Curs nr. 5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Competenţele Curţii Europene de Justiţie

a. „să constate" dacă un Stat Membru şi-a îndeplinit sau nu o obligaţie
în conformitate cu Tratatul
b. „să exercite jurisdicţie nelimitată" cu privire la penalităţile
prevăzute în regulamente
c. „să revizuiască legalitatea" actelor normative Comunitare sau
situaţiile în care instituţiile nu au acţionat
d. „să emită hotărâri preliminare"
e. să acorde reparaţii pentru daune provocate de instituţii sau de
angajaţii acestora
f. să decidă în litigiilor dintre Comunitate şi angajaţii acesteia
g. să decidă în litigiile privind obligaţiile Statelor Membre conform
Statutului ECB (Banca Centrală Europeană) sau măsurile adoptate de organele
ECB şi obligaţiile băncilor centrale naţionale
h. „să se pronunţe" ca urmare a unei clauze de arbitraj dintr-un
contract încheiat de către sau în numele Comunităţii
i. să decidă în litigiile dintre Statele Membre prezentate în cadrul
unui acord special între părţi
j. să decidă în privinţa inaplicabilităţii unui regulament când acesta
este pus în discuţie în cadrul unei acţiuni aduse în faţa Curţii
k. să suspende aplicarea unui act normativ contestat şi să „prescrie"
orice măsuri interimare necesare
l. să decidă asupra apelurilor împotriva hotărârilor Tribunalului de
Primă Instanţă.
Curtea de justiţie a Uniunii Europene este instanţa judecătorească
“supremă” a Uniunii.
Hotărârile sale nu pot fi deferite nici unei alte instanţe superioare;
Asigură interpretarea şi aplicarea uniformă a legislaţiei Uniunii Europene.
În doctrina privind dreptul UE, unii autori traduc din limba franceză
în limba română recours sau recurs, deşi este vorba despre acţiune, iar nu
despre calea de atac.
Prin urmare, atunci când ne referim la recurs în anulare/în carenţă,
ne referim la acţiune în anulare/carenţă.
În TFUE şi TUE se foloseşte termenul de acţiune.

Ce acţiuni judecă CJUE?

Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
Art. 258 TFUE: Comisia împotriva unui stat membru sau un stat membru
împotriva unui alt stat membru ( art. 259 TFUE).

1
 Acţiunea în anulare şi acţiunea în carenţă
Introdusă de o instituţie a UE sau un stat membru, împotriva actelor
juridice ilegale sau împotriva unei inacţiuni (art. 263 şi 265 din TFUE).
Cererea prealabilă.
Priveşte interpretarea şi validitatea dreptului UE, la iniţiativa jurisdicţiilor
naţionale ( art. 267 TFUE).

Acţiunea/recursul în anulare1 ( art. 263 TFUE).

Noţiune: posibilitatea pe care o au statele, instituţiile UE şi persoanele
fizice sau juridice, de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de Consiliu
sau de Comisie şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.
= un mijloc de control al conformităţii actelor juridice ale Uniunii,
un control de legalitate
= urmăreşte doar desfiinţarea acestui act, nu şi modificarea lui.
Actele susceptibile de recurs: acele acte cu forţă juridică obligatorie ce
emană de la Consiliu sau Comisie:
• regulamentele;
• Directivele;
• În anumite condiţii, deciziile.
Cine are calitate procesuală activă în cazul acţiunii în anulare?
• Statele membre, Consiliul, Comisia, precum şi persoanele fizice sau
juridice, acestea din urmă împotriva deciziilor care o privesc direct şi
individual ( să fie destinatarii actului atacat).
Cine are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii în anulare?
Comisia şi Consiliul.
Termenul în care se poate formula acţiunea în anulare este de două luni şi
curge, pentru actele generale, de la publicarea lor, iar pentru actele individuale,
de la notificarea lor către cel interesat.
Dacă actul individual nu a fost comunicat celui interesat, termenul de
două luni curge de la data de la care acesta a luat la cunoştinţă despre existenţa
şi conţinutul actului individual.
Cauzele de ilegalitate:
1. Necompetenţa: Ex: actul emis nu a intrat în sfera de atribuţii a instanţei
care l-a adoptat, ci în cea a altui organism.
2. Violarea normelor substanţiale: încălcarea dispoziţiilor Tratatului sau a
oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa (ex. temeiul juridic eronat al
actului litigios, interpretarea eronată a sursei normative pe care se întemeiază,
nerespectarea principilor generale de drept etc.)

1
Augustina Dumitraşcu, Roxana Mariana Popescu, Dreptul Uniunii europene, sinteze şi aplicaţii, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2015, p. 84-86; Marin Voicu, Jurisdicţii şi proceduri judiciare în Uniunea
Europeană, editura Universul juridic, Bucureşti, 2010, pp. 129-132.

2
 3. Încălcarea normelor de procedură fundamentale (ex. neobservarea
modalităţilor de vot prevăzute de tratate, lipsa consultării prealabile a altor
instituţii etc.)
4. Excesul ( abuzul) de putere: autoritatea care a adoptat actul şi-a folosit
puterea în scopuri diferite de cele ce i-au fost atribuite.
Hotărârea în anulare ( art. 264 TFUE). Actul este considerat de a nu fi
existat niciodată, iar efectele sale dispar retroactiv faţă de toţi justiţiabilii.
Hotărârea în anulare are deci efect erga omnes.

Acţiunea/recursul în carenţă ( art. 265 TFUE).

Noţiune: posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a instituţiilor UE, precum

şi a întreprinderilor sau chiar particularilor, în anumite situaţii strict delimitate,
de a ataca în faţa CJUE abstenţiunea, refuzul Comisiei sau Consiliului de a
decide în materii în care aceste instituţii au, prin tratate, obligaţia de a lua o
anumită măsură.

Legitimarea procesuală activă:

• Statele membre;
• Instituţiile Uniunii: Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea
de Conturi ( nu şi CJUE);
• Persoanele fizice sau juridice – numai pt. actele obligatorii ( art. 265
alin.3 TFUE). Pentru particulari, carenţa trebuie să se întemeieze pe acte
susceptibile de a produce efecte de drept şi care privesc în mod direct şi
personal reclamantul ( dacă în cauză nu sunt întrunite aceste condiţii,
recursul va fi respins ca inadmisibil).
Legitimarea procesuală pasivă:
• Consiliul
• Comisia.
Cauzele de ilegalitate:
- violarea Tratatului;
- deturnarea de putere
nu şi necompetenţa instituţiei sau violarea normelor substanţiale.
Procedura în carenţă.
Cuprinde o etapă prealabilă, necontencioasă, de punere în întârziere a
instituţiei aflată în carenţă – partea interesată trebuie să ceară instituţiei
competente să pună capăt inactivităţii sale=o punere în întârziere.
Invitaţia de a acţiona trebuie să fie motivată şi să arate într-un mod foarte
explicit, măsurile pe care instituţia ar trebui să le ia.
Instituţia acuzată de carenţă este obligată să “ia poziţie” într-un termen de
2 luni de la data la care a primit notificarea invitaţiei2.

2
M. Voicu, op.cit., p. 138.

3
 Dacă la expirarea acestui termen ea nu a luat poziţie, jurisdicţia europeană
poate fi sesizată într-un nou termen de 2 luni.
Etapa contencioasă.
Sesizarea CJUE este posibilă dacă instituţia solicitată:
- nu a răspuns notificării;
- a formulat un răspuns în aşteptare şi a amânat explicit adoptarea
- a formulat un răspuns imprecis şi ambiguu;
- a formulat un răspuns dilatoriu ( de natură să provoace o întârziere,
o amânare, o tărăgănare);
- a refuzat să acţioneze.

Procedura trimiterilor preliminare.

Sediu juridic: art. 267 TFUE, art. 412 NCPC.

5.1. Facultate şi obligaţie de a sesiza Curtea de Justiţie. Instanţele

vizate de paragrafele 2 şi 3 ale art. 267 TFUE.
Întrucât conceptul de „instanţă” nu are aceeaşi semnificaţie de la o ţară la
alta, Curtea de Justiţie a formulat propria definiţie 3. Astfel, pentru ca un organ să
aibă dreptul să trimită Curţii o cerere potrivit art. 234 din TCE ( actualul 267
TFUE) aceasta trebuie să fie: o instituţie, stabilită prin lege, permanentă şi
independentă, cu jurisdicţie obligatorie, ale cărui proceduri implică respectarea
principiului contradictorialităţii, în mod similar cu procedura instanţelor
judecătoreşti propriu-zise, părţile să fie obligate să apeleze la aceasta pentru
soluţionarea litigiului, iar hotărârea să fie obligatorie pentru ele4.
Astfel, Comitetul unei Asociaţii profesionale (Comitetul de apel pentru
medicina generală în Olanda) a fost considerată instanţă, deoarece decizia
pronunţată de această instituţie, după o procedură contradictorie, este definitivă
(nu există o cale de atac împotriva acesteia în sistemul de drept olandez).
Nerecunoaşterea caracterului de „instanţă” pentru acest Comitet ar fi pus în
pericol însăşi buna funcţionare a dreptului comunitar (european), de vreme ce, în
cauza respectivă, problema privea una dintre libertăţile fundamentale, respectiv
dreptul la stabilire (în cauză se punea problema înregistrării medicilor generalişti
care obţinuseră o diplomă în alt stat membru, Belgia5).

5.2. Tipuri de proceduri în care pot fi solicitate hotărâri preliminare.

Atâta timp cât hotărârea preliminară este necesară pentru soluţionarea
litigiului aflat pe rolul instanţei naţionale, toate tipurile de proceduri pot da
naştere cererilor de hotărâri preliminare: procese civile, penale, comerciale, de
3
C-54/96, Dorsch Consult Ingenieeurgesellschaft mbH c. Bundesbaugesellschaft Berlin mbH, 1997, ECR I-
4961.
4
T. Ştefan, B. Andreşan Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 263.
5
C-246/80, C. Broekmeulen c. Huisarts Registratie Commissie, 1981, ECR 2311.

4
dreptul muncii, de drept contencios-administrativ. De asemenea, pot fi formulate
cereri de hotărâri preliminare, instanţele care iau măsuri de urgenţă (ex.
ordonanţe preşedinţiale), precum şi judecătorul cu atribuţii în faza de urmărire
penală6.
Totuşi, în situaţia în care instanţa se pronunţă ca autoritate administrativă
şi îndeplineşte funcţii nejudiciare ( cum este, spre ex, judecătorul delegat la
Registrul Comerţului), CJUE consideră că nu are competenţa de a se pronunţa în
astfel de proceduri7.

Exemplificare:
Prin sentinţa nr. 285 din 24 februarie 2010 a Secţiei penale a I.C.C.J. a
fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta SC E. SRL
împotriva ordonanţei nr. 220/D/P/2009 din 21 decembrie 2009 a Parchetului de
pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, cu obligarea acesteia la
plata cheltuielilor judiciare către stat. Prin aceeaşi sentinţă, s-a mai respins, ca
inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275-278 şi art. 168 C.proc.pen.,
formulată de aceeaşi petentă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată la 30 decembrie 2009, petenta SC „E." SRL cu
sediul în [...], reprezentată prin administrator M.V.O., a solicitat infirmarea
ordonanţei nr. 220/D/P/2009 din 21 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, prin care s-a dispus instituirea unui
sechestru asigurător asupra contului bancar al societăţii deschis la Banca [...],
fără să se precizeze până la concurenţa cărei sume. În drept, au fost invocate
dispoziţiile art. 168, art. 275-278 C.proc.pen. În motivarea plângerii, petenta a
arătat că procurorul a dispus instituirea unui sechestru asigurător mai întâi
asupra unui cont al societăţii care are calitatea de parte responsabilă civilmente
în cauză şi nu mai întâi asupra contului învinuiţilor. S-a mai susţinut că s-a
dispus această măsură anterior stabilirii unui prejudiciu cert şi necontestat şi că
măsura urmăreşte falimentarea societăţii. Plângerea a fost respinsă ca
inadmisibilă de către Secţia penală a I.C.C.J., prin sentinţa nr. 285 din 24
februarie 2010, cu motivarea că plângerea petentei nu a fost îndreptată împotriva
unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale dintre cele prevăzute expres şi
limitativ de dispoziţiile art. 278 alin. (1) C.proc.pen. Tot astfel, formularea unei
cereri la data de 24 februarie 2010 de sesizare a Curţii Constituţionale cu
soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275-278 şi art.
168 C.proc.pen. de către petentă, în cadrul unui demers procesual situat în afara
legii şi sancţionat cu inadmisibilitatea, a făcut imposibilă examinarea condiţiilor
de formă privind admisibilitatea unei astfel de cereri în conformitate cu
dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.
6
14/86, Pretore di Salo c. Persoane necunoscute, 1987, ECR 2545.
7
32/74, Friederich Haaga Gmbh, 1974, ECR 1201.

5
 Împotriva sentinţei de respingere a plângerii, petenta SC E. SRL a declarat
recurs, susţinând că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică şi solicitând,
potrivit motivelor de recurs depuse la dosar (filele 2-3), „casarea acesteia cu
trimitere spre rejudecare, întrucât este lovită de nulitate absolută". În cadrul
motivelor de recurs, petenta SC E. SRL a formulat o cerere de sesizare a Curţii
Europene de Justiţie de la Luxemburg cu recurs prejudicial (sic!), solicitând
interpelarea (sic!) acesteia potrivit dispoziţiilor art. 234 TCE.
Recursul a fost soluţionat prin decizia nr. 605 din 27.09.2010, dată de
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, în dosarul nr. 4177/1/2010.
I. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie de la
Luxemburg cu recurs prejudicial, Curtea a reţinut că „Instanţele naţionale deţin
competenţa de a decide dacă să trimită sau nu o cerere pentru pronunţarea unei
hotărâri preliminare. Simplul fapt că o parte procesuală susţine că litigiul său dă
naştere unei întrebări legate de dreptul comunitar nu înseamnă că instanţa este
obligată să considere că, în acest mod, a fost formulată o întrebare în sensul art.
234 TCE (cauza C-344/04, R. On the application of IATA and ELFAA c.
Department of Transport, cauza T-47/02, Danzer şi Danzer c. Council).
Examinând lucrările dosarului, Curtea constată că cererea formulată de petentă,
de sesizare a Curţii Europene de la Luxemburg, nu face vorbire despre ce normă
comunitară este încălcată prin aplicarea dispoziţiilor art. 168 C.proc.pen. (norma
internă). Pe de altă parte, două criterii trebuiesc îndeplinite mai înainte de a
trimite o cerere preliminară: primul este că problema de drept trebuie să apară
înaintea unui organ cu atribuţii jurisdicţionale al unui stat membru, iar cel de
al doilea este ca instanţa naţională trebuie să aprecieze că o hotărâre
referitoare la problema respectivă îi este necesară pentru soluţionarea
litigiului dedus judecăţii sale.
Analizând actele dosarului, instanţa constată că, dacă în ceea ce priveşte
prima condiţie, aceasta este îndeplinită (problema fiind ridicată în faţa I.C.C.J.,
Completul de 9 Judecători - organ cu atribuţii jurisdicţionale). Referitor la cea
de a doua condiţie, Curtea apreciază că hotărârea referitoare la problema ridicată
nu îi este necesară pentru a soluţiona litigiul dedus judecăţii sale, având în
vedere obiectul cauzei, şi anume, plângere împotriva soluţiilor procurorului de
netrimitere în judecată. Plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care
s-a dispus instituirea unui sechestru asigurător nu poate face obiectul
controlului judecătoresc reglementat de prevederile art. 2781 C.proc.pen. de la
1968, întrucât nu priveşte o soluţie de netrimitere în judecată. ( potrivit art. 2781
C.proc.pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C.proc.pen. împotriva
rezoluţiei de neîncepere a urmării penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de
procuror, persoana vătămată, precum şi orice persoane ale căror interese legitime sunt
vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a
modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi art. 278 C.proc.pen., la judecătorul de la instanţa
căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Rezultă aşadar,
din cuprinsul normelor legale enunţate, că plângerea care are un asemenea temei vizează

6
exclusiv o rezoluţie sau ordonanţă a procurorului de netrimitere în judecată, confirmată ca
urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul art. 275-278 C.proc.pen. Analizând actele
şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că plângerea petentei adresată I.C.C.J. nu poate face
obiectul controlului judecătoresc reglementat de prevederile art. 2781 C.proc.pen., întrucât nu
priveşte o soluţie de netrimitere în judecată dispusă de procuror, iar din examinarea actelor
dosarului rezultând că Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a comunicat
acesteia o soluţie de netrimitere în judecată. Invocarea de către recurenta-petentă a
prevederilor art. 2781 C.proc.pen., este greşită, întrucât, astfel cum s-a arătat, nu sunt incidente
dispoziţiile art. 278 C.proc.pen., deoarece petenta nu a făcut dovada existenţei unei rezoluţii
de neîncepere a urmăririi penale, împotriva căreia să fi făcut plângerea cu care a învestit
instanţa de fond.)
În consecinţă, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile mai sus arătate,
Curtea a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Europene de
Justiţie de la Luxemburg cu recurs prejudicial formulat de petenta SC E. SRL.

5.3. Care este momentul pentru a cere o hotărâre preliminară?

Decizia privind etapa procesuală în care instanţa naţională poate trimite o
cerere de hotărâre preliminară aparţine doar judecătorului naţional, deoarece
acesta este singurul care cunoaşte starea de fapt din dosarul aflat pe rol,
argumentele părţilor şi ceilalţi factori care ţin de eficienţa şi economia
procedurii8. Esenţial este ca procedura să nu se fi încheiat deja9.
Curtea de Justiţie a considerat că nu are competenţa de a se pronunţa
asupra momentului în care instanţele naţionale să trimită cererea10.
Părţile, inclusiv procurorul, nu pot cere sau obliga instanţa să solicite o
hotărâre preliminară sau nu pot să stabilească momentul la care o astfel de
cerere să fie adresată, judecătorului naţional revenindu-i deplina libertate în
alegerea momentului11.
Libertatea judecătorului naţional de a alege momentul la care să adreseze
o întrebare preliminară nu este însă nelimitată. Dacă trimiterea se face la primele
termene ale procedurii, fără ca instanţa să se lămurească cu privire la starea de
fapt şi de drept naţional, instanţa nu se va afla în posesia tuturor datelor necesare
pentru formularea întrebării, prin urmare Curtea se va afla într-o stare de
incertitudine cu privire la modul în care hotărârea preliminară este aptă a ajuta la
soluţionarea cauzei de către judecătorul naţional. În aceste condiţii, există riscul
ca CJUE să trateze trimiterea ca pe o simplă cerere ipotetică de exprimare a unei
opinii şi să nu răspundă la acesta.
Pe de altă parte, stabilirea corectă a stării de fapt şi de drept naţional
presupune administrarea de probe, ceea ce înseamnă că momentul procedural al
trimiterilor s-ar situa cel puţin după administrarea probelor, înainte de
concluziile pe fond12.

8
C-14/86, Pretore di Salo c. Persoane necunoscute, 1987, ECR 2545.
9
C-338/85, Pardini c. Ministerio del Commercio con L'Estero, 1988, ECR 2041.
10
C-43/71, Politi s.a.s. c. Ministerio delle Finanze dello Stato, 1971, ECR 1029.
11
C-10/92, Balocchi c. Ministerio delle Finanze dello Stato, 1993, ECR I-5105
12
T. Ştefan, B. Andreşan Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 266.

7
 5.4. Care este rolul părţilor în litigiul naţional?
Părţile implicate în litigiul naţional nu au dreptul să se adreseze direct
13
CJUE pentru a solicita o hotărâre preliminară. Dacă părţile ar beneficia de
această posibilitate, aceasta ar putea avea ca efect limitarea competenţelor şi a
independenţei instanţei, la nivel naţional.
În mod similar, persoanele fizice nu pot încheia acorduri/convenţii prin
care să determina instanţa competentă la nivel naţional să solicite o hotărâre
preliminară, deposedând-o astfel de exercitarea, în mod independent, a rolului
conferit de Tratat14.
Părţile au totuşi dreptul, după ce instanţa naţională a înaintat deja
solicitarea de pronunţare a unei întrebări preliminare, să îşi prezinte observaţiile
în faţa CJUE15.

5.5. Suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii preliminare de

către Curte.
Odată ce instanţa naţională decide că este pertinent şi util să sesizeze
Curtea, va suspenda judecata cauzei şi va trimiterea cererea, însoţită de
documentele relevante ( de obiect, o copie a dosarului), aceasta constituind un
nou temei de suspendare faţă de cele existente deja în dreptul românesc.

5.6. Conţinutul şi forma cererii.

Judecătorul naţional este cel care determină conţinutul cererii. Părţile pot
formula propuneri pentru întrebările ce vor fi formulate, dar instanţa naţională
este suverană în a aprecia dacă ţine cont de aceste întrebări, dacă acceptă unele
dintre ele, sau dacă formulează altele fin oficiu. Prin urmare, instanţa este
singura competentă să evalueze relevanţa întrebărilor pentru interpretarea
dreptului european, necesar soluţionării litigiului16.
O cerere care să nu depăşească 10 pagini este considerată suficientă
pentru a expune cadrul factual şi legislativ în mod adecvat.
Cererea de hotărâre preliminară trebuie să conţină:
- Un scurt rezumat al obiectului litigiului, precum şi al situaţiei de fapt
relevante, astfel cum au fost constatate sau, cel puţin, explicitarea datelor
factuale pe care se bazează întrebarea preliminară;
- Reproducerea conţinutului dispoziţiilor naţionale susceptibile să se
aplice cauzei, precum şi identificarea, în măsura în care este posibil, a
jurisprudenţei naţionale relevante, indicând de fiecare dată, în mod precis,
elementele de identificare ( de ex. pagina din Monitorul oficial sa din culegeri,
adresa de internet etc.);

13
Cauzele conexate 31-32/62, Milchwerke Heinz Wohrmann&Sohn KG and Alfons Lutticke GMBh c. Comisia,
1962, Rec.965.
14
C-93/78, Lothar Mattheus, 1978, ECR 2203.
15
C-44/65, Hessische Knappschaft c. Maison Singer and sons, 1965, Rec.1191.
16
C-247/86, Alsatel c. Nova sam, 1988, ECR 5987.

8
 - Identificare cu cât mai mare precizie a dispoziţiilor comunitare relevante
în speţă;
- Explicarea motivelor care au determinat instanţa naţională să adreseze
întrebarea cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziţii
comunitare, precum şi a legăturii pe care o stabileşte între aceste dispoziţii şi
legislaţia naţională aplicabilă litigiului naţional;
- Întrebarea ca atare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi clar
identificabilă a hotărârii sau încheierii instanţei naţionale, de obicei la începutul
sau la sfârşitul acesteia.

Recapitulare:
Art. 267 TFUE prevede că „Curtea de Justiţie a uniunii europene este
competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele,
oficiile sau agenţiile Uniunii.”

Condiţiile cererii preliminare:

 să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să
sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea validităţii unui
act juridic al UE;
 practica instanţei de la Luxemburg nu reţine „nici o formulă
sacramentală” pentru sesizarea Curţii în baza art. 267 TFUE;
 procedura trimiterii preliminare este în mod esenţial un tărâm al
dialogului, al cooperării jurisdicţionale, reprezintă, prin urmare, un
mecanism de cooperare între instanţa de la Luxemburg ( =
specialistul) şi instanţele naţionale (= generalistul);
 nu există o relaţie ierarhică între cele două jurisdicţii.

Calitatea procesuală activă în cadrul cererii preliminare.

 Numai jurisdicţiile naţionale.

Valoarea hotărârii Curţii de Justiţie.

 Are autoritate de lucru judecat relativă ( priveşte numai părţile
interesate);
 Are obligativitate erga omnes cu privire la modul de interpretare a
dreptului UE sau la modul de apreciere a validităţii unui act al UE
faţă de altul;
 Hotărârea Curţii nu suprimă actul UE în discuţie.

9
Procedura cererii prealabile.
Procedura scrisă:
 Judecătorul naţional, care adresează o cerere preliminară spre
interpretare, suspendă procesul pendinte;
 Judecătorul naţional comunică hotărârea sa Curţii care o notifică,
prin grefier, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum
şi Consiliului, dacă actul UE în discuţie emană de la acesta;
 Cererea este publicată în toate limbile oficiale ale UE şi notificată
părţilor, statelor membre şi instituţiilor UE;
 Cererea se publică în Jurnalul oficial;
 În termen de 2 luni de la comunicare, părţile, statele membre,
Comisia şi Consiliul, dacă a fost anunţat, au dreptul să depună
Curţii memorii sau observaţii scrise.

Procedura orală.
 Audiere;
 Opinia avocatului general;
 Deliberarea de către CJUE;
 Adoptarea hotărârii.

Obiectul procedurii.
 Întrebări privind interpretarea sau validitatea actelor juridice ale
Uniunii Europene!!
 Curtea nu poate fi întrebată cu privire la aplicarea/compatibilitatea
actelor normative interne cu dreptul UE!!

Cine adresează întrebarea:

 Anumite instanţe pot introduce cererea prealabilă, dacă se
consideră că răspunsul CJUE este necesar adoptării deciziei
naţionale;
 Alte instanţe trebuie ( sunt obligate) să introducă cererea
prealabilă, atunci când o asemenea întrebare apare în cadrul unii
instanţe ale cărei decizii nu mai pot fi, potrivit legislaţiei interne,
supuse vreunei căi de atac;
 Doar instanţele judecătoreşti din statele membre, iar nu şi părţile
pot adresa CJUE întrebări preliminare.
 Cerinţe pentru noţiunea de instanţă:
a) Organ stabilit prin lege;

10
 b) Caracter permanent;
c) Jurisdicţie obligatorie;
d) Procedură contradictorie;
e) Aplică dreptul;
f) Independentă;
g) Întrebarea trebuie să apară în exercitarea funcţiei judiciare.

Când poate o instanţă naţională să introducă o acţiune în interpretare.

- când se ridică o problemă de drept a UE;
- când o decizie cu privire la această problemă este necesară, din punct
de vedere al instanţei naţionale, respectiv:
o când determină în mod substanţial soluţia pe fond;
o când nu există o hotărâre anterioară a CJCE/CJUE asupra
problemei în cauză.

Când trebuie o instanţă naţională să introducă o acţiune în interpretare.

- când se ridică o problemă de drept a UE;
- când decizia sa nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare.
Excepţie:
- întrebarea este nerelevantă;
- există o hotărâre anterioară a CJCE/CJUE – pe o problemă identică de
drept material sau răspunsul poate fi dedus dintr-o hotărâre anterioară a
CJCE/CJUE;
- răspunsul este evident ( teoria actului clar).

Caracterul obligatoriu al cererii în aprecierea validităţii.

- Procedura este întotdeauna obligatorie, atunci când o instanţă
naţională crede că o normă juridică a UE este neconformă cu
dreptul UE;

Obiectul întrebărilor preliminare:

- Tratatele ( doar chestiuni de interpretare);
- Actele tuturor instituţiilor şi ale BCE ( interpretare şi validitate);
- Statutele organelor înfiinţate prin act al Consiliului (interpretare
şi validitate).

Drepturile şi obligaţiile judecătorului naţional:

- Cererea prealabilă este un dialog între judecători. Prin urmare
a) judecătorul naţional se bucură de autonomie cu privire la
faptul dacă recurge sau nu la CJUE;
b) părţile nu au dreptul de a impune judecătorului naţional să
adreseze întrebarea preliminară;
CJUE preferă:

11
 - când s-a încheiat procedura contradictorie;
- când faptele şi dreptul naţional aplicabil sunt
clarificate.

Drepturile şi obligaţiile CJUE:

- să răspundă tuturor întrebărilor şi doar întrebărilor
puse;
- nu trebuie să se pronunţe cu privire la faptele speţei;
- are unele prerogative în ceea ce priveşte întrebarea
formulată: o poate reformula; o poate completa; poate
răspunde parţial; poate transforma întrebarea privind
interpretarea într-una de validitate;

Inadmisibilitatea recursului:
- nu există baze faptice sau legale suficiente;
- întrebările puse sunt în mod evident nerelevante;
- recursul solicită o opinie consultativă cu privire la o problemă
generală sau ipotetică;
- abuz de procedură;
- nu există o dispută reală pendinte.

Drepturile şi obligaţiile părţilor:

- nu pot introduce cerere la CJUE şi nu îl pot forţa pe judecătorul
naţional să facă acest lucru;
- pot fi ascultate de către instanţa naţională;
- pot depune observaţii scrise sau orale în faţa Curţii.

Efectele răspunsului CJUE:

- răspunsul CJUE nu este un aviz sau o opinie, ci ia forma unei
hotărâri sau a unui ordin motivat;
- instanţa naţională este legată de interpretarea dată;
- hotărârea CJUE este obligatorie şi pentru alte instanţe naţionale,
în faţa cărora se ridică aceeaşi problemă;
- în principiu efectele sunt ex tunc.

Structura hotărârii.
Hotărârea CJUE în cererea de interpretare are trei părţi:
1. Prima reaminteşte în ce condiţii judecătorul naţional a decis să întrebe
Curtea şi reproduce textul întrebărilor formulate;
2. a doua parte este consacrată examinării acestor întrebări şi expunerii
motivelor care justifică răspunsul Curţii;

12
3. ultima parte constituie dispozitivul şi reia concluziile la care a ajuns
Curtea cu ocazia examinării făcute.

13