CAPITOLUL 10

Moneda - evoluţie, rol, funcţii, putere de cumpărare

1.1 MONEDA - definiţie

Prin definirea monedei, majoritatea cercetătorilor au încercat să surprindă
aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul său în economie. Revenirea
periodică asupra definirii monedei este consecinţa transformării unor aspecte
considerate nesemnificative la un moment dat, în repere noi care schimbă esenţial
modul de interpretare. Pentru a complica conceptul de monedă se face, de către
unii cercetători, deosebirea dintre ban şi monedă, considerându-se primul ca ceva
abstract, iar moneda, ca ceva concret. De exemplu, economistul J. K. Galbraith
afirma că banul are trei creatori: moneda, tezaurul şi băncile. Alţi cercetători
consideră banul ca fiind fenomenul valorii în general, iar moneda este
reprezentarea acestui fenomen. De asemenea, în economia modernă monedele nu
sunt numai „piese de metal”, aşa cum apreciază unii economişti şi nici banul nu
este numai „o marfă specială”.
Thomas Gresham (1519-1579) scria: „moneda rea alungă pe cea bună".
Aceeaşi constatare importantă, tot atât de actuală şi în zilele noastre, ar fi făcut-o şi
dacă spunea: „banul rău alungă pe cel bun". Pentru ca această dihotomie monetară
să nu dăuneze înţelegerii unor fenomene şi procese importante, ce vor fi analizate
se atribuie banilor şi monedei acelaşi înţeles pentru singurul motiv că, în esenţa, au
aceleaşi funcţii şi împlinesc acelaşi rol în economie.
În mod fundamental oamenii îşi satisfac trebuinţele prin producerea de bunuri
şi servicii. Crearea de monedă nu aduce beneficii directe. Astfel dacă se dublează
producţia de bunuri şi servicii oamenii trăiesc mai bine. Dacă se dublează
cantitatea de monedă nu înseamnă că va fi mai bine. Deci, în sens restrâns,
moneda este lipsită de relevanţă, în alt sens, moneda şi instituţiile asociate ei sunt
de o importanţă copleşitoare. Cu cât viaţa economică este mai activă afacerile
comerciale şi financiare mai intense, cu atât moneda este mai solicitată.
Cantitatea de monedă tranzacţională de fiecare individ este, aproximativ,
proporţională cu fluxul veniturilor sale. Când, de exemplu, dobânda împrumuturilor,
economiilor şi a altor operaţiuni este la un nivel ridicat, cererea de monedă în
vederea realizării tranzacţiilor va fi în scădere. Dacă, dimpotrivă, soldurile
aparţinând persoanelor care participă la tranzacţii sunt minimale, la orice nivel de
venit, cererea de monedă devine foarte puţin sensibilă la variaţia dobânzilor.
Moneda a fost şi este un mijloc care duce spre un număr mare de scopuri.
Deţine o poziţie cheie în mecanismul de funcţionare al oricărei economii naţionale
şi a celei internaţionale, reflectând sintetic schimbările structurale ale acestora.
Moneda a devenit indispensabilă în raporturile zilnice şi la termen dintre oameni,
agenţi economici şi economii naţionale. Economia nu poate fi despărţită de
monedă, ele condiţionându-şi evoluţia şi dezvoltarea.
Aflându-se în centrul vieţii economice şi sociale, moneda, sub toate formele
sale, reprezintă un instrument de utilitate permanentă pentru toţi agenţii economici.
Unii cercetători atribuie monedei două însuşiri esenţiale, de a reprezenta şi de a
măsura orice valoare, şi au tras concluzia că orice marfă poate fi monedă. Alţi
cercetători neagă calitatea de marfă a monedei, atribuindu-i numai însuşiri
 99
subiective, definind-o ca o convenţie socială, artificială. A treia categorie de
cercetători prezintă moneda într-o dublă accepţiune: atât ca marfă (cu însuşiri
intrinsece deosebite şi având o existenţă obiectivă) cât şi ca o creanţă asupra
emitentului sau a economiei, un semn al monedei marfă, o expresie a voinţei
oamenilor.

10.2 Evoluţia monedei

Moneda a apărut de timpuriu în istoria societăţii omeneşti, fiind prezentă în
tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Exteriorizarea valorii se
realiza o dată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la bunul care îndeplinea rolul
de monedă. De la sfârşitul preistoriei în Europa, vitele se utilizau ca monedă, în
Africa cercetătorii au observat în societăţile tradiţionale folosirea monetară a sării şi
scoicilor rare care serveau, de obicei, ca podoabe. Acelaşi lucru s-a întâmplat mult
timp în Tibet cu ceaiul.
O dată ce omul utilizează o marfă unică drept intermediar în tranzacţii, el iese
din sfera trocului primitiv pentru a intra în cea a economiei de schimb. Marfa aleasă
permitea vânzarea şi cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea precisă a valorii şi
economisirea. Locul trocului a fost luat de o marfă care, pe lângă utilizarea sa
normală (ca bun de consum sau de producţie), servea drept instrument de schimb.
Măsurarea valorii mărfurilor obişnuite va fi posibilă prin stabilirea unui bun în
calitate de etalon monetar. Bunul monedă-etalon trebuia să fie:
- durabil pentru a conserva puterea de cumpărare;
- divizibil pentru a permite efectuarea plăţilor;
- să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare şi stabilă.
Dintre toate bunurile care întruneau aceste calităţi, metalele şi aliajele se
impun rapid datorită proprietăţilor fizice, perfect adaptate celor trei funcţii ale
monedei. Iniţial au fost folosite metalele şi aliajele comune (cupru, bronz, fier) ca
monede, apoi au apărut metalele preţioase (aurul şi argintul). În lumea orientală,
monedele şi-au făcut apariţia în Mesopotamia şi Asia Mică în secolul II î.Hr., mai
întâi sub formă de lingouri de cupru şi bronz, apoi de aur şi argint. Grecia a utilizat
moneda de argint din secolul VII î.Hr. Metalul cântărit şi bătut în pecete şi piese de
monede s-a impus schimburilor ca forma cea mai comodă şi evoluată. Metalele,
îndeosebi cele preţioase, funcţionau ca monede, ele fiind utilizate şi pentru alte
scopuri.
O dată cu dezvoltarea schimbului, nevoile de monedă-marfă, respectiv de
metal preţios, cresc, în timp ce producerea lor rămâne limitată. Apare un
dezechilibru între oferta şi cererea de monedă-marfă, ceea ce a condus la
necesitatea găsirii altor forme ale monedei. Apare astfel moneda de hârtie
(fiduciară), sub forma bancnotelor (biletelor de bancă) şi moneda de cont
(scripturală).
De la sfârşitul secolului XII, în Europa Occidentală, pentru a limita pericolul
transportului de monede metalice din aur, marii negustori au recurs la scrisori de
schimb, utilizarea lor luând amploare în secolele următoare. Ceva mai târziu,
respectiv în secolele XVII şi XVIII, în locul metalului monetar vor fi acceptate la
plată şi alte instrumente care vor fi create şi anume: tratele comerciale sau efectele
de comerţ. Scrisoarea de schimb şi tratele nu au o valoare intrinsecă, nu sunt decât
un angajament al celui ce le emite de a plăti o sumă la o anumită dată. Tot în
100
această perioadă, în Ţările de Jos, Suedia, şi Regatul Unit îşi fac apariţia biletele
de bancă şi moneda de cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie (bancnota) putea fi
schimbată oricând de purtător în monedă metalică la ghişeele băncii, fiind
garantată de rezerva de aur-monedă deţinută de banca emitentă. Bancnotele ca
monedă de hârtie (fiduciară) se vor generaliza în secolul al XIX-lea în toată Europa
Occidentală.
Crearea monedei de cont (scripturală) era făcută de băncile comerciale, care
înscriau într-un cont suma de bani deţinută de un client. În a doua jumătate a
secolului trecut, dezvoltarea băncilor este la originea perfecţionării tehnicilor
monetare. Noile forme ale monedei scripturale sunt cecurile şi viramentele. Emise
de titulari, pe baza unui cont deschis la bancă, cecurile acceptate la plată sunt o
formă a monedei scripturale.
Moneda de hârtie şi moneda scripturală, ca forme ale monedei-semn, s-au
impus încet ca instrumente de plată normale, având aceleaşi funcţii şi aceeaşi
valoare ca moneda-marfă. Această trecere de la moneda-marfă la moneda-semn,
permite înţelegerea a ceea ce distinge moneda de celelalte bunuri şi anume că
utilitatea monedei în tranzacţii este identică, oricare ar fi forma şi valoarea sa
intrinsecă. Faptul că schimbul se intermediază prin moneda-marfă sau prin
moneda-semn (cu formele sale multiple) contează mai puţin, rolul de intermediar
fiind la fel de bine asigurat atât într-un caz, cât şi în celălalt.
Baterea monedei a fost un drept al puterii de stat, delegat unei instituţii de
emisiune. În acelaşi timp valoarea monedei era garantată, iar utilizarea monedei de
către agenţii economici răspundea unei convenţii implicite. Agenţii acceptau să
utilizeze monedă pentru că aveau încredere în sistemul care o emitea. Această
evoluţie a formelor monedei, de la marfă la semn, are trei consecinţe:
- statutul privat se substituie din ce în ce mai mult statutului public şi care necesită
un control adecvat al creării sale;
- costul de producţie este mult diminuat;
- creşte încrederea agenţilor economici faţă de autorităţile monetare centrale
(pentru moneda de hârtie) şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda
scripturală).
Apare un moment de răscruce în evoluţia monedei. Epoca monedei-marfă va
apune şi va înceta să mai existe. Locul ei va fi luat treptat de moneda-semn.
Moneda-semn va fi căutată nu ca scop în sine, deci ca marfă, ci pentru bunurile şi
serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei. Chiar dacă este păstrată în timp,
valoarea monedei-semn provine din faptul că poate fi folosită ulterior în aceleaşi
scopuri. Apariţia şi utilizarea ei, pe scară din ce în ce mai largă, demonstrează un
adevăr ce nu poate fi contestat şi anume, faptul că acest instrument monetar are o
importantă componentă convenţională, mai mult sau mai puţin artificială.
O bună perioadă de timp moneda-semn este utilizată în paralel cu moneda-
marfă, aceasta din urmă având rolul principal ca instrument monetar. Este perioada
de trecere de la o formă la alta a monedei. Moneda-marfă va fi retrasă din circulaţie
şi depozitată la băncile emitente de monedă de hârtie.
Pentru afirmarea şi impunerea ei, în funcţiile monedei s-a păstrat o bună
perioadă de timp legătura cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente,
mecanismul realizându-se astfel:
- banca emitentă păstra în depozit, ca element de activ în bilanţ, cantităţi
 101
importante de aur-monedă, în timp ce moneda de hârtie, reprezentând în bilanţ un
element de pasiv (ca o obligaţie a băncii faţă de viitori posesori), participă la
operaţiuni de schimb pe piaţă;
- utilizarea monedei de hârtie şi a celei de cont ca instrumente monetare a fost
susţinută prin mecanismul convertibilităţii.

10.3 Clasificarea monedei

Pentru a înţelege atât interpretările diferitelor şcoli monetare, cât şi evoluţiile
istorice este necesară o reprezentare clară a semnelor monetare. Pentru a
răspunde acestor cerinţe în continuare sunt clasificate semnele monetare:
a) În raport cu forma de existenţă a monedei:
- moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie). Moneda metalică îşi
are originea în antichitate, când era reprezentată de bunurile materiale şi apoi de
metalele preţioase. Astăzi se rezumă la rolul de monedă divizionară. Moneda de
hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi
prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau argint.
- moneda de cont (scripturală). A apărut şi s-a dezvoltat o data cu apariţia şi
creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de agenţi economici la
bănci şi înregistrate ca atare în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către alţi
titulari de depozite. Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile
bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea
depozitului în alt cont. O formă a acesteia este moneda electronică.
b) În funcţie de emitent moneda se grupează în:
- moneda creată de agenţii economici - a funcţionat în cadrul sistemelor monetare
bazate pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism simplu. Agenţii economici
se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă
echivalentul lor în aur-monedă;
- moneda creată de tezaur, vizează îndeosebi moneda divizionară, fără a exclude
însă rolul pe care îl exercită statul în economia modernă, atât în ce priveşte creaţia
monetară de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare;
- moneda creată de bănci, relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia
monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă (de către banca centrală)
şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de cont sau scripturală (de către băncile
comerciale).
c) După valoarea intrinsecă:
- moneda cu valoare integrală. Moneda cu valoare integrală este moneda egală cu
cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală;
- moneda-semn este reprezentată de monede sau de alte alcătuiri de hârtie pe care
sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare.
Acestea sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, având
o anumită putere de cumpărare.
d) După obligaţiile pe care şi le asumă emitentul:
- monede convertibile. Moneda convertibilă a fost reprezentată iniţial de bancnote
care puteau fi preschimbate în metal preţios. Aceasta era o formă a convertibilităţii
interne. Mai târziu, ca şi astăzi, unica formă de convertibilitate este cea externă;
- monede neconvetibile. Moneda neconvertibilă înseamnă în exclusivitate moneda
care circulă numai în cadrul graniţelor naţionale.
102
e) În funcţie de capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei:
- monedă legală, cu capacitate liberatorie sau circulatorie nelimitată, recunoscută
prin lege, atribuită monedei naţionale;
- moneda fracţionară, cu capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint
(când circula paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur);
- moneda divizionară.

10.4 Funcţiile monedei

Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi schimbului cu care a
evoluat paralel şi neîntrerupt. A intrat în existenţa socială ca element de legătură
între om şi viaţa sa economică şi, totodată, ca expresie generalizată a activităţii
practice. Indiferent de accepţiunea dată monedei, monedă-marfă sau monedă-
semn, există o apreciere generală potrivit căreia ea îndeplineşte mai multe funcţii,
accentul fiind pus potrivit epocilor şi şcolilor dominante, pe una dintre ele. Dintre
aceste funcţii atribuite monedei, cele mai importante sunt:
a) Instrument unic al tranzacţiilor;
b) Etalon al valorii;
c) Rezervă a valorii.

10.4.1. Instrument unic al tranzacţiilor

Într-o economie de schimb, moneda este instrumentul unic al tranzacţiilor. Ea
serveşte drept contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor, pe
toate pieţele. Această funcţie a monedei poate fi analizată fie insistând asupra
caracterului universal, ca instrument al tranzacţiilor, fie dezvoltând rolul finanţator al
monedei, pentru că reprezintă singurul mijloc de a cumpăra bunuri şi servicii.
Referitor la primul aspect, o tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, dar existenţa
ei uşurează realizarea schimbului de bunuri şi servicii. Este ştiut faptul că, într-o
economie de troc bunurile se schimbă contra altor bunuri.
Insuficienţa trocului direct conduce la posibilitatea înlocuirii sale cu schimbul
indirect. Cu cât un produs este mai frecvent utilizat în schimbul indirect, cu atât el
devine mai folositor ca instrument de schimb pentru cei care îl primesc şi cu atât
mai mare este satisfacţia lor de a-l accepta.
Astăzi trocul reapare în momente de mare incertitudine, fie de ordin general
(în caz de conflict armat), fie de ordin monetar (în cazul dereglării sistemelor
monetare sau a celui internaţional). În pofida marelui avantaj al monedei, trocul se
utilizează şi în zilele noastre datorită, unor procese inflaţioniste puternice, când
preţurile cresc vertiginos la intervale foarte mici. De asemenea, un alt motiv pentru
utilizarea trocului este acela că preţurile nu pot fi ajustate la echilibru. Se instituie
controlul preţurilor, caz în care cererea ar putea depăşi substanţial oferta la preţuri
controlate, în acest caz, vânzătorii nu doresc să-şi vândă bunurile la preţuri
controlate (adică pentru bani mai puţini) ci să le schimbe cu alte bunuri. Trocul
prezintă trei dificultăţi majore de vreme ce el necesită:
- întâlnirea a doi agenţi economici, fiecare dorind, în acelaşi moment, să schimbe
bunurile deținute;
- posibilitatea de comparaţie între două elemente ce fac obiectul cesiunii;
- divizibilitatea bunurilor ce se propun a fi schimbate.
Moneda înlătură aceste inconveniente, ducând la o disociere a trocului,
 103
operaţiune unică (flux real contra flux real), în două operaţiuni: o operaţiune de
vânzare (flux real contra flux monetar), care permite obţinerea monedei, utilizată
apoi pentru asigurarea operaţiunii de cumpărare (flux monetar contra flux real).

10.4.2. Etalon al valorii

În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor
tranzacţionale, întrucât valoarea lor se exprimă totdeauna prin monedă, aceasta se
interpune între ele, permiţând compararea lor. De altfel, calităţile sale fac din
monedă un numitor comun între bunuri eterogene, acestea fiind grupate valoric pe
baza unui etalon unic. Funcţia de etalon a monedei este prima care se manifestă,
deoarece o referire unică devine necesară o dată cu sporirea şi diversificarea
bunurilor şi serviciilor schimbabile. Ca orice etalon, moneda este invariabilă,
singură puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de
creştere a preţurilor şi invers.
Ca urmare invariabilitatea monedei în calitate de etalon este o condiţie
necesară pentru asigurarea unui schimb de echivalente pe piaţă, în caz contrar, o
reducere a valorii monedei-etalon va afecta interesele posesorului, avantajând pe
cel care o datorează, şi invers, dacă moneda etalon creşte în valoare, avantajul
trece de partea posesorului, aducând prejudicii celui care o datorează.
Moneda reprezintă în această calitate o măsură comună pentru a calcula
valorile, dar această măsură va trebui să fie totdeauna constantă şi să se
conformeze unor reguli stabilite. În evoluţia monedei, funcţia de etalon a fost
îndeplinită iniţial de bunuri obişnuite, apoi de metalele preţioase, de valute, pentru
ca astăzi să funcţioneze un nou tip de etalon şi anume cel bazat pe puterea de
cumpărare.

10.4.3. Instrument de rezervă a valorii

Într-o economie de troc, schimbul a două bunuri este instantaneu, în timp ce
într-o economie monetară, agentul poate disocia schimbul în două operaţii diferite,
care intervin în două momente de timp diferite, între două tranzacţii moneda
serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un
instrument permanent de rezervă a valorii. Totodată, ea face parte din patrimoniul
oricărui agent economic, alături de alte active:
- active cvasimonetare (depozite la termen);
- active financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.);
- active reale (bunuri imobiliare etc.).
În raport cu aceste active, moneda efectivă prezintă trei diferenţe:
- un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu lichiditatea;
- un randament nul;
- o constantă a valorii sale nominale.
Avantajele şi dezavantajele obţinerii de monedă (active lichide) conduce pe
fiecare agent economic să-şi stabilească preferinţa între toate activele ce constituie
patrimoniul său. Existenţa unui stoc de monedă la dispoziţia agenţilor economici nu
se explică decât prin decizia lor de a stoca, deci printr-o alegere economică
justificată. Astfel se poate remarca că orice bun poate constitui o rezervă a puterii
de cumpărare. Mai mult chiar, anumite bunuri conservă puterea de cumpărare, pe
termen lung, mai bine ca moneda.
104
Valoarea monedei fluctuează în raport cu preţul bunurilor şi serviciilor. Drept
urmare, dacă cineva doreşte un activ care să-i confere o putere de cumpărare
stabilă, mai mult asupra bunurilor decât asupra datoriilor, moneda nu reprezintă cu
siguranţă activul ideal. Atât timp cât mai mulţi folosesc monede pentru achiziţia de
bunuri, face ca aceasta să nu reprezinte un activ de rezervă la fel de bun ca alte
active ale căror preţuri variază. Ea are proprietatea de lichiditate care o califică a fi
cel mai bun instrument de rezervă a puterii de cumpărare imediate.
Lichiditatea este cea care diferenţiază moneda efectivă de alte active de
rezervă. În general, lichiditatea unui activ depinde de:
- cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut;
- costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei;
- previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.
Lichiditatea nu este singura superioritate a monedei în raport cu alte active
sau bunuri a căror valoare imediată se stabileşte pe piaţă prin jocul cererii şi ofertei.
Moneda, a cărei valoare se stabileşte în afara pieţei, conservă puterea de
cumpărare pe termen scurt, mai bine ca un bun sau titlu, care poate să piardă din
valoarea sa în orice moment.

10.5. Puterea de cumpărare a monedei

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul
preţurilor. Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă,
deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate
nu este constantă, datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale pieţei. Pentru a
cumpăra aceleaşi cantităţi de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă sau invers,
între cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare, se evidenţiază
prin fluctuaţiile de preţ.
Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. în general,
indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri:
- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor
de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor;
- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi
serviciile cele mai reprezentative ale economiei;
- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de
cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această
categorie se includ şi indicii preţurilor de consum, importanţi prin construcţia lor, la
determinarea puterii de cumpărare.

a. Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional. În calitate de etalon al

valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei
monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate
fi cumpărată cu această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă
cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de 1/2 din acel bun. Preţul
monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv.
Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport cu
cele mai reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesară
utilizarea unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un
coeficient, calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă se
 105
consideră acest „coş" ca un produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderală
a preţurilor monetare ale fiecărui bun particular este ponderat cu un coeficient.
Acesta poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor
şi se calculează pe baza relaţiei:
P= ∑ ai ∙pi
i
în care ai ponderea fiecărui produs în total tranzacţii;
pi preţul monetar al produselor.

b. Puterea de cumpărare externă a monedei. Pe plan internaţional, puterea de

cumpărare a monedelor naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor
reale de schimb. Deşi, inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite
de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs nu se calculează în mod curent,
nefiind, deci, operativ în tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare. Cursul real de
schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate
de o ţară în tranzacţiile cu o altă ţară, utilizând relaţia:
CRS = ∑ ai ∙Cri
i
în care a ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări
sau în totalul produsului social al ţării respective;
Cri cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă.
La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor
interne din fiecare ţară pentru fiecare produs astfel:
PiA
CRS =
PIB
în care PiA si PiB preţurile de vânzare, exprimate în moneda naţională, a ţărilor luate
în analiză.

10.6 Masa monetară şi agregatele monetare

10.6.1 Definirea masei monetare

Masa monetară reprezintă un indicator care desemnează totalitatea
mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări la un moment dat sau ca medie
pe o anumită perioadă. Este un indicator statistic care se determină pe baza
bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea
operaţiilor duble dintre bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar cât şi celui nebancar.
Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin
rezerve în moneda băncii centrale (bilete şi depozite în cont curent), iar sectorul
nebancar al economiei este constituit din agenţii economiei şi populaţie, care deţin
bancnote, monedă metalică şi depozite în conturile curente la băncile comerciale.
Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele băneşti
existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv, elementele
din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.

10.6.2 Indicatori de structurare a masei monetare

Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge
106
la structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor
monetare. Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează
după următoarele criterii, utilizate în statistica monetară internaţională:
a) Sfera pe care o deserveşte masa monetară. Din punct de vedere al sferei, masa
monetară poate fi analizată ca moneda scripturală (bani de cont) şi numerar.
Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau deţinute de populaţie sau ca
numerar în casieriile agenţilor economici si ale instituţiilor.
b) Natura social economică a deţinătorilor de monedă. Din punct de vedere al
deţinătorilor, se disting:
- mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;
- mijloace băneşti ale sectorului privat.
c) Rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare. Potrivit acestui criteriu
se disting:
- mijloace băneşti cu circulaţie curentă;
- mijloace băneşti economisite;
- alte mijloace băneşti.
d) Gradul de lichiditate al diferitelor componente. Din punct de vedere al lichidităţii
se disting:
- lichidităţi primare;
- lichidităţi secundare;
- lichidităţi terţiare.
Operaţiunile de armonizare monetară europeană au debutat prin definirea
unor agregate, denumite M1, M2 şi M3. Agregatul M3 regrupează 3 categorii de
active:
- moneda financiară (bancnote şi piese metalice);
- exigibilităţi ale instituţiilor financiar-monetare rezidente ale zonei euro;
- exigibilităţi ale anumitor instituţii publice.
Potrivit definiţiei dată de Banca Centrală Europeană, în componenţa
agregatelor se află următoarele elemente:
M1 = bancnote şi piese + depozite la vedere;
M2 = M1 + livrete de economii exigibile la vedere;
M3 = M2 + titlurile organismelor de plasament colectiv + certificate de depozit cu
scadenţe de maxim de 2 ani.
Întrucât, în ultimii ani, în ţările dezvoltate s-a înregistrat un declin al
reprezentativităţii agregatelor monetare şi un rol din ce în ce mai scăzut în
conducerea politicii monetare, Banca Centrală Europeană acorda un loc privilegiat
agregatelor monetare în adoptarea propriei strategii monetare. La modul general,
se poate aprecia că:
- agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în conturi
curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;
- agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afara de M1 ansamblul
plasamentelor la termen în vederea economisirii, posibil a fi transformate în
lichidităţi, într-un anumit interval de timp;
- agregatul M3 include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura
cărora se află certificatele de depozite, bonurile de casă.
Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate construi agregatul L, care
înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe
 107
termen mediu şi lung, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi. Indiferent de
numărul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea mai
activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-
cumpărare din economie.

10.6.3 Contrapartidele masei monetare

Masa monetară reprezintă stocul de monedă aflată la deţinătorii nebancari şi
care apare în pasivul băncilor comerciale pe de o parte, ca moneda scripturală şi în
pasivul băncii centrale, sub forma de bilete de bancă (numerar). Contraposturile
sau contrapartidele masei monetare, care figurează în pasivul bilanţurilor băncilor
emitente sunt reprezentate de elementele de activ din bilanţul acestora şi sunt:
A - contrapartida exterioară;
B - creditele interne.
Evidenţierea acestor contrapartide poate fi realizată prin analiza elementelor
ce figurează în bilanţul băncii centrale. Simplificat, bilanţul BNR cuprinde
elementele din tabelul 10.1. Acoperirea masei monetare se concretizează în aceste
patru elemente, care permit delimitarea între cele două contrapartide, astfel:

A. Contrapartida exterioară reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilor

internaţionale asupra masei monetare. Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o
influenţă directă asupra nivelului masei monetare. Un import de mărfuri antrenează
o diminuare a încasărilor în moneda naţională, întrucât întreprinzătorul care
realizează operaţiunea transformă aceasta monedă în valută. Exportul conduce la
creşterea încasărilor în valută, întrucât sumele încasate în valute sunt convertite în
monedă naţională. În acest mod se poate explica influența pe care deficitul sau
excedentul balanţei de plăţi, o exercită asupra masei monetare şi asupra lichidităţii
interne.
Tabelul 10.1
ACTIV (plasamente) PASIV (resurse)
Active externe Pasive interne
Aur Cumpărări de DST de la FMI
Valute convertibile Depozite la BRI
Active interne Pasive externe
Casa Sume în tranzit
Participaţii externe Emisiune monetară
Credite guvernamentale Depozite ale organismelor internaţionale
Alte active Pasive interbancare
Active interbancare Fonduri proprii
Fonduri din reevaluarea aurului și argintului
Alte pasive

B. Contrapartida credite interne

Sub aceasta denumire sunt regrupate:
- creditele acordate statului (sub forma achiziţiei de titluri publice şi care reflectă
creanţele asupra trezoreriei);
- creditele interne acordate de bănci economiei (sub forma creditelor acordate
agenţilor economici şi a obligaţiunilor emise de întreprinderi şi deţinute de bănci).
108
La modul general, atunci când o bancă acordă un credit unui client, se
produce o sporire a dimensiunilor sumelor atât în activul cât şi în pasivul bilanţului.
Astfel, băncile îndeplinesc un rol monetar atunci când acordă credite, întrucât la
volumul existent al masei monetare se adaugă o nouă cantitate. În cazul în care
băncile acordă credite pe baza fondurilor proprii sau pe baza celor atrase de pe
piaţă sau în cadrul împrumuturilor obligatare, nu se produce finanţare monetară şi,
prin urmare nu sporeşte cantitatea de masă monetară. În concluzie, masa
monetară înţeleasă ca totalitatea mijloacelor de plată din sectorul nebancar, are
acoperire în metale preţioase, valute şi devize, creanţe asupra trezoreriei şi credite
acordate economiei.
Tabelul 10.2
Masa monetară Contrapartidele masei monetare
Masa monetară I + II I Aur şi devize
I Disponibilităţi monetare (a+b) II Creanţe asupra economiei
a) bilete şi monede III Creanţe asupra trezoreriei publice
b) depozite la vedere IV Diverse
II Disponibilităţi cvasimonetare

10.6.4 Circulaţia monetară

Importanta monedei în economie este data de măsura în care aceasta circulă
şi finanţează tranzacţiile economice. Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia
cantitativă a monedei permite măsurarea cererii de monedă din economie:
MV = PQ
în care M masa monetară;
P nivelul preţurilor;
Q volumul bunurilor şi serviciilor;
V viteza de circulaţie a monedei.
Din aceasta relaţie rezultă ca viteza de circulate a monedei V, depinde de
volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.
P
V= Q
M
Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de
acte de vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită
valoare, într-o anumită perioadă de timp. Viteza de circulaţie micşorează sau
amplifică volumul masei monetare, după cum aceasta cunoaşte o accelerare sau
încetinire. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei un interval
foarte scurt de timp (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei în
sfera consumului), cantitatea de moneda staţionează în sfera circulaţiei o perioadă
mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în
decursul unui an.
În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor
efectuate de monedă, din acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza de
rotaţie. Aceasta arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă şi poate să fie
determinată sub forma de coeficient sau în număr de zile.
Sub forma de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le
realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-
cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează
 109
rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate in decursul unei perioade.
Relaţia vitezei de rotaţie devine:
R
V=
M
în care R rulaj bănesc;
M masa monetară.
Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială
sau anuală). Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc
efectuează mai multe rotaţii. Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima
astfel:
D M∙D
dz = =
V R
în care D durata perioadei de analiza (90 zile sau 360 zile);
Vr viteza de rotaţie sub forma de coeficient.
Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se
diminuează.

Test grilă

1. În funcție de emitent, moneda se clasifică astfel:

a) Materială și scripturală;
b) Creată de agenţii economici, tezaur și bănci;
c) Cu valoare integrală şi moneda-semn;
d) Legală, fracţionară și divizionară;
e) Convertibilă și neconvetibilă.

2. Funcţiile monedei sunt:

a) Instrument unic al tranzacţiilor;
b) Etalon al valorii;
c) Instrument de compensare a trocului;
d) Mijloc de rezervă a valorii;
e) Mijloc de plată şi schimb pentru toate bunurile economice.
Identificați afirmația falsă.

3. Potrivit definiţiei dată de Banca Centrală Europeană, în componenţa agregatului

M2 se află următoarele elemente:
a) Bancnote
b) Depozite la vedere;
c) Numerarul;
d) Produse de economisire exigibile la vedere;
e) Certificate de depozit cu scadenţe de maxim de 2 ani.
Identificați afirmația falsă.

4. Delimitarea componentelor masei monetare se realizează potrivit următoarelor

criterii:
a) Nivelul importurilor și al exporturilor;
110
b) Natura socială și economică a deţinătorilor de monedă;
c) Sfera pe care o deserveşte masa monetară;
d) Gradul de lichiditate al diferitelor componente;
e) Rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare.
Identificați criteriul greșit.

5. Viteza de circulaţie a monedei:

a) Se stabileşte în funcţie de numărul de acte de vânzare-cumpărare, pe care le
mijloceşte un semn bănesc, într-o perioadă de timp;
b) Determină modificări în volumul masei monetare;
c) Este influențată de nivelul prețurilor din economie;
d) Se află sub supravegherea băncilor comerciale;
e) Are rolul de a intermedia un număr cât mai mare de vânzări și cumpărări.
Identificați afirmația falsă.

6. Funcţia de etalon al valorii este îndeplinită de monedă:

a) Numai în economiile statelor dezvoltate;
b) În condiţiile economiilor bazate pe troc;
c) În economia planificată;
d) În condițile aprobării de Comisia Europeană;
e) Nici una dintre variante.
M∙D
7. Relația dz = (R rulaj bănesc, M masa monetară) exprimă:
R
a) Durata rotației masei monetare;
b) Viteza de rotație a monedei;
c) Puterea de cumpărare externă a monedei;
d) Puterea de cumpărare internă a monedei;
e) Cursul de schimb.

8. Contrapartidele masei monetare sunt:

a) Aur;
b) Devize;
c) Credite guvernamentale;
d) Creanţe asupra economiei;
e) Creanţe asupra trezoreriei publice.
Identificați afirmația falsă.

9. Despre monedă se fac următoarele afirmații:

a) Crearea de monedă nu aduce beneficii directe;
b) Cantitatea de monedă tranzacţională de fiecare individ este constantă;
c) Cu cât viaţa economică este mai activă cu atât moneda este mai solicitată;
d) Deţine o poziţie cheie în mecanismul de funcţionare al oricărei economii
naţionale şi a celei internaţionale;
e) A devenit indispensabilă în raporturile zilnice dintre oameni, agenţi economici şi
economii naţionale. Identificați afirmația falsă.

10. Care din următoarele afirmaţii, referitoare la puterea de cumpărare a monedei,

 111
este falsă:
a) Poate fi internă sau externă;
b) Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă;
c) Între cantităţi fixe de bunuri și variaţii în volumul masei monetare apar fluctuaţii
de preţ;
d) Se calculează ca medie aritmetică ponderată menținând prețurile constante de la
o perioadă la alta;
e) Presupune alcătuirea unui coș de bunuri cu care se compară în timp.

Aplicații numerice

1. Dacă în decursul unei perioade, viteza de circulaţie a monedei înregistrează o

creştere de la 2,80 la 3,05, în condiţiile în care PIB la momentul iniţial a fost 35800
mld. lei, iar în momentul următor, cu 15% mai mare, atunci, masa monetară a
înregistrat:
a) O diminuare de 45770 lei;
b) O creştere în sumă absolută de 713 mld. lei;
c) O creştere relativă de 21%;
d) O scădere în sumă absolută de 47856,15 mld. lei;
e) O scădere relativa de 21%.

2. Creşterea vitezei de rotaţie a masei monetare de la 2,4 rotaţii pe an la 3,85 rotaţii

antrenează o diminuare a duratei în zile a unei rotaţii, în decursul anului de:
a) 27 zile;
b) 65,3 zile;
c) 33 zile;
d) 56,5 zile;
e) 65 zile.