Curs 4. Instituţiile Uniunii Europene.

4.1. Aspecte generale privind instituţiile Uniuni Europene.

Crearea Comunităţilor Europene în anii 50 a avut ca element de unitate
constituirea unor entităţi, denumite instituţii comunitare, menite să asigure
atingerea obiectivelor şi sarcinilor Comunităţilor europene. Astfel au apărut
patru categorii de instituţii comunitare:
- decizionale: Consiliul Special de Miniştri pt. CECO
Comisia pentru CEE şi CEEA;
- de execuţie: Înalta Autoritate pentru CECO
Comisia pentru CEE şi CEEA;
- de control: Adunarea Comună pentru CECO
Adunarea pentru CEE şi CEEA;
- de jurisdicţie: Curtea de Justiţie.
Această structură instituţională asemănătoare a Comunităţilor Europene a
permis acestora să fuzioneze.
Astfel, în anul 1957, prin adoptarea Convenţiei privind unele instituţii
comune Comunităţilor Europene au apărut Adunarea Parlamentară1 şi Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene.
Prin Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Consiliul Miniştrilor şi
Comisia au devenit instituţii comune pentru cele trei Comunităţi Europene.
În urma acestor fuziuni, au rezultat instituţiile Comunităţilor Europene:
- Parlamentul European;
- Comisia Europeană;
- Consiliul;
- Curtea de Justiţie.
Cu toate că aceste instituţii au devenit comune pentru cele trei Comunităţi,
fiecare dintre acestea a continuat să exercite competenţe diferite în funcţie de
tratatul institutiv în limitele căruia acţiona.
Prin tratatul de la Maastricht (TUE – Tratatul de instituire a Uniunii
europene) s-a realizat o unificare instituţională.
Astfel, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, structura
instituţională de bază a Comunităţilor Europene a fost comună şi Uniunii
Europene2, Uniunea Europeană neavând un cadrul instituţional distinct de cel
comunitar. Identitatea dintre cadrul instituţional al Comunităţilor Europene şi cel
al Uniunii Europene a fost consacrată în art. C, par. 1 din Tratatul de la
Maastricht (TUE) care prevedea că „Uniunea dispune de un cadrul instituţional
unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în scopul
atingerii obiectivelor sale, respectând şu dezvoltând aquis-ul comunitar.”

1
Prin rezoluţia din 30 martie 1962 denumirea Adunării Parlamentare a devenit Parlamentul European.
2
Dan Vătăman, Uniunea europeană, Ghid practic de specialitate, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2015, p.
195.

1
 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prevede că
Uniunea se substituie şi succede Comunităţii Europene, delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, conform cu care
Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin Tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste
tratate, iar exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiul
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În enumerarea Tratatului privind Uniunea Europeană, versiunea
consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona, instituţiile Uniunii sunt:
- Parlamentul European;
- Consiliul European;
- Consiliul;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi.
Fiecare dintre acestea acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt
conferite prin Tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile
prevăzute de acestea, având obligaţia de a coopera între ele.3

4.2. Principiile instituţionale.

Din dispoziţiile Tratatelor care reglementează competenţele şi
mecanismele de funcţionare a instituţiilor Uniunii europene, se desprinde un set
de principii care stau la baza activităţii acestora.

4.2.1. Principiul reprezentării intereselor.

Acest principiu nu este consacrat în mod expres în Tratatele pe care se
întemeiază Uniunea Europeană, însă existenţa acestora rezultă din analiza
atribuţiilor fiecărei instituţii în parte.
Având în vedere că membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot
universal direct în toate cele 28 de state membre, Parlamentul European este
instituţia Uniunii Europene care reprezintă cetăţenii statelor membre ale Uniunii
Europene.
Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al
fiecărui stat membru, care este împuternicit să angajeze guvernul statului
membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot, şi, deci, reprezintă
interesele statului membru. În virtutea acestui fapt, Consiliul este principalul for
legislativ al Uniunii Europene (Parlamentul European are calitatea de
colegislator), iar luarea deciziilor şi stabilirea unor reguli aplicabile în tot spaţiul
comunitar este, pe cale de consecinţă, expresia comună a tuturor statelor
Uniunii.

3
Art. 13 din TUE, în versiunea consolidată în urma Tratatului de la Lisabona.

2
 Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii europene,
prin urmare a fost învestită cu puterea de a participa la procesul decizional, în
special prin prezentarea de propuneri pentru legislaţia europeană, prin
supravegherea punerii în aplicare corecte a tratatelor şi legislaţiilor europene,
prin opunerea în practică a politicilor comune şi gestionarea fondurilor Uniunii
Europene.
La rândul său, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene veghează asupra
modului în care instituţiile şi celelalte organe ale Uniunii Europene, precum şi
statele membre, îşi îndeplinesc obligaţiile rezultate din tratate. Tot CJUE este
instituţia care interpretează dreptul Uniunii, asigură aplicarea şi interpretarea
uniformă a acestuia.

4.2.2. Principiul atribuirii competenţelor.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin.2 din TUE, în versiunea consolidată în
urma Tratatului de la Lisabona, fiecare instituţie acţionează în limitele
atribuţiilor care îi sunt conferite prin Tratate, în conformitate cu procedurile,
condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Prin urmare, fiecare instituţie sau organ al Uniunii Europene trebuie să
exercite doar competenţele cu care au fost învestite, acestea având un caracter
limitativ.

4.2.3. Principiul echilibrului instituţional.

Conform acestui principiu, fiecare instituţie sau organ al Uniunii
Europene trebuie să îşi exercite competenţele fără a împiedica în vreun fel
exercitarea competenţelor atribuite celorlalte instituţii.
Prin urmare, instituţiile Uniunii Europene nu pot să renunţe la exercitarea
competenţelor lor prin transferarea sau delegarea acestora către altă instituţie sau
organ comunitar.

4.2.4. Principiul cooperării instituţionale.

Principiul cooperării instituţionale sau principiul cooperării loiale a fost
enunţat în mod expres în art. 13 al TUE, unde se arată că instituţiile Uniunii
Europene au obligaţia de a coopera în mod loial cu instituţii.

4.2.5. Principiul autonomiei instituţionale.

Recunoaşte dreptul instituţiilor Uniunii Europene de a se organiza liber în
limitele stabilite prin tratate. Această autonomie permite astfel fiecăreia dintre
instituţiile Uniunii să-şi adopte regulamentul interior şi să-şi organizeze propria
activitate, în scopul realizării sarcinilor care le-au fost atribuite prin tratate.

3
 4.3. Repartizarea competenţelor între instituţiile Uniunii Europene.

4.3.1. Funcţia legislativă = adoptarea actelor juridice ale Uniunii

Europene.
Spre deosebire de sistemele naţionale, unde Parlamentul este forul
legislativ, în cadrul Uniunii Europene elaborarea deciziei implică mai multe
instituţii şi organe ale Uniunii, prin urmare procedura legislativă are la bază
principiul echilibrului instituţional, conform căruia toate instituţiile participă la
procesul legislativ.
Instituţiile Uniunii care interacţionează în cadrul procesului decizional
sunt: Consiliul European, Consiliul, Parlamentul European, Comisia europeană
şi alte organe cu rol consultativ, cum este spre exemplu, Comitetul Economic şi
Social European sau Comitetul Regiunilor.4

4.3.2. Funcţia executivă = activitatea de executare a legislaţiei Uniunii

europene, precum şi de asigurare a bunei funcţionări a structurii
organizatorice a Uniunii.
În sistemele de drept naţionale această atribuţie revine guvernului şi
celorlalte autorităţi publice centrale autonome sau aflate în subordinea
guvernului.
În cadrul Uniunii Europene această funcţie este rezervată Comisiei
Europene.

4.3.3. Funcţia bugetară = adoptarea bugetului Uniunii Europene.

Procedura privind adoptarea bugetului Uniunii europene implică
participarea mai multor instituţii ale Uniunii, care au diferite roluri şi
competenţe în deciderea bugetului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 314 TFUE, parlamentul european şi
Consiliu, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă
bugetul anual al Uniunii, pe baza unei propuneri care cuprinde proiectul de
buget prezentat de către Comisie.
Conform art. 317 TFUE, Comisia, în cooperare cu statele membre,
execută bugetul, în conformitate cu dispoziţiile regulamentelor prin care s-au
adoptat normele financiare care definesc procedura ce trebuie adoptată pentru
stabilirea şi execuţia bugetului.

4.3.4. Funcţia de control.

Această funcţie implică mai multe instituţii ale Uniunii şi poate fi
analizată prin prisma controlului politic şi a controlului jurisdicţional.
Controlul politic este exercitat, în special, de către Parlamentul European.

4
Pentru detalii, a se vedea Dan Vătăman, Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2011, pp. 279-286.

4
 Controlul jurisdicţional este exercitat de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Tribunalul şi tribunalele specializate, care asigură respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor ( art. 267 din TFUE).

4.3.5. Funcţia de reprezentare în plan internaţional.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 TUE, în versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona, în acţiunea sa pe scena internaţională,
Uniunea depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi
parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau globale
care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea Uniunii şi pe care
intenţionează să le promoveze în lumea întreagă.
Prin urmare, Consiliul European identifică interesele şi obiectivele
strategice ale Uniunii şi ia decizii cu privire la politica externă şi de securitate
comună, precum şi în celelalte domenii ale acţiunii externe a Uniunii.
Politica externă şi de securitate comună este pusă în aplicare de Înaltul
Reprezentant şi de către statele membre, folosind mijloacele naţionale şi ale
Uniunii ( art. 26 al. 3 TUE, în versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona).

Concluzii cu caracter general:

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:
• priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii
naţionali şi europeni;
• deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în
cadrul Parlamentului European;
• interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei
membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale;
• guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului
Uniunii Europene.

Stabilirea agendei
Consiliul European stabileşte direcţia politică generală a UE, însă nu are
putere de legiferare. Este condus de un preşedinte (în prezent, de Donald Tusk)
şi este format din şefii de stat sau de guvern şi preşedintele Comisiei. Se
reuneşte pe parcursul câtorva zile de cel puţin 2 ori într-un interval de 6 luni.

Adoptarea legislaţiei europene

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:

• Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către

aceştia
• Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia
Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de statele membre.

5
• Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
Împreună, aceste trei instituţii elaborează politicile şi legislaţia care se
aplică în toată Uniunea, prin intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta
„codecizie”). În principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul şi
Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia şi statele membre le implementează, iar
Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect aplicată.

4.4. PARLAMENTUL EUROPEAN: ORGANIZARE ŞI

FUNCŢIONARE

TEMEI JURIDIC: articolele 223, 224, 226, 229, 231 şi 232 din TFUE;
Regulamentul de procedură al Parlamentului European
Parlamentul European este singura instituţie supranaţională ai cărei
membri sunt aleşi in mod democratic, prin vot universal direct.
Parlamentul îi reprezintă pe cei 503 milioane de cetăţeni ai celor 28 de
state membre ale Uniunii Europene. Ales o data la cinci ani, Parlamentul
European este implicat in adoptarea a numeroase legi (directive, regulamente
etc.) care influenţează viata fiecărui cetăţean, cum ar fi legislaţia privind
protecţia mediului, drepturile consumatorilor, egalitatea şanselor, transportul,
libera circulaţie a lucrătorilor, capitalurilor, mărfurilor si serviciilor. Parlamentul
si Consiliul au competente comune si in ceea ce priveşte bugetul anual al
Uniunii Europene.
Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este
ales direct de cetăţenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc
în iunie 2014.
Funcţie: Organul legislativ al UE ales prin vot direct
Reuniuni: Sesiuni plenare lunare la Strasbourg, reuniuni ale comisiilor
parlamentare şi sesiuni suplimentare la Bruxelles.
Adresă: Plateau du Kirchberg, B.P. 1601, L-2929 Luxemburg
Tel. (352) 4300-1
Internet: europarl.europa.eu

COMPONENŢĂ: În urma propunerii înaintate de Parlament5, Consiliul

European a adoptat Decizia 2013/312/UE de stabilire a componenţei
Parlamentului European după alegerile din 2014. Prin urmare, Parlamentul
European are acum 751 de deputaţi, repartizaţi între statele membre după cum
urmează: Germania - 96, Franţa - 74, Italia şi Regatul Unit - 73, Spania - 54,
Polonia - 51, România - 32, Ţările de Jos - 26, Belgia, Grecia, Ungaria,
Portugalia şi Republica Cehă - 21,Suedia - 20, Austria - 18, Bulgaria - 17,
Finlanda, Danemarca şi Slovacia - 13, Croaţia, Irlanda şi Lituania - 11, Letonia
şi Slovenia - 8, Cipru, Estonia, Luxemburg şi Malta - 6.
5
Rezoluţia Parlamentului European nr. 2012/2309 (INI)din 13 martie 2013 referitoare la componenţa
Parlamentului European în perspectiva alegerilor din 2014 – http://www.europarl.europa.eu.

6
 Distribuţia locurilor va fi revizuită din nou cu suficient timp înaintea
alegerilor programate pentru 2019.

ORGANIZARE:
A. Organe politice
Organele politice ale Parlamentului sunt:
1. Biroul ( Preşedintele şi cei 14 vicepreşedinţi);
2. Conferinţa preşedinţilor (Preşedintele şi preşedinţii grupurilor politice);
3. Cinci chestori (responsabili pentru chestiunile administrative şi
financiare ale deputaţilor);
4. Conferinţa preşedinţilor de comisie şi Conferinţa preşedinţilor de
delegaţie.
Durata mandatului Preşedintelui, al vicepreşedinţilor şi al chestorilor,
precum şi al preşedinţilor de comisie şi de delegaţie este de doi ani şi jumătate.
B. Comisii şi delegaţii
Deputaţii sunt organizaţi în 20 de comisii, 2 subcomisii şi 39 de delegaţii
(delegaţii interparlamentare şi delegaţii la comisii parlamentare mixte, comisii
parlamentare de cooperare şi adunări parlamentare multilaterale).6
Parlamentul trimite o delegaţie şi la Adunarea Paritară înfiinţată în baza
acordului dintre statele din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) şi UE7.
Parlamentul poate înfiinţa şi comisii speciale (articolul 197 din
Regulamentul de procedură) sau comisii de anchetă (articolul 226 din TFUE şi
articolul 198 din Regulamentul de procedură).
În temeiul articolului 204 din Regulamentul de procedură al Parlamentului
European ( a opta legislatură – iulie 2014), fiecare comisie sau delegaţie îşi
alege propriul birou, alcătuit dintr-un preşedinte şi până la patru vicepreşedinţi.
C. Grupuri politice
Deputaţii nu sunt organizaţi în delegaţii naţionale, ci, în funcţie de
afinităţile politice, în grupuri transnaţionale. În temeiul Regulamentului de
procedură, un grup politic trebuie să cuprindă deputaţi aleşi din cel puţin un sfert
dintre statele membre şi să fie alcătuit din cel puţin 25 de deputaţi (articolul 32
din Regulamentul de procedură). Grupurile politice organizează reuniuni
regulate în săptămâna dinaintea perioadei de sesiune şi în săptămânile de
sesiune, precum şi seminarii pentru a stabili principiile de bază ale activităţii lor.
Anumite grupuri politice corespund partidelor politice supranaţionale care
activează la nivelul UE.
D. Partide şi fundaţii politice europene
Parlamentul European recomandă crearea unui mediu favorabil dezvoltării
continue a partidelor şi fundaţiilor politice europene, inclusiv adoptarea
legislaţiei-cadru. Articolul 224 din TFUE prevede un temei juridic pentru

6
Numărul de deputaţi pentru fiecare comisie este prevăzut la punctul 1 din Decizia Parlamentului European din
14 decembrie 2011 privind componenţa numerică a comisiilor permanente.
7
A se vedea articolul 17 din Acordul de la Cotonou revizuit din 22 iunie 2010.

7
adoptarea, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, a unui statut pentru
partidele politice de la nivel european şi a unor norme privind finanţarea
acestora. Majoritatea partidelor politice sunt create în baza Regulamentului (CE)
nr. 2004/2003,care a fost revizuit în 2007 [Regulamentul (CE) nr. 1524/2007]
pentru a introduce posibilitatea de finanţare a unor fundaţii politice care să
sprijine partidele la care sunt afiliate prin activităţi educaţionale şi de cercetare.
Întrucât finanţarea pentru campaniile electorale rămâne redusă şi este în
continuare supusă reglementărilor naţionale, Regulamentul (CE) nr. 2004/2003 a
fost înlocuit de un regulament mai adaptat, care a intrat în vigoare la sfârşitul
anului 2014, în urma unui acord în prima lectură încheiat între Parlament şi
Consiliu în aprilie 20148
Partidele europene existente în prezent sunt: Partidul Popular European,
Partidul Socialiştilor Europeni, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa, Partidul Ecologist European, Alianţa Conservatorilor şi Reformiştilor
Europeni, Partidul Stângii Europene, Mişcarea pentru o Europă a Libertăţilor şi
Democraţiei, Partidul Democrat European, Alianţa Liberă Europeană, Alianţa
Europeană pentru Libertate, Alianţa Europeană a Mişcărilor Naţionale, Mişcarea
Politică Creştină Europeană şi Democraţii Europeni. Aceste partide
supranaţionale cooperează strâns cu grupurile politice corespunzătoare din
cadrul Parlamentului European.
E. Secretariatul
Secretariatul Parlamentului European este alcătuit din Cabinetul
Secretarului General, 12 direcţii generale şi Serviciul Juridic. Acesta are
misiunea de a coordona activitatea legislativă şi de a organiza sesiunile plenare
şi reuniunile. De asemenea, acordă asistenţă tehnică şi juridică, precum şi
consultanţă de specialitate organelor parlamentare şi deputaţilor din PE pentru a-
i sprijini în exercitarea mandatelor lor. Secretariatul pune la dispoziţie servicii de
interpretare şi traducere pentru toate reuniunile şi documentele oficiale.

FUNCŢIONARE
În temeiul tratatului, Parlamentul îşi organizează activitatea în mod
independent. Acesta îşi adoptă Regulamentul de procedură cu majoritatea
voturilor deputaţilor săi (articolul 232 din TFUE). Cu excepţia cazului în care
tratatele dispun altfel, Parlamentul hotărăşte cu majoritatea voturilor
exprimate (articolul 231 din TFUE). Acesta decide ordinea de zi pentru
perioadele sale de sesiune, care sunt destinate în principal adoptării rapoartelor
pregătite de comisiile sale, întrebărilor adresate Comisiei şi Consiliului,
dezbaterilor de actualitate şi urgente, precum şi declaraţiilor Preşedinţiei.
Reuniunile comisiilor şi şedinţele plenare sunt publice şi transmise pe internet.
8
Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1141/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 22 octombrie
2014privind statutul şi finanţarea partidelor politice europene şi a fundaţiilor politice europene, JOL 317,
4.11.2014.Articolul 40 prevede faptul că Regulamentul (CE) nr. 2004/2003 se abrogă, însă se va aplica în
continuare pentru exerciţiile bugetare 2014-2017.

8
 SEDIUL ŞI LOCURILE DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII
Începând cu 7 iulie 1981, Parlamentul a adoptat mai multe rezoluţii
referitoare la sediul său, invitând guvernele statelor membre să respecte
obligaţia care le revine în temeiul tratatelor dea stabili un singur sediu pentru
instituţii. Întrucât acestea au continuat să nu pună în aplicare această măsură,
Parlamentul a luat o serie de decizii privind organizarea sa şi locurile de
desfăşurare a activităţii (Luxemburg, Strasbourg şi Bruxelles). În cadrul
Consiliului European de la Edinburgh din 11 şi 12 decembrie 1992, guvernele
statelor membre au încheiat un acord privind sediile instituţiilor, prin care se
stabilea ca Parlamentul să îşi aibă sediul la Strasbourg, unde să se organizeze
cele 12 perioade de sesiune lunare, inclusiv sesiunea în care se adoptă decizia
referitoare la bugetul anual al UE; perioadele de sesiune suplimentare să se ţină
la Bruxelles; comisiile parlamentare să se reunească la Bruxelles; Secretariatul
Parlamentului şi departamentele care îi acordă asistenţă acestuia să rămână la
Luxemburg.
Această decizie a fost criticată de Parlament. Cu toate acestea, Curtea de
Justiţie ( hotărârea din1 octombrie 1997 – C 345/95) a confirmat că sediul
Parlamentului a fost stabilit în conformitate cu prezentul articol 341 din TFUE.
Substanţa deciziei a fost inclusă în Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol
anexat la tratate.
Deşi a regretat aceste decizii, Parlamentul a fost obligat să îşi elaboreze
calendarul anual în consecinţă, prin intermediul unei propuneri emise de
Conferinţa preşedinţilor. În general, în decursul unui an, Parlamentul are 12
perioade de sesiune de patru zile la Strasbourg şi şase perioade de sesiune de
două zile la Bruxelles.
În conformitate cu articolul 229 din TFUE, Parlamentul se poate întruni în
perioade de sesiune extraordinare, la cererea majorităţii deputaţilor care îl
compun, a Consiliului sau a Comisiei. La 18 decembrie 2006, Parlamentul a
ţinut pentru prima dată o şedinţă plenară suplimentară la Bruxelles, imediat după
Consiliul European din 14 și 15 decembrie 2006. Această practică a
monitorizării imediate a reuniunilor Consiliului European a fost consolidată de
atunci.

FUNCŢIILE ŞI COMPETENŢELE PARLAMENTULUI

EUROPEAN

Rol legislativ
Adoptă legislaţia UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor
Comisiei Europene.
Ia decizii cu privire la acordurile internaţionale.
Ia decizii cu privire la extinderea UE.

9
 Revizuieşte programul de lucru al Comisiei şi îi cere să propună acte
legislative.

Rol de control
Exercită control democratic asupra tuturor instituţiilor UE;
Alege preşedintele Comisiei şi aprobă colegiul comisarilor în ansamblu.
Poate recurge la o moţiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit
bugetul UE.
Analizează petiţiile cetăţenilor şi formează comisii de anchetă.
Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
Adresează interpelări Comisiei şi Consiliului.
Participă la misiuni de observare a alegerilor.

Rol bugetar
Stabileşte bugetul UE, împreună cu Consiliul;
Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

PARLAMENTUL ŞI COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană, gardianul tratatelor si organul executiv al

Comunităţii, lucrează in strânsa colaborare cu Parlamentul European. Comisia
prezintă, explică şi susţine propuneri legislative in fata comisiilor parlamentare
si este obligata sa tina seama de modificările solicitate de Parlament.
Comisia participă la toate şedinţele plenare ale Parlamentului European şi
trebuie să îşi justifice politicile atunci când un deputat solicita acest lucru.
Comisia este obligată să răspundă întrebărilor scrise şi orale ale
deputaţilor.

PARLAMENTUL ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene, celalalt organ legislativ al Uniunii, alcătuit
din miniştrii statelor membre, participa la lucrările Parlamentului European.
Preşedinţia Consiliului este deţinuta prin rotaţie de fiecare stat membru,
pentru o perioada de sase luni. Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de
Preşedintele sau, poate interveni in oricare dintre dezbaterile din cadrul
şedinţelor plenare.
La începutul fiecărui mandat, Preşedintele Consiliului Uniunii Europene
îşi prezintă programul in fata Parlamentului European reunit in şedinţa plenară şi
iniţiază o dezbatere cu deputaţii. La sfârşitul celor 6 luni de mandat, Preşedintele
prezintă în faţa Parlamentului European bilanţul sau politic.

10
 Consiliul European reuneşte, de cel mult patru ori pe an, şefii de stat si de
guvern ai statelor membre si Preşedintele Comisiei. Consiliul stabileşte
orientările politice generale ale Uniunii Europene.

La sfârşitul fiecărei reuniuni la nivel înalt, Preşedintele Consiliului

European prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele activităţii
acestuia.
Parlamentul European împarte competenta legislativa cu Consiliul Uniunii
Europene. El are deci puterea de a adopta legi europene (directive, regulamente
etc.).De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutul legislaţiei
europene.

4.5. Consiliul European.

Conform art. 15 din TUE ( versiunea consolidată în urma Tratatului de

la Lisabona), Consiliul European este compus din şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre, precum şi din Preşedintele său şi preşedintele Comisiei
Europene. De asemenea, la lucrările sale participă şi Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate9.
Consiliul European a fost creat în 1974, ca forum informal de dezbatere
între şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale UE. În scurt timp, a
devenit organismul care stabileşte obiectivele şi priorităţile UE.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Consiliul European a dobândit un
statut şi un rol formal – acela de a impulsiona şi de a defini orientările politice
generale ale UE.
În 2009, ca urmare a modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona,
Consiliul European a devenit una dintre cele 7 instituţii ale UE.
Reuniunile Consiliului European au loc de obicei de patru ori pe an,
fiind programate câte două reuniuni pe semestru, dar preşedintele poate convoca
reuniuni pentru a aborda chestiuni urgente. Reuniunile se desfăşoară de obicei la
Bruxelles şi sunt precedate de o întâlnire cu preşedintele Parlamentului
European.
Rezultatele reuniunilor
Consiliul European nu adoptă acte legislative. Acesta convine asupra
unor concluzii, care reflectă principalele rezultate ale discuţiilor. Concluziile
identifică chestiunile majore care urmează să fie abordate de Consiliu şi
Parlamentul European în calitate de colegiuitori sau pot invita Comisia
Europeană să prezinte propuneri pe anumite teme.
Consiliul European ia majoritatea deciziilor prin consens. Cu toate
acestea, în unele cazuri se aplică majoritatea calificată, de exemplu în cazul
alegerii preşedintelui său, al numirii membrilor Comisiei şi a Înaltului
Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.
9
Dan Vătăman, Uniunea Europeană. Ghid practic de specialitate, Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, 2015, p. 231.

11
 Atunci când Consiliul European decide prin vot, nici preşedintele său, nici
preşedintele Comisiei şi nici Înaltul Reprezentant nu participă la vot.

Preşedintele Consiliului European

Activitatea Consiliului European este coordonată de preşedintele său,care
pregăteşte, conduce şi moderează reuniunile, urmărind un acord general între
membrii săi. Împreună cu preşedintele Comisiei Europene, acesta reprezintă
Uniunea Europeană, la nivel de vârf. Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe
şi politica de securitate reprezintă interesele Uniunii în materie de afaceri
externe şi securitate. Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani şi
jumătate, mandatul putând fi reînnoit o dată. Funcţia de preşedinte al Consiliului
European este un post cu normă întreagă; preşedintele nu poate deţine simultan
funcţii la nivel naţional. Actualul preşedinte este Donald Tusk, fost prim-
ministru al Poloniei. Mandatul său a început la 1 decembrie 2014 şi expiră la 31
mai 2017.
Reuniunile la nivel înalt ale zonei euro
Pe lângă reuniunile Consiliului European, liderii ţărilor din UE a căror
monedă este euro participă la reuniunile la nivel înalt ale zonei euro pentru a
oferi orientări strategice privind politicile economice şi fiscale din această zonă.
În principiu, reuniunile au loc de două ori pe an.
Preşedintele reuniunii la nivel înalt a zonei euro şi preşedintele Comisiei
participă, de asemenea, la reuniuni. Preşedintele Băncii Centrale Europene este,
de asemenea, invitat.
Întrucât aspectele referitoare la zona euro prezintă o importanţă politică şi
economică majoră pentru toate cele 28 de state membre, aceste chestiuni sunt
discutate în mod periodic la nivelul liderilor în cadrul Consiliului European.
Preşedintele reuniunii la nivel înalt a zonei euro este ales de şefii de stat
sau de guvern din zona euro în paralel cu alegerea, de către Consiliul European,
a preşedintelui acestuia şi are un mandat de doi ani şi jumătate. Actualul
preşedinte al reuniunilor la nivel înalt ale zonei euro este Donald Tusk, care
deţine şi funcţia de preşedinte al Consiliului European. Mandatul său se încheie
la 31 mai 2017.

4.6. Consiliul Uniunii Europene ( Consiliul).

Funcţie: Organul legislativ (în unele domenii, organul executiv) al UE;
reprezintă statele membre.
Membri: Un ministru din fiecare stat membru UE
Preşedinţie: Fiecare stat al Uniunii, prin rotaţie, o dată la şase luni
Reuniuni: La Bruxelles (Belgia), cu excepţia lunilor aprilie, iunie şi
octombrie (Luxemburg).
Adresă: Rue de la Loi/Wetstraat 175, B-1048 Bruxelles
Tel. (32-2) 285 61 11
Internet: consilium.europa.eu

12
 Consiliul Uniunii Europene, numit uneori Consiliul de Miniştri, reprezintă
principala instituţie cu atribuţii de decizie în cadrul Uniunii, fiind şi cel care
coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
Pe lângă această funcţie de natură executivă, Consiliul UE şi Parlamentul
European sunt principalele organe de exercitare a funcţiei legislative la nivel
comunitar.
În timp ce Parlamentul reprezintă cetăţenii UE, Consiliul este vocea
statelor membre. Cele două instituţii pot fi aşadar văzute ca două camere,
inferioară şi superioară, ale legislativului comunitar. Consiliul este şi
principalul responsabil de poziţia Uniunii Europene în domeniile politicii
externe şi de securitate comune (pilonul al doilea) precum şi pentru acţiunile
Uniunii în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală (pilonul
al treilea).
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie de către statele membre
ale UE, fiecare exercitând această funcţie timp de şase luni.
România urmează să exercite Preşedinţia UE în iulie-decembrie 2019.
Ţara însărcinată cu această funcţie este responsabilă cu organizarea şi prezidarea
tuturor întrunirilor Consiliului.
Consiliul UE este format din 28 de miniştri din guvernele statelor
membre, câte unul din fiecare stat.
Compoziţia sa este însă variabilă, în funcţie de domeniul actelor care
urmează să fie adoptate, miniştrii participanţi fiind cei competenţi în domeniul
respectiv la nivel naţional.
Consiliul se poate întruni astfel într-una din următoarele configuraţii ( în
număr de 10):
Afaceri generale şi relaţii externe,
Afaceri economice şi financiare,
Agricultură şi pescuit,
Justiţie şi afaceri interne,
Ocuparea forţei de muncă,
Politică socială, sănătate şi consum,
Concurenţă,
Transport,
Telecomunicaţii şi energie,
Mediu
Educaţie, tineret şi cultură.
În primele trei configuraţii menţionate, Consiliul se întruneşte constant
în fiecare lună, în timp ce la celelalte configuraţii apelează doar când acest
lucru se dovedeşte necesar. Indiferent de configuraţia aleasă, Consiliul poate
decide cu majoritate simplă, cu majoritate calificată sau cu unanimitate
(aceasta din urmă în domenii precum aderarea unor noi state membre,
politica externă şi de securitate comună, cetăţenia Uniunii, fiscalitatea etc.).

13
Atunci când Consiliul ia decizii cu majoritate calificată, statelor membre le este
acordat un anumit număr de voturi, în funcţie de populaţia fiecăruia, dar cu o
echilibrare în favoarea ţărilor mai mici. Statele cu cele mai multe voturi (29)
sunt Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, iar statul cu cele mai puţine (3)
este Malta. România deţine 14 voturi, respectiv circa 4 % din numărul total de
voturi din cadrul Consiliului (345).
Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia
ţării este mai numeroasă, cu atât mai multe voturi are ţara respectivă, dar
numerele sunt ponderate în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:
Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit 29
Polonia şi Spania 27
România 14
Ţările de Jos 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria 12
Austria, Bulgaria, Suedia 10
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia 7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4
Malta 3
Total 345
Activitatea miniştrilor în Consiliu este susţinută de Secretariatul General
al Consiliului, cu un personal de circa 3000 de angajaţi. Aceştia au rolul de a
asigura o anumită continuitate în cadrul Consiliului, dat fiind că miniştrii
participanţi se pot schimba des.
Secretarul General al Consiliului este, în prezent, dl Jeppe Tranholm-
Mikkelsen numit la 21 aprilie 2015 de către Consiliu pentru perioada cuprinsă
între 1 iulie 2015 şi 30 iunie 2020. Numirea are loc în urma unui acord la care s-
a ajuns în cadrul Consiliului European din 19 martie 2015.
O structură importantă în interiorul Consiliului este Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), format din reprezentanţi din statele
membre (la nivel de ambasadori sau de înalţi funcţionari), care se întruneşte
săptămânal pentru a pregăti activitatea Consiliului. Comitetul se împarte în
COREPER II (care reuneşte reprezentanţii permanenţi) şi COREPER I (care
reuneşte adjuncţii reprezentanţilor permanenţi). Secretariatul General al
Consiliului este împărţit în şapte Direcţii-Generale şi servicii echivalente. Sediul
Consiliului se află la Bruxelles, în clădirile Justus Lipsius şi Lex din „cartierul”
european.
Atribuţii:
1. Negociază şi adoptă legislaţia UE
Consiliul este un factor decizional esenţial al UE.
Acesta negociază şi adoptă acte legislative în majoritatea cazurilor
împreună cu Parlamentul European, prin intermediul procedurii legislative
ordinare, cunoscute şi sub numele de codecizie. Codecizia se utilizează pentru
domenii de politică în care UE are competenţă exclusivă sau competenţă

14
partajată cu statele membre. În aceste cazuri, Consiliul legiferează în temeiul
propunerilor care îi sunt înaintate de Comisia Europeană.
2. Coordonează politicile statelor membre
Consiliul este responsabil de coordonarea politicilor statelor membre în
domenii specifice, cum ar fi:
- politicile economice şi bugetare: Consiliul coordonează politicile
economice şi bugetare ale statelor membre în vederea consolidării guvernanţei
economice în UE, monitorizează politicile bugetare ale acestora şi consolidează
cadrul bugetar al UE şi, de asemenea, se ocupă de aspectele juridice şi practice
ale monedei euro, de pieţele financiare şi de fluxurile de capital.
- educaţie, cultură, tineret şi sport: Consiliul adoptă cadrele de politici ale
UE şi planurile de lucru în aceste domenii, care stabilesc priorităţile de
cooperare între statele membre şi Comisie.
- politica de ocupare a forţei de muncă: Consiliul elaborează anual, pe
baza concluziilor Consiliului European, orientări şi recomandări pentru statele
membre privind situaţia ocupării forţei de muncă în UE.
3. Dezvoltă politica externă şi de securitate comună a UE
Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate a
UE pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European. Aceasta include totodată
ajutorul umanitar şi pentru dezvoltare al UE, apărarea şi comerţul. Consiliul,
împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii externe a UE.
4. Încheie acorduri internaţionale
Consiliul acordă Comisiei mandatul de negociere, în numele UE, a
acordurilor dintre UE şi ţările care nu sunt membre ale UE şi organizaţiile
internaţionale. La sfârşitul negocierilor, Consiliul decide cu privire la semnarea
şi încheierea acordului, pe baza unei propuneri din partea Comisiei. De
asemenea, Consiliul adoptă decizia finală de încheiere a acordului, după ce
Parlamentul şi-a dat aprobarea (necesară în domenii care fac obiectul codeciziei)
şi după ce acordul a fost ratificat de toate statele membre ale UE.
Aceste acorduri pot acoperi domenii largi, precum comerţul, cooperarea şi
dezvoltarea, sau se pot referi la subiecte specifice, cum ar fi textilele, pescuitul,
vămile, transporturile, ştiinţa şi tehnologia etc.

5. Adoptă bugetul UE
Consiliul adoptă bugetul UE împreună cu Parlamentul.
Perioada bugetară acoperă un an calendaristic. De obicei, se adoptă în
decembrie şi începe la 1 ianuarie anul următor.

Consiliul UE nu trebuie confundat cu Consiliul European (care

reuneşte şefii de state şi guverne din UE şi care se întruneşte în general de patru
ori pe an pentru a stabili liniile politice generale ale Uniunii Europene) şi nici cu
Consiliul Europei (organizaţie internaţională fondată în 1949 cu sediul la

15
Strasbourg, având 47 de state membre, inclusiv Moldova, Rusia, Ucraina,
Georgia, Armenia, Serbia, Norvegia, Elveţia sau Turcia, state care nu sunt
membre UE).

4.7. Comisia Europeană

Funcţie: Organul executiv al UE şi iniţiatorul propunerilor legislative
Membri: 28: unul din fiecare stat membru (27 comisari + 1 Preşedinte, în
prezent funcţia este deţinută de Jean Claude Yunker).
Durata mandatului: Cinci ani (2004-2009)
Adresă: Rue de la Loi 200, B-1049 Bruxelles
Tel. (32-2) 299 11 11
Internet: ec.europa.eu
Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să
reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot unitar. Comisia elaborează propuneri
de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European (PE) şi
Consiliului.
De asemenea, Comisia este organul executiv al UE – cu alte cuvinte, este
responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin
aceasta se înţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene:
aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.
La fel ca PE şi Consiliul, Comisia Europeană a fost înfiinţată în anii ′50 în
temeiul Tratatelor fundamentale ale UE.
Ce este Comisia?
Termenul „Comisie” are două sensuri. În primul rând, termenul denotă
echipa de bărbaţi şi femei – câte unul sau una din fiecare stat membru UE – care
a fost constituită pentru a conduce instituţia şi a adopta deciziile acesteia. În al
doilea rând, termenul „Comisie” se referă la instituţia în sine şi la personalul ei.
La nivel informal, membrii numiţi ai Comisiei sunt cunoscuţi sub
denumirea de „comisari”.
În general, aceştia au ocupat poziţii politice în ţările lor de origine şi mulţi
dintre ei au fost miniştri în guvern, dar în calitate de membri ai Comisiei ei şi-au
luat angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi de a nu se
supune eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale.
La un interval de cinci ani este numită o nouă Comisie, în termen de şase
luni de la alegerile pentru Parlamentul European. Procedura este următoarea:
• guvernele statelor membre convin asupra persoanei pe care o vor
desemna ca nou preşedinte al Comisiei;
• persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei este aprobată de
Parlament;
• persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei alege ceilalţi membri ai
Comisiei prin discuţii cu guvernele statelor membre;

16
 • noul Parlament intervievează fiecare persoană propusă în calitate de
comisar şi îşi dă avizul cu privire la întreaga echipă. După aprobare, noua
Comisie îşi poate începe activitatea în mod oficial.
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care deţine puterea de
a demite întreaga Comisie prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Membrii
individuali ai Comisiei au obligaţia de a demisiona la solicitarea Preşedintelui,
susţinută de ceilalţi comisari.
Comisia este reprezentată în toate sesiunile Parlamentului, unde are
obligaţia de a clarifica şi justifica politicile pe care le derulează. De asemenea,
Comisia răspunde periodic la întrebările scrise şi verbale adresate de MPE.
Activitatea cotidiană a Comisiei este desfăşurată de funcţionari
administrativi, experţi, traducători, interpreţi şi personal cu atribuţii de
secretariat. Numărul acestor funcţionari publici europeni este de circa 23 000.
Numărul poate părea impresionant, dar este mai mic decât numărul personalului
angajat într-un consiliu municipal de talie medie din Europa.
Unde se află sediul Comisiei?
„Sediul” Comisiei se află la Bruxelles (Belgia), dar Comisia mai are
birouri la Luxemburg, birouri de reprezentare în toate statele membre UE şi
delegaţii în multe capitale ale lumii.
Ce face Comisia?
Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:
1. să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;
2. să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;
3. să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);
4. să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu
prin negocierea
acordurilor între UE şi alte ţări.
1. Propunerea unor proiecte legislative noi
Comisia are „drept de iniţiativă”. Cu alte cuvinte, Comisiei îi revine
responsabilitatea totală de a elabora propuneri de legislaţie europeană, pe care le
prezintă Parlamentului şi Consiliului. Aceste propuneri trebuie să aibă ca
obiectiv apărarea intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor săi şi nu pe cele ale unor
anumite ţări sau industrii.
Înainte de a face o propunere, Comisia trebuie să aibă cunoştinţă de
situaţiile şi problemele de actualitate existente în Europa şi trebuie să stabilească
dacă legislaţia UE reprezintă cea mai bună modalitate de tratare a acestora. Din
acest motiv, Comisia păstrează legătura cu o gamă largă de grupuri de interese şi
cu două organisme consultative – Comitetul Economic şi Social European şi
Comitetul Regiunilor. De asemenea, Comisia ia în considerare avizele
parlamentelor şi guvernelor naţionale.
Comisia va propune acţiuni la nivelul UE numai în cazul în care consideră
că o problemă nu poate fi rezolvată mai eficient printr-o acţiune naţională,

17
regională sau locală. Acest mod de abordare a problemelor la un nivel cât mai
descentralizat se numeşte „principiul subsidiarităţii”.
În cazul în care concluzionează că este necesară o lege europeană,
Comisia elaborează o propunere legislativă care, din punctul său de vedere, va
soluţiona problema în mod eficient şi va satisface un număr de interese cât mai
mare. Pentru a obţine detalii tehnice corecte, Comisia consultă experţi din
diverse comitete şi grupuri consultative. În mod frecvent, Comisia publică cărţi
„verzi” şi „albe”, organizează audieri, solicită opiniile societăţii civile şi
consultă rapoarte ale experţilor din cadrul comisiilor specializate şi, înainte de a
face o propunere, consultă publicul în mod direct pentru a se asigura că are o
vedere de ansamblu cât mai completă.
2. Aplicarea politicilor UE şi a bugetului
În calitate de organ executiv al Uniunii Europene, Comisia este
responsabilă de administrarea şi aplicarea bugetului UE. Majoritatea
cheltuielilor curente sunt efectuate de către autorităţile naţionale şi locale, dar
Comisia este responsabilă pentru supravegherea acestor cheltuieli –sub privirea
atentă a Curţii de Conturi. Ambele instituţii au ca obiectiv asigurarea unui
management financiar optim. Numai în cazul în care este mulţumit de raportul
anual al Curţii de Conturi, Parlamentul European acordă Comisiei descărcarea
pentru a aplica bugetul.
Comisia are, de asemenea, obligaţia de a pune în aplicare deciziile
adoptate de Parlament şi Consiliu în domenii precum politica agricolă comună,
pescuitul, energia, dezvoltarea regională, mediul sau tineretul şi programele de
studii şi de schimb, precum programul Erasmus.
De asemenea, Comisia joacă un rol esenţial în politica din domeniul
concurenţei pentru a se asigura că toţi operatorii economici îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu concurenţial sănătos. Comisia poate interzice fuziunile
între companii în cazul în care consideră că acestea vor avea ca rezultat o
concurenţă neloială. Comisiei îi revine şi obligaţia de a se asigura că statele
membre UE nu denaturează concurenţa prin subvenţii excesive acordate
activităţilor lor industriale.
3. Asigurarea respectării legislaţiei comunitare
Comisia acţionează ca „gardian al tratatelor”. Comisia, alături de Curtea
de Justiţie, are responsabilitatea de a se asigura că legislaţia UE se aplică în mod
adecvat în toate statele membre.
În cazul în care constată că un stat membru UE nu aplică o lege
comunitară, Comisia demarează un proces denumit „procedura privind
încălcarea dreptului comunitar”. În prima etapă se trimite guvernului o scrisoare
oficială, prin care Comisia îl informează cu privire la încălcarea legislaţiei UE,
menţionând motivele pentru care consideră că legislaţia UE este încălcată şi
stabilind un termen pentru transmiterea unei explicaţii detaliate.
În cazul în care statul membru nu prezintă o explicaţie satisfăcătoare sau
nu remediază situaţia, Comisia va trimite o altă scrisoare prin care confirmă

18
încălcarea legislaţiei UE în statul respectiv şi stabileşte un termen pentru
remedierea situaţiei. Dacă statul membru nu ia măsuri pentru remedierea
situaţiei, Comisia transmite cazul Curţii de Justiţie în vederea adoptării unei
decizii. Sentinţele Curţii sunt obligatorii pentru statele membre şi instituţiile UE.
Dacă statele membre nu respectă o sentinţă, Curtea poate impune sancţiuni
financiare.
4. Reprezentarea UE la nivel internaţional
Comisia Europeană este un purtător de cuvânt important al Uniunii
Europene la nivel internaţional. Comisia este vocea UE în forumurile
internaţionale precum Organizaţia Mondială a Comerţului, în cadrul negocierilor
cu privire la acordul privind schimbările climatice internaţionale, Protocolul de
la Kyoto, şi în cadrul parteneriatului important de sprijin pentru comerţ al UE cu
ţările în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific, cunoscut ca Acordul de
la Cotonou.
Comisia se exprimă în numele UE şi negociază pentru aceasta în domenii
în care statele membre şi-au reunit suveranitatea. Acest lucru este prevăzut de
acorduri încheiate anterior cu statele respective.
Cum este organizată activitatea Comisiei?
Preşedintele Comisiei hotărăşte domeniul de responsabilitate al fiecărui
comisar şi poate modifica responsabilităţile comisarilor (după caz) pe durata
mandatului Comisiei.
În general, Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea
şi, de obicei, la Bruxelles. Fiecare subiect de pe agendă este prezentat de
comisarul responsabil de domeniul în cauză şi întreaga echipă adoptă o decizie
colectivă cu privire la acest subiect.
Personalul Comisiei este organizat pe departamente, cunoscute sub
denumirea de „direcţii generale” (DG) şi „servicii” (cum este Serviciul Juridic).
Fiecare DG este responsabilă de un anumit domeniu de activitate şi este condusă
de un director general, care răspunde în faţa unui comisar. Coordonarea generală
este asigurată de Secretariatul General, care administrează şi reuniunile
săptămânale ale Comisiei. Secretariatul General este condus de secretarul
general, care răspunde direct în faţa preşedintelui.
DG sunt cele care planifică şi elaborează propunerile legislative, dar
aceste propuneri devin oficiale numai atunci când sunt „adoptate” de Comisie în
reuniunea săptămânală. Procedura este descrisă pe scurt în continuare.
Să presupunem că, de exemplu, Comisia constată necesitatea unei legi
europene care să împiedice poluarea râurilor Europei. Direcţia Generală Mediu
va elabora o propunere, pe baza unor consultări intensive cu organizaţiile
europene din domeniul industriei, agriculturii şi mediului şi cu ministerele de
mediu din statele membre UE. Proiectul va fi discutat şi cu alte departamente ale
Comisiei care sunt interesate de acest subiect şi va fi verificat de Serviciul
Juridic şi Secretariatul General.

19
 După ce este finalizată, propunerea va fi înscrisă pe ordinea de zi a unei
reuniuni a Comisiei.
Dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari aprobă propunerea, Comisia o va
adopta, iar propunerea va beneficia de sprijinul necondiţionat al întregii echipe.
Documentul va fi trimis Consiliului şi Parlamentului European, care vor lua o
decizie pe baza propunerii. Comisia poate face modificări ulterioare în lumina
observaţiilor celor două instituţii şi remite propunerea în vederea aprobării
finale.

4.8. Curtea de Justiţie: asigurarea respectării legii

Funcţie: Să se pronunţe în cazurile care îi sunt prezentate spre soluţionare.
Curtea de Justiţie: Un judecător din fiecare stat membru UE; opt avocaţi
generali.
Tribunalul de Primă Instanţă: Cel puţin un judecător din fiecare stat
membru UE (27 în 2007).
Tribunalul Funcţiei Publice: Şapte judecători
Durata mandatului: Mandate de şase ani care pot fi reînnoite
Adresă: Boulevard Konrad Adenauer, L-2925 Luxembourg
Tel. (352) 43 03-1
Internet: curia.europa.eu
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (pentru care se foloseşte
frecvent prescurtarea „Curtea”) a fost instituită în temeiul primului Tratat UE,
Tratatul CECO din 1952. Sediul se află la Luxemburg.
Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi
aplicată în mod uniform în toate statele membre UE, astfel încât legile să se
aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea se asigură că
instanţele naţionale nu pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz. Curtea se asigură
şi că statele membre şi instituţiile UE aplică prevederile legislative. Curtea are
puterea de a soluţiona litigiile care apar între state membre UE, instituţii UE,
operatori economici şi persoane fizice.
Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat membru, astfel încât
toate sistemele juridice naţionale din cadrul UE sunt reprezentate. Cu toate
acestea, din motive de eficienţă, Curtea funcţionează rar în structură completă.
De obicei, Curtea se întruneşte în „Marea Cameră” cu numai 13 judecători sau
în camere de cinci sau trei judecători.
Curtea este asistată de opt „avocaţi generali”. Rolul acestora este să îşi
susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare.
Pledoariile trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror imparţialitate nu
poate fi pusă la îndoială. Ei deţin calificările sau competenţele necesare pentru a
fi numiţi în cele mai înalte funcţii juridice din ţările lor de origine. Aceştia sunt
numiţi la Curtea de Justiţie prin acordul comun al guvernelor statelor membre
UE. Fiecare este numit pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit.

20
 Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri
înaintate spre soluţionare şi pentru a oferi protecţie juridică sporită cetăţenilor, în
1988 a fost creat un Tribunal de Primă Instanţă. Acest tribunal (care
funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie) este responsabil pentru pronunţarea
sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni intentate de persoane fizice,
companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se încadrează în dreptul concurenţei.
Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat membru UE.
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile
apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii acesteia. Acest tribunal este
alcătuit din şapte judecători şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă
Instanţă.
Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei
Publice au câte un preşedinte ales de judecători pentru un mandat de trei ani
care poate fi reînnoit.
Ce face Curtea?
Curtea pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate spre soluţionare.
Cele cinci tipuri de
cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;
2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor;
3. acţiuni în anulare;
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona;
5. acţiuni în despăgubiri.
Acţiunile sunt detaliate în continuare.
1. Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru
aplicarea corespunzătoare a legislaţiei comunitare în statul respectiv. Dar există
riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze legislaţia comunitară în
moduri diferite.
„Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare” are rolul de a
preîntâmpina acest lucru.
Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau
valabilitatea unei legi comunitare, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este
obligată, să solicite opinia Curţii de Justiţie. Această opinie este furnizată sub
forma unei „proceduri de pronunţare a unei hotărâri preliminare”.
2. Acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor
Comisia poate demara acest proces în cazul în care consideră că un stat
membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia comunitară. Acest
proces poate fi demarat şi de un alt stat membru UE.
În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi se pronunţă. Dacă se
constată veridicitatea acuzaţiilor aduse statului membru respectiv, acesta are
obligaţia de a remedia situaţia de îndată. În cazul în care constată că statul

21
membru nu a respectat sentinţa pronunţată, Curtea poate impune plata unei
amenzi.
3. Acţiuni în anulare
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii)
Parlamentul consideră că o anumită lege comunitară este ilegală, acesta poate
solicita Curţii anularea legii în cauză.
Aceste „acţiuni în anulare” pot fi folosite şi de persoanele fizice care
doresc să solicite Curţii anularea unei anumite legi deoarece le afectează în mod
direct şi negativ.
În cazul în care constată că legea respectivă a fost adoptată incorect sau nu
are un temei corect în dispoziţiile tratatelor, Curtea poate declara legea nulă şi
neavenită.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au
obligaţia de a adopta anumite decizii în anumite situaţii. În caz contrar, statele
membre, celelalte instituţii UE şi (în anumite situaţii) persoanele fizice sau
societăţile comerciale pot înainta o plângere prin care solicită Curţii
consemnarea în mod oficial a abţinerii de a acţiona.
5. Acţiuni în despăgubiri
Orice persoană sau societate comercială care a suferit daune în urma unei
acţiuni sau a unei lipse de acţiune din partea Comunităţii ori a funcţionarilor
acesteia poate intenta o acţiune pentru plata unor despăgubiri în faţa
Tribunalului de Primă Instanţă.
Cum este organizată activitatea Curţii?
Cazurile sunt prezentate la registratură şi pentru fiecare caz este numit un
anumit judecător şi un avocat general.
Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă
verbală.
În prima etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi
judecătorul numit pentru cazul respectiv întocmeşte un raport unde rezumă
aceste declaraţii şi temeiul legal al cazului.
Urmează etapa a doua – audierea publică. În funcţie de importanţa şi
complexitatea cazului, audierea poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din
trei, cinci sau 13 judecători sau înaintea Curţii reunite. La audiere, avocaţii
părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor şi a avocatului general, care le pot
adresa întrebări. Avocatul general îşi susţine punctul de vedere, după care
judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa. Aceasta nu urmează neapărat
punctul de vedere al avocatului general.
Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei
audieri publice.
Punctele de vedere divergente nu se comunică. Deciziile sunt publicate în
ziua pronunţării lor.

22
 Procedura Tribunalului de Primă Instanţă este similară, cu excepţia
susţinerii punctului de vedere al avocatului general.

Bibliografie necesară cursului nr. 4:

Roxana Maria Popescu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul
juridic, 2013.
Marin Voicu, Jurisdicţii şi proceduri judiciare în Uniunea Europeană,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2010.

23