În anul 1918, în satul Bruiu din Transilvania, trăia o fetiță cam de vârsta

voastră (10 ani). Se numea Dumitrița și locuiau bunica.Tatăl ei murise în

război,iar mama de stinse și ea de durere.(...) Bunica a fost aleasă de săteni să
meargă, de 1 Decembrie, la Marea adunarea de la Alba Iulia. A luat-o și pe
Dumitrița. A îmbrăcat-o cu cojocel de sărbătoare și i-au dat opincuțe noi. Au
pornit apoi la drum împreună cu ceilalți săteni . Purtau steaguri tricolore pe
piepturi și în mâini. Au mers pe jos. Era o zi de iarnă geroasă . În fiecare sat
li de alăturau alți români. Fluturau steaguri și strigau : "Vrem Unirea!Vrem
România Mare!"(...) Când au ajuns la Alba Iulia, Dumitrița era înghețată. Dar cui
îi păsa de frig? își zicea în gând : Ce?Lui Mihai Viteazul și lui Iancu le-a fost
ușor? Ei au murit pentru Unirea Noastră și eu mă plâng că-mi clănțănesc dinții de
frig?" Canta cu mulțimea cât putea de tare, "Deșteaptă- te ,române" și" Pe-al
nostru steag e scris Unire". Era mândră că e româncă !(...) Deodată cu un glas de
la tribună a săgetat văzduhul : -Fraților! De astăzi, Transilvania se întoarce la
patria mumă ! Vom fi o singură țară: ROMÂNIA! Au izbucnit mii de urale. Mulțimea
plângea și de închina . -Să nu uiți, Dumitrițo, a spus bunica plângând. Azi s-a
împlinit visul scump al românilor: MAREA UNIRE! -Cum aș putea să uit ? Răspunsese
fata sărutându-și bunica. Voi spune tuturor,cât voi trăi : am fost și eu la Alba
Iulia!