Curs 3.

Relaţia dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul

naţional, în contextul uniformizării dreptului la nivel european.

3.1. Aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene în dreptul

intern al Statelor membre.
Jurisprudenţă:
- 6/64, Costa vs. ENEL, 1964, ECR 585;
- 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, 1970, ECR 1125;
- 35/76, Simmenthal SpA c. Ministerio delle Finanze dello Stato, 1976,
ECR 1871 (Simmenthal I);
- 106//77, Amministrazione delle Finanze dello Stato, 1978, ECR 629,
(Simmenthal II);
- 103/88, Fratelli Costanzo, 1989, ECR 1839;
- 100/77, Commission of the European Communities v. Italian Republic;
- 102/1979, Commission of the European Communities v. Kingdom of
Belgium;
- 149/79, Commission of the European Communities v. Kingdom of
Belgium.

Conform precizărilor Curţii de justiţie a Uniuni Europene, dreptul uniunii

este distinct de sistemele de drept naţionale, dar cu toate acestea el se impune
atât statelor membre, cât şi resortisanţilor lor, fiind un drept intern al Uniunii
Europene, care este integrat în ordinea juridică internă a fiecărui stat.
În consecinţă, dreptului Uniunii îi sunt definitorii următoarele
caracteristici: aplicabilitatea imediată, aplicabilitatea directă şi aplicabilitatea
prioritară.

3.2. Aplicabilitate prioritară.

Ca urmare a faptului că tratatele institutive ale Comunităţilor Europene nu
conţineau clauze exprese cu privire la prioritatea dreptului comunitar, a revenit
Curţii de Justiţie rolul de a clarifica raportul care trebuia să existe între dreptul
naţional şi cel comunitar.
Astfel, în cauza Costa v. ENEL ( Ente Nazionale Energia Elletrica)1,
Curtea de Justiţie a formulat aşa-zisa teză „comunitară”, raportul dintre dreptul
naţional şi dreptul comunitar trebuie analizat şi soluţionat doar prin normele
dreptului comunitar.
Hotărârea nu excelează în argumente textuale. Ea este ilustrativă însă
pentru metoda preferată în general de Curte, cea teleologică, completată cu cea
sistematică. Singurul argument de text, art. 189 ( fostul art. 249 din TCE), este
slab, în condiţiile în care nu un regulament este interpretat în cauză, ci prevederi
1
Case 6/64, Costa vs. ENEL, 1964, ECR 585.

1
din Tratat. Extinderea sa la prevederile Tratatului, fără nici o altă conexiune
logică, nu este solidă din punct de vedere juridic. 2 Principalul considerent al
hotărârii este unul teleologic, bazat pe „termenii şi spiritul Tratatului” şi pe
necesitatea interpretării uniforme şi a asigurării eficienţei dreptului comunitar.
În evoluţia jurisprudenţei Curţii de Justiţie, în cauza Simmenthal I,3
societatea comercială cu acest nume, înregistrată în Italia, a importat din Franţa
un contingent de carne de vită. O taxă de 581.000 de lire italiene a fost aplicată
la frontieră, de către inspecţia sanitar-veterinară, pentru controlul efectuat asupra
cărnii importate. Atât inspectarea cărnii, cât şi taxa de inspecţie, erau
reglementate de diferite legi şi decrete italiene. Simmenthal a introdus o acţiune
pe rolul lui Pretore di Susa, prin care a solicitat restituirea taxei, cu daune-
interese, susţinând că taxa pentru inspecţia sanitară este contrară prevederilor
dreptului comunitar, prin urmare constituie un obstacol în calea liberei circulaţii
a mărfurilor.
La solicitarea Pretore di Susa4, CEJ a pronunţat o hotărâre preliminară
prin care a arătat că taxele impuse pentru inspecţii sanitare produselor care trec
frontiera sunt taxe cu efect echivalent taxelor vamale, interzise prin Tratat.
Urmare acestei hotărâri, Pretore a obligat Ministerul Finanţelor la restituirea
sumelor respective şi a dobânzii aferente acestora.
Ministerul Finanţelor a formulat apel, în cuprinsul căruia a invocat că, în
conformitate cu dreptul italian, Pretore nu putea să refuze să aplice legea
italiană; în cazul în care avea îndoieli în legătură cu constituţionalitatea ei,
Pretore trebuia să sesizeze Curtea Constituţională, iar nu Curtea de Justiţie.
La rânsul său, instanţa de apel, având în vedere jurisprudenţa CEJ
consacrată în cazul Costa, a formulat o cerere de hotărâre preliminară, care a
format obiectul cauzei Simmenthal II.
Prin Hotărârea sa din 9 martie 1978, în Cauza 106/77 - Amministrazione
delle Finanze dello Stato, 1978, ECR 629, (Simmenthal II), Curtea de Justiţie a
statuat că dreptului creat prin Tratat nu-i poate, pe motivul naturii sale specifice
originare, să-i fie opus, din punct de vedere judiciar, un text intern, oricare ar fi
el, fără a pierde caracterul său comunitar şi fără ca aceasta să pună în discuţie
baza juridică a Comunităţii însăşi. Tot Curtea a arătat că prioritatea dreptului
comunitar are ca efect „împiedicarea formării valabile de noi acte legislative
naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele
2
T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 191.
3
35/76, Simmenthal SpA c. Ministerio delle Finanze dello Stato, 1976, ECR 1871 (Simmenthal I);
4
Prin ordonanţa din 28 iulie 1977, primita la Curte la 29 august 1977, Pretore di Susa a adresat, în temeiul
articolului 177 din Tratatul CEE, doua întrebări preliminare privind principiul aplicabilităţii directe a dreptului
comunitar, astfel cum este prevăzut la articolul 189 din tratat, pentru a se stabili efectele acestui principiu în
cazul unei contradicţii între o norma de drept comunitar si o dispoziţie ulterioara din legislaţia naţională; Întrucât
trebuie reamintit ca, într-un stadiu anterior litigiului, Pretore adresase Curţii întrebări preliminare care sa-i
permită sa aprecieze daca taxele sanitare, percepute pentru importurile de carne de bovine în temeiul „textului
unic” al legislaţiei sanitar-veterinare italiene, a căror rata fusese stabilita, în urma ultimelor modificări, prin
baremul anexat la Legea nr. 1239 din 30 decembrie 1970 (Gazzeta Ufficiale nr. 26 din 1 februarie 1971), sunt
compatibile cu tratatul si anumite reglementari – în special Regulamentul nr. 805/68 al Consiliului din 27 iunie
1968 privind organizarea comuna a pieţelor în sectorul cărnii de vita si mânzat (JO L 148, pag. 24);

2
comunitare anterioare”. Prin urmare, acele norme interne care sunt contrare
normelor comunitare relevante, trebuie să fie considerate inaplicabile, fără a
mai aştepta declararea neconstituţionalităţii acestora.
În lumina celor două hotărâri menţionate, judecătorul naţional poate, prin
urmare, să lase, la nevoie, neaplicată o normă de drept naţional pe care o
consideră contrară dreptului comunitar, fără a aştepta înlăturarea acesteia pe
cale legislativă sau constituţională, fiind vorba despre o consecinţă a
principiului aplicării prioritate, consacrat pentru prima dată de hotărârea Curţii
în cauza Costa vs. ENEL.
Jurisprudenţa ulterioară a Curţii a indicat că această obligaţie nu revine
doar instanţelor naţionale, ci şi autorităţilor administrative. Pentru a se supune
acestei obligaţii, autorităţile administrative locale trebuie să se abţină, din
proprie iniţiativă, de la aplicarea prevederilor naţionale adoptate de autorităţile
centrale, dacă acestea încalcă dreptul comunitar ( cauza 103/88, Fratelli
Costanzo SpA c. Comune di Milano, 1989, ECR 1839).
Pentru a garanta eficienţa deplină a principiului priorităţii dreptului
comunitar, Curtea a considerat că instanţele naţionale pot să dispună de
competenţe de constrângere a puterilor executivă şi legislativă. Ori, în cea mai
mare parte a statelor membre, instanţele judecătoreşti avea competenţa de a
suspenda executarea actelor administrative, iar nu suspendarea aplicării unei
legi.
Aceasta era situaţia, bunăoară, în Marea Britanie, unde împotriva
Coroanei nu se puteau dispune astfel de măsuri, potrivit unei reguli expres
prevăzute în Crown Proceedeings Act din 1947. Această interdicţie a stat la baza
sesizării CEJ în cauza cunoscută sub numele Factortame I5, în cadrul unui litigiu
care opunea Secretary of State of Transport şi societatea Factortame ltd, precum
şi alte societăţi înregistrate în Regatul Unit, precum şi administratorilor şi
acţionarilor acestor societăţi, majoritatea acestora fiind cetăţeni spanioli.

(Cunoaşterea situaţiei de fapt şi a evoluţiei litigiului în faţa instanţelor britanice este

necesară pentru înţelegerea speţei. Societăţile respective aveau în proprietate sau
exploatau 95 de vase de pescuit care erau înscrise în registrul vaselor britanice în
conformitate cu Merchanl Shipping Act 1894 (legea navigaţiei comerciale clin 1894).
Cincizeci şi trei de nave, înmatriculate iniţial în Spania şi navigând sub pavilion
spaniol, au fost înmatriculate în registrul britanic la diferite date începând cu 1980.
Celelalte 42 de nave au fost înregistrate tot în Regatul Unit, dar au fost cumpărate de
aceste societăţi la diferite date, îndeosebi după 1983.
Regimul juridic privind înmatricularea vaselor britanice de pescuit a fost
radical modificat printr-o lege din 1988, prin care Regatul Unit urmărea să pună
capăt practicii aşa-zisei „cota hopping", care consta, în opinia guvernului Regatului
Unit, în „prădarea"' cotelor de pescuit atribuite Regatului Unit de către nave sub
pavilion britanic, dar ai căror proprietari nu erau britanici.
Astfel, legea din 1988 a prevăzut înfiinţarea unui nou registru în care trebuiau
să fie înmatriculate toate navele de pescuit britanice, inclusiv cele care erau deja
5
Case 213/89, R.c. Secretary of State for Transport, ex. parte: Factortame ltd and others, (1990), ECR I-2433.

3
înmatriculate în vechiul registru general în confor mitate cu vechea lege din 1894.
Pentru a fi înmatriculate în noul registru, vasele de pescuit trebuiau să îndeplinească
condiţiile enunţate în art. 14 din legea din 1988: dacă proprietarul ei este britanic,
dacă este exploatată din Regatul Unit, dacă utilizarea ei este condusă şi controlată
din Regatul Unit şi dacă navlositorul, armatorul sau entitatea care exploatează nava
este o persoană sau o societate calificată (condiţii exprese erau prevăzute pentru ca o
persoană sau o societate să fie „calificată", în esenţă legate de naţionalitatea
britanică).
Deşi noile reglementări au intrat în vigoare Ia I decembrie 1988, vala bilitatea
înmatriculărilor efectuate sub regimul anterior a fost prelungită, temporar, până la 31
martie 1989. Având în vedere că de la 1 aprilie aveau să fie lipsite, de dreptul de a
pescui, de vreme ce nu îndeplineau condiţiile prevăzute de noua lege, societăţile
respective au contestat în faţa instanţelor britanice compatibilitatea condiţiilor cu
dreptul comunitar. Totodată, au solicitat şi luarea unor măsuri provizorii până la
pronunţarea unei hotărâri definitive de soluţionare a cererii lor. Instanţa britanică a
decis să adreseze CEJ o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preli minare cu
privire la problemele de drept comunitar ridicate. În privinţa măsurii provizorii,
instanţa a ordonat, ca măsură provizorie, suspendarea aplicării părţilor respective din
legea din 1988 în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri, numai referitor la măsura provizorie, Secretary of
State for Transport a formulat apel. Instanţa superioară a apreciat că, în
conformitate cu dreptul naţional, instanţele nu aveau puterea să sus pende provizoriu
aplicarea legilor şi. în consecinţă, a desfiinţat hotărârea în privinţa măsurii
provizorii .
Sesizată cu privire la acest litigiu, Camera Lorzilor, instanţa supremă
britanică, a constatat mai întâi că afirmaţiile apelanţilor (societăţile de pescuit)
privind prejudiciul ireparabil pe care ei l-ar suferi în cazul neluării măsurii provizorii
solicitate şi al reuşitei acţiunii lor principale, sunt întemeiate. Cu toate acestea,
conform dreptului englez, instanţele britanice nu au competenţa de a ordona măsuri
provizorii într-un asemenea caz, adică împotriva Coroanei (a guvernului). în plus,
opera prezumţia conform căreia legile naţionale sunt conforme cu dreptul comunitar,
atât timp cât nu a fost pronunţată o decizie în această privinţă.
Camera Lorzilor şi-a pus apoi întrebarea dacă nu cumva, în ciuda respectivei
norme de drept naţional, instanţele britanice aveau competenţa să ordone măsuri
provizorii împotriva Coroanei în temeiul dreptului comunitar şi a decis să adreseze o
cerere către CEJ pentru interpretarea dreptului comunitar. Curtea de Justiţie a reţinut
din întrebările formulate că este chemată să răspundă în esenţă dacă o instanţă
naţională, care are pe rol un litigiu în care dreptul comunitar este aplicabil, şi
consideră că singurul obstacol care se opune acordării unei măsuri provizorii este o
regulă de drept intern, este obligată să nu aplice regula naţională respectivă.)
După ce a reluat argumentaţia din Simmenthal I I , referitoare la
obligaţia judecătorului naţional de a da eficacitate dreptului comunitar şi
de a proteja drepturile conferite persoanelor, chiar dacă aceasta presupune
neaplicarea unei reguli de drept intern, Curtea a statuat:
„21. Trebuie adăugat că eficacitatea dreptului comunitar ar fi de
asemenea diminuată dacă o regulă de drept naţional ar putea împiedica
judecătorul sesizat cu un litigiu guvernat de dreptul comunitar, să acorde
măsurile provizorii necesare asigurării deplinei eficacităţi a hotărârii
judecătoreşti care are ca obiect existenţa drepturilor invocate în virtutea

4
dreptului comunitar. Rezultă că judecătorul care, în asemenea
circumstanţe, ar acorda măsurile provizorii dacă nu l-ar împiedica regula
naţională, este obligat să nu aplice regula respectivă.
22. Această interpretare este sprijinită de sistemul stabilit prin art.
177 din TCEE, al cărui efect util ar fi diminuat dacă o instanţă naţională,
care a suspendat judecata litigiului aflat pe rolul său în vederea
pronunţării de către Curtea de Justiţie a unei hotărâri preliminare, nu ar
putea acorda măsuri provizorii până la pronunţarea propriei hotărâri ca
urmare a răspunsului Curţii".
Pe baza acestor considerente, Curtea de Justiţie a tras concluzia că,
dacă singurul obstacol care împiedică judecătorul naţional, sesizat cu un
litigiu în care este aplicabil dreptul comunitar, să acorde o măsură
provizorie, este o regulă de drept naţional, pe care altfel ar acorda-o,
atunci este obligat să nu aplice acea regulă.
Dacă litigiul Factortame a ridicat problema măsurilor provizorii,
cauze precum Kühne and Heitz 6 au testat în alt mod întinderea şi limitele
principiului priorităţii dreptului comunitar. Instanţa administrativă pentru
comerţ şi industrie din Ţările de Jos a trimis CEJ o cerere pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare în legătură cu interpretarea
principiului sincerei cooperări între statele membre, care decurge din art.
10 din TCE. Kühne & Heitz exportau carne de pasăre către ţări din afara
UE, pe care le-au încadrat la o anumită categorie din tariful vamal comun,
încadrare pe baza căreia au primit restituiri la export din partea
autorităţilor vamale olandeze. După verificări, autorităţile au constatat că
încadrarea fusese greşită şi au solicitat restituirea parţială a sumelor
plătite. În cursul procedurilor, atât administrative, cât şi judecătoreşti, nu
a fost trimisă vreo întrebare la Curtea Europeană de Justiţie.
După încheierea tuturor procedurilor, prin care petenta de mai sus a
contestat decizia autorităţilor vamale, Curtea de Justiţie a pronunţat o
hotărâre, într-un alt litigiu, fără nici o legătură cu cel în speţă, în care a
descris modul de încadrare în nomenclator a părţilor din carne de pasăre,
acestea din urmă fiind similare cu cele exportate de Kühne & Heitz. În
urma acestei hotărâri, Kühne & Heitz a solicitat autorităţilor vamale
restituirea sumelor greşit rambursate, în lumina clarificărilor efectuate de
CEJ în acea cauză. În cursul acestui nou litigiu, a fost trimisă o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare către CEJ; prin care, instanţa
olandeză a întrebat dacă, în lumina dispoziţiilor art. 10 din TCE, precum
şi în raport de circumstanţele concrete, un organ administrativ este
obligat să revină asupra unei decizii definitive, în scopul de a asigura
deplina aplicare a dreptului comunitar, astfel cum trebuie el interpretat
în lumina unei hotărâri preliminare ulterioare.
Prin urmare, cauza prezentată oferă exemplul necesităţii găsirii unui
6
Case 453/00, Kuhne and Heinz NV c. Produktschap voor Pliumvee en Eieren ( 2004), ECR I-837.

5
echilibru între două valori importante, amândouă ţinând de structura
sistemului de drept comunitar: principiul priorităţii dreptului comunitar
şi principiul certitudinii raporturilor juridice .
Curtea a statuat că „Acţiunea principală ridică întrebarea dacă această
obligaţie trebuie să fie respectată fără a ţine seama de caracterul definitiv al unei
decizii administrative, dobândit înainte de a fi solicitată revizuirea acesteia,
pentru a ţine cont de o hotărâre preliminară a Curţii, pronunţată cu privire la o
cerere de interpretare.
Curtea a amintit faptul că certitudinea juridică figurează printre principiile
generale recunoscute de dreptul comunitar. Caracterul definitiv al unei decizii
administrative, dobândit la expirarea termenelor rezonabile de introducere a
căilor de atac sau prin epuizarea căilor de atac respective, contribuie la această
certitudine şi rezultă că dreptul comunitar nu impune ca un organ administrativ
să fie, în principiu, obligat să revină asupra unei decizii administrative care a
dobândit un astfel de caracter definitiv.
Instanţa de trimitere a precizat totuşi că, în dreptul olandez, cu condiţia de
a nu leza interesele terţilor, un organ administrativ are întotdeauna puterea de a
reveni asupra unei decizii administrative definitive şi că, în anumite condiţii,
existenţa unei astfel de puteri poate implica obligaţia de a anula o astfel de
decizie, chiar dacă dreptul olandez nu impune ca organul competent să revină
sistematic asupra unor decizii administrative definitive pentru a se conforma
unei jurisprudenţe ulterioare acesteia. Întrebarea acestei instanţe urmăreşte să
afle dacă, în circumstanţe precum cele din acţiunea principală, obligaţia de a
reveni asupra unei decizii administrative definitive decurge din dreptul
comunitar.
Astfel cum reiese din dosar, circumstanţele din acţiunea principală sunt
următoarele. În primul rând, dreptul naţional recunoaşte organului
administrativ posibilitatea de a reveni asupra deciziei care face obiectul acţiunii
principale şi care a devenit definitivă. În al doilea rând, aceasta nu a dobândit
un caracter definitiv decât ca urmare a unei hotărâri a unei instanţe naţionale
ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac. În al treilea rând, această
hotărâre era întemeiată pe o interpretare a dreptului comunitar care, în lumina
unei hotărâri ulterioare a Curţii, era eronată şi fusese adoptată fără ca aceasta
să fi fost sesizată cu titlu preliminar în condiţiile prevăzute la articolul 234
alineatul (3) CE. În al patrulea rând, partea interesată s-a adresat organului
administrativ imediat după ce a luat la cunoştinţă această hotărâre a Curţii.
În astfel de circumstanţe, organul administrativ în cauză este obligat, în
temeiul principiului cooperării care decurge din articolul 10 CE, să reexamineze
decizia în cauză pentru a ţine cont de interpretarea dispoziţiei relevante de drept
comunitar, adoptată între timp de Curte. Organul administrativ va trebui să
stabilească, în funcţie de rezultatele acestei reexaminări, în ce măsură este
obligat să revină asupra deciziei în cauză, fără a leza interesele terţilor.

6
 De asemenea, în Cauza 10/77 – Commission of the European
Communities vs. Italian Republic şi în Cauza 102/79 - Commission of the
European Communities vs. Kingdom of Belgium, Curtea de Justiţie a Uniunii
europene a arătat că un stat membru nu poate invoca dificultăţile interne sau
dispoziţiile din ordinea sa juridică naţională, chiar şi constituţională, pentru a
justifica neîndeplinirea obligaţiilor şi a termenelor rezultate din Directivele
comunitare.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene putem
concluziona că principiul priorităţii dreptului Uniunii se referă la toate sursele
acestuia care, indiferent de categoria lor, au o forţă juridică superioară dreptului
intern al statelor membre. În virtutea principiului priorităţii dreptului Uniunii,
simpla intrare în vigoare a dispoziţiilor tratatelor şi a actelor juridice ale Uniunii
atrag inaplicabilitatea oricărei dispoziţii contrare aparţinând dreptului intern.

3.3. Aplicabilitatea directă.

Surse primare: art. 288 şi 299 din TFUE
Jurisprudenţă:
- 26/62, NV Algemene Transport en Expeditie Onderneming van Gend
&Loos vs. Netherlands Inland Revenue Administraton, 05 febr. 1963;
- 8/81, Ursula Becker vs. Finanzamt Münster-Innenstadt, 19 ianuarie
1982.

Aplicabilitatea directă sau efectul direct al Uniunii înseamnă că aceasta

conferă drepturi şi impune obligaţii în mod direct nu doar instituţiilor, organelor,
oficiilor, agenţiilor Uniunii şi statelor membre, ci şi persoanelor fizice şi juridice
din acestea. Astfel, orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a cere
judecătorului naţional să-i aplice prevederile tratatelor şi a actelor juridice ale
Uniunii ( regulamente, directive şi decizii)7.
Principiul efectului direct al dreptului Uniunii a fost consacrat pentru
prima dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea Ven Gend en
Loos din data de 05 februarie 1963, ocazie cu care a stabilit că dreptul Uniunii
generează nu doar obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi pentru
persoanele fizice care se pot prevala de acestea şi pot invoca în mod direct
normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene.
Din punct de vedere terminologic, trebuie să distingem între noţiunile de
„aplicabilitate directă” şi „efect direct”.8 Astfel, aplicabilitatea directă se referă
la atributul unui act european de a deveni parte din sistemul de drept al unui stat
şi de a produce efecte fără transpunerea (încorporarea) conţinutului său într-o
lege internă ( ex. regulamentele).
7
Dan Vătăman, Uniunea Europeană, Ghid practic de specialitate, Editura Pro universitaria, Bucureşti, 2014, p.
180.
8
T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.203.

7
 Efectul direct se referă la atributul unei norme europene de a crea în
patrimoniul persoanelor fizice şi juridice ale ţărilor membre, drepturi pe care le
pot invoca, în mod direct, în faţa instanţelor lor naţionale, împotriva altor
persoane fizice sau juridice ori a autorităţilor publice.

( În cauza 26/62, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare

adresată Curţii în temeiul articolului 177 primul paragraf litera (a) şi al treilea paragraf din
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene de Tariefcommissie, tribunal
administrativ olandez care se pronunţă în ultimă instanţă asupra acţiunilor în contencios în
materie fiscală, în litigiul aflat pe rolul tribunalului menţionat între Societatea N. V. Algemene
Transport- en Expeditie Onderneming van Gend & Loos şi Nederlandse Administratie der
belastingen (administraţia fiscală olandeză), reprezentată de inspectorul responsabil pentru
taxe de import şi accize din Zaandam, cu privire la următoarele întrebări: 1) Dacă articolul 12
din Tratatul CEE are efect intern, cu alte cuvinte, dacă justiţiabilii pot invoca, pe baza acestui
articol, drepturi individuale pe care instanţele trebuie să le protejeze; 2) În cazul unui răspuns
afirmativ, dacă aplicarea unei taxe de import de 8 % pentru importul în Ţările de Jos de uree-
formaldehidă care provine din Republica Federală Germania, efectuat de către reclamanta din
acţiunea principală, a reprezentat o majorare nelegală în sensul articolului 12 din Tratatul CEE
sau dacă, în acest caz, este vorba de o modificare rezonabilă a taxei de import aplicabile până
la 1 martie 1960, care, deşi reprezintă o majorare din punct de vedere aritmetic, nu trebuie să
fie considerată interzisă în sensul articolului 12.)

CJUE a apreciat, în conformitate cu spiritul, economia şi textul Tratatului

CEE, că art. 12 trebuie interpretat în sensul că produce efecte directe şi creează
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.
În ceea ce priveşte actele juridice ale Uniunii, acestea nu au aceeaşi
aplicabilitate şi nici acelaşi efect direct, ele având o intensitate diferită în funcţie
de categoria căreia îi aparţin.
Actele care se bucură de un efect direct, necondiţionat şi complet sunt:
1. regulamentele (art. 288 din TFUE);
2. deciziile (conform art. 299 din TFUE, deciziile adresate particularilor
creează drepturi şi obligaţii unor destinatari expres precizaţi şi, în
consecinţă, au o aplicabilitate directă, imediată şi necondiţionată în
ordinea juridică internă a statului căruia îi aparţine destinatarul, fiind chiar
executorii dacă conţin o obligaţie pecuniară.

Actele care se bucură de un efect direct, condiţionat şi complet sunt

Tratatele institutive ale Comunităţilor Europene şi tratatele internaţionale.
Acestea pot să fie invocate în orice litigiu, dar trebuie, mai întâi să îndeplinească
anumite condiţii în acest scop.
Astfel, atributul efectului direct al prevederilor Tratatului nu este
necondiţionat. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o prevedere din
Tratat pentru a fi considerată „completă din punct de vedere juridic” şi pentru a
avea efect direct, sunt:

8
 - să fie clară şi precisă – pentru ca instanţa să poată interpreta juridic
prevederea respectivă;
- să nu fie subordonată, în ceea ce priveşte executarea sau efectul ei,
intervenţiei vreunui act adoptat de statele membre sau de instituţiile
europene;
- să fie necondiţionată.
Trăsătura comună a obligaţiilor care reies din prevederile analizate este că
toate sunt negative. În Van Gend en Loos, art. 12 impune statelor membre să se
abţină de la introducerea, între ele, de noi taxe vamale. În cauza Costa vs.
ENEL, obligaţia instituită de art. 53 din TCEE în sarcina statelor membre este să
nu introducă noi restricţii la stabilirea pe teritoriul lor a resortisanţilor celorlalte
state.
Odată îndeplinite aceste condiţii, prevederea respectivă poate fi invocată
în faţa instanţelor naţionale de către persoane împotriva statului, prin
autorităţile publice, ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea de efect direct
vertical.
Nu după mult timp, Curtea a fost confruntată cu rezolvarea problemei
dacă prevederile TCE pot fi invocate direct şi în litigii împotriva altor persoane
fizice sau juridice, adică dacă prevederile TCE pot avea efect direct orizontal.
Răspunsul Curţi nu este unul simplu şi unitar. Mai degrabă putem
identifica unele domenii în care Curtea a hotărât că anumite prevederi ale
Tratatului pot avea efect direct nu numai între particulari şi stat, ci şi între
persoane fizice sau juridice: anumite prevederi privind principiul plăţii egale
pentru muncă egală pentru bărbaţi şi femei, anumite prevederi privind libera
circulaţie a persoanelor.
În ceea ce priveşte egalitatea la plată între bărbaţi şi femei, în cauza
Defrenne c. Sabena9, Curtea a decis că art. 119 din TCEE ( fostul art. 141 din
TCE, actualul art. 157 din TFUE) are efect direct în relaţiile de muncă dintre
particulari şi poate fi invocat în faţa instanţelor naţionale.
Actele care se bucură de un efect direct, condiţionat şi restrâns sunt
directivele şi deciziile adresate statelor membre. Potrivit jurisprudenţei CJUE, în
toate cazurile în care o directivă este corect aplicată, efectele sale îi ating pe
particulari prin intermediul măsurilor de aplicare luate de statul respectiv, altfel
spus între directivă şi persoana fizică sau juridică se interpune o lege naţională,
chiar dacă legea naţională reprezintă doar o traducere, cuvânt cu cuvânt, a
directivei. Prin urmare, în cazul în care o persoană intenţionează să-şi valorifice
drepturile, o va face în temeiul prevederilor relevante din legislaţia naţională.
Ce se întâmplă atunci când, după expirarea perioadei de implementare
impusă de directivă, statul nu a implementat directiva, iar aceasta are prevederi
mai favorabile pentru subiectele de drept decât legea naţională în vigoare? Sau
când statul a implementat directiva la timp, dar în mod incorect?

9
Case 43/75, Gabrielle Defrenne c. Societe anonyme belge de navigation aerienne Sabena, (1976) Rec.455.

9
 Neimplementarea unei directive constituie o încălcare a obligaţiilor care
revin statelor membre potrivit Tratatului10 şi are un impact negativ asupra
procesului de integrare europeană. Un stat membru care nu implementează o
directivă în perioada prescrisă, o privează de rezultatele care ar trebui obţinute,
pune sub semnul întrebării egalitatea statelor membre în faţa dreptului european,
prin imposibilitatea aplicării uniforme a dreptului şi creează discriminări între
cetăţeni, prin neacordarea drepturilor ce le sunt conferite prin directivă.
În încercarea de a depăşi acest tip de obstacole, CJUE a căutat mai multe
mijloace pentru a asigura eficienţa directivelor şi a stimula statele membre să le
implementeze corect şi la timp, iar unul dintre cele mai importante se referă la
aplicarea principiului efectului direct în cazul acestora. Astfel, CJUE a dezvoltat
teoria conform căreia, în cazul în care statul nu transpune directiva şi
termenul în care era obligat să o facă a expirat, sau o implementează incorect,
acele prevederi din directivă care conferă persoanelor drepturi, pot fi invocate
direct în faţa instanţelor naţionale, cu condiţia să fie suficient de clare,
precise şi necondiţionate.
Dacă statul membru a transpus la timp şi corect directiva, efectele sale se
produc asupra persoanelor prin intermediul măsurilor de transpunere şi de
implementare, iar particularii nu mai au nevoie să invoce directiva pentru
protejarea drepturilor lor.
Toate aceste argumente au constituit baza considerentelor primei hotărâri
pronunţată de Curte asupra efectului direct al prevederilor unei directive, în
cauza Van Duyn.11
( Curtea a fost sesizată cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
formulată într-un litigiu, în care petenta Yvonne van Duyn, cetăţean olandez, dăduse în
judecată Home Office ( corespunzător Ministerului e Interne), din cauză că îi refuzase
permisiunea de intrare în Marea Britanie. Refuzul fusese motivat în sensul că scopul pentru
care petenta dorea să intre în Marea Britanie era să se angajeze ca secretară la Biserica
scientologică, organizaţie ale cărei activităţi erau considerate un pericol social şi erau
descurajate de către guvernul britanic.)
Curţii i se solicita sa se pronunţe daca articolul 48 din Tratatul CEE este
direct aplicabil, în sensul ca acesta conferă persoanelor particulare drepturi pe
care le pot valorifica în justiţie într-un stat membru (1), precum şi dacă Directiva
64/221 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea
10
Spre exemplu, în cauza 144/77, Comisia c. Italia (1978) ECR 1307, Comisia a introdus în temeiul prevederilor
art. 169 din TCEE ( fostul art. 226 din TCE, actualul art. 258 din TFUE) o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţilor de către Italia, pe motivul că nu a implementat la timp Directiva 74/577/CEE privind anestezierea
animalelor înainte de tăiere. Consiliul a arătat că diferenţele dintre normele naţionale în materie determinau
diferenţe între costurile aferente procedurilor de tăiere, de natură să afecteze funcţionarea pieţei comune.
Aceasta, alături de evitarea oricărei forme de cruzime faţă de animale, conduceau la necesitatea generalizării
practicii de anesteziere a animalelor, înainte de sacrificare, prin folosirea unui instrument mecanic, electricitate
sau gaz. Scopul nu putea fi atins decât prin implementarea directivei respective. Curtea nu a reţinut nici o scuză
invocată de guvernul italian pentru neimplementarea la timp a directivei şi a constatat, într-o singură frază, că
Italia nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Tratatului.
11
Case 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office, (1974), ECR 1337, privind interpretarea articolului 48 din
Tratatul CEE si a articolului 3 din Directiva nr. 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind
coordonarea masurilor speciale referitoare la deplasarea si şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate din
motive de ordine publică, de siguranţă publică si de sănătate publica (JO din 4 aprilie 1964, p. 850).

10
cetăţenilor străini, măsuri justificate din motive de ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică, are un efect direct, astfel încât să ofere particularilor
drepturi pe care ei le pot valorifica în faţa instanţelor dintr-un stat membru.

( Curtea a reţinut că „din decizia de trimitere rezultă ca singura prevedere din directiva
relevanta în acest caz este articolul 3 alineatul (1), care prevede ca „masurile de ordine
publica sau de siguranţa publica trebuie sa se întemeieze exclusiv pe comportamentul
personal al individului care face obiectul lor”.
Regatul Unit a subliniat ca articolul 189 din tratat distinge între efectele
regulamentelor, ale directivelor si ale deciziilor si ca, prin urmare, trebuie sa se prezume ca,
prin adoptarea unei directive si nu a unui regulament, Consiliul a dorit ca acest act sa aibă un
efect diferit de cel al unui regulament si ca, prin urmare, acesta sa nu fie direct aplicabil.
Cu toate acestea, chiar daca, în temeiul dispoziţiilor articolului 189, regulamentele
sunt direct aplicabile si, prin urmare, prin însăşi natura lor, pot produce efecte directe, nu
rezulta din aceasta ca alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot produce
niciodată efecte similare.
Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei
faptul de a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune sa poată fi invocata de
persoanele interesate.
În special în cazurile în care autorităţile comunitare ar fi obligat statele membre,
printr-o directiva, sa adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi
diminuat în cazul în care justiţiabilii ar fi împiedicaţi sa se prevaleze de acesta în justiţie, iar
instanţele naţionale ar fi împiedicate sa o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.
Articolul 177, care permite instanţelor naţionale sa sesizeze Curtea cu privire la
validitatea si interpretarea tuturor actelor instituţiilor, fără nicio deosebire, implica, de altfel,
faptul ca aceste acte pot fi invocate de justiţiabili în fata instanţelor respective.
Este necesar sa se examineze, în fiecare caz în parte, daca natura, spiritul si formularea
dispoziţiei în cauza pot produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre si persoanele
particulare.
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221, prevăzând ca masurile de ordine publica
trebuie sa se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului în cauza, tinde sa
limiteze puterea discreţionară pe care legislaţiile naţionale o atribuie, în general, autorităţilor
competente în materie de intrare si expulzare a străinilor. Pe de o parte, dispoziţia enunţa o
obligaţie care nu este însoţita de nicio excepţie sau condiţie si care, prin natura sa, nu necesita
intervenţia niciunui act, nici din partea instituţiilor comunitare, nici din partea statelor
membre.
Pe de alta parte, fiind vorba despre o obligaţie a statelor membre, în aplicarea unei
clauze de derogare de la unul dintre principiile fundamentale ale tratatului în favoarea
persoanelor particulare, de a nu tine cont de factori străini comportamentului personal,
siguranţa juridica a persoanelor în cauza impune ca respectiva obligaţie sa poată fi invocata de
acestea, deşi a fost prevăzută într-un act normativ care nu are automat efect direct în
ansamblul său.)
Directivele pot avea numai efect direct vertical, iar nu şi orizontal. De
vreme ce teoria efectului direct, în cazul directivelor, este întemeiată pe ideea de
culpă a statului, rezultă că este imposibilă existenţa efectului direct orizontal.
De vreme ce directiva nu a fost implementată corect sau a expirat termenul fără
să fi fost implementată şi statul era cel care trebuia să o facă, atunci ar fi injust
ca prevederile directivei neimplementate să poată fi folosită împotriva

11
particularilor. În cauza Ratti12, Curtea a afirmat că un stat membru care nu a
adoptat măsurile de implementare cerute de o directivă, în termenul prescris, nu
poate opune particularilor neîndeplinirea propriilor obligaţii care îi reveneau
în temeiul directivei.
În cauza Marshall I13, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare a
venit de la o instanţă britanică, sesizată cu judecarea unei acţiuni, introdusă de
doamna Marshall împotriva unei autorităţi publice regionale, Health Authority
(corespunzătoare Autorităţii de sănătate publică). Reclamanta susţinea că a fost
supusă unei discriminări pe motiv de sex, din cauză că fusese concediată la
vârsta de 62 de ani, pentru depăşirea vârstei de pensionare ( lucrase încă 2 ani
peste vârsta de pensionare prevăzută pentru femei), în timp ce vârsta de
pensionare pentru bărbaţi era de 65 de ani. Aceste limite de vârstă nu erau
prevăzute de legea naţională asupra condiţiilor de pensionare, ci reprezentat
limitele de vârstă la care se acordau pensii de stat, prevăzute de Legea securităţii
sociale. Politica generală a Autorităţii de sănătate era ca vârsta de pensionare să
fie aceea la care e acordă pensii de stat. Cu toate acestea, această legislaţie nu
impunea angajaţilor obligaţia de a se pensiona la vârsta la care pensia de stat
devine plătibilă. În cazul în care un angajat continuă să îşi exercite activitatea,
plata pensiei de stat cât şi plata pensiei în conformitate cu programul de pensie
ocupaţională se amână.
Petenta a considerat că această politică este contrară Directivei 76/207 a
Consiliului din 9 februarie 1976, privind punerea în aplicare a principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la
încadrarea în muncă, la formarea şi la promovarea profesională, precum şi
condiţiile de muncă (JO 1976 L 39, p. 40).
Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte argumentul că o directivă nu poate
fi invocată împotriva unei persoane de drept privat, este necesar să se sublinieze
că, conform articolului 189 din Tratatul CEE, caracterul obligatoriu al unei
directive pe care este bazată posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe
naţionale nu există decât în ceea ce priveşte „orice stat membru destinatar”. Prin
urmare, o directivă nu poate să genereze ea însăşi obligaţii pentru o persoană
de drept privat, iar o dispoziţie a unei directive nu poate, prin urmare, să fie
invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane.
De asemenea, atunci când reclamanţii sunt în măsură să se prevaleze
de o directivă împotriva statului, aceştia o pot face indiferent de calitatea în
care acţionează acesta din urmă, angajator sau autoritate publică. În ambele
cazuri este necesar ca statul să fie împiedicat să obţină avantaje din
nerespectarea de către acesta a dreptului comunitar.
Rezultă că articolul 5 din Directiva 76/207 nu conferă în niciun caz
statelor membre dreptul de a condiţiona sau de a restrânge aplicarea principiului

12
Case 148/78, Procedimento penale a carico Tillio Ratti, ( 1979), ECR 1629.
13
Case 152/84, M.H. Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Autority (Teaching),
(1986), ECR 723.

12
egalităţii de tratament în propria sferă de aplicare şi că această dispoziţie este
suficient de precisă şi necondiţională pentru a fi invocată de persoane de drept
privat în faţa instanţelor naţionale în scopul de a evita aplicarea oricărei
dispoziţii naţionale neconforme cu articolul 5 alineatul (1).

3.4. Aplicabilitatea imediată.

Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a reprezentat o
preocupare pentru gândirea juridică, încă din secolul al XVIII-lea. În decursul
timpului, în doctrina dreptului internaţional s-au cristalizat, în legătură cu acest
raport, mai multe curente de gândire şi, prin urmare, anumite construcţii
teoretice14.
Astfel, au fost formulate teoriile moniste care, considerând dreptul intern
şi cel internaţional ca părţi ale unui singur sistem juridic, afirmă, fie primatul
unuia, fie al celuilalt, precum şi teoria dualistă care le apreciază ca fenomene
juridice autonome, de sine stătătoare.
Dualismul reprezintă ansamblul teoriilor care admit coexistenţa ordinii
juridice interne şi a ordinii juridice internaţionale, fără posibilitatea de integrare
sau de grupare într-o ordine juridică comună. Concepţia dualistă a fost formulată
pentru prima dată de H. Triepel (în lucrarea sa Volkerrecht und landersrecht,
Leipzig, 1899), ulterior fiind preluată de alţi autori, în special de D. anzilotti, M.
Virally, L. Oppenheim, R. Quadri ş.a.
Potrivit lui H. Triepel15, dreptul internaţional este rezultatul unei „voinţe
comune” a statelor, apărută prin „unirea voinţelor lor particulare” şi superioară
acestora din urmă. În concepţia dualistă, dreptul internaţional este o manifestare
a suveranităţii „externe” a statului, în timp ce dreptul intern reprezintă o
manifestare „internă” a acestei suveranităţi. Cele două aspecte, „intern/extern”
ale suveranităţii sunt văzute în mod izolat, fără legătură unul cu altul, aspect care
l-a îndreptăţit pe Triepel să afirme că „Un stat nu este obligat să ţină seama în
legislaţia sa internă de normele dreptului internaţional, putând adopta o lege
internă în contradicţie cu obligaţiile internaţionale asumate anterior, consecinţele
unei astfel de situaţii în planul răspunderii internaţionale fiind o problemă
separată.16”
Sistemele sunt diferite, în primul rând, din cauza faptului că izvoarele lor
sunt diferite: izvorul primordial al dreptului intern este voinţa statului însuşi, în
timp ce izvorul dreptului internaţional îl reprezintă voinţa comună a mai multor
state.

Monismul.

14
R.M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Bucureşti, editura Universul juridic, 2011, p.128.
15
Gheorghe Moca, Drept internaţional public, Editura Era, Bucureşti, 1999, p. 70.
16
Idem.

13
 În acelaşi timp cu apariţia la Leipzig a operei lui H. Triepel, la Stuttgart,
se lansa prima lucrare monistă: Die rechtskraft des internationalen Rechts, autor
Wilhelm Kauffman.
Teoria monistă presupune, în opoziţie cu teoria dualistă, unitatea ordinilor
juridice interne şi internaţionale.
Cel mai cunoscut adept al teoriei moniste şi a primatului dreptului
internaţional asupra dreptului intern este Hans Kelsen, reprezentant al Şcolii de
la Viena17.În concepţia sa, dreptul intern şi dreptul internaţional nu pot fi
considerate ca sisteme juxtapuse, autonome şi egale, între ele existând un raport
de subordonare, în cadrul unui singur sistem. De asemenea, „dreptul
internaţional apare ca o ordine juridică superioară tuturor drepturilor statelor.”18

Principiul aplicării imediate presupune că dreptul UE face parte automat,

din momentul intrării sale în vigoare, din dreptul intern al statelor membre,
nefiind necesară nicio formulă specială de introducere în ordinea juridică
naţională, fără ca prin aceasta să îşi piardă calitatea de drept al UE.
Consacrarea principiului supremaţiei dreptului UE, nu se găseşte în nici
unul dintre textele Tratatelor, acesta realizându-se în practica jurisdicţională a
CJUE. Astfel, raportându-se la relaţia dinte dreptul comunitar şi dreptul intern al
statelor membre, în decizia sa în cauza 6/64 Flaminio Costa vs. ENEL, Curtea a
stabilit că ordinea juridică comunitară este integrată sistemelor juridice ale
statelor membre, urmând a prevala jurisdicţiilor acestora. Ca urmare, în cauza
menţionată, Curtea a emis două concluzii fundamentale cu privire la relaţia
dintre dreptul Uniunii şi dreptul naţional al statelor membre:
1. În primul rând, se arată că statele membre au transferat definitiv
drepturi suverane către o comunitate creată de acestea, prin urmare, eventualele
măsuri ulterioare, unilaterale ar fi incompatibile cu conceptul de drept al Uniunii
Europene;
2. În al doilea rând, se arată că dreptul Uniunii este unul uniform şi
general aplicabil pe între spaţiul Uniunii Europene (prin urmare, în conflictul
care apare între o normă comunitară şi o normă naţională contrară, prima dintre
ele va avea întotdeauna prioritate, prin urmare are o forţă juridică superioară).

17
Şcoala porneşte de la concepţia dreptului natural şi ajunge la concluzia că există o ordine juridică universală
superioară ordinilor juridice interne.
18
H. Kelsen, Les rapports de systeme entre le droit interne et le droit international public, RCADI, vol. IV, p.
297, citat de Gheorghe Moca, în op.cit., p. 67.

14
 3.5. Relaţia dintre dreptul European şi Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului.
Din punctul de vedere al evoluţiei consacrării juridice la nivelul UE a
respectării drepturilor fundamentale, menţionăm că după o perioadă de 30 de
ani, jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg a fost cea care a recunoscut
faptul că drepturile fundamentale fac parte din dreptul UE în calitate de
principii generale. In absenţa, la acea vreme, a unui instrument juridic, propriu
Uniunii, Curtea a creat conţinutul acestor drepturi pe cale pretoriană, inspirându-
se din diferite surse şi, în special, din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre, precum şi din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale, ratificată de fiecare dintre statele membre. Curtea de Justiţie
consideră Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
Omului ca fiind o sursă de importanţă deosebită şi se referă, în mod explicit, la
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (CEDO).
Nici Tratatul instituind CE, nici Tratatele instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului sau Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice nu făceau nicio referire specială la drepturile fundamentale. în afară de
câteva cuvinte la finalul preambulului: „(...)să păstreze şi să consolideze pacea şi
libertatea(…)”.
CJCE a susţinut protecţia drepturilor fundamentale prin intermediul
principiilor generale ale dreptului comunitar, referindu-se la tradiţiile
constituţionale comune şi la instrumentele internaţionale, în special Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Prima hotărâre directă a CJCE cu privire la protecţia drepturilor
fundamentale a fost pronunţată în anul 1969, în cauza Stauder19, deşi, după cum
vom vedea, poziţia Curţii este aceea de a rămâne în sfera dreptului comunitar,
fără a lua în considerare drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele protejate la
nivel naţional. Astfel, potrivit Curţii: ,,dispoziţia care face obiectul litigiului nu
evidenţiază nici un element care să poată pune în cauză drepturile
fundamentale ale persoanei înscrise în principiile generale ale dreptului
comunitar , a căror respectare este asigurată de Curte”.20
Un an mai târziu, având în vedere faptul că TCE nu oferea nicio protecţie
a drepturilor fundamentale, CJCE, în cauza Internationale Handelsgesellschaff,
s-a orientat către izvoarele tradiţionale, adică acelea care rezultă din tradiţiile
constituţionale ale statelor membre.
Prima referire la tradiţiile constituţionale ale statelor membre o regăsim la
pct. 4 din hotărâre, şi anume: „respectarea drepturilor fundamentale face parte
integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată
de Curtea de Justiţie", iar „protejarea acestor drepturi, care se inspiră din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în
cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii". După pronunţarea acestei hotărâri,
19
Hotărârea CJCE, 12 noiembrie 1969, Erich Stauder c/oraşul Ulm, cauza 29/69.
20
Pct. 7 din Hotărâre.

15
Curtea, de fiecare dată când dorea să verifice dacă o normă comunitară aduce
sau nu atingere vreunui drept fundamental, se inspira din garanţiile oferite la
nivel naţional. Curtea admite că protecţia oferită de Uniune trebuie să fie cel
puţin echivalentă cu protecţia oferită prin intermediul dreptului intern al
statelor membre. Cu toate acestea, însă, Curtea recunoaşte că necesitatea unei
protecţii a drepturilor fundamentale la nivelul UE nu poate fi considerată o
prerogativă absolută ca în cazul dreptului intern, motiv pentru care, Curtea a
impus limite cu privire la protecţia drepturilor garantate. Elocventă în acest sens
este hotărârea Nold21, hotărâre prin intermediul căreia instanţa de la Luxemburg
admite o protecţie a dreptului de proprietate în raport cu cel conferit prin
Constituţiile naţionale, dar îşi rezervă posibilitatea de limitare pe motive de
natură socială şi interes public. Potrivit Curţii, pentru a asigura apărarea
drepturilor fundamentale, aceasta „este obligată să se inspire din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre şi, prin urmare, nu poate accepta
măsuri incompatibile cu drepturile recunoscute şi garantate de constituţiile
statelor respective"'. Drepturile fundamentale „sunt garantate prin lege sub
rezerva unor limitări prevăzute în funcţie de interesul public. De asemenea, în
cadrul ordinii juridice comunitare este legitim ca aceste drepturi să fie supuse,
în cazul în care este necesar, anumitor limitări justificate de obiectivele de
interes general urmărite de Comunitate, cu condiţia să nu se aducă atingere
substanţei acestor drepturi”.
O altă hotărâre este cea pronunţată în anul 1979, în cauza Hauer22. De
data aceasta, Curtea, pentru protejarea drepturilor fundamentale, face trimitere,
inclusiv, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „dreptul de proprietate
este garantat în ordinea juridică comunitară, în conformitate cu concepţiile
comune constituţiilor statelor membre, reflectate şi de Primul Protocol la
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului”. Dar şi de data aceasta
nimic nu o împiedică să analizeze totul prin prisma dreptului UE. Astfel, potrivit
Curţii, „Chiar dacă nu se poate contesta, în principiu, posibilitatea pentru
Comunitate de a restrânge exercitarea dreptului de proprietate în cadrul unei
organizări comune a pieţei şi în sensul unei politici structurale, este necesar să se
examineze dacă restricţiile instituite de reglementarea în litigiu răspund efectiv
unor obiective de interes general urmărite de Comunitate şi dacă acestea nu
constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie disproporţionată şi
intolerabilă în prerogativele proprietarului, care ar aduce atingere înseşi
substanţei dreptului de proprietate”23.
Curtea Europeană de Justiţie precizează faptul că nu doar instituţiile
Uniunii, ci şi statele membre sunt ţinute să respecte drepturile fundamentale,
atunci când este vorba despre sfera de aplicare a dreptului UE.

21
Hotărârea CJCE, 14 mai 1974, J. Nold, Kohlen und Baustoffgroßhandlung c. Comisia Comunităţilor
Europene, cauza 4/73.
22
Hotărârea CJCE, 13 decembrie 1979, Liselotte Hauer c. Land Rheinland Pfalz, cauza 44/79.
23
Pct. 17 din hotărâre.

16
 Examinând legislaţia Uniunii Europene, observăm că Actul Unic
European se referă, în Preambul, la respectarea drepturilor fundamentale
recunoscute de constituţiile şi legislaţia internă a statelor membre, de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi de Carta Socială Europeană.
Art. 6 alin. (1) TUE prevedea că Uniunea este fondată pe principiile
libertăţii, democraţiei, pe respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi pe principiile comune statelor membre. În continuare, alin. (2)
TUE afirma faptul că Uniunea va respecta drepturile fundamentale, astfel cum
sunt garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi aşa cum rezultă
ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, în calitate de principii
generale ale dreptului comunitar.
Tratatul de la Amsterdam a introdus o nouă dispoziţie, conform căreia
Consiliul, reunind şefii de stat sau de guvern şi hotărând cu unanimitate asupra
unei propuneri a unei treimi din statele membre sau a Comisiei şi după ce obţine
consimţământul Parlamentului European, poate determina existenţa unei violări
serioase şi repetate de către statele membre a principiilor menţionate mai sus 24.
Într-o asemenea ipoteză, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate
decide suspendarea anumitor drepturi rezultând din calitatea de stat membru,
intervenţia sa fiind, deci, postfactum.
Referiri la respectarea drepturilor fundamentale au fost tăcute şi în cadrul
declaraţiilor politice ale statelor membre şi instituţiilor UE. Este vorba, spre
exemplu, despre Declaraţia comună a Parlamentului European, Consiliului şi
Comisiei cu privire la drepturile fundamentale, din 5 aprilie 1977, Declaraţia
şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre cu privire la identitatea
europeană - 14 decembrie 1973 etc.
Într-un raport din 4 februarie 1976, trimis Parlamentului European şi
Consiliului, intitulat „Protecţia drepturilor fundamentale în crearea şi
dezvoltarea dreptului comunitar”25, se menţiona faptul că Uniunea nu se poate
baza exclusiv pe consideraţii pur economice. Ea trebuie să-şi găsească
fundamentul în valorile umane, comune tuturor ţărilor europene. Este o condiţie
necesară pentru ca cetăţenii să acorde încredere progresului construcţiei
europene. Ei trebuie să fie convinşi că Uniunea formează un cadru cu care să se
poată identifica.
Aderarea oficială a Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
a fost propusă, pentru prima oară de către Comisie, prin Memorandumul din 4
aprilie 1979 cu privire la aderarea Comunităţii Europene la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Această propunere a fost reiterată prin
Comunicarea Comisiei din 19 noiembrie 1990. În plus, pe data de 26 octombrie
1993, Comisia a publicat un document de lucru intitulat: „Aderarea Comunităţii
la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la ordinea juridică comunitară”.

24
Art. 7 TUE.
25
Titlul original: La protection des droits fondamentaux lors de la creation et du developpement du droit
communautair, publicat în Bulletin des Communautes curopeennes. supplement 5/76, Bruxelles.

17
 Parlamentul European a susţinut, cu diferite ocazii, aderarea Comunităţii
la Convenţia Europeană, dintre care menţionăm Rezoluţia din 18 ianuarie 1994
privind aderarea Comunităţii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, adoptată în baza raportului Comitetului „Legal affairs and citizen's
rights".
În urma concluziilor Consiliilor Europene de la Köln şi Tampere din anul
1999, Carta Drepturilor Fundamentale a UE a fost redactată pe parcursul
anului 2000 de către Convenţia privind viitorul Europei şi aprobată, ulterior, de
Consiliul European de la Biarritz26. Carta a fost semnată şi proclamată oficial de
Consiliu, de Parlamentul European şi Comisie la 7 decembrie 2000 şi, ulterior, a
fost publicată în Jurnalul Oficial27.
Mai trebuie adăugat, din perspectiva reglementărilor UE în materia
drepturilor omului, faptul că, la Consiliul European de la Nisa, s-a adoptat o
modificare foarte importantă a TUE - art. 7, şi anume: pe baza unei propuneri
întemeiate a unei treimi dintre Statele membre, a Parlamentului European sau a
Comisiei, Consiliul, acţionând cu o majoritate de 4/5 din membrii săi, după
obţinerea consimţământului Parlamentului european, poate determina că există
un risc clar de încălcare gravă de către statele membre a principiilor menţionate
la art. 6 alin. (1) şi să adreseze recomandări adecvate statului respectiv, înainte
de a determina o asemenea situaţie. Consiliul va audia statul membru în cauză
şi, acţionând în conformitate cu aceeaşi procedură, poate solicita unor persoane
independente să realizeze, într-un termen rezonabil, un raport cu privire la
situaţia statului membru respectiv. Aşadar, noutatea este dată de caracterul de
prevenire al acestei reglementări, intervenindu-se, astfel, înainte de comiterea
încălcării, spre deosebire de situaţia existentă iniţial când intervenţia avea doar
caracter de sancţiune ulterioară violării drepturilor omului de către statul
membru în cauză.
În ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la aderarea la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, Comisia propusese, deja, din anul l979,
aderarea Comunităţii la Convenţie; a reiterat această propunere în anii 1990 şi în
1993. Parlamentul European s-a alăturat acestei propuneri. Sesizată de Consiliu
cu o cerere pentru un aviz în conformitate, Curtea a elaborat Avizul nr. 2/94 din
1996, constatând faptul că, la acel moment, Comunitatea nu avea competenţă să
adere la Convenţie, dat fiind faptul că nicio dispoziţie din tratat nu conferea
instituţiilor, în general, puterea de a edicta norme sau de a încheia convenţii
internaţionale în materia drepturilor omului şi că o aderare la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului ar depăşi limitele art. 308 din Tratatul instituind
CE (TCE). Conform acestui aviz al Curţii - care nu s-a pronunţat cu privire la a
şti dacă o aderare la Convenţie ar fi compatibilă cu Tratatul şi, în special, cu
principiul autonomiei dreptului comunitar şi competenţele Curţii - o asemenea
aderare nu ar putea fi realizată decât în urma unei modificări a Tratatului.
26
13-14 octombrie 2000.
27
În partea C83, 30 martie 2010.

18
 Conferinţele Interguvernamentale de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000),
sesizate cu iniţiative în acest sens, nu au inserat nicio dispoziţie în tratat care să
permită aderarea Comunităţilor la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Trebuie spus că existenţa unei Carte a drepturilor fundamentale la nivelul
UE şi aderarea Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au
reprezentat, dintotdeauna, iniţiative complementare, şi nu alternative. Astfel, în
discursul său din 31 ianuarie 2002, Preşedintele Curţii Europene a Drepturilor
Omului (Luzius Wildhaber), afirma: „Consiliul Europei a considerat
dintotdeauna aceste două opţiuni ca fiind complementare şi nu alternative” 28. În
acelaşi sens este şi discursul Preşedintelui Curţii de Justiţie de la Luxembourg:
„Mai degrabă decât că ar concura sau că ar genera o schismă în protecţia
drepturilor fundamentale în Europa, Convenţia şi Carta ar trebui să se
îmbogăţească reciproc”.
Prevederile Tratatului de la Lisabona sunt clare în ceea ce priveşte
aderarea Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult decât
atât, unii autori consideră că art. 6 alin. (2) TUE nu reprezintă numai temeiul
legal pentru aderare, ci impune şi o obligaţie pentru UE de aderare 29. Aderarea se
va face cu vot unanim şi după ratificarea de către toate statele membre.
Concluzie: conchidem prin a sublinia faptul că Uniunea Europeană (şi
anterior Comunităţile Europene) este o organizaţie internaţională, în sensul
clasic al dreptului internaţional, iar tratatele institutive nu reprezintă nimic
altceva decât actul constitutiv, al acestei (acestor) organizaţii.
În cadrul Uniunii Europene, echilibrul instituţional specific dreptului
internaţional, şi anume realizarea unui echilibru între statele egale şi suverane,
este înlocuit de un echilibru structural în cadrul căruia flecare instituţie
prezintă anumite particularităţi, specifice altor domenii decât interesul naţional
(interesul comun, forţa populară, respectarea dreptului ş.a.). În măsura în care
adoptarea deciziei se realizează, încă, în unele domenii, cu unanimitate de
voturi, Consiliul (instituţia decizională) prezintă, în activitatea sa, aspecte
„împrumutate” din dreptul internaţional; însă, instituţii, precum Comisia sau
Parlamentul sunt caracterizate prin particularităţi ce aparţin numai sistemului
instituţional al Uniunii Europene. Spre deosebire de majoritatea instituţiilor altor
organizaţii internaţionale, cele ale Uniunii Europene se caracterizează printr-o
largă autonomie, autonomie conferită de Tratate. În acest fel, se realizează un
cadru juridic intern specific Uniunii, care se diferenţiază în mod evident de
ordinea juridică internaţională. Totodată, este creat şi un cadru juridic extern,
care se exprimă prin înzestrarea cu personalitate juridică, iniţial a Comunităţilor
Europene, în prezent a Uniunii.

28
Sursa: European Court of Human Rights. „Annual Report 2001”, Registry of the F.uropean Court of Human
Rights Strasbourg. 2002 (http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/5192043B-33AC-4803-80AC-
0D99EDF57FEF/0/Annual_Report_2001. pdf)
29
The Lisbon Treaty, Europa Institute, Leiden Universiţy, Law Faculţy, The Netherlands, 19 martie 2008
(http:/''media.lcidenuniv.nl/legacy/lisbon-treary-summaries.pdf), p. 34.

19
 3.6. Repararea prejudiciilor cauzate persoanelor prin
încălcarea normelor europene de către stat.
3.6.1. Noţiune.
În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, statele membre şi-au asumat
obligaţia de a integra în ordinea juridică proprie, normele UE. În acest sens,
fiecare stat membru trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca norma
juridică a UE să fie aplicată în dreptul intern, şi nu oricum, ci corect30.
TFUE instituie diferite mecanisme pentru asigurarea respectării dreptului
UE, mecanisme ce cuprind proceduri judiciare, declanşate în general de Comisia
Europeană, şi, în particular, de către un stat membru.
Deoarece statele membre şi-au asumat, prin exprimarea consimţământului
de a deveni părţi la tratatele Uniunii Europene, o serie de obligaţii, printre care şi
cele referitoare la respectarea şi aplicarea corectă şi completă a dreptului UE în
ordinea juridică internă, în mod firesc, aceste obligaţii trebuie duse la
îndeplinire. În caz contrar, TFUE instituie o procedură prin care statele sunt trase
la răspundere şi anume procedura pentru constatarea neîndeplinirii de către
statele membre a obligaţiilor ce le revin conform dreptului UE, procedură
specifică, reglementată de art. 258 TFUE31.
În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia Europeană veghează la
asigurarea implementării şi aplicării corecte a dreptului Uniunii în ordinea
juridică a statelor membre, putând introduce în anumite condiţii, în faţa Curţii de
Justiţie, o acţiune împotriva statelor, atunci când constată că acestea nu şi-au
îndeplinit obligaţiile ce-i revin în temeiul Tratatelor.
Această acţiune reprezintă, potrivit doctrinei32 „instrumentul de control
specific Comisiei, în limita competenţelor sale în raport cu statele membre, fiind
expresia dualismului existent între statele membre şi instituţiile comunitare.”
Prin intermediul acestui mecanism al acţiunilor de constatare a încălcării
dispoziţiilor tratatelor, Comisia supraveghează ca statele membre să nu exercite,
competenţe la care au renunţat, de bunăvoie, în favoarea Comunităţilor.
Posibilitatea introducerii unei recurs33 pentru angajarea răspunderii
statelor, atunci când acestea nu-şi îndeplinesc una sau mai multe obligaţii
asumate, este rezervată, potrivit art. 258 TFUE, Comisiei Europene 34. Astfel, în
cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu şi-a îndeplinit una dintre
obligaţiile care îi revin în temeiul tratatului, emite un aviz motivat cu privire la
acest subiect, după ce a oferit starului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta

30
Monica Elena Oţel, Procedura acţiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor
ce decurg din Tratatul CE şi dreptul comunitar al mediului, în Revista română de Drept Comunitar nr. 2/2006,
p.55.
31
În limba engleză procedura poartă denumire de infringement.
32
Gyula Fabian, Drept instituţional comunitar, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la
Lisabona, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p.359 şi urm.
33
în dreptul Uniunii Europene, noţiunea de „recurs" nu are în vedere calea extraordinară de atac din dreptul
intern, ci este sinonimă noţiunii de „acţiune" introdusă în faţa unei instanţe.
34
Joel Molinier, Jaroslaw Lotarski, Droit du contentiex européen, 2' edition, L.G.D.J., Paris. 2009. p. 146.

20
observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează avizului respectiv
în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie.
Deşi Tratatul (TFUE) vorbeşte despre neîndeplinirea unei obligaţii,
noţiunea nu se găseşte definită în nici unul dintre articolele care reglementează
procedura. În această situaţie, ca şi în alte cazuri, i-a revenit Curţii de Justiţie
misiunea de a o defini. Astfel, din jurisprudenţa Curţii rezultă faptul că
neîndeplinirea unei obligaţii constă în orice încălcare, de către orice autoritate
statală, a regulilor, normelor şi principiilor obligatorii ale dreptului UE.
Curtea a afirmat, chiar, că statele sunt răspunzătoare şi pentru acţiunile,
inacţiunile ori omisiunile organelor statelor independente din punct de vedere
constituţional. Nu are importanţă dacă este vorba despre prevederile tratatelor
constitutive ori modificatoare, despre dreptul derivat acordurile internaţionale
care leagă Comunitatea Europeană/Uniunea Europeană sau despre principiile
generale de drept garantate prin ordinea juridică a UE. Totodată, trebuie precizat
şi faptul că necunoaşterea unei hotărâri a Curţii de Justiţie constituie, de
asemenea, o neîndeplinirea a unei obligaţii, deşi, potrivit Curţii, este o
„neîndeplinire specială”35 , susceptibilă de a fi deferită Curţii.
Comportamentul neconform al statului poate consta într-o acţiune,
inacţiune sau omisiune. De exemplu, neîndeplinirea unei obligaţii poate fi
rezultatul aplicării unei măsuri sau a unei dispoziţii naţionale incompatibile cu
dreptul UE sau menţinerii unei prevederi naţionale contrare celei a UE.
Neîndeplinirea va fi atribuită statului membru, fără a avea în vedere şi
autoritatea statului care se găseşte, de fapt, la originea neîndeplinirii obligaţiei
asumate. Aşa cum vom arăta, un stat poate fi tras la răspundere şi obligat să
despăgubească o persoană privată, ca urmare a încălcărilor dreptului UE comise
de către instanţele naţionale de ultim grad.

3.6.2. Cauzele ce pot declanşa procedura pentru neîndeplinirea

obligaţiilor asumate
Există mai multe situaţii care ar putea determina declanşarea procedurii, şi
anume:
- încălcarea obligaţiei de cooperare loială prevăzută la art. 4 alin. (3) TUE.
Potrivit articolului, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele
membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din
actele instituţiilor Uniunii. Totodată, statele facilitează Uniunii îndeplinirea
misiunii sale şi se abţin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea sco-
purilor tratatului. Altfel spus, toate statele membre au obligaţie de a facilita
îndeplinirea sarcinilor Comisiei, inclusiv aceea de monitorizare a respectării
Tratatului. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se observă că acest tip de
încălcare este invocat frecvent de către Comisie în cazul acţiunilor pentru
35
Ami Barav, Christian Philip, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, PUF, Paris. 1993, p. 639.

21
neîndeplinirea obligaţiilor asumate, atunci când autorităţile statelor membre
refuză sau nu răspund, solicitării sale de a primi anumite informaţii;
- încălcarea unei obligaţii pozitive de a asigura eficienţa dreptului UE.
Această obligaţie rezultă tot din art. 4 alin. (3) TFUE. Curtea consideră că
obligaţia nu este îndeplinită atunci când un stat membru nu îi sancţionează pe
cei care încalcă dreptul Uniunii în aceeaşi manieră ca pe cei ce încalcă dreptul
naţional;
- încălcările generale şi persistente. Din practică, se constată că statul poate
fi tras la răspundere chiar şi atunci când normele juridice ale UE sunt
implementate în mod corespunzător. Situaţia are, însă, în vedere o practică
administrativă naţională contrară dreptului UE, în condiţiile în care aceasta
este considerată ca fiind constantă şi generalizată. În aceste cazuri, Curtea
consideră că neîndeplinirea de către un stat membru obligaţiilor asumate se
poate stabili numai după „dovedirea cu probe suficient de documentate şi
detaliate a practicii administraţiei naţionale şi/sau instanţelor respective, ceea ce
diferă de tipul probelor solicitate, de regulă, când încălcarea se referă la
termenii folosiţi pentru formularea legislaţiei naţionale36.
- acţiunea instanţelor unui stat membru. Adesea, acţiunea instanţelor
naţionale a constituit o încălcare a dreptului UE, în general şi a obligaţiilor
asumate de către un stat membru. în special. Potrivit practicii constante a Curţii
de la Luxemburg, statele sunt răspunzătoare şi pentru acţiunile ori omisiunile
organelor statele independente din punct de vedere constituţional;
- omiterea notificării actelor normative naţionale care transpun actele
juridice ale UE. Una dintre obligaţia statelor membre este şi aceea de a notifica
atât legislaţia de transpunere, cât şi pe cea care asigură implementarea 37 actelor
normative ale Uniunii Europene;
- transpunerea necorespunzătoare a actelor juridice ale UE. O altă
obligaţie a statelor membre este aceea ca legislaţia naţională, care transpune
actele normative ale Uniunii, să fie în deplină concordanţă cu cerinţele UE în
domeniul respectiv;
- neconformarea legislaţiei naţionale la cerinţele normelor juridice
Uniunii Europene (implementarea necorespunzătoare a dreptului UE). Statele
membre sunt obligate să asigure aplicarea întocmai a dispoziţiilor Uniunii de
transpunere. Din analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie rezultă că, adesea,
motivul plângerii Comisiei este implementarea neadecvată a legislaţiei UE, şi
nu transpunerea incompletă sau netranspunerea acesteia. Potrivit Curţii,
libertatea unui stat membru de a decide cu privire la modul de implementare (...)
nu îl exonerează de obligaţia de a transpune dispoziţiile directivei prin dispoziţii
interne având caracter obligatoriu. (...) Simplele practici administrative, care pot
fi modificate, prin natura lor, după bunul plac al administraţiei, nu pot fi

36
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţa şi doctrină, ediţia a IV-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 561.
37
Monica Elena Oţel, op.cit., p. 57.

22
considerate ca reprezentând o executare valabilă a obligaţiei care decurge din
directivă38. Totodată, Curtea a precizat faptul că „transpunerea adecvată prezintă
o importanţă deosebită pentru ca persoanele private să îşi cunoască drepturile,
atunci când cei cărora directiva în cauză le conferă unele drepturi sunt cetăţeni ai
altor state membre39. Precizăm că, în cazul în care în legislaţia naţională
cuprinde prevederi dintre care unele sunt conforme cu dreptului UE. iar alte nu,
Curtea consideră că o astfel de legislaţie este insuficient de clară pentru a putea
fi conformă dreptului UE.

3.6.3. Modalităţile de declanşare a procedurii pentru neîndeplinirea

obligaţiilor asumate
Comisia iniţiază procedura prevăzută la articolul 258 TFUE ca urmare a
plângerii unui resortisant al unui stat membru, fie din proprie iniţiativă.
Neavând, însă, la dispoziţie, un serviciu propriu de investigaţii, Comisia strânge
informaţiile necesare pentru introducerea plângerii din diferite surse, de
exemplu: „prin intermediul presei, din întrebările sau petiţiile adresate
Parlamentului European sau, din ce în ce mai des, prin intermediul surselor
tehnologice moderne, cum ar fi bazele de date care arată atunci când statele
membre nu au notificat implementarea directivei.”40
Astfel, identificăm, ca modalităţi de declanşare a procedurii,:
- sesizarea automată a situaţiilor de omitere a notificării legislaţiei
naţionale de transpunere. Comisia beneficiază de un sistem informatic care
permite această sesizare, determinând, astfel, declanşarea automată a procedurii.
Prin acest sistem, documentaţia de notificare este introdusă de statul membru
direct în baza de date a Comisiei;
-plângerea înaintată Comisiei de către orice persoană fizică sau juridică
având ca obiect orice măsură sau practică a unui stat membru pe care o
consideră incompatibilă cu normele UE. Plângerea poate fi făcută în orice limbă
oficială a Uniunii Europene, este scutită de taxe şi poate avea fie forma unei
scrisori, fie poate fi folosit formularul standard41 elaborat de Comisia Europeană.
Persoana fizică sau persoana juridică care înaintează plângerea nu trebuie să
aibă vreun interes în acţiunea respectivă şi nu trebuie să fie direct vătămată.
Singura condiţie pentru admiterea plângerii este ca aceasta să se refere la
încălcarea unei norme juridice a Uniunii de către un stat membru. Cu toate
acestea. Comisia a subliniat faptul că „procedura nu are ca scop principal pe
acela de a oferi persoanelor o cale de atac, ci reprezintă un mecanism obiectiv
care asigură respectarea de către stat a dreptului comunitar”42.
38
Punctul 12 din hotărârea CJCE, 25 mai 1982, Commission des Communautes européennes c. Royaume des
Pays-Bas, cauza 96/81.
39
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, op. cit., p.
559.
40
Ibidem, p. 539.
41
Formularul standard a fost pus la dispoziţia celor interesaţi încă din anul 1999.
42
Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, op. cit., p.
559.

23
 - propriile investigaţii ale Comisiei:
a) Rapoartele întocmite de statele membre: toate statele membre au
obligaţia de a întocmi anual rapoarte cu privire la situaţia respectării normelor
UE;
b) întrebările parlamentare: Parlamentul European îi poate adresa
Comisiei, în exercitarea atribuţiilor de control, întrebări care au ca obiect
activitatea desfăşurată. În urma acestor întrebări. Comisia se poate autosesiza şi
poate declanşa procedura;
c) Petiţiile: în cadrul Parlamentului European funcţionează un comitet
pentru petiţii care are rolul de a primi asemenea sesizări de la cetăţenii europeni.
Unele din aceste petiţii sunt transmise Comisiei pentru soluţionare, iar din
analiza acestora Comisia poate ajunge la concluzia că un stat membru nu a
respectat obligaţiile ce decurg din normele Uniunii.

3.6.4. Procedura constatării neîndeplinirii de către state a obligaţiilor

asumate
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii cu privire la
etapele/fazele procedurii. Astfel, potrivit lui Paul Craig şi Gráinne de Búrca43
procedura în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor ce revin statelor membre în
temeiul Tratatului CE poate fi divizată în patru etape distincte:
1. negocierea din etapa precontencioasă, iniţială;
2. notificarea oficială cu privire la respectiva încălcare pretinsă, pe calea
unei scrisori din partea Comisiei;
3. emiterea unui aviz motivat din partea Comisiei statului în cauză şi
4. etapa finală - sesizarea Curţii de Justiţie de către Comisie.
În opinia doctrinarilor români44, procedura are în vedere două mari etape,
distincte, care la rândul lor, cuprind mai multe acţiuni, şi anume: o etapă
administrativă, precontencioasă şi o etapă jurisdicţională. contencioasă.

3.6.4.1. Etapa administrativă, precontencioasă

Obiectivul acestei etape constă în aceea de a permite statului membru vizat
să-şi justifice poziţia sau, după caz, să se conformeze cerinţelor Tratatului. Etapa
administrativă oferă posibilitatea rezolvării, pe cale amiabilă, a neînţelegerilor
care au condus Comisia la concluzia potrivit căreia statul în cauză nu s-a
conformat dreptului UE.
Etapa administrativă constă în schimbarea reciprocă a punctelor de vedere
între viitorul reclamant (Comisia) şi viitorul pârât (statul membru), mai exact. În
cadrul acestei etape, sunt stabilite unele termene pentru rezolvarea situaţiei
neconforme cu dreptul UE şi, de asemenea, prezintă importanţă faptul că, în
cadrul procedurii administrative, are loc şi delimitarea obiectului viitoarei
acţiuni aduse în faţa Curţii de Justiţie45.
43
Ibidem, p. 542.
44
R.M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Editura Universul juridic, 2011, p. 205.
45
Gyula Fabian, op.cit., p.362.

24
 În ceea ce priveşte scopul procedurii, însăşi Curtea de Justiţie a statuat, în
mod repetat, că acesta este acela „de a da posibilitatea statului membru, pe de o
parte de a-şi remedia, corecta sau îndrepta poziţia faţă de problema prezentată în
faţa Curţii şi, pe de altă parte, de a-şi prezenta apărarea împotriva plângerilor
Comisiei”46.
În majoritatea cazurilor, procedura este declanşată de către Comisia
Europeană. În această situaţie, Comisia transmite statului membru, susceptibil
de a fi încălcat dreptul comunitar, o scrisoare informală. Prin această scrisoare.
Directoratul General, cu atribuţii într-un anumit domeniu, solicită statului în
cauză detalii cu privire la presupusa încălcare a legislaţiei UE. Rolul acestei
scrisori este acela de a culege informaţii şi de a elimina eventualele neînţelegeri
din partea Comisiei. În practică, acestea sunt denumite .scrisori pre-258".
Această posibilitate nu este prevăzută în TFUE, dar, în practică, s-a demonstrat
că, în numeroase cazuri, presupusa încălcare a legislaţiei UE se datora unor
deficienţe în traducerea actelor naţionale sau a unei interpretări greşite a
acestora.47
Dacă, în urma răspunsului primit din partea statului, Comisia consideră că
statul este susceptibil, în continuare, de încălcarea dreptului Uniunii, îi transmite
„o scrisoare formală” prin care solicită statului membru, să îşi prezinte punctul
de vedere cu privire la comportamentul său faţă de situaţia care, în opinia
Comisiei, se materializează în încălcarea dreptului UE.
Scrisoarea prevede:
- în ce constă încălcarea dreptului UE;
- un rezumat al obiecţiilor Comisiei Europene;
- termenul în care statul are posibilitatea să îşi prezinte observaţiile
( o garanţie esenţială, în absenţa căreia procedura în constatarea neîndeplinirii de
către statele membre a obligaţiilor asumate ar fi nelegală)48.
Deoarece Tratatul nu prevede un termen în care statul trebuie să prezinte
observaţiile, Comisia îi acordă un termen rezonabil, în general de 2 luni, însă
durata poate varia in funcţie de complexitatea dosarului, de urgenţă, de faptul
dacă statul a fost, deja, informat înainte de deschiderea procedurii49. Termenul
stabilit de Comisie poate fi prelungit numai de către aceasta. Curtea de Justiţie
neavând competenţa de a acorda prorogarea termenului
Suntem de acord cu autorii50 din literatura de specialitate care susţin faptul
că statul membru nu poate invoca în favoarea sa prevederi, practici sau
circumstanţe existente în dreptul intern în vederea justificării neconformării cu
46
Idem.
47
Monica Elena Oţel, op.cit., p. 60.
48
Punctul 1 din Sumarul hotărârii CJCE, 28 martie 1985, Commission des Comunautes Europeens c.
Republique Italienne, C-274-83 „ Din finalitatea art. 169 TCEE rezultă că etapa precontencioasă a procedurii
pentru neîndeplinirea obligaţiilor trebuie să conţină (…) posibilitatea statului de a-şi prezenta observaţiile (…) –
o garanţie esenţială cerută de Tratat, iar respectarea acestei garanţii este o condiţie esenţială a legalităţii acestei
proceduri.”
49
Monica Elena Oţel, op.cit., p. 60.
50
Monica Elena Oţel, op. cit., p. 61.

25
obligaţiile impuse de dreptul UE, chiar dacă acestea sunt de natură
constituţională.
În acest sens, amintim hotărârea CJCE pronunţată în cauza Comisia
c/Belgia51. În speţă, Comisia Europeană a introdus, la 15 septembrie 2003, în
temeiul art. 226 TCE, o acţiune pentru constatarea faptului că Belgia se face
vinovată de nerespectarea dreptului comunitar, deoarece nu luase toate „măsurile
legislative, regulamentare şi administrative” necesare pentru a se conforma
Directivei 1999/74. Directiva prevedea, la art. 13 alin. (1) teza întâi, că toate
statele membre „pun în aplicare actele cu putere de lege şi actele administrative,
inclusiv eventualele penalităţi, necesare pentru a se conforma prezentei directive
până la data de 1 ianuarie 2002. Statele membre informează de îndată Comisia
cu privire la aceasta”. Deoarece nu a fost informată de către Belgia cu privire la
dispoziţiile interne adoptate pentru transpunerea directivei, Comisia a declanşat
procedura prevăzută la art. 226 TCE. Guvernul belgian a recunoscut că nu a luat
măsurile necesare pentru a transpune în legislaţia naţională directiva UE şi s-a
angajat că va face toate eforturile pentru adoptarea acestora cât mai repede.
Guvernul a explicat Comisiei că întârzierea în transpunere se datora, pe de o
parte, faptului că era necesar să obţină aprobarea prealabilă a tuturor guvernelor
regionale şi, pe de altă parte, faptul că un consens nu a fost realizat cu privire la
modalitatea de preluare a dispoziţiilor directivei, în sensul că unele guverne
regionale doreau o transpunere literală a standardelor de protecţie prevăzute în
directivă, în timp ce alte organisme naţionale, având interese în domeniu, au
susţinut adoptarea unor standarde mai stricte. Cu privire la acest aspect, la nivel
comunitar există o jurisprudenţă constată, prin care s-a stabilit că existenţa unei
culpe a statului cu privire la netranspunerea unei directive trebuie să fie
apreciată în funcţie de situaţia din statul membru respectiv. În speţă, însă,
Comisia a apreciat că Belgia nu a luat nicio măsură pentru a transpune directiva
în dreptul intern, deşi, în avizul motivat pe care i l-a transmis, a fost fixat un
termen în care guvernul trebuia să se conformeze dreptului UE. În hotărâre,
Curtea reaminteşte faptul că există, de asemenea, o jurisprudenţă constantă, în
sensul că un stat membru nu poate invoca dispoziţii, practici sau situaţii din
dreptul său intern pentru a justifica netranspunerea, în termenul stabilit, a unei
directive.
Mai departe, dacă după schimbul de opinii între Comisie şi statul membru,
sau în situaţia în care Comisia nu primeşte nici un răspuns din partea statului,
Comisia are, în continuare, convingerea că este vorba despre o încălcare a
dreptului UE, emite un aviz motivat. Avizul nu leagă statul membru în cauză,
efectul său juridic fiind numai în raport cu o eventuală sesizare a Curţii de
Justiţie. Avizul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să conţină numai acele obiecţii ale Comisiei prezentate în scrisoarea
formală;

51
Hotărârea CJCE, 8 iulie 2004, C-389/03.

26
 2. să fie motivat, adică să conţină o expunere coerentă şi detaliată a
motivelor care au determinat Comisia să consideră că statul în cauză nu şi-a
îndeplinit o obligaţie asumată prin Tratat;
3. să menţioneze un termen rezonabil în care statul membru să se
conformeze dreptului UE.
Statul membru nu este obligat să răspundă scrisorii de notificare
transmisă de către Comisie, lipsa unui atare răspuns neatrăgând consecinţe
negative, însă, în cazul în care statul răspunde Comisiei Europene, răspunsul
trebuie să conţină măsurile întreprinse pentru a se conforma cu dreptului UE.
Măsurile pot fi de natură administrativă sau legislativă, ori ambele. Termenul de
realizare a măsurilor şi de răspuns la cerinţele Comisiei este de 2 luni, dar poate
fi prelungit la cererea statului membru interesat cu o perioadă de maxim 3 luni,
dacă măsurile necesare pentru conformare cu opinia motivată trebuie să fie
adoptate printr-o procedură legislativă52.
Dacă statul nu se conformează avizului transmis de către Comisie, în
termenul prevăzut, aceasta (Comisia) poate sesiza Curtea de Justiţie. Sesizarea
reprezintă, începerea etapei contencioase.

3.6.4.2. Etapa contencioasă

Acţiunea pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate trebuie
introdusă, cel mai târziu, în termen de o lună de la data la care Comisia a decis
să înainteze cazul Curţii de Justiţie53.
În ceea ce priveşte conţinutul cererii, trebuie făcute unele precizări. Având
în vedere faptul că avizul motivat funcţionează ca o „protecţie procedurală in
beneficiul statului membru” suspicionat că încalcă dreptul UE, Comisia nu poate
modifica conţinutul de fond al pretenţiilor sale atunci când sesizează Curtea.
Mai mult, „Comisia nu poate schimba conţinutul de fond al susţinerilor sale nici
atunci când se ajunge la audierea cauzei de către Curtea de Justiţie, chiar dacă
ambele părţi doresc examinarea de către Curte a altor aspecte referitoare la
conduita statului, care au avut loc după data emiterii avizului”. 54 Prin urmare, în
cazul în care comisia doreşte să introducă o nouă obiecţie – care nu se regăseşte
în avizul motivat – aceasta nu îşi poate modifica plângerea, ci trebuie să reia
întreaga procedură reglementată de art. 258 din TFUE. Singurul caz admis de
către Curte cu privire la modificarea pretenţiilor formulate de către Comisie, se
referă la situaţia în care acestea sunt mai puţine decât în avizul motivat ( altfel
spus Comisia poate să renunţe la unele dintre pretenţii).
În termen de o lună după decizia pronunţată de Curte, Comisia trimite
statului membru o scrisoare, prin care îi reaminteşte obligaţia de a lua măsurile

52
Idem.
53
Ibidem, p. 62.
54
Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, op. cit., p.
551.

27
necesare pentru a asigura respectarea legislaţiei Uniunii Europene încălcate şi de
a-i raporta, în termen de trei luni, măsurile luate sau care urmează să fie luate.55
Potrivit art. 260 alin. (2) par. 3) TFUE. nerespectarea de către statul
membru a hotărârii Curţii constituie o nouă încălcare a prevederilor Tratatelor
care poate fi sancţionată, din nou, cu o acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor,
Curtea putând obliga statul membru la plata unei sume forfetare sau a unor sume
având caracter cominatoriu până la îndeplinirea obligaţiilor precizate în prima
hotărâre.
La stabilirea sumei forfetare, Curtea va ţine cont de următoarele: gradul
de periculozitate al încălcării; durata încălcării; posibilitatea statului membru de
a plăti despăgubirile solicitate; efectul încălcării asupra interesului public sau
privat şi urgenţa problemei.

3.6.4.3. Efectele hotărârii.

Hotărârea Curţii de Justiţie în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
asumate de statele membre este pur declaratorie. Aceasta stabileşte numai
existenţa încălcării, iar în sarcina autorităţilor naţionale revin măsurile care
trebuie luate în vederea executării hotărârii.
Curtea nu are competenţa de a suspenda şi anula acţiunile statului atacate
prin acţiunea în constatarea încălcării dreptului UE şi nici de a stabili măsurile
concrete la care să fie obligat statul pârât.
Hotărârea Curţii obligă statul în cauză să-şi modifice legislaţia, adaptând-
o în mod corespunzător măsurilor dispuse şi fără întârzieri56.

3.7. Aspecte jurisprudenţiale privind reglementarea răspunderii

Statului pentru prejudiciile cauzate particularilor, prin încălcarea dreptului
Uniunii.
Ca şi în alte cazuri, Curtea de Justiţie a fost cea care, în timp, a definit un
drept de reparaţie, drept care îşi are fundamentul în dreptul UE şi în condiţiile
necesare pentru a angaja, în profitul victimelor, dreptul la reparaţie. Astfel,
Curtea a completat această protecţie a drepturilor justiţiabililor prin consacrarea
principiului răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii. Acest
principiu se aplică în cazul absenţei transpunerii sau a transpunerii incorecte a
unei norme a UE, dar şi în cazul încălcării unei norme de drept al UE având
efect direct sau nu.
În continuare, vom evidenţia, principalele momente în consacrarea, pe
cale jurisprudenţială, a principiului răspunderii statelor pentru prejudicii cauzate
particularilor, prin încălcarea dreptului Uniunii Europene.

Hotărârea Francovich57

55
Monica Elena Oţel, op.cit., p.64.
56
Gyula Fabian, op.cit., p.369.
57
Hotărârea CJCE, 19 noiembrie 1991, Francovich şi Bonifaci c. Italie, C-6/90.

28
 Curtea de Justiţie a consacrat, pentru prima dată, principiul răspunderii
statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii europene, în anul 1991, în
hotărârea Francovich.
(Situaţia de fapt: Prin Ordonanţele din 9 iulie si 30 decembrie 1989, primite la Curte la
8, respectiv la 15 ianuarie 1990, Pretura di Vicenza (în cauza C-6/90) şi Pretura di Bassano
del Grappa (în cauza C-9/90) au adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, întrebări
preliminare privind interpretarea articolului 189 alineatul (3) din Tratatul CEE, precum si a
Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislaţiilor
statelor membre referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvabilităţii
angajatorului (JO L 283, p. 23).
Aceste întrebări au fost adresate în cadrul litigiilor care îi opun pe Andrea Francovich
si pe Danila Bonifaci şi alţii Republicii Italiene.
Directiva 80/987 urmăreşte sa asigure lucrătorilor salariaţi un nivel minim de protecţie
comunitară în cazul insolvabilităţii angajatorului, fără a aduce atingere dispoziţiilor mai
favorabile existente în statele membre. În acest sens, directiva prevede, în special, garanţii
specifice pentru plata creanţelor salariale neachitate. În temeiul articolului 11, statele membre
erau obligate sa pună în aplicare actele cu putere de lege si actele administrative necesare
aducerii la îndeplinire a prezentei directive într-un termen care a expirat la 23 octombrie 1983.
Întrucât Republica Italiana nu a respectat aceasta obligaţie, Curtea a constatat aceasta
încălcare prin Hotărârea sa din 2 februarie 1989, Comisia contra Italiei (C-22/87).
Dl Francovich, parte în acţiunea principala în cauza C-6/90, a lucrat pentru
întreprinderea CDN Elettronica SnC la Vicenza si, în aceasta calitate, nu a primit decât
avansuri ocazionale din salariul sau. În consecinţa, a introdus o acţiune la Pretura di Vicenza,
care a condamnat întreprinderea pârâta la plata unei sume de aproximativ 6 milioane ITL. În
cursul fazei executorii, executorul judecătoresc al Tribunale di Vicenza a trebuit sa
întocmească un proces-verbal de sechestru negativ. Dl Francovich a invocat atunci dreptul de
a obţine de la statul italian garanţiile prevăzute de Directiva 80/987 sau, în caz contrar, daune-
interese.
În cauza C-9/90, dna Danila Bonifaci si alte treizeci si trei de salariate au introdus o
acţiune la Pretura di Bassano del Grappa, arătând ca au lucrat ca salariate la întreprinderea
Gaia Confezioni Srl, declarata în faliment la 5 aprilie 1985. În momentul încetării raporturilor
de munca, reclamantelor li se datora o suma de peste 253 milioane ITL, care fusese trecuta în
pasivul întreprinderii declarate în faliment. La peste cinci ani de la faliment, reclamantelor nu
le-a fost plătita nicio suma, iar judecătorul sindic le-a adus la cunoştinţa ca o repartizare a
sumei, chiar si parţială, în favoarea lor este absolut improbabilă. În consecinţă, având în
vedere obligaţia care îi revenea Republicii Italiene de a aplica Directiva 80/987 de la 23
octombrie 1983, reclamantele au acţionat în justiţie Republica Italiană, solicitând ca aceasta
sa fie condamnata la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de restante salariale, cel puţin
pentru ultimele trei luni sau, în caz contrar, să li se plătească daune-interese.
În acest context, instanţele naţionale au adresat Curţii următoarele întrebări preliminare,
identice în ambele cauze: „(1) În temeiul dreptului comunitar în vigoare, persoana de drept
privat vătămată de neîndeplinirea de către un stat membru a obligaţiei de punere în aplicare a
Directivei 80/987 – neîndeplinire a obligaţiei constatată prin hotărâre a Curţii de Justiţie –
poate sa solicite îndeplinirea de către statul respectiv a dispoziţiilor directivei, care sunt
suficient de precise si necondiţionale, invocând în mod direct, împotriva statului membru în
culpă, reglementarea comunitara, pentru a obţine garanţiile pe care statul respectiv ar trebui sa
le asigure si, în orice caz, poate să ceara repararea prejudiciului suferit în ceea ce priveşte
dispoziţiile cărora nu li se aplica aceasta prerogativa? Cea de a doua întrebare Dispoziţiile
coroborate ale articolelor 3 si 4 din Directiva 80/987 a Consiliului trebuie sa fie interpretate în
sensul ca, în cazul în care statul nu a recurs la posibilitatea de a stabili limitele prevăzute la

29
articolul 4, acesta este obligat sa plătească drepturile salariaţilor în conformitate cu articolul
3? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea nr. 2, Curţii i se solicita sa stabilească garanţia
minima pe care trebuie sa o asigure statul, în temeiul Directivei 80/987, lucrătorului
îndreptăţit, astfel încât partea din salariu datorata acestuia sa poată fi considerata ca executare
a directivei în cauza.”)
Referitor la prima întrebare. Curtea a stabilit că directiva în cauză nu are
un efect direct, astfel încât persoanele lezate în dreptul lor nu puteau invoca
prevederile directivei58 împotriva statului, în faţa instanţei naţionale competente.
Interesant pentru studiul nostru considerăm că este punctul de vedere al
instanţei de la Luxemburg, punct de vedere exprimat cu privire la cea de-a doua
întrebare adresată de instanţa din Italia, şi anume existenţa şi întinderea
răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiilor izvorâte din dreptul UE. În hotărârea sa, Curtea a făcut referire la
următoarele aspecte: principiul responsabilităţii extra-contractuale a unui stat;
condiţiile în care poate fi angajată responsabilitatea statului; principiul obligaţiei
de reparare şi limitele angajării răspunderii statului.
Consacrarea principiului răspunderii extracontractuale a statelor
membre.
La o analiză atentă a hotărârii Curţii, observăm că instanţa de la
Luxemburg porneşte, în motivarea realizată, în primul rând, de la evidenţierea
principiilor majore elaborate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea reiterează
faptul că Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană creează o ordine
juridică proprie, integrată sistemelor juridice ale statelor membre, care se
impune nu numai acestora, ci şi resortisanţilor statelor membre59. În continuare,
Curtea reaminteşte faptul că jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a aplica
dreptul UE, de a-i asigura efectul deplin al normelor UE şi de a proteja
drepturile pe care acesta le conferă particularilor, pentru ca, imediat, să
menţioneze că eficacitatea normelor Uniunii, precum şi protecţia drepturilor ar fi
puse în pericol dacă nu s-ar recunoaşte persoanelor fizice posibilitatea de a
58
în motivarea sa, Curtea a reamintit faptul că dispoziţiile unei directive pot avea efect direct, numai în măsura în
care acestea sunt necondiţionate şi suficient de precise. În cazul de faţă, examinarea îndeplinirii acestor criterii s-
a făcut prin determinarea beneficiarilor garanţiei, conţinutul garanţiei şi identitatea debitorului garanţiei. În ceea
ce priveşte beneficiarii şi conţinutul garanţiei, Curtea a considerat că acestea sunt suficient de precise şi
necondiţionate, însă, cu privire la identitatea debitorului, condiţiile nu sunt realizate, atâta timp cât statele
membre pot finanţa fondurile publice de garanţie cu mijloace exclusiv publice, dar, totodată, pot face apel la
contribuţia angajatorilor. Ca urmare, Curtea a precizat: chiar dacă dispoziţiile directivei sunt suficient de precise
şi necondiţionate în ceea ce priveşte determinarea beneficiarilor garanţiei, conţinutul garanţiei nu prezintă
elemente suficiente pentru ea particularii să se poată prevala de dispoziţiile unei directive în faţa jurisdicţiilor
naţionale. În acest sens, pe de o parte, aceste dispoziţii nu precizează identitatea debitorului garanţiei şi, pe de
altă parte, statul nu ar putea fi considerat debitor pentru singurul motiv că nu a luat măsurile necesare de
transpunerea directivei în termenul prevăzut.
59
Pct. 31 din Hotărâre „Este necesar sa amintim, în primul rând, ca Tratatul CEE a creat o ordine juridică
proprie, integrata în sistemele juridice ale statelor membre si care se impune instanţelor naţionale ale acestora,
ale căror subiecte sunt nu numai statele membre, ci si resortisanţii acestora si ca, astfel cum a creat obligaţii în
sarcina persoanelor de drept privat, dreptul comunitar urmăreşte şi să creeze drepturi care intra în patrimoniul
juridic al acestora; drepturile respective se nasc nu numai atunci când sunt acordate în mod explicit de tratat, ci si
în temeiul obligaţiilor pe care tratatul le impune într-un mod bine definit atât persoanelor de drept privat, cât si
statelor membre si instituţiilor comunitare (a se vedea Hotărârile din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos, 26/62
Cul., p. 3 si din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, Cul., p. 1141).

30
obţine o reparaţie, în cazul în care le-au fost încălcate drepturile rezultate din
legislaţia UE, încălcare imputabilă statului. Mai mult, Curtea prevede că
principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor, ca
urmare a încălcării prevederilor dreptului comunitar, este inerent Tratatului, iar
obligaţia statelor membre de a repara aceste prejudicii îşi găseşte fundamentul şi
în art. 560 din Tratat61.
La punctul 37 din hotărâre, se menţionează, în mod clar, faptul că dreptul
comunitar impune principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să
repare daunele cauzate particularilor prin încălcarea dreptului comunitar care le
sunt imputabile.
Prin urmare, analizând răspunsul formulat de către instanţa Uniunii,
putem afirma că temeiul răspunderii statului, în această situaţie, se găseşte atât
în dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, cât şi în
jurisprudenţa anterioară a Curţii, jurisprudenţa ce are ca obiect raportul dintre
dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre, în general şi aplicarea directă
(împreună cu efectul direct) şi prioritară a dreptului UE în raport cu dreptul
intern.
În acest fel, a fost consacrat principiul răspunderii statului, principiu
specific dreptului Uniunii Europene62.

În ce condiţii poate fi angajată responsabilitatea statului?

Punctul b) al hotărârii are în vedere identificarea condiţiilor în care poate
fi angajată răspunderea statelor. Potrivit Curţii, în timp ce răspunderea statului
pentru repararea pagubelor provocate particularilor prin încălcarea dreptului UE,
care îi sunt imputabile, are ca temei juridic însuşi dreptul Uniunii, condiţiile în
care un drept la reparaţie ia naştere depind de natura încălcării dreptului UE care
este la originea prejudiciului cauzat63. În speţă, atunci când un stat membru îşi
ignoră obligaţia care îi revine, în virtutea Tratatului, de a lua toate măsurile
necesare pentru a atinge rezultatul prevăzut de o normă a UE, deplina eficacitate
a respectivei norme impune un drept de reparaţie, dacă sunt reunite trei
condiţii64, şi anume:
- directiva să creeze drepturi în patrimoniul particularilor;
- conţinutul acestor drepturi să rezulte din dispoziţiile directivei:
- să existe un raport de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care revine
statului şi prejudiciul produs persoanei lezate.
Curtea consideră că aceste trei condiţii sunt suficiente pentru a da naştere,
în beneficiul particularilor, unui drept de a obţine reparaţii, drept care îşi găseşte
temeiul direct în dreptul comunitar'.
60
Actualul art. 4 din TFUE.
61
Pct. 36 din Hotărâre.
62
Pentru detalii: Roxana Munteanu, Rolul jurisdicţiilor naţionale în aplicarea principiului răspunderii statului
pentru daunele cauzate particularilor prin încălcarea dreptului comunitar, în Dreptul comunitar şi dreptul
intern. Aspecte privind legislaţia şi practica judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 63.
63
Pct. 38 din Hotărâre.
64
Art. 40 din Hotărâre.

31
 Din economia hotărârii, se desprind, însă, în mod firesc, numai condiţiile
în care este angajată răspunderea statului faţă de particulari pentru
neimplementarea sau implementarea incorectă a unei directive. În acest fel,
hotărârea Curţii în cauza Francovich nu oferă răspunsuri, însă, la întrebări,
precum: răspunderea statului poate interveni şi în alte cazuri decât cele în care
acesta îşi încalcă obligaţiile referitoare la transpunerea directivelor? Statul
răspunde numai în cazul în care încalcă o normă a Uniunii ce are efect direct,
sau răspunderea sa poate interveni şi în cazul altor norme ale UE? În condiţiile
în care sunt întrunite condiţiile cerute, răspunderea statului intervine de drept
(fără verificarea altor elemente, precum: vinovăţia, eventuale cauze de înlăturare
a răspunderii)?
La o parte din aceste întrebări. Curtea de Justiţie de la Luxemburg
răspuns, în timp dezvoltându-se jurisprudenţă importantă.

Hotărârea în cauza Brasserie du pecheur65

(Prin Ordonanţele din 28 ianuarie 1993 şi din 18 noiembrie 1992, primite de Curte la
17 februarie 1993 şi, respectiv, la 18 februarie 1993, Bundesgerichtshof (în cauza C-46/93) şi
High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court (în cauza C-48/93) au
adresat Curții, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, întrebări preliminare referitoare la
condiţiile în care poate fi angajată răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate
particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile.
După cum reiese din declaraţiile făcute în faţa instanţei de trimitere, Brasserie du pêcheur,
societate franceză cu sediul în Schiltigheim (Alsacia), a fost obligată, la sfârşitul anului 1981,
să îşi întrerupă exporturile de bere în Germania, întrucât autorităţile germane competente au
considerat că berea produsă de această societate nu îndeplinea condiţiile de puritate stabilite
prin articolele 9 şi 10 din Legea impozitării berii din 14 martie 1952 (Biersteuergesetz, BGBl.
I, p. 149), în versiunea din 14 decembrie 1976 a acesteia (BGBl. I, p. 3341, denumită în
continuare „BStG”). Întrucât a considerat că aceste dispoziţii erau contrare prevederilor
articolului 30 din Tratatul CEE, Comisia a iniţiat o procedură în neîndeplinirea obligaţiilor
împotriva Republicii Federale Germania care viza atât interzicerea comercializării sub
denumirea „Bier” (bere) a berii fabricate în mod legal în alte state membre potrivit unor
metode diferite, cât şi interzicerea importului de bere care conţine aditivi. Prin Hotărârea din
12 martie 1987, Comisia/Germania (C-178/84, Rec., p. 1227), Curtea s-a pronunţat în sensul
că interdicţia de comercializare a berii importate din alte state membre care nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de dispoziţiile în cauză din legislaţia germană este incompatibilă cu
articolul 30 din tratat. În consecinţă, Brasserie du pêcheur a formulat o acţiune împotriva
Republicii Federale Germania pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei
restricţii a importurilor impuse între anii 1981 şi 1987 şi a solicitat plata unor daune interese
în cuantum de 1 800 000 DEM, corespunzătoare unei părţi din prejudiciul real. În această
privinţă, Bundesgerichtshof invocă articolul 839 din Codul civil german (Bürgerliches
Gesetzbuch, denumit în continuare „BGB”) şi articolul 34 din Legea fundamentală
(Grundgesetz, denumită în continuare „GG”). În conformitate cu articolul 839 alineatul 1
prima teză din BGB, „orice funcţionar care, cu intenţie sau din culpă, nu îşi îndeplineşte
obligaţiile impuse de sarcinile sale faţă de un terţ este obligat să îl despăgubească pe terţ
pentru dauna astfel rezultată”. Articolul 34 din GG prevede, la rândul său, că „[î]n cazul în
care o persoană, în exercitarea unei funcţii publice care îi este încredinţată, nu îşi îndeplineşte
65
Hotărârea CJCE, 5 martie 1996, C-46/93.

32
obligaţiile impuse de sarcinile sale faţă de un terţ, răspunderea pentru această faptă aparţine,
în principiu, statului sau colectivităţii în serviciul căreia se află persoana respectivă”. Din
coroborarea acestor dispoziţii rezultă că răspunderea statului este supusă condiţiei ca terţul să
poată fi considerat vizat de obligaţia încălcată, ceea ce ar presupune ca statul să nu fie
răspunzător decât pentru încălcarea obligaţiilor care au ca destinatar un terţ. Or, astfel cum
subliniază Bundesgerichtshof, prin BSG legiuitorul naţional nu îşi asumă decât sarcini care
privesc colectivitatea, fără a viza în mod special vreo persoană sau vreo categorie de persoane
care să poată fi considerate „terţi” în sensul dispoziţiilor menţionate mai sus.
În acest context, Bundesgerichtshof a adresat Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Principiul de drept comunitar potrivit căruia statele membre au obligaţia de a repara
prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului comunitar care le sunt imputabile
se aplică şi în cazul în care încălcarea rezultă din împrejurarea că o lege adoptată de
Parlament nu a fost adaptată la normele de drept comunitar, al căror rang este superior (în
speţă: neadaptarea articolelor 9 şi 10 din Biersteuergesetz la articolul 30 din Tratatul CEE)? 2)
Ordinea juridică naţională poate stabili că un eventual drept la despăgubire poate fi supus
aceloraşi restricţii precum cele aplicabile în cazul încălcării printr-o lege internă a unor
dispoziţii naţionale de rang superior, de exemplu, în cazul în care o simplă lege federală
germană încalcă dispoziţiile Grundgesetz a Republicii Federale Germania? 3) Ordinea
juridică naţională poate să condiţioneze dreptul la despăgubire de existenţa unei vinovăţii
(intenţie sau culpă) din partea organelor de stat responsabile de această neadaptare?)
Prin urmare, în speţă, având în vedere faptul că instanţa de la Luxemburg
stabilise, deja, faptul că statul membru răspunde pentru încălcarea dreptului
Uniunii, Brasserie a solicitat instanţelor germane acoperirea prejudiciului
suferit, adică pierderile de profit cauzate de dispoziţiile restrictive din legislaţia
germană. Instanţa naţională, Bundesgerichtshof, a statuat că, în conformitate cu
legea germană a răspunderii guvernamentale, statul nu trebuie să răspundă din
cauza inacţiunii puterii legislative din stat, mai ales că acestea nu conţineau
prevederi care să se refere la protecţia drepturilor unui terţ. În această situaţie,
estimând că dreptul german nu furnizează nici un temei care să permită o
reparare a prejudiciului cauzat reclamantei, instanţa germană a adresat Curţii de
la Luxemburg o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, pentru a
stabili dacă principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate
particularilor, prin încălcarea dreptului UE, care-i sunt imputabile, aşa cum
rezultă din hotărârea Francovieh, se aplică şi în litigiul dedus acestei instanţe.
Mai precis, Curţii i s-a solicitat să răspundă la următoarele întrebări:
- principiul de drept al UE, potrivit căruia statele membre sunt ţinute să
repare prejudiciile cauzate particularilor, ca urmare a încălcării dreptului
Uniunii, care le sunt imputabile, se aplică şi atunci când încălcarea rezultă din
faptul că o lege parlamentară nu a fost armonizată cu normele UE, al căror rang
este superior?
- ordinea juridică naţională poate supune dreptul la despăgubire aceloraşi
restricţii ca şi cele aplicabile în cazul încălcării dispoziţiilor naţionale de rang
superior de către o anumită lege, de exemplu, în cazul încălcării Legii
fundamentale a Republicii Federale Germania de către o simplă lege federală
germană?

33
 - sistemul juridic intern poate să condiţioneze dreptul la despăgubire de
existenţa unei greşeli (intenţionate sau din neglijenţă) imputabile autorităţilor de
stat răspunzătoare de această neadaptare?
- în cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi dacă răspunsul
la a doua întrebare este negativ:
a) obligaţia de despăgubire, conform dreptului naţional, se poate
limita la repararea prejudiciilor cauzate anumitor bunuri individuale protejate
printr-o dispoziţie legală, de exemplu cele cauzate proprietăţii, sau este necesar
să se compenseze în mod global totalitatea prejudiciilor cauzate patrimoniului,
inclusiv profitul nerealizat?
b) obligaţia de despăgubire se întinde asupra reparării prejudiciilor care
erau, deja, cauzate înainte ca instanţa de la Luxembourg să constate, prin
hotărârea din 12 martie 1987 (178/84) că articolul 10 din Biersteuergesetz
încalcă dispoziţiile comunitare de rang superior?
Cu alte cuvinte, Curtea trebuia să stabilească dacă statul are vreo
obligaţie de reparaţie şi, în acest caz, în ce condiţii şi pentru ce categorii de
prejudiciu, faţă de persoanele particulare cărora le-au fost cauzate prejudicii din
cauza aplicării legilor naţionale contrare dreptului UE.
În primul rând, Curtea trebuia să definească obligaţia de reparaţie a
prejudiciilor cauzate prin aplicarea unei legi naţionale contrară normelor
Uniunii, având în vedere faptul că, în hotărârea Francovich, Curtea precizase că
netranspunerea unei directive, în anumite condiţii, atrage răspunderea statului.
În al doilea rând, era necesar să se stabilească dacă, sub rezerva limitelor
identificate de jurisprudenţa Curţii, condiţiile răspunderii sunt condiţiile proprii
fiecărei ordini juridici interne sau dacă dreptul UE impune cel puţin condiţiile
de fond suficiente pentru ca statul membru în culpă să fie obligat să repare
prejudiciile cauzate. De asemenea, din punctul de vedere al legăturii de
cauzalitate, era necesar să se aprecieze dacă. prin natura sa, dispoziţia Uniunii
încălcată permite persoanei particulare să îşi apere direct drepturile, pentru a
elimina nelegalitatea deja constatată cu privire la fond.
În sfârşit, era necesar să se aducă în discuţie condiţiile procedurale care
reglementează dreptul la reparaţie, precum şi criteriile de evaluare ale întinderii
prejudiciului.
Ce a adus nou hotărârea Brasserie du pecheur? În primul rând, prin
această hotărârea Curtea clarifică principiul răspunderii statelor membre pentru
prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului UE şi, pe de altă
parte, se constată o extindere a sferei de aplicare a principiului menţionat. Astfel,
referitor la clarificarea principiului, observăm că hotărârea conţine o enumerare
a condiţiilor generale necesare pentru angajarea răspunderii statutului în culpă,
şi anume:
- norma de drept încălcată trebuie să acorde particularilor drepturi subiective;
- încălcarea trebuie să fie suficient de serioasă:

34
 - trebuie să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei şi
prejudiciul suferit.
În plus, pe lângă această enumerare, regăsim şi o clarificare a acestor
condiţii, precum şi instrumentele necesare pentru aplicarea lor în mod
corespunzător. Dacă în ceea ce priveşte prima şi a treia condiţie lucrurile sunt
clare, fără a ridica probleme cu privire la aplicarea lor, în cazul celei de a doua
aplicarea (verificarea) acesteia a întâmpinat unele dificultăţi. De ce? Deoarece,
considerăm că este destul de greu să se ofere un răspuns obiectiv cu privire la
următoarele două întrebări: „ce înseamnă încălcare suficient de serioasă"? şi care
este limita de unde încălcarea devine suficient de serioasă? Şi de această dată, tot
Curtea încearcă, şi pentru moment a reuşit, să prezinte o serie de instrumente, la
care să se recurgă pentru a oferi o apreciere cât mai corectă a gravităţii încălcării
dreptului UE de către statul membru în cauză. În acest sens, potrivit Curţii, în
analiza concretă a fiecărui caz, trebuie să se ia în considerare următorii factori66:
- gradul de claritate şi precizie a normei încălcate;
- întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă autorităţilor
naţionale;
- caracterul intenţional sau culpabil al normei încălcate;
- caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept:
- măsura în care atitudinea instituţiilor Comunităţii a contribuit la încălcarea
dreptului comunitar de către statul membru.
Şi, totuşi, ce înseamnă o încălcare a dreptului UE, având în vedere
instrumentele oferite de către Curte? De exemplu, o încălcare a dreptului
Uniunii este manifestă, adică suficient de serioasă, dacă statul a persistat să
încalce dreptului UE, deşi există o decizie care stabileşte acest lucru sau există o
jurisprudenţa constantă a Curţii, care consacră faptul că respectivul
comportament reprezintă încălcare a dreptului UE.
În ceea ce priveşte extinderea sferei de aplicare a principiului, din
cuprinsul hotărârii rezultă faptul că acesta (principiul) este aplicabil, oricare ar fi
organul statal care a încălcat dreptul UE.

Hotărârea în Cauza Köbler.

Deşi hotărârea Brasserie du pecheur a adus completări şi precizări în
materia răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului UE. un alt
aspect a rămas, totuşi, fără răspuns, şi anume: răspunderea statelor membre
pentru actele autorităţilor judiciare reprezintă fundament pentru angajarea
răspunderii? Şi aceasta deoarece, din conţinutul hotărârii Brasserie, se poate
deduce (interpreta) că principiul este aplicabil şi în cazul în care încălcarea
dreptului UE este săvârşită de către o instanţă naţională. însă, această
interpretare nu rezultă în mod explicit din hotărârea pronunţată de către Curte.

66
Art. 56 din Hotărâre.

35
Astfel, la 7 ani după pronunţarea hotărârii Brasserie du pecheur, se va clarifica
şi acest aspect, odată cu pronunţarea hotărârii în cauza Köbler67.
În acest caz, Köbler a introdus o acţiune în despăgubire împotriva statului
austriac, arătând că instanţa administrativă austriacă a încălcat dreptul UE,
cauzându-i un prejudiciu prin neplata sporului cuvenit pe baza vechimii în
muncă. Statul austriac s-a apărat susţinând că decizia instanţei de contencios
administrativ nu încalcă dreptul UE, deoarece scopul unui astfel de bonus îl
constituie răsplătirea fidelităţii angajaţilor, care au lucrat minimum 15 ani.
Neîntrerupt, în slujba aceluiaşi angajator, respectiv statul austriac.
(Domnul Köbler este angajat al statului austriac din 1 martie 1986
printr-un contract de drept public în calitate de profesor universitar titular
la Innsbruck (Austria). La numire, acestuia i să acordat salariul de profesor
universitar titular de gradul zece, majorat cu indemnizaţia normală de
vechime. Prin scrisoarea din 28 februarie 1996, domnul Köbler a solicitat
acordarea indemnizaţiei speciale de vechime pentru profesorii universitari,
în temeiul articolului 50a din GG. Acesta a susţinut ca, cu toate ca nu
îndeplineşte cincisprezece ani de vechime ca profesor în universităţile
austriece, are, în schimb, vechimea necesara daca ar fi luata în
considerare durata serviciului în universităţi din alte state membre ale
Comunităţii. Acesta a susţinut ca, în speţă, condiţia unei vechimi de
cincisprezece ani dobândite exclusiv în universităţile austriece – fără ca
aceea obţinută în universităţile din alte state membre sa fie luata în
considerare – constituie, de la aderarea Republicii Austria la Comunitate, o
discriminare indirecta lipsita de justificare în dreptul comunitar)
Reprezentanţii Austriei au susţinut că, pe o decizie dată în ultimă instanţă
(cum era cea instanţa administrativă austriacă), nu se poate întemeia obligaţia de
despăgubire a statului. Faţă de acest litigiu, instanţa care trebuia să se pronunţe
cu privire la pretenţiile domnului Köbler a considerat că are nevoie, pentru
soluţionarea cauzei, de lămuriri din partea instanţei de la Luxemburg, motiv
pentru care a adresat mai multe întrebări Curţii de Justiţie de la Luxemburg
dintre care, relevantă pentru analiza noastră, este următoarea: „Jurisprudenţa
Curţii, în conformitate cu care răspunderea statului este angajată în caz de
încălcare a dreptului comunitar, oricare ar fi organul din statul membru căruia i
se impută această încălcare (în special hotărârile conexate Brasserie du
pecheur), se aplică, de asemenea, în cazul în care comportamentul presupus
contrar dreptului comunitar al organului este o decizie a unei instanţe supreme a
unui stat membru, precum, în speţă, Verwaltungsgerichtshof ?” ( instanţa
administrativă).
La această întrebare, instanţa de la Luxemburg a formulat un răspuns
foarte clar, şi anume: principiul, conform căruia statele membre sunt obligate să
repare prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului
comunitar, care le sunt imputabile, este, de asemenea, aplicabil atunci când
încălcarea decurge dintr-o decizie a unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie.
Acest principiu, inerent sistemului instituit prin tratat, este întemeiat în orice
67
Hotărârea CJCE, 30 septembrie 2003, Gerhard Köbler c. Republik Österreich, C-224/01.

36
ipoteză a încălcării dreptului comunitar de către un stal membru si oricare ar fi
autoritatea din statul membru a cărui acţiune sau omisiune a determinat
încălcarea. Este de competenţa ordinii juridice interne din fiecare stat membru
să desemneze instanţa competentă pentru soluţionarea litigiilor privind reparaţia
menţionată. Sub rezerva că statele membre trebuie să asigure, în fiecare caz, o
protecţie efectivă a drepturilor individuale derivate din ordinea juridică
comunitară, nu îi revine Curţii sarcina să intervină în soluţionarea problemelor
de competenţă pe care le-ar putea ridica, la nivelul organizării judiciare naţio-
nale, calificarea anumitor situaţii juridice întemeiate pe dispoziţiile dreptului
comunitar”68
Cu alte cuvinte, Curtea a stabilit că răspunderea statului pentru
prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului UE, în cazurile în
care încălcarea vine din partea unei instanţe judecătoreşti, este guvernată de
aceleaşi condiţii ca orice altă încălcare de către stat a dreptului UE. În acest fel,
hotărârea ,,se înscrie în linia jurisprudenţială a construirii dreptului răspunderii
statelor membre în caz de încălcare a dreptului comunitar, începută de cauza
Francovich.

Concluzii:
Principiul răspunderii statelor membre ale Uniunii Europene pentru
prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului UE este unul
dintre principiile fundamentale pentru asigurarea eficacităţii depline a dreptului
Uniunii.
Consacrarea acestui principiu reprezintă una dintre cele mai semnificative
evoluţii a jurisprudenţei Curţii, alături de ale principii, precum cel al efectului
direct şi cel al priorităţii dreptului UE în raport cu dreptul intern.
În lipsa recunoaşterii acestui principiu, efectul direct al dreptului UE ar fi
fost. probabil, numai parţial eficient în vederea valorificării drepturilor
particularilor conferite prin normele juridice ale UE.
Trebuie remarcat faptul că afirmarea principiului răspunderii statelor
pentru prejudiciile cauzate particularilor a fost una evolutivă, dacă avem în
vedere extinderea sferei de aplicare, de la acte ale executivului la toate
autorităţile statului, oricare ar fi funcţia lor. folosind, însă, aceeaşi argumentaţie
şi linie logică de gândire din cauza Francovich, cât şi din alte hotărâri
fundamentale pentru conturarea dreptului UE. ca ordine juridică autonomă.
În hotărârea Brasserie du pecheur, Curtea a stabilit că principiul
răspunderii statului, fiind inerent sistemului tratatului, este valabil pentru orice
situaţie de încălcare a dreptului UE, oricare ar fi organismul naţional a cărui
acţiune sau omisiune a determinat încălcarea69. Prin această afirmaţie, Curtea nu

68
R.M. Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, op.cit., p. 225.
69
Punctul 32 coroborat cu pct. 31 din Hotărâre.

37
mai acţionează doar în baza sistemului tratatului comunitar, ci şi în temeiul
principiului, obligatoriu, al aplicării uniforme a dreptului comunitar
Cu privire la aplicarea uniformă a dreptului UE, Curtea a precizat că,
pornind de la cerinţa fundamentală a ordinii juridice comunitare de aplicare
uniformă a dreptului comunitar, obligaţia de a repara prejudiciul cauzat
persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar nu poate depinde
de norme interne de repartizare a competenţelor între puterile constituţionale 70.
Potrivit opiniei avocatului general Philippe Leger71, opinie pe care o împărtăşim,
această cerinţă fundamentală a ordinii juridice comunitare este impusă
autorităţilor jurisdicţionale cu aceeaşi forţă ca şi autorităţilor parlamentare.
Garanţia respectării dreptului comunitar, la care participă, într-o mare măsură,
mecanismul de răspundere a statului, nu poate varia în funcţie de voinţa statelor
membre, în funcţie de normele interne privind repartizarea competenţelor între
puterile constituţionale sau cele privind statutul şi condiţiile de funcţionare ale
instituţiilor statului.
Principiul unităţii statului este recunoscut astfel şi în dreptul UE. În acest
sens se înscrie principiul prevăzut la punctul 34 din hotărârea Brasserie du
pecheur, conform căruia „în ordinea juridică comunitară, toate instanţele
statului, inclusiv puterea legislativă, sunt obligate, în îndeplinirea sarcinilor lor,
să respecte normele prevăzute de dreptul comunitar”. În aplicarea acestui prin-
cipiu, Curtea a precizat, în continuare, la punctul 35 din aceeaşi hotărâre, că
„neîndeplinirea de către stat a obligaţiei asumate este, conform normelor interne,
imputabilă organului legislativ naţional, acest fapt nu este de natură să pună în
discuţie cerinţele inerente protecţiei drepturilor persoanelor particulare care să se
prevalează de dreptul comunitar, precum şi de dreptul de a obţine repararea
prejudiciului cauzat prin încălcarea menţionată înaintea instanţelor naţional”.
Prin Hotărârea Brasserie du pecheur, Curtea nu numai că a recunoscut, în mod
expres, în ordinea juridică comunitară, principiul răspunderii statului pentru
acţiunile organului legislativ, ci, mai mult, a extins acest principiu şi la
activitatea jurisdicţională, în general şi la cea a instanţelor supreme, în special.

70
Pct. 33 din Hotărâre.
71
Pct. 43 din concluziile avocatului general Phillipe Leger în cauza Kobler.

38