UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII

ADMINISTRAREA PROBIOTICELOR IN HRANA SUINELOR

STUDENTII: BARBULESCU VIOLETA

ION MIRUNA
NEACSU MADALIN
VISAN DANIEL

-BUCURESTI 2018-

Artificializarea condiţiilor de creştere şi în special creşterea densităţii animalelor

pe unitatea de cazare, a determinat o creştere a presiunii bacteriene şi implicit a creşterii
frecvenţei unor infecţii bacteriene la animale.
 Prin utilizarea antibioticelor în doze subterapeutice, fermierii au obţinut
reducerea infecţiilor bacteriene, îmbunătăţirea stării de sănătate şi a indicatorilor
bioproductivi la animale, dar pe termen lung această practică a condus la apariţia unor
tulpini bacteriene rezistente la antibiotice.
Fenomenul de rezistenţă bacteriană dar şi necesitatea obţinerii unor alimente mai
sănătoase, mai sigure, lipsite de reziduuri antibiotice, a impus la adoptarea unor măsuri de
restrângerea treptata a utilizării antibioticelor ca promotori de creştere şi în final, în
Comunitatea Europeană, la interzicerea totală a utilizării antibioticelor în hrana
animalelor începând cu 01.01.2006.
Cercetări multiple arată că utilizarea promotorilor naturali de creştere (NGP),
manipularea compoziţiei raţiilor şi adoptarea unei strategii manageriale optime pot
reprezenta o alternativă viabilă la utilizarea antibioticelor în hrana animalelor.
Din categoria promotorilor naturali de creştere utilizaţi în hrana animalelor ca
alternativă la antibiotice fac parte: probioticele, prebioticele, enzimele, acizii organici,
extracte din plante, imunomodulatorii, levurile şi unii miceţi, proteinele antisecretoare
(ASP), mineralele, vitaminele, acidul linoleic conjugat, fosfolipidele, aminoacizii,
carnitina etc.
Probioticele sunt definite ca ,,bacterii intestinale naturale care, după administrare
orală sunt capabile să se stabilească, eventual să colonizeze în tubul digestiv şi să
păstreze sau să determine creşterea florei benefice a tubului digestiv pentru a preveni
colonizarea germenilor patogeni şi pentru asigurarea inocuităţii hranei”.

Principalele mecanisme de acţiune a probioticelor constau în:

a. diminuarea pH-ului intestinal, acesta devenind impropriu germenilor
patogeni şi condiţionat patogeni (Salmonella spp., E coli etc.)
b. reducerea colonizării intestinului cu germeni patogeni prin competiţia la
disponibilul de nutrienţi precum şi prin producerea de către flora probiotică
a unor metaboliţi cu efect toxic (bacteriocine).
c. stimularea producţiei de enzime endogene şi mărire ratei de absorbţie în
intestinul subţire.
 d. stimularea imunităţii organismului prin creşterea nivelului anticorpilor şi
prin sporirea activităţii macrofagelor
Administrarea de culturi bacteriene benefice (probiotice) în hrana animalelor, în
vederea stabilirii unui echilibru între microflora ,,de bună natură” precum lactobacillii,
bifidobacteriile etc. şi microflora potenţial patogenă din tubul digestiv al animalelor a
devenind o practică curentă, dar rezultate semnificative au fost obţinute în special acolo
unde existau anumite deficienţe în asigurarea condiţiilor optime de creştere şi mai ales
acolo unde exista o presiune infecţioasă crescută.
Prebioticele sunt definite ca ,,aditivi furajeri nedigestibili care afectează benefic
organismul gazdă prin stimularea selectivă a creşterii şi/sau activităţii uneia sau mai
multor specii de bacterii din tubul digestiv’’. Cele mai recente studii includ în categoria
prebioticelor doar carbohidraţii, iar dintre aceştia doar oligozaharidele şi polizaharidele
nedigestibile sunt clasificate ca prebiotice.
Oligozaharidele sunt rezistente la acţiunea enzimelor din stomac şi ajung
nedigerate în intestinul subţire unde constitue substrat selectiv pentru dezvoltarea
microorganismelor, împiedică colonizarea mucoasei digestive şi cuplează germenii
patogeni care au receptori specifici pentru carbohidraţi eliminând-ui astfel cu tranzitul
(rol de igienizare).
Probioticele influenţează morfologia vilozităţilor intestinale modificând astfel
capacitatea de absorbţie intestinală şi balanţa energetică prin scăderea pH-ului intestinal
şi ca urmare producerea de acizi graşi volatili ce intervin benefic în absorbţia şi echilibrul
mineralelor dar şi în îmbunătăţirea statusului imun şi energetic al organismului.
Enzimele sunt proteine cu activităţi biocatalitice ce influenţează desfăşurarea
reacţiilor intracelulare, utilizarea lor în nutriţia animală se bazează pe faptul că la
animalele tinere maturizarea enzimatică este progresivă, iar trecerea de la regimul
alimentar lactat la unul de tip uscat, cu conţinut ridicat de amidon şi celuloză brută,
necesită cantităţi mai mari de amilaze şi de celulaze. Animalele adulte dispun de sisteme
enzimatice alcătuite din enzime proprii şi enzime elaborate de microorganismele care
colonizează natural tubul digestiv dar simplificarea raţiilor furajere şi intensificarea
creşterii pot genera insuficienţa unor enzime.
 Produselor enzimatice îmbunătăţesc indicii de valorificare digestivă a substanţelor
nutritive din nutreţurile cu conţinut mare de celuloză, determină creşterea valorii energiei
metabolizabile a furajelor şi implicit creşterea indicatorilor bioproductivi. În general, prin
folosirea enzimelor, cele mai bune rezultate sunt obţinute la vârste mici, datorită
imaturităţii sistemului enzimatic.
Acizii organici sunt constituenţi naturali ai ţesuturilor vegetale şi animale şi
utilizarea lor ca aditivi alimentari este bine cunoscută. În plus, în intestinul animal, ei sunt
produşi de fermentaţia microbiană a carbohidraţilor.
Modul de acţiune al acizilor organici şi al sărurilor acestora este complex şi încă
incomplet elucidat. Se cunoaşte că acizii organici şi sărurile acestora coboară pH-ul
gastric şi în felul acesta determină creşterea activităţii enzimelor proteolitice şi reducerea
timpului de retenţie gastrică. Capacitatea redusă de tamponare a acidităţii dietelor ce
conţin acizi organici pare să încetinească proliferarea germenilor patogeni, în special E.
Coli în segmentul gastro-ileal. Acizii organici influenţează morfologia mucoasei gastro-
intestinale, stimulează secreţiile pancreatice şi pot servi ca substrat în metabolismul
intermediar [16]. Utilizarea acidifianţilor în hrana animalelor asigură rezistenţa la boli şi
implicit starea de sănătate, determină creşterea sporului în greutate, scade consumul
specific şi creşte calitatea carcaselor.
Plantele utilizate ca promotori naturali de creştere sunt creditate ca având
următoarele efecte: antibacterian, antifungic, antioxidant, antitumoral, imunomodulator
etc. Administrarea unor plante sau a extractelor acestora determină o secreţie crescută de
suc gastric şi stimularea sistemului imunitar, aspecte ce se traduc printr-o mai bună
eficienţă a utilizării hranei şi creşterea performanţei animalelor [85].
În categoria imunomodulatorilor intră; vaccinurile, plasma uscată, citokinele,
anticorpii policlonali (IgY) etc. Produsele imunologic active influenţează modul de
funcţionare a sistemului imun şi pot mări rezistenţa la boli. Efectul de promotor de
creştere al imunomodulatorilor se datorează, ca şi în cazul antibioticelor, acţiunii lor în
infecţiile subclinice şi asupra bacteriilor patogene intestinale.
Levurile utilizate ca promotori de creştere măresc disponibilitatea digestivă a
nutrienţilor din furaje şi permit obţinerea unor rezultate productive superioare. Acestea
exercită o acţiune de inhibare a activităţii micotoxinelor, iar la rumegătoare, determină o
creştere a sintezei de proteină microbiană, reducerea metanogenezei şi stimularea
formării de acizi graşi volatili în rumen.
Pentru toate categoriile de promotori naturali de creştere, utilizaţi singuri sau în
combinaţii s-au făcut studii care raportează influenţe benefice asupra parametrilor
bioproductivi sau/şi de sănătate la porcine. Rezultate încurajatoare au fost obţinute la
utilizarea unor combinaţii ca de exemplu; prebioticele şi probioticele care utilizate
simultan au dat naştere unui nou concept, acela de ,,sinbiotic”.
În furajarea tineretului porcin, şrotul de soia poate fi înlocuit cu şrot de floarea
soarelui doar în proporţie limitată deoarece şrotul de floarea soarelui se caracterizează
printr-un conţinut ridicat de celuloză (constituie factor iritativ al mucoasei digestive şi ca
urmare factor favorizant al instalării dizenteriei).