⊆ H2 , deci este minorant. Fie acum H ∈ S(G),
un minorant oarecare, adică H ⊆ H1 , H ⊆ H2 . Obţinem H ⊆
H1 ∩ H2 , deci H1 ∩ H2 = inf {H1 , H2 }.

Afirmaţia din Propoziţia 4.3.2 se poate generaliza pentru o


familie de subgrupuri ale unui grup şi demonstraţia este analoagă
celei de mai sus. Astfel, avem:
56

Propozitia 4.3.3 Dacă {Hi }i∈I este o familie de subgrupuri


ale grupului (G, +), atunci ∩i∈I Hi este subgrup al lui G şi este
infimumul familiei date în mulţimea ordonată (S(G), ⊆).

Fie (G, ·) un grup şi S ⊂ G o submulţime nevidă a sa. Numim


subgrupul generat de S intersecţia tuturor subgrupurilor lui G,
care au proprietatea că includ S:

< S >= ∩
|{z} H.
H≤G,S⊂H

Din modul în care este definit, < S > este cel mai mic subgrup
al lui G care include submulţimea S. Elementele mulţimii S se
numesc generatorii subgrupului < S >. Dacă S = {x1 , x2 , ..., xk },
atunci subgrupul generat de S se mai notează < x1 , x2 , ..., xk >.
Definitia 4.3.2 Un grup G pentru care există x ∈ G astfel încât
G =< x >, se numeşte ciclic.

Propozitia 4.3.4 Fie (G, ·) un grup şi S ⊂ G. Are loc egali-


tatea

< S >= {x1 · x2 · ... · xm / m ∈ N, xi ∈ S sau(xi )−1 ∈ S}.

Demonstraţie: Trebuie să demonstrăm că intersecţia tuturor


subgrupurilor lui G care includ S este egală cu mulţimea tu-
turor compunerilor de elemente din S şi din S −1 . Notăm această
mulţime cu A, deci

A = {x1 · x2 · ... · xm / m ∈ N, xi ∈ S sau(xi )−1 ∈ S}.

În A avem şi elementul x · x−1 pentru un x oarecare din S,


deci 1 ∈ A.
Pentru orice două elemente din A, rezultatul operaţiei din G
dintre ele va avea aceeaşi formă, deci (A, ·) e parte stabilă. Mai
mult, pentru orice x1 · x2 · ... · xm ∈ A, (x1 · x2 · ... · xm )−1 =
57

(xm )−1 · (xm−1 )−1 · ... · (x1 )−1 este tot o compunere de elemente
din S şi din S −1 .
Rezultă că A este subgrup în G. Acest subgrup conţine şi
compuneri de câte un element din S, deci include S. Prin urmare
A este unul din subgrupurile a căror intersecţie este < S >, de
unde < S >⊆ A.
Pentru orice subgrup H al lui G, care include S, din propri-
etatea de parte stabilă, H va conţine şi toate compunerile de
elemente din S şi din S −1 , adică A ⊆ H. Cum H era oarecare,
A ⊆ |{z} ∩ H, deci A ⊆< S >. Aveam şi incluziunea inversă,
H≤G,S⊂H
aşadar < S >= A.

Observatia 4.3.2 a) Dacă elementele x1 , x2 , ..., xk din grupul


aditiv (G, +) comută două câte douâ, atunci

< x1 , x2 , ..., xk >= {n1 x1 + n2 x2 + ... + nk xk / ni ∈ Z, i = 1, n}.

În particular, subgrupul ciclic generat de un element x ∈ G este

< x >= {nx/n ∈ Z}.

b) În notaţie multiplicativă, subgrupul generat de elementele


x1 , x2 , ..., xk din (G, ·) care comută două câte douâ, este

< x1 , x2 , ..., xk >= {xn1 1 · xn2 2 · ... · xnk k / ni ∈ Z, i = 1, n}.

iar subgrupul ciclic generat de un element x din grupul (G, ·)


este de forma
< x >= {xn | n ∈ Z}.

În Exemplul 4.3.1 am văzut că toate subgrupurile grupului


(Z, +) sunt de forma nZ, cu n ∈ N. Putem spune că:

Propozitia 4.3.5 Toate subgrupurile grupului aditiv al numerelor


întregi sunt grupuri ciclice.
58

Exemplul 4.3.2 a) Grupul aditiv al numerelor întregi


este ciclic,
Z =< 1 >=< −1 > .
b) Grupul aditiv al claselor de resturi modulo n este
ciclic, Zn =< b
1 >.
Ne amintim! Funcţia f : (G, ·) → (G′ , +)cu propri-
etatea că f (x · y) = f (x) + f (y) pentru orice x, y ∈ G,
este un morfism de grupuri. Notând cu 1, respectiv cu
0 elementele neutre în grupurile (G, ·), respectiv (G′ , +,
au loc f (1) = 0 şi f (x−1 ) = −x.
Următoarea afirmaţie este cunoscută sub numele de Teo-
rema de corespondenţă şi precizează modul de comportare a
subgrupurilor la morfisme.

Propozitia 4.3.6 Fie f : (G, ·) → (G′ , +) un morfism de grupuri.


a) Dacă H ≤ G, atunci f (H) ≤ G′ .
b) Dacă K ≤ G′ , atunci f −1 (K) ≤ G şi Ker(f ) ⊂ f −1 (K).
c) Dacă f : (G, ·) → (G′ , +) este morfism surjectiv de grupuri,
atunci există o corespondenţă bijectivă între subgrupurile lui G
care includ Kerf şi subgrupurile lui G′ .

Demonstraţie: a) Fie H un subgrup al grupului (G, ·). Imag-


inea sa prin morfismul f este mulţimea

f (H) = {y ∈ G′ | ∃x ∈ H, f (x) = y} = {f (x)| x ∈ H}.

Vom nota cu 1 şi 0 elementele neutre în grupurile (G, ·), respectiv


(G′ , +). Deoarece 1 ∈ H şi, conform Propoziţiei 4.2.1, f (1) = 0,
avem 0 ∈ f (H) . Fie acum două elemente y1 , y2 ∈ f (H). Există
x1 , x2 ∈ H astfel încât f (x1 ) = y1 şi f (x2 ) = y2 . Calculăm

y1 + y2 = f (x1 ) + f (x2 ) = f (x1 · x2 ) ∈ f (H),

−y1 = (−f (x1 )) = f (x−1


1 ) ∈ f (H),
59

unde am folosit proprietăţile morfismului f şi faptul că H este


subgrup. Am obţinut că submulţimea f (H) a lui G′ satsiface
condiţiile b) din Propoziţia 4.3.1, deci este subgrup.
b) Fie K ∈ S(G′ ). Preimaginea sa prin morfismul f este
mulţimea
f −1 (K) = {x ∈ G| f (x) ∈ K}.
Din f (1) = 0 ∈ K rezultă 0 ∈ f −1 (K). Fie x1 , x2 ∈ f −1 (K),
arbitrar alese. Avem f (x1 ), f (x2 ) ∈ K şi K subgrup, deci f (x1 )+
f (x2 ) ∈ K, de unde, folosind faptul că f este morfism, f (x1 +
x2 ) ∈ K. Am obţinut x1 + x2 ∈ f −1 (K). Analog, f (x−1 1 ) =
−1 −1 −1 −1
(f (x1 )) ∈ K, deci x1 ∈ f (K). Rezultă că f (K) ≤ G.
c) Vom demonstra că dacă f este morfism surjectiv, atunci
următoarele aplicaţii sunt inverse una celeilalte şi deci bijective:

φ : [Ker(f ), G] → S(G′ ), φ(H) = f (H), ∀H ∈ [Ker(f ), G],

η : S(G′ ) → [Ker(f ), G], η(K) = f −1 (K), ∀K ∈ S(G′ ),


unde [Ker(f ), G] = {H ∈ S(G)| Ker(f ) ⊆ H}.
Remarcăm faptul că η e corect definită. Într-adevăr, pentru
orice subgrup K din G′ , f −1 (K) include Ker(f ) deoarece 0 ∈ K
implică f −1 (0) ⊆ f −1 (K).
Din surjectivitatea morfismului f şi rezultă f (f −1 (K)) = K
pentru orice K ∈ S(G′ ), deci φ ◦ η = 1S(G′ ) .
Avem şi H ⊆ f −1 (f (H)), ∀H ∈ S(G). Pentru un subgrup H
care include nucleul morfismului f , fie x ∈ f −1 (f (H)). Obţinem
f (x) ∈ f (H), deci ∃h ∈ H astfel încât f (x) = f (h).

f (x)−f (h) = 0 ⇒ f (x·h−1 ) = 0 ⇒ x·h−1 ∈ Ker(f ) ⊆ H ⇒ x ∈ H.

Din cele de mai sus rezultă η ◦ φ = 1[Ker(f ),G] .

Test de autoevaluare
60

1. Scrieţi toate subgrupurile grupului (Z12 , +). Deter-


minaţi intersecţia, respectiv suma a două dintre ele.
2. Demonstraţi că nucleul unui morfism de grupuri f :
(G, ·) → (G′ , ∗) este subgrup al domeniului G, iar
imaginea sa este subgrup al grupului G′ .
Indicaţii de rezolvare:
1) Similar cu Exemplul 4.3.1 c).
2) A se studia demonstraţia Propoziţiei 4.3.6.

4.4 Teorema lui Lagrange


În continuare preferăm notaţia aditivă pentru legea de compoz-
iţie a grupurilor considerate, deoarece ideile se reiau în studiul
inelelor, relativ la grupul aditiv al unui inel.
Fie (G, +) un grup şi H un subgrup al său. Definim relaţiile
de congruenţă modulo H la stânga, ≡s , respectiv la dreapta ≡d ,
prin:
x, y ∈ G, x ≡s y(modH) ⇔ −x + y ∈ H,
x, y ∈ G, x ≡d y(modH) ⇔ x − y ∈ H.

Ne amintim! O relaţie binară pe o mulţime se nu-


meşte relaţie de echivalenţă dacă este reflexivă, simet-
rică şi tranzitiviă.

Propozitia 4.4.1 Cele două relaţii definite mai sus sunt relaţii
de echivalenţă.

Demonstraţie: Vom arăta că relaţia de congruenţă modulo H


la stânga este o relaţie de echivalenţă, demonstraţia fiind analoagă
şi pentru relaţia de congruenţă modulo H la dreapta.
1. reflexivitatea:

−x + x = 0 ∈ H, ∀x ∈ G ⇒ x ≡s x(modH), ∀x ∈ G.
61

2. simetria:

x ≡s y(modH) ⇔ −x + y ∈ H ⇒ −(−x + y) ∈ H ⇒

⇒ −y + x ∈ H ⇒ y ≡s x(modH).
3. tranzitivitatea:

x ≡s y(modH), y ≡s z(modH) ⇒ −x + y, −y + z ∈ H ⇒

⇒ (−x + y) + (−y + z) = −x + z ∈ H ⇒ x ≡s z(modH).


Am folosit în raţionamentul de mai sus faptul că H este subgrup,
deci parte stabilă în raport cu legea de compoziţie din G.

Clasa de echivalenţă a elementului x ∈ G în raport cu ≡s ,


numită şi clasa laterală a elementului x, este mulţimea

x̂ = {y ∈ G|x ≡s y(modH)} = {y ∈ G| − x + y ∈ H} =

= {y ∈ G|y ∈ x + H} = x + H,
iar în raport cu ≡d este mulţimea H +x. Mulţimile cât (mulţim-
ile claselor de echivalenţă) relativ la cele două relaţii de echivalenţă
sunt:

(G/H)s = {x + H| x ∈ G}, (G/H)d = {H + x| x ∈ G}.

În general, pentru orice subgrup H avem:

Propozitia 4.4.2 Mulţimile cât (numite şi factor) (G/H)s şi


(G/H)d sunt echipotente.

Demonstraţie: Fie funcţia f : (G/H)s → (G/H)d definită prin

f (x + H) = H + (−x), ∀x + H ∈ (G/H)s .

Fiind o funcţie ale cărei argumente sunt clase de echivalenţă


trebuie să ne asigurăm că este corect definită, adică legea ei nu
62

depinde de reprezentanţi. Fie x′ ∈ x + H, deci există h ∈ H,


x′ = x + h şi x + H = x′ + H. Avem

f (x′ + H) = H + (−x′ ) = H − h − x = H + (−x) = f (x + H),

de unde rezultă că f este corect definită.


Fie două clase la stânga x+H, y +H cu f (x+H) = f (y +H).

f (x+H) = f (y+H) ⇒ H+(−x) = H+(−y) ⇒ −x ≡d −y(modH) ⇒

⇒ −y + x ∈ H ⇒ y ≡s x(modH) ⇒ x + H = y + H,
deci f este injectivă.
Pentru orice clasă de echivalenţă la dreapta modulo H, H +x,
există clasa (−x) + H ∈ (G/H)s care are proprietatea f ((−x) +
H) = H + x, deci f este surjectivă. Am obţinut prin urmare o
bijecţie între cele două mulţimi cât, deci ele au acelaşi cardinal,

|(G/H)s | = |(G/H)d | .

Definitia 4.4.1 Cardinalul mulţimii cât (G/H)s se numeşte in-


dicele subgrupului H în G şi se notează |G : H|.

Exemplul 4.4.1 Indicele subgrupului H = {0̂, 3̂, 6̂, 9̂} ⊆


Z12 este 3 deoarece mulţimea cât (Z12 /H)s are trei el-
emente:

0̂ + H = H = 3̂ + H = 6̂ + H = 9̂ + H,

1̂ + H = {1̂, 4̂, 7̂, 10}


ˆ = 4̂ + H = 7̂ + H = 10
ˆ + H,
2̂ + H = {2̂, 5̂, 8̂, 11}
ˆ = 5̂ + H = 8̂ + H = 11
ˆ + H.

Exerciţiu: Determinaţi indicele subgrupului H = {0̂, 2̂, 4̂, 6̂}


în grupul (Z8 , +).
63

Teorema 4.4.1 [Lagrange] Dacă H este un subgrup al grupului


G, atunci
|G| = |H| · |G : H| .

Demonstraţie: Fie H ∈ S(G). Folosim faptul că o relaţie de


echivalenţă determină o partiţie a mulţimii pe care este definită.
Aici, ≡s determină partiţie a lui G în clasele din (G/H)s , mai
exact G este reunuiunea disjunctă a elementelor mulţimii factor
(G/H)s . Cum această mulţime are |G : H| elemente, iar fiecare
element este o mulţime de forma x + H, deci echipotentă cu H,
obţinem rezultatul dorit.

O consecinţă imediată a teoremei lui Lagrange este:


Propozitia 4.4.3 Dacă G este un grup finit, atunci ordinul
oricărui subgrup al său este divizor al ordinului grupului.
Încheiem acest paragraf cu un rezultat foarte important:
Teorema 4.4.2 [Teorema fundamentală de izomorfism] Fie f :
(G, +) → (G′ , +) un morfism de grupuri. Atunci grupul factor
G/Ker(f ) este izomorf cu subgrupul Im(f ) al lui G′ .
Demonstraţie: Aplicând Propoziţia 4.3.6 subgrupului {eG′ } din
codomeniu, rezultă că nucleul unui morfism este subgrup al
domeniului de definiţie. Fie mulţimea factor G/Ker(f ), pe care
definim legea de compoziţie
(x + Ker(f )) + (y + Ker(f )) = (x + y) + Ker(f ).
Mai simplu, definim compunerea a două clase laterale ca fi-
ind clasa compunerii (x̂ + ŷ = x[+ y). Se verifică cu uşurinţă
faptul că aceasta este o lege de compoziţie pe G/Ker(f ) şi că
G/Ker(f ) este grup în raport cu această lege.
Considerăm funcţia
φ : G/Ker(f ) → G′ , φ(x + Ker(f )) = f (x),
64

(∀)x+Ker(f ) ∈ G/Ker(f ). Aceasta este corect definită deoarece


pentru orice x′ + Ker(f ) = x + Ker(f ), deci x − x′ ∈ Ker(f ),
avem f (x − x′ ) = 0, adică f (x) = f (x′ ).
Funcţia φ este morfism de grupuri:
φ((x+Ker(f ))+(y+Ker(f ))) = φ((x+y)+Ker(f )) = f (x+y) = f (x)+f (y) =
= φ(x + Ker(f )) + φ(y + Ker(f )).
Nucleul acestui morfism este
Ker(φ) = {x + Ker(f )| f (x) = 0} =
= {x + Ker(f )| x ∈ Ker(f )} = {Ker(f )},
care este elementul neutru în grupul factor G/Ker(f ), deci φ
este morfism injectiv. Imaginea morfismului φ este
Im(φ) = {f (x)| x + Ker(f ) ∈ G/Ker(f )} = Im(f ).
Restrângând codomeniul morfismului injectiv φ la imaginea sa,
obţinem φ izomorfism de grupuri.

Test de autoevaluare
1. Determinaţi subgrupurile unui grup de ordin 2017.
2. Fie H subgrupul generat de elementul 4̂ în grupul
(Z10 , +). Scrieţi clasele laterale (la stânga) modulo
subgrupul H şi verificaţi Teorema lui Lagrange.
3. Fie (G, ·) un grup abelian şi H un subgrup al său, iar
xH o clasă laterală a sa. Demonstraţi că mulţimile
H şi xH sunt cardinal echivalente.
Indicaţii de rezolvare:
1) Folsim faptul că 2017 este număr prim şi Teorema lui Lagrange.
2) A se revedea Exemplul 4.4.1.
3) Se defineşte ψx : H → xH, prin ψx (h) = x · h pentru orice h ∈ H. Se arată că este
bijecţie.
65

REZUMAT Grupul este un monoid în care orice el-


ement este simetrizabil. Subgrupul este o submulţime
a unui grup care are proprietatea că devine grup dacă
restrângem legea de compozitie de pe grup la această
submulţime. Nucleul şi imaginea unui morfism de grupuri
sunt subgrupuri ale domeniului, respectiv codomeniu-
lui. Orice subgrup determină o partiţie pe grupul în
care se află. Numărul claselor de echivalenţă din par-
tiţie se numeşte indicele subgrupului. Are loc Teorema
lui Lagrange, care, în cazul grupurilor finite, conduce la
faptul că ordinul oricărui subgrup divide ordinul grupu-
lui.

4.5 Temă de control la finalul unităţii


de învăţare M1.U4.
1. Se consideră mulţimea de funcţii K = {f0 , f1 , f2 , f3 },
cu fi : R × R → R × R, (∀)i ∈ {0, 1, 2, 3}, unde
f0 (x, y) = (x, y), f1 (x, y) = (x, −y), f2 (x, y) =
(−x, y), f3 (x, y) = (−x, −y), (∀)(x, y) ∈ R ×
R. Întocmiţi tabla operaţiei de compunere pe K
şi demonstraţi că mulţimea K este grup în raport
cu compunerea funcţiilor. Acest grup se numeşte
grupul lui Klein. Elementele sale reprezintă simetriile
în plan faţă de axele de coordonate şi origine, respec-
tiv. Demonstraţi că grupurile (K, ◦) şi (Z2 × Z2 , +)
sunt izomorfe.

2. Fie f : Z15 → Z20 definită prin f (k̂) = [4·k], pentru


orice k̂ ∈ Z15 , unde am notat cu [x] clasa de resturi
modulo 20 a întregului x.
66

a) Arătaţi că f este corect definită, adică nu depinde


de reprezentanţi.
b) Demonstraţi că f este morfism între grupurile
(Z15 , +) şi (Z20 , +).
c) Determinaţi Ker(f ) şi Im(f ).
d) Câte soluţii are ecuaţia f (x) = [7]? Dar ecuaţia
f (x) = [12]? De ce?
3. Demonstraţi că funcţia f : Z → Zn definită prin
f (k) = k̂, (∀)k ∈ Z este un morfism surjectiv de
grupuri de la (Z, +) la (Zn , +). Determinaţi nucleul
acestui morfism.
Indicaţii de rezolvarea a temei de control:
1) Se întocmesc tablele celor două grupuri şi se stabileşte izomorfismul φ : K →
Z2 × Z2 , φ(f0 ) = (0̂, 0̂), φ(f1 ) = (0̂, 1̂), φ(f2 ) = (1̂, 0̂), φ(f3 ) = (1̂, 1̂).
2) A se revedea Exemplul 4.2.3.
3) Se verifică f (x + y) = f (x) + f (y) pentru orice x, y ∈ Z. Nucleul este nZ.
Unitatea de învăţare 5

M1.U5. Grupuri de permutări

.
U5.0 Obiectivele unităţii de învăţare
Această unitate de învăţare este foarte scurtă şi intro-
duce un caz particular dar foarte important de grup,
Grupul de permutări al unei mulţimi finie.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor


fi capabili să descompună o permutare în produs de
cicluri disjuncte, să calculeze produs de permutări, de-
scompunere în transpoziţii şi să determine semnul unei
permutări lucrând cu cicluri.

Estimăm parcurgerea acestei unităţi de învăţare în 2


ore.

5.1 Grupuri de permutări


Fie A o mulţime nevidă şi AA mulţimea funcţiilor f : A → A. În
raport cu compunerea funcţiilor, AA este monoid. Mulţimea el-
ementelor inversabile în acest grup formează grup, numit grupul
permutărilor mulţimii A. Prin urmare permutările unei mulţimi

67
68

A sunt funcţii bijective f : A → A.


Ne amintim! O funcţie f : a → B se numeşte bijec-
tivă dacă este injectvă şi surjectivă, adică dacă pentru
orice element y ∈ B există în mod unic un element
x ∈ A astfel încât y = f (x).
Exemplul 5.1.1 Dacă A = {a, b, c}, atunci AA are
33 elemente, dintre care 6 sunt bijecţii, deci formează
S(A):
( ) ( ) ( )
a b c a b c a b c
f1 = , f2 = , f3 = ,
a b c b c a c a b
( ) ( ) ( )
a b c a b c a b c
f4 = , f5 = , f6 = ,
a c b c b a b a c
Fie M şi N două mulţimi şi (S(M ), ◦), (S(N ), ◦) grupurile
lor de permutări introduse în Exemplul 4.1.1.
Propozitia 5.1.1 Dacă M şi N sunt echipotente, atunci grupurile
(S(M ), ◦) şi (S(N ), ◦) sunt izomorfe.
Demonstraţie: Avem S(M ) = {f : M → M | f bijectivă},
S(N ) = {h : N → N | h bijectivă}.
Din ipoteză există o bijecţie φ : M → N . Definim funcţia

γ : S(M ) → S(N ), γ(f ) = φ ◦ f ◦ φ−1 , ∀f ∈ S(M ),

unde φ−1 este inversa bijecţiei φ. Deoarece compunerea funcţi-


ilor bijective este tot o funcţie bijectivă, γ este corect definită.
Vom demonstra că γ este morfism bijectiv de grupuri:

γ(f1 ◦ f2 ) = φ ◦ (f1 ◦ f2 ) ◦ φ−1 = φ ◦ f1 ◦ (φ−1 ◦ φ) ◦ f2 ◦ φ−1 =

= (φ ◦ f1 ◦ φ−1 ) ◦ (φ ◦ f2 ◦ φ−1 ) = γ(f1 ) ◦ γ(f2 ),


∀f1 , f2 ∈ S(M ), deci γ este morfism de la grupul (S(M ), ◦) la
grupul (S(N ), ◦).
69

Fie acum f ∈ Ker(γ). Avem f : M → M bijectivă astfel


încât γ(f ) este elementul neutru în S(N ), ◦), deci γ(f ) = 1N .
Din definiţia funcţiei γ rezultă φ ◦ f ◦ φ−1 = 1N , de unde
f = φ−1 ◦ φ = 1M . Prin urmare nucleul morfismului γ conţine
doar elementul neutru din domeniul de definiţie şi, conform
Propoziţiei 4.2.5, γ este injectiv.
Pentru h ∈ S(N ) arbitrar ales, există f = φ−1 ◦ h ◦ φ ∈ S(M )
care are proprietatea că γ(f ) = h. Rezultă că morfismul γ este
şi surjectiv, deci este un izomorfism.

Observatia 5.1.1 O consecinţă imediată a Propoziţiei 5.1.1


este faptul că grupurile de permutări ale tuturor mulţimilor cu
n elemente sunt izomorfe, fiind izomorfe cu Sn , grupul de per-
mutări al mulţimii In = {1, 2, ..., n}. Grupul (Sn , ◦) se numeşte
grupul simetric Sn .

Fie (Sn , ◦) grupul introdus mai sus. Un element σ ∈ Sn este o


funcţie bijectivă, σ : In → In . Această funcţie o numim per-
mutare şi o putem reprezenta printr-un tablou
( )
1 2 ... n
, σ(i) ̸= σ(j), ∀i ̸= j.
σ(1) σ(2) ... σ(n)

Permutarea identică corespunde funcţiei identice(şi o notăm


) de
1 2
obicei cu e. De exemplu, S2 are elementele e = ,σ=
1 2
( )
1 2
.
2 1
Deoarece grupul (Sn , ◦) are ca elemente toate bijecţiile de la
o mulţime cu n elemente la ea însăşi, rezultă:

Propozitia 5.1.2 Ordinul grupului simetric Sn este n!, pentru


orice număr natural n ≥ 2.
70

Fie σ ∈ Sn . Numim ciclu o permutare σ ∈ Sn cu propri-


etatea că există o secvenţă (i1 , i2 , ..., im ) de elemente din In ,
astfel încât σ(i1 ) = i2 , σ(i2 ) = i3 ,..., σ(im ) = i1 şi σ(i) = i,
∀i ∈/ {i1 , ..., im }. Numărul m se numeşte lungimea ciclului.
Scriem σ = (i1 , i2 , ..., im ).
Exemplul 5.1.2 Ciclul (1, 3, 2) ∈ S7 este permutarea
( )
1 2 3 4 5 6 7
σ1 = ,
3 1 2 4 5 6 7

iar (4, 5, 7, 6) ∈ S7 este permutarea


( )
1 2 3 4 5 6 7
σ2 = .
1 2 3 5 7 4 6

Exerciţiu: Ce permutare este ciclul (2, 1, 4, 8) în grupul


(S9 , ◦)?
O permutare poate conţine mai multe cicluri.
Exemplul 5.1.3 a) Permutarea identică din Sn conţine
n cicluri de lungime 1. ( )
1 2 3 4 5 6 7
b) Permutarea σ = conţine
3 1 2 5 7 4 6
două cicluri: (1, 3, 2) şi (4, 5, 7, 6).

Observatia 5.1.2 Dacă σ = (i1 , i2 , ..., ik ) este un ciclu din Sn ,


atunci inversul acestuia în Sn este tot un ciclu şi anume

σ −1 = (ik , ik−1 , ..., i2 , i1 ).

Într-adevăr, compunând cele două permutări găsim permutarea


identică.

Fie σ = (i1 , i2 , ..., im ). Mulţimea {i1 , i2 , ..., im } reprezintă


mulţimea de definiţie a ciclului σ. Două cicluri se numesc dis-
juncte dacă mulţimile lor de definiţie sunt disjuncte.
71

Propozitia 5.1.3 Dacă σ1 , σ2 ∈ Sn sunt două cicluri disjuncte


, atunci
σ1 ◦ σ2 = σ2 ◦ σ1 .
Mai spunem că oricare două cicluri disjuncte comută.

Demonstraţie: Fie σ1 = (i1 , i2 , ..., in ) şi σ2 = (j1 , j2 , ..., jm ) cele


două cicluri. Ciclurile fiind disjuncte rezultă că σ1 (i) = i, ∀i ∈
{j1 , ..., jm } şi σ2 (i) = i, ∀i ∈ {i1 , ..., in }. Calculăm

 σ1 (i), ∀i ∈/ {j1 , ..., jm }
σ1 ◦ σ2 (i) = σ (j ), i = jk , ∀k ∈ {1, ..., m − 1}
 1 k+1
σ1 (j1 ), i = jm


 i, ∀i ∈
/ {i1 , ..., in , j1 , ..., jm }


 il+1 , i = il , ∀l ∈ {1, ..., n − 1}
= i1 , i = in ,



 j , i = jk , ∀k ∈ {1, ..., m − 1}
 k+1
j1 , i = jm
apoi

 σ2 (i), ∀i ∈ / {i1 , ..., in }
σ2 ◦ σ1 (i) = σ (i ), i = il , ∀l ∈ {1, ..., n − 1}
 2 l+1
σ2 (i1 ), i = in


 i, ∀i ∈
/ {i1 , ..., in , j1 , ..., jm }


 il+1 , i = il , ∀l ∈ {1, ..., n − 1}
= i1 , i = in ,



 j , i = jk , ∀k ∈ {1, ..., m − 1}
 k+1
j1 , i = jm
Am obţinut aceeaşi lege de definiţie pentru permutările σ1 ◦ σ2
şi σ2 ◦ σ1 , deci sunt egale.
72

Propozitia 5.1.4 Pentru orice permutare σ ∈ Sn , există un


număr natural k şi ciclurile σ1 , σ2 , ..., σk ∈ Sn , disjuncte două
câte două astfel încât
σ = σ1 ◦ σ2 ◦ ... ◦ σk .
În plus, descompunerea este unică, abstracţie făcând de ordinea
factorilor.
Demonstraţie: Pornind căutarea de la 1, identificăm primul ci-
clu din σ şi îl notăm σ1 = (i1 , ..., ik ). Calculăm σ1−1 ◦ σ şi în
noua permutare obţinută astfel elementul il este dus în el însuşi
deoarece prin σ era dus în il+1 , iar prin σ1−1 , il+1 este dus în
il , ∀l ∈ {1, ..., k − 1}. Analog pentru ik . Deci în această nouă
permutare elementele ciclului σ1 nu mai sunt implicate în niciun
alt ciclu. Identificând aici următorul ciclu σ2 , acesta va fi deci
disjunct de σ1 . Cum mulţimea de definiţie a permutării σ este
finită, după un număr finit de paşi obţinem descompunerea lui
σ în produs de cicluri disjuncte. Datorită Propoziţiei 5.1.3, nu
are importanţă ordinea în care se compun ciclurile.
( )
1 2 3 4 5 6 7
Exemplul 5.1.4 Permutarea σ =
3 1 2 5 7 4 6
se descompune σ = (132) ◦ (4576). De obicei se omite
scrierea operaţiei(de compunere, deci σ =)(132)(4576).
1 2 3 4 5 6 7 8
Permutarea τ = se descom-
3 2 1 5 6 4 8 7
pune τ = (13)(2)(456)(78).
Compunerea permutărilor se poate face mai uşor
folosind descompunerea lor în produs de cicluri dis-
juncte
σ ◦ τ = (132)(4576) ◦ (13)(2)(456)(78),
astfel: prin τ elementul 1 este dus în 3, iar prin σ ele-
mentul 3 este dus în 2. Scriem deci la rezultat începutul
73

unui ciclu 1, 2. Am rămas la 2, care prin τ este dus


în el însuşi fiind element al unui ciclu de lungime 1.
De remarcat faptul că ciclurile de lungime 1 reprezintă
permutarea identică şi se pot omite la descompunere.
Prin urmare absenţa unui element din scrierea unei
permutări ca produs de cicluri disjuncte arată că acel
element e dus în el însuşi. Continuăm calculul, 2 e dus
prin σ în 1, deci închidem ciclul (12). Continuăm cu
primul element în ordine crescătoare care nu a apărut
la rezultat, în cazul nostru cu 3. Prin τ 3 e dus în 1,
care e dus în 3 prin σ . Permutarea rezultat invariază
elementul 3, deci scriu (3) sau îl omit. Continuăm cu
4. Prin τ este dus în 5, iar acesta e dus în 7 prin
σ. Scriem deci 4, 7. Elementul 7 merge prin τ în 8
care prin σ merge în 8. Scriem după 7 elementul 8 la
rezultat. Prin τ , 8 este dus în 7, care prin σ este dus
în 6. Scriem 6 şi continuăm cu el. 6 e dus prin τ în 4,
iar prin σ 4 este dus în 5. Scriem 5 după 6 la rezultat.
Elementul 5 e dus prin τ în 6 care prin σ e dus în 4,
deci ciclul se încheie. Obţinem

σ ◦ τ = (12)(47865).

Analog putem calcula

τ ◦ σ = (13)(2)(456)(78) ◦ (132)(4576) = (23)(46587).

Exerciţiu: Scrieţi următoarele permutări ca produse


de cicluri disjuncte, apoi calculaţi σ ◦ τ , τ ◦ σ:
( )
1 2 3 4 5 6 7 8 9
σ= ,
9 2 1 8 6 5 3 4 7
( )
1 2 3 4 5 6 7 8 9
τ= .
7 3 9 6 8 5 2 4 7
74

Definitia 5.1.1 Un ciclu de lungime 2 se numeşte transpoz-


iţie.

Observatia 5.1.3 Orice ciclu (i1 i2 ...im ) se poate scrie ca produs


(compunere) de transpoziţii: (i1 i2 )(i2 i3 )...(im−1 im ), ceea ce se
verifică prin calcul direct.

Ţinând cont de Observaţia anterioară şi de Propoziţia 5.1.4,


rezultă că:

Propozitia 5.1.5 Orice permutare se descompune în produs de


transpoziţii.

Exemplul 5.1.5 Permutarea σ = (132)(4576) se scrie


ca produs de transpoziţii astfel: σ = (13)(32)(45)(57)(76).

Fie σ ∈ Sn . O pereche ordonată (i, j), cu 1 ≤ i < j ≤ n, se


numeşte inversiune a permutării σ dacă σ(i) > σ(j). Numărul
inversiunilor permutării σ se notează inv(σ).
O permutare se numeşte pară, respectiv impară dacă are
număr par, respectiv impar de inversiuni.
Numărul
sgn(σ) = (−1)inv(σ) ,
notat şi ϵ(σ), se numeşte semnul sau signatura permutării σ.
Evident, sgn(σ) = 1, dacă σ este permutare pară şi sgn(σ) =
−1, dacă σ este permutare impară.

Propozitia 5.1.6 Avem


∏ σ(j) − σ(i)
sgn(σ) = .
1≤i≤j≤n
j − i

Demonstraţie: Din faptul că orice permutare σ este o bijecţie


rezultă că membrul drept al egalităţii din enunţ este raportul
75

dintre produsul diferenţelor de tipul (k−l), cu k ̸= l, 1 ≤ k, l ≤ n


şi acelaşi produs, eventual cu semne schimbate acolo unde σ are
o inversiune. Deci
∏ σ(j) − σ(i)
= (−1)inv(σ) = sgn(σ).
1≤i≤j≤n
j−i

Propozitia 5.1.7 Orice transpoziţie este o permutare impară.


Demonstraţie: Fie transpoziţia (ij) ∈ Sn , adică permutarea
( )
1 2 ... i − 1 i i + 1 ... j − 1 j j + 1 ... n
(ij) =
1 2 ... i − 1 j i + 1 ... j − 1 i j + 1 ... n
Observăm că are următoarele inversiuni: (i, j), (i, k), (k, j),
∀k ∈ {i+1, ..., j −1}, adică număr impar de inversiuni. Conform
definiţiei semnului unei permutări, rezultă că orice transpoziţie
este impară.

Propozitia 5.1.8 Funcţia sgn : Sn → {−1, 1} definită mai sus


este un morfism de la grupul (Sn , ◦) la grupul ({−1, 1}, ·), unde
· este înmulţirea uzuală a numerelor întregi.
Demonstraţie: Pentru orice σ, τ ∈ Sn , avem:
∏ (σ ◦ τ )(j) − (σ ◦ τ )(i) ∏ σ(τ (j)) − σ(τ (i))
sgn(σ◦τ ) = = =
1≤i≤j≤n
j − i 1≤i≤j≤n
j − i
∏ σ(τ (j)) − σ(τ (i)) τ (j) − τ (i)
= · =
1≤i≤j≤n
τ (j) − τ (i) j − i
∏ σ(τ (j)) − σ(τ (i)) ∏ τ (j) − τ (i)
= · = sgn(σ)·sgn(τ ).
1≤i≤j≤n
τ (j) − τ (i) 1≤i≤j≤n
j − i
76

Observatia 5.1.4 Din Propoziţiile 5.1.7, 5.1.8 şi Observaţia


5.1.3, rezultă că un ciclu este permtare pară sau impară, după
cum lungimea lui este număr impar, respectiv par.

Exemplul 5.1.6 Semnul permutării σ = (1354)(267)


se stabileşte astfel: descompunem σ în produs de trans-
poziţii (13)(35)(54)(26)(67) şi semnul produsului de
transpoziţii este produsul semnelor conform Propoziţiei
5.1.8, adică (−1)5 = −1, de unde rezultă σ impară.
O altă metodă este să utilizăm Observaţia 5.1.4, con-
form căreia sgn((1354)) = −1, sgn((267)) = 1, deci
sgn(σ) = −1.

Încheiem secţiunea cu o problemă de numărare: Câte cicluri


de lungime k există în Sn ?
Fie (i1 i2 ...ik ) un ciclu de lungime k ≤ n din Sn . Alegerea or-
donată a elementelor i1 , i2 , ..., in din cele n ale mulţimii In se face
n!
în Akn = (n−k)! moduri. Dar ciclurile (i1 i2 ...ik ), (i2 i3 ...ik i1 ), ...,
(ik i1 ...ik−1 ) coincid, deci numărul ciclurilor distincte de lungime
k
k este Akn = Cnk (k − 1)!. În particular, există n(n−1) 2 transpoziţii
şi (n − 1)! cicluri de lungime n în Sn .

REZUMAT Grupurile de permutări sunt un caz par-


ticular de grupuri finite foarte importante. Permutările
sunt funcţii bijective definite pe o mulţime finită cu val-
ori în ea însăşi. Se pot compune, se pot descompune în
produs de cicluri disjuncte şi în produs de transpoziţii.
77

5.2 Temă de control la finalul unităţii


de învăţare M1.U5.
1. Scrieţi subgrupul generat de elementul σ = (1, 2, 3)
în (S4 , ◦).
2. Fie permutările
( )
1 2 3 4 5 6 7 8
σ=
4 5 1 2 6 3 8 7
( )
1 2 3 4 5 6 7 8
π= ,
5 2 7 1 3 4 8 6
( )
1 2 3 4 5 6 7 8
τ= .
7 8 1 5 6 4 3 2
Descompuneţi permutările în produs de cicluri dis-
juncte, apoi în produs de transpoziţii şi precizaţi sem-
nul fiecăreia. Determinaţi permutările σ 2 , σ 3 , σ −1 ,
σ ◦ π, π ◦ σ, σ ◦ τ , τ ◦ σ, τ ◦ π, π ◦ τ , efectuând
calcul cu cicluri.
3. Arătaţi că în grupul permutărilor (S3 , ◦), submulţimea
H = {e, (12)} este subgrup.
Indicaţii de rezolvare a temei de control:
1) Subgrupul generat este {e, σ, σ 2 , σ 3 }.
2) Folosim Exemplul 5.1.4.
3) Verificăm condiţiile de subgrup, din Propoziţia 4.3.1 b).
Unitatea de învăţare 6

M1.U6. Ordinul unui element.


Grupuri ciclice

U6.0. Obiectivele unităţii de învăţare


Ultima unitate de învăţare a modulului unu are ca
temă ordinul unui element într-un grup şi grupuri ci-
clice. Noţiunea de grup ciclic a apărut încă din M1.U4.
şi invităm cititorul să o actualizeze parcurgând din
nou paragraful trei al celei de-a patra unităţi de în-
văţare a modulului unu. Rezultatele privind ordinul
elementelor în grupuri finite se aplică în cazul par-
ticular al grupului multiplicativ al claselor de resturi
(U (Zn ), ·) şi se obţin două teoreme celebre care îşi găs-
esc aplicaţii în criptografie. Unitatea de învăţare se
încheie cu prezentarea unui algoritm de criptare care
utilizează cele două teoreme. Acest paragraf reprezintă
o extindere a materiei şi nu este cerut la examen.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor


fi capabili să determine ordinul unui element într-un
grup finit şi să decidă dacă un grup finit este sau nu
ciclic. Vor putea să utilizeze Teorema lui Euler şi Mica
Teoremă a lui Fermat.

78
79

Estimăm parcurgerea acestei unităţi de învăţare în 2


ore.

6.1 Ordinul unui element


Fie (G, ·) un grup cu elementul neutru e şi x ∈ G. În Observaţia
4.3.2 am precizat că subgrupul ciclic generat de elementul x în
G este
< x >= {xk | k ∈ Z}.

Definitia 6.1.1 Ordinul subgrupului generat de elementul x ∈


G în grupul (G, ·) se numeşte ordinul elementului x şi se
notează o(x).

Amintim că ordinul unui grup este cardinalul său, notat |G| sau
o(G). Din definiţia ordinului unui element şi din Propoziţia 4.4.3
rezultă:

Propozitia 6.1.1 Într-un grup finit ordinul fiecărui element


este divizor al ordinului grupului.

Observatia 6.1.1 a) Afirmaţia anterioară spune, de exem-


plu, că un grup de ordin 10 nu poate avea elemente de ordin
3.
b) Într-un grup oarecare (G, ·), singurul element de ordin 1
este elementul neutru e, deoarece subgrupul generat de el este
{e}.

Exemplul 6.1.1 a) În (Z6 , +), o(b 2) = 3, o(b


3) = 2,
b b b
o(4) = 3, o(1 = o(5) = 6.
b) În grupul simetric (S3 , ◦) elementul σ = (123)
este de ordin 3, iar τ = (23) este de ordin 2.
c) În grupul lui Klein toate elementele cu exceptia
celui neutru sunt de ordin 2.
80

d) Ordinul oricărui element nenul n din grupul


(Z, +) este infinit, subgrupul generat de acesta fiind
nZ.

Propozitia 6.1.2 Fie (G, ·) un grup şi x ∈ G un element de


ordin finit. Sunt adevărate următoarele afirmaţii:
a) Ordinul elementului x este cel mai mic întreg pozitiv n0 cu
proprietatea xn0 = e, adică:

o(x) = min{n ∈ Z∗+ | xn = e}.

b) Pentru orice m ∈ Z, xm = e ⇔ o(x) divide m.


c) (∀)p, q ∈ Z,

xp = xq ⇔ p ≡ q(mod o(x)).

d) Dacă o(x) = n, atunci pentru orice întreg m,


n
o(xm ) = ,
(m, n)
unde am notat cu (a, b) cel mai mare divizor comun al întregilor
a şi b.

Demonstraţie: a)Dacă < x >= {e}, ceea ce este echivalent cu


x = e, atunci o(x) = 1 şi afirmaţia este adevărată.
Dacă x ̸= e, deoarece din în ipoteză avem

o(x) = |{xk | k ∈ Z}| < ∞,

rezultă că nu toate elementele din < x > sunt distincte. Există


întregii k > l astfel încât xk = xl . Compunând la dreapta cu
(xl )−1 rezultă că există întregul pozitiv n = k − l cu propri-
etatea xn = e. Aşadar submulţimea numerelor naturale {n ∈
Z∗+ | xn = e} este nevidă. Din proprietatea de bună ordonare
a mulţimii N, există un cel mai mic element n0 al acestei sub-
mulţimi.
81

Vom demonstra că
< x >= {e, x, x2 , ..., xn0 −1 }.
Notăm cu A mulţimea din membrul drept al egalităţii de mai
sus. Incluziunea ’⊇’este evidentă din forma elementelor din <
x >.
Pentru a demonstra incluziunea inversă, fie y ∈< x > arbitrar
ales. Există m ∈ Z astfel încât y = xm . Aplicăm Teorema
împărţirii cu rest numerelor întregi m şi n0 , deci există c, r ∈ Z
cu proprietatea m = c · n0 + r, 0 ≤ r < n0 . Ţinând cont că
xn0 = e, obţinem
xm = xc·n0 +r = (xn0 )c · xr = xr , 0 ≤ r < n0 ⇒ xm ∈ A,
deci avem şi incluziunea inversă. Rezultă cardinalul mulţimii
< x > egal cu n0 , de unde o(x) = n0 .
b) Fie m ∈ Z pentru care xm = e. Rezultă că m este un
element al mulţimii M = {n ∈ Z∗+ | xn = e} al cărei minim
este n0 = o(x). Aplicăm din nou Teorema împărţirii cu rest
numerelor întregi m şi n0 , deci există c, r ∈ Z cu proprietatea
m = c · n0 + r, 0 ≤ r < n0 . Calculând xm obţinem xr = e,
cu r nul sau mai mic strict decât n0 . Dacă presupunem r ̸= 0,
contrazicem faptul că n0 este minimul mulţimii M . Deci r = 0,
aşadar o(x)|m.
Implicaţia inversă este evidentă.
c) Fie p, q ∈ Z, cu proprietatea că xp = xq . Compunând la
dreapta cu (xq )−1 , egalitatea este echivalentă cu xp−q = e, ceea
ce este echivalent cu o(x)|(p − q), conform b).
d) Fie o(x) = n, şi un întreg arbitrar m. Considerăm cel
mai mare divizor comun al lor d = (m, n). Există numerele
întregi m1 , n1 , prime între ele, cu m = m1 · d şi n = n1 · d.
Numărul a = o(xm ) este, conform a), cel mai mic întreg poz-
itiv cu proprietatea (xm )a = e. Deoarece avem xn1 ·d = e, avem
şi (xm )n1 = e, deci o(xm ) divide n1 , din b).
82

Avem (xm )a = e şi o(x) = n, deci n|m · a. Există k ∈ Z astfel


încât

m · a = n · k ⇔ m1 · d · a = n1 · d · k ⇔ m1 · a = n1 · k ⇒ n1 |m1 · a.

Aveam şi (m1 , n1 ) = 1, deci n1 |a. Numerele întregi pozitive a şi


n1 se divid unul pe celălalt, prin urmare am obţinut egalitatea
dorită, o(xm ) = a = n1 = nd .

Observatia 6.1.2 Afirmaţia a) din Propoziţia 6.1.2 este ade-


sea considerată definiţia ordinului unui element. Ea oferă o
metodă mai simplă de a determina ordinul unui element, decât
determinarea subgrupului generat de acel element şi a ordinului
acestuia.

Observatia 6.1.3 În grupul simetric (Sn , ◦) orice transpoz-


iţie este element de ordin 2, iar un ciclu de lungime k este
element de ordin k. Într-adevăr, pentru σ = (i1 , i2 , ..., ik ) putem
calcula:
σ 2 = (i1 i3 ....ik−1 )(i2 i4 ...ik ), ∀k = par,
σ 2 = (i1 i3 ...ik i2 i4 ...ik−1 ), ∀k = impar.
Observăm că regula este ”salt peste 2”. Pentru σ l , regula va fi
”salt peste l”, deci σ k = e.
O consecinţă este următorul mod de a determina ordinul unei
permutări. Se descompune permutarea în produs de cicluri. Or-
dinul permutării este cel mai mic multiplu comun al lungimilor
ciclurilor din care e alcătuită.
De exemplu, o((32)(56)(7891)) = 2, o((123)(4789)(56)) = 12.

Exerciţiu: Detreminaţi ordinul permutării


( )
1 2 3 4 5 6 7 8 9
σ= .
5 4 1 3 6 2 9 8 7
83

Exemplul 6.1.2 Pentru a determina ordinul elemen-


tului 3̂ în grupul (Z15 , +), observăm

2 · 3̂ ̸= 0̂, 3 · 3̂ ̸= 0̂, 4 · 3̂ ̸= 0̂, 5 · 3̂ = 0̂ → o(3̂) = 5.

Faptul că ordinul unui element este divizor al ordinului


grupului uşurează calculul. Ordinul lui 3̂ ar putea fi
doar 1, 3, 5 sau 15. Dar singurul element de ordin 1
este cel neutru, deci îl compunem pe 3̂ cu el însuşi de
3, apoi de 5 ori şi observăm că o(3̂) = 5.
Ştiind ordinul elementului 3̂, ordinul elementului
ˆ
12 = 4· 3̂ se determină folosind punctul d) al Propoziţiei
6.1.2:
o(3̂) 5
o(4 · 3̂) = = = 5.
(o(3̂), 4) (5, 4)

Exerciţiu: Determinaţi ordinul elementului 5̂ în grupul


(Z20 , +).

Propozitia 6.1.3 Fie (G, ·) un grup finit. Pentru orice element


x ∈ G are loc xo(G) = e.

Demnostraţie: Conform Propoziţiei 6.1.1, o(x)|o(G). Există


deci k ∈ Z astfel încât o(G) = k · o(x). Din Propoziţia 6.1.2 a)
avem xo(x) = e, deci putem calcula

xo(G) = xk·o(x) = (xo(x) )k = ek = e.

Test de autoevaluare
1. Definiţi ordinul unui element într-un grup. Demon-
străţi că, dacă grupul este finit, atunci ordinul oricărui
element din grup divide ordinul grupului.
84

2. Determinaţi ordinul fiecărui element din grupurile:


(S3 , ◦), (Z, +), (Z6 , +), (U (Z8 ), ·).
Indicaţii de rezolvare:
1) Se foloseşte definiţia ordinului uni element şi Teorema lui Lagrange, pentru grupuri
finite.
2) Folosim Exemplul 6.1.2.

6.2 Grupuri ciclice


Fie (G, ·) un grup cu elementul neutru e şi grupul aditiv al nu-
merelor întregi, (Z, +). Fie x ∈ G, arbitrar fixat. Funcţia

fx : Z → G, fx (k) = xk , (∀)k ∈ Z,

este un morfism de grupuri. Imaginea morfismului fx este sub-


grupul generat de x în G. Nucleul său este un subgrup în grupul
(Z, +), iar toate subgrupurile acestui grup sunt ciclice. Deci
Ker(fx ) este ciclic şi este fie 0, fie generat de cel mai mic întreg
pozitiv n0 pe care îl conţine, Ker(fx ) = n0 Z.
Pentru morfismul fx avem două situaţii:
(I) Ker(fx ) = {0}, ceea ce este echivalent fx injectivă. În
acest caz funcţia fx : Z →< x > este bijecţie, deci subgrupul
generat de x este izomorf cu (Z, +). O consecinţă imediată
de aici este că G este grup infinit, din moment ce conţine un
subgrup infinit.
(II) Ker(fx ) ̸= {0}, deci Ker(fx ) = n0 Z, n0 > 0, adică n0
este cel mai mic element al mulţimii {k ∈ Z|xk = e}. Conform
Propoziţiei 6.1.2 a), generatorul nucleului este chiar ordinul el-
ementului x. Aceasta conduce la (< x >, ·) izomorf cu (Zn0 , +)
prin φ : Zn0 →< x >, φ(b k) = xk , conform Teoremei fundamen-
tale de izomorfism.
Din cele discutate mai sus reiese că:
85

Teorema 6.2.1 Într-un grup (G, ·), subgrupul ciclic (< x >, ·)
generat de x ∈ G este izomorf cu (Z, +) dacă o(x) este infinit,
respectiv cu (Zo(x) , +), pentru o(x), finit.

Fie (G, ·) un grup ciclic, deci există x ∈ G astfel încât G =<


x >. Un astfel de element x se numeşte generator al grupului.
Exemplul 6.2.1 a) Elementele 1, −1 sunt genera-
tori ai grupului ciclic (Z, +).
b) În grupul (Zn , +) elementul 1̂ este generator.

Observatia 6.2.1 Un grup finit este ciclic dacă şi numai dacă


conţine un element de ordin egal cu ordinul grupului.

O consecinţă a Teoremei 6.2.1 este:


Teorema 6.2.2 Orice grup ciclic infinit este izomorf cu grupul
aditiv al numerelor întregi. şi orice grup ciclic finit de ordin n
este izomorf cu grupul aditiv al claselor de resturi modulo n.
O consecinţă imediată a Teoremei 6.2.2 este:
Propozitia 6.2.1 Oricare două grupuri ciclice de acelaşi ordin
sunt izomorfe.

Propozitia 6.2.2 Orice grup de ordin p prim este ciclic, deci


izomorf cu (Zp , +).

Demonstraţie: Fie (G, ·) grup, |G| = p, cu p număr prim, şi


x un element din G, diferit de elementul neutru. Fie n ordinul
subgrupului < x > generat de x în G. Conform Propoziţiei
6.1.1, n divide p, deci n ∈ {1, p}. Dar singurul element de ordin
1 este cel neutru şi x ̸= e, de unde rezultă o(x) = p, deci G este
ciclic. A doua afirmaţie rezultă aplicând Teorema 6.2.2.

Suntem acum în măsură să dă o clasificare a grupurilor de


ordin 4:
86

Aplicaţie: Grupuri de ordin 4


Fie (G, ·) un grup de ordin 4, arbitrar ales. Exemple de astfel
de grupuri sunt: (Z4 , +), (U (Z8 ), ·), (Z2 × Z2 , +) (vezi Exemplul
4.1.2 pentru produs direct de grupuri), grupul lui Klein (K, ◦).
Dacă grupul G ales este ciclic, atunci, conform Teoremei
6.2.2, este izomorf cu (Z4 , +).
Dacă G nu este ciclic, conform Observaţiei 6.2.1, nu conţine
niciun element de ordin 4. Rezultă că toate elementele diferite de
cel neutru sunt de ordin 2, acesta fiind singurul divizor propriu
al numărului 4. Fie a ∈ G − {e}, unde am notat cu e elementul
neutru din G. Subgrupul generat de a realizează o partiţie a lui
G în < a > ∪ < a > ·b, pentru un b ∈ G− < a > fixat arbitrar.
Avem deci G = {e, a, b, a · b}. Din faptul că toate elementele
diferite de e sunt de ordin 2 rezultă (ab)2 = e = a2 b2 , care
compusă la stânga cu a şi la dreapta cu b conduce la ba = ab.
Ţinând cont de egalitatea anterioară şi de a2 = e, b2 = e, tabla
operaţiei · este:
· e a b ab
e e a b ab
a a e ab b .
b b ab e a
ab ab b a e
Tabla operaţiei de adunare în grupul produs direct (Z2 × Z2 , +)
este:
+ (0̂, 0̂) (0̂, 1̂) (1̂, 0̂) (1̂, 1̂)
(0̂, 0̂) (0̂, 0̂) (0̂, 1̂) (1̂, 0̂) (1̂, 1̂)
(0̂, 1̂) (0̂, 1̂) (0̂, 0̂) (1̂, 1̂) (1̂, 0̂) .
(1̂, 0̂) (1̂, 0̂) (1̂, 1̂) (0̂, 0̂) (0̂, 1̂)
(1̂, 1̂) (1̂, 1̂) (1̂, 0̂) (0̂, 1̂) (0̂, 0̂)
Observăm că cele două table sunt identice, deci grupurile sunt
izomorfe prin morfismul f : (G, ·) → (Z2 × Z2 , +), f (e) = (0̂, 0̂),
f (a) = (0̂, 1̂), f (b) = (1̂, 0̂), f (ab) = (1̂, 1̂).
87

Am obţinut astfel că există doar două tipuri de grupuri de


ordin 4:
Propozitia 6.2.3 Orice grup de ordin 4 este izomorf sau cu
(Z4 , +) (dacă e ciclic) sau cu (Z2 ×Z2 , +), (dacă toate elementele
diferite de cel neutru au ordinul 2).
Precizaţi de ce tip sunt grupurile: (U (Z8 ), ·), grupul lui Klein.

Test de autoevaluare
1. Fie (G, ·) un grup cu 17 elemente. Demonstraţi că
este ciclic. Câţi generatori are?
2. Stabiliţi care dintre grupurile: (Z, +), (Z6 , +), (U (Z8 ), ·),
(U (Z1 2), ·) este grup ciclic. Determinaţi toţi gener-
atorii.
Indicaţii de rezolvare:
1) Se foloseşte faptul că 17 este număr prim.
2) Se determină ordinul fiecărui element. Dacă există un element de ordin egal cu
ordinul grupului, atunci grupul este ciclic.

6.3 Teorema lui Euler. Mica Teoremă a lui


Fermat
Încheiem paragraful cu două teoreme celebre de aritmetică, a
căror demonstraţie utilizează teoria grupurilor, şi care îşi găsesc
aplicaţii în criptografie. Pentru aceasta avem nevoie de urmă-
toarea funcţie, numită Indicatorul lui Euler:
φ : N∗ → N, φ(n) = |{k ∈ N| k < n, (k, n) = 1}|,
definită prin: φ(1) = 1 şi pentru orice număr natural n ≥ 1,
φ(n) este egal cu numărul numerelor mai mici decât n, prime
cu n.
88

Exemplul 6.3.1 φ(6) = 2 pentru că singurele nu-


mere prime cu 6, mai mci decât el, sunt 1 şi 5.
Următoarea Propoziţie oferă o metodă de determinare a valorilor
indicatorului lui Euler:

Propozitia 6.3.1 a) Dacă p este prim, atunci φ(p) = p − 1.


b) Dacă p este prim, atunci φ(pl ) = pl − pl−1 .
c) Dacă (m, n) = 1, atunci φ(m · n) = φ(m) · φ(n).
d) Pentru n = pa11 pa22 ...pakk este descompunerea în factori
primi a numărului natural n, atiunci
1 1 1
φ(n) = n(1 − )(1 − )...(1 − ).
p1 p2 pk
Demonstraţie: a) Pentru p prim, toate numerele nenule mai
mici decât p: 1,2,..,p − 1, sunt prime cu el.
b) Fie p număr prim. Există pl numere naturale mai mici
decât pl . Dintre acestea nu sunt prime cu pl următoarele:

0, p, 2p, 3p, ..., p2 , p(p + 1), ..., p(pl−1 − 1),

adică pl−1 numere. Deci rămân pl − pl−1 numere prime cu p.


c) În primul rând remarcăm faptul că definiţia indicatorului
lui Euler conduce la

φ(n) = |{k̂ ∈ Zn |(k, n) = 1}| = |U (Zn )|.

Fie numerele naturale nenule m, n, prime între ele şi funcţia

f : Zm × Zn → Zmn , f (x̂, y̆) = [nx + my],

unde am notat cu k̂, k̆, [k], clasele de resturi modulo m, n,


respectiv mn, ale numărului k.
Funcţia f este corect definită deoarece x̂ = x̂′ , y̆ = y̆ ′ implică
m|(x−x′ ) şi n|(y −y ′ ), de unde nx+my −nx′ −my ′ este divizibil
prin mn, deci [nx + my] = [nx′ + my ′ ].
89

Funcţia f este injectivă deoarece [nx + my] = [nx′ + my ′ ]


duce la
mn|(nx + my − nx′ − my ′ ) ⇒ m|n(x − x′ ), n|m(y − y ′ ).
Dar m şi n sunt prime între ele, deci x̂ = x̂′ şi y̆ = y̆ ′ . Domeniul şi
codomeniul acestei funcţii sunt de acelaşi cardinal finit (=mn).
Deoarece f este injectivă rezultă că şi este surjectivă.
Fie acum (x, m) = 1, (y, n) = 1. Fie d = (nx + my, mn), de
unde d|mn. Dar (m, n) = 1 implică d divide exact unul din ele şi
este prim cu celălalt. Fie d|m ,(d, n) = 1. Aplicând proprietăţile
cunoscute ale relaţiei de divizibilitate obţinem d|(x, m), deci d =
1. Reciproc, pentru întregii x, y, m, n, cu (nx + my, mn) = 1,
fie d = (x, m) Rezultă d|1, deci (x, m) = 1. Analog (y, n) = 1.
Am obţinut
(x, m) = 1, (y, n) = 1 ⇔ (nx + my, mn) = 1,
deci restricţia funcţiei f la {x̂ ∈ Zm | (x, m) = 1} × {y̆ ∈
Zn | (y, n) = 1} are codomeniul {[z] ∈ Zmn | (z, mn) = 1}.
Prin urmare cele două mulţimi de mai sus sunt cardinal echiva-
lente, aşadar φ(mn) = φ(m) · φ(n).
d) Rezultatul se obţine aplicând formulele de la b) şi c)
descompunerii în factori primi a lui n.

Exemplul 6.3.2 φ(125) = φ(53 ) = 53 − 52 = 120,


φ(36) = φ(22 · 32 ) = 36(1 − 12 )(1 − 31 ) = 12.
Exerciţiu: Calculaţi φ(50), φ(720).
Ştim că grupul (Zn , +) este ciclic (un generator este b
1), (∀)n ≥
2. Care ar fi alţi generatori?
Propozitia 6.3.2 Fie x ∈ Zn . Următoarele afirmaţii sunt echiva-
lente:
a) xb generator în grupul (Zn , +);
b) xb inversabil în monoidul (Zn , ·);
c) Numerele x şi n sunt prime între ele: (x, n) = 1.
90

Demonstraţie: ”a)⇒ b)” Avem Zn =< x̂ >, deci orice ele-


ment din Zn se scrie ca un multiplu de x̂. Prin urmare există
k ∈ Z, kx̂ = 1̂. Egalitatea anterioară conduce la k ˆ· x = 1̂, deci
x̂ ∈ U (Zn ), cu x̂−1 = k̂.
”b)⇒ a)” Fie x̂ ∈ U (Zn ), deci există k̂ ∈ Zn , k̂ · x̂ = 1̂.
Egalitatea anterioară se mai poate scrie kx̂ = 1̂. Orice element
din Zn este de forma â = a1̂ = a · kx̂, deci x̂ este generator al
grupului ciclic (Zn , +).
”b)⇒ c)” Fie x̂ ∈ U (Zn ), deci există k̂ ∈ Zn ,

k̂ · x̂ = 1̂ ⇒ (∃)m ∈ Z, k · x + n · m = 1.

Fie d = (x, n). Din d|n, d|x şi egalitatea k · x + n · m = 1 rezultă


d|1, deci d = 1.
”c)⇒ a)” Ştim că (x, n) = 1. Este cunoscută existenţa a
doi întregi k, l ∈ Z cu proprietatea k · x + l · n = 1. Trecând
egalitatea anterioară în Zn avem x̂ · k̂ = 1̂, adică x̂ ∈ U (Zn ).

Observatia 6.3.1 a) O consecinţă a Propoziţiei anterioare este


că în monoidul (Zn , ·) avem

U (Zn ) = {x̂ ∈ Zn | (x, n) = 1},

deci indicatorul lui Euler, φ(n), este ordinul grupului (U (Zn ), ·),
fiind egal cu numărul numerelor prime cu n, mai mici decât
n. b) Pentru p prim, în monoidul (Zp , ·), oricare x ∈ Z∗p este
inversabil, deci (Z∗p , ·) este grup.

Exerciţiu: Ce ordin are grupul (U (Z36 ), ·)?

Ne amintim! într-un grup (G, ·), xo(G) = e, pentru


orice x ∈ G, unde e este elementul neutru al grupului.
Aplicând rezultatul amintit mai sus grupului (U (Zn ), ·), obţinem
un rezultat foarte important:
91

Teorema 6.3.1 [Teorema lui Euler] Pentru orice întreg x prim


cu n are loc relaţia

xφ(n) ≡ 1(mod n).

Cazul n = p prim conduce la :

Teorema 6.3.2 [Mica teoremă a lui Fermat] Pentru orice în-


treg x, prim cu numărul prim p, are loc

xp−1 ≡ 1(mod p).

Exemplul 6.3.3 Teoremele 6.3.1, 6.3.2 permit calcu-


lul restului care se obţine la împărţirea unei puteri mari
printr-un număr:
Dacă dorim determinarea restului modulo 24 a lui
7 , calculăm φ(24) = 24(1 − 21 )(1 − 13 ) = 8 folosind
2012

Propoziţia 6.3.1 şi aplicăm Teorema lui Euler deoarece


(7, 24) = 1,

78 ≡ 1(mod24) ⇒ 72012 = (78 )251 · 74 ≡ 74 (mod24).

Prin calcul direct stabilim 72 = 49 ≡ 1(mod24), deci


restul cerut este 1.

Revenind acum la grupul U (Zn ), ·), remarcăm faptul că acesta


nu este întotdeauna ciclic.
Exemplul 6.3.4 a) U (Z7 ) = {1̂, 2̂, 3̂, 4̂, 5̂, 6̂} este grup
de ordin 6 în raport cu · în care elementul 1̂ este de
ordin 1, elementele 2̂, 4̂ sunt de ordin 3, iar elementele
3̂, 5̂, 6̂ sunt de ordin 6, deci generatori pentru U (Z7 ).
Remarcăm că numărul generatorilor este φ(6).
b) U (Z8 ) = {1̂, 3̂, 5̂, 7̂} este grup de ordin 4 în ra-
port cu · în care elementul 1̂ este de ordin 1, iar celelalte
92

elemente sunt de ordin 2. Prin urmare niciun element


nu are ordinul egal cu al grupului, deci nu este grup
ciclic.
Exerciţiu: Stabiliţi dacă grupul (U (Z20 ), ·) este ciclic.

Definitia 6.3.1 Dacă (U (Zn ), ·) este grup ciclic, atunci un gen-


erator al său se numeşte rădăcină primitivă modulo n.

Observatia 6.3.2 Este clar că un element â ∈ U (Zn ) este


rădăcină primitivă modulo n dacă şi numai dacă o(â) = φ(n) în
(U (Zn ), ·).

Exemplul 6.3.5 Elementele 3̂, 5̂, 6̂ sunt rădăcini prim-


itive modulo 6.

6.4 Extindere-Logaritmul discret


Teoremele lui Euler şi Fermat prezentate în paragraful anterior
permit calcularea resturilor modulo n pentru puteri mari ale
unui număr, ceea ce îşi găseşte aplicaţii în criptografie. Crip-
tografia este o ştiinţă matematică care se ocupă cu transfor-
marea datelor în forme neinteligibile pentru prevenirea accesu-
lui neautorizat. Un element algebric important este logaritmul
discret.
Fie (G, ·) un grup finit ciclic, de ordin n, şi a ∈ G un generator
al său.
Definitia 6.4.1 Logaritmul discret al unui element x ∈ G
este un întreg k ∈ {0, 1, ..., n − 1}, notat loga x, cu proprietatea

x = ak .
Trebuie remarcat faptul că logaritmul discret loga x există pentru
orice x ∈ G doar dacă a este generator al grupului G.
93

Exemplul 6.4.1 Grupul (Z∗11 , ·) este ciclic, generat de


exemplu de 6̂, deoarece 6̂10 = 1̂, conform Micii Teoreme
a lui Fermat şi 6̂2 = 3̂, 6̂5 = 10, ˆ deci nicun divizor
al ordinului grupului (10) nu e ordinul elementului 6̂.
Rămâne o(6̂) = 10, adică este generator. Avem
x | 1̂ 2̂ 3̂ 4̂ 5̂ 6̂ 7̂ 8̂ 9̂ 10
ˆ
,
log6̂ x | 0 9 2 8 6 1 3 7 4 5
pe când log3̂ x nu există pentru orice element din Z∗11 :

x | 1̂ 2̂ 3̂ 4̂ 5̂ 6̂ 7̂ 8̂ 9̂ 10
ˆ
,
log3 x | 0 − 1 4 3 − − − 3 −

deoarece o(3̂) = 5, deci 3̂ nu este generator al grupului.


Problema logaritmului discret constă în determinarea în-
tregului k = loga x când se dau grupul ciclic G, generatorul a şi
elementul x ∈ G.

Un algoritm de criptare bazat pe dificultatea calculării loga-


ritmului discret este algoritmul El Gamal cu cheie privată:
1. Codificarea:
-Alegem un număr prim p mare şi g un generator al lui Z∗p ,
adică o rădăcină primitivă modulo p.
-Alegem un exponent privat x ∈ {0, 1, ..., p − 2} şi calculăm
un exponent public y = g x . Remarcăm faptul că x poate fi ales
orice întreg, dar, datorită Micii Teoreme a lui Fermat, g p−1 =
1 = g 0 , deci are sens alegerea lui x din mulţimea menţionată.
Cheia publică este (p, g, y). Securitatea criptării este asigurată
de dificultatea calculării lui x = logg y.
-Alegem un element arbitrar k ∈ {0, 1, ..., p − 2} şi calculăm
K = yk .
-Pentru a transmite mesajul m ∈ Zp , calculez c1 = g k , c2 =
K · m. Mesajul cifrat este c1 c2 .
2. Decodificarea:
94

-Recepţionăm c1 c2 . Folosim cheia privată x şi calculăm K =


m = c2 K −1 .
ck1 ,
Justificarea calculului pentru K din decodificare constă în
următorul şir de egalităţi evidente:
cx1 = (g k )x = (g x )k = y k .
Exemplul 6.4.2 Pentru p = 11, fie generatorul g =
6, în (Z∗11 , ·). Pentru simplificarea scrierii omitem sim-
bolul de clasa modulo 11, înţelegând prin 6 de fapt
6̂ ∈ Z11 .
Alegem cheia privată x = 4 şi elementul arbitrar
k = 3. Calculăm în Z11 :
y = g x = 64 = 9, K = y k = 93 = 3.
Anunţăm cheia publică (11, 6, 9).
Codificarea: În vederea transmiterii de mesaje,
calculăm
c1 = g k = 63 = 7.
Dacă dorim transmiterea mesajului m = 10, cal-
culăm:
c2 = K · m = 3 · 10 = 8.
Transmit succesiunea de elemente din Z11 : 78.
Decodificarea: Se recepţionează 78. Şiind cheia
privată x = 4 (ea se furnizează celor cărora li s-a au-
torizat accesul), calculăm:
K = cx1 = 74 = 3, m = c2 · K −1 = 8 · 4 = 10,
deci citesc mesajul 10.
Dacă dorim transmiterea unei secvenţe de elemente
din Z11 , de exemplu 7925, vom codifica fiecare simbol
în parte:
m = 7 ⇒ c2 = K · m = 3 · 7 = 10,
95

m = 9 ⇒ c2 = 3 · 9 = 5,

m = 2 ⇒ c2 = 3 · 2 = 6,

m = 5 ⇒ c2 = 3 · 5 = 4.
Calculez şi c1 = 7, ca mai înainte. Transmitem 710564.
Cel care recepţionează ştie că primul simbol este c1 =
7, apoi restul semnifică simboluri codificate. Calculăm
K = 3 şi K −1 = 4 ca mai înainte şi decodific. Din
păcate pot să apară erori detectabile doar dacă mesajul
decriptat va fi incoerent, după cum consider simbolurile
primite ca elemente din Z11 :

10, 5, 6, 4 ⇒ 7, 9, 2, 5,

caz în care am decriptat corect, fie

1, 0, 5, 6, 4 ⇒ 4, 0, 9, 2, 5,

deci citesc un alt mesaj decât cel transmis.

REZUMAT Ordinul unui element într-un grup este


ordinul subgrupului generat de acel element. Pentru el-
emente de ordin finit, ordinul este egal cu cel mai mic
număr natural nenul care are proprietatea că elemen-
tul, compus cu sine de acel număr de ori, are ca rezul-
tat elementul neutru al grupului. În cazul grupurilor
finite, ordinul fiecărui element este divizor al ordinului
grupului. Singurul element de ordin 1 este elementul
neutru. Aceste proprietăţi conduc la două rezultate
celebre, Teorema lui Euler şi Mica Teoremă a lui Fer-
mat, care au aplicaţii i�n criptografie.
96

6.5 Temă de control la finalul unităţii


de învăţare M1.U6.
1. Găsiţi ordinul fiecărui element din următoarele grupuri
şi precizaţi care dintre ele este grup ciclic:
a) (U (Z9 ), ·);
b) (U (Z15 ), ·).
2. Demonstraţi că oricum am alege două grupuri de
ordin 2011 ele sunt izomorfe.
3. Demonstraţi că oricum am alege trei grupuri de ordin
4, cel puţin două dintre ele sunt izomorfe.
4. Determinaţi σ 2017 (5) pentru:
( )
1 2 3 4 5 6 7 8 9
a) σ = ;
4 6 7 1 2 5 9 3 8
( )
1 2 3 4 5 6 7 8 9
b) σ = ,
3 9 5 8 7 2 1 6 4
calculând ordinul permutării σ.
Indicaţii de rezolvare a temei de control:
1) Folosim Propoziţia 6.3.2 pentru identificarea elementelor din U (Zn ), apoi Propoziţia
6.1.2 a) pentru determinarea ordinului fiecărui element. A se studia Exemplul 6.3.4.
2) Folosim faptul că 2011 este număr prim şi Propoziţiile 6.2.1, 6.2.2.
3) Descompunem permutarea în cicluri disjuncte şi folosim Observaţia 6.1.3.