Capitolul 2. Ordinea juridică a Uniunii Europene.

Secţiunea 1. Delimitări conceptuale.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea

Europeană are personalitate juridică şi a preluat competenţele conferite anterior Comunităţii
Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii europene şi include toate
dispoziţiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), în
versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. Prin urmare, atunci când folosim noţiunea de
„drept comunitar” ne referim la dreptul Uniunii în perioada anterioară Tratatului de la
Lisabona.

Secţiunea 2. Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale dreptului Uniunii Europene.

Din punct de vedere formal, dreptul Uniunii Europene aparţine dreptului internaţional
public deoarece este întemeiat pe tratate încheiate între state suverane, prin care acestea au
determinat drepturile şi obligaţiile lor reciproce şi au stabilit norme de conduită pe care s-au
obligat să le respecte. Prin urmare, dreptul Uniunii a luat naştere prin acordul de voinţă al
statelor membre, care au acceptat să renunţe la o parte din suveranitatea 1 lor şi să se supună
deciziilor adoptate de instituţiile supranaţionale create de ele2.
Dreptul Uniunii este un drept comun statelor membre şi conform unei interpretări a
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) acesta constituie „o ordine juridică
proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre.”3
Obiectul dreptului Uniunii Europene este constituit din ansamblul raporturilor
juridice încheiate între subiectele Uniunii Europene, raporturi juridice care sunt reglementate
prin normele juridice ale dreptului Uniunii europene.
Subiectele de drept ale Uniunii Europene sunt toate acele entităţi care se află în
raport direct cu normele juridice ale dreptului Uniunii şi au capacitatea de a fi titulare de
drepturi şi obligaţii ce decurg din aceste norme.
În funcţie de conţinutul său, dreptul Uniunii Europene se divide în:
- drept instituţional;
- drept material.

Regulile de drept instituţional, reglementează, în principal, aspecte ca: domeniul de

aplicare a tratatelor, revizuirea lor şi aderarea de noi state; personalitatea juridică a Uniunii
europene; organizarea instituţiilor Uniunii, atribuţiile lor, precum şi relaţiile dintre ele.
Regulile de drept material se referă în special la exercitarea atribuţiilor organelor de
elaborare a politicilor naţionale şi administrative prin intermediul interdicţiilor comunitare în
scopul aplicării dreptului Uniunii, fie printr-o acţiune ( de abrogare, modificare sau adoptare a
legislaţiei Uniunii), fie printr-o inacţiune ( neluarea unor măsuri). Totodată, ele stabilesc
anumite norme de conduită pentru persoanele care intră în sfera de influenţă a dreptului
Uniunii4.
1
Suveranitate = calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independenţă; putere supremă.
Suveranitate naţională = independenţa unui stat faţă de alte state.
Suveranitate de stat = supremaţie a puterii de stat în interiorul ţării şi independenţă faţă de puterea altor state.
2
Dan Vătăman, Uniunea Europeană. Ghid practic de specialitate, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2015, p.
149.
3
Order of the Court of 3 june 1964, Case 6/64 – Flaminio Costa vs. Enel. Reference for a preliminary ruling.
Giudice Conciliatore di Milano – Italy. Cauza Costa are o importanţă deosebită pentru dreptul comunitar,
deoarece a consacrat existenţa unui principiu esenţial în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul comunitar şi
dreptul intern al statelor membre. Practic, CJCE a afirmat că în conflictul dintre o normă comunitară şi norma de
drept internă contrară, are prioritate întotdeauna norma comunitară care are deci o forţă juridică superioară.
4
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a 5-a, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2011.

1
 Secţiunea 3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene.
După criteriul forţei juridice, izvoarele dreptului Uniunii Europene se pot clasifica în:
Izvoare primare ( reprezentate de tratatele institutive şi cele modificatoare însoţite de
anexele lor, precum şi de actele de adeziune aferente lărgirii Uniunii Europene);
Izvoare derivate sau secundare ( reprezentate de regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize);
Norme de drept care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene
( acorduri cu state terţe sau organizaţii internaţionale, precum şi unele tratate încheiate de
statele membre cu state terţe);
Izvoare complementare ( regulamente de ordine internă emise de instituţiile
comunitare; unele acorduri sau declaraţii interinstituţionale);
Izvoare nescrise ( principiile generale de drept, jurisprudenţa Curţii de Justiţie).

3.1. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii.

Dreptul primar al Uniunii include ansamblul normelor juridice conţinute în cele
tratatele institutive ale celor trei Comunităţi Europene (CECO 5, CEE şi CEEA), însoţite de
numeroase anexe şi protocoale, precum şi actele de aderare şi tratatele comunitare care au
modificat prevederile tratatelor institutive.
Tratatele comunitare au o structură aproape identică, care se bazează pe patru categorii
de clauze:
1. Preambulul şi dispoziţiile preliminare (care conţin motivaţia creării fiecărei
Comunităţi Europene şi obiectivele socio-economice ale fiecărui Tratat);
2. Dispoziţiile instituţionale (care creează sistemul instituţional comunitar şi determină
organizarea, funcţionarea şi competenţele instituţiilor comunitare);
3. Dispoziţii materiale (care constituie cea mai mare parte a dispoziţiilor tratatelor,
acestea definind regimul economic şi social - sau economic şi tehnic, în cazul TCEEA –
specific fiecărui tratat în parte);
4. Dispoziţii finale (care menţionează, în fiecare tratat institutiv, modalităţile de
angajare a părţilor contractante, momentul intrării în vigoare a tratatelor, precum şi revizuirea
acestora)6.

Se includ în această categorie:

1. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
din 1951 (1952 - 2002);
2. Tratatul privind înfiinţarea CEE din 1957 (1958) şi a restricţiilor cantitative la
importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent a acestor
restricţii;
3. Tratatul privind înfiinţarea EURATOM din 1957 (1958);
4. Convenţia privind organele comune ale CE din 25.03.1957;
5. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din
17.04.1957;
6. Tratatul de fuziune din 08.04.1965;
7. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 08.04.1965;
8. Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind
înfiinţarea CE şi ale Tratatului de fuziune din 22.04.1970;

5
Deşi Tratatul CECO a ieşit din vigoare la 23.07.2002, prezentarea lui este în continuare necesară, deoarece
„acquis-ul CECO" a fost preluat de Comunitatea Europeană.
6
Dan Vătăman, op.cit., p. 152.

2
 9. Actul Unic European din 1986 (1987);
10. Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 07.02.1992
(01.11.1993);
11. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din
17.07.1997 (01.05.1999);
12. Tratatul de la Nisa;
13. Tratatul de la Lisabona, de Funcţionare a Uniunii Europene;
14.Tratatele prin care noi state au aderat la CE.
Din 1973 notăm tratatele de aderare încheiate cu Anglia, Danemarca şi Irlanda, din
1981 cel încheiat cu Grecia, din 1986 cele încheiate cu Spania şi Portugalia, din 1995 tratatele
de aderare încheiate cu Austria, Finlanda şi Suedia, iar din 01 mai 2004 tratatele de aderare
încheiate cu Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.

3.2. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii.

3.2.1.Actele obligatorii.
Această categorie este formată din ansamblul actelor emise de instituţiile Uniunii, în
virtutea competenţelor care le-au fost conferite şi în aplicarea dispoziţiilor din Tratate.
Sediul juridic: art. 288 din TFUE ( fostul art. 249 TCE), potrivit cu care pentru
exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize.

Regulamentul (art. 288 TFUE): are aplicabilitate generală şi este obligatoriu în toate
elementele sale, fiind direct aplicabil în toate statele membre. Rezultă că regulamentul are trei
caracteristici:
1. are aplicabilitate generală ( conţine prevederi generale şi impersonale, se adresează
unei categorii abstracte de persoane, prin urmare este un act normativ prin definiţie);
2. are caracter obligatoriu în toate dispoziţiile sale, adică nu poate fi aplicat de o
manieră incompletă sau selectivă;
3. are aplicabilitate directă în toate statele membre, adică se adresează direct
subiectelor de drept intern, iar statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care să modifice
scopul regulamentului sau să adauge prevederilor sale, cu excepţia situaţiei în care
Regulamentul însuşi prevede această posibilitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 297 din TFUE, regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii europene (JOUE) şi intră în vigoare la data prevăzută în textul lor, iar dacă aceasta nu
este prevăzută, în a douăzecia zi de la publicare.

Exemplificare: Cauza 39/72 Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii

Italiene „Prime pentru sacrificarea vacilor şi pentru necomercializarea laptelui”
Tipul si obiectul: Acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor, introdusă în temeiul articolului
169 din Tratatul CEE, împotriva Republicii Italiene, care nu şi-a respectat obligaţiile ce îi
reveneau în temeiul Regulamentului nr. 1975/69 al Consiliului de instituire a unui regim de
prime pentru sacrificarea vacilor si de prime pentru necomercializarea laptelui si a produselor
lactate şi al Regulamentului nr. 2195/69 al Comisiei de stabilire a modalităţilor de aplicare

3
privind regimul primelor pentru sacrificarea vacilor si al primelor pentru necomercializarea
laptelui si a produselor lactate
Situaţia de fapt: Regulamentul nr. 1975/69 cu modificările ulterioare a introdus, în
scopul reducerii excedentelor de lapte si produse lactate care existau la momentul respectiv în
Comunitate, un regim de prime destinat să încurajeze sacrificarea vacilor de lapte şi
necomercializarea laptelui si a produselor lactate. Modalităţile de aplicare a acestui regim au
fost stabilite de Comisie prin Regulamentul nr. 2195/69, care a fost modificat si completat în
mod repetat. În temeiul acestor dispoziţii, statele membre aveau obligaţia de a lua, în
termenele stabilite, o serie de măsuri de punere în aplicare în ceea ce priveşte, în special,
prezentarea si verificarea cererilor producătorilor agricoli, înregistrarea angajamentului prin
care solicitanţii renunţă total si definitiv la producţia sau furnizarea laptelui, notificarea
Comisiei cu privire la numărul şi importanţa cererilor primite, controlul executării
angajamentelor asumate, precum şi plata primelor către titularii de drepturi. Plata primelor
trebuia să se facă, în conformitate cu modalităţile stabilite la articolul 4 din Regulamentul nr.
1975/69 si la articolul 10 din Regulamentul nr. 2195/69, în termen de două luni de la
prezentarea dovezii sacrificării, cu anumite excepţii.
Ca urmare a intrării în vigoare a regulamentelor în cauză, guvernul italian a prezentat
guvernul italian a prezentat Parlamentului un proiect de lege privind dispoziţiile necesare în
vederea aplicării regimului primelor pentru sacrificare si pentru necomercializare. Deoarece s-
au exprimat unele rezerve în cursul discuţiilor parlamentare cu privire la posibilitatea de a
pune în aplicare cerinţele comunitare privind primele pentru necomercializare, dispoziţiile
aferente proiectului de lege au fost separate, iar Parlamentul si-a amânat decizia în această
privinţă. Astfel, Legea nr. 935 din 26 octombrie 1971 privind aplicarea regulamentelor
comunitare în sectorul zootehnic si în cel al produselor lactate include numai dispoziţii prin
care guvernul este autorizat să ia măsurile de punere în aplicare privind plata primelor pentru
sacrificare si prevede mijloacele financiare numai pentru plata acestor prime, plata efectivă a
primelor către titularii de drepturi debutând de abia la sfârşitul lui octombrie 1972.
În motivarea deciziei, Curtea a confirmat efectul direct al regulamentelor, aceasta
arătând că în conformitate cu articolele 189 si 191 din tratat (TCEE), regulamentele, ca atare,
se aplică direct în toate statele membre şi intră în vigoare prin simpla lor publicare în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, la data pe care o stabilesc sau, în lipsa acesteia,
în momentul stabilit în tratat. Prin urmare, sunt contrare tratatului orice modalităţi de punere
în aplicare care ar putea să reprezinte un obstacol pentru efectul direct al regulamentelor
comunitare şi să compromită, astfel, aplicarea simultană şi uniformă a acestora în întreaga
Comunitate. ( în cauză, statul italian nu îşi îndeplinise obligaţia de a plăti daunele interese
moratorii, către titularii de drepturi).

Directiva ( art. 288 din TFUE), are forţă obligatorie pentru statele membre, întocmai
ca şi regulamentul dar, nu are aplicabilitate directă; ea trebuie întotdeauna transpusă în dreptul
intern al fiecărui stat membru căreia îi este adresată. Rezultă că directiva are trei caracteristici:
1. are forţă obligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins. Directiva
are anumiţi destinatari desemnaţi ( numai dinte statele membre) şi cuprinde doar un singur
element, care este şi obligatoriu, şi anume scopul pe care statele/statul membru trebuie să-l
atingă7. Deşi nu stabileşte forma şi mijloacele prin care scopul trebuie atins, directiva fixează

7
Marin Voicu, Jurisdicţii şi proceduri judiciare în Uniunea Europeană, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2010, p. 31.

4
termenul în care destinatarii acesteia trebuie să atingă rezultatele urmărite, iar statele membre
au obligaţia să comunice Comisiei măsurile luate pentru aplicarea directivei/directivelor.
2. statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele necesare implementării
directivei ( aceasta trebuie totuşi alese de o manieră care să asigure funcţionarea efectivă a
directivei, iar dispoziţiile trebuie să fie aplicate cu o forţă constrângătoare incontestabilă, cu
specificitatea, precizia şi claritatea cerute pentru a satisface exigenţele securităţii juridice.8)
3. directiva are efect direct ( din moment ce creează drepturi şi obligaţii de care
resortisanţii statelor membre se pot prevala în faţa instanţelor naţionale.)

Exemplificare: Cauza 41/74 Yvonne van Duyn contra Home Office (cerere pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare, formulata de Chancery Division a Hight Court of
Justice)
Tipul şi obiectul: „Ordinea publică” privind interpretarea articolului 48 din Tratatul
CEE si a articolului 3 din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964
privind coordonarea masurilor speciale referitoare la deplasarea si şederea cetăţenilor străini,
masuri justificate din motive de ordine publică, de siguranţa publică şi de sănătate publica (JO
din 4 aprilie 1964, p. 850), Prin decizia emisa de Vice Chancellor la 1 martie 1974, primita la
Curte la 13 iunie, Chancery Division a High Court of Justice din Anglia a adresat, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, trei întrebări privind interpretarea anumitor prevederi de
drept comunitar referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor. Aceste întrebări au fost adresate
în cadrul unei acţiuni împotriva Home Office introduse de o resortisantă olandeză, căreia i-a
fost refuzata autorizaţia de intrare în Regatul Unit pentru a ocupa un post de secretara la
„Church of Scientology” (Biserica scientologica); intrarea i-a fost refuzata în conformitate cu
politica Guvernului Regatului Unit fata de respectiva organizaţie, ale cărei activităţi le
considera ca reprezentând un pericol social.
Curţii i s-a solicitat să se pronunţe daca articolul 48 din Tratatul CEE este direct
aplicabil, în sensul ca acesta conferă persoanelor particulare drepturi pe care le pot
valorifica în justiţie într-un stat membru. Curtea a reţinut că articolul 48 alineatele (1) si (2)
prevede că libera circulaţie a lucrătorilor este garantată cel târziu la încheierea perioadei de
tranziţie şi implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii
statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de
muncă”. Aceste prevederi impun statelor membre o obligaţie precisă, care nu necesită
adoptarea nici unei masuri, nici din partea instituţiilor Comunităţii, nici din partea statelor
membre, şi a cărei executare nu le lasă acestora nicio putere discreţionară. Alineatul (3), care
defineşte drepturile pe care le implica principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, supune aceste
drepturi unor restricţii, justificate pe motive de ordine publică, de siguranţă publică si de
sănătate publică.
În completarea acestei hotărâri, în Cauza C-62/00, Curtea a subliniat că „persoanele
fizice au dreptul de a invoca în faţa instanţelor naţionale dispoziţiile unei directive împotriva
statului, iar instanţele naţionale trebuie să aplice directivele în practică şi, în aceeaşi măsură,
implementarea lor în dreptul naţional.9”

Decizia reprezintă un act administrativ individual prin care se aplică dreptul comunitar.
Art. 288 din TFUE prevede că decizia este obligatorie în toate elementele sale, iar, în cazul în
care se indică destinatarii, este obligatorie numai pentru aceştia. Deciziile se publică în

8
Dan Vătăman, Uniunea Europeană. Ghid practic de specialitate, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2015, p.
155.
9
Judgement of the Court ( Fifth Chamber) of 11 Juliy 2002, Case C-62/00 – Marks & Spencer plc. V.
Commissioners ok Customs & Excise.

5
Jurnalul oficial al Uniunii europene şi intră în vigoare la data menţionată în textul lor sau, în
absenţa acesteia, în a douăzecia zi de la data publicării.
Destinatarii unei decizii pot fi statele membre, instituţiile Uniunii sau persoanele
particulare, adresanţii fiind clar determinaţi, specificaţi sau identificabili.

Comparaţie între cele mai importante acte comunitare obligatorii:

Din punct de vedere al sferei de aplicare:
Regulamentul se adresează tuturor statelor membre, prin aceasta înţelegându-se statul
ca entitate, cât şi toate subiectele de drept fizice şi juridice, identificate de o manieră generală
şi abstractă;
Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre şi numai acestora ( nu şi
subiectelor de drept fizice sau juridice din interiorul statelor membre);
Decizia se adresează numai unor destinatari pe care îi indică în mod expres, care pot fi
un stat membru, mai multe state membre, persoane fizice sau persoane juridice. În marea
majoritate a cazurilor, acestea sunt acte administrative individuale, iar nu acte normative.

Din punct de vedere al necesităţii transpunerii lor în sistemul de drept naţional:

Regulamentul are aplicabilitate directă. Acestea intră în vigoare şi se aplică
independent de orice măsură de preluare în legislaţia internă. Statele membre au datoria de a
nu obstrucţiona aplicarea directă a Regulamentelor;
Directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de
drept intern al statului căruia îi este destinată. Actul normativ intern de transpunere al
directivei este cel prin intermediul căruia conţinutul directivei pătrunde în dreptul intern.
Aceasta înseamnă că judecătorul nu trebuie să aplice în mod nemijlocit prevederile directivei,
ci normele naţionale adoptate în aplicarea directivei.
Decizia poate să aibă sau nu aplicabilitate directă, în funcţie de obiectivul şi
destinatarii săi10.

Cele mai importante şi des folosite sunt Regulamentele şi Directivele.

Principala diferenţă dintre regulamente şi Directive constă în necesitatea transpunerii
celor din urmă în legislaţia internă, motiv pentru care acestea au fost denumite „legislaţie în
două etape.”
Transpunerea şi implementarea nu se confundă. Astfel, implementarea include
transpunerea, dar merge dincolo de transpunere, prin aceea că presupune, pe lângă
transpunerea actului comunitar într-un act naţional, un set de măsuri necesare pentru a obţine
rezultatul vizat de actul comunitar. De aceea, implementarea unui act comunitar poate dura
ani şi poate atinge mai multe domenii adiacente domeniului vizat în mod direct de actul
comunitar ( poate implica înfiinţarea unor agenţii sau instituţii etc.) Directivele sunt
candidatele ideale pentru transpunere şi implementare.11

3.2.2. Actele fără forţă juridică obligatorie.

Unele dintre acestea sunt prevăzute în tratate (cum este cazul recomandărilor şi
avizelor), pe când altele sunt născute din practica instituţională: programe, rezoluţii, declaraţii
acorduri, comunicaţii, deliberări, coduri de conduită, concluzii etc.
În conformitate cu art. 288 din TFUE, recomandările şi avizele se disting faţă de actele
examinate anterior, prin aceea că nu sunt obligatorii. Acestea constituie un mijloc pentru
instituţiile Uniunii de a-şi exprima o opinie sau de a da o informaţie.

10
Ovidiu Manolache, Drept comunitar, ed. A V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 187.
11
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.122.

6
 Recomandările, formulate de către Consiliu şi Comisie, sunt de cele mai multe ori,
invitaţii adresate Statelor membre de a-şi modifica legislaţia şi de a o adapta unui cadrul
general propus. De cele mai multe ori, recomandările preced acte obligatorii.

Exemplificare:
Cauza C-322/88
Salvatore Grimaldi împotriva Fonds des maladies professionnelles
„Boli profesionale – Efectele unei recomandări”
Tipul şi obiectul: cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind
interpretarea Recomandării Comisiei pentru statele membre din 23 iulie 1962 privind
adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale1 şi a Recomandării Comisiei din 20 iulie
1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale
(66/462/CEE)2, în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE, introdusă în
faţa CJCE, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, de Tribunal du travail din Bruxelles
(Regatul Belgiei)
Situaţia de fapt
Domnul Salvatore Grimaldi, lucrător imigrant de cetăţenie italiană, a lucrat în Belgia
între 1953 şi 1980. La 17 mai 1983, acesta a solicitat Fonds des maladies professionnelles din
Bruxelles (denumit în continuare „Fondul”) recunoaşterea, ca boală profesională, a bolii
Dupuytren, o afecţiune osteo-articulară sau angionevrotică a mâinilor, provocată de vibraţiile
mecanice datorate utilizării unui picamer. Fondul a refuzat recunoaşterea bolii respective pe
motiv că nu figura în lista belgiană a bolilor profesionale.
Domnul Grimaldi a introdus o acţiune în instanţă împotriva acestui refuz, în faţa
Tribunal du travail din Bruxelles. Acesta a dispus efectuarea unei expertize care a stabilit
existenţa bolii Dupuytren, ce nu figura în lista belgiană a bolilor profesionale, dar putea fi
asimilată unei „boli cauzate de îngroşarea […] ţesutului peritendinos”. Boala în cauză era
menţionată la punctul F.6 b) din lista europeană a bolilor profesionale, a cărei introducere în
legislaţia naţională a fost preconizată de Recomandarea din 23 iulie 1962.
Astfel, s-a pus întrebarea dacă i se putea permite domnului Grimaldi să dovedească
originea profesională a unei boli care nu era inclusă în lista naţională, în sensul beneficierii de
o despăgubire în temeiul sistemului „mixt” de despăgubiri prevăzut de Recomandarea
Comisiei din 20 iulie 1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli
profesionale (66/462/CEE).
În aceste împrejurări, instanţa naţională a suspendat judecarea cauzei şi a adresat Curţii
următoarea întrebare preliminară:
Prin interpretarea articolului 189, al cincilea paragraf din Tratatul CEE, în lumina
primului paragraf al acestuia şi prin abordarea teleologică a jurisprudenţei Curţii, un text
precum „lista europeană” a bolilor profesionale are un efect direct într-un stat membru, în
măsura în care lista este clară, necondiţionată, suficient de precisă, univocă, nu conferă putere
discreţionară în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut şi este anexată la o
recomandare a Comisiei care nu a fost transpusă formal în dreptul pozitiv în ordinea juridică
naţională a acestuia după mai mult de 25 de ani?
Motivarea instanţei comunitare
Curtea a luat mai întâi în discuţie competenţa sa de a se pronunţa cu privire la
interpretarea unor recomandări care, în conformitate cu articolul 189 al cincilea paragraf din
Tratatul CEE, nu au caracter obligatoriu.
Instanţa comunitară a arătat că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, deşi articolul
189 din Tratatul CEE prevede expres că regulamentele sunt direct aplicabile şi pot produce
efecte directe, nu rezultă că alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot produce
niciodată efecte similare. Pentru a stabili dacă cele două recomandări din speţă pot conferi

7
drepturi persoanelor particulare, este necesar să se verifice dacă sunt de natură să aibă
efecte obligatorii.
Conform articolul 189 al cincilea paragraf din tratat, recomandările fără caracter
obligatoriu sunt adoptate, în general, de instituţiile Comunităţii atunci când nu au, în
temeiul tratatului, puterea de a adopta acte cu caracter obligatoriu sau când consideră că
nu este necesar să se adopte norme cu caracter coercitiv mai mare.
Potrivit jurisprudenţei constantă a Curţii, conform căreia alegerea formei nu poate să
schimbe natura unui act, totuşi trebuie verificat dacă respectivul conţinut al actului
corespunde pe deplin formei care i-a fost atribuită.
În ceea ce priveşte cele două recomandări care fac obiectul prezentei acţiuni, în
motivarea acestora se face trimitere la articolul 155 din Tratatul CEE, care atribuie Comisiei o
competenţă generală pentru formularea recomandărilor, şi la articolele 117 şi 118 din tratat.
Conform Curţii, această ultimă dispoziţie respectă competenţa statelor membre în
domeniul social, sub rezerva aplicării altor dispoziţii din tratat şi în cadrul unei cooperări între
statele membre a cărei organizare este asigurată de către Comisie.
În aceste condiţii, nimic nu permite să se pună la îndoială că actele respective sunt
adevărate recomandări, şi anume acte care, chiar în ceea ce priveşte destinatarii acestora, nu
urmăresc să producă efecte obligatorii. Prin urmare, acestea nu pot crea drepturi pe care
particularii să le poată invoca în faţa unei instanţe naţionale.
Faptul că a trecut o perioadă de peste 25 de ani de la adoptarea celei dintâi
recomandări dintre cele în cauză fără ca toate statele membre să o pună în aplicare nu poate
modifica efectele juridice ale acestui text.
Cu toate acestea, actele respective nu pot fi considerate ca lipsite de orice efect
juridic. Instanţele naţionale au obligaţia de a lua în considerare recomandările în vederea
soluţionării litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea explică
interpretarea unor dispoziţii naţionale adoptate în scopul de a asigura punerea în aplicare
a acestora sau atunci când au ca obiect completarea dispoziţiilor comunitare cu caracter
obligatoriu.
Soluţia instanţei comunitare
În lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE, Recomandarea
Comisiei din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale şi
Recomandarea din 20 iulie 1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă
de boli profesionale (66/462/CEE), nu pot prin ele însele să confere justiţiabililor drepturi de
care aceştia să se poată prevala în faţa instanţelor naţionale. Cu toate acestea, instanţele
naţionale au obligaţia de a lua în considerare recomandările în vederea soluţionării
litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea pot explica interpretarea
altor dispoziţii naţionale sau comunitare.
Explicitare: Faptul că recomandările nu sunt obligatorii nu înseamnă că sunt lipsite
complet de orice efect. În cauza Grimaldi arătată, o instanţă belgiană a adresat CEJ o întrebare
legată de forţa juridică a recomandărilor. În litigiul aflat pe rolul său, Fondul a refuzat să
califice ca „boală profesională” o afecţiune osteo-articulară de care suferea petentul, cu
motivarea că boala nu figura în registrul belgian al bolilor profesionale. Ea se afla însă în
registrul european al bolilor profesionale. Prin urmare, Statele membre au fost invitate,
printr-o recomandare, să îl introducă în sistemelor lor de drept.

Avizele sunt folosite pentru a exprima un punct de vedere, având caracterul unor
simple sfaturi sau fiind solicitate atunci când o instituţie doreşte să adopte un act normativ, să
ia o măsură sau să întreprindă o acţiune care are legătură cu activitatea alte instituţii.

3.3. Alte izvoare ale dreptului Uniunii Europene.

8
 3.3.1. Principiile generale de drept.
Deşi majoritatea principiilor generale de drept nu şi-au găsit încă o consacrare în
ordinea juridică a Uniunii, existenţa acestora, ca izvoare de drept al Uniunii Europene, nu
poate fi negată. Cele mai importante reguli recunoscute de Curte ca principii generale ale
dreptului uniunii europene sunt:
- principiul proporţionalităţii;
- principiul nediscriminării;
- principiul siguranţei raporturilor juridice;
- principiul protecţiei aşteptărilor legitime;
- principiul protejării drepturilor fundamentale ale omului;
- principiul respectării dreptului la apărare.

3.3.2. Jurisprudenţa.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă un izvor important de
drept, întrucât în numeroase probleme Curtea completează şi interpretează dispoziţiile
tratatelor, concomitent cu garantarea respectării lor.
Calitatea de izvor de drept a Uniunii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a fost
recunoscută în cuprinsul art. 267 din TFUE, potrivit cu care Curtea de Justiţie este competentă
să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la validitatea şi
interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Secţiunea 4. Personalitatea juridică a Uniunii Europene.

4.1. Dobândirea şi exercitarea personalităţii juridice de către organizaţiile

internaţionale interguvernamentale.
Dacă ar fi să facem referire la o definiţie a organizaţiei internaţionale ar fi destul de
dificil deoarece în doctrină nu există o definiţie unanim acceptată. De-a lungul timpului au
fost emise mai multe definiţii, una dintre acestea fiind propus în anul 1956 de Comisia de
Drept Internaţional a ONU, care a considerat că organizaţia internaţională este „o asociere de
state, constituit prin tratat, înzestrat cu o constituţie şi cu organe comune şi posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre” 12. Deşi aceste elemente definitorii
ale organizaţiilor internaţionale au fost acceptate de doctrină , definiţia nu a fost reţinută ca
atare de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din anul 1969, care a stabileşte că
prin expresia „organizaţie internaţională” se înţelege o organizaţie interguvernamentală,
subliniindu-se astfel că membrii unei organizaţii internaţionale sunt statele, ca entităţi
suverane şi independente13.
În momentul creării unei organizaţii interguvernamentale, statele fondatoare învestesc
noua entitate cu anumite funcţii şi competenţe în vederea promovării unor interese comune.
Astfel, organizaţia internaţională dobândeşte personalitate juridică proprie, distinctă de cea a
statelor care au creat-o şi care este opozabilă erga omnes.
În cele două convenţii de la Viena din 1964 şi, respectiv, 1986 asupra dreptului
tratatelor nu se regăseşte o definire a acestora. Cu toate acestea, doctrina a reţinut ca o
organizaţie internaţională este rezultatul asocierii libere a statelor, constituita printr-un tratat,
care este dotată cu organe comune si care are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre.

12
Yearbook of the International Law Commission, Volume II, 1956, p. 108.
13
Articolul 2 par. 1 lit. i) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969).

9
 Odată ce a dobândit personalitatea juridică, organizaţia internaţională o poate exercita
atât în ordinea juridică internă a statelor membre, cât şi în ordinea juridică internaţională.
Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale sunt următoarele:
1. Este o asociaţie liberă de state.
2. Are un tratat de constituire, care reprezintă de cele mai multe ori statutul organizaţiei.
3. Are organe proprii permanente şi organe cu întruniri periodice.
4. Are personalitate juridică (specializată şi limitată) ceea ce îi asigură o autonomie
funcţională.
5. Este instrument de cooperare internaţională.
Clasificarea organizaţiilor internaţionale
După deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate (ONU) şi regionale (Liga Arabă).
După competenţa lor: cu clasificare generală (ONU) şi cu clasificare specială (OPEC).
După calitatea membrilor: guvernamentale (NATO) şi neguvernamentale
(Greenpeace).
După posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi închise (în general cele militare,
într-un fel şi Commonwealth)14.
După obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare (NATO),
comerciale (WTO).
După modul de transfer ale unor atribuţii de suveranitate: de cooperare clasică (în
care se respectă deplină egalitate suverană a statelor - drept de veto) şi supranaţionale
(cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei).
Cele mai importante organizaţii internaţionale din punctul de vedere al studierii
dreptului Uniunii Europene:
Organizaţia Naţiunilor Unite
În timpul celui de al II-lea război mondial miniştrii de externe ale SUA, URSS şi ai
Angliei, în cadrul Conferinţei de la Moscova din noiembrie 1943 respectiv a celei din cadrul
Conferinţei de la Teheran (decembrie 1942) au decis înfiinţarea unei organizaţii internaţionale
bazată pe egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea păcii după încheierea
războiului. La o altă întâlnire care a avut loc la Dumbortan Oaks în 1944 şi la care au
participat şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta ONU, iar la Conferinţa de la Ialta din
februarie 1945 au fost soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul acestei
organizaţii.
Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26.06.1945 la San Francisco şi a intrat în
vigoare la 24.10.1945. În prezent are 190 de membri (ultima care a aderat este Elveţia).
România a aderat la această organizaţie în 1955.
ONU este succesoarea Societăţii Naţiunilor, o organizaţie internaţională cu vocaţie de
universalitate, atât în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa creată cu scopul să
menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni; să

14
În prezent se estimează existenţa a mai mult de 12.500 ONG - uri, care pot fi clasificate după obiectul lor de
activitate ştiinţifice (Institutul de Drept Internaţional), profesionale (World Jurist Association, Asociaţia
Internaţională a Avocaţilor, Asociaţia Mondială Sindicală), politice (Internaţională Socialistă), religioase
(Consiliul Mondial al Bisericilor), culturale (Clubul Pen Internaţional), sportive (FIFA, Comitetul Olimpic
Mondial), umanitare (Amnesty International, Greenpeace, Medici Fără Frontiere, Crucea Roşie).
O astfel de organizaţie, teoretic ia naştere la iniţiativă privată, are caracter internaţional, deoarece membrii
acesteia, persoane fizice şi juridice, provin din mai multe ţări şi are caracter non-profit. Dreptul internaţional
public nu se ocupă direct de aceste organizaţii, activitatea lor fiind reglementată de dreptul statului pe al cărui
teritoriu îşi au sediul, dar în acelaşi timp ele nu sunt total irelevante pentru acesta (de ex. Organizaţia Crucea
Roşie Mondială).

10
realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar9.
Sediile ONU se află la New-York, Geneva şi Viena. Limbile de lucru sunt engleză şi
franceză, în timp ce limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba.
Organele ONU sunt următoarele:
Adunarea Generală, care este formată din 5 membri şi 5 supleanţi din partea fiecărui
stat membru.
Consiliul de Securitate ce are 15 membri (reprezentare de 12:1) dintre care 5
permanenţi (SUA, Rusia, China, Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi ( 5 Afro-Asia, 2
America de Sud, 1+2 Europa + Canada, Australia şi Noua Zeelandă). În probleme procedurale
decide cu 9 voturi, iar în celelalte probleme cu 9 voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5
membri permanenţi.
Consiliul Economic şi Social are 54 de membri aleşi de AG (câte 18 pentru 3 ani).
Africa are 14 locuri, Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, iar Europa Occidentală şi
alte state 13.
Consiliul de Tutelă care se ocupa de administrarea problemelor coloniale iar Curtea
Internaţională de Justiţie are sediul la Haga. De asemenea, Secretariatul este format din
15.000 de funcţionari, este condus de un secretar general desemnat de AG la propunerea
Consiliului de Securitate15.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

În anii '70 pentru a dezamorsa tensiunile „războiului rece", ţările din spaţiul despărţit
de Cortina de fier s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (CSCE), iar ca rezultat al acestor întâlniri în 1975 au adoptat Actul Final
de la Helsinki în care au fixat cele 10 principii fundamentale care trebuia să guverneze relaţia
dintre ele.
OSCE este prescurtarea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
reprezentând o organizaţie internaţională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii
conflictelor, administrării crizelor şi reconstrucţiei post-conflictuale. Este formată din 56 de
ţări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală şi America de Nord,
acoperind spaţiul emisferei nordice "de la Vancouver la Vladivostok".
Scopurile CSCE au fost următoarele:
1. Promovarea unor legături reciproce mai bune, respectiv asigurarea condiţiilor în
care popoarele pot trăi într-o pace veritabilă şi de durată;
2. Eforturi pentru un proces de detensionare viabil;
3. Recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în Europa respectiv a interesului comun în
dezvoltarea cooperării între statele membre;
4. Recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi securitate în Europa şi în lume;
5. Acordarea unei contribuţii pentru promovarea drepturilor fundamentale, a
progresului economic şi social şi a prosperităţii popoarelor.

15
Romulus Neagu, ONU. Adaptarea la cerinţele lumii contemporane, Bucureşti, 1983, p. 46, citat în Marţian I.
Niciu: Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura „Chemarea" Iaşi, 1994, p. 30-31.

11
 Organismele OSCE sunt:
- Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne (din 2 în 2 ani, precedat de o
Conferinţă de examinare);
- Consiliul OSCE (se reuneşte odată pe an la nivelul miniştrilor afacerilor externe);
- Comitetul Înalţilor Funcţionari (reunit din 3 în 3 luni);
- Consiliul Permanent format din reprezentanţii statelor membre, cu sediul la Viena;
- Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie dintre miniştrii de externe ai
statelor membre;
- Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale;
- Secretariat (cu sediul la Viena şi cu birou la Praga);
- Adunarea Parlamentară a OSCE;
- Centrul pentru prevenirea conflictelor;
- Biroul pentru alegeri libere (Varşovia);
- Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Varşovia).

Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)16

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în

franceză şi spaniolă) este o alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului
de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 state din Europa şi
America de Nord.

Alianţa s-a format din state independente, interesate în menţinerea păcii si apărarea
propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă
corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor
probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Iniţial, aceste state au
fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si
Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membră NATO.

16
Numele ei oficial este echivalentul in limba engleză, North Atlantic Treaty Organisation, sau NATO. Emblema
NATO a fost adoptata de catre Consiliul Nord-Atlantic, ca simbol al Aliantei Atlantice, in octombrie 1953.
Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea, in timp ce roza vanturilor simbolizeaza directia comuna spre pace pe
care o urmeaza tarile membre ale Aliantei Atlantice.
Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declara ca "Părţile convin ca un atac armat
impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Europa sau in America de Nord, va fi considerat un atac impotriva
tuturor si, in consecinta, sunt de acord ca, daca are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea
dreptului la auto-aparare individuala sau colectiva recunoscut prin Articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va
sprijini partea sau partile atacate prin efectuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a
oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea si mentinerea
securitatii zonei nord-atlantice".
Aceasta fraza s-a referit la inceput la cazul in care Rusia (fosta URSS) ar fi lansat un atac impotriva aliatilor
europeni ai Statelor Unite, in urma caruia SUA ar fi trebuit sa trateze Uniunea Sovietica ca si cum ar fi fost
atacata ea însăşi.
Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. In schimb, fraza a fost folosită
pentru prima data in istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 ca răspuns la atentatele din 11
septembrie 2001. (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/30584/57-de-ani-de-la-infiintarea-
Organizatiei-Tratatului-Atlanticului-de-Nord.html#ixzz3nDEmX8WV ).

12
 La 26.03.2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România17, Slovacia şi Slovenia
au semnat tratatele de aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 02 aprilie 2004 a avut
loc aderarea oficială a acestor state.
NATO este o organizaţie militară şi are ca scop acţionarea individuală şi colectivă a
statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Art. 1 din
Tratat (care are 14 articole) prevede că: „Statele membre se obligă ca, în concordanţă cu
Statutul Naţiunilor Unite să reglementeze orice conflict la care participă în aşa fel încât pacea,
securitatea şi dreptatea internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile
internaţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea forţei în formele care ar
contraveni Cartei ONU".
Potrivit art. 5 din Tratat „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai
multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva
tuturor; pentru acesta ele stabilesc că în cazul unui atac armat fiecare dintre ele exercitând
drepturile din art. 51 din Statutul O.N.U. la apărare individuală şi colectivă, vor acorda sprijin
părţii atacate, pentru a menţine şi a restabili securitatea teritoriului nord-atlantic".

Organele militare ale NATO sunt:

- Comitetul Militar (concepţie şi coordonare);

- Stat-major integrat (şefii de stat major);
- Comitetul pentru planurile de apărare;
- Comandamente militare multinaţionale: Comandamentul Aliat pentru Europa,
Comandantul Aliat al Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mânecii;
- Grupul de planificare regională SUA-Canada;
- Colegiul de apărare NATO (formare profesională);
- Biroul de standardizare militară;
- Parteneriatul pentru pace iniţiat de NATO în 1994 urmăreşte consolidarea
legăturilor militare dintre NATO şi ţările Europei de est prin participarea acestora la misiuni
de menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui drept de consultanţă acestora.

4.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene.

4.2.1. Situaţia existentă înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
La momentul adoptării Tratatului de la Maastricht existau cele trei Comunităţi
Europene (CECO, CEE şi CEEA), fiecare dintre acestea fiind înzestrată cu personalitate
juridică distinctă de aceea a statelor membre.
În ceea ce priveşte Comunitatea europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratatul
institutiv prevedea18 că, în relaţiile internaţionale, comunitatea beneficia de capacitatea
juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi atingerii scopurilor sale, iar, în fiecare dintre
statele membre comunitatea poseda cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor
juridice de către legislaţiile interne.
Tratatele institutive ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA) au prevăzut în mod explicit personalitatea juridică a

17
Legea nr. 22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, M. Of. nr. 185/03.03.2004.
18
Art. 6 din Tratatul instituind CECO.

13
acestor două Comunităţi europene19, stabilind că, în relaţiile internaţionale comunităţile
beneficiau de capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi atingerii scopurilor
lor şi, totodată, în fiecare dintre statele membre cele două comunităţi beneficiau de cea mai
largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne.
Chiar dacă prin tratatul de fuziune adoptat în anul 1965 s-a produs o unificare a
instituţiilor comunităţilor europene, fuziunea instituţională conducând la apariţia unei
administraţii comunitare unice, instituţiile nou create au exercitat puterile şi competenţele care
le reveneau în condiţiile prevăzute de fiecare tratat institutiv în parte, iar cele trei comunităţi
europene au rămas distincte. Prin urmare, cele trei Comunităţi Europene au continuat să aibă,
fiecare, propria personalitate juridică, prin urmare au păstrat capacitatea de a acţiona ca
subiecte de drept în ordinea juridică internaţională, ordinea juridică comunitară, precum şi în
ordinile juridice ale statelor membre.
Nici după adoptarea Actului Unic European (AUE), în anul 1986, nu s-a adus vreo
modificare cu privire la personalitatea juridică a celor trei comunităţi europene20.

4.2.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma adoptării Tratatului de

la Maastricht.
Tratatul de la Maastricht nu a prevăzut în mod expres personalitatea juridică a Uniunii
Europene, ci s-a limitat la a stabili că aceasta „se bazează pe Comunităţile Europene
completate cu politicile şi formele de cooperare instaurate de către Tratat.”21
Din acest motiv, au apărut o serie de divergenţe de opinie cu privire la personalitatea
juridică a Uniunii Europene.
Astfel, s-a exprimat o primă opinie, potrivit cu care lipsa unei prevederi exprese nu
conduce în mod implicit la excluderea ideii, potrivit cu care Uniunea Europeană are
personalitate juridică.22 În opinia contrarie, s-a apreciat că, lipsa unei prevederi pozitive sub
acest aspect, nu lasă loc de presupuneri.23
Luând în considerare ambele opinii şi pornind de la dispoziţiile TUE, putem afirma că
Tratatul a consfinţit menţinerea calităţii de subiecte de drept a Comunităţilor Europene –
fiecare dintre acestea având personalitate juridică, fără ca acest aspect să reprezinte o
recunoaştere implicită a personalităţii juridice a Uniunii Europene ( de altfel, potrivit definiţiei
clasice a organizaţiilor internaţionale, personalitatea juridică a unei entităţi nu se prezumă, ci
trebuie prevăzută în mod expres în actul constitutiv, în termeni care să confirme, fără dubii,
existenţa acesteia).

4.2.3. Personalitatea juridică a Uniunii Europene, în urma adoptării Tratatului de

la Amsterdam.
Deşi a adus unele amendamente importante Tratatului Uniunii Europene (TUE), cât şi
Tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să
rezolve problema legată de personalitatea juridică a Uniunii Europene.

19
Art. 2010 TCEE – în ceea ce priveşte personalitatea juridică internaţională, art. 211 TCEE, în ceea ce priveşte
personalitatea juridică de drept intern; art. 184 TCEEA pentru personalitatea juridică internaţională şi 185
TCEEA pentru personalitatea juridică de drept intern.
20
Dan Vătăman, op.cit., p. 164.
21
Art. A din Tratatul privind Uniunea Europeană ( Tratatul de la Maastricht).
22
Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2009, p. 95.
23
Ion M.Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor europene/Uniunii Europene, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2006, p.21.

14
 Au existat unele opinii conform cărora Uniunea Europeană ar fi dobândit o personalitate
juridică implicită, ca urmare a faptului că, prin Tratatul de la Amsterdam, Consiliul a fost
împuternicit să încheie acorduri în numele Uniunii cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale, în aplicarea politicii externe şi de securitate comună. Ori, recunoaşterea unei
astfel de abilităţi nu înseamnă că respectiva organizaţie guvernamentală a dobândit şi statutul
de subiect de drept internaţional.24
După cum s-a precizat şi în doctrină „nu orice organizaţie internaţională are şi calitatea
de subiect de drept internaţional, simpla ei înfiinţare, ca şi autorizarea de a încheia tratatele,
neechivalând cu apariţia în mod automat, a unui nou subiect de drept internaţional.”25
Prin urmare, raportându-ne din nou la definiţia clasică, potrivit cu care o organizaţie
internaţională este o „asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi cu
organe comune şi posedând o personalitate juridică diferită de cea a statelor membre” 26, aceste
condiţii trebuind a fi îndeplinite în mod cumulativ, putem afirma că nici în urma Tratatului de
la Amsterdam, Uniunea Europeană nu a dobândit personalitate juridică27.

4.2.4. Personalitatea juridică a Uniunii Europene în urma adoptării Tratatului de

la Nisa.
Tratatul de la Nisa a efectuat unele reforme în ceea ce priveşte componenţa şi modul
de funcţionare al instituţiilor comunitare, reforme necesare pentru viitoarele extinderi ale
Uniunii Europene, dar nu a adus nici o modificare în ceea ce priveşte personalitatea juridică a
Uniunii Europene.

4.2.5. Reglementarea personalităţii juridice a Uniunii Europene în urma reformei

realizate prin tratatul de la Lisabona.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene reiese explicit din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) conform căruia Uniunea Europeană se substitue Comunităţii Europene şi îi

24
Dan Vătăman, op.cit., p. 165.
25
Ion M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. A II-a revăzută şi adăugită, vol. I, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex, 2002, p. 517.
26
Yearbook of the International Law Commission, Volume II, 1956, p. 108.
27
Subiecte ale dreptului sunt acele entităţi capabile să-şi asume drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport juridic.
În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că acestea sunt persoane fizice sau
persoane juridice. În cadrul dreptului internaţional subiecte de drept pot fi numai acele entităţi care participă atât
la elaborarea normelor dreptului internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste
norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.
Statele constituie principalele subiecte de drept internaţional. Acestea au caracterul de subiecte originare, tipice,
fundamentale ale dreptului internaţional, întrucât numai statele, în virtutea suveranităţii lor au dreptul nelimitat
de a participa la elaborarea normelor de drept internaţional şi îşi pot asuma în totalitate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de dreptul internaţional. De altfel, în dreptul internaţional clasic statele constituiau singurele subiecte
de drept internaţional, deşi existau şi opinii în sensul că singurele subiecte de drept internaţional ar fi persoanele
fizice, opinii nevalidate de realitatea raporturilor internaţionale. Statul participă în relaţiile internaţionale ca
purtător de suveranitate. Suveranitatea este o caracteristică esenţială şi necesară a fiecărui stat, un drept intrinsec
(inerent) al acestuia. Ca atribut esenţial al statului, suveranitatea înseamnă supremaţia puterii de stat pe plan
intern şi independenţa acesteia faţă de orice altă putere în sfera raporturilor internaţionale.
Din punct de vedere al dreptului internaţional suveranitatea constă în independenţa deplină politică şi economică
a statului, în dreptul acestuia de a stabili şi a înfăptui o politică internă şi externă independentă. Statul suveran
este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându-şi puterea politică asupra întregului teritoriu al ţării
şi în relaţiile sale internaţionale. În virtutea suveranităţii lor, statele au dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod
liber sistemul lor politic, economic, social şi cultural, de a-şi organiza viaţa internă fără nici un amestec sau
constrângere din afară şi de a-şi stabili propria politică internă şi externă în mod independent, cu respectarea
evident a personalităţii celorlalte state, a drepturilor inerente suveranităţii acestora.
Activând pe planul relaţiilor dintre ele potrivit suveranităţii lor, statele creează normele de drept internaţional, iar
principiile şi normele dreptului internaţional sunt destinate să asigure şi să garanteze înfăptuirea suveranităţii
statelor.

15
succede acesteia28 ( prin urmare, preia personalitatea juridică Comunităţii Europene) şi, în
plus, tratatul prevede expres ( în art. 216 TFUE) că Uniunea Juridică are personalitate
juridică.
Consecinţe:
În ceea ce priveşte personalitatea juridică de drept intern, conform art. 335 TFUE
( ex-articolul 282 TCE), în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate
juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne.
Prin urmare, Uniunea poate:
- să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile sau imobile, fie prin acte cu titlu
oneros, fie prin acte cu titlu gratuit;
- să stea în justiţie, în acest scop fiind reprezentată de Comisie.
Personalitatea juridică internaţională a Uniunii Europene reiese din dispoziţiile art. 216
TFUE, care stabileşte că Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe au
organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care
încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia
dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al
Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a
acestora. Potrivit Tratatului, acordurile încheiate de Uniunea Europeană sunt obligatorii
pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre ( art. 216).

4.2.6. Limitele exercitării personalităţii juridice de către Uniunea Europeană în

cadrul competenţelor sale.
La Actul final al conferinţei interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona
a fost anexată o Declaraţie, conform căreia „faptul că Uniunea Europeană are personalitate
juridic nu o autorizează în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor
care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate”29
În acest sens, Tratatul privind Uniunea European (TUE) stabileşte că delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, iar exercitarea acestor
competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul
principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste
tratate şi, drept urmare, orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate
aparţine statelor membre30.
Categoriile şi domeniile de competenţe ale Uniunii sunt stabilite în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), conform căruia în cazul în care tratatele atribuie
Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi
adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în
cazul în care sunt abilitate de Uniune în acest scop sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii.31
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre
într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii
din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în
măsura în care Uniunea însăşi nu şi-a exercitat competenţa sau a hotărât să înceteze să şi-o
28
Art. 47 TUE.
29
Declaraţia nr. 24 cu privire la personalitatea juridic a Uniunii Europene, anexat la Actul final al Conferinţei
interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona.
30
Articolul 5 din Tratatul privind Uniunea European (TUE), versiunea consolidat în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona.
31
Articolul 2 al. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

16
mai exercite32.
Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
a) uniunea vamală ;
b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
e) politica comercială comună.
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea unui
acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al
Uniunii, ori este necesar pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă sau în
măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora33
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi
atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile unde are competenţă exclusivă sau în
care desfăşoară activităţi de sprijinire, coordinare sau completare a acţiunii statelor membre.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele
domenii principale:
a) piaţa internă ;
b) politica socială, pentru aspectele definite în TFUE;
c) coeziunea economică , socială şi teritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite în TFUE.34
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, în următoarele domenii:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
f) protecţia civilă ;
g) cooperarea administrativă.35

Delimitarea competenţelor Uniunii s-a realizat şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene.
Astfel, în cauza Costa vs. ENEL36, CJUE a stabilit că „prin instituirea unei Comunităţi
cu o durată nelimitată, dotată cu instituţii proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică, cu
capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri derivate din limitarea
32
Articolul 2 al. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
33
Articolul 3 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
34
Articolul 4 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
35
Articolul 6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE
36
Judgement of the Court of 15 July 1964, Flaminio Costa vs. ENEL/Reference for a preliminary ruling: case 6-
64 – http://eur-lex.europa.eu.

17
competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au
limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de
drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele.”.
De asemenea, în cauza Max Neumann vs. Hauptzollamt Hof/Saale din anul 196737,
CJUE a stabilit că „transferul efectuat de către state din ordinea lor juridică internă în favoarea
ordinii juridice comunitare (…) antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor suverane.”
În opinia Curţii „odată conferite aceste atribuţii Comunităţii, ele nu mai pot fi preluate
de către statele membre decât în baza prevederilor exprese ale unui Tratat.”38

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ CURSULUI NR: 2:

1. Marţian I. Niciu, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura

Chemarea" Iaşi, 1994;
2. Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2004;

37
Judgement of the Court of 13 December 1967, Max Neumann vs. Hauptzollamt Hof/Saale /Reference for a
preliminary ruling: Bundesfinanzhof – Germany case 17-67 – http://eur-lex.europa.eu.
38
Judgement of the Court of 14 December 1971, Case 7/71 – Commission of the European Communities vs.
French Republic, Supply agency - http://eur-lex.europa.eu.

18