CAPITOLUL 12

Sistemul monetar european

12.1 Crearea sistemul monetar european (SME) - principii şi funcţionare

Consiliul European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie şi cel de la Bremen din
6-7 iulie 1978 au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul
European de la Bruxelles în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă
la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Danemarca, Olanda, Luxemburg şi ulterior Anglia. Funcţionarea sistemului monetar
european s-a bazat pe o moneda ECU şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor
faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
Denumirea monedei ECU provine de la European Currency Unit ce evoca o
monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul
al XIII-lea şi care era rezervată marilor demnitari. Moneda ECU era construită
pornind de la un coş de monede ale ţărilor participante la sistem, iar ponderea
fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul
schimburilor comerciale. Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin
stabilirea unui curs central denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de
fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de ± 2,25%. Lira
italiană a beneficiat de o marja de fluctuaţie de ± 6% până în ianuarie 1990. Lira
sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar
escudo-ul portughez, în aprilie 1992.

12.1.1 Mecanismul de schimb

Ţările care participau la mecanismul de schimb defineau valoarea propriei
monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile
oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de
fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv:
banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu
moneda naţională.
Creat în 1973, Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) a
constituit un organism de compensare multilateral între băncile centrale europene,
prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era
reprezentată de 20% din rezervele în aur şi dolari ale ţărilor respective. Intervenţia
băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea
75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de
intervenţie are definit ca „prag de divergenţă” sau „semnal de alarmă”.
Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii
1992 şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar
ulterior, escudo-ul şi peseta.
Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane. Marca
germană, al cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene,
dar şi faţă de dolarul SUA a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare
amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez au condus la
încercări de salvare a SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la ±15%. În acest
mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele
europene. Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de
124
fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.

12.1.2 Moneda ECU - cursul pivot şi marjele de fluctuare

Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media puterilor
de cumpărare ale monedelor utilizate. Fiecare ţară membră putea stabili un curs
central faţă de ECU, în raport cu puterea de cumpărare a monedei sale. Din
compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşi
timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile de piaţă puteau fluctua faţă de cursul pivot,
ajustat cu ± 2,25%. Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie
special desemnată în acest sens. Ponderea monedelor în cazul ECU a fost
reconsiderată, de regulă, la 5 ani. În tabelul 12.1 sunt prezentate ponderile în ECU
ale monedelor, în diferite momente, de la înfiinţare până în 1994.
Tabelul 12.1
Moneda 13.03.1979 17.09.1984 21.09.1989 08.10.1990 17.03.1994
Curs central faţă
componentă de ECU/1994

Marcă germană 33 32,5 30,5 30,36 32,32 1,9496

Franc francez 19,8 19,8 19,4 19,33 20,27 6,5388
Liră britanică 13,3 15 12,1 12,6 11,45 0,7867
Liră italiană 9,5 10,2 9,9 9,87 7,96 1793,19
Gulden olandez 10,5 10,1 9,6 9,87 10,13 2,1967
Franc belgian 9,6 8,5 8,1 8,09 8,30 40,2123
Coroană daneză 3,1 2,7 2,5 2,52 2,62 7,4367
Liră irlandeză 1,1 1,2 1,1 1,11 1,07 0,8086
Drahma 0,8 0,70 0,51 264,513
Peseta 5,2 5,15 4,34 154,250
Escudo 0,8 0,78 0,70 192,854
100% 100% 100% 100% 100%

Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile

comunitare în următoarele scopuri:
- stabilirea bugetului;
- exprimarea tarifelor vamale;
- stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private
sau publice. În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
- monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
- baza de calcul a parităţilor celorlalte monede;
- baza de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
- instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile
monetare.

12.2 Integrarea monetară europeană

12.2.1 Etape ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene

Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa au
apărut în 1800. Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în
1914, incluzând Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea
 125
unei monede unice standard care să fie acceptată ca monedă legală în fiecare din
statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare având o valoare standard,
iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie de raportarea acesteia la
aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai importante
valute, între 1870 şi 1914 când primul război mondial a dus la suspendarea
convertibilităţii. Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, s-
au obţinut succese numai pe termen scurt.
Au fost şi alte eforturi de a forma o uniune monetară, după al doilea război
mondial, dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative:
- atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari;
- atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetare în
favoarea unei bănci centrale internaţionale. Astfel, Belgia si Luxemburg au avut
aceeaşi monedă cu începere din 1944.
Raportul Delors din 1988 a fost punctul de pornire al Tratatului de la
Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre o monedă
unică începând cu 1 ianuarie 1999. În aprilie 1988, Consiliul European solicită unui
Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors, să „studieze şi să propună
etapele concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.
Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:
a) O prima soluţie constă în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale,
între care să se stabilească raporturi de schimb fixe;
b) Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă
comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii care
considera ca monedei ECU i-ar putea reveni un astfel de rol;
c) Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică. Astfel, din raportul Delors se
reține a treia soluţie potrivit căreia înfăptuirea monedei unice trebuie sa se realizeze
în următoarele etape:
- prima etapa îşi propune ca obiectiv „sporirea performanțelor economice şi
monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul
monetar, obiectivul consta în realizarea unificării pieţelor financiare şi
accentuarea coordonării politicilor monetare;
- a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea
unor noi instituţii europene, dintre care, Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC);
- pentru cea de a treia etapa, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe,
transferarea competenţelor băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea
monedei unice.
În decembrie 1991 la Maastricht s-a desfăşurat întâlnirea europeană la care
s-au formulat termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1
noiembrie 1993 a fost introdus un nou concept, „Uniune Europeană” care reuneşte:
a) Comunitatea Europeană;
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate;
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie;
Tratatul cuprinde două parţi:
- o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare;
- o parte consacrată realizării uniunii politice.
Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare sunt:
126
- sporirea stabilităţii internaţionale - euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea mai
stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacţiile internaţionale;
- diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai
eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
- reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de
conversiune sau acoperirea riscului de schimb);
- îmbunătăţirea competitivităţii;
- sporirea stabilităţii interne - (de exemplu, va exista doar o singură rată a inflaţiei)
comparativ cu 15, cât reprezenta numărul ţărilor membre ale SME;
- scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice şi
Monetare în 3 etape:
1) Prima etapă, 1990-1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea
mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergență în materie de
stabilitate a preţurilor şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice.
2) Etapa a II-a, 1994-1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor instituţii
premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar
European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între
băncile centrale şi de a asigura coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a
fost înfiinţat un Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi
financiară a ţărilor membre.
3) A III-a etapă, a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost
desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul
European al Băncilor Centrale.
Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea
unor criterii de convergenţă, astfel:
- rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei
inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale UE cu cele mai stabile preţuri;
- deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din PIB-ul fiecărei ţări;
- datoria publică a țării respective să nu depăşească 60% din PIB-ul acesteia;
- rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare cu două puncte procentuale faţă de
media ratei dobânzii pe termen lung a primelor trei state performante în acest
domeniu;
- cursul de schimb al monedei naţionale faţă de euro trebuie să se încadreze în
intervalul de fluctuaţie al ERM II (Mecanismul Cursului de Schimb II) ±15%, fără
tensiuni majore pentru o perioadă de doi ani înaintea momentului examinării.
Modul de îndeplinire de către statele UE a criteriilor de convergență stipulate
în Tratatul de la Maastricht, pentru anul 1997, se prezintă astfel în tabelul 12.3.
Datele din tabel evidenţiază următoarele aspecte:
- statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa, Italia,
Spania, Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda şi Luxemburg;
- Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea Europeană
Monetară în faza iniţială, iar Grecia a îndeplinit criteriile de convergenţă în anul
2001;
- conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie
beneficiază de clauza de opţiune, conform căreia poate trece la cea de a treia
etapa atunci când consideră că este cazul;
 127
- cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992 prin referendumul organizat,
populaţia și-a exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. În urma refuzului,
Consiliul European a luat act de neparticiparea acestei ţări.
Tabelul 12.2
- lista participanţilor la UEM;
- instituirea SECB şi a BCE;
Începutul
Faza A - producţia de bancnote şi monede;
fazei
Lansarea - adoptarea cadrului legal complet;
(începutul
UEM - structuri naţionale de îndrumare;
anului 1998)
- planuri de transformare a comunităţii bancare şi
financiare.
- fixarea ratelor de conversie - euro devine o monedă
de drept;
Faza B Începutul
- BCE conduce politica monetară şi valutară, piaţa
Startul fazei
monetară, de capital şi valutară în euro;
UEM (01.01.1999)
- băncile şi instituţiile financiare continuă
transformarea;
- operatorii publici şi privaţi, alţii decât băncile încep
transformarea.
Faza C - se introduc bancnotele şi monedele euro;
Începutul - băncile au terminat transformările;
Moneda
fazei - sunt retrase bancnotele şi monedele naţionale;
unică
(01.01.2002) - operatorii publici şi privaţi definitivează transformarea.
utilizată

Tabelul 12.3
Deficit public Datorie publică Membru
Stat Inflaţie Dobândă
(% din PIB) (% din PIB) SME
Belgia 1,6 3,3 130,6 da 6,7
Danemarca 2,2 1,4 70,2 da 7,4
Germania 1,3 4,0 60,8 da 6,3
Grecia 8,4 7,9 110,6 nu 15,1
Spania 3,8 4,4 68,7 da 9,5
Franţa 2,1 4,0 56,4 da 6,6
Irlanda 2,1 1,6 74,7 da 7,5
Italia 4,7 6,6 123,4 nu 10,3
Luxemburg 1,3 -0,9 7, da 7,0
Olanda 1,2 2,6 78,7 da 6,3
Austria 1,7 4,3 71,7 da 6,5
Portugalia 3,0 4,0 71,7 da 9,4
Finlanda 0,9 3,3 61,3 da 7,4
Suedia 1,6 3,9 78,1 nu 8,6
M. Britanie 3,0 4,6 56,3 nu 8,0
UE 2,7 4,4 73,5 - 7,6
128
12.2.2 Rolul Băncii Centrale Europene şi al Sistemului European al Băncilor
Centrale
Banca Centrală Europeană (BCE), înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie
1999, are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin
acţiuni în următoarele direcţii:
- implementează politica monetară a comunităţii;
- defineşte şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
- promovează un sistem de plăţi eficient;
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
- autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai
bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care
emite regulamente privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare. BCE
nu acţionează ca împrumutător de ultim rang pentru băncile din Uniunea
Europeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre. De
asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO,
poziţia acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv. Misiunea de bază
a BCE o constituie stabilitatea preturilor, pentru îndeplinirea acestui obiectiv putând
fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre. Principalele
sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
- conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;
- realizarea operaţiunilor din sistemele de plăţi.

12.3 Moneda EURO şi efectele acesteia

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea monedei
unice „EURO” care înlocuieşte vechea moneda comună ECU. Calendarul tehnic de
lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:
- faza I a debutat la începutul anului 1998 când au fost selecţionate ţările membre
UE care au îndeplinit criteriile de convergenţă pentru anul 1997;
- faza a II-a, de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale
Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au
aderat. Moneda EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale. Iniţial,
EURO este admisă doar ca moneda scripturală, plăţile continuă să se realizeze în
monedele naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul împrumuturilor publice.
- faza a III-a a debutat la 1 ianuarie 2002 şi se manifestă prin punerea în circulaţie a
biletelor şi monedelor EURO, care circulă paralel cu monedele naţionale timp de 6
luni.
- faza a IV-a s-a derulat după 1 iulie 2002 când EURO a devenit singurul mijloc de
plată.
Introducerea monedei EURO de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de
adoptarea Regulamentului 1103/97, prin care s-au prevăzut dispoziţiile referitoare
la înlocuirea ECU cu EURO, astfel:
- de la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi alte
 129
instrumente juridice au fost înlocuite cu EURO, utilizându-se pentru conversie,
raportul 1/1 (1 ECU =1 EURO);
- au fost stabilite rapoartele fixe de schimb valabile de la 1 ianuarie 1999;
- au fost definite regulile de rotunjire.
Cursurile de schimb valabile la 1 ianuarie 1999, pentru cele 11 monede
participante la mecanismul european al ratelor de schimb se prezintă în tabelul
12.4.
Tabelul 12.4
Echivalentul unui euro
1,955830 mărci germane 40,33990 franci 0,787564 lire irlandeze
luxemburghezi
6,559597 franci francezi 166,386 pesetas 1936, 27 lire italiene
40,33990 franci belgieni 200,482 escudo 2,203710 guldeni
olandezi
13, 7603 şilingi austrieci 6,559570 mărci finlandeze

Cursul de schimb faţă de $ s-a stabilit la 1 EURO = 1,170 $. Odată cu

introducerea monedei EURO, o nouă dobândă de referinţă pentru piaţa
interbancară europeană EUROLIBOR (Euro London Interbank Offered Rate) a fost
stabilită de către principalii operatori ai pieţei financiare din Londra. Această
dobândă a fost fixată la nivelul 3,25000% pentru o săptămână şi o lună, şi la
3,20250% la termen de 1 an şi a început să fie utilizată pentru reglarea tranzacţiilor
din 4 ianuarie 1999, prima zi în care moneda EURO a început să circule pe pieţele
monetar-financiare internaţionale.

12.4 Simbolul - EURO

În februarie 1997 s-a înaintat o propunere finală cu privire la denominarea şi
specificaţiile tehnice ale monedelor EURO (diametru, greutate, culoare și
compoziţie). S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile
instituţiilor şi societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în
situaţia când se fac prin sisteme şi echipamente deja existente în funcţiune. Pentru
recunoaşterea monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici
unice. S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la
confecţionarea şi structurarea monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură
ridicată, frauda în confecţionarea acestor monede.
Prin Directiva 94/27CE, Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima
serie de monede EURO să includă 8 denominaţii, variind de la 1 cent la 2 EURO,
cu următoarele specificaţii tehnice (tabelul 12.5). Abrevierea oficială pentru EURO
este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia Internaţională de Standardizare
(Internaţional Standard Organisation - ISO) şi este folosită în toate scopurile:
financiar, comercial și contabil.
Simbolul grafic pentru EURO arată ca un e rond marcat cu două linii paralele
orizontale. Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia
greacă şi din prima literă a cuvântului „Europa”. Cele două linii paralele reprezintă
stabilitatea EURO.
130
Tabelul 12.5
Valoare Diametru Grosime Greutate Formă Culoare Compoziţie
(EURO) (mm) (mm) (grame)
Extern alb Intern Cu75Ni25
2 25,75 1,95 8,5 Rotund
galben
Extern galben
1 23,25 2,125 7,5 Rotund Cu75Ni25
Intern alb
0,50 24,25 1,69 7 Rotund Galben CuAlZn
Floare
0,20 22,25 1,63 5,7 Galben CuAlZn
spaniolă
0,10 19,75 1,51 4,1 Rotund Galben CuAlZn
0,05 21,75 1,41 3,9 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
0,02 18,75 1,36 3 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
0,01 16,25 1,32 2,2 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu

Bancnotele în total sunt 7, în diferite mărimi şi culori, cu valori de 500, 200,

100, 50, 20, 10 şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectura
europeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real. Pe faţa bancnotelor se
găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi deschidere
în Uniunea Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de
poduri, fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor
în Europa şi cu restul lumii. Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la
Dublin, la Consiliul European. Toate monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate
de securitate.
Monedele sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1 euro, apoi 50, 20, 10, 5, 2 şi
1 cenţi. Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu
linii transversale, la care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de
pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de fiecare din statele membre.

Test grilă

1. Ţara care beneficiază de clauza de opţiune, conform căreia poate trece în orice
moment la cea de a III-a etapă de aderare este:
a) Croația;
b) Cehia;
c) Danemarca;
d) Ungaria;
e) Marea Britanie.

2. Simbolul grafic pentru EURO este:

a) L rond marcat cu două linii paralele verticale;
b) S rond marcat cu două linii paralele orizontale;
c) E rond marcat cu două linii paralele orizontale;
d) EUR;
e) E rond marcat cu o linie orizontală.

3. În cadrul SME moneda ECU a îndeplinit următoarele funcţii:

1) Monedă efectivă în cadrul mecanismului de schimb al SME;
 131
2) Mijloc de lichiditate internaţională;
3) Instrument de reglare a soldurilor creditoare între autorităţile monetare;
4) Bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
5) Mijloc de plată şi de schimb pentru toate serviciile și bunurile;
6) Bază de calcul a parităţii celorlalte monede.
Este valabilă combinaţia:
a) 1+2+4+5; b) 1+2+5+6; c) 2+3+4+5; d) 1+3+4+6; e) 3+4+5+6.

4. Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:

1. Punerea în circulaţie a biletelor şi monedelor EURO, care circulă paralel cu
monedele naţionale timp de 6 luni;
2. Se stabilesc ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au aderat.
Moneda EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale.
3. Sunt selecționate ţările membre UE care au îndeplinit criteriile de
convergenţă;
4. Euro a devenit singurul mijloc de plată.
Este valabilă combinația: a) 1+2+3+4; b) 3+2+4+1; c) 3+2+1+4; d) 3+4+2+1; e)
4+3+1+2.

5. Criteriile de convergenţă impuse ţărilor UE pentru a fi admise la cea de a 3-a

etapă a integrării sunt următoarele:
a) Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media
ratei inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale UE cu cele mai stabile preţuri;
b) Deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din PIB-ul fiecărei ţări;
c) Datoria publică a țării respective să nu depăşească 60% din PIB-ul acesteia;
d) Rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare cu două puncte procentuale faţă de
media ratei dobânzii pe termen lung a primelor trei state;
e) Monitorizarea aderării de către FMI.
Identificați afirmația falsă.

6. Sistemul European al Băncilor Centrale:

a) Este constituit din Banca Centrală Europeană şi băncile comerciale din țările
membre;
b) Definește şi implementează politica monetară comună;
c) Coordonează operaţiunile din sistemele de plăţi;
d) Conduce operaţiunile de schimb valutar;
e) Deţine şi administrează rezervele valutare oficiale ale ţărilor membre. Identificați
afirmația falsă.

7. Banca Centrală Europeană (BCE):

a) Implementează politica monetară a statelor membre;
b) Are poziţia de autoritate care emite regulamente privind funcţionarea băncilor de
sistem din țărilor membre;
c) Promovează un sistem de plăţi eficient;
d) Contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
e) Defineşte şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre.
Identificați afirmația falsă.