O primă clasificare se poate face în funcţie de gradul în care se pune

accentul pe sarcini sau pe oameni. Astfel, menţionăm existenţa liderului

charismatic şi a liderului necharismatic. Criteriile de diferenţiere între un
lider carismatic şi unul necarismatic sunt: comportamentul, articularea
acţiunilor, baza de putere şi relaţia între lider şi angajat.
 Liderul charismatic este neconvenţional, articulează puternic viziunea
viitoare şi motivaţia de a conduce, baza de putere este puterea personală
(bazată pe experienţă, respect şi admiraţie), fiind elitist, antreprenorial
şi exemplar; transformă personalul pentru a accepta schimbările
radicale, descoperind trăsăturile personale specifice care conduc la
realizarea unei bune conduceri în orice situaţie.
 Liderul necharismatic este convenţional (conform normelor
existente), articulează slab obiectivele şi motivaţia de a conduce, baza
de putere este puterea personală şi puterea specifică poziţiei pe care o
ocupă conducătorul în ierarhia sistemului de conducere (bazată pe
recompense, experienţă şi simpatie din partea omologilor), este
egalitarist, căutând consensul sau îndrumarea subalternilor; determină
angajaţii să împărtăşească viziunea sa.
În funcţie de gradul de flexibilitate al stilului de conducere, există
două mari categorii de conducători: lideri flexibili şi lideri impulsivi.

Există două categorii de lideri: spontani şi desemnaţi. Cei

spontani sunt de două feluri: 1) lider de misiune, cel care este interesat de
îndeplinirea misiunii grupului prin -organizarea celorlalţi, planificarea
strategiei şi diviziunea muncii. El este cel care este perceput ca având
experienţa cea mai relevantă pentru sarcină. 2) lider socio-emoţional, cel
care este interesat de reducerea tensiunilor,aplanarea conflictelor,
rezolvarea dezacordurilor şi menţinerea moralului. El este persoana pe care
ceilalţi o desemnează drept cea mai plăcută din cadrul grupului. Într-un
grup pot fi întâlnite ambele tipuri de lideri, fie în două personae, care se
completează, fie într-o singură persoană.
În ultimul deceniu au avut loc mutaţii în domeniul managementului,
care s-au repercutat şi asupra stilurilor de conducere şi, implicit, asupra
tipurilor de lideri. Astfel, a apărut o nouă grupare a acestora în două
mari categorii de conducători: tradiţionali şi neo-manageri; aceştia se
prezintă în tabelul următor:

Tabelul 2

Tipuri de conducători

Tradiţionalistul Neo-managerul
Se consideră şef absolut. Se consideră sponsor, lider de
echipă, consilier.
Respectă calea ierarhică. Abordează pe oricine este util.
Activează în cadrul unei structuri Preferă adaptarea structurilor
organizaţionale stabile. organizaţionale în raport cu
cerinţele pieţei.
Depozitează informaţiile. Difuzează informaţiile.
Urmăreşte să se specializeze într-un Urmăreşte polispecializarea
anumit domeniu. managerială.

Pretinde ore suplimentare de muncă. Pretinde doar rezultate.

În categoria neo-managerilor se disting următoarele tipuri de

conducători:
1. liderul “transparent” – apreciază ca autoconducerea este operantă
doar atunci când toţi membrii colectivului au acces la informaţiile
necesare privind vânzările, salariile, planurile strategice;
2. liderul “renascentist” – manifestă convingerea că un bun lider poate
conduce orice afacere, mergând de la o firmă de asigurări până la o
firmă industrială; urmăreşte să-şi asigure o gamă largă de capabilităţi,
asimilând cunoştinţe referitoare la diferitele funcţiuni-cheie ale
departamentelor de desfacere, marketing, producţie, finanţe;
3. liderul “radical” – consideră că una dintre principalele calităţi de care
trebuie să dea dovadă un lider este capacitatea de a “crea afaceri” în
ritmul extrem de rapid impus de dinamismul pieţelor.
4. liderul “descurcăreţ” – care este conştient că “vremurile bune” în care
un conducător ce intenţiona să lanseze un nou articol, ar fi solicitat pur
 şi simplu resurse umane, tehnologice şi financiare (pe care, cu puţin
noroc, le-ar fi obţinut) au trecut; în prezent, în condiţiile unor bugete
austere, el consideră că una din calităţile vitale ale unui lider este aceea
de a şti să se roage, să împrumute şi chiar “să fure” de unde se poate;
5. liderul “uman” – care apreciază că, într-o lume aflată în permanentă
transformare, conducătorul trebuie să echilibreze cerinţele profesionale
cu celelalte aspecte ale vieţii personale şi, în acelaşi timp, să-i ajute şi
pe ceilalţi în realizarea acestui lucru.