1

IONEL TEODOREANU

BAL MASCAT

EDITURA „SCRISUL ROMÂNESC”

CRAIOVA, 1986

2
 Text reprodus dupăă Opere alese, vol IV. Editură
Minervă, 1970. Editţie de Aureliăn Rusu sţ i Nicolăe
Ciobănu.

3
Coperta: Găbriel Brătu

4
Marelui, lucidului şi
solitarului meu prieten,
domnului G. Ibrăileanu,
omagiul acestei răzvrătiri.

IONEL TEODOREANU

5
 PARTEA ÎNTÎIA

ANDI

6
 NERVII FERMENTAU MAI DEMULT, OTţ ETţ IND
TAĂ CERILE din compărtimentul ocupăt de fămiliă Iustin
Dănielescu, dăr ăbeă îîn gără Iăsţ i se ăfirmărăă urzicăă tori
că sţ i tremurul burnitţei de toămnăă rece, vizibil număi îîn
dreptul becurilor electrice din fătţă găă rii. Ochelării cu
răme de ăur ăi doămnei Dănielescu nu erău nici îîn tocul
lor din săcosţ ăă, nici îîn sţ ăntţurile fondănte ăle cănăpelei
ceferiste, nici pe năs. IÎi găă si Luchi — cu un zîîmbet
îînregistrăt tocmăi de cine n-ăr fi trebuit nici săă -l
zăă reăscăă — spărtţi, dupăă ce mămă lui, îîntr-un moment
de nestăă pîînităă exăsperăre, zvîîrli pe ăsfăltul peronului
număă rul cu foi lucioăse din Illustration, cetit îîn tren,
sţ i-n căre-sţ i lăă săse ochelării destinătţi număi lecturei,
ăsţ ă cum îîi uită sţ i lă sţ coălăă îîn cătălog: doămnă
Dănielescu eră profesoărăă de higienăă .
Trăă suri, de loc.
— Ioc! constătăă Luchi, cu gîîndul măi cu seămăă lă
nevoiă imperioăsăă de tutun sţ i lă vidul buzunărelor.
— Stil Agăpiă-măidăn! îînfierăă Duduiă sărcăstic locu-
tţiuneă lui Luchi.
O clipăă , Luchi sţ ovăă i: sperăse, prin ăbsurd, îîmprumu-
tul sălvător de lă Duduiă, căă ci Andi îîi dăă duse cu douăă
zile îînăinte de plecăre tot ce măi ăveă. Dăr imediăt îîsţi
ăminti căă Duduiă nu îîmprumutăă : „din principiu”, ci-căă !
Că sţ i cum zgîîrceniă ăr fi, pentru Duduiă, un principiu. Sţ i
replică sunăă :
— Lăsăă , păă pusţ icăă , mîîne mergem lă cîîntăr!
Duduiă se îîngrăă sţ ăsţ e. Nu măi îîncăă peă îîn rochiile pur-
tăte lă îînceputul verii.
— IÎtţi interzic săă măi vorbesţ ti cu mine, idiotule! Du-tţi
idiotţiă tă lă cîîntăr.
— Stil Agăpiă-pălăce!
7
 — Ah, văă rog, nu măi îîncepetţi! interveni doămnă Dă-
nielescu.
Sţ i căă tre Luchi: Tu săă tăci, viperăă !
Cu tot ămendămentul ,,tu săă tăci” sţ i invectivă sătis-
făă căă toăre „viperăă ”, ăcel „văă rog, nu măi îîncepetţi”, plurăl
de lă subiect pîînăă lă predicăt, plurăl compus din
Duduiă, domnisţ oărăă de optsprezece ăni, studentăă , sţ i
Luchi, liceăn de sţ ăptesprezece ăni, mucos, o mortificăă
pe Duduiă. Sîîngerărăă răă nile proăspete. Năă rile-i vibrărăă .
Cu coădă ochiului privi spre Andi: „Poseur!” El nu se
îîngrăă sţ ăse lă Agăpiă, cu toăte căă nu făă cuse curăă de slăă bit.
Sţ i sentintţă „infectei englezoăice cu păă r rosţ ” îîi sunăă
părcăă păă strătăă îîn băă tăă ile inimii, ăsţ ă cum o surprinsese
noăpteă lă Agăpiă, cu necuviinciosul ei ăcent britănic îîn
mirosul brăzilor ăutohtoni:
— Aoh! Dudui e frumos... dăc vretţ; Andi e fin, ăoh
ăltă răsă...
Privirile Duduiei vitriolărăă profilul dulce de subt păă -
lăă riă cenusţ ie cu boruri mici, plecăte. Plecăt sţ i căpul,
plecăte sţ i genele. Sţ i Duduiă, sţ i doămnă Dănielescu, sţ i
Luchi suportău umezeălă sţ i frigul noptţii de toămnăă cu
viguroăsă vitălităte ă legumelor. Dăr siluetă lui Andi
ăveă liniă îînclinăă rii grătţioăse sţ i triste pe căre-o ău
cocorii zgribulitţi îîntr-un picior, cu ciocul subt ăripăă ,
cîînd sîînt tţintuitţi pe păă mîîntul tţinuturilor reci, de
toămne timpurii. Tăă ceă, cum tăă cuse de lă Păsţ căni pîînăă
lă Iăsţ i, — distrăt? ăbsorbit? distănt? „Infect, ărticulăă îîn
gîînd Duduiă. Părcăă vine de lă Nisă, nu de lă Agăpiă cu
noi.”
IÎn fătţă găă rii, îîn loc de trăă suri, un vid iesţ ăn: eră sîîm-
băă tăă . Orăsţ ul îîntreg de ăltfel, cu luminile sţ i clăă dirile lui,
lă ăceă orăă vîînăă tăă de toămnăă , păă reă un loc virăn
ăcoperit, îîn loc de coji, gălosţ i sţ i tinichele, cu stele sţ i
căse lepăă dăte lă gunoi.
Doămnă Beătrice Dănielescu eră presţ edintă unei im-
portănte societăă tţi de binefăcere, îîn căre călităte puteă
săă dispuie dupăă bunul plăc de ăutomobilul societăă tţii,
dăr domnul Justin Dănielescu, ădversăr sţ i denuntţăător
proverbiăl ăl tuturor ăbuzurilor ătîît îîn Părlăment, cîît sţ i
prin presăă , nu îîntţelegeă săă se foloseăscăă îîn văă zul
căă lăă torilor sţ i ăl personălului ceferist, el sţ i copiii

8
presţ edintei, de vehicului hăă răă zit exclusiv personălului
superior ăl societăă tţii, îîn exercitţiul functţiunii.
— Luchi, unde-i tătă?
— Predicăă .
O pălmăă răă sunăă măt pe obrăzul zîîmbitor sţ i preă co-
lorăt că o pălmăă — cu măă nusţ i de piele — săă lăse urme.
„Pălmăă morălăă , reflectăă Luchi. Mămă sţ tie număi săă
pisţ te “
— Mărsţ dupăă trăă surăă ! Ai dăt telegrămă?
Luchi porni îîn goănăă , făă cîîndu-se căă n-ăude
îîntrebăreă.
Desţ i căă lăă toreă oărecum incognito, bărbă de ăur cu
fire ălbe ă domnului Dănielescu fusese recunoscutăă lă
cobo- rîîreă din tren de măi multe persoăne căre nu se
multţumirăă număi săă sălute pe „Domnul profesor”, ci se
grăă birăă săă -l îîntîîmpine, circumscriindu-l îîn grupul ăcelă
speciăl căre cărăcterizeăzăă ăpăritţiă îîn societăte ă
oămenilor ilusţ tri, dîîndu-le ăcestoră semnificătţie de
fîîntîînăă publicăă sţ i celor din jurul lor ătitudini
hipnotizăte de cofe sţ i căă ldăă ri ădunăte lă hăznă.
Dupăă un sfert de orăă — călculăt de secundărul nervi-
lor doămnei Dănielescu — Luchi sosi vesel, fredonîînd,
cu douăă trăă suri scoăse părcăă delăolăltăă cu birjări sţ i căi
dintr-o hălăă cu vechituri sţ i vietăă tţi îîmpăă iăte.
IÎntr-ună se urcăă păă rintţii sţ i Duduiă, căre-sţ i repărtizăă
posesiv cele sţ ăizeci sţ i opt de kilogrăme îîn floăre pe
cîîte-un genunchi ăl fiecăă rui păă rinte
— Sţ i Andi unde stăă ? îîntrebăă ăutorităr doămnă Dă-
nielescu, gătă săă „repeădăă ” pe cinevă.
— Eu merg pe jos
O! doreă din tot sufletul săă răă mîîie număi cu nervii
impersonăli ăi noptţii de toămnăă ; săă fie orfăn, nu mult,
de lă gărăă pîînăă ăcăsăă . Săă ăjungăă ud de ploăie, dăr nu cu
ăceă senzătţie de mătăsăă zburlităă de gheăre de pisicăă , pe
căre i-o vă lăă să tăă cereă îîn pătru din trăă surăă .
Asţ ezîîndu-se pe scăă unăsţ , simtţi ostilităteă cotului Du-
duiei, ăsţ ezătăă prin ucăz mătern ălăă turi de el. Sţ i totusţ i,
gestul de ăutoritărăă duiosţ ie ăl mămei lui, căre-i ăcoperi
picioărele proiectăte lăterăl îîn băă tăiă ploii, cu pelerină
ei, îîl făă cu săă regrete... Ce? Nu-i plăă ceă nici săă -sţ i măă rturi-
seăscăă siesţ i, sţ i chiăr îîn clipele de renegăre ă gîîndului

9
iconoclăst, căă se simtţeă din nou intoxicăt de viătţă de fă-
milie.
— Ce făce Luchi? Unde-i Luchi?
— Vinee! vine sţ i ordonăntţă cu furgonul de băgăje!
izbucni din urmăă glăsul joviăl, recăpitulîînd doămnei
Dă-

10
nielescu zîîmbetul căre comentăse ireverentţios
dezăstrul ochelărilor sţ i răă spunsul „Predicăă ”, iăr
Duduiei, ăluziă lă îîngrăă sţ ăre.
Pe căpră „furgonului de băgăje”, îîntors cu fătţă lă ăvu-
tul fămiliei, conform prescriptţiilor, cu un picior pe cosţ ul
cu dulcetţi îîn căre, ăsăsinăte, douăă găvănoăse cu
dulceătţăă de zmeurăă sîîngerău cleios, Luchi se uită cu
jind lă ceătţă tăbăgicăă ă crîîsţmelor prin fătţă căă roră
treceă.
— Iă ăscultăă , ămice, n-ăi cîîtţivă lei măă runtţi, săă -mi îîm -
prumutţi pîînăă ăcăsăă ?
Cu bănii îîmprumutătţi de lă birjăr îîsţi cumpăă răă un pă-
chet de tţigărete „Functţionăr” — Cordon bleu, cum le
numeă Luchi —, oferi sţ i birjărului o tţigărăă , sţ i îîn sfîîrsţ it
cu gură sţ i năă rile pline de ăsprul sţ i delicios puturosul
fum — echivălent tăbăgic ăl brîînzeturilor fermentăte
—, medităă lă „ce se vă îîntîîmplă”, considerîînd problemă
număi din punct de vedere prăctic. Cătăstrofă eră
iminentăă sţ i de neîînlăă turăt. Fusese îînsăă rcinăt de mămă
lui, lă Agăpiă, săă plece cu bicicletă lă Tîîrgul-Neămtţ sţ i săă
deă telegrămă prin căre fămiliă îîsţi ănuntţă sosireă ăcăsăă
mămitţei: mămă doămnei Dănielescu. Cu bănii
telegrămei, ădunătţi cu cei luătţi de lă Andi, Luchi îîsţi
plăă tise dătoriile făă cute lă crîîsţmăă sţ i lă soră Aglăiă.
„Săă răc, dăr demn” — ăstă eră deviză lui Luchi.
Soră Aglăiă...
I se lăă rgirăă năă rile că lă mîînji cîînd vîîntul le ăduce
miros de iărbăă crudăă .
„Tii, măre păciăvurăă !”
Cretţuri de rîîs îîi fugirăă din ochi de-ă lungul obrăjilor;
sţ i uitîînd complet viitorul spre căre îîl duceău rotţile trăă -
surii, musţ căă din ămintireă că piersică ă sorei Aglăiă.
IÎntre timp, trăă sură ăjunsese lă poărtă căsei
păă rintesţ ti.
Măi demult doămnă Dănielescu băă nuiă căă nu-i lucru
curăt cu recipisă telegrămei, pe căre Luchi pretinsese c-
o pierduse lă îîntoărcereă de lă Neămtţ . I-ăr fi luăt-o
vîîntul! Hm!
— Ce-ăi făă cut, ticăă losule? N-ăi dăt-o!
— Nu.
— Unde-i depesţ ă?
— IÎn buzunăr.
11
 IÎntinse mănuscrisul telegrămei spre ă îînlăă tură
îîndoiălă doămnei Dănielescu.

12
 — Sţ i bănii?...
— Aveăm dătorii...
Răă sunăă o pălmăă „morălăă ”. Luchi clipi umed: oricum,
îîn fătţă birjărilor!
Drămă eră generălăă sţ i deveneă complexăă . Căă rutţă cu
lăă zi, pornităă de lă Agăpiă de cu noăpte, nu sosise. Astă
îînsemnă căă mosţ Dărîîngăă se îîmbăă tăse sţ i căă lăă zile ori
erău furăte, ori îînecăte îîn Moldovă umflătăă de ploi, „cu
ticăă losul de mosţ neăg cu tot”.
Căsă, cu toăte ferestrele ăstupăte cu hîîrtie ălbăstrăă
prinsăă cu piuneze, nu ărăă tă nici un semn de viătţăă. Mă-
mitţă eră căm surdăă . Lă servitori, îîn schimb, o iluminătţie
de Zece măi. Dăr ăcăsăă nu eră decîît Lină, căre îîmpreunăă
cu un fruntăsţ de rosţ iori, îîmbrăă cătăă cu rochiă de cătifeă
violetăă ă Duduiei, lă lumină becului de-o sutăă de lumini,
luăt din biroul domnului Dănielescu, beă vin — furăt
desigur din pivnitţăă — îîn păhărele de cristăl destinăte
număi musăfirilor; descuiăse ăsţ ădăr sţ i bufetul!
Umbrelutţă doămnei Dănielescu se frîînse de spinăreă
Linei; Duduiă tresăă ri, căă ci spinăreă Linei îînsemnă
rochiă ei de cătifeă violetăă .
„Phii, nostimăă -i Lină! constătăă Luchi de lă fereăstră
bucăă tăă riei, privind trupul servitoărei, căre dilătă trium-
făl, lă sţ olduri, pîîntece sţ i sîîni rochiă colăntăă ă Duduiei.
Andi intrăă îîn odăiă lui, dupăă o ăbsentţăă de douăă luni,
că îîntr-o odăie de hotel, tîîrîîndu-sţ i geămăndănul plin de
scrisorile nedesfăă cute de lă Măgdă Boldur; îîl lăă săă lîîngăă
prăg, îîncuie usţ ă, sţ i făă răă săă măi ăprindăă lămpă se ăsţ ezăă
pe mărgineă pătului — somieră scîîrtţîîi — sţ i răă măse ăsţ ă,
cu brătţele pe genunchi, cu părdesiul pe el.
Schimbi de hotel, dăr de căsăă păă rinteăscăă ...
O muscăă bîîzîîi metălic îîn cănă de ăpăă goălăă .
Stresţ inele tţîîrîîiău ăpos, dîînd frigului din căsăă ăccent de
ploăie ăscultătăă îîn orăsţ e necunoscute.
Apoi, de ălăă turi, din odăiă Iui Luchi, unde dupăă vioi-
ciuneă misţ căă rilor se simtţeă căă lumină-i ăprinsăă , porni
un sţ uier ărgintiu, pe melodiă Hai, leliţo,-n deal la vie,
Luchi se dezbrăă căă . Luchi ăveă sţ ăptesprezece ăni, dăr
zgomotele din odăiă lui ăveău păisprezece ăni. Căă deău
zgomotele că nucile din nucii scuturătţi, îîncepîînd cu
pocnetul ghetelor descăă ltţăte violent, sţ i-ătîîtă zărvăă sţ i
bocăă neălăă răă sună îîn
13
îîncăă pereă de ălăă turi, căă părcăă Luchi nu eră îînvestmintăt
sţ i cu tăă cereă sţ tofei sţ i ă pîînzei, ci număi cu ghete din căp
pîînăă -n picioăre,

Odăiă lui Andi, că o ămplificăre ă urechii lui, pîîndi,

cu misţ căreă convulsivăă ă urechilor de iepure, îîn căre-s
sţ i băă tăă ile inimii.
Din copilăă rie, Andi fusese osîîndit săă suprăvietţuiăscăă
noăpteă îîntregii căse, devenind spionul odăă ilor de-
ălăă turi tocmăi îîn clipă de perfectăă intimităte sţ i ăbject
ădevăă r ă zgomotelor, vorbelor sţ i tăă cerilor din preăjmă
somnului.
Dormise dintîîi îîn ietăcul păă rintesc, trecîînd din
leăgăă n îîntr-un păă tuc ăsţ ezăt lă picioărele celor douăă
pături de nuc ăle păă rintţilor, pîînăă lă vîîrstă de pătru ăni,
ădicăă pîînăă cîînd venise pe lume Duduiă.
Spăimă ăpăă ruse îîntr-o noăpte ă ultimului ăn
petrecut îîn dormitorul păă rintesc. Asupră noptţii, mămă
lui îîi spuneă o poveste scurtăă , îîl îînfăă sţ ă îîn oghiăl, sţ i-n
clipă cîînd îîl vedeă cu ochii îînchisţ i, ănuntţă cu glăs tăre
pe domnul Dă- nielescu, răă măs îîn birou:
— Andi ă ădormit.
Andi nu dormeă. Dăr pe-ătunci ceeă ce se petreceă
îîn minteă lui eră cu totul neătîîrnăt de ceeă ce se
îîntîîmplă îîn jurul lui. IÎsţi spuneă singur, îîn gîînd, povesţ ti,
nu cu vorbe, ci de-ă dreptul cu icoăne: vedea cu ochii
îînchisţ i povesţ tile năă scocite de minteă lui. Sţ i cîînd din
minteă lui îîncepeău săă răă sărăă , că dintr-o căsăă păă răă sităă ,
icoăne preă fioroăse, o formulăă măgicăă mistuiă totul:
„Astă ă spus-o Zmeul”. Adicăă tot ce se îîntîîmplăse subt
pleoăpele lui îîn ăceă viătţăă tăinicăă de oglindăă ă mintţii nu
eră îîn el aievea; dăr îîn schimb era un Zmeu căre-i
sţ opteă lă ureche povesţ ti îînfricosţ ăătoăre. Sţ i cîînd Andi
rosteă formulă „Astă ă spus-o Zmeul”, Zmeul plecă de lă
urecheă lui, sţ i-n el nu măi eră decîît somnul.
Dăr îîntr-o noăpte de furtunăă cu fulgere căre zburău
imens, iute sţ i ălb prin sufletul mic cu povesţ ti, Andi ău-
zise zgomote străine îîn ietăcul păă rintesc: un fel de
lăă trăt scurt sţ i-nvăă lmăă sţ it, gemete gîîfîîite sţ i părcăă sţ i-un fel
de grohăă it. Ochii lui Andi se deschiserăă cu fulgerile din
14
povesţ ti ăsupră ietăcului păă rintesc, sţ i văă zuse pe tătăă l lui
omorîînd-o pe mămă lui. El lăă tră, el grohăă iă sţ i părcăă
mîîncă din mămă lui cu curmăă turi îînversţ unăte de
mistretţ .
Lă ăceeăsţ i vîîrstăă , dăcăă s-ăr fi îîntîîmplăt săă vădăă ăce-
lăsţ i spectăcol Luchi, ăr fi umplut căsă de urlete.
Dăr Andi, scuturăt de friguri, cu dintţii strîînsţ i, nu tţi -
păse. Rostise din nou formulă măgicăă : „Astă ă spus-o
Zmeul”. Sţ i-ntr-ădevăă r, nu mult dupăă ăceeă, ăuzise glăsul
mămei lui — vră săă zicăă n-o mîîncăse — : „Trece-mi un
păhăr cu ăpăă ”.
Sţ i nici ătunci Andi nu voise săă vădăă năă scîînd semn de
îîntrebăre de dupăă : „Astă ă spus-o Zmeul”. Apoi păă tucul
lui fusese mutăt îîn odăiă de ălăă turi; îîn fostul lui leăgăă n
din ietăcul păă rintesc venise scîîncetul sţ i stridentţă de
scripcăă dezăcordătăă ă Duduiei. Sţ i ăni de-ă rîîndul copilul
cu insomnii din odăiă de ălăă turi sţ optise îîn miez de
noăpte: „Astă ă spus-o Zmeul”, desţ i nici îîn povesţ ti nu
măi crede, sţ i nici îîn Mosţ Crăă ciun. Dăr măgică formulăă ă
copilăă riei, sţ optităă cu ăcelăsţ i fănătism, nu măi tăă găă duiă
ceeă ce se-ntîîmplă ăieveă îîn ietăcul păă rintesc, ci
judecăă tţile, de pe ătunci lucide, căre se formău îîn minteă
de copil.
Lă sţ coălă primărăă ăflăse din gură dăscăă lului căă tătăă l
lui e un „Apostol ăl neămului”. Pe strădăă , cîînd treceă de
mîînăă cu tătăă l lui, zeci de păă lăă rii se plecău ădîînc. Lă un
Zece măi, din rîîndurile sţ colărilor îîl ăscultăse pe tătăă l lui
vorbind îîn Piătţă Unirii de pe soclul stătuiei lui Cuză-
vodăă . Se ăcoperise piătţă de un zbor de ăplăuze, că sţ i
cum vorbele orătorului ăr fi prefăă cut mîînile multţimei îîn
ăripi; iăr urălele dăă deău văă zduhului un vîîjîîit de fluviu.
Mitropolitul Moldovei săă rutăse obrăjii căpului de zeu
cu păă r de ăur căre îîn gloriă soărelui de primăă vărăă
vorbise oămenilor.
Asţ ă eră tot ce se îîntîîmplă ziua. Din toăte păă rtţile nu-
măi stimăă , lăudăă sţ i venerătţie pentru tătăă l lui. Chiăr sţ i
sufletul diurn ăl copilului îîmpăă rtăă sţ ă ătitudineă
celorlăltţi; îîl ădmiră sţ i Andi pe tătăă l lui, din gură căă ruiă
ăflăse „Povesteă Neămului”. Căă ci domnul Iustin
Dănielescu eră ădversărul povesţ tilor cu fetţi-frumosţ i sţ i
cosinzene, căre dău copiilor „o bolnăă vicioăsăă nostălgie
ă ireălului, distrugăă toăre ă energiei sociăle”.
15
 De îîndătăă ce Andi intrăse lă sţ coălă primărăă , domnul
Dănielescu îîncepuse săă schitţeze verbăl, pentru
folosintţă delfinului săă u, o „poveste ă Neămului”, căre
ăpoi devenise volumul cu ăcelăsţ i nume, vîîndut îîn mii
de exemplăre, măi îîntîîi îîn „Bibliotecă Minervă”, ăpoi îîn
„Bibliotecă pentru

16
totţi”. Scopul ăcestui grup de „povesţ ti reăle” eră săă
dezvolte îîn copii, ădicăă îîn „tinerele vlăă stăre ăle
neămului”, interesul pentru istoriă nătţionălăă sţ i
sentimentul mîîndriei de-ă făce părte dintr-un „neăm de
eroi”, de unde necesără emulătţiune.
Dăr veneă noăpteă.
Nu ziuă, noăpteă Andi ăflăse printre ăltele frăgmente
din povesteă neămului îîn făză ei ăctuălăă : ămăă nunte in-
time sţ i picănte despre căpii tţăării, despre mitropolitţi,
minisţ tri sţ i îînăltţii dregăă tori.
Din ăceă epocăă îîncepuse Andi săă ăibăă uneori un
surîîs ciudăt îîn coltţul gurei. Zîîmbet „de femeie căre
minte”, îîl definise măi tîîrziu o prietenăă de-ă lui Andi.
Eră cevă tulbure, echivoc îîn ăcest surîîs căre dăă deă o
ăplecăre rusţ inătăă pleoăpelor pe o privire nesigurăă sţ i
piezisţ ăă, îîn timp ce coltţul drept ăl gurei se insinuă
ăscutţit îîn lăă turi, schim- bîînd îîntreăgă expresie ă
obrăzului. Surîîsul ăcestă nu eră un semn de veselie,
provocăt de cevă exterior: ăpăă reă, îîn dezăcord cu
seriozitatea clipei, izolîîndu-l pe Andi de o ătmosferăă
generălăă , sţ i prin ăceăstă surîîsul ăpăă reă că o
contrăzicere jignitoăre. Măi tîîrziu cunoscuse oămeni — :
măi ăles femei — căre nu-l puteău suferi, din pricinăă
surîîsului involuntăr căre nu eră nici ironie, nici
sărcăsm, nici dispretţ , cum socoteău unii.
Lă treisprezece ăni, doămnă Dănielescu îîi propusese
o odăie număi pentru el, odăie de băă iăt măre, măi îîn -
depăă rtătăă de ietăcul păă rintesc, urmîînd că îîn vecheă
odăie săă locuiăscăă Duduiă.
Săă ăfle sţ i Duduiă? Nu! Se îîmpotrivise, cu o dulceătţăă
lă căre mămă lui nu puteă rezistă. Sţ i tot el continuăse
săă fie săcul de rufe negre ăl istoriei contemporăne ă
neămului, precum sţ i ăl ietăcului păă rintesc.
Apoi, văă duvăă , venise mămitţă săă locuiăscăă îîn căsă
ginerelui. Sţ i Andi devenise vecinul ăcestei odăă i. Sţ erbăn
Lătesţ , tătăă l doămnei Dănielescu, fusese ăvocăt celebru
ăl Băroului iesţ ăn. Cîîsţtigă „tot ce vroiă”. IÎn schimb, pîînăă
îîn clipă mortţii îîsţi pierduse noptţile lă joc de căă rtţi, cu
sticlele de sţ ămpănie sţ i cesţ tile de căfeă neăgrăă pe măsă
verde. De lă el, se vede, mosţ tenise doămnă Dănielescu
ăceă crispăre ă degetelor sţ i-ăcele gesturi violente,
răpăce, căre dăă deău mîîinilor ei o fizionomie sţ i un ritm
17
cărăcteristic măi ăles mîînilor blestemăte săă ărdăă pe
rugul cărtofor ăl măselor verzi.
Doămnă Dănielescu se ăsţ teptă săă mosţ teneăscăă lă
moărteă tătăă lui ei o ăvere importăntăă . O mosţ tenise
număi pe mămitţă, văă duvăă cu căsă, viă sţ i trăă sură vîîndute
de creditori.
Pe cind trăă iă Sţ erbăn Lătesţ , mămitţă eră Mosţ Crăă ciu-
nul săă ptăă mîînăl ăl nepotţilor ei. Veneă îîn fiecăre sîîmbăă tăă ,
îîn trăă surăă de căsăă , — măă runtţicăă , uscătăă , modestăă sţ i
spe- rioăsăă că sţ oărecii, mergîînd mereu pe lîîngăă păă retţi,
niciodătăă prin mijlocul căsei, temîîndu-se de musăfiri sţ i
de orisţ ice figuri cu căre nu eră de mult fămiliărizătăă .
Cîînd îîntindeă mîînă cuivă săă i-o săă rute, ăbeă ătinsăă de
săă rutăreă respectuoăsăă , mîînă fugeă îîndăă răă t, părcăă ărsăă ,
sţ i trupul mă- mitţei ăveă o îînfiorăre de portţelăn cîînd
căsă-i zguduităă de trecereă unui cămion.
Vorbeă foărte putţin, cu ochii plecătţi îîn jos, sfioăsăă că
fetele crescute lă măici. IÎn schimb, dezmierdă cu
misţ căă ri drăă găă lăsţ e de veveritţăă căpul copiilor mici,
umplîîndu-i de dăruri scumpe. Sţ ocolăă tţile căă păă tăte de lă
mămitţă erău grăse, ămăă rui sţ i cu delicăt părfum de
vănilie său de coăjăă de portocăle. Drăjelele ăduse de
mămitţă nu erău făă inoăse sţ i grosolăn fărdăte, ci
îînvăă luite îîn zmăltţul cel măi fin ăl zăhăă rului, cu ten de
flori de piersic sţ i migdăl. Iăr hăinele dăă ruite de mămitţă
erău ătîît de elegănte, îîncîît sţ edeău măi mult îîn dulăpul
doămnei Dănielescu.
Cîînd mergeău lă măsăă îîn căsă bunicilor, mămitţă îîi
lăă să săă -sţ i comănde singuri mîîncăă rurile sţ i dulciurile
preferăte, ăstfel căă nepotţii mîîncău ăcolo număi ce
doreău. Erău stîpîni. Dăcăă spăă rgeău vreun portţelăn de
pretţ , său o oglindăă , mămitţă nu le spuneă nimic, bă
dimpotrivăă , c-un ăer rusţ inăt de fetitţăă constrîînsăă săă
vorbeăscăă , spuneă cu precipităreă timizilor:
— Nu-i nimică, drăă gutţăă. Lăsăă -lăsăă , nu măi plîînge.
Spune, ce săă -tţi deă bunică?
O singurăă restrictţie. Mămitţă ăveă o odăie numităă „să-
lonul păă pusţ elor”, îîn căre ădunăse vreo treizeci de
păă pusţ i, unele de loc din legendărul Nuü renberg, ăltele
ăduse din ăristocrătţiă vitrinelor Părisului, ăltele
cumpăă răte lă voiă îîntîîmplăă rii. Acolo copiii n-ăveău voie
săă intre.
18
 Auzise odătăă Andi, tot îîn ietăcul păă rintesc, de „ne-
buniă mămitţei”, căre plăă tise o sumăă făbuloăsăă pentru
un cufăă r-dormitor ănume comăndăt pentru păă pusţ ele
ei, că săă poătăă căă lăă tori cu ele. Văă duvăă sţ i săă răcăă , mămitţă
venise îîn căsă

19
ginerelui ei cu douăă cufere sţ i cu dăruri, tot scumpe,
pentru nepotţi, ceeă ce o indignăse pe doămnă
Dănielescu: ăveă impresiă căă de dătă ăceăstă plăă teă din
pungăă „grăndorile mămitţei”.
Mămitţă fusese instălătăă îîntr-o odăă itţăă strîîmtăă sţ i îîntu-
necoăsăă . O vedeău număi lă dejun sţ i lă măsăă . Cîînd erău
musăfiri i se trimeteă cîîte cevă îîn odăiă ei, nu ătîît din
respect pentru timidităteă ei bolnăă vicioăsăă , cîît măi cu
seămăă că săă fie crutţătţi nervii doămnei Dănielescu; mă-
mitţă eră căm surdăă , sţ i îîntrebăă rile vreunui musăfir,
ădresăte ei c-un ton normăl, ăr fi dăt năsţ tere lă tăă ceri
penibile.
Cîînd devenise vecinul de odăie ăl mămitţei — dupăă
ce doămnă Dănielescu prefăă cuse îîncăă pereă de lîîngăă
ietăc îîn odăie de băie — Andi ăveă cincisprezece ăni sţ i
din primă noăpte Andi ăuzise zgomote sţ i vorbe ciudăte
îîn odăiă băă trîînei. Auzise măi îîntîîi un scrîîsţnet de cheie
îîntoărsăă îîn broăscăă ; ăpoi, un scîîrtţîîit îînfundăt de căpăc
de cufăă r greu, sţ i geămăă tul mămitţei, căre ăbiă-l puteă
urni. Sţ i părcăă ridicăse cinevă căpăcul unei fîîntîîni cu
glăsuri subpăă mîîntene, căă ci treptăt tăă cereă se umpluse
de sţ oăpte.
— Ce se îîntîîmplă?
Cuvintele de dincolo erău năive că ăle izvoărelor
căre vorbesc singure, că ăle cuiburilor de subt stresţ ini
de tţărăă sţ i că ăle copiilor cîînd silăbisesc povesţ ti din căă rtţi
cu poze.
Răă sunău nume.
IÎn sfîîrsţ it, Andi pricepuse: mămitţă umblă îîn dormi-
torul păă pusţ elor.
Se joăcăă ?
O fetitţăă dc cinci-sţ ăse ăni se joăcăă vicleănăă sţ i grăvăă cu
păă pusţ ele, vorbesţ te cu ele, le-ntreăbăă , singurăă răă spun-
zîîndu-sţ i, sţ i se desprinde grătţiă unei imăculăte
conceptţiuni din complicităteă fetitţei cu eă îînsăă sţ i ătunci
cîînd se dezmiărdăă singurăă , ălintîînd fictţiuneă cu obrăjii
de portţelăn sţ i ochi de sticlăă , îîn căre sţ i-ă îîntruchipăt
copilul căre nu-i decîît odrăslă unui zîîmbet ăl feminităă tţii
inocente sţ i cochete.
Dăr o femeie băă trîînăă , bunicăă , lă miezul noptţii...
„Mămitţă e nebunăă !”

20
 Secretul băă trîînei intrăse săă geătăă îîn inimă lui,
lăă sîîndu-l cu ochii mări deschisţ i prin îîntuneric ăsupră
usţ ei îîndăă răă tul

21
căă reiă căpul ălb ăl băă trîînei printre ochii mortţi ăi
păă pusţ elor dăă deă un străniu de lunăă îînghetţătăă printre
stele oărbe.
Se desţ teptăserăă ămintiri îîn minteă lui Andi, făă cîîndu-l
săă presimtăă viătţă ăltui ietăc conjugăl: ăl bunicilor. IÎl
revăă zuse pe bunicul lui, „băă trîîn superb”, cum i se spu-
neă, nălt, lăt, cu pîîntec sţ i frunte decorătive, cu bărbăă de
gălăă că o trenăă , ăvîînd îîn port sţ i stăturăă ătunci cîînd ăpăă -
reă pe prăgul unei căse ăceă măjestăte, părcăă
îîmprumutătăă de lă cei căre vin îîn urmăă , ă măjordomilor
fămiliilor regăle. IÎn schimb, de îîndătăă ce intră îîn căsăă ,
îîsţi lăă să măjestăteă lă usţ ăă, că o livreă, ăducîînd o
ătmosferăă de glume îîndoielnice, de ănecdote picănte sţ i
ăluzii necuviincioăse, îîntovăă răă sţ ite de clipiri viclene
ădresăte unui complice nevăă zut. Buzele lui groăse
ăveău răă sucireă tocităă ă treptelor pe căre-ău trecut mii
de oămeni, sţ tergîîndu-sţ i ghetele pe muchie. Sţ i cîînd
tăă ceă păă reă căă -i buzăt de vorbele căre vor săă năă văă leăscăă
sţ i de gestul vitţelin ăl ăbsorbtţiei ălcoolurilor spumoăse
din buză păhărului.
O părticulărităte ă bunicului lui Andi eră îîntrebuin-
tţăreă vorbelor sţ i ă expresiilor ăbjecte îîn sens ădmirătiv.
„Ah, ce putoăre nostimăă !” spuneă el de-o fătăă
frumoăsăă sţ i proăspăă tăă .
Fiindcăă eră „mîînăă spărtăă ” i se iertă tot.
De mic copil, Andi se socotise ătîît de străă in de ăcest
băă trîîn cu ăspect de pătriărh sţ i suflet de porc, îîncîît
niciodătăă nu-i spusese „bunicule”. Ocolise îîntotdeăună,
îîn răporturile cu el, ăceăstăă vorbăă de ărgint sţ i de
căsţ mir. IÎi spuneă „mătă”, foărte politicos, său cîînd
vorbeă despre el păă rintţilor, ori ăltcuivă, spuneă
„băă rbătul mămitţei”, său „tătul mămei”; dăr niciodătăă nu
sţ i-l îînsusţ ise subt denumireă de bunic.
Sţ i ălăă tureă de el, mămitţă!
Andi văă zuse îîn căsă bunicilor o fotogrăfie de-ă mă-
mitţei lă sţ ăptesprezece ăni. Pe-ătunci, convălescentăă
dupăă tifos, mămitţă ăveă păă r scurt, crescut ondulăt, nu
de ăjuns de măre că săă poătăă fi pieptăă năt, dăr propriă
lui ondulăre îîl pieptăă nă răă văă sţ it, săă lbăă ticind frunteă sţ i
tîîmplele. Sţ edeă pe un scăun cu speteăzăă năltăă , căre o
domină că o strănăă , cu mîînile îîncrucisţ ăte pe genunchi,

22
cu frunteă îînclinătăă , ceeă ce ăccentuă sţ i măi mult
delicătetţeă ovălului pe căre-l

23
presimtţeăi pălid dupăă frăgilităteă surîîsului ostenit. Eră
cevă măi răr decîît frumusetţeă îîn fărmecul ăcestui
portret de tineretţăă.
Portretul mămitţei lă sţ ăptesprezece ăni eră portret
de fătăă nu din pricină fustei lungi, căă ci păă rul eră de
băă ietţel, ci din pricină surîîsului cu obrăzul îînclinăt sţ i ă
misţ căă rii de ocrotire desţ teptătăă îîn mîînile privitorului de
ăceăstăă icoănăă îîn căre feminităteă pusese număi ăceă
presimtţire de luminăă nouăă , cu căre primăă vără
îîncovoăie lin crengutţele cîînd mugurii de zărzăă r vor săă
îînfloreăscăă .
Fetitţă din ăcest portret mireăsă Tăurului?
Viătţă dăă duse mămitţei un tăur îîn clipă ceă măi frăgilăă
ă fiintţei ei de liliăc ălb, sţ i mămitţă fugise îîn lumeă păă pu-
sţ elor, ducîîndu-le lor ceeă ce scăă păse de copitele
Tăurului: vorbele de cuib sţ i de izvor ăle copilăă riei,
numele prietenelor de-ătunci, său poăte pe-ăle
eroinelor din căă rtţi.
Un ăn îîntreg Andi fusese vecinul de odăie ăl mămitţei.
Sţ i de-ă lungul noptţilor ăcelui ăn făă cuse descoperiri îîn -
grozitoăre. Un portret de tineretţăă ă tătăă lui lui — pe-
ătunci nu purtă bărbăă — eră ătîît de ăsemăă năă tor cu por-
tretul mămitţei lă sţ ăptesprezece ăni, îîncîît s-ăr fi spus căă -
s frătţi îîntru ăcclăsţ i ărgint limpede ăl tineretţei cu genele
plecăte pe lumină ei de lunăă . Eră o îînrudire izbitoăre îîn
delicătetţă osăturilor, desţ i măi eminesciăn năltăă eră
frunteă băă iătului decîît ă fetitţei, sţ i ăbeă măi robustăă
băă rbiă. Dăr năă rile ăveău ăceeăsţ i curbăă sţ i ăceeăsţ i zveltăă
îîngustime îîn căre nu simtţi pălpitîînd măsăcrul rosţ u ăl
găroăfelor, ci, părcăă , îînnoptăreă toporăsţ ilor. Sţ i liniă
sprîîncenilor ăceeăsţ i, lungăă , finăă . Sţ i mîînile, de fătăă sţ i
băă iăt, cu degete ătîît de-ărmonioăse, căă , părcăă îîn ăcecăsţ i
clipăă liberăserăă spre cer, păă reche, zborul unor
rîîndunele, răă mîînîînd prelungi.
Mămitţă sţ i Tăurul!
Sţ i iătăă căă din nou viătţă poruncise ăceeăsţ i
îîmpăă rechere. Frătele îîntru ăsemăă năre ăl mămitţei,
îîndrăă gostit de fătă Tăurului. Sţ i din ei doi răă săă rise Andi,
ăl treileă frăte ăl celor douăă portrete de tineretţăă, ăl
tătăă lui sţ i ăl bunicei.
Fetitţă din vechiul portret devenise mămitţă
păă pusţ elor.
24
 Băă iătul din vechiul portret devenise Iustin
Dănielescu, profesor universităr, ăpostol ăl neămului,
membru ăl Institutului de îînălte studii istorice, deputăt,
membru îîn

25
consiliu de ădministrătţie sţ i frătele îîntru ăsemăă năre ăl
mămitţei îîncepuse săă sămene cu sotţiă lui, cu fătă
Tăurului. Alte osături, ce-i drept, dăr zîîmbetul de
sătisfăctţie sţ i de belsţ ug ăl ăceleiăsţ i căă rni îîi îîmbrăă că pe
unul sţ i pe ăltul, dîîn- du-le cevă frăă tţesc. Sţ i măi mult: îîn
ultimul timp Andi recunoscuse îîn răă sucireă buzei de jos
ă tătăă lui lui, sţ i ăceăstă scobităă sţ i deformătăă , expresiă
gurei Tăurului.
Atunci, el, Andi — îîncăă frătele celor douăă fotogrăfii,
suprăvietţuitorul lor, dăr fiul sţ i nepotul tuturoră — vă
deveni sţ i el un ălt Iustin Dănielescu, său, că mămitţă, ălt
orfelinăt pentru păă pusţ ile cu ochi de sticlăă ăle gîînduriîîor
de nebun său măniăc?
IÎsţi îînăă ltţăse gîîndul îînspre viitor, eu gestul trăgic ăl
cumpenelor de fîîntîîni secăte, peste cîîmpii ărse de
secetăă , subt ăzurul sterp ăl cerului.
Sţ -ătunceă, glăsul măre ăl văă zduhurilor, căre dăă po-
runcăă toămnă frunzelor săă cădăă sţ i păă săă rilor săă plece, îîi
sţ optise: „Pleăcăă ”.
Vorbise-n el ăcest glăs, îîndreptindu-i ochii spre
stelele căre lumineăzăă ălte tţinuturi, sţ i urecheă, spre
tţipăă tul sfîîsţie- tor ăl locomotivelor îîn tăă cereă noptţilor
iesţ ene, dăr răă sunăse glăsul îîn vără ănului o mie nouăă
sute sţ ăisprezece. Curîînd răă sunăserăă ălte trimbitţe
deăsupră Iăsţ ului, poso- morîîndu-i somnolentţă, sţ i
îîncepuse ănotimpul sociăl ăl uniformelor milităre. Apoi
duduise Moldovă de multţimile căre veneău, intrîînd că
bejăă nării de odinioărăă îîn vechile monăstiri, pe portţile
lărg deschise ăle căpitălei Moldovei.
Viătţă de ăiureă, spre căre Andi voise săă plece, gîîlgîîiă
subt ochii lui că un Nil pe căre l-ăi fi visăt desfăă sţ urîîndu-
se de ăur fărăonic sţ i de jăd prin mălurile dc belsţ ug, de
soăre sţ i pălmieri ăle unui vechi Egipet, purtîînd corăă bii
căre duc îîn pîînzele triunghiulăre părcăă icoănă pirămi-
delor, sţ i pe căre l-ăi vedeă mîîlos îîn revăă rsăre, puturos,
răă u sţ i mălărie, făă cut din bălele de spumăă sţ i din făă lci de
crocodil.
Sţ i-n timpul răă zboiului îîi păă ruse dulce tihnă sţ i singu-
răă tăteă odăă ii din căă minul păă rintesc. Viătţă căsei
izbucneă de dimineătţăă pîînăă seără îîn ăfărăă : doămnă
Dănielescu, lă spitălul pe căre-l conduceă; domnul
Dănielescu, îîn Părlămentul tţăării, unde discursurile săle
26
sunăserăă trîîmbitţi de ăur, dupăă expresiă ziărelor vremii.
Andi nu ăscultăse ăceste trîîmbitţi de ăur, ă căă ror
tinicheă sonorăă măi bine

27
decîît totţi el o sţ tiă. IÎn zilele de îînfrigurătăă ăctivităte ăle
răă zboiului — ăctivităte exăgerătăă de fiecăre potrivit cu
zăă păă ceălă temperămentului săă u — sotţii Dănielescu,
ăerisitţi de stătornică ătingere cu oămeni străă ini,
ăduceău seără ăcăsăă ecourile preocupăă rii de
fenomenele imperios sociăle, exterioăre căsei, sţ i o
sălutărăă poftăă de somn, de odihnăă . Doămnă Dănielescu
pierduse cîîtevă kilogrăme — prisosul din timpul păă cii
— îîntinerind că siluetăă sţ i misţ căă ri, ceeă ce-o făă ceă săă se
scoăle măi de dimineătţăă, că săă reîînceăpăă măi degrăbăă
ăctivităteă căre-i dăă deă o primăă sţ i zilnicăă sătisfăctţie îîn
oglindă mătinălăă . Vitălităteă ei, ăutomătizătăă de viătţă
de fămilie sţ i sindrofii de pîînăă ătunci, sţ i prin ăceăstă
micsţ orătăă , slăă bităă , fusese iărăă sţ i stîîrnităă , că de-o
îîntinerire prin drăgoste, de noul ritm sociăl lă căre
părticipă cu fănătism. IÎn timpurile ăcele, vechiul Iăsţ i, —
cu boierii, cu rătătţii, cu măhălăuă intelectuălăă sţ i cu ăde-
văă rătţii intelectuăli, cu ătmosferă fămiliărăă sţ i ticurile
sociăle ăle fiecăă ruiă —, dispăă ruse că o insulăă cu ruine,
scufundătăă sţ i ăcoperităă de vălurile unei măă ri peste căre
se durău poduri pentru multţimile ăltor vremuri. Rării
boieri băă trîîni sţ i ultimii intelectuăli ăi vechiului Iăsţ i sţ i-l
aminteau cu melăncolie, număi ei ăuzindu-i îîncăă — din
tăă cereă unui sălon scăă păt de îîncărtiruire său din
măuzoleul unei biblioteci crutţătăă de foc — elegiă
clopotelor scufundăte. Dăr pentru doămnă Dănielescu
dispăritţiă vechiului Iăsţ i îînsemnă distrugereă ărhivei cu
ăctele de năsţ tere, o îîntinerire, o viătţăă nouăă îîntr-un fel
de Americăă romăî neăscăă , îîn căre, desţ i lă eă ăcăsăă , nu
măi vedeă pe vechii oămeni căre îînsemnău foile
călendărului ănilor ei. Altăă fizionomie ăveă orăsţ ul
străă băă tut de ăutomobilele demnitărilor îîn refugiu,
îîntinerit sţ i el, Iăsţ ul, că sţ i doămnă Dănielescu, căă ci o
dătăă cu dispăritţiă mosţ negilor — îînăinte de răă zboi, Iăsţ ul
eră un fel de ăzil de pensionări — sţ i o dătăă cu dispăritţiă
trăă surilor [...] hodorogite sţ i cu gloăbe sţ chioăpe — ăcum
rechizitţionăte — Iăsţ ul căă păă tăse exuberăntţă unui motor
de ăutomobil îîn plinăă vitezăă , trepidătţie necontenităă ,
căre-i ălungă, îîn sfîîrsţ it, tăă cereă mortuărăă de pîînăă
ătunci.
Nici străă zile nu măi ăveău ăceeăsţ i configurătţie.
Strădă Lăă pusţ neănu devenise, de făpt, Căleă Victorici,
28
ădusăă lă Iăsţ i de refugiătţii Căă ii Victoriă; Păă curării sţ i
Săă răă riă deveniserăă ălbiile prin căre, cu ărmonii grăve
de orgăă sţ i mers

29
de fluvii toropite de îînghetţul iernii, veneău sţ i se duceău
ărmătele rusesţ ti. Sţ i toăte străă zile, umblăte de ăltţi
oămeni, sţ i toăte căsele lă ăle căă ror ferestre ăpăă reău ălte
chipuri contribuiău lă îînnoireă Iăsţ ului. [...]
Apoi, doămnă Dănielescu schimbăse de profesie; nu
măi eră gospodinăă sţ i profesoărăă , ci directoăre de spităl.
Alte itinerării, ălte gesturi, ălte hăine. IÎn locul sţ colii, spi-
tălul; îîn locul profesoărelor, îîmbăă trîînind îîn front cu
doămnă Dănielescu, doctorii frăncezi, căre cu drept
cuvîînt o considerău tîînăă răă cum sţ i eră, căă lităă îîn ăpă vie,
exotic virilăă ; îîn locul copiilor, copiii de-ăcăsăă , ăi
pîîntecelui, bolnăvii căre-tţi dovedesc tot timpul căă esţ ti
mămăă , ădicăă biblic măă rinimoăsăă , nu mămăă , ădicăă măi
putţin femeie dăă tăă toăre de drăgoste sţ i măi mult femeie
dăă tăă toăre de viătţăă, cu jertfă tineretţii; îîn locul somnului
de dupăă dejun, spăă lătul fărfuriilor dupăă dejunul luăt lă
spităl îîn cămeră ălbăă cu miros de fărmăcie sţ i de
„Mărylănd”, îîn costum de sorăă de cărităte.
Domnul Dănielescu, deputăt ăctiv, lucră îîntr-o părte,
doămnă Dănielescu, îîntr-ăltă. Activităă tţile lor diurne n-
ăveău nici o contingentţăă. Pentru ămîîndoi, căsă cu fămi-
liă eră pe plănul ăl doileă toătăă ziuă; îîn schimb, seără
cîînd se îîntorceău de lă lucru, ătmosferă fămiliei
regăă site deveneă odihnitoăre, că ătunci cîînd te îîntorci
ăcăsăă dupăă o căă lăă torie lungăă . Din cîînd îîn cîînd, îîn zilele
de săă rbăă toăre, iăr duminicile-ntotdeăună, sofrăgeriă
căsei Dănielescu se umpleă de doctori frăncezi sţ i de
dregăă tori refugiătţi din Munteniă, căre lăă udău
neconditţionăt călităă tţile de „gospodinăă moldoveneăscăă ”
ăle doămnei Dănielescu, precum sţ i părfumul pătriărhăl
păă străt îîncăă număi îîn „căsele boieresţ ti ăle Moldovei”.
Mămitţă trebuia săă părticipe lă ăceste mese, căă ci totţi
invitătţii erău informătţi, îîn preălăbil, căă n-ăude tocmăi
bine, sţ -ăpoi distinctţiuneă făă răă cusur ă mămitţei, cu toătăă
timidităteă ei, îîmbrăă căă minteă ei neăgrăă sţ i corectul ei
ăccent frăntţuzesc, ăveău pentru „ătmosferă
pătriărhălăă ” ăcelăsţ i rol că sţ i ăfumătul cu răă sţ inăă de brăd.
Epocă răă zboiului îînsemnăse pentru Andi un fel de
văcăntţăă de păă rintţi, ăl căă ror suplinitor ăcăsăă el eră.

30
 Nu se măi ăuzeău strigăă te lă bucăă tăă rie, sţ i totusţ i, ser-
vitoărele nu-sţ i făă ceău măi mult de căp decîît îîn epocă
certurilor zilnice sţ i ă controlului ămăă nuntţit.
IÎntr-ădevăă r, căsă fămiliei Dănielescu, îîn timpul zilei
număi cu mămitţă, cu Andi sţ i copiii, ăveă fărmecul
ărhăic ăl vechiului Iăsţ i, fărmec făă cut din lene lă
fereăstră cu flori sţ i coline ălbăstre, din reverie, din
lecturi, îîntr-un cuvîînt, număi din ăcele ăctivităă tţi său
inăctivităă tţi lipsite de ăsprimeă luptei pentru viătţăă,
îîndulcite sţ i pătinăte de un lirism usţ or melăncolic —
cum vechile oglinzi sîînt usţ or fumurii —, căre de lă o
vreme dăă sţ i băă rbătţilor ăcestei ătmosfere un fel de
feminităte, numităă de munteni, protector, „fărmecul
moldovenesc”.
Ultimii doi ăni de liceu îîi prepărăse îîn părticulăr,
singur îîn odăiă lui de lîîngăă odăiă lui Luchi, său măi ăles
îîn „hulubăă rie”, ădicăă îîn odăiă solitărăă cu bălconăsţ de
lemn îînăă ltţăt deăsupră căsei, că un observător, cu
vedere spre colinele Iăsţ ului, ceeă ce-i dăă deău o ăeriănăă
intimităte îîn plin cer. Aceăstăă odăie fusese construităă
de domnul Dănielescu dupăă ce devenise proprietărul
căsei, cu scopul de-ă lucră ăcolo, ferit de tţipetele
copiilor sţ i de zgomotele căsnice. Aveă sobăă văstăă , măsăă
de lucru, bibliotecăă , o cănăpeă sţ i cîîtevă fotolii vechi,
ăduse din căsă mămitţei. Andi-i îîmpodobise un păă rete
cu cele douăă portrete de tineretţăă: ăl mămitţei sţ i ăl
tîînăă rului Iustin Dănielescu, făntomă tătăă lui lui Andi.
Acolo, îîn hulubăă rie, trăă iă lă o părte de păă rintţii lui,
fericit îînsăă căă -i vede-n fiecăre seărăă săă năă tosţ i, prosperi
sţ i măi îîngăă duitori îîn distrătă guvernăre ă căsei, fericit
căă nu măi e vecinul ietăcului lor, interzicîîndu-sţ i săă -i
judece, săă -i comenteze său săă inventărieze cu lucidităte
viătţă lor de- ăfărăă . IÎnvăă tţă sţ i citeă mult îîn ăeriănă
hulubăă rie, pe căre-o mobilăse cu lucruri vechi din pod,
îîn ărmonie cu cele de pîînăă ătunci, ordonîîndu-sţ i orele
de lucru meditătiv sţ i orele de lene ărmonioăsăă .
Asţ ă căă îîn timp ce vechiul Iăsţ i dispăă ruse pentru măi
totţi iesţ enii, răă mîînîînd un fel de ămintire de păstel îîn
minteă unoră; îîn timp ce societăteă romăî neăscăă ,
mobilizătăă său sedentărăă , căă păă tă o nouăă configurătţie
colectivăă sţ i individuălăă ; sţ i îîn timp ce ădolescentţii de
vîîrstă lui Andi, părticipîînd indirect lă răă zboi, deveneău
31
o nouăă emisiune de suflet sociăl, generătţie măi precoce
decîît precedentă, măi putţin romăntţioăsăă , măi energicăă -
n făpte, măi temerărăă -n gîînduri, măi cinicăă îîn ăpetituri,
măi reălistăă sţ i măi ăprig senzuălăă , Andi, îîn hulubăă riă
lui, deveneă sufletesţ te un suprăvietţuitor ăl vechiului
Iăsţ i, refugiăt îîn ăceăstăă nouăă ărcăă ă lui Noe, căre pluteă
deăsupră deluviului vietţii recentului orăsţ , pe ăpele de
linisţ te ăle văă zduhului cuprins de culmeă deălurilor.
IÎn ăceăstăă epocăă se simtţise legăt printr-un fel de
complicităte ăfectuoăsăă sţ i îînduiosţ ătăă de băă trîînii
măniăci ăi Iăsţ ului, căre măi ăpăă reău din cîînd îîn cîînd îîn
căsă păă rinteăscăă : domnul Kupărencu, fost, pe vremuri,
prim-pre- sţ edinte ăl Curtţii de ăpel, sţ i profesorul
Ivăă nescu, vechiul dăscăă l de istorie ăl domnului Iustin
Dănielescu, pe pulpănă gloriei căă ruiă îîsţi plecă umil
frunteă.
IÎnăinte de răă zboi, ăceste „căă zăă turi”, ăcesţ ti, oămeni
îîmpăă iătţi cu ticuri îîi inspirău o instinctivăă ăversiune sţ i o
compăă timire schitţătăă număi cerebrăl. IÎn timpul
răă zboiului, îînsăă , o dătăă cu completăreă mobilierului
hulubăă riei cu vechituri din pod, căă păă tăse o simpătie
spontănăă pentru ăcesţ ti băă trîîni, de căre-l legă doliul
comun ăl trecutului mort, simpătie devenităă ăfectţiune
prieteneăscăă . Devenise camaradul lor, căă ci îîn ăcele
timpuri nu viătţă îîl chemă pe Andi, ci trecutul, ăsţ ă căă
devenise cămărădul lor retrospectiv îîntru ăcest trecut,
tocmăi îîn vremeă cîînd se legău cămărăderiile îîntru
ăctivităteă ceă măi crîîncenăă : ă răă zboiului. IÎi invită lă el
îîn hulubăă rie, unde le făă ceă căfele negre sţ i le eră
părtener lă păntţărolăă .
— Asţ ă băă iet nu s-o măi pomenit! proclămă domnul
Kupărencu cu un usţ or pocnet ăl dănturei.
— Hă? îîl îîntrebă domnul Ivăă nescu, îînchizîînd cu de-
ferentţăă poărtă căsei.
— Asţ ă băă iet nu s-o măi pomenit! urlă congestionăt,
cu ochi mîîniosţ i, domnul Kupărencu, fiindcăă îîncăă de pe
cîînd prezidă lă Curteă de ăpel se deprinsese săă
vorbeăscăă îîncet, că săă -i deprindăă pe ăvocătţi sţ i grefieri
săă fie cu ochii îîn pătru, uitîînd o clipăă căă Ivăă nescu e
„rămolit sţ i surd”.
— Adevăă răt, bine-ăi zîîs, o vorbăă ! ăprobă îîn fiecăre zi
domnul Ivăă nescu ăceeăsţ i „vorbăă ” ă domnului Kupă-
32
rencu, făă răă săă se măi „formălizeze” de ton, fiindcăă sţ tiă
căă presţ edintele „e rămolit sţ i-l supăă răă dăntură”.
Andi eră cu ei că un ăl treileă băă trîîn, căre tăă ceă sţ i
ăscultă spusele celorlăltţi. Trăă iă cu ei îîntr-un trecut sţ i
printre ămintiri cunoscute nu din experientţă lui, ci
număi

33
din vorbele lor, fămiliărizîîndu-se ătîît de tăre cu ăcel tre-
cut sţ i cu ăcele ămintiri, îîncîît dăc-ăr fi fost trănspus,
printr-un mirăcol, cu pătruzeci de ăni îîn urmăă , ăr fi
putut părticipă lă serătele coănei Cătincă Chiunoăiă său
Frăă sîînică Zmăă u, ăr fi putut, interpelă, cu poreclele lor,
pe măi totţi boierii sţ i intelectuălii Iăsţ ului de-ătunci, ăr fi
putut vorbi, îîn lărgul lui, cu colegii de lă Curte, sţ i-ăr fi
putut nuăntţă cu clopotţelul prezidentţiăl mările
dezbăteri judiciăre de ătunci.
Prezentul, ădicăă răă zboiul, ăpăă reă răr îîn convorbirile
băă trîînilor, fiind pentru ei că o fereăstrăă zidităă , căre ăr
dă pe un cimitir. Andi îîmpăă rtăă sţ eă făă răă efort ătitudineă
lor; sţ i-n ănul o mie nouăă sute sţ ăptesprezece Andi ăveă
ăbeă sţ ăptesprezece ăni, dăr îîn tovăă răă sţ iă băă trîînilor sţ i-n
ătmosferă hulubăă riei devenise bunicul propriei săle
tineretţi, pe căre-o lăă să îîn umbrăă , bucurîîndu-se de eă că
de cevă exterior, zăă rit îîn oglindăă că lă fereăstrăă .
Nu cunoscuse îîncăă trupul femeii, sţ i se fereă săă -l do-
reăscăă . Uneori număi — cum ăr răă sturnă vîîntul un măă -
nunchi de găroăfe de pe pervăzul ferestrei îîn căsăă —
ini- mă-i trimeteă o zvîîcnire ăpăă sătăă îîn sîînge,
părfumîîndu-i-l părcăă pipăă răt, ărzăă tor, îîngreuindu-i-l
tulbure. Treceă.
De ăltfel, drăgosteă trupeăscăă eră ătîît de stins ăso-
ciătăă îîn minteă lui eu o scenăă privităă cu ochii copilăă riei,
sţ i cu ăltele ăscultăte de urechile ădolescentţei pure îîn
ietăcul păă rintesc, îîncîît spăimă, vecheă spăimăă — „Astă
ă spus-o Zmeul” —, vegheă îîntre dorintţăă sţ i făptăă .
Dăr îîn timpul ănilor răă zboiului îîsţi dăă duse seămăă de
frumusetţeă lui cu măi multăă îîngrijorăre sţ i umilintţăă
decîît mîîndrie, văă zîînd-o căă trăieşte îîn ochii măi tuturor
femeilor că o ămenintţăre.
De mic copil, Andi ăuzise exclămătţiile:
— Păă pusţ icăă ! Ah, ce copil frumos! Văi, ce ădorăbil e!
Bombonicăă !
Sţ i de mic copil măă gulireă cuprinsăă îîn ăceste
exclămătţii nu-i micsţ orăse neplăă cută senzătţie ă
pupăă turilor tţepoăse, tăbăgice său vinifere ăle
băă rbătţilor, ă pupăă turilor pocnitoăre, vîîscoăse sţ i
colorăte ăle femeilor, precum sţ i-ă dezmierdăă rilor căre-
tţi lăsăă mîîncăă rimi sţ i mirosuri străă ine pe obrăji.

34
 Lă zece ăni i se spuneă „Fetitţă”, desţ i purtă păă rul
scurt sţ i nu se jucă cu păă pusţ i. Aveă ochi grăvi, cu gene
ătîît de bogăte, căă toăte clipirile erău cătifelăt vizibile,
păă rîînd lente sţ i plutitoăre; sţ i desenul buzelor eră ăstfel
reliefăt, căă păă reău pururi deschise pe-o respirătţie de
somn surîîzăă tor, ăsţ ă căă năă rile năsului perfect drept
păă reău conturăte de usţ oără dilătăre ă unui părfum de
floăre delicătăă .
Lă treisprezece ăni simtţise pentru-ntăă iă oărăă
fulgerul îîn sîînge ăl femeii sţ i scîîrbă de tine îînsutţi pe căre
tţi-o lăsăă . De lă zece ăni doămnă Dănielescu îîi luăse
profesor de piăn, pentru ă justifică simbolul măă sţ tei lui
Beethoven, ătîîrnătăă îîn sălon, cu o expresie crîîncen
măhmurăă , deăsupră piănului căre făă ceă părte din
mobilierul obligător ăl unei căse de intelectuăli iesţ eni.
Doi ăni Andi luăse lectţii de piăn cu un elev de lă
Conservător, dupăă plecăreă căă ruiă trebuiău săă deschidăă
nu număi ferestrele sălonului, dăr sţ i pe celelălte, sţ i s-
ăfume. Andi nu progresă cu ăcest ărtist mirositor.
Convinsăă căă femeile ău îînnăă scutăă „pedăgogiă ărtelor”,
doămnă Dănielescu îîi ăngăjăse o profesoărăă de piăn.
Luă lectţiile îîn sălon, cu usţ ile îînchise. De lă ă două lectţie
profesoără îîncepuse săă miroăse măi tăre ă părfum sţ i
săă -sţ i îîngrijeăscăă măi ămăă nuntţit unghiile. Se ăsţ eză lă
piăn pe un scăun lipit de ăl lui Andi, sţ i dupăă fiecăre
gămăă îîl ăpucă de mîîni, explicîîndu-i cum trebuie săă tţie
degetele, cum trebuie săă ăpese clăpele, îîn timp ce-i
frăă mîîntă mîîinile că pe-o bătistăă .
Apoi îîi lăă săse mîînile. dăr îîncepuse săă -sţ i lipeăscăă
pulpă de piciorul lui Andi — chipurile, că săă ăpese
pedălă cîînd trebuie: sţ i făă ceău găme! IÎntr-o zi, dupăă ce
ăpăă săreă pedălei devenise din ce îîn ce măi săcădătăă ,
profesoără îîl ăcoperise cu o săă rutăre pe buze, căre-o
lăă săse cu ochii îînchisţ i sţ i năă rile pălide, iăr pe Andi, cu
buzele umed umflăte, cu obrăjii ăprinsţ i sţ i ochii luciosţ i,
ăvîînd expresiă de nevinovăă tţie echivocăă ă copiilor goi îîn
tunici subtţiri, purtîînd pe căp cununi de roze, îîmbăă tătţi
lă mesele lui Neron, pentru ă îîmbăă tă lă rîîndul lor sţ i
ăltfel decîît vinul ochii pătricienilor romăni.
Dupăă ăceăstăă lectţie de pedălăă , îîl scuturăse o scîîrbăă
ătîît de violentăă , îîncîît îîsţi ărsese gură cu ăpăă îîndoităă cu
colonie, neputîînd nici săă măă nîînce îîn seără ăcelei zile,
35
îîngretţosţ ăt de propriă lui gurăă , presimtţind ăctul impur
pecetluit îîn eă.
Crescîînd măre, devenind ădolescent, scăă păse de
mîînile căre-l văă muiserăă îîn copilăă rie. Femeile nu-l măi
ăpucău de gîît, de gusţ ăă, de băă rbie sţ i de pulpe, nu-l măi
dezmierdău că pe pisicile de Angoră. Eră preă măre! IÎn
schimb, îîl priveau. IÎl priveău cu ochi de băă rbăt căre
măă soărăă o fecioărăă frumoăsăă .
Sţ i tocmăi îîn ăceste clipe, pe chipul lui pur tresăă reă
surîîsul echivoc sţ i tulbure de „femeie căre minte”.
Intrăserăă douăă chipuri feminine îîn sufletul lui, dăr
nu ăieveă.
Fiecăre chip eră legăt de-o îîntîîmplărc; un chip, n-
ăveă nume, celăă lălt se numeă Dănă.
Iătăă cum o cunoscuse pe Dănă său, măi exăct, cum o
văă zuse. IÎn toămnă ănului o mie nouăă sute
sţ ăptesprezece, îîntr-o ămiăzăă , spre ăsfintţit, se coborîîse
pe Săă răă rie lă văle, ăpucîînd-o pe-o străă dutţăă lăterălăă , de
unde se vedeău ălbăstre îîn pulberi de chilimbăr
deălurile Gălătei. Străă dutţă eră pustie că o bisericăă
dezăfectătăă . Soărele ăpuneă ăuriu, sţ i lumină eră
moldovenesţ te blăjinăă , că mirosul păă pusţ oilor coptţi lă
focuri de tţărăă .
Sţ i deodătăă îîncepuserăă , că pentru nouri de grindinăă ,
toăte clopotele bisericilor. Oămeni, iesţ itţi că din păă mîînt,
trecuserăă îîn goănăă , îîntorcîînd spre cer fetţe speriăte, că
sţ i cum din mitologie ăr fi evădăt umbră lui Hercule cu
bîîtă îîn mîînăă , fugăă rindu-i. Veneă un Zeppelin — ăsţ ă
spuneău cei fugăă ritţi — sţ i o escădrilăă de ăvioăne
germăne de bombărdăment. Din căsă cu ăspect foărte
provinciăl, îîn dreptul căă reiă Andi se oprise, iesţ ise un
băă trîîn cu fes pe păă rul ălb sţ i păpuci brodătţi îîn picioăre,
oprindu-se îîn mijlocul florilor de toămnăă cu pălmă
stresţ inăă deăsupră ochilor.
IÎl zăă rise pe Andi.
— Drăă gutţăă, iă poftim mătă îîn căsăă . Acumă nu-i de
stăt ăfărăă .
Intrăse.
Sîînt căse sţ i-ncăă peri pe căre trupul le cunoăsţ te de
ăni, dăr sufletul se simte-n ele străă in; sţ i răă săr ăltele,
necunoscute trupului, sţ i sufletul îîn ele e lă el ăcăsăă .
Andi intrăse îîntr-o căsăă pe căre o recunoştea, desţ i n-o
36
văă zuse niciodătăă ; ătmosferă ei deschideă o filăă ă
ăceleiăsţ i căă rtţi cu flori presăte, că sţ i hulubăă riă. S-ăuzeău
băă tăă ile unui pendul, pe căre desigur căă băă trîînul cu fes,
suit pe un scăun, îîl îîntorceă o dătăă pe săă ptăă mîînăă ,
controlîîndu-i oră dupăă ă cronometrului cu initţiăle mări
de ărgint din buzunărul jiletcci de pichet. Dusţ ămelele
erău ătîît de bine ceruite, îîncîît picioărele ălunecău
dimpreunăă cu covorăsţ ele căre le ăcopereău. Pe un
dulăp cu oglindăă , lîîngăă o cutie rotundăă

37
de păă lăă rii — dărăbănăă pentru sţ oăreci — se coceău
gutui sţ i pe-un ziăr se uscău romănitţe. Nevăstă pen-
sionărului ăveă tulpăn ălb. Jucăserăă pîînăă ătunci o
concinăă prăă dătăă , lă o măă sutţăă rotundăă cu douăă jetţuri sţ i
douăă tăbinete.
Eră ătîît de bun sţ i de fămiliăr ălbăstrul provinciăl ăl
cerului văă zut din căsă lor prin cusţ că unui cănăr gălben,
ătîîrnătăă de fereăstrăă , căă te-ăsţ teptăi s-ăpărăă nu
ăeroplăne, ci căă rtţile cu căre Dumnezeu îîsţi făce păsientţă
îîn fiecăre seărăă pîînăă cîînd lună îîi ăduceă ulciorul cu
lăpte ăbeă muls.
Sţ i-ntr-ădevăă r, cerul ălbăstru se-nserăse vid.
— ...Dă’ măi stăi mătă, dă’ nu plecă făă răă săă iei o dul-
ceătţăă...
Sţ i ăpăă ruse îîn fătţă bunicei cu tulpăn ălb nepotţică băă -
trîînilor, ăducîînd pe-o tăblăă ăcoperităă c-un sţ ervet ălb un
păhăr de ăpăă , linguritţă sţ i o fărfurie de cristăl cu
dulceătţăă de căise. O jumăă tăte de căisăă , de culoăreă
soărelui pe zăă rile cu grîîu copt, suăv căă rnoăsăă , îîn căre,
ălbăă că o cămee, migdălă sîîmburelui se-ncrustă.
Sţ i o dătăă cu părfumul căisei căre se topeă îîn gurăă ,
ochii lui Andi, ridicătţi, recunoscuserăă -n obrăjii fetei cu-
loăreă ălbăă ă migdălei din căisăă , sţ i-n păă r, păă r lung sţ i îîm -
pletit îîn cozi, ăcelăsţ i ăur copt, ăl soărelui, ăl grîîului sţ i ăl
căiselor. Surîîdeă.
Băă trîînii o chemău Dănă.
Nu schimbăse cu eă nici un cuvîînt.
Atîît. De-ăjuns că săă existe îîn ăceăstăă Arcăă ă lui Noe ă
hulubăă riei sţ i părfumul blond ăl tineretţei unei fete.
IÎn iărnă ăceluiăsţ i ăn îîntîîlnise sţ i pe-ăl doileă chip de
fătăă ădus de suflet îîn hulubăă rie.
Ninsoăreă căă zuse douăă săă ptăă mîîni îîn sţ ir, prefăă cîînd
Iăsţ ul îîntr-o cetăte de ălbe monăstiri îîn căre cioărele
veniserăă săă -sţ i tţie mărele sinod.
IÎmbrăă căt îîn scurteică tătăă lui săă u sţ i cu căă ciulăă
brumăă rie pe căp, Andi răă tăă ceă îîn necunoscutul ălb ăl
orăsţ ului, pe străă zi căre subt omăă t îîsţi pierduserăă numele
sţ i vîîrstă. Totul renăă scuse îîn ălb sclipitor. Conturul
căselor ăveă năivităteă strîîmbăă sţ i diformăă ă
sculpturilor îîn miez de pîîne făă cutăă de copii sţ i umorul
lor bosumflăt sţ i căndid. Micsţ orăte de omăă tul căre le luă
coltţurile, ferestrele păă reău ochi de ursţ i ălbi, — de
38
zăhăă r; nu oămenii priveău prin ele, ci ele singure erău
ochii sţ i privireă oămenilor de omăă t.

39
 Circulătţiă vehiculelor eră îîntreruptăă . Rării trecăă tori,
cu gulerul ridicăt, eu băă rbiă-n piept sţ i mîîinile îînfundăte
îîn buzunărele păltoănelor, gîîrbovi subt zăă pădăă ,
mergeău greoi că scăfăndrii îîn fundul de măă rgeăn ălb ăl
măă rii.
Omăă tul păă reă căă -sţ i ăsţ teăptăă copiii săă iăsăă de lă
sţ coălăă , că un măre Săint-Bernărd, sţ i săă -i ducăă pîînăă
ăcăsăă . Dăr fulgii căre de-ătîîteă zile căă deău pe orăsţ
căă deău sţ i-n suflet, rcclăă dindu-l din mirăă ri de-ăle
copilăă riei căre se desţ teăptăă din somn, dîîndu-i o
intimităte moăle de ălbe contururi.
Fătă răă săă rise din omăă tul sufletesc sţ i ceresc ăl clipei
fumurii frăă mîîntîînd un bulgăă r de omăă t. Pentru cine?
Ulitţă eră pustie. Pentru eă, cum ăi glumi cu tine îînsutţi.
îîn mizeriă răă zboiului, mergîînd, pesemne săă făcăă coădăă
lă o brutăă rie pentru o pîîne de făă inăă integrălăă , se oprise
o clipăă îîn omăă t, — îîn răiul o clipăă deschis ăl copilăă riei.
Fătă cu obrăji rotunzi de măă r, cum sîînt obrăjii fetelor
săă năă toăse, iărnă măi ăles, cîînd merele-s o ămintire.
Aveă pe căp o căă - ciulitţăă roăsăă , pălton săă răă căă cios de
refugiătăă sţ i-o tineretţăă-n dintţii ălbi pe căre nici un ger n-
ăr fi putut s-o zdruncine. Făă răă sţ osţ oni, se oprise îîn
zăă pădăă , frăă mîîntîînd un bulgăă re. Sţ i iătăă căă omăă tul ăduceă
o tţintăă glumei ălbe.
Andi treceă. Văă zîînd-o căă se joăcăă îîn omăă t, ăpărtţinin-
du-i că un gîînd ăl lui, îîn clipele ăcele de ălb copilăă resc,
îîsţi ridicăse căpul.
Cu bulgăă rul rotund sţ i îînchegăt sţ i brătţul gătă săă por-
neăscăă , fătă îîncremenise. Buzele destinse îîn surîîsul glu-
mei combătive reveniserăă , ăcoperindu-i dintţii. IÎl priveă
pe Andi trecîînd, cu ochii spre profilul lui, cu un oftăt
părcăă -n ăzurul ochilor ălbăsţ tri, ăsţ ă cum privesţ ti
toămnă cerul luminăt îîn căre se căă lăă toresc cocorii, vără,
soărele, văcăntţă...
Uităse bulgăă rul din mîînăă ăsupră căă ruiă ochii lui Andi
se plecăserăă zîîmbind. Ochii fetei urmăserăă privireă lui
Andi. Descoperise sţ i eă glumă uitătăă îîn mîînă rosţ ie de
frig. N-ăveă măă nusţ i. Sţ i iăr zîîmbise cu dintţii descoperitţi,
uitîîndu-se timid, îîntrebăă tor lă Andi sţ i lă bulgăă r, lă
bulgăă r sţ i lă Andi, că sţ i cum pe rîînd i-ăr fi-ntrebăt:
„Bulgăă r ălb, săă te ărunc că-n recreătţiile de lă sţ coălăă , din
vremurile bune?”; sţ i pe Andi: „Băă iăt frumos, căre-ăi
40
trecut depărte, sus, prin sufletul meu, săă -tţi ărunc un
bulgăă r ălb?” I-l ăruncăse, dăr nu că lă băă tăiă cu omăă t, ci
moăle, îîncet, — căă ci flori n-ăveă îîn mîînăă fătă cu obrăji
de măă r subt căă ciulitţă roăsăă .

41
 De-ătunci n-o măi văă zuse.
Că printr-un cer dus, cevă din el trecuse prin ochii ei
ălbăsţ tri. Sţ i uneori, sus îîn hulubăă rie, îînchizîînd ochii,
puteă săă trăă iăscăă o clipăă îîn ăcest cer căre fusese-ăl lui.
Acesteă erău cele douăă chipuri de fătăă căre îîn ănii
răă zboiului intrăserăă îîn hulubăă rie. IÎncolo, din ăspectele
feminităă tţii, ăduceă lă el frîînturi. Cîîte-un obrăz de fătăă ,
zăă rit îîn treăcăă t lă fereăstră unei căse, îîl tţineă minte sţ i
uneori îîl evocă, obrăzul, nu măi mult, rumeneălă lui,
frăă gezimeă lui, că pe-o rodie lă căre te uitţi, din căre nu
musţ ti. Odătăă , noăpteă, zăă rise lă fereăstră luminătăă ă
unei căse misţ căreă unui brătţ gol, ridicăt, se vede, că
mîînă săă îînnoăde păă rul lă ceăfăă , zăă rise totodătăă sţ i
îînceputul gălesţ ăl sîînului desţ teptăt din somn de
misţ căreă brătţului. Păă străse-n el scurtă ărăă tăre, că un
frăgment luminos de mărmurăă ănticăă .
Altăă dătăă zăă rise o ceăfăă de fătăă căre se spăă lă pe căp,
cu păă rul clăă bucit îîn ăpăă .
Se multţumeă cu ăceste cioburi, cu ăceste bucăă tţi des-
prinse din trupul femeii, pe căre trup nu-l cunoscuse sţ i
se fereă săă -l doreăscăă .
IÎn toătăă ăceăstăă epocăă , ochii de viol pe căre femeile îîi
îîndreptău spre el îîl îîndepăă rtău de ele, umilindu-i băă r-
băă tţiă lătentăă — ăsţ ă cum viătţă de ătunci, ă răă zboiului,
lipsităă de feminităteă oărecum păsivăă ă vietţii iesţ ene
măi ăles, din timpul vechi, îîl îîndepăă rtă de eă, îîntr-o
visăre ă vietţii ălcăă tuităă din frăgmente de trecut. Trăă iă,
cu vitălităteă ămortţităă , o viătţăă lipsităă de luptăă , o viătţăă
căre n-ăveă ritmul săcădăt ăl păsului elăstic pe
păă mîîntul dur, ci curgereă linăă ă gondolelor prin
lăgunele Venetţiei.
Lă vîîrstă cîînd ădolescentţii îîncep săă iubeăscăă o fătăă ,
purtîînd pe suflet măă rtţisţ orul numelui ei, Andi nu iubeă
pe nimeni sţ i nici nu simtţeă nevoiă iubirii, căă ci frăgmen-
tele de feminităte pe căre uneori le evocă nu erău dră-
goste individuălizătăă , dorintţăă de cinevă ănume, ci
elemente decorătive ăle sufletului, mănie de
colectţionăr de cioburi îîn căre frumusetţeă e victimăă , nu
îînvingăă tor, desţ teptîînd duiosţ ii sţ i compăă timiri, nu pofte.
Un băă iăt tîînăă r, dupăă ce-ă văă zut o fătăă frumoăsăă pentru
inimă lui, ăsţ teăptăă clipă cîînd îîi vă puteă spune: „Te
iubesc”, — sţ i ăceleăsţ i cuvinte, spuse de buzele ei,
42
cuvinte căre vor dă ăromăă vietţii că primăă vără
păă mîîntului. Dăr Andi tocmăi de ăceste cuvinte fugeă sţ i
se temeă. El iubeă tăă cereă fetelor lui imăginăre, ădicăă
deplină

43
lor păsivităte, sţ i libertăteă grătţios îîn viorătăă , dăr ne-
primejduităă de reălităteă lor, pe căre ăceste făntome i-o
lăă său.
IÎnchipuireă lui nu-sţ i situă fetele pe băă nci subt lunăă
său subt tei, cu el, un Andi visăt, de mîînăă , său cu obră-
zul lor pe umăă rul lui, ăsţ ă cum ăpăr fetele îîntîîiă oărăă îîn
visurile ădolescentţilor curătţi. El le vedeă pe fetele îîn -
chipuite îîn căse băă trîînesţ ti, ăsţ ă cum sîînt sţ i florile ăcolo,
sţ i tineretţeă lui n-o ăuzeă băă tîîndu-i îîn inimăă ălăă tureă de
ele, ci se vedeă că un bunic, zîîmbind cu bunăă tăte frăă ge-
zimii lor.
De ăltfel, ăceste clipe sufletesţ ti, îîn căre feminităteă
ăpăă reă, el le situă îîn trecut, nu îîn prezent său viitor, că
sţ i cum, cu sîîngele păcificăt de mult, sţ i-ăr fi amintit
ăceste clipe, sţ i nu le-ăr fi trăă it îîn prezent cu presimtţiri
de îînfăă ptuire îîn viitor. Astfel, sţ i ăceste visăă ri
premergăă toăre drăgostii nu ăveău părfumul de iărbăă
crudăă ăl sîîngelui căre se desţ teăptăă , ci mirosul de colb ăl
muzeelor.
IÎn ăceăstăă epocăă nu-i plăă ceă săă vorbeăscăă . Vorbă, su-
netul ărticulăt, ăveă o ăctuălităte supăă răă toăre pentru el,
ătribut ăl vietţii prezente, nu ăl trecutului. Din ăceăstăă
pricinăă , desţ i eră ătent sţ i serviăbil îîn răporturile lui cu
oămenii, nu-sţ i dăă deă seămăă căă deseori tăă cereă lui eră o
grăvăă necuviintţăă sociălăă . Alăă turi de cinevă eră îîn stăre
săă tăcăă o orăă îîn sţ ir, făă răă că tăă cereă îîn doi săă fie pentru el
penibilăă său s-o considere că un semn de plictiseălăă
căre îîngheătţăă vorbele că ăpă îîn putini. Tăă cereă pentru
el eră eă o lecturăă făă răă litere; socoteă tăă cereă vecinului
că o ăltăă lecturăă , cum ăr fi, de pildăă , îîn tren, pe ăceeăsţ i
bănchetăă . De ăceeă, spre deosebire de măjorităteă
oămenilor stîîngăci cîînd tăc sţ i nelinisţ titţi de ăceste tăă ceri
căre le dău frăă mîîntăă ri, tuse, ticuri sţ i priviri că de pe
scăunul dentistului, ăceste tăă ceri îîn societăte îîi lăă său lui
Andi o dezinvolturăă vegetălăă de copăc căre tăce ălăă turi
de ălt copăc, fiind totusţ i buni tovărăă sţ i.
Vorbă „mîîne” îîi sună că ămenintţăre de trîîmbitţăă su-
nîînd mobilizăă ri. De ăstă o evită. Viătţă îîi ăpăă reă respin-
găă tor vulgărăă , nu fiindcăă o compără cu ăltfel de viătţăă, ci
fiindcăă o situă fătţăă de o fictţiune, îîn perspectivă ăcestui
trecut căre-l debilită, făă eîîndu-l săă i se părăă vulgăr tot ce

44
eră sţ i puternic, trăgic puternic îîn dezlăă ntţuireă crîîncenăă
ă răă zboiului.
Sţ i Andi nu-sţ i dăă duse seămă căă îîncepeă săă trăă iăscăă lă
fel cu mămitţă, ălăă turi de un cufăă r cu păă pusţ e. Mămitţă,
dupăă ce delicătetţă ei de fătăă se lovise de copitele
Tăurului, s-ăr fi putut refugiă tot îîn viaţă, ădicăă îîn ăltăă
drăgoste, îînsţ elîîndu-sţ i băă rbătul, că, măi toăte femeile.
Eă, îînsăă , preferăse păă pusţ ele moărte, căre nu pot
dezămăă gi. Cufăă rul cu păă pusţ i eră un cimitir îîn căre
bucuriile mămitţei erău flori de cimitir.
Lă fel sţ i Andi. Exăct îîn ănul mobilizăă rii, îînfricosţ ăt de
ătmosferă căsei păă rintesţ ti sţ i de perspectivele cu căre îîl
ămenintţă, dorise evădăreă, plecăreă de ăcolo îîn lărgul
vietţii. Sţ i răă zboiul îîi ădusese ceeă ce dorise, ăltăă viătţăă,
chiăr subt ochii lui, îîn Iăsţ ul lui. Sţ i-n loc săă intre-n viătţă
nouăă , deodătăă , cum te ărunci îîn ăpăă rece, sţ ovăă ise,
cumpăă nise, medităse sţ i revenise măi ădîînc îîn căsă din
căre o zvîîcnire ă vitălităă tţii tineresţ ti voise săă -l ărunce.
Răă zboiul eră îîn tţărăă , îîn orăsţ , îîn totţi copăcii — căre pe
ătunci nu măi îînsemnău decîît lemne de foc sţ i de sicrie;
îîn totţi oămenii, de pe front sţ i dindăă răă tul frontului, căă ci
totţi ărdeău îîn mărele cuptor; îîn cerul căre nu măi eră ăl
ăsţ trilor, ci ăl măsţ inilor de moărte, — dăr sus, îîn
hulubăă riă lui Andi, răă zboiul nu eră.
Zile îîntregi Andi le petreceă singur îîn hulubăă rie, cu-
noscîînd o izolăre desăă vîîrsţ ităă , ăsemăă năă toăre cu ăceeă
pe căre-o sţ tiu cei căre locuiesc îîn mănsărdele orăsţ elor
mări. De ăcolo, dintr-o mănsărdăă , nu măi ăpărtţii
orăsţ ului căre devine o îîntindere de ăcoperisţ uri
plutitoăre îîn cer, ci vidului ălbăstru, că sţ i hornurile ăl
căă ror mut tovărăă sţ devii. Hulubăă riă lui Andi nu eră tăre
îînăltăă , dăr Iăsţ ul ăre căse joăse, ulitţele mici măi ăles, ăsţ ă
căă odăă itţă lui Andi, de lă etăj, domină, lăă sîîndu-l număi cu
ăcoperisţ urile; cu vîîrful copăcilor, cu cerul sţ i cu
deălurile, singur, deăsupră răă zboiului. Unicul ăspect ăl
răă zboiului pe eăre-l ăcceptă lă el eră vibrătţiă ăceeă de
orgăă funerărăă ă corurilor ărmătelor rusesţ ti, căre soseău
cenusţ ii, cu mersul lor toropit de fluvii îîngrosţ ăte de
îînghetţ . Le ăscultă prohodul pornit dintr-o zăre, pierdut
îîntr-ăltă, sţ i urmăă reă de lă fereăstrăă plutirile îîncete ăle
norilor, ăvîînd impresiă căă el e voievodul mort, ăcoperit

45
de flămurile norilor, purtăt de oăsteă grăvăă ă băă rbătţilor
cu băă rbi sţ i cizme nălte, pe hotărul sţ ters ăl vremii.
Astfel trecuse prin răă zboi, îînăă ltţăt îîn hulubăă rie, cu doi
băă trîîni, cu mobile vechi, cu lecturi solităre, cu meditătţii
dulci că sţ i colinele de zăre ăle Iăsţ ului, sţ i cu vechiul Iăsţ i,
devenind sufletesţ te un cetăă tţeăn ăl trecutului sţ i ăl
utopiei.
Din ăceăstăă ătmosferăă de singurăă tăte, de viătţăă prăă -
fuităă sţ i făntome de oămeni, trecuse de-ă dreptul, lă
nouăă sprezece ăni, lă Sţ coălă de ărtilerie din Bucuresţ ti,
unde-sţ i făă cuse stăgiul că voluntăr, îînăinte de-ă intră lă
Universităte.
Plecăse dintr-un Iăsţ i năă uc sţ i ruinăt, căre îîncăă nu re-
venise lă vecheă cădentţăă sţ i lă vechile obiceiuri, sţ i, des-
păă rtţit pentru îîntîîiă oărăă de orăsţ ul săă u, tîînjise dupăă el
moldovenesţ te, prefirîînd ăsuprăă -i culoăreă de cer ă coli-
nelor privite din hulubăă rie sţ i tihnă ărmonioăsăă ă vietţii
de ăcolo.
IÎn ceăsurile de căzărmăă durăă , cîînd totu-i de metăl,
cîînd vorbele — măi toăte ordine — sîînt că de ciocăn pe
nicovălăă , sţ i disciplină că o tţeăpăă îîn căre sufletul e trăs
săă steă drept, milităă resţ te drept, cu mîînă lă căpul căre e
număi un pretext pentru sălutul superiorilor — vorbele
îîn gîînd rostite, cu ămplori de bucium, „căsă noăstrăă de
lă Iăsţ i”, „Iăsţ ul meu”, „păă rintţii mei”, îîi dăă deău un nod
ămăr îîn gîît sţ i umezeli îîn ochi de căă prioărăă cu picioărele
tăă iăte.
IÎn ăceăstăă epocăă păchetele săă ptăă mîînăl trimise de lă
Iăsţ i, de căă tre mămă lui, cu bunăă tăă tţi făă cute ăcăsăă , îîi dăă -
deău băă tăă ile de inimăă ăle expătriătului fătţăă de tot ce
vine din tţără lui, nu din pricină contţinutului —
niciodătăă nu stimăse mîîncăreă — ci fiindcăă veneău de-
acasă. Strîîngeă hîîrtiile păchetelor îîntr-un dulăp, că pe
nisţ te scrisori de drăgoste. Sţ -ăbeă ăcolo, îîntre străă ini, îîn
orăsţ ul muntenesc, Andi simtţise profunzimeă drăgostii
de păă rintţi sţ i neătîîrnăreă ăcestui sentiment fătţăă de
văloăreă obiectivăă ă păă rintţilor. Buni său răă i, ipocritţi,
vulgări, părvenitţi — dăr erău păă rintţii lui. Afectţiuneă lui
pentru ei nu eră o răă splătăă îîn căre converteă călităă tţile
lor — ci afecţiunea lui pentru părinţii lui. Erău
îîncorporătţi îîn egoismul lui.

46
 IÎn ăceăstăă privintţăă Andi eră că ăcei oămeni căre-sţ i
criticăă mereu tţără, cîîrtind-o cu lucidităte îîn orisţ ice
prilej, făă cîînd mereu compărătţii umilitoăre îîntre eă sţ i
ălte tţăări — ălese pe sprîînceănăă — sţ i căre ăbeă îîn
străă inăă tăte îîsţi dău seămăă căă sîînt „pătriotţi” sţ i căă
sentimentul ăcolo descoperit nu număi căă nu
îîmpăă rtăă sţ esţ te ătitudineă lor din tţărăă , dăr căă e sporit sţ i
exăltăt penitent de ămintireă fiecăă rei critici sţ i injurii
ădusăă odinioărăă tţăării lor.
Imperfectţiunile descoperite dureros, sţ i îîncăă din
copilăă rie, ăle păă rintţilor săă i nu număi căă nu-i
micsţ orăserăă drăgosteă pentru ei, dăr i-o făă cuserăă măi
trăinicăă , măi rezistentăă sţ i măi complex ăltoităă îîn
ădîîncimile fiintţei lui — spre deosebire de ăltţi copii
căre-sţ i idolătreăzăă păă rintţii îîn copilăă rie, făă răă rezerve,
făă răă luptăă , deci superficiăl, ăcor- dîîndu-le, făă răă săă -sţ i deă
seămă, exăgerăă rile unui sentiment hăă răă zit nu lor, ci
femeii, ădicăă drăgostii, lă ă căă rei ăpăritţie de măi tîîrziu
drăgosteă de păă rintţi, lipsităă de substăntţăă, căde, lăă sîînd
îîn locui-i o recunosţ tintţăă cerebrălăă sţ i o îîn duiosţ ăre lă fel
confectţionătăă .
Acolo, lă Sţ coălă de ărtilerie, îîntre cămărăzii lui de
vîîrstăă —, de făpt, număi de uniformăă — se simtţise
izolăt de ei îîn timp. Ei trăă iău îîn ănul o mie nouăă sute
nouăă sprezece; el îîntr-un ăn nehotăă rîît, ăl unui timp
nehotăă rîît, dăr ăl trecutului.
Aveă fătţăă de ei, fătţăă de vorbele, de judecăă tţile sţ i com-
portăă rile lor mirăreă pe căre, lă ei ăcăsăă , o ăveău
bunicii lor cîînd îîi vedeău ătîît de ăltfel decîît propriă lor
tineretţăă sţ i de-ă copiilor lor. Erău impudici sufletesţ te.
Spuneău tot ce le treceă prin minte, făă răă de
perversităte, dîînd dovădă unei impudori ănimăle, ă
unui exhibitţionism căndid. N-ăveău secrete unii fătţăă de
ăltţii. Fiecăre cunosţ teă pe „metresă” său pe metresele
celuilălt. Cuvîîntul „iubităă ” dispăă ruse, că sţ i vălsul.
Fiecăre îîsţi ăduceă ămintirile îîn comun, cum ăi fumă o
tţigărăă îînceputăă de ăltul, trecîînd-o ăltuiă săă o sfîîrsţ eăscăă .
Prieteniile, mările prietenii romăntice îîn doi erău
îînlocuite de cămărăderii: tovăă răă sţ ii lă sporturi, lă
chefuri, lă făpte, nu păă rtăă sţ ii lă sensibilităte, că îîn
prietenie. Vorbeău unii cu ăltţii cu o fămiliărităte
glumeătţăă, făă răă de îîntristăre, de cusururile „băă trîînilor”,
47
ădicăă ăle păă rintţilor lor, căă ci îîn mediul muntenesc —
măi energic sţ i poăte măi putţin ipocrit sţ i sentimentăl
decîît cel moldovenesc —, copiii, devenitţi ădolescentţi,
spun păă rintţilor pe fătţăă „băă trîînii”, plurăl căre-i urcăă îîn
ăcelăsţ i pod cu vechituri, său căre poăte reediteăzăă
simbolic ritul ăntropofăg căre obligăă pe copiii unor tri-
buri negre săă -sţ i măă nîînce cu filiălăă duiosţ ie păă rintţii dupăă
ce ăcesţ tiă, urcătţi îîntr-un copăc, nu măi ău destulăă vlăgăă
săă reziste lă scuturăă turile produse de putereă brătţelor
progeniturilor.
Dăr ăceste cusururi ăle păă rintţilor, ăduse cu gămelă lă
măsă comunăă , nu erău o criticăă dureroăsăă ă păă rintţilor
—

48
că ceă ăcumulătăă de tăă cerile lui Andi —, ci măi degrăbăă
contrăstul colectiv, ridicol că o modăă îînvechităă , dintre
generătţiă păă rintţilor sţ i generătţiă copiilor sensibili
număi lă ăceăstăă diferentţăă îînregistrătăă c-un fel de
ironicăă desfăă tăre, identicăă lă totţi.
IÎn sufletul ăcestor cămărăzi de săbie sţ i uniformăă ,
Andi observăse dispăritţiă „fetelor” că un gol îîntr-o
oglindăă , îînăinte de-ă o observă îîn viătţă sociălăă cu o
melăncolie căre-sţ i găă seă părfumul număi îîn versul lui
Villon:
„Măis ouù sont les neiges d’ăntăn?”.
Cuvîîntul „fătăă ” îîsţi pierduse cozile îîmpletite îîn sufle-
tul ăcestei generătţii de băă ietţi îînăinte că tunsoăreă băă ie-
tţeăscăă , devenităă modăă imperătivăă , săă confirme sţ i săă ex-
prime concret ceeă ce măi de mult se îîmplinise
sufletesţ te. Un nou chip ăpăă reă, de vîîrstă fetelor de
odinioărăă , dăr cu măscăă ăgresivăă , cu rosţ u-n cutiutţăă, nu
din inimăă venit pe obrăji: cu pulpele sportiv
descoperite pîînăă lă genunchi sţ i-un gest ăl mîînii,
băă rbăă tesc energic, importăt sţ i din trănsţ ee, sţ i din Angliă,
gest cu căre mîînă fetelor de-ăcum puteă cel mult boxă
sţ i knouk-out-ă o inimăă , dăr nu săă moăie-n eă, cu gestul
mîînii fetelor de-odinioărăă , un fulger ălb de gîît de
lebăă dăă .
IÎn mediul ăcestor viitori sublocotenentţi ăi vremii so-
ciăle, Andi eră respectăt fiindcăă nimeni nu-i băă nuiă de-
bilităteă sufleteăscăă . IÎl ăjută sţ i permănentţă frumusetţii
lui, sţ i dezinvoltură lui elegăntăă cîînd tăă ceă — vecheă de-
prindere —, sţ i zîîmbetul ăcelă de „femeie căre minte”,
interpretăt că un semn de urzicăă toăre intelectuălităte.
Pe strădăă , cîînd iesţ eău de lă căzărmăă , grupul îîn căre eră
Andi ătrăă geă îîn serie ochii femeilor, dîînd grupului o
mîîndrie colectivăă , părcăă de proprietăr indiviz ăl unui
ogăr de răsăă . IÎi ătribuiău nenumăă răte „ăventuri” sţ i
situîîndu-l pe ălt plăn decîît ăl lor, plăn singulăr, nu se
mirău căă nu părticipăă lă confidentţele comune.
Poreclă „Hămlet”, căre i se dăă duse lă Sţ coălă de ărti-
lerie de căă trc ăceăstăă generătţie, ărătăă ătitudineă ei glo-
bălăă fătţăă de Andi.
Sţ i îîn timpul ăcestui ăn „Hămlet” tîînjise
moldovenesţ te, copilăă resţ te, dupăă căsăă , păă rintţii sţ i

49
ătmosferă de lă Iăsţ i, cu sufletul de Ofelie măi mult decîît
de Hămlet.
Sţ i îîn sfîîrsţ it se isprăă vise sţ i serviciul milităr.

50
 Răă zboiul trecuse, refugiătţii plecăserăă din Iăsţ i, sţ i ve-
chiul Iăsţ i din hulubăă rie, cu tăă cerile lui, cu oămenii tui
tihnitţi sţ i cumsecăde, cu fetele lui toăte crescute, imăgi-
nătiv, îîn căse de bunici, debărcăse din hulubăă rie pe
străă zi, îîn căse, pretutindeni îîn vechile săle hotăre,
răă mîînîînd de pe urmă răă zboiului cu refugiătţi ăsimilătţi sţ i
rusţ i făă răă de pătrie, cu mirosuri de spităl, cu plosţ nitţe îîn
toăte căsele, plosţ nitţele mărelui răă zboi, cu copăcii
Copoului tăă iătţi, cu băă răă ci de lemn, cu depozite de
frăude milităre, cu cevă „bodegi”, ăcum exotice îîn Iăsţ ul
crîîsţmelor, cu multe ăutomobile, dăr toăte păă rîînd căă ău
iesţ it dintr-un spităl de ăutomobile, cu o Curte mărtţiălăă ,
sucursălăă ă răă zboiului îîn timp do păce, cu străă zile
păă tăte de păă curăă sţ i de ulei, cu cimitirele ăglomerăte, cu
căsele sţ i măi păă răă ginite, cu pălătele sţ i măi prăă busţ ite sţ i
cu trămvăiele iesţ ite părcăă dintr-o preistorie ă
vehiculelor îîn Iăsţ ul de dupăă răă zboi.
Se regăă seău pe străă zi vechile figuri ăle fămiliei
iesţ ene, îîmbrăă căte îîncăă , dăcăă nu cu uniforme, măă căr îîn
sţ tofe milităre. Sţ i totţi ăveău ăerul măhmur ăl celor de
căsăă , căre, dupăă sindrofie, ădicăă dupăă plecăreă
ultimului musăfir, îîsţi scot gulerele scăă rpinindu-se, îîsţi
pun păpucii, îîsţi deznoădăă corsetele sţ i privesc cu
lehămite dezordineă lăă sătăă de petrecereă cu vin sţ i
mese verzi, dezordine căre le-ă răă sturnăt căsă de-ă-
ndoăseleă, cu mucuri de tţigăă ri sţ i scrum pe mese sţ i
covoăre, păhăre spărte, pete de căfeă, nici un cîîsţtig
băă nesc sţ i presimtţireă unei migrene colective.
Un „uf” generăl, dezămăă git, căre ăveă o pronuntţătăă
nuăntţăă de „of”, ădicăă un „uf” căre nu îînseămnăă ătîît
„bine c-ău plecăt odătăă ”, cîît măi cu seămăă : „cum? cu
ăstă ne-ăm ăles?” — se desprindeă din Iăsţ ul scăă păt de
răă zboi sţ i refugiătţi, dupăă regăă sireă îîn propriă căsăă .
Părcăă totţi măi ăsţ teptău un „bis” suprem, că lă teătru,
dupăă lăă săreă — privităă cu incredulităte — ă cortinei de
fier; sţ i toătăă lumeă luăse o ătitudine ăsemăă năă toăre cu ă
celui căre stăă cu păă lăă riă pe căp, pe prăgul căsei,
nesţ tiind dăcăă săă iăsăă său săă răă mîîie, dăcăă săă -sţ i iă
umbrelă său băstonul, impermeăbilul său surtucul de
vărăă .
Părcăă totţi îîsţi uităserăă profesiile, itinerăriile urbăne,
ticurile sţ i vocăbulărul de odinioărăă . Părcăă totţi se mirău
51
măi mult decîît se bucurău căă nu măi bubuie tunul. Sţ i
ziărele făă răă „comunicăte” păă reău făde, sţ i ăsăsinătele îîn
băndăă făpte preă măă runt diverse că săă merite
publicităteă

52
tipărului. Domneă îîncăă nevoiă istericăă de „evenimente”,
căre dăă deău un ăer de blăzăre tuturoră îîn viătţă
cotidiănăă . Părcăă ăr fi dorit totţi îîncăă o cătăstrofăă , căre le
făă ceă îîn ciudăă sţ i nu măi veneă, lăă sîîndu-i săă trăă iăscăă pur
sţ i simplu îîn nourul constipăt ăl ătmosferei zilnice.
Căsă păă rinteăscăă îîsţi reluăse fizionomiă dinăinte de
răă zboi, cu trăă săă turi măi ăpăă săte. Trupul doămnei
Dănielescu — o dătăă cu dezbrăă căreă costumului de
infirmierăă , îîmpodobit cu decorătţii frănco-romăî ne —,
recăă păă tăse plenitudineă de odinioărăă , cu ămplificăreă
dospităă ă vîîrstei; nervii deveniserăă măi vizibili că sţ i
firele de păă r ălb. IÎncepuse săă priveăscăă viătţă că sţ i
cătălogul de lă sţ coălăă sţ i că sţ i „socoteălă” zilnicăă ,
prezentătăă de bucăă tăă reăsăă , prin ochelării impusţ i de
oculist dupăă răă zboi.
Se simtţeă „extenuătăă ” dupăă fiecăre orăă de clăsăă lă
sţ coălăă , dupăă fiecăre cursăă pe jos. Că măi toăte infirmie-
rele de pîînăă ătunci, foste jockey ăi cărităă tţii îîn mărele
derby ăl răă zboiului, redevenite măme sţ i sotţii pur sţ i
simplu, doămnă Dănielescu se socoteă declăsătăă , ăvîînd,
dupăă ceă măi micăă nemultţumire din părteă copiilor,
sentimentul unei văste ingrătitudini sociăle. Răă zboiul o
deprinsese cu gesturi de stătuie ălegoricăă , făă cîînd-o săă
prevădăă păceă că o prosternăre cu muzici, invălizi sţ i
discursuri lă picioărele ei de stătuie cu ochi modesţ ti; pe
cîîtăă vreme păceă nu-i ădusese pe năsul de stătuie decîît
ochelări, subt căre-i pusese cătălogul, mirosul de ceăpăă
prăă jităă ăl bucăă tăă riei sţ i indisciplină verticălăă ă copiilor
dupăă recunosţ tintţă orizontălăă ă păturilor de spităl de
odinioărăă .
Domnul Iustin Dănielescu eră măi Iustin Dănielescu
decîît oricîînd, cu buză de jos sţ i măi răă sfrîîntăă — că de o
rănăă orătoricăă de răă zboi — cu pîîntecul sţ i măi rotund,
cu obrăjii cevă măi congestionătţi sţ i fire de ărgint îîn
bărbăă . Nelinisţ tit de „semnele timpului” impertinent
tîînăă r, de prăă busţ ireă monedei romăî nesţ ti, de revolutţiă
ruseăscăă sţ i de tumultul clăselor de jos, căre că fluviile,
dupăă dezghetţ , erău gătă săă se reverse, domnul
Dănielescu oprise timpul că minutărele unei pendule
căre-i ăpărtţineă, îîntreprinzîînd o văstăă operăă de
reeducăre sociălăă prin sentimentul sublimului. Scriă
istoriă răă zboiului pentru reîîntregireă neămului, îîn cinci
53
volume enciclopedice, îîntr-un stil epopeic căre trebuiă
săă rcdeie „bubuitul tunurilor sţ i mărsţ ul ărmăte-

54
lor”. Douăă operătţiuni simultăne îîl preocupău: clăsăreă
sţ i prepararea făptelor sţ i cultivăreă cuvintelor ărhăic
nobile, eroic sonore. Cuvintele erău ălese bucătăă cu
bucătăă , cum sîînt ălese fructele pentru compoturile cu
fructe de Căliforniă. O dătăă găă site, cuvintele erău fierte
îîn zeămă îîndulcităă ă făptelor „prepărăte”; ăsţ ă căă miro-
sul de hoit ăl răă zboiului dispăă ruse, fiindcăă părfumul îîl
dăă deău cuvintele, nu făptele ăcestui compot de epopee.
Primul volum ăpăă ruse că o divăă îîn ăplăuzele tţăării,
reconciliindu-l pe domnul Dănielescu, ăutorul, cu
ăctuălităteă, căre, oricîîte cusururi ăr fi ăvut, nu-sţ i
pierduse entuziăsmul — „ăceăstăă divinăă putere ă
tineretţii” — pentru domnul Dănielescu. Mereu pe
frontul mănuscris ăl răă zboiului pentru reîîntregireă
neămului, ăl căă rui generălisim grăfic devenise, domnul
Dănielescu trăă iă îîn timpul zilei îîn birou, cu exceptţiă
orelor de curs lă Universităte, ăpăă rîînd îîn fămilie număi
lă orele dejunului sţ i — ăle mesei. Renuntţăse temporăr
lă ăctivităteă politicăă — din prudentţăă: vremurile erău
nesigure, steăuă părtidelor politice lă fel — pretextîînd
căă e ăbsorbit complect de operă îîntreprinsăă .
Duduiă nu măi eră fetitţă bunducăă sţ i bosumflătăă , căre
bodogăă neă dupăă fiecăre observătţie păă rinteăscăă , prin
ăn- trete sţ i îîn odăiă ei, că o slujnicutţăă; devenise o
domnisţ oărăă cu „vointţă” ei, cu „principiile” ei sţ i cu o
predispozitţie pentru îîngrăă sţ ăre căre deveneă un
permănent conflict sufletesc din pricină ăpetitului
nestins pentru dulciuri. Semăă nă cu tineretţeă doămnei
Dănielescu, pe cîînd se numeă Beătrice Lătesţ . Aveă
obrăjii căă rnosţ i, bruni, cu pielitţăă de piersicăă fărdătăă ;
ochii negri focosţ i, cu sprîîn- cene îîmbelsţ ugăte, îîmbinăte
lă răă dăă cină năsului căm gros, dăr sfidăă tor răă sucit, cu
năă ri viguros senzuăle; păă r căs- tăniu-îînchis, dens că
vălul păă curei, sţ i un trup căă rnos, reliefăt cu „decolteu
superb”, ăle căă rui singure cusururi erău gleznele groăse
chiăr îîn ciorăpii de mătăsăă neăgrăă , sţ i brătţele de
„mătroănăă ”, spuneă Luchi. Alăă turi de Andi, Duduiă eră
că un căl de Normăndiă ălăă turi de un căl ărăb, nu ătîît
din pricină căă rnii — căă nici Andi nu eră firăv cîît, măi cu
seămăă , din pricină osăturei. Sţ i dăcăă oglindă, spre seărăă ,
îîi dăă deă o îîncruntăre spăniol feroce, îîndreptătăă căă tre
odăiă lui Andi, cu căre mereu se „compără”, ochii
55
băă rbătţilor măi ăles — ăveă măi mult succes lă băă rbătţi
decîît lă băă ietţii tineri —, ăi băă rbătţilor de pe strădăă , de-ă-
căsăă sţ i din căsele

56
prietenelor ei, îîi sţ tergeău îîncruntăreă, dîîndu-i o
seninăă tăte cu buzele subtţiăte ă zîîmbet dispretţuitor sţ i
năă rile gîîdilite de mîîndrie.
Nu „se-ncurcă” flirtîînd cu băă ietţi tineri. Consţ tientăă de
poftă pe căre o stîîrneă îîn băă rbătţii coptţi, îîsţi menăjă re-
putătţiă, pregăă tindu-se cu răă bdăre pentru „lovitură
măre”. Vroiă săă fie sotţiă unui om foărte bogăt. IÎl ăsţ teptă
că pe-un măndăt posţ tăl expediăt dintr-o Americăă ă
viitorului. IÎntre timp, urmă lă sţ coălăă , îînvăă tţîînd
consţ tiincios, sţ i dăă deă ceăiuri prietenelor ei, ătrăse măi
ăles de frumusetţeă frătelui ei, pe căre Duduiă o speculă,
ăcceptîînd dărurile sţ i serviciile lor. IÎntre ăceste prietene
Andi recunoscuse pe „căisă” lui din hulubăă rie, pe Dănă,
măi căisăă , poăte preă căisăă , cu unghiile dăte cu lăc „Ojă”,
cu un inel cu trifoi de zmăltţ pe degetul cel mic sţ i cu
ătîîtă trufie îîn ătitudini de părcăă ătunci ăr fi descins din
căpul lui Wăgner cu păă rul tţesut din ăurul Rhinului.
Aveă o conversătţie exclusiv cinemătogrăficăă sţ i se
destină cinemătogrăfului, convinsăă de lectură ăsiduăă ă
ziărului Rampa căă vă deveni o steă.
Luchi, — privit de păă rintţi că o îîncărnăre pentru uzul
căsei Dănielescu ă fenomenelor rosţ ii din Rusiă — fumă
lă closet, făă ceă dătorii, jucă căă rtţi, fugeă de lă sţ coălăă , cri-
tică îîn gură măre părtidele politice, făă ceă glume „vul-
găre” — pretindeău păă rintţii sţ i Duduiă — sţ i primeă cu
un fătălism profesionăl de umbrelăă subt ploăie pălmele
„morăle” sţ i pisţ căă turile fizice ăle mămei lui, precum sţ i
predicele păterne ăle „Apostolului”.
„Edecurile” — ădicăă domnul Kupărencu sţ i domnul
Ivăă nescu — nu muriserăă , cum constătăse imediăt dupăă
răă zboi, că un fel de jignire personălăă , doămnă
Dănielescu; reluîîndu-sţ i drumul sţ i zilele de odinioărăă ,
veneău de douăă ori pe săă ptăă mîînăă lă dejun sţ i lă
preferăns. Cu îîncetul, băă trîînii deveniserăă
indispensăbili, că îîntreg ălăiul ăcelui „odinioărăă ”,
revenit insinuănt pe portitţă de dindos, [...] o dătăă cu
păceă.
Dăr ăcum băă trîînii erău musăfirii păă rintţilor lui, pier-
zîîndu-sţ i semnificătţiă subiectivăă de „oămeni ăi
trecutului”, căă păă tîînd-o pe ăceeă, măi obiectivăă , de fosile
cu ticuri, de căricături îînsufletţite, cu tuse hîîrîîite de
rîîsţnitţe, cu dănturi căre zvîîcnesc pocnind lă fiecăre
57
vorbăă , puse îîn bătistăă îîn timpul jocului de căă rtţi, scoăse
din bătistăă sţ i repuse îîn gurăă

58
lă măsăă , cu gesturi firesţ ti că cele îîndreptăte spre
cuierul cu hăine, cu un repertoriu de glume sţ i ănecdote
identice că itinerărul trămvăielor iesţ ene, — dîînd o im-
presie de dezărmăre, de hodorogeălăă , de moărte
verticălăă sţ i de plictiseălăă păă strătăă îîn năftălinăă .
Reîîntors de lă sţ coălă militărăă , Andi privise cu o
strîîn- gere de inimăă — căre-i lăă săse rănăă — Iăsţ ul, căsă
păă rinteăscăă . Nu măi poftise pe băă trîîni îîn hulubăă rie —
nici ei nu s-ăr măi fi putut sui din pricină scăă rilor —
fiindcăă Iăsţ ul, băă trîînul Iăsţ i, nu măi eră izgonit de răă zboi,
îînecăt de răă zboi. Reăpăă ruse. Arcă lui Noe se golise de
făntome, Iăsţ ul nu măi eră îîn minteă lui Andi sţ i îîn
hulubăă rie, ci îîn ăfărăă , cu oămenii, căsele, străă zile sţ i
viătţă lui zilnicăă .
Venise clipă cîînd, dupăă ce Andi visăse Iăsţ ul, din odăă -
itţă de sus, trebuiă săă trăă iăscăă îîn Iăsţ ul descins din visul
lui.
Iăsţ ul... căsă păă rinteăscăă .
Se simtţise din nou singur, îîngrozitor de singur cum
nu fusese nici lă sţ coălă militărăă , îîn mediul, străă in lui, ăl
generătţiei lui, dăr depărte de Iăsţ i.
Acum eră îîn Iăsţ i. Sţ i Iăsţ ul? Unde eră orăsţ ul ărmonios?
Unde?
Se simtţise expătriăt, îîn surghiun, ălungăt din orăsţ ul
mintţei lui îîn orăsţ ul reăl. Lui Andi răă zboiul îîi dăă ruise
icoănă unui Iăsţ i trecut, dăr socotit de minteă lui că un
Iăsţ i posibil, cîîndvă, dupăă răă zboiul lung — icoănăă pe
căre păceă i-o luăse, interzicîîndu-i-o sţ i-n viitor. Sţ i-
ăcumă îîsţi vedeă orăsţ ul ăsţ ă cum eră: o măhălă căre-sţ i dăă
ăere de Văticăn romăî nesc, îîn căre păpălităteă
spirituălităă tţii nătţionăle s-ă constituit singurăă
prizonierăă îîntre zidurile cetăă tţii săle.
Iăsţ ul intelectuăl!
O!
Pretentţiă căă -n toăte căsele oămenii mediteăzăă cu
frun- teă-n pălme, că sţ i cum fiecăre căsăă iesţ eănăă ăr fi
domiciliul cîîte unui Hămlet căre-ăr descoperi căă -i cevă
putred îîn Dănemărcă tţăării lui, cîînd de făpt totţi joăcăă
căă rtţi, că săă treăcăă timpul, totţi beău, că săă treăcăă timpul,
totţi dorm, că săă treăcăă timpul, bîîrfesc, privind cu ochi
de soăcrăă spre restul tţăării, că săă treăcăă timpul.
Sţ i timpul trece, sţ i ei răă mîîn lă fel.
59
Sţ i se plictisesc, o! se plictisesc fioros!

60
 Făimoăsă „păce iesţ ănăă ” nu-i decîît vidul unui căă scăt
ăstronomic...
O cum recunosţ teă îîn ipocriziă iesţ ănăă minciună căsei
lor „pătriărhăle”. Acelăsţ i ăpostolăt îîn ăfărăă , sţ i-ăcelăsţ i
fum de răă sţ inăă , sţ i-ăceeăsţ i mămitţăă pentru musăfirii de
gălăă , — sţ i-ăceeăsţ i ăcreălăă , sţ i-ăcelăsţ i ietăc cu diăloguri
conjugăle îînlăă untru.
Nici nu măi îîndrăă zneă săă intre îîn hulubăă rie.
— Andi slăă besţ te! constătă îîn fiecăre zi cu invidioăsăă
furie Duduiă, convinsăă căă Andi detţine o retţetăă speciălăă
pe căre nu vreă săă i-o trănsmităă sţ i ei.
Retţetă lui Andi eră dezgustul de toăte cele. Nu sufe-
reă fiindcăă eră îînchis îîn cusţ căă , ci fiindcăă ăceă cusţ căă nu
eră ăsţ ă cum o visăse.
Nu se misţ că din căsăă . Iesţ eă din odăiă lui număi lă
dejun sţ i lă măsăă . Zile îîntregi sţ edeă lungit pe păt, cu usţ ă
îîncuiătăă . Dăr ăstă nu îînsemnă căă se izolă de restul căsei.
Dimpotrivăă , singurăă tăteă lui ăveă configurătţiă căsei păă -
rintesţ ti sţ i ă îîntregului Iăsţ i. Cu ăceă păsiune, ăproăpe is-
tericăă , ă celor căre dupăă ce n-ău putut ădormi îîntr-o
odăie străă inăă din pricină plosţ nitţelor îîncep săă le
pîîndeăscăă , ăsăsinîîndu-le cu voluptoăsăă scîîrbăă , vîînîîndu-
le mereu, fericitţi cu cîît descoperăă măi multe sţ i
dezămăă gitţi cîînd nu măi găă sesc nici ună, Andi culegeă,
descopereă toăte micimile sţ i meschinăă riile căsei
păă rintesţ ti, precum sţ i cele ăflăte lă dejun sţ i măsăă din
gură păă rintţilor despre celelălte căse, ăducîîndu-le-n
odăiă lui, unde îîncepeă săă le complice, săă îînvenineze sţ i
săă le generalizeze. Pe orisţ ice om îîl treceă prin ciur,
pîînăă ce-i descopereă păă cătele, cu o desfăă tăre dureroăsăă
că scăă rpinătul cîînd ăi urticărie, ceeă ce-i sporeă
dezgustul sţ i de el, sţ i de rest.
De îîndătăă ce se îînchideă îîn odăiă lui, un demon mîîr-
sţ ăv îîi îîncăă lecă sufletul, gonindu-l cu pintenii îîn burtăă ,
prin tot ce eră pocit meschin, vulgăr sţ i josnic îîn viătţă
îîmprejmuitoăre.
IÎnchideă ochii sţ i-l vedeă pe tătăă l lui mîîncîînd lă măsăă
cu cutţitul, îîmplîîntîîndu-sţ i-l ădîînc îîn gurăă , cu o
îîndemîînăre de scămător, căre-i dăă deă lui Andi perfidă
ăsţ teptăre ă ăccidentului posibil sţ i pănică lui: vedeă
căpul lui de ăpostol poticnindu-se că gloăbele de săcă,
lă fiecăre îînghitţiturăă enormăă , măi-măi s-o scăpe din
61
gurăă ; îîl ăuzeă sorbind că o locomotivăă fiecăre lingurăă
de supăă , prefirătăă sţ i pe bărbăă ,

62
dupăă ce-sţ i umpleă fărfuriă cu bucăă tţi de pîîne căre
făă ceău sţ i măi băă los sorbitul; îîl vedeă mîîncîînd sărămură
de pesţ te cu mîîinile cu căre ofereă sţ i celorlăltţi cîîte-o
bucătăă , vîîrîîndu-le-o îîn gurăă cu de-ă silă sţ i muind miezul
de pîîne îîn zeămăă , pentru ă-l stoărce îîn gurăă că un
burete; îîl vedeă vorbind lă măsăă cu gură plinăă de
rumegăă tură ălimentărăă sţ i scobindu-se deseori, nu cu
scobitoăreă, ci cu degetul, pe căre îîl sţ tergeă de poălă
musţ ămălei căre ăcopereă măsă; îîl vedeă, dupăă măsăă ,
scobindu-sţ i ceără din urechi cu scobitoăreă... îîl vedeă...
Adună toăte, toăte ăspectele sţ i deprinderile tătăă lui săă u,
susceptibile de ă-i zăă dăă ri nervii, pîînăă cîînd, cu o
exăsperăre îînnebunităă , îîl ură.
Sţ i totusţ i, sţ tiă căă -l iubesţ te.
Pe mămă lui o ăuzeă spunîînd servitoărelor:
„scîîrnăă vie, hăităă , ticăă loăsăă , putoăre”..., cuvinte căre
deschideău guri de cănăl îîn el, din gură mămei lui luăte;
o ăuzeă criticîînd îîn sălon, cu musăfirii, de sus de tot, de
pe un piedestăl igienic — eră sţ i profesoărăă de higienăă
— pe oămenii căre nu sţ tiu ce-i băiă, sţ i vedeă odăiă lor
de băie, inutilizăbilăă , trănsformătăă îîn căă mără cu săci de
făă inăă , pănere cu nuci. găvănoăse cu dulcetţi, sţ i vedeă
lăvoărul cu un singur ligheăn din ietăcul păă rintesc, sţ i-o
ăuzeă pe mămă lui spăă lîîndu-se dupăă ce se îîmbrăă că —
îîn cîîtevă minute — sţ i interpretă cu necrutţăătoăre
îîndîîrjire ăbuzul de părfum căre compensă odios lipsă
de băie; sţ i-o ăuzeă iărăă sţ i, cu pumnii strîînsţ i, pe mămă
lui cutezîînd săă spuie servitoărei, muncităă de dimineătţăă
pîînăă seără „Părsţ ivo, du-te sţ i te spălăă , n-ăm săă ăfum
mereu dupăă tine!” — sţ i se gîîndeă cu un dezgust, oprit o
clipăă sţ i ăsupră ămăntţilor probăbili, căă ăcestă-i trupul
de femeie căre l-ă năă scut.
Sţ i totusţ i, sţ tiă căă o respectăă sţ i căă -mpotrivă năsului
căre păă stră reminiscentţe de mirosuri îîndoielnice ătunci
cîînd mămă lui îîl mîîngîîiă, mîîngîîierile ei îînduiosţ ău îîn el
profunzimi indiferente lă critică olfăcticăă .
O ăuzeă pe Duduiă rozîîndu-sţ i unghiile, sţ i-o ăuzeă
noăpteă deschizîînd sărtărul ei sţ i scotţîînd bomboăne,
prăă jituri sţ i dulcetţi pe căre le mîîncă singurăă , hotţesţ te,
dîînd prin ăceăstă poftei ei copilăă resţ ti de dulciuri o
meschinăă rie degrădăntăă .

63
 Sţ i căă lăă rit de-ăcelăsţ i demon mîîrsăv, porneă prin Iăsţ ul
cel visăt sus îîn hulubăă rie, culegîînd sţ i îînchipuindu-sţ i
ămăă nunte despre viătţă tuturor cunoscutţilor, căre-i
lăă său îîn

64
suflet miăzme grele, îînnăă busţ itoăre, că cele căre plutesc
ăsupră orăsţ ului desfundăt îîn noptţile cîînd trec săcălele
vi- dănjelor.
IÎncepuse săă -sţ i piărdăă somnul. Slăă beă. Lă măsăă ăveă
misţ căă ri nervoăse sţ i tresăă reă, cu o expresie chinuităă pe
fătţăă, lă fiecăre zgomot măi tăre. Desţ i se îînscrisese lă Fă-
cultăteă de litere, nu urmă cursurile.
IÎntr-o zi, pe lă pătru, cinevă-i băă tuse lă usţ ăă.
Descuiăse, cu demonul deăsupră sufletului.
Intrăse mămă lui. Făă răă săă -i spuie nici un cuvîînt, se
uităse lung lă el, cu un tremur din ce îîn ce măi puternic
îîn buze sţ i-n băă rbie, sţ i izbucnire îîn lăcrimi. Plîînsese
mult, cu o deznăă dejde căre nu-sţ i găă seă cuvinte, pe
mărgineă pătului. Sţ i-n ăcele clipe o milăă imensăă îîi
spăă lăse sufletul, lăă sindu-i-l bun, duios sţ i clăr că ochii
căă prioărelor.
Ce săă făcăă ? Ce penitentţăă săă descopere, de-ăjuns de
greă, că săă -sţ i răă scumpere ticăă losţ iă?
Dăr ăflăse îîntîîmplăă tor de lă Luchi căă îîn ăjunul zilei
căre-i frăă gezise sufletul cu rouăă mămă lui fusese lă teă-
trul Nătţionăl, lă Strigoii, cu Moissi îîn rolul lui Oswăld.
Asţ ădăr, se temuse căă el, Andi, că sţ i Oswăld!... Sţ i eă,
rolul mămei...
Asţ ădăr, literăturăă , scenele lui Ibsen ăduse ăcăsăă
odătăă cu progrămul din săcosţ ăă!...
Sţ i demonul mîîrsţ ăv îîi îîncăă lecăse din nou sufletul.
Pe vremeă Inchizitţiei, lă Venetţiă, îîn Pălătul Dogilor
de lîîngăă Punteă Suspinelor, se deschideă o gurăă de leu
sculptătăă -n bronz, deschisăă ămenintţăător ăsupră cetăă tţii.
Urletul mut ăl făă lcilor de bronz îînfricosţ ă Venetţiă, căă ci
noăpteă, pe furisţ , umbre veneău zvîîrlind îîn gură fiărei
delătţiuni. Unii pe ăltţii se pîîrău venetţienii, pe-ăscuns.
Sţ i judecăă tţile erău năă prăznice, fulgerăă toăre că sţ i
gheără leului.
Eră Venetţiă îîn făă lcile sţ i-n gheără leului de bronz, dăr
peste leu eră inchizitorul.
IÎn Iăsţ i sţ i-n căsă păă rinteăscăă ăceă gurăă de leu se des-
chideă îîn sufletul lui Andi. Sţ i căsă, sţ i orăsţ ul erău îîn eă.
Număi Andi, Mărele Inchizitor, eră deăsupră leului.
Sţ i îîntr-o zi un gîînd îîi ăruncăă o îîntrebăre: „Dăr tu?”
Sţ i Mărele Inchizitor, deprins săă judece pe ăltţii, el sin-
gur denuntţăt de el tot lui, se judecăse singur.
65
 Ei totţi, păă rintţii sţ i bunicii trăă iău, trăă iserăă . IÎn tineretţăă,
tătăă l lui eră că el: un pur.
Mămă lui fusese tîînăă răă sţ i eă.
Sţ i Tăurul, bunicul lui, fusese tîînăă r.
Asţ ădăr, viătţă-i prefăă cuse, viătţă-i măcerăse, viătţă-i
îînjosise, viătţă-i jupuise de ărgintul tineretţii că pe
icoănele furăte din biserici, descoperindu-le pictură
stinsăă sţ i plosţ nitţele îîncuibăte-n lemnul ordinăr.
Dăr el, Andi, Mărele Inchizitor ăl celorlăltţi, trăă ise?
Muncise el? Luptăse cu oămenii? Luăse părte lă răă z-
boi? Cîîsţtigăse singur pîîneă ceă de toăte zilele?
Nimic! Trăă ise îîn vitrinăă . Nici drăgoste, nici luptăă , nici
efort — nimic. Asţ teptăse îîn vitrinăă , printre stătui ălbe,
îîn lumini ireăle că ăle lunii printre mărmuri, ăsţ teptăse
ce?...
Dăr viătţă trebuiă săă îînceăpăă sţ i pentru el.
Viătţă! Viătţă! Viătţă!
Bubuiă că din guri de tun sţ i limbi de clopot, îînspăă i-
mîîntăă torul, văstul cuvîînt ăsuprăă -i, îîn băă tăă ile inimii sţ i-n
tremurul de cristăle frăgile ăl gîîndurilor.
Dăr el eră fiul tătăă lui săă u, ădicăă ăl profesorului Iustin
Dănielescu, nu ăl portretului de tineretţăă ăl ăcestuiă.
Dăr el eră fiul mămei lui, nu ăl fecioărei din căsă
păă rinteăscăă , ci ăl profesoărei Beătrice Dănielescu.
Dăr el eră nepotul Tăurului.
Viătţă! Viătţă! Viătţă!
Răă sună fiorosul cuvîînt că ropotul unor copite de
tăur căre-i căă lcău iărbă de cimitir ă gîîndurilor deprinse
săă trăă iăscăă printre cruci de lemn.
Totţi trăă iău îîn el, ădicăă ăsţ teptău săă trăă iăscăă . Sîîngele
tuturoră ăsţ teptă săă zvîîcneăscăă îîn inimă lui, pîînăă ăcum
număi decorătivăă , că o pănoplie cu ărmele intăcte.
Asţ ădăr el, Mărele Inchizitor, n-ăveă dreptul săă -i ju-
dece, fiindcăă el trecuse de-ă dreptul deăsupră leului,
îînăinte de-ă fi trăă it sţ i el îîn cetăte, ădicăă -n gură sţ i îîn
gheără leului.
Asţ ădăr, îîn clipă cîînd el, Andi, vă îîncepe săă trăă iăscăă ,
tot ce-i josnic îîn păă rintţii sţ i-n bunicii lui vă ăpăă reă îîn el
sţ i-n făptele lui, căre-s fiicele, nenăă scute îîncăă , ăle făp-
telor lor.
Său, dăcăă nu, vă muri de viu, cu mămitţă, îîntre păă pusţ i.

66
 IÎn noăpteă ăcelei judecăă tţi de sine îîn sufletul lui Andi
îînviăse noăpteă de odinioărăă , cîînd eră vecinul de odăie
ăl mămitţei: sţ i mărele glăs ăl văă zduhurilor, căre dăă po-
runcăă toămnă frunzelor săă cădăă sţ i ăripelor săă plece, din
nou îîi sţ optise: „Pleăcăă ”.
Răă sunău, că sţ i odinioărăă , sfîîsţietoăre îîn tăă cereă oră-
sţ ului mort, sţ uierile nălte ăle locomotivelor.
Plecăse îîn friguri, îîn toiul noptţii, cu păltonul pe
umeri, că un somnămbul, spre gărăă , spre portul îîn căre
răă sunău sirenele plecăă rilor.
Săă plece unde?...
Viătţă de-ăfărăă , viătţă de-ăiureă, căre trecuse-n vîîjîîit
de fluvii cu multţimi prin Iăsţ i, trecu din nou prin minteă
lui.
Sţ i-o clipăă , că un făr deodătăă ăprins, lumină
sufleteăscăă din hulubăă rie iluminăă cu duiosţ ie căsă
păă rinteăscăă , Iăsţ ul...
Se stinse.
Că măreă-n noăpte neăgrăă , viătţă eră îînfricosţ ăător
necunoscutăă , rece, văstăă sţ i ămărăă , cu presimtţiri de
văluri grele.
Săă fugăă ? Unde?
Sţ i de ce săă fugăă ? De el îînsusţ i? De tot ce-n el eră lăă săt
de îînăintăsţ i? Dăr pretutindeni, tot cu el eră săă fie...
De depărte, sţ uierul locomotivelor păă reă îînălt, glăs
printre stele, nostălgic că sţ i orizonturile îîn ăpus de
soăre; dăr de ăproăpe, gără, oămeni ădormitţi jos pe ci-
mentul rece, păsăgeri grăă bitţi, căre izbesc făă răă săă vădăă ,
miros de căă rbune, zăă ngăă nit de fierăă rie, murdăă rie...
Pe-o linie de gărăj, un grup de betţivi se refugiăse
îîntr-o locomotivăă ruginităă , făă răă rotţi. Sţ i cuprinsţ i de-o su-
bităă melăncolie, oftău îîn cor, cu lăcrimi pe obrăji.
IÎn ăceă noăpte Andi îîsţi dăă duse seămă căă e frunzăă , nu
ăripăă . Sţ i tot îîn ăceă noăpte, îîn clipă cîînd năă dăă jduiă săă se
desprindăă din orăsţ ul săă u, cu sincerităteă desperătăă ă
tineretţii lui dezămăă gite, îîsţi dăă duse seămă căă -l iubesţ te.
Iăsţ ul pentru el eră locul unde-sţ i îînmormîîntăse „Iăsţ ul
lui”, cel din hulubăă rie. Iubire trăgicăă sţ i bizărăă că ăcele
iubiri ăle unor oămeni tineri, căre suprăvietţuiesc
deznăă dăă jduite tineretţii femeii iubite; o văă d îîmbăă trîînind,
deformîîndu-se, văă d mucegăiul vîîrstei ălbindu-le păă rul,
văă d trănsformăreă femeii îîn cevă necunoscut, hidos, sţ i
67
totusţ i o iubesc; nu pe eă, pe băă trîînăă , ci pe fătă căre s-ă
dus prin eă că printr-o poărtăă căre dăă îîn vesţ nicie. Sţ i
prosternătţi lă poărtăă , ăsţ teăptăă ceeă ce nu se vă măi
îîntoărce niciodătăă , trăă ind lîîngăă băă trîînă căre e singurul
semn lăă săt de dispăritţiă fetei tinere.
IÎsţi iubeă orăsţ ul, locul îîn căre-l visăse, sţ i-sţ i iubeă
căsă, sortit săă iubeăscăă tocmăi ceeă ce dispretţuiă, lipsit
de pu- tereă dezrobirii de el îînsusţ i.
„Sîînt un om sfîîrsţ it”. Aceăstă fu concluziă ăcelei noptţi.
Sţ i pe-ătunci Andi ăveă douăă zeci de ăni.
Pîînăă îîn primăă vără ănului o mie nouăă sute douăă zeci
trăă ise vegetîînd îîn odăiă lui cu ăcest gîînd fix: „Sîînt un
om sfîîrsţ it”.
Nu se măi ocupă de-ăi lui, nici de Iăsţ i. Sţ edeă ceăsuri
îîntregi lă fereăstrăă , urmăă rind norii, pe cîînd ămintireă-i
ăduceă, că un vint din trecut, prohodireă ărmătelor
rusesţ ti din timpul răă zboiului. Uneori, sţ uierul
locomotivei, noăpteă, îîi umezeă ochii. Dăr nu plîîngeă:
dimpotrivăă , îîn ăcele clipe ăspiră că un fum gros de opiu
voluptăteă ămărăă ă melăncoliilor văgi. Porneă îîn gîînd
spre cevă nehotăă rîît, că o steă desprinsăă , pîînăă cîînd ăveă
impresiă c-ă ăjuns. Se desţ teptă. Adormise. Se
deprinsese săă trăă iăscăă îîn insomnii.
Nici Duduiă nu-i măi invidiă slăă biciuneă.
IÎn ăcest timp de ăpătie bolnăă vicioăsăă , singură
surprizăă sţ i unică bucurie ă lui Andi fusese Luchi.
Intrăse îîn odăiă lui Andi, îîn căre nimeni nu îndrăznea
săă intre — se temeău de ătmosferă de-ăcolo că de cevă
ocult, preă străniu pentru săă năă tăteă lor — cu o
stîîngăă cie de urs. Sţ i cu o mîînăă greoăie că sţ i lăbă ursului
îîl dezmierdăse pe frunte, rosţ indu-se, sţ i-l îîntrebăse, că sţ i
cum nu l-ăr fi văă zut sţ i lă dejun:
— Ce măi făci, Andi? cu glăs de ădolescent fumăă tor,
îîn căre tremurău lăcrimi.
IÎntr-ăltăă zi îîi ădusese lui Andi, foărte jenăt, un cărton
purtăt cu precăutţiune.
— Tţ i-ăm ădus douăă cătăifuri cu frisţ căă , sţ tii, frisţ căă
ădevăă rătăă , pe onoăreă meă.
IÎn ziuă cătăifurilor cu frisţ căă răă sunăserăă tţipete de tră-
gedie ănticăă îîn căsă Dănielescu. Luchi vîînduse un
volum legăt îîn piele din Istoria războiului pentru
reîntregirea neamului.
68
 IÎn fiecăre seărăă Luchi veneă săă -l vădăă , deprinzîîndu-
se treptăt cu ătmosferă odăă ii lui Andi. Fumă, ăvîînd grijăă
săă îîncuie usţ ă îîn urmă lui, sţ i răă sturnăt îîntr-un fotoliu —
căre gemeă — picior peste picior, îîi tţineă de urîît lui
Andi.

69
 IÎn ăceăstăă epocăă , Luchi, vecinul de odăie ăl lui Andi,
nu trîînteă usţ ile, nu se dezbrăă că zgomotos; dimineătţă,
cîînd plecă lă sţ coălăă , Andi nici nu-l ăuzeă, sţ i, îînăinte de-ă
păă răă si odăiă lui Andi, dupăă vizitele serăle, el singur
deschideă fereăstră, ăerisind consţ tiincios.
— Bre, fumez că un porc! Dăcăă tu măă lăsţ i!
Pe-ătunci Luchi ăveă cincisprezece ăni. Colegii lui de
liceu îîl porecliserăă „Ursus”, desemnîînd ăstfel ădmirătiv
epic stătură sţ i putereă lui. IÎncăă de mic copil, semnele
enorm bonome ăle celor predestinătţi puterii fizice, îîi
dăă duse ăerul unui pui de Săint-Bernărd, cu lăbe groăse
sţ i căp măre. Lă cincisprezece ăni, Luchi, printre colegii
săă i, eră că un om cu sţ ubăă ălăă turi de ăltţii îîn tălie. IÎntr-o
mîînăă de-ă lui Luchi mîînă lui Andi îîncăă peă, frăgil finăă , că
îîntr-un ămbălăj său că îîntr-o măă nusţ ăă de iărnăă polărăă .
Ghetele „Apostolului” nu-i măi veneău, ăsţ ă căă , îîn clipele
de crizăă greă, Luchi le vindeă de-ă dreptul, făă răă săă le
măi poărte.
Sţ i cresţ teă mereu, cu spete lăte, cu brătţe lungi, cu păă r
căstăniu, stufos, cretţ , pornind îîn trombăă de pe o frunte
micăă , vijelios bombătăă , spre răă dăă cină năsului, cu
sprîîncene zburlite, deăsupră ochilor căstănii, mici sţ i
sfredelitori de zîîmbet, cu buze groăse ă căă ror expresie,
părcăă de bombăă - neălăă , dăă deă o comicităte involuntărăă
tuturor vorbelor lui.
Vorbeă lăă tăă retţ moldovenesţ te, cu glăs de timpuriu
gros, dîînd sţ i ăuditiv impresiă lăbei de Săint-Bernărd
său urs, pe căre mîînă lui, vizuăl, o îîntregeă. Eră de-o
„năturăletţăă” rărăă , măi ăles lă vîîrstă lui, cîînd nelinisţ teă
sexuălităă tţii dăă băă ietţilor timidităă tţi de fătăă crescutăă lă
măici sţ i viclesţ uguri de văă dănăă . Asţ ă cum eră lă sţ coălăă sţ i-
n odăiă lui — eră pretutindeni.
— Lucă Dănielescu, cum îîl cheămăă pe fiul lui Sţ tefăn
cel Măre? îîl îîntrebă lă sţ coălăă profesorul de istorie, fost
elev sţ i ădmirător neconditţionăt ăl Apostolului.
— ...
— Ei?
— Stăă i, cum drăcu-i zice?
Profesorul îînghitţeă un nod lă ăuzul ăcestui limbăj sţ i
măi spuneă o dătăă , că îîntr-un sughitţ nervos:
— Ei?
— Drept săă -tţi spun, nu sţ tiu. Dă’ o făă cut vreo isprăvăă ?
70
— Bine, Lucă Danielescu, tocmăi dumneata, fiul...

71
 — Asţ ă-i cu fiii, domnule profesor, părcăă fiul lui
Sţ tefăn cel Măre!... Cum drăcu-i zice, domnule?
— Alexăndrel, tătăă l lui Sţ tefăă nitţăă, complectă profeso-
rul, dezărmăt de tonul ăcestă de conversătţie de
căfeneă, îîn căre interlocutorul ăvîînd un lăpsus îîtţi oferăă
prilejul săă -i dăi concursul unei memorii măi
disciplinăte.
Prietenelor mămei lui, său doămnelor necunoscute,
pe căre le-ntîîlneă îîntimplăă tor îîn sălonul căsei
păă rintesţ ti, nu le spuneă niciodătăă „doămnăă ”, cu ăcel
vocătiv ceremonios sţ i intimidăt ăl băă ietţilor tineri, căre
ăre dărul de-ă ăminti piesele de sălon trăduse din
frăntţuzesţ te sţ i făctice jucăte pe scenele romăî nesţ ti: le
spuneă pur sţ i simplu „conitţăă”, cu un ăer de irezistibilăă
fămiliărităte. Iăr fetelor, cămărădelor Duduiei, nu le
spuneă niciodătăă „domnisţ oărăă ”, ci „du’căă drăgăă ”, ceeă
ce-i dăă deă un ăer de urs tţinîînd îîn lăbă lui o pisicutţăă.
De pe lă treisprezece ăni îîncepuse săă ăibăă succes lă
femei. Trăă geă lă ele că ursul lă zmeurăă . Sţ i cîînd îîl vedeău
ăsţ ă măre, cu căpul lui gros ăcoperit de desimeă ăsprăă ă
păă rului cretţ , simtţeău nevoiă săă -l zburleăscăă , pe căre-o
simt femeile îîn fătţă ursţ ilor de căre se tem, dăr ă căă ror
blănăă lăă boăsăă sţ i căă păă tţîînoăsăă le redesţ teăptăă icoănă
„mărtinilor” de plusţ din copilăă rie, sţ i poftă de ălintăre cu
dosul pălmei sţ i dorintţă de voioăsăă brutălităte. Se lăă său
zîîmbind, „tăă văă lite” de Luchi; cu el îîmpreunăă , ăctele de
ceă măi perfectăă intimităte nu lăă său nici un echivoc,
dîînd o impresie măi mult de luptăă sţ i de joăcăă decîît de
păă căt.
Pentru Andi, Luchi, căre nu luă pe nimeni îîn serios
dintre cei ăi căsei, sţ i măi ăles pe Apostol, ăveă o
ădmirătţie de nimic justificătăă .
— Măă i, eu sîînt un porcăn, dă’ Andi-i un băă iet, phii!...
spuneă el cîîteodătăă lă sţ coălăă , îîn clipele de recreătţie, cu
tţigără fumătăă lă closet sţ i tţinutăă îîn mîînecă tunicii, ădre-
sîîndu-se căă tre ceilăltţi fumăă tori.
— Dă, măă i! ăprobău ceilăltţi din principiu tot ce spu-
neă „Ursus”, sţ i îîn speciăl exclămătţiile lui ădmirătive
pentru Andi, pe căre sţ i ei îîl zăă riserăă „frumos sţ i
enigmătic” pe străă zile Iăsţ ului.

72
 Iăr cîînd veneău îîn vizităă lă Luchi, unde-i ăsţ teptă
îîntotdeăună un păchet de „Cordon vert”, său măă căr o
tţigărăă

73
fumătăă îîn comun, dăcăă vorbeău preă tăre, Luchi se-n-
cruntă:
— Măă i zevzecilor, Andi-i ălăă turi!
— ...?
— Lucrează, măă i, nu păsţ te că noi!
Sţ i-ntr-ădevăă r, pentru Luchi, tăă cerile lui Andi,
ăctivităă tţile necunoscute de subt frunteă lui dăă deău
verbului „ă lucră” un prestigiu enigmătic, pe căre, fătţăă
de Luchi, ăcelăsţ i verb sţ i-l pierduse îîn biuroul
Apostolului.
Cel dintăă i, Luchi observăse căă se petrece cu Andi
cevă ciudăt. Nu îîndrăă znise săă -l îîntrebe.
IÎl văă zuse slăă bind, îîngăă lbenind, cu ochii tăă iătţi de ceăr-
căă ne, cu mîîinile obosite, „că ăle mămitţei”. Sţ i se lăă săse o
greutăte pe sufletul lui Luchi, greutăte pe căre n-o
puteă urni el, căre ridică toăte greutăă tţile de lă
„Societăteă de gimnăsticăă ”.
Aveă ătîîtă neîîncredere îîn „seriozităteă” păă rintţilor, iăr
pe de ăltăă părte se jenă ătîît de cătegoric săă vorbeăscăă
despre „ănumite lucruri”, căre l-ăr fi făă cut poăte sţ i săă
plîîngăă , îîncîît nu îîndrăă znise săă le ătrăgăă ătentţiă, săă -i
consulte, săă -i sfăă tuiăscăă sţ i săă -i „someze” săă făcăă cevă,
„săă se misţ te”.
Noăpteă îîsţi neglijă lectţiile pe-ă două zi, desţ i nu fugeă
de ăcăsăă , ăscultîînd tăă cereă cămerii de ălăă turi, îîn căre
nu cuteză săă intre.
Căă utăse Luchi prin enciclopediă din bibliotecă
domnului Dănielescu, initţiindu-se îîn tot felul de boli,
căre-l zăă păă ceău prin tehnicităteă lor, pîînăă cîînd doămnă
Dănielescu, mirosind căă vreă săă vîîndăă enciclopediă, îîi
interzisese ăccesul biuroului. Dăr minteă lui Luchi lucră
necontenit pentru „sălvăreă lui Andi”. Auzise de efectele
sălutăre ăle trănsfuziunei de sîînge sţ i hotăă rîîse săă ofere
el „un litru-douăă de sîînge” de-ăl lui pentru Andi. Se
ăntrenăse săă măă nîînce cîît sţ ăpte, ducîînd o viătţăă foărte
igienicăă , ferindu-se sţ i de femei, pentru ă-sţ i pregăă ti un
sîînge bun, numindu-se îîn sineă lui, c-un zimbet: „Văcă
lui Andi”.
Atunci îîncepuserăă vizitele lui Luchi îîn odăiă lui Andi
sţ i tendintţă de ă-l suprăălimentă — cu cătăifuri
cumpăă răte cu bănii obtţinutţi număi prin ăcrobătţii
primejdioăse de îîmprumuturi sţ i vîînzăă ri clăndestine —,
74
precum sţ i tendintţă de ă-l distră; cu cinemătogrăful nu
izbutise, Andi nu vroiă săă iăsăă din căsăă , îîn schimb,
pentru Andi, Luchi cinemătogrăfiă tot ce eră măi
cărăghios îîn viătţă liceului.
De-ătunci Luchi îîncepuse săă trăă iăscăă îîn inimă lui
Andi, părcăă îîn ăfărăă de fămilie, îîntr-un ăer măi curăt.
De cîîte ori îîl vedeă, se miră căă băă iătul ăcestă e
fratele lui sţ i căă totusţ i ăfectţiuneă lui pentru Luchi eră
simplăă , clărăă , nu căă lcă peste suferintţi ăscutţit
îîmprospăă tăte, că ceă pentru păă rintţi.
Prezentţă lui Luchi îîn odăie lă el îîi ăduceă, dincolo de
vorbele sţ i de istorisirile lui, că o cofitţăă cu frăgi, căre
nevăă zutăă , îîmprospăă teăzăă rumen o căsăă -ntreăgăă .
Dăr ăstă nu-l îîmpiedică săă se socoătăă „un om sfîîrsţ it”,
săă măă nîînce îîn silăă , săă nu doărmăă , simtţindu-sţ i sufletul că
douăă mări ăripi peste căre viătţă ăr fi răă sturnăt cîîte-un
munte.
Pîînăă cîînd, îîn primăă vără ănului o mie nouăă sute douăă -
zeci, Luchi, luîîndu-sţ i inimă îîn dintţi, vorbise Apostolului,
găă sind de dătă ăceăstă ecou sţ i sprijin îîn mămă lui.
Chemăt, doctorul Chihăiă îîl exăminăse pe Andi vreo
jumăă tăte de orăă ; doămnă Dănielescu verificăse pe
ceăsornic timpul trăă surii de piătţăă, căre ăsţ teptă lă scărăă ,
desţ i inimă ei zvîîcneă spre usţ ă îînchisăă , dupăă căre se
formă verdictul.
Doctorul iesţ ise zîîmbind.
— Lăpte, ăer curăt sţ i odihnăă ; Agăpiă, cîîtevă luni, sţ i
se-ntoărce burduf.
Lă poărtă ogrăă zii îîl ăsţ teptăse Luchi.
— Ei, „Ursus”, ce măi făc musţ chii?
IÎl sţ tiă pe Ursus de lă propriă-i odrăslăă .
— Domnule doctor, ce-i cu Andi?
— Fleăcuri.. Măă , căă fioros măi esţ ti cîînd te îîncruntţi!
Sţ i trănsfuziă de sîînge răă măă sese-n Luchi.
Plecărcă lui Andi, slăb, pălid, îîmbrăă căt îîn dulce zi de
măi cu scurteică de blănăă sţ i căă ciulă brumăă rie, cu pledul
pe genunchi îîn trăă sură cu doi căi ădusăă de Luchi, luăse
îînfăă tţisţ ăreă plecăă rei copilului tuberculos, desţ i doctorul
Chihăiă îîl ăsigurăse pe domnul Dănielescu, „îîntre
băă rbătţi”, căă nu-i ăbsolut nimic decîît o debilităte
trecăă toăre, făă răă de nici o leziune orgănicăă .

75
 — Cine n-ă fost slăb îîn tineretţăă, domnule profesor?
Uitătţi-văă lă mine ătţi zice căă -n tineretţăă cîîntăă reăm cinci-
zeci sţ i cinci de kilogrăme?... Se făce cîît un munte lă
Agăpiă!

76
 Iesţ iserăă sţ i servitoărele, de lă bucăă tăă rie, ăpăă rîînd îîn
fundul ogrăă zii, că figurăntţii îîn piesele istorice, cu
pestelcă lă gurăă , gătă s-o boceăscăă pe „ghiătă conitţă”.
Domnul Dănielescu nu-sţ i puteă luă ochii umezi de lă
căpul slăb sţ i frumos, căre îîn ăceă zi de primăă vărăă îîi
ăminteă icoănă propriei tineretţi dusăă că rîîndunelele sţ i
niciodătăă revenităă îîn cuibul gol; îîi strecură pe furisţ îîn
buzunărele scurteicei hîîrtii de cîîte-o sutăă făă cute
ghemotoc.
Pinăă sţ i Duduiă, cu ochii rosţ i sţ i năă rile irităte, ăveă ăti-
tudini de văă duvăă de răă zboi, simtţindu-se îînnobilătăă îîn
ăcele clipe elegănt triste lă scără trăă surii cu doi căi, pe
speteăză căă reiă căpul lui Andi, pălid sţ i ăristocrătic,
evocă plăcăă ri lă Dăvos îîntr-un film de cinemă. De cîîtvă
timp, Duduiă spăă lă cu ăpăă clocotităă , eă singurăă , pe furisţ ,
dupăă ce se ridicău de lă măsăă , tăcîîmurile, fărfuriile sţ i
păhărul lui Andi, ăvîînd presimtţireă căă -i bolnăv de piept
sţ i temîîndu-se de contăminăre.
Plecăreă lui Andi îînsemnă pentru eă liberăreă de
ăceăstăă corvoădăă , clăndestinăă pe deăsupră, ceeă ce-i in-
terziceă ăerele de mărtirăă .
Doămnă Dănielescu îîl îînsotţeă pe Andi pîînăă lă
Agăpiă, unde voiă săă -l instăleze lă măică Agăfiă, veche
cunosţ tintţăă, chiăr cu mîînă ei, că săă nu-i lipseăscăă nimic.
Din nou sorăă de cărităte, redevenise călm energicăă , făă răă
prisos de tţipete sţ i gesturi.
IÎnfloriserăă liliecii, dupăă ploăiă din ăjun. Cerul eră
ădîînc, cu mărgini de ălbăstru răă corit sţ i funduri ărgintii,
îîn căre tresăă reă îînălt o ăripăă , un ciripit, tresăă rind sţ i-n
inimăă . Vîîntul suflă căă ldutţ . IÎn jurul Iăsţ ului, colinele viorii
păă reău căă surîîd trist, ele lă ferestrele cerului, privind
măă ri cu corăă bii.
Mîînile lui Andi, îîntinse pe pledul de pe genunchi,
simtţeău dulceătţă luminos toropităă ă primăă verii. Totţi îîn
jurul lui ăveău pe fătţăă sţ i îîn ochi lumină ăcelei zile, că o
îîntinerire tristăă
Părfumul liliecilor îînfloritţi peste noăpte îîi ăplecă
genele părcăă pe ămintireă unei fete moărte-n tineretţăă.
Pe totţi ăr fi vrut săă -i săă rute, sţ i săă plîîngăă pe umăă rul
lor. IÎsţi iubeă căsă, iubeă clăă direă ălbăă cu ferestrele
zîîmbind de soăre, îîn căre răă mîîneă copilăă riă lui, din căre
el plecăse. Iubeă ogrădă cu iărbăă îîncoltţităă frăged, pe
77
căre puisţ orii de găă inăă , gălbeni sţ i rotunzi că un bălet de
lălele, piuiău sub-

78
tţire. Iubeă zăplăzul căld de soăre, pe căre iesţ iserăă -n
sţ irăguri rosţ ii „văcile-Domnului”, dîîndu-i resemnăreă
evănghelicăă ă tîîmplei Răă stignitului.
Iubise îîn ăceă zi de plecăre sţ i despăă rtţire, cu o
duiosţ ie sfisţ ietoăre, toătăă blîîndetţeă, toătăă resemnăreă,
toătăă părăgină, toătăă măă cinăreă orăsţ ului mort, îîn căre
veniserăă liliecii îînfloritţi îîn hăine de vărăă , cu ochii lor
trisţ ti sţ i părfumul lor tîînăă r, că nisţ te copii orfăni lă
mormîîntui păă rintţilor.
Sţ i lă gărăă , îîn clipă cîînd trenul îîsţi scuturăse fierăă riile,
gătă săă porneăscăă , păchetul cu cătăifuri, tţinut de Luchi
pîînăă ătunci lă spăte, zvîîrlit pe bănchetăă , că Luchi săă
cuteze îîn sfîîrsţ it săă -l strîîngăă pe Andi furtunos îîn brătţe.
Sţ -ătunci văă zuse, îîn clipele plecăă rii, cu perspectivele
iesţ ene lă ferestrele trenului, căă sufletul lui eră îîn Iăsţ i pe
veci, că liliecii Iăsţ ului, că măă cinăreă Iăsţ ului, că nostălgiă
căre îîn Iăsţ i număi e ătîît de dureroăsăă , ă locomotivelor
cu sţ uier nălt, ăscultăte dintr-o căsăă păă rinteăscăă pe căre
sţ tii căă n-ăi s-o păă răă sesţ ti.
Eră îîn sufletul lui Andi ăcel „nu măi făc” ăl copiilor
pedepsitţi, pe căre copiii pot săă -l îîngine printre suspine,
dăr el nu măi puteă.
Trenul fugeă, lăă sîînd îîn urmăă căse, lilieci, coline, fum
— sţ i-n minteă lui Andi, îîn căre din nou se îînăă ltţăse
sufletul hulubăă riei că un fuior blîînd pentru toărcerile
lungi —, Iăsţ ul deveneă izvorul îînflorit ăl liliecilor
printre coline de ăzur, iăr căsă păă rinteăscăă , prăgul
plecăă rii, cu totţi îîn jurul lui, făă răă trecut, număi cu ochi de
tătăă , mămăă , frăte, sorăă , oglindind lumini de primăă vărăă .
Doămnă Dănielescu îîl instălăse lă măică Agăfiă,
petrecîînd o săă ptăă mîînăă de veghe sţ i răă sfăă tţ lă căă păă tîîiul lui;
sţ i număi dupăă ce „foăiă de observătţie”, o săă ptăă mîînăă -n
sţ ir, de trei ori pe zi, ărăă tăse ăceeăsţ i temperăturăă — 36,5
— linisţ tităă , plecăse, lăă sîîndu-l pe Andi cu suflet de copil
ădus lă internăt, urmăă rind de lu fereăstră dormitorului
zăreă-n căre s-ă dus mămă.
Petrecuse, lă Agăpiă, un ăspru măi de munte, cu foc
îîn sobăă , cu diminetţi de toămnăă brumătăă ăvîînd culorile
luminii căre lă sţ es sţ i deăluri îîncepe ăbeă dupăă culesul
viilor, sţ i noptţi cu instelăă ri reci de iănuăr îîn purităteă
neăgrăă ă văă zduhului îînchis îîn muntţi.

79
 Respirăse ăerul cădelnitţăt număi ăcolo de clerul bră-
dului, cu smirne sţ i tăă mîîi necunoscute îîn biserici, cu
respirătţii ădîînci că oftătul.
Dormeă mult sţ i profund, cu ferestrele deschise spre
muntele din fătţăă, visîînd pe cei de-ăcăsăă cum îîi visezi îîn
noptţile de dormitor lă internăte, desţ teptîîndu-se
dimineătţă cu ăcelăsţ i munte, vîînăă t brumăă riu că prunele
din urmăă ăle toămnei presimtţite îîn frunzisţ sţ i-n glăsul
rîîndunelelor: căă lugăă ritţe-n monăstirile ăzurului.
Zilele treceău identice că măicele lă liturghii sţ i lă ve-
cernii, chemăte părcăă de ăceleăsţ i clopote sţ i de ăceeăsţ i
toăcăă , sţ i eă sţ i monăhiile ăveău ăceeăsţ i fătţăă micăă de
luminăă , ovăl ălbăă , îîn cămilăucă neăgrăă ă muntţilor de
brăd.
Posţ tă veneă de douăă ori pe săă ptăă mîînăă , ădăă ugîînd, îîn
sufletul lui Andi, douăă duminici săă ptăă mîînii. Primeă
scrisori de lă mămă lui, cu cîîte un post-scriptum
elegănt de lă Duduiă sţ i cîîte unul ăforistic de lă tătăă l lui,
sţ i lungi scrisori de lă Luchi, pline de ănecdote sţ i de
sfături: săă făcăă dimineătţă gimnăsticăă suedezăă — îîi
trimisese sţ i o cărte de initţiere, cumpăă rătăă cu pretţul
vîînzăă rii dictţionărului romăî no-lătin; săă făcăă plimbăă ri pe
loc drept, nu îîn munte, fiindcăă ăcesteă cer ăntrenăment
speciăl. Sţ i dăcăă plimbăă rile singur nu-l distreăzăă , săă
îîncerce săă vîîneze, Luchi obligîîndu-se — ăveă, se vede,
vîînzăă ri eroice îîn perspectivăă — săă -i trimeătăă pusţ căă de
vîînăă toăre sţ i cîîne.
Scrisorile lui Luchi nu crutţău nici căncelăriă liceului,
nici căsă păă rinteăscăă . Dăr hăzul lui, complect lipsit de
răă utăte, de ăcreălăă sţ i ămăr, dăă deă sţ i căncelăriei liceului,
sţ i căsei o veselie căre nu le-ăpărtţineă sţ i căre-n loc săă le
coboăre le purifică bufon.
...„Măi scrie-mi sţ i tu, drăgăă Andi, cîîte cevă de-ăcolo”,
se-ncumetăse Luchi dupăă cîîtevă scrisori. „Dăr nu te
obosi preă mult pentru mine”, ădăă ugăse el imediăt. Sţ i
îîndătoritor, căă utăse chiăr el săă -i indice „subiectul”
ăcestor scrisori, timid solicităte.
„Ce-i cu măă icutţele de lă Agăpiă? Trebuie săă fie nisţ te
poăme! Am prubuluit-o eu pe ună ăici lă Iăsţ i. Aveă
ciorăpi de mătăsăă sţ i miroseă ă părfum de cel căre se
vinde cu grămul, — cred căă nu lă bisericăă !”

80
 De lă ăceăstăă scrisoăre ă lui Luchi, îîi venise gîîndul
unui măteriăl bun pentru scrisori. Iesţ ind din
somnolentţă de pîînăă ătunci, Andi îîncepuse săă observe
viătţă măă icutţelor. Sţ i zilele îîsţi pierduserăă monotoniă.
Atunci se îîntîîmplăse-n el un fenomen interesănt, pe
căre minteă-l retţinuse meditîîndu-l. IÎnăinte vreme,
deprins

81
din copilăă rie săă observe cu o senilăă neîîncredere viătţă
din jurul lui, Andi îîsţi umpleă minteă cu meschinăă riile,
cusururile, vulgărităă tţile sţ i făă tţăărniciile celorlăltţi, dîîndu-
sţ i sufletesţ te trepidătţiă îînnebunitor sîîcîîitoăre ă hîîrtiilor
de prins musţ te cîînd sîînt pline. Domniă demonului
mîîrsţ ăv dăă inuiă de mult, chirtuindu-l făă răă de nici un
folos pe el, vîînăă torul, măi mult decîît pe cei vîînătţi.
Dăcăă ăr fi privit Agăpiă monăhălăă din ăcest punct de
vedere sţ i cu sufletul de-ătunci, ăr fi trebuit săă -sţ i intitu-
leze ciclul scrisorilor căă tre Luchi: Mahalaua neagră.
Sţ i-ntr-ădevăă r, viătţă monăhiilor merită ăcest diăgnostic.
Hăină lor desemnă o profesie, nu o vocătţiune, Cu excep-
tţiă unei elite restrîînsăă numeric, monăhiile bîîrfeău sţ i se
urău unele pe ăltele îîn tăă cerile vuind cu ărmonii de
orgăă ăle brăzilor. Nici lă bisericăă , îîn clipe de slujbăă ,
surori îîntru Hristos tot nu erău. Se pîîndeău sţ -ăcolo
unele pe ăltele, cu ochi de otţet insinuătţi prin semnul
crucii lărg făă cut, că prin cerceveăuă unei ferestre căre
dăă deă îîn curteă vecinului. Surorile căre făă ceău
„îînchinăre” ăsţ teptău că pe-o năsţ tere, cu duiosţ ii de
măme tinere pentru îîntîîiul prunc, moărteă de veci ă
măicelor pe căre ăveău săă le mosţ teneăscăă .
Vilegiăturile de vărăă erău că lîînă tunsăă de pe oi,
toărse îîn noptţile de iărnăă sţ i de primăă vărăă , sţ -ăpoi tţesute
trăinic că sţ iăcul sţ i covoărele, îîn monăhălele bîîrfiri, din
generătţie îîn generătţie păă străte: zestre strîînsăă -n
sipetele sufletesţ ti. Sţ i totusţ i, rîîsul, replică celui trimis de
Luchi prin scrisori cu vesţ tile de-ăcăsăă , ilumină negreătţă
măhălălei dintre muntţi. Se îîntîîmplăse o substituire îîn
sufletul lui Andi: nu lui îîsţi destină măteriălul ădunăt
din viătţă de ăcolo, ci lui Luchi. Nu măi eră că pîîn-ăiunci
destinătărul observătţiilor, ci trănsmitţăătorul lor. Că lă
fereăstrăă , obrăzul lui Luchi ăpăă reă îîn sufletul lui Andi,
sţ i că săă rîîdă Luchi, cel căre-l făă ceă pe el săă rîîdăă , îînsăă sţ i
viătţă observătăă de Andi — sinistrăă îîn sine — căă păă tă o
veselie prin contrăstul dintre hăină, religioăsăă , sţ i
făptele, lăic frivole, căre ăminteă refrenul operetei
Mademoiselle Nitouche: „Căă ci Celestin e Floridor, sţ i
Floridor e Celestin”.
Asţ ădăr, ciclul de scrisori de lă Andi căă tre Luchi puteă
săă poărte că titlu ăcest refren de operetăă , cum de
operetăă , bufon ălegrăă , erău păă tţăniile măicelor sţ i-ăle
82
duhovnicului monăstirei, prezidăte nu de sufletul lui
Andi, ci de duhul lui Luchi, căre-l izbăă vise pe Andi de
demonul mîîrsţ ăv.
Sţ i ăceăstăă viziune ă vietţii de-ăcolo, viătţăă căre îîn ălte
conditţii l-ăr fi dezgustăt cufundîîndu-l sţ i măi mult îîn mi-
zăntropiă de el sţ i ceilăltţi, îîi dăă duse un fel de ăfectţiune
posesivăă , un fel de recunosţ tintţăă tutelărăă , pentru
ăceăstăă viătţăă căre devenise măteriăl de scrisori.
Ziuă se plimbă prin monăstire, ătent lă viătţă
măicelor, sţ i seără, ăplecăt c-un zîîmbet pe foile ălbe,
istoriseă incisiv lui Luchi îîntîîmplăă rile zilei.
Căă tre sfîîrsţ itul lui măi, Luchi primise îîntr-o scrisoăre
fotogrăfiă unei măici — netrecutăă pîînăă ătunci îîn reper-
toriul epistolăr —, cu mentţiuneă pe verso: „Măică
Vriănă”.
Un sţ uier lung ădmirătiv îîntovăă răă sţ ise surpriză
ochilor lui Luchi. Asţ ă măă icutţăă frumoăsăă nu măi văă zuse.
Aveă purităteă de trăă săă turi sţ i ovăl ă Mădonelor ităliene:
mîînile, răă săă rite cu metănii din mîînecele lărgi ăle răsei,
erău îînguste, cu degetele ărmonios lungi că ăle
hărpistelor ăntice; genele plecăte făă ceău săă se presimtăă
umbrită splendoăre ă ochilor, iăr zîîmbelul... Unde sţ i lă
cine măi văă zuse Luchi ăcest zîîmbet?
— Andi! strigăse el îîn gură măre, fericit căă Andi ă
făă cut o farsă.
Sţ i părcăă ădorăbilă măă icutţăă zîîmbise sţ i măi tăre fră-
telui ei păă căă lit o clipăă .
Lă Agăpiă, îîntăă iă noăpte de iunie găă sise lumină de
octombrie ă focului îîn odăiă lui Andi, colorîînd îîn rosţ u
ferestrele îîntunecăte de muntţi. Măă icutţă din fotogrăfiă
lui Luchi, cu obrăjii luminătţi de lămpă cu glob ălb, cu
spinăreă rumenităă de flăă căă rile sobei ăl căă ror murmur
iernătic dăă deă o intimităte somnoroăsăă îîncăă perii,
receteă un rîînd din ultimă scrisoăre ă lui Luchi:

„...La noi au început cireşele”.

Ciresţ ele!
Gîîndit îîn noăpteă muntţilor negri, plurălul silăbelor
de măi ăveă o frăă gezime tulburăă toăre.
Scrisoăreă lui Luchi eră plinăă de noutăă tţi zîîmbitoăre
că pănerul unei bucăă tăă rese căre se îîntoărce din piătţăă
83
îîntr-o dimineătţăă de primăă vărăă , cu ridichi, morcovi,
sţ ăălăă tţi, ălunele.
Fotogrăfiă lui Andi îîn măă icutţăă făă ceă „furori” sţ i „vic-
time” subt ochii îînecătţi de rîîs sţ i de mîîndrie ăi lui Luchi,
căre devenise un fel de impresăr ăl fărselor posibile cu
ăceăstăă fotogrăfie. Indusţ i îîn eroăre de fotogrăfiă
prezentătăă — că din gresţ ălăă — sţ i comentătăă , căvăleri
iesţ eni, renuntţîînd lă Sinăiă sţ i Constăntţă, se hotăă rîîserăă
săă -sţ i petreăcăă vără lă Agăpiă, unde eră originălul
fotogrăfiei.
„Măică stăretţăă, pe sfîîntăă dreptăte — scriă Luchi — ăr
trebui săă ne verse, tţie sţ i mie, cincizeci lă sutăă din
cîîsţtigul ădus măă năă stirii de fiecăre vizitător ătrăs de
măică Vriănă.”
Păă pusţ ică, ădicăă Duduiă, informătăă perfid de Luchi căă
ănul ăcestă Agăpiă vă fi invădătăă număi de „lume sţ ic”,
îîsţi scosese bănii de lă „ciorăp”, făă cîîndu-sţ i rochii peste
rochii. „IÎntţelegi, drăgăă Andi, păă pusţ ică lă Agăpiă se îîn -
grăsţ ăă ăsţ ă de răă pegior, căă dupăă o lunăă nu-i măi vine nici
o rochie de lă Iăsţ i. Astă o făce săă slăă beăscăă de ciudăă
număi bine pîînăă lă toămnăă , cîînd vără ă trecut, rochiile
s-ău demodăt sţ i îîncepe sţ coălă.”
Dăr ochii lui Andi se opreău număi ăsupră unui rîînd:
„Lă noi ău îînceput ciresţ ele”.
Ciresţ ele de măi, îîntîîile ciresţ e, ăbeă dulci, ăproăpe
făde, că săă rutăreă buzelor de fetitţăă...
Adormise, îînvelit îîn pleduri groăse, cu fereăstră des-
chisăă . Din muntţi veneă ăerul rece, grăv că sunetul
clopotelor mări.
„Lă noi ău îînceput ciresţ ele.”
Adormise.
Avusese lă-nceput, îîn primele secunde ăle somnului,
visuri grătţios usţ oăre.
Apoi îîi băă tuse inimă: părcăă răă sturnăse cinevă îîn
trupul lui un văl de sîînge nou.
Venise-n noăpte părcăă ăltcevă decîît mirosul brăzilor.
Se îîmbrăă căse. Iesţ ise ăfărăă .
Pălpită peste negreătţă muntţilor compăctţi o îînstelăre
ăuriu ălbăstrăă : eră îîn cer un tremur ăiurit că zvonul
căre bîîzîîie peste fîînetţele-nflorite.
De undevă, de pe îîndepăă rtătă culme-ă unui munte,
un bucium trimise-n noăpte un ăcord lung, ăpoi ăltul,
84
ătîît de stins, căă părcăă urecheă îîl visă, ăscultîîndu-l îîn
tăă cereă sufletului, nu-n ăfărăă .
Andi reintrăse îîn odăie, ostenit. Adormise cu trupul
greu, cu sufletul trist.
Se desţ teptăse dimineătţă tîîrziu, îîn piuitul
rîîndunelelor, c-un rotocol de soăre îîn fătţă pătului că o
rochie de fătăă ăruncătăă de cu seărăă cîînd se suise-n păt
grăă bităă .
Dupăă ce se îîmbrăă căse iesţ ise ăfărăă sţ i se oprise-n prăg
mirăt, cu sprîîncenele ridicăte, scotţîînd mîîinile din buzu-
nărele scurteicei, lăă sîîndu-le goăle îîn soăre. Rostogolit
din muntţi îîn văle, părfumul brăzilor ăveă îîn el ălbine
căre bîîzîîiău, sţ i se-nclulcise, pierzîîndu-sţ i îîntr-o noăpte
ăsprimeă lui severăă .
Pe-o coăstăă ă monăstirii, ceă măi dinspre soăre,
îînfloriserăă peste noăpte cîîtţivă meri. Un fluture, ălb că
florile merilor, îîn fătţă muntţilor mări, băă teă din pălme.
Lumină soărelui eră că o scuturăre de flori de tei pe
hăinele îîntunecăte ăle muntţilor.
O măicăă spălă pîînzăă lă pîîrăă u, pîînzăă ălbăă , sţ i ălbul
pîînzei rîîdeă subt degetele ei, lă poălele muntţilor.
Andi pornise spre poiănăă , trecîînd punteă pîîrăă ului.
IÎnăinte de-ă ăjunge zăă rise printre brăzi o pătăă rosţ ie,
cîînd ăici, cîînd dincolo, iute jucăă usţ ăă, că rotocolul de
soăre trimis de copii cu oglingioărele de buzunăr îîn
ochii oămenilor mări, săă -i făcăă săă clipeăscăă .
Ascuns dupăă un brăd căre păă sţ ise pîînăă -n mărgineă
poienii, Andi eră o inimăă căre băă teă primăă văă rătec lîîngăă
trunchiul unui brăd.
— ...?
Dănsă? Se jucă? Se făă ceă căă prinde un stol de fluturi?
IÎnvăă tţă singurăă pe iărbă poienii zborul nebun ăl rîîndu-
nelelor? IÎsţi îînchipuiă căă -i urmăă rităă de totţi brăzii, îînsţ e -
lîîndu-i pe totţi cu fugi viclene?
— Nebunăă ! murmurăse Andi, gîîfîîind de fugă ei, cu
inimă băă tîînd, băă tîînd ălăă tureă de brădul nemisţ căt.
Aveă un trup vicleăn îîn subtţiimeă lui de fătăă cu sţ ol-
durile femeiesţ te îîmplinite; sţ i de subt fustă de stămbăă
rosţ ie cu picăă tţele negre iesţ eău picioărele subtţiri, goăle,
bronzăte, de tţigăncăă dănsătoăre pe căă rbuni ăprinsţ i.
Un căp cu plete negre că tăă iăte-n mărmurăă posomo-
rîîtăă , luciu neăgru, buze rosţ ii, năă ri căre mereu ădulmecăă
85
îîn vîînt urme necunoscute, nelinisţ titoăre, sţ i-o privire
cîînd sperioăsăă , cîînd obrăznicăă , pornităă din doi ochi de-
un verde crud că cel ăl tineretţii ăcelor de brăd.
Vroiă săă fugăă , său săă rîîdăă ?
Pornireă căă prioărelor îîn picioărele descultţe sţ i
iscodireă ătţîtî ţătăă ă ochilor de veveritţăă îîn neăstîîmpăă rul
privirii.
Venise îînspre el, îîi rîîsese-n ochi, fugise — lăă sîîndu-l
îîn poiănăă că un cerb, cu năă rile îîn vîîntul primăă verii.
A două zi, reăpăă ruse — cerb — tot îîn poiănăă . Fătă
rosţ ie nu măi eră, cum fusese cu o dimineătţăă îînăinte,
ună, că un lăn de măci îîn vîînt, pe verdele poienii.
O ăsţ teptăse toătăă dimineătţă.
Părcăă ăuzise undevă un rîîs.
Rîîs? Vîîntul? Ierburile?
Nu-ntîîlnise decîît brăzii grăvi că usţ ile deodătăă
îînchise, îîndăă răă tul căă roră o fătţăă rîîde pe-nfundăte.
A treiă zi Andi venise cu un pled sţ i o cărte.
Poiănă, goălăă .
— Cu-cu!
Cuc!
Ridicăse ochii de pe cărte.
— Cu-cu!
— Cu-cu, răă spunse Andi, sţ i cucul — cuc? — tăă cuse,
lăă sîînd un semn de îîntrebăre îîn tăă cereă brăzilor seriosţ i.
A pătră zi, ăceeăsţ i cărte pe un pled pus îîn poiănăă
ăsţ teptă un glăs de cuc sţ -un trup de fătăă .
Un ciocăă lăă u de brăd căă zuse îîntre umerii lui Andi. Se-
ntorsese-n sălt; dăr brăzii, plini de ciocăă lăă i, n-ăveău nici
unul mîîni de fătăă .
De-ătunci îîn fiecăre zi venise îîn poiănăă , cu păsţ i cîît
măi usţ ori, găă sind-o goălăă . Ceteă, pîîndind cu coădă
ochiului.
O simtţeă săă getîînd îîn jurul lui, printre brăzi, că o rîîn-
dunicăă rosţ ie, dăr n-o vedeă.
IÎntr-o zi brădul lă umbră căă ruiă se ăsţ ezăse bufni de
rîîs, subtţire. Deăsupră, sus, pe o creăngăă , o văă zu
Făă răă sfiălăă îîl priveă pe Andi-n ochi, tţinîînd îîn brătţe
trunchiul gros.
— Cum te-ăi suit ăcolo?
— Asţ ă!
— Dăă -te jos.
86
 — Bă!
— Ai săă căzi!
— Nu.
Se uită lă eă de jos îîn sus cu fătţă răă sturnătăă , că un
pesţ te prins îîn unditţăă.
Un ciocăă lăă u nu-l nimerise, ăltul dă.
Andi plecăse.
Sţ i-n urmă lui, cîînd ici, cîînd colo, guruise că hulubii,
cîîrîîise că cioroii, fluierăse că mierloii, mieunăse sţ i
scîîncise, făă cîîndu-l săă -sţ i îîntoărcăă mereu căpul făă răă că s-o
vădăă , pre-

87
simtţind-o-n coădă ochiului subt trunchiul fiecăă rui brăd,
simtţindu-se din toăte păă rtţile pîîndit de diăvolul cu zeci
de glăsuri, căre îînrosţ eă toătăă păă dureă cu prezentţă unei
fuste rosţ ii.
A două zi venise măi de dimineătţăă, cu gîînd s-ăjungăă
îînăinteă ei. Poiănă, goălăă ; brăzii, sincer verzi.
IÎn sfîîrsţ it, Andi, renuntţind lă pîîndăă , se-ntinsese pe
pled.
— Cucuriguuu!
Cîînd se suise-n brăd?
Părcăă iesţ eă din trunchi de-ă dreptul că cucii din pen-
dulele cu cuc. Sţ edeă pe-ăceeăsţ i crăcăă , îîn picioăre, reze-
nundu-se de trunchi, îîmprumutîînd de lă cocosţ i sţ i cucu-
rigul, sţ i ăerul de proclămătţie căă tre Cetăte, căre
urmeăzăă cucurigului, iăr de lă zori, rosţ eătţă fustei, ă
obrăjilor sţ i rîîsul rosţ u, luminos, cel tăre-nflăă căă reăzăă
norii mici din răă săă rit.
— Bunăă dimineătţă. Nu te dăi jos?
— Nu!
Iărăă sţ i se ălintă, cu gene gălesţ e, obrăz pe umăă r sţ i năs
obrăznic.
Andi scosese din buzunăr un păchetţel de ciocolătăă ,
ăsţ ezîîndu-l lîîngăă brădul cu ochi sţ i buze de fătăă , el reluîîn-
du-sţ i locul lui pe pled.
Sţ i deodătăă , cu un sălt de sus, căre-o lăă săse goălăă pîîn’
lă brîîu, căă zuse lîîngăă ciocolătăă — sţ i fugise cu păchetu-n
mîînăă .
Renuntţăse s-o măi prindăă . O lăă săse toătăă dimineătţă
săă -sţ i măă nîînce ciocolătă, bombăă nindu-l cu hîîrtiă
ărgintătăă .
Că o vitţăă rosţ ie de toămnăă , fusese cîînd îîntr-un brăd sţ i
cîînd îîntr-ăltul, nelinisţ tindu-i ochii ăplecătţi pe cărte.
Aveă o sutăă de păă săă ri îîn glăsul ei, îîmpiedicîîndu-l pe
Andi săă măi creădăă îîn glăsurile păă durii, precum nu măi
credeă nici îîn misţ căă rile păă durii sţ i nici îîn zgomotele bră-
zilor sţ i ăle vîîntului. Muntţii de pe-ăcclo deveniserăă glu-
mele ei.
IÎi ăduceă îîn fiecăre zi ciocolătăă , migdăle, stăfide, pes-
metţi, punîîndu-i-le lîîngăă un brăd, cum ăduceău cei din
poveste ofrănde lă fîîntîînă c-un Bălăur că săă -l
îîmblîînzeăscăă .
Eă se jucă.
88
 Dăr îîl îîmpiedecă săă ceteăscăă , săă gîîndeăscăă , săă se
leneveăscăă , săă se odihneăscăă nu număi neăstîîmpăă rul cu
căre

89
îîl îîncercuiă, copilăă resţ te zîîmbitor, că zmeiele
zbîîrnîîitoăre-n vîînt, dăr măi ăles nelinisţ teă pe căre i-o
lăă să îîn sîînge, nelinisţ te de flăcăă răă dăă ntţuitoăre pe comori
sătănice.
Cresţ teă căă ldură verii ăromătăă îîn păă duri, cresţ teă cu
ierburile sţ i cu florile, sţ i-n sîîngele lui Andi îînfloreău
fîînetţe-nnebunite de rosţ etţi de măc.
Cîînd se-ntorceă de lă poiănăă , căă lcîînd păă mîîntul de
subt brăzi, ăcoperit cu ăcele căă zute ăni de-ă rîîndul,
păă mîînt elăstic, plin, vicleăn sţ i luciu, sţ i-o-nchipuiă
urcîîndu-se îîn brăzi, cu sîînii ei tîîrindu-se îîn lung pe
trunchiul dur sţ i ăspru, sţ i părcăă brăzi, nu gîînduri, se
muiău îîn el, gătă săă se prăă văle grei îîn sîîngele cu fosţ net
de păă duri.
Fătă din brăzi eră îîn el că sţ i-n păă dure, ună, pretutin-
deni rosţ ie.
Se ăpropiă de muntţii brădului un munte-n flăă căă ri:
iulie, cu o suflăre că de făguri sţ i de piersici tăă mîîioăse.
IÎntr-o dimineătţăă, Andi, dupăă ce pusese lîîngăă brăd
ofrăndă zilnicăă , un păchetţel de ciocolătăă , simtţise-n
trupul lui greu că ciorchinii mări de poămăă turcăă
nevoiă ăpei reci. Plecăse lă pîîrăă u, depărte, dincolo de
monăstire. Se scăă ldăse lung, culcăt îîn ălbiă îîngustăă ,
pîînăă cîînd ăpă îîl purificăse, lăă sîîndu-i trupul plin de
inocentţă rece-ă ăpelor de munte.
IÎntins lă soăre, se uscă. Apă cîîntă lă căă păă tîîiul lui. Sţ i
deodătăă , demonul păă durii răă săă rise lîîngăă el că un
măă nunchi rosţ de găroăfe, ăpăă rut pe trăpă căre trebuise
săă -l ăducăă pe Sătăn.
Eră furioăsăă .
Făă răă săă -l priveăscăă , lepăă dăse îîn pîîrăă u păchetul intăct
de ciocolătăă , sţ i de pe măl, bombărdăse cu pietre
păchetul dus lă fund.
Plecăse.
A două zi, Andi venise iăr lă pîîrăă u, făă răă săă măi treăcăă
prin poiănăă .
Nu venise nimeni.
Erău său nu erău undevă ochii ei verzi printre brăzii
din preăjmă pîîrăă ului?
Citevă zile, Andi nu ăuzise decîît murmurul pîîrăă ului
preă străă veziu, că demonul din brăzi săă nu fi fost văă zut,
chiăr prefăă cut îîn păă străă vior cu puncte rosţ ii.
90
 Dăr îîntr-o dimineătţăă, dupăă băiă lungăă , Andi nu-sţ i
măi găă sise lă iesţ ire hăinele.

91
 Pe celăă lălt măl, fătă din brăzi îîl priveă cu grăvităte.
— Dăă -mi hăinele.
Vorbise imperătiv.
— Iă pîîrăă ul îîn spăte sţ i du-te.
— Te rog dăă -mi hăinele!
IÎl lăă săse o dimineătţăă-ntreăgăă săă se roăge, gol, îîntins
pe fătţăă, cu privireă ei sţ i ărsţ itţă îîn spăte.
Dupăă ce sunăse sirenă făbricei de lemne, îîi legăse
hăinele burduf cu un curmei, îînfăă sţ urind cu ele pietre, sţ i
i le ăruncăse de pe celăă lălt măl, silindu-l săă se-mbrăce
umilit subt ochii ei — dăcăă măi eră pe-ăcolo — căă ci,
desţ i o simtţeă, n-o vedeă nicăă ieri.
Noăpteă nu putuse dormi.
IÎsţi trecuse mîînă peste fătţăă, dîîndu-sţ i îîn năă ri mirosul
pipăă răt de flori sţ i ierburi ăromăte cu căre fătă din brăzi
îîi umpluse buzunărele hăinei, măi umplîîndui-le sţ i cu
pietre sţ i urzici.
Auzise toătăă noăpteă huhurezul, gemetele brăzilor,
mieunăt săă lbătec de pisici zburlite îîn păă duri,
modulătţiile ăprige ăle fiărelor depărte-n muntţi.
Sţ i dimineătţă, dupăă băie, ădormise lă pîîrăă u, lă umbră
unui grup de brăzi.
Nelinisţ tităă ăpă, nelinisţ tit sţ i somnul.
Se desţ teptăse. Lă căă păă tîîiul lui, că o ciupercăă rosţ ie eră
o fustăă , sţ i îîn pîîrăă u...
Nu măi eră!
Acum sţ tiă căă trebuie săă vie goălăă lîîngăă el săă -sţ i ieie
fustă. IÎnchideă ochii sţ i o vedeă îîn el că printre brăzi,
căă rnoăsăă îîntruchipăre ă Crăiului-nou.
O ăsţ teptăse toătăă dimineătţă. Iăr sţ uierăse făbrică.
Sţ i iăr, deăsupră lui, că îîn poiănăă , un brăd rîîsese
ăscutţit.
Eră îîn brăd, cu ăltăă fustăă rosţ ie.
— Cîîtţtţ! Cîîtţtţ!
IÎl cîîtţîîiă de sus că pe motăni.
Plecăse, deodătăă umilit.
IÎl ăsmutţise că pe cîîni!
— Hîîrrr, nă! Hîîrrr, nă...
Sţ i douăă zile Andi nu iesţ ise. Cu perdelele lăă săte, o
pîîndeă. Treceău căă lugăă ritţe negre, cărăă sţ i căă rutţe, rîîndu-
nele, vite cu tăă lăă ngi, îîncete că sţ i zilele de ăsţ teptăre lă fe-
reăstrăă ă unei fuste rosţ ii.
92
 Doreă s-o bătăă ...
A treiă zi, tot lă pîîrăă u, pe cîînd eră îîn ăpăă , îîi ăzvîîrli o
cioărăă moărtăă , sţ i toătăă dimineătţă, nevăă zutăă , cîîrîîise
răă gusţ it că ciorile.
Noăpte cu noăpte Crăiul-nou se îîngrăă sţ ă prin somn că
viermii de măă tăsăă . Sţ i îîntre timp, îîn fiecăre dimineătţăă,
nevăă zutăă , fălă clin brăzi îîi ăruncă îîn băie cioăte sţ i
ciuperci îînveninăte, drept bătjocuri sţ i blesteme.
IÎn preăjmă lunii pline băă tuse vîînt fierbinte,
plumbuind ărgintul ărsţ itţei. Se ridicăse-o umbrăă de pe
zăre: părcăă se ăpropiă de soăre că de făguri un urs cu
mormăă iri gros joăse.
Tună.
Băă teău îîntr-ună clopotele mîînăă stirii.
Veneă cevă ăsţ ă de măre sţ i de fioros, căă se-nchiseserăă
ochii păă mîîntului sţ i dîîrdîîiău dintţii păă mîîntului, zgîîrcit de
fricăă -n el.
Lă ădăă postul geămului îînchis, Andi clipeă îîn fulgere.
Sţ i deodătăă ăuzise prin pîîrîîitură trăă snetului gheăre,
părcăă de pisicăă , zgîîrîîind sţ i zgreptţăănîînd sticlă ferestrei.
Ascultăse.
S-ăplecăse lă fereăstrăă . Sţ i văă zuse pe fătă din brăzi,
ghemuităă îîn ăfărăă , cu ochi ficsţ i că buhnele.
Deschise geămul.
IÎl săă rise c-o destindere nebunăă , rosţ ie că un rod de
fulgere, sţ i intrăse îîn odăie urmăă rităă de enormul vîînt.
Fereăstră-nchisăă .
Usţ ă-nchisăă cu zăă vorul sţ i cu cheiă.
Fulgere Iă geămuri sţ i îîn inimăă .
Sţ i-n păt, îîn pătul lui, ochii sticlosţ i de buhnăă , verzi îîn
fulgere, ătîît de verzi, căă Andi părc-ăveă îîn dintţi zărzăă re
crude, ăgrisţ e necoăpte, mere ăcre...
Eră-ncordătăă că un nod de frîînghii. Sţ i miroseă ă
tţăărnăă sţ -ă furtunăă , dîînd pătului îîn noăpte miros de
brăzdăă -n urmă plugului sţ i-ă ploilor.
O dezbrăă cău fulgerile cerului.
Eră îîn goliciuneă ei de fătăă cum sîînt petălele îîn mu-
gurii îînchisţ i.
Sţ i-ărdeău tot verzi, tot neclintitţi ăceiăsţ i ochi de
frunzăă nouăă deăsupră florilor ce căd.
Aveă îîn eă, cu dintţii îînclesţ tătţi, un geămăă t că de vărgăă
biciuind văă zduhul.
93
 Ploăiă căă deă sfăă rmîînd.
IÎi căă utăse buzele, nu le găă sise.
Aveă zvîîcniri de prepelitţăă-n sîîni. Sţ -ăveă îîn goliciuneă
ei ărome de ăgude sţ i o pătăă că de mure îîntre coăpsele-
ncordăte.
Sţ i îîl priveă. Sţ i il priveă.
Verde de brăd, lumini de fulgere, ropot lă ferestre.
Sţ i miroseă ă sevăă crudăă îîn odăie, de părcăă năă văă lise-o
iărbăă îîn tăă iusţ de coăsăă .
IÎn zori nu măi eră. Sţ i nici furtună căre răă sturnăse
brăzii, scuturîînd ăsupră lui un măc de munte.
Andi se desţ teptăse părcăă îîntre reverentţe.
Simtţeă căă „el”, pronumele modest de pîîn-ătunci, se
prefăă cuse-n „El”, pronumele măjusculăt ătîît de
măjestuos, căă „ei”, plurălul cu multţimeă tuturoră, se-
nclină îîn fătţă „Lui”, pronumele legălizăt de-o noăpte de
virilităte. Sţ -ăbeă tîîrziu, îîn preăjmă orei băă ii lă pîîrăă u, îîsţi
ămintise sţ i de „eă” că de un sceptru-ăl „Lui”.
Eră umflăt pîîrăă ul, părcăă nu de ploi, ci de mîînie, că un
cnut zvîîrlit dupăă copitele furtunei duse.
Nu văă zuse pe fătă din brăzi. Se scăă ldăse lung; ăpă
curgeă cu fundul rece sţ i cu spume călde.
Apoi, îîntins lă soăre, ădormise răă corit sţ i îîncăă trufăsţ ,
că o săbie îîn teăcăă dupăă lupte glorioăse.
Sţ uierul făbrîîcei îîl desţ teptăse. Nimeni lîîngăă el. O
îîntrebăre mutăă , că de nor cu fulgere: cum, nu venise?
Lă-năpoiere o găă sise ghemuităă pe un trunchi de
brăd, pe mălul celăă lălt ăl ăpei, îîntr-o rochitţăă ălbăstrăă ,
privind ăltăă cevă decîît fiintţă lui, cu brătţele-nnodăte pe
genunchi, băă rbiă-n piept, plete pe frunte: păă reă căă
ădunăse-n jurul ei, cu o pornire crîîncenăă , vîînăă tul noptţii,
ălungăt de soăre de pe cer sţ i de pe muntţi sţ i de pe toăte
cele.
Eă singurăă îîn noăpteă ei, că o plănetăă .
O strigăse.
Stîîncăă .
O măi strigăse o dătăă .
Număi ecoul muntţilor îîi răă spunsese.
Se ăplecăse, cum te-nclini cîînd căutţi subt o cănăpeă,
că săă -i descopere privireă. Eră cevă zburlit îîn ochii ei,
că pe spinăre de pisici săă lbătece. Zîîmbind, Andi-i făă cuse
semn de săă rutăre.
94
 Părcăă lovităă , tresăă ltăse, deodătăă îîn picioăre, sţ i c-o
piătrăă -l nimerise îîn genunchi. Fugise făă răă săă se uite
îîndăă răă t. Andi plecăse sţ chiopăă tîînd.
Dintăă i mîînie. Apoi tristetţăă-nduiosătăă . Genunchiul se
umflăse rosţ . IÎi băndăjăse. IÎsţi petrecuse ziuă îîn odăie, îîn -
tins pe păt sţ i cu ferestrele îînchise, punîînd iăr îîntre el sţ i
viătţăă, scut, o usţ ăă-nchisăă sţ i feresţ ti îînchise.
Pe lă toăcă de vecernie ădormise. IÎl desţ teptăse
măică Agăfiă; măsă pusăă îîl ăsţ teptă cu supăă de găă inăă .
Noăpteă venise ăducîînd îîn mîîini rotundă dimineătţăă
ă lunii pline îîmbobocităă ălb.
Se dezbrăă căse. IÎntins pe păt, visăse văg, privind din
cîînd îîn cîînd fluxul lunăr.
O ăuzise pe măică Agăfiă îînăpoindu-se de lă slujbă
de noăpte; ăpoi zgomotele din preăjmă somnului, ăpoi
zvonurile noptţii, măă tăă soăsele ploi ăle brăzilor îîn vîînt,
murmurul pîîrăă ului. Miroseă ă găz îîn odăie. Se dusese lă
fereăstrăă s-o deschidăă . Ochii verzi ăi fetei din brăzi
priveău fereăstră: de cîînd? Sţ edeă îîn cerdăc jos, cu
genunchii îîncrucisţ ătţi, lă fereăstrăă , că o cersţ etoăre lîîngăă
o icoănăă făă căă toăre de minuni.
O privise lung sţ i deschisese fereăstră! Intrăse dintîîi
ăerul ăspru de munte, ăpoi, c-un sălt, fătă din brăzi. IÎl
zgîîriăse, îîl musţ căse de mîînăă sţ i fugise, îîntorcîînd îîncăă
spre el din cerdăc ochii cu fulgere.
Sţ i dimineătţă, tîîrziu, cîînd se desţ teptăse, găă sise pe co-
vorăsţ ul de lîîngăă păt un enorm măă nunchi de flori legăt
cu o făă sţ ie zmulsăă din fustă ei rosţ ie că buzele musţ căte
pîînăă lă sîînge.
Eră nebunăă ! IÎl îînspăă imîîntă.
Douăă zile n-o măi văă zuse. IÎn timpul zilei, părcăă se
bucură căă -l lăă să îîn păce. Nătură-ntreăgăă îîsţi recăă păă tăse
echilibrul normăl, stătorniciă confortăbilăă . Brăzii nu
măi mieunău, nici nu măi zvîîrleău cu ciocăă lăă i tţeposţ i,
pietrele nu măi săă reău sţ uierîînd că viperele. Pieriserăă
din toăte cele neîînsufletţite diăvolii neprevăă zutului,
rcîîncuibătţi undevă îîntr-o fustăă rosţ ie.
Dăr noăpteă, icoănă trupului ei gol eră că lună plinăă -
n muntţi: îîl umpleă, îîrmebunindu-i conturul sufletesc.
Abeă puteă s-ădoărmăă îînspre ziuăă , cu trupul flăă mîînd,
cu visuri dureroăse că un clăă ntţăănit de făă lci de lup pe-un
ghemotoc de păă păă die pufoăsăă luăt drept miel.
95
 Sţ i dimineătţă, desţ teptîîndu-se cu căpul greu, se
bucură căă -i singur, presimtţind totusţ i o ăltăă noăpte de
nesomn sţ i pofte neîîndestulăte.

Se temeă: poăte de eă, poăte de drăgoste, de

drăgosteă cu eă. N-o cunosţ teă de loc. Nici nu ăvusese sţ i
nici nu puteă săă ăibăă schimb de vorbe clărificătoăre cu
o fătăă căre se suiă îîn brăzi că veveritţele, cu o fătăă căre îîn
loc de ărticulăre umănăă , mieună, cotcodăă ceă sţ i cîîrîîiă,
ăvîînd îîn glăsul ei sţ i glăs de păă săă ri sţ i de fiăre: cu o fătăă
căre-n loc de vorbe-i ăruncă cioăte, ciuperci sţ i cîîte-un
stîîrv de cioărăă , său o piătrăă că răă spuns lă săă rutăă ri.
A treiă noăpte, iăr o gheărăă de pisicăă îîi zgîîriăse geă-
mul, desţ i eră deschis. Se dusese lă fereăstrăă . O văă zuse
ăsţ ezătăă jos.
— Vino.
IÎl privise peste umăă r.
— Nu vii? o îîntrebăse el din nou.
Vino, o rugăse el blăjin, cu degetele dezmierdîîndu-i
frunteă.
Fătă din brăzi îîi ăpucăse deodătăă mîînă — săă i-o
musţ te? — Andi tresăă rise, gătă săă sţ i-o trăgăă îîndăă răă t.
Dăr eă îîi săă rutăse mîînă.
Apoi intrăse îîn odăie cu o săă riturăă .
Aveă o dungăă rosţ ie pe sîînul stîîng.
— Ce-i ăstă? o-ntrebăse Andi.
IÎl privise inăă ltţîîndu-sţ i căpul strîîns îîn plete negre.
— ...pentru tine, făă răă săă -sţ i poătăă stăă pîîni o îîncruntăre
iute ă sprîînceniior.
Sţ -ăbeă îîn ăceă noăpte Andi cunoscuse săă rutăreă
gurei ei: o săă rutăre rosţ ie că trupul ei cel din poiănăă ; o
săă rutăre, sute pe tot trupul lui, cum eă eră-n poiănăă , că
un lăn de măci sţ i că un stol de rosţ ii rîîndunele.
Aveă îîn trupul ei o nebunie că de mîînji pe iărbăă
tîînăă răă .
Andi tţineă îîn brătţe vîîntul...
Dormiserăă ălăă turi.
Nici nu sţ tiă de unde-i? cine-i? cum o cheămăă ?
Copilăă de tţăărăn? Nu sţ i-o puteă îînchipui cu tătăă ,
mămăă , îîntr-o căsăă tţăărăă neăscăă , îîngrijind de ploduri,
frătţii ei, ducîîndu-se cu boii lă păă scut, lovităă uneori de

96
mîînă greă ă despotului cu opinci: eă, fătă rosţ ie din
brăzi?
Sţ -ăpoi eă se jucă tot timpul. Nici hăinele, nici trupul
ei n-ăveău mirosul căsei tţăărăă nesţ ti. Semne de muncăă
nici îîn mîîni, nici îîn picioăre.
Eră eă singurăă stăă pîînă ei.
„Nepoătă” vreunei măici? Poăte căă dă.
Dă, rosţ ie că sîîngelc păă cătului — cu cine? subt negrul
monăhălelor vestminte. Se vede căă păă căă luise o măicăă ,
ceă măi frumoăsăă măicăă din ăcelc locuri, c-un pustnic
tîînăă r ăbăă tut prin văă i dupăă merinde. Păă căă tuiserăă pe-o
iărbăă verde, undevă, îîntr-o poiănăă , îînnebunitţi de sîînge
sţ i de primăă vărăă , sţ i diăvolul fusese lîîngăă ei, lăă sîînd pe
urmă lor, copilul lor, copilul lui, săă joăce că o flăcăă răă pe
locul îînsemnăt de un păă căt, hotăă rnicindu-l iădului.
Cîînd se gîîndeă lă eă, cuvintele „păă căt” sţ i „diăvol” îîn-
viău îîn superstitţiile sîîngelui, că noăpteă, lîîngăă
cimitirele pustii.
IÎl chinuiă îîn fiecăre dimineătţăă, dorind părcăă săă -l făcăă
s-o urăscăă , îînveninîîndu-l, îînghimpîîndu-l, zăă dăă rîîndu-l,
dîînd vorbelor pe căre i le ăruncă din îînghimpăreă
brăzilor gheăre de mitţăă, dintţi de viperăă , cersţ indu-i
uneori cu ochii sţ i cu făptă o mîînie, o revoltăă , o ăsprime,
băă rbăă tesţ te durăă , căre săă ărunce-o stîîncăă peste focul ei
nestins; sţ i-n fiecăre noăpte îîl iubeă, venind îîn pătul lui
din brăzi, cu miros de răă sţ inăă -n fustăă , iăr îîn goliciuneă ei
cu tot părfumul luncilor de primăă vărăă sţ i-ăl
văă zduhurilor verii, secăă tuindu-i sîîngele că stolul de
lăă custe lănurile, sţ i îînfierbîîntîîndu-i-l din nou cu
frăă gezimeă ei de rouăă îîndoităă cu piper.
Sufletul lui o numeă, c-un fior premergăă tor: frigurile
rosţ ii. Spre seărăă , gîîndul c-o săă vie său căă n-o săă vie —
sţ i-o săă fie singur cu ămintireă ei — îîl scutură că
frigurile.
Venise vără.
IÎncepuserăă s-ăpărăă îîn monăstire cîîte unul — bă o
umbrelăă de măă tăsăă cenusţ ie îîntr-o mîînăă de pensionăr,
bă o umbrelutţăă cu dăntele îîntr-o mîînăă de cucoănăă —
vizitătorii de vărăă , cei căre-sţ i făc vilegiăturile lă soăre,
subt umbrelăă .
Nu măi eră mult, sţ i trebuiău săă vie sţ i cei de-ăcăsăă .
Măică Agăfiă scutură, grijeă odăă ile, ceruiă podelele,
97
văă ruiă, că săă primeăscăă îîntr-o căsăă că „oul de Păsţ ti” pe
„doămnă profesor”.
Din nou, că sţ i lă Iăsţ i, Andi ăveă săă fie vecinul de
odăie ăl cuivă de-ăcăsăă . Sţ i îîntre muntţi, sţ i-n el îîncepeă
reflexul vietţii orăsţ ului căre-l dezămăă gise.
IÎn fiecăre zi, pe lă ămiăzăă , un glăs tăă răă găă năt, năzăl sţ i
melopeic că ăl vîînzăă torilor de hăine vechi [...] strigă

98
ziărele cu ultimele sţ tiri senzătţionăle, cu cotidiănă
„măre drămăă păsionălăă ă unei dăme din elităă ” sţ i
„dispăritţiă misterioăsăă ă directorului unei băă nci”.
Configurătţiă iesţ ănăă , făntomă străă zilor si-ă
zgomotelor Iăsţ ului, treptăt se îînchegă îîn străă veziul
ătmosferei de lă munte, dîînd străniă impresie căă muntţii
ău venit lă Iăsţ i cu clopotele monăstirei sţ i cu toăcă ei, sţ i
nu căă Iăsţ ul ă venit lă munte cu tusă, diălogurile sţ i
ziărele de-ăcolo. Sţ i totusţ i, citădinizăreă muntţilor,
lăicizăreă lor, modernizăreă lor treptătăă , cu
grămofoăne îîn poieni, căre frivolizău verdele muntţilor,
sţ i printre brăzi, părfumuri de sălon, îîn loc săă -l tulbure,
redesţ teptîîndu-i vecheă scîîrbăă sţ i nostălgie de plecăre, îîi
ăduceău că o trezire dintr-un somn cu visuri îînfri-
cosţ ăătoăre, ălungîînd din el conturul de legendăă oărecum
medievălăă , cu sutăne negre sţ i cornitţe rosţ ii, ăducîînd îîn
locu-i părcăă fămiliărităteă cotidiănăă , cu configurătţie de
piătţăă publicăă plinăă de trămvăie, berăă rii sţ i conversătţii
tipice orăă sţ enesţ ti.
Orieîît de singur sţ i de voluntăr dăt 1ă o părte, Andi se
simtţeă „sociăl”. Sufletul lui eră o ulitţăă îîntr-un orăsţ cu
oămeni, o ulitţăă căm dosnicăă , tăă cutăă , părcăă sperioăsăă ,
îîncăă făă răă nume, dăr ăpărtţinîînd orăsţ ului.
Dăr eă, fătă din brăzi, eră un drum ăcoperit de
ierburi îîntr-un codru des. Aveă părfum, părfum de
codru feciorelnic, pîînăă ătunci neîîntîîlnit lă nici o fătăă sţ i
lă nici un om; dăr părcăă sţ i măi mult decîît îîl fermecă
părfumul îîl îînspăă imîîntă desisţ ul negru ăl păă durii, plin
de ochi ărzind îîn îîntuneric, plin de gheăre ăscutţite pe
copăcii seculări. De lîîngăă eă, făă răă săă -sţ i deă seămăă ,
îîncepuse săă doreăscăă suflete de fete simple sţ i normăle,
îîn căre „codrul” este părc bine crescut, cu băă nci pe căre
te ăsţ ezi că săă respiri părfumul frunzei, făă răă teămă
fiărelor.
Răă zboiul îîl făă cuse săă devie cetăă tţeăn ăl trecutului
îîntr-un Iăsţ i îînchis îîn hulubăă rie.
Păceă îîi izgonise Iăsţ ul din hulubăă rie, izgonindu-l sţ i
pe el din Iăsţ ul redeschis îîn normăl, lăă sîîndu-l expătriăt
îîn singurăă tăteă lui desţ ărtăă .
Sţ -ăcum, fătă din brăzi îîl făă ceă nu săă iubeăscăă , dăr săă
pretţuiăscăă sţ i săă doreăscăă ceeă ce eră normăl,
confortăbil, linisţ titor îîn viătţă orăsţ ului săă u, privităă
99
număi că ătăre. IÎn loc de fulgere, luminăă electricăă ,
menăjerie de fulgere domestice. Delicătetţă lui,
debilitătăă de ătmosferă din hulubăă -
rie, nu se măi ălărmă ăcum îîn fătţă vietţii iesţ ene căre
veneă spre el ălungîînd din juru-i, nu că dupăă răă zboi,
făntomă ărmonioăsăă ă unui Iăsţ i, trecut, ci prezentţă
îînfiorăă toăre ă singurăă tăă tţii îîn codru.
Cind dormi îîn timpul zilei, bocăă neălă cizmelor
sergentului de zi, căre se plimbăă lîîngăă fereăstră tă, îîtţi
brutălizeăzăă somnul sţ i te revoltăă , umplîîndu-te de nervii
insomniei diurne: dăr noăpteă, bocăă neălă ăcelorăsţ i
cizme, de dătă ăceăstă ăle sergentului de noăpte, îîtţi
nărcotizeăzăă zîîmbitor, cu beătitudini de prunc, somnul
pîînăă ătunci nelinisţ tit de tăă cereă lă pîîndăă .
Astfel, desţ i îînmultţireă zilnicăă ă vizitătorilor îîngreuiă
îîntîîlnirile de dimineătţăă, sţ i curîînd ăveă săă le făcăă imposi-
bile pe cele de noăpte — pe căre Andi nu le concepeă
decîît îîn odăiă lui, îîn pătul lui, că un dejun servit îîn păt,
convălescentţilor —, Andi ăr fi dorit părcăă săă grăă beăscăă
invăziă Iăsţ ului lă Agăpiă, dîîndu-i o semnificătţie de
chininăă pentru „frigurile rosţ ii”.
Nu se gîîndise nici o clipăă săă plece de lă Agăpiă, izbăă -
vindu-se, său săă interzicăă fetei din brăzi ăccesul odăă ii
lui, nu număidecîît prin vorbe — l-ăr fi ucis, ăr fi
rostogolit păă durile ăsupră lui —, dăr măă căr ferecîîndu-
se îîn odăiă lui: ăr fi dăt foc monăstirei fătă rosţ ie. Trupul
lui o doreă, sţ i sufletul îîndură poftele trupului că pe-o
molimăă de căre doreă săă -l scăpe ăltţii.
Pe de ăltăă părte, se temeă sţ i dc scăndăl. O socoteă îîn
stăre de orice: eră nebunăă , ătîît eră de ăltfel decîît el.
Sţ i orăsţ ul, nu îîn Iăsţ i de-ă dreptul, ci depărte-n muntţi,
treptăt îîl reîîncorporă.
IÎntr-o noăpte, fătă din brăzi intrăse iărăă sţ i pe
fereăstrăă îîn odăiă lui, dăr îîn loc săă vie goălăă -n păt,
lăă sîîndu-sţ i fustă rosţ ie îîn mijlocul odăă ii, cu mersul ăcelă
suverăn de flăcăă răă îînălt ălbăă căre-sţ i păă răă sesţ te jărul că
săă ăprindăă păă durile spre căre se ăvîîntăă , se ăsţ ezăse
îîmbrăă cătăă pe păt, cu genunchii lă gurăă .
Gîîndeă? Visă? Plăă nuiă cevă?
Tăă ceă, mutăă lă orisţ ice-ntrebăre, din cîînd îîn cîînd pri-
vindu-l, nelăă sîîndu-l prin prezentţă ei ăutorităr posesivăă
săă se îîntindăă -n păt, plutind de lă o vreme străniu pe
100
tăă cereă neăgrăă căre-ngreuiă pleoăpele lui Andi că o
lunăă rosţ ie pe orizont de-ntunecătăă măre.

101
 Eră ătîît de intăngibilăă prezentţă ei, căă Andi,
renuntţîînd lă trupul ei, căă scăse lung.
Zvicnise, ărsăă . IÎl privise, cu un tţipăă t părcăă îîn
stridentţă verde-ă ochilor, săă rise pe fereăstrăă sţ i se
mistuise-n noăpte.
IÎn noăpteă urmăă toăre venise cu obrăzul umed prin
îîntuneric pe obrăzul lui Andi; sţ i glăsul, gemăă tul ei de
vărgăă biciuind văă zduhul miezului de noăpte, fusese măi
guturăl.
IÎl cuprinsese îîn brătţe prin îîntuneric, îînvăă luindu-l că
o vitţăă rosţ ie, îîi dezmierdăse tîîmplele strîîngîîndu-i-le-n
pălme uneori că sţ i cum ăr fi vrut săă i le stoărcăă , îîi
pipăă ise fătţă cu misţ căă ri ăpăă săte, îîntipăă rindu-sţ i părcăă îîn
pălme efigiă lui, sţ i făă răă pregăă tire, deodătăă , îîi spusese
ămenintţăător:
— Vor săă măă trimeătăă .
— Cine?
— Ei.
Eră noăpte ădîîncăă îîn muntţii mutţi, sţ i subt privireă
ochilor verzi, ăcel „Ei” îînfioră că prezentţă ăltei lumi cu
văă zduhul zimtţăt de zboruri negre.
— Hăi săă fugim.
Eă vorbise. Glăs sţ i măi răă gusţ it, de tţigăncăă lă oălă cu
descîîntece, ăccent imperios. Andi simtţise vorbele
vibrîînd pe pieleă obrăzului, că un zbîîrnîîit de ărc.
Andi tăă cuse.
Căă utăse săă dezmierde o frunte rece că o lunăă sţ i
depăă rtătăă că o lunăă .
Greă, inimă lui Andi eră Iă Iăsţ i.
A ei, limbi de vulcăn, deăsupră lumii.
IÎn zori erău treji ămîîndoi.
Se ăplecăse ăsupră lui, îîi dezmierdăse frunteă — eră
frumos pe pernă ălbăă , pălid îîn lumină de ărgint ă
zorilor, că un căp îînconjurăt de îîngeri sţ i de crini — sţ i
Andi o ăuzise murmurîîndu-i cu o duiosţ ie tristăă :
— Tu esţ ti mic.
Plecăse, sţ i de-ătunceă niciodătăă n-o măi revăă zuse, lăă -
sindu-i îîn ochi icoănă ei din ultimă clipăă , tăă iătăă părcăă
verticăl îîntr-un soăre rosţ u — demon său ărhănghel —
spunîîndu-i că o profetizăre, lui, cel culcăt îîn păt: „Tu
esţ ti mic”.

102
 N-o regretăse. Plecăse de pe un hotăr ăl sufletului o
ărmătăă ăsiăticăă fioroăsăă , cum erău îîn vechi cele venite
spre Moldovă. Eră îîn Andi părc-un „Multţumescu-tţi Tţ ie,
Doămne”, intonăt de o multţime cu mîînile spre cer.
Trupul eră ătîît de istovit, c-ăveă nevoiă căstităă tţii, că
păă mîîntul, de zăă pădăă , iărnă. IÎncepuse iăr săă doărmăă ,
făă răă vise, regăă sind somnul pe căre-l uitţi îîn leăgăă nul
copilăă riei. Eră ătîît de fericit cîînd se găă seă îîn pătul ălb,
cu storul trăs, îîn preăjmă somnului, căă părcăă îîi veneă lui
singur săă -sţ i săă rute mîînile, cum făc copiii uneori cîînd ău
primit dăruri neăsţ teptăte. Sţ i inimă băă teă ăcum ăltfel:
părcăă fuseserăă -nhăă mătţi lă eă căi năă răă văsţ i, cu trăp
zburăt, gătă săă -l zvîîrle îîn prăă păă stii, sţ -ăcum, îîn locul lor,
venisc-un măă găă rusţ blăjin că cei ce duc copii îîn
căă rucioăre.
Agăpiă se umpleă zi cu zi de femei găă tite devenind
un ădevăă răt sălon de vărăă ăl Iăsţ ului. Măi erău douăă zile
pîînăă lă sosireă fămiliei Dănielescu. Măică Agăfiă îîl
obligă pe Andi săă măă nîînce sţ i măi mult lă mese sţ i îîn
timpul zilei, iăr seără, îîn loc de-o ceăsţ căă de lăpte îîi
puneă douăă , dorind săă ărăte „doămnei profesor” căă -sţ i
tţine cuvîîntul dăt lă plecăre, redîîndu-i-l pe Andi subt
formă rotundăă ă „hărbuzului” metăforei populăre căre
exprimăă plenitudineă săă năă tăă tţii.
Căă păă tă pentru îîntîîiă oărăă poftăă de viătţăă, de viătţăă so-
ciălăă . IÎsţi simtţeă trupul călm, îîncăă pe multăă vreme, iăr
sufletul eliminăse complect ămintireă fetei din brăzi, că
pe cevă umilitor sţ i debilitănt. Vedeă zilnic îînmultţindu-
se îîntre brăzi fetele Iăsţ ului, unele frumoăse prin trup sţ i
trăă săă turi, ăltele prin ăceă vioăie sţ i exuberăntăă tineretţăă,
măi mobilăă decîît frumusetţă, sţ i măi felurităă . Nu măi
fugeă de viătţăă că îîn timpul răă zboiului sţ i că pîînăă ătunci.
Priveă viătţă — ădicăă deocămdătăă fetele — făă răă
comentării ămăre sţ i făă răă teămăă de dezămăă giri, trăă ind
oărecum lă mălul vietţii, pe plăjăă , făă răă săă se ărunce îîn eă.
Nu doreă săă ăleăgăă nici o fătăă — ăstă părcăă i-ăr fi
micsţ orăt plăă cereă, limitîîndu-i-o —, se multţumeă săă le
priveăscăă , săă se sţ tie privit.
Fămiliă îîl găă sise îînzdrăă venit, îînviorăt sţ i chiăr glumetţ
— îîn conversătţiile de lă mese — ceeă ce nu se-
ntîîmplăse pîîn-ătunceă niciodătăă . Chiăr dupăă venireă

103
fămiliei lui, Andi tot nu frecventăse nici un cerc iesţ ăn
regrupăt îîn luncile sţ i prin poienile Agăpiei.
Totţi membrii fămiliei Dănielescu, grupîîndu-se îîn
ăfărăă dupăă sex, vîîrstăă sţ i tăbieturi, frecventău felurite
cercuri. Sţ i, treptăt, Andi observăse, ăscultîînd
conversătţiile de lă mesele căre ădunău fămiliă, căă îîn
toăte grupurile ăgăpiste

104
se vorbeă despre el că de altcineva, socoteă Andi,
intrigăt de fizionomiă ăcestui Andi căre-i ăpăă reă îîn fătţăă,
venind îînspre el.
— Vezi, drăgăă Andi, toătăă lumeă spune căă ăr trebui
săă te măi distrezi putţin, rezumă doămnă Dănielescu
gene- rălizîînd sfăturile sţ i îîndemnurile cucoănelor din
cercul ei.
„Săă se măi distreze putţin?” Dăr ce făă cuse? Munceă?
Prepără exămene? Scriă cevă?...
A! vră săă zicăă , i se ătribuiău munci concentrăte; ăsţ ă
număi se explică refrenul sfăturilor căre izbutiserăă s-o
ălărmeze sţ i pe mămă lui. Sţ i mămă lui, oricum, trăă iă ălăă -
turi de el.
IÎncet cu-ncetul, Andi lăă murise sensul ăcestui îîndemn
lă distrăctţie.
— Măă i băă iete, măi iesţ i sţ i tu îîn lume, măi făă curte lă
fete... Atîîtă filosofie sţ i singurăă tăte nu-i bunăă lă vîîrstă tă.
Uite, toătăă lumeă-mi reprosţ ăzăă căă vreău săă te făc că
mine... îînăinte de vreme, îîl mustră, c-un zîîmbet măă gulit,
domnul Dănielescu.
Ahă!
— Eu nu le măi îîntţeleg! exclămă Duduiă, măă surîîndu-
l pe Andi cu ochi de croitoreăsăă căre n-ă descoperit
îîncăă secretul tăă ieturii unei rochii. Toate fetele se tem
de tine, căă le intimidezi, căă esţ ti preă serios...
Andi ridică din umeri.
IÎn locul lui, răă spundeă Luchi:
— Lăsăă , păă pusţ ico, Andi nu-i de năsul vostru!
Aterizăreă îîn viătţăă o făă cuse nepremedităt. Fusese
bruscăă sţ i neăsţ teptătăă . Se îîntorceă — singur — dintr-o
plimbăre. IÎl prinsese o ploăie torentţiălăă , tocmăi cîînd in-
trăse pe ăleeă principălăă ă Agăpiei. Dintr-o căsăă cu fe-
restrele pline de căpete de fete, că pernitţele
croitoreselor de ăce cu găă măă lie, ăuzise glăsul Duduiei:
— Andi! Andi!
Pîînăă lă ei ăcăsăă măi eră drum lung. Ploăiă curgeă,
ridiculizîînd pe cei căre defilău pedesţ tri subt gălopul ei.
Intrăse deci îîn căsă de unde-l strigăse Duduiă.
Neme- rise îîntr-un cuib de fete, prietene de-ăle
Duduiei, sţ i băă ietţi servăntţi ăi ăcestoră, căre ăscultău cu
devotţiune plăă ci de grămofon. Se îînclinăse corect îîn fătţă

105
fiecăă rei fete, cu distinctţiuneă căre eră ritmul firesc ăl
frumusetţii lui.

106
 Vorbeă, cu ăcelăsţ i zîîmbet de „femeie căre minte”,
vorbeă călm, făă răă precipităreă cîînd impertinentăă , cîînd
intimidătăă ă băă ietţilor tineri, comentîînd incisiv, că sţ i îîn
scrisorile căă tre Luchi, viătţă monăstirei, ădicăă ă
măicelor, făă cîînd pe ceilăltţi săă zîîmbeăscăă — hăzul lui
Andi nu provocă hohotul ilăr, ci număi zîîmbetul usţ or
—, dăr dîîndu-le sţ i-un fel de spăimăă fătţăă de
perspicăcităteă ăscutţităă ă vorbitorului, exercitătăă
ătunci număi îîmpotrivă măicelor, dăr căre se exercităse
desigur sţ i-mpotrivă lor.
Luchi jubilă.
— I-ă dăt gătă Andi! Cred sţ i eu!
Andi simtţeă îînceputul unei îîncrederi îîn viitor foărte
ăsemăă năă toăre cu ă fetelor crescute îîn singurăă tăte
undevă lă o mosţ ie, nesţ tiind preă bine sţ i nici preă
interesîîndu-se dăcăă -s frumoăse, ădicăă dăcăă -s mai
frumoase decît celelalte, cîînd dupăă primul băl unde ău
fost spontăn sţ i unănim săă rbăă torite, îîsţi dău seămăă cîît e
de usţ or săă ăi succes.
Nu eră identic îîn orisţ icăre cerc. Văriă, deveneă ăltul,
făă răă efort, sţ i ăceăstăă continuăă prefăcere nu-i dăă deă nici
impresiă ipocriziei, nici ă plătitudinei, nici ă rolului
ăctoricesc, trănspus căbotin îîn viătţă de toăte zilele, ci
dimpotrivăă , îîi dăă deă certitudineă diversităă tţii lui, ă
belsţ ugului sufletesc.
Aveă îîn el substăntţăă pentru măi multe suflete; sţ i-sţ i
făă cuse, ădicăă ăveă impresiă căă mosţ tenise, un fel de
gărderobăă de suflete, pe căre le schimbă făă răă efort, ăsţ ă
cum femeiă cochetăă îîsţi schimbăă rochiile, ărmonizîîndu-
sţ i îîmbrăă căă minteă cu mediul, cu ănotimpul, cu
momentul sţ i cu îîmprejurăă rile.
Reintrîînd îîn Iăsţ i, dupăă văcăntţăă, îîmpreunăă cu fămiliă,
se minunăse zîîmbitor lă ămintireă vechii neîîncrederi îîn
viătţăă.
De ce?
Dăr viătţă eră cu ădevăă răt interesăntăă ! Aveă ăcum o
compăă timire îînduiosţ ătăă pentru epocă hulubăă riei sţ i
pentru ăcel Andi refugiăt îîn hulubăă rie.
Acum dorea viătţă, ădicăă repetăreă îîn măi văst sţ i măi
complex ă succeselor de lă Agăpiă. Urmă cursurile Fă-
cultăă tţii de litere, devenind un student eminent. Lă
semi- nării, criticele săle călme, lucide, usţ or zîîmbitoăre
107
— zîîmbetul ăcestă îîl îînvăă tţăse din lectură lui Anătole
Frănce —, cu totul lipsite de impetuozităteă bărbărăă ă
băă ietţilor tineri

108
de cîîte ori combăt „ideile” sustţinute de ăltţii, îîl făă ceău
ădmirăt sţ i respectăt. Desţ i nu eră un erudit, dăă deă
celorlăltţi impresiă eruditţiei din pricină usţ urintţei cu
căre-sţ i ăsimilă ătmosferă, ritmul intelectuăl ăl căă rtţilor
răă sfoite. Sţ i cum niciodătăă nu făă ceă părădăă de eruditţie,
modul săă u de-ă expune, făă răă cităte părvenite, ideile
ăltoră, dăă deă, celorlăltţi impresiă căă le creeăzăă făă răă
efort. Nu ăfirmă niciodătăă idei sţ i ătitudini exclusive cu
ăceă cărăcteristicăă vehementţăă tinereăscăă ; ăfirmă o
idee, dăr o nuăntţă ăstfel, complicîînd-o, destrăă mîînd-o,
reîîmpletind-o, îîncîît nu sţ tiăi niciodătăă dăcăă o ăcceptăă ,
dăcăă o sustţine cu tăă rie, său dăcăă o respinge. Aceăstăă
lipsăă de ăfirmătţiune netăă , de cătegoricism impuneă
celorlăltţi credintţă căă Andi e măi comprehensiv decîît ei,
căă e permeăbil lă orice, pe cîînd ei sîînt număi lă
cătegorii limităte; căă Andi e măi elăstic, măi receptiv,
măi fin.
Trupesţ te, orisţ ice hăinăă căă deă bine pe el, oricîît de ief-
tinăă ăr fi fost sţ tofă. Asţ ă sţ i-n domeniul spirituăl: toăte
ideile erău purtăte de el cu egălăă perfectţiune sţ i
îîndemîînăre, vălorificîîndu-le grătţios chiăr pe cele
mediocre. Ideăl mănechin intelectuăl.
Pe unii studentţi iesţ itţi din tţăărăă nime, fosţ ti bursieri
eminentţi ăi liceelor, căm greoi, căm coltţurosţ i, căre
mîînuiău ideile că măă ciucile, cu ătitudini hirsute, lă
îînceput, Andi îîi epătăse, intimidîîndu-i. Treptăt, îînsăă ,
prezentţă lui Andi sţ i comportăă rile lui lă seminării îîi
iritău, dîîndu-le un fel de mîîrîîire intelectuălăă îîn fătţă lui,
ăsemăă năă toăre eu bosum- flăreă crîîncenăă ă cîînilor
ciobăă nesţ ti lă ăpropiereă ogărilor stăă pîînei mosţ iei. Nu-l
mistuiău. Aveău o scîîrbăă instinctivăă pentru el,
simtţindu-se pe nedrept depreciătţi din căuză lui. Astă îîi
făă ceă sţ i măi stîîngăci îîn discutţiile cu Andi, cele
obligătorii de lă seminării, — ăltminteri îîl ocoleău. Sţ i
totusţ i făă răă săă -sţ i deă seămăă , eră îîn ei, cu toătăă consţ tiintţă
puterii lor reăle, un pic de invidie căre-i făă ceă uneori
săă -l imite fătţăă de ăltţii, îîmprumutîînd de lă el călmul
elegănt cu căre-i epătăse, cercîînd lă rîîndul lor sţ i ei săă
epăteze pe cei căre nu-l cunosţ teău pe Andi, măi ăles pe
fete.
Cursurile, seminăriile sţ i orele de bibliotecăă limitău
timpul lui Andi, ceeă ce-i dăă deă o invulnerăbilăă justifi-
109
căre fătţăă de săloănele frecventăte număi din cîînd îîn
cîînd. Nu devenise un ăsiduu ăl nici unui sălon, că restul
clientelei tineresţ ti. Apăă reă uneori număi, îîn treăcăă t, că
un om foărte ocupăt, căre-sţ i „săcrificăă ” o orăă pentru
prietenii cinstitţi de ăcest săcrificiu.
Mereu primeă invitătţii pentru ceăiuri, serăte
dănsănte sţ i serăte literăre.
Dăr drăgosteă?
Pe cine iubeă Andi? Nimeni nu sţ tiă. Nu i se cunosţ teă
nici o ăventurăă . Dăr Andi nu iubeă pe nimeni. Nici nu
flirtă măă căr.
Astfel trecuse primul ăn, o mie nouăă sute douăă zcci sţ i
unu, îîn vără căă ruiă, petrecutăă tot lă Agăpiă, Andi se
odihnise dupăă muncă exămenelor trecute număi cu bile
ălbe, ăducîînd dupăă el un tineret îîntreg de fete sţ i băă ietţi
cu el îîntorsţ i ăpoi lă Iăsţ i, îîn toămnăă , pentru viătţă ăltui
ăn.
Reîîncepuse ăceeăsţ i viătţăă de universităte.
Sţ i lă-nceputul primăă verii, simtţise îîntr-o zi o
osteneălăă de osţ teăn căre-ă purtăt preă multăă vreme
ărmură greă, pe călul de răă zboi, pîîndind prin crăă păă tură
vizierei număi ce-ăveă s-atace, cu mîînile pe frîîu sţ i
spădăă .
Părcăă doreă săă respire sţ i s-ădoărmăă o clipăă zîîmbind.
Sţ i zîîmbise, îîntr-o zi cu lilieci îînfloritţi, cîînd se-ntorceă
de lă Universităte, unei fete căre-l iubeă măi demult.
Eră sţ i eă îîn ănul ăl doileă lă Mătemătici. Ciudăt! Cine-ăr
fi văă zut-o intrîînd lă Universităte, ăr fi jurăt căă se duce lă
Făcultăteă de litere c-un Lămărtine îîn geăntăă . Eră un fel
de Andi cenusţ iu-blond, cu ochi cenusţ ii-ălbăsţ tri, devenit
fătăă cu cozi lungi, cu gene plecăte de mireăsăă căre
păă sţ esţ te spre ăltăr îîn solemnităteă rochiei cu trenăă ,
ăscultîînd corurile sţ i băă tăă ile inimii.
Semăă nă cu Andi. Aveău ăcelăsţ i profil de efeb grec,
ăceeăsţ i mlăă dioăsăă îînăă ltţăre-n mers, număi căă eă eră fătăă
blondăă , sţ i Andi, băă iăt brun. De cîîte ori îîl îîntîîlneă pe
Andi lă Universităte, se rosţ eă, sţ i totusţ i îîl priveă, c-un
zîîmbet părcăă trist. Eră-n făă ptură ei cevă cuminte, bun,
blăjin, că fumul căselor de tţărăă îîn ămurg, cîînd păceă
ăerului le îîngăă duie-năă ltţăreă îînspre cer, visăă tor linăă .
De ce urmă lă Mătemătici?

110
 Atîîtă îîl preocupă pe Andi, cîîtevă clipe, cîînd o îîntîîlneă.
Sţ tiă căă se rosţ esţ te cîînd îîl vede sţ i căă totusţ i îîl privesţ te c-un
sperios curăj, păă stră cîîtevă clipe-n ochi icoănă ei de fătăă
de ăltăă dătăă — căre urmă ciudăt, lă Mătemătici —, sţ i o
uită. Eră îîn el că ăpăritţiă lă mărgini de păă dure ă unei
căă prioăre.
N-o îîntîîlnise niciodătăă îîn săloănele iesţ ene, desţ i eră
odrăslăă de boieri ădevăă rătţi. Orfănăă , cu ăvere măre, trăă iă
pe lîîngăă o măă tusţ ăă dupăă tătăă , îîntr-o căsăă enormăă de pe
strădă Lăă pusţ neănu, îînchisăă îîntr-o grăă dinăă insolităă prin
proportţiile de singurăă tăte îînflorităă ăcolo îîntre
măgăziile străă zii Lăă pusţ neănu, îînghesuite unele îîn
ăltele. Măă tusţ ă ei eră o măniăcăă : îîsţi îînchisese portţile
enormei căse, îîndătăă dupăă răă zboiul căre-i
rechizitţionăse părte din odăă i, temîîndu-se de plosţ nitţe sţ i
de microbi. Pentru eă, răă zboiul infectăse Iăsţ ul pe veci
cu plosţ nitţe sţ i cu microbi.
Nu măi primeă pe nimeni. Trăă iă, păă zităă de-o ărmătăă
de servitori hodorogitţi, căre-i respectău tăă cereă, fobiă
microbilor sţ i păpăgălii din zece mări colivii de ărgint.
IÎn ăcest căvou ăsţ ezăt îîn mijlocul Iăsţ ului, cu o băă trinăă
căre convorbeă de dimineătţăă pîînăă seără număi cu
păpăgălii ei, locuise Măgdă Boldur, dupăă ce îîn o mie
nouăă sute sţ ăisprezece tătăă l ei murise pe front, iăr
mămă ei, sorăă de cărităte, murise de tifos exăntemătie.
De cîînd îîi zîîmbisc Andi — îîn ziuă cu lilieci părcăă
îînădins îînfloritţi pentru ăcel zîîmbet — că nu-i măi
zîîmbeă. IÎl priveă, nu sperios că îînăinte, ci ădîînc sţ i grăv.
O sălută. IÎi răă spundeă.
El se duceă lă Litere, eă, lă Mătemătici.
Atîît.
Sţ i poăte căă măi mult decîît ărmonioăsă ei făă pturăă ,
ăcest „ătîît” dintre ei dăă deă lui Andi îînviorăreă sţ i odihnă
de cărc simtţise căă ăveă nevoie. Nu vroiă s-o cunoăscăă ,
doreă număi s-o vădăă din cîînd îîn cîînd, cu intimităteă
zîîmbe- tului îîmpăă rtăă sţ it de grăvităteă privirei ei. Se
multţumeă s-o sţ tie îînăltăă , lă ună din ferestrele sufletului
— sţ i tocmăi ăstă îîl multţumeă, păsivităteă ei decorătivăă .
Acum nu se măi îîntrebă: „De ce urmeăzăă Iă Măte-
mătici?” îîntrebăreă căre-l intrigăse îînăinte de-ă-i fi
zîîmbit ăcum devenise pentru el un făpt providentţiăl.
El eră lă Litere.
111
 Măgdă Boldur, lă Mătemătici.
Că îîn douăă continente osebite: ăsţ ă socoteă Andi.
Sţ i se vedeău îîn treăcăă t, c-o ătingere de suflete
ăproăpe-n fiecăre zi.
IÎntr-o noăpte, dupăă douăă sprezece, Andi se îîntorceă
pe strădă Lăă pusţ neănu îînspre căsăă , venind de lă o
serătăă .

112
 Părfumul teilor eră blond sţ i jilăv că lumină lunii
pline, căre dăă deă luciri de ărgint ăsfăltului străă zii pustii.
IÎntîîl- nise-n Păă curări o pereche de îîndrăă gostitţi.
Mergeău strîînsţ i unul îîn ăltul unindu-sţ i singurăă tăă tţile îîn
pătetismul pustiului lunăr sţ i-ăl teilor cu elegiăc părfum.
Sţ i Andi-sţ i simtţise singurăă tăteă, răă mîînîînd îîn noăpte
număi cu el, cu umbră lui solitărăă . N-ăveă pe nimeni.
Izolăreă lui număi el sţ i-o cunosţ teă. Eră ostenit. Doreă o
mîînăă pe frunteă lui sţ i săă -nchidăă ochii.
Mergeă îîncet. Păsţ ii sunău prelung pe strădă Lăă pusţ -
neănu: goălăă , ărgintie, că un pod lunăr ducîînd îîn monă-
stireă tăă cerilor iesţ ene.
Treceă prin dreptul căsei Boldur, căre-sţ i ăveă intră-
reă îîntr-un măre găng boltit deschis ăsupră străă zii.
Se vede căă Măgdă nu dormeă sţ i căă -l văă zuse venind
de lă fereăstră etăjului de sus, prin lumină lunii. Băă tăiă
inimii o rostogolise pe scăă ri, că un fruct copt, desprins
de vîînt de pe creăngă lui. IÎl îîntîîmpinăse din îîntunericul
găngului nu că pe un necunoscut — nu-sţ i vorbiserăă
niciodătăă — ci că pe un Andi ăl ei ădus de mările lumini
de lunăă , că de lebăă dăă un Lohengrin.
Eă-i ăpucăse mîînile; făă răă sţ ovăă ire. Aveă îîn nebuniă ci
putereă somnămbulilor.
Intrăse dupăă eă, mergîînd îîn vîîrfuri, îîn căsă necunos-
cutăă . IÎi băă teă inimă tăre. Se văă zuse văg, că reflectăt dc-o
ăpăă , îîn oglindă văstului ăntret ă căă rui scărăă duceă lă
etăj. Miroseă ă părchet vechi sţ i ă covoăre. Fulgerul lunii
ăprinsese-ntr-un vitrăliu cozi de păă un sţ i de făzăni gătă
de zbor de pe crengi rosţ i cu frunze rubinii.
Eră un miros sţ i-o tăă cere de ălt veăc, îîn căre lună răă s-
pîîndeă părcăă misţ căă ri de stătui ălbe printre pulberi
moărte.
Băă tuse o pendulăă , sus, metălic.
Sţ i părc-ătunceă desţ teptătăă din făptele-i de somnăm-
bulăă , Măgdă-i scăă păse mîîinile, îîl văzuse, se cutfemurăse
sţ i, ghemuindu-se pe scărăă , izbucnise-n plîîns.
Andi o privise cu mirăre, clipind, cu frunteă îîncretţităă .
Ce nebunie-l ădusese dupăă miezul noptţii îîn ăceăstăă
căsăă necunoscutăă , ălăă turi de o fătăă căre plîîngeă?
Măgdă sţ edeă lă picioărele lui, cu spinăreă ăplecătăă
că subt bici, plîîngîînd îînăă busţ it, c-o deznăă dejde căre-i
scutură mereu, că tremurul de frig, umerii subtţiri.
113
 IÎl ăplecăse ăsupră ei nu drăgosteă, nici milă, ci do-
rintţă de-ă o ălină, că pe-un copil frumos descoperit
plîîngîînd pe-o mărgine de trotuăr. IÎi dezmierdăse păă rul,
umerii, obrăjii umezi. Căpul ei se ăplecăse, îîncăă
scuturăt de plîîns, pe pieptul lui. Eă îîl privise printre
lăcrimi, eă-năă ltţăse buzele spre el — păă reă-nflorităă
ătunci din rouăă , c-o luminăă de lunăă —, sţ i o săă rutăse.
Plecăse tot îîn vîîrfuri, lăă sîînd îîn urmă lui obrăji căre
ărdeău sţ i douăă mîîini pe inimăă că pe-o fereăstrăă îîmpinsăă
de furtuni.
Sţ i dimineătţă, chiăr îîn clipă desţ teptăă rii, Andi
regretăse, cu cevă măi mult decîît o simplăă ridicăre din
umeri, ceeă ce de-ătunci numise un moment de
nebunie. IÎl nelinisţ teă săă rutăreă noptţii, că un proiect de
inel de logodnăă impus. Nu se rnisţ căse de ăcăsăă toătăă
ziuă, pretextîînd o migrenăă . N-o măi văă zuse pe Măgdă
cîîtevă zile. O ocoleă. Sţ i îîntr-o zi, pe strădăă , nu lă
Universităte, se îîntîîlniserăă pe neăsţ teptăte, sţ i Andi
văă zuse îîn ochii Măgdei că o băă tăie de inimăă , ăpoi o
păloăre de obrăji, sţ i căă dereă genelor că douăă păă săă ri
ucise pe un cer ălb. Sţ i îîn noăpteă ăceleăsţ i zile o săă -
rutăse din nou, dezmierdîîndu-i păă rul sţ i frunteă, pe
scără ăntretului cu miros de părchet vechi sţ i covoăre, lă
lumină ăceleiăsţ i grăă dini din vitrăliul cu făzăni sţ i păă uni
speriătţi pe crengi de toămnăă răă nităă .
De lă-nceput, Măgdă Boldur îîl obsedăse prin milă pe
căre i-o inspiră. Adicăă nu prin milăă , măi degrăbăă prin
teămă de milă căre îîncepeă îîn el. Noăpteă, o simtţeă
plîîn- gîînd pe scără din ăntret, sţ i plîînsul ăcestă nu-l lăă să
săă doărmăă . Se duceă s-o vădăă , nu fiindcăă o doreă, ci
fiindcăă plîînsul ei îîi nelinisţ teă sufletul. O ălintă, sţ i dupăă
ce o lăă să zîîmbind, plecă, îîn sfîîrsţ it liber.
Eă îîi spusese îîntr-o noăpte, pentru îîntîîiă oărăă :
„Andi”.
IÎi spusese sţ i el, constrîîns: „Măgdă”.
Apoi, tot noăpteă, îîi pusese lă gîît un lăă ntţujel lung cu
o cruciulitţăă: eă lui. Ancorăă .
Plăă nuiă săă -l prezinte măă tusţ ei ei. Andi se îîmpotrivise
cătegoric, ăvîînd ăerul căă -i intimidăt.
Se duceă s-o vădăă cîîtevă clipe îîn fiecăre noăpte, —
fericit căă se ăpropie văcăntţă sţ i plecăreă lă Agăpiă, ătîît
de fericit c-ăveă fătţăă de Măgdă, din ce îîn ce, o duiosţ ie
114
penitentăă , — ătribuităă de Măgdă melăncoliei
despăă rtţirii.

115
 O iubeă usţ or. Ar fi dorit părcăă s-o ăibăă stătuie îîn
odăiă lui de lucru, îîn desuetă ătmosferăă ă hulubăă riei, c-
un vesţ nic zîîmbet pe buzele de mărmurăă , căre săă -i deă
sigurăntţă căă n-o săă măi poătăă plîînge de vreme ce-i
îînmormîîntătăă îîn fericireă mărmurei sculptăte.
IÎsţi simtţeă viătţă incomodătăă , primejduităă , desţ i Măgdă
nu-i cereă nimic, sţ i desţ i o socoteă resemnătăă .
Dăr se temeă de neprevăă zutul dement pe căre sţ tiă căă
drăgosteă poăte săă -l stîîrneăscăă îîn oricine. Măgdă trăă iă
preă singurăă . N-ăveă prietene. Sţ i mătemăticele lăă său
disponibil îîn eă un romăntism ăcumulăt de mult,
necheltuit îîn nimic, lă pîîndăă , gătă săă se rostogoleăscăă îîn
ăcte insolite, ăsţ ă cum se îîntîîmplăse îîn noăpteă cu lunăă
plinăă , cîînd eă, fătă serioăsăă sţ i timidăă , deschisese făă răă
nici o clipăă de sfiălăă său recul portţile căsei unui
necunoscut, dupăă miezul noptţii.
IÎi spuneă:
— Andi, nu sţ tii cîît ăm săă sufăă r făă răă de tine! Răă mîîn
ătîît de singurăă ...
Sţ i îîsţi lipeă obrăzul de ăl lui, cu lăcrimi lungi.
Andi tăă ceă. Eră îînspăă imîîntăt de milă pentru Măgdă.
IÎi dezmierdă obrăzul sţ i tăă ceă, preocupăt.
Eă se lipeă de el, simtţindu-l ăstfel sţ i măi lîîngăă eă. Dăr
sufletul lui izbucneă lă Agăpiă, unde situă îînfricosţ ăt
ăceeăsţ i milăă , verificîîndu-i imăginătiv virulentţă.
Sţ i îîi eră ătîît de milăă uneori de îînclinăreă ei de floăre
cu tulpină ruptăă , căă se simtţeă incomodăt că de-o dezor-
dine îîn el.
IÎn lume chiăr, eră preocupăt, nu măi ăveă ăceeăsţ i
dezinvoltăă libertăte.
Lă despăă rtţire, îîn ultimă noăpte, Măgdă se ghemuise
iărăă sţ i pe scără ăntretului, strîîngîînd îîn brătţe o mîînăă de-
ă lui Andi, legăă nîîndu-i-o că pe-o păă pusţ ăă. Ar fi vrut săă i-o
lăse — mîînă — pe tot timpul văcăntţei, sţ i s-o sţ tie căă nu
măi plîînge. Nu suferinţa, ci plîînsul ei, pe căre părcăă -l
ăuzeă de lă distăntţăă, îîl nelinisţ teă: suferintţă notificătăă
lui prin lăcrimi.
IÎi făă găă duise săă -i scrie de lă Agăpiă...
Cîînd sosise lă Agăpiă, îîl ăsţ teptă o scrisoăre de lă
Măgdă îîn mîînă măicei Agăfiă. Frunteă lui Andi se îîn -
cretţise că lă cei cări primesc ănuntţul unei politţe protes-

116
tăte. O deschisese cu spăimăă . Nu-i spuneă nimic, nici un
făpt.
Eră făă cutăă număi din dezmierdăă ri puerile sţ i ăiurite
că cele cu căre fetitţele îîsţi leăgăă năă păă pusţ ele: „Drăgul
meu drăg, copilul meu iubit, drăgosteă meă scumpăă .
Andi ăl meu bun sţ i frumos...”
Se vede căă nu scrisese pîînăă ătunci nici o scrisoăre de
drăgoste; sţ i noutăteă îîncîîntăă toăre de-ă te jucă, de-ă
ălintă cuvintele trimise celui plecăt îîi dăă deă o uităre ă
tristetţii, o bucurie mereu zîîmbitoăre sţ i o ăbsentţăă totălăă
de cochetăă rie stilisticăă . Nu se simtţeă îîn nici un rîînd, îîn
nici o vorbăă dorintţă de-ă îînfrumusetţă literăr. Cuvintele
iesţ iserăă spontăn că un izvor. Mediocrăă îîn sine sţ i
dulceăgăă , scrisoăreă exprimă totusţ i, viu, o misţ căre
sufleteăscăă , o reălităte, căre l-ăr fi fermecăt pe Andi,
dăcăă ăr fi fost cîît de putţin îîndrăă gostit.
Dupăă cetireă scrisorii, ădicăă dupăă ce îînregistrăse
ătent sţ i din ce îîn ce măi usţ urăt ăceeăsţ i lipsăă de plîîns,
ăcelăsţ i zîîmbet pueril, oftăse sţ i simtţise îîn tot trupul
bucuriă re- cîîsţtigîîndu-l, că o elăsticităte de minge o
clipăă primejduităă de un vîîrf de ăc căre ăpăă săse făă răă săă
îîntţepe.

„Drăgăă Măgdă,
Am ăjuns săă năă tos lă Agăpiă, unde măă
ăsţ teptă scrisoăreă tă, căre m-ă bucurăt sţ i
pentru căre-tţi multţumesc. Măă gîîndesc lă tine sţ i
ăsţ tept...”

Dă, preă eră bucuros căă nu plîînge scrisoăreă Măgdei,

că săă nu-i deă băcsţ isţ ul unui neădevăă r.

„...sţ i ăsţ tept cu nerăă bdăre revedereă noăstrăă

lă toămnăă .”

Expediăse scrisoăreă sţ i, fericit că un om căre sţ i-ă îîn -

cheiăt cu bine o zi greă de muncăă , zburdăse. Dă,
zburdăse. Glumise toătăă ziuă cu fămiliă sţ i cunoscutţii,
ăntrenîîndu-i pe totţi cu generoăsă lui exuberăntţăă. Apoi
venise ăltăă scrisoăre.

117
 „...Sţ i cîînd măă gîîndesc cîît măi este pîînăă lă
toămnăă ...”

N-o măi cetise.

O ăuzeă din nou plîîngîînd jos, pc scără ăntretului, îîn-
dăă răă tul vitrăliului cu păă uni sţ i făzăni, îîn mirosul ăcelă de
părchet vechi sţ i covoăre.

118
 Fusese nervos toătăă ziuă. Se culcă, hotăă rîît, se sculă,
îîndîîrjit, iăr se culcă, extenuăt. Toăte zgomotele erău
preă tări, sţ i toăte tăă cerile, îînnebunitor provizorii, că
cele dintre trăă snete.
Apoi venise ăltăă scrisoăre. O privise, o măă surăse
lung, îîntrebăă tor, sţ i o îînchisese îîn geămăndăn,
nedesfăă cutăă .
Dupăă douăă săă ptăă mîîni, geămăndănul eră plin de scri-
sori nedesfăă cute. Prezentţă lor de multţime îîmbulzităă lă
usţ ăă îîi dăă deă o spăimăă necontenităă de propriă lui odăie.
Eră măi tot timpul pe-ăfărăă , febril, îîn cercul fetelor sţ i ăl
băă ietţilor iesţ eni.
IÎn fiecăre zi, o nouăă scrisoăre sporeă număă rul celor
căptive îîn geămăndăn, provocîînd îîn Andi o
îîmprospăă tăre zilnicăă ă irităă rii. Părcăă -i eră sufletul
pisţ căt de tţîîntţări.
Nu îîndrăă zneă săă deă pe foc scrisorile — cine-l
opreă? Zilnic se hotăă ră s-o deschidăă pe ceă din urmăă sţ i
săă răă spundăă un cuvîînt — de pildăă , o săă rutăre exprimătăă
pe o fotogrăfie —, căre l-ăr fi eliberăt de mereu sporită
nelinisţ te. Nu izbuteă. Uneori ceteă mintăl o scrisoăre de
lă Măgdă, construităă de el, o scrisoăre tristăă , resemnătăă ,
pîînăă cîînd un gemăă t de enervăre îîi scăă pă. Fugeă de
ăcăsăă . Eră îîn ăceă stăre de irităre bolnăă vicioăsăă , cîînd
propriul suflet devine că o sotţie ăcrăă , căre mereu te
iscodesţ te cu ochii subtţiătţi, gătă de ceărtăă , dăr mereu
ămîînîînd-o, că săă te tţie „subt presiune”.
Lehămiteă de propriul suflet pe unii îîi duce lă betţie,
pe Andi, îînsăă , îîl mîînăse spre sexuălităte, ăltăă crîîsţmăă .
Doreă trupul unei femei; eră chiăr ălăă turi de căsă lor,
gărd îîn gărd.
O dătăă pe săă ptăă mîînăă , îîn cresţ tineăscăă sîîmbăă tăă , pe lă
ămiăzăă , se opreă lă poărtă căsei de ălăă turi o enormăă
limuzinăă cu ărmurăă metălicăă — evenimentul
ăutomobilistic ăl Agăpiei —, din căre coboră,
îîntîîmpinăt de îînclinăreă hăinei de olăndăă ă unui ătletic
negru, un om ătîît de perpendiculăr, căă -ntreg păă mîîntul
deveneă unghiul săă u drept, făă ceă păsţ i de compăs spre
portitţăă, cu ăceeăsţ i exclămătţie; „Hăllo, Glădys!”... îîn timp
ce lă volănul limuzinei o fătţăă de hărăp cu ochi sţ i dintţi că
de olăndăă crohmolităă rîîdeă cu ochii sţ i cu dintţii,
ămintind copiilor strîînsţ i îîmprejur hărăpul
119
oglingioărelor rotunde, îîn ochii sţ i îîn gură căă ruiă, cu
răă bdăă toăre stăă ruintţăă, trebuie săă potrivesţ ti măă rgele
ălbe.

120
 Douăă zile, simbăă tăă sţ i duminicăă , din bălconul căsei de
ălăă turi, se ridică un fum dulceăg de pipăă de lîîngăă un
pătefon căre cîîntă englezesţ te melodii uluitoăre că un
cor de buhăi de băltăă sţ i de broăsţ te melomăne. Luni
dimineătţăă pătefonul ămutţeă, limuzină porneă cu
măjestăteă unui trănsătlăntic pe rotţi de căuciuc ălb că
ghetrele, ducîînd un cîîrîîit de clăxon, lăă sîînd un rotocol,
ălbăstru de benzinăă brăzilor flegmătici, sţ i căsă de
ălăă turi răă mîîneă cu cîînii Cocker, femeiă cu păă r rosţ ,
ăutomobilul cu căroserie de măhon îînchis îîn vitrine de
cristăl sţ i cu negrul ătletic.
Povesteă ămericănului eră cunoscutăă de toătăă
Agăpiă, sţ i fiecăre nou vizitător o ăflă obligător, că pe-o
legendăă locălăă .
Furnizor ăl stătului romăî n, ămericănul venise îîn
tţărăă , dupăă o lungăă corespondentţăă zăă dărnicăă , săă -sţ i
îîncăseze milioănele de lă debitorul„Măde îîn Bălcăn”.
Fusese purtăt pe lă ministere vreme lungăă sţ i ănimăt îîn
fiecăre zi pentru ziuă urmăă toăre. Nu se tulburăse.
Edificăt ăsupră mentălităă tţii debitorului, telegrăfiăse îîn
Americă sotţiei lui săă vie. Venise cu negrii, măsţ inele sţ i
cockerii cu primul trănsătlăntic. Sţ i ămericănul se
instălăse îîn tţără debitorilor, cîîsţtigîînd milioăne cu
exploătăă rile petrolifere din Băcăă u, îîn ăsţ teptăreă bănilor
ăle căă ror procente îînsutite le percepeă cu ănticipătţie.
Pe vărăă îîsţi instălăse sotţiă lă Agăpiă. Mrs. Făir venise
îîn căsă măicei Xeniă cu negrul, cu cockerii — sţ ăpte — sţ i
cu dolării, multţi.
Unii spuneău căă -i englezoăicăă — dupăă ten sţ i
culoăreă păă rului —, ăltţii spuneău căă -i evreicăă , — tot
dupăă ten sţ i culoăreă păă rului —, iăr ăltţii spuneău căă
trebuie săă ăibăă pe drăcul îîn eă, — tot dupăă ten sţ i
culoăreă păă rului.
Andi o zăă rise îîn treăcăă t, izbucnind pe sţ oseă lă dus sţ i
lă-ntors, cu o vitezăă necuviincioăsăă .
IÎnăinte s-o vădăă cu de-ămăă nuntul, Andi o ăuzise-n
fiecăre dimineătţăă, pe lă cinci, prin exăsperăreă unui
somn ămenintţăt de glăsul ei:
— Hănderli, hănderli, hănderli, hănderli...
Asţ ă îîsţi ădună cîînii lă zburdăt îîn fiecăre dimineătţăă, cu
strigăă te nebunătece că nisţ te cîîrliontţi de păă r rosţ căt îîn
vîînt.
121
 Pîînăă cîînd, îîntr-o dimineătţăă, scos din fire de chemăă -
rile impertinente ăle glăsului căre sfidă somnul îîntregii
monăstiri — Eă sţ i Agăpiă, cum ăi spune: Americă sţ i
Romăî niă —, Andi renuntţăse săă măi doărmăă .
Iesţ ise ăfărăă , cu frunteă cruntăă , ochi hăini, îîmbrăă cîînd
peste pijămă scurteică cu guler brumăă riu.
Soărele nu răă săă rise: că o ploscăă rosţ ie de un oblîînc,
ătîîrnă pe coăstă din ăfărăă ă muntelui răă săă riteăn. Mo-
năstireă ălbăă sţ i cu muntţii erău îîn fumul de tăă mîîie ăl
zorilor păă durilor de brăd. Totul eră ălbăstru că pe măre
călmăă , sţ i un părfum de brăd, copilăă resţ te proăspăă t.
— Hănderli, hănderli, hănderli, hănderli...
Suit îîn picioăre pe părăpetul bălconului, luîînd îîn
brătţe un stîîlp, Andi privise-n curteă de ălăă turi.
Tot crunt.
Văă zuse.
Sţ i zîîmbise.
Mistress Făir, Glădys, eră un trup de băă iăt îîn pijămă
de băă iăt, cu mîînecele sţ i păntălonii suflecătţi, un trup de
băă iăt cu sţ olduri văă lurii de dănsătoăre, sîîni de tţăărăă ncutţăă
— ătîît de dîîrji, căă toăte sălturile trupului nu izbuteău săă
clătine relieful lor scurt — sţ i-un păă r de piper rosţ u,
număi zulufi, ătîît de-ntortocheătţi, căă -n jurul căpului păă -
reău măteriălizăreă unui hohot de rîîs nebunesc.
Spuneă „hănderli” cu căpul pe spăte, scuturăt, cum ăi
rîîde spre cinevă căre te gîîdilăă de sus, dintr-un copăc,
săă ltîînd cîînd pe-un picior sţ i cîînd pe ăltul, plescăă ind din
degete de păre-ăr fi ăvut îîn ele căstăniete pocnitoăre.
IÎn jurul ei, cei sţ ăpte cockeri, pletosţ i, zulufosţ i, urechi,
bot sţ i picioăre, număi zulufi sţ i număi plete de căsţ mir
negru cu ălb, sţ i ălb cu gălben, o fugăă reău, o-ncercuiău,
sţ i zdup, sţ i tţup zvîîcneău îîn sălt pletos sţ i zulufos, făă cutţi
din zurgăă lăă i de blănăă , săă rind săă -i prindăă vîîrful
degetelor pocnitoăre, sţ i iăr căă deău, căscădăă , pentru că
iăr săă sărăă , fugăă rind sţ i-ncercuind zulufii rosţ i, brătţele
goăle sţ i piciorul căre îîsţi pierduse un păpuc.
Se repeziserăă totţi cockerii dupăă păpuc. Un brătţ îîi
spintecăă . Păpucul ăpăă ru, următ de sălturi, se-năă ltţăă îîn
mîînă căre se jucă, stîîrnind ciclonu-n miniăturăă , pe cîînd
căă lcîîiul gol, mugur trăndăfiriu îîn ăer, surîîdeă lui Andi
îîmbiindu-i ochii căă tre curbă ălbăă că o cărne de lăngustăă

122
ă pulpei rotunjite de misţ căreă bruscăă ă piciorului săă ltăt
sţ i îîndoit lă spăte.
IÎntîîiă răzăă ă soărelui — rubin — ăprinse sîîngele lui
Andi pe o pulpăă ălbăă , îînrosţ ind văă zduhul muntţilor.
Sţ i jocul iărăă îîncepu, din ce îîn ce măi rumenit de îînăă l-
tţăreă soărelui, subt ochii tot măi ărzăă tori ăi celui căre îîl
priveă din ăltăă curte.
Brătţele goăle fluturău, cîîrliontţîînd mereu
zburdăă lniciă cocherilor.
Pe Andi nu-l vedeă.
Ciudăt!
El o vedeă, eă nu-l vedeă. Dănsă mereu, frîîngîîndu-sţ i
mijlocul subtţire, răă sturindu-sţ i păă rul rosţ , femeie-minge
— pentru cine? Pentru cockeri? Pentru ochiul rosţ de
sîînge-ăl soărelui cu păă r de ăur?
Sţ i cîînd văă zduhul tot se-ncinse îîn văă păiă verii, femeiă
cu păă r rosţ u se repezi îîn căsăă , cu toătăă turmă dupăă eă,
dăr din prăg trimise-un zîîmbet că o minge drept îîn
Andi.
— Hănderli, hănderli, hănderli, hănderli...
Căă ci se jucăse sţ i cu el îîn turmă celor sţ ăpte cockeri.
Lă ămiăzăă , ăutomobilul cu căroserie de măhon
ăsţ tep- ăse măi îîntîîi pe cockeri:
— Hănderli, hănderli...
Sţ i dupăă ce intrăserăă totţi cockerii, măi răă sunăse îînc-
un hănderli... pentru cine?
Andi zîîmbise din cerdăc, făă răă săă se ărăte.
A două zi dimineătţă, tot pe lă cinci, Glădys îîsţi schim-
băse pijămăuă de un negru măt cu ună ălbăă . Sţ i-n dimi-
neătţă pijămălei ălbe că mărămele ălbă Glădys nu-sţ i măi
suflecăse mîînecele, nici bufăntţii păntăloni, lăă sîînd sţ i
brătţele, sţ i trupul, sţ i picioărele s-ăpărăă sţ i măi goăle îîn
brumă de mătăsăă ă tţesutului usţ or.
Dăr cocherul de lă vecini nu măi eră.
IÎn schimb, portitţă curtţii scîîrtţîîise, sţ i ăpăă ruse o
măă icutţăă pălidăă cu gene negre sţ i obrăji spăă lătţi cu lunăă ,
cum ăltă-n monăstire nu eră.
— Aoh!...
Priviserăă sţ i cockerii, cu căpetele clăă păă uge îînclinăte
pe-o ureche, cum stăă pîînă lor rîîzîînd cu hohote, de mîînăă
cu măă icutţă intrăă -n căsăă , sţ i cum nu măi iesăă .

123
 De-ătunci nu măi dormise-ăcăsăă -n nici o noăpte,
pîînăă sîîmbăă tăă , cîînd ăpăă reă ăceeăsţ i limuzinăă , ăducîînd lui
Andi, eă, nu clopotele, cresţ tineăscăă odihnire, sîîmbăă tăă ,
duminecăă spre luneă căre-l ăsţ teptă cu noăpteă ceă măi
ăprigăă ă săă ptăă mîînii.
Găă sise ce doreă: o violentăă evădăre din el îînsusţ i.
Trăă iă îîn făpte, nu îîn gîînduri, c-o lipsăă de sfiălăă sţ i
prudentţăă, cu o temerităte pîîn-ătunci necunoscutăă lui.
El, Andi — căre Andi? — niciodătăă n-ăr fi cutezăt săă -
ncerce ceeă ce făă cuse Andi îîntr-o seărăă cîînd îîmprumu-
tăse de lă soră Aglăiă vestmintele de monăhie cu căre
se-mbrăă căse-n zori, intrîînd îîn căsă de ălăă turi cu păsţ i
siguri sţ i c-o sţ oăptăă :
— Mrs. Hănderli!
...Stîîrnind îîn Glădys rîîsul, rîîsul cel nebun, gidilitorul
rîîs căre prefăce sîîngele femeii îîn furnici.
IÎn fiecăre zi primeă cîîte-o scrisoăre de lă Măgdă Bol-
dur. N-o ceteă. O îînchideă îîn gemăndăn sţ i îînchideă îîn
suflet îînc-un gîînd, ăcelăsţ i gîînd îîn fiecăre zi ădăă ugăt îîn
sufletul obscur, cel căre-l ăsţ teptă îîn viitor, tot că un geă-
măndăn îînchis plin cu scrisori nedesfăă cute; lă Iăsţ i, o
fătăă plîînge, ăsţ teptîîndu-l, ăsţ teptîînd mereu scrisoăreă de
lă el, căre îîn fiecăre zi tot nu veneă. Simtţeă cu
certitudine sţ i cu oroăre căă îîn viitor, ădicăă îîn septembrie,
dupăă îîntoărcereă de lă Agăpiă, iăr se vă duce îîntr-o
seărăă pe lă Măgdă Boldur, sţ i c-ăcolo-n fătţă lăcrimilor ei
nu vă-ndrăă zni săă spuie:
— lărtăă -măă , nu te pot iubi.
Nu! Vă luă-o-n brătţe, o vă strîînge săă rutîînd-o — eră
frumoăsăă — sţ i vă sţ terge toăte lăcrimile cu o vorbăă :
— Te iubesc.
Astfel îînlăă turîînd sţ i explicătţiile ăsupră trecutului re-
cent, sţ i lăcrimile îîn viitor.
Sţ i n-o iubeă.
Aceăstăă lăsţ ităte sigurăă cu căre-sţ i vă îîncepe ănul,
viătţă de lă Iăsţ i, loveă c-un bici de flăă căă ri făptele de lă
Agăpiă, îînnebunindu-le, făă cîînd-o pe Mistress Hănderli,
cu păă r de piper rosţ u sţ i trup de-o nudităte căă rnos ălbăă
de ciupercăă dupăă ploăie, săă -l dezmierde cu un glăs de
violinăă pisiceăscăă :
— Aoh, dărling! Little boy...

124
 Ciudăt! Căă ci uneori el singur se îînspăă imîîntă pe el,
ăsţ ă cum îîl îînspăă imîîntă odinioărăă fătă din brăzi.
Nu număi eă, nici Andi nu sţ tiă căă nu trăă iesc făptele
lui, ci ăle fetei din păă dure îîn clipele de evădăre din el
îînsusţ i.
Astfel, ăproăpe-o vărăă -ntreăgăă Andi trăă ise-n trup sţ i-
n făpte-mprumutăte de lă ăltul, sţ tiind căă sufletul l-
ăsţ teăptăă .
Nu lă Agăpiă, lă Iăsţ i, pe pătul din odăiă lui, îîn îîntu-
nericul odăă ii, sufletul gonit îîl ăsţ teptă.

El, Andi, cine eră, căre eră?

Făntomăă îîn hulubăă rie, făntomăă lă Sţ coălă militărăă ,
făntomăă pretutindeni, îîn Iăsţ ul cu săloăne sţ i-n cel ăl
Universităă tţii, sţ i-n căsă păă rinteăscăă tot făntomăă .
Căre eră Andi? Cel căre visă îîn hulubăă rie un Iăsţ i
inexistent, devenind cetăă tţeănul ăcestei fictţiuni? Cel
căre lă sţ coălă militărăă eră poreclit Hămlet, fiindcăă eră
frumos sţ i pălid, sţ i fiindcăă tăă cereă lui eră socotităă de
năivul sţ i generosul tineret că o ătitudine îînălt
intelectuălăă ? Cel căre- ntors îîn căsă păă rinteăscăă sţ i îîn
Iăsţ ul reăl se socotise surghiunit sţ i purtăse doliul unei
mortţi inexistente, cu suflet de orfăn? Cel căre îîngăă duise
ădmirătţiă lui Luchi sţ i compăă timireă lui febrilăă ? Cel
căre, măsculinăă Dămăă cu cămelii, plecăse lă Agăpiă
umezind că un ăct de melodrămăă ochii fămiliei? Cel
căre lă Agăpiă, făă răă săă fie îîn stăre de un singur gest
băă rbăt, ăsţ teptăse pe fătă din brăzi săă -i ăducăă drăgosteă
îîn odăie, cum ăsţ teptţi dimineătţă pe slujnicăă săă -tţi ăducăă
ceăiul îîn păt? Cel căre îîn ăcelăsţ i ăn, tot lă Agăpiă, se
bucurăse de plecăreă fetei căre-i ădusese viătţăă, număi
viătţăă? Cel căre lă Universităte îîsţi ăscundeă vidul subt
elegăntţă formulelor ămbigui, păă rîînd căă ăre sţ i pricepe
toăte păă rerile, făă răă săă ăibăă nici ună? Cel căre săă rutăse o
fătăă pe căre n-o iubeă, făă răă măă căr de ăpetit sexuăl, din
simplăă lăsţ ităte, sţ i căre prelungise zi cu zi confuziă de
teămă lăcrimilor explicătţiei? Cel căre-n pătul
ămericăncei plăgiă virilităteă crîîncenăă ă trupului sţ i su-
fletului fetei din brăzi?...
125
 Căre eră Andi? Cine?
Unde?
Monedăă plăă smuităă pretutindeni. Căă ută un gest, un
singur gest măă runt, neîînsemnăt, căre săă fie adevărat,
săă existe, — sţ i nu-l găă seă.
Nu! Căă ci dăcăă ăr fi existăt ăcest Andi, căre vedeă îîn
sfîîrsţ it căă toătăă viătţă lui n-ă fost decîît un băl măscăt, sţ i
căă subt fiecăre măscăă nu eră cinevă, cum socoteău cei
din ăfărăă , ci ăcelăsţ i vid, formă ămăă gitoăre ă ăceleiăsţ i
făntome,

126
ăcum, îîn ăceste clipe de lucidităte sţ i rechizitor, ăr fi
făcut ceva: l-ăr fi trezit pe Luchi, pe drăgul sţ i năivul
Luchi, căre-l ădmiră făă răă rezerve, sţ i i-ăr fi spus:
„Drăgăă Luchi, sîînt măi inconsistent, drăgul meu
Luchi, decîît meduzele. Iărtăă -măă căă te-ăm îînsţ elăt. Pe
tine te stimez fiindcăă esţ ti viu, fiindcăă năivităteă tă nu-i
decîît mirăjul generozităă tţii tăle, fiindcăă esţ ti tîînăă r că
toătăă lumeă. Dispretţuiesţ te-măă , Luchi”.
O! dăr sţ tiă ătîîtă de bine, chiăr îîn ăceăstăă clipăă lim-
pede, ăvîînd îîn fătţăă toătăă viătţă lui, — căă n-ăr fi fost îîn
stăre săă solicite, nici chiăr îîntre pătru ochi, sţ i nici chiăr
de lă fănăticul Luchi, un dispretţ regenerător.
Sţ i se ură. Aveă senzătţiă căă nu-i decîît un pretext pen-
tru fictţiuni.
Trăia? Trăă iă el, Andi?
Iubeă cevă? Iubeă pe cinevă? Eră căpăbil de o jertfăă ,
de o nebunie?
Nimic! Nimic!
Iubireă pentru Iăsţ i? Iubireă domiciliului făntomelor.
Măă căr pe Luchi îîl iubeă că pe un frăte? său devotţiu-
neă lui?
Dăr se iubeă măă căr el îînsusţ i cu ădevăă răt? Eră îîn
stăre pentru el săă făcăă o nebunie, ună singurăă ? Săă fugăă ,
evă- dîînd din Iăsţ i, săă iăsăă din fictţiune, din bălul măscăt,
săă se desprindăă din cuierul îîn căre ătîîrnă.
Nu! Tţ ineă lă el nu cu băă tăiă generoăsăă ă inimii pen-
tru viătţă din el, ci cu precăutţiuneă meschinăă ă gospodi-
nelor pentru o ceăsţ căă de căfeă proclămătăă persănăă , cre-
zutăă de totţi persănăă , de făpt cumpăă rătăă de lă un
imitător de lucruri persăne.
Sţ -ăbeă ăcum vedeă îîngrozitorul vid ăl fiintţei lui. Fi-
resţ te, fiecăre om cuprinde-n el sţ i viătţă celorlăltţi, ădicăă
răă sunetul sţ i oglindireă celorlăltţi îîn el, fiind sociăl chiăr
îîn singurăă tăteă lui. Dăr fiecăre om viu, fiecăre om căre
existăă nu număi nominăl îîn cătălogul vietţii, ci efectiv îîn
rîîndurile ei, trăă iesţ te măi depărte cîînd e singur că un
pom căre-sţ i dăă roădele prin crengile lui, desţ i răă dăă cinile
sug îîn păă mîîntul obsţ tesc. Astfel, fiecăre om creeăzăă intr-
o măă surăă viătţăă, trăă ind nu număi cîînd e îîn turmăă , ci sţ i
ătunci cîînd, singur, e că Robinson îîn insulă pustie.
Dăr el, Andi?

127
 Abeă ăcum îîntţelegeă drăgosteă lui pentru Iăsţ i sţ i
pentru căsă păă rinteăscăă , drăgoste dospităă număi din
ămăă răă ciuni, dezămăă giri, din deznăă dejdi, sţ i poăte sţ i din
urăă . Sţ -ăbeă ăcum îîntţelegeă simbolul tuturor odăă ilor îîn
căre noăpteă nu trăă ise niciodătăă singur, cu tăă cereă lui sţ i
ă odăă ii lui, ci părăzităr pe zgomotele sţ i pe viătţă de
noăpte ă odăă ii de ălăă turi, dîîndu-sţ i totdeăună noăpteă
gîînduri otrăă vite că ciupercile cu cărne puhăv îînnegrităă
de îîndătăă ce le rupi.
Răă zboiul, ădicăă viătţă-n păroxism, îîi dăă duse pănică de
viătţăă, debilitîîndu-l, nimicindu-i elăsticităteă vitălităă tţii,
clăsîîndu-l îîn viătţă sedentărăă ă trecutului.
Fătă din brăzi îîi dăă duse ăceeăsţ i teămăă de viătţăă,
ăceeăsţ i îîngrozire căre-i ănulă putereă, combătivităteă,
făă cîîndu-l sţ i măi păsiv, cu nostălgiă unei păsivităă tţi
trăinice, de nimic primejduităă .
Dăr viătţă căsei păă rintesţ ti sţ i viătţă Iăsţ ului îîl enervău,
dindu-i ăpărentă vitălităte febrilăă ă nervilor stîîrnitţi.
Atunci număi ăveă impresiă de viătţăă. Sţ i număi din
ăceăstăă pricinăă iubeă, ădicăă nu se puteă despăă rtţi nici de
căsă păă rinteăscăă , nici de orăsţ ul căre-l făă ceău săă existe
prin enervăreă provocătăă îîn el.
Oămenii vii, oricîît sţ i-ăr iubi păă rintţii, mediul
copilăă riei sţ i orăsţ ul îîn căre ău crescut, de-ndătăă ce sîînt
tineri simt nevoiă emăncipăă rii din ăcest mediu sţ i decor
scump inimii lor. Instinctul lor de conservăre le
poruncesţ te săă plece. Astfel număi, confruntîîndu-se c-un
mediu nou, cu viătţă durăă sţ i necunoscutăă , vor făce săă
ăpărăă conturul combătiv ăl individuălităă tţii lor, ăsţ ă cum
ăpăr musţ chii cîînd vîîslesţ ti îîmpotrivă curentului.
Dăr el, Andi, există sufletesţ te număi îîn functţie de
fămilie sţ i de orăsţ — ostil lor, dăr neputîîndu-se despăă rtţi
de ele, ăsţ ă cum multţi oămeni devin sclăvii voluntări ăi
necăzurilor lor, căre-i scot din monotoniă urîîtului călm.
Alt nimic.
Mîîine, duminicăă , îîncepeă viătţă, ădicăă : dimineătţă, o
băie de ăbur îîmpreunăă cu tătăă l lui sţ i cu Luchi, o băie de
ăbur căre-tţi dăă impresiă căă număi lă Iăsţ i potţi fi curăt;
ăpoi, simtţindu-te „îîntinerit” dupăă băiă de ăbur, recoltă
primelor exclămătţii pe strădăă , ăceleăsţ i că sţ i ănul trecut,
ăceleăsţ i îîn vecii vecilor.
— A! te-ăi îîntors, Andi! Bine-ăi venit! Ce măi făci?
128
Oh! ăcest „ce măi făci!”...
— Bine. Dăr tu?
— Bine. Ce minăă superbăă ăi! Ai fost lă munte?

129
 — Dă. Tu lă măre?
— Dă.
— Se cunoăsţ te. Ce se măi ăude?
— Nimic. Sţ tii, ăceleăsţ i sţ i ăceleăsţ i lucruri...
Dupăă -ămiăzăă , cîîtevă vizite: primele ărpegii iesţ ene,
sinistre că cele de lă internăt îîn orele de repetitor, cîînd
piănul se îîmbinăă cu scîîrtţîîitul violinei sţ i cu sţ uierul
sălivăt ăl unui flăut.
— Cum te-ăi distrăt, Andi?
— Bine, sţ tii că-ntotdeăună. Văcăntţă!
— Ce-ăi măi cetit?
— Cutăre cărte.
— Tţ i-ă plăă cut?
— Dă, ădicăă sţ tii...
— Ce crezi despre măriăjul Ninetei?
— S-ă căă săă torit?
— Cum! nu sţ tiăi? Aă! săă te pun lă curent...
Do, re, mi, fă, sol, lă, si, do; do, si, lă, sol, fă, mi, re,
do...
IÎn fiecăre ăn se măă rităă o Ninetăă , divortţeăzăă o Lizetăă ,
moăre un nume îîn „escu” său „eănu” sţ i îîncep discutţiile:
do, re, mi, fă, sol, lă, si, do...
Seără, dupăă măsăă , Măgdă Boldur: o săă rutăre dupăă un
„ăh” sţ i-un „oh”, o tăă cere, zîîmbete „printre lăcrimi”, fe-
ricire. Dătoriă îîmplinităă .
Apoi primul somn iesţ ăn, îîn pătul proăspăă t îînfăă tţăt, cu
gemăă t lung de trămvăie lă ferestre îîn loc de clopote mo-
năstiresţ ti.
Apoi luni, ăpoi mărtţi, ăpoi miercuri: do, re, mi, fă...
Lă îînceput, dezgustul pe căre tţi-l dăă ăcelăsţ i ziăr locăl,
servit de dimineătţăă, o dătăă cu căfeăuă cu lăpte, cu
tipărul ăcelă ăsudăt că mîînile băă rbierilor cîînd te răd, îîn
căre vezi ăceleăsţ i informătţii, că o hîîrtie îîncleiătăă pe
căre ăi lăă săt zbîîrnîîitul ăcelorăsţ i musţ te nărcotizăte,
regăă sindu-le vii sţ i-n toămnăă .
Sorbi din căfeăuă cu lăpte, sţ i fiindcăă nu măi ăi îîn fătţăă
un munte cu brăzi sţ i-un cer cu rîîndunele — pe căre, de
ăltfel, nu le vedeăi, fiindcăă sţ i lă Agăpiă ceteăi ziăre, lă
căfeăuă cu lăpte —, îîtţi ărunci ochii pe ziărul locăl sţ i te-
nfiori cetind numele ăceluiăsţ i ăjutor de primăr căre
dezvoltăă îîntr-o convorbire „ăcordătăă cu o grătţie sţ i o

130
bunăă vointţăă cărăcteristice” ăcelăsţ i progrăm edilităr. Ai
impresiă căă păă -
mîîntul nu se măi îînvîîrte, căă ănotimpurile stău pe loc,
ăsţ teptîînd pe ăjutorul de primăr săă isprăă veăscăă . IÎl lăsţ i
pe ăjutorul de primăr, sţ i, ăruncîîndu-tţi privirile tot pe
ziărul locăl, te îîngrozesţ ti descoperind îîn ăcelăsţ i coltţ
reclămă ăcelorăsţ i gălosţ i „Tretorn” ăutentici, sţ i te
gindesţ ti căă toămnă vine cu gălosţ i „Tretorn” prin glodul
ulitţelor Iăsţ ului, căă iărnă vine cu sţ osţ oni „Tretorn” prin
zăă pădă mocirloăsăă ă ăcelorăsţ i ulitţe — sţ i regretţi o clipăă
Agăpiă, muntţii, vără, urmăă toăre, sţ i imediăt sţ i cu
dezgust, fiindcăă sţ i vără, că sţ i gălosţ ii „Tretorn” ăi
toămnei, e ăceeăsţ i, cu ăceleăsţ i căă lugăă ritţe — părcăă sţ i ele
ăutentice „Tretorn” — cu ăceiăsţ i brăzi, cu ăceiăsţ i
pensionări iesţ eni sţ i cu ăceleăsţ i clopote.
Sţ i deodătăă viătţă îîtţi ăpăre ătîît de identicăă , ătîît de stăă -
tăă toăre, căă te gîîndesţ ti părcăă lă plăcidul Dumnezeu, con-
jurîîndu-l săă -sţ i iăsăă din fire sţ i săă porneăscăă
ăccelerătorul nebunesţ te, că sţ ofeurii betţi, că săă te vezi îîn
cîîtevă secunde devenind mătur, băă trîîn, mosţ neăg sţ i
căă zăă turăă , cu ăceiăsţ i gălosţ i „Tretorn” căre merităă săă fie
măi durăbili decîît viătţă.
Dăr peste cîîtevă zile, orăsţ ul măhmur dupăă văcăntţăă,
părcăă îîncepe săă -sţ i piărdăă monotoniă. Oămenii ăpăr
individuăl din ceătţă plumburie sţ i îînecăă cios obsţ teăscăă
de pîînăă ătunci; ăici un zîîmbet, dincolo o îîncruntăre,
dincolo o ironie, dincolo o glumăă , cum ăi semăă nă ceăpăă ,
morcovi sţ i ridichi îîn grăă dină tă de zărzăvături.
Ziărele-tţi lipsesc dăcăă nu le ăi de dimineătţăă lă că-
feăuă cu lăpte, fiindcăă de dimineătţăă vrei săă sţ tii „ce s-ă
măi îîntîîmplăt”.
Nimică?
Slăvăă Domnului! Cu-ătîît măi bine!
Băiă de ăbur, cu cetăă tţenii căre, beătificătţi pe băă nci de
lemn, ăsudăă sţ i-sţ i descoperăă voci de concert — e-o
bucurie; săloănele îîn căre societăteă luptăă cot lă cot
îîmpotrivă suverănului căă scăt sîînt o distrăctţie:
Universităteă — o ocupătţie; sţ i viătţă de toăte zilele:
Viătţă.
Crîîsţme, berăă rii, ăperitive lă băă căă nii, teătru,
cinemătogrăfe, strădă Lăă pusţ neănu — de lă Jockey-Club
pîînăă -n Piătţă Unirii, sţ i de lă Piătţă Unirii pîînăă lă Jockey-
131
Club — cu ăceiăsţ i intelectuăli scosţ i din năftălinăă , cum
lă piesele istorice cu figurătţie numeroăsăă sţ i figurăntţi
putţini defileăzăă de o sutăă de ori ăceiăsţ i zece soldătţi,
intrîînd printr-o culisăă sţ i iesţ ind pe ăltă, că din nou săă
intre, doăr or dă impresiă unei ărmăte.

132
 Melăncoliă iesţ ănăă ...
Nobletţeă păă cii iesţ ene... Căă ci pentru ăpologisţ tii
Iăsţ ului sţ i căă scătul iesţ enilor e filosofăl, precum sţ i
tăă cereă — ărtisticăă .
Măjestăteă Trecutului... Căă ci pentru rătătţii Iăsţ ului sţ i
trecutul e o profesie.
„Noi, iesţ enii”... Cum ăi spune: „Noi, descendentţii lui
Sţ tefăn cel Măre sţ i ăi lui Miron Costin, fătţăă de ingrăti-
tudineă mojicăă ă ăctuălităă tţii, căre ne lăsăă săă murim de
foăme îîn orăsţ ul cu stătuile păă rintţilor nosţ tri”.
Ah! minciună, minciună iesţ ănăă !
Dă, îîsţi dispretţuiă sţ i îîsţi ură orăsţ ul. Nu biătă lui făă p-
turăă de ziduri năă ruite cuprinsăă -n făldurii de-ăzur ăl
deălurilor îîmprejmuitoăre, ci colectivităteă iesţ ănăă ,
oămenii contăminătţi de microbul ăcelui provinciălism
speciăl: iesţ enismul.
Eră tîîrziu.
Se simtţeă istovit.
Nu se măi gîîndeă nici lă ploăie, nici lă toămnăă , nici lă
Iăsţ i, sţ i nici lă viitor.
Prezentul eră pătul; pătul, îîn ăceăstăă clipăă , eră
somnul.
Se culcăă pe somieră goălăă — lăă zile cu ăsţ ternuturile
nu sosiserăă îîncăă de lă Agăpiă — îînfăă sţ urîîndu-se-n
pălton.
Adormi.
Sţ i prin somn veni îîn el, că sţ i odinioărăă lă Agăpiă-n
odăiă lui, tăă iătăă părcăă verticăl dintr-un soăre rosţ u, fătă
din brăzi, spunîîndu-i că sţ i ătunci:
— Tu esţ ti mic.

133
 PARTEA A DOUA


BATE CINEVA LA POARTĂ?

134
 — Of! iăr plouăă !
— Plouăă !
— Mult măi plouăă !
— Ploăiă ăstă, domnule!
— Doămne, nu se măi isprăă vesc ploile!
— Ce măi nou?
— Ce săă fie! Ploăie, ploăie sţ i iăr ploăie!
— Oooh!
— Aăăh!
— Plouăă ...
Oftă Iăsţ ul.
Căă scă Iăsţ ul.
Motţăăiă Iăsţ ul.
Sţ i scîîrtţîîiău telurile cănăpelelor sţ i ăle fotoliilor vechi
lă fiecăre misţ căre ărtriticăă său reumăticăă ă celor căre-sţ i
ceteău ziărul de seărăă ăscultîînd ploăiă.
Ploile lui septembrie intrăserăă nu număi îîn orăsţ , ci sţ i
îîn sufletele, tăă cerile sţ i vorbele iesţ enilor. Pe toăte
străă zile, ploăiă sţ i număi ploăiă; îîn toăte căsele o ăuzeăi
pe stresţ ini, pic, pic, pic sţ i lur, lur, lur — sţ i părcăă o
simtţeăi pe ceăfăă , o ăuzeăi gîîlgîîind îîn uluce, sţ i părcăă -tţi
intră îîn ureche; o ăuzeăi picurîînd îîn fiecăre vorbăă sţ i îîn
orisţ ice conversătţie lă îînceput, îînăinteă primei sorbituri
din căfeăuă neăgrăă , o dătăă cu străă nutul trimis îîn bătistăă ,
gătă săă devie tusăă cu năsul rosţ u sţ i ochii injectătţi, sţ i-o
ăuzeăi lă sfîîrsţ itul conversătţiilor îîn clipă cîînd, că un
oftăt hîîrîîitor, musăfirul îîsţi luă umbrelă lăă sătăă -n ăntret
deschisăă săă se usuce sţ i-sţ i puneă gălosţ ii ădusţ i de
servitoăre de lă bucăă tăă rie.

135
 Dimineătţă, cîînd se ridicău storurile, ferestrele
vedeău ăceeăsţ i ploăie răă măsăă de cu seărăă -n fătţă căselor
că-n ochii orbilor, ăcelăsţ i îîntuneric. Nu-sţ i măi ăminteă
nimeni culoăreă cerului, devenităă ăcum mucegăi de
miez de pîîne veche. Toăte trăă surile treceău cu cosţ ul
ridicăt, totţi trecăă torii, cu umbrele.
Tineretţă omeneăscăă dispăă ruse din orăsţ ul ploilor de
toămnăă . Chipuri pălide, spinăă ri plecăte, fruntţi îîncretţite,
ochi îîncruntătţi.
Aceeăsţ i ploăie curgeă sţ i-n revistele literăre iesţ ene.
Sufletul fiecăă rui poet eră o umbrelăă , căre-n loc săă
picure îîn ăntretul unei căse picură grăfic îîn păgină unei
reviste.
Glodul străă zilor eră cleios că ăl cimitirelor. Cioărele
sţ edeău măhmure pe clopotnitţi, strîînse îîn sţ ăluri negre.
Sţ i ploăiă treceă mereu pe toăte străă zile, privităă părcăă
de toăte băbele Iăsţ ului, căre tţîîrîîie sţ i cîîrpesc ciorăpi lă
ferestre cu vedere lă strădăă , cu ochelării pe vîîrful năsu-
lui, că săă poătăă privi sţ i pe deăsupră ochelărilor. Sţ i-n
primă dimineătţăă de octombrie Iăsţ ul se desţ teptăă îîn
soăre. Abeă ătunci iesţ enii văă zurăă toămnă frunzelor.
Intrăserăă cu ăur sţ i ărămăă îîn orăsţ copăcii sţ i totţi pomii
toămnei, că o sţ ătrăă de tţigăni cu sălbe, cu băsmăle sţ i
tingiri.
Sţ i de deăsupră deălurilor soărele-sţ i priveă făptă lui
de ăur, cresţ tinesţ te slăă vităă de crucile bisericelor.
Dăr îîn sufletele iesţ enilor, toămnă cu soăre fusese îîn -
chisăă îîn cufere cu hăinele de ăstăă -vărăă . Totţi îîsţi pregăă ti-
serăă păltoănele, măă nusţ ile de lîînăă , căă ciulile, blăă nile sţ i sţ o -
sţ onii, scotţîîndu-le de prin lăă zi sţ i scuturîîndu-le de năf-
tălinăă .
IÎn sufletele tuturoră ăpăă reău treptăt diălogurile
iernii, sţ i ăceleă scoăse din năftălinăă :
— Ce măi nou?
— Ce săă fie! Iăcă, o venit iărnă.
— Dă, domnule, degrăbăă o măi venit!
— Prăă păă d cu lemnele!!
— Sţ i-s scumpe!
— Al drăcului viătţăă!
— Ee!
Asţ ă căă ziuă cu soăre sţ i cu frunze gălbene — căre
dăă deă văă zduhului iesţ ăn părcăă splendoăreă de cupole
136
ăurite ă Moscovei rusesţ ti — măi mult zăă păă ceă decîît
bucură, luîînd zilnică ploăie ă subiectelor de
conversătţie, făă răă săă ăducăă primii fulgi ăi viitoărelor
oftăă ri.
— Ei, ce zici?
— Ce săă zic? Iăcă, nu zic nimic!

137
 — Ai văă zul! O stăt ploăiă!
— Thei!...
— Dă, domnule, s-o-ntors toămnă!
— Eeeh! lă noi toăte merg pe dos!
— Asţ ă-i, domnule, măre misţ ăălie!

Andi-sţ i îîncepu ăceăstăă primăă dimineătţăă îînsorităă cu

un diălog incidentăl, căre dăă du un ăccent sţ i-o stilizăre
părti-cuărăă toămnei de-ăfărăă , îîn sufletul lui.
IÎsţi beă căfeăuă cu lăpte. Deodătăă ăscultăse.
— Cătinco, iă vezi, nu băte cinevă lă poărtăă ?
Trecuserăă cîîtevă clipe. Glăsul Cătincăă i răă spunse de
ăfărăă :
— Nu-i nimeni. Se scuturăă căstănul.
Sţ i toămnă fu prezentăă îîn sufletul lui Andi, că
Moărteă, căre-n piesele lui Măeterlinck măă resţ te ochii
făă pturilor cu nume dulci sţ -ărhăice, dîînd diălogurilor lor
o ăiurităă puerilităte sţ i cevă somnămbulăr.
Plecăă spre Universităte, reluind mintăl diălogul de
ăcăsăă :
— „Băte cinevă lă poărtăă ?
— Nu-i nimeni. Se scuturăă căstănul.”
Poărtă căsei lor, din diălogul cu servitoăreă, deveneă
Poărtă: poărtă enormăă , de lemn ăfumăt, cu fierăă rii
grele, ă unei cetăă tţi medievăle.
O multţime ăsţ teptă îîn cetăte, privind cu ochi îînfrigu-
rătţi de ăsţ teptăre îînspre Poărtăă .
S-ăuzeău băă tăă i.
Multţimeă tresăă reă.
Un glăs din multţime îîntrebă:
„— Băte cinevă lă poărtăă ?
Sţ i dupăă o tăă cere greă, răă spundeă străă jerul Portţii,
grăv:
„— Nu-i nimeni. Se scuturăă căstănul.”
Sţ i-n locul Voievodului ăsţ teptăt săă intre-n frunteă osţ -
tilor de ăur, Toămnă intră îîn cetăte, făă răă săă i se deschidăă
poărtă.
Asţ ă ăr fi dorit Andi săă fie Iăsţ ul îîn ăceăstăă dimineătţăă
de toămnăă : cu ochii îîndreptătţi spre o poărtăă .

138
 Dăr îîn trămvăie oămenii ceteău găzetele de
dimineătţăă; pe străă zi, oămenii se grăă beău s-ăjungăă lă
slujbele lor, ăltţii, cu cosţ ul îîn mîînăă , se duceău lă piătţăă,
său veneău dintr-ăcolo. Trămvăiele, străă zile, oămenii,
clăă dirile ăveău un respingăă tor concret cotidiăn.
Nicăă ieri, îîn nimic sţ i-n nimeni, nu eră perspectivă unui
mister medievăl.
— Biletele, văă rog, pentru control.
Andi îîntinse controlorului biletul de trămvăi, cu dusţ -
măă nie. IÎn ăceăstăă clipăă , pentru el, controlorul de
trămvăi simboliză îîntregul Iăsţ i: reălităte plătăă , căre nu
număi căă nu respectă visăreă, dăr o sţ i ălungă, cu o
indiferentţăă profesionălăă .
Trămvăiul se opri îîn dreptul Universităă tţii. Andi se
coborîî.
Veneău sţ i de lă deăl sţ i de lă văle, studentţi, studente,
trecîînd pe lîîngăă discursul de bronz ăl stătuiei lui Kogăă l-
niceănu. Păvăjul de pietre găă lbui din fătţă Universităă tţii,
oglindind dimineătţă, căă păă tă lumini trăndăfirii.
Erău nouăă făă răă trei minute lă ceăsul Universităă tţii.
Studentţii se grăă beău. Cursul lui Andi îîncepeă lă nouăă .
Trebuiă sţ i el săă intre. Nu intră. Sţ ovăă iă. Ciudăt.
Eră nelinisţ tit. Părcăă eră îîn el îîntr-ădevăă r ăsţ teptăreă
unei multţimi cu ochii îîndreptătţi spre o poărtăă măre,
medievăl măre.
Studentţii soseău îîn grupuri, intrîînd repede pe usţ ă
Universităă tţii.
Trecurăă sţ i profesori.
Lă ceăsul Universităă tţii erău nouăă făă răă douăă minute.
Andi priveă cerul din fund, cel căre ăpăre că o turlăă
de zmăltţ ălbăstru lă căpăă tul ăleii de tei ăi Copoului, îîn
ăur de toămnăă .
Asţ teptă pe cinevă?
Sţ i deodătăă , dintr-un grup de studentţi căre veneău de
lă deăl, grup despicăt îîn douăă , ăpăă ru un bulldog fioros,
ăl căă rui chip ăminteă numele geălătului moldoveăn
Găvril Buzătul, sţ i-n urmă bulldog-ului legăt de zgărdăă
cu o cureă, solid, ăpăă ru o fetitţăă, o fătăă , o domnisţ oărăă ...
Căpul ei treceă subt umăă rul celor măi măă runtţi stu-
dentţi.

139
 Cuvîîntul „mic” căă păă tă o semnificătţie nouăă lă ăpăritţiă
ăcestei fete: mic, ădicăă măi îînălt, măi mirăt îînălt decîît
piticii, dăr cu totul ăltfel decîît restul oămenilor.
— Băby, ău pied.
Sţ i bulldog-u1, enormul cîîne-hărăp, ăvu o privire
umilăă cu ochii peste căp, subt frunteă tesţ ităă , sţ i-sţ i reluăă
locul îîn front cu mersul piciorusţ elor îîncăă ltţăte c-un fel
de ghete- bocănci, căre ăduceău, se vede dintr-o
plimbăre lungăă , tot glodul Copoului pe păvăjul delicăt
din fătţă Universităă tţii.
Andi retţinu ătîît: contrăstul dintre stătură de fetitţăă sţ i
glăsul ăutorităr; contrăstul dintre primă ăpărentţăă de
copil, din pricină obrăjilor rotunzi — îînscrisţ i cu o
penitţăă rondăă , că sţ i cele măi rotunde mere — sţ i privireă
cătegoricăă ă ochilor crîîncen negri; sţ i contrăstul dintre
delicătetţă miniăturălăă ă siluetei sţ i ghetele-bocănci,
ăcoperite de glod, căre păă sţ eău căm lăterăl, ăpăă săt, dîîrz,
repede, părticipîînd părcăă lă cădentţă unei ărmăte îîn
mărsţ . O urmăă ri cu privireă. Se duceă lă văle, cu brătţul
îîntins de ăvîîntăă rile măsiv nervoăse ăle bulldog-ului,
îîmbrăă cătăă cu un părdesiu cenusţ iu, îîncinsăă cu o cureă
lătăă . IÎsţi scosese feutrul cenusţ iu din căp. Din spăte îîi
vedeă pletele negre, scurt tăă iăte.
Eră micăă s-o îînchizi îîntr-un zîîmbet.
Sţ i totusţ i, de depărte, pe zăreă ăurie ă cerului din
văle, siluetă ei, cu brătţul ăvîîntăt dupăă bulldog, ăveă
vigoăreă superbăă ă luntrăsţ ilor cu brătţul pe cîîrmăă , cîînd
trec Toăn- cele Bistritţei.
N-o măi văă zu.
— „Băte cinevă lă poărtăă ?
IÎi băă teă inimă.
Sţ i, ciudăt, răă spunsul:
— „Nu-i nimeni. Se scuturăă căstănul...”
...nu măi veni.

Luchi, pe cîît ădormeă de usţ or, pe-ătîît se desţ teptă cu

greu. Asţ ă căă lă liceu plouău îîn cătălog ăbsentţele
nemotivăte lă oră îîntîîiă, ădicăă de lă opt lă nouăă . Dăr
cîînd oră îîntăă iă se îîntîîmplă săă fie reprezentătăă de

140
profesorul de mătemătici, nu număi somnul determină
ăbsentţă lui Luchi.
— IÎi tîîrziu, conăsţ u Luchi! Nu pornesţ ti?
— Dă’ părcăă ce? Măă duc lă rendez-vous!
IÎn ăceăstăă primăă zi cu soăre oră îîntăă iă eră îînnourătăă
de mătemătici. Luchi o petrecu îîn păt. Plecăă de ăcăsăă
ăbeă lă nouăă trecute, bizuindu-se pe indulgentţă
profesorului de istorie, ădmirător ăl Apostolului.
Dăr Luchi eră prototipul lui căscăă -gurăă , ădicăă ăl
omului mereu disponibil, gătă săă devie oricîînd
spectătorul scenelor de pe strădăă .
IÎndăă răă tul Pietţii Sfintul Spiridon ăscultăse cu mîînile
îîn buzunăr — nu-sţ i măi luăse geăntă pentru
problemăticele ore de liceu —, cu chipiul pe ceăfăă , o
sfădăă îîntre doi co- tiugărăgii căre se îînjurău unul pe
ăltul cu ătîîtă diversităte, îîncîît Luchi, îîn rîînd cu
„cumăă trele” căre făă cuserăă piătţă, îîi ăprobă ădmirătiv,
gustîînd cu desfăă tăre sudăă lmile căre îîntregeău — cum
usturoiul desăă vîîrsţ esţ te o sălătăă — ăceăstăă zi cu soăre îîn
piătţă cu legume, pesţ te, fructe sţ i hăă lci de cărne crudăă .
Dupăă ce cotiugărăgiii isprăă virăă răă fuiălă, Luchi plecăă ,
făă răă chef de sţ coălăă , regretîînd spectăcolul îîncheiăt,
purtîînd îîn păsţ ii lui o destinătţie nehotăă rîîlăă .
Intrăă îîn Piătţă Sfîîntului Spiridon, oprindu-se cîînd lă
dughenele cu sfeclăă , tţelinăă sţ i cărtofi, cîînd lă tărăbele cu
ouăă sţ i smîîntîînăă ăcoperităă cu foi de brustur, cîînd lă
fructe, ăscultîînd cum se tîîrguiău bucăă tăă resele îîn
soărele căre ăcolo ăveă miros de verdeătţăă leguminoăsăă ;
zîîmbind tţăărăă ncilor; dîînd cu piciorul îîn cîîte-un cărtof
căă zut pe jos, ăvîînd un ăer de inspector binevoitor ăl
Pietţii Sfintul Spiridon.
Dupăă ce isprăă vi cu legumele sţ i fructele, trecu lă
căsăpi, făă răă grăbăă , făă răă priviri nelinisţ tite-n lăă turi —
cărăcteristice liceienilor căre-ău fugit de lă sţ coălăă — cu
un optimism zîîmbitor sţ i îîngăă duitor de om subt păsţ ii
căă ruiă viătţă se tţese de lă sine îîn culori glumetţe că ăle
scoărtţelor tţăărăă nesţ ti.
Sţ i lă căsăpi, viătţă binevoi săă ăcorde lui Luchi un nou
spectăcol, dîînd o urgentăă destinătţie păsţ ilor săă i văcăntţi.
Totţi cîîinii văgăbonzi, toăte jăvrele, toăte cotărlele,
toăte corciturile pocite căre-sţ i tţin pestritţul sinod
flăă mîînd îîn preăjmă căă săă piilor vibrău, strîînse-ntr-o
141
singurăă turmăă solidărăă , mîîrîîiău, lăă trău, schelăă lăă iău sţ i
hîîrîîiău, îîn blăă nile lor jerpelite, cu cîîni spectrăli, la o
parte. Iăr îîn fătţă lor, un bulldog căfeniu băă ltţăt cu negru,
părcăă blăă nit cu brunul ăurit ăl chilimbărului de Buzăă u,
stăă pîînit de cureăuă tţinutăă de o mîînăă fermăă , căre nu-i
îîngăă duiă decîît o îîndîîrjităă neclintire, priveă hăită
scheleticăă ă neămului săă u, că un Ju- piter bulldog
descins din Olimp, cu fulgerele-n ochi sţ i tunetul îîn glăs.

142
 Jăvrele-l lăă trău făă răă săă îînăinteze, huiduindu-l cănin,
cu o sperioăsăă ferocităte; iăr El, neclintit îîn fătţă lor, cu
nouri de furtunăă îîn fiintţă lui măsiv năă prăznicăă ,
schieună cu glăs subtţirel de greierăsţ , de pisicutţăă sţ i de
prunc, că sţ i cum prezentţă jăvrelor ăr fi desţ teptăt îîn
glăsul lui de băros căă zîînd pe nicovălăă , număi duiosţ ii
gingăsţ e, căntilene ăntropofăge.
Iesţ iserăă căsăpii totţi, îîn hăine ălbe cu miros de sîînge,
crud, sţ i rîîdeău căsăpii îîn fătţă hăă lcilor de cărne crudăă
ătîîr- năte-n fătţă căă săă piilor peste butucul îînrosţ it.
— Dăă -i drumu, duduitţăă.. număi olecutţăă, ăsţ ă, de-o
poftăă ...
„Duduitţă” ăveă o fătţăă proăspăă tăă îîntre căsăpi sţ i
căă săă pii, îîntre căă rnurile crude sţ i hăită flăă mîîndăă
dominătăă de bulldog-ul priponit, o fătţăă căre lăă să ochilor
ceeă ce merele domnesţ ti lăsăă năă rilor.
— Dăă -i drumu, duduitţăă...
Bulldog-ul eră îîn mijlocul pietţei căsăpilor, că un idol
păă gîîn îîntr-un cutremur de păă mîînt.
— Se teme săă nu i-l rupăă ! răă sunăă un glăs din ăceleă
căre ău pretentţiă căă rezumăă sţ i exprimăă tăă cereă unei
multţimi.
Mîînă fetei slobozi cureăuă, cum ăi ăpăă să involuntăr
pe un trăă găci.
Un sălt că de stîîncăă tţîîsţnităă din gurăă de vulcăn.
Piătţă se golise de cîîni. Păă reău măă turătţi de un ciclon.
— Băby, ău pied, răă sună un glăs ăutorităr, dominîînd
piătţă îîntreăgăă
Sţ i năă prăsnicul bulldog, cu picioărele cosite părcăă
măgnetic, se opri lă căpăă tul pietţii. Sţ i cu ochii peste căp,
subt frunteă lui tesţ ităă de hărăp, veni legăă nîîndu-se umil,
că sţ i cum s-ăr fi tîîrîît pe burtăă , pîînăă lă picioărele
minusculei stăă pîîne, unde se lăă săă lă păă mîînt, turtindu-sţ i
botul pe ăsfălt, îîntre lăbe, cu coădă ochiului iscodindu-
sţ i stăă pîînă, stupid că un enorm guvid cănin.
IÎn piătţă căsăpilor entuziăsmul ăpăă ru nu cu flori, ci
cu bucăă tţi de cărne. Căă deău din tonte păă rtţile ofrăndele
săn- ghine spre botul căre le-nsţ făă că sţ i le-nghitţeă, cum
dău pe gîît betţivii dusţ căă sticlă cu răchiu.
Luchi fugise îîn gălop pîînăă lă mădăm Leibă,
fumizoăreă de fructe ă fămiliei Dănielescu, sţ i
îîmprumutăse, ămăne- tîîndu-sţ i ceăsul, treizeci de lei.
143
 — Dăă -mi, domnule, musţ chi de treizeci de lei, cel măi
fin.
Sţ i, cu musţ chiul cel măi fin îîn mîînăă , veni lă bulldog.
— Nă, măă i buzătule, măă i frumosule, măă i eroule...
Du’căă drăgăă , pe onoăreă meă...
Abeă ătunci, îîn clipă cîînd i s-ădresăă fămiliăr, o văă zu;
zîîmbi, c-un ăer uluit, sţ i continuîînd cu gestul surpriză
ochilor, o măă surăă de lă picioăre pîîn’ lă căp, cu pătru fugi
de pălmăă , ăsţ ă cum ăi măă sură clăviătură unui piăn
jucăă rie, cu deschidereă unei pălme băă rbăă tesţ ti.
— Bine, du’căă drăgăă , mătă ăsţ ă mititicăă sţ i duci ăsţ ă
dihănie!
Sţ i continuîîndu-sţ i gîîndul îîntrerupt de surpriză
ochilor, exclămăă : „Du’căă drăgăă , pe onoăreă meă, ăsţ ă
cîîne n-ăm măi văă zut! Un erou, du’căă drăgăă , Achille său
măi sţ tiu eu cine! IÎmi vine săă -l pup... Dăi voie, măă i
buzătule, măă i frumosule, măă i căă pcăă unule, măă i Mămă-
Păă durii... Nu dăă lă om, du’căă drăgăă ?
— Ajunge! Ajunge! Multţumesc, nu se măi poăte!
protestăă glăsul fetitţei îîn fătţă căsăpilor ădunătţi cu ălte
ofrănde, îîn timp ce o mîînăă micăă , scuturătăă energic,
făă ceă săă zornăă ie o brăă tţărăă .
Smunci cureăuă. Cîînele trăă geă lă cărne că fluviile îîn -
spre măre.
— Băby!
Cîînele porni dupăă glăs.
Luchi, dupăă cîîne. Se tţinu dupăă el pîînăă lă scără Hote-
lului Trăiăn. Fetitţă se urcăă .
— Du’căă drăgăă , nu te supăă ră, îîl măi ăduci sţ i mîîne lă
piătţăă?
O fătţăă îîncretţităă de rîîs se îîntoărse îînspre Luchi.
— Bine, domnule, dăr cu sţ coălă ce făci?
— Sţ coălă! Bine, du’căă drăgăă , crezi mătă c-ăm săă lăă s
eu bunăă tăte de cîîne pentru sţ coălăă ! Spune sţ i mătă!?

Seără, dupăă măsăă , Luchi îîl luăă pe Andi lă o părte:

— Măă i Andi, ăm văă zut, un cîîne!... Phii, fiu-fiu-fiu! Asţ ă
cîîne n-ăm măi văă zut!
— Bulldog?
— Dă, măă i, de unde sţ tii?
144
 Andi vroi săă -ntrebe: „Al cui e cîînele?”
Dăr tăă cu.
„Băte cinevă lă poărtăă ?”
Fătă eră îîn el, îîntr-un Iăsţ i cu soăre, cu gestul ăcelă
proiectăt pe cer, de plutăsţ cu mîînă pe cîîrmăă lă Toăncele
Bistritţei, — micăă s-o-nchizi îîntr-un zîîmbet.
Sţ i, fiindcăă eră îîn el, ăveă impresiă căă -i ă lui.

A două zi, ăfisţ ele unui. ziăr iesţ ăn de dimineătţăă

ănuntţău cu litere hăă răă zite din ănul o mie nouăă sute
păisprezece pîînăă îîn o mie nouăă sute optsprezece număi
răă zboiului:

„MAFIA FRANCMASONICĂ LA IAŞI

MISTERIOSUL EMISAR AL MAREI LOJE
CINE-S ADEPŢII?”

Aceste titluri trîîmbitţăte oărecum îîn ochii publicului

ăvurăă dărul săă stîîrneăscăă îîn suflete un fel de ătmosferăă
ocultăă , făă cutăă din reminiscentţe cinemătogrăfice ăle
filmelor ămericăne cu bănditţi măscătţi, căre ăscultăă de
unul cu măă nusţ i ălbe; din ămintirile romănelor
senzătţionăle cetite îîn copilăă rie, din viziuni de odăă i
îîmbrăă căte-n negru, îîn căre doisprezece măscătţi cu
pelerine jurăă îîn fătţă unui ăl treisprezeceleă, căre-i
„pălid că un mort”, credintţăă vesţ nicăă pe un crăniu ăsţ ezăt
pe măsă neăgrăă .
Cum? ădicăă sţ i lă Iăsţ i...
Hm! Hm!
Vremuri tulburi! Bolsţ evism îîn Rusiă, frăncmăsonerie
lă Iăsţ i...
Ritmul cumpăă răă rii ziărului fu măi nervos. Cetăă tţenii
se grăă beău spre chiosţ curi, cu bănii gătă îîn mîînăă ,
temîîndu-se părcăă săă nu ăjungăă lă timp. „Pst-pst”-ul
indolent, cu căre chemi pe strădăă pe vîînzăă torii de ziăre,
devenise imperătiv sţ i chiăr răă stit, iăr ziărul eră măi
mult zmuls decîît luăt.
Informătţiile explicătive din corpul ziărului erău lăco-
nice — îîn făpte —, ămbigui sţ i enigmătice îîn expresii, că
sţ i nebuloăsă notţiune ă frăncmăsoneriei; fiecăre frăzăă
145
eră ăsţ ezătăă că îîntre străă jeri îîntre semne de exclămăre sţ i
îîntrebăre, dîînd publicului impresiă căă ziărul sţ tie măi
mult decîît spune sţ i căă vorbesţ te peste căpul publicului,
cu Cinevă — un fel de Rocămbole ăl văgului nocturn —,
făă cîînd necontenite ăluzii lă o plurălităte de
personălităă tţi iesţ ene, neindividuălizăte, contăminăte de
filoxeră „măfiei frăncmăsonice”, cu un ton detectiviăn
flegmătic, surd ămenintţăător.
Articolul de fond eră intitulăt exploziv: Păziţi-vă,
des- chizîînd subt năsul somnului iesţ ăn un fel de
echivălent ăl flăcoănelor de săă ruri englezesţ ti. Autorul,
reprezentăt grăfic prin pseudonimul mimetic ăles,
Masca Vigilentă, ăruncă o perfidăă îîndoiălăă îîn sufletele
cetăă tţenilor, cum o strecoărăă îîn sufletele lectorilor
Găston Leroux îîn Le Mystere de la Chambre Jaune.
Cine erău membrii Lojei frăncmăsonice?
Oricine puteă fi, poăte căă totţi erău — îîsţi răă spundeă
singurăă Masca Vigilentă —, dăr frăncmăsonii
desfiintţău prin pumnăl, glontţ sţ i otrăvăă pe oricine ăr fi
destăă inuit cevă despre Lojăă . Astfel, Masca Vigilentă
intrigă sţ i îînfricosţ ă toăte căă minurile iesţ ene căre trăă iserăă
pîînăă ătunci îîn evidentţă de vitrinăă ă cotidiănului.
Sotţiile îîsţi băă nuiău sotţii; mămele, fiii; cluburile, mem-
brii; părtidele politice, părtizănii.
— Ce-i cu frăncmăsoneriă ăstă? îîntrebăă Luchi lă
măsăă .
— Ei, fleăcuri, căutăă -tţi de mîîncăre, răă spunse domnul
Dănielescu.
IÎn ziuă urmăă toăre, ziărul de dimineătţăă, că o tobăă
măre, continuă săă sune ălărmă reluătăă îîn ăjun sţ i de
ziărele de seărăă .
Masca Vigilentă ăfirmă căă sţ tie imobilul misterios de
pe o strădăă dosnicăă , îînchiriăt cu o sumăă făbuloăsăă de
Lojă frăncmăsonicăă — „de unde fondurile?”; declără
solemn căă vă îînsemnă „cu fierul rosţ u ăl publicităă tţii”
numele tuturor iesţ enilor ăfiliătţi Lojei. Sţ i îîncheiă cu un
eroism nichelăt: „Zăă dărnic măă privitţi, prin măscăă ,
domnilor frăncmăsoni, zăă dărnic văă ăscutţitţi pumnălele
îîn umbră criminălăă . Masca Vigilentă, consţ tientăă de
menireă ei, îîsţi vă făce pîînăă lă căpăă t dătoriă pe căre i-o
indicăă interesul Iăsţ ului sţ i interesul tţăării.”

146
 — Ce-i cu porcăă riă ăstă de frăncmăsonerie? îîntrebăă
din nou Luchi lă măsăă .
— Iă te rog, măă soărăă -tţi vorbele! răă spunse drăstic
domnul Dănielescu.
IÎn răă stimpul ăcestor douăă zile, fătă cu bulldog-ul nu
fusese văă zutăă nici de Andi îîn dreptul Universităă tţii, nici
de Luchi îîn Piătţă Sfîîntul Spiridon, lă căsăpi. Totusţ i, Andi
sţ tiă

147
căă -i îîn Iăsţ i. Pe de o părte, stătură ei, surprinzăă tor de
micăă , pe de ăltăă părte, lipsă ei de elegăntţăă — ăcelăsţ i
părdesiu cenusţ iu îîncins cu o cureă lătăă , sţ i ăceleăsţ i
ghete-bocănci căre dăă deău un bocăă nit soldăă tţesc păsţ ilor
ei energici — îîn contrăst cu slutţeniă de măre lux ă
bulldog-ului de răsăă purăă — cîîne de bogăă tăsţ , se spuneă
îîn Iăsţ i —, o singulărizău îîn gloătă trecăă torilor iesţ eni,
semnălizîînd-o curiozităă tţii sţ i comentăriilor tuturoră.
Zilnic eră îînregistrătăă de „ultimă orăă ” orălăă ă cercurilor
frecventăte de Andi.
Unii o văă zuserăă intrîînd cu bulldog-ul lă Hotel Trăiăn;
ăltţii lă Copou, ăltţii, lă cofetăă riă „Vlăă descu”, făă răă bulldog,
dăr lă ăceeăsţ i măsăă cu un „personăj excentric”: un
domn răs sţ i-n căp, că un preot cătolic, cu sprîîncene
dese sţ i ochi negri de hipnotizător, cu monoclu, măă nusţ i
ălbe sţ i ghetre ălbe, cu brăă tţărăă de ăur sţ i multe inele pe
degete. IÎnsotţitorul ei băă use „zece ceăiuri” făă răă zăhăă r,
„riguros exăct; m-ăm informăt de Iă chelner”, ădăă ugăse
colportorul ăcestei săvuroăse informătţiuni.
Dăr se sţ tiă sţ i măi mult. IÎnsotţitorul fetei cu bulldog-ul
fusese văă zut lă bălă de ăbur. Stăă tuse „douăă zeci de
minute lă ăbur”, că jocheii, nu se spăă lă cu măă nusţ ă, că
totţi oămenii, ci c-un fel de perie ăsprăă . Iesţ ise din băie
„rosţ că un răc fiert” sţ i băă use cinci păhăre cu ăpăă rece.
Informătţiuneă eră detţinutăă de lă măseurul băă ii.
Cine erău?
O pereche de spioni sovietici? Cei căre-sţ i îînsusţ eău
ăceăstăă presupunere porneău de lă cele zece ceăiuri
băă ute făă răă zăhăă r, inventăriăte de chelnerul de lă
„Vlăă descu”, precum sţ i de lă inelele sţ i brăă tţără căre
dovedeău căă ,,rusnăcul ăre frănci”: de unde? Spionăj.
Cine nu spioneăzăă îîn biătă tţărăă romăî neăscăă ! Cei căre
considerău măi cu seămăă ochii personăjului excentric
pretindeău căă -i hipnotizător sţ i căă -sţ i făă cuse primă
experientţăă lă cofetăă riă „Vlăă descu”, bîînd un ceăi cu
zăhăă r, dăr făă cîîndu-l pe chelner săă creădăă căă ă băă ut zece
făă răă zăhăă r.
— Lăsăă , domnule, dăr cum răă mîîne cu plătă? ă plăă tit
zece ceăiuri, plus zece lă sutăă chelnerului, intervenise
logic un interlocutor.
— Tăci! replicăse ironic cel cu versiuneă „hipnotiză-
tor”. Te-ăi uităt îîn buzunărul chelnerului? I-ă plăă tit un
148
ceăi, sţ i chelnerul e convins căă i-ă plăă tit zece. E hipnoti-
zător. IÎl vedem mîîne-poimîîne lă Sidoli.
Altţii, retţinîînd coincidentţă ăpăritţiei personăjului ex-
centric lă Iăsţ i, cu cămpăniă îîmpotrivă frăncmăsonilor,
îîntreprinsăă de presă locălăă , socoteău căă el e
„misteriosul emisăr ăl Mărei Loje” .
— Eh! crezi dumneătă căă ăă sţ tiă s-ărătăă îîn public? Lu-
creăzăă pe dedesubt.
Pe unii îîi indignă bulldog-ul:
— Lăsăă -măă , domnule, bestiile ăsteă se tţin îîn cusţ căă !
Nu vezi ce ochi ăre? IÎtţi stricăă digestiă!
Pe ăltţii îîi indignă îîmprejurăreă căă fătă vorbeă
bulldog-ului frăntţuzesţ te:
— Ce-s mofturile ăsteă, domnule! Nici pentru cîîni
nu-i bunăă biătă noăstrăă limbăă romăî neăscăă ? Ah-ăh ăh,
cum ne-ăr măi trebui un Tţ epesţ -vodăă pentru vremile de
ăcum. Astă-i solutţiă: tţeăpă. Dă’ nu-i Omul!
Se comentău sţ i răporturile dintre domnul cu
monoclu sţ i fătă cu bulldog-ul. Unii spuneău căă -s un
menăj, sţ i clipeău vicleăn, dăr evăziv. Altţii pretindeău căă
dupăă ochi sîînt tătăă sţ i fiicăă . Altţii ărgumentău căă
ăsemăă năreă ochilor eră ăpărentăă sţ i căă dovedeă număi
căă păă recheă eră de ăltăă răsăă : indieni. Aveău ochi de
indieni, nu de romăî ni, de ăstă semăă nău îîntre ei.
Indienii ău sţ erpi — ochii lor făscineăzăă reptile — nu
bulldog-i: cîîni englezesţ ti. Poăte c-ăveău sţ i sţ erpi îîn lădăă ,
lă hotel. Bulldog-ul eră un fel de reclămăă pe strădăă , îîn -
locuind cu succes dărăbănă căre ădunăă publicul.
Astfel căă perecheă cu bulldog-ul lă fiecăre păs iesţ ăn
treceă prin opiniă publicăă , ăsemeni căă lăă retţilor de circ
căre săr prin cercuri ăstupăte cu un tălger de hîîrtie.
IÎn sfîîrsţ it, îîn ziuă ă treiă, se îîntîîmplăă pe strădă Lăă pusţ -
neănu — ădicăă îîn vitrină Iăsţ ului — un făpt retţinut de
măi totţi trecăă torii, făpt căre dăă du personăjului
excentric un fel de păsţ ăport diplomătic pentru vămă
opiniei publice iesţ ene. Domnul Iustin Dănielescu
îîntîîlnise pe omul eu ochi de hipnotizător, sţ i el,
Profesorul, Apostolul, cel dintîîi, sălutăse ădîînc,
reverentţios, convorbind de lă egăl lă egăl cîîtevă clipe cu
omul îîncăă nedefinit de societăteă iesţ ănăă .
Sţ i îîn ăceeăsţ i zi răă sunăă îîn căsă Dănielescu
trîîmbitţăreă: „Avem musăfiri lă măsăă ”.
149
 Formulele cu căre se ănuntţău musăfirii lă mesele
căsei Dănielescu erău diverse, — dupăă musăfiri.

150
 De pildăă :
„Diseărăă ăi săă măi pui un tăcim”, spus număi servi-
toărei, cu cîîtevă clipe îînăinte de măsăă , de căă tre doămnă
Dănielescu, îînsemnă căă pe măsăă răă mîîne ăceeăsţ i
musţ ămă sţ i sîînt lăă săte ăceleăsţ i sţ ervete păă tăte din timpul
săă ptăă mîînii.
Noul tăcîîm reprezentă ăpăritţiă unui linge-blide
oărecăre îîngăă duit îîntr-o zi oărecăre lă măsă domnului
profesor. Dăcăă din îîntîîmplăre îîn ăceă zi domnul
Dănielescu ădusese icre negre, ele erău servite sub
formăă de tărtine clăndestine, îînăinte de măsăă , sţ i
repărtizăte număi membrilor fămiliei. Pentru noul
tăcîîm nu se făă ceă nici un fel de efort. Acest musăfir eră
hrăă nit cu cinsteă de-ă mîîncă lă măsă domnului
profesor, ceeă ce, îîn genere, îîi sţ i tăă iă poftă de mîîncăre,
nu cu ălimentele de lă ăceăstăă măsăă de Apostol căre dăă
precăă dere spirituălităă tţii din biurou, nu măteriălismului
din sufrăgerie.
„Iustin, nu uită, îînseămnăă -tţi, ădăă pe diseărăă nisţ te
jămbon, nisţ te ghiuden sţ i o cutie de sărdele... Măi iă sţ i
nisţ te compot «Sţ tirbey» sţ i cu o cutie de bisţ coturi”,
îînsemnă căă lă măsăă sîînt musăfiri fătţăă de căre doămnă
Dănielescu tţineă săă ărăte căă lă eă se „găă sesc de toăte”,
pentru orice eventuălităte. Acesţ ti musăfiri erău
părteneri lă joc de căă rtţi.
„Ascultăă , fătăă -hăă i, diseărăă săă te măi speli, săă te măi
dichisesţ ti, săă nu te văă d cumvă zmultăă sţ i cu pestelcă ăstă
murdărăă , sţ i săă te-ncăltţi, ăuzi? Vine lume lă măsăă ”, îîn -
semnă căă fătă din căsăă trebuie săă ăpărăă curătăă îîn sufră-
geriă unor intelectuăli modesţ ti, dăr civilizătţi —
doămnă Dănielescu eri profesoărăă de higienăă —,
intelectuăli căre nu îîntţeleg săă strice poftă de mîîncăre ă
musăfirilor prin mirosurile bălcănice ăle slujnicei.
Lă ăceste mese se serveău mîîncăă ri nu cine sţ tie ce,
dăr prepărăte „gospodăă resţ ti” îîntr-o căsăă ă căă rei
stăă pîînăă , desţ i intelectuălăă , nu-sţ i uităă nici obligătţiunile
derivăte din notţiuneă „gospodinăă moldoveăncăă ”. Deci,
servitoăreă îîncăă ltţătăă , pieptăă nătăă sţ i cu sţ ortţ spăă lăt,
serveă măă măă ligutţăă cu ochiuri sţ i, îîn genere, fie pîîrjoăle
de cărne de văcăă , fie nisţ te săă rmăă lutţe tot de cărne de
văcăă , ămestecătăă cu cevă cărne de porc. Urmă o
plăă cintăă de căsăă sţ i o căfeă turceăscăă — cumpăă rătăă gătă
151
rîîsţnităă — prepărătăă îîn ibric de mîînile doămnei
Dănielescu.

152
 — Excelentăă ! Asţ ă căfeă număi lă dumneăvoăstrăă se
beă!
— Ei, sţ tii, totu-i s-o prăă jesţ ti ăcăsăă , sţ i cum o prăă jesţ ti;
dăc-o stropesţ ti cu putţin rom ădevăă răt, dăcăă n-o treci cu
prăă jitul sţ i dăcăă sţ tii s-o fierbi, iesăă bunăă .
— Că lă dumneăvoăstrăă nicăă ieri. Sţ i călităteă căfelei,
dăr ărtă prepărătului! Astă n-o cumperi!
— Nu măi poftesţ ti ună?
— Asţ ă cevă nu se refuzăă . Săă rut mîînă.
Pentru toăte ăceste trei cătegorii de musăfiri, cu o
subtilăă grădătţie ăscendentăă , fămiliă Dănielescu trebuiă
săă ăpărăă „unităă ” năturăl, dăr trăă ind îîn intimităte, ăsţ ă
cum trăă iesc toăte fămiliile îîn căre-s sţ i copii.
Cîînd eră lă măsăă musăfirul reprezentăt prin formulă
„ăi săă măi pui un tăcîîm”, dăcăă Luchi spuneă vreo necu-
viintţăă intolerăbilăă , doămnă Dănielescu îîl dăă deă ăfărăă de
lă măsăă .
Cîînd erău lă măsăă musăfirii reprezentăntţi prin cum-
păă răă turile de lă băă căă nie, pîînăă lă hotărul compoturilor
„Sţ tirbey”, dăcăă Luchi ăveă vreo iesţ ire, doămnă Dănie-
lescu îîl priveă lung, congestionîîndu-se, sţ i oftă căă tre mu-
săfiri:
— Greu îîi cu copiii!
Cîînd pentru ă treiă cătegorie de musăfiri fătă din
căsăă trebuiă săă se pieptene, săă se îîncăltţe sţ i săă -sţ i puie un
sţ ortţ curăt, iesţ irile lui Luchi erău comentăte pe fătţă
mămei lui de un zîîmbet, un pic iutţit, căre se sileă săă
îînsotţeăscăă ămfi- trionic zîîmbetele său rîîsul musăfirilor.
Dăr dupăă plecăreă ăcestoră, zîîmbetul se spăă rgeă îîn
căpul lui Luchi că o veselăă de portţelăn.
Sţ i, îîn sfîîrsţ it, răă sună din cîînd îîn cîînd îîn căsă
Dănielescu măreă formulăă , cu trîîmbitţi de mobilizăre îîn
eă: „Avem musăfiri lă măsăă ”.
Răă sunăse îîn ănii răă zboiului pentru doctorii frăncezi
sţ i pentru dregăă torii bucuresţ teni, iăr dupăă răă zboi,
răreori număi, pentru vreun importănt personăj politic
său culturăl, îîn trecere prin Iăsţ i, poftit de domnul
Dănielescu.
Că lă teătru pentru feerie, se făă ceău îîn căsă
Dănielescu schimbăă ri complecte de decor, lă căre
părticipău totţi membrii fămiliei, măi putţin Andi sţ i
mămitţă, ămîîndoi inexpugnăbili din odăă ile lor, pentru
153
pricini deosebite: mămitţă fiindcăă eră mămitţă; Andi
fiindcăă eră Andi.
Dăcăă trîîmbitţele ăcestei mobilizăă ri ă fărdurilor
căsnice răă sunău lă timp de toămnăă rece, doămnă
Dănielescu porunceă săă se făcăă foc îîmbelsţ ugăt îîn toăte
sobele, pentru ă ălungă frigul ăcelă umed cu căre intrăă
toămnă îîn căsele unde nu se făce focul decîît ătunci cîînd
ăpă căre îîngheătţăă îîn putinele de-ăfărăă îîndreptăă tţesţ te
ăluziă „căă -i căm frig” ă celor căre de-o săă ptăă mîînăă
tremurăă îîn căsăă cu obrăjii îîn verzitţi, făă răă săă cuteze săă
făcăă risipăă inutilăă de lemne îîn „ăceste vremuri grele”.
Domnul Dănielescu scoteă din biuroul săă u becuri
nouăă cu luminăă ălbăă , complectîînd îîn toăte odăă ile
lăă mpile lă căre îîn mod obisţ nuit ărdeă un singur bec
bolnăv de găă lbenă- reă electricăă ă becurilor răă scoăpte.
Doămnă Dănielescu scoteă din sţ ifonierăă fătţă de
măsăă de toile damassé sţ i sţ ervetele lă fel, pregăă tindu-le
pentru ăpoteoză ălbăă ; descuiă bufetul sţ i scoteă
serviciul de ărgint, veselă de portţelăn sţ i păhărele cu
complectăă ierărhie de cristăl pur, serviciul de dulcetţi,
păă hăă relele de licheur sţ i cesţ tile de căfeă neăgrăă , numite
turcesţ ti, sţ i le predă cu număă r fetei din căsăă , ămintindu-i
imprecătoriu căă dăcăă spărge ună număi, n-o poăte plăă ti
cu leăfă pe un ăn îîntreg.
Căsă îîntreăgăă eră decorătăă cu flori — ărănjămentul
lor îîl făă ceă Duduiă — îînmăă nunchiăte îîn văsele dăte jos
de pe dulăpuri, unde pîînăă ătunceă se umpluserăă că
nisţ te urne funerăre de pulberile zilelor căsnice.
Cănăpelele sţ i scăunele din sălon erău scoăse din ălbele
căă mesţ i de fortţăă de pîînăă ătunci. Duduiă îîsţi ărănjă
bibliotecă muzicălăă , surghiunind operetele, sţ ănsonetele
sţ i dănsurile lă modăă îîn dulăpul din odăiă ei, punîînd îîn
evidentţăă cîîtevă tomuri din Beethoven, ă căă rui măscăă
din sălon văă zuse multe sţ i eră blăzătăă .
IÎn ăceste ceăsuri prepărătorii nervii vibrău sţ i uuiău
că-n ăpărătele de rădio cîînd s-ăude iădul „părăzitţilor”.
Doămnă Dănielescu nu se măi spăă lă, pudră, nici
îîmbrăă că; răă mîîneă îîn hălătul de dimineătţăă sţ i-n păpucii
de odăie, cu păă rul prins îîn piepteni îîmplîîntătţi provizor,
ceeă ce-i făă ceă mereu săă cădăă , provocîînd ăspre
observătţii ădresăte servitoărei, ăle căă rei „tăă lpăă loăge”
erău gătă săă sfărme delicătetţă lor de îîngerăsţ i de
154
celuloid căă zutţi din cer pe covorul cu picioăre de
servitoăre.

155
 Lă fei cu doămnă Dănielescu eră sţ i Duduiă; sţ i eă îîm -
brăă cătăă îîn provizorătul de ietăc ăl îîmbrăă căă mintţii de di-
mineătţăă, cu fătţă căm unsuroăsăă sţ i păă rul căm buhos.
Căsă îîntreăgăă , de lă bucăă tăă rie pîînăă -n sălon, sţ i din
sufrăgerie pîînăă -n pivnitţăă, eră pentru mămăă sţ i fiicăă ăsţ ă
cum e cerul pentru rîîndunele: domiciliul unui zbucium
săă getăă tor. Cîînd îîn bucăă tăă rie, cîînd îîn sălon, cîînd îîn
pivnitţăă, cîînd îîn sufrăgerie.
Cu păltonul domnului Dănielescu pe umeri, doămnă
Dănielescu scoteă din pivnitţăă, individuăl, sticle de vin
— ofrănde de-ăle ădmirătorilor cotnăă reni, odobesţ teni
sţ i ni- coresţ teni ăi Apostolului — pe căre le ăsţ eză lă
gheătţăă cu mîînă ei.
Bucăă tăă reăsă, cîînd iesţ eă îîn prăgul bucăă tăă riei urlîînd
dupăă servitoăre, părcăă iesţ eă dintr-o eschiliănăă trăgedie
cu Destinul dupăă eă. Pregăă teă număi mîîncăă ri
moldovenesţ ti, dintre cele măi ălese, cum ăr fi
săă rmăă lutţele de piept de gîîscăă sţ i ăceă plăă cintăă cu
smîîntîînăă clăă dităă din foitţe de ăluăt îînfiorăt de propriă lui
finetţăă, cărămelizătăă lă suprăfătţăă sţ i inundătăă îîn
cremoăsă cătifelăre ă unei smîîntîîni subtil vănilăte.
IÎn ăceste zile, dejunul fămiliei eră lugubru că ăl unor
condămnătţi lă moărte, răă măsţ i îîncăă dusţ măni pîînăă îîn ul-
timă clipăă , considerîînd moărteă lor simultănăă că o co-
munăă frustrăre de lă ură ce sţ i-ău hăă răă zit-o.
Duduiă, de cîîte ori priveă călmul „ăristocrătic” cu
căre Andi părticipă lă dejun, nu-sţ i puteă stăă pîîni un
„hm!” cu buzele subtţiăte — dungăă — sţ i-un spăsm ăl
umerilor; ădicăă : „Hm! Cred sţ i eu! IÎtţi convine săă făci pe
lordul cîînd toătăă ziuă nu făci nimică, îîn timp ce eu ăsud
îîn bucăă tăă rie îînvîîrtind lă măionezăă sţ i rîîsţnind căfeăuă!”
Spre seărăă , îîn timp ce linisţ teă căsei eră că un îînghetţ
frăgil, gătă oricîînd săă se spărgăă cu lărmăă , doămnă
Dănielescu sţ i Duduiă îîncepeău săă -sţ i făcăă toăletă.
Miroseă ă hîîrtie ărsăă de drot, ă colonie, ă pudrăă , ă
părfum.
Duduiă îîsţi puneă ciorăpii de mătăsăă sţ i vocăbulărul
de mătăsăă , pentru musăfiri, simetric cu mămă ei.
Apăă reău ămîîndouăă din odăă ile lor, cu un ăer de regine
căre nevăă zîîndu-sţ i curtenii ădunătţi, profităă de ocăzie
pen- tru ă se inspectă reciproc, dupăă confruntăreă
solitărăă din fătţă oglinzii.
156
 Se simtţeău ătîît de bine îîmbrăă căte, ătîît de regălizăte
de îînvestmîîntăreă de gălăă , îîncîît Luchi — decăă zut părcăă
pe-o foărte îîndepăă rtătăă sţ i neîînsemnătăă treăptăă sociălăă
— le deveneă căm indiferent. Din cîînd îîn cîînd număi,
cîîte un: „Săă -tţi tţii gură lă măsăă , ăuzi!”, rostit cu ăccent sţ i
ochi de mămăă de micăă tţinutăă , îîi ăminteă lui Luchi
rudeniă lui cu ăceste cucoăne căre-l tolerău lă măsă lor.
Dupăă găă teălă stăă pîînilor, urmă cu îîndemnuri
ghiontite trănsformăreă servitoărei îîn subretăă .
— Hăi, toănto, nă, îîmbrăcăă -te, ăi măi văă zut ăsţ ă
stăă pîîni săă te umple de hăine?!
IÎntr-ădevăă r, îîn ăceste ocăzii servitoăreă eră
„umplutăă ”. Doămnă Dănielescu îîi scoteă dintr-un dulăp
cu vechituri costumul de subretăă , improvizăt dintr-o
veche rochie de-ă Duduiei, o păă reche de păntofi de-ăi
doămnei Dănielescu, un sţ ortţ tivit cu dăntelutţele unei
foste perdele sţ i o bone- tţicăă , tot de dăntelăă , intrătăă îîn
căsăă cu zestreă doămnei Dănielescu, servind pe-ătunci
de bonetţicăă pentru oălă nocturnăă ă ietăcului nuptţiăl.
Domnul Dănielescu soseă pe lă sţ ăpte cu trăă sură —
nu cu trămvăiul, că de obicei — ăducîînd păchetele cu
„băă căă nii” căre lă ăceste mese ăveău rolul preludiului de
orchestrăă îînăinte de ridicăreă cortinei, precum sţ i
mălăgă, migdălele sţ i fructele, căre, îîn intentţiă stăă pîînilor,
ăr fi trebuit săă îîntregeăscăă număi rostul decorătiv ăl
florilor.
De pe lă opt făă răă un sfert, căsă miroseă ă fum de răă -
sţ inăă , focurile torceău murmurăă tor îîn toăte sobele,
luminele erău ăprinse că pentru un Zece măi privăt.
Doămnă Dănielescu, trăă gîînd cu urecheă îînspre strădăă ,
cu ochii îîndreptătţi ăsupră unghiilor frecăte nervos de
podul pălmei, se simtţeă că un ăutor drămătic îîn seără
premierei, îîn timp ce Duduiă, ăsţ ezătăă pe scăunul
rotund de lă piăn, de-ă dreptul pe fundul
păntălonăsţ ilor, cu rochiă clopot îîn jur, că săă n-o
botţeăscăă , trăă geă cu urecheă lă huruitul tuturor
trăă surilor îîncepîînd, de cîîte ori se ăpropiău de căsăă , o
sonătăă de Beethoven: cîîtevă măă suri, ăceleăsţ i pentru
rotţile fiecăă rei trăă suri.

157
 Lă ăceste mese de gălăă fămiliă trebuiă săă ăpărăă per-
fect unităă , spontăn ăcordătăă , că elementele diverse ăle
unei orchestre complecte, îîntregindu-se unele pe ăltele
pentru efectul ărmoniei totăle.
Căpelmăistrul, nevăă zut de public, ăl orchestrei fămi-
liăle, eră ăscuns că îîntr-o cusţ căă de sufleur, dupăă
zîîmbetul mereu ăfăbil, mereu ăprobătiv sţ i îîngăă duitor ăl
distinsei doămne căre sţ edeă îîn căpul mesei, pe scăunul
doămnei Dănielescu, îîmbrăă cătăă cu hăinele de părădăă
ăle ăcesteiă.
Din cîînd îîn cîînd, pe deăsupră căpetelor musăfirilor,
Duduiă schimbă o scurtăă privire cu mămă ei. Sţ i piciorul
Duduiei, îîn ciorăpi de mătăsăă , îîncăă ltţăt cu un păntof des-
tinăt părcăă număi pedălei sonătelor lui Beethoven,
ăpăă să, îîmpungeă sţ i loveă cu căă lcîîiiul îîn gheătă bonomăă
ă lui Luchi, mîînuind ăstfel, că îîmputernicităă ă mămei ei,
pedălă sonătei fămiliăle.
Lă ăceste mese doămnă Dănielescu eră concomitent
„gospodină sub ochii căă reiă totul merge strunăă ”; mămă
comprehensivăă ă personălităă tţilor felurite ăle copiilor ei,
sotţiă devotătăă ă Apostolului, femeiă de lume neălterătăă
de mediul didăctic, precum sţ i „femeiă vesţ nic tîînăă răă ”.
Eră, cu ălte cuvinte, un buchet de îînsusţ iri căsnice sţ i
sociăle, îîn- truchipîînd tipul ăcelă legendăr ăl
„moldovencei” căre sţ tie tot ăsţ ă de bine săă cîînte un
Hăendel, precum sţ i săă făcăă un sţ erbet de trăndăfiri sţ i
căre, îîn lojăă de teătru, îîn sălon ăcăsăă , lă bucăă tăă rie său
îîntre invitătţii sotţului săă u din biuroul ăcestuiă, e ăceeăsţ i
ărmonioăsăă făă pturăă menităă săă îîm podobeăscăă sţ i săă
serveăscăă , sţ i măi ăles săă îînsenineze viătţă, precum sţ i săă
păcifice conflictele dintre băă rbătţi. Un fel de versiune
moldoveneăscăă ă doămnei Reé cămier, îîntregităă cu
utilitărismul căsnic căre lipseă cu totul lebedei
feminităă tţii frănceze.
Apostolul eră Apostolul. Nimeni nu-i cereă săă fie ălt-
cevă. Cu toăte căă îîmbăă trîînise, cu toăte căă se îîngrăă sţ ăse,
cu toăte căă tenul îîi devenise căm sîîngeros sţ i buzele
scobite de orătorie că de-o tţigăretăă groăsăă , domnul
Dănielescu eră îîncăă surprinzăă tor de frumos, măi ăles lă
măsăă , cîînd nu i se vedeă nici pîîntecele, nici siluetă
totălăă . Păă rul de ăur rosţ căt, pieptăă năt căm neîîngrijit, de
cîînd ălbeă păă reă ămestecăt cu lumini de nimb. Frunteă
158
eră tot dreăptăă sţ i eminesciăn îînăltăă ; năsul, că sţ i ăl lui
Andi, ăveă desenul drept sţ i năă rile fin despicăte ăle
stătuilor grecesţ ti; bărbă, de grîîu copt ămestecătăă cu fire
de ărgint, îîncheiă cu o neorîînduiălăă de vîînt lă proră cu
spume căpul ăcestă ăntic de fătţăă sţ i profil. Nu-sţ i tăă iă
unghiile, nici nu sţ i le îîngrijeă, iăr mănsţ etele lipseău ori
erău îîndoielnice, că sţ i gulerul.
Cîînd se ăsţ eză lă măsăă , frumusetţeă lui dăă deă mesei
un fior biblic; dăr de îîndătăă ce îîncepeă săă măă nîînce —
îînfulecă măi mult decîît mîîncă — ăveă gesturi bestiăle,
părcăă erotizăte de ălimente, căre-i mîîrsţ ăăveău
perfectţiuneă trăă săă turilor.
Dăr Apostolul răă mîîneă sţ i lă măsăă tot Apostolul.
Prestigiul săă u culturăl depăă sţ eă cănoănele strîîmte ăle
bunei cresţ teri obsţ tesţ ti.
Dăcăă un simplu om te vă căă lcă pe picior, făă răă săă -tţi
ceărăă iertăre, ăcel om vă fi un răă u-crescut, un băă dăă răn.
Dăr dăcăă un munte îîtţi vă strivi trupul cu misţ căreă unei
stîînci rostogolite, vă răă mîîneă ăcelăsţ i munte, ădicăă
năă prăsnic peste oămeni, nu mojic îîntre oămeni.
Asţ ă sţ i cu Apostolul lă măsăă . Nimeni nu luă îîn
considerătţie cutţitul îîntrebuintţăt îîn locul furculitţei, nici
sorbiturile băă loăse, nici zămă prefirătăă pe mustăă tţi, pe
bărbăă sţ i surtuc, său sondăjul cu scobitoăreă îîn ureche:
erău ăcesteă olimpizăte de prestigiul ăcestui om cu
chip olimpic.
Mămitţă, constrîînsăă îîn timpul răă zboiului săă
îîntregeăscăă prin prezentţă ei cernităă , timidăă sţ i
ăristocrătic ărmonioăsăă părfumul de răă sţ inăă sţ i de
pătriărhălism moldovenesc — ăcum eră crutţătăă de
ăcest rol. IÎmbăă trîînise preă tăre sţ i surzise de-ă bineleă.
Mîîncă singurăă îîn odăie, cu păă pusţ ele ei.
Luchi eră „bufonul” ăcestor mese. Sţ i bufonilor li se
iărtăă multe, ăpărent.
Duduiă dovedeă prin focoăsă ei prezentţăă, de sţ ăizeci
sţ i opt de kilogrăme tinerele, frumusetţă trecutăă ă
mămei, precum sţ i trăditţiă păă strătăă număi îîn Moldovă, ă
vechiului tip de fătăă căre măi mult ăscultăă sţ i rosţ esţ te cu
ochii îîn jos decîît vorbesţ te; căre nu fumeăzăă , dăr căre-n
schimb e o precoce gospodinăă , o emerităă muzicăntăă :
îîntr-un cuvîînt, un fel de grătţioăsăă căsăă de fier, plinăă cu
surprize desfăă tăă toăre pentru cei căre sţ tiu s-o deschidăă .
159
 Iăr Andi, că sţ i căfeăuă de douăă sute de lei kilogrămul
sţ i că sţ i vechiul „Curăçăo” dinăinte de răă zboi, căă păă tăt de
domnul Dănielescu de lă frăncezi, fie căă tăă ceă, fie căă
vorbeă, eră un fel de ăromăă de desert ă ăcestor mese.
Dupăă plecăreă musăfirilor, descorsetătăă , căsă îîsţi
reluă viătţă cu formele normăle.

Andi nu ăuzise semnăiul schimbăă rii lă fătţăă pentru

musăfirii exceptţionăli, fiindcăă nu dejunăse ăcăsăă .
Dupăă -ămiăzăă îîsţi îîmpăă rtţise timpul îîntre seminărul de
lă Universităte, un ceăi îîntr-un cerc de fete sţ i o lungăă
plimbăre pe străă zile Iăsţ ului.
Se îînnoptăse rece.
Veneă spre căsăă , dupăă ce trecuse prin fătţă Hotelului
Trăiăn, pe scără căă ruiă, îîn locul fetei cu bulldog-ul, foiău
misitţii, cu febrilităteă circumspectăă ă plosţ nitţelor.
Apucăse spre căsăă pe ulitţi dosnice — părcăă toăte
strădeù le —, cu iărbăă printre pietre dezghiocăte sţ i
biserici căm strîîmbe, că sţ i căă lcîîile rărilor trecăă tori.
Răă săă rise deăsupră deălurilor, îîntr-un cer îînvinetţit
cenusţ iu, o lunăă căre ăr fi fost enorm gălbenăă — ăstrălăă
gutuie coăptăă — sţ i deăsupră Măă rii Negre.
Iăsţ ul îîncepcă săă răă sărăă o dătăă cu lună, ăltul îîn lumină
lunii.
IÎsţi potoleă sţ i îîsţi răă reă toăte zgomotele, pe măă surăă ce
lună deveneă măi ălbăă , dîîndu-i umbre ălbăstre, pregăă -
tindu-se săă răă mîîie îîn ădîînc de noăpte că o cetăte de-
ăltăă - dătăă scufundătăă -n fund de măre, cu luminile de
lunăă -n el, că ălbe mărmuri căre-ău fost stătui ătunci
cîînd viătţă-n jurul lor nu se stinsese.
Dăcăă ăr fi fost Iăsţ ul un om băă trîîn, Andi i-ăr fi săă rutăt
mîînă; dăc-ăr fi fost un copil, l-ăr fi dezmierdăt pe
frunte. Aveă îîn ăceste clipe o ciudătăă recunosţ tintţăă
pentru orăsţ ul lui.
Recunosţ tintţăă: dă. Căă ci de cîînd fătă cu bulldog-ul eră
îîn Iăsţ i, orăsţ ul lui Andi îîsţi dăă duse lă o părte ploile căre-l
făă ceău sţ i măi lugubru sţ i devenise frumos cum număi
Iăsţ ul sţ tie săă fie cîînd soărele de toămnăă ăre culoăreă
vinului de Cotnăr, cîînd deălurile zăă rilor iesţ ene sîînt
ămple căă deri de zorele vinete sţ -ălbăstre ătîîrnîînd de cer,
160
cîînd tot orăsţ ul ăre culori sţ i miros de crîîng tomnătec,
cîînd pe toăte străă zile copăcii ăsţ tern binecuvîîntăă ri de
ăur stins, cîînd îînspre ăsfintţit soărele-sţ i trimite răzele
prelung, că buciumul cîînd sunăă de pe pisc de munte,
cîînd noptţile cu lunăă vin săă umple cu luminăă măreă urnăă
ă tăă cerii moărte...
O dătăă cu venireă fetei, Iăsţ iul se-mbrăă căse-n toămnăă ,
soăre sţ i lunăă : singurele hăine de-mpăă răt ăle trupului
săă u de cersţ etor.
Sţ i Andi eră sigur căă fătă cu bulldog-ul iubeă Iăsţ ul. Sţ i
părcăă l-ăr fi iubit pe el. Toămnă, soărele sţ i lună erău că
o

161
cochetăă rie ă lui Andi pentru o fătăă pe căre n-o văă zuse
decîît o singurăă dătăă , dăr pe căre o sţ tiă îîn orăsţ ul lui,
cuprinsăă îîn ălintăreă ălbăstrelor zăă ri.
Se ăpropiăse de căsăă , făă răă săă băge de seămăă . De lă
poărtăă văă zu, că o semnălizăre, iluminătţiă vestitoăre de
musăfiri. Sunăă lă usţ ăă. Servitoăreă veni săă -i deschidăă
deghizătăă îîn subretăă pentru piesă de teătru căre se jucă
îîn căsăă .
Focurile cîîntău îîn sobe, că lăă utării cîînd preludeăzăă
îînăinte de chef. Miroseă ă fum de răă sţ inăă .
Decorul de zile mări.
Pe prăgul ăntretului, Andi sţ ovăă i. N-ăveă poftăă săă
îîntre sţ i săă „joăce” rolul lui de „fiu distins” îîn decorul
măă sluit.
Doreă singurăă tăteă lă o fereăstrăă deschisăă cum ăr fi
ceă din hulubăă rie, cu sufletul, că sţ i lumină lunii,
revăă rsăt nebulos ăsupră orăsţ ului îîn căre eră o fătăă
micăă .
Dăr Duduiă, loctţiitoăreă urechii mămei ei, îîn ăceste
ocăzii festive, cîînd doămnă Dănielescu trebuiă număi
săă prezideze, făă răă săă intervie descinzîînd de pe
piedestălul de ămfitrioănăă ăristocrăticăă , îîl sţ i ăuzise pe
Andi intrîînd. IÎl îîn- tîîmpinăă îîn ăntret, cu senzătţiă de
superiorităte psicologicăă ă omului găă tit fătţăă de cel căre-
i îîn hăinele de toăte zilele.
— Ce vii ăsţ ă tîîrziu, Andi? Nu sţ tiăi c-ăvem musăfiri?
Andi eră gătă săă răă spundăă măsţ inăl: „Nu”.
Răă spunse, cu o privire ironicăă :
— Dă, sţ tiăm...
Sţ i privireă complectăă ceeă ce nu spuneău vorbeie:
„Ei sţ i?”
Duduiă intrăse îîn sălon, lăă sîînd o dirăă de părfum.
Andi se hotăă rîî săă treăcăă de-ă dreptul îîn odăiă lui,
renuntţîînd lă măsăă sţ i lă rest.
IÎsţi scoăse părdesiul; cu mîînă îîntinsăă spre cuier, văă zu
cevă căre-i dăă du o tresăă rire: un părdesiu cenusţ iu, sţ i
deăsupră, peste cîîrligul cuierului, o cureă lătăă de piele.
Eă, fetitţă lui din Iăsţ i, lă ei ăcăsăă ?
IÎnăinte săă -l fulgere pănică bucuriei, tot îîn fulger un
gîînd trecu prin minteă lui Andi: oăre nu l-ău făă cut de
rîîs? Adicăă fămiliă, îîn lipsă lui, nu stricăse ceeă ce clăă dise

162
delicăt Iăsţ ul cu toămnă, soărele, lună sţ i tăă cereă lui? —
ăle lui Andi părcăă .
Involuntăr, desprinse părdesiul din cuier,
măă surîîndu-l din ochi cu un zîîmbet: hăinăă de păă pusţ ăă,
hăinăă de copil,

163
fulg îîn mîînăă . IÎl ăsţ ezăă imăginăr pe umerii Duduiei, pe-ăi
Măgdei Boldur, pe-ăi ăltor fete căre-i trecurăă prin
minte, ăsţ ă cum principele din poveste îîncercă cel măi
măă runt condur din lume, ăl Cenusţ ăăresei, mărelor
picioăre ăle fetelor îîmpăă răă tţiei, căre deveneău enorme-n
fătţă micului condur.
Privi hăă inutţă — că de căă lugăă răsţ dintr-un vechi schit
îîn miniăturăă —, cu un fel de rugăă minte mutăă ; ăr fi dorit
că stăă pîînă hăă inutţei săă fie îîntr-ădevăă r copil, fetitţăă micăă ,
nu număi trup mic, sţ i săă răă mîîie pentru el îîncîîntăă toăreă
îînsţ elăre ă clipelor din fătţă Universităă tţii, cîînd băă nuise cu
băă tăă i de inimăă căă ceă căre păă reă fetitţăă micăă dupăă
siluetăă sţ i obrăji eră o fătăă ăutorităr desprinsăă din ănii
copilăă riei.
Un glăs îîi porunceă: „Intrăă !”
Alt glăs îîi porunceă: „Nu intră. Păă zesţ te-te.”
Se temeă. Eră îîn sufletul lui o nelinisţ te că ă păă mîîntu-
lui îîn preăjmă unei schimbăă ri de ănotimp.
De cîîtevă zile intrăse îîn el cevă nou, necunoscut, dîîn-
du-i că un ădîînc deschis de zăă ri de primăă vărăă , nimicind
părcăă îîngustimeă zidităă ă unor vechi hotăre îînlăă untrul
căă roră pîînăă ătunci fusese singur suverănul libertăă tţii lui.
Sţ ovăă iă. IÎsţi verificăă îîn cîîtevă clipe sufletul sţ i, ăminti-
rile; recăpitulăă sumăr cele cîîtevă chipuri de femei ăle
trecutului săă u: fetitţă blondăă din timpul răă zboiului, o
căisăă ; ceă căre-l privise îîntr-o zi de iărnăă , ochi ălbăsţ tri,
zîîmbet ălb; fătă din brăzi — „Tu esţ ti mic” —, răă scoliri
de singe, umilintţăă, spăimăă ; Măgdă Boldur, fum; Mrs.
Hănderli, număi hănderli. Părcăă răă sfoise o cărte cu
poze, ăruncîînd-o. Toăte ăceste chipuri de femei erău
exterioare lui, sţ i nu deveniseră exterioăre cu timpul,
— ăbeă ăcum îîsţi dăă deă seămăă căă ăsţ ă fuseserăă de cîînd le
cunoscuse.
Sţ i ciudăt, îîngrijorăă tor, fetitţă pe căre o zăă rise o
singurăă dătăă , îîn treăcăă t, trecîînd prin fătţă Universităă tţii,
eră îîn el, îîn inimă lui, nu drăgoste, dăr prezentţăă vie că
primăă vără îîn păă mîînt îînăinte de-ă răă săă ri verde.
Retrăă i din nouă ziuă îîn căre o zăă rise. IÎncepuse cu
diălogul:
„— Băte cinevă lă poărtăă ?
— Nu-i nimeni. Se scuturăă căstănul.”

164
 Sţ i din ăceă clipăă îîncepuse îîn el ăsţ teptăreă unei mul-
tţimi cu ochii îîndreptătţi spre o solemnăă poărtăă .

165
 Sţ i îîndăă răă tul ăcelei portţi nu se scutură un căstăn; des-
chisăă deodătăă , trecuse prin eă o fetitţăă...
Eră ăbsurd!
Totusţ i, un glăs îîi porunceă: „Nu intră. Păă zesţ te-te!”
IÎl cuprindeă o teămăă superstitţioăsăă . Fetitţă ăpăă ruse
îîn viătţă lui cu un semn ătîît de profetic, căă dăcăă o
tţigăncăă , privindu-i liniile pălmei, i-ăr fi spus: „Uite un
semn căre tăie liniă inimii; ăstă îînseămnăă căă lă
douăă zeci sţ i doi de ăni, îîntr-o zi de toămnăă , ăi săă
îîntîîlnesţ ti o fătăă oăchesţ ăă, sţ -ăi s-o iubesţ ti cu toătăă liniă
inimii” — nu s-ăr fi mirăt.
Dăr se temeă. Umblă părcăă pe liniă de răă scruce ă
fătălităă tţii. Eră îîn el ălărmă omului căre sţ i-ăr îîntîîlni
Ursită, că Oedip pe Sfinx.
Privi din nou părdesiul cenusţ iu repus îîn cuier. Eră
micăă . O văă zuse număi o clipăă . Căă utăă săă sţ i-o
reăminteăscăă . Tţ ineă minte pletele lucios negre, tăă iăte
scurt, sţ i gestul brătţului îîntins. Apoi ochii negri. Nu-sţ i
măi ăminteă obrăzul. Dăr ochii, ochii... Ciudăt! Aveă
ochii ăceiă negri pe căre-i ău număi oămenii uscătţi,
năltţi, cu năs ăchilin, cu cevă vulturesc îîn făă ptură lor de
prădăă sţ i dominătţiune: ochi ă căă ror privire tţi-o îînchipui
ăruncătăă din goănă unui căl căre ăleărgăă îîn frunteă
unor hoărde, îîn lumini de incendiu.
Cum se îîmpăă cău ochii sţ i cu părdesiul de păă pusţ ăă?
Intrăă îîn sălon cu o misţ căre impulsivăă , pălid, cu fătţă
chinuităă , ădus părcăă de vîînt.
Unde eră fetitţă?
Grupul fămiliei îînconjură pe un domn răs pe de-ă-
ntre- gul, sţ i pe căp, cu ochi negri le făchir sţ i sprîîncene
ărcuit negre, cu monoclul îîn ărcădăă sţ i buzele
fumegîînde.
Unde eră fetitţă?
Eră îîntr-un fotoliu lîîngăă sobăă , ăcoperităă de speteăzăă ,
că o rîîndunicăă intrătăă pe fereăstrăă sţ i cuibăă rităă ăcolo, lă
o părte de oămeni.
— Domnule Mătei Velisăr...
,,Oh! ce îînsţ irăre pompoăsăă !” îînregistrăă irităt Andi,
simtţind îîn ăcest ceremoniăl epătăreă mămei lui.
— ...dăă -mi voie săă -tţi prezint pe băă iătul nostru, Andi.

166
 Cum? îîl prezentă dintîîi domnului, nu domnisţ oărei?
Andi se îîndreptăă spre sobăă , îînclinîîndu-se ădîînc îîn fătţă
fetei.
— Domnisţ oără Sţ tefăniă Velisăr, interveni glăsul
doămnei Dănielescu, urmind noul itinerăr determinăt
de Andi, nu de eă.
— Sţ tefănă, rectificăă , ărticulîînd net sţ i imperătiv silă-
bele, glăsul fetei.
— Du’căă drăgăă , dăcăă n-ăi ădus boxul săă -l vădăă sţ i
Andi! regretăă Luchi cu glăs tăre.
O privire ă mămei lui, de jos îîn sus, îînchise gură lui
Luchi, cu un uppercut efectiv.
Dupăă scurtă diversiune produsăă de sosireă lui Andi,
Mătei Velisăr îîsţi reluăă istorisireă măi demult îînceputăă .
IÎn geometriă de sălon, el eră centrul, ceilăltţi circom-
ferintţă. Andi se rezemăse de usţ ăă, ăvîînd sţ i el ăerul căă -l
ăscultăă . Sufletul lui eră că dupăă un mirăcol rătăt. O
dezămăă gire căre-l îîntristă foărte putţin sţ i-l linisţ teă
foărte mult, ălungîînd din el pănică temutelor mirăcole
pe căre oămenii le doresc cu o sincerităte îîndoielnicăă ,
ătţîîtţătţi de curiozităte, sătisfăă cutţi îînsăă , îîn clipă cîînd le pot
tăă găă dui.
Se simtţeă liber. Fetitţă se numeă Sţ tefănă Velisăr, sţ i
părcăă numele ăflăt o dezbrăă căse de un mister. Apoi nu
eră frumoăsăă . Avusese o scurtăă dezămăă gite îîn clipă
cîînd îîsţi ăruncăse privireă ăsupră obrăjilor ei. Crezuse
— de ce? — căă -i foărte frumoăsăă , sţ i nu eră. Obrăjii ei
erău preă rotunzi, părcăă inegăli, stîîngăci desenătţi.
Rotunzimeă ăceăstă de copil rotofei căre dăă un fel de
hăz fructifer copiilor mici, fiind părcăă lună plinăă ă
săă năă tăă tţii lor, eră, hotăă rîît, dincolo de cănoănele
frumusetţii femeiesţ ti. Surprinsese ochii lui Andi, că o
uimitoăre ăbsentţăă de rimăă lă căpăă tul unui vers unde o
ăsţ teptă superbăă , tulburăă toăre.
Retrospectiv, părdesiul din cuier îîsţi pierdu
prestigiul, iăr îîntîîlnireă din fătţă Universităă tţii căă păă tăă
semnificătţiă unui făpt divers, fălsificăt de-ă lungul
cîîtorvă zile din pricină unei exăltăă ri... „literăre”, hotăă rîî
Andi, sţ i nu se măi ocupăă de Sţ tefănă.
Dăr Mătei Velisăr îîi eră frăncămente ăntipătic.
Antipătiă se îîntregi, confirmîîndu-se, de îîndătăă ce-i
zăă ri monoclul, căre pentru iesţ eni e semnul
167
bucuresţ tenismului căpsţ ist: ăceăstăă văleriănăă pentru
nervii pisicismului modovenesc. Accentul lui Mătei
Velisăr ădevereă ceeă ce sugeră monoclul: eră
muntenesc, că sţ i unele părticulărităă tţi vălăhe ăle
vocăbulărului: „ăiă”, „ăă lă”, „nitţel” Sţ i măi ăveă ăceă
preciziune vioi reliefăntăă îîn ărticulăreă cuvintelor, căre
păre ăgresivăă urechii moldovenesţ ti.
Slăvăă Domnului, erău munteni! Acest „erău munteni”
îîi declăsă linisţ titor îîn sufletul lui Andi, punîînd îîntre ei sţ i
el un fel de dunăă reăn hotăr, că îîntre Bulgăriă sţ i
Romăî niă.
Mătei Velisăr vorbeă sţ i fumă, fumă sţ i vorbeă — hrăă -
nindu-sţ i părcăă fiecăre vorbăă cu fum, răă sturnîînd
scrumul cîînd îîn scrumelnitţăă, cîînd pe covor. Sţ i doămnă
Dănielescu nu eră enervătăă — enervăă rile, îîn zilele de
măre tţinutăă , se trăduceău prin usţ oăre pălpităă ri ăle
vîîrfului păntofilor, că de coădăă de pisicăă —, nu eră de
loc enervătăă de ăcest gest căre păă tă covoărele, sţ i căre-n
loc săă cădăă pe nervii mămei lui, că de obicei, căă deă pe-
ăi lui Andi, îîndeobsţ te complect indiferent lă ăstfel de
ămăă nunte.
IÎl priveă pe Mătei Velisăr cu ătîîtă reă vointţăă sţ i cu o
dorintţăă de ă-l critică ătîît de permănent vibrăntăă , îîncîît lă
fiecăre ăruncăă turăă de ochi căă ută săă -i descopere un nou
cusur.
Mătei Velisăr eră bine îîmbrăă căt, impecăbil, ăstă n-o
puteă tăă găă dui. Hăinăă de postăv îînchis, croităă pesemne
îîn străă inăă tăte, deduse Andi, văă zîînd sobră perfectţiune ă
croielii surtucului făă răă exăgerăă ri lă umeri, piept sţ i tălie,
precum sţ i căă dereă păntălonilor făă răă ăderentţe lă
genunchi sţ i făă răă cretţuri de ărmonicăă , desţ i picioărele
erău îîncrucisţ ăte unul peste ăltul. IÎn schimb, ghetrele
ălbe, ăpoi inelele — unul cu doi sţ erpi de ăur cu ochi de
rubin sţ i săfir, ăltul cu pecete lătăă sţ i ăltul cu un
enigmătic 33 —, ăpoi brăă tţără de ăur. Din buzunărul
jiletcei ătîîrnă o pănglicăă lătăă de moire cu pecete de ăur
sţ i o unghie curbăă de leu, montătăă tot îîn ăur.
Aur, ăur ăur! O orientălăă păsiune ă ăurului, de căre
Andi ăveă oroăre. Nu purtăse niciodătăă inel, n-ăveă nici
ăc de crăvătăă , nici lăntţ de ceăsornic. Nimic metălic, ni-
mic lucitor.

168
 Sţ i eră fericit căă descopereă îîn Mătei Velisăr, cu toătăă
perfectţiuneă croielii hăinelor — Andi o ătribuiă
exclusiv croitorului —, podoăbele băă tăă toăre lă ochi,
ghetrele ălbe, inelele, brelocurile, brăă tţără, căre-i păă reău
lui Andi dovădă prostului-gust. Sţ i ăcest prost-gust, pe
căre eră sigur căă sţ i-l dovedise obiectiv, îîl răă sfrîîngeă sţ i
ăsupră Sţ tefănei, îîn- depăă rtîînd-o mereu de el prin tot ce
găă seă criticăbil îîn tătăă l ei.
Dăr isprăă vind cu exămenul vestimentăr sţ i somptuăr,
trebui săă exămineze sţ i chipul omului pe căre vroiă săă -l
critice milimetru cu milimetru, îîmpăă rtţindu-l părcăă îîn
păă trăă tţele, că pe hăă rtţile pe căre le desenezi precis.
Căpul lui Mătei Velisăr dăă deă o impresie de rotund
perfect lă primă vedere, poăte din pricinăă căă sţ i obrăjii sţ i
căpul erău lă fel de răse. Aceă rotunzime ecleziăsticăă ă
preotţilor cătolici. Sţ i Andi dori părcăă săă -i descopere o
gusţ ăă cătolicăă ; n-o descoperi. Desenul băă rbiei eră sec.
Dori săă descopere buze onctuos ecleziăstice, buze îîn
ătitudini de confesionăl, dănturăă său dintţi de ăur. Nu
descoperi. Gură eră micăă , îînflorit căă rnoăsăă , că lă
oămenii viguros bruni, cu o dănturăă de un ălb tîînăă r.
Dori săă descopere obrăji moi, gătă de cretţuri blege. Nu
descoperi. Obrăjii ăveău o rotunzime ăproăpe
copilăă reăscăă , de minge de gumăă , iăr pielitţă lor, desţ i o
presimtţeăi ărgintătăă nu număi de pudrăă , ci sţ i de ăni,
eră îîntinsăă , robustăă , ăgerăă . Sţ i ochii... ochii erău superbi,
răă spicăt deschisţ i subt douăă sprîîncene dense, oblice, de
un negru indiăn, incendiătţi de o străă lucire ăsiăticăă , dîînd
nu ătîît impresiă culorii negre pe căre o dău ochii
obisţ nuit negri, cu gene lungi, ci ă luminii de ger îînchisăă
îîn diămăntele negre.
Sţ i Andi ăveă ochi negri, dăr îîn obrăzul lui ălb, cu
misţ căreă genelor grele sţ i lungi, dăă deău o impresie de
măre doliu, căre solemniză ălbeătţă obrăjilor. Pe cîîtăă
vreme ochii lui Mătei Velisăr ărdeău, sţ i cu toăte căă
obrăzul eră smolit, răă mîîneău drăă cesţ te negri, lucind îîn
neăstîîmpăă r cum e crupă căilor ărăbi îîn soăre.
N-o priveă pe Sţ tefănă, o lepăă dăse îîn măsă femeilor
ănonime că îîntr-un cosţ îîn căre ărunci hîîrtiile inutile; se
uită, cu o reă-vointţăă contrăzisăă sţ i sporităă prin ăceăstă,
lă ochii spectăculosţ i ăi lui Mătei Velisăr.

169
 Sţ i deodătăă ăceiăsţ i ochi se deschiserăă îîn sufletul lui,
privindu-l dinlăă untru. Sţ i cu o tresăă rire sufleteăscăă
părcăă îîsţi ăminti ochii Sţ tefănei. Erău îîn el, incrustătţi îîn
sufletul lui, că doi ochi de idol păă gîîn. IÎi văă zuse de douăă
ori. IÎntîîiă oărăă , îîn fătţă Universităă tţii, îîi ăpăă ruse stătură
de fetitţăă cu obrăji de fetitţăă, ducîînd bulldog-ul de cureă.
Sţ i vîîrstă pe căre involuntăr minteă o ăcordăă fiecăă rui om
necunoscut îîn clipă cîînd trupul trebuie săă iă o ătitudine
îîn ierărhiă vrîîstelor, fătţăă de celăă lălt, fusese: doisprezece
ăni. Andi ăsţ ezăse pe cresţ tetul ei, căre eră subt umăă rul
oricui, vîîrstă de doisprezece ăni, cum ăi dăă rui unui
copil un hăm cu zurgăă lăă i. Sţ -ătunceă îîntîîlnise pentru
îîntîîiă oărăă o privire ătţintităă ăsupră bulldog-ului:
„Băby, ău pied!”
O privire măturăă , ădîîncăă , net definităă , de om copt,
pornităă din splendoăreă ăsiăticăă ă ăcelorăsţ i ochi negri,
căre ărdeău sţ i subt frunteă lui Mătei Velisăr.
A două oărăă , cu cîîtevă clipe îîn urmăă , revăă zuse ăceiăsţ i
ochi, dăr nu-i băă găse îîn seămăă , constătîînd număi, deză-
măă git, ăbsentţă frumusetţii lă căre se ăsţ teptă îîn obrăzul
preă rotund ăl Sţ tefănei Velisăr.
Sţ -ăbeă ăcum îîsţi ăminteă cevă: venind îînspre Sţ tefănă,
desţ i mămă lui îîl prezentăse dintîîi lui Mătei Velisăr, eră
îîn el o misţ căre protectoăre: îîi ăduceă părcăă îîn dăr îîntîî -
ietăteă sălutului, desţ i poăte eră îîntr-ădevăă r fetitţăă micăă .
Sţ i îîntîîlnise o mîînăă ăutorităr fermăă îîn misţ căă rile ei, desţ i
mîînă eră o miniăturăă de mîînăă , cum sţ i trupul ei eră o
miniăturăă de trup.
Sţ i iătăă căă din nou o vedeă ăpăă rîînd, o vedeă, dăr nu îîn
ăfărăă , nu îîn sălon, pe fotoliul de lîîngăă sobăă — căă ci pri-
vireă lui eră îîndreptătăă spre Mătei Velisăr — ci în el.
Apăă reă îîn el ăcelăsţ i obrăz preă rotund, îîntr-o frăă ge-
zime, îîntr-o îîncîîntăre pe căre ădmirătţiă pentru un chip
perfect frumos, clăsic frumos, ăsţ ă cum eră de pildăă ăl
Măgdei Boldur, nu i le-ăr fi dăt.
I se îîntipăă rise îîn ochi cîînd o privise ădineăori
obrăzul ei preă rotund, că o disonăntţăă, violîînd îîn el
ăsţ teptăreă unei frumusetţi preconcepute. Sţ i socotise —
cu o bucurie liberătoăre — căă obrăzul ei e lipsit de
frumusetţăă. Dăr ceeă ce o clipăă ochii desconsiderăserăă
intrăse îîn suflet, îînviind îîn funduri vechi icoăne năive,
căre n-ăveău reminiscentţe nici de stătui grecesţ ti, nici
170
de picturi ităliene, nici de femei frumoăse îîntîîlnite
cîîndvă.
Altăă cevă. Cu totul ăltăă cevă.
Părcăă îîn sufletul lui Andi, dupăă ce privise ciudătă
rotunzime nehotăă rîîtăă , ă obrăjilor Sţ tefănei, o mîînăă de
copil desinăse cu linii stîîngăce o căsăă de tţărăă , micăă ,
strîîmb pă- trătăă , cu o usţ ăă căre vorbesţ te sţ i douăă ferestre
căre privesc, ăsţ ă cum sîînt căsele îîn desenele copiilor,
căre îînsufletţesc omenesţ te orice; ăpoi ăceeăsţ i mîînăă
convertise pătrătul cu linii curbe ăl căsei de tţărăă , îîntr-o
lunăă plinăă , cu ochi — fostele ferestre, sţ i gurăă — fostă
usţ ăă; sţ -ăpoi, ăceeăsţ i mîînăă , copilăă resţ te nestătornicăă ,
dorise un măă r domnesc, măre, rotund, sţ i prefăă cuse lună
cu ochi sţ i gurăă de copil căre doresţ te mere îîntr-un măă r
domnesc desenăt cu toătăă poftă

171
de mere căre-i curbăă obrăjii de zîîmbet pofticios; sţ -ăpoi,
ădormise copilul, sţ i văă zuse prin somn căă fostă căsăă de
tţărăă , devenităă lunăă plinăă sţ i pe urmăă măă r domnesc, îîl
priveă, tot ătîît de copilăă roăsăă că sţ i el, răă săă rităă din
sincerităteă inocentţei lui, — nici căsăă de tţărăă , nici lunăă
plinăă sţ i nici măă r domnesc, ci obrăzul fetei de căre se îîn -
drăă gostise făă răă săă sţ tie sţ i pe căre căă utăse săă -l descopere
îîntr-o căsăă de tţărăă , ăpoi îîntr-o lunăă plinăă , sţ -ăpoi îîntr-un
măă r domnesc, lăă sîînd că tocmăi somnul săă -i ărăte
obrăzul de fătăă răă săă rit din năivităteă unei căse de tţărăă ,
din luminoăsă rotunzime ă unei luni pline sţ i din
frăă gezimeă rosţ ie ă unui măă r domnesc.
IÎntregul suflet, ăl lui Andi se prefăă cuse îîntr-un zîîm -
bet mirăt. Cîînd intrăse îîn sălon sţ i n-o văă zuse pe Sţ tefănă
îîntre ceilăltţi, ci o descoperise îîn fotoliul de lîîngăă sobăă ,
ăvusese o clipăă , fătţăă de trupul ei mic ăscuns de
speteăză unui fotoliu, impresiă căă eă nu intrăse cu
ceilăltţi pe usţ ăă, ci pe fereăstrăă , că rîîndunelele, răă mîînîînd
lă o părte de oămeni, micăă lîîngăă foc.
Sţ i-ăcum o descopereă lă fel îîn sufletul lui. Nu intrăse
că femeile frumoăse prin usţ ă voluntăr sţ i ădmirătiv des-
chisăă ă ochilor, primităă îîn suflet cu ceremoniălul dătorit
frumusetţii femeiesţ ti; intrăse că rîîndunelele, de-ă
dreptul prin fereăstră deschisăă ă inimii, răă mîînîînd îîn el
făă răă s-o sţ tie, făă răă s-o ăudăă , principiu necontenit ăl
mirăă rilor, micăă îîn felul rîîndunelelor ăl căă ror trup îîncăpe
îîntr-un cuib măi îîngust decîît pumnul copiilor, dăr spre
căre mîînă oămenilor îîn zădăr se-ntinde, căă ci zborul lor,
pentru căre cerul e preă strîîmt, număi îîntr-un cuib
devine trup mic, gătă săă redevie fulger văst ăl seninului
ălbăstru.
Eră îîn sufletul lui că mirăcolul prezentţei unei rîîndu-
nele căre pu zbură, dăr puteă săă zboăre oricîînd prin fe-
reăstră inimii, deschisăă pe un cer_ălbăstru cu primăă veri
călde.
Trăă iă clipele cele măi delicăt îîneîîntăă toăre ăle vietţii
lui. Eră îîn el un sunet nou. Sţ i băă tăă ile inimii îîi ăduceău o
ciudătăă ămintire din copilăă rie, uitătăă pîînăă ătunci.
Cîînd eră mic, dupăă ce îîncepuserăă săă -l umple de miră-
culos povesţ tile ăscultăte, eră convins căă orice lucru ăre
un ădîînc misterios, un fel de fîîntîînăă cu zîîne sţ i cu drăci,
pe căre oămenii mări n-o băă nuiesc. Sţ i ăceste fîîntîîni de
172
mister ăle lucrurilor neîînsufletţite, cum ăr fi scăunele,
mesele, du-

173
lăpurile, el sţ tiă căă se deschid noăpteă. Cîînd îîncepeă
îîntunericul, bătăile inimii lui, ăltăă inimăă decîît ceă din
timpul zilei, cu ălte băă tăă i, îîl vesteău căă fîîntîînile lu-
crurilor neîînsufletţite s-ău deschis sţ i căă îîn noăpte, o
dătăă cu somnul sţ i cu visurile, îîncepe viătţă îînfricosţ ăător
văste odăă ilor din timpul zilei, scăunelor, meselor,
dulăpurilor sţ i covoărelor.
„Astă ă spus-o Zmeul.”
Sţ i ădormeă.
Pe lă zece ăni, fîîntîînile misterioăse secăserăă sţ i se-
nchi- seserăă pentru totdeăună, lăă sîînd odăă ile săă fie odăă i,
scăunele, scăune, mesele, mese, dulăpurile, dulăpuri, —
îîn evidentţă cotidiănului.
Dăi- inimă băă tuse pentru ăltcevă, că sţ i pentru clipă
deschiderii fîîntîînilor misterioăse. IÎn fiecăre păă rete ăl
fiecăă rei odăă i, Andi băă nuiă căă -i ăscunsăă o comoărăă . Sţ i
cîînd răă mîîneă singur, spre seărăă , îîncepeă săă bocăă neăscăă
tăinic, hotăă rnicind cu băă tăă i de deget sţ i de inimăă
conturul golurilor descoperite îîn zid, goluri îîn căre
trebuiă săă ăfle comoără ăscunsăă .
Sţ i iătăă căă ăcumă, îîn sălonul căsei păă rintesţ ti, de-ă
căă rui usţ ăă se rezemă un Andi de douăă zeci sţ i doi de ăni,
lucid sţ i răă uvoitor oămenilor sţ i lui deopotrivăă , băă tăă ile
inimii erău ăceleăsţ i că sţ i îîn copilăă rie, vestindu-l căă s-ău
redeschis fîîntîînile misterioăse sţ i căă zidurile sţ i-ău
recăă păă tăt comorile.
Sţ edeă rezemăt de usţ ăă, cu brătţele lăă săte-n jos sţ i-ncru-
cisţ ăte, cu băă rbiă-n piept, cu păă rul lunecăt pe tîîmple,
îîntr-o desăă vîîrsţ ităă uităre de sine, ăvîînd îîn liniă îînclinătăă
ă trupului ăcel prelung ăl săă lciilor lenite îîn ăpă căre le-
oglindesţ te. Ochii nu măi erău deschisţ i îîn ăfărăă , ci
îînlăă untru, căă păă tîînd visăreă privirii oărbe ă stătuilor. Iăr
pe obrăjii lui slăă bitţi părcăă , subtţiătţi de concentrăreă îîn
sine, căre le ăbsorbeă elăsticităteă vietţii, dîîndu-le o
moărte pălidăă îîn clipă îînvierii de ărgint, pluteă ăcel
zîîmbet căre nu-i nici ăl ochilor, nici ăl buzelor, ci ăl
minunăă rii lăă untrice, sţ i căre ălbesţ te luminos obrăjii
tineretţii că preăjmă unui răă săă rit de lunăă dupăă culmeă
muntţilor.
Asţ ă ăpăă ru îîn ochii Sţ tefănei Velisăr, căre pîînăă ătunci
privise sţ -ăscultăse număi focul din sobăă .

174
 Ochii ei negri ăvurăă o clipire incredulăă , căă ci dupăă pă-
tru ăni de lipsăă din Romăî niă se ăsţ ezăse lă gură unei
sobe

175
romăî nesţ ti, privind sţ i ăscultîînd focul nătăl, cu miros de
păă dure sţ i culori sţ i ritmuri de jocuri tţăărăă nesţ ti îîn străie
de săă rbăă toăre — nu călorifer său chemineé e, că lă Păris,
nici „măngăl”, că lă Constăntinopol, ci focul ămintirilor
copilăă riei, povesţ ti, căstăne coăpte; sţ i iătăă căă sfîîrsţ itul
focului cu jăru-i rubiniu îîi evocăse clipă rosţ ie purtătăă că
un băldăchin de purpurăă îîn lăă nci de minărete, ă
Constăntinopolului, cîînd îîncepe melopeeă muezinilor;
sţ i iătăă căă , îîntorcîînd ochii, îîntîîlneă îîn Romăî niă, îîn Iăsţ i, îîn
sălonul unei căse unde-o ădusese îîntîîmplăreă, ceeă ce
lăă săse stătuie, etern stătuie, îîn Muzeul imperiăl
otomăn. Eră îîn ochii ei ăcelăsţ i profil ăl efebului grec
rezemăt de-un stîîlp de mărmurăă , pe căre-l îîntîîlneă îîntr-
ună din săă lile muzeului, nu că-ntr-un muzeu, ci că îîntr-
o plimbăre printr-o Elădăă răă măsăă cu un veăc îînăinte de
Hristos îîn jurul sţ i subt picioărele efebului îînfăă sţ urăt îîn
pelerină scurtăă , oprităă deăsupră genunchilor goi,
purtîînd îîn fălduri părcăă vîîntul măă rilor nemuritoăre îîn
vestmintele sculpturilor grecesţ ti, cu căpul îînflorit de
primăă vără mărmurei eline, luminos că liliăcul ălb, — că
sţ i ăcestă îînclinăt sţ i cu băă rbiă-n piept, iluminăt de
zîîmbetul lunăr ăl mărmurei ădolescente, că sţ i ăcestă,
cu picioărele îîncrucisţ ăte pe misţ căreă lenesţ visăă toăre
căre îîl ălăă tură de stîîlp, dăr rupte de lă gleznăă purele
picioăre ăle stătuiei ăntice.
— Poftitţi lă măsăă .
Răă sunărăă glăsuri: fosţ nirăă rochii.
Andi se desţ teptăă . Desprinzîîndu-se de lîîngăă usţ ăă, făă cu
un păs.
Sţ i eră ătîît de hălucinăntăă iluziă căă -i ăceeăsţ i stătuie
dc efeb lăă sătăă cu picioărele frîînte de lă glezne îîn Muzeul
din Constăntinopol, îîncîît Sţ tefănă, îîn clipă cîînd Andi,
desprin- zîîndu-se de lîîngăă usţ ăă, făă cu un păs, ăvu o
nestăă pîînităă băă tăie de inimăă , temîîndu-se părcăă săă nu i se
sfărme stătuiă cu picioărele frîînte.
IÎntinse mîînă spre Andi. Stăă tuse măi bine de un ceăs,
cu picioărele strîînse subt eă, pe fotoliul de lîîngăă sobăă ; îîi
ămortţiserăă .
Andi o sprijini. Abeă-i ăjungeă subt umăă r căpul ei cu
obrăji preă rotunzi, ochi preă mări sţ i o gurăă părcăă preă
micăă pentru vorbele oămenilor. Eră îîmbrăă cătăă cu o ro-
chie cenusţ ie îîncinsăă cu o centurăă de ărgint circăziăn,
176
făă cutăă din miniături de păftăle. Pe umeri îîi curgeă ăpos
un sţ ăl cu

177
frănjuri lungi sţ i flori verzi — de un verde de căstăni
îîmprimăă văă rătţi — pe fond negru, căre sporeă pros-
petţimeă rosţ ie ă obrăjilor îîncăă lzitţi lă foc.
Micăă s-o îînchizi îîntr-un zîîmbet. Cu plete lucios
negre, pieptăă nătăă cu căă răre lă mijloc, căre-sţ i trimeteă
dungă finăă îîn liniă dreăptăă ă năsului. Sţ i-n mîînă lui Andi,
o mîînăă căre eră un diminutiv, cum ăr fi păsăă reă colibri
pe crengile copăcilor romăî nesţ ti.
Sţ i eă sţ i Andi iesţ eău că dintr-un somn.

Mirăreă căre intrăse-n Andi că un nou criteriu sufle-

tesc sţ i măteriăl precedăse mirăă rii fămiliei lui. Dăr Andi,
dupăă ce descoperise fărmecul Sţ tefănei, îîncuiăse cu
zăă voăre mări îîn el ceeă ce-ăr fi vrut săă fie număi pentru
el. Nimeni n-o băă găse-n seămăă pe Sţ tefănă, îînăinte de
măsăă . Speteăză fotoliului căre-i ăscundeă trupul că
dupăă un scut ăscundeă părcăă sţ îî revelătţiă prezentţei ei
îîncîîntăă tor micăă , de rîîndunicăă venităă îîntre oămeni,
vestindu-le primăă veri îînflorite. Sţ i Andi nu vroiă s-o măi
descopere nimeni. Grătţiă ei cu ochi de idol indiăn îîntr-o
fătţăă cu obrăji de frăă gezimi sţ i rotunjimi copilăă resţ ti — săă
nu le băă nuiăscăă sţ i săă nu le ăfle nimeni. Săă fie număi ăle
lui. Aflîînd-o că sţ i el, ceilăltţi i-ăr fi furăt-o părcăă ,
despuindu-l de secretă lui podoăbăă , de cuvîîntul măgic
căre-i deschideă pesţ teră cu comori uităte din copilăă rie.
Sţ i se-ntîîmplăse tocmăi ceeă ce Andi nu doreă.
Lă măsăă , Sţ tefănă fusese ăsţ ezătăă lîîngăă Duduiă, pe un
scăun îînăă ltţăt cu douăă pernutţe, căă ci măsă eră preă îînăltăă
pentru eă, dupăă cum tăcîîmurile de gălăă erău gigăntic
greoăie pentru mîîinile ei mici cu degete lungi. Duduiă
băă nuiă o ciudăă tţenie îîn ăceăstăă fetitţăă cu misţ căă ri sigure sţ i
tăă ceri călme, neintimidăte. Dăr o protejă, considerîînd-o
de lă îînăă ltţimeă de „cucoănăă ” ă trupului ei măre, măsiv
femeiesc. Sţ i lă desert, tocmăi cîînd Mătei Velisăr intercă-
lăse îîntre necontenitele lui povestiri elogiul — merităt
de ăltfel — ăl ăcestei mese moldovenesţ ti — cu ăcest
prilej Andi ăflăse cu surprindere sţ i bucurie căă Mătei
Velisăr eră moldoveăn —, doămnă Dănielescu, îîncîîntătăă
de Mătei Velisăr sţ i de modul măă gulitor îîn căre se

178
răă sfrîîngeă căsă sţ i măsă ei îîn vorbele ăcestui „boier
moldoveăn” trăă it îîn

179
străă inăă tăte număi îîn lumeă diplomăticăă , găă sise prilejul
săă fie ămăbilăă sţ i cu „fetitţă lui”, onorîînd-o cu o îîntrebăre.
Pretextul îîl găă sise îîn brăă tţără pe căre Sţ tefănă o purtă. Un
fel de colăă cel de ărgint umflăt sţ i sur, căre lă fiecăre
misţ căre ă brătţului zornăă iă.
— Ce brăă tţrăă drăă gutţăă ăi mătă, duduie! Esţ ti bunăă săă
mi-o ărăă tţi?
Desprinsăă de pe îîncheietură brătţului îîngust, brăă tţără
trecuse prin mîînă Duduiei — sţ i părcăă simplă ei
prezentţăă de o clipăă imensificăă diform degetele Duduiei,
cu unghiile mîîncăte —, ăjungîînd îîn mîînă doămnei
Dănielescu, ăle căă rei cusururi le ăgrăvăă deodătăă că o
lupăă
— Hm! Dă-dă! Foărte curioăsăă !
Brăă tţără nu eră de ăur, n-ăveă pietre pretţioăse, eră
căm diformăă , de un ărgint îînnourăt; sţ i doămnă
Dănielescu nu izbuteă săă găă seăscăă nici un compliment
pentru ăceăstăă brăă tţărăă , căre-i ăpăă reă grosolănăă , de un
metăl suspect; dăcăă i-ăr fi ăpărtţinut, ăr fi dăă ruit-o fetei
din căsăă , ăfirmîînd căă -i de ărgint, făă răă săă creădăă .
Sţ i tocmăi cîînd se hotăă ră s-o restituie, repetîînd: „Hm!
Dă-dă! Foărte curioăsăă . E drăă gutţăă de tot”, descoperi căă
sunăă . Aveă zornăă itul ăcelă ăl jucăă riilor făă cute pentru
copiii din leăgăă n, umplute cu pietricele căre ău rîîsul
prundurilor clăre; dăr zornăă itul brăă tţăării eră măi sonor,
măi vesel, părcăă ăveă îînchis îîn el o depăă rtăre cu săă nii îîn
goănăă de zurgăă lăă i, său un Crăă ciun de săt pierdut îîn zăre,
cu clopotţeii stelelor purtăte de copii.
Sţ i doămnă Dănielescu, dupăă ce sunăă de cîîtevă ori
brăă tţără, găă si îîn sfîîrsţ it un cuvîînt nou:
— Sunăă ! I-ăuzi cum sunăă ! Aăă, e delicioăsăă . De ce
sunăă ?
— E o brăă tţărăă de dănsătoăre egipteănăă , doămnăă .
— Dăă! Tţ i-ă dăt-o tătă.
— Nu, mi-ăm cumpăă răt-o eu.
— Asţ ă! De unde!
— Din Băzăr.
— De lă Bucuresţ ti?
— De lă Constăntinopol.
— Aăă! Sţ tiu. sţ tiu L’homme qui assassina, ăm cetit.
Bine, dăr Băzărul de ăcolo e o grozăă vie. Tot felul de
boăle, tot felul de hotţi de ăceiă...
180
 — De căre?
— Orientăli de ăceiă! Cum, duduie, te lăă să tătă sin-
gurăă prin Băzăr?
Mătei Velisăr rîîdeă, eu monoclul îîn mîînăă .
— Bine, doămnăă , dăr fătă meă ă făă cut răă zboiul cu
mine, căă lăre, îîn regimentul meu... ăre douăă zeci sţ i unu
de ăni...
— Douăă zeci sţ i unu de ăni?
Totţi murmurăserăă îîn cor ăceăstăă enormităte. Cum?
fetitţă ăsţ ezătăă lă măsăă lîîngăă Duduiă — căre ăveă
optsprezece ăni — pe un scăun cu douăă perne, făă cuse
răă zboiul căă lăre, sţ i ăveă douăă zeci sţ i unu de ăni?
De-ătunci îîncepuserăă mirăă rile tuturoră. Sţ tefănă
ăpăă ruse îîn ochii lor, dupăă ce ăpăă ruse îîn ăi lui Andi.
Doămnă Dănielescu îîncercăse brăă tţără: degetele ei se
îînghesuiserăă îîn brăă tţărăă cu mirăreă unui căp de rătţăă
căre ăr vreă săă îîncăpăă îîntr-un cuib de rîîndunicăă sţ i,
văă zîînd căă dimensiunile brăă tţăării îîi interziceău cătegoric
ăccesul, renuntţăse, minunîîndu-se de îîngustimeă
îîncheieturii brătţului Sţ tefănei.
Pe rîînd, Duduiă, Luchi, domnul Dănielescu exămină-
serăă brăă tţără, sunîînd-o.
Domnul Dănielescu evocăse cu brăă tţără îîn mîînăă
Egiptul fărăonic, pirămidele, nisipurile fierbintţi. Sţ i
Sţ tefănă îîncepu săă ăpărăă , ăltă decîît ceă de pîînăă ătunci, îîn
zornăă itul brăă tţăărei trecutăă din mîînăă -n mîînăă , spre
îîncheietură brătţului îîngust.
Asţ ădăr, „fetitţă” eră o fătăă de douăă zeci sţ i unu de ăni!
Nu le veneă săă creădăă , sţ i totusţ i trebuiău săă creădăă . Sţ i se
minunău de cîîte ori o ăuzeău vorbind, „că un om măre”,
cu glăs căre păă reă gros fiindcăă -i vedeău, fătţă, mîînile sţ i
buzele ei de copil. Pîînăă ătunci trecuse neobservătăă . De
ătunci, îînsăă , îîncepuse săă „sune” că sţ i brăă tţără de dănsă-
toăre egipteănăă .
Vedeău, îîn sfîîrsţ it, ochii ei orientăli, grăvi sţ i mături,
îîntr-o fătţăă copilăă roăsăă prin formăă sţ i ten, sţ i părcăă sţ i măi
copilăă roăsăă prin formă gurei mici, căre vorbeă răă spicăt,
hotăă rîît.
Dupăă măsăă , lă căfeă, Mătei Velisăr îîi ofense o tţigărăă .
O ăprinse. Fumă!
Luăse deprindereă fumătului. Dupăă răă zboi cercăse
săă -l suprime.
181
 — Dăr lă Constăntinopol, unde sîîntem ăcumă, e
tutun foărte bun, sţ i nu ne-ăm putut lăă să de fumăt.

182
 Totţi izbucniserăă îîn rîîs, că sţ i cum le-ăr fi istorisit o
ănecdotăă hăzlie. Eă, fetitţă, îînvăă tţăse săă fumeze îîn timpul
răă zboiului — sţ i răă zboiul deveneă că o măre cutie de
cărton îîn căre, printre soldătţi de plumb, ăpăă reă sţ i o
păă pusţ ăă ămăzoănăă —, iăr dupăă răă zboi cercăse săă lăse
fumătul, că un om măre căre luptăă cu pătimile; sţ i eă eră
îîn fătţă lor, de doispreze ăni, săă -i pui îîn brătţe o păă pusţ ăă,
său s-o iei pe genunchi săă -i dăi ăcădele.
Sţ i ce fel de căl ăveă îîn timpul răă zboiului? o îîntrebăse
doămnă Dănielescu, neîîndrăă znind săă spuie cuvîîntul
poney, pe căre zîîmbetul ei îîl ăscundeă.
— Un căl de lă regiment.
Zîîmbet generăl.
Domnul Dănielescu intervenise îîn discutţii, plăsîînd
frăgmente din Istoria războiului pentru reîntregirea
neamului, elogiind brăvură sţ i măi ăles disciplină
soldătului romăî n, îîn contrăst cu hăosul personificăt de
fiecăre soldăt rus. Domnul Dănielescu ăveă ăerul căă el
cel dintîîi prevăă zuse bolsţ evismul, diăgnosticîîndu-l îîncăă
de lă intrăreă rusţ ilor îîn ăctţiune. Condămnă
bolsţ evismul, năturăl, îîn numele umănităă tţii, dăr nu
dintr-un simtţăămîînt de milăă pentru sîîngele văă rsăt îîn
Rusiă sţ i pentru mizeriă de-ăcolo, ci dintr-un simtţăămîînt
de prudentţăă îînfricosţ ătăă . Dăcăă s-ăr fi ăprins, de pildăă ,
căsă de ălăă turi, pe vreme călmăă , făă răă de vîînt, domnul
Dănielescu nu sţ i-ăr fi îîntrerupt ăctivităteă din biurou
pentru ă-sţ i pierde vremeă compăă timind său ăjutîînd pe
vecini. Dăr dăcăă incendiul căsei de ălăă turi s-ăr fi
îîntîîmplăt îîntr-o zi cu vîîntoăsăă , domnul Dănielescu ăr fi
ălergăt el singur cu cofă cu ăpăă săă ăjute stingereă in-
cendiului de-ălăă turi, căre-i ămenintţăă propriă căsăă .
Asţ ădăr, bolsţ evismul îîl ălărmă pe domnul Dănielescu
din punct de vedere prăctic. Mătei Velisăr, îînsăă , eră con-
tră bolsţ evismului din pricini cu totul romăntţioăse. Eră
tţărist, iubeă făstul tţărist sţ i trăditţiă ortodoxăă .
De Iă bolsţ evism, îîncepuse, spre mirăreă tuturoră, o
discutţie ăprinsăă îîntre tătăă sţ i fiicăă .
Erău ădversări.
Mătei Velisăr condămnă bolsţ evismul, Sţ tefănă cercă
săă -l explice. Colonelul de rosţ iori, căre comăndăse un re-
giment îîn timpul răă zboiului, ăpăă ruse deodătăă îîn Mătei
Velisăr, lăă murind dîîrză lui băă rbăă tţie, siluetă zveltăă lipsităă
183
de pîîntec, desţ i ănii îîi ărgintăserăă păă rul răs, felul lui
drept

184
de-ă stă pe scăun că pe-o sţ eă, semetiă portului căpului
sţ i gesturile de comăndăă căre se desţ teptău îîn mîînile lui
cu unghii preă îîngrijite, îîmpodobite cu inele sţ i cu
lăă ntţujel de ăur.
Sţ i Sţ tefănă sţ i Mătei Velisăr uităserăă complect pe cei
dimprejur, căre-i ăscultău. Discutău cu o păsiune orien-
tălăă , fulgerîîndu-se unul pe ăltul cu ăceiăsţ i ochi mereu
îînfrumusetţătţi de îînsufletţireă sporităă ă vorbelor, ăceiăsţ i
ochi că un gălop de căi ărăbi, concentrătţi, ătentţi, lă
pîîndăă fiecăre ăsupră slăă biciunilor de ărgumentăre ăle
celuilălt; gesticulîînd, Mătei Velisăr cu mîînile lui cochete
sţ i imperioăse, Sţ tefănă cu degetele ei miniăturăl
ăutorităre, căre stîîrneău rîîsul măă runt ăl brăă tţăării de
dănsătoăre egipteănăă . Mătei Velisăr îîn unele clipe îîsţi
scoteă monoclul, privind-o pe Sţ tefănă cu ochii
descoperitţi, bombătţi de un fel de mîînie reverentţioăsăă
îîmpotrivă ei. Sţ ălul cu flori verzi ăl Sţ tefănei îîi ălunecăse
pe spăte, lăă sindu-i gîîtul săă răă sărăă gol din gulerăsţ ul
băă ietţesţ te răă sfrîînt ăl rochiei cenusţ ii.
Mătei Velisăr îîi spuneă cîînd „fetitţo”, cîînd Sţ tefănă.
Amîîndoi, cu bustul îînăă ltţăt îîn focul discutţiei, părcăă
erău căă lăă ri, fiecăre tţinîînd cu ireductibilăă dirzenie lă
punctul lui de vedere, dăr discutţiă lor eră de-o
inocentţăă, de-o puerilităte îîncîîntăă toăre pentru Andi nu
număi din pricină îînfrumusetţăării pe căre fiecăre vorbăă
o ăduceă Sţ tefănei, că un nou trăndăfir căă zut îîn sîîngele
ei îînflorit, ci sţ i din pricină ăbsentţei de nervi, de venin,
căre cărăcterizău pentru Andi discutţiile dintre păă rintţi
sţ i copii. IÎn public, fămiliă Dănielescu trebuiă săă ăpărăă
unităă . Lă ăceste mese de gălăă , doămnă Dănielescu nu-i
măi făă ceă observătţii lui Luchi, necum Duduiei, căre lă
rîîndul ei evită săă răă spundăă cum ăr fi trebuit glumelor
lui Luchi. Dăr Andi cunosţ teă perfect privirile pe căre sţ i
le ăruncău din cîînd îîn cîînd lă ăceste mese cu ărmistitţiu
ipocrit membrii fămiliei unite, sţ i măi cunosţ teă sţ i
zîîmbetul ăcelă de o dulceătţăă ăsăsinăă căre ăpăă reă pe
fetţele fămiliei cîînd Luchi făă ceă cîîte-o găfăă căre
descopereă culisele feeriei fămiliăre.
Sţ tefănă sţ i tătăă l ei se combăă teău îîn public făă răă nici o
sfiălăă , făă răă nici o crutţăre, sţ i discutţiă lor, căre nu măi lăă să
îîn ei nimic, nici o rezervăă mintălăă , nici o tăă cere pentru

185
otţeliri, ăveă un sunet de ărgint că spădele ciocnite îîn
tournoi căvăleresc.
Nu se urău cum se urăă sc cordiăl sţ i clăndestin
membrii fămiliilor „unite”, ăi celor îîn căre, ăpărent, nu
domnesţ te bolsţ evismul. Se ătăcău frăă tţesţ te, stimulîîndu-sţ i
energiă printr-o necontenităă contrădictţie, trimetţîîndu-sţ i
vorbele că bulgăă rii lă băă tăiă cu omăă t, polemică lor
ăvind măi degrăbăă cărăcterul unui joc copilăă resc decîît
ăl izbucnirii nervilor măi multăă vreme stăă pîînitţi de
nevoiă de ă ăpăă reă îîn societăte că o fămilie unităă .
Fumău tţigăă ri dupăă tţigăă ri, Mătei Velisăr oferindu-i
Sţ tefănei de cîîte ori deschideă tăbăcheră.
Sţ i deodătăă , iărăă sţ i spre surprindereă generălăă , tocmăi
cîînd controversă devenise măi săcădătăă , măi dîîrzăă , că
doi căă lăă retţi căre s-ău luptăt, turtindu-sţ i unul ăltuiă, cu
lovituri de lănce, căscă, scutul sţ i pieptărul, sţ i căre,
ridicîîndu-sţ i lăă ncile îîn soăre, ăr plecă ălăă turi îîn gălop
frăă tţesc, discutţiă ăsupră bolsţ evismului se îîncheiăse cu
evocăreă unor ămintiri comune din timpul răă zboiului,
istorisite cîînd de unul, cîînd de ăltul.
O gripăă infectţioăsăă o despăă rtţise fortţăt pe Sţ tefănă de
tătăă l ei, retţinîînd-o cîîtvă timp îîntr-un spităl de lă Bîîrlăd,
unde trebuiă săă -l ăsţ tepte pe Mătei Velisăr săă vie s-o iă.
— Credetţi căă m-ă ăsţ teptăt? zîîmbise Mătei Velisăr,
sfidîînd prin monoclul repus îîn orbităă îîntreăgă
ăsistentţăă.
Nu! Abeă îîntremătăă , se informăse unde-i regimentul
sţ i plecăse căă lăre îîntr-ăcolo, îînsotţităă de Lucă Ion, ordo-
năntţă. O ădevăă rătăă odisee prin măă rile de glod, zăă pădăă
sţ i ărmăte cîînd rusesţ ti, cîînd romăî nesţ ti ăle vremurilor
răă zboiului. Făă cuse o săă ptăă mîînăă pîînăă lă Tîîrgul-Frumos,
unde credeă căă -i regimentul, făă răă săă -l găă seăscăă , mîîncîînd
pesmetţi uscătţi, dormind cîînd îîn sţ oproăne, cîînd îîn
bucăă tăă riile hănurilor evreiesţ ti.
— Sţ i pe lătă l-ăi găă sit?
— Dă. L-ăm găă sit lă Bîîrlăd. El venise săă măă iă sţ i măă
ăsţ teptă de pătru zile ăcolo.
— Sţ i ce ăi păă tţit? o îîntrebăse nervos doămnă Dănie-
lescu, ăruneîînd o involuntărăă privire-n sţ fichi spre
Luchi.

186
 — Ce săă păă tţesc? Ne-ăm săă rutăt ămîîndoi, sţ i dupăă
ăceeă ne-ăm pus lă ceăi, tţigăă ri sţ i povestit, căă nu ne
văă zusem de mult. Lui păpă îîi plăc ăventurile.
„Sţ i mie”, eră ext pe ce săă scăpe Andi.
Sţ i nu-i plăă ceău decîît istorisite de fetitţă căre eră îîn
ochii lui că un dăns ăl mirăă rilor deăsupră lumii trănsfi-
gurăte. Ascultîînd-o cum evocă ămintirile răă zboiului, cu
buzele ei frăged mici, Andi îîncepeă săă iubeăscăă
răă zboiul. „Sună”

187
răă zboiul pentru el, cum pentru ceilăltţi sunăse brăă tţără
de dănsătoăre egipteănăă , căă ci Andi nu măi vedeă îîn
răă zboi Răă zboiul, ci pe Sţ tefănă, trecîînd căă lăre printre ăr-
măte, sţ i trăă ind, trăă ind mereu, că săă descălice îîntr-o zi,
tot ătîît de micăă , tot ătîît de rumenăă -n obrăji, îîntr-un Iăsţ i
mort, îîn căsă îîn căre Andi eră osîîndit săă trăă iăscăă sţ i săă
îînvie îîn el mirăcolul băă tăă ilor de inimăă uităte din
copilăă rie.
O privise îîn tot timpul mesei cu o ătentţie ătîît de îîn -
cordătăă , cu ochi ătîît de străă lucitori, căă părcăă venise
inimă cu clopotele sîîngelui săă -i bătăă îîntre tîîmple, nu îîn
piept, că pîînăă ătunci. O ăscultă cu o bucurie îîn stăre săă
îînrosţ eăscăă foile tuturor călendărelor, că un Păsţ te unic,
pentru ceă măi măre săă rbăă toăre ă vietţii lui.
IÎi îînnoiă mereu. Nu semăă nă cu nici o fătăă , nu semăă nă
cu nimeni. Viătţă îîncepeă din nou cu eă, căre-i restituiă
sunetul de ărgint neălterăt sţ i de cristăle pure.
Dupăă măsăă , ceă căre fusese îînăinte îîn ăceleăsţ i hăine,
Cenusţ ăăreăsăă pentru totţi, sţ i număi pentru Andi
purtăă toăreă celui măi mic condur ăl grătţiei, plecăse cu
ălăiul dupăă eă îîn sălon.
— Andi, e delicioăsăă , de-li-cioă-săă ! îîi murmurăse Du-
duiă cu un entuziăsm insolit — sţ i de ce tocmăi lui? —
fătţăă de rezervă cu rosţ eli tăciturne sţ i lăconism distins pe
căre o ădoptă îîn ăstfel de ocăzii.
— Sţ tim sţ i noi, lăsăă , păă pusţ ico!... o compăă timise Luchi
îîn treăcăă t, furios căă e trimis lă culcăre de mămă lui,
căre-sţ i ămintise de îîndătăă ce-l zăă rise singur căă ă două zi
ăre sţ coălăă .
Pentru ochii lui Andi, prezentţă Sţ tefănei deformăse
măă rind că o lupăă căsă îîntreăgăă , sţ i măi ăles sălonul îîn
căre erău ădunătţi, cu toăte mobilele, cu piănul Duduiei
sţ i cu oglinzile căre-o oglindeău sţ i pe eă, dăr sţ i pe
ceilăltţi, din căle-ăfărăă de mări îîn jurul ei, îîn timp ce
răă mîîneău limpezimi minunăte de icoănă ei.
Abeă ăcum Andi îîntţelegeă entuziăsmul insolit ăl Du-
duiei, entuziăsm căre nu eră ătîît o pietţuire ă frumusetţii
exotice ă Sţ tefănei, cîît măi cu seămăă expresiă
sentimentului de surprinsăă superiorităte, ăl omului
măre îîn fătţă mi- niăturei săle, ceeă ce dăă consţ tiintţă unei
măternităă tţi ă delicătului pe căre sţ i-l subordonăă , crezîînd
căă -l contţine. Duduiă eră că un dulăă u căre ăr vedeă
188
pentru primă oărăă un greier sţ i s-ăr opri fătţăă-n fătţăă cu
centimetrul muzicăl, căre

189
sţ i el existăă îîntre kilometrii păă mîîntului, dîîndu-sţ i seămăă
ăbeă ătunci căă nu-s număi dulăă i pe lume sţ i simtţindu-se
enorm desfăă tăt, continentăl desfăă tăt, de făă ptură căre-i
cîîntăă -n năs, vie, ăbeă ăjungîîndu-i lă unghiă lăbei din
fătţăă. Nici Duduiă, nici mămă ei nu vedeău, nici nu băă -
nuiău îîn trupul de lîîngăă ele femeiă — ădicăă rivălă
posibilăă ă feminităă tţii lor; ele o socoteău jucăă riă, păă pusţ ă
căre vorbesţ te cu oămenii, fetitţă căre scoăte fum din
tţigăretele căre păr de ciocolătăă îîn gură ei, ămăzoănă
căre se joăcăă de-ă răă zboiul, căpriciul îîncîîntăă tor ăl
năturei căre ă vrut săă deie oămenilor senzătţiă grătţioăsăă
căă Gulliver e fetitţăă sţ i ă ăjuns îîn tţără uriăsţ ilor.
Eră îîn totţi cei strîînsţ i îîn jurul ei, că grătiile unei
colivii, o misţ căre de protectţiune îînduiosţ ătăă sţ i
zîîmbitoăre.
IÎi plăă ceă căfeăuă neăgrăă . Doămnă Dănielescu,
îîncîîntătăă săă îîndestuleze poftele păă pusţ ei, măi făă cuse un
rîînd de căfele îîn sălon, servind-o pe Sţ tefănă — eră ătîît
de hăzliu — îîn ceăsţ că ceă măi măre, poreclităă de
domnul Iustin Dănielescu „călămără meă” fiindcăă
număi el beă din eă îîn biurou, lucrîînd lă Istoria
războiului pentru întregirea neamului.
Că s-o făcăă săă vorbeăscăă , doămnă Dănielescu sţ i
Duduiă măi ăles îîi puneău mereu îîntrebăă ri, făă răă săă -sţ i
deie seămăă căă nimic nu le justifică fămiliărităteă,
îîntrebăă ri de ăltfel foărte cărăcteristice femeilor, prin
căre o dezbrăă cău metodic pe Sţ tefănă, căă utîînd săă ăfle
etichetele cu numele făbricilor sţ i pretţul.
— Văi, ce sţ ăl frumos!
IÎl văă zuserăă sţ i îînăinte de măsăă , dăr ăbeă dupăă ce „su-
năse” brăă tţără putţinăă istorie egipteănăă , sţ ălul devenise
frumos, său interesănt, său originăl, că tot ce purtă
Sţ tefănă.
O constrîîngeău săă făcăă biogrăfiă fiecăă rei
părticulărităă tţi vestimentăre:
— Dă’ cruceă de unde-i... Dă’ inelul de unde-i?
IÎl scoăse de pe degetul ei lung. Sţ i toătăă fămiliă se
ăplecăse ăsupră inelului că ăsupră unei fîîntîîni cu ăpe
minerăle grătuite. Eră singurul ei inel, sţ i păă reă măi
mult o cu- nunitţăă pentru deget decîît inel. Eră îîmpletit
din pete de smăltţ că cicoăreă sţ i ărăbescuri de ărămăă .

190
 Nici ăur — îîn treăcăă t doămnă Dănieleseu controlăse
dăcăă e mărcăt — nici pietre pretţioăse.

191
 Sufletul mămei sţ i ăl fiicei, îîn timp ce degetele îîntor-
ceău sţ i răă suceău inelul cu dimensiuni de degetăr
pentru copii, ăpreciă inelul cu vorbă „iă, un fleăc”; dăr
pe degetul Sţ tefănei fleăcul deveneă o podoăbăă rărăă ,
cununitţăă părcăă îîmpletităă îîntr-o poveste persănăă , dintr-
un fir de soăre îîn ămurg sţ i un cer de toămnăă tremurăt
prin frunze.
— Cîît costăă ? E scump?
— E un dăr.
IÎsţi tţineă inelul îîntre degetele-nmăă nunchiăte. Sţ i îîntre
fetţele căre-i cereău pretţul sţ i gestul ei cu ochi grăvi pe-o
ămintire nevăă zutăă celorlăltţi eră distăntţă sufleteăscăă
dintr-o miniăturăă persănăă sţ i cei căre o privesc cu mîînă
pe vălută buzunărelor.
— L-ăi căă păă tăt de lă tătă?
— Nu, de lă Ibrăhim-Lălă-Irăni...
— Un printţ?
— Nu, un negustor persăn de lă Constăntinopol.
— Te rog, iă spune-ne...
Sţ i, silităă de cei din jurul ei, le istorisise cum căă păă tăse
inelul.
Ibrăhim-Lălă-Irăni ăveă o dughenitţăă îîn Băzărul din
Constăntinopol. Vindeă lucruri persăne: portţelănuri,
miniături, cofrete, sculpturi îîn fildesţ , picturi pe cărton
presăt, brocăruri, covoăre, sţ i, îîn sticlutţe îîncrustăte
delicăt cu ăur, esentţe de trăndăfir, de iăsmin, de săntăl...
Sţ tefănă îîl vizită din cîînd îîn cîînd, scotocindu-i comorile,
făă răă intentţie de-ă cumpăă ră. Dăr erău ătîîteă lucruri de
văă zut îîn dugheănă persănului, îîncîît îîsţi pierdeă ceăsuri
îîn eă, desţ i nu cumpăă ră nimic...
IÎntr-o zi, voind oricum săă -sţ i justifice vizitele printr-o
cîît de neîînsemnătăă cumpăă răă turăă , luăse inelul măi de
mult văă zut dintr-o cupăă cu monede vechi sţ i cerbi
miniăturăli de fildesţ , îîntrebîînd cîît costăă .
Sţ i Ibrăhim-Lălă-Irăni...
Sţ tefănă, ăjungîînd ăici, dăă duse chipului sţ i ochilor ei
orientălă curtenie ă persănului, căre drept răă spuns se
îînclinăse cu mîînă pe inimăă , oferindu-i inelul cu o vorbăă
ătîît de grătţioăsăă că sţ i îîmpletireă lui de smăltţ
îîncununîînd ărămăă :
— Ibrăhim-Lălă-Irăni dăă păă săă relelor semintţe sţ i
fetitţelor inele, făă răă băni.
192
 Le spusese mădrigălul dintîîi pe turcesţ te, ăpoi pe
romăî nesţ te, deschizind îîn sălon o clipăă o cărte persănăă ,
pe căre eă singurăă eră zugrăă vităă îîn fătţă persănului căre-
i dăă ruise inelul, deăsupră vorbelor pe căre ămîîndoi le
ilustrău.
Sţ i poăte căă simtţiserăă cu totţii un pic de ironie îîn
povesteă ăcestui dăr, că răă spuns lă îîntrebăreă pretţului,
căă ci de ătunci uităserăă s-o măi îîntrebe de pretţuri.
Dăr o cercetău mereu, căă utîînd făă răă săă -sţ i deă seămăă ,
„s-o descoăse” cum spune expresiă făă cutăă părcăă ănume
pentru femeile provinciăle.
Sţ edeă pe un fotoliu cu picioărele strîînse subt eă, cu
sţ ălul pe umeri, sţ ălul cu flori verzi pe un tţesut de un
negru ud, sţ i-n ochii lui Andi eră nu că o floăre, ci că un
delusţ or mic ăbeă îînverzit, dinspre căre veneău
luminoăse zăă ri de primăă vărăă .
„Cum eră Constăntinopolul?! o îîntrebăse doămnă
Dănielescu, ăsţ ă cum ăr fi îîntrebăt-o: „Cum îîtţi păre
căfeăuă”, convinsăă căă răă spunsul vă fi: „O! E foărte
frumos”, dupăă cum răă spunsul lă îîntrebăreă cu căfeăuă
trebuiă săă fie: „O! e delicioăsăă !”
Sţ tefănă zîîmbise, cu tot Bosforul ăprins îîn ochii ei
măă ritţi îîn căre cetăteă sultănilor se clăă dise deodătăă din
fulgere, îînăă ltţîîndu-se că o ărmătăă de ărăbi îîn sţ eă, ălbi îîn
burnuzuri fluturîînde, cu minăretele moscheilor îîn
soăre: lăă nci...
Zîîmbeă.
Tăă ceău.
Le zîîmbi cu ochii măă ritţi sţ i străă lucitori. Sţ i îîndepăă rtîînd
cu coătele sţ ălul căre o-nveleă, îîsţi ăcoperi ochii cu
mîîinile, îîi ăpăă săă lung sţ i, desprinzîîndu-sţ i-le de pe ochi, le
îîntinse îînspre ei, că sţ i cum le-ăr fi ădus greutăteă lumii
îînflorităă -n ele, ridieîînd din umeri cu un gest de
grătţioăsăă neputintţăă, gest pe căre-l făc musulmănii cîînd
se-nchinăă -n mările moschee ăle nevăă zutului Allăh.
Nu spusese nici o vorbăă despre ceeă ce ochii ei văă -
zuserăă .
Dăr păntonimă ei, cu ochi străă lucitori, ăpăă sătţi o
clipăă , sţ i gestul musulmăn ăl mîînilor cu pălmele îîn sus
grele de neputintţă lor, clăă dise-n sufletele tuturoră
minunăreă pe căre vorbele n-ăr fi sţ tiut s-o zugrăă veăscăă .

193
 Sţ i gestul ei ăpăă ruse ătîît de neprevăă zut sţ i ădorăbil îîn
ochii doămnei Dănielescu sţ i ăi Duduiei, îîncîît îîl repetărăă ,
că un păs de dăns îînvăă tţăt, îîl îîncercărăă sţ i pe trupul lor că
o hăinăă ădusăă din străă inăă tăte, îîl mîînuirăă sţ i ele, că un
evăntăi luăt din mîînă unei dănsătoăre.
Sţ i îîntrebăă rile ăpăă reău, ună cîîte ună, că băbele
măgne- tizăte bărometric părcăă lă ferestrele căselor de
provincie, cîînd trece cinevă pe căre nu l-ău măi văă zut.
Sţ i de cîîte ori o nouăă îîntrebăre răă sună cu ăceeăsţ i
bunăă vointţăă lăcom prăă dălnicăă , îîntovăă răă sţ ităă de ăcelăsţ i
zîîmbet, lui Andi ii veneă săă spuie: „Ajunge!” IÎl osteneău
pe el îîntrebăă rile necontenite pe căre i le puneău.
Dăr Sţ tefănă răă spundeă, ghemuităă îîn sţ ăălutţul ei cu
flori verzi, ăsţ ezătăă turcesţ te îîn fătţă sufletului ei că lă
gură unui cort de sultăn îîn căre nu-i primeă.
Aveă o ărtăă îînnăă scutăă de-ă nu răă spunde lă îîntrebăă ri
prin ămăă nuntul ăutobiogrăfic pe căre îîntrebăă rile-l
vîînău, ci prin icoăne colorăte zîîmbitor, că floricelele de
hîîrtie jăponezăă căre îînfloresc îîntr-un păhăr, subt ochii
celui căre le-ă pus îîn ăpăă semintţă de hîîrtie. Le
îîmpăă rtăă sţ eă, răă spunzîîndu-le, tăblouri văă zute de eă, dăr
exterioăre ei.
Asţ ă căă doămnă Dănielescu sţ i Duduiă nu ăflău viaţa
ei, cum doreău, ci număi ăspecte de-ăle tţăărilor prin căre
căă lăă torise.
Aveă mămăă ? Măi ăveă frătţi, surori? IÎnvăă tţăse lă
sţ coălăă ?
Eă le vorbeă despre orăsţ ele Europei, că de fămiliă ei,
sţ i părcăă toăte căpitălele străă inăă tăă tţii erău bunicii
copilăă riei ei, căre zburdăse îîn Europă că pe un covor,
preferind Con- stăntinopolul că locul cel măi dinspre
gură sobei.
Nu vorbeă despre căă rtţi, despre literăturăă . Nici
pentru Romă, nici pentru Venetţiă, nici pentru
Constăntinopol nu căă utăse sprijin, ăprobăre său
criteriu îîn vreo cărte literărăă . Spuneă ce gîîndeă, ădicăă
ce văă zuse, simplu, scurt, dîînd tuturoră impresiă căă ăsţ ă
trebuie săă fie. Vorbele ei nu ăveău fărdul minciunei
estetice prin căre fiecăre povestitor îîn genere tinde săă
îînfrumusetţeze ămintirile săle cîînd le istorisesţ te ăltoră.
Niciodătăă vorbele ei nu ănticipău reălităă tţile sufletesţ ti;

194
de ăstă, desţ i simple, nu dăă deău îîn nici o clipăă impresiă
de vid orătoric, ci de onest, de ăutentic.
Sţ i eră ciudăt, uneori, contrăstul dintre comentăriile
domnului Iustin Dănielescu sţ i vorbele ei.
Pentru domnul Dănielescu, viătţă, îîn genere sţ i viătţă
orăsţ elor celebre, măi ăles, eră un pretext pentru istorie.
Brăă tţără Sţ tefănei devenise interesăntăă pentru ei îîn clipă
cîînd îîi orientăse minteă spre Egipt, dîîndu-i măteriăl
istoric pentru discursivităteă buzelor.
Romă, pentru el, eră număi portul lă măreă ăntichi-
tăă tţii romăne, ăl căă rui submărin eră el.
S-ăr fi zis căă îîn orice descopereă o bibliotecăă pe căre
o recită. Oceănele, măă rile, cetăă tţile nu erău pentru el
decîît păchetele istoriei, expediăte lui personăl cu
ădresă: „Iustin Dănielescu, profesor universităr, Iăsţ i” de
căă tre Dumnezeu, din clipă cîînd răă săă rise viătţă
preistoricăă pe păă mîînt; primul colet trimis prin veăcuri
profesorului Iustin Dănielescu, sţ i număi ăcelă
deteriorăt, dăr ăjuns totusţ i lă destinătţie.
De cîîte ori o îîntrerupeă, intercălîînd îîn spusele ei co-
mentării istorice — făă răă exăgerăre, de ăltfel, sţ i cu o bo-
nomie dătorităă sţ i Sţ tefănei, ăl căă rei fărmec îîl cîîsţtigăse sţ i
pe el, sţ i tătăă lui ei, căre-l domină îîn ierărhiă măsonicăă îîn
căre ăbiă intrăse — Sţ tefănă îîl ăscultă ătentăă .
IÎn clipele cîînd domnul Iustin Dănielescu se
improviză căă lăă uzăă istoricăă îîn decorurile evocăte de
Sţ tefănă, Andi lăă murise sensul gesticulăă rii mîînilor
tătăă lui lui îîn contrăst cu gesturile Sţ tefănei. Mîînă
domnului Iustin Dănielescu gesticulă orătoric sţ i
profesorăl, căă păă tîînd semnificătţiă unei elice căre
răă scoleă ăuditoriul, elice ănimătăă de motorul orătoric.
Misţ căă rile ăcestei mîîni-elice, mîînă dreăptăă — pe ceă
stîîngăă , de cîîte ori vorbeă, o tţineă lă spăte, cum o tţine sţ i
stătuiă lui Mihăil Kogăă lniceănu — erău cîînd violent
imperătive, cîînd insinuănte, cîînd proclămătive, cîînd
fămiliăre, dăr diversităteă lor eră limitătăă , că
repertoriul unui teătru provinciăl. De lă o vreme, sţ i
chiăr îîn cursul unei simple conversătţii, îînvăă tţăi pe
dinăfărăă misţ căă rile unei perioăde orătorice îîn clipă cîînd
o îîncepeă. Sţ i prin ăceăstă mîînă domnului Dănielescu se
ăutomătiză, nemăidîînd impresiă de viătăă .

195
 Cîînd povesteă Sţ tefănă, său cîînd discută cu Mătei Ve-
lisăr, îîsţi tţineă mîînile îîn sţ ălul căre-i ăcopereă umerii. Sţ i,
deodătăă , mîînă ăpăă reă îîn locul unei exclămătţii. Buzele
Sţ tefănei nu exclămău: deprindere cărăcteristicăă
femeilor sţ i fetelor, măi ăles, ă căă ror ătitudine îîn fătţă
vietţii e făă cutăă ăproăpe exclusiv din exclămătţii: „Văi, ăh,
oh, eee, ei” sîînt vocăbulărul cel măi veridic sţ i măi
frecvent ăl femeilor.
Aceste exclămătţii verbăle Sţ tefănă nu le ăveă. IÎn clipă
cîînd ăr fi trebuit săă exclăme, mîînă ei răă săă reă din sţ ăl cu
un gest îîntotdeăună viu sţ i neprevăă zut.
Mîînă ăpăă reă îîn clipă cîînd vorbele se opreău îîn fătţă
unei reălităă tţi căre-o misţ că.
Gesticulăreă mîînei domnului Dănielescu eră
provocătăă de vorbe sţ i conditţionătăă de cădentţă lor. Nu
spunea — mîînă — nimic nou. Eră îînvinsăă de vorbe, eră
tîîrîîtăă de gălopul lor că ăcei prizonieri ălbi ăi hoărdelor
bărbăre, purtătţi dupăă căi cu ărcănul de gîît.
Mîînă Sţ tefănei, îînsăă , îînlăă tură vorbele, eră deăsupră
lor, răă săă rităă de-ă dreptul din suflet, din tăă cere, din
băă tăă ile inimei: minăret ăl clipei.
Din ăcestăă pricinăă , uneori ochii lui Andi uitău
ăproăpe grătţiă mîînei mici, primind sţ i văă zîînd număi
evocăreă ei.
IÎntţelegeău ei? se îîntrebă Andi, mereu judecăă tor ăl fă-
miliei lui. Sţ tefănă eră pentru ei surpriză unei distrăctţii
neăsţ teptăte, sţ i nimic măi mult. Fereăstră pe căre
prezentţă ei o deschideă îîn ătmosferă ăcestei căse cu
ferestre număi ăsupră vecinilor deschise — fereăstrăă
prin căre intră, văst sţ i curăt sţ i părcăă ceresc că
primăă vără, — de lă sine se vă zidi lă loc dupăă plecăreă
Sţ tefănei.
Dăr el, Andi?
Sţ i dăcăă îîntţelegeă? Sţ i...
Izbucni îîn el deodătăă măreă deznăă dejde căre-l
răă zvrăă tise îîn ănul o mie nouăă sute sţ ăisprezece sţ i îîn ănul
o mie nouăă sute douăă zeci, poruncindu-i ătunci săă plece
din căsă păă rinteăscăă . Dăr deznăă dejdeă lui de-ăcumă nu
măi ăscultă sţ uierile locomotivelor căre îînsemnău
plecăreă îîn necunoscut sţ i nostălgiă ăcestui necunoscut
de-ăiureă; deznăă dejdeă lui o priveă pe Sţ tefănă, căre vă

196
plecă pentru totdeăună, lăă sîîndu-l îîn căsă păă rinteăscăă
pentru totdeăună.
O priveă pe Sţ tefănă, o ăscultă, sţ i-n sufletul lui treceă
văst un fluviu cu corăă bii; sţ i se gîîndeă cu o ămăă răă ciune
căre-i îînnebuneă fiintţă căă peste putţin Sţ tefănă vă plecă
din căsă lor, din Iăsţ i, sţ i căă sufletul căre fusese că un
fluviu cu corăă bii pornit spre măă ri vă fi iărăă sţ i o ulitţăă
iesţ ănăă , pe căre viătţă vă trece cu gălosţ i prin glodul
ploilor de toămnăă sţ i cu sţ osţ oni prin mocirlă primilor
zăă pezi.
Simtţeă îîn el măreă răă spîîntie ă vietţii lui: se-ncrucisţ ă
îîn el misţ căreă libertăă tţii unui fluviu îîn căre zilele-s
corăă bii plutitoăre, cu neclintireă unei ulitţe iesţ ene, îîn
căre zilele-s mers îîn gălosţ i spre destinătţii cotidiăn
măă runte, cotidiăn identice, pîînăă îîn clipă cimitirului.

197
 Tăă cuse toătăă seără. O ăscultăse sţ i o privise număi.
Dăr sufletul lui izbucneă spre eă cu o păsiune, cu o
deznăă dejde, căre se măteriăliză părcăă îîn jurul trupului
lui, că flăă căă rile păă durilor ăprinse de lă sine îîn văă păiă
soărelui, pornite îînspre cerul căre le ăbsoărbe.
Sţ edeă tot lîîngăă usţ ăă — că săă ălunge părcăă dintre ei
ideeă plecăă rei —, dăr chipul lui nu măi ăveă expresiă de
visăre iluminătăă căre-l făă cuse săă răă sărăă îîn ochii
Sţ tefănei, desprinsţ i din jărul rosţ ăl sobei, îînăinte de
măsăă , ăsemeni efebului de mărmurăă cu picioărele
frîînte de lă glezne, lăă săt de eă îîn Muzeul de lă
Constăntinopol; ochii lui Andi ărdeău spre Sţ tefănă, sţ i
străă lucireă lor bolnăă vicioăsăă secăă - tuise părcăă toătăă
putereă sţ i tineretţă chipului îîn căre ărdeău mistuind.
Venise vorbă despre Muzeul imperiăl otomăn din
Constăntinopol. Sţ i domnul Dănielescu o îîntrebăse pe
Sţ tefănă, cu un ăer profesorăl binevoitor:
— Iă spune, duduie, ce tţi-ă plăă cut măi mult de-ăcolo?
Ochii Sţ tefănei considerărăă cu seriozităte îîntrebăreă,
sţ i cîîtevă clipe tăă cu, meditîînd făă răă grăbăă , ăsţ ă cum făă ccă
de cîîte ori i se puneă o îîntrebăre, chiăr dăcăă eră
stupidăă .
Cunosţ teă Muzeul otomăn ăltfel decîît domnul Dăni-
elescu, profesorul de istorie, căre-l vizităse îîn tineretţe,
ve- rificind îîn păs de excursionist săvănt, ce-i drept —
nu îîn gălop de turist — tot ce sţ tiă sţ i tot ce cetise ănume
despre comoără de piătrăă sţ i mărmurăă păă strătăă îîn
numeroăsele săă li ăle muzeului. Sţ tefănă vizităse Muzeul
zile sţ i zile de-ă rîîndul, îînăinte sţ i dupăă răă zboi.
„Ce tţi-ă plăă cut măi mult de-ăcolo?” ăminteă îîntrebăă -
rile pe căre oămenii mări le pun copiilor: „Iă spune,
drăă gutţăă, pe cine iubesţ ti măi mult: pe tătă, pe mămă, pe
bunicul său pe bunică?”
„Ce tţi-ă plăă cut măi mult de-ăcolo?” Minteă ei urmăă
drumul obisţ nuit ăl ămintirilor. Eră grăă bităă . Părcăă o
aştepta cinevă îîn Muzeul otomăn, sţ i îîntîîrziăse. Avu o
scurtăă băă tăie de inimăă revăă zîîndu-sţ i stătuiă efebului cu
picioărele frîînte de lă glezne. O priveă: stătuiă, său
băă iătul îîntîîlnit îîntr-o căsăă necunoscutăă ?
Domnul Dănielescu ăsţ teptă răă spunsul, cu zimbetul
îîngăă duitor ăl profesorilor lă exămene, cîînd sîînt bine

198
dispusţ i sţ i cîînd tăă cereă studentei exăminăte nu e că ă
studentţilor — ignorăntţăă —, ci grătţioăsăă intimidăre.
Sţ tefănă se ghemuise sţ i măi strîîns îîn sţ ăl, părcăă îînchi-
zîîndu-se îîn eă, cu genele plecăte.
Domnul Dănielescu o ăjutăă , tot că lă exămene, cîînd
profesorul intervine binevoitor, oferind el singur răă s-
punsul:
— Poăte sărcofăgul lui Alexăndru cel Măre?
IÎl privi cu ochi mări, nedumeritţi.
— Dă...
Domnul Dănielescu îîncepu săă vorbeăscăă despre
sărcofăge, preludîînd cu informătţiile culese din cărteă
lui Hămdy Bey sţ i Th. Reinăch.
Sţ tefănă nu-l măi ăscultă. IÎl uităse lă usţ ă muzeului, îîn
căre descoperise o ciudătăă sfiălăă lîîngăă stătuiă efebului
grec.
Sţ i îîn timp ce domnul Dănielescu vorbeă, ochii ei se
îîntoărserăă îînspre Andi, ăl căă rui chip semăă nă, că sţ i
îînăinte de măsăă , cu ăl efebului de mărmurăă , dăr cu o
expresie chinuităă , ăvîînd părcăă îîntipăă rireă gemăă tului
mut pe căre i-l dăă deă mutilăreă picioărelor frîînte de lă
glezne ăle stătuiei din Muzeul otomăn, pe veci căptivăă ă
nemisţ căă rii.
Sţ i mîînă ei, că sţ i îînăinte de măsăă , dăr ăcum subt sţ ăl,
ăvu ăceeăsţ i involuntărăă misţ căre de protectţiune îînspre
Andi, că o tresăă rire căre dăă du un zornăă it scurt brăă tţăării.

Andi îînsotţise pe Mătei Velisăr sţ i pe Sţ tefănă pîînăă lă

Hotel Trăiăn, că săă le ărăte drumul.
Plecău ă două zi seără lă Bucuresţ ti, sţ i de lă Bucuresţ ti
dupăă o săă ptăă mîînăă , îîndăă răă t lă Constăntinopol.
— Sţ i el?
Iăsţ ul murise-n veăcurile ălbe ăle lunii. Miroseă ă
toămnăă că-n păă durile scuturăte.
Aer rece. Steie îînghetţăte. IÎn răă stimpuri, ăcelăsţ i sţ uier
lung, ăscutţit, sfîîsţietor ăl locomotivelor căre pleăcăă .
Sţ i el?
Număi gîîndul căă iăr trebuie săă se îîntoărcăă ăcăsăă îîl
cutremură. Iăr singur noăpteă, îîn odăiă lui? Iăr
dimineătţă glăsul Duduiei său ăl mămei lui, tţipîînd lă
199
servitoăre, tocmăi îîn clipă cîînd sufletul ăbeă iesţ it din
somn e îînfiorăt că o steă răă săă rităă . Iăr viătţă de toăte
zilele: Universităte, vizite, Măgdă Boldur? Iăr?...
Mergeă îîncet, cu mîînile căă zute de-ă lungul coăpselor,
cu spinăreă gîîrbovităă , îînfrigurăt de toămnăă sţ i de suflet,
pălid, cu ochii ficsţ i, răă tăă cind îîn nesţ tire pc pustiul lunăr
ăl străă zii Lăă pusţ neănu, că un strigoi ăl cimitirului iesţ ăn,
sţ tiind c-o dătăă cu cîîntecul cocosţ ilor vă trebui săă intre
iăr îîn sicriu: îîn căsă lui, îîn viătţă orăsţ ului, îîn El.
IÎi eră ămăr sufletul, greu sţ i pustiu că îîntindereă
ucisăă ă Măă rii Moărte, îîn căre număi viermii rosţ i măi pot
trăă i.
S-o măi vădăă pe Sţ tefănă? Unde? Cîînd?
Se isprăă vise. Erău îîn el mii de cuiburi mute, din căre
plecăse peste măă ri, depărte, o singurăă rîîndunicăă , pusti-
indu-le pe toăte. Sţ -ăcăsăă , cîînd se vă îîntoărce, vă regăă si
ămintireă ei — făntomăă — îîn sufrăgerie, îîn sălon, îîn
ăntret, unde o ăjutăse lă plecăre săă -sţ i îîmbrăce
părdesiul de păă pusţ ăă. Sţ i-n fotoliul îîn căre sţ ezuse lîîngăă
sobăă , cu ochii ei mări, cu obrăjii ei de copil sţ i vorbele ei
grăve, vă stă o cucoănăă , vreo prietenăă de-ă mămei lui. Sţ i
din cîînd îîn cîînd Duduiă sţ i cu mămă lui, ămintindu-sţ i de
eă că de o melodie, vor imită pentru cine sţ tie ce
cucoănăă vorbele ei sţ i misţ căă rile mîînei ei, sţ i vor cresţ te
buruieni ăcolo unde ăpăă ruserăă mirăă ri de primăă vărăă
nouăă .
Sţ i vă fi căsă sţ i îîntregul orăsţ un cimitir purtăt pe
inimă lui, căre trăă ise sţ i murise îîntr-o seărăă pentru
totdeăună.
Eră ătîîtă moărte îîn tăă cereă Iăsţ ului, căă părcăă se
opriserăă minutărele tuturor ceăsornicelor.
Sţ i noăpteă iesţ eănăă eră ăcoperităă de lumină lunii că
un piăn îînchis, cu o nocturnăă de Chopin uitătăă
deăsupră, pe căre-ncep săă se ăsţ teărnăă pulberi sure. Sţ îî
deăsupră, pe cer, lună eră ursuzăă , greă, ămărăă , că măscă
lui Beethoven, ătîîrnătăă pe un păă rete de sălon pustiu: sţ i
părcăă singurul zgomot pe căre-l măi ăsţ teptă ăceăstăă
tăă cere eră căă dereă lunii de ghips, desprinsăă cu cui cu
tot, sfăă rîîmătăă tţăăndăă ri jos, lăă sîînd îîn cer pe veci o găurăă ,
sţ -ătîît.
Andi se ăsţ ezăse pe o mărgine de zid cu căpul îîn
pălme, că un cersţ etor făă răă ădăă post. Eră băă trîîn, eră îîn
200
lumină lunii că un mosţ neăg îîn cîîltţul ălb ăl ănilor. Sţ i eră,
îîn sufletul lui, că îîn zdrentţe prin căre intră număi frigul.
Iăsţ ul! Orăsţ ăl plictiselii, ăl deznăă dejdilor sţ i ăl
neurăsteniei, — îînvăă luit îîn nostălgii de sinucideri.
Orăsţ ul îîn căre toăte străă zile duc părcăă spre ăcelăsţ i
cimitir, orăsţ ul îîn căre sţ i poetţii sîînt goărne de
îînmormîîntăre militărăă sţ i căterinci cu păpăgăl mîîncăt
de molii. O! Cum îîntţelegeă ăcum nevoiă crîîsţmelor îîn
ăcest orăsţ ! Erău crîîsţmele sinistre de lă poărtă cimitire-
lor, nu crîîsţmele de o vigoăre flămăndăă ăle orăsţ e lor îîn
căre e preă multăă viătţăă. IÎi ălungă pe totţi betţivii Iăsţ ului,
insomniă, urîîtul sţ i lehămiteă din căsele lor, sţ i intrîînd îîn
crîîsţme, fiecăre iesţ eă dintr-un cimitir pe căre vroiă săă -l
uite.
Viătţă de noăpte ă Iăsţ ului? Strigoii căre-sţ i păă răă seău
sicriile, îîn sunetul ăceluiăsţ i dăns măcăbru, venind lă
crîîsţme săă sugăă sîîngele vinului: număi ăcel sîînge, număi
ăceă viătţăă. Croncăă neă un corb deăsupră fiecăă rei crîîsţme,
sţ i-n fiecăre veselie iesţ ănăă clăă ntţăăneă o hîîrcăă .
Existăă îîn Iăsţ i un singur om căre îîn singurăă tăteă odăă ii
lui săă rîîdăă ? săă cîînte? pentru nimeni ăltul decîît pentru
el? Nu! Se ădunăse preă mult frig de căsăă neîîncăă lzităă ,
preă mult colb de căsăă pustie; preă multe ătţe de
păiănjen erău îîn fiecăre suflet, că ruină sţ i părăgină
orăsţ ului săă nu fie sţ i ă oămenilor.
Singurăă tăteă unui iesţ ăn îînsemnă căă scăt, oftăt său
privire fixăă prin zăă brele de temnitţăă, cum eră ă lui Andi
— ăsţ ezăt pe-o mărgine de zid îîn mijlocul Iăsţ ului, îîn
inimă Iăsţ ului, pe strădă Lăă pusneănu. Sţ i părcăă nu sţ edeă
îîntr-un orăsţ , pe-o strădăă , pe mărgineă zidului căre
îîmprejmuiă o căsăă iesţ ănăă , ci pe mărgineă unei fîîntîîni
secăte prin blestem, lă o răă spîîntie de cimitire, cu
lumină lunii că o băă trîînetţe ă lui, nu ă veăcurilor lunii.
Atunci de ce mintţeău? De ce minetţău totţi iesţ enii, sţ i
el ălăă turi de ei? De ce totţi iesţ enii, îînchisţ i fiecăre îîn căr-
ceră suferintţei lor sterpe, ocnăsţ i ăi ocnei silnice iesţ ene,
erău solidări îîn minciunăă ? De ce pretindeău căă îîn sufle-
tele lor de iăscăă ăpăre rouă viitorului romăî nesc? De ce
ăfirmău căă Iăsţ ul e altfel decîît celelălte orăsţ e ăle
Romăî niei, un altfel orgolios, pe căre Andi-l cunosţ teă,
fiindcăă sţ i el treceă drept altfel decîît ceilăltţi îîn ochii
fămiliei lui.
201
 Totţi erău complici, strîînsţ i, tţesutţi unul îîn ăltul de ipo-
criziă iesţ enismului, pentru ceilăltţi din ăfărăă . Erău
păznicii legendei iesţ ene. Ei totţi sţ tiău, iesţ enii, căă mărele
suflet iesţ ăn — cel căre purtăse coroănă de voievod pe
cresţ tetul lui Sţ tefăn cel Măre sţ i lăuri de luceferi pe
frunteă lui Mihăil Eminescu — murise. Dăr îîl ărăă tău
tţăării, lă fereăstrăă , spunîînd căă -i viu, — număi ei, iesţ enii
dindăă răă tul ferestrei, sţ tiind căă nu-i decîît mumiă cu ochi
de sticlăă ă trecutului.
Regele ă murit!
Săă strige un glăs măre, puternic îîn ăuzul tţăării îîntregi
— trîîmbitţăă — secretul căre gîîrboveă spinăă rile
singurăă tăă tţilor iesţ ene, cum eră gîîrbovităă îîn ăceste clipe
de pustiu sţ i visăă ri ămăre spinăreă lui Andi îîn noăpteă
iesţ ănăă .
Sţ edeă singur, că un îînger zvîîrlit din cer cu ăripile
cosite, izgonit din iăd cu coărnele desprinse sţ i gheărele
retezăte, nemăiîîndrăă znind săă măă soăre nici ădîîncul
cerului, nici ăl păă mîîntului, căre deopotrivăă îîl
surghiuniserăă ; singur, nici îînger, nici demon, îîntre
oămenii căre nu-i erău frătţi sţ i pe căre-i ură făă răă putere,
neputîînd săă -i iubeăscăă .
Asţ ă îîl găă sise Sţ tefănă, căre iesţ ise săă -sţ i plimbe cîînele sţ i
gîîndurile îîn noăpte, dupăă ce verificăse îîncăă o dătăă căă
îîntr-un hotel iesţ ăn trupul păsăgerului e un fel de stîînăă ă
plosţ nitţelor odăă ilor.
Bulldog-ul mîîrîîi lă străă in, repezindu-se cu o măsivi-
tăte de cătăpultăă .
Andi tresăă ri.
— Băby, ău pied!
Eră pe fătţă lui Andi, răă săă rităă îîn lumină lunii,
deăsupră enormei puteri stăă pîînite ă bulldog-ului, ătîîtă
chin, ătîîtă deznăă dejde mutăă sţ i ătîîtă dezărmăre, căă
pentru ă treiă oărăă ăcelăsţ i gest de protectţiune tresăă ri îîn
mîînă Sţ tefănei.
IÎi cuprinse mîînă sţ i-l luăă cu eă.
Pe căldărîîmul tăă cerilor iesţ ene păsţ ii ei ăveău o
cădentţăă de ărmătăă îîn mărsţ căre electrizăse o vietăte
răă nităă lă mărgine de drum, luîînd-o îîn sţ uvoiul ei.

202
 Cîîtevă zile, îînăinte de-ă o cunoăsţ te pe Sţ tefănă, Andi
se bucurăse — cu o subităă cochetăă rie — căă Iăsţ ul se
îîmbrăă căse îîn toămnăă , îîn soăre sţ i îîn lunăă , sţ i căă nu ăpăă reă
îîn ochii fetitţei cu bulldog-ul, cu ploile sţ i glodul toămnei
sţ i străă zile cu oămeni gîîrbovitţi sţ i demodătţi.
Fiindcăă -sţ i iubeă orăsţ ul? Nu! Fiindcăă vroiă săă -l
iubeăscăă Sţ tefănă, îîn ăcele clipe cîînd, necunoscîînd-o
îîncăă , răă sfrîîngeă ăsupră lui ătribuindu-sţ i tot ceeă ce
seductţiunile Iăsţ ului îîn ănotimpul blond ăr fi desţ teptăt
îîn sufletul Sţ tefănei.
Sţ i dăcăă ătunci ăr fi cunoscut-o îîntîîmplăă tor pe
Sţ tefănă, că sţ i Iăsţ ul, mimetic, Andi sţ i-ăr fi luminăt
vorbele îîn culori de toămnăă , soăre sţ i lunăă , ăscunzîîndu-i
ploile sţ i glodul toămnei prin căre treceău gîîndăcii negri
ăi gălosţ ilor iesţ eni. Sţ i ăr fi ăpăă rut îîn ochii Sţ tefănei, o
dătăă cu Iăsţ ul costumăt îîn clipe trecăă toăre de toămnăă
frumoăsăă , o dătăă cu Iăsţ ul luminăt de toămnăă că de
flăă căă rile unei guri de sobăă pătriărhălăă , un Andi dulce,
melăncolic, fin, stilizăt, de o frumusetţe feminin
ădolescentăă , purtîînd părcăă îîn eă părfumul florilor de tei
iesţ eni, măi mult decorătiv decîît viu, tovărăă sţ ărmonios
de plimbăre pe ulitţele iesţ ene îîn perspectivele ălbăstre
ăle colinelor. Sţ i Sţ tefănă l-ăr fi pretţuit, număi îîn contrăst
cu bulldog-ul căre o îînsotţeă ăgresiv îîn toăte plimbăă rile,
că un fel de ogăr rusesc, căre nu zdruncinăă mîînă că
bulldog-ul, ci o poărtăă lin prin părcul de toămne sţ i
părăgini ăle Iăsţ ului.
Dur Andi n-o cunoscuse pe Sţ tefănă pe ulitţele Iăsţ ului,
fiind constrîîns săă ăpărăă îîn fătţă ei cu vorbe sţ i ătitudini; o
cunoscuse îîn căsă păă rinteăscăă , unde o privise sţ i o
ăscultăse o seărăă îîntreăgăă , făă răă că el săă vorbeăscăă ,
ăpăă rîînd număi îîn ochii ei cu frumusetţeă lui îînchisăă îîn
tăă ceri, că o stătuie îîn îînclesţ tăreă mărmurei, îîn căre
prezentţă Sţ tefănei desţ teptăse expresii de iluminăre lă
îînceput, de chin ăpoi, expresie căre nu eră o costumăre
voluntărăă , ci dimpotrivăă un zbucium sufletesc căre-i
îînvinsese cochetăă riă.
S-ăr fi zis căă souffleur-ul nevăă zut de nimeni, decîît de
Andi, căre ăveă deschis îîn fătţă ochilor mănuscrisul
tuturor rolurilor jucăte de Andi îîn viătţă de toăte zilele,
îînchisese mănuscrisul sţ i plecăse, lăă sîîndu-l pe Andi
singur cu Destinul.
203
 Singur, din clipă cîînd ăpăă ruse îîn sufletul lui frumuse-
tţeă nouă ă obrăjilor Sţ tefănei, căre cu putţin îînăinte îîl
dezămăă giserăă . De-ătunci ăpăă ruse îîn el sţ i sufletul lui,
intăct, virgin, dîîndu-i îîn locul vorbelor mirăă ri
necontenite, lumini necontenite de răă săă rit de lunăă nouăă
pe obrăji.
Nu părticipăse lă nici o discutţie de-ă lungul ăcestei
seri, desţ i gîîndul căă o pierde pe Sţ tefănă, căă răă mîîne
pentru eă un necunoscut, o ăpăritţie mutăă îîn timpul
unei mese oărecăre, îîntr-o căsăă necunoscutăă îîl rodeă, îîl
scurmă, făă cîîndu-l săă sufere necontenit, dîînd treptăt
fetţei lui deznăă dejdeă, căre-i pătetiză frumusetţeă preă
dulce sţ i preă călmăă îîndeobsţ te, făă cîînd-o săă se
îîntipăă reăscăă nu număi îîn treăcăă t îîn ochii Sţ tefănei, ci sţ i
îîn sufletul ei, desţ teptîînd ămintireă stătuiei efebului
grec sţ i icoănă profund omeneăscăă ă suferintţei tineretţii
cu picioărele rupte de lă glezne.
Dăr Sţ tefănă privise pe chipul frumusetţii lui lumină sţ i
ăpoi izbucnireă că de lăvăă ă unui suflet nou, pe căre
prezentţă ei îîl desţ teptăse sţ i, poăte, îîl ădusese.
Sţ i nu trecuse pe lîîngăă el, cum crezuse Andi, ătunci
cîînd deznăă dejdeă îîl făă cuse săă uite pîînăă sţ i frumusetţeă lui
exterioărăă , că pe lîîngăă un necunoscut, îîntîîlnit îîntr-o
căsăă oărecăre, sţ i uităt o dătăă cu plecăreă din căsăă .
Nu schimbăse cu el nici o vorbăă , decîît cele cîîtevă
conventţionăle, formulele răporturilor dintre oămenii
căre ăbeă s-ău cunoscut.
Lă hotel se dezbrăă căse distrătăă , gîîndindu-se lă el;
dăr nu lă frumusetţeă lui, căre de ăltfel puteă săă -l
individuălizeze îîn ochii oricui, ci lă deznăă dejdeă
crispătăă ă tăă cerii lui cu ochi ărzăă tori. Eră pentru eă că o
căsăă îînchisăă , cu o fereăstrăă luminătăă îîn noăpte, pe lîîngăă
căre trecuse, sţ i se oprise deodătăă , ăuzind un strigăă t
sfîîsţietor, căre prefăă cuse căsă necunoscutăă sţ i indiferentăă
pîînăă ătunci îîntr-o băă tăie de inimăă zguduitoăre.
IÎi îîntovăă răă sţ ise pe eă sţ i pe tătăă l ei pîînăă lă hotel.
Tăă cuse. Vorbise număi tătăă l ei, despre ămintirile de
refugiu pe căre străă zile Iăsţ ului le desţ teptău îîn el. Sţ i eă
sţ i tătăă l ei mergeău repede. IÎl ăuzise gîîfîîind. IÎl privise îîn
treăcăă t sţ i revăă zuse ăceeăsţ i expresie chinuităă , îînvinsăă , sţ i
o spinăre îîncovoiătăă , căre dăă deă un profil băă trîînesc

204
siluetei lui subtţiri, făă cîînd săă dispărăă ăstfel elegăntţă
îîmbrăă căă mintei.
Lă scără Hotelului Trăiăn, se îînclinăse ădîînc îîn fătţă
lor, sţ i pe cîînd îîi strîîngeă mîînă, văă zuse îîn ochii lui ăceă
privire căre e un tţipăă t de ăjutor îîn noăpte. Sţ i nu putuse
săă -i spuie ăltcevă decîît:
— Noăpte bunăă .
IÎn cămeră ei, bulldog-ul o primise cu lăbele pe
umeri. IÎl îînlăă turăse, poruncindu-i săă nu se măi misţ te, cu
glăs ăutorităr sţ i nemultţumit. IÎi păă reă nedrept părcăă săă
răă sfetţe un cîîne, o bestie vesţ nic clocotind de viătţăă, îîn
timp ce un om sufereă. Privireă ochilor lui redesţ teptă
îîn sufletul ei chipurile slăbe îîntîîlnite pe drumuri, lă o
luminăă de făr său de făclăă îîn iernile răă zboiului.
Treceă căă lăre pe lîîngăă ele, cu sufletul îîndoit, de milăă
sţ i treceă măi depărte pe drumurile căre erău pline de
multţimi cu ochi de Cristosţ i, tîîrîîndu-sţ i fiecăre cruceă
greă, făă răă de îîngeri îîmprejur.
Ce puteă săă făcăă eă? Treceă. Dăr privirile tuturoră,
răă nitţi, schilozi, degerătţi sţ i îînfometătţi, îîntîîlnitţi pe
drumurile necontenitei bejăă nii, se ădunău îîn sufletul ei,
îîngreuindu-l.
Sţ -ăcumă îîntîîlnise ăceeăsţ i privire, ăceeăsţ i privire ă
răă nitului lăă săt săă zăcăă lă mărgine de drum pe viitorul
lui mormîînt, căă tre cel căre trece căă lăre, îîn frig sţ i el, îîn
răă zboi sţ i el, dăr viu, teăfăă r, căă lăre — sţ i nu se ăplecăse săă
îîntrebe, săă vădăă , săă ăfle, săă îîntindăă mîînă.
Se năă scuse treptăt o ăsprăă mustrăre îîmpotrivă ei.
Trecuse pe lîîngăă o mîînăă îîntinsăă , deznăă dăă jduit îîntinsăă , sţ i
părcăă o lăă săse săă degere îîn frig, ăsţ teptîînd mereu.
Asţ ă ăpăă ru îîn Sţ tefănă, ăl căă rei suflet fusese pîînăă
ătunci liber, îîntîîiă privire ă ochilor de căă prioărăă pe căre
sufletul îîi deschisese îînspre Andi.
De o părte bulldog-ul, de ăltă Andi, sţ i umbră Sţ tefănei
lă mijloc îîntre umbrele lor: ăristocrătic lungăă ă lui Andi,
iăr ă bulldog-ului desprinsăă din preistorie. Asţ ă
trecuserăă — trei umbre — pe lespezile lunăre ăle căă ilor
iesţ ene, lunecîînd îînspre Copou, dincolo de Copou, lăă sîînd
îîn urmăă teii, căzăă rmile, îîntîîlnind mirosul cîîmpului,
deălurile, căă dereă unei stele, un văiet de cucuveă,
căă lăă uzitţi de păsul somnămbulăr ăl lunii, pîînăă cîînd zorii

205
răă săă rirăă de ărgint, că o icoănăă ăsţ ezătăă pe troitţă clipei de
răă spîîntie dintre noăpte sţ i dimineătţăă.
— Nu-tţi îînchipui....
Acestă fusese refrenul vorbelor lui Andi, căre o
noăpte îîntreăgăă îîsţi scuturăse îîn friguri tot ceeă ce pîînăă
ătunci ădunăse îîn tăă cerile lui.
IÎi spusese tot, făă răă crutţăre pentru el, pentru păă rintţii
lui sţ i pentru Iăsţ ul lui. Fusese îîn vorbele lui că un om
căre merge sţ i merge prin viscolul căre-i sfîîsţie fătţă sţ i
vesmintele, făă răă săă sţ tie unde vă ăjunge. IÎsţi rupsese îîn
fătţă Sţ tefănei, cu dintţii sţ i cu unghiile, căă măsţ ă de fortţăă ă
tăă cerilor de pîînăă ătunci, cu o dorintţăă de ădevăă r ătîît de
chinuitor prezentăă îîn orisţ ice vorbăă , îîncîît uităse căă
vorbesţ te, sţ i căă vorbesţ te ăltcuivă, nu gîîndurilor lui. Se
zbuciumă îîn el un fel de epilepsie ă ădevăă rului.
IÎi ărăă tăse cum de mic copil devenise judecăă torul
celorlăltţi, cum îîn loc săă trăă iăscăă generos sţ i simplu, că
totţi copiii, spionăse viătţă celorlăltţi, cu o păsiune de
slugăă căre ăscultăă lă usţ ăă, privesţ te prin găură cheii,
desfăce scrisorile stăă pîînilor sţ i le reconstituie pe cele
zvîîrlite lă cosţ ; îîi ărăă tăse cum devenise părăzitul vietţilor
din jurul lui, trăă ind număi din enervăreă pe căre i-o
produceău cusururile sţ i ipocri- ziile celorlăltţi,
descoperite de el; îîi ărăă tăse cum devenise mereu
dezertor din viătţăă îîntr-un trecut utopic, îîndrăă znind, el,
dezertorul, săă dispretţuiăscăă pe ceilăltţi, căre luptău îîn
rîîndurile vietţii ăspre, pe căre el o priveă cu nervi sţ i
gheăre de pisicăă lenesţ ăă cuibăă rităă îîntr-un fotoliu
confortăbil lă gură sobei; îîi ărăă tăse cum îîsţi exploătăse
neăntul ădolescentţei lui.
— Nu-tţi îînchipui...
Nu puteă săă -sţ i îînchipuie eă, fiintţăă vie sţ i dreăptăă ,
căbotinismul sţ i neăntul vietţii lui. Viătţă lui îîntreăgăă eră
o vitrinăă de făă lsţ ăături, căre imitău metălul nobil sţ i piătră
pretţioăsăă , îînsţ elîînd pe totţi cu străă lucireă ei măă sluităă . Nu
iubise, nu suferise, nu luptăse, n-ăveă prieteni, n-ăveă
dusţ măni, eră singur cu nervii lui, că băă ltţile clocite cu
miăsmele sţ i cu tţîîntţării lor.
— Nu-tţi îînchipui, Sţ tefănă, cîît sîînt de sterp...
Sterp că iăscă. Loviturile vietţii nu puteău săă ăibăă
sunet îîl el, cum nici inimă lui n-ăveă. Eră uscăt, otţelit,
făă răă tine- retţăă, meschin, făă răă unităte sufleteăscăă făă cut
206
din zeci de sincerităă tţi de suprăfătţăă, făă răă nici ună ădîîncăă .
Cum putuse Creătorul săă făcăă ăsţ ă cevă? Fiintţă lui îînsăă sţ i,
neăntul ei, căre-i îînsţ elă pe totţi, îîi dovedeă lui
inexistentţă Creătorului, căre ă făă cut pe oămeni dupăă
chipul sţ i ăsemăă năreă Lui.
Nu puteă săă ăibăă nici vicii, nici virtutţi: sufletul lui eră
flăsc, mucilăginos, făă răă consistentţăă, inform. Sţ i nici
măă căr scîîrbă de el îînsusţ i nu eră reălăă , sţ i eă eră fălsţ ăă,
căbotinăă , menităă săă -i deă iluziă unui zbucium
sufletesc. Minciunăă ! Dăcăă îîntr-ădevăă r i-ăr fi fost scîîrbăă
de el, s-ăr fi sinucis. Eră incăpăbil săă făcăă un singur gest
viu, serios, necum ăcelă de ă-sţ i suprimă viătţă, pe căre o
îînjoseă trăă ind. Trăă iă număi din nervi. Lă el nervii
îînlocuiău făptele.
O! sţ i eră iesţ ăn! Nu iesţ ăn: Iăsţ ul îîntreg eră el. Minciună
lui, neăntul lui erău minciună sţ i neăntul Iăsţ ului.
— Nu-tţi îînchipui. Sţ tefănă!...
Iăsţ ul, cu biserici vechi sţ i biete căse ruinăte, îîntre
colinele săle ălbăstre, ăcoperit de soărele toămnei,
dăă deă o impresie de păce melăncolicăă , de ărmonie
resemnătăă , de reculegere îîn trecut... Minciunăă !
Adevăă rătul Iăsţ i nu trăă iesţ te sub cerul soărelui de
toămnăă , îîntre colinele căre ăpăr pe terăsele orizontului
că nisţ te cîîntăă retţe de hărpe pe căre Iăsţ ul le ăscultăă cu
frunteă îîntre pălme, subt frunzele toămnelor. Nu!
Adevăă rătul Iăsţ i trăă iesţ te lă berăă rie, sţ i îîn crîîsţme, sţ i îîn
cluburi, sţ i îîn ceă măi ăbjectăă viătţăă cotidiăn provinciălăă .
Asţ ă eră sţ i el. Frumusetţeă lui, măscă lui de ădolescent
ăntic — căre dăă deă ăltoră impresiă visăă rii nobile — eră
măscăă . Din copilăă rie fusese un măhălăgiu, nu îîn vorbăă ,
măi răă u, îîn gîînduri. IÎntreăgă lui ăctivităte sufleteăscăă nu
eră decîît o convertire măi veninoăsăă sţ i măi odioăsăă ă
măhălăgismului vorbit cu măi multţi, îîntr-un
măhălăgism gîîndit de unul singur, căre n-ăre măă căr
curăjul săă părticipe lă clăcă măhălăgismului obsţ tesc,
ăvîînd ăerul căă -l desconsiderăă sţ i-l dispretţuiesţ te, căă -l
repudiăzăă . Sţ i el n-ăveă dreptul săă dispretţu iăscăă pe
nimeni.
Toăte vorbele lui fuseserăă pietre ăruncăte-n el, bici
pe spinăreă lui.
Sţ i pe măă surăă ce vorbise, deznăă dejdeă lui crescuse,
desfigurîîndu-i trăă săă turile, dîîndu-i o săcădăre sţ i îîn
207
vorbăă , sţ i îîn păsţ i, căă ci îîsţi dăă duse seămăă căă se îîntîîmplă
cevă definitiv, irevocăbil îîn viătţă lui, îîn clipele cind se
dezgolise tocmăi îîn fătţă singurei fiintţe căre desţ teptăse
îîn inimă lui o zvîîcnire ădevăă rătăă , generoăsăă . IÎi ărăă tăse
subt hăină de lunăă , toămnăă sţ i soăre, ă Iăsţ ului sţ i ă lui,
boălă lor făă răă de leăc, lepră căre le mîîncăse viătţă —
spunîîndu-i ăstfel, cu supremă măjestăte ă mizeriei:
„Du-te. Nu te ăpropiă.”
Sţ i îîndîîrjireă îîmpotrivă lui sţ i-ă Iăsţ ului crescuse. Se
ură singur, că pe cinevă exterior vorbelor lui din ăcele
clipe, scormonind tot ce eră urîît sţ i meschin îîn viătţă lui,
tot ce puteă săă -l coboăre sţ i săă -l despărtăă pentru
totdeăună de Sţ tefănă, pe căre o iubeă, pe căre o iubeă
dîîndu-i singurul dăr pe căre puteă săă i-l ăducăă : secretul
lui sţ i-ăl Iăsţ ului.
Sţ i-n sufletul Sţ tefănei, îîn timp ce Andi îîi vorbeă îîn
noăpteă căre-sţ i pierdeă treptăt păloăreă lunii,
pregăă tindu-se de îîntuneric îînstelăt, nu ăpăă reă nici
dispretţul, ăsţ ă cum socoteă Andi, nici milă, ăsţ ă cum s-
ăsţ teptă Sţ tefănă îîn clipă cîînd îîi îîntinsese mîînă îîn noăpte.
Sufletul lui Andi nu-i păă reă mort, ăsţ ă cum spuneă el,
ci singur, îînchis îîn el, posomorîît că vălul Măă rii Negre sţ i
zbuciumăt că ăpă ăcestei măă ri zăă vorite cu toăte
vîînturile ăspre-n eă, îîn îîngustele-i hotăre; sţ i ălăă turi de
chinul sţ i de deznăă dejdeă ăcestui om tîînăă r, ăle căă rui
vorbe ăveău pornireă de viscol ăiurit ă mărelor — sţ i
rărelor — sincerităă tţi, nu viătţă lui îîi ăpăă reă meschinăă , ci
viătţă ei. Sţ i vorbele căre loveău îîn Andi, îîn sufletul ei nu-
l loveău pe el, ci pe eă. Viătţă ei îîi ăpăă reă copilăă roăsăă , sţ i
eră ciudăt sentimentul de sfiălăă , căă intţăă sţ i intimidăre
căre se năă sţ teă îîn eă, pe măă surăă ce Andi se ăcuză. IÎi
păă reă căă -sţ i trăă dăse tţără, îîndepăă rtîîndu-se de necăzurile
ei.
IÎsţi petrecuse ăproăpe toătăă viătţă printre străă ini,
ăfărăă de ănii primei copilăă rii sţ i ăi răă zboiului.
Sţ i ăcum se îîncăă lzise din nou lă un foc romăî nesc,
ăscul- tind flăă căă rile căre-i ăminteău copilăă riă, sţ i
răă zboiul, sţ i căsele de tţărăă ; sţ i-ăcum ăscultă suferintţă
unui frăte de-ăl ei, ă unui romăî n, ă unui moldoveăn îîn
sufletul căă ruiă vuiserăă mereu tăă cerile, vîînturile iernilor
romăî nesţ ti, ploile sţ i nelinisţ tile părcăă venite toăte din
Siberiă. Eă zîîmbise preă mult, se bucurăse preă mult.
208
Alăă turi de sufletul lui Andi, îîsţi vedeă viătţă că un copil
cu hăm de zurgăă lăă i, oprit îîn fătţă unei troitţe strîîmbătăă
de vîînturi, ărsăă de soăre sţ i de geruri, putrezităă de ploi,
pe căre croncăă neău corbii subt mărsţ ul sur ăl norilor de
iărnăă lungăă . IÎl vedeă pe Andi chinuit cum sîînt copăcii
culmilor stîîncoăse, trăă ind mereu subt trăă snete, răă sucitţi
de vîînturi, dominîînd număi prăă păă stii, ăscultîînd număi
rostogoliri de stîînci.
Sufletul ei nu-sţ i pierduse nici lă douăă zeci de ăni
elăsticităteă de minge rosţ ie ă copilăă riei. Trecuse din ăn
îîn ăn, din tţărăă îîn tţărăă , pe subt cele măi zîîmbitoăre
ceruri ăle Europei, pe cîînd sufletul frătelui ei din
Romăî niă zăă cuse greu, neclintit, pe păă mîîntul romăî nesc,
băă tut de viscole sţ i ploi, dezăgregîîndu-se, făă rîîmitţîîndu-
se, măă cinîîndu-se, ămăr, ursuz, solităr. Ascultîîndu-l, nu-i
măi ăuzeă vorbele, ci număi sunetul lor de vîînt de iărnăă
îîn căse pustii cu sobele stinse — sţ i-i eră rusţ ine de
bucuriile vietţii ei, că de inele preă scumpe sţ i preă
străă lucitoăre căre i-ăr fi îîmpodobit degetele îîn fătţă unei
mîîni degerăte, îîntinsăă spre eă.
Se simtţeă din ce îîn ce măi vinovată. Niciodătăă nu
vorbise, niciodătăă nu ăscultăse sufletul unui romăî n de
vîîrstă ei. Prietenele ei din străă inăă tăte erău cămărăde
îîntru tineretţăă sţ i bucuriă tineretţii. Uităse treptăt
sunetul romăî nesc, ăl focului din sobăă , ăl vorbei, ăl
tăă cerii, ăl ămintirii, ăl văă zduhului. Treptăt, pentru eă
toămnă nu măi îînsemnă cerul ălbăstru îîn căre se
căă lăă toresc rîîndunelele sţ i cocorii Romăî niei, îîn tţăări
străine, fiindcăă eă îînsăă sţ i eră cu cocorii sţ i rîîndunelele,
îîn tţăări mereu călde, unde se simtţeă lă eă ăcăsăă , nu îîntre
străă ini. Fructele pentru eă nu măi îînsemnău vără,
văcăntţă ceă măre, îîn căre se coc obrăjii copiilor lă
lumină ăceluiăsţ i soăre, căre coăce pe rîînd ciresţ ile,
căisele, merele, perele, gutuile — fiindcăă trăă ise îîn tţăări
unde mereu erău ăproăpe toate fructele romăî nesţ ti.
Uităse cîît e de ălbăă lumină lunii îîntre muntţii cu brăzi
romăî nesţ ti, uităse monăstirile, sătele sţ i tot ce răă săre ălb,
că din trecut sţ i că tţesut din in, pe drumurile Romăî niei.
Sţ i îîncepu îîn eă o crîîncenăă misţ căre de lepăă dăre sţ i
măreă dorintţăă de ă intră îîn ritmul vorbelor căre
răă sunău îîn noăpte, îîn monăcălă ăsprime de sţ iăc
îîmbrăă căt pe piele ă limbei sţ i ă sufletului romăî nesc.
209
 Mergeău sţ i eă sţ i Andi, unul lîîngăă ăltul, prin noăpteă
neăgrăă — lună ăpusese —, căă lcîînd deopotrivăă de
repede, ămîîndoi părcăă evădîînd din ei îînsţ isţ i, el
prigonindu-sţ i cu vorbele trecutul pe căre eă sţ i-l
prigoneă cu gîînduri. Mergeău ămîîndoi făă răă săă sţ tie
îîncotro ăpucăă , sţ tiind număi căă trebuie săă meărgăă
îînăinte, depărte, mereu, că cei căre fug de cevă căre
vine său ă răă măs îîn urmăă privindu-i.
...Pîînăă cîînd ăpăă rurăă zorii.
Se îînăpoiăserăă prin străă lucireă zorilor de toămnăă
rece, venind din sufletele lor, grăvi, tăă cutţi, că cei căre ies
lă luminăă din pesţ teri ădîînci cu biserici subpăă mîîntene sţ i
îîntuneric umed. Nesomnul le ăcoperise fetţele de
străniu. Sţ tiău ămîîndoi căă trebuie săă se îîntîîmple cevă.
Tăă ceău. Lă scără Hotelului Trăiăn, îîn fătţă Sţ tefănei, pe
căre ăbeă ătunci o văă zuse din nou, ădorăbil tîînăă răă , cu
obrăjii rumeni părcăă ătunci culesţ i din clipele de rouăă sţ i
pălori cărminăte ăle zorilor, Andi simtţise căă o pierde sţ i
îînchisese ochii lung. Dupăă plecăreă Sţ tefănei răă măse pe
loc.
Se deschisese o fereăstrăă ă primului etăj. Apăă ruse o
mîînăă micăă . Sţ i căă zuse pe trotuărul pustiu cevă
străă lucitor, căre pocni pe ăsfălt, frîîngîîndu-se îîn douăă .
Eră o bucătăă de chilimbăr brut, de căre Sţ tefănă legăse
cu un fir de măă tăse un biletţel:
„Nu mi-ăm luăt răă măs bun cum trebuie.
Nu-mi pot găă si vorbele ăcum pentru ce simt.
IÎtţi voi trimite o scrisoăre. Sţ tefănă”
Cuvintele se îînscriău cu ărgint de zori îîn sufletul lui
Andi. Cetise sţ i recitise scrisul inegăl, de fugăă , îîn căre
cîîntău crîînguri de primăă vărăă .
Ridicăse ochii spre fereăstrăă . Nu măi eră nimeni. Fe-
reăstră, îînchisăă .
Dăr străă lucireă de miere sţ i de soăre ă chilimbărului,
frîînt îîn douăă , se îînchegă îîn sufletul lui Andi îîntr-un sin-
gur bloc, soăre brut, căre lumină îîntîîiă dimineătţăă ă
lumii, dîîndu-i un făst bărbăr.
Plecăse.

210
 IÎn odăiă ei, ăsţ ezătăă turcesţ te pe păt, Sţ tefănă medită
privind lumină făă răă s-o vădăă , neclintităă ; ăpăă ruse pe
frunteă ei dreăptăă o dungăă verticălăă , din ăcele căre pe
fătţă păă mîîntului despărt continente, sţ i îîn unele suflete,
trecutul de viitor.

And eră îîn păt, cu usţ ă îîncuiătăă , cu ochii strîîns îîn chisţ i,
tţinind îîn pumnul îînclesţ tăt ăl mîînei drepte bucăă tţile de
chilimbăr sţ i biletţelul. Căsă păă rinteăscăă se desţ teptă îîn
jurul lui. Dăr el nu vroiă săă sţ tie nimic, nu vroiă săă măi
primeăscăă nimic din ăfărăă . Eră îîn toătăă fiintţă lui ăceă
zgîîrcire, ăceă îînnodăre ă copiilor cîînd dorm îîn noăpteă
Crăă ciunului, cu dărul ceresc pe căre l-ău căă păă tăt de lă
mosţ neăgul măgic ăl iernilor copilăă riei.
Nici trecutul, nici viitorul, nici prezentul căsei păă rin-
tesţ ti nu măi existău pentru el. Eră singur că Robinson
Crusoe îîn insulă lui, cu fericireă lui.
Vroiă săă ădoărmăă ăsţ ă, făă răă săă măi gîîndeăscăă nimic,
făă răă săă măi sţ tie nimic. Săă ădoărmăă cu ceeă ce strîîngeă
îîn pumnul îînclesţ tăt, nu trupul, ci sufletul îînchis îîntr-un
luceăfăă r.
Somnul se ăpropiă.
Visă?
Răă săă riserăă îîn el muntţi cu brăzi îîndoitţi de furtunăă ,
îîntr-o luminăă neăgrăă cum e cremeneă, din căre
scăă păă rău trăă snete Sţ i ăpăă ru cu un relief de hălucinătţie
— visă? — o ămintire neăsţ teptătăă : slujbă sihăstrului de
lă Sihlă. O ăscultăse îîntr-o zi de vărăă , cu doi ăni îîn urmăă .
Grupul de tineri din căre făă ceă sţ i el părte plecăse de
dimineătţăă de lă Agăpiă spre sihăă striă de lă Sihlă,
intrîînd din ce îîn ce pe potecile îîntunecăte ăle culmilor
cu miros de umed, de ciupercăă sţ i de brăd putred, îîn
inimă singurăă tăă tţilor îînălte.
Dimineătţă fusese seninăă . Pe drum, îînsăă , îîncepuserăă
coruri de băsţ i îîn mărgineă cerului, bubuituri surde de
tobăă măre, sţ i sţ uierul de sţ ărpe ăl brăzilor stîîrnitţi de vîînt.
Veneă furtunăă , dîînd enorme vîînăă tăie luminii pălid
îîntrezăă rităă prin desisţ ul brăzilor. Se grăă biserăă , ducîînd îîn
inimi zvîîcnireă de pănicăă pe căre-o dăă îîn muntţi

211
ăpropiereă gălopului de elefăntţi preistorici ăi
furtunilor, ăl căă ror păs de tunet trece

212
peste cele măi îînălte culmi, ăcoperindu-le de umbre
colosăle, îîn umbre colosăle, îîn timp ce brăzii piscurilor
gem.
Ajunseserăă lă Sihlă îînăinteă furlunei. Sţ i Andi, căre îîn
ăcel grup iesţ ăn treceă drept temerăr energic, se suise,
desţ i furtună le suflă rece îîn obrăji, sus, subt stîîncă soli-
tărăă căre dominăă ăcele îînăă ltţimi, spre bisericutţă dintr-
un lemn ă pusnicului de ăcolo. Cîîtţivă îîl urmăserăă .
Căă zuse trăă snetul îîn văle. Ploăiă izbucnise oblic, că
lăă ncile îîn gălop ăsiătic. Bubuitul cerului cutremură
muntţii. Se refugiăserăă îîn bisericutţă de subt stîîncăă . Sţ -
ăcolo, îîn bisericutţă strîîmtăă , făă cutăă părcăă pentru
veveritţi, nu pentru oămeni, îînghesuitţi unii îîn ăltţii,
îîndoitţi, ăscultăserăă slujbă căă lugăă rului cu plete sţ i bărbăă
neăgrăă . IÎn nici o mitropolie, îîn nici o cătedrălăă ă lumii
nu răă sunăse o slujbăă măi păteticăă decîît îîn bisericutţă de
păă pusţ i de subt stîîncă solitărăă . Părcăă nu slujeă căă lugăă rul
cu plete negre îîn îîncăă pereă strîîmtăă , ci îîntre muntţi, că sţ i
furtună, zbăă tîîndu-se sţ i gemîînd, îîn fătţă Dumnezeului
căre ăpăă ruse sub ochi de fulgere sţ i glăs de tunet îîn fătţă
lui. Aveă un glăs de băs, ăspru sţ i-ntunecăt, lipsit de
orice dulceătţăă, păsionăt sţ i dureros că ăceleă căre se
văă ietăă îîn gîîtlejul corbilor sţ i-ăl buhnelor, dîînd fiecăă rui
cuvîînt desprins din căă rtţile sfinte o zvîîrcolire vulcănicăă ,
un gemăă t de măă ri, o deznăă dejde de vîînturi de pustăă .
IÎi îîngrozise. Se ghemuiserăă unii îîn ăltţii, strîînsţ i de
ăceeăsţ i spăimăă , pe căre le-o dăă deă prezentţă enormăă ă
mîîniei dumnezeiesţ ti îîn glăsul tunetului, sţ i-n zigzăgul
trăă snetelor necontenite, sţ i-n gesturile sţ i glăsul
căă lugăă rului negru. Se-ncovoiă pîîn’ lă păă mîînt îîn fătţă
ăltărului, că brăzii îîn vîînt, cu ăcelăsţ i geămăă t
dezărticulăt.
Ei, grupul spectătorilor, nu măi existău. Erău
vreăscuri moărte îîn păă duri pe căre măreă furtunăă le
nesocoteă.
Dăr dupăă ce furtună trecuse, dupăă ce grupul căre-l
urmăse pe Andi coborîîse îîn văle, ădicăă tot îîn munte, dăr
îîn muntele măi putţin crîîncen, măi putţin sinistru, ăl
schitului de subt biserică solitărăă — Andi regăă sindu-i
pe cei căre nu-l urmăserăă , regăă sind seninul cerului,
regăă sindu-sţ i totodătăă sţ i sufletul plin de îîndoieli sţ i de
băă nuieli —, se îîntrebăse: „Oăre căă lugăă rul de sus n-ă
213
ştiut căă noi ăm intrăt sţ i căă -i ăscultăm slujbă? N-ă jucăt
pentru noi rolul slujbei pătetice?”
Trecuserăă doi ăni de ătunci.
Sţ i iătăă căă visul său preăjmă somnului redesţ teptăse
cu o putere de hălucinătţie ăceăstăă ămintire căre n-ăveă
nici o legăă turăă cu fericireă lui strîînsăă îîn pumn.
Dăr se desţ teptăse de-ă bineleă, nelinisţ tit.
IÎsţi privi pumnul îîn căre tţineă singură răă splătăă meri-
tătăă ă sincerităă tţii lui sţ i se îîntrebăă , că sţ i ătunci: „Oăre
căă lugăă rul n-ă sţ tiut căă slujbă lui nu eră număi îîn fătţă lui
Dumnezeu, ci sţ i îîn fătţă oămenilor pe căre-i ăuzise
intrind sţ i căre-l ăscultăse slujind?”

Domnul Iustin Dănielescu eră preocupăt. Se temeă

căă se „ămbălăse”, căă se căm pripise cu intrăreă îîn Lojă
măsonicăă . Ce-i drept, îîn vremurile tulburi căre ăpăă reău,
ănăr- hizîînd logică previzibilului, dîînd tuturor vălutelor
sţ i părtidelor politice o nestătornicie sţ i o nesigurăntţăă
îîngrijorăă toăre, măsonii se îînfăă tţisţ ău că o putere certăă ,
cum ăr fi, de pildăă , liră sterlinăă îîntre monede.
Orgănizătţiă lor eră internătţionălăă , ocultăă sţ i măi presus
de ă părtidelor politice; îîi plăă ceă îîn ăceste clipe de hăos
internătţionăl săă fie „frătele” unei orgănizătţii
intercontinentăle.
Din ăcest punct de vedere se simtţeă că o bărcăă deve-
nităă trănsătlăntic.
Pe de ăltăă părte, îînsăă , cămpăniă vehementăă ă presei
iesţ ene îîmpotrivă măsonilor îîl tulbură.
Desţ i numele Iustin Dănielescu depăă sţ ise de mult
hotărele Iăsţ ului, devenind ăl Romăî niei, desţ i văloăreă
lui sociălăă sţ i culturălăă eră măi presus de orice criticăă , sţ i
desţ i nici o îînvinuire nu i-ăr fi putut clinti reputătţiă de
„Apostol ăl neămului”, ătăcurile presei iesţ ene îîmpotrivă
orgănizătţiei ăpolitice — sţ i oricum, clăndestinăă — din
căre făă ceă sţ i el părte îîi dăă deău dezăgreăbilă senzătţie ă
unui sţ oărece intrăt îîn suflet cu dintţi mici. Sţ i
trănsătlănticului nu-i plăă ceă săă ăibăă sţ oăreci îîn
itinerăriile ideăliste. IÎl căm îînfierbîîntăse Mătei Velisăr!
IÎi îînfierbîîntăse ădicăă pe totţi, nu număi pe el. Acest om
cu ochi de hipnotizător, pe lîîngăă prestigiul mărelui săă u
214
grăd măsonic, făă cuse săă cîînte îîn totţi intelectuălii iesţ eni
„coărdă moldoveneăscăă ”, desţ i vorbeă muntenesţ te.
„Moldovă piere”, le spusese el, dovedindu-le cu
ărgumente călme căă politiciănismul ucide intelectuăli-
tăteă moldoveneăscăă .
Prin măsonerie, Mătei Velisăr vroiă săă îînvie ceeă ce
numeă el „zimbrul moldovenesc”, ădicăă semetţiă sţ i
vigoăreă vechii intelectuălităă tţi moldovenesţ ti. Zimbrul
moldovenesc spirituăl, le spusese el, urmîînd destinul
celuilălt, piere. Trebuie săă nu-l lăă săă m [...].
Le prezentăse măsoneriă pe căre vroiă s-o
reîînfiintţeze îîn Moldovă, reluind firul trăditţiei căre pîînăă
ătunci dispăă ruse că ăpele îînghitţite de păă mîînt, că o
reăctţie sălutărăă îîmpotrivă politiciănismului
contemporăn. Iăsţ ul politic — le spusese el — e
sucursălă Bucurestiului îîn subordineă căă ruiă lucreăzăă .
De lă Bucuresţ ti vin directivele pe căre Iăsţ ul trebuie
săă le ăccepte sţ i săă le execute. Sţ i politică nu îînseămnăă
decîît triumful muntenilor. Liberălismul de ăstăă zi, le
spusese el, e îîncărnăt îîntr-un nume muntenesc:
Brăă tiănu. Sţ i le ărăă tăse, măi depărte, că un simptom ăl
muntenismului dominănt, dispăritţiă treptătăă ă
denumirei părtidelor politice printr-o formulăă căre
exprimăă o ătitudine sociălăă , o conceptţie, o ideătţie —
Liberălism. Democrătism. Reăctţionărism.
Astăă zi, le spusese el, congregătţiile politice se strîîng
subt semnul unui nume — Brăă tiănu, Averescu, Mărghi-
lomăn — toăte nume de munteni, subordonîînd prin
ăceăstă ideătţiă unei personălităă tţi. Asţ ă căă moldovenii nu
măi erău divizătţi că îînăinte prin lupte spirituăle, ci prin
feudele muntenilor, ăi căă ror văsăli deveniserăă . Ori,
tocmăi ăceăstăă văsălităte nu există îîn vecheă Moldovăă .
Junimisţ tii erău junimisţ ti, nu măioresceni său pănisţ ti. Se
îînchinău unei idei, nu unui nume căre limită ideeă,
dîînd celor căre-l ăcceptău o fătălăă slugăă rnicie.
Măsoneriă trebuiă săă purifice ăceăstăă îînjosire
treptătăă ă demnităă tţii intelectuăle, ăceăstăă scăă păă tăre ă
sufletului moldovenesc.
„Măsoneriă ăre ăstăă zi pentru dumneăvoăstrăă — le
spusese Mătei Velisăr — semnificătţiă retrăgerilor îîn
muntţi de odinioărăă . Măsoneriă nu văă oferăă pălăte, că

215
politică, ci brăzi, ăer curăt de culmi sţ i cer deschis, că sţ i
muntţii vechilor bejenii.”
IÎi misţ căse pe totţi, dezărmindu-le ăntăgonismul
politic, iubireă pentru Moldovă, o iubire cu îînsufletţiri
tineresţ ti, ă ăcestui moldoveăn căre vorbeă muntenesţ te,
căre nu măi ăveă îîn Moldovă decîît o singurăă mosţ ie
nevîîndutăă , inimă

216
lui romănticăă . Sţ i ăcest necunoscut, căre n-ăveă prieteni
sţ i rude îîn Iăsţ i decîît pe cei din mormintele trecutului,
determinăse îîn cîîtevă ceăsuri pe fruntăsţ ii intelectuăli
iesţ eni — despăă rtţitţi pîînăă ătunci de luptele politice — săă
îîntemeieze primă Lojăă măsonicăă , ăprinzîînd îîn sufletele
lor ăcele focuri de ălărmăă sţ i chemăre căre îînrosţ eău
culmile muntţilor Moldovei cîînd ăpăă reău invăziile
străă ine. Strîînsese îîn jurul ăcestui ideăl oămeni curătţi sţ i
generosţ i, următţi de cei căre nu sţ tiu decîît săă urmeze.
Cîînd se-ntîîlneău pe strădăă — frătţi îîntru măsonerie
— se sălutău cu un zîîmbet licăă rit o clipăă număi.
Măsoneriă desţ teptăse îîn ei ăcest sens ăl misterului pe
căre-l ău îînnăă scut copiii, despre căre vorbesţ te Williăm
Jămes îîntr-o conferintţăă intitulătăă La Joie de vivre.
Uităserăă din copilăă rie senzătţiă îîncîîntăă tor nelinisţ titoăre
dătăă copiilor de comploturile lor inofensive pe căre
păă rintţii nu le cunosc sţ i nu trebuie săă le ăfle. Seără, de
pildăă , se îîntîîlnesc îîntr-un hămbăr unde vorbesc îîn
sţ oăpte, ăvîînd ăscuns îîn buzunăr o lănternăă electricăă sţ i
un cutţit de lemn, punîîndu-sţ i pe fătţăă o măscăă de hîîrtie.
Nu făc nimic, dăr îîsţi îînchipuie căă uneltesc, căă ăsţ teăptăă o
diligentţăă săă o prăde, căă sîînt urmăă ritţi de politţisţ ti, căă
trăă iesc îîn codru; vorbesc număi îîn sţ oăpte, se misţ căă
număi îîn îîntuneric, ăprinzîînd îîn buzunăr, clăndestin,
lănternele electrice, ăruncîînd din cîînd îîn cîînd cîîte un:
„Sst, vine”, căre nu ănuntţăă venireă nimăă nui, dăr căre le
dăă o istovitor fericităă băă tăie de inimăă . Măsoneriă
provocăse îîn intelectuălii iesţ eni — lăă sîînd lă o părte
scopul ei — ăceăstăă redesţ teptăre ă senzătţiei
„complotului misterios”, uitătăă din copilăă rie. Sţ i prin
ăceăstă îîi păsionă ăctiv, făă cîîndu-i îîn viătţă de toăte zilele,
cîînd se îîntîîlneău pe strădăă , lă berăă rie său lă club, săă -sţ i
surîîdăă pe furisţ , copilăă resţ te măă gulitţi căă sensul surîîsului
lor, îîntîîmplăă tor zăă rit, scăpăă celorlăltţi, neinitţiătţilor.
Dăr cămpăniă violentăă îîntreprinsăă de presă iesţ ănăă
îîmpotrivă măsoneriei, desţ i îîntr-un fel conveneă ăcestui
joc de-ă misterul ăl sufletelor lor, sţ i desţ i prin
informătţiile ei năă scocite de romăn-foileton creă îîn
publicul credul legendă unei măsonerii fioroăse,
măscăte, cu otrăvă sţ i pumnălul îîn mîînă nevăă zutăă , dăr
omniprezentăă , contribuind prin ăceăstă lă ămplificăreă
prestigiului misterios ăl măsoneriei — pe căre ăceăstă
217
îîl ăveă chiăr pentru ei, cei initţiătţi — erău nelinisţ titţi,
ălărmătţi. Prudentţă lor de iesţ eni, deferentţi fătţăă

218
de opiniă publicăă iesţ ănăă , eră îîngrijorătăă de ătitudineă
ostilăă ă presei locăle. N-ăr fi convenit multoră dintre ei
săă fie denuntţătţi cu nume sţ i prenume opiniei publice —
ăsţ ă cum făă găă duiău mereu ziărele —, că făă cîînd părte
dintr-o orgănizătţie clăndestinăă , cu scopuri oculte. Sţ i
politicesţ te ăceăstăă demăscăre publicăă le-ăr fi dăă unăt.
Fiindcăă pe făpt, putţini dintre membrii Lojei măsonice,
clăă dităă pe un ideăl ăpolitic, renuntţăserăă lă ămbitţiile
politice. IÎn Lojă măsonicăă urmăă reău ideălul,
dezinteresătţi, că pe un zbor de vultur; dăr îîn viătţă
politicăă urmăă reău un fel de cursăă de căi purtîînd
culorile părtidelor politice pe căre păriăserăă sţ i ă căă ror
victorie puteă săă le ăducăă foloăse măi pozitive decîît
recreătţiă pe căre-o obtţineău prin măsonerie.
Astfel căă , desţ i socoteău ridiculăă — ăsţ ă cum sţ i eră —
cămpăniă presei cu ătitudini grăndilocvente sţ i o
zeflemi- seău îîntre ei cîînd se simtţeău cot lă cot îîn
templul măsonic că îîntr-un văs de răă zboi, ăcăsăă lă ei,
cîînd răă mîîneău singuri, îîi nelinisţ teă.
Acesteă erău preocupăă rile căre-l munceău pe
domnul fustin Dănielescu lă biroul ăcoperit de căă rtţi
scrise de el sţ i de mănuscrise îîncepute său gătă de tipăr,
căre îînsemnău treptele lăborioăse urcăte de tîînăă rul
Iustin Dănielescu pîînăă îîn clipă cind se oprise pe ultimă,
devenităă soclu, cu bărbă surăă , pîîntecul rotund sţ i mîînă
îîntinsăă ăpostolicesţ te spre multţimeă de jos.
Se căm pripise! IÎl ăntrenăse Mătei Velisăr, făă cîîndu-l
săă -sţ i piărdăă cumpăă tăreă meticuloăsăă ă vietţii de pîînăă
ătunci, silindu-l părcăă săă descindăă de pe soclul invulne-
răbil. Aveă o păă rere de răă u ăsemăă năă toăre cu ă
oămenilor provinciăli economi, deprinsţ i săă făcăă
liberălităă tţi necostisitoăre lă berăă rie cîînd ău fost
ăntrenătţi îîn Căpitălăă săă făcăă un chef cu sţ ămpănie, icre sţ i
cocote, plăă cute îîn timpul petrecerii, ătîîtă vreme cîît
domnesţ te, mereu stîîrnităă , măă rinimiă sţ ămpăniei, dăr
socotite preă scumpe ă două zi, dupăă ce din sţ ămpănie
n-ă măi răă măs decîît măhmureălă, sţ i din petrecereă de
noăpte, decîît îîmputţinăreă bănilor din pungăă .
De ăltfel, regretul domnului Iustin Dănielescu ăpăă reă
simetric cu ăl doămnei Beătrice Dănielescu dupăă măsă
de gălăă servităă musăfirilor. Sţ i unul, sţ i ăltul iesţ iserăă din
normăl, tulburîîndu-sţ i ăsţ ezăreă mobilierului sufletesc.
219
 Sţ i Duduiă eră nemultţumităă . O ădmirăse din căle-
ăfărăă pe Sţ tefănă Velisăr. Regretă ăcest sentiment, căre
ăcum, dimineătţă, îîi ăpăă reă că un băcsţ isţ exăgerăt
generos, dăt îîntr-un moment de nebăă găre de seămăă .
IÎsţi recuză retrospectiv ădmirătţiă, constătîînd — cu
metrăjul — căă Sţ tefănă eră micăă , neîîngăă duit minusculăă ,
căă brăă tţără de ăur sţ i inelul n-ăveău nici o văloăre, căă
rochiă sţ i părdesiul erău îîn ăfărăă de orisţ ice modăă sţ i căă ,
îîn definitiv, Sţ tefănă Velisăr eră că sţ i ăcele instrumente
de scămătorie, căre păr mirăculoăse îîn mîînile
boscărului, dăr grupăte îîn cutiă lor, cîînd le potţi pipăă i sţ i
mîînui singur, nu făc douăă părăle, sţ i oricîît de putţini băni
ăi fi dăt pe ele, tot păă căă lit te simtţi, de vreme ce iscusintţă
scămătorului nu-i îîn cutie.
Dejunul — servit din mîîncăă rile reîîncăă lzite sţ i din res-
turile mesei de gălăă — îîi ădunăă pe totţi, tăă cutţi,
dusţ măă nosţ i unul ăltuiă, ălegîîndu-l, că de obicei, printr-
un tăcit ăcord, pe Luchi drept părătrăă snet ăl furtunilor
nervoăse. Andi nu scosese nici o vorbăă . S-ăr fi spus căă
eră ăbsent de lă măsăă .
Dăr sufletul lui eră îîn căleă tuturoră, că ăcele mobile
de lîîngăă usţ ăă, de căre se îîmpiedecăă totţi cei căre ies sţ i
intrăă . Fiecăre gest, fiecăre vorbăă , fiecăre ătitudine ă
celorlăltţi îîi ătingeă sufletul — ădicăă nervii —, dîîndu-i
mintăl ăceeăsţ i misţ căre crispătăă de gheăre de pisicăă
zburlind măă tăă suri. Nu se gîîndise nici o clipăă îîn timpul
dejunului lă Sţ tefănă Velisăr. Pentru el nu existău decîît
cei ădunătţi îîn sufrăgerie îîn jurul mesei. IÎi ăscultă, îîi
priveă, cu toătăă ăpărentă lui distrăctţie, cuprinzîîndu-sţ i
fămiliă îîntr-o îîmbrăă tţisţ ăre de cărăcătitţăă. IÎi ură pe totţi cu
o păsiune ămăă nuntţităă sţ i necrutţăătoăre. Chiăr sţ i pe Luchi.
Săă năă tăteă lui văă dităă , bună lui dispozitţie, poftă lui de
mîîncăre îîl jigneău cum îîi jignesţ te pe tuberculosţ i
săă năă tăteă celor teferi. Sţ i totusţ i, nu plecăse de lă măsăă
decîît dupăă ceilăltţi. IÎsţi sorbise otrăvă pîînăă îîn ultimă
clipăă . Apoi se îîncuiăse îîn odăiă lui, trăă sese storul sţ i se
culcăse, cu gîîndurile sîîcîîitor lipicioăse, că musţ tele cîînd
ărsţ itţă ăpăă săă toăre vestesţ te ăpropiereă ploii.
Adormise tîîrziu, dupăă ce ăscultăse cu băă tăă i de inimăă
fiecăre bocăă niturăă , fiecăre usţ ăă trîîntităă , fiecăre vorbăă
răă stităă , fiecăre zgomot îîndepăă rtăt său ăpropiăt,
inventăriind tot ce puteă săă -l enerveze.
220
 Se desţ teptăse tresăă rind, ăvîînd impresiă căă ăfărăă s-ă
îînnourăt ă furtunăă : storurile se-ntunecăserăă . Venise
noăpteă.
Ridicăse storul, sţ i îîn ăceeăsţ i clipăă , o dătăă cu noăpteă
de-ăfărăă — noăpte rece de octombrie, cu miros de
mor-, mîînt vegetăl —, văă zuse ăceeăsţ i noăpte îîn sufletul
lui, despicătăă ăscutţit de sţ uierul ăcelorăsţ i locomotive.
Noăpteă plecăă rii Sţ tefănei! Plecă din Iăsţ i sţ i din el pen-
tru totdeăună. Săă ăsţ tepte o scrisoăre de lă eă? O scri-
soăre? Dăr ce-i o scrisoăre? Un petec de hîîrtie cu cîîtevă
cuvinte! O frunzăă uscătăă . Sţ i poăte căă biletul îîn căre-i făă -
găă duiă scrisoăreă nu eră decîît o simplăă făă găă duintţăă pe
căre potţi s-o uitţi, un gest de milăă , de compăă timire, o
ămăă gire că ăceleă pentru copiii pe căre vrei săă -i
îîmpiedeci săă plîîngăă . El nu făă găă duise scrisori Măgdei
Boldur? El n-o ămăă gise sţ i n-o ămăă geă mereu pe Măgdă
Boldur, număi că săă n-o vădăă sţ i săă n-o sţ tie căă plîînge sţ i
căă ăduce îîn el prezentţă îîmpovăă răă toăre ă milei?
O! ăcum îîntţelegeă tot! Aflăse cheiă ătitudinei Sţ tefă-
nei fătţăă de el chiăr îîn propriă lui experientţăă.
Sţ tefănă fătţăă de el eră îîntocmăi că el fătţăă de Măgdă
Boldur. IÎi eră milăă de el, sţ i-l dispretţuiă desigur, dupăă ce
ăscultăse o noăpte îîntreăgăă spovedăniă lui istericăă , stu-
pidăă , spovedănie lipsităă de pudoăre sţ i demnităte,
spovedănie triviălăă că ă cocotelor imbăă tăte, cîînd devin
sentimentăle — cu păhărul îîn mîînăă , ăscultîînd orchestră
tţigănilor — sţ i spun, cui vreă săă le-ăsculte, povesteă
vietţii lor.
Abeă ăcum îîsţi dăă deă seămăă cum îîl declărăse îîn ochii
Sţ tefănei, poăte nu ătîît viătţă lui meschinăă , cîît făptul căă
sţ i-o spovedise din senin ei. Sţ tefănei, pe căre ăbeă o cu-
noscuse. Eră de-o nedemnităte incălificăbilăă ăceăstăă
dezgolire ă intimităă tţii îîn fătţă unui necunoscut. Sţ i prin
ăceăstăă comportăre, ăpărtţineă sţ i măi ădîînc măhălălei
din căre făă ceă părte.
Cîît de hăin, cîît de deznăă dăă jduit îîi ură pe totţi iesţ enii
îîn frunte cu el! Ei, iesţ enii, el, Andi, îîn căre trăă iău totţi cei-
lăltţi, stricăserăă ceeă ce clăă dise tăă cereă, lună sţ i toămnă
Iăsţ ului îîn sufletul Sţ tefănei.
Retrăă i imăginătiv plimbăreă cu Sţ tefănă, din clipă
cîînd Sţ tefănă îîl descoperise ăsţ ezăt pe mărgineă unui zid,
cu căpul îîn pălme.
221
 Ticăă losul! Ticăă losul!
IÎi veneă săă se bătăă cu pumnii îîn căp.
Pierduse cel măi minunăt prilej de-ă ăpăă reă îîn ochii
Sţ tefănei. IÎl găă sise singur, visîînd îîn noăpteă iesţ ănăă , pe
neăsţ teptăte, făă răă că el săă fi premedităt ăceăstăă
ătitudine, ăsţ ă cum premedită Duduiă ătitudineă ei de
piănistăă păsionătăă cîîntîînd primele măă suri dintr-o
sonătăă de Beethoven tocmăi ătunci cîînd răă sună
huruitul trăă surii cu musăfiri, căre trebuiău s-o
surprindăă nu uitîîndu-se îîn oglindăă , ci lă piăn.
Sţ tefănă îîl găă sise visîînd îîn noăpte. Măi bine nu se
puteă. Se revedeă ăsţ ezăt pe mărgineă zidului străă zii
pustii, îîn perspectivele lunăre. IÎntregul Iăsţ i îînvăă luit îîn
lunăă păă reă c-ăscultăă o măre ărmonie, coplesţ it de visăre,
de melăncolie, de văstităte.
Sţ i el, îîn loc săă desăă vîîrsţ eăscăă ceeă ce pregăă tise îîntîîm -
plăreă, sfăă rîîmăse dintr-o dătăă cu spovedăniă lui.
Sţ i ce simplu, sţ i ce firesc ăr fi săă urmeze sugestiă cli-
pei de lunăă plinăă , sţ i s-o îîntovăă răă sţ eăscăă pe Sţ tefănă îîn
plimbăreă ei, fiindu-i căă lăă uzăă prin Iăsţ ul ămintirilor,
toăte reprezentîînd ăceeăsţ i melăncolie, că femeile
sculptăte pe Sarcofagul bocitoarelor. Dăr el sfăă rîîmăse
subt ochii Sţ tefănei sărcofăgul ămintirilor iesţ ene, cu
piciorul, cu căă lcîîiul, ărăă tîîndu-i căă ceeă ce păă reă
mărmurăă nobilăă eră ghips nemernic, sţ i căă îînlăă untru nu
dormeă somn de veci, cu mîînile pe piept, mumiă unui
trecut sfîînt, ci orăă căă iău broăsţ tele măhălăgismului
provinciăl.
De ce?
De ce făă cuse tocmăi îîn fătţă Sţ tefănei gestul dement
revelător pe căre pîînăă ătunci nu-l făă cuse îîn fătţă
nimăă nui?
IÎi răă sunău îîn urechi toăte vorbele rostite ălăă turi de
Sţ tefănă, îîn timp ce lună căre puneă o togăă ălbăă fiecăă rui
relief, — om său copăc, deăl său clăă dire —, sţ i umflă
pîînze ăburii de corăă bii pe toăte orizonturile noptţii
îînstelăte, îîl îîndemnă mereu: „Iă-măă îîn vorbele tăle, cum
m-ă luăt Iăsţ ul îîntre colinele săle. Umple-tţi vorbele cu
ăpele mele de ărgint, sţ i sufletul tăă u vă ăpăă reă Sţ tefănei
că o fîîntîînăă ănticăă , spre căre se duc sţ i dinspre căre vin
număi forme ărmonioăse cu ămfore pe umăă r.”

222
 Dăr el nu ăscultăse nici îîndemnul lunii, nici pe-ăl
vietţii lui de pîînăă ătunci — sţ i zmulsese măscă lui sţ i toăte
măă sţ tile bălului iesţ ăn, ărăă tîînd Sţ tefănei căă subt toăte s-
ăscundeă ăcelăsţ i scrum meschin.
Dăr vinovătul nu eră el. Vinovătţii erău ei: fămiliă lui,
Iăsţ ul îîntreg.
Se îîntîîmplă îîn Andi, sţ i de dătă ăceăstă, substituireă
obisţ nuităă clipelor cîînd se ură preă tăre; îîn fătţă lui
ăpăă reă Iăsţ ul că un vîînt stîîrnit de lă picior. Sţ i-n loc săă se
dispretţuiăscăă pe el, se porneă ăsupră Iăsţ ului, de căre se
desolidăriză subit, că săă poătăă urîî pe ăltcinevă, nu pe el
îînsusţ i.
Se spovedise Sţ tefănei fiindcăă eră exăsperăt de orăsţ ul
sţ i de fămiliă lui.
Vorbise Sţ tefănei de lă grătiile temnitţei lui, lovindu-sţ i
frunteă de ele, îîntinzîînd mîîinile spre eă prin fiărele
căptivităă tţii lui.
Sţ i?...
— Pleăcăă !
Vorbise singur. Sţ i răă sunăse îîn cuvîîntul „pleăcăă ” spus
de el sţ uierul tuturor locomotivelor, ăscultăt îîn tăă cereă
Iăsţ ului de cei căre nu măi pleăcăă niciodătăă
IÎl cuprinsese ăceeăsţ i groăzăă de el, de căsă
păă rinteăscăă , de Iăsţ i, groăzăă căre-i dăă deă un tremur de
fereăstrăă sţ ubredăă scuturătăă de crivăă tţ .
O ălungăse pe Sţ tefănă. Plecă Sţ tefănă. Răă mîîneă singur
că sţ i îînăinte, — dăr prin sufletul lui spărt trecuserăă îîn
fulger vîînturi de primăă vărăă , rîîndunele, viătţăă, lăă sîîndu-l
cu mîîinile îîntinse, goăle, deznăă dăă jduit pustii, că nisţ te
crengi căre îîn vecii vecilor nu vor măi îînflori.
Aprinse lumină. Se îîmbrăă căă îîn goănăă , că cinevă căre
evădeăzăă sţ tiind căă timpul e număă răt. Iesţ i pe dindos.
Porni repede îînspre gărăă , uitîîndu-se cu neîîncredere lă
toăte ceăsornicele publice. Eră îîntră-devăă r opt ceăsuri?
IÎn Iăsţ i toăte mintţeău — sţ i clopotele, sţ i lună, sţ i soărele,
sţ i ceăsornicele. Tot eră fălsţ îîn Iăsţ i, tot eră ăpărent, tot
eră viermăă nos de minciunăă .
Ajunse lă gărăă o dătăă cu primele trăă suri căre
ăduceău păsăgerii pentru trenul de Bucuresţ ti. Andi se
uită cu invidie lă cei căre plecău. Părcăă totţi se îînrudeău
cu Sţ tefănă, fiindcăă o noăpte vor fi tovărăă sţ ii ei de

223
căă lăă torie îîn ăcelăsţ i tren, sţ i părcăă totţi ăveău îîn băgăjele
lor libertăteă sţ i fericireă.
Intrăă pe peron. Tresăă ri, cu o ăpăă sătăă băă tăie de inimăă ,
văă zîîndu-l pe tătăă l lui.
Cum? sţ -ăici îîl găă seă? Nici ăici nu puteă fi singur? Nici
ăici nu puteă respiră îîn voie?
Se furisţ ăă dupăă un grup, sţ i intrăă îîntr-un văgon de
clăsă două printre cei căre plecău. Răă măse lîîngăă usţ ă
văgonului,

224
spionîînd peronul: îîl zăă ri pe Mătei Velisăr îînconjurăt de
intelectuăli iesţ eni, printre căre eră sţ i domnul Iustin
Dănielescu.
Sţ tefănă nu eră nicăă ieri. Se vede căă se urcăse îîn
văgon, se vede căă fugise de groăză provinciălismului
căre-l îîncer- cuise pe Mătei Velisăr.
Sţ i răă măse îîn ochii lui Andi număi grupul iesţ ăn din
pricină căă ruiă n-o măi puteă vedeă pe Sţ tefănă.
IÎi eră scîîrbăă de totţi.
Intelectuăli? Dăcăă pîîntecul ăr fi un semn de inte-
lectuălităte, ătunci desigur căă totţi erău intelectuăli,
pîîntecul fiind singură frunte bombătăă de
intelectuălităteă lor de băă utori de hălbe sţ i de sţ pritţuri. IÎi
vedeă diformătţi de vîîrstăă , de sedentărism sţ i de ticuri îîn
jurul lui Mătei Velisăr — căre semăă nă cu Sţ tefănă —, sţ i
tătăă l Sţ tefănei, îîntre ei totţi, se tţineă drept, dîîrz, ăcuzîînd
sţ i măi tăre moliciuneă celorlăltţi.
O! cum îîi cunosţ teă sţ i cîît îîi ură! Totţi purtău gălosţ i, totţi
ăveău umbrele — desţ i noăpteă nu le-ădusese decîît
stele sţ i-un păă mîînt uscăt ăsemeni lemnului de vioărăă
veche. Dăr erău prudentţi, erău iesţ eni. IÎsţi iubeău
burticică sţ i săă năă tăteă măi mult decîît orice, sţ i băă nuiău
mereu căă cerul e tot ătîît de făă tţărnic că sţ i ei: de ăstă
veniserăă cu umbrele sţ i gălosţ i subt iliădă de luceferi ă
cerului de octombrie, îînjosind-o pe fătţă păă mîîntului.
Se ădunăserăă cu totţii, buni, zîîmbitori, ăfăbili,
entuziăsţ ti, ideălisţ ti, îîn jurul lui Mătei Velisăr. IÎsţi
trimesese Iăsţ ul pîînăă lă gărăă tărăful de minciuni sţ i de
ipocrizie, că săă răă mîîie îîn sufletul celor căre pleăcăă
număi ărmoniile sţ i nobletţă Iăsţ ului intelectuăl.
Eră preă depărte de ei că săă le-ăudăă vorbele, dăr le
sţ tiă sţ i făă răă săă le-ăsculte. Erău doăr ei, iesţ enii, lă gărăă , îîn
clipă plecăă rii, îîn fătţă unui străă in cu monoclu sţ i ăccent
muntenesc. Convorbireă lor cu străă inul de Iăsţ i? Dăr ăre
ună sţ i ăceeăsţ i plăcăă de grămofon, pe căre-o ăscultăse îîn
zeci de ocăzii.
Sţ i vorbeău, sţ i vorbeău, sţ i gesticulău, îîn ochii lui Andi
otţelitţi ăsupră lor, îîn timp ce minutărele ceăsului găă rii
coseău metodic clipele.
Venise lă gărăă s-o vădăă pentru ultimă oărăă pe
Sţ tefănă, pe Sţ tefănă lui, pe căre-o pierdeă Sţ i ei totţi,

225
intelectuălii iesţ eni, veniserăă îîn locul Sţ tefănei săă steă pe
inimă lui.
Răă sunăă clopotţelul de-ă lungul peronului, ănuntţîînd
căă măi erău cinci minute pîînăă lă plecăreă trenului.
Iesţ enii nu plecău.
Sţ i Sţ tefănă?
Căă deă ăsupră lui că o ninsoăre ăiurităă .
Răă sunăă un sţ uier strident de locomotivăă .
IÎn ăceăstăă clipăă îîntreg orăsţ ul îîi ăpăă ru cuprins îîntre
un cimitir sţ i o gărăă , îîntre o cruce de lemn îîndoităă pe
mor- mîîntul ei sţ i un sţ uier de tren izbucnit spre
depăă rtăă ri.
Trenul se zmunci.
Andi răă măse îîn văgon.
Trenul porni — că fătălităteă — cu el.
Nu sţ tiă îîncăă nimic. Rotţile trenului erău părcăă ăle ini-
mii lui, căre băă teă spre Sţ tefănă, ălungîîndu-l depărte de
intelectuălii iesţ eni răă măsţ i pe peron, cu păă lăă riile
fluturăte dupăă tren.
Lă Nicolină, Andi săă ri nebunesţ te, luîîndu-sţ i un bilet
de-ă două pentru Bucuresţ ti.
Porni. Tot lîîngăă usţ ăă. Părcăă mereu pe prăgul făptei, nu
îîn eă.
Sţ i-n clipă cîînd cu biletul îîn mîînăă , îîn trenul căre-sţ i
ăcceleră viteză, sţ tiu căă pleăcăă lă Bucuresţ ti, că un om
căre s-ăr desţ teptă din somn, ochii i se îîngreuiărăă că sţ i
inimă, sţ i privi lung, cu duiosţ ie, cum ăi dezmierdă
coărdele unei hărfe căă zutăă jos, Iăsţ ul căre-i ăpăă ruse îîn
splendoăreă tremurătăă ă luminilor săle văă zute din
goănă trenului negru, măsiv sţ i nepăă săă tor, căre
dezrăă dăă cineăzăă pe om din trecutul sţ i din ămintirile lui.

IÎntîîiă săă ptăă mîînăă pe căre Andi o petrecu lă Bucuresţ ti

poăte fi intitulătăă săă ptăă mîînăă făptelor: ă făptelor
Sţ tefănei, căre-l tîîrîîrăă pe Andi dupăă ele, că sţ i trenul căre-
l ădusese de lă Iăsţ i lă Bucuresţ ti dupăă Sţ tefănă.
Toăte zilele ăcestei săă ptăă mîîni purtărăă peceteă
vointţei Sţ tefănei Velisăr, net îîntipăă rităă , cu hotăă rit contur,
că sţ i sigiliile cu căp de bour răă măse pe vechile
documente ăle Moldovei.
226
 Singurele sfortţăări ăctive pe căre le făă cuse Andi că săă
ăjungăă lă Bucuresţ ti fuseserăă : drumul pîînăă lă gărăă — nu
că săă plece, ci că s-o vădăă pe Sţ tefănă — sţ i cumpăă răreă
biletului de tren îîn stătţiă Nicolină. De-ătunei ăsistăse
păsiv lă tot ce se îîntîîmplăse, îînfricosţ ăt sţ i fericit îîn egălăă
măă surăă .
Dăcăă iubireă lui Andi ăr fi privit plecăreă Sţ tefănei pe
vremeă cîînd nu erău trenuri, pe vremeă cîînd drumurile
erău lungi sţ i nesigure, sţ i păă durile ăcum tăă iăte, codri
neumblătţi — ăr fi răă măs lă Iăsţ i: fîîntîînăă de lăcrimi îîn
cetăteă moărtăă .
Dăr iubireă Sţ tefănei, dăcăă s-ăr fi năă scut tot îîn ăcele
vremi, că săă -l găă seăscăă pe Andi n-ăr fi sţ ovăă it nici o clipăă
săă porneăscăă singurăă pe jos, sţ i săă colinde toăte căă ile îîn
căre pîîndeău primejdiile că bălăurii îîn drumul fetţilor
de îîmpăă rătţi plecătţi de-ăcăsăă , îîn povesţ ti, dupăă ursită lor.
Plecăreă lui Andi lă Bucuresţ ti nu îînsemnă căă vreă s-o
aducă pe Sţ tefănă, ci căă se duce după Sţ tefănă. Viitorul,
îîn ăcele clipe, nu-i ăpăă reă cu făpte, că un măsiv muntos
pe căre trebuiă săă -l suie, despicîîndu-sţ i singur căă ile prin
stîînci; viitorul îîi ăpăă reă cu melăncolii de sţ esuri lungi,
răă măse pustii dupăă cosireă lănurilor sţ i plecăreă
păă săă rilor subt umbrele norilor căă lăă tori.
Nu vroiă măi mult decîît săă ăsiste lă plecăă rile
Sţ tefănei, căre-l deznăă dăă jduiău. Dupăă plecăreă ei de lă
Iăsţ i, sufletul lui Andi simtţeă sţ i trăă iă plecăreă ei de lă
Bucuresţ ti spre Constăntţă, sţ i de lă Constăntţă spre
Constăntinopol. IÎi ăpăă reău ătîît de sigure ăceste plecăă ri,
hotăă rîîte de ăltţii, îîn ăfărăă de el sţ i de vointţă lui, îîncîît
sufletul lui nici o clipăă nu cutezăse săă -sţ i îînchipuie căă ăr
puteă sfăă rîîmă vointţă celorlăltţi: o ăcceptăse măi
dinăinte, plin de melăncolii că Iăsţ ul de îînclinăreă dulce
sţ i resemnătăă ă colinelor săle, îîn căre nici cutremure nu-
s, nici lăvăă vulcănicăă , ci număi ăceeăsţ i metănie supusăă ă
păă mîîntului moldovenesc ătîît de ireăl pe zăă rile Moldovei
căă ochiul nu măi osebesţ te dăcăă -i păă mîînt ondulăt, făld
de cer, său orizont mărin.
Viitorul îîi păă reă lui Andi cu certitudine trist că sţ i ple-
căă rile Sţ tefănei, treptăt depăă rtătăă de Iăsţ i sţ i de Romăî niă,
dăr văg, ireăl, cu sţ ters contur.
Sţ i sufletul lui se îînclină măi dinăinte că o frunte pc-o
fereăstrăă de lă căre ăi privit o plecăre, sţ i revii că săă
227
măă sori pustiul răă măs pe urmă ei îîn cer, pe păă mîînt sţ i îîn
inimăă .
Petrecuse o noăpte ciudătăă îîn trenul căre-l duceă lă
Bucuresţ ti sţ i pe el sţ i pe Sţ tefănă. Se gîîndise număi lă eă,
cu proăspete băă tăă i de inimăă , căre-i răă sturnău părcăă
mereu îîn suflet toporăsţ i — dăr nu lă Sţ tefănă cu căre
vroiă săă se

228
îîntîîlneăscăă lă Bucuresţ ti, ci lă Sţ tefănă pe căre o lăă săse lă
Iăsţ i, lă Sţ tefănă ămintirilor iesţ ene. O vedeă umblîînd îîn
lumină de toămnăă ă celor cîîtevă zile pe căre le
petrecuse lă Iăsţ i, o vedeă trecîînd printre căsele
dăă răă păă năte, pe ulitţele, strîîmbe sţ i fămiliăre, o vedeă
ducîîndu-se lă Copou, printre teii căre-sţ i lepăă dău
frunzele, sţ -o vedeă îîntorcîîndu-se de lă Copou, venind
părcăă din cerul fundului ăleii de tei — sţ i iubind-o pe
Sţ tefănă, totodătăă îîsţi iubeă sţ i Iăsţ ul din căre răă săă reă
Sţ tefănă pentru inimă lui, că un ăcord de hărfe cîîntăte
de degetele vîîntului.
Iubireă lui o îîncorporăse pe Sţ tefănă Iăsţ ului, orăsţ ului
din căre plecăse sţ i căre-l recîîsţtigă ăstfel delăolăltăă cu
drăgosteă lui, tocmăi îîn clipă cîînd evădăse din el.
De-ă lungul noptţii petrecute îîn tren retrăă ise tot ce se
îîntîîmplăse cu Sţ tefănă îîn Iăsţ ul lui, dăr îîntr-o îînvăă luire de
ămintiri blîînd îîndulcitoăre. O văă zuse îîn sălonul căsei
lor, ăsţ ezătăă pe fotoliu lă gură sobei, sţ i simtţise o
îînduiosţ ăre pentru ătmosferă căsei lor cu toămnă
căstănului căre se scutură lă poărtăă , cu focurile din
sobe, cu mirosul de răă sţ inăă , cu glăsurile fămiliăre ăle
păă rintţilor lui căre îîntotdeăună fuseserăă buni sţ i
prevenitori, cu Luchi, săă năă tosul sţ i veselul Luchi, frătele
lui măre sţ i bun, sţ i chiăr cu Duduiă, căre, cu obrăjii
îînflăă căă rătţi, îîi spusese despre Sţ tefănă:
„Sţ tii, e delicioăsăă , de-li-cioă-săă ”.
Fusese îînconjurătăă de ădmirătţie sţ i de iubire Sţ tefănă
lă ei ăcăsăă . IÎsţi ămintise căfelele negre pe căre le făă cuse
ănume pentru Sţ tefănă mămă lui, servindu-i-le îîn ceăsţ că
ceă măre din căre beă de obicei număi domnul
Dănielescu, ătunci cîînd lucră. IÎsţi ămintise diălogurile
dintre Sţ tefănă sţ i tătăă l lui, ă căă rui sţ tiintţăă binevoitoăre sţ i
bonomăă — părcăă ărgintătăă de zîîmbet, că sţ i bărbă —,
pusese sţ i măi mult îîn văloăre grătţiă Sţ tefănei sţ i
prospetţimeă ei. Sţ i văă zuse treptăt căă Iăsţ ul îîntreg, sţ i căsă
lor că sţ i Iăsţ ul, cu ătmosferă lor desuetăă , pătriărhălăă ,
erău decorul cel măi potrivit pentru frăă gezimeă
Sţ tefănei. IÎn vechimeă păă răă ginităă ă Iăsţ ului, Sţ tefănă
ăpăă reă că perspectivă de cer, soăre sţ i rîîndunele ă unei
zile de primăă vărăă , printr-o fereăstrăă ădîîncăă , măsiv
deschisăă îîntr-o cetăă tţuie de ăltăă dătăă .

229
 Drăgosteă lui, purtîînd-o pe Sţ tefănă prin îîntregul Iăsţ i
— lăă săt mereu îîn urmăă de rotţile trenului —, că tăă mîîiă
ăprinsăă îîntr-o căă delnitţăă legăă nătăă îîn bisericăă , îînclinăse
frunteă tuturor ămintirilor îîn fătţă ei, iubindu-le,
iubindu-sţ i Iăsţ ul cu

230
ruinele lui, cu linisţ teă lui, cu reculegereă lui, cu melăn-
coliile lui, cu oămenii lui, ăl căă ror băl devenise măscăt
îîn ăcele clipe sţ i pentru el: iesţ ănul căă lăă tor.
Ajunsese pîînăă îîn clipă plecăă rii din Iăsţ i, sţ i revăă zuse
grupul de intelectuăli iesţ eni, personălităă tţi de reălăă
văloăre, dăr modesţ ti, bietţi oămeni cumsecăde cu gălosţ i
sţ i umbrele, venitţi prin frigul toămnei, lăă sîîndu-sţ i muncă
lor ăsiduăă , că săă -l îîntovăă răă sţ eăscăă pe Mătei Velisăr. IÎi
revăă zuse delăo- lăltăă îîn grup sţ i pe fiecăre îîn părte. Erău
siluete fămiliăre ăle Iăsţ ului intelectuăl. Buzunărele lor
erău deformăte de brosţ uri sţ i căă rtţi. IÎi vedeă cîînd iesţ ind
de lă Universităte, cîînd ducîîndu-se lă Universităte, totţi
ăvîînd îînclinăreă băă trîîneăscăă , dăr sţ i nobilăă , ă celor
ăplecătţi mereu pe căă rtţi: totţi rosţ i îînăinte de vreme, cum
sîînt vechile căă rtţi preă mult cetite sţ i răă sfoite, totţi cu
ochelări îîn fătţă căă rtţii căre le solicităă păsionătă ătentţie,
dăr miopi sţ i dezărmătţi îîn viătţă cotidiănăă .
IÎi revăă zuse pe totţi grupătţi lă scără văgonului, sţ i
sufletul lui simtţise o duiosţ ie visăă toăre, blăjin ironicăă , îîn
fătţă ăcestei biblioteci de oămeni, ăi intelectuălismului
iesţ ăn, ă căă ror demodăre vestimentărăă sporeă părcăă
văloăreă contţinutului, ăsţ ă cum scoărtţele zdrentţuite ăle
unei căă rtţi vechi sporesc părfumul textului.
Sţ i dimineătţă, îîn gără Bucuresţ ti, simtţise deodătăă , vul-
gărăă sţ i brutălăă , ătmosferă munteneăscăă , văă zîînd îînsufle-
tţireă ăgresivăă ă peronului sţ i ăuzind durităteă vorbei
vălăhe.
Regretăse din nou Iăsţ ul. Acolo toăte erău curbe, îîn -
dulcite, moi, blăjine; lă Bucuresţ ti toăte erău ăspre, dure,
coltţuroăse, ăgresive. Lă Iăsţ i, viătţă, cu vorbele ei moldo-
venesţ ti sţ i cu ăspectele ei moldovenesţ ti, veneă spre om
că hulubii spre mîînă îîntinsăă cu grăă untţe; ăcolo se simtţeă
îîntre hulubi ălbi, rotunzi, inofensivi. Aici, îîntre munteni,
simtţeă viătţă că o piătrăă greă îîn spinăre, lovindu-se
mereu de pietrele celorlăltţi.
Asţ teptăse, tot lă usţ ă văgonului, pîînăă cîînd Sţ tefănă sţ i
Mătei Velisăr îîsţi luăserăă bulldog-ul din cusţ că trenului.
Pornise îîn urmă lor, dupăă tregherii căre le purtău băgă-
jele, ducîîndu-sţ i inimă dupăă Sţ tefănă, pe peronul
bucuresţ teăn, că un biet geămăntăn îîn căre-sţ i îîncăă rcăse
drăgosteă moldoveneăscăă , drăgosteă iesţ ănăă .

231
 *

IÎntăă iă zi o petrecuse singur îîntr-un Bucuresţ ti de

toămnăă ploioăsăă , din ce ce măi ămăr, că un făr stins cu
geămurile spărte, îîn căre intrăă sţ i umezeălă, sţ i
îîntunericul, sţ i tîînguireă măă rii pe căre n-o măi
lumineăzăă .
Luăse un tăximetru de lă Gără de Nord, urmăă rind
tăximetrul lui Mătei Velisăr pîînăă lă Hotel Excelsior.
Mătei Velisăr sţ i Sţ tefănă intrăserăă , Andi răă măă sese ăfărăă .
N-ăveă decîît un rest de băni, neîîndestulăă tori pentru
plătă unei noptţi îîn cel măi periferic hotel, sţ i cărteă lui
de student. IÎncolo, nimic. Nici hăine de schimbăt, nici
rufe, nici căsăă , nici măsăă , păă rintţi, nici pe nimeni căre săă -
i poărte de grijăă .
Asţ teptăse toătăă dimineătţă, furisţ îîndu-se dupăă un
chiosţ c de ziăre din coltţul străă zii de unde puteă
suprăvegheă făă răă săă fie văă zut, pe totţi cei căre iesţ eău din
hotel. IÎl văă zuse pe Mătei Velisăr iesţ ind cu bulldog-ul.
Apoi dupăă cîîtevă ceăsuri, îîl văă zuse îîntorcîîndu-se lă
hotel, răs, proăspăă t; elegănt, veneă desigur de lă băiă de
ăbur. Andi se simtţise umilit de hăinele lui motolite îîn
tren, de rufele lui neschimbăte dupăă o noăpte de tren,
de mîîinile lui îîndoielnice că ăle jucăă torilor de domino
îîn căfenelele dosnice sţ i de toătăă murdăă riă lui
melăncolicăă , îînfrigurătăă îîn ploiă de toămnăă căre dăă deă
văă zduhului fizionomiă oămenilor nerăsţ i.
Trecuse sţ i oră dejunului. Nu mîîncăse. Se gîîndise o
clipăă lă sunetul cutţitelor, furculitţelor sţ i fărfurilor îîn su-
frăgeriă de lă Iăsţ i, sţ i se simtţise cum sîînt copiii pedepsitţi
săă steă lă colt îîn timpul mesei păă rintesţ ti.
Sţ i pe măă surăă ce trecuserăă cu ploăiă orele cenusţ ii ăle
ăsţ teptăă rii zădărnice, făptă lui îîi ăpăă ruse, nelinisţ tindu-l
lă îînceput, îînspăă imîîntîîndu-l îînspre seărăă .
Ce-or săă creădăă lă Iăsţ i. Căă ă fugit? Căă s-ă sinucis?
Sţ i nelinisţ teă ătribuităă de el celor de-ăcăsăă îîn urmă
plecăă rii lui îîncepu săă vie îîn el, săă fie îîn el, pretutindeni
sţ i de pretutindeni, că burnitţă îîn văă zduhul murdăr ăl
îînserăă rii Părcăă nu cei de-ăcăsăă , ci sufletul lui se uită
mereu lă toăte ferestrele căsei păă rintesţ ti, ăsţ teptă lă usţ ăă,
se uită lă ceăs. se plimbă săcădăt prin odăă i.

232
 Trebuie săă deă o telegrămăă ăcăsăă , săă -i linisţ teăscăă . IÎn -
chipuise mintăl tot felul de telegrăme.
„Plecăt Bucuresţ ti. Fitţi linisţ titţi.”
„Sîînt Bucuresţ ti căuze neprevăă zute. Nu văă ălărmătţi.”
„Sîînt Bucuresţ ti. Asţ teptătţi scrisorile cu ămăă nunte.
Văă săă rut cu drăgoste.”
Timpul treceă măi usţ or. Preocupăreă proiectătei
telegrăme îîl ăbsorbeă. Din ce îîn ce telegrămă devenise
măi căldăă măi duiosăă , pierzîîndu-sţ i cărăcterul strict sţ i
lăconic informătiv, îîmbrăă cîînd îîn schimb un lirism de
efuziune sentimentălăă . Pîînăă cîînd telegrămă devenise o
scrisoăre — tot mintălăă — îîn căre Andi ărăă tă celor de-
ăcăsăă ce singur te simtţi lă Bucuresţ ti, depărte de-ăi tăă i sţ i
de Iăsţ ul pe căre sufletul iesţ ănului îîl simte bunic,
prieten, frăte, fiintţăă vie, nu măsţ inăă cu miros de benzinăă ,
gătă săă te sfărme cu iutţeălă ei cinicăă , ăsţ ă cum e
Bucuresţ tiul, odiosul Bucuresţ ti îîn căre elegăntţă tuturor
femeilor e părcăă de cocote, sţ i ă tuturor băă rbătţilor, de
crăi profesionisţ ti.
Sţ i-ntr-ădevăă r, Bucuresţ tiul îîl teroriză. Deprins cu tăă -
cereă iesţ eănăă , cu zvonul surdinizăt ăl Iăsţ ului, cu
cădentţă monăhălăă ă păsţ ilor iesţ eni, lărmă Bucuresţ tiului
îîi dăă deă o necontenităă spăimăă . Totul eră strident, totul
urlă: ăutomobilele sţ i trăă surile, trămvăiele sţ i
cămioănele. Trecăă torii părcăă nu mergeău, ci năă văă leău,
cu ătitudini de boxeuri îîn ătăc. Luminile căre se
ăprindeău îîn noăpte ăveău stridentţă îîmprosţ cătăă ă
fărurilor izbucnite lă cotituri.
Lă Iăsţ i, o zi de toămnăă cu burnitţăă rece trăia pe toăte
fetţele omenesţ ti, există îîn toăte căsele, îîn toăte vorbele.
Toămnă iesţ ănăă eră că o boălăă obsţ teăscăă , dîînd Iăsţ ului
o ătmosferăă de sănătoriu cu bolnăvi de piept,
frăternizîînd cu totţii îîn păloăre, tăă cere, îîncovoiereă
spinăă rilor sţ i îîn îîmbrăă căă minteă groăsăă , cîît măi
impermeăbilăă , cîît măi văă tuităă , cîît măi ăpropiătăă de
trăditţionălul sţ ăl ăl băbelor.
Lă Bucuresţ ti, îînsăă , toămnă cu burnitţă ei rece părcăă
nici nu există; nimeni n-o luă îîn seămăă , eră exterioară,
nu interioară vietţii omenesţ ti, că lă Iăsţ i.
Trecăă torii măi mult glumeău decîît tusţ eău sţ i
străă nutău. Vorbeău tăre, făă răă sfidăre, făă răă tristetţăă.
Femeile treceău pe strădăă nu îîn păltoănele pe căre le
233
impuneă ănotţimpul, ci îîn tăilleur-uri sprintene, făă răă
gălosţ i, cu ciorăpi subtţiri, vesele sţ i săă ltăă retţe îîn mers, că
îîn elăsticităteă luminoăsăă ă unei zile de primăă vărăă Eră
o viătţăă, o îînsufletţire, obsţ teăscăă , îîn vehiculele cu vitezăă
tţîsî ţ nitoăre, îîn lumină violent ălbăă ă vitrinelor, îîn păsţ ii sţ i
îîn glăsurile trecăă torilor, — îîn timp ce număi sufletul lui
Andi primeă frigul sţ i burnitţă toămnei, că un uluc ădus
de lă Iăsţ i, prin căre se scurgeă îîncet o ploăie ănume
părcăă venităă de lă Iăsţ i, cu Andi că săă -i ărăte cîît de
singurăă e tristetţă toămnei îîn Bucuresţ tiul căre trăă iesţ te
îîntr-un picior, făă răă săă -i pese de nimic: nici de toămnăă ,
nici de frig, nici de ziuă de ăzi, nici de ceă de mîîne.
Sţ i involuntăr îîn scrisoăreă pe căre o ădresă
păă rintţilor lui, cuvîîntul „conrupt” ăplicăt Bueuresţ tiului
ăpăă ruse, că îîn gură tuturor iesţ enilor, căre îînfiereăzăă cu
ăceăstăă vorbăă nu ătîît Bucuresţ tiul părtţiăl ăl chefurilor, ăl
căfenelelor sţ i ăl politicii măă noăse, cîît impresiă violentăă
de viătţăă pe căre le-o dăă , jignindu-i; sţ i cum „viătţă”
pentru iesţ eni e reprezentătăă lă Iăsţ i măi ăles de
chefurile noptţilor, cîînd iesţ enii, cu vin sţ i lăă utări, devin
tot ătîît de vioi că sţ i bucuresţ tenii pe strădăă , cuvîîntul
„conrupt” ăplicăt Bueuresţ tiului se explicăă prin
ăsociereă „viătţăă bucuresţ teănăă = chef iesţ eăn” — pe căre
o făce minteă iesţ enilor îîn fătţă ritmului ălegru, normăl
vietţii bucuresţ tene îîn orisţ ice clipăă , nu număi îîn ăceleă
de petrecere nocturnăă .
Dăr noăpteă venise. Trebuiă săă -sţ i căute un ădăă post.
IÎi eră frig, foăme. Se simtţeă murdăr. Eră ud. Renuntţăse
sţ i lă scrisoăre, sţ i lă telegrămăă . Pornise pe străă zi. Intrăse
îîn fluxul sţ i refluxul simultăn de oămeni, vehicule, zgo-
mote sţ i lumini ăle Căă ii Victoriă: ăceăstăă văstăă vitrinăă
bucuresţ teănăă , îîn căre se ădunăă totţi provinciălii tţăării
îîmpletindu-sţ i criticele verbăle ăduse Bueuresţ tiului cu
privirile măgnetizăte de pulpele bucuresţ tencelor, îîn
timp ce năă rile provinciăle nu respirăă număi ăsfixiindu-
se — cum pretind provinciălii — infectul miros de
benzinăă ăl Căpitălei, ci sţ i părfumul „femeilor conrupte”
ăle ăceleiăsţ i Căpităle, căre ăre, ce-i drept, foărte multe
ăutomobile, dăr tot ătîît de multe femei frumoăse sţ i
elegănte.
Andi trecuse ănonim prin mărsţ ul trecăă torilor. Lă
Iăsţ i, cîînd treceă pe strădă Lăă pusţ neănu, păă lăă riă lui ăveă
234
o misţ căre de elice prin unănimele cunosţ tintţe pe căre le
îîntîîlneă. Că săă fie singur, că săă scăpe de spăsmul sălutu-
lui, trebuiă săă recurgăă lă ulitţele dosnice, sţ i îîncăă ăcolo îîl
îîntîîmpină cîîte un sălut, fie cel îînsţ elăă tor ăl unei cioăte
desprinsăă de pe un zăplăz, fie cel ădevăă răt ăl unei cuno-
sţ tintţe îîn curs de idilăă pe străă zi neumblăte. Dăr lă Bucu-
resţ ti, îîn inimă Căpitălei, pe Căleă Victoriei, mîînile
ătîîrnău inerte îîn buzunăr, puse părcăă îîn cuier. Nu-l
cunosţ teă nimeni. Eră un om făbricăt îîn serie, printre
ceilăltţi. Căă lcăt pe picioărele lui — îîncrezăă tor iesţ ene —,
îîmbrîîncit, dus de curentele căre se formău îîn multţime,
mergeă cu o impresie de năufrăgiu, de

235
dezrăă dăă cinăre, de pustiu, printre ăpe umflăte sţ i
nepăă săă toăre, căre curgeău, tîîrîîndu-l sţ i pe el.
Sţ i deodătăă , îîn dreptul unei vitrine, ăuzise o
exclămătţie cătegoric moldoveneăscăă .
— Ci făci, bre Andi? Ci căutţi ăici? Ci vîînturi ti-o ădus?
I se ridicăse părcăă un curcubeu îîn suflet lă ăuzul vor-
belor cu ăccent moăle de măă măă ligutţăă fierbinte.
IÎntîîlnise pe un cunoscut de-ăl fămiliei lui, deputăt,
om joviăl, cu burtăă sţ i zîîmbet de băă utor de bere sţ i
jucăă tor de popici, mereu dispus săă „ieie o gustăă ricăă ” sţ i
săă măi „steie oleăcăă lă sfăt”, lă un păhăr de sţ pritţ . Lă Iăsţ i,
Andi îîl ocoleă.
Dăr lă Bucuresţ ti, îîn plinăă Căleă Victoriă, prezentţă lui
devenise pentru Andi că Arărătul Corăă biei lui Noe. IÎl îîn -
trebăse pe Andi despre totţi ăi căsei: „Dă’ ci măi făci
coănă Beătrisă? Dă’ Duduiă? Dă’ conu Iustin?” IÎi îîmpru-
mutăse băni, silindu-l săă ăccepte măi mult decîît ceruse:
„Iă ăscultăă , măă i băă ietţi, nu sţ tiu eu cum se duc băă nisţ orii
ăici? Nu-mi umblă mie cu fleăcuri, istă ceiă! Ie sţ i be sţ i
pitreci, căă doăr esţ ti holtei! Ci ătîîtă buchisălîî sţ i îînvăă tţăă -
turi!? Sţ i dupăă ce-l îîncăă lzise cu ăfectuoăsă lui solicitu-
dine complice cu tot ce-sţ i îînchipuiă căă ăr dori tineretţeă
lui Andi, îîl păă răă sise, făă cîîndu-i cu ochiul, invocîînd o
îîntîîlnire urgentăă — „Făcim sţ i noi mosţ negii ci putem cîît
ni măi tţin băă lăă măă lili” — dupăă ce-l silise pe Andi săă
primeăscăă o invitătţie lă un dejun cu „olecutţăă de icre
negre sţ i de sţ ăămpăă nicăă ”.
Andi dăă duse ăcăsăă telegrămă prin căre ănuntţă o
scrisoăre explicătivăă , îîsţi cumpăă răse rufe, luăse o
cămerăă lă Hotel Regăl, cel măi din ăpropiereă Hotelului
Excelsior, făă cuse o băie, mîîncăse, sţ i noăpteă, singur îîn
odăiă pe căre o ăveă grătţie unui iesţ ăn, îîn pijămăuă
cumpăă rătăă cu bănii unui iesţ ăn, îîncăă lzit sufletesţ te de
îîntîîlnireă cu providentţiălul iesţ ăn, scrisese păă rintţilor lui
ceă măi ăfectuoăsăă misivăă trimisăă vreodătăă lor. IÎn ăcele
clipe fusese îîntr-ădevăă r, făă răă rezerve, copilul duios ăl
fămiliei moldovenesţ ti, căre scriă de depărte, „dintre
străă ini”, celor de-ăcăsăă . Explicătţiă plecăă rii lui
neăsţ teptăte eră evăzivăă . Le făă găă duiă văg săă le spuie măi
tîîrziu ănume ce l-ă obligăt săă plece lă Bucuresţ ti făă răă săă -i
ănuntţe. Nu îîndrăă zneă săă scrie pe hîîrtie, negru pe ălb,
secretul lui, îîmpăă rtăă sţ indu-l sţ i ăltoră, dăr din Bucuresţ ti
236
simtţeă căă număi părinţilor lui de lă Iăsţ i le-ăr puteă
măă rturisi ceeă ce se desţ teptăse îîn sufletul lui lă Iăsţ i.

237
Apoi le vorbise despre îîntîîlnireă cu iesţ ănul
providentţiăl, despre solicitudineă pe căre i-o ărăă tăse,
despre prieteniă lui pentru cei de-ăcăsăă , îîntrebuintţind
făă răă săă vreă o imăginăă liricăă pentru ă exprimă plăă cereă
pe căre i-o făă cuse deputătul burtos, ocolit lă Iăsţ i: „Văă
spun drept, îîn ătmosferă ostilăă ă Bucuresţ tiului, bunăă -
tăteă lui moldoveneăscăă mi-ă ămintit căă ldură sţ i ăromă
sobusţ oărelor vîînzăă torilor de căstăne coăpte spre căre
îîntindeăm mîîinile îîn copilăă rie, plecîînd de lă ei cu
mîîinile îîncăă lzite sţ i părfumăte”.
Astfel, Bucuresţ tiul creăse îîntre el sţ i păă rintţii lui o in-
timităte necunoscutăă de Andi îîn ultimul timp. Dupăă ce
isprăă vise scrisoăreă cercăse săă doărmăă , dăr pătul n-
ăveă miros de ăsţ ternut curăt, ci părcăă suprăpunereă de
tărtinăă ă mirosurilor ăltor păsăgeri, predecesorii lui
Andi: ceeă ce dăă deă trupului fiorul repulsiv ăl
promiscuităă tţii tocmăi îîn clipă cîînd ăveă măi multăă
nevoie de îîncrezăă toăre izolăre.
Apoi zgomotele vecinăă tăă tţilor de hotel. Usţ i trîîntite,
păsţ i ăpăă sătţi, tuse lăă trăte, conversătţii îîn gură măre că lă
căfeneă, sonerii isteric stăă ruitoăre, mofturile cochete
ăle mădămei etăjului, căre eră un fel de sotţie
disponibilăă ă tuturor cămerelor etăjului respectiv,
sunetele triviăl lichide ăle noptţilor de hotel, cîînd
păsăgerii nu îîntţeleg săă puie nici o surdinăă intimităă tţii
lor, — sţ i toăte ăcesteă cu ăccent muntenesc, ăscultăte
de o insomnie moldoveneăscăă .
Sţ i cum ăr fi putut săă doărmăă îîn urletul Bucuresţ tiului!
Noptţile iesţ ene sîînt ătîît de mute, îîncîît din păt ăscultţi fosţ -
netul frunzelor de lă fereăstră căsei pîînăă -n zăre, că
spumă unui văl solităr pe măre călmăă ; ăuzi lăă trătul
cîîinilor de veghe, din ogrădăă îîn ogrădăă , că o vorbăă ăsprăă
de străă jeri medievăli, ăruncătăă de pe ziduri de cetăte;
osebesţ ti cotco- dăă citul găă inilor, văietul cucuvăielor,
vîîntul, ploile; sţ i părcăă sţ i limpezimeă umedăă ă noptţilor
cu lunăă plinăă o ăuzi, că un ărgint îînfiorăt de sunet,
clopot pur ăl văstei tăă ceri iesţ ene, îîn căre număi sţ uierul
locomotivelor sţ i ăl sergentţilor de noăpte vestesc
prezentţă vietţii omenesţ ti.
Dăr Bucuresţ tiul, noăpteă, eră sţ i măi îîngrozitor sonor,
sţ i măi dezărmonic, sţ i măi destrăă băă lăt, că somnul
oămenilor grăsţ i, ăl căă ror horcăă it e măi năă prăznic decîît
238
vorbă lor diurnăă , căre gîîfîîie, pe cîînd somnul grohăă ie sţ i
răge. Horăă i- tul noptţii bucuresţ tene eră făă cut din
trămvăie, cămioăne, ăutomobile, trăă suri, ă căă ror trecere
necontenităă dăă deă clăă -

239
dirilor un tremur nevropăt, sţ i spăsmuri epileptice
lighene- lor sţ i oălelor ăbject prezente îîn măă sutţele de
noăpte.
Andi uităse lărmă noptţilor bucuresţ tene. Cîînd îîsţi făă -
cuse stăgiul lă Sţ coălă de ărtilerie dupăă o zi de mărsţ uri
sţ i de căă lăă rie, simplă pozitţie orizontălăă îînsemnă somn.
Pe-ă- tunceă, cîînd veneă seără ăcăsăă , ădormeă ăutomăt
îîn clipă cîînd se îîntindeă pe păt ăsţ ă cum îînchid păă pusţ ile
ochii lor de sticlăă îîn clipă cîînd le culci.
Dăr oboseălă de ătunci n-o măi ăveă, sţ i nu-l măi stăă -
pîîneă putereă nărcoticăă ă răchiului ei.
Lă Iăsţ i îîsţi deprinsese somnul cu un ănumit
ceremoniăl. Dintăă i ăcordă ăudientţe sărcăstice
zgomotelor odăă ilor îînvecinăte, ăpoi, dupăă ce căsă
ădormeă, îîncepeău gîîndurile lui iesţ ene, toăletă lor
nocturnăă , sţ i ăpoi, cu ăcompăniămentul rustic ăl
noptţilor iesţ ene, somnul se ăpropiă de el că o corăbie de
cătifeă pe punteă căă reiă se îîntindeă: sultăn.
Nu izbutise săă doărmăă . Părcăă somnul pe căre-l
ăsţ teptă lă Bucuresţ ti ăncorăse lă Iăsţ i, îîn pătul gol ăl
odăă ii lui.
Regretăse din nou Iăsţ ul. Din ce îîn ce, Iăsţ ul îîi ăpăă reă
că singurul mediu pentru suflet: ăcolo număi, sufletul
trăă iă, că o cărte îîn bibliotecă ei. Bucuresţ tiul nu îînsemnă
decîît o febrilăă inăctivităte, său o ăctivităte superficiălăă ,
o ăctivităte de profesii, nu de suflete.
Cum potţi iubi lă Bucuresţ ti?
Cum potţi ăveă lă Bucuresţ ti — cîînd sufletul e mereu
brutălizăt de năă vălă celoră căre trăă iesc nu cot lă cot, ci
ghiont lă ghiont —, reculegereă de celulăă monăhălăă îîn
căre s-ăprinde drăgosteă că o luminăă de căndelăă pentru
icoănele secrete, pentru ădorătţiile sţ i rugile solităre?
Nu puteăi fi singur lă Bucuresţ ti, nici noăpteă. Atunci
cum potţi iubi lă Bucuresţ ti, cîînd drăgosteă e reculegereă
ceă măi lăă untricăă ă fiintţei, sţ i cîînd Bucuresţ tiul tocmăi
ăceăstăă reculegere tţi-o interzice sţ i tţi-o sfărmăă cu
brutălităteă lui copitătăă .
Bucuresţ tiul, orăsţ ul-bîîlci! Totul e de vîînzăre, totul e
mărfăă sţ i totţi sîînt negustorii unei măă rfi. De ăstă urlăă
Bucuresţ tiul cu gură pîînăă lă urechi, de ăstă cetăă tţenii lui
se zbăt, ăleărgăă sţ i se ghiontesc îîn frigurile unei
necontenite concurentţe, cercîînd număi prin zgomot sţ i
240
stridentţăă săă -sţ i ătrăgăă clientelă pentru mărfă din bărăcăă ;
de ăstă, sţ i îîn clipele de singurăă tăte din preăjmă
somnului sufletul ăveă o trepidătţie săă ltătăă de păiătţăă, ă
căă rei sfoărăă o zmunceă mereu duhul de bîîlci căre
stăă pîîneă Căpitălă.
Cîît de ireăl nobilăă îîi ăpăă reă îîn contrăst cu
Bucurcsţ tiul ătmosferă Iăsţ ului, de lene ăpărentăă , ădicăă
de suflet căre păă răă sesţ te trupul vulgăr, lepăă dîîndu-l că
pe-o ciubotăă nemernicăă .
Cîît de reculeăsăă , cîît de evlăvioăsăă îîi ăpăă reă
ătmosferă Iăsţ ului, îîn căre sufletul deveneă dens,
ăromăt sţ i ămăr că fumul opiului ăbsorbit cu respirătţii
ădîînci.
... Adormise tîîrziu, ăbeă ătunci cîînd somnul se pregăă -
tise săă -i îînlesneăscăă evădăreă din Bucuresţ tiul căre-i
tţineă trupul căptiv, trimetţîîndu-i-o îîn vis pe Sţ tefănă, îîn
căsă păă rinteăscăă de lă Iăsţ i, unde drăgosteă Iui o ăsţ teptă
de cîînd plecăse, lă gură sobei din sălon, cu ochii spre fe-
reăstrăă .

Se vede căă hotăă rîîse Zeul răă spîîntiilor că Sţ tefănă săă

nu-i răă sărăă -n fătţăă niciodătăă cîînd o ăsţ teptă, venind pe
strădăă îînspre el, ci săă ăpărăă îîn inimă lui, deodătăă , îîn
fulger scurt, că o rîîndunicăă ătunci intrătăă îîn cuibul ei.
A două zi — lă fel ploioăsăă — o pîîndise de pe lă nouăă
dimineătţă, ăscuns îîndăă răă tul chiosţ cului de ziăre.
Inventă- riăse pe totţii păsăgerii Hotelului Excelsior,
iesţ ireă fiecăă ruiă dintre ei dîînd inimii lui ăceeăsţ i
zvîîcnire brutălăă pe căre trupul lor o dăă deă ăripelor usţ ei
de lă intrăre.
Sţ i n-o văă zuse nici pe eă, nici pe Mătei Velisăr.
Eră umilit. Sufletul lui devenise un fel de portăr
nevăă zut ăl hotelului. Sţ i de lă o vreme, fiintţă umedăă sţ i
bolnăă vicioăsăă ă ploii de toămnăă , îîi strecurăse un gîînd.
Sţ tefănă eră bolnăvăă . O ăuzise tusţ ind îîntr-o cămerăă de
hotel, o vedeă ăpăă sîîndu-sţ i pieptul îîndurerăt de tusăă , cu
mîînile ei mici, o simtţeă îînfrigurătăă îîn cămeră cu păă retţi
reci sţ i indiferentţi de spităl, o simtţeă singurăă — sţ i ploăiă
văă zduhului intrăse treptăt îîn sufletul lui, ăducîîndu-i
cenusţ ă stinsăă ă norilor sţ i tremurul ei umed îînfrigurăt.
241
 Venise oră dejunului — ă celui iesţ ăn: oră douăă spre-
zece — sţ i Andi, renuntţîînd lă ăsţ teptăreă zăă dărnicăă , se
îîndreptăse spre hotelul lui. IÎi eră sufletul o scrisoăre
scrisăă Sţ tefănei de ploile toămnei sţ i răă măsăă îîn Andi că
îîntr-o cutie de scrisori păă răă sităă . Vroiă săă -nchidăă ochii,
singur pe pătul lui. Nu-i măi trebuiă nimic ălt decîît
păsivităteă desăă vîîrsţ ităă ă tristetţii lui, cu ploăiă lă
fereăstră cămerii de hotel.

242
 Sţ i deodătăă se-ntîîlni ochi îîn ochi cu Sţ tefănă, simtţind-o
nu îîn ăfărăă , ci îîn inimă lui. Eră măi micăă decîît s-ăsţ teptă
îîntre clăă dirile Bueuresţ tiului, sţ -ăveă obrăji rumeni,
umed rumeni, nu de toămnăă ploioăsăă , ci de măă r ud. Eă
îîi ăpucăse ămîîndouăă mîînile, strîîgîîndu-i-le cu o putere
sufleteăscăă , deplin, căld, îîn timp ce ochii ei mări erău vii
că o misţ căre de rîîndunele îîn cuiburi. Vibră sţ i-n Andi, sţ i-
n Sţ tefănă ăceeăsţ i generoăsăă băă tăie de inimăă , căre-i
izolă îîn plinăă strădăă bucuresţ teănăă , că îîntre vîînturile
unui pisc de munte. Nici unul, nici ăltul nu puteău
vorbi. IÎn clipă cîînd se văă zuserăă pe neăsţ teptăte, fiecăre
dintre ei se gîîndeă lă celăă lălt, că lă cevă depăă rtăt, ăsţ ezăt
pe zăă rile sufletesţ ti, — sţ i deodătăă mîîinile lor se-
ntîîlniserăă , dîînd clipei un mirăcol sufletesc pe căre
număi tăă cereă îîl puteă cuprinde, îîn timp ce ochii
priveău — orbitţi sţ i increduli — mirăcolul pe căre
mîînile-l strîîngeău ăieveă.
Dăr tăă cereă îîntîîlnirilor lor, zîîmbetul lor măre sţ i
strîîn- gereă necontenit vie sţ i lungăă ă mîînilor erău un
spectăcol insolit îîn circulătţiă bucuresţ teănăă , cum ăr fi un
căr cu fîîn oprit îîn plin Bucuresţ ti, c-un roi de îîngeri
ăsupră părfumului de vărăă revăă rsăt din el.
Fetţele trecăă torilor se îîntorceău zîîmbind îînspre ei,
unele ironic, ăltele indignăt, căă ci Sţ tefănă eră preă
măă runtăă că minteă fiecăă rui trecăă tor săă nu-i puie subt
părdesiu un sţ ortţ , sţ i subt brătţ , o geăntăă cu căă rtţi de
cursul inferior, fiecăre trecăă tor simtţind îîn el nu
îînduiosţ ăări uităte fătţăă de sufletul căre le iesţ ise îînăinte că
o troitţăă ă tineretţii, ci ătitudini profesorăle, pedăgogic
represive.
O reflectţie răă sunăă tăre, îînfierîînd pe cei căre
confundău străă zile Bueuresţ tiului cu Cisţ migiul, sţ i Andi
urîî Bucuresţ tiul, căre-i mîînjise cu vorbe, că fumul
făbricilor, cerul clipei sfinte.
Dăr Sţ tefănă nu ăuzise nimic. Strîîngîîndu-l de mîînăă , cu
o năivităte de logodnicăă tţăărăncăă , pornise cu el, făă cîîndu-
sţ i loc printe trecăă tori cu o energie pe căre număi cei
căre-o văă zuserăă mergîînd cu bulldog-ul ăr fi putut săă i-o
băă nuiăscăă .
Intrăserăă îîn curteă bisericii Ene. Adicăă ăcolo îîl
dusese Sţ tefănă, făă răă săă -sţ i deă seămă, descoperind sţ i-n
Bucuresţ ti refugiul din jurul bisericelor, ăsţ ă cum lă
243
Constăntinopol, cîînd vroiă săă fie singurăă , intră îîn curtţile
moscheelor.
Plouă.
Se ăsţ ezăserăă lipitţi de zidul bisericii, unul lîîngăă ăltul,
subt străsţ ină protectoăre. Cîîntău ulucele. Tăă cereă din
jurul bisericii îîndepăă rtă Bucuresţ tiul. Andi se simtţise, cu
Sţ tefănă de mîînăă , că îîntr-o insulăă iesţ ănăă .
Sţ tefănă ceă dintîîi vorbise.
— Andi, ăi venit pentru...
IÎi deveniserăă ochii grăvi, sţ i obrăjii sţ i măi rosţ i.
— ...mine?
— Dă.
IÎi strîînsese sţ i măi tăre mîînă.
Obrăzul lui Andi eră pălid, ărgintiu pălid; ăl Sţ tefănei,
colorăt. Amîîndoi tăă ceău, cu un zîîmbet căre le ilumină
trăă săă turile. Sţ i chipurile lor ălăă turăte, îîn văă zduhul
posomorîît, sur, păă reău o veche zugrăă vire bisericeăscăă ă
unor ctitori tineri, ătunci răă săă rităă din tencuiălă căă zutăă ă
zidului ăfumăt, zîîmbind prin veăcuri dumnezeirii.
De ătunci îîncepuserăă făptele Sţ tefănei săă îîmpresoăre
viătţă lui Andi, intrîînd îîn eă o ceătăă de voievozi tineri pe
portţile deschise ăl unei monăstiri.
Dupăă tăă cereă sţ i popăsul de lîîngăă bisericăă , Andi, dăcăă
s-ăr fi despăă rtţit de Sţ tefănă, s-ăr fi îîntins pe pătul
cămerii lui de hotel, îîncuind usţ ă, lăă sîînd storul, ălungîînd
din trupul lui orice efort sţ i energie, că săă -i răă mîîie
sufletul neclintit, ăcoperit de fericire, că o ăpăă făă răă
văluri îîmpodobităă cu nuferi: sigilii ărgintii cu căre părcăă
lună ă îînchis hrisovul ăpelor moărte.
O urmăse pe Sţ tefănă, fericit căă -i lîîngăă eă, fericit căă -i
dus de mîînă ei, dăr stingherit de efortul căre urmă
clipelor de tăă cere de lîîngăă bisericăă .
Sţ i nu se plimbău, ăsţ ă cum eră deprins Andi săă se
plimbe pe străă zile Iăsţ ului, cu păs nehotăă rîît, îîncet,
îînnodăt dc necontenite opriri, că dupăă o îînmormîîntăre.
Păsul Sţ tefănei eră energic. Mergeă repede, egăl, făă răă
grăbăă , dăr sţ i făă răă moliciune, necontenit elăstic, făă răă
tîîrsţ iri, dind o impresie de despicăre ă văă zduhului; iăr
căpul Sţ tefănei, mereu îîn vîîntul de căre nu se fereă, ci,
dimpotrivăă , păă reă căă -l căutăă sţ i căă -l respirăă sţ i căă se
bucurăă de biciuireă lui, ăminteă ăvîîntul chipurilor de

244
prorăă hăă răă zite număi spumelor săă răte sţ i brizelor
mărine.
Alăă turi de eă, Andi se resemnăse săă fie fericit sţ i ăltfel
decîît ăr fi dorit. Păsul repede, cădentţă imperioăsăă ,
impuse de Sţ tefănă sţ i lui, îîi ăminteău mărsţ urile de lă
Sţ coălă de ărti-

245
lerie, ăctuălizîînd ămintiri bucuresţ tene, ceeă, ce-i dăă deă
o treptătăă îînfricosţ ăre, o impresie de bicisnicie, de
subordonăre unei ălte energii.
Ajunseserăă îîn Piătţă Victoriă. Sţ tefănă ăpucăse spre
Sţ oseă. Văă zduhul eră îîncăă rcăt de burnitţăă că de un fum.
Copăcii erău grei îîn văă zduhul ploios.
Sţ i deodătăă , Sţ tefănă, părcăă ăbsentăă pîînăă ătunci, reve-
nise lîîngăă el, regăă sindu-l cu o strîîngere de mîînăă sţ i cu un
zîîmbet ăl obrăjilor ei rumeni sţ i rotunzi, căre desţ teptă
îîn fumuriul toămnei prospetţimi de trăndăfiri uzi.
Scuturăse lungă tăă cere de pîînăă ătunci, îîmpăă rtăă sţ ind
lui Andi direct, făă răă sfiălăă , făă răă sţ ovăă ire, hotăă rîîrile îîn căre
eă singurăă îîsţi pregăă teă viitorul, dăă ruindu-i-l.
Andi trebuiă săă scrie de îîndătăă păă rintţilor lui,
cerîîndu-le consimtţăămîîntul, pe căre eă-l vă cere chiăr lă
noăpte tătăă lui ci. Săă nu fie nimic ăscuns, nimic dosnic sţ i
ferit îîn drăgosteă lor.
Tresăă rirăă îîn Andi vechile spăime pe căre făptele le
stîîrneău îîn el. Dăr imediăt se gîîndise căă ăltfel o pierde
pe Sţ tefănă, căă iăr se-ntoărce singur lă Iăsţ i, căă iăr răă mîîne
cu sţ uierul locomotivelor iesţ ene căre pleăcăă — sţ i se
resemnăse iărăă sţ i săă fie fericit ăltfel decîît ăr fi vrut,
ădicăă o fericire făă răă de văg, nehotăă rîît sţ i nebulos. Sţ i
îîncepuse săă părticipe cu măi putţinăă păsivităte că pîînăă
ătunci lă păsul Sţ tefănei. Nu măi simtţise nici frigul, nici
umezeălă toămnei.
Se ridicăse o căă ldurăă treptătăă îîn trupul lui,
rumenindu-i obrăjii, sţ i părcăă pîîlcurile de copăci
scuturătţi, căre treceău pe lîîngăă ci, mergeău spre
viitoăreă primăă vărăă , dezrobitţi din vesţ niciă toămnei.
De ăltfel, vorbele Sţ tefănei ăveău, fătţăă de Andi, dărul
săă răă stoărne — lă Bucuresţ ti, că sţ i lă Iăsţ i — vălorile stă-
tornicite ăle notţiunilor, dîîndu-le o noutăte îîncîîntăă tor
mirătăă .
„Drăgoste” îîn minteă lui Andi îînsemnă suflet, nu
acte, singurăă tăte îîmpăă rtăă sţ ităă îîntr-ăscuns, ăvîînd
misterul ăcestui „îîntr-ăscuns”, nu îîmpăă rechere îîn
plurălităteă sociălăă sţ i îîn registrul stăă rii civile, căre nu
tţine decîît contăbilităteă iubirilor oficiălizăte. Astfel,
cuvintele „logodnăă ”, „căă săă torie” nu erău situăte de Andi
îîn preăjmă iubirii, că douăă portţi sţ i douăă puntţi, succesiv
deschise sţ i lăă săte pentru intrăreă îîn cetăteă solitărăă , ci
246
dimpotrivăă , îînsemnău îîndepăă rtăreă de iubire, izgonireă
ei, îînchidereă portţilor sţ i ridicăreă puntţilor.
Asistăse sţ i lă logodne sţ i lă nuntţi, căre-i lăă săserăă deo-
potrivăă ămintiri sţ i impresii penibile, izolîînd sţ i măi
hotăă rîît de ele icoănă iubirii. Săă rutul public ăl
logodnicilor cu inele pe degete, îînconjurătţi de cupele
de sţ ămpănie sţ i de privirile convivilor, priviri pe căre-ăi
vreă săă le ăcoperi cu frunze de vitţăă, — îîi dăă duse-
ntotdeăună o contrăctăre repulsivăă . Iăr mireăsă sţ i
mirele, găă titţi, mireăsă-n ălb, că lumîînăă rile de botez, sţ i
mirele îîn negru, tţeăpăă n că o cutie de violoncel cu guler
sţ i mănsţ ete ălbe, privitţi de ochii luciosţ i ăi invitătţilor
căre nu se uităă lă ei, ci prin ei, că prin găură cheii, lă
ceeă ce se vă îîntîîmplă îîn ietăcul nuptţiăl — îîl
dezgustăserăă că mirosul căă rnii crude printre flori.
Sţ i iătăă căă ăceleăsţ i cuvinte — „logodnăă , căă săă torie” —
spuse de Sţ tefănă, cu buzele ei copilăă resţ ti, îîn timp ce
ochii ei părcăă priveău cu grăvităte fiecăre vorbăă ,
renăă sţ teău îînnoite.
Sţ i iătăă căă se îîndrăă gosteă de ăceste cuvinte număi
fiindcăă Sţ tefănă le spusese, dîîndu-le o nouăă semnificătţie
îîn căre ăpăă reă număi grătţiă Sţ tefănei, purificîînd
reminiscentţele sociăle, interzicîîndu-le.
Sţ tefănă nu-sţ i renegăse viătţă ei de pîînăă ătunci, dăr îîi
spusese lui Andi căă ăbeă de cîînd l-ă cunoscut îîsţi dăă duse
seămăă căă eă nu trăă ise cu ădevăă răt, căă eă nu trăă ise
româneşte îîn tţără ei, lăolăltăă cu frătţii ei, îîmpăă rtăă sţ indu-
le zbuciumul sţ i ămăă răă ciunile, ci oglindise număi, cu o
bucurie căre-i păă reă vinovătăă , lumină ăltor ceruri. Andi
trăă ise număi îîn tţără lui sţ i îîn orăsţ ul lui. Sţ -ăcolo, singur,
îînvăă tţăse săă sufere, săă se chinuiăscăă , luîînd ăsuprăă -sţ i
meschinăă riile, ipocriziile sţ i lăsţ ităă tţile celorlăltţi. Suferise,
dăr suferintţă eră ă lui. Pe cîînd bucuriile ei de pîînăă
ătunci nu fuseserăă ăle ei, izvorîîte de-ă dreptul din fiintţă
ei, ci fuseserăă căă păă tăte, dăă ruite ei de soărele, de viătţă sţ i
de ărtă tţăărilor străă ine îîn căre trăă ise. Se simtţeă ăcoperităă
de podoăbe sufletesţ ti căre nu-i ăpărtţineău sţ i de căre se
lepăă dă, dorind săă -i ăducăă lui Andi un suflet intăct, nou,
căre îîncepeă o dătăă cu drăgosteă ei pentru Andi sţ i cu
viătţă lor comunăă . De ăltfel, băă nuiă căă sţ i Mătei Velisăr
ăvusese lă băă trîînetţăă ăceeăsţ i revelătţie pe căre ei i-o
dăă duse măi de timpuriu, sţ i providentţiăl, Andi sţ i
247
spovedăniă lui. Sţ i tătăă l ei trăă ise printre străă ini. Se
bucurăse măi mult decîît suferise — de ăstă eră îîncăă ătîît
de tîînăă r — fiindcăă îîn străă inăă tăte el primeă sţ i ălegeă
număi plăă cerile pe căre i le puteă dă o tţărăă , nu sţ i
suferintţele ei, căre nu erău ăle lui.
Decăă dereă treptătăă ă turcilor, de pildăă , nu-i
îîmbăă trîîneă inimă, fiindcăă Mătei Velisăr lă
Constăntinopol se bucură de frumusetţeă Bosforului, de
muzee, de moschei, de ătmosferă Stămbulului sţ i de tot
ce-i primitor sţ i pitoresc lenesţ îîn Turciă, făă răă săă
considere, său făă răă săă iă ăsuprăă -sţ i durereă neămului
otomăn, căre se vede robul străă inilor îîn propriă-i tţărăă
— socotităă pitoreăscăă de vizitători — ălăă turi de
trecutul glorios ătîîrnăt îîn pănoplie pentru ădmirătţiă
artistică ă străă inilor.
— Vezi, Andi, cîînd intri îîntr-o căsăă străă inăă îîn căre
sîînt copii mici, ăproăpe-ntotdeăună esţ ti ăliătul lor
îîmpotrivă severităă tţii păă rintţilor, căre-tţi păre dăcăă nu
ăbsurdăă , măă căr exăgerătăă : trouble féte. Ai vreă tu,
străă inul de căsăă , săă fie lăă sătţi copiii săă măă nîînce cîîte
prăă jituri sţ i bomboăne vor, săă -sţ i făcăă de căp. Nu? Au
ătîîtă hăz copiii cîînd se lăă comesc lă bunăă tăă tţi. Musăfirii
rîîd. Păă rintţii sc supăă răă , sţ i pe copii, sţ i pe musăfiri, făă răă săă
le spuie ăcestoră nimic Oăre n-ău dreptăte păă rintţii cîînd
interzic copiilor lor ăbuzuri foărte distrăctive pentru
musăfirii căre pretind căă ăsţ ă-i copilăă riă: ăstă îîn căsă
ăltoră Sţ i nu e justificătăă supăă răreă păă rintţilor cîînd îîsţi
opresc copiii săă fie bufonii musăfirilor? Noi, Andi, tătă
sţ i cu mine, ăm fost mereu musăfiri îîn fiecăre tţărăă îîn
căre-ăm stăt. Noi n-ăm fost niciodătăă găzde, pentru căă
n-ăm trăă it decîît îîn treăcăă t îîn tţără noăstrăă . Sţ i ne-ăm
îînstrăă inăt, pierzîînd sufletul sţ i mentălităteă de găzdăă
îîntr-ătîît, îîncîît sţ i-n tţără noăstrăă sîîntem tot musăfiri. De
ăstă sîîntem nu veseli, ăstă n-ăsţ puteă-o spune, dăr măi
veseli decîît ăltţii, măi făă răă de griji, măi usţ ori, măi făă răă de
nervii de căre-mi vorbeăi tu lă Iăsţ i. Sţ i de ăstă îîtţi dăă m tţie
impresiă căă sîîntem ăsţ ă de tineri, sţ i de ăstă, tu, căre-ăi
fost mereu găzdăă , esţ ti ătîît de ăltfel decîît noi...
IÎi destăă inuise căă Mătei Velisăr eră un vechi măson sţ i
un îînălt demnităr îîn ierărhiă măsonicăă . IÎi ărăă tăse căă
tătăă l ei socotise de lă o vreme căă -i preă plătonicăă
drăgosteă lui pentru Moldovă, sţ i căă de ăceeă venise lă
248
Iăsţ i, că săă îînfiintţeze o Lojăă măsonicăă , dorind ăstfel că săă
părticipe sţ i el efectiv, nu că spectător, lă viătţă tţăării lui.
— Tătă nu-sţ i îînchipuiă căă trecereă lui prin Iăsţ i vă
lăă să o Lojăă măsonicăă sţ i pe fătă lui. Dăr tătă, Andi, măă
iubesţ te nu că pe un obiect de căre s-ă ătăsţ ăt, ci că pe o
fiintţăă vie, de sine stăă tăă toăre, ăsţ ă căă el vă îîntţelege căă
drăgosteă meă pentru tine e îînceputul vietţii mele
ădevăă răte, ăsţ ă cum pentru el îînfiintţăreă Lojei măsonice
moldovenesţ ti e îîntîîiă lui făptăă ădevăă rătăă . Noi doi, tătă sţ i
cu mine, ăm trăă it mereu ălăă turi Ne despăă rtţim unul de
ăltul. Vom suferi. Dăr sîînt fericităă , nu sţ tiu de ce, poăte
căă superstitţios, căă drăgosteă meă îîncepe cu un
săcrificiu, căă trece peste inimă meă.
Andi ăscultăse de-ă lungul ăcelei ămiezi ploioăse re-
plică spovedăniei lui de lă Iăsţ i, cu o fericire mirătăă , căre
se ădăă ugă lă fericireă drăgostei îîmpăă rtăă sţ ite, făă răă săă fie
ună sţ i ăceeăsţ i. Crezuse căă Sţ tefănă îîl dispretţuiă. Crezuse
căă singurul sentiment pe căre puteă săă -l desţ tepte îîn eă
eră milă, cu lăsţ ităă tţile ei, pe căre le cunoscuse sţ i el
ătunci cîînd simulăse îîndemnăt de milăă număi căă
îîmpăă rtăă sţ esţ te drăgosteă cu necontenite lăcrimi ă
Măgdei Boldur.
Crezuse căă drăgosteă lui pentru Sţ tefănă îîl vă
desolidăriză, îîl vă dezrăă dăă cină din Iăsţ ul nătăl sţ i din
fămiliă lui, făă cîîndu-i-le odios străă ine. Sţ i iătăă căă ,
dimpotrivăă , vorbele Sţ tefănei creău un nou echilibru, o
nouăă legăă turăă îîntre el sţ i Iăsţ i, îîntre el sţ i fămiliă lui,
dîîndu-i o îîngăă duintţăă îîntţelegăă toăre, măă rinimos
îîntţelegăă toăre, sţ i pentru el sţ i pentru ceilăltţi, îîngăă duintţăă
căre nu porneă de lă o ideălizăre ă Iăsţ ului ătunci cîînd îîl
vedeă de depărte, că îîn clipele de singurăă tăte
bucuresţ teănăă , ci de lă o considerăre veridicăă ă Iăsţ ului,
ăsţ ă cum eră, cu nobletţă sţ i mizeriă lui, cu trecutul sţ i
scăă păă tăreă lui, cu ipocriziile sţ i sincerităă tţile lui, cu
ăpărentţele sţ i cu ceeă ce ele ăscundeău.
Exemplul „găzde-musăfiri” cu cele douăă ătitudini pe
căre le implică — îîi lăă mureă îîn sfîîrsţ it, simplu, nătură
zbuciumăă rilor lui iesţ ene.
Eră gazdă. Suferise sţ i sufereă din pricină tuturor
reălităă tţilor căre puteău distră pe musafiri, păă rîîndu-li-
se ăcestoră pitoresţ ti. Sţ i permănentţă zbuciumăă rilor lui
dovedeă reălităteă moldoveneăscăă sţ i specificul iesţ ăn ăl
249
sufletului lui. Nu eră un indiferent, un nesimtţitor, un
suflet impermeăbil lă cele din jurul lui, ci dimpotrivăă ,
cu totţi porii sufletesţ ti deschisţ i, ăbsorbeă mereu viătţă
mediului îîn căre se năă scuse sţ i trăă iă suferind, deci trăă ind
efectiv.
Asţ ădăr există, nu eră o fictţiune măscătăă îîn bălul
măscăt iesţ ăn. Sţ tefănă îîl demăscăse, ărăă tîîndu-i că îîn
oglindăă o fătţăă căre eră ă lui nu îîmprumutătăă , nu măscăă
făă tţărnicăă ; o fătţăă vie, omeneăscăă , îîn căre nu eră număi
drăgosteă lui pentru Sţ tefănă ci o viătţăă ădevăă rătăă , trecut
sţ i viitor.
Sţ i dorintţă Sţ tefănei devenise de lă o vreme gemăă nă
vointţei lui. El, căre nu dorise sţ i n-ăr fi dorit niciodătăă
făpte cătegorice, chiăr îîn drăgosteă lui — pe căre, dupăă
ce-o văă zuse îîmpăă rtăă sţ ităă , ăr fi lăă săt-o văgăă ,
nedeterminătăă îîn viitor, resemnăt săă hotăă răscăă
fătălităteă îîn locul lui —, devenise păă rtăsţ ul îînfrigurăt ăl
hotăă rîîrilor Sţ tefănei, ăvîînd impresiă căă nu sîînt ăle ei, ci
ăle lor, rostite număi de Sţ tefănă.
Doreă sţ i el, ădicăă vroia, logodnă imediătăă sţ i
căă săă toriă grăbnicăă . Apoi licentţă, o cărierăă provizorie de
profesor sccundăr îîn timpul căă reiă săă -sţ i treăcăă
doctorătul, ăpoi o cătedrăă lă Universităte, sţ i viătţă, viătţă
liberăă , creătoăre, ălăă turi de singură fiintţăă căre-i
descuiăse sufletul, eliberîînd mările sincerităă tţi sţ i
ădevăă ruri, ăerisindu-l, dîîndu-i mirăă ri de renăsţ tere sţ i-o
energie proăspăă tăă .
Sţ i devenise părcăă măi grăă bit decîît Sţ tefănă. Abeă
ăsţ teptă săă scrie păă rintţilor lui — n-ăveă nici o grijăă îîn
privintţă răă spunsului lor; sţ tiă perfect cîît de enigmătic le
ăpăă reă, cîît de epătătţi erău de fiintţă lui, pe căre-o
socoteău ăltfel decîît ă lor, cîîtăă energie tăciturnăă îîi
ătribuiău, că voinţa lui de-ă se căă săă tori cu Sţ tefănă săă nu
fie respectătăă de ei.
Lîîngăă Sţ tefănă ăveă mereu impresiă căă -i stăă pîînul
Iăsţ ului; simtţeă căă -l ăre îîn mîînăă , căă -l poăte oferi Sţ tefănei
că pe-o miniăturăă ă căstelului săă u personăl. Iăsţ ul
devenise un fel de jucăă rie, că orăsţ ele văă zute din
ăeroplăn. Simtţeă căă -i ăl lui, căă iesţ enii sîînt ăi lui, căă
viitorul, lă Iăsţ i, e ăl lui; se vedeă cu Sţ tefănă pe străă zile
Iăsţ ului, sălutăt ădîînc de totţi trecăă torii, ărăă tîîndu-i tot ce
eră vrednic săă fie văă zut de eă, explicîîndu-i ruinele
250
Iăsţ ului sţ i podoăbele lui, prezentîîndu-i număi pe putţinii
iesţ eni căre ăr fi merităt ăceăstăă cinste. IÎsţi presimtţeă
viitorul iesţ ăn, ălăă turi de Sţ tefănă, că o plimbăre pe subt
ărcuri de triumf, printre îînclinăă rile umile ăle iesţ enilor
lui.
Ajunseserăă dincolo de Băă neăsă. Sţ tefănă se oprise
deodătăă . I se desprinsese căă lcîîiul de lă o gheătăă . IÎl luăse
îîn mîînăă , devenind deodătăă tăă cutăă . Andi o ăjutăse săă
meărgăă , tţinîînd-o de subtţioărăă . Sţ chiopăă tă, cu păsţ ii
dezechilibrătţi de gheătă făă răă căă lcîîi. Intrăserăă lă un
cănton. Femeiă de ăcolo îîi poftise îînlăă untru, surîîzîîndu-
le serviăbil, obisţ nuităă , se vede, săă ădăă posteăscăă multe
idile răă tăă cite pe ăcolo, cu rezultăte măă noăse pentru
săă răă ciă ei.
IÎn timp ce femeiă căă ută săă bătăă căă lcîîiul lă loc, Sţ tefănă
sţ i Andi se ăsţ ezăserăă unul lîîngăă ăltul pe lăvitţă odăă itţei
strîîmte. Ardeă focul îîn sobăă . Sţ tefănă nu măi vorbise de
loc. Privise focul cu ochii ei, căre îîn unele clipe, sţ i măi
ăies îîn fătţă focului, căă păă tău fixităteă hierăticăă ă ochilor
de buhnăă .
S-ăuzeă ploăiă picurîînd.
Andi simtţise o îîntristăre treptătăă , făă răă săă sţ tie de ce.
Părcăă îîl păă răă sise Sţ tefănă. Nici nu-l priveă, nici nu-i
vorbeă.
Eră cevă ghemuit, săă lbătec îîn ătitudineă ei.
Dupăă o lungăă tăă cere, Sţ tefănă ăprinsese o tţigărăă .
Fumă grăv sţ i concentrăt că tţigăă ncile, păă rîînd, lă
lumină flăă căă rilor din sobăă , căă îîndeplinesţ te un rit îîn
legăă turăă cu ădorătţiă pentru foc ă primitivilor.
Apoi se îîntorsese căă tre el, privindu-l cu o ciudătăă
umilintţăă, cu frunteă ăplecătăă .
— Mi-e fricăă , Andi. Tu poăte ăi săă rîîzi! Eu sîînt super-
stitţioăsăă . Tocmăi cîînd erăm măi fericităă lîîngăă tine, s-ă
îîntîîmplăt cevă...
— Tţ i-ă căă zut căă lcîîiul!
— Dă, mi-ă căă zut căă lcîîiul. Sţ i ă trebuit săă ne oprim.
Cineva ne-ă oprit: n-a vrut săă măi merg ălăă turi de tine.
Andi zîîmbise, strîîngîîndu-i mîînă cu ocrotitoăre ăfec-
tţiune.
Sţ tefănă oftăse, sţ i-i zîîmbise lung, cu ochii umezi.
Apoi, dupăă cîîtevă clipe de nedumerire, Andi simtţise
un miros de cărne ărsăă .
251
 Abeă ătunci văă zuse: cu vîîrful tţigăă rii ăprinse, Sţ tefănă
îîsţi ărsese ădîînc, făă răă săă spuie o vorbăă , pielitţă
îîncheieturii brătţului.
— Văi! E...
— ...bărbăr! zîîmbise Sţ tefănă, îîn timp ce Andi îîi săă -
rută ărsură.
Sţ tefănă respirăse ădîînc.
— Lăsăă , Andi, nu fi supăă răt, ăstă ăre săă ne poărte no-
roc. I-ăm dăt celui căre ne-ă oprit o durere de-ă meă...
Prostii!
Plecăserăă de-ăcolo cu ăcelăsţ i păs de mărsţ .
Sţ i pornise veselăă , căă lăă uzindu-l pe Andi, uitîînd părcăă
tot ce se îîntîîmplăse pîînăă ătunci.
IÎntîîlniserăă îîn căleă lor un fel de trestii violent porto-
călii, căre îîn ătmosferă cenusţ ie păă reău răzele unui
soăre izbucnit din păă mîînt cu o dîîrzăă vigoăre. Sţ tefănă se
oprise, zmulgîînd cîîtevă vergi subtţiri, elăstice,
luminoăse îîn ploăie. IÎi dăă duse lui Andi cîîtevă, oprindu-
sţ i-le pe celelălte.
IÎl îîncîîntă tot ce eră copilăă resc îîn misţ căă rile ei
neăsţ teptăte, dupăă vorbele grăve sţ i hotăă rîîrile cătegorice.
Sţ tefănă descoperise căă -i eră foăme. Intrăserăă îînăr-o
lăă ptăă rie, unde mîîncăserăă pe-o măsăă de lemn, cu o poftăă
tţăărăă neăscăă , ouăă fierte, iăurt sţ i cornuri, privindu-se unul
pe ăltul cu ochi căre îîmbrăă cău îîn ăur tot, că soărele.
Apoi cumpăă răserăă mere de lă un olteăn, umplîîndu-sţ i
buzunărele, mîîncîîndu-le pe strădăă îîn năsul trecăă torilor
seriosţ i.
O îîntovăă răă sţ ise pîînăă lă hotel. Se opriserăă îîn fătţă usţ ei,
cu vergile portocălii îîn mîîini, cu o îînsufletţire zîîmbitoăre
pe obrăji, ămîîndoi părcăă venind de lă îînviere cu
lumîînăă ri de Păsţ ti îîn mîîni.
Se despăă rtţise de Sţ tefănă — trebuiău săă se
îîntîîlneăscăă ă două zi, dis-de-dimineătţăă — cu o nevoie
de misţ căre ăsemăă năă toăre cu ă celor căre dupăă ce ău
mers mult cu ăutomobilul nu se pot odihni pe nici o
cănăpeă de-ăcăsăă , pe nici un păt, pe nici un fotoliu,
ăbsentţă vitezei din ăceste mobile stăă tăă toăre fiind îîn
cătegoric dezăcord cu nevoiă lor de vitezăă , ăstfel fiindu-
le interzisăă odihnă de căre ău nevoie. Se suise îîntr-un
tăximetru, ducîîndu-se lă gărăă . Acolo, îîn restăurăntul
găă rii, scrisese pe nerăă suflăte —părcăă dictătăă de cinevă
252
căre se plimbă pe lîîngăă el —scrisoăreă ceă măi
importăntăă , ceă măi hotăă rîîtoăre pentru viătţă lui din
cîîte scrisese pîînăă ătunci. Se vede îînsăă căă scrisoăreă
luăse năsţ tere îîn timpul plimbăă rii cu Sţ tefănă, căă ci ritmul
ei eră ăl păsţ ilor Sţ tefănei.
Măă rturiseă păă rintţilor lui drăgosteă pentru fătă lui
Mătei Velisăr, destăă inuindu-le făă răă îînconjur sţ i criză
sufletescăă pe căre o curmăse ăpăritţiă Sţ tefănei.

„Drăgii mei păă rintţi,

Afectţiuneă căre-o ăm pentru voi, sţ i ămintireă îîndu-

iosţ ătăă sţ i îînfricosţ ătăă ă durerii voăstre, ăcum doi ăni,
cîînd m-ătţi trimis lă Agăpiă, convinsţ i căă sîînt grăv bolnăv,
m-ă îîmpiedicăt săă văă îîmpăă rtăă sţ esc deprimăreă căre măă
stăă pîîneă îîn ultimul timp, sţ i căre din clipăă îîn clipăă ,
simtţeăm căă vă depăă sţ i hotărul sufletesc, devenind boălăă ,
ăpătie fiziologicăă , neurăstenie, nebunie, său măi sţ tiu eu
ce, deznăă dăă jduind sperăntţele pe căre le-ătţi pus îîn mine
sţ i măreă voăstrăă drăgoste păă rinteăscăă , gătă lă orisţ ice
fel de săcrificii.
E de prisos ăcum, cîînd criză ă îîncetăt, săă văă măi
ălărmez retrospectiv. Ajunge săă văă spun căă vointţă meă
devenise neputincioăsăă , căă se frîîmintţă din ce îîn ce, căă
îînvăă tţăătură sţ i viătţă îîmi ăpăă reău zădărnice, sterpe, lipsite
de orisţ ice semnificătţie, desţ i minteă căă ută săă măă
convingăă de contrăriul. Dăr pe un om căre sţ i-ă pierdut
poftă de mîîncăre, de pildăă , nu-l potţi convinge cu
ărgumente săă o recăpete. Simtţeăm căă măă pîîndeă
nebuniă său sinucidereă. Sţ i desţ i ăsţ fi ăvut dătoriă săă văă
previn pe voi, păă rintţii mei, căre niciodătăă nu mi-ătţi
precupetţit ăfectţiuneă sţ i solicitudineă voăstrăă , măă
simtţeăm incăpăbil săă văă ălărmez. Erăm îînchis îîntr-un
fel de căă măsţ ăă de fortţăă căre-mi inteizice orisţ ice fel de
ăctţiune normălăă .
Slăvăă Domnului! A trecut. Sţ i bucuriă ăcestei eliberăă ri
se gîîndesţ tc lă voi, lă băă trîînetţeă voăstrăă , poăte sţ i măi
mult decîît lă mine. Recunosţ tintţă voăstrăă , îînsăă , săă nu se
îîndrepte căă tre Dumnezeu, ci căă tre Sţ tefănă Velisăr, pe
căre îîn ăceăstăă clipăă îîndrăă znesc s-o numesc îîn fătţă
voăstrăă , bunii mei păă rintţi, logodnică meă. Eă vi l-ă
redăt pe fiul vostru, ăsţ ă cum îîl vedeătţi, ăsţ ă cum îîl
253
doreătţi, om îîntreg, om teăfăă r, îîn stăre săă văă ducăă măi
depărte numele, pe căre i l-ătţi dăt că o flăcăă răă vie, nu că
o cenusţ ăă moărtăă .
Vedetţi, drăgii mei păă rintţi, drăgosteă meă pentru Sţ te-
fănă Velisăr nu ăre semnificătţiă grătţios futilăă ă îîndrăă -
gostitţilor de tineretţăă, cărc joăcăă un fel de jeux de grâce
cu inele de logodnăă îîn loc de cercuri de cătifeă.
Sţ tefănă Velisăr ă ăpăă rut providentţiăl îîn căsă voăstrăă
sţ i îîn viătţă meă. Eă mi-ă ădus energie, poftăă sţ i credintţăă
îîn viătţăă tocmăi îîn clipă hotăă rîîtoăre cîînd dispăritţiă lor
puteă săă îînsemne dispăritţiă meă.
Vetţi obiectă poăte — desţ i văă sţ tiu generosţ i, lipsitţi de
ăstfel de meschinăă rii odios burgheze — căă n-ăm îîncăă o
cărierăă , căă sîînt student, căă din punct de vedere măteriăl
ătîîrn îîncăă de voi. Dăr săă spunem ătunci totţi trei,
solidări: «Slăvăă Domnului căă nu sîîntem muritori de
foăme! Slăvăă Domnului, îîn căsă noăstrăă poăte trăă i îîncăă
un copil ăl nostru, cel măi scump, fiineăă număi grătţie
lui îîl măi păă străă m pe cel căre eră gătă săă piărăă .»
Nu cutcz — văă iubesc preă mult, sţ i cred îîn voi făă răă
rezerve — săă spun vorbe căre v-ăr păă reă ămenintţăări:
dăr dăcăă Sţ tefănă n-ăr găă si locul ei îîn inimă sţ i îîn căă minul
vostru, sţ i eu l-ăsţ pierde pe-ăl meu. Văă rog din tot
sufletul săă -mi iertătţi ăceăstăă ăbsurdăă presupunere,
nejustificătăă de nici un ăct ăl vietţii sţ i ăl ăfectţiunii
voăstre pentru mine;

254
ăceăstăă presupunere nu v-ătinge pe voi, căre sîîntetţi
deăsupră ei; răă mîîne, ăsţ ă cum sţ i este, o pălmăă meritătăă
pe propriii mei obrăji.
Dăr fiindcăă sîînteti păă rintţii mei, sţ i fiindcăă viitorul
meu e fireăscă voăstrăă preocupăre, tţin săă văă ărăă t căre e
semnificătţiă căă săă toriei mele timpurii pentru cărieră
meă. IÎnchiputţi-văă — ipotetic — căă de ăcum îînăinte ăr
trebui săă trăă iesc lă Iăsţ i, depăă rtăt de Sţ tefănă, căre l-ăr
urmă pe tătăă l ei lă Constăntinopol, ădmitţîînd c-ăm fi
legătţi chiăr prin logodnăă , căă săă toriă urmîînd săă se făcăă
ăbeă dupăă ce ăsţ ăveă o cărierăă .
Asţ măi puteă ăveă eu libertăteă necesărăă muncii
intelectuăle, chietudineă pe căre ăceăstăă muncăă o
implicăă ătunci cîînd ăsţ sţ ti căă îîntre Sţ tefănă sţ i mine e
Măreă Neăgrăă , căă Sţ tefănă îîn fiecăre clipăă poăte trece
prin primejdii, căă poăte fi bolnăvăă , căă poăte fi tristăă ?
Pun îîn tălerul unei bălăntţe ideăle cărieră meă,
viitorul meu, sţ i îîn celăă lălt tăler o singurăă lăcrimăă de-ă
Sţ tefănei: sţ i părc-ăsţ pune o stîîncăă , pe cîînd din celăă lălt
tăler ă zburăt un fulg. Aceăstăă bălăntţăă ăr fi inimă meă,
ătunci cîînd ăsţ fi despăă rtţit de Sţ tefănă, fiindcăă viătţă,
putereă de muncăă de lă eă îîmi vin, sîînt un dăr măsiv ăl
ei. Alăă turi de mine, Sţ tefănă îînseămnăă putereă de-ă voi
sţ i de-ă dobîîndi tocmăi ceeă ce voi doritţi: un viitor căre
săă văă făcăă cinste.
Asţ tept răă spunsul vostru cu o linisţ te sţ i o îîncredere
căre-mi dovedesc îîncăă o dătăă căă sîînt nu număi copilul
numelui vostru, ci sţ i ăl sufletelor voăstre.
Andi”

Expediăse scrisoăreă printr-un iesţ ăn, prieten de-ăl

fămiliei Dănielescu, găă sit îîn trenul căre plecă lă Iăsţ i, cu
rugăă minteă de-ă o trimite lă ei ăcăsăă dis-de-dimineătţăă.
Mîîncăsc lă restăurăntul găă rii cu o grăbăă preocupătăă ,
căre-i dăă deă îînfăă tţisţ ăreă celor căre măă nîîncăă ălărmătţi de
plecăreă ăpropiătăă ă trenului.
Plccăse de lă gărăă pe jos, simtţind o nevoie de
ăctivităte pe căre nici lungă plimbăre cu Sţ tefănă nu i-o
îîndestulăse, nici scrisoăreă căă tre păă rintţi.

255
 Sufletul lui, îîn ăcele clipe, eră mereu zguduit, cum
sîînt găă rile mări, răă spîîntii de plecăă ri sţ i sosiri ăle
trenurilor verti-

256
ginoăse. Se îîncrucisţ ău îîn el proiecte de viitor, repezi,
felurite, bogăte, toăte considerăte cu un dominător
optimism de generălisim căă lăre îîn fătţă căă ruiă defileăzăă
ărmătele.
IÎnsufletţireă Bucuresţ tiului nocturn îîl multţumeă,
fiindcăă o subordonă propriei lui îînfrigurăă ri. Uităse
ploăiă căre îînnegrise trotuărele sţ i străă zile, dîînd
Bucuresţ tiului lespezi că de lăvăă îîntunecătăă . Păsţ ii
ăgresivi ăi trecăă torilor nu măi contrăziceău brutăl
cădentţă iesţ ănăă ă păsţ ilor săă i, devenitţi sţ i ei părcăă
bucuresţ teni. Crîîsţmele sţ i berăă riile periferice, violent
fărdăte de electricităte, nu măi jigneău îîn el dorintţi de
penumbre sţ i tăă ceri. Nu măi simtţeă melăncolii de
gondolăă iesţ ănăă , deprinsăă cu leneă de lăgunăă ă vietţii
iesţ ene, tîîrîîtăă îîn fierbereă de fluviu cu căscăde ă
Bueuresţ tiului. Sufletul iesţ ăn dispăă ruse din el că o
migrenăă căre-l sensibiliză lă zgomote sţ i lă lumini preă
tări, lăă sîîndu-l săă părticipe ăcum, făă răă -ncruntăă ri, făă răă
efort sţ i făă răă nervi, lă hurducăreă bucuresţ teănăă .

— Bunăă dimineătţă, Andi. Veste bunăă !

IÎi strigăse de depărte vorbele căre cîîntău îîn inimă ei,
ălergîînd spre el cu obrăjii ăprinsţ i, îîmpletităă părcăă toătăă
din zurgăă lăă i sţ i ciresţ e de măi.
IÎi venise s-o iă îîn brătţe c-o misţ căre de bunic căre
culege tineretţeă de zulufi, obrăji ăprinsţ i sţ i sălt îîntr-un
picior ă nepotţelului căre-l îîntîîmpinăă .
IÎi strîînsese mîînile îîntinse, căre vibreău îîn mîînile lui
cu zornăă itul brăă tţăării căre păă reă cîîntecul de cuiburi ăl
prospetţimii ei de zori.
Se priviserăă ochi îîn ochi, sţ i deodătăă Sţ tefănă se
îînnoise copilăă resţ te subt ochii lui, cu un ălt zîîmbet.
— Văi, Andi, ce frumos esţ ti!
Ridică din inimă lui, cu fiecăre vorbăă , cu fiecăre
expresie, călde culori de răă săă rit de soăre îîn ăburi de
rouăă .
Porniserăă iăr, mîînăă -n mîînăă , căă lcîînd pe un păă mîînt
căre ăveă o veselie de ărgint sunăt de limbi de clopot
tîînăă r.
Sţ i se-ntrebă mereu un glăs îîn Andi: „Oăre e ă meă?”
257
 Sţ i o priveă mereu cu ochii căre-o strîîngeău mereu îîn
brătţe incredule.
Le trebuiă ămîîndororă tăă cere, tăă cere lungăă , Iăă sîîndu-
sţ i fericireă săă se îîmpleteăscăă singurăă din simplă
strîîngere ă mîînilor nedespăă rtţite, căre puneău îîn
sufletele lor mereu cununi, că lună căă lăă toăre îîn oglindă
ăpelor.
Plouă mereu. Ei sţ i?
Treceău printre trămvăie, cămioăne sţ i trăă suri. Ei sţ i?
Un cîîntec nu eră îîn căleă lor, o floăre. Ei sţ i?
Nu vedeău nimic. Priveău, că regii măgi pornitţi spre
Bethleem, lumină unei stele căre le zîîmbeă, căă ci se
năă scuse-n iesle-o drăgoste căre-nnoiă păă mîîntul.
Tîîrziu, depărte, dincolo de Băă neăsă, îîn ploăie, că îîn
coărdele unei hărfe îîn căre număi ei erău cîîntec,
Sţ tefănă îîi spusese:
— Andi, ă fost măi greu decîît credeăm... Mult măă
iubesţ te păpă.

Mîîncăse îîmpreunăă cu Sţ tefănă sţ i cu tătăă l ei, subt ochii

lui Mătei Velisăr, că subt un nour negru plin de
grindinăă .
Mătei Velisăr nu-l primise cu brătţele deschise sţ i
ochii umezi, cum s-ăsţ teptă Andi, spunîîndu-i: „Mi-ăm
dăt inimă Moldovei, ăcum văă d căă -mi iă sţ i fătă”. Căă ci
Andi — de cîînd Sţ tefănă-i trănsmisese dorintţă tătăă lui ei
de-ă-l cunoăsţ te sţ i invitătţiă lă dejun — îîsţi construise îîn
minte scenă îîntrevederii, dîîndu-i un cărăcter teătrăl.
Mătei Velisăr îîl primise cordiăl îîn odăiă lui — îîn căre
răă sunăse măi îîntîîi mîîrîîitul bulldog-ului —, îîntinzîîndu-i
mîînă, nu deschizîîndu-i brătţele, poftindu-l săă iă loc pe
unicul scăun ăl odăă ii de hotel, el ăsţ ezîîndu-se pe păt, cu
Sţ tefănă cîînd lîîngăă el, cîînd lîîngăă Andi. Nu vorbise nimic
despre logodnăă , nu-l îîntrebăse nimic îîn privintţă
studiilor sţ i ă intentţiilor lui: îîl trătăse că pe un simplu
musăfir, mortificîînd de lă-nceput sentimentălismul
destinăt de Andi ăcestei îîntîîlniri.
IÎn timpul îîntrevederii, fuseserăă douăă ăpăă săă ri ostile
îîn odăie: ă bulldog-ului trimis subt păt de glăsul
Sţ tefănei, sţ i ă nevăă zutului din fiintţă lui Mătei Velisăr. Sţ i
258
părcăă număi prezentţă Sţ tefănei îîl ăpăă răse de săltul
stăă pîînit ăl celor doi bulldog-i.
De ăltfel, îînsăă sţ i odăiă lui Mătei Velisăr nu-l puneă lă
îîndemîînăă pe Andi. Domneă cevă milităă resc îîn
dezordineă boemăă ă odăă ii locuităă de Mătei Velisăr.
Revolvere de măi multe forme sţ i călibre, desfăă cute
piesăă cu piesăă , făă ceău o

259
băie de benzinăă ălăă turi de cutii de cărtusţ e. Tot felul de
pielăă rii ătîîrnău îîn cuier sţ i pe mărgineă pătului: măi
multe zgăă rzi de-ăle cîînelui, curele, crăvăsţ e, tot felul de
cingăă - tori, bretele de piele, măă nusţ i de piele.
S-ăr fi spus căă omul ăcestă ăveă cultul pielăă riilor sţ i ăl
mirosului lor de căzărmăă . Sţ i toăte ăceste curelăă rii erău
proăspăă t ceruite sţ i lustruite. Se vedeă pe măsăă o cutie
cu ceărăă ălbăă sţ i măi multe perii de unghii îînrosţ ite sţ i
îînnegrite, ăfectăte exclusiv lustruitului pielăă riilor. Sţ i pe
ăceeăsţ i măsăă , pe căre eră ăruncătăă sţ i o zgărdăă
formidăbilăă cu rozete de ălămăă străă lucitoăre că ăle
rosţ iorilor lă părădăă , răă săă reău sumedenii de flăcoăne cu
părfumuri, lotţiuni, colonii, ăpăă de toăletăă ,
embrocătţiuni, otţeturi de frictţiuni, o butelie plinăă pe
jumăă tăte cu frunzulitţe ăromăte sţ i cui- sţ oăre,
instrumente hirurgicăle străă lucitoăre pentru îîngrijireă
unghiilor, piei de căă prioărăă îînrosţ ite pe ălocureă, pentru
lustruireă unghiilor, tot felul de cutii de pudrăă , crăă văă tţi
făstuoăse cu luciri de vitrălii îîn snopii lor măă tăă sosţ i,
inele de ăur, brăă tţăări de ăur, pecetţi mări ălăă turi de
băstonăsţ e de ceărăă colorătăă , năsturi de mănsţ ete,
brelocuri, boămbe de fildesţ sculptăt, un fisţ ic de
monocluri, cilimbistre epilătorii, o icoănăă ruseăscăă de
ărgint sur, o navaja spăniolăă , gulere crohmolite, bătiste
— sţ i scrum de tţigăă ri. Scrumul de tţigăă ri eră îîn odăiă lui
Mătei Velisăr că o ninsoăre; pretutindeni ăpăă reă —
subt păt, îîn păpucii de subt păt, pe covor, pe măă sutţă de
noăpte, îîn lăvoăr, pe fereăstrăă . Desigur căă sţ i-n dulăpuri
sţ i-n geămăndăne ăi fi găă sit scrum dăcăă nu sţ i-n
buzunărele tuturor hăinelor, căă ci scrumelnitţă, unică,
săă pătăă îîntr-o copităă de căl îîncădrătăă cu ărgint, eră
desţ ărtăă .
Sţ i măi ăveă sţ i-o muzicăă odăiă lui Mătei Velisăr: o mă-
sţ inăă electricăă de căă lcăt, îîntoărsăă pe dos, proptităă îîntre
douăă străă chini tţăărăă nesţ ti, deăsupră căă reiă, îîntr-o oălăă de
metăl, fierbeă ăpă cîîntîînd că-n sămovăre. Iăr ălăă turi, un
ceăinic cu trompăă de elefănt ăsţ teptă, se vede, plin cu
esentţăă de ceăi.
Eră un ciudăt ămestec de femeiesc sţ i de milităă resc îîn
ăceăstăă odăie stăă pîînităă de ănărhiă dezordinei. Cîînd te-
ăsţ - teptăi s-ăpărăă ordonăntţă c-un „săă trăă itţi” sţ i o
supremăă băă tăie de căă lcîîi, cîînd săă răă sărăă cămeristă cu
260
fierul de frizăt răă spîîndind miros de hîîrtie ărsăă sţ i de păă r
despletit.
Sţ i îîn sfîîrsţ it, deăsupră pătului, pe păă rete, ătîîrnă un
ciudăt lăntţ de ăur, făă cut din păftăle cu desemne sţ i
inscriptţii simbolice, de căre spîînzură un vultur de ăur
cu ochi de rubin.
Andi nu sţ tiuse ce ătitudine săă iă îîn ăceăstăă îîncăă pere
cu cărăcter contrădictor. Se ăsţ teptăse săă -l găă seăscăă pe
Mătei Velisăr cu brătţele deschise sţ i ochii umezi îîntr-o
cămerăă normălăă de hotel — sţ i iătăă căă se ăflăse îîntr-un
decor ciudăt, îîntr-o ătmosferăă de bric-à-brac, dăr vie,
îîn fătţă unui om căre eră tătăă l Sţ tefănei pentru eă sţ i fătţăă
de eă, dăr pentru Andi eră un om corect cîît se cuvine,
ăfăbil cîît trebuie, ăi căă rui ochi bombătţi sţ i negri îîl fixău
făă tţisţ , inti- midîîndu-l, părălizîîndu-l.
Erău ciudătţi ochii lui Mătei Velisăr. Trăă iău cu inten-
sităteă ăceloră căre răă săr din găă urile unei măă sţ ti, dîînd
celor privitţi impresiă căă sîînt descoperitţi, cu sufletul gol,
demăscătţi, îîn fătţă ochilor căre-i fixeăzăă prin măscăă .
„Ochi de inchizitor” îîi numise Andi, simtţindu-se ostenit
subt privireă lor.
Mîîncăserăă totţi trei jos, lă restăurăntul Hotelului Ex-
celsior. Sţ tefănă se coborîîse cu sţ ălul ei venetţiăn pe
umeri, dezmierdîînd îîn treăcăă t mîînă lui Andi. IÎn timpul
dejunului, de cîîtevă ori Andi se simtţise privit de ochii
lui Mătei Velisăr, priviri căre-i frîîngeău tîîmplele
ăpăă sîîndu-i-le, că douăă pecetţi fierbintţi. Mîîncăse făă răă
poftăă , mereu intimidăt, incăpăbil săă îînceăpăă o
conversătţie, ăvîînd mereu impresiă căă e dezăcordăt că
un piăn de căfeneă, căă nu-sţ i poăte găă si sunetul, căă toăte
vorbele lui sunăă fălsţ . Tăă cuse deci, regre- tîînd dejunul de
lă lăă ptăă rie cu Sţ tefănă.
Mătei Velisăr mîîncăse cu poftăă un biftec îîn sîînge,
ăproăpe crud, preocupăt număi de biftec. Uneori
număi, ochii lui sţ i năă rile lui umflăte o clipăă păă reău c-
ăbeă îîsţi stăă pîînesc un lărg zîîmbet: îîn ăcele clipe
îîndreptă spre Andi o căă utăă turăă compăă timitoăre, pe căre
de îîndătăă o ăbăă teă ăsupră biftecului tăă iăt cu misţ căă ri
sigure.
Vorbise număi cu Sţ tefănă, cu un efort văă dit de lă o
vreme de-ă vorbi neîîncetăt pentru ă ăcoperi tăă cereă
celorlăltţi doi comeseni. Pîînăă cîînd Andi o văă zuse
261
surprinzîînd ună din privirile — de lă Andi lă biftec sţ i
de lă biftec lă Andi — ăle tătăă lui ei. Se îînrosţ ise deodătăă ,
cu o dungăă pe frunte, cu sprîîncenele îîncordăte, căă utîînd
ochii lui Mătei Velisăr. Se îîntîîlniserăă ochii lor gemeni
ătîît de dur, căă Andi clipise pentru ei.
Andi simtţise îîngrozit căă se puteă îîntîîmplă orice. Ace-
eăsţ i vîînăă se umflăse pe frunteă unuiă sţ i-ă celuilălt.
Uităserăă restăurăntul, măsă, pe Andi, uităserăă tot.
Sţ i se-ntîîmplăse cevă lă căre Andi nu s-ăsţ teptă. Mătei
Velisăr luăse mîînă Sţ tefănei, săă rutîîndu-i-o cu o evlăvie
căre depăă sţ eă curteniă gestului îîn sine. Sţ i Sţ tefănă, cu
ochii deodătăă blîînzi, săă rutăse lă fel mîînă tătăă lui ei. De-
ătunci glumiserăă ămîîndoi. Sţ i cîînd se urcăserăă sus, pe
scără hotelului, Mătei Velisăr dezmierdăse c-o băă tăie
usţ oărăă de pălmăă — că pe mîînji — umăă rul lui Andi,
ridicîînd din umeri, făă răă săă -l vădăă nici Andi, nici Sţ tefănă,
căre mergeău tţinîîndu-se de mîînăă îînăinteă lui.

Intrăserăă îîn odăiă Sţ tefănei. Sţ -ăcolo se prefăă cuse ăt-

mosferă de pîînăă ătunci.
Cîîtevă nimicuri ăruncăte prin odăie o făă cuserăă săă nu
măi ăpărtţie hotelului, ci Sţ tefănei, că un cort ădus de eă
din Orient. Măsă eră ăcoperităă cu un sţ ăl negru tivit cu
păă trăă tţele colorăt tţesute, căre ăminteău desenul sţ i
culorile fluturilor de noăpte, cu făstul lor de pulberi
căă răă mizii, negri, căfenii sţ i ăurii, cătifelăt îîndulcite. Pe
măsăă , un văs de ărămăă , ăvîînd formă lălelelor răă sfrîînt
îînflorite, ăsţ teptă scrumul tţigăă rilor lui Mătei Velisăr. O
plumierăă persănăă , de musţ ămă, pe căre erău pictăte
pere gălbene, frunze verzi sţ i păsăă ri rotunde cu pliscul
îîn dulceătţă perelor, păă reă o crengutţăă îîn căre cîîntă sţ i
rîîdeă vără, ătunci desprinsăă din pom sţ i căă zutăă pe măsăă ,
cu păă săă ri, soăre, frunze sţ i fructe cu tot.
Un sţ ăl ăcoperise pătul cu jărul lui ămestecăt cu pete
negre, ămintind rîîsul rosţ cu ochi negri ăl hărbujilor
deschisţ i; ălt sţ ăl răă săă rise cu gălben, rosţ sţ i linii negre, că
un crîîng de toămnăă lă fereăstrăă , pe păă retele de căre eră
ălăă turăt pătul. Iăr pe speteăză pătului, lă căă păă tîîi,
sţ irăguri de măă rgele sclipeău sţ i sţ erpuiău, unele de sticlăă
ălbăă struie cu vinisţ oăre sţ i pulverizăă ri de ăur, ăltele de
262
chilimbăr, ăltele de săntăl, ăltele tăă rcăt zmăă ltţuite, ăltele
verzi, ăltele rosţ ii, de măă rgeăn rotund, ăltele năiv
ălbăstre, că ăceleă pe căre părcăă -n Orient cerul îînsusţ i le
ătîîrnăă de gîîtul măă găă rusţ ilor — delăolăltăă măteriălizîînd
tot ce eră copilăă resc îîn somnul Sţ tefănei, ădevăă răt norod
de gnomi hăzlii, frătţi cu căă răă busţ ii pîîntecosţ i sţ i cu
bondării îînzeuătţi, îînconjurîînd cu, rîîsul vesţ nic ăl
culorilor visurile căpului de copil.
IÎntr-un coltţ ăl odăă ii, cuierul hotelului devenise un fel
de negustor ămbulănt ătunci sosit din Oriunt, căă lăre pe
măă găă rusţ ul ce-l ăsţ teptă lă poărtăă . Eră ăcoperit cu bucăă tţi
de sţ ăluri, cu brîîie turcesţ ti, cu hălăte de Brusă cu glugăă
motţătăă , cu fuste ălbăneze căre ău cozi de păă unitţe, cu
hălăte de hoge, stins bronzăte, sţ i cu tot soiul de sţ tofe,
de esţ ărfe sţ i de imbrăă căă mintţi multicolore, căre
ăminteău toămnă îîn păă duri, vitrăliile moscheilor,
bălurile costumăte, ăpusurile de soăre, lănternile
măgice, ouăă le de Păsţ te, cutiile de bomboăne ăcre,
luminile porturilor sţ i zestreă scămătorilor orientăli,
dîînd ătmosferăă de grătţioăsăă vrăă jitorie sţ i îînflorit
descîîntec Sţ tefănei, căre, ăsţ ezătăă pe sţ ălul de pe podeă,
îîncepuse săă prepăre căfeăuă neăgrăă , suflîînd cu
grăvităte îîn flăă căă rile violete căre dăă ntţuiău îîn jurul
ibricului dus sţ i ădus de mîînă ei miniăturălăă deăsupră
jocului lor de iele măă runte.
Sţ i Mătei Velisăr, sţ i Andi intrăserăă îîn odăiă Sţ tefănei, sţ i
o priveău pe Sţ tefănă.
Atîît.
Antăgonismul răă măă sese îîn odăiă cu miros de
pielăă rie sţ i părfumuri ă lui Mătei Velisăr, că o spădăă
vegheătăă de bulldog-ul cu chip hîîit de monstru
chinezesc sculptăt îîn bronz măsiv.
Mătei Velisăr se ăsţ ezăse pe o lăvitţăă scundăă . Andi se
ăsţ ezăse de-ă dreptul jos, pe sţ ălul căre-ăcopereă
podeăuă, descoperind ătunci privelisţ teă podelii, uitătăă
din copilăă rie. Căă ci oămenii mări trăă iesc îîn căse subt ăltăă
lătitudine decîît copiii. Oămenii mări trăă iesc sus, ădicăă
îîntre dulăpuri, oglinzi, ferestre, cu coătele pe mesele de
cetit sţ i de jucăt căă rtţi, îîn fotolii, pe scăune, pe cănăpele.
Podelele, covoărele, picioărele sţ i dedesubtul meselor
răă mîîn copiilor, ăsţ ă cum ierburile sîînt ăle gîîngăă niilor
măă runte — greieri, furnici, căă răă busţ i, cosăsţ i —, nu ăle
263
copăcilor căre trăă iesc îîntre ei, sus, număi cu piciorul
printre ierburi.
Coborîîndu-se pe podeă, îîn timp ce Sţ tefănă prepără
căfeăuă neăgrăă lîîngăă el, Andi regăă sise sufletul lăă săt pe
covoăre ăl copilăă riei mici. Părcăă ăsţ ezîîndu-se pe jos nu-
sţ i păă răă sise număi îînăă ltţimeă de om măre, dăr sţ i vrîîstă,
intrîînd îîntr-o vrîîstăă frăgedăă , căre ăsţ teptă cărteă de
povesţ ti cu zmei sţ i cu băluri, sţ i, negăă sind-o, priveă cu-
ăceiăsţ i ochi cu căre-ăr fi cetit povesţ tile, văă zîîndu-le,
prezentţă de poveste ă Sţ tefănei: păă reă ătunci ădusăă de
covorul zburăă tor ăl băsme-

264
lor ărăbe, gătă din nou săă zboăre îîn văă zduh cu ăt-
mosferă de mirăcol, lăă sîînd îîn locul ei o cămerăă
numerotătăă de hotel sţ i-un Andi desţ teptăt din somn,
frecîîndu-sţ i ochii.
Băă userăă căfele negre îîn cesţ ti mări, fumăserăă , vor-
biserăă , sţ i părcăă nu sţ edeă Sţ tefănă, cu picioărele turcesţ te-
ncrucisţ ăte, număi pe sţ ăălutţul căre-ăcopereă podeăuă, ci
sţ i-n sufletele celor doi băă rbătţi, dîîndu-le sţ i sufletesţ te
grătţiă intimităă tţii din odăie, reculegereă unei moschei îîn
miniăturăă -n căre hogele eră o fătăă , sţ i Allăh — un măre
zîîmbet.
Abeă ătunci o ăuzise Andi pe Sţ tefănă povestind, nu
că lă ei ăcăsăă , îîn sălon, îînconjurătăă de fămiliă lui Andi,
căre o interogă mereu. Acolo, lîîngăă tătăă l ei sţ i lîîngăă Andi,
ăvîînd îîn fătţăă tăvă de ărămăă cu ibricul de căfeă, îîn căre
părcăă nu număi căfeăuă, ci sţ i vorbele sţ i le fierbeă, din
căre tot fierbinte răă săă reă ăcelăsţ i Orient, căre năă scuse sţ i
căfeăuă — povestirile Sţ tefănei ăveău ăltăă păsiune, sţ -
ăltăă vervăă .
O ăscultău.
Povesteă cu buze ătîît de pofticioăse căă părcăă sufletul
îîi ăduceă mereu tăă vi cu piersici, tăă mîîioăsăă sţ i bănăne,
rodii sţ i smochine, răă sturnîîndu-i-le coăpte, scăă păă rîînd de
viespi.
Toăte istorisirile ei erău situăte îîn porturi: Mărsiliă,
Constăntinopol, Neăpole, Alexăndriă. Ochii ei erău
mereu îîn fătţă unei măă ri ăcoperităă de văpoăre, băă rci,
corăă bii, sţ i părcăă de ăstă erău sţ i măi mări fiindcăă
necontenit priviserăă orizonturi deschise îîn fătţă căă roră
sufletul mereu sţ edeă, dîînd ochilor o perspectivăă pururi
văstăă .
Vorbeă cu păsiuneă vizionărăă ă povestitorilor orien-
tăli căre, ăsţ ezătţi lă o mărginăă de drum, subt un pălmier
îîn căre se schimonosesţ te o măimutţăă sţ i cîîrîîie un
păpăgăl, istorisesc orientălilor ădunătţi lă gură lor că lă
ă sobei minciuni sţ i năă scociri îînscrise cu cerneluri
colorăte îîn ochii sţ i îîn sufletele celor ce-i ăscultăă .
Cîînd nu-sţ i găă seă cuvintele romăî nesţ ti, vorbeă frăntţu -
zesţ te, ămestecîînd sţ i ăccentul mărseiez cîînd descriă
portul meridionăl, sţ i vorbe turcesţ ti, sţ i exclămătţii ărăbe
— ceeă ce dăă deă vorbelor ei o îînsufletţire pestritţăă de
port îîn căre se îîncrucisţ eăzăă răsele.
265
 Le descrisese vioi, cu ritmul săă ltăă retţ ăl cîîntecelor de
tţimbăl, vechiul port ăl Mărsiliei, căă tţăărăt deăsupră golfu-
lui, murdăr cu trufie sţ i zdrentţăăros cu făst, că făă cut din
cioburi

266
de văs chinezesc, clăă dit îîntr-un stil hăihui de măhălă
năpolitănăă , ăpăă rîînd ochiului că un roi de musţ te
multicolore zbîîrnîîind pe-un hăos de fructe putrede. Un
fel de sţ ătrăă tţigăă neăscăă ă tuturor răselor, răă spîîntie ă
răselor gălbene, rosţ ii, negre sţ i ălbe, un fel de băl
costumăt populăr ăl neămurilor lui Băbel.
De lă Mărsiliă trecuse lă Constăntinopol, istorisindu-
le ăventură hălătului bronzăt căre-o priveă zîîmbindu-i
din cuier. Nu măi fusese niciodătăă îîn Băzăr. Atunceă
debutăse. IÎn copilăă rie, căă păă tăse de lă Mătei Velisăr un
hălăt turcesc. Vroiă săă -sţ i cumpere unul lă fel. Intrăse îîn
Băzăr ănume pentru ăceăstăă cumpăă răă turăă . Dăr cum
intrăse, un negustor o interpelăse fămiliăr, îîntîîmpinîînd-
o cu brătţele deschise, de părcăă ăr fi revăă zut o rudăă
scumpăă îîntoărsăă din tţăări străă ine. Dupăă cîîtţivă păsţ i
văă zuse căă se îînrudesţ te cu totţi negustorii Băzărului.
Fiecăre o trăă geă lă el. Părcăă eră singură cumpăă răă toăre
din Băzăr, ădunîînd îîn jurul ei, măgnetic, pe totţi
vîînzăă torii. Totţi o iubeău, totţi îîi zîîmbeău, totţi îîi voiău
binele, totţi doreău s-o serveăscăă dezinteresăt.
— Entrez, mademoiselle, seulement pour me faire
plaisir...
IÎnnebunise. Simtţeă căă trebuie săă cumperc tot
Băzărul că săă -i îîmpăce pe totţi.
IÎn sfîîrsţ it, izbucnise lîîngăă eă o căă lăă uzăă : un tîînăă r evreu
musulmănizăt, căre bîîiguiă poliglot. O ăpucăse de brătţ
îîn- susţ indu-sţ i-o, jignind deodătăă pe totţi negustorii căre-
o priviserăă cu o demnăă dezămăă gire, obligîîndu-se s-o
conducăă direct lă singurul negustor de hălăte, căre eră
cel măi bun prieten, frătele lui Selim — ăsţ ă se numeă
evreul cu fes — căre Selim devenise subit cel măi vechi
ămic ăl Sţ tefănei, cu-o mîînăă mereu pe inimăă , sţ i ceălăltăă
subt brătţul clientei.
Mergeău, mergeău, sţ i nu se măi isprăă veă, sţ i tot nu
ăjungeău. Apăă reău negustori îîn usţ ă dughenelor, că
popîîn- dăă ii lă mărgini de sţ oseă, totţi poftind-o îînlăă untru,
îîmbi- ind-o unii cu căfeă neăgrăă , ăltţii cu răhăt, ăltţii cu
bomboăne, vorbindu-i cîînd rusesţ te, cîînd fruntţuzesţ te,
cîînd grecesţ te, cîînd turcesţ te, cîînd englezesţ te, de părcăă
Băzărul eonstăntinopolităn rîîsţneă prin veăcuri hăosul
Turnului lui Băbel.

267
 IÎnăintău că prin cătăcombe. Trecuse pe străă zile —
căre sîînt coridoărele văstului orăsţ ăcoperit — din ce îîn
ce măi

268
îîntunecoăse, măi îîntortocheăte, devenind părcăă ,
treptăt, pivnitţi, tuneluri, pesţ teri, din căre ăpăă reău
siluete de buhne cu hălăte, turbăn sţ i păpuci.
IÎn sfîîrsţ it, ăjunseserăă lă o măghernitţăă dosnicăă , din
căre iesţ ise un ărmeăn cu năs coroiăt sţ i ochi
untdelemnii negri. Intrăserăă . Selim îîi explicăse scopul
vizitei. Se îîncinsese îîntre Selim sţ i ărmeăn o convorbire
cu cărăcter de sfădăă , un rix verbăl. Gesticulău că morile
de vîînt, se băă teău cu mîînile peste piept, urlău sţ i se
congestionău, holbîînd unul spre ăltul ochi injectătţi de
sîînge. Sţ i deodătăă , că lă comăndăă , iesţ iserăă ămîîndoi,
îîncuind usţ ă cu cheiă pe dinăfărăă , lăă sîînd-o pe Sţ tefănă îîn
măghernitţă îîntunecătăă .
— Am crezut căă vor săă măă ucidăă ...
Sţ i ce făă cuse?
Ce făc făă pturile mici cîînd sîînt ămenintţăte de
primejdii. Se ăscunsese subt un vrăf de covoăre, ătîît de
bine, îîncîît Selim sţ i cu ărmeănul, îîntorcîîndu-se cu
hălătele subt brătţ , nevăă zîînd-o, negăă sind-o, nebăă nuind-o
nicăă ieri, văă zîînd îîn schimb ferestruică de sus deschisăă
— se certăserăă îîngrozitor, gătă săă se îîncăiere de-ă
bineleă. Linisţ tităă din ăscunzisţ ul ei, văă zîîndu-l pe ărmeăn
cu hălătele pe brătţ , Sţ tefănă se răă zbunăse lăă sîîndu-i săă se
certe. Sţ i cîînd răă săă rise de subt covoăre, ărmeănul se
pornise pe rîîs scăă rpinîîndu-sţ i bărbă, sţ i rîîzi, sţ i rîîzi. Sţ i
rîîsul făă cuse un răbăt lă pretţul hălătului, pe căre
vicleănul ărmeăn nu l-ăr fi făă cut.
— Sţ tii, Andi, negustorii din Băzăr îîsţi îînchid clientţii
cu cheiă nu că săă -i prăde, dăr că săă nu-i fure ceilăltţi ne-
gustori.
Ceăsurile ămiezii trecuserăă pe nesimtţite, îîn ăfărăă de
ceăsornice, că nisţ te ărome ărse îîn căă tţui ăsţ ezăte jos pe
sţ ăl, îîn jurul Sţ tefănei.
Iubireă pentru eă sţ i fărmecul ei prezent îîntr-
ămîîndoi creăse îîntre Mătei Velisăr sţ i Andi o intimităte.
Spre seărăă , îîn clipă despăă rtţirii — Sţ tefănă îîl îînsotţise
pîînăă lă scărăă —, Andi-i spusese cu un zîîmbet
melăncolic:
— Esţ ti preă bogătăă pentru mine, Sţ tefănă. Măă tem. Eu
sîînt săă răc.
Sţ tefănă îîi vorbise, privindu-l de jos îîn sus cu ochii ei
redevenitţi grăvi:
269
 — Sufletul meu, Andi, păre bogăt fiindcăă -i ăcoperit
de ămintiri unele peste ăltele, cum se îîmbrăcăă
jăponezele cu măi multe chimonouri suprăpuse. Dăcăă
măă dezbrăc de toăte, ce măi răă mine? Un suflet mic de
fătăă ... Sufletul tăă u, Andi, e măre; îîncăpe îîn el toătăă
iubireă meă.
Andi tăă cuse.
Răă sunăserăă iăr îîn el, dăr nu prin somn, vorbele fetei
din brăzi: „Tu esţ ti mic”.
Sţ i desţ i o iubeă pe Sţ tefănă, o iubire căre ărdeă pe
toăte hotărele sufletului, iluminîîndu-i viitorul, ăveă
impresiă c-o îînsţ eălăă , făă răă săă sţ tie de ce, sţ i chiăr dăcăă ăr fi
sţ tiut n-ăr măi fi ăvut curăjul săă i se destăă inuiăscăă . Sţ i
poăte căă tocmăi certitudineă căă nu i-ăr fi spus Sţ tefănei,
chiăr dăcăă ăr fi sţ tiut ce săă -i spuie, îîl îînfricosţ ă, dîîndu-i
impresiă c-o îînsţ eălăă , desţ i nu-i ăscundeă nimic ălt decîît
o rezervăă virtuălăă .

Se despăă rtţise de Sţ tefănă stăă pîînit de un sentiment

ciudăt: ămestec de spăimăă sţ i mîîndrie. Spăimăă căre nu
eră decîît ălărmă drăgostii lui îîncăă incredulăă căă o fiintţăă
ătîît de fermecăă toăre că Sţ tefănă poăte săă -l iubeăscăă , deci
săă renuntţe lă totţi cei îîn căre grătţiă ei nouăă puteă săă
desţ tepte păsiuni ătîît de puternice că sţ i ă lui Andi,
răă mîînîînd număi ă unuiă singur, ă lui Andi.
Se îîntrebăse singur: dăcăă el, Andi, ăr fi fost Sţ tefănă, l-
ăr fi iubit pe Andi? ăr fi fost căpăbil de o ăstfel de jertfăă ?
sţ i-ăr fi limităt viitorul lă o singurăă fiintţăă, cum sţ i-l limită
Sţ tefănă dîîndu-i-se lui?
Sţ i din ăceăstăă ipotezăă prin căre Andi căă ută săă
verifice trăă iniciă fericirii căre-l lăă să incredul, se năă sţ teă
mîîndriă îîn locul răă spunsului. Căă ci iubindu-l pe el o
fiintţăă că Sţ tefănă, îîi dovedeă nu număi căă nu eră o
fictţiune măscătăă îîn bălul măscăt iesţ ăn, cum crezuse
pîînăă ătunci, dăr îîi dovedeă căă eră deăsupră celorlăltţi, căă
merită un ăstfel de săcrificiu, căă sufletul lui nu măi
există, dăr căă eră măre, de vreme ce Sţ tefănă ăfirmăse căă
drăgosteă ei îîncăă peă îîn el.
Mîîndrie purăă său impurăă ?

270
 Mîîndrie vicleănăă de scămător căre-ă făă cut săă treăcăă
ăpărentţă drept reălităte? Său dureroăsă mîîndrie ă creă-
torului de viătţăă îîn clipă cîînd din rănăă ă scos flăă căă ri?
Cîînd mîîndrie, cîînd spăimăă , că douăă culori ălternătive
ăle ăceleiăsţ i flăă căă ri.

271
 Credeă îîn Sţ tefănă orbesţ te. Eră singură fiintţăă îîn fătţă
căă reiă băă nuielile sţ i îîndoielile lui necontenite îîncetăserăă ,
ăbdicăserăă . Nimic îîn eă nu eră suflat cu ăur; tot eră de
ăur măsiv. Minciună nu intrăse că un ăliăj firesc oăme-
nilor îîn fiintţă ei. Poăte căă ăstă eră superiorităteă lui
ăsupră Sţ tefănei: el ăveă experientţă minciunei, eă n-o
ăveă. Dăr el nu ăveă experientţă ădevăă rului perfect, sţ i
poăte căă ăstă eră superiorităteă Sţ tefănei ăsupră lui.
Eă îîl iubeă: eră sigur.
El o iubeă: eră sigur.
Atunci de ce eră nelinisţ tit?
Nu-i mintţise cu nimic Sţ tefănei. Apăă ruse-n fătţă ei că-n
fătţă nimăă nui, cu toătăă mizeriă lui lăă untricăă . Nu-i
ăscunsese nimic. Sţ i Sţ tefănă iubise-n el ăcest ădevăă r pe
căre i-l dăă duse. IÎl iubise nu fiindcăă eră frumos —
descoperise frumusetţeă lui c-o exclămătţie copilăă reăscăă ,
ăbeă dupăă ce îîncepuse săă -l iubeăscăă —, ci fiindcăă nu
pregetăse săă -i ărăte iădul lui meschin. Vră săă zicăă ,
drăgosteă Sţ tefănei pentru el eră conditţionătăă de
permănentţă ăcelei mări sincerităă tţi — îîntîîiă ă vietţii lui
— cu căre îîi vorbise îîn noăpteă cîînd o cunoscuse. Nu
trebuiă săă -i mintăă Sţ tefănei niciodătăă . Săă nu-i ăscundăă
nimic.
O iubeă pe Sţ tefănă. O iubeă necontenit. Nu drăgosteă
pentru eă îîi ăpăă reă povărăă , ci măreă sţ i vesţ nică
sincerităte fătţăă de Sţ tefănă, pe căre-ăceăstăă drăgoste i-o
impuneă îîn viitor.
Sţ i părcăă ălăă turi de măă sţ tile de cătifeă sţ i de cărton pe
căre le purtăse pîînăă -ătunci, ăcum, singur, trebuiă săă -sţ i
sculpteze sţ i săă -sţ i puie pe obrăz o măscăă de metăl măsiv,
ghimpătăă pe dinlăă untru.

Lă hotel îîl ăsţ teptă o telegrămăă :

„Sosim diseărăă Bucuresţ ti. Vino trăă surăă gărăă .
Săă rutăă ri ăfectuoăse.
Tătă sţ i mămă”

Telegrămă păă rintţilor desţ teptăse-n el o multţumire

părticulărăă . Nu-l îînduiosţ ăse consimtţăămîîntul lor
ăproăpe concomitent cu primireă scrisorii lui dîîndu-i
272
un sentiment de recunosţ tintţăă fiiăscăă fătţăă de ei.
Cuprinsul telegrămei confirmă îîn el ătitudineă pe căre
îîncepeă s-o ăibăă fătţăă de îîn tregul Iăsţ i, de cîînd sţ tiă căă
Sţ tefănă îîl iubesţ te: ătitudine de proprietăr feudăl fătţăă de
servii săă i. IÎn fond, scrisoăreă căă tre păă rintţi fusese o
poruncăă deghizătăă îîntr-o rugăă minte.
„Bunăă dimineătţă, Andi. Veste bunăă !”
IÎsţi ăminteă elănul Sţ tefănei cîînd o îîntîîlnise dimineătţăă.
Acum puteă sţ i el săă -i spuie:
„Veste bunăă !” îîntinzîîndu-i telegrămă păă rintţilor.
Dăr îîi lipseă elănul Sţ tefănei. Nu căă nu-l bucură con-
simtţăămîîntul păă rintţilor. Dăr dupăă îîntăă iă misţ căre de
măă gulire, de orgoliu îîndestulăt pe căre i-o provocăse
telegrămă, expresiă succesului scrisorii lui, îîncepuse săă
regrete cuprinsul ăcelei scrisori. Dezvăă luise păă rintţilor
lui intimităă tţi pe căre ăr fi trebuit săă nu le ărăte nici lor,
nici nimăă nui, decîît Sţ tefănei fătţăă de căre trebuia săă fie
sincer. Se simtţeă umilit, diminuăt. Sţ i nu măi puteă
retrăctă nimic din cele scrise păă rintţilor lui, fiindcăă eră
convins căă alarma lor, teămă lor căă -l pierd eră căuză
eficientăă ă consimtţăămîîntu- lui lor.
O vedeă perfect pe mămă lui cetindu-i scrisoăreă, cu
ochelării pe năs, gătă săă izbucneăscăă îîn lăcrimi, oftîînd
din greu, clăă tinîîndu-sţ i căpul, retrăă ind iărăă sţ i măă gulireă
păteticăă de-ă se simtţi eroină piesei lui Ibsen, Strigoii, îîn
căre eă eră mămă ibseniănăă , sţ i Andi, Oswăld. Speculăse
îîn mămă lui, prin scrisoăre, toăte reminiscentţele
literăre, solicitîîndu-i căbotismul jertfei pentru copilul ei
neurăstenic, frămîîntăt de deznăă dejdi, gătă pentru o
sinucidere evităbilăă număi prin căă săă toriă cu Sţ tefănă.
O! cîît de mîîndrăă trebuie săă fi fost îîn clipele cîînd,
mereu gătă săă plîîngăă cetind scrisoăreă, ăflîînd
primejdiile prin căre trecuse Andi făă răă că eă săă sţ tie
nimic, văă zuse totodătăă căă fiul ei Andi, tăciturnul,
Hămletul fămiliei, ăveă un suflet efectiv zbuciumăt,
pîîndind sinucidereă, căă fiul ei eră un fel de Werther ă
căă rui mămăă eă eră, doămnă Beătrice Dănielescu.
Simtţeă ce se petrecuse îîn sufletul mămei lui îîn
timpul lecturei scrisorii cu-ătîîtă prcciziune, cu-ătîîteă
ămăă nuntţimi, de părcăă el ăr fi fost mămă lui, de părcăă
sufletul lui contţineă o Beătrice Dănielescu ăidomă cu
ceă reălăă , nu oglindireă ei îîntr-ălt suflet, ci dublul ei, cu
273
ăceeăsţ i configurătţie, cu ăceleăsţ i reăctţii păă străte-n
sufletul lui Andi, că-ntr-o eprubetăă .
IÎl iubeă pe Andi: neîîndoios. Eră cevă preă primăr îîn
fiintţă ei sănghinăă că săă nu ăibăă o drăgoste ănimălicăă
pentru odrăslele ei. Dăr consimtţăămîîntul ei lă ăceăstăă
căă săă torie nu izvoră din drăgosteă pentru copilul ei, ci
număi din măă gulireă ălărmei pentru superiorităteă
bolnăă vicioăsăă ă fiului ei.
Desigur căă fusese convinsăă căă se jertfesţ te eă pentru
Andi, consimtţind lă căă săă toriă lui cu o fătăă ă căă rei zestrei
n-o cunosţ teă, bă dimpotrivăă , puteă cu temei s-o
băă nuiăscăă micăă său inexistentăă , dupăă ănumite
ămăă nunte din istorisirile lui Mătei Velisăr sţ i ăle
Sţ tefănei. Sţ i tocmăi ăceăstăă consţ tiintţăă căă se jertfesţ te
ăcoperise cu ăplăuze furtunoăse consimtţăămîîntul ei. Se
simtţise îînnobilătăă , demnăă mămăă superioară ă fiului
superior.
Mămă Iui Oswăld! Mămă lui Werther! Asţ ă cevă,
Goethe sţ i Ibsen erău misitţii intermediări îîntre
scrisoăreă lui Andi sţ i consimtţăămîîntul mămei lui. Căă ci
consimtţăămîîntul veneă de lă eă. Vointţă tătăă lui lui făă ceă
un vesţ nic „sluj” îîn fătţă vointţei mămei lui.
Deci veneău spre el de lă Iăsţ i, cu brătţele deschise,
gătă săă plîîngăă putţin sţ i săă zîîmbeăscăă printre lăcrimi —
cum scrie lă cărte — simtţindu-se chiăr pe peronul găă rii
ăceeăsţ i fămilie unităă de lă mesele de gălăă . Restul eră
rest, ădicăă drăgosteă lui, Sţ tefănă, drăgosteă lor.
Lă gărăă trebuiă săă -i ăsţ tepte nu cu trăă sură
recomăndătăă prin telegrămăă — ăstă eră secundăr: un
tic iesţ ăn —, ci cu „ochii umezi de recunosţ tintţăă”: ăstă
eră esentţiălul. Scrisoăreă lui Andi, cu destăă inuirile ei, le
descoperise un inedit băă nuit îîn Andi, dăr confirmăt
ăcum de el, ceeă ce-i făă ceă complici sentimentăli îîntru
ăceăstăă intimităte drămăticăă . Dăcăă mămă lui, lă hotel, l-
ăr fi luăt îîntre pătru ochi sţ i i-ăr fi dezmierdăt obrăjii
oftîînd, privindu-l lung, spunîîndu-i suspinăt: „Bietul
meu copil”, resemnăreă de-ă fi „biet copil” ălăă turi de
„biătă mămăă ” trebuiă săă ăplăude scenă teătrălăă îîn ochii
mămei lui. Cu domnul Iustin Dănielescu lucrurile
trebuiău săă se petreăcăă măi simplu. „O strîîngere de
mîînăă băă rbăă teăscăă ”, ădicăă : „Sţ tiu, te îîntţeleg, copilul meu,
dăr noi băă rbătţii ne îîntţelegem sţ i ne îînfrăă tţim eliptic,
274
printr-o sobrăă strîîngere de mîînăă , nu prin efuziuni
verbăle, lăă săte pe seămă femeilor slăbe”. IÎn ăcele clipe
tătăă l lui se vă simtţi că un mănuscris iscăă lit de Corneille,
lăă sîîndu-l pe Răcine săă iscăă leăscăă lăcrimile sotţiei lui, ăle
mămei fiului regăă sit, recîîsţtigăt prin jertfă lor.
IÎl ăbsorbiserăă ătîît de cătegoric, ătîît de păsionăt
reflectţiile sţ i viziunile provocăte de telegrămă păă rintţilor
lui, îîncîît uităse săă măi măă nîînce.
Părcăă -sţ i recitise îîn friguri — că elevii căre-sţ i îînvătţăă
lectţiă îîn scurtele recreătţii dintre orele de clăsăă — rolul
pe căre trebuiă săă -l joăce lă gărăă .
Plecăse lă gărăă nu cu tăximetrul, ăsţ ă cum ăr fi fost
năturăl lă Bucuresţ ti, ci cu trăă surăă , urmîînd
recomăndătţiă telegrămei de-ăcăsăă , îîn căre retţinereă
trăă surii eră îîntr-ădevăă r un tic iesţ ăn — lă Iăsţ i nu sîînt
decîît trăă suri, sţ i răre pe deăsupră —, o inădvertentţăă, nu
o deliberătăă indicătţie vălăbilăă pentru Gără de Nord,
vesţ nic plinăă de vehicule.
Trenul de lă Iăsţ i sosise lă timp, recîîsţtigîînd îîn Mun-
teniă timpul pierdut cu îîntîîrzierile din Moldovă. Sţ i tot
ce urmăse de lă gărăă pîînăă lă Hotel Splendid
corespunsese ătîît de exăct ănticipăă rilor lui Andi, îîncîît,
cu drept cuvîînt, minteă lui, dupăă ce Andi se retrăă sese lă
hotel, se puteă îîntrebă dăcăă se îîntîîmplăse îîn ăceă
noăpte cevă exterior lui său număi se repetăse ceeă ce
el gîîndise îîntocmăi îînăinte, reă- lizîînd făptele păă rintţilor
lui, măi îînăinte, că ele săă ăpărăă îîn viătţăă, că o experientţăă
făă cutăă îîn mic îîn eprubetele lăborătorului, pe căre viătţă
o reedităse îîn măre.
Iăr îîsţi pierduse criteriul de sincerităte, de ădevăă r pe
căre i-l ădusese, impunîîndu-i-l, Sţ tefănă. Fusese sincer
cu păă rintţii lui lă gărăă sţ i lă hotel?
Rol perfect îînvăă tţăt, sţ tiut pe dinăfărăă ?
Său ochii lui se umeziserăă efectiv de recunosţ tintţăă?
Său tot ce urmăse fusese veridic, spontăn, simţit?
Dăr potţi oăre săă ănticipezi cerebrăl ăpăritţiă
sentimentelor? Sţ i le măi potţi numi spontăne pe-ăceste
sentimente ă căă ror ăpăritţie ăi prevăă zut-o, ăi călculăt-o
măi dinăinte, cu tot ceremoniălul exterior, ăsţ ă cum ăi
porunci servitorilor săă serveăscăă un ănumit vin îîn
ănume păhăre pentru cutăre fel de mîîncăre, cunoscîînd

275
sţ i gusturile musăfirilor, sţ i exclămătţiile pe căre vinul
servit le vă provocă îîn ei...
Veridic sţ i sincer ăr fi fost număi ătunci cîînd lă gărăă ,
îîn clipă cîînd păă rintţii se coborîîserăă din tren, le-ăr fi
spus, făă răă ochi umezi sţ i făă răă precipităă ri pătetice:
„Văă multţumesc pentru c-ătţi venit... V-ăm ădus trăă -
surăă . Nici nu văă îînchipuitţi cîît sîînt de măhmur. Se vede
căă ăpropiereă fericirii măă făce nervos! Noăpte bunăă .”
Dăr eră dementăă ăceăstăă comportăre! Săă
îîndrăă zneăscăă el săă spuie ăstfel de vorbe, îîn ăstfel de
clipe, păă rintţilor lui, căre, lă urmă urmei, se ărăă tăserăă
foărte buni...
Totusţ i, ăceăstăă comportăre — morbidăă , ce-i drept —
ăr fi corespuns stăă rii lui sufletesţ ti de-ătunci. Oăre?...
Confundă.
Aceeăsţ i seărăă , identicăă , o trăă ise de douăă ori: o dătăă
subiectiv, îîn minteă lui, sţ -o dătăă obiectiv, îîn reălităte. Sţ i
confundă stăreă lui sufleteăscăă din clipă cîînd trăă ise ăce-
eăsţ i scenăă , mintăl, lă hotel, cu stăreă sufleteăscăă de lă
gărăă , îîn clipă cîînd se coborîîserăă din tren păă rintţii lui.
Aăă! Vră săă zicăă exăct ăceeăsţ i scenăă determinăse îîn
el douăă reăctţii sufletesţ ti: ceă de-ăcăsăă , reă, ostilăă : ceă
de lă gărăă , „cu ochii umezi de recunosţ tintţăă”.
Atunci cîînd mintţise? Acăsăă său lă gărăă ?
Nu măi sţ tiă: părcăă erău îîn el două sincerităţi succe-
sive, nu ună singurăă , fătţăă de ăceiăsţ i oămeni văă zutţi de
douăă ori, sţ i fătţăă de ăceleăsţ i făpte, trăă ite de douăă ori.
Totusţ i, o simtţeă părcăă măi profundăă , măi spontănăă , măi
personălăă pe ceă de-ăcăsăă ; ăcreălă, lehămeteă. Atunci
„ochii umezi”, sincerităte sţ i ei, erău o sincerităte
provocată de ăpăritţiă păă rintţilor lui îîn reălităte, îîn
reălităteă iesţ ănăă pe căre o reprezentău lă Bucuresţ ti,
îîncorporîîndu-l îîn eă.
Mintţise Iă gărăă ! Jucăse un rol îîntr-o piesăă sţ tiutăă de
el, căre cunosţ teă tot ătîît de bine sţ i rolurile celorlăltţi: ăle
păă rintţilor. Nu număi pe-ăle păă rintţilor, ăctori ăi ăcestui
episod — revedereă de lă gărăă —, dăr sţ i pe-ăle tuturor
cunosţ tintţelor iesţ ene. Puteă săă ănticipeze ătitudineă
tuturor cunoscutţilor lui iesţ eni fătţăă de căă săă toriă lui, ă
ăcelui Andi enigmătic, cu o străă inăă de Iăsţ i. Reăctţiă lor
eră previzibilăă că misţ căă rile unui ăutomăt ăle căă rui sfori
le mîînuiesţ ti cu o îîncercătăă dibăă cie. Lă îînceput pe totţi i-
276
ăr fi mirăt — ădicăă îîi vă miră — căă frumosul Andi s-ă
căă săă torit cu o fătăă căre nu-i frumoăsăă , ădicăă nu-i
frumoăsăă că Măgdă Boldur, de pildăă , nu-i frumoăsăă
dupăă cănoăne, sţ i pe deăsupră e sţ i micăă , micimeă ei
determinîînd, lă îînceput, reformă, că lă recrutăă rile
milităre unde, dintîîi, metrul hotăă răă sţ te dăcăă potţi său nu
săă fii soldăt.
Apoi desigur căă nu fărmecul Sţ tefănei vă determină
re- virmentul, ci îîmprejurăreă c-ă fost ăleăsăă de Andi.
Sţ i ceeă ce-l îînspăă imîîntă nu eră reăctţiă celorlăltţi fătţăă
de Sţ tefănă, ci complicităteă lui lă ăceăstăă reăctţie. IÎn me-
diul iesţ ăn, Andi simtţeă căă vă reintră îîn bălul măscăt
purtîînd feluritele măă sţ ti; dăr chiăr drăgosteă lui pentru
Sţ tefănă, căă săă toriă lui cu Sţ tefănă n-ăr fi primit sţ i ele o
măscăă ? N-ăr fi fost el, oăre, îîn stăre săă ăccepte păsiv,
făă răă săă reăctţioneze, că Sţ tefănă săă fie socotităă că un
ătribut ăl lui, că un fel de lunăă îîn căre nu ăpăă reă decîît
lumină lui solărăă ; Sţ tefănă devenind pentru iesţ eni
sătelitul lui grătţios, cinstităă că ătăre, nu îîn sine, cinstităă
nu că regină lui, ei că făă cîînd părte din ălăiul lui... Sţ i eră
convins căă dăcăă Sţ tefănă ăr fi descoperit jocul lui fătţăă de
ceilăltţi, l-ăr fi dispretţuit, s-ăr fi îîndepăă rtăt de el nu
fiindcăă ăr fi umilit-o rolul subăltern ce i se ătribuiă, ci
fiindcăă l-ăr fi văă zut lăsţ , vănitos, punîîndu-sţ i măi presus
cochetăă riă pentru reputătţie decîît mîîndriă drăgostii.
Sţ tefănă îîl iubise făă răă de măscăă , sţ i-n Iăsţ i el nu purtă o
singurăă măscăă , ci o multţime: ăstă eră viătţă lui de ăcolo,
profesiă lui.
Atunci?...
Petrecuse o noăpte greă, lungit pe păt făă răă săă
doărmăă , îîn îîntunericul odăă ii de hotel, cu gîînduri căre-l
ăpăă său că norii de furtunăă cîînd din ei nu căde ploăiă, ci
număi tăă cereă ărsţ itţei îîncinse cu miros de colb sţ i
căă răă midăă ărsăă .
Părcăă -sţ i uităse drăgosteă.
Sţ i deodătăă -i răă săă rise pe neăsţ teptăte, cum îîi ăpăă ruse-
ntotdeăună sţ i Sţ tefănă, puternicăă , iluminătăă , văst des-
chisăă , că sţ i măă rile cîînd se ivesc îîntîîiă oărăă -n ochii celor
căre pîîn-ătunceă n-ău văă zut decîît păă mîînturi.
O iubeă ătîît de mult, cu toătăă fiintţă lui, căă ăr fi vrut săă
i se-nchine. Nu săă -i săă rute mîîinile, nu s-o cuprindăă -n

277
brătţe, ci săă i se-nchine cu frunteă lă păă mîînt, cerîîndu-i ei
uităă rile de sine sţ i lumină nouăă .
IÎsţi izgonise minteă că pe un cîîne turbăt. Eră număi
iubire. Sţ tiă ce trebuie săă făcăă : s-o iubeăscăă pe Sţ tefănă
măi presus de tot. Săă -i vie toăte cele de lă eă, nu din lăr-
vără viătţăă subterănăă ă sufletului lui. Lîîngăă Sţ tefănă,
gesturile lui, cele profunde, ăle sufletului, că sţ i cele
ăpărente, ăle trupului, erău neprevăă zute, cu ădevăă răt
spontăne. Nu le puteă trăă i cu ănticipătţie, că îîntîîlnirile
cu ăi lui.
Sţ i îîn ăcele clipe de ămplăă exăltăre ă drăgostei căre-l
îînnoiă, dîîndu-i îîncredere sţ i generozităte, Andi-sţ i văă zuse
viitorul nu îîntre iesţ eni, ci îîntr-o singurăă tăte
ăsemăă năă toăre cu ă primei tineretţi, dăr nu îîntr-un fel de
odăie zidităă cu ferestre zugrăă vite, ci lîîngăă Sţ tefănă, că pe
un pisc de munte, cu vîînturi sţ i cu orizonturi văste.
Vroiă, sţ i hotăă rîîse o viătţăă nouăă , sţ i devenise îîmpăă căt,
îînvăă luit de belsţ ug că mătcă unui fluviu secăt o clipăă , că
de o putere măgicăă , dezvăă luind mîîlurile noi sţ i
tîîrîîtoărele vietăă tţi ăle fundurilor —, dupăă ce măjestăteă
fluviului ă reintrăt îîn iă, cu pîînze de corăă bii sţ i oglindiri
de cer.
Ciudătă concluzie ă ăcestei noptţi fusese o scrisoăre
căă tre Luchi. Lui nu-i cereă nici un fel de consimtţimîînt.
Nici un fel de interes nu-l legă de Luchi îîn ăcele clipe,
nici măă căr nevoiă influentţei tonice ă prezentţei lui
robust ăfectuoăse, din vremeă stenăhoriei căre
precedăse, cu doi ăni îîn urmăă , plecăă rii lă Agăpiă.
De ce-i scrisese?
Poăte fiindcăă sţ tiă căă Luchi e cel măi curăt din fămiliă
lui, sţ i cel măi simplu. El nu ăscundeă nimic. Tot ce
gîîndeă spuneă. Eră străă veziu. N-ăveă nimic de-ăscuns
decîît fumătul sţ i ăventurile, sţ i îîncăă ! Bunăă tăteă lui ăveă
miros de măă măă ligăă mestecătăă din porumb curăt sţ i
ăspru, răă sturnătăă pe o măsăă tţăărăă neăscăă .
IÎi scrisese lui Luchi căă e fericit, căă o iubesţ te pe
Sţ tefănă Velisăr, căă se logodesţ te cu eă sţ i căă se gîîndesţ te
cu bucurie căă sotţiă lui vă găă si îîn Luchi un ădevăă răt
frăte.
Sţ i-ntr-ădevăă r, culcîîndu-se, simtţise căă singurul
prieten ădevăă răt, căă singurul frăte ăl fericirii lor număi

278
Luchi poăte fi — sţ i căă scrisoăreă căă tre Luchi eră de ăur,
că sţ i făptele Sţ tefănei.

Logodnă se făă cuse lă Hotel Splendid, îîn enormă

cămerăă ocupătăă de păă rintţii lui Andi, îîntr-o strictăă
intimităte.
Sţ i doămnă Dănielescu sţ i domnul Dănielescu fuseserăă
simpli, buni, zîîmbitori — sţ i emotţionătţi îîntr-ădevăă r, că
sţ i Mătei Velisăr, ceeă ce le dăă deă o îîncîîntăă toăre
stîîngăă cie fătţăă de tinerii logodnici. Părcăă cei trei păă rintţi
îînconjurău douăă stătuete frăgile, nesţ tiind cum săă umble
cu ele, preferind săă le contemple c-un fel de mirătăă
evlăvie.
Sţ tefănă se îîmbrăă căse îîntr-o rochie de tăftă neăgrăă cu
corsăj îîngust, cu mîîneci decoltăte, pornind de lă tălie îîn
clopot îînfoiăt. Singură podoăbăă colorătăă eră un sţ irăg de
chilimbăr. IÎncolo, tot eră negru: păă rul, ochii, rochiă, cio-
răpii sţ i păntofii de măă tăsăă cu tocuri îînălte.
Apăritţiă ei, dupăă ce-sţ i scosese vesţ nicul părdesiu
cenusţ iu, îîncins cu ăceeăsţ i lătăă centurăă de piele, sţ i
feutrul cenusţ iu provocăse o involuntărăă exclămătţie de
surprizăă . IÎn locul fetitţei-băă iăt pe căre totţi s-ăsţ teptău s-o
vădăă răă săă rise îîn ochii lor fetitţă-femeie.
Dispăă ruserăă ghetele-bocănci pe căre le purtă mereu
pentru mărsţ urile ei lungi pe orice fel de vreme, căre
dăă deău o energie soldăă tţeăscăă păsţ ilor ei; sţ i-n locul lor,
păntofii de măă tăsăă cu tocuri îînălte, din căre răă săă reău,
frăgil subtţiri, glezne căre-ăr fi putut purtă cele măi mi-
nuscule brăă tţăări de dănsătoăre.
Dispăă ruse sţ i lătă centurăă de piele cu căre-sţ i îîncingeă
mijlocul, sţ i-n locul ei, inelăreă rotundăă ă tăliei se mlăă diă
sprinten, liber, deăsupră rochiei îînfoiăte.
O vedeău îîntîîiă oărăă cu brătţele goăle: erău sţ i ele, de
lă umeri pîînăă lă îîncheietură brătţelor, miniături de nudi-
tăte femeiăscăă , geluite-n rotunzimi de fildesţ , pline cu
delicătetţăă, pălid ăurii că miezul de bănănăă coăptăă .
Tăftăuă rochiei fosţ neă mereu, lă fiecăre păs; eră-n
croiălă rochiei pornireă de căscăde îînflorite ă crinoline-
lor, dîînd o mlăă die îîngustime umerilor sţ i-o-ncovoire de
tulpinăă -n vîînt usţ or liniei spinăă rii lă locul unde tăliă, lă
279
limită corsăjului, se îîntîîlneă cu îînfoiereă fosţ netului de
tăftă.
Eră ătîît de nou sţ i de neprevăă zut ăspectul de infăntăă
cu căre i se-nfăă tţisţ ă Sţ tefănă, căă Andi se rosţ ise. Nu
băă nuise-n eă femeiă. El nu-i văă zuse decîît grătţiă voinicăă ,
dîîrzăă , ăutoritărăă — sţ i desţ i minusculăă , desţ i ăbeă îîi
ăjungeă pîînăă lă umăă r, se simtţise dominăt de eă, cum e
un căl de căă lăă retţ , fiind părcăă măi presus de el, cu frîîul
lui îîn mîînă ei.
IÎi săă rutăse mîînă micăă , ăle căă rei degete erău părcăă
măi lungi lă căpăă tul brătţului gol, sţ i săă rutăse o mîînăă de
femeie. De cîîte ori o priveă pe Sţ tefănă, eră-n privireă lui
sţ i sfiălă, sţ i protectţiă, sţ i involuntără dezmierdăre pe căre
femeile o desţ teăptăă îîn ochii băă rbătţilor, ăltfel decîît copiii
frumosţ i. Sţ i îîn băă tăiă inimii, pe căre i-o dăă deă revelătţiă
ăcestei Sţ tefăne, eră cevă nou fătţăă de băă tăă ile inimii de
pîînăă ătunci, cum e ăltă expresiă buzelor cîînd mirosţ i o
floăre sţ i cîînd mirosţ i un fruct.
Domnul Dănielescu, — îîn ăcest mediu intim îîn căre
nu măi eră nici profesor, printre elevi său fosţ ti elevi,
nici ăpostol printre cei căre-i ăsţ teptău măximele, nici
iesţ ăn public printre iesţ eni privătţi, — ci simplu păă rinte
căă runt

280
subt ochii căă ruiă se îîntîîmplă un făpt frăged cu un
părfum de tineretţăă căre făă ceă săă tresărăă străă vechi
ămintiri îîn inimă lui, nu tţinuse nici un discurs, nici o
predicăă . Vorbise putţin, zîîmbise mereu, că cei căre
privesc primăă vără lă fereăstrăă , uitîîndu-sţ i ziărul pe
scăun, cu ochelări cu tot.
Doămnă Dănielescu privise mereu, cîînd pe Sţ tefănă,
cîînd pe Andi, ăvîînd îîn ochi sţ i pe obrăji îînsufletţireă
febrilăă ă celor stăă pîînitţi de entuziăsm. Nu-sţ i îînchipuise,
nu visăse păă reche măi potrivităă decîît Andi sţ i Sţ tefănă.
Părcăă erău ănume ălesţ i unul pentru ăltul, grătţiă unuiă
îîntregind-o pe-ă celuilălt, păloăreă ărgintie ă obrăjilor
lui Andi dîînd sţ i măi tinereăscăă viătţăă culorilor Sţ tefănei,
ă căă rei tălie minusculăă redă zveltetţei lui Andi ăccentul
băă rbăă tesc căre-i lipseă.
Situătţi îîn perspectivă ămintirilor tuturor logodnelor
sţ tiute de doămnă Dănielescu, ăpăă reău că nisţ te primi
dănsători izolătţi prin ărmonioăsă lor desăă vîîrsţ ire de
restul băletului răă măs pe plănul ăl doileă. O vedeă
mireăsăă pe Sţ tefănă ălăă turi de Andi, subt privireă
tuturor cunoscutţilor iesţ eni, sţ i inimă ei ăruncă buchete
îîn fătţă păsţ ilor lor.
Grătţiă Sţ tefănei — surprinzăă tor de micăă , sţ i totusţ i
femeie — desţ teptă îîn sufletul doămnei Dănielescu
păsiuneă pentru păă pusţ i, uitătăă din copilăă rie, pe căre
număi copilăă riă lui Andi i-o măi îînviăse. Simtţeă
necontenit nevoie s-o răă sfetţe pe Sţ tefănă, s-o găă teăscăă ,
s-o îîmpodobeăscăă , situîînd-o număi îîntre măă tăă suri, îîntr-
un lux dez- mierdăă tor sţ i intim, că pe cevă menit săă -tţi
distreze mîîinile sţ i ochii.
IÎn ăcele clipe, dăcăă s-ăr fi gîîndit lă Duduiă, îîn timp ce
o priveă pe Sţ tefănă, doămnă Dănielescu ăr fi simtţit căă
Duduiă îîi ăpărtţine că un obiect solid de utilităte
căsnicăă , îîncorporăt îîn rutină vietţii sţ i sentimentelor de
toăte zilele, pe cîîtăă vreme Sţ tefănă eră că un obiect de
lux păă străt îîn vitrină din sălon. Aceeăsţ i ătitudine o
determinăse îîn doămnă Dănielescu, îîncăă din copilăă rie,
sţ i frumusetţă finăă ă lui Andi, îîntregităă convergent măi
tîîrziu de superiorităteă intelectuălăă pe căre i-o ătribuiă
dimpreunăă cu totţi cunoscutţii de lă Iăsţ i, ătitudine căre
explică regimul preferentţiăl de căre se bucurăse Andi
îîn căă minul păă rintesc fătţăă de Duduiă sţ i Luchi. S-ăr fi
281
spus căă Andi eră singură fătăă ă sotţilor Dănielescu,
Duduiă fiind fătăă număi din

282
punct de vedere ăl educătţiei căsnice, iăr măi tîîrziu, măi
cu seămăă că ăghiotănt ăl doămnei Dănielescu îîntru ăle
gospodăă riei. IÎncolo, răă sfăă tţul căre îîn chip firesc se
îîndreăptăă îîntr-o fămilie ăsupră singurei fete, îîn fămiliă
Dănielescu se revăă rsăse ăsupră lui Andi.
Grătţiă Sţ tefănei, surprinzăă tor feminizătăă de rochiă
îîmbrăă cătăă pentru logodnăă , determină îîn doămnă
Dănielescu ăceeăsţ i ătitudine. Asţ ă căă Sţ tefănă nu ăpăă reă
îîn ochii doămnei Dănielescu subt formăă de „norăă ”,
desţ teptîînd ecoul „soăcrăă ”, ci dimpotrivăă , ăpăă reă că un
dublu feminin ăl lui Andi, căre răă mîîneă ăcelăsţ i Andi,
dăr părcăă măi băă rbăt, măi măă gulitor băă rbăt decîît pîînăă
ătunci.
De ăstă, îîn tot timpul ăcelei ămieze, doămnă Dă-
nielescu ărăă tăse Sţ tefănei o ăfectţiune neconstrîînsăă , din
căre ăpăă ruse, spontăn sţ i căă lduros, propunereă de-ă o
ăduce lă Iăsţ i pîînăă lă căă săă torie.
Mătei Velisăr trebuiă săă plece peste cîîtvă timp lă
Con- stăntinopol. Cum l-ăr fi lăă săt inimă săă -i despărtăă
pe „copii”, luîînd-o cu el pe Sţ tefănă? Nici lă Bucuresţ ti nu
puteă săă răă mîîie singurăă . Asţ ă căă doămnă Dănielescu nu
vedeă decîît o singurăă solutţie: Sţ tefănă săă petreăcăă
timpul logodnei îîn căsă „păă rinteăscăă ”. Doămnă
Dănielescu îîi sţ i găă sise o odăie unde săă fie stăă pîînăă :
hulubăă riă lui Andi. Odăiă eră îîncăă păă toăre, luminoăsăă ,
ăveă un bălconăsţ cu vedere frumoăsăă . Acolo sus, îîn
hulubăă rie, n-ăr fi supăă răt-o nimeni: nu s-ăuzeă nici un
zgomot de-ăcolo. Puteă săă doărmăă oricîît de tîîrziu.
Sţ i tot răă sfăă tţul subtil pe căre fetitţele îîl năă scocesc pen-
tru păă pusţ ile rîîvnite, îîn clipă cîînd le văă d îîn vitrinăă sţ i le
doresc pentru ele, situîîndu-le cîînd îîn brătţele lor, cîînd îîn
ungherile cele măi frumoăse ăle odăă ii lor, ăpăă ruse îîn
vorbele sţ i ărgumentele cu căre doămnă Dănielescu
vroiă săă -l convingăă pe Mătei Velisăr săă i-o „cedeze” sţ i ei
pe Sţ tefănă, îînăinte de-ă o „luă” Andi.
Propunereă eră preă evident spontănăă sţ i preă
ăfectuoăsăă , că săă nu îînduplece, oricum, îîntristăreă lui
Mătei Velisăr.
— Dăă , fetitţo, ălege tu...
Sţ tefănă îîl privise c-o blîîndetţăă grăvăă , părcăă usţ or doje-
nitoăre, făă răă săă -i răă spundăă .
Sţ i Mătei Velisăr ădăă ugăse:
283
 — Du-te, fetitţo.
IÎn ăceeăsţ i seărăă sotţii Dănielescu se îînăpoiăserăă lă
Iăsţ i singuri, lăă sîîndu-i pe „copii” săă steă cu Mătei Velisăr
pîînăă lă plecăreă lui. Hotăă rîîserăă căă săă toriă îîn decembrie,
răă mîînîînd că Mătei Velisăr săă le comunice de lă
Constăntino- pol ziuă sosirii lui lă Iăsţ i, de ăceăstăă dătăă
sţ i de durătă congediului obtţinut de Mătei Velisăr
ătîîrnîînd ziuă căă săă toriei.
Ultimele zile de Bucuresţ ti le petrecuserăă îîn tovăă răă sţ iă
lui Mătei Velisăr. Andi soseă dis-de-dimineătţăă lă Motel
Excelsior, unde luă ceăiul îîn dezordineă odăă ii lui Mătei
Velisăr, cu-ăi căă rui ochi de inchizitor Andi îîncepuse săă
se deprindăă . Băă teă lă usţ ăă, ăducîînd cu el cornuri săă răte
cumpăă răte de lă olteni. IÎl găă seă pe Mătei Velisăr îîn
pijămă visţ inie cu brăndeburguri negre, fie spăă lîînd
cîînele cu periă — tţesăă lîîndu-l că pe căi — îîntr-o ăpăă rie
dezăstruoăsăă pentru dusţ ămăle, fie lustruindu-sţ i
pielăă riile, fie spăă lîîndu-sţ i inelele sţ i lăntţurile de ăur.
Apă fierbeă mereu deăsupră măsţ inei de căă lcăt
ăsţ ezătăă pe dos îîntre douăă străă chini. Fumul tţigăă rilor eră
că ceătţă Londrei. Pretutindeni, scrum sţ i mucuri de
tţigăă ri.
IÎsţi petreceă dimineătţă bîînd ceăiuri, fumîînd tţigăă ri sţ i
ăscultîînd istorisirile lui Mătei Velisăr, îîntr-o ătmosferăă
de văcăntţăă făă răă de control păă rintesc.
Mătei Velisăr eră un ămestec ciudăt de lene sţ i
energie. Scrumul tţigăă rilor sţ i mucurile răă spîîndite
oriunde, făă răă nici o crutţăre pentru lucrurile căre-i
ăpărtţineău, dovedeău permănentă oroăre de micul
efort de-ă îîntinde mîînă pîînăă lă scrumelnitţăă. De
ăsemeni, ceăiurile cu tăclăle, căre durău o dimineătţăă
îîntreăgăă îîn odăiă somnului, dovedeău un ădevăă răt cult
pentru timpul pierdut făă răă săă făci nimic. Totusţ i, eră
preocupăt tot timpul. Bă îîsţi ăscutţeă lămele de răs, bă
făă ceă toăletă pielăă riilor sţ i ă metălelor, vorbind mereu sţ i
sorbind necontenite ceăiuri de-o tăă rie otrăă vităă .
Orisţ ice propunere insolităă , orisţ ice căpriciu îîl
stîîrneău, păsionîîndu-l, trezindu-i o energie subităă , pe
căre lucrurile normăle nu i-o dăă deău. Aveă un
entuziăsm copilăă resc pentru tot ce eră neprevăă zut,
făntăstic, pentru tot ce nu eră cotidiăn, ăsţ ezăt, cuminte,
„cum trebuie”, „cum se făce”. Făptele căre meritău notă
284
zece lă purtăre nu-i solicitău decîît leneă. IÎn schimb, tot
ce miroseă ă ăventurăă mobiliză îîn el o energie
entuziăstăă , îîn căre simtţeăi gălopul făă răă moărte ăl
legendărei sţ i sfrijitei Rosinăntă, sţ i lănceă vizionărăă ă lui
Don Quichotte, pornităă , dupăă morile de vîînt. Viătţă de
toăte zilele demobiliză elănul ăcestei energii, lăă sîîndu-l
pe Mătei Velisăr săă -sţ i îîngrijeăscăă mereu pielăă riile,
ăurăă riile, săă -sţ i îîmbăă ieze cîînele, săă -sţ i demonteze re-
volverile, cu degetele îîn vesţ nicăă ătingere cu metălele,
cu pieleă frustăă sţ i ferocităteă cîînelui, că sţ i cum restul —
ădicăă ceeă ce făc oămenii seriosţ i — n-ăr fi ăvut nici o
importăntţăă.
IÎn triumvirătul intim, el eră „tătăă l”, sţ i totusţ i el păă reă
copilul, iăr Andi sţ i Sţ tefănă — păă rintţii căre îîngăă duiău,
molipsitţi sţ i ei, căpriciile copilului. IÎi dusese lă Circul Si-
doli, preferîîndu-l tuturor celorlălte spectăcole
bucuresţ tene, trăă gîîndu-i dupăă el pe lă grăjdurile circului,
respirîînd cu o voluptăte nostălgicăă mirosul de grăjd,
ăplăudîînd cu o generozităte îîntîîlnităă număi lă
mătineurile de duminicăă pe ăcrobătţii sţ i căă lăă retţii primitţi
de publicul mătur cu o penibilăă răă ceălăă .
Andi îîncepuse săă -l vădăă cu ăltţi ochi decîît lă îînceput.
Excesul de podoăbe străă lucitoăre nu-i măi ăpăă reă că o
lipsăă de gust, ci că o primitivăă sţ i copilăă reăscăă păsiune
pentru tot ce străă lucesţ te, pentru tot ce seămăă năă cu soă-
rele sţ i cu luceferii. Nu vroiă săă epăteze pe nimeni nici
cu inelele, nici cu brăă tţăările de ăur — ăveă măi multe —,
nici cu crăă văă tţile de măă tăsăă , colorăte, căm violent; îîi
plăă ceău, îînsemnău pentru el ămuletele cultului
străă lucirii. De ăstă le purtă, de ăstă-sţ i spăă lă sţ i-sţ i
lustruiă mereu ăurăă riile, căă utîînd săă le redeă ceă măi
deplinăă străă lucire, focul cel măi ărzăă tor, cum ăi dori sţ i
cum ăi exăltă îîn viătţăă eroismul, sţ i îîn făpte străă lucireă
epicăă .
Aveă, îîn fond, sufletul năiv ăl vechilor căvăleri,
pentru căre viătţă îînsemnă măi cu seămăă călul de luptăă ,
ărmură, coiful, spădă, ărcul, lănceă, pe căre sţ i le
îîngrijeău îîn timpul repăosului, îîngrijireă lor evocîîndu-
le ultimile vitejii sţ i viitoărele lupte.
Viătţă modernăă îîi interziceă sţ i făstul metălic ăl îîmbrăă -
căă mintţii răă zboinice, sţ i ăventură, odinioărăă , profesie

285
eroicăă . Asţ ă căă leneă lui îîn viătţă cotidiăn sociălăă eră o
protestăre.
Dupăă ce se ăpropiăse de Andi, îîn timpul ăcestei vietţi
comune, îîi vorbise despre măsonerie, cercîînd săă -l
îînroleze sţ i pe el îîn Lojă iesţ ănăă pe căre o îîntemeiăse Sţ i
ăscultîîndu-l, Andi îîsţi explicăse perfect intrăreă lui
Mătei Velisăr îîn rîîndurile ărmătei măsonice. Acelăsţ i dor
de ăventurăă , ăceeăsţ i păsiune ă misterului, ăceeăsţ i
nostălgie ă vechilor trăditţii

286
căvăleresţ ti pe căre le regăă seă îîn disciplină măsonicăă sţ i
îîn decorul rituălului măsonic, — ăceeăsţ i dorintţăă de
evădăre din ăctuălităteă sociălăă nu îîn visuri, ci îîn cevă
cîît măi tăngibil, căă utîînd săă reăducăă ce doreă — căvăle-
rismul sufletesc.
Mătei Velisăr credeă căă existăă ăurul, vechiul ăur ăl
căvălerismului, îîn fiecăre suflet. Prin măsonerie, el
căă ută săă -l descopere sţ i săă -i restituie străă lucireă epicăă .
Cercă săă provoăce îîn sufletele moderne zăă ngăă nitul
spădelor de odinioărăă , cîînd se-nfrăă tţeău îîntru elănuri
generoăse. Sţ i eră convins căă măsoneriă poăte trezi îîn
sufletul modern ăcel sunet răă măs îîn sărcofăgul
epopeilor.
Andi răă spunsese evăziv lă propunereă de îînrolăre îîn
măsonerie. Eră inconvertibil lă ăsţ ă cevă, fiindcăă sufletul
lui, deosebindu-se fundămentăl de-ăl lui Mătei Velisăr,
tăă găă duiă cătegoric, pornind de lă reălităteă lui
psihologicăă , existentţă ăcestui ăur legendăr îîn sufletul
modern. El îîi sţ tiă pe iesţ eni, sţ tiindu-se pe el îînsusţ i. Sţ i nu
puteă crede căă măsoneriă ăr fi fost îîn stăre săă îînvingăă
bălul măscăt iesţ ăn. Lojă măsonicăă îîntemeiătăă de Mătei
Velisăr îîi ăpăă reă că o nouăă grupăre ă ăcelorăsţ i măă sţ ti, sţ i-
i păă reă inutil săă devie „frătele” obligător ăl unor iesţ eni
îîntru o nouăă ipocrizie îîmpăă rtăă sţ ităă . Tocmăi drăgosteă lui
pentru Sţ tefănă îîi interziceă ăceăstăă cedăre lă
propunereă lui Mătei Velisăr, cedăre căre fătţăă de
ătitudineă lui reălăă ăr fi fost o simplăă lăsţ ităte.
Pretextăse căă vă medită serios, dîînd măi tîîrziu răă s-
punsul. Dăr nu se putuse îîmpiedică săă nu stimeze
călităteă elănului sufletesc ăl lui Mătei Velisăr, căre, desţ i
utopic, îîi ăpăă reă că o podoăbăă ănăcronicăă vrednicăă de
ădmirăt.
Mătei Velisăr n-ăveă nici un progrăm îîn viătţă de
toăte zilele cîînd eră îîn congediu. Număi căpriciile sţ i
îîntîîmplă- reă îîi determinău ăctţiunile zilnice. Se gîîndeă
lă dejun nu cîînd veneă oră dejunului, ci cîînd îîi eră
foăme. Asţ ă căă îîntr-o zi prîînziserăă pe lă trei jumăă tăte. IÎn
cele cîîtevă zile petrecute ălăă turi de el, Andi pierduse
notţiuneă timpului, ă timpului sociăl, cel reprezentăt de
ceăsornic măi mult decîît de soăre.

287
 Tot ce le treceă prin minte eră binevenit. O viătţăă îîn-
cîîntăă tor hăihui, căre solicită îîn Andi tot ce măi eră
spontăn.

288
 Revenise ăsupră unei erori căre-i dăă duse un recul
ostil fătţăă de tătăă l Sţ tefănei. Crezuse, îîn timpul primei
îîntrevederi cu Mătei Velisăr, căă ochii căre-l fixău mereu
erău îîntr-ădevăă r de inchizitor, sţ i căă deslusţ eău îîn el
meschinăă riile pe căre Andi le spovedise Sţ tefănei, dăr pe
căre nu doreă nici săă le băă nuiăscăă tătăă l ei.
Se îînsţ elăse.
Izbit de îînfăă tţisţ ăreă lui de ădolescent frumos, Mătei
Velisăr îîl socotise preă copil, preă necopt pentru ă i-o
îîncredintţă pe Sţ tefănă.
— IÎmi veneă săă -tţi dău o păă pusţ ăă de portţelăn, nu pe
fătă meă! IÎi măă rturisise rîîzîînd Mătei Velisăr, căre-sţ i
schimbăse complect păă rereă de cîînd vorbise cu Andi
despre istoriă Moldovei, descoperind îîn el nu număi o
culturăă surprinzăă toăre fătţăă de ăpărentţă lui crudăă , dăr sţ i
o judecătăă măturăă , sţ i o subtilităte îîncercătăă , precum sţ i
o replicăă îînvăă luitor elegăntăă .
IÎntîîmplăreă-l făă cuse pe Andi săă cădăă pe singurul su-
biect pentru căre Mătei Velisăr ăveă o religioăsăă
păsiune; istoriă Moldovei, căre eră pentru sufletul lui
mult măi pretţioăsăă podoăbăă decîît toăte ăurăă riile
exterioăre. O lustruiă mereu, purtîînd-o că o ărmurăă de
nobletţăă sufleteăscăă , îîngrijităă cu pioăsăă drăgoste.
Alunecăserăă îînspre trecutul Moldovei, pornind de lă
măsonerie. De lă primele vorbe, Andi simtţise tendintţă
fănăticăă ă lui Mătei Velisăr de-ă ideăliză vechile reălităă tţi
istorice, — sţ i depărte de-ă o contrăzice, îîi dăă duse
temeiuri inedite sţ i ărgumente ădemenitoăre.
Discutţiunile istorice determinăserăă stimă lui Mătei
Velisăr pentru Andi; portretul lui Luchi, făă cut de Andi
cu un zîîmbet de bunic hăzliu, determinăse simpătiă lui
Mătei Velisăr pentru Andi.
Sţ i Luchi ăpăă ruse providentţiăl îîntre ei, că sţ i trecutul
Moldovei. A două zi dupăă logodnăă , Andi primise un fel
de scrisoăre-telegrămăă , îîn căre Luchi felicită sţ i săă rută
cîînd pe Sţ tefănă, cîînd pe Andi, neuitîîndu-l nici pe
bulldog. Năturăl, ărăă tăse telegrămă Sţ tefănei, căre, dupăă
ce-o cetise, le istorisise, tătăă lui ei sţ i lui Andi, cum îîl
cunoscuse pe Luchi lă Iăsţ i îîn Piătţă Sfintul Spiridon, pe
cîînd îîsţi hrăă neă bulldog-ul cu ofrăndele măă celărilor.

289
 Sţ i Andi îîl iubise din nou pe Luchi, căre ăpăă ruse
Sţ tefănei tot cu sufletul pe buze, derbedeu, joviăl sţ i
entu-

290
ziăst. Le subliniăse cu cîîtevă îîntîîmplăă ri din viătă lui
Luchi, cărăcterul frondeur ăl vietţii lui vesţ nic
insubordonătăă vointţei păă rintesţ ti sţ i disciplinelor
didăctice.
Comprehensiuneă lui Andi nu se limită număi lă psi-
hologiile îînrudite cu ă lui. Puteă săă distingăă
părticulărităă tţile unor individuălităă tţi deosebite de ă lui
sţ i săă le cuprindăă , reliefîîndu-le cu-ătîîtă clărităte, îîncîît
dăă deă impresiă, vorbind despre suflete ăltfel construite
decîît ă lui, căă e sţ i el că ele. Vorbind despre Luchi, despre
viătţă lui rebelăă sţ i spontănăă , hăzlie, pe de-o părte, dăr sţ i
incomodăă pentru fămiliă provinciălăă îîn disciplină
căă reiă personifică fermentul ănărhiei, dăă duse lui Mătei
Velisăr impresiă căă se-nru- desc prin Luchi, ăl căă rui
portret desţ teptă o simpătie sţ i o solidărizăre frăă tţeăscăă
îîn copilul Mătei Velisăr. Căă ci Mătei Velisăr nu-sţ i puteă
îînchipui căă Andi, portreturîîndu-l pe Luchi, îînregistră cu
lucidităte cevă exterior lui, căre-l distră că ătăre; el îîsţi
îînchipuiă căă Andi e îîntr-o măă surăă ăcelăsţ i Luchi, măi
cuminte, năturăl, măi copt, căă Andi reprezintăă ăcelăsţ i
suflet, ăsemăă năă tor cu ăl lui Mătei Velisăr, de vreme ce
Andi îîi îîntţelegeă ătîît de bine, săvurîîndu-i năă zbîîtiile.
Sţ i îîncredereă, stimă, simpătiă pe căre treptăt i le
ărăă tă Mătei Velisăr stimulău îîn Andi — mimetic sensibil
— o vervăă sprintenăă , un umor elăstic, cîîsţtigîînd tot măi
mult inimă păă rintelui Sţ tefănei. Nu-l măi trătă că pe un
străă in, nu-l măi ăcceptă resemnăt — trimetţîîndu-sţ i
bulldog-ii subt păt —, fiindcăă ăsţ ă vroiă Sţ tefănă. IÎncepeă
săă se ătăsţ eze de Andi, săă -l pretţuiăscăă , săă -l iubeăscăă sţ i
săă -i fie recunoscăă tor căă ălegereă lui de căă tre Sţ tefănă îîi
confirmă îîncăă o dătăă îîncredereă pe căre o ăveă îîn
gustul, îîn discernăă mîîntul sţ i-n măturităteă Sţ tefănei.
Lă rîîndul lui, Andi stimă îîn Mătei Velisăr ceeă ce
iubeă îîn Sţ tefănă, îînrudindu-i — cu ălte ierărhii
sufletesţ ti — îîntr-o ăfectţiune unitărăă . Prezentţă comunăă
ă Sţ tefănei sţ i ă lui Mătei Velisăr desţ teptă îîn Andi
sentimente cu totul contrării celor pe căre îîndeobsţ te
prezentţă păă rintţilor le desţ teăptăă îîn sufletul tinerilor
îîndrăă gostitţi de fetele lor.
Păă rintţii, îîn genere, pentru un îîndrăă gostit ăl fetei lor
reprezintăă căricătură, deformăreă, presimtţireă viitoărei
versiuni ă fetei pe căre o iubesc, desţ teptîînd îîn ei o peni-
291
bilăă ăversiune pentru ceeă ce le ăctuălizeăzăă viitorul. Sţ i
ăcest sentiment e cu ătîît măi puternic, cu ătîît măi
definit cu cîît

292
ăsemăă năă rile dintre păă rintţi sţ i copii sîînt măi substăn-
tţiăle. Recunosţ ti îîn ticul gurei sţ tirbe, cu buze căm vinete
ă mămei, hidoăsă metămorfozăă ă zîîmbetului tremurăt
îîn gropitţele obrăzului fetei. Sîînii căă zutţi ăi mămei, cu o
lene impudicăă de dovleci, îîtţi dău un cutremur vizionăr
îîn fătţă sîînilor îînmuguritţi îîn primăă vără fetei. Sţ i glăsul
mămei, strident, spărt, îîtţi dăă o involuntărăă ălărmăă
ătunci cîînd îîi ghicesţ ti tineretţeă nedogităă , îîn sonorităteă
de cristăl ă glăsului fetei.
Dăr Mătei Velisăr, ă căă rui vîîrstăă o sţ tiă doăr ăctul de
năsţ tere, vesţ nic tîînăă r trupesţ te sţ i sufletesţ te, confirmă
glorios ăprilul vesţ nic ăl fiintţei Sţ tefănei, clipăă cu clipăă
îînnoităă , clipăă cu clipăă ăltfel îîncîîntăă toăre, trăă ind părcăă
mereu prin îînfloriri.
Asţ ă căă timpul petrecut Iă Bucuresţ ti cu Mătei Velisăr
creăse îîntre el sţ i Andi o ăpropiere tot ătîît de grăbnicăă sţ i
tot ătîît de vie că sţ i drăgosteă lui Andi pentru Sţ tefănă: s-
ăr fi spus c-ăcelăsţ i ritm, ăl păsţ ilor Sţ tefănei, stăă pîîneă tot
ce se îîntîîmplă îîn jurul ei.
Făă cuserăă îîmpreunăă totţi trei proiecte de viitor. Andi le
îîmpăă rtăă sţ ise hotăă rîîreă lui de-ă munci îîndîîriit. Vroiă săă
căpete cîît măi curîînd independentţă măteriălăă . Aspiră lă
o cătedrăă universitărăă , pe căre vroiă săă o obtţie făă răă de
ămestecul tătăă lui lui, printr-o muncăă de căre se simtţeă
îîn stăre. Vroiă săă -sţ i iă doctorătul lă Iăsţ i, convins căă se
pot făce studii serioăse nu număi îîn străă inăă tăte, unde ăi
ăproăpe totul de-ă gătă, dăr sţ i-n tţărăă , dificultăă tţile poăte
solicitîînd sţ i măi mult efortul personăl, efortul creător
decîît îînlesnirile. Sţ -ăpoi, socoteă Iăsţ ul că o ideălăă
ătmosferăă pentru muncă intelectuălăă , măi ăles cîînd
prezentţă Sţ tefănei lîîngăă el îîi vă dă elănul de viătţăă căre
lipsesţ te Iăsţ ului.
Mătei Velisăr îîl ăprobăse cu toătăă căă ldură. Sţ i el eră
convins căă studiile îîn tţărăă , căă meditătţiile iesţ ene îîi vor
ăcuză sţ i măi puternic individuălităteă decîît
străă inăă tăteă. IÎn schimb, Mătei Velisăr doreă săă fie
impresărul văcăntţelor. IÎn primul ăn îîi invită lă
Constăntinopol.
— Acolo, drăgăă Andi, lăă sîînd lă o părte frumusetţile
Stămbulului sţ i ăle Bosforului, vei simtţi un părfum de
veche Moldovăă . Nici nu-tţi îînchipui cum te simtţi tu, mol-
dovănul, sufletesţ te, lă tine ăcăsăă , trăă ind lă Constăntino-
293
pol! Vezi obiceiuri pe căre le-ău ăvut bunicii nosţ tri, ăuzi
ătîîteă vorbe căre-s bunicele vorbelor moldovenesţ ti; lă
Sfîîntă

294
Sofiă îîtţi miroăse ă mîînăă stire romăî neăscăă ; sţ i pe lîîngăă
toăte zidurile, sţ i prin toăte locurile — îîn Fănăr, lă
Sublimă Poărtăă , lă Bălîîclîî, lă Edi-Cule — treci pe lîîngăă
trecutul romăî nesc.
Apoi îîi invită, îîntr-ălt ăn, pe un cărgobot, pentru o
lungăă căă lăă torie prin băsenul Mediterănei. Aveă un vechi
prieten, căă pităn de cărgobot, pe-ăl căă rui văs eră lă el
ăcăsăă . Mătei Velisăr nu cunosţ teă o odihnăă măi
îînzdrăă venitoăre dupăă un ăn de muncăă decîît
văgăbondăreă pe măă ri. „Cu sţ ătră pe ăpe”, ăsţ ă spuneă el,
dîînd ăcestor căă lăă torii pe măre nu semnnificătţiă
turismului internătţionăl monden de pe văpoărele
elegănte — ădevăă răte săloăne plutitoăre —, ci
semnificătţiă hăă lăă duirii pe căă i ălbăstre făă răă colb, subt
ărsţ itţă proăspăă tăă ă soărelui jilăv de brize mărine.
Se îînflăă căă răse sţ i Andi, părticipîînd sţ i el lă ăceste
recreătţii îîn trei ăle viitorului. Dăr entuziăsmul lui cedă,
devenind spectător, fătţăă de vervă entuziăsmului
Sţ tefănei sţ i ă lui Mătei Velisăr. IÎn ăcele clipe, tătăă l sţ i fiică
deveneău că doi copii căre noăpteă, lă lumină lăă mpii,
făă răă de sţ tireă păă rintţilor, cu un ătlăs geogrăfic deschis pe
genunchi, trăă iesc, nu viseăzăă .
Mediterănă nu măi eră o măre evocătăă verbăl, ci o
enormăă floăre culeăsăă -n pălmele lor, cu tot polenul
soărelui sţ i cu toăte ălbinele constelătţiilor îîn tţesutul ei
luminos.
Sţ i fiecăre tţărăă , fiecăre loc ăl proiectătului itinerăr eră
îîn exclămătţiile lor o livădăă de portocăli, un părfum de
migdăli, un vîînt de desţ ert, o pulbere părcăă de mărmuri
eline, că tţăărmul grecesc dinspre căre vîîntul le ăduceă,
vie că pleăvă măsţ inelor de treier, presimtţireă holdelor
mărmurei ăntice
Căă lăă toriserăă pretutindeni, sţ i entuziăsmul lor nu-l ex-
cludeă pe Andi — că ămintirile evocăte de cei căre ău
trăă it îîmpreunăă îîn fătţă unui străă in căre-i ăscultăă — ci,
dimpotrivăă , îîi ăduceău îîmpăă rtăă sţ ăniă frumusetţilor
văă zute de ei, pregăă tindu-l pentru viitoărele căă lăă torii
comune. Sţ i-n Ităliă, sţ i-n Spăniă, sţ i-n Greciă, sţ i-n Africă,
numele lui Andi răă sună mereu sţ i-n vorbele Sţ tefănei, sţ i-
n ăle lui Mătei Velisăr, că sţ i cum sufletele lor sţ i-ăr fi
îînsusţ it retrospectiv fiintţă lui Andi, îîmpodobind-o cu tot
ce iubiserăă ei doi pîînăă ătunci.
295
 Sţ tefănă îîl vedeă intrîînd cu văporul, ălăă turi de eă, pe
punteă de sus, îîn Bosfor, printre colinele plesţ uve,
nisipoă-

296
se lă îînceput, treptăt îînverzite, că un sţ irăg de săntăl
devenit treptăt de jăd, sţ i-l strîîngeă de mîînăă , privindu-l,
îîn timp ce-i povesteă ăpăritţiă Constăntinopolului, vrîînd
părcăă săă soărbăă din ochii lui privelisţ teă ceă măi văst
feericăă ă lumii, iubindu-i ochii căre se vor bucură, măi
mult decîît propriă ei bucurie, lă ivireă sultănei măă rilor.
— Andi, dupăă ce-ăi privit de pe podul Kărăchioi îîn
dreăptă sţ i-n stîîngă, simtţi c-ăi fost orb pîînăă ătunci, căă tţi-
ăi spăă lăt ochii cu ăpăă vie sţ i căă ătunci lumină tţi se năsţ te-
n ochi.
Dupăă ăceeă, se scoboră cu el îîn port, că săă -l
îîngrozeăscăă putţin. Fiindcăă îîn port eră cărtierul tţîîrilor.
Eră ăcolo un turn îîmbrăă căt de sus sţ i pîînăă jos îîn tţîîri, că
un mitropolit îîn odăă jdii. Toăte ăcoperisţ urile căselor
erău păvoăzăte cu tţîîri. Pe toăte bălcoănele căselor de
lemn de-ăcolo ătîîrnău perdele de tţîîri. Tţ îîri sţ i număi tţîîri,
milioăne, foc de ărtificii cu tţîîri îîn loc de flăă căă ri, ploăie
de tţîrî i, — pusţ i lă uscăt îîn soărele torid. Mirosul lor eră
hidos că expresiă monsţ trilor chinezesţ ti, dăr ărgintiul
lor scrumit îîn soărele de vărăă semăă nă cu mestecenii,
semăă nă cu lemnul căselor de Scutări; ăsţ ă căă sţ i prin
mirosul lor ăpocăliptic îîncăă descopereăi o frumusetţăă îîn
vrăă jitorescul Stămbul.
Dupăă ăceeă, prin moschei, ăpoi lă Băzăr, lă căfenelele
turcesţ ti, mereu îîn ăceeăsţ i luminăă , ădevăă rătăă miere ă
cerului orientăl.
Sţ -ăpoi Muzeul.
Sţ tefănă zîîmbise cu genele plecăte pe-o ămintire.
— Păpă, cu cine seămăă năă Andi?
— Sţ tiu eu, fetitţo...
Lă plecăre ăbeă îîi destăă inuise lui Andi mirăculoăsă
lui ăsemăă năre cu stătuiă efebului grec din Muzeul
otomăn, spunîîndu-i căă îînăinte de ă-l cunoăsţ te se
îîndrăă gostise, făă răă săă -sţ i deă seămă, de stătuiă lui.
— Vezi, Andi, se vede căă de ăstă îîmi eră ătîît de drăg
Constăntinopolul.

Astfel trecuserăă zilele petrecute lă Bucuresţ ti îîn tovăă -

răă sţ iă lui Mătei Velisăr. Plecăserăă de lă Bucuresţ ti îîn ăce-
eăsţ i seărăă : Andi sţ i Sţ tefănă spre Iăsţ i, Mătei Velisăr spre
297
Constăntţă, cu un tren căre porneă măi tîîrziu. Bulldog-ul
îîl îînsotţeă pe Mătei Velisăr.
Despăă rtţireă fusese făă răă lăcrimi, dăr sţ i făă răă vorbe.
Dupăă ce trenul pornise spre Iăsţ i, definitiv îînspre Iăsţ i,
dupăă ce Sţ tefănă nu măi văă zuse nici fluturăreă păă lăă riei
lui Mătei Velisăr, nici spăsmul săă ltăit ăl bulldog-ului, se
ghe- muise îîn compărtiment, făă cîîndu-se sţ i măi micăă ,
ălăă turîîn- du-sţ i căpul de pieptul lui Andi cu ătîîtă de
totălăă renuntţăre lă tot ce nu eră el, îîncîît Andi simtţise
fericireă unui copil bolnăv, îîn ăle căă rui mîîni îîntinse,
toămnă, dupăă zborul rîîndunelelor, ăr fi venit o
rîîndunicăă , dăă ruindu-i-se, re- nuntţîînd lă toătăă văstităteă
cerului plecăă rilor, pentru mîînile bicisnice căre-i
cresţ teău tovăă răă sţ iă zborului oprit, de-ă lungul
toămnelor, de-ă lungul ploilor, de-ă lungul iernilor.

298
 PARTEA A TREIA

NU-I NIMENI.
SE SCUTURĂ CASTANUL

299
 Domnul Iustin Dănielescu îîsţi îîncheiăse cursul măi
devreme că de obicei.
Se simtţeă îîntinerit, cu o inimăă de student îîn pieptul
de profesor veterăn sţ i decăn ăl Făcultăă tţii de litere.
De cîîtevă ori îîn timpul cursului, gîîndul îîi ălunecăse
spre doămnă Dănielescu, ămintindu-sţ i dusele vremi ăle
logodnei, cîînd tot lă Universităte, pe-ătunci eră student
îîn băncăă , sţ i tot timpul cursului, creionul se opreă,
lăă sîînd cîîtevă clipe neîînregistrăte ideile profesorului, îîn
timp ce inimă sţ i ochii zîîmbeău logodnicei cu căre
trebuiă săă se-ntîîlneăscăă dupăă curs.
Eră ciudătăă , îînduiosţ ăător ciudătăă , ăpăritţiă ăcestei
emotţii ădolescente îîn plenitudineă călmăă ă băă trîînetţii.
Evenimentul căre o provocăse eră reîîntoărcereă
doămnei Dănielescu ăcăsăă . Lipsise măi bine de douăă
luni, îînlocuind-o pe Duduiă pe lîîngăă Pussy, nepotţelul.
Duduiă plecăse lă Nisă, Păris sţ i Londră, cu băă rbătul ei.
De cîînd se căă săă torise ăveă convingereă — exăctăă de
ăltfel — căă Iăsţ ul e iremediăbil contăminăt de boli
infectţioăse, sţ i căă — de ăici îîncepe originălităteă
convingerii — număi prezentţă ei interziceă microbilor
ăccesul lui Pussy. Iăr doămnă Dănielescu, decîît săă sţ tie
căă nu-i tihnesţ te Duduiei căă lăă toriă îîn străă inăă tăte,
preferăse săă plece lă Chioăiă, ună dintre mosţ iile
menăjului, resţ edintţă de vărăă ă delfinului sotţilor
Dobrescu. Delfinul ăveă ăcolo odăă ile lui, construite sţ i
mobilăte dupăă conceptţiă de educătţie englezeăscăă .
Mămă Duduiei o ăsistăse îîn călităte de „ochi ăl
stăă pîînului” pe nurse-ă îînsăă rcinătăă săă făcăă din Pussy un
ătlet sţ i-un gentlemăn îîncăă de lă primii păsţ i pe covor,
pregăă tindu-l săă devie măi tîîrziu un fel de „Prince de
Gălles” ăl fămiliei Fănăchi Dobrescu.
300
 Doămnă Dănielescu plecăse lă Chioăiă îîn „Rolls-
Royce”-ul Duduiei, o dătăă cu fiică, nurse-ă sţ i cu Pussy,
îîncredintţîînd Sţ tefănei, pentru timpul ăbsentţei ei, cheile
gospodăă riei Dănielescu.
Dăr teămă pentru săă năă tăteă lui Pussy eră ătîît de gin-
găsţ circumspectăă , îîncîît Duduiă îîl obligăse pe tătăă l ei săă
nu vie niciodătăă lă Ghioăiă, îîn timpul lipsei ei, prezentţă
lui, iesţ ănul bolilor infectţioăse, îînsemnîînd pentru inimă
ei de mămăă măi ăles iădul băcililor iesţ eni pe căre
bunicul puteă săă -l reverse ăsupră îîngerăsţ ului dezărmăt.
Luchi definise situătţiă ăstfel:
— Regină bunicăă ă plecăt lă Versăilles cu Pussy-
Chioăiă.
Sţ i căsă devenise pustie pentru domnul Iustin Dănie-
lescu. Se despăă rtţise uneori de doămnă Dănielescu pen-
tru scurt timp, dăr el fiind căă lăă torul, sţ i eă răă mîînîînd
ăcăsăă , regăă sindu-i prezentţă tutelărăă lă îîntoărcere. Abeă
ăcum, îînsăă , cunoscuse un fel de singurăă tăte de văă duv,
măi ăles îîn timpul noptţii cîînd pătul de ălăă turi eră gol,
ciuntind sţ i sufletesţ e o veche simetrie de căă scăt, oftăt,
dormit sţ i convorbiri intime, dîînd sotţului stingher un
sentiment de oropsităă suprăvietţuire, cum ăr fi ăl unui
număă r compus, zugrăă vit pe tăă blitţă municipălăă de lă
poărtă căsei, de pe căre ploile ăr fi sţ ters o unităte,
lăă sîînd-o număi pe ceălăltăă : de pildăă , îîn loc de 13 număi
3, văă duv lîîngăă dispăritţiă lui 1, căre-i dăă deă consţ tiintţă
vălorii zecimăle.
Apoi, sţ i-n timpul zilei, inimă domnului Dănielescu
simtţeă ăbsentţă „stăă pîînei” că un gol îîn pungăă . Domneă
îîn căsăă un flux de risipăă , de irosire, căre-l nelinisţ teă
mereu. Sţ tefănă uită cheile de lă cămărăă sţ i dulăpuri pe
scăune, pe măsăă , pe ferestre, ăsţ ă cum Mătei Velisăr uită
scrumul de tţigărăă . Domnul Dănielescu le strîîngeă
oftîînd sţ i le îîncuiă îîn biurou.
Zăhăă rul, făă ină, căfeăuă, orezul, măcăroănele,
dulcetţurile, grăă simeă sţ i untul topit, de cîînd cu Sţ tefănă,
îîncăă puserăă pe mîînele slugilor. Sţ tefănă prepără singurăă
esentţă pentru căfeăuă cu lăpte, din căfeăuă de douăă
sute de lei kilogrămul, rezervătăă pentru zilele de măre
tţinutăă cu musăfiri de gălăă , făă răă s-o ămestece cu căfeă
cumpăă rătăă gătă rîîsţnităă din tîîrg. Dăr pe domnul
Dănielescu nu-l măi bucură, desţ i îîi plăă ceă căfeăuă tăre,
301
căre dăă lăptelui un ten de mulătresăă sţ i-un ăbur
îîmbăă tăă tor ăromăt, fiindcăă ăceăstăă plăă cere îîi ăpăă reă
culpăbilăă , că sţ i cum s-ăr fi coălizăt cu libertăă tţile
Sţ tefănei, trăă dîîndu-sţ i interesele, trăă dîînd sţ i economiă
sotţiei

302
lui ăbsente. Nu-l măi bucură nici dejunul, cu săă lăă tţi îîn
căre untdelemnul curgeă dupăă bunul plăc ăl
comesenilor, sţ i mîîncăă ri îîn căre untul ăbundă dupăă voiă
sţ i inspirătţiă bucăă tăă resei. Nu-l măi bucurău nici mesele
de seărăă , cîînd Sţ tefănă îîl consultă ăsupră progrămului
ălimentăr ăl zilei urmăă toăre. Răă spundeă Luchi, căre
ăveă un ăpetit sţ i-o făntezie găstronomicăă
gărgăntuelescăă . Sţ tefănă ăprobă toăte propunerile lui,
felicitîîndu-l mereu pentru poftă lui de mîîncăre,
îîncurăjîînd-o pe deăsupră, sţ i fiindu-i recunoscăă toăre
pentru sugestiile culinăre căre-o crutţău pe eă de efortul
necontenit de ă văriă menu-ul. Dăr propunerile lui
Luchi, mîîncăă rile indicăte de el erău ătîît de costisitoăre,
îîncîît ăscultîîndu-le domnul Dănielescu simtţeă îîngerii
pesimismului pogorîîndu-se negri ăsupră ăpetitului săă u
stîîrnit. Pîîrjoăle de piept de găă inăă , măcăroăne fierte îîn
bulion, cu părmezăn mult, ouăă umplute cu găă lbenusţ uri
ămestecăte cu cărne de păsăă re plutind pe smîîntîînăă de
lă lipoveni — ceă măi bunăă , dăr sţ i ceă măi scumpăă , —
creme de zăhăă r ărs sţ i de căfeă — tot purăă , — suflele cu
multăă dulceătţăă de căă psţ une, portocălc din belsţ ug —
Luchi consumă cîîte cinci-sţ ăse lă o măsăă , făă răă efort, —
fiindcăă Sţ tefănă pretindeă căă -s foărte hrăă nitoăre sţ i săă -
năă toăse.
Sţ i Luchi spuneă, spuneă, sţ i mîîncă, mîîncă...
Sţ i domnul Dănielescu ăscultă sţ i tăă ceă ămăr, mîîncîînd
cu o poftăă căre-i dăă deă oribilă impresie căă -i ăntropofăg
sţ i căă -sţ i măă nîîncăă sotţiă ăbsentăă o dătăă cu mîîncăă rile căre-
n- semnău număi risipăă sţ i iroseălăă .
Nu îîndrăă zneă săă spuie nimic Sţ tefănei, nu se-ncumetă
săă -i făcăă nici o observătţie. IÎl intimidă nu număi fiindcăă
eră sotţiă lui Andi sţ i fătă lui Mătei Velisăr, dăr îîl in-
timidău ăpucăă turile ei nete, hotăă rîîte, cu cevă izbucnitor
sţ i cătegoric îîn ele, căre-l făă ceău săă -sţ i piărdăă îîn contăct
cu eă, chiăr sţ i fătţăă de el îînsusţ i, prestigiul de Apostol.
Sţ tefănei nu-i plăă ceă îîntunericul, precum nici cloro-
tică luminăă ă unui singur bec. Sţ i luminile ărdeău ălbe sţ i
îîmbelsţ ugăte, dîînd un fel de icnitoăre mirăă ri
îîncăsătorului de lă Uzină electricăă , dupăă ce făă ceă
lectură contorului, sţ i un sfîîsţietor de ăcru oftăt
domnului Dănielescu, silit săă plăă teăscăă ăceste orgii
electrice.
303
 Sţ tefănei nu-i plăă ceă nici toămnă, nici iărnă, nici lă-n-
ceputul făă tţărnic ăl primăă verii săă tremure îîn căsăă cu
sţ ăluri

304
pe eă, zăă cîînd îîn fundul cănăpelelor. Sţ i sobele ărdeău îîn
toăte odăă ile, iăr ochii domnului Dănielescu vedeău un
rug de jertfăă , pe căre-i ărdeău buzunărele, îîn fiecăre foc.
IÎi plăă ceău sţ i lui lumină sţ i căă ldură, — dăr...
Lă toăte plăă cerile din timpul guvernăă rii Sţ tefănei îîn
sufletul domnului Dănielescu se ădăă ugă un „dăr”... îîn
căre oftău nostălgii de economie sţ i se pocăă iău ămăr
desfăă tăă ri vinovăte.
Nu se măi ăuzeău strigăă te lă bucăă tăă rie: zilnică trăge-
die ăncilărăă îîncetăse. S-ăr fi spus căă servitorii erău îîn
vilegiăturăă , dupăă muncăă silnicăă . Dăr ăbsentţă strigăă telor
sţ i bună dispozitţie ă slugilor îînsemnău dureros pentru
domnul Dănielescu domniă ănărhiei, ăbsentţă ăbsolutei
tţărine, îîn locul căă reiă venise, oricum, o uzurpătoăre.
Părcăă sţ i Luchi se bolsţ evizăse sţ i măi tăre de cîînd cu
Sţ tefăniă. Căă păă tăse o dezinvolturăă îîn discutţii îîn căre
domnul Dănielescu distingeă zîîmbetul ochilor Sţ tefănei
sţ i ăbsentţă privirii doămnei Dănielescu.
Ceeă se-l nemultţumeă îînsăă măi multe pe domnul Dă-
nielescu eră senzătţiă risipei; părcăă i se spăă rsese un bu-
zunăr plin, sţ i toăte curgeău lă fiecăre misţ căre.
Sţ i nu sţ tiă ce săă făcăă ! Sţ tefănă ăveă un fel de incon-
sţ tientţăă nemăiîîntîîlnităă de domnul Dănielescu pîînăă
ătunci pentru ăcest soi de preocupăă ri. Cîînd primeău
băni de lă Mătei Velisăr, îîn loc săă cumpere lucruri utile
pentru gospodăă riă ei, îîi umpleă pe totţi de dăruri, făă răă
nici o măă surăă , bucuriă răă spîîndităă îîn jurul ei
preocupîînd-o măi mult decîît propriul ei interes.
Domnul Dănielescu jubilăse îîn sineă lui — că de o
confirmăre îîn lumeă psicologicăă ă legii văselor comuni-
cănte — ăuzindu-l o dătăă îîntîîmplăă tor pe Andi
reprosţ îînd Sţ tefănei, cu blîîndetţe, dăă rniciă ei exăgerătăă .
Vră săă zicăă , sţ i Andi observăse, fusese sensibil, ălărmăt
desigur, — solidăr, făă răă săă sţ tie, cu ătitudineă tătăă lui lui...
Sţ tefănă n-ăveă instinct de conservăre. Astă eră im-
presiă domnului Iustin Dănielescu. Lă nuntă Duduiei
dăă ruise miresei douăă sţ ăluri persăne, cele măi frumoăse
din cîîte ăveă, despodobind odăiă ei sţ i ă lui Andi.
Oricum, eră exăgerăt, chiăr pentru Duduiă! Doărăă nici
Sţ tefănă, nici Andi nu erău năbăbi! Sţ i văloăreă sţ ălurilor,
din pricină vălutei sţ i ă tăxelor vămăle, crescuse ătîît de

305
mult, îîncîît săă le-nlocuiăscăă pe cele dăă ruite n-ăr măi fi
putut.
Dăr cîîtăă vreme trăă ise cu Andi îîn căă sutţă din curte —
construităă pentru tîînăă ră căă snicie — cheltuind din bănii
ci, pentru căpriciile ei — de căre, ce-i drept, profită măi
ăles fămiliă Dănielescu, nimeni nu se simtţise lezăt de
liberălităă tţile ei.
De cîînd îînsăă domneă îîn căsăă , îînlocuind-o pe doămnă
Dănielescu, inconsţ tientţă ei fătţăă de băn, inătentţiă ei
pentru economie sţ i tendintţă ei de ă îîndestulă poftele
tuturor celor din jurul ei cu necontenit belsţ ug dăă deău
generozităă tţii ei, pîînăă ătunci răă ufăă căă toăre număi pentru
eă, cărăcterul unei primejdii comune îîntregii fămilii.
Sţ i, pe deăsupră, domnul Dănielescu se îîngrăă sţ ă zi cu
zi, simtţindu-se congestionăt, ăpăă săt sţ i măhmur dupăă
fiecăre măsăă . Nu număi căă -l ispiteău mîîncăă rile, dăr se
simtţeă dător fătţăă de el îînsusţ i, fătţăă de sotţiă lui săă
introducăă îîn el cîît măi mult din fructele risipei — ăsţ ă
cum sţ i-ăr fi ăruncăt surtucul pe jos dăcăă s-ăr fi văă rsăt o
sticlăă de colonie, nu fiindcăă -i plăă ceă ătîît de tăre mirosul
coloniei, dăr că săă nu se piărdăă zăă dărnic, că săă
serveăscăă lă cevă, săă intre îîntr-o hăinăă de-ă fămiliei
lichidul oricum dus pe veci din sticlă lui.
Sţ i chiăr dăcăă ăr fi îîndrăă znit săă -i spuie cevă Sţ tefănei,
— ce săă -i spuie? Căă e risipitoăre? Dăr, îîn definitiv, eă nu
mîîncă măi nimic. Andi mîîncă putţin. De făpt, număi
Luchi sţ i cu domnul Dănielescu mîîncău efectiv. Ar fi îîn -
semnăt săă -i spuie: De ce ne dăi de mîîncăre lucruri ătîît
de bune?” Sţ i Sţ tefănă i-ăr fi răă spuns: „Fiindcăă văă plăc,
fiidncăă le mîîncătţi cu poftăă ”.
Aveă dreptăte? Aveă!
Sţ i domnul Dănielescu nu puteă săă -i rcplice: „Le măă -
nîînc cu poftăă fiindcăă măă săcrific, căă ci mi s-ăr rupe inimă
văă zîînd căă se îîntorc lă bucăă tăă rie mîîncăă ri căre ău costăt
ătîîtţiă băni”.
Fusese deprinsăă cu năă răv de tătăă l ei! Sţ i chiăr îîn căsă
lor! Doămnă Dănielescu o răă sfăă tţăse preă mult. IÎn
primul ăn ăl căă săă toriei nu-i făă ceă lă dejun sţ i lă măsăă
decîît mîîncăă rile căre-i plăă ceău. Cum sţ i eă sţ i Andi luău
căfeăuă cu lăpte lă ei îîn odăie, li se trimeteă o căfeă cu
lăpte mult superioărăă călitătiv celei pe căre-o beău
ceilăltţi membri ăi fămiliei. Cu drept cuvîînt Duduiă, căre
306
pe-ătunci nu se căă săă torise îîncăă , protestăse. Nu căă ăr fi
ăspirăt lă o ăltăă căfeă cu lăpte decîît ceă băă utăă din
copilăă rie, dăr preă eră trătătăă Sţ tefănă îîn „Măă riă-Să”.
Sţ i din nenorocire, nu i se puteă reprosţ ă decîît ătîît:
risipă, măniă dărurilor. IÎncolo, nu eră nici luxoăsăă , nu-l
ăntrenă pe Andi nici lă băluri, nici lă teătru, nici lă
Bucuresţ ti, nici chăr îîn străă inăă tăte, desţ i Mătei Veslisăr îîi
invităse mereu. IÎntr-o măă surăă , domnul Dănielescu îîi
eră chiăr recunoscăă tor. Grătţie ei, Andi nu cunoscuse
nici ună din ispitele căre măcinăă pe om de timpuriu:
chefurile, cluburile, metresele. Dătorităă ei — năturăl,
număi din ăcest punct de vedere — Andi, lă douăă zeci sţ i
sţ ăse de ăni, eră conferentţiăr lă Universităte, socotit de
totţi profesorii că un viitor săvănt, demn urmăsţ ăl
tătăă lui săă u.
Asţ ă căă , pe de o părte, sţ i pîînăă lă plecăreă doămnei Dă-
nielescu fusese multţumit de Sţ tefănă, ădicăă nu ătîît de
Sţ tefănă îîn sine, — îîl intimidăse îîntotdeăună,
inexplicăbil, dăt fiind stătură ei de păă pusţ ăă, — cîît
îîndemnul sţ i ătmosferă de muncăă pe căre i le ădusese lui
Andi.
Dăr plecăreă doămnei Dănielescu de-ăcăsăă
coincidăse sţ i cu stătornicireă temeliilor viitorului lui
Andi. Eră numit conferentţiăr din toămnăă . De ăcum
îînăinte, viitorul lui Andi ăveă săă decurgăă ăutomăt. Sţ i
domnul Dănielescu, nemultţumit de risipă Sţ tefănei îîn
ăle gospodăă riei, îîncepeă săă regrete căă Andi n-ăre ăltfel
de sotţie. O fătăă frumoăsăă , năltăă , voinicăă , decorătivăă —
ăsţ ă cum fusese doămnă Dănielescu — o „femeie” îîn
toătăă putereă cuvîîntului. Fătţăă de ăctuălă situătţie sociălăă
ă lui Andi, stătură sţ i felul de-ă fi ăle Sţ tefănei erău căm
nepotrivite. Domnul Dănielescu o consideră pe Sţ tefănă
că pe-un fel de „flecusţ tetţ gentil”, o ideălăă tovărăă sţ ăă
pentru ănii studentţiei. IÎntr-o odăă itţăă modestăă de
student sîîrguitor, îîntr-ădevăă r, grătţiă ei de păă săă ricăă
puteă săă serveăscăă lă cevă.
Dăr pentr-un profesor universităr! Pentru un viitor
deputăt, poăte ministru — căă ci domnul Dănielescu
vroiă săă -l îîmpingăă binisţ or pe Andi spre viătţă politicăă ,
„făă răă de căre nu se poăte”, de îîndătăă ce vă deveni
profesor definitiv, de sine stăă tăă tor îîn cărieră didăcticăă .

307
 Sţ i Sţ tefănă nu corespundeă viitorului lui Andi. IÎi lip-
seă elementul decorătiv, ătîît de necesăr sotţiilor
oămenilor publici. N-o vedeă pe Sţ tefănă prezidîînd cu
prestăntţă necesărăă o măsăă dătăă de Andi îîn cinsteă unor
importăntţi prieteni politici, de căre ăr fi ătîîrnăt situătţiă
lui viitoăre. Eră preă micăă , preă „fleăc”. Oricum, femeiă
trebuie săă fie femeie: s-o vezi îîntr-o rochie decoltătăă de
băl, s-o vezi îîntr-o lojăă lă teătru, s-o vezi primind lă eă
ăcăsăă . Sţ tefănă părcăă eră fetitţă ăcelei femei ideăle pe
căre ăr fi merităt-o Andi, îîn ăctuălă lui situătţie, dupăă
păă rereă domnului Iustin Dănielescu.
Nu îîmpăă rtăă sţ ise ăceste gîînduri, recent precizăte nici
doămnei Dănielescu. Asţ teptă săă vădăă măi îîntîîi o
indicătţie îîn ătitudineă ei.
De ăltfel, ăceste gîînduri — pe-ătunci îîncăă neclăre,
fiindcăă Andi n-ăveă situătţiă de ăcum — se năă scuserăă
măi demult, cu trei ăni îîn urmăă , lă nuntă Duduiei.
Duduiă, dă! Făă cuse o părtidăă străă lucităă . Ce diferentţăă
îîntre nuntă ei sţ i ă lui Andi, pentru sufletul de tătăă cu
preferintţăă pentru Andi ăl domnului Iustin Dănielescu.
Sţ tefăn Dobrescu — Fănăchi — ăsţ ă i se spuneă îîn orăsţ
— eră ăvocătul iesţ ăn căre plăă teă cel măi măre impozit
profesionăl, lăă sîîndu-le lă o părte pc celelălte, căă ci ăveă
mosţ ii, căse, eră proprietărul cămuflăt ăl unei berăă rii,
măi ăveă o fermăă model, trăă suri de piătţăă sţ i o spăă lăă torie
chimicăă . Sţ i măi eră sţ i-n consiliul de ădministrătţie ăl măi
multor băă nci sţ i societăă tţi industriăle din Moldovă. O
ădără pe Duduiă — ăveă pătruzeci sţ i doi de ăni —
neprecupetţindu-i îîndeplinireă nici unui căpriciu. Ii
cumpăă răse o boiereăscăă ăsţ ezăre iesţ ănăă , căsăă cu douăă
etăje sţ i grăă dinăă văstăă , situătăă pe strădă Cărol,
reclăă dindu-i-o, dupăă gustul ei, îîn stil modern. IÎi
cumpăă răse un „Rolls-Royce” — unic îîn Moldovă — sţ i un
„Lănciă” pentru vitezele epice.
Făă cuse din Duduiă un fel de reginăă ă Iăsţ ului de dupăă
răă zboi.
Celebrăse cununiă religioăsăă lă Mitropolie,
îîmbrăă cîînd-o îîn flori. Măsă costăse o ăvere, plăă tităă —
năturăl — de ginere. O căă săă torie căre răă sturnăse Iăsţ ul,
îînviind timpurile glorioăse. Iăr Duduiă, că sţ i făstul
căă săă toriei, fusese îîntr-ădevăă r superbăă . „Femeie” îîn
toătăă putereă cuvîîntului. Lă Sţ tefănă nici nu se uităse
308
nimeni. Nu existăse decîît Duduiă că „femeie” ă
neămului Dănielescu. Dupăă ce se îînăpoiăserăă ăcăsăă , sţ i
doămnă sţ i domnul Dănielescu îîsţi ămintiserăă cu inimă
strîînsăă de căă săă toriă copilului lor preferăt, de-ă lui Andi.
Cîît de modestăă fusese, ălăă turi de-ă Duduiei! Sţ i Sţ tefănă
sţ i Andi o doriserăă ăstfel, — dăr oricum, ălăă turi de
căă săă toriă Duduiei, ă lui Andi căă păă tă o semnificătţie
umilitoăre. Un preot îîi cununăse ăcăsăă : urmăse o măsăă
cu fămiliă, cîîtţivă prieteni de-ăi căsei sţ i cîîtţivă măsoni.
Ziărele locăle pomeniserăă ătîît: căă fiul profeso-rului
Iustin Dănielescu s-ă căă săă torit, ceremoniă ăvîînd loc lă
domiciliul păă rintţilor, îîn cerc intiin.
Căă săă toriă Duduiei determinăse nu număi dăă ri de
seămăă , dăr sţ i ărticole căre-o considerău că o renăsţ tere
ă feeriei moldovenesţ ti de odinioărăă , lă căre străă lucise o
mireăsăă „că o zîînăă din povesţ ti”.
Dupăă îînăpoiereă de lă căă săă toriă Duduiei, sotţii Dănie-
lescu oftăserăă îîn ăcelăsţ i timp. Nu-sţ i spuseserăă nimic.
Erău măi mult îîntristătţi decîît fericitţi de revănsţ ă
străă lucităă pe căre viitorul o rezervăse Duduiei fătţăă de
Andi.
Oftătul domnului Dănielescu de dupăă nuntă Duduiei
sţ i gîîndurile pe căre le exprimă nebulos ăpăă ruserăă sţ i se
conturăserăă îîn timpul ăbsentţei doămnei Dănielescu,
devenind meditătţii obsedănte, că sţ i senzătţiă risipei.
Concluziă ăcestor irităă ri sţ i nemultţumiri zilnice, pe
căre i le provocă viătţă căsei, ritmul ei nou din timpul
ăbsentţei sotţiei lui, fusese un fel de treptătăă
eminesciănizăre ă doămnei Dănielescu, cîît sţ i ă
propriului suflet ăl domnului Dănielescu.
IÎn răă stimpul celor douăă luni, mîîncăse mult, se îîngrăă -
sţ ăse sţ i se reîîndrăă gostise, ăsţ teptîînd îîntoărcereă ăcăsăă ă
doămnei Dănielescu sţ i îîn călităte de stăă pîînăă căre săă
puie căpăă t risipei, dăr sţ i c-o băă tăie de inimăă căre
desţ teptă reminiscentţele silăbelor „Be-ă-trice” din
vremeă cîînd nu s-ălăă turăserăă îîncăă îîn registrul stăă rii
civile numelui Dănielescu.
IÎi scriă zilnic epistole din căre lipseău număi rimele,
îîncolo, oftă vîîntul, căă deău frunzele, plecău păă săă rile
golind cuiburile, — căă ci se-ntîîmplăse că ăbsentţă
doămnei Dănielescu săă coincidăă cu ăgrăvăreă iesţ ănăă ă
toămnei, sţ i domnul Dănielescu oftă îîn scrisorile căă tre
309
sotţiă îîndepăă rtătăă că sţ i cum ăr fi devenit îîn lipsă ei
căstănul de lă poărtăă , băă tut de vîînturi sţ i de ploi, nu
sotţul căre se-ngrăă sţ ă lă mesele copioăse, despre căre nu
îîndrăă zneă săă -i pomeneăscăă nimic, cumulîînd zi cu zi,
scrisoăre cu scrisoăre, sentimentul c-o trăă deăzăă
părticipîînd lă risipăă , sentiment căre contribuiă simtţitor
lă exăltăreă lirismului epistolăr.
Apropiereă reîîntoărcerii doămnei Dănielescu
îînsemnă pentru domnul Dănielescu un dublu
eveniment concomitent: ăpăritţiă zîînei îîn pătul
conjugăl, dăr sţ i prezentţă zmeoăicei, căre dintr-o
ăruncăă turăă de ochi ăveă săă vădăă

310
golurile căă măă rii sţ i năă răă vireă slugilor. Doreă s-o îîmbrăă tţi -
sţ eze, dăr sţ i s-o-nduplece: gesturi căre se confundău.
Asţ ă căă lirismul domnului Dănielescu eră îînsufletţit — sţ i
exăgerăt — nu număi de băă rbăă tesţ tile puteri ăcumulăte
îîn timpul ăbsentţei, ci sţ i de mustrăreă surdăă pe căre i-o
dăă deă părticipăreă lă mesele copioăse.
Sţ i iătăă căă venise o telegrămăă pe cîît ăsţ teptătăă , pe cîît
temutăă :

„Sosesc dupăă -ămiăzăă cu Duduiă. IÎntîîlnire

Beătrice”

Din străă inăă tăte. Duduiă descinsese de-ă dreptul lă

Chioăiă, de unde veneă îîn frunteă fămiliei — ămirălisim
— cu ăutomobilele.
Telegrămă sosise dis-de-dimineătţăă. Făă răă s-o măi desţ -
tepte pe Sţ tefănă, domnul Dănielescu poruncise slugilor
săă făcăă grijiturăă , „căă vine conitţă”, strîîngîînd el singur ziă-
rele, revistele sţ i hîîrtiile îîmbulzite îîn ietăc îîn timpul
văă duviei; se tunsese, se răă sese, se lotţionăse, îîsţi îîncretţise
vîîrful mustetţilor, cumpăă răse icre negre sţ i struguri
conservătţi, măi cumpăă răse flori, pe căre le ărănjăse cu
mîînă lui pe măă sutţă de noăpte lîîngăă fotogrăfiă doămnei
Dănielescu, punîîndu-i îîn sărtărul măă sutţei o sticlutţăă de
părfum sţ i o păă reche de măă nusţ i blăă nite; sţ i părfumul, sţ i
florile, sţ i măă nusţ ile de piele blăă nităă simbolizău sţ i
bucuriă sotţului — proăspăă tăă că florile, condensătăă că
părfumul sţ i căldăă că măă nusţ ile —, dăr sţ i ătributele
dorite sotţiei, florile fiind zîîmbetul, părfumul, vorbele, sţ i
măă nusţ ile blăă nite, îîngăă duintţă pentru păă cătele ăltoră.
Sţ tefănă primise foărte călm noutăteă, vesteă căă „vine
conitţă”. Domnul Dănielescu îîi invidiăse călmul măi ăles
fiindcăă -i hăă răă zise rolul de părătrăă snet pentru
eventuălele furtuni.
Iătăă de ce reîîntoărcereă doămnei Dănielescu dăă duse
profesorului Dănielescu tineresţ ti ălunecăă ri de gîînd îîn
timpul cursului, făă cîîndu-l săă -sţ i îîncheie lectţiă măi
îînăinte de vreme. Trebuiău săă se îîntîîlneăscăă ăcăsăă lă
Duduiă, ple- cîînd de ăcolo îîmpreunăă spre căă minul îîn
căre domnul Dănielescu pregăă tise ăpoteoză.
Trecu pe lă căncelăriă decănătului, îîsţi luăă blănă, căă -
ciulă sţ i sţ osţ onii; ămîînăă pe ă două zi solutţionăreă
311
hîîrtiilor curente sţ i coborîî scăă rile răă sucindu-sţ i
mustetţile, cu măi putţinăă măjestăte decîît îîndeobsţ te, dăr
cu măi mult elăn. Părcăă -i îînflorise un tei îîn străă fundul
sufletului lă gîîndul căă peste cîîtevă clipe îîsţi vă revedeă
sotţiă, — un tei cu părfumul sporit de prezentţă unor
nouri negri.
Ajungîînd îîn dreptul ăulei, se opri deodătăă , cu sprîîn -
cenele ridicăte. Răă sunău ăplăuze că lă teătru. Redeveni
decăn, cu ochii lă portăr. Interzisese ăplăuzele căre
frivo- lizău tăă cereă Universităă tţii.
— Cine tţine curs?
Portărul, om băă trîîn căre făă ceă dese servicii părticu-
lăre domnului Dănielescu, se ăpropie zîîmbind:
— Cocă Andi...
IÎl sţ tiă demult.
O clipăă , decănul sţ i portărul ăvurăă ăcelăsţ i zîîmbet pe
subt căre gloriă lui Andi, îînăripătăă de ăplăuze, trecu
părcăă subt un ălb ărc de triumf.
Domnul Dănielescu ăsţ teptăă lă usţ ăă. Trăă iă ziuă îîntine-
ririlor. Aplăuzele stîîrnite de cursul lui Andi îîi desţ teptă-
serăă icoănă propriei lui tineretţi lă îînceputul cărierei
profesorăle. Eră sţ i el pe-ătunceă, că sţ i Andi, frumos sţ i
tîînăă r, entuziăsmîînd tot îîn ămfiteătrul conferintţelor, pe
studentţi sţ i pe studente, nu număi prin verbul lui
fierbinte, dăr sţ i prin frumusetţeă lui. Pe ătunci
îîncepuserăă săă -l pîîndeăscăă ispitele. Eră căă săă torit de
curîînd. IÎsţi ădoră sotţiă. Dăr succesul îîl îînnebuneă îîn
fiecăre zi. Lă cursurile lui predominău fetele. Vorbeă sţ i
vedeă îîn fătţăă ochi de toăte culorile deschisţ i că zorelele
îînspre el, buze umede, obrăji tineri sţ i mîîni căre-l
ăplăudău cersţ indu-i părcăă frumusetţă zeificătăă de
orătorie. Fugeă de lă Universităte de-ă dreptul ăcăsăă , cu
ochii îîn păă mîînt, neîîndrăă znind săă priveăscăă nici o
femeie. Sţ i ăbeă ăcăsăă se simtţeă sălvăt lă ădăă post de
necontenitele primejdii. Sţ i ăduceă doămnei Dănielescu
elănul pe căre zeci de fete i-l dăă duserăă , precum sţ i peni-
tentţă ispitirilor de căre se temeă. Rezistăse. Nu s-
ătinsose de nici o studentăă decîît cu făptă ochilor sţ i-ă
gîîndului. Micile ăventuri extrăconjugăle erău străă ine
mediului universităr, unde reputătţiă lui se ăureă
intăctăă , sporindu-i prestigiul morăl, deci sţ i pe cel
intelectuăl, dîînd frumusetţii lui fătţăă de oămeni o
312
îînăă ltţime inăccesibilăă de luceăfăă r. De ăltfel, lă drept
vorbind, n-o îînsţ elăse niciodătăă pe doămnă Dănielescu.
Prin orăsţ ele de provincie unde tţinuse conferintţe,
ciupise cîîte-o servitoăre, lă hotel său îîn căsele unde eră
găă zduil, ălintăse cîîte-un sîîn, cîîte-un grumăz, sţ i uneori sţ i
cîîte-o pulpăă dezgolităă — dăr cu spăimăă , oprindu-sţ i lă
timp congestiă sexuălăă de teămă bolilor sţ i ă sţ ăntăjului.
Atîît: ăperitive inofensive. Nici un ădulter propriu-zis Nu
se căă iă. Eră băă trîîn, c-o reputătţie inătăcăbilăă sţ i subt
ăcest răport, curăt, onest, sţ i c-un elăn pentru tovărăă sţ ă
vietţii lui căre nu-i dăă deă număi iluziă tineretţii, ci chiăr
prezentţă ei purificătăă de ispitele trecutului.
Dăr părcăă n-ăr fi dorit că sţ i Andi săă făcăă lă fel. Nu l-ăr
fi supăă răt o ăventurăă de-ă lui Andi, sţ i chiăr măi multe,
număi săă fie prudent, săă nu se ăfle nimic.
I s-ăprinsese îîn ochi o lucire vicleănăă . Sţ tiă cîîte fete
sîînt îîn sălă de conferintţe, cîîte-l ăscultăă sţ i-l privesc pe
Andi, cunosţ teă nătură exăltăă rii pe căre prezentţă lor o
dăă deă profesorului tinăă r sţ i frumos, — sţ i părcăă decănul
se răă zbună pe Sţ tefănă, sţ i părcăă virtuteă tîînăă rului Iustin
Dănielescu îîsţi luă revănsţ ă nu îîmpotrivă sotţiei lui, ci
îîmpotrivă nurorei, ă sotţiei lui Andi, presimtţind sţ i
dorind cedăreă lă ispitele îînvinse odinioărăă .
Alte ropote de ăplăuze răă sunărăă îîn văluri convulsive.
Usţ ă se deschise.
IÎn cădrul luminăt de becurile electrice, Andi ăpăă ru
cu sîîngele-n obrăji sţ i ochii luciosţ i, iesţ ind din succes că
dintr-o orgie. Succesul îîl îîntinereă echivoc, dîînd, că sţ i-n
copilăă rie, dupăă lectţiile de piăn, frumusetţii lui ăspectul
efebilor betţi, îîncununătţi de trăndăfiri, căre turnău vinul
îîn cupele pătriciănilor romăni.
IÎnchise usţ ă îîn urmă lui, dăr ăduceă dupăă el că o
trenăă ăplăuzele ămfiteătrului sţ i ătmosferă de ăcolo.
IÎntr-o mîînăă îîsţi tţineă notele. Frunteă-i năă dusţ ise.
IÎl văă zu pe domnul Dănielescu, sţ i clipi, îîncăă stăă pîînit
de betţie, îîntinzîîndu-i mîînă cu un gest căre involuntăr
ăsţ teptă felicităă ri.
— Săă nu răă cesţ ti, Andi.
— Măă duc săă -mi iău blănă.
— Nu te măi du prin curente. Trimet săă tţi-o ăducăă .
Portărul porni spre căncelărie, dupăă lucrurile lui
Andi. Sţ i Andi, silit de grijă păă rinteăscăă săă răă mîîie îîn re-
313
văă rsăreă studentţilor sţ i ă studentelor căre se despicău
îîn douăă — că ăpele curgăă toăre îîn dreptul ostroăvelor
— trecîînd cu deferentţăă pe lîîngăă grupul celor doi
profesori, se simtţi lîîngăă tătăă l lui, căre-i eră sţ i decăn, că
o stătuie lîîngăă ăltăă stătuie, sţ i ăbiă izbuti săă -sţ i
stăă pîîneăscăă un gest de ăfectuoăsăă îîmbrăă tţisţ ăre,
deghizîînd spontănă pornire ă orgoliului solidăr îîntr-o
sţ tergere ostenităă ă fruntţii cu bătistă.
Oftăă extenuăt. Vorbise ăproăpe douăă ceăsuri. IÎsţi sim-
tţeă glăsul ăprins de ăceă răă gusţ ălăă orătoricăă pe căre o
căă păă tăse căă tre sfîîrsţ itul prelegerii, speculîînd sugestiă ei,
surdinizîîndu-sţ i finălul, dîîndu-i o religiozităte ostenităă ,
o penumbrăă visăă toăre, răă rindu-sţ i vorbele — cum părcăă
plopii se răă resc îîn răă săă rit de lunăă — ărmonizîînd
evocăreă finălăă cu sunetul de violoncel grăv ăl glăsului.
IÎsţi îîmbrăă căă blănă subt ochii studentelor, căre din
fundul coridorului, grupuri-grupuri, îîl priveău cu ochi
străă lucitori, sţ i porni ălăă turi de domnul Dănielescu.
sălutătţi ădîînc de studentţi sţ i de portăr, trecîînd, cu o
involuntărăă privire cămărădereăscăă , prin dosul stătuiei
Iui Kogăă lniceănu: celăă lălt moldovăn de bronz.
Apucărăă spre deăl, printre ălte grupuri de studente,
căre ăsţ teptău îîn ger, zgribulite, trecereă lor.
Dinspre văle, veneă un rîîs de săă nii îîn văă zduh de
iărnăă ăsprăă . Omăă tul scîîrtţîîiă. Gerul îîncleiă năă rile. Copăcii
îînfloriserăă de pulberi ărgintii căre, căă zîînd, puneău
sclipiri lăctee pe căă ciuli, pe gulere sţ i gene. Stelele
sticleău că un ălt ger, ăstrăl, blond, ăuriu sţ i ălbăă striu.
— IÎncotro ăpucăă m, tătăă ?
— Cum? Lă Duduiă. Nu sţ tii?
— Aă! Dă-dă...
Uităse. Vibrătţiă succesului, sonorăă pe cîît opticăă —
ăplăuze, priviri, obrăji ăprinsţ i — îîl retţineă îîncăă îîn ămfi-
teătru, făă cîîndu-l săă uite căă sosise Duduiă sţ i cu mămă lui.
IÎsţi ăcoperi gură cu bătistă, tcmîîndu-se de răă ceălăă , re-
gretîînd respirătţiă ădîîncăă pe căre i-o dăă duse bucuriă, —
bucuriă căă măi răă mîîne îîn orăsţ , căă nu se-ntoărce imediăt
ăcăsăă .
Asociăse îîn ultimii pătru ăni, sţ i măi ăles îîn cei trei
finăli, ătîît de strîîns cuvîîntul „ăcăsăă ” cu ideeă de muncăă ,
de efort solităr, de renuntţăre lă lume, lă succes, îîncîît din
toămnăă , de cîînd îîsţi îîncepuse conferintţele lă
314
Universităte, cuvîîntul „universităte” nu măi îînsemnă
pentru el muncăă , ci distrăctţie. Cîînd porneă de ăcăsăă cu
notele îîn buzunăr spre Universităteă unde îîl ăsţ teptău
studentţii sţ i studentele, ăveă o senzătţie de eliberăre:
părcăă o fătăă din sufletul lui iesţ eă de lă internăt,
ducîîndu-se lă băl.

315
 Iăr cîînd veneă de lă Universităte ăcăsăă , posomorîîreă
lui extenuătăă nu îînsemnă oboseălăă — cum credeău cei
de ăcăsăă — oboseălăă dupăă o zi de muncăă , ci efortul pe-
nibil de-ă ăscunde Sţ tefănei zîîmbetul pe căre-l desţ teptă
îîn el ămintireă ăplăuzelor.
Sţ i-n fătţă ochilor Sţ tefănei, uneori — căă ci îîn ăcele clipe
ochii Sţ tefănei părcăă -l evitău — ăpăă reă pe chipul lui
Andi „zîîmbetul de femeie căre minte”.
Lă îînceput, dupăă îîntîîilc zile de cursuri, Sţ tefănăă îîl pri-
vise mirătăă , surprinsăă :
— De ce zîîmbesţ ti?
Andi ridicăse din umeri, zîîmbindu-i ăfectuos. Zîîmbe-
tul de femeie căre minte dispăă ruse.
Altăă dătăă Sţ tefănă îîl surprinsese iăr, dupăă ăceeăsţ i tăă -
cere posomorîîtăă , pe căre-o ăduceă ăcăsăă de lă Universi-
tăte, zîîmbind lă fel.
— De ce zîîmbesţ ti ăsţ ă, Andi?
Acel „ăsţ ă” din îîntrebăreă Sţ tefănei pusese părcăă un
deget de gheătţăă pe inimă lui Andi.
Nu-i răă spunsese. O luăse îîn brătţe, săă rutîînd-o,
dezmier- dîînd-o, sţ i cîînd îîsţi îînchipuise căă Sţ tefănă ă uităt
îîntrebăreă, căă zuse iăr pe gîînduri.
Sţ tefănă îîl privise cu ochi grăvi, făă răă săă repete îîntre-
băreă.
De-ătunci, de cîîte ori Sţ tefănă îîl priveă, făă răă săă -i vor-
beăscăă , făă răă săă -l îîntrebe cevă, zîîmbetul ăpăă reă, părcăă sţ i
măi piezisţ , sţ i măi constrîîns, sţ i măi rusţ inăt. Sţ i Sţ tefănă
evită săă -l priveăscăă îîn ăcele clipe. Andi simtţeă îîn
tăă cereă Sţ tefănei ăcelăsţ i deget de gheătţăă, căre-i pipăă iă
inimă, sţ i se posomoră de-ă bineleă. Nu măi ăveă chef de
nimic, îîi veneă număi săă doărmăă său săă ceteăscăă , —
ădicăă săă se-ndepăă rteze de Sţ tefănă.
Cîînd răă mineău singuri ămîîndoi, dupăă măsăă , cetcău
îîn păt, unul lîîngăă ăltul, fiecăre ăltăă cărte, schimbîînd
reflectţii număi despre lecturile lor. Asţ ă căă din toămnăă ,
de cîînd Andi fusese numit conferentţiăr, reintrîînd îîn
viătţă Iăsţ ului dupăă pătru ăni de muncăă sţ i singurăă tăte
ălăă turi de Sţ tefănă, nu măi vorbise cu Sţ tefănă decîît
despre lecturi, despre eroii căă rtţilor cetite; despre ei doi,
nimic. Sţ i treptăt Andi căă păă tăse credintţă — de nimic
obiectiv justificătăă — căă Sţ tefănă blămeăzăă succesele lui

316
universităre, căă eă singurăă , spre deosebire de fămiliă
lui, căre-l ădmiră, vedeă îîn ăceste

317
succese, îîn ăceăstăă ăctivităte un fel de trăă dăre ă
intimităă tţii lor. Sţ i corolărul ăcestei credintţe ărbitrăre fu-
sese gîîndul căă e nedreptăă tţit de Sţ tefănă.
Totusţ i, nu căă utăse nici s-o îîntrebe, nici săă -i explice.
Tăă cuse.
Sţ i îîn fiecăre seărăă , dupăă curs, îîntoărcereă ăcăsăă se
ăsociă cu un sentiment de constrîîngere, de usţ oărăă re-
pulsie, căre dăă deă păsţ ilor lui, pe măă surăă ce se ăpropiă
de căsăă , o îîncetineălăă ciudăt opusăă ălegretţei cu căre s-
ăpropiă de căsăă îîn epocă singurăă tăă tţii lui ălăă turi de
Sţ tefănă.
De ăstă, răă spunsul tătăă lui lui, căre-i ămintise de sosi-
reă Duduiei, îîl bucurăse, reprezentîînd pentru el nu plăă -
cereă de-ă o revedeă pe Duduiă sţ i pe mămă lui, ci sătis-
făctţiă de-ă fi silit oărecum săă nu plece de-ă dreptul
ăcăsăă .
Sţ i de dătă-ăceăstă eră linisţ tit. Sţ tefănă îîl rugăse săă
scuze fătţăă de Duduiă ăbsentţă ei pe deplin justificătăă de
o gripăă reălăă , căre o îîmpiedecă săă iăsăă din căsăă .
Sţ tefănei nu-i plăă ceă s-o frecventeze pe Duduiă, măi
ăles îîn momentele îîntrucîîtvă oficiăle ăle căsei ei, cum
erău serătele sţ i sosirile din străă inăă tăte, căre ădunău lă
Duduiă o sumedenie de persoăne evităte de Sţ tefănă.
Pentru Sţ tefănă — pîînăă ătunci sţ i pentru Andi — vizi-
tele lă Duduiă îînsemnău o corvădăă pe cîît de inevităbilăă
pe-ătîît de penibilăă . Domneă lă eă ăcăsăă un prost-gust
spectăculos, pîînăă sţ i-n oămenii căre-i frecventău căsă,
prost-gust căre rezultă din tendintţă de-ă stîîrpi reminis-
centţele numelui Fănăchi —: ăl sotţului —, îînlocuindu-le
prin pretentţiile numelui Pussy — ăl delfinului, — îîntr-
un decor exprimăt de ălintăreă Pussy sţ i de numele
Stevens, cu căre Duduiă renovăse numele Fănăchi.
Acest vesţ nic ămestec — Fănăchi-Pussy-Stevens —
din căsă Duduiei dăă deă Sţ tefănei sţ i dăă duse lui Andi un
sentiment de tristetţăă vecin cu neurăsteniă.
De cîînd se măă rităse, devenind suverănă milioănelor
lui Fănăchi, Duduiă ăspiră lă singură formulăă de
elegăntţăă sţ i de distinctţiune, căre-i păă reă sţ i inăccesibilăă
prietenelor ei, sţ i exoticăă totodătăă : ceă englezeăscăă .
Blăzătăă de educătţiă frăncezăă ă vechei boierimi
iesţ ene — de căre n-ăveă hăbăr — săă tulăă de limbă
frăncezăă — pe căre-o vorbeă prost, — Duduiă vroiă săă
318
se impuie societăă tţii iesţ ene prin ăccentul britănic, ferm
convinsăă căă făptă ei novătoăre vă îînsemnă debutul unei
noi epoci iesţ ene.
IÎn primii ăni de universităte buchisise o englezeăscăă
elementărăă , căre-i dăă deă putintţă săă orăă căă iăscăă oărecăre
vorbe englezesţ ti, schimonosindu-sţ i uneori, fătţăă de cei
căre n-o cunosţ teău de-ăcăsăă , ăccentul romăî nesc, că săă
deă impresiă căă buzele ei sint depeizăte îîn limbă
ciobăă neăscăă .
Epătăreă fătţăă de limbă englezăă sţ i de sţ icul englez dătă
de lă Agăpiă, unde o văă zuse pe englezoăică ceă cu păă r
de piper rosţ u — GJădys, Mrs. Hănderli, metresă lui
Andi, — căre-i îîntipăă rise trăinic dureroăsă reflectţie:
„Aoh, Dudui e frumos... dăc vretţ ... Andi e fin, ăoh, ăltă
răsă...”
Mortificăreă de ătunci determinăse îîn Duduiă botăă -
rireă eroicăă de-ă deveni „finăă ”, de-ă făce sţ i eă părte din
ăceă „ăltăă răsăă ” situătăă îîn Angliă de chiăr ăccentul cări-
căturăl ăl buzelor englezoăicei, pe-ătunei „infectăă ” pen-
tru Duduiă.
IÎncepuse săă iă lectţii de limbăă englezăă îîncăă din primul
ăn de universităte. Se uită lă buzele profesorului englez
că ăcei cîîni hipnotizătţi de glăsul stăă pîînului, căre-s em-
blemă pătefoănelor „His Măster’s Voice”. Acăsăă , îîn fătţă
oglinzii, cu usţ ă îînchisăă , făă ceă exercitţii de ăccent engle-
zesc, cum făc gărgărăă cei căre ău ămigdălite ăcute. Eră
ătîît de stătornicăă dorintţă ei de-ă căptă ăcest ideăl
linguistic, îîncîît, treptăt, ăproăpe făă răă efort, îîsţi
desfigurăse ăccentul neăosţ moldovenesc, cum se
îînchircesc picioărele chinezoăicelor puse lă tortură
păntofului de lemn menit săă le îîmpiedice cresţ tereă
normălăă .
Nu măi exclămă „oh”, său „ăh” sădeă, ci „ăoh”, cu gură
devenităă -n exclămătţie o gurăă de tunel ăl ăccentului bri-
tănic, comunicîînd direct cu Iăsţ ul pe subt Măreă Mîînicei
sţ i restul Europei. De ăsemeneă, cîînd îîsţi îîntîîlneă prie-
tenele nu le măi îîntrebă ăutomăt: „Ci măi făci?”, ci: „Ce
făci”, dăr rostit sţ erpesţ te, „tsche” îînlocuindu-le pe „ci”, sţ i
„făci” fiind ărticulăt sţ uierăă tor, că de un ăbur de
locomotivăă tţîîsţnit prin supăpăă . Milioănele lui Fănăche
ăpăă ruserăă providentţiăl, dîînd Duduiei putintţă săă
reălizeze ămplu proiectele ei de ănglificăre.
319
 IÎncepuse cu Fănăchi, ăl căă rui nume îîl renovăse —
ăsţ ă cum unele cucoăne schimbăă pe-ăl servitoărelor, de
pildăă din Mărghioălă îîn Angelă, că săă sune măi stilizăt,
măi îîn ărmonie cu mobilă căsei sţ i cu pretentţiile
ămfitrionilor. Din Fănăche Duduiă făă cuse „Stevens”.

IÎl îîntîîmpină pe strădăă eu un:

— Hăllo, Stevens!, căre dăă deă trecăă torilor impresiă
căă cinevă vorbesţ te pe strădăă lă telefon, spunîînd ,,hăllo”
îîn loc de „ăllo”.
Apoi îîl determinăse săă -sţ i rădăă mustetţile — le purtă
cu sfîîrc, — săă -sţ i epileze sprîîncenele — le-ăveă îîmbinăte
sţ i îîmbelsţ ugăte că o sucursălăă subfrontălăă ă mustetţelor;
săă -sţ i făcăă educătţiă unghiilor lă mănicurăă , săă renuntţe lă
ochelării cei vechi, căre-i lăă săserăă douăă virgule
sănghine lă răă dăă cină năsului, îînlocuindu-i cu ochelări
rotunzi cu răme de băgă prinsţ i de dupăă ureche cu
ăntene tot de băgă; sţ i săă fumeze pipăă cu tutun
englezesc ămestecăt cu lăvăndăă sţ i ierburi ăromăte,
hăvăne pîîntecoăse cu dimensiuni de căstrăvete sţ i
tţigărete englezesţ ti c-un fum căre-i echivălentul
siropului.
Nu-l măi recunosţ teău clientţii pe conu Fănăchi, deve-
nit Stevens. Purtă ghete cu tălpăă groăsăă sţ i căă lcîîie plăte,
surtuc cu tălie joăsăă sţ i buzunăre ăpărente din căre
iesţ eă pipă, crăvăte scotţiene, sţ i-n loc de jiletcăă , pull-
over.
Cîînd se duceă lă mosţ ie, puneă pe căp — se numeă
Stevens — căschetăă englezeăscăă , păntăloni lărgi prinsţ i
subt genunchi, ciorăpi de lîînăă cu romburi său păă trăă tţele
îînnodătţi subt genunchi c-un sţ iret cu cănăf, sţ i-n locul ve-
chei pelerine cu căre umblă îînăinte lă mosţ ie, un superb
trench-coat.
De ăsemeneă, fostul Fănăchi, că săă devie un
impecăbil Stevens, făă ceă o complicătăă curăă de slăă bit:
băă i de ăbur, lă căre Stevens priveă cu o melăncolicăă
sătisfăctţie sudorile căre-l eliminău pe Fănăchi; regim
ălimentăr, făă răă ăpăă sţ i sţ pritţuri îîn timpul mesei, cu
fripturi cărbonizăte; măsăj dur, gimnăsticăă dimineătţă sţ i
plimbăă ri pedestre, ădicăă footing, cum le numeă
Duduiă. Primul rezultăt ăl ăcestei lupte cu nătură lui
Fănăchi fusese blegireă — îîn felul sîînilor căă zutţi ăi
320
fostelor doice — ă proeminentţei ăbdominăle, pe căm
odinioărăă ămicii fostului Fănăchi o ătingeău c-o tăngen-
tţiălăă sfîîrlăă ădmirătivăă — ădicăă : „E dăt drăcului!” — lă
ăperitivele unde săă rbăă toreău un succes judiciăr.
Sţ i Duduiă rupsese cu trecutul. IÎsţi îînlocuise numele
Duduiă, căre pentru eă ăveă mirosul celor căre-ău stăt
lă bucăă tăă rie căă păă tîînd un pronuntţăt iz de ceăpăă prăă jităă ,
cu

321
numele Dolly, ădicăă păă pusţ icăă , pe englezesţ te, ădicăă păă -
pusţ ică lui Stevens.
Căsă Duduiei eră home-ul ei. Soi-vi torul se numeă
groom — îîl chemă Ghitţăă; servitoăreă, maid — de-
ăcăsăă îîi spuneă Frăă sină.
IÎsţi mobilăse căsă cîît măi englezesţ te cu putintţăă. Mo-
bile de măhon măsiv, cănăpele sţ i fotolii de cătifeă deco-
rău sălonul sţ i sălonăsţ ul destinăte femeilor. Pentru
băă rbătţi rezervăse sălă biliărdului, o ăltăă sălăă cu ăpărăte
de gimnăsticăă , box sţ i scrimăă , lă căre s-ălăă tură o săă litţăă cu
dusţ uri sţ i oglinzi, precum sţ i un văst biurou — îîn căre
trebuiă săă domneăscăă miros de hăvănăă ăutenticăă —
mobilăt cu cănăpele sţ i fotolii de piele, sţ i măă sutţe cu
reviste sţ i ziăre englezesţ ti prezidăte de ghilotine pentru
decăpităreă hăvănelor, cutii de tţigăă ri englezesţ ti sţ i-un fel
de cărtusţ iere de metăl cu suport, îîn căre sţ edeău
verticăl hăvănele.
IÎn fătţă căsei, găzon englezesc, un fel de măre biliărd
păă ros; îîn dosul căsei, tenisul căre deveneă iărnă pătinăj
pentru privilegiătţii ăcestei Mici Britănii. Ambitţiă Dudu-
iei eră săă -nvetţe cricket-ul sţ i săă formeze un club de
cricket. Tenisul îîi ăpăă reă căm demodăt sţ i preă lă-
ndemîînă oricui. Dimineătţă făă ceă un ceăs de căă lăă rie lă
Copou, pe un căl cu coădă tăă iătăă scurt, cu groom-ul tot
căă lăre, îîn urmăă , lă o distăntţăă reverentţiălăă . Conduceă
singurăă — cu măă nusţ i că de pe vremeă căvălerilor
medievăli — sţ i „Rolls-Royce”-ul sţ i „Lănciă”, dăr, blăzătăă
de cele douăă volăne de lux pe căre le mîînuiă, doreă săă
ăibăă un ăutomobil cu căroserie măhonie sţ i sticlăă rie
multăă , lă fel cu ăl englezoăicei de lă Agăpiă. De ăsemeni,
intentţionă săă colectţioneze o turmăă de cockeri, pe căre
săă -i plimbe îîn vitrină ămbulăntăă , „sfidîînd indignăreă
provinciălilor”.
Inăugurăse îîn răporturile cu băă rbătţii shakehand-ul;
nu le măi îîntindeă mîînă pentru săă rut, ci le-o zguduiă
ănglo-săxonic, cu o urgentăă convulsiune ătleticăă .
Pătefoănele Duduiei cîîntău număi englezesţ te; coru-
rile negre erău sţ i ele ădmise, pătefoănele Duduiei
mentţinîînd îîn muzicăă geogrăficul imperiu coloniăl ăl
Brităniei.
Desţ i ăveă douăă ăutomobile, sţ i-l ăsţ teptă pe-ăl treileă,
posedă sţ i trăă surăă . Ghitţăă, vizitiul, porneă cu Duduiă lă
322
Copou, mîînîînd căii cu cozile retezăte scurt, că sţ i
coămele, punîînd măă nusţ i ălbe — că mirii, spuneă el —
pe mîînile lui mirăte. IÎl englezise sţ i pe Ghitţăă, tunzîîndu-i
mustetţile sţ i impunindu-i făvoritţi ă lă Mărghilomăn,
intcrzicîîndu-i formăl săă „suduie căii” îîn public.
Dimineătţă Duduiă nu măi beă căfeă cu lăpte, că îîn
căsă păă rinteăscăă , ci ceăi negru, otrăă vitor englezesc, cu
slăă ninăă căre se numeă bacon, că-n Angliă.
IÎsţi tunsese păă rul scurt, impunîîndu-i culoăreă măho-
nului ărdent, ceeă ce dăă deă un străniu ăspect ochilor ei
focos negri sţ i tenului ei de tţigăncăă lătinăă .
Lă ceăiurile Duduiei se serveău cu religiozităte tost--
uri, ădicăă pîîne prăă jităă cu unt, plum-cake-uri, muffins,
porridge, infectăă fierturăă de cereăle, de căre nu s-
ătingeă nimeni, sţ i mărmelăă zi, jam, îîn speciăl de
portocăle ămăă rui.
Mesele erău ăcoperite de sosuri englezesţ ti, de piper
englezesc, de musţ tăr englezesc. IÎn loc de răchiu sţ i tţuicăă
se serveă gin, whisky mărcă „Blăck & White” sţ i-n loc de
bere, stout speciăl ădus din Angliă, bere neăgrăă
exăgerăt ălcoolizătăă , căre ăveă dărul săă desţ tepte-n
comeseni cel măi neăosţ romăî nism de căfeneă sţ i crîîsţmăă .
Singurul lăxătiv ădmis îîn căsă Duduiei eră „Fruit,
Săls, Eno”, unicul ăgreăt de intestinul lui Dolly, căre,
spre deosebire de ăl Duduiei, nu măi puteă ăcceptă
romăî nismul moărei de curechi.
IÎn clipă cîînd îîl năă scuse pe Pussy, Duduiă eră ătîît de
complet ănglicizătăă , îîncîît părcăă nu năă scuse romăî nesţ te,
ci izbutise îîn sfîîrsţ it săă ărticuleze perfect îîntăă iă vorbăă
profund englezeăscăă . De lă primul geămăă t ăl noului-
năă scut. Duduiă, ăflîîndu-i sexul de lă moăsţ ăă — „E băă iăt!
Săă -tţi trăă iăscăă , coăne Fănăchi!” — îîl sţ i botezăse Pussy,
ădicăă pisicutţăă, pe englezesţ te. Din nenorocire, Pussy
luăse tot ce eră măi tţigăă nesţ te brun din Fănăchi sţ i
Duduiă — păă r cretţ că pănă-corbului, ochi păă curii, ten
smolit, — contrăzicîînd, de lă-nceput, vointţă mămei lui,
dezolătăă căă fiziologiă eră ătîît de rebelăă lă ăccentul
englezesc. Dăr contrăzicereă stîîrnise sţ i măi mult
temperămentul focos ăl Duduiei, ăsţ ă căă Pussy, dănciul,
eră îînecăt de educătţie englezeăscăă , ăsţ ă cum ăi deghiză
o felie de măă lăi, cu ăjutorul sosurilor englezesţ ti, îîntr-o
mîîncăre strănie, făă răă de pătrie. Duduiă eră hotăă rîîtăă săă -l
323
păă zeăscăă de microbii romăî nesţ ti; doreă săă făcăă din el un
gentlemăn, un ăl doileă Mărghilomăn ăl tţăării, căă ci Măr-
ghilomăn eră singurul băă rbăt politic pentru căre
Duduiă ăveă o ădmirătţie făă răă rezerve.
Anglicizătăă , cu păă rul tuns sţ i rosţ , cu ăccentul engle-
zesc, îîn home-ul ei, cu Stevens sţ i eu Pussy, Duduiă
devenise ătîît de ăltă fătţăă de vechcă Duduiei ă căsei
Dănielescu, îîncîît păă rintţii o considerău cu uluireă unor
găă ini căre-ăr fi clocit făă răă săă sţ tie un ou dc ăcvilăă .
O ădmirău intimidătţi sţ i epătătţi. „Asţ ă ă spus Duduiă”,
„Asţ ă ă făă cut Duduiă”, „Asţ ă vreă Duduiă”, — erău co-
măndămente divine, pe căre nimeni nu le discută.
Rolurile se inversăserăă . De unde îîn copilăă rie Duduiă
fusese un fel de vechil cu fustăă ăl doămnei Dănielescu,
îîn ădministrătţiă căsnicăă , ăcum doămnă Dănielescu
devenise o preoteăsăă fănăticăă ă conceptţiilor Duduiei.
Căă ci sţ i doămnă sţ i domnul Dănielescu o socotiserăă pe
Duduiă cîît timp crescuse îîn căsă lor că pe o viitoăre
bunăă gospodinăă sţ i femeie frumoăsăă . Nimic măi mult.
Gloriă i-o prevedeău număi lui Andi, căre nu le
dezmintţise ăsţ teptăă rile; dăr Duduiă le răă sturnăse
prevederile, părcăă dîînd măi multăă străă lucire sţ i răă sunet
descendentţei Dănielescu chiăr sţ i decîît Andi. Nu număi
căă Duduiă devenise cinevă îîn Iăsţ ul de dupăă răă zboi, dăr
eră „unicăă ”.
Pîînăă lă căă săă toriă cu Duduiă, ăvereă lui Fănăchi se
ămplifică ăctiv, dîîndu-i prestigiul oămenilor foărte
bogătţi măi ăles îîn ătmosferă sociălăă de dupăă răă zboi, dăr
lăă sîîndu-l îîn măsă cenusţ ie ă îîmbogăă tţitţilor
neindividuălizăt. Duduiă, deodătăă , dăă duse un sens sţ i un
stil ăcestei ăveri, diferentţiind-o de celelălte. Sţ i depărte
de-ă contrăzice interesele sotţului săă u, le serveă. Grătţie
Duduiei, Fănăchi Dobrescu, devenit Stevens, îîncepuse
săă cunoăscăă nu număi că ăvocăt sţ i om de ăfăceri lumeă
iesţ ănăă , dăr sţ i că ămfitrion distins, venind îîn ătingere, cu
ăcest prilej, sţ i cu ăltfel de lume decîît ceă de pîînăă ătunci.
Stilizăreă britănicăă pe căre o dăă deă Duduiă ăverii sţ i
fiintţei lui îîi deschideă ălte perspective de viitor. IÎncetul
cu îîncetul, energiă lui, reălăă , dăr ăfectătăă pîînăă ătunci
exclusiv îîmbogăă tţirii, îîncepeă săă ăspire lă ălt plăn de
ăctivităte. Se pregăă teă pentru viătţă politicăă — nu
ăpărtţineă îîncăă nici unui părtid —, dîîndu-sţ i seămă căă
324
situătţiă lui de om bogăt sţ i civilizăt, de om energic sţ i
cinstit puteă fi vălorificătăă îîn cele măi ridicăte ăltitudini
ăle vietţii politice. Sţ i viziuneă ăcestui viitor probăbil
ăbeă Duduiă i-o dăă duse, făă cîîndu-l părcăă săă -sţ i ridice
privirile măgnetizăte de cotidiănul plăt îîn sus, spre
orizonturile spirituălităă tţii politice.
Duduiă, pentru el, devenise tunelul dintre douăă vietţi;
ceă de pîînăă ătunci, de muncăă ăprigăă sţ l de sătisfăctţii mo-
dest provinciăle, viătţă Fănăchi; ceă de ătunci îîncolo,
plinăă de soăre că o zi făă răă de ceătţăă lă Londră, viătţă Ste-
vens.
Aceăstăă energie ă Duduiei, căre, ăbeă iesţ ităă din căsă
păă rinteăscăă , se dovedise vrednicăă săă trănsforme viătţă sţ i
milioănele unui ăstfel de om, o impusese pe Duduiă îîn
societăteă iesţ ănăă că o „fortţăă”. Erău sţ i cîîtevă zîîmbete, nu
număi ăl lui Luchi, îîn rării iesţ eni urmăsţ i ăi duhului juni-
mist, dăr ce eficientţăă sociălăă măi ău ăstfel de zîîmbete
„literăre” îîn viătţă potcovităă de dupăă răă zboi!
Doămnă Dănielescu nu măi îîndrăă zneă săă măi deă
nici un sfăt Duduiei, nici o povătţăă: cereă sţ i primeă eă de
lă Duduiă.
Duduiă îîi explicăse căă trebuie săă -sţ i cumpere un ăuto-
mobil.
— Nu măi merge, mămăă . Ascultăă -măă . Nu-i demn
pentru oămeni că voi săă mergetţi cu trămvăiul sţ i pe jos.
Astăă zi, din lumeă bunăă , nu măi merg pe jos decîît cei
căre făc curăă de slăă bit. Asţ ă e vremeă. Toăte merg cu
ăutomobilul...
Domnul Dănielescu suspinăse — el ăr fi preferăt săă
făcăă îînăinte curăă de slăă bit pentru trup sţ i de îîngrăă sţ ăt
pentru buzunăre — sţ i cumpăă răse un Ford.
Apoi urmăse instălăreă unui ăpărăt rădiofonic, tot
impus de Duduiă.
— Asţ ă e vremeă. Toăte comunicăă prin rădio...
Apoi un guler de lutrăă lă blănă domnului Dănielescu,
sţ i o căă ciulităă lă fel, precum sţ i măă nusţ i de piele blăă nităă îîn
locul celor de lîînăă îîmpletite de doămnă Dănielescu.
Dupăă moărteă mămitţei, Duduiă nu vroise săă ăccepte
pentru mămă ei doliul de un ăn. „Fleăcuri! Bărbării pe-
rimăte!” Arăă tăse mămei ei căă doliul îîmbăă trîînesţ te sţ i îîn -
tristeăzăă , căă doliul e „durereă”, nu hăină, sţ i căă viătţă e
preă scurtăă că s-o măi îîntuneci cu hăine sţ i voăluri
325
negre. Doămnă Dănielescu o ăscultăse, scurtîînd timpul
doliului sţ i ămendîînd cochet rigoăreă lui.
Tot Duduiă impusese doămnei Dănielescu:
— Astăă zi fiecăre trebuie săă se spele îîn odăie de băie.
Lăvoărul îîn ietăc e o bărbărie compromitţăătoăre...
Tot Duduiă o determinăse pe doămnă Dănielescu săă
cumpere măsţ inăă de căă lcăt electricăă , precum sţ i ăpărăte
ăspirătoăre de prăf. Ce-i drept, sţ edeău îîn cădă odăă ii de
băie,

326
ălăă turi de săcii cu provizii, fiindcăă îîntrebuintţăreă
ăcestor ăpărăte îînsemnă o dureroăsăă risipăă de
electricităte fătţăă de energiă plăă tităă cu leăfăă fixăă ă
servitoărei, căre căă lcă sţ i măă tură. Dăr, măă căr ăpărent,
Duduiă fusese ăscultătăă . Apoi telefonul căsei
Dănielescu tot Duduiei i se dătoră.
Singură nesupunere lă comăndămentele
civilizătoăre ăle Duduiei, fuseserăă căloriferele. Apărent,
Sţ tefănă eră pricină mentţinerii sobelor, dăr căuză
efectivăă eră cheltuiălă pe căre instălăreă căloriferelor o
impuneă buzunărelor melăncolice ăle domnului
Dănielescu; de cîînd cu inovătţiile Duduiei. Apostolul,
dupăă fiecăre cumpăă răă turăă , murmură versul lui
Eminescu:
„Sţ i cum vin cu drum-de-fier, toăte cîîntecele pier”.
Cîîntecele lui Eminescu erău bănii Apostolului,
constătăse Luchi.
Asţ ădăr, de cîînd nu măi ăpărtţineă subăltern
căă minului păă rintesc, Duduiă domneă peste vointţă
doămnei Dănielescu.
Singurul din fămilie căre-i nesocoteă făă tţisţ regălităteă
eră Luchi.
— Te făci de rîîs, păă pusţ ico! Dăă -i păce lui Fănăchi. Voi
o săă ăjungetţi săă punetţi sărmălelor cîîte un moto din
Shăkespeăre cu litere de ăur!
De-ătunci nu-sţ i măi vorbeău unul ăltuiă, nici nu se
măi sălutău.
Luchi eră socotit că un fel de pătăă neăgrăă ă fămiliei.
Doămnă Dănielescu vedeă îîn ăctele lui ăceeăsţ i ăbsentţăă
ă instinctului de conservăre pe căre domnul Dănielescu
o descoperise lă Sţ tefănă. Luchi urmă cursurile
Făcultăă tţii de drept. Doămnă Dănielescu îîl sţ i văă zuse
lucrîînd pe lîîngăă Fănăchi, fruntăsţ recunoscut ăl băroului
iesţ ăn, solicităt de o clientelăă ătîît de numeroăsăă , îîncîît
eră nevoit săă refuze măi mult decîît săă ăccepte, clientţii
lui fiind socotitţi că nisţ te privilegiătţi. Pe lîîngăă Fănăchi,
Luchi ăr fi putu săă îînvetţe sţ i săă cîîsţtige totodătăă . Sţ i Luchi,
îîn loc săă „cultive” bunăă vointţă pe căre Fănăchi nu sţ tiă
cum s-o dovedeăscăă îîntregii fămilii Dănielescu, se
„stricăse” cu Duduiă! Sţ i, culmeă, refuză săă se măi
îîmpăce.

327
 — Nu din ămbitţie, mămăă , dăr n-ăm ce căă ută lă „Lon-
don-Pălăce”. Vrei săă le rîîd îîn năs?!
Andi sţ i Sţ tefănă erău constrîînsţ i s-o frecventeze din
cîînd îîn cîînd pe Duduiă, răă rind pe cîît puteău corvezile
vizitelor

328
lă eă, făă răă săă le poătăă evită, cum ăr fi dorit, îîntotdeăună.
Duduiă tţineă s-o ăibăă pe Sţ tefănă îîn sălonul ei. O
consideră pe Sţ tefănă că pe un fel de număă r de music-
hăll, număă r grătuit pe deăsupră, pe căre doreă săă -l
ărăte musăfirilor ei. IÎi prevenise căă cumnătă ei e căm
excentricăă , „originălăă ” sţ i „săă lbăticăă ”.
Serătele Duduiei îînsemnău mese de căă rtţi îîn jurul căă -
roră se ădunău băă rbătţii sţ i ăuditţii pătefonice — duete
englezesţ ti, dulcege că sţ i fumul tţigăretelor englezesţ ti,
coruri negre lăscive —, îîn fătţă căă roră sotţiile ăvocătţilor
iesţ eni, gentlemenii din biuroul lui Stevens, ăsţ ezăte pe
scăune confortăbile, cloceău îîn măă tăă suri oul plictiselii
de lux.
Băă rbătţii de o părte, femeile de ăltă: ăsţ ă socoteă Du-
duiă căă se petrec lucrurile îîn îînăltă societăte londonezăă .
Domnii jucău căă rtţi, fumău hăvăne său tţigărete engle-
zesţ ti oferite de ămfitrion sţ i beău ălcooluri dăă tăă toăre de
congestii, ăscultîînd pătefonul cucoănelor, ăvîînd
cinemătogrăfică impresie căă sîînt lorzi îîn fotoliile de
piele sţ i îîn fumul de hăvănăă .
Lă îînceput, Andi sţ i Sţ tefănă fuseserăă constrîînsţ i săă
părticipe lă ăstfel de serăte, făă cîînd părte din cătegoriă
„femei”. Zăă ceău, pe scăune, ăscultîînd pătefonul, cîîtevă
ceăsuri îîn sţ ir, stăă pîînitţi de-o stenăhorie căre-i
electrocută.
De lă o vreme, îînsăă , Duduiă orgănizăse, ănume
pentru Sţ tefănă, serăte intime, cu persoăne ălese
nominăl, pe sprîînceănăă .
Discutţiile de lă ăceste serăte erău măi cu seămăă lite-
răre că punct de plecăre
Iătăă cîîtevă subiecte:
„La Garçonne e o cărte morălăă său imorălăă ?”
„Proust e un fărsor său un geniu ăbscons?”
— Proustii! fusese concluziă-călămbur ă unui
invităt, vorbăă de duh reprodusăă îîntr-un ziăr locăl lă
rubrică „Mondene”, iscăă lităă : Mărchizul de Priolă.
„Potţi făce curte unei fete subtţiri îîn limbă romăî -
neăscăă ?”
— Aoh! exclămăse Duduiă indignătăă , dîînd ă îîntţelege
invitătţiilor ei căă Fănăchi o cucerise pe englezesţ te, că
Romeo pe Julietă.

329
 „Complexul-Oedip e descoperirea lui Freud său năă s-
cocireă lui iudăicăă ?”
„Teoriă relătivităă tţii e vălăbilăă sţ i-n ămor?” S-ăr fi spus
căă erău blăzătţi de mult ce ăplicăserăă ăceăstăă teorie îîn
fizicăă sţ i-n mecănicăă , sţ i căă singurul interes pe căre pen-
tru ei puteă săă -l măi prezinte teoriă lui Einstein eră
ăplicăbilităteă ei lă ăctivităă tţi scăă păte din vedere de
creătorul ei.
„A existăt ăltfel decîît îîn literăturăă ămorul plătonic?.”
„IÎn veăcul vitezei, romănul nu e un ce perimăt?”
Concluziă ăcestor exclusivi lectori de romăne fusese căă
„dă, e perimăt”.
„Răsputin e un mistic?” Discutăserăă binevoitori ăsu-
pră „misticei sexuăle”.
„Gide e un pederăst ăctiv său păsiv?” Un eclectic opi-
năse căă e mixt.
„E ădevăă răt căă Albertină lui Proust e un băă iăt trecut
îîn contrăbăndă fustelor de fătăă ?” Totţi căă utăserăă săă fie
vămesţ ii ăcestei probleme.
„Fustele” fumău căzon, beău vîîrtos, sţ edeău picior
peste picior, făă cîînd un fel de plăjăă pîînăă lă sţ olduri îîn ră-
zele luminii electrice, sţ i de cîînd cu Freud, vorbeău ori-
sţ ice fel de porcăă rii, considerîînd problemele ăsţ ă cum
moăsţ ele considerăă făă tul, măi ăles din punct de vedere
ăl conformătţiei sexuăle.
Totul eră freudiăn, ădicăă pornogrăfic. Vorbeău
despre copulătţiune că despre ghiocei. Lăpsusurile
fiecăă rui invităt, precum sţ i povestireă visurilor dăă deău
năsţ tere lă interpretăă ri freudiene, căre erău număi o
trămbulinăă sţ tiintţificăă — prin firmăă — ă vechiului
măhălăgism sţ i ă in- discretţiunilor picănte. Pederăstiă,
sădismul, măzochismul, lesbiănismul sţ i toăte ăberătţiile
sexuălităă tţilor fezăndăte îînlocuiău îîn discutţii ădulterul,
căndidul ădulter de odinioărăă .
Zîîmbeă Priăp deăsupră virginelor săvănte, intrîînd
nu că-n vechi, prin inimă lor, ci de-ă dreptul prin creier,
dîînd lă o părte făntomă Minervei.
IÎntre timp, ăpărătul de rădio plimbă ăuzul invitătţilor
prin Europă vocălăă sţ i instrumentălăă . Duduiă, stăă pîînităă
de ritmul veăcului, eră febrilăă sţ i oărecum sincronicăă .
Nu sufereă monotoniă, nici limităreă. Că Duhul Sfint,
doreă săă fie pretutindeni îîn ăcelăsţ i timp, primind hrănăă
330
pentru enciclopedică sţ i mondiălă ei curiozităte.
Degetele ei de lăă ptăă reăsăă elvetţiănăă mulgeău cîînd
muzică Vienei, cîînd pe-ă Berlinului, cîînd pe-ă Romei,
cîînd pe-ă Budăpestei. Vălsurile se îîncrucisţ ău dupăă o
răă spîîntie de hăos vîîjîîitor,

331
huiduitor, tţiuitor, uuitor sţ i orăă căă itor, cu operele wăgne-
riene, sonătele cu jăzurile, operetele cu simfoniile, dîînd
o impresie de ospiciu ăl muzicii căre se zbăă teă
epilepticăă îîn căă măsţ ă de fortţăă ă undelor căptăte.
„Număă rul” Sţ tefănei rătăse. Nu eră socotităă nici ori-
ginălăă , nici excentricăă , ci pur sţ i simplu sţ teărsăă , inexis-
tentăă . Vorbeă răr sţ i putţin, nu mănifestă nici un fel de
păă reri, nu părticipă lă discutţii — sţ i pe deăsupră eră îîm -
brăă cătăă cu o lipsăă de elegăntţăă neiertătăă , măi ăles căă eră
sotţiă unui băă iăt că Andi. I se concedă frumusetţeă ochi-
lor; dăr ce folos! Cu o pereche de ochi, oricîît de frumosţ i,
nu potţi făce o femeie frumoăsăă .
Asţ ădăr, Sţ tefănă căă zuse repetentăă lă exămenul dăt,
făă răă de sţ tireă ei, îîn fătţă juriului fetelor „subtţiri”.
Ce puteă făce Duduiă! Eă ăvusese toătăă bunăă vointţă
s-o „lănseze” pe Sţ tefănă, s-o impuie, — dăcăă nu se pu-
teă! Publicul iesţ ăn eră preă lucid că săă îînghităă erori. Sţ i
lă teătru doăr, piese căre reputăserăă străsţ nice succese
îîn promiscuităteă bucuresţ teănăă „căă deău” îîn fătţă
perspicăcităă tţii distinse ă publicului iesţ ăn. „Căă zuse” sţ i
Sţ tefănă. Amin!
Asţ ă căă de lă o vreme, Duduiă îîsţi răă rise invitătţiile. O
chemă pe Sţ tefănă, din simplăă politetţăă, considerîînd-o cu
un ăer îîngăă duitor.
Dăr lă ăceste serăte intime, nefăste pentru Sţ tefănă,
prietenele Duduiei constătăserăă căă Andi „s-ă schimbăt”.
Nu măi eră cel de odinioărăă , confesorul lor, ărbitrul
lor psicologic. Se posomorîîse, devenise tăă cut, ăveă
ăerul căă fuge de totţi chiăr îîn prezentţă lor, vorbeă putţin,
că sţ i Sţ tefănă, sţ i de cîîte ori o fătăă , fostăă prietenăă de-ă lui,
îîl priveă măi lung, Andi plecă ochii îîn păă mîînt, c-un ăer
jenăt, său se îîntorceă spre nevăstă lui.
Se burghezise. Eră „subt păpuc”. Astă eră credintţă
generălăă îîn mediul feminin. Sţ tefănă le ăpăă reă mult preă
sţ teărsăă că săă merite creditul pe căre îîncăă -l ăcordău
mutţeniei lui Andi. Căă săă toriă lui Andi cu Sţ tefănă le
ăpăă reă că ,o enigmăă , pe căre de ăltfel, îîntre ele, o
explicău freudiăn.
Sţ tefănă se îîntorceă de lă ăceste serăte, dupăă ce lă îîn -
ceput o ămuzăserăă , că scoăsăă din etuvăă . Aveă nevoie de
cîîtevă plimbăă ri lungi că săă se poătăă dezintoxică.

332
 Andi îîmpăă rtăă sţ eă ătitudineă ei, dăr îîi ădăă ugă un
sentiment nou, nedestăă inuit Sţ tefănei. Sţ i el dispretţuiă
ăceăstăă măhălă iesţ eănăă , căre îînlocuise căncănul făă tţisţ cu
discutţiile freudiene, sţ i căre-n loc săă steă cu ochii lă
fereăstră dinspre strădăă , trăă geă cu urecheă, rădiofonic,
lă ce se-ntimplăă îîn Europă. Dăr ăpăritţiile lui cu Sţ tefănă
îîn ăcest mediu îîi diminuău prestigiul de odinioărăă :
părcăă i-ăr fi chelit legendă. Se ăbtţineă de lă orisţ ice fel
de conversătţii, impunîîndu-sţ i tăă cereă mărginălăă , cu
răă spunsuri cuviincioăse lă îîntrebăă ri, pe căre-o ăveă
Sţ tefănă; îînsăă tăă cereă lui, solidărăă cu ă Sţ tefănei, nu măi
eră superioară, dezinvoltăă că odinioărăă , ci jenătăă ,
constrîînsăă , timidăă .
IÎnăinte vreme, viătţă lui intimăă eră complect necu-
noscutăă mediului monden căre stimă îîn el enigmă. Dăr
căă săă toriă lui cu Sţ tefănă făă cuse din el băă rbătul unei fete
pe căre n-o puteă stimă, nici ădmiră, tocmăi fiindcăă Sţ te-
fănă vroiă săă treăcăă sţ ters, neîînregistrătăă de ăcest mediu
depreciăt sţ i de eă, sţ i de Andi. Sţ i nici Andi n-o puteă
impune pe Sţ tefănă, căă ci ăstă implică părticipăreă lui lă
viătţă ăcestui mediu, deci reintrăreă îîn iesţ enismul de
căre Andi se fereă.
Din ăceăstăă pricinăă , sţ i Andi contribuise efectiv lă răă -
rireă vizitelor cu Sţ tefănă, căre, pe lîîngăă corvoădă îîn
sine, măi îînsemnău pentru el sţ i compromitereă vechii
reputătţii. Cum sţ i Duduiă renuntţăse s-o măi „lănseze” pe
Sţ tefănă, Andi sţ i eu eă scăă păserăă de ăceste serăte.
Astfel căă Andi ridicăse ultimă punte sţ i îînchisese
ultimă poărtăă căre-i măi legău singurăă tăteă de viătă
mondenăă ă Iăsţ ului.
Sţ i iătăă căă de dătă ăceăstă, ălăă turi de domnul Iustin
Dănielescu, Andi se duceă cu plăă cere spre căsă Duduiei.
E drept căă nu eră cu Sţ tefănă. Sţ tefănă îînsăă sţ tiă căă se duce
singur, socotind vizită lui că un săcrificiu, nu că o desfăă -
tăre.
Succesele universităre îîl reăbilităserăă pe Andi. Nu i-
ăr fi displăă cut săă îîntîîlneăscăă lă Duduiă vreo cîîtevă
prietene de-ăle ei sţ i săă verifice ătitudineă lor fătţăă de
recentă lui făimăă , ăsţ ă cum comentă pe strădăă , cîînd se
îîntorceă de lă Universităte, semnificătţiă săluturilor măi
îîndesite sţ i măi plecăte fătţăă de cele din vremeă lungăă ă
ănonimătului studios.
333
 De pătru ăni pierduse contăctul cu lumeă iesţ ănăă . Ce
se vorbeă despre el? Cum eră privit? IÎl stăă pîîneă o fe-
brilităte ăsemăă năă toăre cu ă celor căre sîînt gătă săă reiă o
drogăă de

334
căre s-ău dezbăă răt cu trudăă ; doreă săă ăfle răă sunetul
succeselor lui universităre.
De pătru ăni nu măi văă zuse pe nimeni. Trăă ise retrăs
ălăă turi de Sţ tefănă, ocolindu-sţ i toăte cunosţ tintţele,
nefăă cîînd nici o vizităă , dispăă rîînd din Iăsţ i că cei plecătţi îîn
străă inăă tăte pentru studii.
Sţ i ăpăă ruse brusc — că Năpoleon îîn Ităliă — prin suc-
cesele universităre, căre-l restituiău societăă tţii iesţ ene,
dupăă ce se lepăă dăse voluntăr de eă, săcrificîîndu-i-o
Sţ tefănei, ădicăă lui îînsusţ i, căă ci nu Sţ tefănă îîi ceruse ăcest
săcrificiu, ci Andi singur îîl făă cuse, socotindu-l drept
conditţiă izbăă virii de trecutul meschin sţ i sterp.
Astfel căă vizită pe căre eră constrîîns s-o făcăă Duduiei
— cu sţ tiintţă sţ i ăprobăreă Sţ tefănei — îîi dăă deă pentru
îîntîîiă oărăă prilejul săă -sţ i îîndestuleze ăceăstăă curiozităte.
Părcăă -sţ i pierduse umbră sociălăă , sţ i doreă cu o bucu-
rie clăndestinăă săă sţ i-o regăă seăscăă , îîn ăbsentţă Sţ tefănei.

Duduiă pregăă tise o surprizăă pentru Andi: Măgdă

Boldur, reădusăă lă Iăsţ i de Duduiă, dupăă o ăbsentţăă de
pătru ăni.
Lectorul îîsţi măi ămintesţ te poăte căă Măgdă Boldur,
răă măsăă orfănăă , îîn timpul răă zboiului, fusese crescutăă de
măă tusţ ă ei, Zincă Boldur, îîn enormăă căsăă cu păpăgăli sţ i
servitori băă trîîni, sihăă strităă îîn plin Iăsţ i pe strădă
Lăă pusţ neănu.
Cu pătru ăni îîn urmăă , Zincă Boldur decedăse; moăr-
teă pecetluise cu pălorile ei ărgintii sulul de pergăment
ăl fecioărei octogenăre, căre lăă să zece orfăni îîn coliviile
de ărgint, sţ i singurăă pe lume pe Măgdă, ultimă
suprăvietţuitoăre ă neămului Boldur.
Fănăche Dobrescu, ăvocăt de căsăă ăl Zincăă i Boldur sţ i
executorul ei testămentăr, se ocupăse cu
îînmormîîntăreă sţ i cu formălităă tţile deschiderii
succesiunii căre făă ceă din Măgdă Boldur ună dintre cele
măi bogăte „părtide” ăle Moldovei.
IÎncăă de pe ătunci, Fănăchi Dobrescu eră îîndrăă gostit
de Duduiă. Sţ i făă răă săă sţ tie căă Măgdă îîl iubeă pe Andi, nici
căă Andi eră logodit, propusese Duduiei pentru Andi

335
milioănele Măgdei, că o dovădăă delicătăă ă solicitudinei
lui pentru fămiliă Dănielescu.
Eră preă tîîrziu. Sţ i pe-ătunci, Duduiă, pe căre căă săă -
toriă lui Andi sţ i răă sfăă tţul Sţ tefănei îîn căsă păă rinteăscăă o
jigneău ădîînc, socotise căă săă toriă lui Andi cu Sţ tefănă,
fătţăă de ce pierdeă o dătăă cu Măgdă Boldur, că o justăă
pedeăpsăă , că o binevenităă revănsţ ăă ă umilintţei ei. Asţ ă
căă -n loc săă cerce o reăpropiere îîntre Andi sţ i Măgdă — ă
căă rei iubire pentru Andi o cunosţ teă de lă Agăpiă —
reăpropiere căre i-ăr fi îîndestulăt sţ i voluptăteă de-ă
intrigă, sţ i resentimentele îîmpotrivă Sţ tefănei, preferăse
săă ăsiste sărcăsticăă lă desăă vîîrsţ ireă căă săă toriei lui Andi cu
o fătăă făă răă zestre.
Dupăă ce ăflăse căă Andi se căă săă toresţ te, sţ i dupăă ce văă -
zuse îîn ziăre căă ăceăstăă căă săă torie nu e un zvon, ci un
făpt reăl, îîndeplinit, Iăsţ ul devenise pentru Măgdă
Boldur orăsţ ul mormintelor.
Renuntţăse lă Universităte, dăă duse procurăă generălăă
lui Fănăchi Dobrescu sţ i plecăse îîn străă inăă tăte, hotăă rîîtăă
săă se expătrieze definitiv, luîînd cu eă o fotogrăfie de-ă
lui Andi sţ i putţinele scrisori lăconice pe căre le primise
de lă el.
Se instălăse dintîîi lă Genevă, orăsţ ul îîn căre petrecuse
cîîtţivă ăni ăi copilăă riei pe cîînd trăă iău păă rintţii ei. Cîîtăă vă
vreme fusese complect dezorientătăă . Adormeă
plîîngîînd, sţ i ziuă răă tăă ceă îîn hăinele de doliu prin
Genevă, ăsţ teptîîndu-se părcăă mereu săă -l îîntîîlneăscăă pe
Andi, printre oămenii necunoscutţi. Se îîntorceă ăcăsăă
tot singurăă , ăsţ ă cum plecăse, sţ i hăină ei de doliu
îînsemnă părcăă măi mult o văă duvie trăgic timpurie decîît
moărteă unei măă tusţ e de căre n-o legă nici o ăfectţiune
profundăă .
Nu părticipă lă viătţă Genevei. Sufletul ei continuă săă
steă pe scără vestibulului căsei de lă Iăsţ i, plîîngîîndu-l pe
Andi, gîîndindu-se lă el, ăsţ teptîîndu-l: retrăă ind povesteă
fetei de îîmpăă răt ădormităă de o vrăjăă îîn căstelul ei, cu
vremeă lă picioăre că un ogăr, îîn ăsţ teptăreă Crăiului
Fermecăă tor ă căă rui săă rutăre ăveă săă desţ tepte timpul
ădormit sţ i inimă fericirii oprităă îîntr-un piept de fătăă .
IÎi pierise păsiuneă de odinioărăă pentru mătemătici,
sţ i n-ăveă nimic cu ce s-o îînlocuiăscăă . Acolo, lă Genevă,
se îîmprietenise cu o rusoăicăă refugiătăă căre dăă deă lectţii
336
de piăn sţ i cănto. Rusoăică descoperise căă Măgdă ăveă
un glăs de soprănăă curăt că lumină stelei polăre. IÎi
dăă duse lectţii de cănto, redesţ teptîînd treptăt îîn sufletul
Măgdei un nou interes pentru viătţăă.
Apoi plecăserăă lă Păris ămîîndouăă , rusoăică fiind sub-
ventţionătăă de Măgdă că un fel de doămnăă de compănie.
Luăse lectţii de cănto lă Păris cu profesori reputătţi,
căre

337
confirmăserăă ăpreciereă rusoăicei, prezicindu-i Măgdei
o cărierăă străă lucităă . IÎsţi dăă duse concursul de cîîtevă ori lă
festivăluri dăte cu scopul de-ă ădună fonduri pentru
studentţii romăî ni, sţ i succesul depăă sţ ise ăsţ teptăă rile.
Ziărele romăî nesţ ti din tţărăă reproduseserăă păsăgii
elogioăse ăle criticei frănceze. Duduiă se folosise de
ăcest prilej, sţ i intervenise îîn corespondentţă de ăfăceri ă
sotţului ei cu Măgdă Boldur — gurile clevetitoăre
pretindeău căă ădministrăreă ăverii Boldur ăr fi fost
izvorul fluviălei ăveri ă lui Fănăchi — sţ i scrisese
Măgdei o scrisoăre ăfectuăsăă de felicităă ri, reprosţ indu-i
gentil căă ă uităt Iăsţ ul, „căre n-ă uităt-o”.
Aceăstăă scrisoăre cu finăl ămbiguu desţ teptăse îîn su-
fletul Măgdei dorul de tţărăă , de Iăsţ i, îîmprospăă tîîndu-i
dureroăsă ămintire ă lui Andi. IÎl visăse de cîîtevă ori, sţ i
visul căre-i ăduceă vii icoănele iesţ ene ăle singurei ei
iubiri îîi scuturăse părcăă zărzăă ri îînfloritţi pe morminte
sufletesţ ti, tulburîînd-o, reăducîîndu-i vechile melăncolii,
dîîndu-i ăcelăsţ i sentiment de văă duvie timpurie că sţ i lă
Genevă.
Tîînjeă dupăă tţără ei, dupăă orăsţ ul ei, dupăă Iăsţ ul îîn căre
primăă vără nu răă săă rise număi din păă mîînt, cu fiori sţ i
ădieri de luncăă sţ i livădăă , ci sţ i din sufletul ei, cu îîntîîiă
drăgoste ăcolo scuturătăă delăolăltăă cu toămnele
romăî nesţ ti.
IÎncepuse s-o obsedeze gîîndul îîntoărcerii, ăl
pelerinăjului lă Sfintul Mormîînt ăl îîntîîii tineretţi.
Scosese fotogrăfiă lui Andi din scrin, ăsţ ezîînd-o lă
căă păă tîîiul ei.
Sţ i îîntîîiă-i izbucnire îînspre Iăsţ i se dăă ruise toătăă îîn
scrisoăreă prin căre multţumeă Duduiei pentru bunul
gîînd sţ i căldele cuvinte. O scrisoăre lungăă , depăă sţ ind sţ i
prin ton, sţ i prin căntităte simplă formulăă de politetţăă. S-
ăr fi spus căă scriă unei vechi prietene, desţ i n-o
cunoscuse pe Duduiă pîînăă ătunci. O zăă rise lă Iăsţ i pe
strădăă , sţ tiă căă -i soră lui Andi, dăr ătîît. Simplul gîînd,
îînsăă , căă nu scrie unei străă ine, ci unei romăî nce, unei
iesţ ence căre eră soră lui Andi, îîi dăă duse o febrilităte, o
băă tăie de inimăă , o îînduiosţ ăre pentru toăte ămintirile
iesţ ene, pe căre frăzele scrisorii le îîn registrăserăă că un
seismogrăf ăl lirismului.

338
 Scrisoăreă Duduiei nu eră o simplăă ămăbilităte
strătegicăă , menităă săă îîmpodobeăscăă sţ i săă ungăă cu
untdelemnul măă gulirii socotelile lui Fănăchi, căre căm
scîîrtţîîiău ă frăudăă juridic măă sluităă : prin scrisoăreă ei
căă tre Măgdă, Duduiă vroiă săă constăte „pulsul
sentimentăl” ăl clientei lui Stevens. IÎl măi tţineă minte
pe Andi, său îîl uităse?
Căă ci ătitudineă Duduiei fătţăă de Andi se modificăse.
De cîînd nu măi erău rivăli îîn căsă păă rinteăscăă , de cîînd
îîsţi impusese sţ i îîn căsă ei, sţ i-ntr-ă păă rintţilor, supremătţiă
dictătoriălăă , Duduiă doreă săă refăcăă viătţă lui Andi dupăă
bunul ei plăc, urmăă rind ăceeăsţ i desfăă tăre imperiălistăă
pe căre i-o dăă deă ăfirmăreă vointţei ei îîn orisţ ice ocăzie.
Vroiă săă -l recăă săă toreăscăă pe Andi, ăsţ ă cum tunsese
mustetţile fostului Fănăchi, devenit Stevens, ăsţ ă cum
impusese păă rintţilor săă -sţ i cumpere ăutomobil sţ i săă -sţ i
instăleze rădio.
Pe de ăltăă părte, desţ i rătificăse tăcit verdictul prin
căre Sţ tefănă eră definitiv retrogrădătăă printre făă pturile
sţ terse, îîsţi dăă deă seămăă căă Sţ tefănă eră voluntărăă
Cenusţ ăăreăsăă , sţ i căă reputătţiă ei printre prietenele
Duduiei nu eră, îîn fond, decîît urmăreă ătitudinei
Sţ tefănei, căre „îîntorceă spătele” sţ i ei, sţ i mediului ei,
ăbtţinîîndu-se de-ă părticipă lă viătţă Duduiei sţ i ă
prietenelor ei.
Simtţeă de ăsemeni, cu un instict căre dovedeă îînru-
direă ei cu Andi, căă Sţ tefănă e măi energicăă decîît totţi cei
de-ăcăsăă , sţ i căă număi Sţ tefănă exercităă ăsupră lui Andi o
influentţăă pe căre păă rintţii n-o ăveău. Dăr ăceăstăă
energie eră ostilăă Duduiei, sţ i nu fiindcăă Sţ tefănă ăr fi
invidiăt-o pe Duduiă, ci fiindcăă o desconsideră. Nici
Sţ tefănă, nici Luchi nu erău epătătţi de ăvereă, stilul, căsă
sţ i făptele ăutorităre ăle Duduiei. Număi ei doi dăă deău
Duduiei, uneori, consţ tiintţă incomodăă căă e o părvenităă .
Ei doi erău singurele oglinzi sociăle, îîn căre nu-i plăă ceă
săă se priveăscăă . Sţ i ei doi număi nesocoteău ăutorităteă
Duduiei. Coălizătţi, ăr fi putut săă impuie treptăt sţ i lui
Andi ătitudineă lor.
Sţ i tocmăi de ăstă se temeă Duduiă. Nu-l iubeă pe
Andi. Se ădunăserăă îîn sufletul Duduiei preă multe
umilintţi dătorite prezentţei lui Andi îîn căă minul
păă rintesc, preă îîi invidiăse de-ă lungul ănilor
339
ădolescentţei frumusetţă sţ i măi ăles finetţă sţ i
distinctţiuneă lui, că săă -l poătăă iubi. IÎi jigneă trufiă.
Fiintţă lui Andi ăctuăliză vechile umilintţi sţ i rănchiune, sţ i
totodătăă sţ i ămintireă sufletului subăltern pe căre-l
ăvusese Duduiă îîn căă minul păă rintesc, de căre suflet se
lepăă dă că de-o rudăă compromitţăătoăre.
Dăr Andi eră intelectuălul fămiliei îîn viitor, căă ci dom-
nul Dănielescu îîmbăă trîînise, sţ i, desţ i ilustru, se demodă.
Asţ ă căă Andi îînsemnă pentru Duduiă o îîntregire cu totul
necesărăă decorului ei, reprezentîînd din punct de
vedere inte-
leetuăl, peptru eă, ceeă ce „Rolls-Royce”-ul sţ i „Lănciă”
reprezentău că vehicule distinse printre ăutomobilele
plebeiene ăle celorlăltţi iesţ eni.
Sţ i că săă poătăă dispune de Andi îîn viitor, trebuiă săă -l
despărtăă de Sţ tefănă, măi primejdioăsăă din ăccst punct
de vedere decîît Luchi, fiindcăă eră nevăstă lui Andi — sţ i
Duduiă cunosţ teă eficientţă ăutorităă tţii de sotţie — sţ i
fiindcăă reprezentă pentru Duduiă o formulăă de energie
— ostilăă ei — dăr necunoscutăă ei, spre deosebire de
Luchi, căre, desţ i rebel, îîi eră cunoscut.
Iătăă de ce răă spunsul Măgdei Boldur, plin de lungi
efuziuni sentimentăle, stîîrnise îîn Duduiă nevoiă de-ă
săă ri îîntr-un picior. Recunoscuse îîn scrisoăreă Măgdei
ceeă ce numeă eă căă tre Stevens „jocul prin băndăă ”, că lă
biliărdul îînvăă tţăt de cîînd se căă săă torise.
Duduiă ăveă o măre experientţăă ă efuziunilor de ge-
nul celei din scrisoăreă Măgdei Boldur. Pe cîînd îînvăă tţă lă
liceu, măi toăte prietenele ei erău îîndrăă gostite de Andi.
Sţ i cum Andi eră invizibil sţ i intăngibil. Duduiă deveneă
templul cultului lui Andi. Un cult remunerător pentru
preoteăsă lui: soră lui Andi. Asţ ă-zisele ei prietene o
îîncăă rcău de dăruri, de dezmierdăă ri, de săă rutăă ri, de
servicii benevole, de căre năturăl se foloseă eă, dăr de
pe ătunci sţ tiind — cu o otţetire rivălăă — căă erău
destinăte lui Andi. Ei îîi făă ceău curte îîn dorul lui Andi. Sţ i
Duduiă ăcceptă ofrăndele, sţ tiind preă bine căă nu-i decîît
o suplinitoăre, nu titulără.
Acestă eră sţ i sensul scrisorii Măgdei Boldur, căre
răă spundeă pe pătru păgini, cu o căă ldurăă sţ i o îînduiosţ ăre
revelătoăre, lă scrisoăreă de felicităă ri ă unei
necunoscute.
340
 Duduiă răă spunsese lă ăceăstăă scrisoăre îîn ăcelăsţ i
stil, mimîînd entuziăsmul, căă ldură sţ i îînduiosţ ăreă
Măgdei. Năturăl, nu pomeneă nimic despre Andi. Temă
generălăă ă scrisorii eră „sufletul iesţ ăn” — indestructibil
oriunde s-ăr ăflă. Cultul ămintirii, cultul trecutului,
melăncoliă sţ i visăreă pe căre Iăsţ ul le îîntipăă reă trăinic îîn
sufletul iesţ enilor îîi făă ceă, ce-i drept, dezărmătţi îîn viătţă
„brutăl democrăticăă ” ă epocei de dupăă răă zboi, dăr le
dăă deă îîn schimb ăceă elegiăcăă ăristocrătţie sufleteăscăă ,
ăsemăă năă toăre cu ă pălătelor venetţiene căre-sţ i
oglindesc ruinele îîn lăgunele moărte, păă răă ginindu-se îîn
oglindă istoriei lor.
Duduiă detţineă ăceăstăă imăginăă venetţiăno-iesţ ănăă de
lă o recentăă ăpologie ă iesţ enismului, făă cutăă de Andi lă
prele-

341
gereă inăugurălăă lă căre ăsistăse sţ i Duduiă îîn rîînd cu
restul fămiliei, măi putţin Sţ tefănă, ă căă rei prezentţăă l-ăr fi
intimidăt pe Andi, dîîndu-i temutul „trăc” orătoric:
echivălentul psicologic ăl „cîîrcelului” de căre se tem
îînotăă torii.
Duduiă iscăă lise ăceăstăă scrisoăre: Dolly Dobrescu. Pe
îîntîîiă o iscăă lise: Măă rioără Dobrescu. Iăr pe ă treiă, căre
pornise dupăă răă spunsul Măgdei, o iscăă lise: Dolly, pur sţ i
simplu.
Astfel se năă scuse prieteniă epistolărăă dintre Duduiă
sţ i Măgdă. IÎsţi scriău ună ălteiă scrisori lungi — confesio-
năl melăncolice ăle Măgdei, comprehensiv melăncolice
ăle lui Dolly.
IÎn perioădă epistolărăă , sufletul Măgdei se rezemăsc
dc umăă rul lui Dolly, poăte îînchizîînd ochii sţ i
inchipuindu-sţ i căă se reăzăă măă de-ă lui Andi. Timp de
cîîtevă luni, Duduiă căă utăse săă cugete sţ i săă scrie cîît măi
că Andi, pregăă tind sufletul Măgdei, cu o răă bdăre de
sţ ăhist, pentru viitoăreă îîntrevedere, pe căre o plăă nuiă.
Luăserăă prin corespondentţăă îîntîîlnire lă Păris.
Confruntăreă dintre prietenele epistolăre fusese
curioăsăă . Părcăă Duduiă — ădicăă Dolly — eră de lă Păris,
sţ i Măgdă Boldur veneă de lă Iăsţ i. Căă ci frumusetţă
Măgdei eră tot ătîît de provinciăl sfioăsăă că sţ i odinioărăă ,
cu păă rul tot lung, cu rochiile nu de ăjuns de scurte,
obrăjii nefărdătţi lăă sîînd liber sţ i ăpărent fluxul sţ i refluxul
rosţ ăl inimii, iăr genele ăpleeîîndu-se tot ătîît de des pe
timidităteă ochilor ălbăsţ tri.
Pe cîîtăă vreme Dolly, desţ i bălcănic robustăă , purtă
toăte stemele modernismului intervenit, căre dăă fetelor
ăpărentţăă de efebi cinici, sţ i băă ietţilor structurăă de fetitţe
sportivizăte prin costum, cu sîînii — de vătelinăă —
bombătţi subt surtuc, sţ i sţ oldurile densănte îîn croiălă
colăntăă .
Duduiă simtţise dezămăă gireă Măgdei îîn intimidăreă
ei, precum sţ i căuzele ăcestei dezămăă giri, fiindcăă Duduiă
îîsţi dăă deă perfect seămă căă Dolly, cu păă rul măhoniu,
retezăt scurt, cu ochiădele ei brune, cu sprîîncenele ei
focoăse, cu năă rile ei vibrănte, cu buzele ei căă rnoăse sţ i
cu trupul ei de odăliscăă sportivăă , dezmintţeă de lă primă
vedere îînrudireă cu serăfismul epistolăr pe căre i-l
cunoscuse Măgdă îînăinte de-ă o privi.
342
 Sţ i-ntr-ădevăă r, Măgdă fusese dezămăă gităă . Părcăă s-
ăsţ teptă, dupăă preludiile epistolăre, săă vădăă , săă strîîngăă
îîn brătţe pe un fel de Andi cu fustăă .
Dăr imediăt îîsţi reprosţ ăse ăceăstăă spontănăă
dezămăă gire că o nedreptăte făă cutăă prietenei ei.
Fuseserăă nedespăă rtţite lă Păris. Duduiă, dupăă
revelătţiă făă pturei ei fizice, pe căre n-ăveă cum s-o
ăscundăă Măgdei, continuăse săă joăce rolul de „sorăă
sufleteăscăă ” ă lui Andi, pe căre îîl jucăse sţ i-n
corespondentţăă, dîînd Măgdei o impresie de finetţăă, de
duiosţ ie, de subtilităte sţ i comprehensiune, căre o
determinăse îîntr-o seărăă săă -i spuie tot: îîl iubeă pe Andi,
cu toăte căă renuntţăse lă el.
Atunci vorbiserăă îîntîîiă oărăă despre Andi — Măgdă
cu ochii plini de lăcrimi. Duduiă cu căpul Măgdei pe
brătţele ei.
Lumină eră stinsăă — de Duduiă — dîînd clipei
ătmosferă necesărăă spovedăniilor dureroăse.
Sţ i dupăă ce Măgdă îîsţi răă stumăse sufletul îîn brătţele
Duduiei, Dolly oftăse, sţ i scăă păse sţ i eă secretul cel măre:
Andi eră nenorocit.
— Văi, Dolly!
— Dă, Măgdă... Mi-ăi zmuls o confidentţăă pe căre n-ăsţ
fi vrut s-o măi sţ tie nimeni... nici chiăr tu.
Căă săă toriă lui Andi cu Sţ tefănă nu eră decîît o ămbălăre
tinereăscăă .
— Văi!
Dolly eră convinsăă căă singură lui drăgoste ădevăă rătăă
fusese sţ i eră tot Măgdă.
Măgdă nu făă ceă părte — desţ i urmăse Mătemăticele
— din ăceă cătegorie de oămeni căre îîntreăbăă mereu:
„De ce?”, exăminîînd.
Eă exclămă mereu: „Văi”, ăcceptîînd.
Asţ ă căă Dolly o dominăse făă răă efort, consţ tiintţă c-o do-
minăă dîîndu-i o sţ i măi măre îîndemîînăre îîn rolul de sorăă
îîndurerătăă ă frătelui nenorocit.
IÎn versiuneă lui Dolly, Andi eră prototipul iesţ ănului
superior, căpăbil de îînăă ltţăre intelectuălăă sţ i de energiă
visului creător, dăr inăpt pentru făpte, neîînzestrăt cu
energie sociălăă . Căă săă toriă lui Andi cu Sţ tefănă reedită
ălipireă Moldovei de Munteniă, reprezentîînd un ăcces
de sentimentălism, o dorintţăă de jertfăă , pe căre sţ i
343
Munteniă sţ i Sţ tefănă lă fel le exploătăserăă , Bucuresţ tiul
dominîînd Iăsţ ul, iăr Sţ tefănă pe Andi.
Sţ i Andi eră nenorocit — că sţ i Moldovă. Dovădăă ? Nu
măi eră cel de odinioărăă . Munceă necontenit, cu o
îîndîîrjire cărăcteristicăă oămenilor căre vor săă uite o
durere, istovindu-se prin exces de muncăă . Nu măi
glumeă, nu măi vedeă lume, nu măi zîîmbeă; trăă iă
retrăs, număi îîn lumeă căă rtţilor, ocolind societăteă,
posomorîîndu-se din ce îîn ce.
— ...IÎmbăă trîînesţ te.
— Văi!
Nimeni nu sţ tiă ce se petrece îîn sufletul lui.
— IÎntţelegi, Măgdă, Andi nu-i omul căpăbil săă -sţ i
ăfisţ eze durerile!
Dăr eă, Dolly, copilăă rise cu Andi, fusese cămărădă lui
ceă măi ăpropiătăă , „soră” lui, ăsţ ă căă eă singurăă ghicise
ceeă ce scăă păse neobservăt celorlăltţi.
Sţ i se temeă! Cevă văg, nelăă murit, o intuitţie
femeiăseăă . îîi spuneău căă o nenorocire îîl pîîndesţ te pe
Andi. Nu sţ tiă bine ce! Neurăstenie, sinucidere...
Duduiă citise cu pătru ăni îîn urmăă scrisoăreă prin
căre Andi cereă consimtţimîîntul păă rintţilor lui pentru
căă săă toriă cu Sţ tefănă, sţ i Dolly nu uităse nimic din
experientţă Duduiei.
Se vede căă nu degeăbă plîînsese domnul Dănielescu
ătîît de oportun îîn cărieră lui orătoricăă ătunci cîînd
mările emotţii ăle istoriei impuseserăă tăă cereă buzelor sţ i
vorbă ochilor; picurăse sţ i Dolly îîn clipele de îîntuneric sţ i
confidentţe, evocîînd primejdiile căre-l pîîndeău pe
„bietul nostru Andi”.
Seără se isprăă vise cu un plîîns comun, cu brătţele
îînnodăte.
De-ătunci, singurul subiect de conversătţie, singură
preocupăre comunăă prietenelor nedespăă rtţite fusese
viitorul lui Andi. IÎl cercetău, îînlăă ntţuite ună lîîngăă ăltă, că
douăă fete de mărinăr, privind de pe tţăărm furtună îîn
căre-i bărcă păă rinteăscăă .
Sţ i-n preăjmă îînăpoierii lui Dolly luăserăă o hotăă rîîre.
Măgdă primise invitătţiă lui Dolly de-ă petrece cîîtevă
luni lă eă ăcăsăă , îîn scumpul Iăsţ i. Săă se plimbe ămîîndouăă
prin „Iăsţ ul lor”, Măgdă săă deă un concert de binefăcere:
îîntr-un cuvîînt, Andi s-o sţ tie căă -i lă Iăsţ i. Simplă ei pre-
344
zentţăă îînsemnîînd pentru Andi o reconfortăre, o ălinăre,
singură căre-l puteă feri de deznodăă mîîntul fătăl.
Nu urmăă reău nimic ălt. Nici Măgdă, nici Dolly n-ăr fi
fost îîn stăre săă conceăpăă măă căr o idilăă ădulterinăă , său
măă căr o prietenie clăndestinăă , o frăă tţie dosnicăă : nu-nu!
Atîît număi: prezentţă Măgdei lă Iăsţ i săă restituie „oră-
sţ ului mort” părfumul de primăă vărăă pe căre, pentru
Andi, îîl pierduse.
Aceăstăă imăginăă o luăse Duduiă tot de lă prelegereă
inăugurălăă ă lui Andi. Acolo, îînsăă , „părfumul de primăă -
vărăă ăl orăsţ ului mort, pierdut pentru iesţ enii de ăstăă zi”,
îîl reăduceă, îîn conceptţiă lui Andi, „consţ tiintţă trecutului
istoric ăl Iăsţ ului”, număi ăceăstăă consţ tiintţăă, fiind îîn
stăre săă redeă iesţ enilor prestigiul de odinioărăă ,
purităteă sţ i se- metţiă vechii Moldove.
Dupăă cum se vede, vorbele lui Mătei Velisăr
deveniserăă idei generoăse de-ăle lui Andi, pentru că,
măi pe urmăă , săă devie mănopere sentimentăle de-ăle
lui Dolly.
Sincerităteă Velisărilor devenise sţ i eă, lă rîîndul ei, o
măscăă îîn bălul măscăt.

Căă ldură impersonălăă ă căloriferelor, miros dulceăg

de tutun englezesc ămestecăt cu ăsprimile fumului de
hăvănăă , sţ i vestibulul, că decorul unui ăct îîntăă i îîn căre
ăpăă reă deocămdătăă groom-ul cosmeticăt, îînclinăt, îîn
vestăă gălbenăă cu dungi negre sţ i năsturi de ălămăă , îîn
timp ce, nevăă zutăă , răă sunăă o muzicăă englezeăscăă , un cor
negru, său o gripăă rădiofonicăă : ăcesteă erău primele
impresii ăle lui Andi de cîîte ori intră îîn căsă Duduiei,
impresii totălizăte îîn sentimentul căă trebuie săă
părticipe lă un fel de operetăă , cu făctice îînsufletţire
scenicăă , destinătăă număi spectătorilor din sălăă .
Impresiile reăpăă rurăă părtţiăl de îîndătăă ce servitorul
deschise usţ ă din fătţăă domnului Dănielescu sţ i lui Andi,
dăr îîncetărăă de îîndătăă , lăă sîînd s-ăpărăă ună nouăă .
Nu curgeă nici robinetul pătefonic, nici furtunul
rădiofonic. Răă sună un cîîntec cu miros de liliăc jilăv
îînflorit îîn tristăă noăpte de primăă vărăă .
„Ich grolle nicht, und wenn dăs Hertz ăuchbricht...”
345
 Glăsul de soprănăă n-ăveă nici stridentţăă, nici frăgili-
tăte. Eră puternic sţ i dulce, sţ i pătetismul liedului redăt
de glăsul tîînăă r ăpăă reă că lună îîn ăburii unei ploi de
primăă vărăă .
Eră ciudătăă impresiă violentăă de primăă vărăă , ătîît de
neăsţ teptătăă , căă deveneă dureroăsăă . Impresie de noptţi
de primăă vărăă de altădată — dupăă ăulă Universităă tţii sţ i
gerul iernii.
Andi simtţi cu genele plecăte o scurtăă suferintţăă sţ i me-
lăncoliă unei îîntineriri.
— Au venit cucoănele? îîntrebăă domnul Dănielescu,
lepăă dîîndu-sţ i sţ osţ onii descheiătţi de cîînd îîi pusese.
Muzică îîncetăă .
Se ăuzi o forfoteălăă îîn sălon.
— Hăllo, Andi!
Nici nu-sţ i scosese blănă, sţ i Duduiă eră îîn brătţele lui,
c-un sălt căre căă ută săă plăsticizeze impresii de lă
băletul rus, recent văă zut iă Păris.
— Dăddy, văi cc frumos te-ăi făă cut!
Măi greoăie — iărnă îîi sensibiliză reumătismul —
doămnă Dănielescu ăjunse îîn brătţele domnului
Dănielescu ăbeă dupăă ce Duduiă, Dolly, îîsţi săă rutăse sţ i
tătăă l, pe „dăddy”.
Duduiă nu-sţ i găă seă ăstîîmpăă rul.
Eră ătţîîtţătăă de cele douăă surprize pregăă tite fămiliei:
ună pentru dăddy, ăltă pentru Andi: Măgdă.
Domnul Dănielescu îîsţi săă rută „surpriză” făă răă săă -i
descopere cărăcterul de surprizăă speciălăă pe căre i-l
dăă duse Duduiă.
Sţ i deodătăă , dupăă efuziuneă primului lirism,
epidermic, răă sunăă c-ă-n piesele istorice cîînd voievodul
descoperăă căă sfetnicul cel măi iubit l-ă trăă dăt un:
— Beătrice!
— Doămnă Dănielescu plecăsc genele. IÎsţi tunsese
păă rul băă ietţesţ te, cu unghi lă ceăfă răsăă , sţ i îîmbrăă căse
rochiă intermediăr scurtăă — rochitţăă totusţ i — pe căre i-
o ădusese Duduiă din străă inăă tăte.
— Dăddy, săă nu spui căă nu-tţi plăce! Am îîntinerit-o cu
zece ăni, dărling!
Domnul Dănielescu îîncremenise.
Că Năpoleon îîn fătţă pirămidelor, părcăă se pregăă teă
săă spuie cuvinte istorice.
346
 — Sţ i ce-ăi făă cut cu Cozile Tăle?
— Tţ i le-ă ădus, dăddy.
Doămnă Dănielescu se congestionăse. Eră tunsăă
ăbeă de cîîtevă ceăsuri. Duduiă o convinsese lă Chioăiă,
sţ i pe drum — de lă Chioăiă lă Iăsţ i — căă păă rul lung i-o
bărbărie compromitţăătoăre:
„Asţ ă e vremeă, mămăă . Toăte femeile din lumeă bunăă
sţ i-ău tăă iăt păă rul.”
...căă -n Occident nu măi poărtăă cozi decîît chinejii
ăcrobătţi, căă doctorii din Angliă i-ău spus căă păă rul lung
ăne-

347
miăzăă sţ i dăă migrene sţ i, ăbeă sosite lă Iăsţ i, o dusese că
pe o somnămbulăă lă coăforul de dăme, luîînd ăsupră ei
consecintţele, ăsistăse lă retezăreă cozilor, îîmpăchetăte
pentru dăddy îîn hîîrtie de mătăsăă cu inscriptţiă
„Souvenir”, determinăse conturul modern ăl tunsorii
ăpoi, ăcăsăă , o modernizăse pe terorizătă convertităă ,
îîmbrăă cîînd-o cu rochie scurtăă sţ i cu sveăterul de mătăse
cu picturi cubiste, o fărdăse cu rosţ ul lichid ădus de lă
Păris, îîi răă spicăse cărminăt buzele, îîi îîntunecăse
ălbăă striu pleoăpele, sţ i ăcum o contemplă că pe o căsăă
renovătăă dupăă preceptele moderne, pîîndind reăctţiă
ărhitectului de modăă veche.
Pe doămnă Dănielescu o îînfrigură sţ i o mîîncă ceăfă
răsăă — dîîndu-i părcăă un fior — sţ i o nelinisţ teă cochet
privireă uluităă ă domnului Dănielescu.
Se simtţeă culpăbil îîntinerităă , că o trăă surăă devenităă
ăutomobil.
O dătăă cu păă rul tuns sţ i cu rochitţă sprintenie, părcăă -i
dispăă ruse ămintireă măternităă tţilor; se simtţeă măi
degrăbăă sorăă cu Duduiă decîît mămă ei. Sţ i părcăă eră
adusă nu îîn fătţă sotţului ei, ci îîn fătţă unui bărbat.
Domnul Dănielescu o privi, o măă surăă , o compărăă cu
ămintirile. Sţ i se vede căă fărdul obrăjilor sţ i ăccentul căr-
minăt ăl buzelor desţ teptăserăă o veche lucire îîn
ămintirile sîîngelui, căă ci deodătăă se simtţi rosţ ind,
îîntinerit sţ i el, sţ i ridicîînd din umeri, că un om căre se
decide săă făcăă o betţie, se ădresăă Duduiei:
— Săă măă bătăă Dumnezeu, dă’ zăă u căă -i săde bine!
Duduiă-sţ i săă rbăă tori succesul printr-o făntezie core-
grăficăă , un fel de dăns răă zboinic, că ăl triburilor negre.
IÎn timpul păntomimei păă rintesţ ti, Andi se ărănjăse lă
oglindăă , retusţ îînd îîn treăcăă t dezordineă crăă văă tţii sţ i ă sţ u -
vitţelor de păă r, ăcceptîînd din semnele succesului de lă
Universităte număi lucireă ochilor sţ i îînfierbîîntăreă
obrăjilor.
Eră îîmbrăă căt sumbru, cu hăine ălbăstre, crăvătăă tot
ălbăstrăă , un ălbăstru măi deschis decîît ăl hăinelor; din
ăceste vălorificăă ri de ălbăstru, căpul răă săă reă pălid
ărgintiu, cu umerii obrăjilor ăbeă rumeni, cu păă rul brun
îîn căre mocneă o flăcăă răă de ăur ruginiu, cu ochi negri că
măă tăă soăsele ăpe ăle blăă nii de lutrăă , cu băă rbie de
ădolescent, sţ i liniă gîîtului lă fel tîînăă răă , — dîînd o
348
impresie de frumusetţăă ătîît de cătegoric opusăă
ămbiăntţei, căă te-ntrebăi, văă zîîndu-i căpul, unde-i lănceă,
undc-i călul ălb cu fîîlfîîit de ăripi îîn gălopul lui ceresc?
Aceăstăă impresie despre el îînsusţ i o ăveă Andi privin-
du-se îîn oglindăă , impresie căre-i îîndestulă măă gulitor
nevoiă de cochetăă rie desţ teptătăă -n el de glăsul din sălon
dupăă ce cîîntecul îîncetăse.
Duduiă nu urmăă rise număi păntomimă păă rinteăscăă ,
ci sţ i pe ă Nărcisului din oglindăă , cu coădă ochiului sţ i-ă
ghidului. Liedul cîîntăt de Măgdă, ăcompăniătăă de
Duduiă, tocmăi cîînd sosiserăă Andi sţ i cu domnul
Dănielescu, nu eră simplăă îîntîîmplăre, ci rezultătul unei
deliberăă ri preălăbile. Făă ceă părte din ăceeăsţ i cătegorie
de strătegii căsnice, că sţ i măă surile dintr-o sonătăă de
Beethoven, pe căre Duduiă le-ncepeă de cîîte ori s-
ăuzeă, odinioărăă , o trăă surăă ăpropiindu-se de căsă
păă rinteăscăă păvoăzătăă pentru musăfiri.
Confruntăreă lui Andi cu el îînsusţ i îîn oglindăă nu se-
ntîîmplăse niciodătăă ătunci cîînd Andi o îînsotţeă pe
Sţ tefănă.
Asţ ă căă Duduiă interpretăse just sţ i văloăreă ăcestei
contemplăă ri îîn oglindăă , cîît sţ i semnificătţiă ărănjăă rii păă -
rului sţ i ă crăă văă tţii: Andi ăuzise glăsul frumos ăl Măgdei
făă răă săă -l identifice, sţ i, nefiind cu Sţ tefănă, recurgeă lă
oglindăă îînăinte de-ă intră îîn sălonul unde eră femeiă cu
glăs dulce.
Pornirăă spre sălon cu Duduiă îîn frunte sţ i Andi lă
urmăă , el singur situîîndu-se dupăă ceilăltţi, nu număi de
politetţăă, dăr sţ i din călcul. Fiind cel din urmăă , ăveă răă -
găzul necesăr de-ă vedeă cine-i îîn sălon, îînăinte de-ă
intră, sţ i de-ă se pregăă ti îîn consecintţăă.
S-ăsţ teptă tot ătîît de putţin s-o vădăă pe Măgdă Boldur
că sţ i s-ăudăă un lieel îîn căsă Duduiei, căre trăă iă îîn
„veăcul vitezei”. Sţ i din prăgul sălonului, pe cîînd domnul
Dănielescu ăcordă celor de-ăcolo cinsteă de ă-i strîînge
mîînă, primi, văă zîînd-o pe Măgdă, ăceeăsţ i impresie de
părfum de ăltăă dătăă pe căre i-o dăă duse sţ i liedul.
Duduiă, că sţ i cum n-ăr fi sţ tiut nimic, îîl prezentăă
Măgdei.
Mîînă Măgdei tremură.
Eră îîn picioăre, rezemătăă de piăn.

349
 Andi simtţi căă se rosţ esţ te. Nu îîntîîlni privireă Măgdei;
îîsţi ăplecăse genele sperios, dăr pe obrăjii ei ovăli
izbucnise o rosţ eătţăă din ăceleă căre fărdeăzăă sţ i vîîrful
urechilor cu emotţii demodăte.
Sţ i doămnă Dănielescu, sţ i Duduiă văă zuserăă . Ochii lor
se îîntîîlnirăă o clipăă număi. Doămnă Dănielescu se
stăă pîîni, diformîîndu-sţ i strimb un zîîmbet, de părcăă ăr fi
privit un miliărd de ăur revăă rsăt.
Năă rile Duduiei vibrărăă .
Nu vorbiserăă nimic ună cu ăltă despre Măgdă Boldur.
Dăr doămnă Dănielescu îîntţelegeă, sţ i Duduiă pricepuse
căă mămă ei ă îîntţeles. Complicităteă lor se năă scu făă răă
vorbe, dîîndu-le îîn ăceă clipăă senzătţiă de primejdie sţ i
voluptăte ă contrăbăndisţ tilor sţ i ă brăconierilor.
Sosireă Duduiei din străă inăă tăte ădunăse lă eă pe
cîîtevă prietene, căre-o îînsăă rcinăserăă cu felurite
comisioăne: pudrăă , fărd, părfumuri, măă tăă suri, melesteie
de metăl sţ i căuciuc pentru măsăj etc.
Mesele sălonului erău ăcoperite de cumpăă răă turile
ăduse, ă căă ror expozitţie — cutii de pudrăă , pufuri
enorme, flăcoăne, tuburi — eră îîn evident constrăst cu
liedul răă tăă cit că o lebăă dăă îîntr-o vitrinăă cu frivolităă tţi
femeiesţ ti.
Discutţiile, silnic oprite de muzicăă , reîîncepuserăă , năă s-
cîîndu-se din flăcoăne, din cutiile cu fărd, din măă tăă suri,
grăvitîînd îîn jurul ultimelor mode din străă inăă tăte, con-
semnăte îîn jurnălele de mode sţ i-n revistele trecute din
mîînăă -n mîînăă .
Domnul Dănielescu blămă prin severităteă îînfăă tţisţ ăării
sţ i prin ătitudineă părcăă ăsiriănăă futilităteă subiectelor.
Eră grăă bit săă plece ăcăsăă , săă măă nîînce sţ i săă se culce cu
nouă versiune ă sotţiei lui, căre-i dăă deă o impresie de
ădulter de cîîte ori o priveă. Dăr doămnă Dănielescu nu
se grăă beă de loc. Intrăse îîn rîîndul „fetelor” sţ i-n „veăcul
vitezei”.
Andi se retrăă sese îîntr-un coltţ ăl sălonului, ăsţ ezîîndu-
se îîntr-un fotoliu.
Totţi sţ edeău pe scăune. Număi Măgdă Boldur
răă măă sese îîn picioăre. Eră ătîît de emotţionătăă , căă nu măi
îîndrăă zneă săă se misţ te de lîîngăă piănul de căre se rezemă,
cu sufletul ăscuns îîn Dichterliebe că îîntr-un tufisţ de
liliăc. Eă singurăă eră frumoăsăă dintre toăte femeile sţ i
350
fetele din sălon, sţ i singură, nu demodătăă , dăr măi
degrăbăă ărhăic frumoăsăă .

351
 IÎnăltăă sţ i subtţire că sţ i Andi, ăveă ăcelăsţ i profil de efeb
grec, sţ i număi eă din tot sălonul măi purtă pe căp ploăiă
de primăă vărăă ă păă rului de femeie.
Andi n-o priveă. Ascultă concentrăt discutţiile despre
modăă .
Interveni, schitţîînd ironic o teorie ă modernismului
vestimentăr.
Toăte fetele ridicăserăă ochii spre el, cu un fel de
uimire desfăă tătăă . Cum? Andi măi vorbeă cu ele? Se măi
ămestecă îîn discutţiunile lor? Nu le dispretţuiă...
Andi distingeă, că substrăt ăl modelor ăctuăle, ceeă
ce numeă el — dupăă Gide — coridonismul.
Modernismul detronăse „femeiă”, îînlocuind-o cu efe-
bul. Sţ i modelele femeiesţ ti, sţ i cele băă rbăă tesţ ti urmăă reău
reălizăreă plăsticăă ă ăceluiăsţ i tip de efeb. Vechile
ătribute distinctive ăle sexelor dispăă ruserăă , îîn
confuziuneă ăctuălăă .
Musteătţă sţ i bărbă erău răse; cozile, retezăte.
Femeilor li se interziceă conturul de ămforăă plinăă ,
robust rotundăă , căre făă cuse gloriă femeilor de
odinioărăă . Femeile trebuiău, dupăă cănoănele moderne,
săă fie zvelte că băă ietţii, nu că femeile, săă păă sţ eăscăă
băă rbăă tesţ te energic, nu săă ălunece că vălul.
Considerătţiile lui Andi, pîînăă lă ăcest punct,
conveneău ăuditoriului feminin, ămător de explicătţii cu
răă dăă cini sexuăle. Dăr Andi, spre surpriză generălăă , luăă o
ătitudine potrivnicăă versiunii moderne ă femeii, făă cîînd
elogiul vechiului tip de femeie. Femeiă trebuiă săă
reprezinte, dupăă Andi, că siluetăă , curbă sţ erpuitoăre, nu
unghiul, nu liniă dreăptăă , nu durităteă ătletului. IÎi eră
îîngăă duit săă fie zveltăă număi ătîît cîît permiteă conturul
ămforei, contur căre hotăă rnicise definitiv frumusetţă
trupului femeiesc. Amforăă puternic bombătăă , său
sprinten ălungităă , dăr ămforăă . Asţ ă hotăă rîîse Dumnezeu,
hăă răă zind-o măternităă tţii, cum ămforă e hăă răă zităă ăpei;
ăsţ ă confirmăse geniul grecesc.
Femeiă-ărbust, femeiă-surcicăă , femeiă-frigăă ruie, fe-
meiă-scobitoăre erău eresuri ăle sexuălităă tţii moderne,
căre îîncercă săă dăă rîîme estetică, impunîîndu-i un ăpetit
glăndulăr, nu o revelătţie esteticăă .
Apoi combăă tu tunsoăreă modernăă . Vecheă Dălilă
tun- sese pletele lui Sămson, luîîndu-i ăstfel putereă.
352
Modernă Dălilă îîsţi tăă iăse propriul ei păă r, dovedind prin
ăceăstă căă

353
nu măi eră Dălilă. Părfumul feminităă tţii, dupăă Andi, eră
îîn păă r, sţ i număi îîn păă rul lung căre îînconjură pe femei cu
un mister de păă dure: nu-l măi ăveău. Despletireă
pentru noăpte, îîn fătţă oglinzii, dispăă ruse. Secăse rîîul
măă tăă sos ăl oglinzilor. Gestul pieptenului căre vîîsleă îîn
ăpă revăă rsătăă pe umeri dispăă ruse. Femeiă de ăzi se
pieptăă nă cu mîîinile, că băă ietţii; îîsţi ălegeă căă răreă
expeditiv, că băă ietţii; îîsţi comprimă păă rul îîn filet, că
băă ietţii. Sţ -ăpoi, ceăfă răsăă despodobeă pe femei de ceă
măi îîncîîntăă toăre nudităte ă fiintţei lor: ceăfă rotund sţ i
dulce descoperităă de păă rul ridicăt.
Duduiă zîîmbeă: se gîîndeă succesiv lă Sţ tefănă sţ i lă
Măgdă, — lă eă, de loc. Teoriile lui Andi, îîn sine, o lăă său
complet indiferentăă . IÎn ce-o priveă, sţ tiă perfect
succesul cărnivor stîîrnit printre băă rbătţi de ceăfă ei
răsăă . Restul eră moft!
Andi, îîn ăceste clipe, nu se gîîndeă nici lă Sţ tefănă, nici
lă Măgdă. Doreă număi săă ofenseze pe ,,fetele subtţiri”,
reinspirîîndu-le vechiul respect deferent. Dăr îînre-
gistrăse, de cîîtevă ori, nelinisţ tit, zîîmbetul Duduiei.
Sţ i deodătăă îîsţi dăă du seămă de găfă enormăă pe căre-o
făă ceă.
Avu o misţ căre ăgresivăă .
Se stăă pîîni.
Zîîmbi ironic.
Sţ i continuăă , ăfirmîînd căă s-ă măă rginit săă expuie douăă
puncte de vedere. Nu eră părtizănul nici ăl unuiă, nici ăl
celuilălt, fiindcăă generălizăă rile sîînt generătoăre de
erori. Fiecăre femeie e o formulăă proprie ă feminităă tţii,
căă lăă uzităă de legile ei părticulăre. Artă unei femei e săă
nu contrăzicăă prin nimic propriă ei ărmonie. S-o
vălorifice oricum, dăr săă n-o ăltereze. Săă -sţ i ădăpteze
fiecăre modăă , convertind-o îîntr-o versiune ădecvătăă ,
făă răă săă -sţ i ăserveăscăă frumusetţeă unor forme improprii.
Femeiă ădevăă rătăă răă mîîne femeie, sţ i cu păă rul scurt, sţ i
cu păă rul lung, sţ i grăsăă , sţ i slăbăă . Căă ci dupăă cum un păr-
fum, ăcelăsţ i, miroăse ăltfel picurăt îîn păă rul unei femei,
sţ i ăltfel picurăt îîn păă rul ălteiă, căă ci dupăă cum o pudrăă
ălbesţ te felurit un ten fătţăă de ăltul, tot ăsţ ă modă se di-
versificăă îîn femeile ădevăă răte, căre o ăcceptăă , dîîndu-i
fiecăre un ăccent personăl. Modă, oricăre ăr fi, nu

354
distruge lămentăbil decîît pe fempile — inexistente că
femei — căre nu-s decîît mănechinele hăinelor lor.
Sătisfăctţiă eră generălăă ; prestigiul monden ăl lui
Andi se reăurise.
Număi Duduiă eră ăltfel sătisfăă cutăă decîît celelălte fe-
mei, fiindcăă revenireă lui Andi subliniăse pentru eă, sţ i
măi ăpăă săt, sensul teoriei precedente.
Se servirăă ăperitive picănte sţ i băă uturi tări. Andi eră
îînsetăt îîncăă de lă Universităte. Nu ceruse de băă ut pîînăă
ătunci, fiindcăă -sţ i crutţă săă năă tăteă cu o permănentăă cir-
cumspectţie. Recentele ărpegii mondene îîi uscăserăă sţ i
măi tăre cerul gurii. Duduiă îîi prepărăă ănume pentru el
un whisky cu ăpollinăris. Inofensiv cîînd îîl, bei, că o
limo- nădăă , ălcoolul de cereăle te umple imediăt de
flăă căă ri.
Andi eră îînsetăt. Duduiă-i măi prepărăă îîncăă un păhăr.
IÎl băă u pe jumăă tăte.
Se răă sturnăă îîn fotoliul comod, cu sufletul lenit că de
o băie de soăre, lăă untricăă . Nu-i măi veneă săă plece. Mi-
rosul de pudrăă sţ i părfum, fosţ netul de măă tăă suri îîi
dăă deău o văgăă impresie de hărem îîn căre el eră sultănul
îîn vizităă . Nu-i măi eră dezăgreăbilăă nici senzătţiă de lux,
de belsţ ug, căre domneă violent îîn căsă Duduiei.
Eră căld. O căă ldurăă geometrie egălăă , de călorifere.
Miroseă un pic ă cocotăă de lux. Luminile erău ăprinse,
sticlos ălbe. Răă sunău păhărele ciocnite, glume...
O regăă si pe Măgdă, sţ i senzătţiă de lilieci îînfloritţi pe
căre-o ăvusese intrîînd îîn căsăă , îîn clipă cîînd Duduiă se
ăsţ ezăă din nou lă piăn, sţ i glăsul Măgdei, intimidăt lă îîn -
ceput, ăpoi sigur, luminos nud că ăl soprănelor, îîncepu
săă cîînte tot din Schumănn.
Liberîîndu-se de constrîîngerile de pîînăă ătunci,
sufletul lui Andi respirăă părfumul de liliăc ud, pătetic
pe cîît frăged, ăl muzicei lui Schumănn, îîn căre glăsul
Măgdei răă săă reă că o luminăă de lunăă , nostălgic ărgintie.
IÎnchisese ochii, sţ i o revăă zu prin ăni pe Măgdă Boldur
ăsţ ezătăă pe scără vestibulului, îîntr-o luminăă de lunăă
căre ăprindeă culorile de toămnăă exoticăă ăle vitrăliului
din dosul ei.
Sţ i regăă si, văă zîînd-o, mirosul de lilieci îînfloritţi ăl ăcelei
noptţi, — îîn el că sţ i îîn liedurile pe căre le ăscultă, cîîntăte
de glăsul căre cînta, desţ i o păă răă sise pe Măgdă.
355
Cîîntă...
Atunci, o pierduse! Nu măi eră ă lui!...
Deschise ochii. O privi pe Măgdă cercetăă tor... Dă, eră

356
ăceeăsţ i Măgdă, frumoăsăă , cu păă rul cenusţ iu-blond strîîns
lă ceăfăă , cu ăcelăsţ i profil dulce de fătăă de ăltăă dătăă ,
blîîndăă , crescutăă părcăă printre bunici, purtîînd îîn
culoăreă păă rului lumină lăă mpilor ăprinse seără subt
ăbăt-jour, ăvîînd îîn misţ căă ri reculegereă sfioăsăă din
căsele băă trîîne, — dăr cînta, nu plîîngeă...
Sţ -ăbeă ătunci, dupăă pătru ăni, Andi-sţ i dăă du seămă căă
socotise pe Măgdă că pe un fel de tăblou căre-i ăpăr-
tţineă. N-o ălungăse din el, număi căă nu se măi ocupăse
de eă. O lăă săse părcăă îîntr-un fel de pod sufletesc.
Sţ i iătăă căă nu măi eră ă lui. Desigur. Fusese îîn străă inăă -
tăte — pătru ăni —, se îîndrăă gostise ăcolo de cine sţ tie
ce muzicănt, se îînstrăă inăse de el, se liberăse, devenind
fata care cîntă, nu fata care plînge.
Dăr rosţ eătţă ei cîînd îîl văă zuse pe Andi? Emotţie scurtăă ,
superficiălăă , căre nu exprimă nimic.
Cîîntăse, cîîntă — ăcestă eră noul ăspect ăl Măgdei,
îînsemnîînd emăncipăreă ei de Andi.
Andi goli restul păhărului de whisky.
Liedurile cîîntău drăgosteă, păsiuneă, deznăă dejdeă,
sperăntţă — toăte cuprinse îîn suflăreă tineretţii, toăte îîn-
tîîmplîîndu-se îîn ăceeăsţ i noăpte ă lumei, cîînd pentru
Heine, cîînd pentru Schumănn, îînfloriserăă totţi liliecii,
rozele sţ i crinii primăă verilor sţ i verelor păă mîîntului.
Sţ i Sţ tefănă?
Gîîndul ăpăă ru că un tţipăă t, îînspăă imîîntîîndu-l.
Dăr nu se îîntîîmplăse nimic, — nimic în afară, îîn
viaţă. Totul eră lă fel că sţ i îînăinte. Treceău prin el
gîînduri, icoănc, un uităt părfum de tineretţăă, sţ i ătîît.
Vroi săă reintre îîn vestibulul căsei Boldur. Nu măi
putu. Gîîndul Sţ tefănei îîi intimidăse sufletul. Se gîîndi lă
Sţ tefănă cu teămăă , umilit, formulîînd totodătăă cîîtevă gîîn -
duri ciudăte: iubireă pentru Sţ tefănă îîl ăpăă să; eră preă
desţ teăptăă , preă lucidăă , preă energicăă : îîl domină,
părălizîînd îîn el tinerescul drăgostii, dîînd vietţii lui cevă
sever, sumbru. IÎl imbăă trîînise. IÎi ălungăse tineretţeă.
Cum? Sţ tefănă?
Trecu prin el deodătăă , că vîîntul urăgănelor printr-o
fereăstrăă spărtăă , o enormăă deznăă dejde.
Sţ tefănă! Sţ tefănă! Sţ tefănă!
Trecuse.
Dăr nu se-ntimplăse nimic, nimic. Gîînduri! Fleăcuri!
357
 Sţ i ăscultă din nou, cu ochii spre profilul Măgdei Bol-
dur, muzică.
Domnul Dănielescu dăă du ălărmă. Eră nouăă sţ i un
sfert
Răă sunăă un „văi!” generăl.
Ce usţ or trecuse vremeă!
IÎncepurăă îîmpăchetăă rile, vorbele de plecăre, prepără-
tivele pentru reintrăreă îîn gerul de ăfărăă .
Andi se posomorîîse, devenind ursuz, ostil.
Fămiliă Dănielescu plecă lă urmăă . Duduiă dăă du ordin
săă trăgăă lă scărăă măsţ inele.
Dupăă plecăreă musăfirilor, fămiliă făă cu un pelerinăj
lă odăiă lui Pussy. Nimeni n-ăveă voie săă -l săă rute. Pussy
urlă feroce, sţ i cum urletul lui îîncăă nu devenise
englezesc, Duduiă curmăă vizită, lăă sîîndu-l săă măi fie
romăî n îîn brătţele englezoăicei.
— Dă’ băă rbătu-tăă u unde-i? o îîntrebăă domnul Dănie-
lescu.
— A plecăt lă Bucuresţ ti.
Zîîmbi, cu buzele îîn ăs de cupăă .
— Cevă noutăă tţi? stăă rui domnul Dănielescu.
— Poăte... politice.
— Liberăli?
— Nu cred, dăr nu sţ tiu.
— Lă tţăărăă nisţ ti? tresăă ltăă domnul Dănielescu.
— Lăsăă , dăddy, lucrurile serioăse. Ajutăă mămei săă -sţ i
ărănjeze gulerul. Fii căvăler, dăddy!
Andi strîînsese mîînă Măgdei măi lung, privind-o stăă -
ruitor drept îîn ochi. Sţ i o văă zu pălidăă , cu o privire prin
căre fugeău părcăă nouri lunări îîn vîînt măre.
IÎn ăutomobil, regăă sindu-se singuri, tăă curăă , tăă curăă ...
Sţ i, brusc, doămnă Dănielescu făă cu semn sţ oferului săă
opreăscăă lă cofetăă riă Vlăă descu.
Măsţ ină, frinătăă deodătăă , tresăă ri sţ i stopăă .
— Andi, iă o cutie de bomboăne pentru Sţ tefănă.
Cîînd Andi ăpăă ru cu păchetul îîn mîînăă , reluîîndu-sţ i
locul, simtţi căă păă rintţii lui ău vorbit cevă îîn lipsă lui. Sţ i,
făă răă săă vreă, îîsţi dăă du seămă căă devenise complicele
tăă cerii lor, ducîînd Sţ tefănei cutiă de bomboăne căre
trebuiă săă -i scuze pe totţi căă îîntîîrziăserăă lă măsăă , că sţ i
cum nu Sţ tefănă — pe căre n-o interesă oră mesei — i-
ăr fi ăsţ teptăt ăcăsăă , ci doămnă Dănielescu, pe căre
358
trebuiău s-o îîmbuneze îîn felul obisţ nuit, ădicăă dîîndu-i
dăruri.
Sţ i totusţ i, se simtţeă solidăr cu ăi lui fătţăă de vinovăă tţiă
comunăă sţ i dorintţă de-ă o ăscunde, ămăă gind.
Nu ăprinsese nimeni becurile dinlăă untru ăle
ăutomobilului. Erău totţi strîînsţ i îîn îîntunericul mobil că
cel din sufletul lui Iudă dupăă ce-l vîînduse pe Isus.

Andi se îînfăă sţ urăă ătent, că cei căre pleăcăă îîn sănie lă

drum lung, cu pledul peste oghiăl. Se stîîrnise viscol
ăfărăă .
IÎnăinte de ă-sţ i ăsţ eză definitiv căpul pe pernăă pentru
somn, Andi o privi pe Sţ tefănă: sţ edeă lă gură sobei, cu
picioărele îîncrucisţ ăte subt eă, privind flăă căă rile. O vedeă
din spăte, îîi priveă măi ăles compresă ălbăă căre-i
îînfăă sţ urăă gîîtul.
Eră enervăt.
— Sţ tefănă, nu-i bine săă stăi lă foc! De ăstă răă cesţ ti ăsţ ă
de usţ or!
— „Asţ ă de usţ or?” se mirăă glăsul Sţ tefănei, îîngrosţ ăt de
răă gusţ eălăă .
Eră îîntîîiă ei gripăă , îîntr-o căsăă îîn căre fiecăre străă nut
luă proportţii de gripăă ; sţ i o luăse pe deăsupră de lă
domnul Dănielescu ăle căă rui străă nuturi nu erău
niciodătăă ăcoperite cu bătistă. Porneău, fănfărăă îîn năsul
orisţ icui, că sţ i cum sţ i microbii ăr fi detţinut făă rîîme din
personălităteă să ilustrăă .
— De ce nu făci gărgărăă ?
— Am făă cut.
— Chininăă ăi luăt?
— Am săă iău.
— Ai săă uitţi. Iăr ăi săă uitţi. Cum vrei săă te făci bine
dăcăă nu te-ngrijesţ ti?
Sţ tefănă tresăă ri. Răă sunăse ătîîtă lehămete îîn ăcel „iăr
ăi săă uitţi” ăl lui Andi, îîncîît îîntoărse căpul îînspre el, pri-
vindu-l lung.
Andi rezistăă cîîtevă clipe. Sţ i iăr simtţi ăpăritţiă
surîîsului de „femeie căre minte”.

359
 De cîîte ori îîl privise Sţ tefănă îîn timpul mesei, lă fel
zîîmbise. Eră exăsperăt, — sţ i părcăă măi mult de Sţ tefănă
decîît de el.
— Noăpte bunăă . Tu nu te culci?
— ...
Ascultîînd tăă cereă Sţ tefănei, Andi ăvu o tresăă rire de
mîînie. Se culcăă , strîîngîînd dintţii cu furie.
De cîînd venise ăcăsăă , dorise că Sţ tefănă săă fie excep-
tţionăl de bunăă , de blîîndăă , de duioăsăă cu el. El de lă usţ ăă
îîi săă rutăse mîînă cu o ăfectţiune părticulărăă ; îîn drum
spre sufrăgerie îîi dezmierdăse umăă rul sţ i căpul, cu o
reălăă compăă timire pentru stăreă ei gripălăă , căre-i
dăă deă o respirătţie ănevoioăsăă , cu gură deschisăă , că lă
pesţ tii scosţ i din ăpăă , o necontenităă lăă crimăre ă ochilor
congestionătţi, sţ i o cojire uscătăă ă buzelor. Pe lîîngăă
ăcesteă, eră îîmbrăă cătăă gros, ceeă ce o făă ceă săă părăă sţ i
măi micăă — măi turtit micăă —, măi ăles dupăă icoănă
Măgdei Boldur, sţ i gîîtul îîi dispăă ruse complet sub băndăj.
Cercăse chiăr s-o săă rute, desţ i gripă e foărte contă-
gioăsăă , sţ i cu toăte căă Andi ăveă o profesionălăă nevoie de
săă năă tăte. Dăr Sţ tefănă, cîînd voise s-o săă rute, se
scuturăse de el, făă răă săă -l priveăscăă îîn timpul mesei,
părticipîînd distrăt — sţ i părcăă distănt — lă măsă căre
îînsemnă săă rbăă torireă îîntoărcerii doămnei Dănielescu.
Sţ i cîînd din îîntîîmplăre ochii Sţ tefănei — reci, mutţi sţ i
congestionătţi de gripăă — se îîntîîlniserăă cu ăi lui Andi,
surîîsul lui Andi reăpăă ruse, exăct îîn ăcele clipe, desţ i nu-i
veneă de loc săă rîîdăă .
De ce nu-l îîntrebă: „De ce rîîzi?”
I-ăr fi răă spuns: „Nu rîîd. E un zîîmbet nervos. Tţ ie nu-tţi
vine uneori, lă îînmormîîntăă ri, său cîînd un prieten îîtţi
istorisesţ te o nenorocire căre te ăfecteăzăă sţ i pe tine săă
zîîm- besţ ti? Săă zîîmbesţ ti tocmăi fiindcăă esţ ti trist sţ i
fiindcăă zîîm- betul îîn ăcele clipe îînseămnăă o necuviintţăă,
o reăctţie cinicăă ... E un zîîmbet nervos, căre dovedesţ te
ănărhiă din om. Nimic măi mult...”
Dăr Sţ tefănă tăă cuse.
Sţ i ăcum tăă ceă lă gură sobei.
Sţ i Andi nu puteă dormi.
De cîîtvă timp, o dătăă cu îîncepereă cursurilor de lă
Universităte, sţ i o dătăă cu reăpăritţiă cotidiănăă ă ăcelui

360
„zîîmbet nervos”, Andi nu măi cunosţ teă odihnă sţ i de-
plinăă tăteă din ultimii pătru ăni.
De cîînd se căă săă torise, Andi nu măi dormeă îîn căsă
păă rinteăscăă , nu măi eră vecinul unei odăă i îîn căre locuiă
cinevă din fămiliă lui. Trăă iă cu Sţ tefănă îîn căă sutţă din
curte: trei odăă i, un ăntret sţ i un cerdăc. „Sus”, ădicăă lă
păă rintţi,

361
mîîncău număi. Timp de pătru ăni muncise de
dimineătţăă pîînăă seără, prepărîîndu-sţ i doctorătul
îîmpreunăă cu Sţ tefănă. Căă ci doctorătul străă lucit luăt de
Andi îînsemnă, lă drept vorbind, măi ăles îîncununăreă
ideilor originăle ăle Sţ tefănei. Andi eră măi ăles îîn stăre
săă făcăă toăletă literărăă ă ideilor ăltoră, pe cîîtăă vreme
Sţ tefănă sţ i culturii tot cu viătţăă răă spundeă, ădicăă ăvîînd
idei sţ i ătitudini proprii, pe căre Andi sţ i le îînsusţ eă
frăă tţesţ te. Doctorătul lui Andi fusese o colăborăre îîntre el
sţ i Sţ tefănă, minteă ei dîînd lui Andi vigoăreă creătţiunii,
pe căre Andi o îînzestră cu grătţie sţ i subtilităte.
Noăpteă, dupăă ce erău frîîntţi de oboseălăă , lăă său
lucrul sţ i glumeău, ăcordîîndu-sţ i recreătţii îîn căre
izbucneă tot ce eră vervăă copilăă resţ te proăspăă tăă sţ i
inventivăă îîn Sţ tefănă.
Nu măi trăă iă îîn Iăsţ i, nu măi trăă iă îîn căsă păă rinteăscăă .
Trăă iă ălăă turi de Sţ tefănă, cu sufletul deschis că o
fereăstrăă prin căre intră soărele zilelor de primăă vărăă ,
primenind tot. Pleoăpele lăă săte pe ochi îînsemnău somn
efectiv, nu pîîndăă îîn umbră genelor. Sţ i ăstă nu număi îîn
ietăcul căsei lor, dăr chiăr sţ i lă Agăpiă, unde-sţ i
petrecuserăă verile tot îîn căsă măicei Agăfiă. Acolo se
îînvecină îîn timpul noptţii cu o odăie îîn căre erău fie
păă rintţii lui, fie Duduiă — îînăinte de ă se căă săă tori, — fie
Luchi. Sţ i totusţ i, nu-i măi spionă, comentîînd îîn gîînd,
ăcru, zgomotele sţ i vorbele de ălăă turi. Uneori număi
comentă hăzliu, pentru Sţ tefănă, cîîte un zgomot
surprins. Rîîdeău sţ i ădormeău, ălăă turi unul de ăltul,
somn deplin, somn săă năă tos. Timp de pătru ăni, Andi n-
ăr fi ăvut săă rosţ eăscăă fătţăă de Sţ tefănă, pentru nici un
gîînd de noăpte, ăscuns ei.
Din toămnăă îînsăă , de cîînd cu succesele universităre,
ăpăă ruse sţ i zîîmbetul de „femeie căre minte”, sţ i
păiănjenul căre pîîndeă subt somnul ăpărent ăl lui Andi.
Dăr nu măi pîîndeă, că odinioărăă , viătţă unei odăă i îîn -
vecinăte, ci pe Sţ tefănă. Sţ i părcăă de ătunci nu măi
dormeă îîn ietăcul celor pătru ăni de muncăă sţ i de
drăgoste, ălăă turi, de Sţ tefănă, ci îîn vecheă lui odăie de
tineretţăă, ceă din căsă păă rinteăscăă căre pîîndeă pe
Sţ tefănă că pe un vecin de odaie, nu că pe un tovărăă sţ de
somn frăă tţesc, de muncăă sţ i de viătţăă.

362
 O spionă, cu genele făă tţărnic plecăte, cu somnul ăpă-
rent, număi, vigilent îîn ăfărăă că tţevile pusţ tii cîînd stăi lă
pîîndăă .

363
 De ce nu se măi culcă Sţ tefănă o dătăă cu el?
Uneori ceteău îîmpreunăă literăturăă , schimbău păă reri
sţ i impresii ăsupră personăgiilor. Nu măi vorbeău nimic
despre ei, despre ce-ă spus Andi lă Universităte studen-
tţilor, despre ce-ă făă cut Sţ tefănă îîn timpul ăbsentţei lui, sţ i
îîntotdeăună Sţ tefănă răă mîîneă treăzăă făă tţisţ , eu lumină
ăprinsăă , cu cărteă îîn mîînăă , său lă gură sobei, dupăă ce
declără căă se culcăă .
De ce nu-l îînsotţeă?
Zîîmbetul de „femeie căre minte?” De ce nu-l îîntrebă?
Sţ i somnul lui Andi se enervă, devenind insomnie
mocnit ăgresivăă , pîîndind-o pe Sţ tefănă.
De lă o vreme îîl supăă răse lumină ăprinsăă . IÎn
definitiv, el munceă, ăveă nevoie de odihnăă , de somn. Sţ i
Sţ tefănă puteă săă -sţ i îînchipuie căă nu potţi ădormi de-ă
bineleă cu lumină ăprinsăă !
Apoi fumătul îîn ietăc. IÎnăinte — ădicăă îîn timpul ăni-
lor de muncăă solidărăă — lucrău ămîîndoi îîn birou,
venind îîn ietăc număi săă doărmăă . Sţ tefănă fumă îîn birou.
De cîînd îînsăă nu măi ădormeă o dătăă cu Andi, Sţ tefănă
fumă îîn ietăc lă gură sobei, sţ i dupăă ce Andi — oficiăl —
dormeă. Lui Andi nu-i plăă ceă, măi ăles ăsupră
somnului, mirosul îînecăă cios ăl fumului de tutun. Se
frăă mîîntă îîn păt, îîntorcîîndu-se cîînd pe-o părte, cîînd pe
ăltă, căă doăr vă îîntţelege Sţ tefănă căă lumină sţ i fumul nu-l
lăsăă săă doărmăă . Eă fumă îînăinte lă gură sobei, cu ochii
îîndreptătţi spre flăă căă ri. Dăcăă se îîntîîmplă săă fumeze măi
mult, îînăinte de-ă se culcă, deschideă ferestrele,
ăerisind îîndelung. Astă îîl supăă ră pe Andi sţ i măi tăre,
măi ăles toămnă sţ i iărnă. Prezentţă ăerului rece îîn ietăc
îîi ălărmă somnul, luîîndu-i intimităteă căă ldurei îînchise.
Treptăt, îîncepuse săă -l sîîcîîic, săă -l irite, săă -l enerveze
tot ce făă ceă Sţ tefănă dupăă ce el declără oficiăl căă se
culcăă . Fiecăre filăă îîntoărsăă , fiecăre chibrit ăprins,
fiecăre oftăt răă tăă cit îîntre respirătţii îîi dăă deă o tresăă rire
căre-l crispă. Dimineătţă se desţ teptă ostenit, c-o
greutăte premergăă toăre migrenelor, ăruncîînd o privire
ursuz dojenitoăre somnului Sţ tefănei.
Sţ i părcăă toăte enervăă rile ăcumulăte de Andi îîn
ceăsurile de nesomn lă pîîndăă , ăle ultimelor luni,
veniserăă îîn ăceăstăă seărăă săă -i zgîîrie mătăsă zburlităă ă
sufletului.
364
 O ăuzi pe Sţ tefănă ăprinzîîndu-sţ i tţigără de lă căă rbuni.
Auzi îîntîîiă ăspirătţie ă fumului, ădîîncăă sţ i-i veneă săă
rupăă cu dintţii îînvelitoăreă pernei.
De ce nu se culcă odătăă ? Eră gripătăă . Chininăă nu luă
— eră sigur. Gărgărăă nu făă ceă — eră sigur. Sţ i eră sigur
c-ăre săă -i vie săă făcăă gărgărăă tocmăi ăcumă, că săă -i
strice somnul.
Se răă suci îîn păt. Aveă pe spinăre mîîncăă rimi de in-
somnie. Pe deăsupră, ălcoolul băă ut lă Duduiă îîi dăă duse
o ărsurăă îîn piept sţ i o sete uscătăă . Sţ i Sţ tefănă nu-l lăă să săă
doărmăă ! A două zi ăveă curs. Simtţeă căă se vă desţ teptă
îîngreuiăt, făă răă chef de lucru.
De ce nu se culcă odătăă ?
Ce corvădăă săă dormi cu ăltcinevă îîn odăie! Nici unul
nu-i liber săă făcăă ce-i plăce.
Dăcăă i-ăr propune Sţ tefănei săă -i ăsţ teărnăă pentru
noăpte pe cănăpeăuă din biroul lui? El săă doărmăă ăcolo,
eă săă fie liberăă îîn ietăc.
Măă căr îîn timpul gripei. Se mirăse cum scăă păse pîînăă
ătunci! Dormeău îîntr-ăcelăsţ i păt. E ăbsurd, îîn definitiv,
fiindcăă esţ ti căă săă torit cu o femeie, săă te căă săă toresţ ti sţ i cu
toăte boălele ei! Măi ăles căă el munceă. Aveă nevoie de
săă năă tăte. Sţ i eră slăb pe deăsupră. Nu eră că Luchi, un
munte.
O vedeă, cu ochii îînchisţ i, pe Sţ tefănă, bunducităă de
îîmbrăă căă minteă groăsăă , legătăă lă gîît, cu ochii injectătţi. Se
slutţise... Dă. Slăă bise, îîsţi pierduse culorile, rotunjimeă
obrăjilor.
Iăr fumă!
Sţ i brăă tţără ăceeă căre zornăă iă mereu lă ceă măi
usţ oărăă misţ căre! Zornăă itul ei îîl enervă că rontţăăitul
unghiilor, că rozăă tură sţ oărecilor, că ăpă căre picurăă îîn
uluce, că fosţ netul gîîndăcilor negri îîn ziăre uscăte...
Sţ i tusă, tusă din gîît, căre păre făctice!
Ce?
O ăuzi pe Sţ tefănă stingîînd lumină, ăpoi iesţ ind îîn vîîr-
furi. Se duceă lă el îîn birou. Deschise ochii. Flăă căă rile
sobei luminău divănul jos pe căre dormeă, ăprinzîînd
culori de căă psţ une pe sţ ălurile de pe păă retţi. Eră căld îîn
odăie. Afărăă sţ uieră viscolul. Căă scăă lung. Se simtţeă îîn
sfîîrsţ it confortăbil singur. Se culcăă de-ă bineleă.

365
 Sţ i îîn clipele premergăă toăre somnului — zîîmbitoăre
lene ă îîntregii fiintţe căre se topesţ te că omul de zăă pădăă
îîn

366
soăre de-primăă vărăă — Andi se simtţi singur nu fiindcăă
plecăse Sţ tefănă, ci fiindcăă o clipăă gîîndul o ădusese pe
Măgdă Boldur îîn brătţele lui.

Sţ tefănă nu ăprinsese lumină îîn birou. Măi pusese

cîîtevă lemne pe foc sţ i se ăsţ ezăse iărăă sţ i lă gură sobei,
ăprinzîînd ălte tţigăă ri. Fumul tutunului eră singură găr-
gărăă de căre ăveă nevoie îîn ăceăstăă noăpte.
Atitudineă fămiliei fătţăă de eă, îîncepîînd cu fructele
zăă hăă rite oferite de doămnă Dănielescu, sţ i continuîînd cu
dulceăgă sţ i exăgerătă serviăbiliiăle din timpul mesei
dătăă nu îîn cinsteă ei, ci îîn cinsteă stăă pîînei căre se
îîntorceă ăcăsăă , îîmpreunăă cu comportăreă identicăă ă lui
Andi, zîîm- betul, oribilul zîîmbet, fălsţ ă solicitudine sţ i
îîntrebăă rile enervăte despre săă năă tăteă ei se totălizău îîn
oroăreă unei singure certitudini: căă e străă inăă tuturoră,
sţ i lui Andi. Nu sţ tiă ce se intîîmplăse, dăr îîntreăgă fămilie
— ăfărăă de Luchi, căre nu fusese lă măsăă — purtă fătţăă
de că ăceeăsţ i măscăă de fălsţ ăă solicitudine, căre le dăă deă
tuturoră un fel de licheism solidăr, că celor căre
comploteăzăă îîmpotrivă cuivă de căre se tem.
Căuză n-o interesă.
Ceilăltţi n-o interesău.
Dăr Andi...
Andi-i ăscundeă cevă. O mintţeă. Sţ i nu de ăzi, de
cîîtevă luni, de cîînd eră profesor.
Gîîndurile treceău că un gălop ăl inimii, sfăă rîîmîînd sţ i-
ndurerîînd tot.
Andi mintţeă chiăr din ziuă prelegerii inăugurăle ă
lectţiei de deschidere. O rugăse săă nu ăsiste. Se temeă căă
prezentţă ci îîi vă dă trăcul debutăntţilor.
Nu văă zuse durereă ei. Cum, eă, tovărăă sţ ă lui de
muncăă , săă nu-l priveăscăă tocmăi îîn clipă cîînd ăveă săă
domine cu sufletul lor comun, cu muncă lor comunăă —
căă ci lectţiă lui de deschidere eră ă lor, cel măi pur copil
ăl drăgostei lor, entuziăsm ălăă turăt, idei ăltoite ună pe
ăltă, suflete ămestecăte îîn exăltăreă ăceleiăsţ i flăă căă ri...
Aflăse din gură ăltoră succesul lă căre număi eă nu
ăsistăse.

367
 Dăr ăstă nu îînsemnă nimic. Eă nu s-ăr fi dus ăcolo că
săă culeăgăă , îîn călităte de sotţie, ăplăuzele publicului
iesţ ăn venit săă -l ăsculte. Eă vroiă săă -l ăsiste îîn ăceă clipăă
greă, cu toătăă căă ldură sţ i frăă tţiă drăgostii ei, ăsţ ă cum îîl
îînsotţise pe tătăă l ei îîn timpul răă zboiului. Vroiă săă îîmpăă r-
tăă sţ eăscăă ălăă turi de Andi ăceă formidăbilăă ăpăă săre de
lăbăă de leu, ă curiozităă tţii publicului îîn clipă ăpăritţiei lă
tribunăă ă debutăntului.
Fusese singurăă ăcăsăă , tocmăi îîn ăceă zi, ceă măi îînfri-
gurătăă ă vietţii lor comune.
Sţ i se îînăpoiăserăă cu totţii, gloriosţ i de gloriă lui Andi,
— îînstrăă inătţi de eă.
Atunci ăpăă ruse oribilul zîîmbet fălsţ pe fătţă lui Andi.
Sţ i semnificătţiă zîîmbetului, poăte părtţiălăă , o
descoperise îîntîîmplăă tor, ăflîînd de lă Luchi cîîtevă frăze
din lectţiă lui Andi.
Toăte ăceste frăze făă ceău elogiul sufletului iesţ ăn.
Vră săă zicăă , Andi ădăă ugăse îîntr-ăscuns de eă, îîn fătţă
publicului iesţ ăn, nu număi ălte frăze sţ i idei decîît cele
formulăte ălăă turi de eă, dăr luăse sţ i ăltăă ătitudine fătţăă
de icsţ enism, complet opusăă celeiă spovedităă Sţ tefănei.
Penibilă noăpte ă primului succes, pentru Sţ tefănă,
căre descoperise nu număi căă primă ătitudine publicăă ă
lui Andi eră o plătitudine, dăr căă nici n-ăvusese curăjul,
onestităteă săă se destăă inuiăscăă ei. Eră flăă mîînd de glorie
— dobîîndităă oricum — că sţ i domnul Iustin Dănielescu.
De-ătunceă, zi cu zi, se repetăse zîîmbetul fălsţ , ălun-
gîînd dintre ei perfectă trănspărentţăă sufleteăscăă ă unuiă
pentru celăă lălt. IÎl simtţeă pe lîîngăă eă, clipăă cu clipăă , lăsţ sţ i
ipocrit, mereu izbucnind îîn ăfărăă , distrăt sţ i somnolent
de cîîte ori răă mîîneău singuri îîn odăiă lor,
nemăiconsultîînd-o îîn privintţă ăctivităă tţii universităre,
nemăiîîmpăă rtăă sţ indu-i nici un plăn, nici un proiect, nici o
idee, vorbind cu eă îîn clipă de frăă tţeăscăă intimităte ă
pătului, că lă teătru cu o vecinăă de stăl, bănălităă tţi
literăre căre nu dovedeău decîît preocupăreă lui
cerebrălăă de-ă păă reă gentil sţ i ăfectuos cu eă. IÎl sur-
prindeă privind-o pe furisţ cu ochi răă i, căre măă rturiseău
clăndestin enervăă rile pe căre vorbele n-ăveău curăjul
săă le exprime. Sţ i toătăă comportăreă lui, dosnicăă , piezisţ ăă,
dovedeă o fălsităte femeiăscăă , nu băă rbăă teăscăă . N-ăveă
nici furii exterioăre, nici violentţe, nici vorbe ăspre, nici
368
îînfruntăă ri făă tţisţ e. Toătăă ostilităteă lui lăă untricăă eră
îînvăă luităă îîn ăceeăsţ i dulceătţăă făctice, că sţ i oribilul
zîîmbet căre-i desfigură frumusetţeă, triviălizîîndu-i
purităteă trăă săă turilor.

369
 Sţ i de-ătunci îîncepuse s-o mintăă pentru lucruri măă -
runte.
Lă îînceput, veneă ăcăsăă de îîndătăă ce-sţ i isprăă veă
cursul, Treptăt, îîncepuse săă îîntîîrzie, dîînd el singur
explicătţii pe căre eă nu i le cereă. Bă căă fusese retţinut
de un coleg, bă căă dăă duse studentţilor indicătţiuni
pentru lecturi suplimentăre, bă căă îîntîîrziăse lă librăă rie.
Acelăsţ i zîîmbet îîi contrăcără buzele căre mintţeău.
— Andi, tu ăi nevoie săă te plimbi, săă te odihnesţ ti.
Plimbăă -te, eu nu măă supăă r, îîi spuneă Sţ tefănă.
Andi protestă cu indignăre, pretinzîînd căă singură lui
plăă cere, căă singură lui odihnăă erău ceăsurile pe căre sţ i
le petreceă ăcăsăă . Căă nu puteă suferi „tîîrgul infect”,
ădicăă Iăsţ ul. Afirmă căă ăre o ădevăă rătăă repulsiune
pentru for- foteălă [...] străă zii Lăă pusţ neănu. Pe strădă
Lăă pusţ neănu, spuneă Andi, se plimbău număi cei căre
ăveău nevoiă ăplăuzelor sţ i pe strădăă , fiecăre simtţindu-
se ăcolo ăctorul unui ănumit public pe căre-l căă ută.
Femeile căre inăugurău o hăinăă nouăă ăcolo se duceău
săă culeăgăă ădmirătţiă publicului lor băă rbăă tesc, ădicăă ă
tuturor flirturilor prezente sţ i viitoăre, precum sţ i săă
constăte invidiă publicului lor femeiesc, ădicăă ă tuturor
cunoscutelor ă căă ror pungăă le interziceă o hăinăă lă fel
de luxoăsăă . Literătţii căre publicăserăă un nou volum pe
strădă Lăă pusţ neănu recoltău primele ăprecieri,
comentării, elogii sţ i exclămătţii ădmirătive. Ziărisţ tii căre
publicăserăă un ărticol vehement ăcolo, pe strădăă ,
căă utău confirmăreă răă sunetului urmăă rit sţ i sperăt.
Acolo, ăctorii, dupăă un succes, căă utău en détail
echivălentul verbăl ăl ăplăuzelor colective. Pentru Andi,
strădă Lăă pusţ neănu eră vitrină ceă măi publicăă ă
măă sţ tilor bălului măscăt. El n-ăveă ce căă ută ăcolo.
Sţ i mintţeă, îînsusţ indu-sţ i, sţ i exăgerîînd cu servilism, re-
pulsiă Sţ tefănei de-ă se plimbă îîn centrul orăsţ ului.
Pentru Sţ tefănă plimbăreă îînsemnăse îîntotdeăună
plecăreă spre orizontul lărg. IÎn toăte orăsţ ele îîl căă utăse,
sţ i-l găă sise, cum ăpele mici îîsţi găă sesc fluviul, sţ i fluviul
măreă. Pentru Sţ tefănă plimbăreă nu îînsemnă un fel de
sălon exterior căsei, îîn căre te-ntîîlnesţ ti cu diversţ i
cunoscutţi, pălăvrăgind de-ă-n picioărele, său stătţionîînd
cu grupul cunoscutţilor îîntîîlnitţi îîn fătţă unei vitrine, că îîn
lojă unui teătru.
370
Dăr Sţ tefănă nu fugeă de oămeni îîn plimbăă rile ei. Nu

371
ăcest gîînd — de-ă-i evită pc ceilăltţi — ii determină
plimbăă rile. Evităreă lumei eră o consecintţăă, nu nn scop.
Scopul eră ăerul curăt, bucuriă de-ă umblă repede, de-ă
simtţi îîn păsţ i ritmul inimei ăctive, nu leneă căă scătului
dus de-ăcăsăă sţ i pe ulitţi; scopul eră descoperireă ăcelui
ărc de triumf pentru suflet; ăl orizonturilor văste.
Plimbăă rile îîi ăduceău Sţ tefănei un echilibru necesăr,
eliberîînd vitezele ce se ăcumulău îîn orgănismul ei. Nă-
turăl, ăceste plimbăă ri căre nu urmăă reău plăă cereă
citădinăă de-ă sălută cunoscutţi, de-ă vorbi cu ămicii, de-
ă privi ăfisţ ele teătrelor sţ i pe-ăle cinemătogrăfelor, de-ă
cercetă vitrinele, de-ă inspectă noutăă tţile măgăziilor, ci
plimbăreă îîn sine, viteză ei, privelisţ tele ei mereu
schimbăte, mirosul cîîmpului sţ i ăl păă durilor de lă
mărgineă orăsţ elor, sţ i vîîntul, vîîntul liber, căre vine de
undevă nebun de libertăteă lui, sţ i căre îîn orăsţ e număi
colb, o izolău de totţi cei căre se plimbăă pe strădă
Lăă pusţ neănu sţ i lă Copou îîn limitele plimbăă rii obsţ tesţ ti
căre nu urmăă resţ te decîît formăl ăerul curăt, de făpt
urmăă rind tovăă răă sţ iă ăcelorăsţ i cunosţ tintţe din orăsţ , sţ i-n
locurile de plimbăre oficiălăă .
Lă îînceput, îîn primul ăn ăl căă săă toriei, Andi o îînsotţise
de cîîtevă ori pe Sţ tefănă îîn plimbăă rile ei, reluîînd ritmul
sţ i dimensiunile extrăurbăne ăle celor cîîtevă plimbăă ri
bucuresţ tene din timpul logodnei. Dăr Sţ tefănă sţ i cu Andi
nu se potriveău îîn păs. Astă o constătăse Sţ tefănă cu
ăceeăsţ i consternăre superstitţioăsăă cu căre privise lă
Bucuresţ ti, îîn timpul plimbăă rii cu Andi, desprindereă
căă lcîîiului.
Andi ăveă tendintţă de-ă merge îîncet, „cu păs de îîn -
mormîîntăre”, spuneă Sţ tefănă, căre ăveă un păs energic
sţ i egăl. Dupăă cîîtevă plimbăă ri îîn doi, Sţ tefănă se îînăpoiăse
superstitţios tristăă , Andi, extenuăt.
Sţ tefănei nu-i intră îîn minte cum se puteă că Andi săă
nu priceăpăă sţ i săă nu guste hrănă sufleteăscăă ă
plimbăă rii, glorioăsă osteneălăă pe căre-o lăsăă trupului. Sţ i
plimbăreă îîncepeă pentru eă ăbeă de lă bărieră
orăsţ elor.
— Dă, Sţ tefănă, dăr eu n-ăm săă năă tăteă tă. Pe mine măă
ăsţ teăptăă lă bărieră orăsţ elor o rănitţăă greă, pe căre-o
port îîn spăte.

372
 Sţ i Sţ tefănă, cu inimă strîînsăă de pe-ătunci, se plimbăse
făă răă tovărăă sţ , singurăă , ăducîîndu-i lui Andi, lă îîntoărcere,
vibrătţiă de ăer curăt, de săă năă tăte, pe căre sedentărul
Andi o primeă că un tonic servit îîn odăie, făă răă săă
părticipe lă

373
efortul căre-i dăă duse năsţ tere, efort căre eră îînsusţ i prin-
cipiul bucuriei pentru Sţ tefănă, iăr pentru Andi, număi
efort.
Sţ i lă Agăpiă se repetăse ăceeăsţ i despăă rtţire
temporărăă . Număi Sţ tefănă se plimbă prin muntţi, uneori
cu Luchi: Andi ăsţ teptă ăcăsăă săă -i ăducăă părfumul
brăzilor din vîîr- furi sţ i perspectivele de culme.
Dăr pe ătunci Andi nu se plimbă singur. Din toămnă
ăceăstă, îînsăă , Andi îîntîîrziă îîn fiecăre zi tot măi mult,
dupăă ce-sţ i isprăă veă cursul lă Universităte, sţ i Sţ tefănă nu-
l blămă fiindcăă s-ăr fi plimbăt pe strădă Lăă pusţ neănu —
că cei pe căre Andi, nu Sţ tefănă, pretindeă căă -i
dispretţuiesţ te — ci fiindcăă -i mintţeă, ăfirmîîndu-i o
improvizătăă oroăre de strădă Lăă pusţ neănu.
Sţ tefănă n-ăveă decîît compăă timire pentru cei căre îîn -
tţelegeău prin plimbăre un du-te vino de cîîtevă ceăsuri
pe o strădăă centrălăă . Aceăsţ i compăă timire pe căre o ăveă
pentru cei căre temîîndu-se de răă ceălăă trăă iesc mereu
îîmbodolitţi, sţ i cu ferestrele îînchise, fiecăre ănotimp
îînsemnîînd pentru ei măi ăles o nouăă primejdie de
răă ceălăă decîît o nouăă bucurie. Vără ăsuzi; toămnă e
umedăă ; iărnă-tţi ămenintţăă plăă mîînii sţ i lăringele cu gerul;
iăr primăă vără e ănotimpul dezechilibrăt, căre contţine-n
el sţ i vărăă sţ i toămnăă sţ i iărnăă , cu toăte primejdiile lor
sporite de reputătţiă de benignităte de căre se bucurăă
primăă vără pe nedrept.
Acelăsţ i gen de compăă timire i-l inspirău Sţ tefănei cei
căre, renuntţîînd lă orizontul deschis, îîsţi „ucideău
vremeă”, cot lă cot, cu păs de îînmormîîntăre — dupăă
nevăă zutul dric ăl vremii lor — plimbîîndu-se îîn spătţiul
identic ăl ăceleiăsţ i străă zi, măă rginităă de ăceleăsţ i clăă diri,
umblătăă de ăceiăsţ i oămeni căre se-ntorceău ăcăsăă
spunîînd: „Sţ tii, l-ăm văă zut pe cutăre”, îîn loc săă poătăă
exclămă: „Doămne, ce nouri ăm văă zut, ce ăer ăm
respirăt!”
De ăltfel, Sţ tefănă-i ăfirmăse lui Andi căă ceeă ce otrăă -
vesţ te sufletul oămenilor îîn genere, sţ i pe-ăi
provinciălilor îîn speciăl, e tocmăi gregărismul lor,
consţ tiintţă sţ i nevoiă de-ă trăă i mereu unii lîîngăă ăltţii,
văă zîîndu-se mereu, ăuzin- du-se mereu, săă tuli unii de
ăltţii, dăr incăpăbili săă se izoleze cîîtvă timp. Sţ tefănă
sustţineă căă oămenii nu pot fi buni unii fătţăă de ăltţii, nici
374
îîngăă duitori pentru măniile reciproce decîît dăcăă -sţ i
ăcordăă păuze, iesţ ind din comunităte, ăcumulîînd fiecăre,
îîn ăbsentţă celuilălt, cîîte putţinăă singurăă tăte ăctivăă , făă răă
săă se gîîndeăscăă unii lă ăltţii.
Sţ i-i ilustrăse ăcest punct de vedere luîîndu-l chiăr pe
el de exemplu. IÎi ămintise de spovedeniă lui premergăă -
toăre drăgostii lor. IÎnăinte vreme, cîînd Andi trăă iă îîn
ăceeăsţ i căsăă cu păă rintţii lui, treptăt îîncepuserăă săă -l
enerveze. Le vedeă număi cusururile, cu ăcreălăă , făă răă
îîngăă duintţăă, făă răă pic de milăă pentru ei îîn judecăă tţile lui
mintăle. Lă măsăă remărcă număi infrăctţiunile lă legile
educătţiei, ăle tătăă lui lui, urîndu-l pentru fleăcuri. De
ce? Fiindcăă trăă iă îîn permănentţăă cu păă rintţii lui; chiăr sţ i-
n ăbsentţă lor, gîîndul lui îîi urmăă reă, descoperind îîn
ăctivităă tţile lor tot ce puteă săă -l sîîcîîie, săă -l enerveze, săă -l
revolte.
Leul mîîncăt de furnici: ăstă îînsemnă pentru Sţ tefănă
viătţă îîn comun, viătţă de fămilie, ăsţ ă cum e îîntţeleăsăă
măi ăles îîn provincie.
Viătţă, viătţă puternicăă , trăgic văstăă , eră meschin făă rîî-
mitţătăă de enervăă rile zilnice ăle celor căre trăă iău îîn
comun, făă răă săă -sţ i impuie sălutărele despăă rtţiri. Ori,
plimbăreă — îîntţeleăsăă îîn felul Sţ tefănei — eră cel măi lă
îîndemîînăă corectiv ăl ăcestei meschinizăă ri. Săă se plimbe
singur fiecăre, ostenindu-sţ i trupul, primenindu-sţ i
sufletul, uitîîndu-i pe ceilăltţi, sţ i lă îîntoărcere, îîn clipă
regăă sirii îîn căă minul comun, fiecăre vă fi măi bun, măi
vesel, măi optimist, măi îîngăă duitor. Vor dispăă reă
„nervii”, mică isterie provinciălăă . O plimbăre ădevăă rătăă
îînseămnăă un cer senin pe căre-l ăduci ăcăsăă cu tine.
Dăr străă zile hăă răă zite plimbăă rilor, cu semnificătţiă lor
de sălon urbăn, îînseămnăă tocmăi contrărul. IÎn loc săă
fugăă unii de ăltţii pentru ă ăcumulă putţinăă viătţăă,
oămenii, nici îîn clipele de libertăte profesionălăă , nu se
pot despăă rtţi, nu pot renuntţă lă contăctul comun, căre
permănentizeăzăă îîn ei ăceeăsţ i irităre produsăă de viătţă
cot lă cot, dîîndu-le ăcreălăă , lehămete sţ i un meschin
pesimism.
Măi demult sugestionăt de ătitudineă Sţ tefănei fătţăă
de plimbăă rile gen „strădă Lăă pusţ neănu”, Andi devenise
un fervent ădversăr ăl ăcestei străă zi. Sţ i se lepăă dă de eă
cu măi multăă îîndîîrjire tocmăi din epocă — dătăă din
375
toămnăă — cîînd îîncepuse săă o frecventeze. IÎntr-o zi cîînd
Sţ tefănă iesţ ise pe strădă Lăă pusţ neănu dupăă cumpăă răă turi,
îîl îîntîîlnise pe Andi cu un grup de băă rbătţi, rezemăt de
bără de metăl din fătţă unei vitrine, primind defilăreă
publicului iesţ ăn.
Minciunăă măă runtăă , dăr cu ătîît măi tristăă . Minciună
măre, minciună căre tinde săă ăscundăă o ticăă losţ ie, e
urîîtăă ,

376
desigur, dăr ăscunde cevă, un fapt. E o lăsţ itătc, dăr e
dictătăă intr-o măă surăă de instinctul de conservăre. Pe
cîîtăă vreme minciună măă runtăă , pricinuităă de nimicuri
zilnice, dovedesţ te căă -ndăă răă tul ei e numai sufletul, nu o
făptăă , ori- cîît ăr fi de odioăsăă , — e număi sufletul, de
căre cel căre minte se rusţ ineăzăă , simtţindu-sţ i-l conrupt.
Sţ tefănă, chiăr îîn ziuă cîînd îîl intîîlnise pe strădă Lăă -
pusţ neănu, îîi repetăse sfătul de măi îînăinte.
— Andi drăgăă , de ce-mi ăscunzi căă te plimbi pe
strădă Lăă pusţ neănu? De ce crezi tu căă o plăă cere de-ă tă
poăte săă măă supere? Nu vezi tu cîîtăă meschinăă rie său
orgoliu ăbsurd îîmi presupui ătribuindu-mi ăstfel de
gîînduri! Tu ăi trăă it preă multăă vreme număi cu mine.
Acum ăi nevoie de oămeni. De ce săă măă supăă r? Tu ăi sţ i
ălte nevoi decîît de mine. Tu esţ ti tu, ăi sufletul tăă u cu
călităă tţile sţ i defectele lui: ăsţ ă esţ ti. De ce vrei săă pari că
mine? Mie mi-e rusţ ine cîînd măă plimb singurăă făă răă de
tine, fiindcăă m-ăsţ bucură de cevă îîn ăfărăă de tine, îîn
ăbsentţă tă? Nu. Fiecăre cu sufletul lui, cu nevoile sţ i cu
ciudăă tţeniile lui. Tu ăi nevoie de oămeni, cum eu ăm
nevoie de copăci, de verdeătţăă. îînseămnăă căă eu îîtţi sîînt
superioărăă ? său căă tu, esţ ti un om de rîînd? Tţ ie nu-tţi
plăce nătură...
Andi, tresăă rise, îîncruntăt.
— ...Nu-i rusţ ine, Andi, săă nu-tţi plăcăă nătură, cum nu-i
rusţ ine săă nu-tţi plăcăă muzică său pictură. Rusţ ine e săă te
prefăci căă -tţi plăc. De ce vrei tu săă dăi număidecîît un
sens meschin plimbăă rilor pe strădă Lăă pusţ neănu? Tu
devii un om public. E năturăl, îîntr-o măă surăă , săă nu fugi
de oămenii îîn mijlocul căă roră îîncepi săă trăă iesţ ti. Ai o
nevoie explicăbilăă săă -i vezi nu număi lă Universităte,
dăr sţ i-n ălte păă rtţi. Singurăă tăteă tă ălăă turi de mine ă fost
preă lungăă ; ă îînceput săă devie o constrîîngere. Ai nevoie
de oămeni: ăstă-i sigur. Dăr pe mine nu măă jignesţ te
ăceăstăă nevoie, drăgăă Andi. De ce nu vrei săă -ntţelegi? Tu
nu esţ ti un ănăhoret... Te sfăă tuiesc chiăr săă trăă iesţ ti măi
mult printre oămeni. Du-te lă club, îînscric-te lă măsoni;
săă mergem lă teătru dăcăă vrei; îîn sfirsţ it, căutăă -tţi tu
singur distrăctţii sociăle. Strădă Lăă pusţ neănu cred căă nu
îînseămnăă pentru tine un cult meschin ăl publicităă tţii, ci
dorul de oămeni, de societăte, pe căre deocămdătăă
ăceăstăă strădăă tţi-l sătisfăce...
377
Andi protestăse, jignit de tot ce-i spusese Sţ tefănă.
Cum? El nu iubeă nătură? Fiindcăă debilităteă lui îîl

378
îîmpiedecă săă se plimbe? Dăr ăstă nu îînsemnă nimic!
Potţi iubi nătură sţ i de lă fereăstrăă , sţ i de pe strădăă , poăte
măi mult chiăr decîît cei căre trăă iesc îîn mijlocul ei
necontenit. Sţ tefănă confundă sedentărismul lui, căre nu
eră decîît consecintţă neputintţei lui pentru efortul fizic,
cu infirmităteă celor pentru căre nătură nu existăă . Nu
iubeă nătură? Dăr nu-l bucură pe el tot ce-i povesteă
Sţ tefănă cîînd se-ntorceă din lungile ei plimbăă ri? El eră
că pictorii orbi sţ i că muzicăntţii surzi. Debilităteă lui
fizicăă îîi interziceă contăctul direct cu nătură, pe căleă
plimbăă rilor. Dăr nătură există pentru el cu ăceeăsţ i
dureroăsăă intensităte cu căre existăă culoăreă pentru
pictorul orb sţ i sunetul pentru muzicăntul surd...
Strădă Lăă pusţ neănu? Dăr Sţ tefănă îîl insultă,
ătribuindu-i nevoiă de-ă frecventă ăcest cănăl de
scurgere ăl vănităă tţii iesţ ene. Se vede căă Sţ tefănă nu
ăcordă nici un credit vorbelor lui, de vreme ce
nesocoteă ătitudineă lui stătornicăă îîncăă din copilăă rie
fătţăă de ăceăstăă strădăă pe căre îîntotdeăună o ocolise.
A! se-ntîîmplă săă treăcăă pe strădă Lăă pusţ neănu. Se-
ntîîmplăse chiăr săă stătţioneze, rezemăt de bără unei
vitrine. Dăr puteă făce necuviintţă de-ă refuză tovăă răă sţ iă
unui profesor universităr, coleg măi îîn vîîrstăă , căre se
plimbă îîn fiecăre zi pe strădă Lăă pusţ neănu, jignindu-l,
mortificîîndu-l, ătunci cîînd i-ăr fi îîmpăă rtăă sţ it ătitudineă
lui fătţăă de ăceăstăă strădăă ? Sţ tefănă eră liberă. Eă nu
trăă iă îîn mijlocul constrîîngerilor sociăle. Eă n-ăveă nici o
obligătţie. Eă eră o simplăă persoănăă suverănăă pe ăctele
ei, de căre nu se ocupă nimeni. Dăr situătţiă lui îîi
impuneă ănumite constrîîngeri, ănumite cedăă ri — făă răă
de măre importăntţăă — lă slăă biciunile colegilor lui
universitări.
— De ăltfel, chiăr tu, Sţ tefănă, n-ăi fost cu mine, n-ăm
suferit ălăă turi de tine lă serătele Duduiei, că săă n-o
jignim prin ăbsentţă noăstrăă ?
Dăr nu îîntţelegeă că tocmăi Sţ tefănă, ătîît de lucidăă sţ i
ătîît de dreaptă, săă -i ătribuie gîînduri sţ i ătitudini căre-l
umileău, văă dindu-i sţ i neîîncredereă Sţ tefănei îîn el...
Sţ i mintţeă!
IÎi tţinuse un ădevăă răt discurs, socotind-o că pe un
public oărecăre, îînsufletţit îîn vorbele lui de superficiălă
sincerităte orătoricăă .
379
 Dupăă ăcest discurs, se convinsese singur căă ăre
dreptăte, sţ i părcăă ăsţ teptăse aplauzele Sţ tefănei pentru
discurs, — nimic ălt.
De-ătunci, tăă ceri, tăă ceri, tăă ceri, zi cu zi ăgrăvîînd îîn -
depăă rtăreă lui Andi de eă, ăcumulîînd minciuni dupăă
minciuni — tot măă runte, —, făă cîînd din ce îîn ce măi
imposibilăă explicătţiă loiălăă . Ceeă ce fusese străă veziu
pîînăă ătunci îîn Andi devenise compăct, măt, măscăă îîn loc
de obrăz, ten ăl fărdului, nu ăl sîîngelui de subt piele.
Toăte gîîndurile căre se ădunăserăă îîn sufletul
Sţ tefănei, risipite, făă rîîmitţăte, ăpăă ruserăă deodătăă îîn
ăceăstăă seărăă , că o enormăă stălăctităă ătîîrnîînd de suflet.
Sţ i dupăă ce văă zu oroăreă evidentăă ă ăglomerăă rii lor
compăcte, îîi ăpăă ru ă două oroăre: tăcerea ei de pînă
atunci.
De ce nu-i vorbise lui Andi? De ce nu-i spusese tot,
toăte gîîndurile ei, toătăă durereă sţ i tot dezgustul ei, tot,
tot, tot? Săă nu-i fi ăscuns nimic. Săă -l fi constrîîns săă re-
cunoăscăă . Săă fi redesţ teptăt îîn el sufletul de pîînăă ătunci,
sufletul căre cutezăse îînăinte de-ă se năsţ te iubireă lor,
săă -i făcăă spovedăniă tuturor turpitudinelor, făă răă crutţăre
nici pentru el, nici pentru ceilăltţi.
De ce tăă cuse?
Desigur, o ăstfel de convorbire îînsemnă un greu
efort pentru eă. Adevăă rurile pe căre ăr fi trebuit săă i le
spuie lui Andi l-ăr fi mortificăt profund; riscă poăte
ăstfel săă -l îîndepăă rteze iremediăbil de eă...
Cum? Acest efort o îînspăă imîîntăse? Aceăstăă primej-
die o îîmpiedecăse?
Cuin? Drăgosteă ei dăă duse îîndăă răă t îîn fătţă unor ăstfel
de obstăcole?
Azvîîrli tţigără.
Sţ i-n fătţă flăă căă rilor sobei îîsţi ăcoperi fătţă cu mîînile,
ăscunzindu-sţ i-o părcăă de privireă focului.
Dupăă groăză de Andi, îîncepeă groăză de eă îînsăă sţ i.
Fiindcăă ăbeă ăcum descoperise semnificătţiă tăă cerii ei:
devenise sţ i eă, făă răă săă -sţ i deă seămă, o cîîrtitţăă
provinciălăă .
Ani de-ă rîîndul, îîn timpul vietţii ălăă turi de Mătei Veli-
săr, nu pregetăse niciodătăă — cu orisţ ice risc — săă -i
spuie îîn fătţăă cele măi crude ădevăă ruri. Sţ i el lă fel.
Luptău. Unul îînvingeă. Sţ i redeveneău frătţi, mîînăă îîn
380
mîînăă . Nimic ăscuns îîntre ei, nimic piezisţ , nimic dosnic.
Ceărtăă violentăă , dăr nu nervi subterăni, rîîme vîîscoăse.
Sţ -ăcum, îîn clipele de primejdie ăle drăgostii ei,
tăă cuse. Adunăse gîînduri îîn eă, făă răă săă -i spuie lui Andi
tot, tot, tot.
Dăr tăă cereă ei, păsivităteă ei îîndurerătăă , ăsistăreă
inăctivăă lă tot ce se îîntîîmplăse îîn ultimul timp erău
ăltcevă decîît o minciunăă , decîît teămă comodăă de ă nu
îînfruntă luptă deschisăă ?
Sţ i deodătăă , scrisorile lui Mătei Velisăr îîi îînconjurărăă
sufletul, că un cîîntec de corn, ăscultăt din temnitţăă.
De pătru ăni nu-l măi văă zuse pe tătăă l ei. IÎi invităse,
tţinîîndu-sţ i făă găă duintţă din timpul logodnei, săă vie
ămîîndoi lă Constăntinopol, chiăr îîn vără primului ăn de
căă săă torie. Andi, îînsăă , preferăse vilegiătură lă Agăpiă.
Acolo puteă săă lucreze cu spor, — spusese el. Sţ i Sţ tefănă
îîl urmăse lă Agăpiă, făă răă sţ ovăă ire, făă răă păă rere de răă u. IÎn
ănul urmăă tor, Mătei Velisăr fusese ăvănsăt sţ i trimes lă o
legătţie din Extremul Orient. De-ătunci, număi scrisori,
cetite de Andi sţ i Sţ tefănă, tîîmplăă lîîngăă tîîmplăă , că o cărte
de povesţ ti.
Că o cărte de povesţ ti!
Mătei Velisăr trăia mereu, pe cîînd eă îîncepeă săă
moărăă .
Cum? Se măi gîîndeă lă eă? Cîînd drăgosteă ei mureă
subt ochii ei, cerîîndu-i ăjutor...
Aprinse lumină.
Se uităă îîn oglindăă .
Zîîmbi trist.
N-o măi recunosţ teă pe Sţ tefănă Velisăr îîn Sţ tefănă
Dănielescu.
Aveă îîn ochii ei, sţ i-n fătţă ei, cevă ăpătic sţ i febril lăo-
lăltăă , o nehotăă rîîre chinuităă , căre nu măi ăminteă
energiă călm zîîmbitoăre sţ i plenitudineă grăvăă ă
chipului de odinioărăă .
Sţ i se slutţise. IÎmbăă trîînise. IÎn coltţurile gurii se schitţău
douăă dungi ămăre.
Orbitele se ăfundăserăă , dîînd ochilor o străă lucire de
ăpăă îîntunecătăă îîn pesţ teri umede...
Răă sunăă o băă tăie lă fereăstrăă , prin sţ uierul viscolului.
Sţ tefănă tresăă ri, părcăă ăuzind Destinul.
— Sţ tefănă!
381
— Tu esţ ti, Luchi?

382
 IÎi deschise usţ ă. Luchi intrăă cu obrăjii ărsţ i dc ger, cu
gene de ărgint frăged, scuturîîndu-sţ i omăă tul, ăducîînd îîn
odăiă îîmbîîcsităă de tutun mirosul de miez de hărbuz ăl
gerului.
— Săă trăă iesţ ti, Sţ tefănă.
Rîîdeă, cu sufletul îîn obrăji că un foc bengăl.
O luăă îîn brătţele lui de urs bun, săă rutîînd-o pe obrăji.
— Tţ i-ăm ădus cîîtevă flori. Sţ tii ce-ăm găă sit...
Sţ tefănă ridicăă mîînă, îîn semn de protestăre.
— ...Săă nu te superi, ăm cîîsţtigăt lă căă rtţi.
— Luchi drăgăă , îîtţi multţumesc, dăr pentru ce măă
felicitţi?
Luchi se băă tu cu pălmă peste coăpsăă .
— Bine, frăte drăgăă , dă’ ăzi îîi ăniversăreă nuntţii
voăstre...
Sţ tefănă scăă păă florile din mîînăă .
Cîîtevă clipe, răă măse cu ochii ficsţ i, cu obrăzul pălid,
că cerul de ămurg îîn căre ă căă zut o păsăă re ucisăă .
Sţ i deodătăă ochii i se umplurăă de lăcrimi.
— Sţ tefănă!
— ...
Luchi se uită lă eă cu brătţele deschise, stîîngăci îîn
mărele lui trup căndid, nesţ tiind ce săă făcăă .
— Nu cumvă te-ă ofensăt cu cevă Duduiă?
— Nu, Andi, Luchi... măă îîncurc; nu...
— Dă’. Andi ce făce?
— Doărme.
— Doărme!
Afărăă , Luchi scoăse din buzunărul păltonului o sticlăă
de sţ ămpănie sţ i, cu o misţ căre năă prăsnicăă , o făă cu tţăăndăă ri.

Viscolul izolăse Iăsţ ul că pe-un căă tun pierdut îîn

muntţi, îîntrerupîînd circulătţiă trenurilor, ă trăă surilor sţ i ă
ăutomobilelor.
Fiecăre trăă iă cîît măi mult lă el ăcăsăă , orice drum îîn -
semnîînd un efort sţ i-o suferintţăă. Oămenii treceău pe
străă zi cu sufletul îînchis îîn blăă nuri sţ i îîn sţ ube că îîntr-o
căsăă de fier, despersonălizătţi, grăă bindu-se săă ăjungăă cîît
măi repede lă destinătţiă profesionălăă , făă răă săă se măi

383
ocupe unii de ăltţii, făă răă săă se măi observe, făă răă săă se măi
sălute.
Nu măi răă sunău conversătţii pe străă zi, nici interpelăă ri
fămiliăre, ci număi gîîfîîiri sţ i străă nuturi cu năsul îîn
gulerul blăă nii său ăl păltonului.
Iărnă reclăă dise orăsţ ul dintr-un ălb dement, părcăă
făă cut din fulgere sţ i din pulverizăă ri de ăurore boreăle.
Străă zile ăpăă reău că sloiuri de gheătţăă plutitoăre, pe
căre izbucnirile viscolului treceău că stăfiile.
Trecăă torii erău rări. Viătţă străă zilor se simplificăse.
Nimic de prisos, număi utilul, căre le ăpăă reă tuturoră că
un eroism pe ăstfel de vreme. Rării oămeni erău con-
centrătţi, ursuzi sţ i fiorosţ i că pe vremeă căvernelor,
luptîînd cu vîîntul, ămplificătţi sţ i îîngreuiătţi de zăă pădă
căă zutăă sţ i pe ei, sţ i pe căsele devenite ăle ănotimpului, nu
ăle orăsţ ului. Se scumpiserăă lemnele sţ i sţ osţ onii.
Ziărele din Bucuresţ ti nu măi veneău.
Firele telefonice erău rupte.
Lupii — se spuneă — ăpăă ruserăă pîînăă lă bărierele
orăsţ ului.
Un răbin prevestise — spuneău evreii de modă
veche — îîncăă din ănii trecutţi, ăceăstăă iărnăă cumplităă .
Băbele descoperiserăă îîn gromovnice ăceeăsţ i
prevestire revendicîînd-o.
Ziărele locăle făă cuserăă din viscolul căre bîîntuiă c-o
neîîndestulătăă ferocităte un subiect de reportăgii senză-
tţionăle, ăvîînd ăerul căă reprezentăntul fiecăă ruiă dintre
ele luăse un interview Tţ ărului polăr ăl iernilor, ăducîînd
lă cunosţ tintţă cetăă tţenilor iesţ eni intentţiile Dementţei-
Săle.
Sţ i mercurul termometrelor zilnic se coboră tot măi
subt 0. Ziărele urmăă reău temperătură văă zduhului că
pe-ă unui rege bolnăv, dîînd zilnic buletine. Cîînd
termometrul ărăă tă —10°, ziărele ănuntţău —15°, iăr
cetăă tţenii îîl coborău, îîn conversătţiile despre greutăteă
vremurilor sţ i ticăă losţ iă părtidelor politice, pîînăă lă —20°.
Iăr ziărele ăfirmău căă lă Dorohoi termometrul ă făă cut o
performăntţăă de —30°.
Meteorologii locăli îîntrebătţi de căă tre ziărisţ ti, îîn
călităte de eminentţe locăle ăle păpălităă tţii ătmosferice,
ănuntţăserăă căă vine un văl de frig sţ i măi puternic.

384
 — Unde-o s-ăjungem? se îîntrebău iesţ enii cetind
seără ziărele locăle, cu genunchii îîn gură sobei.
Domneă îîn toăte căsele o senzătţie de cătăclism
cosmic, ăgreăbilăă îîntr-o măă surăă , fiindcăă , oricum,
viscolul părcăă e măi benign decîît izbucnireă unui
vulcăn, decîît furtună pe măre, cîînd esţ ti pe văpor, decîît
simunul îîn desţ ert sţ i decîît răă zboiul mondiăl pentru cei
mobilizătţi.
Bă chiăr viscolul „lănsăse” pe un nou poet iesţ ăn căre
se proclămăse Kneăz ăl gerului, îîncăă lecîînd viscolul îîntr-
un gălop versificăt pe păginele revistelor iesţ ene. Bă
chiăr se ăfirmă căă un tîînăă r ăvocăt iesţ ăn, om de duh,
pregăă teă o revistăă pe lă primăă vărăă , îîn căre iărnă
deveneă „cumăă trăă ” căre pune lă căle sţ i comenteăzăă îîn
stăntţe vesele cronică locălăă . Bă chiăr se măi spuneă căă
recentele preziceri erău nisţ te fărse sţ i căă viscolul căre
bîîntuiă nu eră decîît băletul finăl ăl iernii.
Sţ i îîntr-o bunăă zi, iărnă, îîmbunătăă , devenităă , din ărici
tţepos, băbăă cîîltţoăsăă , scoăse că din cutie îîntregul Iăsţ i pe
străă zi, sţ i măi ăles pe strădă Lăă pusţ neănu, cu cevă săă nii
cu zurgăă lăă i, cu sţ osţ oni cu blăă nitţăă, cu ciorăpi de măă tăsăă ,
cu fulăruri de măă tăsăă ărtificiălăă , cu glume, conversătţii,
căncănuri sţ i cu chef de vorbăă , tţinut pîînăă ătunci lă post.
Evenimentul căre coincideă cu ăceăstăă oportunăă
dezghetţăre ă iernii sţ i ă vietţii sociăle eră concertul dăt
de Măgdă Boldur îîn folosul societăă tţii de binefăcere ă
căă rei vice-presţ edintăă eră doămnă Beătrice Dănielescu.
Ziărele locăle prognosticău un „regăl muzicăl”. Divă,
căre cucerise elită muzicălăă ă Părisului nu număi căă eră
o ie- sţ ăncăă , dăr eră sţ i o demnăă reprezentăntăă ă vechii
boierimi moldovenesţ ti. Pe deăsupră, eră ăcompăniătăă
de doămnă Dolly Dobrescu, fiică profesorului Iustin
Dănielescu, sţ i sotţiă fruntăsţ ului băroului iesţ ăn, Sţ tefăn
Dobrescu.
IÎn fiecăre zi presă locălăă publică îîncăă un ănuntţ , îîncăă
un ărticolăsţ , „îîntretţinîînd opiniă publicăă ”. Doămnă Beă-
trice Dănielescu, domnul Iustin Dănielescu, Andi, Dolly
sţ i Stevens erău pomenitţi îîn comentăriile ănticipăte ăle
ăcestui viitor „regăl ărtistic”, căre devenise un fel de
ăpologie ă fămiliei Dănielescu.
Sţ i, ciudăt, numele Măgdei Boldur, cîîntăă reătţă, mereu
ămestecătăă cu ăl membrilor fămiliei Dănielescu,
385
îîncepuse săă determine un mic zîîmbet pe multe buze
iesţ ene.
Se vorbeă „c-ăr fi cevă lă mijloc”. Părcăă miroseă ă
logodnăă , ă nuntăă , — ă divortţ de loc, căă ci măjorităteă
iesţ enilor n-o cunosţ teă pe sotţiă lui Andi. Sţ i-n tot căzul
căă săă toriă lui cu ăceăstăă sotţie nevăă zutăă , neîîncorporătăă
de viătţă iesţ ănăă , nerătificătăă de opiniă publicăă eră părcăă
cevă fictiv.

386
 Andi îîsţi comăndăse un rîînd de hăine ănume pentru
concert. Nu măi stătţionă pe strădă Lăpusţ neănu. IÎn fie-
căre zi, dupăă ce iesţ eă de lă Universităte, treceă pe lă
Duduiă că săă ăsculte putţinăă muzicăă . Se fereă săă răă mîîie
singur cu Măgdă Boldur. IÎn schimb, o privea. O priveă
uneori ătîît de lung, îîncîît treptăt ăceăstăă privire numai
creăse părcăă sţ i măi lăă untrice intimităă tţi îîntre el sţ i Măgdă
Boldur, desţ i nu-sţ i vorbiserăă nimic. IÎntr-o zi, Măgdă îîi
spusese involuntăr: „Andi”, consecintţăă număi ă priviri-
lor, — sţ i se rosţ ise. De obicei, Andi îîi spuneă; „Domni-
sţ oărăă Boldur”, iăr eă lui Andi: „Domnule Dănielescu”,
evitîînd îînsăă săă -l numeăscăă ăstfel.
IÎn căsă Duduiei nu se vorbeă nimic despre Sţ tefănă.
Acolo Sţ tefănă există eliptic, că sţ i-n Andi.
Andi îîsţi consolidăse un nou echilibru sufletesc. Nu
măi ăveă, cîînd se-ntorceă ăcăsăă , zîîmbetul de „femeie
căre minte”. IÎsţi pusese căndidătură lă Jockey-Club, fiind
primit cu unănimităte. Cîînd îîntîîrziă ăcăsăă , „veneă de lă
club”. IÎn reălităte, nu se duceă pe lă club decîît îîn
treăcăă t.
Acăsăă eră linisţ te. Sţ tefănă îîncăă nu se îînzdrăă venise de
pe urmă gripei. Eră pălidăă , cu obrăjii subtţiătţi. Aveă in-
somnii căre-o sileău săă -sţ i treăcăă noăpteă cetind. Că săă
nu tulbure somnul lui Andi, dormeă îîn biroul lui. Cu
Andi se ărăă tă blîîndăă , făă răă nici un fel de ăsprime său
răă ceălăă — dăr căm distrătăă .
Cîînd se-ntorceă „de lă club”, Andi o săă rută pe frunte,
făă răă că Sţ tefănă săă se fereăscăă . Lă măsăă , Sţ tefănă vorbeă
cu ceilăltţi despre subiectele curente, făă răă nimic ironic
său ostil.
Andi ăveă impresiă c-ă intrăt îîntr-o nouăă făzăă ă căă s-
niciei, făză călmăă , cîînd se stătornicesţ te prieteniă indul-
gentăă , înţeleaptă, îîntre sotţii devenitţi tovărăă sţ i,
îînlocuind freneziă sţ i vesţ nică nelinisţ te ă fosţ tilor
îîndrăă gostitţi.
Andi nu-sţ i puteă impută nimic. Nu schimbăse nici o
vorbăă , nu făă cuse nici un gest concret, căre-ăr fi putut săă
deă Măgdei credintţă căă Andi o iubesţ te, credintţăă umi-
litoăre pentru Sţ tefănă fiindcăă ăr fi pecetluit îîn minteă
unei femei o complicităte sentimentălăă cu Andi, din
căre Sţ tefănă eră exclusăă .

387
 Lă Duduiă nu căă ută ăltcevă decîît odihnă ărmonioăsăă
ă muzicei. Măgdă ăveă un glăs exceptţionăl de pur sţ i de
vibrănt, căre domină frumusetţeă ei trupeăscăă . S-ăr fi
spus căă eră măi ăles un pretext pentru glăs.
De ăltfel, Andi, dupăă ce se fămiliărizăse cu frumu-
setţeă Măgdei, văă zîînd-o ăproăpe zilnic, sţ i recăă păă tîînd
certitudineă căă Măgdă îîi ăpărtţine că sţ i odinioărăă , o exă-
minăse cu lucidităte, dîîndu-sţ i seămă cîît de
conventţionăl sţ i făd romăntţios eră sufletul ei — nu cel
căre ăpăă reă îîn glăsul ei cîînd cîîntă, ci ăcel căre-o făă ceă săă
rosţ eăscăă îîn fătţă lui Andi. Sufletul ei nu depăă sţ ise
sentimentălismul vrîîstei sţ i ăl epocii cîînd fetele scriău
căligrăfic versuri melăncolice îîn ălbumuri legăte îîn
cătifeă său măă tăsăă , comprimind sţ i flori îîntre foile pe
căre sţ i versurile-s tot moărte, tot „presăte” pentru
ălbum. Simtţeă căă -i ătîît de simplutţ mecănismul sufletesc
ăl Măgdei, îîncîît o compăă timeă, făă răă săă se poătăă
îîmpiedecă săă nu se joăce „de-ă privireă lungăă ”, îîn căre
Andi puneă sţ i-un pic de mefistofelism. Subt privireă lui
Andi, Măgdă deveneă trănspărentăă . Nu-l măi emotţionă
că-n ziuă revederii. IÎl tulbură număi glăsul ei, ă căă rui
frumusetţăă frăgedăă sţ i păteticăă eră singurul mister ăl
fiintţei ei evidente.
Aceste desfăă tăă ri socotite de Andi exclusiv muzicăle,
desţ i nu erău cunoscute de Sţ tefănă, ăceste clipe de tovăă -
răă sţ ie cu Măgdă, căre-l lăă său perfect stăă pîîn, călm sţ i
lucid, independent de frumusetţeă Măgdei, îîl linisţ tiserăă
pe Andi. Sţ i ătribuise linisţ teă lui sţ i Sţ tefănei, punîînd
insomniile ei pe seămă gripei sţ i ă iernii cumplite, căre-i
interziceă plimbăă rile îîn ăfărăă de orăsţ .
Sţ i eră ătîît de recunoscăă tor reechilibrăă rii lui
sufletesţ ti, îîncîît îîntr-o seărăă intrăse îîn biuroul lui, unde
dormeă Sţ tefănă, sţ i o rugăse săă se-ntoărcăă , privind-o cu
ochi buni sţ i limpezi, cu o căă ldurăă sţ i o îînduiosţ ăre căre-i
umeziserăă ochii, — îînduplecîînd-o pe Sţ tefănă.
IÎn ăceă seărăă reîînviăserăă noptţile celor pătru ăni de
muncăă sţ i de viătţăă solidărăă . De-ătunci îîncepuse
convălescentţă Sţ tefănei. Izbuteă săă ădoărmăă măi
devreme, nu îîn ziuăă , că pîînăă ătunci, îîsţi recăă păă tă poftă
de mîîncăre, glumeă cu Andi, sţ i chiăr proiectăse săă -sţ i
făcăă o rochie pentru concertul Măgdei Boldur.

388
 Cîîtevă zile, Andi nu măi căă lcăse pe lă Duduiă. Dupăă
universităte veneă direct ăcăsăă , ăducîînd Sţ tefănei căă rtţi
cumpăă răte pentru eă, fructe, flori căre erău foărte răre
sţ i scumpe din pricină iernii.
Sţ i dupăă cîîtevă zile de intimităte cu sunet sţ i voiosţ ii de
ărgint, el singur deschisese vorbă despre „odiosul meu

389
surîîs”, dîînd Sţ tefănei explicătţiunile pe căre sţ i le dăă duse
singur ătunci cîînd schitţăse un diălog mintăl cu Sţ tefănă
ăsupră ăcestui surîîs.
Surîîs nervos.
— Crede-măă , Sţ tefănă.
Sţ tefănă îîi dezmierdăse frunteă, c-un zîîmbet căre se
sileă săă nu fie trist.
Andi numise ăcest surîîs „coditţă demonului contrăzi-
cerii” pe căre fiecăre îîl ăre îîn el. Un fel de tic ăl oăme-
nilor normăli, dăr stăă pîînitţi necontenit de viătţă
cerebrălăă . Esţ ti trist reălmente. Dăr minteă constătăă căă
sţ i trebuie săă fii trist, fiindcăă ăsţ ă cer circumstăntţele
speciăle căre tţi-ău provocăt tristetţeă.
— Ei bine, Sţ tefănă, ăcest „trebuie fiindcăă ăsţ ă cer cir-
cumstăntţele” stîîrnesţ te îîn suflet rebeliuneă demonului
contrăzicerii. IÎtţi spui singur, desţ i esţ ti trist cu-adevărat:
Dăc-ăsţ rîîde? Sţ i ăceăstăă jignitoăre posibilităte îîtţi dăă deo-
dătăă o nestăă pîînităă contrăctăre ilărăă , de căre, năturăl, te
jenezi, de căre tţi-e rusţ ine. Dăr n-ăi ce săă făci! De ăstă,
zîîmbetul ăcestă părticulăr îîtţi imprimăă cevă degrădănt,
clăndestin, compromitţăător. E cevă isteric îîn ăcest tic
ilăr. Sţ i simplă consţ tiintţăă căă n-ăi de ce rîîde, căă esţ ti grăv,
căă esţ ti trist, căă esţ ti extenuăt, căă esţ ti serios, sţ i căă
zîîmbetul ăr fi cevă ilogic, ăbsurd, dement, îîn ăstfel de
îîmprejurăă ri, îîtţi provoăcăă ăcest zîîmbet ăl contrăzicerii...
IÎi spusese Sţ tefănei căă ăre convingereă căă pentru eă
zîîmbetul ăcestă îînsemnă minciunăă , îînsemnă căă -i
ăscunde cevă.
De unde! Inexăct!
Cîînd se-ntorceă de lă Universităte, dupăă cursuri, eră
reălmente obosit de lungul efort sţ i de emotţiile pe căre
îîncăă i le dăă deă vorbireă îîn public. Normăl, firesc ăr fi
fost săă poărte pe fătţă lui îîntipăă rireă ăcestei istoviri. Din
nenorocire, el îîsţi dăă deă seămă nu număi căă ăsţ ă este —
ostenit — dăr sţ i căă ăsţ ă trebuie să fie. Sţ i ătunci, tocmăi
îîn clipă cîînd îîntîîlneă privireă Sţ tefănei zîîmbetul contră-
zicerii ăpăă reă.
Apăă reă odătăă . El vroiă săă -l ălunge. Sţ i zîîmbetul îîi con-
trăziceă vointţă, ăpăă rîînd că lă comăndăă , tocmăi îîn clipă
cîînd îîl priveă Sţ tefănă. Sţ i consţ tiintţă c-ă zîîmbit ieri îîl
făă ceă săă zîîmbeăscăă sţ i ăzi, sţ i mîîine sţ i ăsţ ă măi depărte.
Simtţise căă Sţ tefănă blămă ăcest zîîmbet, căre-i dăă deă
390
impresiă căă Andi-i ăscunde cevă; dăr consţ tiintţă ăcestei
confuzii pe căre număi dispăritţiă odiosului zîîmbet ăr fi
curmăt-o îîl făă ceă — tot contrăzicereă — săă fie ăservit
ăcestui zîîmbet. Măi ărăă tăse Sţ tefănei cîîte păă tţise de pc
urmă ăcestui zîîmbet...
— ...de femeie căre minte. Asţ ă l-ă definit o fostăă prie-
tenăă dc-ă meă, convinsăă căă sîînt un vicios, un perfid, îîn
felul femeilor, sţ i căă zîîmbetul meu ăre ăceeăsţ i
semnificătţie istericăă ă zîîmbetului unor nevropăte căre
de cîîte ori mint cu grăvităte, ău sţ i ăcest zîîmbet căre le
demăscăă sţ i pe căre nu-l pot stăă pîîni: din ăcest ăct
concomitent ăl minciunii debităte sţ i ăl zîîmbetului căre
o demăscăă , năă scîîndu-se pentru ele voluptăteă
primejdiei. Vor părcăă săă -sţ i denuntţe singure minciună sţ i
săă fie băă tute.
Istorisise Sţ tefănei cum măi multţi cunoscutţi de-ăi lui
— femei sţ i băă rbătţi — nu puteău săă -l sufere din pricină
ăcestui zîîmbet îîn căre vedeău o criticăă veninos
sărcăsticăă , ădusăă lor îîntr-ăscuns. Măi totţi cei căre-l
cunosţ teău îîsţi îînchipuiău căă îîndăă răă tul ăcestui zîîmbet
trebuie săă fie cevă. Sţ i nu eră nimic. Andi ăfirmăse
Sţ tefănei, cu ochi perfect sinceri, căă singură semnificătţie
ă zîîmbetului eră o usţ oărăă detrăcăre nervoăsăă dătorităă
excesului de viătţăă cerebrălăă . Andi eră preă consţ tient îîn
orisţ ice clipăă de tot ce se îîntîîm plă. Judecă mereu.
Comportăă rile lui, chiăr cele măi vehemente, cele măi
păsionăte, nu-i ănulău viătţă cerebrălăă , căre comentă
mereu, cu judecăă tţi concomitente ăctelor, desfăă sţ urăreă
ăcestoră. Aceăstăă permănentăă ăsistentţăă cerebrălăă , căre
dedublă ăctele exterioăre, îîi dăă deă sţ ovăă iri, nehotăă rlri,
interzicîîndu-i săă fie propriu-zis un om de ăctţiune. El
invidiă pe ăcei oămeni căre trăă iău uneori ătîît de intens,
îîncîît ăctele lor exterioăre îînsemnău o evădăre din ei
îînsţ isţ i. IÎi invidiă pe impulsivi, cu toăte căă impulsivităteă
implicăă uneori riscuri similăre cu ăle betţiei. Dăr
oricum, ce suverănăă senzătţie de eliberăre, de exteriori-
zăre, de uităre de sine îînsemnă pentru om ăctul
consumăt cu ătîîtă păsiune, îîncîît viătţă consţ tientăă
dispăă reă, ăbsorbităă de ăctţiune. El nu cunoscuse ăceăstăă
„năă pustire exterioărăă ”, ăceăstăă prăă văă lire din tine îînsutţi;
o băă nuiă, dăr n-o trăă ise. Nici îîn copilăă rie nu cunoscuse
ăbsorbireă totălăă îîntr-un ăct exterior. Sţ i copiii, tocmăi
391
din căuză vîîrstei căre e măi ăproăpe de instincte decîît
de rătţiune, cunosc desigur îîn viătţă de toăte zilele ăceste
eliberăă ri. El nu le cunoscuse. Cîînd se jucă cu ăltţi

392
copii, sţ i cîînd jocul îîi prindeă pe totţi dîîndu-le exăltătă
fericire ă copiilor căre se joăcăă , el ştia căă se joăcăă , ştia
căă -i fericit. De pe ătunci eră dublu.
Lă Universităte, îîn timpul cursului, tocmăi îîn clipele
cîînd păă reă măi stăă pîînit de delirul orătoric, tocmăi îîn
clipele cîînd dupăă ăpărentţe i s-ăr fi putut ăplică ădăgiul
juridic — „non agit, sed agitur” — el eră perfect con-
sţ tient sţ i de ce spuneă, sţ i de entuziăsmul ăvîîntăt cu căre
vorbeă, sţ i de impresiă de delir creător pe căre-o dăă deă
celorlăltţi. Sţ i tocmăi îîn ăcele clipe, din pricinăă căă -sţ i
dăă deă seămăă căă este inspirăt, dăr căă sţ i trebitie săă fie,
zîîmbetul contrăzicerii ăpăă reă îîn coltţul gurii.
— Drept, Andi?
— Măă jur, Sţ tefănă! Nu-tţi îînchipui oroăreă pe căre mi-
o dăă ăcest zîîmbet îîn fătţă studentţilor! Pot săă creădăă căă
sîînt un fel de escroc orătoric, căă -i trăg pe sfoărăă ...
E oribil!
Mintţise.
Niciodătăă lă Universităte, îîn fătţă studentţilor, nu zîîm-
bise ăstfel. O singurăă dătăă , pe cîînd vorbeă, văă zuse o fătăă
frumoăsăă căre-l priveă din fundul ăulei nu că pe un pro-
fesor, ci că pe un toreădor îîn ărenăă . Atunci număi îîi
venise săă zîîmbeăscăă , dăr se stăă pîînise, fluxul orătoric
ălungîînd impresiă fugărăă sţ i răă sunetul ei echivoc.
Consţ tiintţă căă ă mintţit-o pe Sţ tefănă, generălizîînd un
făpt — zîîmbetul speciăl — căre eră săă se îîntîîmple lă
Universităte, dăr nu se îîntîîmplăse, îîl făă cuse, chiăr îîn
focul vorbelor săă zîîmbeăscăă piezisţ .
Sţ tefănă tresăă rise, dîîndu-se îîndăă răă t cu o repulsie
văă dităă .
Sţ i Andi comentăse cu o deznăă dejde căre nu eră făc-
tice oroăreă ăcestui zîîmbet ărbitrăr, căre ăpăă ruse chiăr
ătunci, îîn clipă cîînd sufletul lui nu eră decîît un ăvîînt de
sincerităte spre Sţ tefănă. Fătţă lui se brăă zdăse de zbu-
cium, de suferintţăă, îîmbrăă cîînd ăceeăsţ i expresie pe căre
Sţ tefănă i-o măi văă zuse odinioărăă , cu pătru ăni îîn urmăă ,
îîn noăpteă cîînd Andi îîi măă rturisise oroăreă vietţii lui
iesţ ene.
Sţ tefănă îîi dezmierdăse frunteă, ămintindu-i cu blîîn-
detţăă, dăr ochi îîn ochi, căă zîîmbetul ăcestă nu i-l
cunoscuse decîît din toămnăă , sţ i căă eă sţ tiă căă zîîmbetul
coincidăse nu cu o minciunăă pozitivăă — fiindcăă el nu-i
393
ăfirmăse nimic — dăr cu o lipsăă de curăj fătţăă de eă, cu o
lăsţ ităte: intro-

394
ducereă îîn lectţiă de deschidere ă elogiului
iesţ enismului, făă răă de sţ tiintţă Sţ tefănei, elogiu
contrădictor cu păă rerile lui, ăsţ ă cum le exprimăse fătţăă
de eă îîntre pătru ochi, despre ăcelăsţ i fenomen.
De ce?
Andi recunoscuse.
Dă. Fusese lăsţ . Sţ tefănă ăveă dreptăte. N-ăvusese cu-
răjul săă ăfirme îîn fătţă Iăsţ ului intelectuăl ădunăt îîn ăulă
Universităă tţii ceeă ce ăfirmăse îîn sufletul lui sţ i îîn fătţă
Sţ tefănei.
Sţ i îîncepuse din nou săă se ăcuze cu pătimăă , ăcuzîînd
Iăsţ ul: că sţ i odinioărăă .
Sţ tefănă eră ăltfel: eă mosţ tenise de lă tătăă l ei un
suflet drept, curăt, onest.
Pentru Sţ tefănă, ădevăă rul, sincerităteă nu erău un
efort, nu îînsemnău un ăct de eroism: sincerităteă sţ i
ădevăă rul erău ătitudineă ei fireăscăă .
Pentru el, îînsăă , sincerităteă sţ i ădevăă rul erău un du-
reros efort.
Iăsţ ul pentru el eră că Dălilă pentru Sămson. Iăsţ ul îîl
ădormeă, îîi luă putereă, cum Dălilă tăă iăse pletele lui
Sămson. Putereă număi lîîngăă Sţ tefănă sţ i-o recăă păă tă.
I-ădevăă răt! Lă lectţiă lui de deschidere făă cuse elogiul
iesţ enismului, dăr făă răă premedităre. Spunîîndu-i Sţ tefănei
săă nu vie săă -l ăsculte fiindcăă prezentţă ei l-ăr intimidă,
n-o ămăă gise, nu mintţise.
Putereă colectivităă tţii iesţ ene fusese măi presus de
puterile lui. IÎn fătţă ăuditoriului iesţ ăn, îîsţi pusese măscă
obligătorie de idolătrăre ă Iăsţ ului sţ i ă spirituălităă tţii
iesţ ene, jucîîndu-sţ i rolul impus de ceilăltţi, ădmirăt sţ i
răă splăă tit de ei.
Dăr Sţ tefănă nu-sţ i puteă îînchipui chinul lui, rusţ ineă
lui, oroăreă lui de el îînsusţ i. Eră blestemăt săă fie
licheăuă unei colectivităă tţi pe căre o dispretţuiă.
— De ce nu mi-ăi spus ătunci, Andi?
Andi ridicăse din umeri, îînclinîîndu-sţ i frunteă, că
străă puns de săă getţi, resemnăt săă sufere.
De ce nu i-ă spus ătunci?
De ce? Fiindcăă ăveă un suflet meschin, sţ i fiindcăă
ăcest suflet ătribuiă sţ i Sţ tefănei, uneori, o lipsăă de
generozităte căă tre nu eră ă ei, ci ă lui, răă sfrîîntăă
ămăă gitor sţ i-n ăltţii. Desigur căă ăr fi trebuit săă -i
395
măă rturiseăscăă , dăr contăctul lui cu publicul iesţ ăn,
reîînrolăreă lui îîn ipocriziă colectivăă îîl făă cuse săă ăducăă sţ i
ăcăsăă , lîîngăă Sţ tefănă, un suflet ălterăt.
De ce nu-i măă rturisise? Acum se îîngrozeă, gîîndindu-
se căă tocmăi ei îîi ăscunsese ăsţ ă cevă. Dăr nu-i ăscun-
sese număi ătîît.
Andi măă rturisise, îîn ăcele clipe cîînd ochii Sţ tefănei
ăprinseserăă îîn el focul jertfelor, sţ i vizitele lă Duduiă,
ăscunse ei.
— Nu-tţi îînchipui, Sţ tefănă, ce urăă îîmpotrivă josniciei
mele ăm ăcumulăt îîn ăcest timp! De ce măă duceăm lă
Duduiă? Că săă ăscult muzicăă . IÎmi făă ceă plăă cere. Măgdă
Boldur ăre un glăs de o frumusetăă rărăă ...
Sţ tefănă sţ tiă măi demult de lă Andi cine-i Măgdă
Boldur, drăgosteă ei romăntţioăsăă sţ i lăcrimogenăă pentru
Andi sţ i lăsţ ităteă milei, pe căre drăgosteă ei o provocăse
îîn Andi.
Vorbindu-l despre vizitele clăndestine lă Duduiă,
Andi reluăse firul vechii spovedănii, ărăă tîîndu-i „emotţiă
superficiălăă ” pe căre i-o dăă duse reîîntîîlnireă cu Măgdă
Boldur; îîn căsă Duduiei.
Pe măă surăă ce Andi se ăcuză, descoperind Sţ tcfănici cu
de-ămăă nuntul duplicităă tţile lui din ultimul timp, Sţ tefănă
se lumină, devenind din ce îîn ce măi ăfectuoăsăă cu el.
Din scurtele îîntreruperi pe căre le făă cuse Sţ tefănă
destăă inuirii ăutoăcuzătoăre, Andi văă zuse cu o
surprindere usţ urăă toăre, căre-i sporise îîncăă
ădversităteă verbălăă îîmpotrivăă -i, căă Sţ tefănă n-ăcordă
nici un fel de importăntţăă Măgdei Boldur. Vizitele lui
Andi lă Duduiă, făă răă de sţ tireă ei, explicăte de Andi că o
cedăre — lăsţ ăă — lă rugăă mintţile mămei lui, căre se
temeă căă ătitudineă Sţ tefănei sţ -ă lui Andi vă jigni-o pe
Duduiă — sţ i ăpoi, că o distrăctţie muzicălăă , reăl
odihnitoăre —, fuseserăă considerăte de Sţ tefănă tot că
un neădevăă r grătuit, dăr făă răă săă -i provoăce o misţ căre de
gelozie, cum se temuse Andi.
Afirmăse Sţ tefăniei căă prezentţă ei, căă ăpropiereă ei de
el, îîn ăcele clipe...
— ...Nu-tţi îînchipui cîît mi-ăi lipsit, Sţ tefănă...
...îîi redăse putereă.
Vă căă ută el singur prilejul săă le spuie iesţ enilor, îîn
public, ădevăă rul ăsupră lor. Vă pregăă ti o conferintţăă pe
396
căre o vă intitulă Templul cu o mie de idoli, sţ i vă dez-
văă lui iesţ enilor căă făimoăsă lor spirituălităte nu-i decîît o
vesţ nicăă îîngenunchiere îîn fătţă măniilor provinciăle, ă
deprinderilor, ă ipocriziilor sţ i ă legendelor locăle.
— De ce, Andi?
— Că săă -mi răă scumpăă r fătţăă de tine... sţ i fătţăă de mine
plătitudineă de pîînăă ăcum.
— E inutil, Andi. Vrei săă te urăscăă totţi? Vrei săă -tţi
ărunce pietre? Vrei săă nu măi potţi trăă i îîn orăsţ ul păă rintţi -
lor tăă i, îîn orăsţ ul pe căre-l iubeşti, de căre n-ăi putut sţ i
nu te potţi despăă rtţi?... Crezi tu căă eu pot îînlocui Iăsţ ul pe
lîîngăă tine?
— Dă.
— Nu, Andi. Tu ăi nevoie de orăsţ ul tăă u. Pe mine măă
iubesţ ti ăici, lă Iăsţ i. Număi cu mine, îîn ăltăă părte, te-ăi
simtţi singur. Tu nu vezi rătţiuneă văcăntţelor tăle de lă
Agăpiă? Sţ -ăcolo tot lă Iăsţ i esţ ti, tot îîntre iesţ eni te ăfli.
Voi, iesţ enii, sîîntetţi ceă măi gregărăă colectivităte din
cîîte-ăm îîntîîlnit. Avetţi nevoie săă fitţi mereu îîmpreunăă , îîn
fămilie. Lă Bucuresţ ti iesţ enii făc insule iesţ ene, sţ i trăă iesc
tot îîntr-un mic Iăsţ i lă hotel, pe strădăă . Voi nu cresţ tetţi
individuăl, ci colectiv, grupuri-grupuri... Tu potţi fi
singur număi lă Iăsţ i. Te simtţi lă tine ăcăsăă , esţ ti linisţ tit.
Iăsţ ul e îîn jurul tăă u. Atunci număi te potţi ocupă de tine...
sţ i de mine. Lă Bucuresţ ti esţ ti tot timpul nelinisţ tit. Te
gîîndesţ ti mereu lă Iăsţ i. Obsesiă Iăsţ ului nu-tţi dăă
libertăteă de-ă te izolă ăiureă. De ăstă, Andi, tu n-ăi vrut
săă mergem lă Constăntinopol. IÎtţi eră instinctiv fricăă săă
trăă iesţ ti număi cu mine. Tu potţi trăă i, gîîndi sţ i iubi număi
lă Iăsţ i. De ce vrei săă te ălunge Iăsţ ul?
IÎl jigniserăă cuvintele Sţ tefăniei, dîîndu-i consţ tiintţă fu-
tilităă tţii lui. Eă ăveă dreptăte. Iăsţ ul eră pentru el un fel
de opiu. Nu puteă făă răă de el. IÎsţi iubeă sţ i-sţ i ură otrăvă,
dăr nu puteă trăă i făă răă de eă.
Sţ tefănă îîi dezmierdă mereu căpul ămăă rîît, vorbindu-i
cu blîîndetţăă, că unui copil bolnăv sţ i îîndăă răă tnic. IÎi ărăă tăse
căă n-ăre nevoie săă blesteme Iăsţ ul îîn piătţă publicăă . Nu
trebuiă săă mintăă ătîît Săă -sţ i interzicăă plătitudinele fătţăă de
concetăă tţenii săă i: ăstă eră normăl umăn. Săă nu-sţ i impuie
un eroism ibseniăn: ăstă eră literăturăă , poăte căă nu
număi pentru el, dăr sţ i pentru ăltţii. Gresţ ălă lui — dupăă
Sţ tefănă — eră credintţă căă ăre „sţ tofăă de erou”. Sţ i n-ăveă.
397
 Nici eă n-ăveă sţ tofăă de erou, dăr nici nu crezuse căă
ăre, sţ i-n ăstă constă echilibrul vietţii ei.
Dupăă Sţ tefănă, viătţă dc provincie măi ăles exăgeră
bolnăă vicios ăcest bovărism comun măi tuturor
oămenilor. IÎn provincie măi cu seămăă , oămenii se
gîîndesc — ău sţ i răă găzul necesăr — foărte mult lă „cum
sîînt” fătţăă de „cum ăr trebui săă fie”, dăt fiind văloăreă pe
căre sţ i-o ătribuie. Fiecăre se socoăte că o energie
nevălorificătăă din căuză nedreptăă tţii celorlăltţi. Măi
fiecăre provinciăl se crede un persecutăt. De ăici,
frecventţă ăcelui „ăm săă le ărăă t eu”, căre nu-i decîît
ămenintţăreă cu o revănsţ ăă năă prăznicăă , situătăă îîntr-un
viitor utopic. Acest dezechilibru e principiul rătăjului sţ i
ăl otţetirii. Nedreptăă tţitul vede făă răă indulgentţăă pe cei din
jurul lui. IÎi criticăă mereu, dăr nu se poăte despăă rtţi de ei,
fiindcăă număi ei îîi dău consţ tiintţă căă e nedreptăă tţit, deci
superior sţ i mărtir. Sţ i tocmăi ăceăstăă bovăristăă viziune ă
propriului săă u suflet determină exăgerăreă
bolnăă vicioăsăă ă ceeă ce numeă el „bălul măscăt iesţ ăn.”
De ce iesţ ăn? sţ i nu romăî nesc?
Iesţ enii — dupăă Sţ tefănă — erău oămeni foărte
normăli, căre dăă deău tţăării un procent de intelectuăli
măi măre decîît celelălte orăsţ e, dovedind prin ăceăstă căă
Iăsţ ul e bun, poăte chiăr un exceptţionăl mediu culturăl.
Căă pe lîîngăă ăcest ăspect — ăl intelectuălităă tţii — Iăsţ ul
măi ofereă sţ i un ăspect provinciăl, — ăstă eră normăl.
Dăr Sţ tefănă nu vedeă căă provinciălii iesţ eni ăr fi măi răă i,
măi ipocritţi, măi primejdiosţ i decîît totţi provinciălii tţăării.
Erău lă fel. Cultu- rălităteă iesţ ănăă — explicăbilăă prin
vecheă trăditţie îîncăă păă strătăă — eră cu-ădevăă răt o
exceptţie fătţăă de toăte orăsţ ele de provincie ăle tţăării.
Provinciălii Iăsţ ului, îînsăă , nu erău o exceptţie fătţăă de
ceilăltţi: erău îîntocmăi că ei.
Atunci de ce „bălul măscăt iesţ ăn?” sţ i nu „bălul măs-
căt sociăl?”
Dăr Andi — spusese Sţ tefănă — ăveă îîn primul rîînd o
bolnăă vicioăsăă tendintţăă de ă generăliză. Dăcăă
descopereă o turpitudine îîn viătţă unui iesţ ăn, el făă ceă
din eă un simbol, expresiă turpitudinei colectivităă tţii
iesţ ene. Astfel, prin ărbitrăre generălizăă ri, Andi
inventăse fenomenul numit de el îîn sens pejorătiv:
iesţ enism. Sţ i îîn ăcest iesţ enism, el ăveă nevoie săă vădăă
398
îînsusţ i băcilul făă tţăărniciei, pentru că săă -sţ i deă impresiă
căă -i mucenic, el căre luă ăsuprăă -sţ i făă tţăărniciă ăcestui
mediu, suferind din căuză ei.
De ăstă — dupăă Sţ tefănă — Andi exăgeră necontenit
sţ i zbuciumul lui, sţ i căuzele exterioăre căre-l provocău.
Andi vedeă o trăgedie ănticăă îîn ceeă ce nu eră decîît un
făpt divers ăl universului umăn, reedităre eu cîîtevă
părticulărităă tţi specifice ă ătmosferei tuturor orăsţ elor
căre nu măi sîînt ce-ău fost, sţ i pentru căre trecutul
glorios devine uneori sţ i un principiu de vănităte civicăă .
— Un inofensiv tărtărinism îîn căre tu vrei săă vezi
cevă trăgic, pentru că sţ i tu lă rîîndul tăă u săă devii un fel
de Prometeu mîîncăt de vulturi. Toătăă drămă tă iesţ ănăă ,
Andi, nu-i decîît rezultătul unui dezechilibru provocăt
de fiintţă tă reălăă îîn luptăă cu ceă imăginărăă . Fiintţă tă
reălăă e iesţ ănăă că totţi iesţ enii. Fiintţă tă imăginărăă , îînsăă ,
se vede trăă ind îîntr-un Iăsţ i olimpic, pe căre l-ăr merită.
Sţ i toăte irităă rile tăle fătţăă de ceeă ce numesţ ti iesţ enism
nu-s decîît consţ tiintţă fiintţei tăle imăginăre căă -i
nedreptăă tţităă trăă ind îîntr-un ăstfel de Iăsţ i — cel reăl —
cu gusturi sţ i ăpucăă turi de om normăl. Acest
dezechilibru bovărist e geneză pesimismului tăă u... Tu,
Andi, esţ ti un om fin, desţ tept — dăr foărte slăb. Asţ ă esţ ti.
Eu n-ăm nevoie săă te ădmir îîn genunchi că săă te iubesc.
Te iubesc pe tine, ăsţ ă cum esţ ti, pretţuindu-tţi călităă tţile sţ i
dîîndu-mi seămăă de cusururile tăle. Nu-tţi cer decîît săă fii
onest, săă crezi îîn mine sţ i săă măă făci săă cred în tine, nu
săă te ădmir...
Andi renuntţăse lă eroism, ădicăă lă conferintţă fulmi-
năntăă îîmpotrivă iesţ enismului, dăr pretinsese căă nu
vreo s-o măi frecventeze pe Duduiă.
— De ce?
— Fiindcăă frecventăreă ei e o lăsţ ităte.
— De ce, Andi?
Sţ tefănă-i vorbeă cu grăvităte, cu sufletul deschis.
— ...Sţ i tu ăi nevoie de distrăctţii: club, Duduiă, indi-
ferent ce. Eu nu te îîmpiedic, Andi. De ce nu vrei săă -ntţe-
legi? Nu-tţi ălteră poftele tăle, nevoile tăle, impunîîndu-
tţi-le pe-ăle mele. Noi doi ne iubim, dăr nu sîîntem o
singurăă fiintţăă. Sîîntem doi oămeni de sine stăă tăă tori.
Drăgosteă noăstrăă nu trebuie săă ne fie un păt că ăl lui
Procust; nu trebuie săă ne mutilăă m personălităă tţile
399
noăstre, că săă devenim identici. Astă distruge
drăgosteă. Andi drăgăă , eu respect fiintţă tă ăsţ ă cum e.
Număi săă fii ăsţ ă cum esţ ti sţ i-n fătţă meă. Săă nu căutţi
niciodătăă săă menăjezi îîn mine susceptibilităă tţi
imăginăre. Săă nu căutţi săă măă crutţi. Dăcăă vei iubi pe
ăltcinevă, spune-mi făă tţisţ : Nu te măi iubesc. Săă ne
despăă rtţim curătţi...
Lă rîîndul ei, Sţ tefănă se spovedise, făă răă îînfrigurăreă
ăutoflăgelătoăre ă lui Andi, ărăă tîîndu-i cum certitudineă
căă el s-ăscunde de eă, căă fuge de eă, căă prezentţă ei i-ă
devenit o constrîîngere o făă cuse săă sufere, dăr o
suferintţăă meschinăă , debilităntăă .
Sţ i-i măă rturisise căă eră gătă săă plece, săă -l păă răă seăscăă .
— Cum?
— Dă, Andi. Vroiăm săă plec.
— Unde?
— Astă-i cu totul secundăr, Andi. Măă hotăă rîîsem săă
plec: nu măi puteăm trăă i lîîngăă tine, văă zîîndu-ne străă ini
unul de ăltul, făă răă de curăjul de-ă ne măă rturisi ceeă ce
ămîîndoi vedeăm.
Andi cuprinsese mîîinile Sţ tefănei că-n căă tusţ e. Apoi îîi
dezmierdăse căpul, o săă rutăse, o privise, iăr o săă rutăse,
cu ochii cîînd increduli, cîînd dementţi.
Cum? Vroise săă plece făă răă săă -i spuie nimic? Astfel de
gîînduri oribile îîn minteă ei?
Aceăstăă plecăre căre fusese posibilăă eră pentru Andi
uluitoăre că un ciclon izbucnit dintr-o bibliotecăă . Depăă -
sţ eă monstruos tot ce sţ i-ăr fi putut îînchipui despre Sţ te-
fănă. Orice: săă sufere îîn tăă cere; săă -i spuie ădevăă ruri
crud jignitoăre, săă -i ărăte făă răă crutţăre vidul vietţii lui —
dăr săă plece? Eă, sotţiă lui? Săă plece din căsă lor, de lă
Iăsţ i?
IÎl răă scoli ătîît de chinuitor imăgineă ăcestei plecăă ri,
vecinăă tăteă ăcestei primejdii nebăă nuite — căă îîncepuse
săă plîîngăă , cu frunteă pe brătţele Sţ tefănei. Sţ i pe cîînd
Sţ tefănă îîi ălintă frunteă, dupăă ce lăcrimile conteniserăă
lăă sîîndu-l istovit, cu ochii îînchisţ i, culcăt pe brătţele
Sţ tefănei, deăsupră lui răă sunăse iărăă sţ i ămintireă
vorbelor fetei din brăzi: „Tu esţ ti mic.”
Dăr reconciliereă fusese deplinăă , sţ tergîînd recentul
trecut, stătornicind viitorul. Sţ tefănă-i istorisise căă îîn
noăpteă ceă măi greă ă ultimelor luni, îîn noăpteă cîînd
400
se îînă- poiăse doămnă Dănielescu, pe cîînd ăpăă ruse
gîîndul plecăă rii îîn eă, venise Luchi cu flori, felicitind-o.
Număi el îîsţi ămintise căă îîn ăceă noăpte eră ăniversăreă
de pătru ăni ă căă săă toriei lor.

Pîînăă lă concertul Măgdei Boldur, căre eră mărele

eveniment ărtistico-monden ăl ăcestei ierni, Andi
redevenise cel de odinioărăă , din primii ăni ăi căă săă toriei.
Convorbireă cu Sţ tefănă intrăse îîn el că sţ i făptele
Sţ tefănei îîn viătţă lui, pe vremeă logodnei: impunîîndu-i
un ălt ritm.
N-o măi frecventăse pe Duduiă, fiindcăă simtţeă căă nu
măi poăte suferi ătmosferă căsei ei, cu Măgdă Boldur cu
tot. Lă Universităte, îîn timpul cursului, nu măi cedă
păsi- unei de-ă provocă entuziăsmul ăuditoriului tîînăă r,
făă cîînd digresii ieftine hăă răă zite ăplăuzelor. Cursul
devenise măi sobru, măi concentrăt, măi nutritiv
pentru studentţii căre vroiău săă îînvetţe, notîînd pe
căietele lor idei şi fapte, nu formule pitoresţ ti sţ i
expresii elegănte. IÎn speciăl studentele erău căm
dezămăă gite. Cursul lui Andi din ultimul timp, fătţăă de cel
de pîînăă ătunci, eră că un schelet fătţăă de un trup
elegant îmbrăcat, ăl căă rui port îîl ădmirăserăă . De ăltfel,
nu-l măi regăă seău pe Andi de pîînăă ătunci îîn ăcest Andi
căre vorbeă răr, urmăă rind viteză creioănelor căre
notău, nu ochii fetţelor căre străă luceău. Regretău părcăă
dispăritţiă unui fel de Rudolf Vălentino ăl Universităă tţii
iesţ ene, văă zîîndu-l ătîît de profesor pe cel căre pîînăă ătunci
fusese ătîît de îîncîîntăă tor băă rbăt. Studentele căre sţ tiău
căă -i căă săă torit puneău diăgnosticul: necăzuri conjugăle.
Sţ i cîîtevă studente chiăr nu-i măi frecventăserăă cursul,
preferîînd cîînd simtţeău nevoiă de ă-l revedeă săă -i
priveăscăă fotogrăfiă. Căă ci fotogrăfiă lui Andi „circulă”.
Apăă ruse îîntr-un ziăr locăl, cu prilejul numirii lui lă
Universităte. Număă rul cu fotogrăfiă primise elogiul
foărfecelor femeiesţ ti, căre decupăserăă căpul „vedetei”
universităre.
De lă Universităte Andi se duceă direct ăcăsăă . Tot
timpul pe căre sţ i-l petreceă îîn orăsţ eră cărăcterizăt de o
necontenităă nelinisţ te. Părcăă eră ămenintţăt de cevă.
401
Părcăă ăr fi putut săă -l răă peăscăă cinevă. Eră că o căsăă , îîn
căre-i o comoărăă , cu stăă pîînul plecăt sţ i usţ ile descuiăte.
Se temeă! Abeă cîînd ăjungeă ăcăsăă , îîndemn, făă răă nici o
îîntîîmplăre pe căre ăr fi trebuit s-o ăscundăă Sţ tefănei, se
simtţeă îîn sigurăntţăă, lă ădăă post de primejdii. Sţ i deveneă
vesel, copilăă resţ te volubil, ăvîînd pentru Sţ tefănă un
sentiment de recunosţ tintţăă, căre-l făă ceă mereu săă -i
săă rute mîînile, săă căute prezentţă ei, s-o îîntrebe mereu
cîîte cevă, ăsţ ă cum îîntreăbăă copiii pe păă rintţi cîînd le e
fricăă noăpteă îîn păt; dorind îîn fiecăre clipăă s-o simtăă pe
Sţ tefănă lîîngăă el, făă răă de gîînduri necunoscute lui, că un
călendăr ăl zilei. Bă chiăr îîntr-o zi, găă sind-o singurăă cu
Luchi, ăbsorbitţi de o conversătţie contrădictorie căre-i
păsionă pe ămîîndoi, Andi reprosţ ăse Sţ te-

402
fănei răă ceălă ei. IÎl primise făă răă de suficient entuziăsm.
Nu-l băă găse de-ăjuns îîn seămăă . Conversătţiă cu Luchi o
interesă măi mult decîît ăpăritţiă lui. Budăse, posomorîît,
cu sufletul plin de bosumflăă ri de copil răă sfăă tţăt, supăă răt
pe mămă lui fiindcăă preferăă săă steă de vorbăă cu
musăfirii decîît săă se joăce număi cu el. Un fel de văgăă
gelozie din căuză lui Luchi, gelozie căre luăse proportţii
de furtunăă îîntr-un păhăr cu ăpăă , gelozie căre-l
preocupăse pîînăă seără, făă cîîndu-l s-o priveăscăă pe
Sţ tefănă cu ochi severi sţ i săă nu se uite lă Luchi de loc,
desţ i din cîînd îîn cîînd îîl contrăziceă ăutorităr,
proclămătiv sţ i măhmur. Asţ teptăse săă -l consoleze
Sţ tefănă, căre — păsionătăă de discutţie — nu-l băă găse îîn
seămăă . Sţ i de lă o vreme Andi îîsţi dăă duse seămăă căă
ăceăstăă gelozie improvizătăă măi mult îîl măă guleă decîît îîl
ălărmă, dîîndu-i părcăă o dovădăă clăsicăă ă drăgostei lui
pentru Sţ tefănă — cine iubesţ te e gelos — căre-i dăă deă
prilejul săă se „ălinte”. Seără, dupăă măsăă , îîi măă rturisise
Sţ tefănei „c-ă fost gelos”.
— De ce?
Ochii ei îîl privirăă cu-ătîît de linisţ tităă grăvităte, îîncîît
Andi simtţise lăă murit căă ăstfel de gelozii sîînt fleăcuri,
pretţiozităă tţi, sţ i căă dăcăă i le-ăr spune Sţ tefănei, ăr ăpăă reă
îîn fătţă ei că o muierusţ căă .
IÎn loc săă -i răă spundăă , o săă rutăse rîîzîînd. Sţ i seără se
isprăă vise cu veselie, cu glume; căă ci Sţ tefănă, cîînd n-ăveă
de ce săă fie tristăă , eră surprinzăă tor de copilăă roăsăă .
IÎn ăcest timp orgănizăserăă un fel de „supeuri” clăn-
destine cu Luchi. Văă muiău îîn timpul zilei cîîte cevă de
„sus”, din sofrăgeriă păă rinteăscăă , sţ i seără îîl ăsţ teptău pe
Luchi, căre nu preă mîîncă ăcăsăă . Veneă pe lă
douăă sprezece noăpteă, cu un suflet căre părcăă eră
desprins de pe crengile unui măă r domnesc. Luchi, cîînd
îîi mergeă bine lă joc, ăduceă brîînzeturi, fructe, chiăr
icre negre îîn zilele de măre cîîsţtig sţ i o sticlăă de vin său
sţ ămpănie. Vinul eră busuioc, fiindcăă număi busuiocul îîi
plăă ceă Sţ tefănei, sţ ămpăniă dulce pentru ăcelăsţ i motiv. Sţ i
vinul, sţ i sţ ămpăniă le beă singur Luchi, pentru căă Andi sţ i
Sţ tefănă beău număi ceăi.
Lă ăceste supeuri Luchi le făă ceă cronică iesţ ănăă .
Biciuiă pe toătăă lumeă, cu un suflet îînflorit că o creăngăă
de ciresţ . Rîîsul lui ălb — ăl dintţilor sţ i-ăl sufletului
403
deopotrivăă — ăcopereă lumeă de veselie căndidăă . Nici
un venin, nici o invidie, nici o meschinăă rie, număi
dorintţăă de bucurie, — năturăl sţ i pe seămă ăltoră.
„London-Pălăce”-ul făă ceă deliciile lui Luchi. Lă ultimul
supeu le istorisise „căciăl- măuă” bulldog-ului ădus de
Duduiă din Angliă. Luchi îîl văă zuse cu Duduiă pe strădăă
sţ i ăflăse de lă mămă lui căă bulldog-ul costă o groăzăă de
părăle sţ i căă nu-sţ i ăveă perecheă îîn toătăă Romăî niă. Dăr
bulldog-ul lui Dolly Fănăche Dobrescu eră căm turtit,
căm fîîrnîîit, căm lăă crăă mos sţ i lă ochi sţ i lă năs, sţ i căm bleg.
— O mutrăă de leăt tîîmpit.
Luchi se documentăse îîntr-o cărte de enciclopedie
căninăă . Sţ i găă sise ăcolo descriptţiă tipului de bulldog
ădus de Duduiă din Angliă: răsăă căre tinde săă dispărăă ,
predispus lă ăstm sţ i obezităte, fire lenesţ ăă, inteligentţăă
redusăă , nu se ătăsţ eăzăă de stăă pîîn, cîne de poiată!
— Gloriă păă pusţ icăă i! Săă sţ tie eă căă merge pe strădăă cu
un cîne de poiată pe căre l-ă ădus tocmăi din Angliă,
lesţ inăă , moăre, se sinucide său devine ănglofobăă !
Sţ i Luchi privise ăceăstăă păă căă leălăă că un fel de simbol
ăl Duduiei.
— Sţ i-ăcum iăcă sţ i concertul! Astă-i măi trebuie! Voi
văă ducetţi?
— Dă, răă spunse Sţ tefănă.
— Eu nu măă duc. Săă -mi crăpe obrăzul de rusţ ine
pentru Duduiă? Cum nu-sţ i vede lungul năsului fătă
ăstă? Cîîntăă eă lă piăn? Părcăă ăre potcoăve lă fiecăre
deget! Piăn îîi trebuie! Săă făcăă box dăcăă -i trebuie
misţ căre, săă -sţ i făcăă un ring îîn căre săă combătăă cu
Stevens, sţ ămpionul băroului.
Luchi se tţinuse de cuvîînt. Număi el lipsise de lă spec-
tăcolul căre consolidăse sţ i muzicăl gloriă fămiliei
Dănielescu. De făpt, ăplăuzele, ăclămătţiile sţ i băsurile
vehemente o glorificăserăă pe Măgdă Boldur măi ăles
din pricină surprizei. Biletele pentru ăcest concert de
binefăcere fuseserăă plăsăte de căă tre cucoănele din
comitet sţ i impuse — publicului de gălerie — prin
ăutorităă tţile politţienesţ ti.
Lojele sţ i stălurile se pregăă tiserăă pentru un fel de băl
stătic: ădicăă o expozitţie de rochii. Nimeni nu socoteă
ăceăstăă serătăă de binefăcere — cu toătăă reclămă — că
un „regăl muzicăl”, ci că un pretext de găă teălăă . Sţ i-ntr-
404
ădevăă r fusese o îîntrecere de toălete îîntre cucoănele
Iăsţ ului de dupăă răă zboi.
Sălă fusese plinăă . Fănăche Dobrescu ădusese hăroul,
măgistrătură, clientţii sţ i băă ncile, iăr domnul Iustin
Dănie-lescu, Universităteă. „Elită intelectuălăă ă Iăsţ ului”,
dupăă expresiă ziărelor, îîsţi „dăă duse îîntîîlnire” ăcolo.
Măgdă Boldur fusese o revelătţie. Cîînd ăpăă ruse pe
scenă Teătrului Nătţionăl, cu frumusetţă ei ărhăicăă sţ i
timidăă , următăă de siluetă extremistăă ă Duduiei, — că
icoănă pătriărhălăă ă Păă cii, următăă de sfidăreă plebeiănăă
ă Revolutţiei, — sălă o ădmirăse, compăă timind-o
dinăinte. Totţi s-ăsţ teptău lă un glăs de greierăsţ debil,
spre căre ăr fi trebuit săă -sţ i ăplece urecheă, răbinii cu
miloăsăă condescendentţăă. Dăr glăsul ăpăă ruse îîn tăă cereă
boltităă ă publicului că luceăfăă rul serii. Eră pur sţ i clăr,
drămătic sţ i suăv, clăă dind ărmoniă cîîntecelor cu linii
văst sprintene. Duduiă nu-sţ i dezmintţise potcoăvele
digităle pe căre i le descoperise Luchi. Gălopăse măsiv,
că un căl de Normăndiă pe crupă căă ruiă cîîntă o
privighetoăre.
Dăr fusese tovărăă sţ ă gloriei Măgdei Boldur. Primiserăă
pe scenăă simetrice jerbe de flori; căă zuse pe-ă-mîîndouăă
ploăiă florălăă ă ăvănscenelor; spre ămîîndouăă fîîlfîîiserăă
ăplăuzele, ăcoperindu-le că pe-o corăbie de rîîndunele.
Sţ tefănă ăplăudăse deschis glăsul Măgdei Boldur.
Andi, măi putţin.
Fusese ursuz îîn lojăă . Văă zuse rosţ eătţă succesului pe
obrăjii Măgdei Boldur. Cunosţ teă sţ i el semnificătţiă
ăcestei rosţ etţi: ădevăă rătăă betţie. Nu-tţi măi ăpărtţii. Te-ăi
trănsformăt îîn ăplăuzele pe căre le provoci. IÎtţi băte
inimă îîn sutele de ăplăuze. Te-ă sfîîsţiăt gloriă că pe un
văă l de mireăsăă lă nuntţile tţăărăă nesţ ti.
Esţ ti ăl tuturoră; nu măi esţ ti ăl tăă u.
Sţ i părcăă Măgdă, — fum desprins de pe rugul ăplă-
uzelor, — nu măi eră nici ă ei, deci nici ă lui, ci ă tutu-
roră. O dorise din nou pentru el. Părcăă -i sţ i invidiăse
succesul, văă zut de el; simplu spectător.
Se simtţeă expropriăt de un bun căre-i ăpărtţineă —
făă răă săă -l foloseăscăă — de căă tre ăplăuzele multţimii.
Atunci dorise din nou, pentru el, succesul, viătţă publicăă ,
ăpăritţiă glorioăsăă îîn fătţă celorlăltţi. Iărăă sţ i viătţă ălăă turi

405
de Sţ tefănă îîi ăpăă ruse că un săcrificiu, o recluziune, o
renuntţăre lă viătţăă.
Dupăă concert erău invitătţi săă supeze lă Duduiă.
Doreă săă se ducăă , dăr nu cu Sţ tefănă, fiindcăă s-ăr fi dus
număi dăcăă ăcolo, îîn fătţă invitătţilor, ăr fi străă lucit lă
rîîndul lui, luîîndu-sţ i o publicăă revănsţ ăă ăsupră succesului
Măgdei Boldur. Dăr Sţ tefănă îîl părăliză. Cu eă ălăă turi nu
puteă fi ăsţ ă cum ăr fi vrut săă ăpărăă .
Pretextăse căă ăre o migrenăă . Cum fusese tăă cut sţ i
posomorîît îîn timpul concertului, ăfirmătţiă lui eră
plăuzibilăă . De ăltfel, păloăreă lui năturălăă făă ceă sţ i măi
credibilăă pretinsă migrenăă .
O felicităse pe Duduiă îîntre culise, evitîînd privireă
Măgdei Boldur, căre eră îînconjurătăă de o ădevăă rătăă
gărdăă ; sţ i obtţinuse de lă Duduiă motivăreă ăbsentţei de
lă supeu pentru el sţ i Sţ tefănă.
Acăsăă , pretextăse sţ i fătţăă de Sţ tefănă ăceeăsţ i migrenăă
teătrălăă sţ i se culcăse imediăt, gîîndindu-se lă supeul
Duduiei, cu vreo douăă zeci de invitătţi, cu luminăă , cu zgo-
mote, cu veselie, cu publicităte.
Se frăă mîîntăse făă răă săă poătăă ădormi, umilit, stingher,
inconsolăbil, cu suflet de copil pedepsit săă nu părticipe
lă o măsăă cu bunăă tăă tţi ă oămenilor mări. Iăr îîncepuserăă
săă -l supere zgomotele pe căre le făă ceă Sţ tefănă îîn timp
ce el dăă duse proclămătţiă somnului. Chibritul ăprins,
tţigără, fumul, păsţ ii îîn vîîrfuri prin căsăă , fosţ netul filelor
îîntoărse, tăă cereă provizorie, zornăă itul brăă tţăării
deveniserăă personăgiile trăgediei lui nervoăse.
Sţ i culmeă, Luchi venise tîîrziu sţ i supăse îîmpreunăă cu
Sţ tefănă că de obicei, dăr făă răă de Andi.
Vorbiserăă cu glăs îîncet, rîîzîînd cu glăs tăre, senini,
brutălizîîndu-l cu veseliă lor, îîn timp ce Andi, vechiul
proprietăr ăl Măgdei Boldur, simtţeă din pătul silnic
privireă pe căre băă rbătţii invitătţi săă supeze lă Duduiă o
îîndreptău spre nouă steă iesţ ănăă , izbucnităă părcăă din
mîînă lui Andi deăsupră Iăsţ ului.
Sţ i-i veneă săă fugăă îîntr-ăcolo — sţ i nu cuteză. Eră pri-
zonier, ălăă turi de bălul libertăă tţii iesţ ene.

406
 Lectţiă de deschidere ă cursului lă Universităte
îînsemnăse pentru Andi îîntîîiul contăct cu iesţ enii, dupăă
pătru ăni de ăbsentţăă îîn ziuă ăcelui succes cu căre îîsţi
îîncepeă cărieră universitărăă , lungă perioădăă de muncăă
sţ i drăgoste ălăă turi dc Sţ tefănă nu i ăpăă ruse că o viătţăă
plenărăă , îîmbelsţ ugătăă . creătoăre, un fel de Renăsţ tere ă
fiintţii lui, dupăă un sterp declin — ci că o renuntţăre lă
viătţăă, lă desfăă tăă ri, lă plăă cerile tineretţii.
Sţ -ătunci, pentru îîntîîiă oărăă , sufletul lui dăă duse o ăltăă
semnificătţie Sţ tefănei: n-o măi socotise că o conditţie de
viătţăă efectivăă pentru el, că singurul lui refugiu
regenerător îîmpotrivă ămbiăntţei, ci că un dusţ măn ăl
vietţii lui publice.
Asţ ă căă Sţ tefănă, număi prin îîntrebăreă pe căre invo-
luntăr o determină Andi — ,,Ce-ăr spune Sţ tefănă dăcăă
m-ăr ăuzi?” —, îîl umileă de lă distăntţăă, făntomă ei răă săă -
rităă îîn minteă lui Andi dîîndu-i senzătţiă celui căre se
socoteă, îîn fătţă publicului iesţ ăn, un ărhănghel de păzăă
lă portţile de ăur ăle Ideălului, căă -i un simplu ărivist. Sţ i
Andi se simtţeă diminuăt.
Dăr treptăt, verificîîndu-sţ i iăr trecutul, Andi se oprise
lă spovedăniă pe căre i-o făă cuse Sţ tefănei îîn noăpteă
cîînd o cunoscuse. Sţ i se-ntrebăse: oăre bălul măscăt
iesţ ăn despre căre-i vorbise Sţ tefănei cu păsiune
ăcuzătoăre, eră îîntr-ădevăă r o reălităte obiectivăă , un
ădevăă r, său o năă scocire ă mintţii lui? Fusese el, Andi,
pîînăă ă nu o cunoăsţ te pe Sţ tefănă, o făntomăă inexistentăă ?
Său Andi de pîînăă ătunci fusese un tîînăă r chinuit de
îîndoieli, neîîncrezăă tor îîn văloăreă lui, cum sîînt totţi
oămenii superiori cîînd îîi stăă pîînesţ te criză ădolescentţei?
Andi îînclinăse spre ă două versiune, sprijinindu-se pe
ceeă ce socoteă el că o suverănăă verificăre: opiniă
publicăă . Opiniă publicăă nu se îînsţ ălăă sţ i nu poăte fi
ămăă gităă . Existăă îîn colectivităă tţile sociăle un fel de flair ăl
ădevăă rului, măi perspicăce chiăr decîît minteă ceă măi
lucidăă , ceă măi străă băă tăă toăre. Dovădăă : poreclele cu căre
colectivităă tţile sociăle definesc stringent sţ i pitoresc pe
cinevă. Aceste porecle sîînt ădevăă răte portrete lăpidăre,
eliptic exprimăte. Sţ i deosebireă dintre felul cum judecăă
un om, oricîît de inteligent sţ i obiectiv, pe un ăltul, sţ i felul
cum îîl descifreăzăă opiniă publicăă e urmăă toăreă: un om
ăre pentru cel pe căre trebuie săă -l judece o involuntărăă
407
simpătie său ăntipătie, căre vă fălsifică, convergent cu
ătitudineă sentimentălăă , trăă săă turile celui pe căre-l
judecăă . Apoi judecăă torul unic, oricîît de ătent, nu poăte
cunoăsţ te toate aspectele celui judecăt. El îîi vede măi
ăles reăctţiile fătţăă de el — fătţăă de judecăă tor —, ădicăă un
ăspect căre ăre văloăreă unei fotogrăfii făă cutăă de
fotogrăf. Pe cîîtăă vreme opiniă publicăă rezumăă toăte
ăspectele, toăte reăctţiile celui judecăt fătţăă de
nenumăă rătţii judecăă tori căre o ălcăă tuiesc. Asţ ă căă
judecătă ăcestei opinii publice, fătţăă de judecătă

408
izolătăă ă unui singur om, e că un ălbum dc fotogrăfii de
ămător ăle ăceleiăsţ i persoăne, reprezentîînd-o lă toăte
vrîîstele, îîn toăte ătitudinile, ălăă turi de o fotogrăfie
făă cutăă de un speciălist, măi clărăă , măi precisăă — dăr
una singură.
Văloăreă ăutoportretului pe căre Andi îîl făă cuse
Sţ tefănei puteă oăre săă fie măi măre sţ i săă infirme
portretul lui Andi, ăsţ ă cum îîl făă cuse opiniă publicăă
iesţ ănăă ? Evident nu.
Corolărul ăcestei judecăă tţi eră urmăă torul: Sţ tefănă,
ăoceptîînd sţ i îînsusţ indu-sţ i judecătă lui Andi despre el îîn -
susţ i, îîl socoteă un om normăl, sţ i-l iubeă că ătăre făă răă săă -
i ceărăă măi mult; opiniă publicăă iesţ ănăă îîl socoteă pe
Andi că pe un om superior.
Vră săă zicăă , de o părte Sţ tefănă, de ăltă Iăsţ ul — ăcest
ăntăgonism fiind creăt de Andi, făă răă că ătitudineă
Sţ tefănei săă -l fi justificăt prin nimic.
Cu Sţ tefănă sţ i îîn fătţă ei, Andi eră un om inteligent sţ i
fin, ăpărtţinîînd ăcelei cătegorii de intelectuăli
profesionăli situătţi pe hotărul dintre mediocrităte sţ i
superiorităte.
IÎn fătţă Iăsţ ului, Andi ăpăă reă că un om superior,
ridicăt deăsupră nivelului comun lă ăltitudineă de lă
căre-ncep individuălităă tţile solităre.
IÎn fătţă Sţ tefănei, Andi simtţeă distăntţă căre-l
desparte de ăceste individuălităă tţi sţ i deveneă un simplu
spectător ăl lor. IÎn fătţă publicului iesţ ăn, Andi se vedeă
ăpărtţinîînd ăcestei cătegorii restrîînse sţ i simtţeă distăntţă
căre-l despărte de public. Astfel căă repulsiuneă lui, dn
ăcel timp, pentru intimităteă cu Sţ tefănă nu îînsemnă căă
n-o măi iubesţ te pe Sţ tefănă, ci căă nu măi poăte îîndură
zilnică umilintţăă de-ă redeveni îîn fătţă ei ceeă ce eră îîn
reălităte. Sţ i de ătunci îîncepuse săă regrete spovedăniă
de-odinioărăă , cîînd vîîn- duse Sţ tefănei secretul lui îîn
schimbul drăgostei ei. Căă ci ăbeă ătunci Andi îîsţi dăă duse
seămă căă măreă lui sincerităte fătţăă de Sţ tefănă nu fusese
decîît ăpărent un dăr, o ofrăndăă de jertfăă ; de făpt, fusese
o vîînzăre făă tţărnic deghizătăă . Dîîndu-i sincerităteă,
ăsţ teptă o răă splătăă . Intuitţiă surdăă căă număi îîn ăcest fel
vă puteă obtţine drăgosteă Sţ tefănei îîl oprise de-ă pune
pentru eă vreo măscăă , dîîndu-i drept mască ădevăă rul.

409
 Sţ i ăcum Sţ tefănă îîi obligă săă poărte ăceăstăă măscăă —
Andi nu-sţ i măi socoteă spovedăniă de ătunci decîît că o
năă scocire — măscăă inăcceptăbilăă pentru iesţ eni căre nu
l-ăr

410
fi recunoscut pe Andi văă zîîndu-l ăsţ ă cum număi Sţ tefănei
îîi ăpăă reă. Teoriă bovărismului provinciăl ăplicătăă sţ i lui
de Sţ tefănă dăă duse lui Andi ăceeăsţ i impresie ă unui
deget de gheătţăă căre-i pipăă iă inimă. IÎn ăcele clipe îîsţi
simtţise mediocrităteă cu fumuri de muierusţ căă
părvenităă ; simtţise, ăscultîînd-o pe Sţ tefănă, căă eră
demnul frăte ăl Duduiei, sţ i căă desţ i măi fin decîît Duduiă,
eră sţ i el, fătţăă de fenomenul superiorităă tţii intelectuăle,
un părvenit, un căbotin, ăsţ ă cum eră Duduiă fătţăă de
sţ icul englez.
Suferise ătîît de mult, îîn timp ce Sţ tefănă îîi spuneă
mereu căă eă îîl iubesţ te ăsţ ă cum e, căă n-ăre nevoie săă -l
ădmire că săă -l iubeăscăă , îîncîît, dăcăă ăr fi fost îîn stăre săă
exprime îîntr-un ăct exterior deznăă dejdeă lui, s-ăr fi
sinucis. Teămă căă riscăse s-o piărdăă pe Sţ tefănă, făă răă săă
sţ tie nimic, ăgrăvăse ăceăstăă deznăă dejde.
Pîînăă lă concertul Măgdei Boldur, singură lui preocu-
păre consţ tientăă fusese gîîndul săă n-o piărdăă pe Sţ tefănă.
Săă fie iubit de eă. Restul eră umbrăă .
Dăr concertul Măgdei Boldur, cu Andi nu pe scenăă , ci
îîn lojăă , că spectător, redesţ teptăse-n el nostălgiă de-ă fi
stătuie îîn fătţă publicului iesţ ăn. Sţ -ăbeă ătunci îîsţi dăă duse
seămăă căă regretul căre ăpăă ruse dupăă vecheă
spovedănie, reîîmprospăă tăt de ă două spovedănie,
devenise un fel de urăă lătentăă îîmpotrivă Sţ tefănei.
Solicitudineă pentru Sţ tefănă, din ziuă spovedăniei
recente pîînăă îîn noăpteă concertului, îîi ăpăă ruse că cevă
superficiăl, subt căre se pregăă teău misţ căă ri de îîntuneric
hăin. Solicitudineă pentru Sţ tefănă, că sţ i bomboănele pe
căre i le ădusese doămnă Dănielescu venind de lă
Duduiă, eră o strătegie, o ămăă gire ă vigilentţei Sţ tefănei,
căre ăr fi putut repetă vechiul dicton: „Tinteo Dănăos et
donă ferentes”.
Dupăă concertul Măgdei Boldur, Andi isţ i dăă duse
seămăă , măă rturisindu-sţ i îîn sfîîrsţ it căă Sţ tefănă eră pentru
el o primejdie. N-ăr-fi dăt-o pe Sţ tefănă pe nici o femeie
cunoscutăă de el. Recunosţ teă nu număi superiorităteă ei
de rasă spirituală ăsupră tuturor femeilor pe căre le
cunoscuse, dăr sţ i fărmecul feminităă tţii ei, ămestec de
măturităte sţ i copilăă rie, de inteligentţăă sţ i instinct — sţ i
ăbsentţă complectăă de căbotinism. Dăr nu măi eră
solidăr cu Sţ tefănă. Prezentţă ei îîl devălorifică sufletesţ te,
411
ăsţ ă cum odinioărăă îîn căsă păă rinteăscăă grătţiă ei
devălorificăse frumusetţă mămei lui sţ i ă Duduiei.
Instinctul lui de conservăre îîi porunceă săă se

412
lepede de Sţ tefănă. Trăă iă îîntr-o continuăă nelinisţ te, îîntr-
un provizorăt ălărmănt. O ură pe Sţ tefănă, se temeă de
eă sţ i o iubeă cu scurte izbucniri de trecut îîn inimă lui,
îîntipăă rind drăgostei lui un cărăcter de ăvăritţie: îîsţi
dăă deă seămăă de văloăreă de comoărăă ă Sţ tefănei,
comoărăă căre-i ărdeă degetele, îîn clipele cîînd ăr fi dorit
s-o piărdăă , săă i-o fure cinevă. Pentru el Sţ tefănă îîncepeă
săă ăibăă semnificătţiă unei substăntţe rădioăctive, ă căă rei
prezentţăă îîi văă tăă mă mereu tţesutul sufletesc,
dezăgregîîndu-l.
Reăpăă ruse îîn el nelinisţ teă febrilăă de pe vremeă „fetei
din brăzi”. Sţ i-ăceeă îîl teroriză, dîîndu-i o permănentăă
senzătţie de primejdie. Sţ i-ătunci ăpăă ruse îîn el treptăt
dorul de Iăsţ i: refugiu sigur, cu călmănte evidentţi
cotidiăne, îîmpotrivă vietţii demente reprezentăte de
fătă cu fustăă rosţ ie, ădevăă rătăă flăcăă răă izbucnităă din
codri.
IÎn zilele urmăă toăre concertului Măgdei Boldur, Andi
revizuise sţ i ăltăă ătitudine: repulsiă pentru păă rintţii săă i.
Retrăctăse toăte îînvinuirile pe căre pîînăă ătunci le ădu-
sese lor.
Munciserăă din greu ămîîndoi, măă cinindu-sţ i tineretţă
îîn efortul cotidiăn de ă-sţ i ăgonisi pîîneă, sţ i izbutiserăă
prin muncă lor săă merite sţ i odihnă băă trîînetţii, sţ i
respectul cuvenit celor căre-ău ălbit făă răă pătăă ,
ridicîîndu-sţ i copiii, crescîîn- du-i lă ădăă post de griji sţ i
suferintţi, dîîndu-le suficient răă găz că săă poătăă medită îîn
voie, chiăr pe seămă ăcestor păă rintţi, cu bolnăă vicioăsă
scrupulozităte ă tineretţii crescutăă îîn ăfărăă de
experientţă vietţii.
Sţ i rezultătul ăcestei reăbilităă ri fusese constătăreă nu
număi căă -i iubesţ te, dăr sţ i căă -i stimeăzăă , fiindcăă
„meritău” măă căr ătîît de lă el, căre devenise ce eră grătţie
lor.
Regretăse criticele pe căre le ădusese păă rintţilor îîn
fătţă Sţ tefănei, ătribuindu-i ei căuză ăcestei impietăă tţi. IÎsţi
creăse ăstfel o nouăă solidărităte cu ăi lui, sţ i un nou
motiv — ăpărent dezinteresăt, nobil — de ă socoti pe
Sţ tefănă primejdioăsăă ; nu număi pentru viitorul lui, dăr
sţ i pentru sentimentele lui filiăle.
De unde pîînăă ătunci nu-sţ i frecventă păă rintţii decîît lă
măsăă sţ i lă dejun, îîncepuse săă făcăă un fel de vizite intime
413
mămei lui, dupăă ce se îîntorceă de lă Universităte, gătă
săă se simtăă nedreptăă tţit dăcăă Sţ tefănă i-ăr fi reprosţ ăt
timpul petrecut ăcolo, că o îîmputţinăre ă timpului de
intimităte cuvenit ei.
Dăr Sţ tefănă nu-i spusese nimic. De ăltfel, eă
niciodătăă nu-i criticăse păă rintţii, măă rginindu-se săă
ăsculte criticile pe căre Andi le ăduceă lor, de cele măi
multe ori păcificîînd exăgerăă rile lui Andi, ărăă tindu-i căă
păă rintţii lui erău oămeni cumsecăde, căă erău buni cu el,
căă nu le puteă reprosţ ă nimic, dăr căă erău oămeni, nu
eroi cum ăr fi dorit Andi săă fie. Bă dimpotrivăă , chiăr,
revirmentul căre-l determină pe Andi săă făcăă vizite
zilnice mămei lui eră privit de Sţ tefănă că simtomul unui
fericit echilibru recăă păă tăt de Andi. Eă nu doreă săă -l
izoleze de-ăi lui sţ i de iesţ eni îîn genere. IÎsţi dăă duse seămăă
cîîtăă nevoie ăre Andi de publicul iesţ ăn. Sţ i n-ăsţ teptă decîît
curăjul lui onest de-ă ăfirmă existentţă ăcestei nevoi,
făă răă s-o măi socoătăă — crezîînd căă -i făce plăă cere ei — că
cevă rusţ inos, prăcticîînd clăndestin îîntrevederile cu
publicul, ă căă rui lipsăă îîl dezechilibră.
Iătăă dăr un ăspect ăl influentţei exercităte de
concertul Măgdei Boldur ăsupră lui Andi.
Cîîtevă zile dupăă concert, Andi nu făă cuse nici o vizităă
Duduiei. O ămîînă mereu. Poăte fiindcăă se temeă de ăcel
zîîmbet revelător, pe căre l-ăr fi ăvut îîntorcîîndu-se ăcăsăă
de lă Duduiă, poăte căă sţ i din căuză unei instinctive — sţ i
elementăre — strătegii: săă fie dorit de Măgdă Boldur.
Dăr îîn timpul ăcestor zilnice ămîînăă ri sţ i ătitudineă lui
fătţăă de Măgdă Boldur se schimbăse. De cîînd se-
ntorsese de lă Păris, dupăă ce verificăse dependentţă ei
nezdruncinătăă de lungă ăbsentţăă de fiintţă lui, dupăă ce
căă păă tăse certitudineă căă Măgdă îîl iubesţ te că sţ i
odinioărăă , se multţumise s-o priveăscăă , s-o tulbure cu
ochii număi, îîntretţinîînd îîn eă flăcăă ră ăprinsăă pentru el,
făă răă nici un plăn, făă răă nici o intentţie: joc grătuit ăl
cochetăă riei lui. Frumusetţeă ei ărhăicăă , de nepoătăă cu
cozi ă vechilor bunici, crescutăă îîntr-o ătmosferăă
pătriărhălăă , precum sţ i liliăcul căre îînfloreă romăntic îîn
cîîntecele ei dăă deău lui Andi pentru eă o emotţie
dulceăgăă : un fel de părfum ăl teilor eminescieni. O
socoteă preă simplutţăă că săă n-o domine cu usţ urintţăă:

414
ăstă-i solicită sţ i-un fel de milăă , un fel de protectoăre
duiosţ ie fătţăă de mielutţul căre eră Măgdă.
Dăr pe scenă Teătrului Nătţionăl, îîn seără
concertului, Andi simtţise entuziăsmul publicului
inflămăt de eă. Avusese, ăsistîînd lă ăplăuzele căre-o
îînconjurău, o senzătţie de viol. Sţ i ăceăstăă senzătţie
trănsfigurăse senzuăl ătitudineă de pîîn-ătunci ă lui
Andi fătţăă de Măgdă, trecutăă prin ăplăuze că printr-un
foc.
Uneori, noăpteă, îîn păt, ălăă turi de Sţ tefănă, căre ceteă,
Andi simtţeă, gîîndindu-se lă Măgdă Boldur, un fel de
viscol stîîrnit ăl sîîngelui fierbinte.
Nici tei eminescieni, nici părfum de liliăc îînflorit îîn
ălte primăă veri, nici priviri îînduiosţ ăte fătţăă de rosţ eătţă cu
gene plecăte ă Măgdei Boldur; număi dorintţă de-ă
strîînge îîn brătţe trupul zvelt sţ i plin ăl ăcestei fecioăre, ă
căă rei nudităte băă nuităă făă ceă săă tresărăă -n Andi
ămintireă fetei din brăzi, îîntr-o formăă nu ăprigăă , ci
suăvăă , el devenind ăprig că fătă din brăzi, nu docilă
frumusetţăă ă Măgdei Boldur. Gîîndindu-se lă eă violă
sentimentălităteă dulceăgăă pe căre i-o inspirăse pîînăă
ătunci, sţ i părcăă renăă sţ teă îîn el o măă gulitoăre vigoăre
băă rbăă teăscăă . Fătţăă de vecheă ătitudine, ceă nouăă , ăveă
săvoăreă unei vorbe tări, pitoresc populărăă , dupăă ce ăi
vorbit număi fădori suăve: Răbelăis de pildăă , dupăă o
lecturăă din Sămăin.
Alărmătăă de lă o vreme de inexplicăbilă defectţiune ă
lui Andi, Duduiă, neîîncrezîîndu-se îîn ărtă de ă intrigă ă
mămei ei — preă de modăă veche — recursese lă un
procedeu originăl pentru ă-l reăduce pe Andi lîîngăă
Măgdă: presă locălăă , procedeu căre reedită, cu
deosebireă grătuităă tţii sţ i făă răă săă ăibăă ăerul căă se
ădrezeăzăă unei ănumite persoăne, corespondentţă prin
„Mică publicităte.” De cîînd cu concertul, toăte ziărele
iesţ ene intonău imnul ăcestei „fiice ă Iăsţ ului”. Reporterii
dăă deău tîîrcoăle „London-Pălăce”-ului, cercîînd săă obtţie
o îîntrevedere cu Măgdă Boldur. Duduiă profităse de
ăceăstăă solicitudine ă presei pentru ă strecură o
informătţie destinătăă număi lui Andi. Asţ ă căă îîntr-o zi un
ziăr de dupăă -ămiăzăă publicăse un preludiu de
convorbire, ănuntţîînd căă „divă” intentţionă săă păă răă seăscăă
Iăsţ ul pentru ă-sţ i desăă vîîrsţ i studiile îîn străă inăă tăte.
415
 Andi ceteă ziărele ăcăsăă , îînăinte de măsăă . Nu le cum-
păă ră niciodătăă , le ăduceă domnul Dănielescu pe toăte,
lăă sîîndu-le îîn cuier, îîn buzunărul blăă nii, deformăt de
sulul zilnic ăl ziărelor.
— Ce măi nou? îîi îîntrebă doămnă Dănielescu pe
Andi sţ i pe domnul Dănielescu.
— Nimic. Fleăcuri! Vesţ nicile fleăcuri! răă spundeău
tătăă l sţ i fiul părcurgîînd ziărele de lă un căpăă t lă ăltul, de
lă ărticolul de fond pîînăă lă „ultimă orăă ” sţ i pîînăă lă
ultimile ănuntţuri mortuăre căre dăă deău tătăă lui
sătisfăctţiă căă n-ă murit sţ i generozităteă melăncoliilor-
băcsţ isţ pentru mortţile cunoscutţilor din tineretţăă.
Astfel căă Andi descoperise informătţiă privitoăre lă
plecăreă Măgdei Boldur ătunci cîînd s-ăsţ teptă măi
putţin, intercălătăă printre făpte ăverescăne sţ i ănăteme
tţăărăă niste. Dupăă primă surprizăă , hotăă rîîse căă -i multţumit.
IÎn definitiv, plecăreă Măgdei Boldur îînsemnă părcăă
dispăritţiă unei primejdii, evităreă unor complicătţii îîn
viitor. IÎn timpul mesei s-ărăă tăse bine dispus cum ăr fi
fost domnul Dănielescu dupăă lectură ănuntţului
mortuăr ăl unui ădversăr politic său ăl unui polemist
căre-l zeflemiseă uneori. Dăr o dătăă singur cu Sţ tefănă îîn
ăpărtămentul lor, dispozitţiă lui Andi se schimbăse.
Părcăă ăbeă ătunci, ălăă turi cu Sţ tefănă, căre prin plecăreă
Măgdei Boldur devenise sţ i măi definitiv singură lui
drăgoste, dispăă ruserăă văgi virtuălităă tţi sentimentăle,
căre dăă duserăă lui Andi un sentiment de ăgreăbilăă sţ i
inofensivăă poligămie. IÎn ăceă seărăă , Sţ tefănă — pentru
Andi — devenise din ce îîn ce măi sotţie, măi monogăm
sotţie, cu cărăcter obligător. O ăpreciăse cu metrul,
dîîndu-sţ i seămăă căă e preă micăă , măi ăles fătţăă de el: erău
desperecheătţi. IÎn căsăă sţ i îîn odăie micimeă Sţ tefănei nu
ăpăă reă ătîît de evident insolităă ; dăr pe strădăă , sţ i măi ăles
ălăă turi de Andi, căre păă reă sţ i măi îînălt, fiindcăă eră
tineresţ te zvelt, prezentţă Sţ tefănei puteă săă provoăce
zîîmbete ironice. Abeă ătunci Andi-sţ i dăă du seămăă căă
ceeă ce-l făă cuse săă n-o îîntovăă răă sţ eăscăă pe Sţ tefănă îîn
plimbăă rile ei nu eră număi oroăreă lui de mers repede,
dăr sţ i neplăă cereă de-ă fi ălăă turi, îîn public, de stătură
minusculăă ă Sţ tefănei. El eră deprins din copilăă rie săă fie
ădmirăt de totţi trecăă torii. Fusese îîntotdeăună, lă toăte
vîîrstele, sţ i deosebit de frumos, sţ i elegănt îîmbrăă căt.
416
Plimbăă rile lui pe strădăă îînsemnăserăă un ătîît de cert
elogiu — exprimăt prin priviri — îîncîît de lă o vreme se
blăzăse de ăceăstăă reăctţie stătornicăă ă trecăă torilor fătţăă
de el.
Sţ i iătăă căă Sţ tefănă îîi interziceă ăceăstăă sătisfăctţie. Nu
număi căă Sţ tefănă ăpăă reă preă micăă , măi ăles pe strădăă ,
sţ i măi cu seămăă îîn călităte de sotţie ă lui Andi, dăr nici
nu eră elegăntăă . Nu se puteă converti lă nici o modăă . Eă
se-m- brăă că pentru plimbăă rile ei, nu pentru plimbăreă
urbănăă pe străă zile principăle; ădicăă se-mbrăă că îîn ăsţ ă fel
îîncîît săă poătăă merge comod, repede, făă răă săă -i fie nici
preă căld, nici preă frig. Nu se-mbrăă că ăstfel că săă plăcăă
trecăă torilor.
Iărnă purtă sţ osţ oni sţ i ghetre nălte pîînăă lă genunchi
că săă nu-i fie frig lă picioăre îîn timpul lungilor plimbăă ri.
Andi socoteă ghetrele lungi ceă măi odioăsăă
desfigurăre ă piciorului femeiesc. Pentru el, ghetrele sţ i
sţ osţ onii distrugeău zveltetţă initţiălăă sţ i esentţiălăă ă siluetei
femeiesţ ti, dîîn- du-i ăceeăsţ i îîngreuiere pe căre
compresă groăsăă o dăă deă gîîtului băndăjăt. Apoi, iărnă,
Sţ tefănă puneă măă nusţ i groăse de lîînăă . Căă ciulă sţ i-o
îînfundă pîînăă peste urechi, că săă nu-i degere pielitţă
gingăsţ ăă ă vîîrfurilor. Asţ ă căă îîmbrăă căă minteă ei de
plimbăre, ădecvătăă ăcestor plimbăă ri îîn ăfărăă de orăsţ , îîi
interziceă elegăntţă de strădăă pe căre-o doreă Andi
pentru sotţiă lui.
Fătţăă de costumul măi tuturor femeilor cochete cîînd
ies pe strădăă , costumul Sţ tefănei eră că hăină jerpelităă
ălcăă tuităă număi îîn vedereă utilului sţ i comodului ă
ădevăă rătţilor vîînăă tori, ălăă turi de elegăntţă vestimentărăă
ă vîînăă torilor pentru căre vîînătul e număi un pretext de
îîmbrăă căă minte.
IÎn schimb, îîn căsăă , Sţ tefănă deveneă subtil cochetăă ,
îîmbrăă cîîndu-se sţ i găă tindu-se cu o ărtăă personălăă ,
desăă vîîrsţ it femeiăscăă . Tocmăi îîn clipă cîînd măjorităteă
femeilor renuntţăă lă cochetăă rie, lă efortul elegăntţei
desăă vîîrsţ ite, devenind îîn intimităteă conjugălăă comod
neglijente, cu picioărele îîn păntofi deformătţi, trupul îîn
rochii vechi sţ i păă rul zburlit, Sţ tefănă se găă teă ăsţ ă cum
celelălte sîînt măi ăles îîn vizite său lă teătru. Număi îîn
intinuităteă lor Sţ tefănă reprezentă cochetăă riă
femeiăscăă de căre ăveă nevoie Andi. Feminităteă ei eră
417
oărecum confidentţiălăă , privătăă , sţ tiutăă de Andi sţ i de
fămiliă lui, nu sţ i de iesţ eni, fătţăă de căre, pe strădăă ,
Sţ tefănă dispăă reă îîn costumul ei de plimbăre că îîntr-o
hăinăă de scăfăndru.
Andi ăpreciă văloăreă ăcestei cochetăă rii că un fel de
„muzicăă de cămerăă ” fătţăă de cochetăă riă căre dăă concerte
publice ă celorlălte femei. Dăr fiintţă lui publicăă ,
vănităteă lui de sotţ căre doreă că sţ i sotţiă lui săă fie
ădmirătăă pe strădăă de ceilăltţi iesţ eni erău mortificăte de
modul de-ă se îîmbrăă că ăl Sţ tefănei dc cîîte ori iesţ eă din
căsăă săă se plimbe.
Preă micăă , măi ăles ălăă turi de el, sţ i inelegăntăă , iărăă sţ i
măi ăles ălăă turi de el: iătăă căuzele descoperite de Andi
sţ i formulăte făă tţisţ îîn ăceă seărăă , căuze căre-l
determinăserăă săă evite plimbăă rile cu Sţ tefănă.
Părcăă prin toăte cele, indirect, Sţ tefănă îîl izolă de Iăsţ i.
Vecinăă tăteă ei îîn lume sţ i lă teătru îîi interziceă elănul
căre l-ăr fi putut făce săă străă luceăscăă nu număi pentru
căă Sţ tefănă se ăbtţineă voluntăr săă „ăpărăă ” îîn fătţă
celorlăltţi, dăr

418
sţ i pentru căă lucidităteă ei părăliză îîn Andi volubilităteă
de causeur, bănălităteă vorbelor sţ i dezinvoltură lui
sigurăă . Cîînd iesţ eă cu Sţ tefănă îîn lume, chiăr dăcăă ăr fi
îîncercăt săă „străă luceăscăă ”, desolidărizîîndu-se de
rezervă păă strătăă de Sţ tefănă, Andi simtţeă căă prezentţă
Sţ tefănei l-ăr fi intimidăt, făă cîîndu-l săă răteze. Dăcăă
Sţ tefănă ăr fi ăsistăt lă lectţiă lui de deschidere ă
cursului, Andi ăr fi ăvut un succes de stimăă fătţăă de
cîîtţivă speciălisţ ti, dăr n-ăr măi fi provocăt entuziăsmul
îîntregei săă li, pe căre-l dătoră număi ăcelui elogiu
retoric ăl iesţ enismului, nesţ tiut de Sţ tefănă, pregăă tit îîntr-
ăscuns.
Plecăreă Măgdei Boldur, ănuntţătăă de ziărul iesţ ăn,
redesţ teptăse îîn Andi gîîndul izolăă rii iesţ ene, determinătăă
de căă săă toriă lui cu Sţ tefănă.
De cîîtevă ori îînchipuireă lui ursuzăă o substituise pe
Măgdă Sţ tefănei. Evident, Măgdă eră un grătţios neănt.
Nu îînsemnă nimic îîn pătru ochi. Din punct de vedere
intim, căă săă toriă lui Andi cu Măgdă n-ăr fi îînsemnăt nici
o ăchizitţie substăntţiălăă pentru sufletul, pentru minteă,
pentru inimă lui. O odăliscăă frumoăsăă îîn pătul conjugăl
— ătîît. Dăr îîn schimb, din punct de vedere „public”,
Măgdă ăveă o văloăre reălăă . Alăă turi de Măgdă, pe
strădăă , lă teătru, îîn lojăă , îîn săloăne, Andi s-ăr fi simtţit
decorătiv îîntregit, nu îîmputţinăt, că ălăă turi de Sţ tefănă.
Nu număi căă Măgdă eră frumoăsăă dupăă toăte cănoă-
nele, dăr nici nu păă reă proăstăă . Tăă ceă cu grătţie, zîîmbeă
cu buze sţ i gene preă frumoăse c-ă săă măi poătăă discută
cinevă văloăreă spirituălăă ă ăcelui zîîmbet; vorbeă din
cîînd îîn cîînd, e drept, căm exclămătiv, incăpăbilăă săă -
nchege o frăzăă substăntţiălăă , dăr eră ătîît de frumoăsăă ,
îîncîît vorbele ei dăă deău o impresie de timidităte, căre o
feminiză sţ i măi fermecăă tor, sţ i cei din jurul ei n-ăveău
impresiă căă -i mediocrăă , ci număi căă ei sîînt foărte
inteligentţi — ătribut băă rbăă tesc —, devenind
recunoscăă tori femeii frumoăse căre omăgiă prin
prezentţă ei, prezidîînd decorătiv, dezbăterile băă rbătţilor.
Sţ i-ăpoi, Măgdă Boldur eră o măre cîîntăă reătţăă. Aveă un
tălent îîn ărmonie cu frumusetţă ei, căre-i dăă deă sţ i un fel
de îîntîîietăte publicăă printre celelălte femei.
Viătţă lui Andi, ipotetic ălăă turătăă de-ă Măgdei Boldur,
ăr fi îînsemnăt un ădevăă răt mărsţ triumfăl prin ăleele
419
publicului iesţ ăn. Andi, intelectuăl distins; Măgdă,
ărtistăă . Frumosţ i ămîîndoi, versiune ă ăceluiăsţ i tip de
frumusetţe ănticăă .
Deopotrivăă de elegăntţi. Pe lîîngăă ăceste, Măgdă eră
foărte bogătăă . Deci Andi ăr măi fi ăvut sţ i luxul ămplu, îîn
stil măre, căre-i o ădevăă rătăă vitrinăă pentru vălorificăreă
sociălăă .
Măgdă Boldur ăr fi îînsemnăt pentru el un fel de ărc
de triumf pentru intrăreă îîn Iăsţ i; Sţ tefănă îînsemnă
sihăă striă pe vîîrf de munte, îîn ăer pur, ăproăpe de cer,
dăr făă răă public.
Sţ i ăr măi fi îînsemnăt Măgdă Boldur îîncăă cevă: sen-
zătţiă căă esţ ti băă rbăt, stăă pîîn, ăltăr pentru îînchinăă ri, ădmi-
rătţiă continuăă , reconfortăntăă . Pe Măgdă, Andi ăr fi
„jucăt-o” cum ăr fi vrut. Sţ i eră convins căă ăr fi fost, că
sotţie, tot ătîît de „sigurăă ” că sţ i Sţ tefănă. Din ăcest punct
de vedere, Măgdă sţ i Sţ tefănă erău de modăă veche —
cum spuneă Duduiă. Nici eă n-ăr fi stîîrnit îîn Andi ăcele
gelozii zilnice căre măcinăă linisţ teă băă rbătului, făă cîînd
din el o dependentţăă febrilăă ă cochetăă riei sotţiei.
Concluziă ăcestor meditătţii fusese sentimentul,
neformulăt îîn vorbe, căă îînsotţindu-se cu Sţ tefănă ă făă cut
„o ăfăcere proăstăă ”.
Sţ tefănă, îîn ăceă noăpte, ceteă Les Frères
Karamazov îîn trăducereă integrălăă publicătăă de
Editură „Bessărd”, Andi sţ edeă răă sturnăt îîn păt, cu ochii
îîn plăfon.
— Lă ce te gîîndesţ ti, Andi? îîl îîntrebăse Sţ tefănă,
descoperind inăctivităteă lui.
Andi căă scăse cu lehămete, îîntinzîîndu-sţ i brătţele.
— Lă nimic.
— Te plictisesţ ti?...
— Ce mănie ăi tu săă -mi spui mereu căă măă plictisesc!
Sţ tefănă îîl privise ătent. Sţ i Andi simtţise ăpăritţiă
zîîmbetului de „femeie căre minte”.
Obrăzul Sţ tefănei se constrăctăse repulsiv. IÎsţi
îîntorsese repede fătţă dinspre Andi, cu o misţ căre
identicăă ăceleiă pe căre-o ăi pe strădăă cîînd îîntîîlnesţ ti
oămeni cu fătţă lă zid.
Pentru îîntîîiă oărăă surîîsul suspect nu-l dezărmăse pe
Andi. Reăctţionăse enervăt.
— Te dezgust?
420
 — ...
— Hm!
Sţ tefănă îîl privise iăr cu mirăre severăă .
Andi-sţ i trecuse mîînă prin păă r, cu o misţ căre
exăsperătăă .
— Uf! Iăr?

421
 — Andi! Ce-i ăstă?
— Nu-i nimic! Dăr nu pot săă măi suport ăerele tăle
de profesor fătţăă de elev. Nu sîînt copil! Sîînt om îîn toătăă
fireă!
Sţ tefănă păă reă c-ăscultăă un sunet foărte depăă rtăt, nu
vorbele lui Andi, că cei căre ăud măi ăles vibrătţiă surdăă
ă unui enorm clopot dincolo de zăre, nu păsţ ii
trecăă torului căre se ăpropie de ei.
Atitudineă Sţ tefănei, căre păă reă căă -l considerăă ăbsent,
îîl exăsperăse sţ i măi tăre.
— Ai săă măă îînnebunesţ ti cu exăgerăă rile tăle! Părcăă
ucid un om cîînd zîîmbesc! Părcăă fur, părcăă prăă d! Ei,
zîîmbesc. Sîînt nervos! Muncesc preă mult! Sîînt obosit.
Dăă -mi voie săă zîîmbesc. Sţ i dăc-ăsţ măi zîîmbi sţ i-n ăltăă
părte! Număi îîn fătţă tă zîîmbesc ăsţ ă, fiindcăă măă provoci,
fiindcăă măă băă nuiesti, fiindcăă măă spionezi. Astă-mi
provoăcăă zîîm- betul!
Săă rise de pe păt. Mergeă prin odăie cu păsţ i repezi,
gesticulîînd că cei căre vor săă -sţ i ălunge o spăimăă prin
zgomot sţ i misţ căre, exăgerîîndu-le.
Sţ i deodătăă , glăsul Sţ tefănei răă sunăse călm, străniu:
— Număi îîn fătţă meă zîîmbesţ ti aşa?
Părcăă fiecăre cuvîînt ăl Sţ tefănei, reedităreă propriilor
lui vorbe, se proiectăse pe inimă lui Andi cu umbre
monstruoăse.
— Am spus eu ăstă?
— Dă.
— N-ăi îîntţeles tu. N-ăi prins sensul.
— Căre-i?
— Tţ tţ! Te rog, lăsăă -măă . Nu-mi trebuie scene. Mîîne ăm
curs. Am nevoie de linisţ te, de odihnăă .
Sţ tefănă ăprinsese o tţigărăă . Fumăse, fumăse, îîntr-o
tăă cere căre pentru Andi devenise îîntţepăă toăre că gerul
uscăt.
Sţ i iărăă sţ i glăsul ei răă sunăse călm:
— De ce măă urăă sţ ti, Andi?
— Eu?? Altăă monstruozităte! Ai măniă exăgerăă rilor.
Nu vezi ce concluzii trăgi dintr-o simplăă enervăre? Te-ă
detrăcăt lectură lui Dostoievski! Din cele măi
neîînsemnăte gesturi făci drăme.

422
 — Andi, lăsăă literătură. Uităă -te îîn oglindăă . Uităă -te lă
ochii tăă i, lă gesturile tăle. Uităă -te lă exăsperăreă tă. Astă
nu-i literăturăă .
— Dă, ăstă-i enervăre.
— Urăă izbucnităă !
— Vezi cum măă provoci! Spune-mi pe fătţăă căă te
enervez, sţ i plec, te lăs singurăă .
Sţ tefănă se ghemuise pe păt, îîncrucisţ îîndu-sţ i
picioărele subt eă, cu ochi de săă lbăă ticiune speriătăă .
Tăă cuse, tăă cuse, sporind îîncăă spăimă căre se ăpropiă
de inimă lui Andi că un ghetţăr.
— Văi, Andi, unde-ăm ăjuns!
Dăcăă n-ăr fi fost stăă pîînit de febrilităteă nervilor
stîîrnitţi sţ i de plimbăreă prin odăie, Andi ăr fi căă zut lă
picioărele Sţ tefănei, ăsţ ă cum îîl sfăă tuiă prudenţa, gătă săă
plîîngăă , săă -i ceărăă iertăre. Dăr nu puteă. IÎl stăă pîîneă, că o
misţ căre cîîsţti- gătăă , supusăă legilor inertţiei, nevoiă de-ă
nu se lăă să dominăt.
— Iărăă sţ i exăgerăă ri! Iărăă sţ i concluzii monstruoăse! Tu
nu vezi prin ce lupăă pesimistăă te uitţi lă măă runtţisţ uri, lă
fleăcuri căre nici nu merităă săă fie luăte îîn considerătţie!
O micăă neîîntţelegere. O trecăă toăre enervăre. Sţ i din ăstă,
hop, făci o cătăstrofăă . Fiecăre vorbăă de-ă meă devine
pentru tine un fel de căl troiăn plin de dusţ măni ărmătţi!
Nu, nu! Astă lă tine e o ădevăă rătăă mănie. Anălizăă sţ i iăr
ănălizăă , despicăreă firului de păă r îîn pătru, destrăă măreă
tuturor cuvintelor spuse de mine, pîînăă ce descoperi îîn
ele ădevăă răte mine subterăne căre ămenintţăă viitorul.
— Ascullăă -te Andi!
— Dă, măă ăscult.
— Tu nu vezi oroăreă ăcestei scene dintre noi?
— N-o văă d de loc. Totţi oămenii se ceărtăă uneori, sţ i se
îîmpăcăă .
— Totţi!
— Dă, totţi. Sţ i noi sîîntem oămeni că totţi oămenii, nu
eroi, nu exceptţii. Nu vezi rezultătul exăgerăă rilor tăle?
Tu pretinzi căă eu măă cred erou. Nu-s erou, nici nu cred,
nici n-ăm crezut. Dăr tu ne vezi pe ămîîndoi eroi trăă ind
că îîn povesţ ti, mîînăă -n mîînăă , vorbind număi lucruri
nobile sţ i frumoăse. Ce? Păul sţ i Virginiă îîn ănul o mie
nouăă sute douăă zeci sţ i sţ ăse? Dăcăă se măi poăte ună că

423
ăstă! Sîîntem oămeni că totţi oămenii. Ne iubim, ne măi
certăă m uneori, ne îîmpăă căă m...
— ...iăr ne certăă m, iăr ne îîmpăă căă m, iăr ne certăă m. Nu
te-ngrozesţ te, Andi? Pentru ăstă ne-ăm căă săă torit? Că săă
ne certăă m sţ i săă ne îîmpăă căă m, că săă ne urîîm îîn tăă cere sţ i
săă ne reconciliem, îîncepîînd povesteă de lă îînceput?
Pentru ăstă ne-ăm căă săă torit?
— Sţ i pentru ăstă. Astă-i viătţă. Tu vrei extrăordinărul,
sţ i măi ăles îîn căă săă torie: iătăă bovărismul tăă u. De ăstă
exăgerezi ăstfel de fleăcuri.
— Andi, ăsteă sîînt fleăcuri pentru tine? Atunci ce nu
e fleăc?
— Cum? restul, viătţă, drăgosteă noăstrăă ...
— Unde-i?
— ...muncă meă...
— ...gloriă tă. Opresţ te-te, Andi. Pentru tine viătţă îîn -
cepe de unde îîncetez eu. Dăcăă prelegereă tă n-ăr fi ăvut
succes, ăi fi fost cel măi nenorocit om din lume. Lă ăstă
esţ ti îîntr-ădevăă r sensibil. Astă nu-i fleăc. E căpităl. De
ce? Fiindcăă ăcolo e viătţă tă ădevăă rătăă , îîn public. Fătţăă de
public trebuie săă fii perfect, vorbind număi despre
lucruri „nobile sţ i frumoăse”, trăă ind cu publicul că Păul
cu Virginiă îîn ănul o mie nouăă sute douăă zeci sţ i sţ ăse.
Astă se poăte. Dăr dăcăă ăstfel de scene se îîntîîmplăă îîntre
noi, ăstă e fleăc, e normăl, e omenesc. De ce? Fiindcăă
îînsăă sţ i drăgosteă noăstrăă ă devenit pentru tine fleăcul
de toăte zilele, ăsţ ă cum devine pentru multţi ăcreălăă , sţ i
nervi, sţ i dusţ măă nie îîn căsăă , zîîmbet de comăndăă îîn ăfărăă ,
că menăjul săă ăpărăă unit îîn fătţă celorlăltţi. Ce sţ tim noi
doi, tu sţ i cu mine, n-ăre nici o importăntţăă. Scene de
menăj! Totul e săă nu le sţ tie ceilăltţi, săă nu poătăă vorbi
lumeă, săă fim unitţi, îîndrăă gostitţi număi îîn fătţă lor; firmă
săă fie frumoăsăă , odăiă de musăfiri, restul fleăc. Sţ i noi săă
ne simtţim unitţi nu fiindcăă ne iubim, ci fiindcăă sîîntem
complicii ăcestei comedii. E urîît. Andi! Sţ i-i urîît fiindcăă
tu nu-tţi măi dăi seămă căă -i urîît, fiindcăă pentru tine o
ăstfel de discutţie e un fleăc normăl. Andi, eu nu măi sîînt
pentru tine Sţ tefănă, sîînt nevăstă tă, compliceă ietăcului
conjugăl. Drăgosteă noăstrăă nu-tţi măi dăă bucurie,
evlăvie spontănăă , drăgosteă noăstrăă ă devenit pentru
tine secretul ietăcului conjugăl, unde dispăre sţ i nobletţăă,
sţ i cochetăă rie, sţ i stăă pîînireă nervilor, hăine sţ i podoăbe
424
pentru ăltţii, pe căre le ăzvîîrli ăcăsăă , suflîînd usţ urăt,
fiindcăă îîn sfîîrsţ it potţi săă te ărăă tţi cum esţ ti nevestei tăle,
fiintţei dintre culise, dupăă ce-ăi primit ăplăuzele. Am
îînvăă tţăt multe de lă tine, Andi, făă răă nici o bucurie. Spu-
ne-mi cinstit dăcăă n-ăm dreptăte, ăi ăcest curăj.

425
 Se temeă de eă, sţ i, ciudăt, o ădmiră cu invidie,
măă gulit căă e-ă lui sţ i umilit căă nu-i că eă.
Căpul Sţ tefănei, îînfierbintăt, cu ochii izbucnitori
negri, îîi ămintise căpul ei de odinioărăă , cîînd se certă cu
păsiune orientălăă , de lă nimicuri, cu Mătei Velisăr. Dăr
ăcum buzele ei spuneău ădevăă ruri ăspre, sţ i totusţ i ăveău
prospetţimeă năiv căă rnoăsăă ă buzelor de copil. Părcăă -i
veneă s-o ăplăude.
Sţ tefănă ăsţ teptăse, ăsţ teptăse, sţ i deodătăă elănul ei căă -
zuse, cosit. Se ghemuise sţ i măi tăre, îîsţi ăplecăse căpul
pe mîîni sţ i plîînsese. Număi tăă cereă, vîîntul iernei lă
fereăstrăă sţ i plîînsul ei.
Andi se oprise, neîîndrăă znind nici săă măi umble, nici
săă măi gesticuleze, nici săă se ăsţ eze pe păt său pe un
scăun, nici săă respire năturăl, că cei căre ău intrăt de pe
strădăă direct îîntr-o odăie mortuărăă .
Dupăă ăgitătţiă nervoăsăă de pîînăă ătunci, neclintireă lui
îîn fătţă tăă cerii sţ i ă plîînsului Sţ tefănei îîncepeă săă -l
îînvăă luiăscăă îîn ăpăă săă ri de plumb. IÎi zvîîcneău tîîmplele
surd, ăveă o consţ tiintţăă strănie ă conturului lui trupesc,
că cei ădormitţi cu cloroform pe măsă de operătţie,
lucrurile fămiliăre ăle odăă ii căă păă tău o fizionomie
ciudătăă , îîi veneă mereu săă se uite crucisţ fiindcăă mereu
îîsţi simtţeă privirile despăă rtţite de dungă năsului, îîsţi
ăuzeă tunetul îînnăă busţ it ăl inimii; părcăă intrăse Destinul
îîn odăie, dîînd consţ tiintţă frăgilităă tţii omenesţ ti lui Andi,
căre se simtţeă trist, dezărmăt, singur.
Se ăpropiăse de Sţ tefănă cu sfiălăă , cersţ indu-i
ocrotireă, milă, ădăă postul. Nu-l păă răă sise nici o clipăă îîn
timpul plîîn- sului senzătţiă căă ă intrăt pîînăă lă grumăji îîn
deschizăă tură unui esţ ăfod sţ i căă e preă ostenit că săă -sţ i
măi poătăă smulge căpul de ăcolo.
IÎntr-un tîîrziu. Sţ tefănă îîi ăcoperise căpul cu mîînile ei.
Stăă tuserăă ăsţ ă multăă vreme. Apoi Andi săă rutăse mîînile
Sţ tefănei cu o umilintţăă tristăă . Se compăă timeă pe el, nu
pe Sţ tefănă. Dorise somnul, îîntunericul, uităreă.
Adormise făă răă gîînduri, cu sufletul strîîns îînchis că ochii
copiilor cind le e fricăă de ce-ău văă zut lă geăm. Sţ tefănă îîl
ăuzi oftîînd prin somn, îîi dezmierdăse frunteă,
ocrotindu-i somnul, că lă copiii bolnăvi.
Eră singurăă .

426
 Atîît de singurăă , sţ i Andi nu eră măă căr copilul ei, desţ i
vedeă căă viătţă cere de lă eă iertăă ri de mămăă sţ i
măă rinimii de mămăă .

A două zi dimineătţăă, îîndătăă dupăă desţ teptăreă din

somn, douăă nume, de căre se legău douăă gîînduri,
ăpăă ruserăă simultăn îîn minteă lui Andi: Măgdă sţ i
Sţ tefănă. Sţ tefănă îîn- semnîînd drămă de lîîngăă el, Măgdă
îînsemnîînd plecăreă îîn străă inăă tăte. IÎl dureă căpul, eră
măhmur că dupăă chef, sţ i revoltă lui îîncheiătăă cu
plîînsori îîl umileă, părălizindu-i din nou îîncredereă îîn el
sţ i-n viătţăă. Părcăă se pregăă teă săă plece lă sţ coălăă , că elev,
cu lectţiă neîînvăă tţătăă , nu lă Universităte, că profesor. De
ăltfel, visăse chiăr căă -ncepe sţ coălă, căă s-ă isprăă vit
văcăntţă, căă e corigent, căă e îîndrăă gostit de cinevă căre
pleăcăă . Asţ ă cevă. Visuri de sţ colăr dupăă văcăntţă măre.
Sţ i-ntr-ădevăă r, Sţ tefănă îîi dăă deă senzătţiă dătoriei
penibile, pe cîîtăă vreme Măgdă, plecăreă ei lăă său îîn el o
nostălgie de văcăntţăă măre, lă tţărăă , îîn soăre de vărăă , cu o
fătăă blondăă , idilăă duioăsăă ... Pe măă surăă ce sufletul recăă -
păă tăse configurătţiă diurnăă , plecăreă Măgdei Boldur
îîncepuse săă -l sentimentălizeze, îîntristîîndu-l că sţ i cum
ăr fi iubit-o îîntr-ădevăă r.
IÎsţi petrecuse dimineătţă lă biurou, pregăă tindu-sţ i
cursul. Dupăă -ămiăzăă dormise. N-o văă zuse decîît îîn
treăcăă t pe Sţ tefănă, evitîînd săă răă mîîie singur cu eă. IÎn
timpul dejunului îîi ărăă tăse o exăgerătăă sţ i servilăă
solicitudine, căă utîînd săă -i ghiceăscăă toăte dorintţele sţ i săă
le serveăscăă cu o pripire stîîngăce. Dăcăă ochii Sţ tefănei
căă utău solnitţă cu săre, mîînă lui Andi zmulgeă solnitţă
din fătţă mămei lui, de pildăă , căre tocmăi luă săre din eă,
punîînd-o lîîngăă fărfuriă Sţ tefănei.
Sţ i consţ tient de semnificătţiă ăcestei ătitudini, cîît sţ i de
impresiă penibilăă pe căre-o lăă să Sţ tefănei servilismul lui,
plecăse lă Universităte, lepăă dîîndu-se de căsăă că de-o
ămintire rusţ inoăsăă . Fusese nervos îîn timpul prelegerii.
Făă cuse observătţie ăsprăă unui student căm zgomotos,
ămintindu-i de respectul cuvenit profesorului sţ i
institutţiei. Dupăă curs se îîndreptăse spre căsă Duduiei.

427
 Cîîtevă ăutomobile ăsţ teptău îîn curteă căsei, printre
căre Andi recunoscuse sţ i ăutomobilul păă rintesc. Oăre
nu venise sţ i Sţ tefănă cu mămă lui? De lă usţ ăă ăuzise
glăsul Măgdei: cîîntă ăcompăniătăă de Duduiă. Intrăse
posomorîît, circumspect, inventăriind cu o privire
repede tot cuprinsul sălonului. Sţ tefănă nu eră.
Slăvăă Domnului! Absentţă Sţ tefănei îîl prefăă cuse dintr-
o dătăă , electrizîîndu-i portul, zîîmbetul sţ i privireă. Părcăă
băă use sţ ămpănie. Se servise ceăiul negru, cu tot dichisul
englezesc. IÎncepuserăă conversătţiile de ceăi femeiesc,
făă cute măi ăles din exclămătţii pitţigăă iăt subtţiri, ceeă ce
dăă deă sălonului un zvon de bălălăici dezăcordăte. Andi
tăă cuse, comod instălăt îîntr-un fotoliu îîncăă păă tor,
intimidîînd c-un zîîmbet său c-o privire buzele rosţ ii, cu
tendintţe ăforistice, ăle convorbitoărelor. Din cîînd îîn
cîînd, strecură cîîte o privire stăă ruitoăre spre Măgdă
Bolduf, căre plecă genele, rosţ indu-se. Nu eră îîncăă stăă pîîn
pe el. Dăr dupăă fiecăre privire îîndreptătăă ăsupră cuivă
simtţeă căă prestigiul lui e intăct. Nimeni nu băă nuiă căă
intrăse îîn sălon îîmpiedecîîn- du-se îîn emotţiă inimii, că
fetele de ăltăă dătăă cîînd puneău îîntîîiă rochie lungăă
pentru îîntîîiul băl. Nimeni nu băă nuiă căă eră îîncăă
intimidăt, desţ i ochii lui păă reău ăscutţitţi de ironie sţ i
zîîmbetul lui sărcăstic, comentător ăl vorbelor
schimbăte de unii sţ i de ăltţii. Nu-l interesă de loc ce se
vorbeă. Nu-i ăscultă. IÎl preocupă număi verificăreă
prestigiului lui. Sţ i din ce îîn ce, că un căă rucior de copil
căre-ăr deveni, măgic, un tănc de răă zboi, simtţeă
plenitudineă pe căre i-o dăă deă, îîncredereă îîn el îînsusţ i.
Le eră ătîît de recunoscăă tor pentru involuntără
reăbilităre pe căre o provocău, făă răă săă sţ tie, îîn el, îîncîît îîi
iubeă, îîi pretţuiă, se simtţeă distrăt sţ i multţumit număi
fiindcăă eră îîn mijlocul lor. Nu-l interesă călităteă ăcestei
distrăctţii, călităteă persoănelor de ăcolo, călităteă
concertului de drîîmbe feminine, pe căre-l ăuzeă mereu,
fiindcăă nu se ocupă decîît de el, de sătisfăctţiă lui. Dăcăă
sţ i-ăr fi pus îîn ăcele clipe urmăă toăreă îîntrebăre: „Unde-
ăi vreă săă trăă iesţ ti? Acăsăă cu Sţ tefănă, său lă Duduiă, îîntre
prietenele ei?”, ăr fi răă spuns făă răă sţ ovăă ire: „Lă Duduiă”,
fiindcăă ăceăstăă ădunăre de păă săă ri domestic limbute îîi
clăă deă senzătţiă căă -i vultur, lui, puiului de găă inăă de lîîngăă
Sţ tefănă.
428
 Aterizăse îîn conversătţiă generălăă , ălegîînd momentul
cel măi prielnic: venise vorbă de concertul Măgdei
Boldur.
Elogiile nu măi conteneău, ăcoperind pe cîîntăă reătţăă sţ i
pe piănistăă cu florile de hîîrtie sugăă toăre ăle
entuziăsmului femeilor pentru succesul ăltor femei.
Rătificăse elogiile. Dă. Concertul fusese, măi ăles, o
săă rbăă toăre iesţ ănăă .
— Am ăscultăt pe domnisţ oără Boldur cu ochii
îînchisţ i...
Năă rile Duduiei vibrăserăă .
— ...sţ i ăveăm impresiă căă trăă iesc îîntr-un Iăsţ i ăl ănu-
lui o mie opt sute optzeci, — nu îîn epocă de dupăă
răă zboi. Pe scenăă erău douăă iesţ ence din lumeă bunăă ă
vechiului Iăsţ i...
Năă rile Duduiei vibrăserăă ăltfel: eră gătă săă -l ăplăude
pe Andi.
— ...îîn loje ăpăă ruse, că-n vremurile de ăltăă dătăă , bo-
ierimeă iesţ ănăă .
IÎn umbră fiecăă rei loje Andi văă zuse trecutul că un
chip de ctitor pe zidul ăfumăt ăl bisericilor. Iăr cîîntecele
Măgdei Boldur desţ teptăserăă îîn Andi icoănă unei
domnitţe că- re-sţ i piăptăă năă cozile lungi cîîntîînd c-un glăs
tot ătîît de dulce că sţ i mătăsă cozilor, îîn ătmosferă cu
părfum de veche Moldovăă îînviătăă de glăsul sţ i ărhăismul
frumusetţii ei.
Succesul ăcestei imăgini interpretătive ă concertului
depăă sţ ise chiăr succesul concertului, căă ci cîîntăă retţul
ăcestei imăgini nu măi eră femeie, ci băă iăt frumos.
Toăte prietenele Duduiei, ădunăte îîn sălon, fuseserăă lă
concert. Ascultîîndu-l pe Andi, se văă zuserăă pictăte îîntr-
un tăblou căre reprezentă boierimeă Moldovei. Sălonul
Duduiei „Măde îîn Englănd” devenise un fel de lojăă
regălăă ăutohtonăă , îîn căre Măgdă sţ i Andi erău perecheă
regălăă , iăr ceilăltţi — curteă regălăă .
Măgdă Boldur păă lise sţ i se-nrosţ ise pe rîînd lă ăuzul
vorbelor lui Andi. Se retrăă sese lîîngăă piăn, că lîîngăă un
leu negru căre o păă zeă.
Andi eră preă subtil cochet că săă nu-sţ i deă seămăă căă
păuzele, dupăă ăstfel de imăgini cu succes sigur, ăr fi îîn -
semnăt căă ăsţ teăptăă ăplăuzele verbăle. Continuăse,
căă lcîînd pe entuziăsm că Isus pe ăpele păcificăte de
429
păsul Lui, ărăă - tind căă ăstfel de îînvieri ăle vechiului Iăsţ i
trebuiău săă se repete. Număi ăsţ ă Iăsţ ul puteă săă -sţ i
mentţinăă consţ tiintţă căă , desţ i detronăt, desţ i îîn surghiun,
tot el e suverănul tţăării.
Cu ălte cuvinte, cereă Măgdei Boldur un „bis”.
Dăr Andi nu scăă păse din vedere căă îîndemnurile lui
puteău fi interpretăte — sţ i de Măgdă: ăstă o doreă —
dăr sţ i de Duduiă, sţ i ăstă nu-i conveneă, că o ăluzie lă
plecăreă Măgdei Boldur, ănuntţătăă de ziărul iesţ ăn, ăluzie
prin căre solicită indirect ămîînăreă plecăă rei.
Sţ i tocmăi că oămenii de ăfăceri căre prezentău unui
îînălt demnităr o ăfăcere remunerătoăre pentru pungă
lor că

430
o binefăcere pentru tţără îîntreăgăă , Andi construise o
teorie ăd-hoc îîn căre puteă săă -sţ i plăseze sţ i
mădrigălurile ădresăte Măgdei Boldur, sţ i îîndemnul lă
ămîînăreă plecăă rii îîn străă inăă tăte, făă răă săă ăibăă ăerul căă se
gîîndesţ te ănume lă Măgdă Boldur. Teoriă lui Andi,
năturăl, făă răă săă utilizeze ghilimelele, dăă deă o nouăă
ăplieătţiune teoriei lui Thibău- det din Le liseur de
Romans.
Andi pretinsese căă nu băă rbătţii sîînt vestălele flăă căă rii
ăristocrătice, ci femeile. Băă rbătţii sîînt coplesţ itţi de
cotidiănul îîn căre-s constrîînsţ i săă trăă iăscăă sţ i de politicăă .
Dăr viătţă publicăă de dupăă răă zboi îînseămnăă domniă
democrătţiei, sţ i măi ăles ă demăgogiei. Vremurile de ăzi,
spusese Andi, ău ădus modă sociălăă ă „sufletului cu
itţări”. Vrîînd-nevrîînd, băă rbătţii erău ălterătţi de mediul
sociăl contimporăn îîn căre trăă iău; munceău sţ i luptău.
Bună cresţ tere devenise un exotism. Domneă confuziă
dintre vulgărităte sţ i putere, vulgărităteă fiind socotităă
că o expresie ă puterii, cîînd, de făpt, nu eră decîît
semnul bărbăriei bălcănice. IÎn dezbăterile
părlămentăre, ironiă de odinioărăă eră îînlocuităă cu
injuriă triviălăă , ădicăă tocmăi renuntţăreă lă inteligentţăă.
IÎn presăă , tot ăsţ ă. IÎn fiecăre ărticol, îîn fiecăre polemnicăă ,
pornogrăfiă ăbundă. Vorbele triviăle, căre îînăinte de
răă zboi răă sunău număi lă grăjd, se mutăserăă îîn săloăne,
îîn presăă sţ i îîn Părlăment, dimpreunăă cu fosţ tii grăă jdări,
bucăă tări sţ i feciori boieresţ ti, devenitţi deputătţi, minisţ tri
sţ i intelectuăli ăi epocei de dupăă răă zboi. Fenomenul eră
generăl.
Reăctţiă nu puteă porni din Munteniă, ăl căă rei spirit
prăctic îîncurăjă promiscuităteă folositoăre intereselor
ei. Reăctţiă trebuiă săă porneăscăă din Moldovă, din Iăsţ i, sţ i
nu din părteă băă rbătţilor iesţ eni, ălterătţi sţ i ei de viătţă
publicăă , ci din părteă femeilor iesţ ence, îîn căre se
păă străse trăditţiă bunei cresţ teri, ă ironiei, ă subtilităă tţii sţ i
ă culturei de odinioărăă .
Dupăă cum se vede, teoriă lui Andi, pornind de lă Thi-
băudet, ăjunsese lă ideile lui Mătei Velisăr, ătunci cîînd
îînfiintţăse Lojă măsonicăă iesţ ănăă , că o reăctţie îîmpotrivă
decăă derii spirituălităă tţii moldovenesţ ti, prin
politiciănism.

431
 Andi, îînsăă , serveă prietenelor Duduiei, subt formăă de
drăjele părfumăte cu vănilie, ideile generos utopice ăle
lui Mătei Velisăr.
Andi se ădresă femeilor, nu băă rbătţilor, că Mătei Ve-
lisăr. El nu vroiă săă îînvie, că Mătei Velisăr, semetţiă mol-

432
doveneăscăă , zimbrul moldovenesc ăl păă durilor virgine
sţ i ăl stemei voievodăle; el vroiă săă -nvie lebăă dă grătţiei
moldovenesţ ti îîn sufletele de gîîscăă ăle interlocutoărelor
lui.
Vorbise îîn entuziăsmul sţ i ăprobăreă generălăă .
Doămnă Dănielescu ăr fi servit vorbele lui Andi pe
tărtine măă runte, că icrele moi îîl sorbeă din ochi,
regretîînd căă nu-i măi multăă lume, căă sălonul Duduiei
nu-i o sălăă de conferintţăă sţ i căă nu-i ăcolo măă căr un
stenogrăf. Domneă un simtţăămîînt generăl de îînăltăă
intelectuălităte, cu ăccente profetice. Romăî niă [...], cu
toătăă suflăreă romăî neăscăă , eră îîn sălonul Duduiei, că un
răă zboi docil tţesut de degetele hărpiste ăle lui Andi.
Acolo se pregăă teă viitorul tţăării, renăsţ tereă ăristocrăticăă
ă Romăî niei. Iesţ encile căă lăă uzite de Andi erău creierul
tţăării. Sălonul Duduiei devenise un mic Olimp intim, c-
un Jupiter imberb, cu Minerve cu rochii scurte sţ i c-o
Venerăă blondăă sţ i sfioăsăă ălăă turătăă de piănul mut.
Apăă ruserăă propuneri, proiecte, plănuri de concerte,
băluri, sţ ezăă tori, conferintţe — nu-l ăveău pe Andi? — o
ădevăă rătăă cruciădăă îîn fuste scurte sţ i cu băstonăsţ e rosţ ii
de buze, îîn loc de lăă nci, pentru recîîsţtigăreă răngului pe
căre Iăsţ ul trebuiă săă -l ăibăă îîn viătţă tţăării.
Nevoiă de ăctţiune devenise ătîît de imperioăsăă , îîncîît
Duduiă — pîînăă ună-ăltă — dăă duse drumul pătefonului,
sţ i se-ncisese un băl intim. Dănsăse sţ i Andi — sţ i cu
Măgdă, sţ i cu Duduiă. Apoi venise rîîndul băă uturilor tări.
O îînfrăă tţire generălăă , cu ălcooluri englezesţ ti, îîntru
regenerăreă Moldovei. Andi plecăse o dătăă cu doămnă
Dănielescu. Pe drum, îîn ăutomobil, de cîîtevă ori mîînă
doămnei Dănielescu dezmierdăse mîînă lui Andi. Cîînd
ăutomobilul se oprise îîn fătţă căser Dănielescu, Andi
scăă păse un involuntăr oftăt din greu. Doămnă
Dănielescu îîl privise lung Privise ăpoi ăpărtămentul lui
Andi, căre nu eră de loc pălăt, dezmierdăse obrăjii
băă iătului ei sţ i oftăse sţ i eă din greu, compăă timitor.
Amîîndoi se gîîndeău lă Măgdă Boldur sţ i lă norocul
Duduiei.

433
 Măgdă Boldur ămîînă mereu plecăreă de căre nici nu
măi îîndrăă zneă săă pomeneăscăă . IÎn fiecăre dimineătţăă
intră îîn convălescentţăă, dupăă melăncoliile sţ i
deznăă dejdile din timpul noptţii. Se simtţeă vinovătăă , desţ i
îîntre eă sţ i Andi nu se-ntîîmplăse nimic. Dăr de cîînd o
cunoscuse pe nevăstă lui Andi — fusese invitătăă lă o
măsăă de gălăă ă fămiliei Dănielescu — chiăr prezentţă lui
Andi deveneă pentru eă o fericire blestemătăă . Vroiă săă
fugăă de el, sţ i n-ăveă putereă de-ă făce ăcest efort. De
ăltfel, dupăă un răă stimp de ăpoăsăă îîmbunăre, iărnă
ăpăă ruse deodătăă , că Mefisto din trăpăă , zburlităă de
viscole, cu ochii dementţi ăi gerului. Trenurile sosiserăă
cu îîntîîrzieri din ce îîn ce măi ălărmănte. Viscolul
îînconjură că o revolutţie hotărele Romăî niei, izolîînd-o de
Europă. Iăsţ ul devenise pulverizăreă unei scrisori rupte,
ăruncătăă din hăosul iernii că îîntr-un vîîrtej ăstrăl. Viătţă
Iăsţ ului devenise măi ănevoioăsăă . Oămenii căă scău
ferecătţi îîn căsele lor, nemăiăvîînd curăjul de ă se gîîndi lă
băluri, lă concerte sţ i lă conferintţe. Asţ ă căă plănurile lui
Andi suferiserăă o necesărăă ămîînăre.
Andi treceă pe lă Duduiă, făă cîîndu-i vizite scurte, nu
îîntotdeăună vesel, lăă sîînd posomorîîrile lui, melăncoliile
lui, pe sufletul Măgdei Boldur, că îîntr-un cuier personăl.
Dezghetţul iernii devenise glod ărgintăt, sţ i Măgdă tot
nu plecăse. Trăă iă îîntr-un continuu zbucium, căre-i
interziceă proiectele de viitor, limitîînd-o lă viătţă de ăzi
pe mîîne, cu ochii lă fereăstrăă .
IÎl plîîngeă pe Andi, de dupăă perdele, că sţ colăă ritţele îîn -
drăă gostite.
IÎncepeă săă miroăse ă primăă vărăă . Pe lă ămiăzăă , feres-
trele deschise ăduceău îîn odăă ile îîncăă lzite de călorifer
ăer căă ldutţ , proăspăă t, tulburăă tor că un ăcord muzicăl
venit pe undele vîîntului. Pluteă o îîntinerire tristăă prin
odăă i. Dimineătţă, vrăă biile ciripeău măi zgomotos, dîînd
copăcilor, îîn măi subtţire, găă lăă giă recreătţiilor din ogrădă
sţ colilor primăre. Măi trecuse un vîînt tăă ios, stîîrnind o
ultimăă sclipire de ghetţusţ îîn privireă păă mîîntului, că
lumină îîn ochii orbilor. Apoi venise o ninsoăre îîn glumăă ,
cu fulgii mări, sţ i dispăă ruse îîntr-o izbucnire gălbenăă de
soăre. Sţ i îîncepuse leneă îîntristăă toăre ă sfîîrsţ itului de
iărnăă . Copăcii se simtţeău că bolnăvii săă răci ălungătţi din

434
spităle îînăinte de-ă se fi îîn- zdrăă venit. Pisicile se suiău
pe ăcoperisţ uri, făă cîînd săă bolboroseăscăă tăblă îîncăă udăă .
Părcăă cerul — reălbăă strit — îîncepeă săă miroăse ă
floăre, căă ci oămenii măi mult îîl respirău cu năă rile ădîînc,
privindu-l, desţ i eră ătîît de depărte ăproăpe. Nourii se
ri-

435
sipeău luminosţ i pe cerul ălbăstru, că zulufii îîn vîînt. Mi-
rosul primăă verii se strecură îîn căse, că un copil căre s-ă
jucăt îîn tţăărnăă sţ i îîn iărbăă crudăă .
Zi cu zi, sufletul Măgdei eră măi ăpăă săt. Părcăă vroiă
săă îînfloreăscăă , sţ i părcăă eră îînchis îîntr-o pivnitţăă.
Devenise exăgerăt sensibilăă lă orice. Vedeă cîîte un copil
descultţ căre se jucă pe strădăă cu o cutie de sărdele — sţ i
îîi veneă săă plîîngăă . Căă rutţele cu tţăărăni căre veneău
dinspre Copou, ăducîînd copii bolnăvi lă spităl, îîi
umezeău ochii. IÎntr-o zi, ăpăă ruserăă tot dinspre Copou
căă rutţele cu coviltir ăle tţigănilor, cu zîîmbetul primăă verei
îîmpletit îîn cozile tţigăă ncilor sţ i-n ochii dăncilor. Apoi
îîncepuserăă , că o îînmugurire ă vietţii pe mări crengi
lenesţ e, perechile de îîndrăă gostitţi, mîînăă îîn mîînăă , spre
deăl.
Sţ i îîntr-o zi Măgdă găă sise pe notele lăă săte deschise pe
pupitrul piănului un măă nunchi de toporăsţ i.
Al doileă măă nunchi îîl primise Sţ tefănă din mîînile lui
Andi, îîn ăceeăsţ i seărăă .

IÎnflorise gălbenul vesel ăl cornului îîn citevă ogrăă zi.

Zi cu zi crengile zărzăă rilor rugineău măi frăged că
vîîrful sîînilor de fetitţe subt bluze de vărăă . Mugurii de ză-
hăă r ărs ăi căstănilor se crăă pău lăă sîînd s-ăpărăă frunzulitţe
că fisticele.
Lumină veneă îîn fiecăre dimineătţăă de pe tţăărmuri
călde, cu păă săă rile căă lăă toăre, dîînd zîîmbete
mediterăniene cerului. Femeile iesţ eău pe strădăă îîn
hăine usţ oăre. Zidurile căselor se-ncăă lzeău pentru
spinăă rile cersţ etorilor căre primeău din mîînă
primăă verei băni de ăur. Florile zărzăă rilor ăpăă rurăă sţ i
trecurăă că o procesiune cu ăureole sţ i binecuvîîntăă ri
ălbe, părcăă ămintind inimii intrăreă lui Isus îîn
Ierusălim.
IÎntr-o zi Iăsţ ul mirosi ă liliăc sţ i ă ploăie. Lumină lunii
îîntineri îîn mirosul liliăcului ălb. Copoul îînverzise. Intră-
se-n Iăsţ i un verde de crîîng, luminos că ăpele curgăă toăre
de munte cîînd trec prin dreptul crîîngurilor de ărini.

436
 Totţi oămenii deveniserăă sentimentăli că lă
optsprezece ăni, cîînd iubesţ ti o fătăă pe căre-o-vezi pe
strădăă număi.
Venise primăă vără ceă din preăjmă verii, măi mult
fătăă decîît fetitţăă, îîncăă nu femeie, luminoăsăă , frăgedăă sţ i
nestă-

437
tornicăă , visîînd cu ochi ălbăsţ tri toătăă noăpteă lă
fereăstră cerului, strîîngîînd îîn brătţe flori sţ i lepăă dîîndu-
le; căă ci zilnic păă mîîntul eră ăcoperit de florile de măă r, de
piersic sţ i ciresţ vesţ tejite îîntr-o noăpte lă sîînul
primăă verii.

Intr-o zi Andi iesţ ind de lă Universităte îîntîîlnise ăuto-

mobilul Duduiei, căre s-ăr fi zis căă -l ăsţ teptă. Se urcăă îîn
fund, lîîngăă Măgdă. Duduiă, lă volăn. Măsţ ină ăveă un
mers onctuos, făă răă trepidătţii ăpărente. Sţ i Andi sţ i Măgdă
erău douăă profiluri părălele îîn lumină de primăă vărăă . Nu
se priveău. Nu-sţ i vorbeău.
Dincolo de Sţ coălă normălăă , Andi tresăă rise. Văă zuse de
depărte siluetă Sţ tefănei, cu căpul gol, cu părdesiul
cenusţ iu îîncins cu cureă lătăă , îîn păs vioi, ălăă turi de
Luchi. IÎi ărăă tă lui Luchi cevă foărte îîndepăă rtăt, căă ci
brătţul ei proiectăt pe zăreă de primăă vărăă ăveă gestul
văst ăl cumpenelor de fîîntîîni răă săă rite lă răă spîîntiile
drumurilor de tţărăă .
Andi trăă sese storul dinspre el. Măsţ ină trecuse pe
lîîngăă Luchi sţ i Sţ tefănă cu o vitezăă de bolid: o văă zuse sţ i
Duduiă pe Sţ tefănă.
Din ăceă clipăă Andi fusese ostil sţ i Duduiei, sţ i Măgdei.
Nu vorbise nimic. Stăă tuse tot drumul mut, ăbsent
dintre ele. Brătţul Sţ tefănei, proiectăt pe zăreă de
primăă vărăă , îînviăse îîn el o veche sţ i măre emotţie:
„— Băte cinevă lă poărtăă ?
— Nu-i nimeni. Se scuturăă căstănul.”
Cu ăni îîn urmăă — scenă păă reă ă ăltor vremi — ăsţ ă o
văă zuse pe Sţ tefănă pentru îîntîîiă oărăă , trecîînd prin fătţă
Universităă tţii, cu brătţul ăvîîntăt de misţ căă rile bulldog-
ului, pe căre-l tţineă legăt.
Sţ i primăă vără, o dătăă cu ăpăritţiă ăcestui brătţ
proiectăt pe zăre, devenise ă Sţ tefănei. Inimă lui Andi o
doreă pe Sţ tefănă. Eră îîn el tristetţă unei reîîndrăă gostiri,
îînflorite de toămnăă
Ce căă ută el îîn ăutomobil, cu Duduiă sţ i cu Măgdă
Boldur?
Seără, ăcăsăă , dupăă măsăă , îîn odăiă lor, se ăpropiăse de
Sţ tefănă, căre se suise pe pervăzul ferestrei, stîînd ăcolo
438
că pe un prăg ăeriăn ăl văă zduhului. Frunteă lui Andi se
ăplecăse pe genunchii Sţ tefănei.
Cităă vă vreme răă sunăse număi respirătţiă de greieri ă
noptţii, cădentţătăă tremurăă tor că sţ i sclipireă stelelor
umede pe cerul nelinisţ tit.
— Te iubesc, Sţ tefănă...
Sţ tefănă tresăă rise ătîît de violent, căă Andi se temuse săă
n-o vădăă prăă busţ indu-se peste fereăstrăă .
Tăă cuserăă .
— Nu crezi, Sţ tefănă?
— ...
— Te-ăm văă zut ăstăă zi, sţ i mi-ăm ădus ăminte...
Amutţise îîngrozit. IÎsţi pierduse căpul. Fusese gătă săă
descopere plimbăreă cu Duduiă sţ i Măgdă Boldur.
Sţ tefănă îîl privise lung. Pe fătţă lui Andi iăr ăpăă ruse
oribilul zîîmbet piezisţ .
Sţ tefănă dăă duse din căp. Eră sfîîsţietor de tristăă
noăpteă de primăă vărăă cu vorbe de drăgoste spuse de
buzele lui Andi. Sţ i eă sţ i Luchi îîl văă zuserăă prin fereăstră
dc lă spătele ăutomobilului, ălăă turi de Măgdă Boldur.
Văă zuserăă sţ i perdelutţă trăsăă de Andi, îîn părteă lor.
Atîît de tristăă fusese tăă cereă lor, căă Andi îîsţi ăplecăse
din nou frunteă pe genunchii Sţ tefănei.
Sţ tefănă îîsţi lăă săse mîînă, măi greă că de obicei, părcăă
de piătrăă , pe cresţ tetul lui Andi, sţ i-nchisese ochii.
Sţ i s-ăuzise iărăă sţ i număi respirătţiă de greieri ă noptţei
de primăă vărăă subt stelele umede.
Cîîtevă zile dupăă ăceăstă, Andi observăse căă Luchi îîl
ocolesţ te. Nici lă dejun nu-l priveă pe Andi îîn ochi.
Seără, Luchi nu mîîncă ăcăsăă . Lă ei nu măi veneă
noăpteă săă supeze. Sţ i îîntr-o zi tocmăi cîînd Andi, dupăă
curs, intră îîn ogrădă Duduiei, se-ntîîlnise năs îîn năs cu
Luchi, căre iesţ eă de lă Duduiă, congestionăt, cu vinele
umflăte pe frunte, cu ochi răă i. Trecuse pe lîîngăă Andi, că
sţ i cum nu l-ăr fi văă zut, făă răă săă -l sălute.
— Luchi!
— Ce vrei?
— Luchi!?
— Ce vrei?
— Luchi, tu vorbesţ ti cu mine ăsţ ă?
Exăsperăreă lui Luchi izbucni scurt:

439
 — Cu tine, dă. Esţ ti un porc, tu sţ i Duduiă îîmpreunăă .
Săă văă fie rusţ ine!

440
 Injuriă eră ătîît de monstruoăsăă , dăt fiind răporturile
de totdeăună dintre Andi sţ i Luchi, căă Andi devenise pă-
lid. Stăă tuserăă cîîtăă vă vreme mutţi, unul îîn fătţă ăltuiă,
nesţ tiind cum săă plece, cum săă se despărtăă .
Ochii Iui Luchi se umezirăă . Sţ i vorbise, din nou, cu
glăsul tremurăă tor de lăcrimi sţ i de mîînie:
— Te rog săă măă iertţi... dăr săă sţ tii... căă te dispretţuiesc.
Sţ i plecăse furtunos, fiindcăă -i curgeău lăcrimi copilăă -
resţ ti de-ă lungul năsului.
Andi se-ntoărse de lă usţ ăă îîndăă răă t, luîînd-o spre-căsăă .
Apărtămentul lor eră gol. Sţ tefănă iesţ ise. Se plimbăse
prin odăă ile căre-i păă reău pustii, răă sfoind căă rtţile
Sţ tefănei, privind lung o fotogrăfie de-ă ei, cu inimă
strîînsăă sţ i c-un nod îînecăă cios îîn gîît. IÎl îîngrozeă tăă cereă
odăă ilor îîn căre nu eră Sţ tefănă: păă reău un căvou
mobilăt, păă strîînd, sinistru, îîntipăă rireă vietţii unei
moărte.
Dăc-o pierdeă pe Sţ tefănă, ce măi răă mîîneă din el, din
viătţă lui? Iăr Iăsţ ul, iăr noptţile zburlite de nervi, iăr sţ uie-
rul trenurilor căre pleăcăă ... Luchi îîl dispretţuiă. Luchi! IÎl
pierduse sţ i pe Luchi!
Se plimbă cu frunteă îînclinătăă , sţ i-i scăă pău gemete in-
voluntăre, strănii că ăle nebunilor.
Asţ ă îîl găă sise Sţ tefănă.
— Te-ăi sţ i îîntors, Andi?
Andi îîi vorbise că un om băă trîîn. Dă. Merită tot. Sţ i
dispretţul Sţ tefănei, sţ i dispretţul lui Luchi.
— Luchi? Ce vrei săă spui?
Andi-i spusese tot. Cum îîl îîntîîlnise pe Luchi cîînd se
duceă lă Duduiă.
— Tu crezi, Sţ tefănă, căă o iubesc pe Măgdă Boldur?
Vorbeă ăton, cu o ătitudine de om căre ăcceptăă orice.
— Nu.
— Atunci de ce măă duc ăcolo?
Sţ tefănă ălungăse cu un zîîmbet o îîncruntăre.
— Lăsăă , Andi. Lă ce bun săă măi răă scolim ăstfel de lu-
cruri.
— Cum vrei tu.
Sţ tefănă îîl privise cu ătentţie. Eră ătîît de profund ăbăă -
tut, căă părcăă îîmbăă trîînise. Eră sleit de puteri că hăinele
scoăse de lă etuvăă . Articulă cu efort, sţ i vorbele părcăă nu

441
erău expulzăte de buzele lui, ci căă deău, preă grele
pentru slăă biciuneă buzelor.
Sţ tefănă se ăsţ ezăse lîîngăă el, punîîndu-i mîînă pe umăă r.
IÎl îîntrebăse cu blîîndetţe:
— Ce-i, Andi?
Asţ ă cum îîntrebi pe copii: ,,Cc te doăre? Unde te-ăi
lovit?”
— Sîînt săă tul de mine, Sţ tefănă. Asţ vreă săă dorm un
ăn, doi, — nu sţ tiu, săă nu măă măi trezesc.
Nu mintţeă.
Se-ntinsese pe divăn, cu căpul pe genunchii Sţ tefănei,
cu ochii îîn plăfon, sţ i-sţ i ăscultăse singur vorbele lui
triste că iărbă răă săă rităă pe morminte. Nu eră bun de
nimic! O iubeă pe Sţ tefănă, sţ i totusţ i fugeă de eă,
preferind săă steă îîn căsă Duduiei, pe căre-o dispretţuiă,
ălăă turi de Măgdă Boldur, pentru căre n-ăveă măă căr o
usţ oărăă ăfectţiune căre săă justifice timpul pe căre sţ i-l
pierdeă ăcolo.
De ce?
Totul eră ăbsurd sţ i rătăt îîn viătţă lui. Gîîndeă ună,
spuneă ăltă. IÎi dispretţuiă pe iesţ eni, sţ i-i lăă udă îîn bloc, de
cîîte ori ăveă ocăziă, făă răă că nimeni săă -i impuie ăceăstă.
O iubeă pe Sţ tefănă sţ i fugeă de eă. Dispretţuiă Iăsţ ul, sţ i
totusţ i făă răă de Iăsţ i sţ i-n ăfărăă de Iăsţ i eră nenorocit. Sin-
gură fiintţăă fătţăă de căre fusese sincer, singură fiintţăă pe
căre o stimă făă răă rezerve eră Sţ tefănă. Sţ tefănă îîl iubise.
El o iubeă. Sţ i totusţ i, el singur îîi otrăă vise drăgosteă —
căre pentru ei eră măi scumpăă decîît viătţă lui — făă cîînd-
o săă -l dispretţuiăscăă .
— Te-nsţ eli Andi.
— Nu măă dispretţuiesţ ti?
— Nu. Mi-e milăă de tine.
Andi se ridicăse, îîndreptîînd spre Sţ tefănă o fătţăă scur-
mătăă de deznăă dejde.
— Nu-tţi cer măi mult, Sţ tefănă. Răă mîîi lîîngăă mine. Fie-
tţi milăă de mine... cum vrei tu.
Sţ tefănă tăă cuse, cu frunteă îîncordătăă . Ochii lui Andi
pîîndeău fiecăre misţ căre ă obrăzului ei. Eră ătîît de fru-
mos chipul lui Andi, ătîît de pur, căă durereă căre-l
stăă pîîneă, îîmbăă trîînindu-l, desfigurîîndu-l, păă reă un
săcrilegiu.
De ce nu eră stătuie?
442
 De ce nu eră om?
IÎntr-un tîîrziu,,Sţ tefănă îînclinăse căpul.
— Răă mîîn cu tine.

IÎl ăsţ teptăserăă pe Luchi pîînăă tîîrziu noăpteă. Sţ tefănă

vroiă săă -i îîmpăce.
Luchi venise beăt. Se clăă tină. Căă zuse pe un scăun, cu
căpul îîn pălme, cu ochii cruntţi sţ i răă tăă citţi.
De lă îîntîîile vorbe ăle Sţ tefănei, săă rise, o luăse îîn
brătţe.
— Tu esţ ti singură meă sorăă . Nu măi ăm nici frăte,
nici surori. Gătă. Amin! Am pus cruce fămiliei. Tu esţ ti
soră meă.
Sţ tefănă îîl pusese din nou pe scăun.
— Luchi, de ce te-ăi îîmbăă tăt?
Subt ochii ei, Luchi plecăse căpul.
— Sîînt ămăă rîît. Băă ut, cîîntăt...
IÎntîîlnise chipul lui Andi sţ i se cutremurăse.
— Tu esţ ti soră meă, îîncepuse iărăă sţ i, luîînd-o de gîît pe
Sţ tefănă.
Scenă eră lugubrăă .
Luchi ădormise cu căpul pe măsăă , dupăă ce îîngîînăse
mereu refrenul îîndăă răă tnic: „Tu esţ ti soră meă”.
IÎl culcăserăă îîmbrăă căt îîn biuroul lui Andi. Miroseă ă
vin sţ i horăă iă dezordonăt, cu o dîîrăă de sălivăă îîn coltţul
gurei.
Sţ i Sţ tefănă sţ i Andi se culcăserăă trisţ ti. Părcăă sţ i viătţă
ăveă un miros de crîîsţmăă . Nu-l văă zuserăă pe Luchi
niciodătăă beăt. Betţiă profănăse ceă măi curătăă icoănăă ă
tineretţii sţ i ă bunăă tăă tţii.
Se îîmbăă tăse din căuză lor. IÎl ăuzeău sforăă ind, îînecîîn-
du-se îîn respirătţii de ăgonie.
Sţ i suferiserăă ămîîndoi, unul lîîngăă ăltul, făă răă săă poătăă
dormi, fiindcăă vedeău pe trăă săă turile lui Luchi,
descompuse de betţie, ălterîîndu-se îînsăă sţ i drăgosteă lor.

443
 IÎndătăă dupăă sesiuneă exămenelor universităre, Andi
plecăse cu Sţ tefănă lă Agăpiă, mult îînăinteă păă rintţilor
săă i. Aflăse de lă mămă lui căă Duduiă plecă îîn străă inăă tăte
cu Pussy sţ i cu Măgdă Boldur, căre-i invităse lă eă, lă
Păris.
IÎnregistrăse vesteă făă răă de nici o emotţie. Eră îîntr-o
continuăă stăre de ăbătere. IÎsţi pierduse poftă de
mlncăre. Slăă bise.
IÎn ultimul timp se duceă cu ăutomobilul lă Univer-
sităte sţ i tot cu ăutomobilul se-ntorceă. Nu-i măi veneă
săă iăsăă

444
din căsăă . Sţ edeă îînchis tot timpul. Aveă insomnii, spăime
nocturne sţ i fobiă discutţiilor cu păă rintţii lui. De ăsemeni,
nu număi căă nu măi ceteă ziăre, dăr fosţ netul lor îîn
mîînile tătăă lui lui îîi făă ceă răă u.
Nu se simtţeă bine decîît ălăă turi de Sţ tefănă sţ i de
Luchi. IÎi ăscultă vorbind, glumind, rîîzîînd, sţ i prezentţă
lor, glăsurile lor îîl călmău, dîîndu-i clipe de odihnăă sţ i de
somn. IÎn fiecăre seărăă , Sţ tefănă sţ i cu Luchi jucău sţ ăh lă
căă păă tîîiul lui Andi, căre-i priveă că pe cevă cu totul
exterior lui — un fel de primăă vărăă lă fereăstră odăă ii
unui bolnăv — pîînăă cîînd îîl vedeău căă îînchide ochii.
Găă siserăă Agăpiă pustie: muntţii, mîînăă stireă, măicile.
Vără s-ărăă tă ploioăsăă . Făă ceău foc îîn sobe, îîmpodobind
focul cu ciocăă lăă i de brăd căre pocnesc uscăt, ăsemeni
căstănelor cîînd s-ău copt, devin incăndescentţi că
făgurii de miere, sţ i deodătăă , dăcăă sufli îîn ei, se
spulberăă -n cenusţ i de ărgint. Se deprinsese sţ i el, ălăă turi
sţ i-mpreunăă de Sţ tefănă, săă privească focul. Pîînăă ătunci,
pentru Andi focul din sobăă îînsemnă pecetă de ăur căre
îînchide intimităteă unei odăă i, dîîndu-i cevă sţ i măi
confidentţiăl decîît îîntunericul, usţ ă îîncuiătăă sţ i storurile
lăă săte-n jos. Dăr pentru Sţ tefănă focul eră un fel de
fereăstrăă deschisăă pe orizonturi măgice. Lucireă pe
căre flăă căă rile o ăprindeău îîn ochii Sţ tefănei sţ i viătţă pe
căre i-o stîîrneău pe obrăji nu erău număi răă sfrîîngereă
flăă căă rilor sţ i căă ldură lor, ci îînsufletţire ăsemăă năă toăre cu ă
mărinărilor pe măă ri. Aveă cultul focului, că popoărele
primitive sţ i că tţigănii. Sufletul ei îîn fătţă focului deveneă
eă sţ i trupul ei îîn timpul plimbăă rilor, liber de orice văsă-
lităte.
Asţ ă căă lîîngăă Sţ tefănă, îîn timpul ploilor de munte cu
sţ uier fioros de brăzi, Andi îîncepuse lă gură sobei
primele plimbăă ri. Căă utău îîn conturul flăă căă rilor sţ i îîn
clăă dirile jărului formele pe căre le găă sesţ ti îîn nourii
îîngrăă măă ditţi lă ăpusul soărelui. Vorbele Sţ tefănei
porneău că nisţ te corăă bii îîncăă rcăte cu elănuri spre
necunoscut. Sufletul ei nu-sţ i pierduse păă durile din căre
răă săr visurile copiilor pe vremeă povesţ tilor. Eră plinăă
de superstitţii, de mirăă ri, de nostălgii, de singurăă tăă tţi,
căre ăpăă reău lă gură sobei, venind părcăă din focul frăte
cu luceferii, nu dintr-o minte plinăă de lecturi,
contemporănăă veăcului.
445
 Sufletul ei îînviăse îîn Andi o copilăă rie pe căre n-o
trăă ise de ăjuns. Renuntţăse lă viătţă cerebrălăă . Trăă iă îîntr-
un ălt ănotimp sufletesc, îîntr-o izbucnire de primăă veri
străă ine de viătţă sociălăă , ăvîînd impresiă căă se ăflăă îîntr-
ăltăă plănetăă . Se reîîndrăă gostise ciudăt de Sţ tefănă. Părcăă
nu măi eră sotţiă lui: o iubeă cu o vrîîstăă lă căre nu-ncep
sotţiile, cu o vrîîstăă cetitoăre de povesţ ti îîn căre presimtţi
drăgosteă nu îîn viătţăă, ci îîn legendăă .
IÎn timpul celor pătru ăni de viătţăă singurătecăă ălăă turi
le Sţ tefănă, munciserăă îîmpreunăă , discutîînd, schimbîînd
idei, îînvăă tţîînd, odihnindu-se de efortul zilnic îîn jocurile
păă gîîn tineresţ ti ăle primilor ăni de drăgoste.
Acum, îînsăă , îîn timpul zilei nu măi îînvăă tţău, nu măi
discutău pe mărgineă căă rtţilor, ci trăă iău liberi lă gură
sobei, îîmprejmuitţi dc muntţi, nouri sţ i ploi necontenite,
pierdutţi părcăă îîn veăcuri, cu sufletele pe hotărele
medievăle. Părcăă trăă iău îîntr-o legendăă , cu sufletele
mîînăă -n mîînăă , că doi copii de regi, logoditţi ătîît de
timpuriu căă număi cărteă de povesţ ti sţ i gură sobei poăte
săă -i ădune tîîmplăă lîîngăă timplăă , umăă r lîîngăă umăă r, ăltfel
răă mîînîînd copii.
Pîînăă cîînd vără se îîncoronăse-n muntţi cu îîntîîile zile
dc soăre.
— Ne plimbăă m, Andi?
— Sigur.
Porniserăă . Plecă îîn muntţi îîntîîiă rîîndunicăă din
Sţ tefănă.
Se îîhăpoiăserăă flăă mîînzi.
— Au venit doi lupi, măă icutţăă, strigăse Sţ tefănă căă tre
măică Agăfiă, lepăă dîîndu-sţ i de lă usţ ăă ghetele grele de
glod, intrîînd că-n moschee.
Mîîncăserăă că lupii sţ i ădormiserăă cu lămpă ăprinsăă
fiindcăă n-o putuserăă stinge cu genele.
De-ătunci Andi dorise sţ i simtţise imperioăsă nevoie ă
plimbăă rilor lungi. IÎsţi recăă păă tăse poftă de mîîneăre. Dor-
meă că pe vremeă stăgiului milităr, dăr dimineătţă îîn loc
de goărnăă îîl desţ teptă Sţ tefănă, căre-l priveă rîîzîînd, că un
măă r copt peste noăpte sţ i scuturăt din văă zduhul verii pe
pernă lui.
Asţ ă îîncepeă dimineătţă.
Plecău. Căsă lor eră că sţ i cuibul pentru rîîndunele —
portul plecăă rilor săă geătăă .
446
 Trăă iău mereu printre brăzi. Iăsţ ul dispăă ruse.
Zîîmbetul piezisţ dispăă ruse. Trecutul nu măi există îîn
muntţii năltţi ăcoperitţi de cerul singurăă tăă tţilor cu brăzi.
Trecutul lui Andi. Căă ci îîntre muntţi, pe căă răă rile culmilor
unde lumină-i verde îîn părfumul brăzilor băă trîîni, sţ i
prin poiene, unde lumină e rotundăă că un nimb, Andi
trăă iă o viătţăă de o mie sţ i ună de noptţi, ălăă turi de Sţ tefănă,
căre-i povesteă trecutul ei.
Regăă sind-o pe Sţ tefănă, regăă sise îîn sufletul lui
mirosul frăgilor pe căre-i îîntîîlnesţ ti îîn muntţi număi ătîît
de ăromătţi cum sufletul îîi scoăte din ădîîncul lui îîn
clipele de măre purităte ă drăgostei.
Nu măi ceteă nici căă rtţi, nici ziăre, nici scrisorile pe
căre le primeă. Priveă număi ce-ărătăă muntţii sţ i ăscultă
glăsul Sţ tefănei. Sţ i devenise că sţ i muntţii de pe ăcolo, un
elăn spre cer, vîînjos sţ i îîndîîrjit sihăstru, îîmprejmuind o
ălbăă monăstire sţ i un glăs de clopot.
Venireă celorlăltţi le ădăă ugăse un tovărăă sţ din
plimbăă ri: pe Luchi. Bun tovărăă sţ . Vesel, rezistent lă
mers, pretinzîînd c-ălăă turi de el Sţ tefănă nu se măi teme
de ploăie, fiindcăă o ăscunde îîn buzunărul lui. Totţi trei
umblăserăă că nourii, număi pe culmi, îîndepăă rtîîndu-se
îîn fiecăre zi de Iăsţ ul verilor de lă Agăpiă. Fuseserăă pe
unde cresţ te zmeurăă , fuseserăă lă mure, tot îîn muntţi
depărte: simtţiserăă pe năltele singurăă tăă tţi părfum de
ăfine, sţ i le descoperiserăă dupăă miros, dulci îîn gurăă
negrele bobitţe căre lăsăă pete de cerneălăă buzelor sţ i
îîngeresţ ti ărome respirătţiei. Descoperiserăă ciuperci
umflăte, bosumflăte ălb, descoperiserăă buretţii hribilor,
luptăserăă cu răă dăă cini de iărbăă măre ăromăte băă trîînesţ te
cîînd sîînt ărse pe jăă rătec, dăr măi dîîrze decîît unghiile
fetelor de tţărăă cîînd le zmulgi din îînclesţ tăreă lor.
Băă userăă din sţ ipote săă lbătice de ăpăă vie. Fuseserăă
lăă trătţi, că lună, sus pe culmi, de cîînii ciobăă nesţ ti. Tre-
cuserăă peste pîîrăie îîn căre ăpă rîîde creătţăă că obrăzul
pruncilor prin somn. Descoperiserăă oceănele ălbăstre
ăle zăă rilor Moldovei, privindu-le de pe cătărgul
îînăă ltţimilor de munte. Primiserăă gălopul ploilor de
munte, fugăă ritţi spre ădăă posturi crîîncene. Le bubuise
cerul lă ureche. Pe-o culme-ndepăă rtătăă de Agăpiă,
stăă tuserăă îîn noăpte, ăsţ teptîînd ulciorul de ărgint ăl lunei
pline, îînăinte de-ă ătinge buză celoră din văă i. Urniserăă
447
că pe un căr de fîîn răă măs pe cer un răă săă rit de soăre,
urmîîndu-l de pe culmi, cu mîînile pline de soăre căld îîn
frigul diminetţilor de munte.
Căă zuse-ntîîiă brumăă ă toămnei.
Căă ci vără, toătăă vără, se topise că o zi cu soăre-n
munte.
Dăr număi Sţ tefănă se măi uită îîn urmă verii.
IÎnzdrăă venit, puternic, cu fătţă ărsăă de soăre sţ i pieptul
lăă rgit, Andi îîsţi vedeă reăpăritţiă lă Iăsţ i.

448
 Plecăreă păă rintţilor îîl îîntristăse.
El tot măi răă mîîneă.
Plecăreă lui Luchi îîl posomorîîse.
El îîncăă nu plecă, fiindcăă Sţ tefănă nu eră grăă bităă săă îîn -
ceăpăă viătţă de orăsţ , sţ i el ocoleă săă -i spuie căă ăr plecă.
IÎncepuserăă sţ i-n muntţi ploile de toămnăă .
Iăr gură sobei! Iăr sihăă striă dintre muntţi. Iăsţ ul vă-
căntţelor de lă Agăpiă plecăse îînspre Iăsţ ul vietţii zilnice.
Agăpiă se pustiise: muntţii, mîînăă stireă, măicile...
Sţ tefănă.
Fostul copil de lă-nceputul verii devenise iăr om
măre. Nu măi ăveă nevoie de povesţ ti, nu măi eră
convălescent lă gură sobei. Dorise Iăsţ ul, cum doresc
osţ tenii luptă dupăă ce li s-ău îînchis sţ i răă nile, sţ i dorul de
odihnăă .
IÎn ziuă cîînd Sţ tefănă făă ceă cuferele pentru plecăre, îîl
ăuzise pe Andi fredonîînd îîn odăiă de ălăă turi. Afărăă
plouă. Muntţii erău îîn îîntuneric, cu nourii de cenusţ ăă, că
o gurăă de sobăă dupăă ce s-ă stins focul. Andi se plimbă
prin odăiă de ălăă turi, repede, voios: odăiă eră preă
strîîmtăă pentru păsţ ii lui.
Plecăserăă ă două zi. Andi se sculăse îînăinteă
Sţ tefănei, pîîndind trăă sură.
Porniserăă pe ploăie. Andi eră foărte vesel. Sţ tefănă
îîntoărse căpul îînspre muntţi, pentru ultimă oărăă .
Văcăntţă se vesţ tejise deăsupră muntţilor că o coroănăă
mortuărăă .

Ziuă de sfîîrsţ it de septembrie eră ătîît de căldăă , îîncîît

Andi plecăse lă Universităte îîn tălie. Luăse trămvăiul de
lă Copou. IÎn Piătţă Unirei se dăă du jos. Apucăă pe strădă
Lăă pusţ neănu, nedîîndu-sţ i îîncăă seămăă de ce se coborîîse
din trămvăi, căă ci trămvăiul l-ăr fi dus pîînăă lă
Universităte, crutţîîndu-l de efortul de-ă umblă pe jos,
căre-i redevenise penibil de cîînd se-năpoiăse de lă
Agăpiă. Abeă dupăă cîîtţivă păsţ i îîsţi lăă muri căuză ăcestei
ciudăă tţenii ăpărente. De cîîtevă zile sosise din străă inăă tăte
Măgdă Boldur, instălîîndu-se definitiv îîn căsă de pe
strădă Lăă pusţ neănu, mosţ tenităă de lă măă tusţ ă ei, Zincă
Boldur.
449
 Strădă eră pustie. Prăă văă liile îîsţi ridicău obloănele,
ăcele mîîrîîitoăre cortine de fier, de dupăă căre răă săă reău
vitrine cu ăccent de făliment, urlîîndu-sţ i ieftinăă tăteă
pretţurilor de lichidăre.
Trecîînd prin dreptul enormei căse Boldur, Andi îînce-
tini păsul, ăpucîînd pe trotuărul din fătţă ferestrelor.
Simtţi o usţ oărăă ătingere pe inimăă , emotţie superficiălăă ,
dăr plăă cutăă , nu din pricină gîîndului căă ăr fi putut s-o
vădăă pe Măgdă Boldur, său, măi exăct, căă ăr fi putut săă -l
vădăă Măgdă Boldur, ci din pricină jocului îîn sine. De
cîînd se îînăpoiăse Măgdă Boldur, de cîînd ferestrele căsei
îîl priveău pe Andi, strădă Lăă pusţ neănu nu eră număi
sălonul urbăn ăl vănităă tţilor iesţ ene, ci decorul intim ăl
unui episod din viătţă lui Andi. IÎi veneă săă zîîmbeăscăă ,
dăr se stăă pîîni. Eră ătent eu coădă ochiului. Prezentţă lui
de profil îîn dreptul căsei puteă săă fie văă zutăă — măă căr
de dupăă o perdeă — sţ i săă provoăce o emotţie frăgedăă
îîntr-un piept de fătăă frumoăsăă . Vroiă săă -sţ i verifice
putereă ăsupră ei dupăă o ăbsentţăă de cîîtevă luni.
IÎl zăă rise? Nu-l zăă rise?
IÎntoărse căpul de-ă bineleă. Părcăă tresăă rise coltţul
unei perdele! Zîîmbi. Porni îînăinte cu păsul sprinten, că
îîntr-o zi de primăă vărăă , nu de toămnăă . Purtă părcăă îîn el
o floăre lă o butonierăă clăndestinăă .
Ajungîînd îîn dreptul Jockey-Clubului, luăă din nou
trămvăiul de Copou, reintrîînd îîn vehiculul cotidiăn
dupăă o clipăă de recreătţie semiliricăă pe strădă
Lăă pusţ neănu.
Lă Universităte îîsţi tţinu cursul cu o bunăă dispozitţie
evidentăă , intercălîînd sţ i cîîtevă glume. Jocul de pe strădă
Lăă pusţ neănu, desţ i, îîn fond, inofensiv, îîl stîîrnise cum un
păi stîîrnesţ te vervă unei cupe cu sţ ămpănie.
IÎntre timp, vremeă se schimbăă . Un vîînt răă coros de
toămnăă făă cu săă cîînte frunzele copăcilor metălic,
ălungîînd păă uni de ăur pe străă zile Iăsţ ului.
Iesţ ind de lă Universităte, Andi simtţi căă -i preă subtţire
îîmbrăă căt. Fiindcăă eră prudent sţ i foărte circumspect
pentru săă năă tăteă lui, ămîînăă pentru măi tîîrziu
plimbăreă de pe strădă Lăă pusţ neănu sţ i se sui îîn trămvăi,
îînăpoindu-se ăcăsăă că săă -sţ i iă părdesiul.
Eră convins căă Sţ tefănă eră lă plimbăre. Astă îînsemnă
o ăbsentţăă de cîîtevă ore, pîînăă scără.
450
 Intrăă îîn căsăă . Luăă părdesiul din cuier. IÎl îîmbrăă căă fre-
donîînd, gătă săă porneăscăă .
— Ei! Ai sţ i venit, Andi. Ce binc-mi păre!
Auzind pe neăsţ teptăte glăsul Sţ tefănei din îîncăă perile
pc căre le socoteă desţ ărte, Andi tresăă ri, că hotţul
surprins îîn

451
căsăă . IÎsţi dezbrăă căă părdesiul, lepăă dîîndu-l pe un scăun,
îînăinte că Sţ tefănă săă fi deschis usţ ă. IÎi băă teă inimă.
Sţ tefănă ăpăă ru cu ochii veseli, cu brătţele deschise. Ochii
lor se îîntîîlnirăă . Andi se rosţ i, ferindu-sţ i privireă. Sţ i
îînăinte că Sţ tefănă săă ăjungăă îîn brătţele lui, zîîmbetul de
femeie căre minte ăpăă ru îîn coltţul gurii lui Andi,
deformîîndu-i-o.
Sţ tefănă clipi. Nu-l măi săă rutăă . Primi pe frunteă greă
săă rutăreă lui Andi sţ i se îînăpoie îîn odăie făă răă săă -i măi
spuie nimic.
„Iăr scene!” gîîndi Andi c-un oftăt ădîînc.
Intrăă îîn odăie — Sţ tefănă scriă.
Andi eră complect dezorientăt. Se pregăă tise de plim-
băre, sţ -ăcum răă mîîneă ăcăsăă . Părcăă lepăă dăse nu
părdesiul, ci o hăinăă de băl, cu suflet de fătăă pregăă tit
pentru băl, sţ -ăcum, îîn loc de băl, ăcăsăă , cu o Sţ tefănăă
căre-l budă, pre- făă cîîndu-se căă scrie, gătă săă -i făcăă o
scenăă .
IÎncepu săă se plimbe cu mîînile lă spăte îîn lung sţ i-n
lăt, fiecăre păs îînsemnîînd regretul, sţ i ăpoi mîîniă păsţ ilor
de pe strădă Lăă pusţ neănu, lă căre trebuiă săă renuntţe.
Eră prizonier. IÎn loc de ferestrele căsei Măgdei Boldur,
cu perdele lirice, spinăreă ostilăă ă Sţ tefănei.
Auzeă zgîîrietură penitţei, păuzele mări, sorbiturile
din tţigărăă , — sţ i timpul treceă, privîîndu-l de jocul de-ă
ăscun- seleă cu căsă Măgdei Boldur.
— Ce scrii?
— O scrisoăre.
Glăsul lui Andi eră enervăt că ăl copiilor cîînd se plic-
tisesc sţ i se hotăă răă sc săă sîîcîîie pe oămenii mări din
preăjmă lor.
— Cui?
— Andi, lăsăă -măă cîînd scriu.
— Evident, te supăă r. Frigurile creătţiei! Nu? Inspirătţiă
cu degetul pe frunte!
Sţ tefănă nu-l privi, nici nu-i răă spunse.
Andi vedeă număi spinăreă ei plecătăă sţ i căpul cu
plete brune, îînchis îîn tăă cereă lui.
Iăr îîncepu săă făcăă păsţ i prin odăie, cu o săcădăre
cărăcteristicăă enervăă rilor femeiesţ ti.
Dupăă un răă stimp, Sţ tefănă îîl privi peste umăă r.

452
 — Andi, de ce nu te duci săă te plimbi, e ăsţ ă de fru-
mos ăfărăă .
Cum ăi spune: „Du-te, cocutţăă, sţ i te joăcăă ”.

453
 — Măă ălungi?
— Nu, Andi, cred căă tţi-ăr făce bine săă te plimbi.
— Aă! Dăcăă -i ăsţ ă, măă duc.
Plecăă , trîîntind usţ ă. Privireă Sţ tefănei lunecăă de pe
scrisoăre pe fereăstrăă spre siluetă lui Andi, pîînăă ce dis-
păă ru, ăpoi răă măse îîmpăă ienjenităă pe zăreă de toămnăă
din fund, rosţ ie sţ i ălbăstrăă printre frunzele de ăur mort
ăle căstănului de lă poărtăă .
Pe măsăă erău douăă scrisori. Ună de lă Mătei Velisăr,
căre le ănuntţă o măre surprizăă : fusese reădus, îîn sfîîrsţ it,
din Extremul Orient lă Constăntinopol, sţ i cum eră îîncăă
slăă bit de friguri sţ i nu puteă veni îîn tţărăă , le trimeteă băni
săă vie imediăt ei doi, copiii lui: Andi sţ i Sţ tefănă. Nu-i măi
văă zuse de pătru ăni. Scrisoăreă lui Mătei Velisăr ăveă
sunetul săă ruturilor pe obrăji sţ i ăl băă tăă ilor din pălme;
eră număi bucurie sţ i ăfectţiune.
A două scrisoăre de pe biurou îîncepuse s-o scrie Sţ te-
fănă îînăinte de venireă lui Andi. Răă spundeă lui Mătei
Velisăr căă , desţ i nu-l consultăse îîncăă pe Andi, sţ tiă căă ău
săă plece cîît măi degrăbăă spre el.
Sţ i îîncepuse pe hîîrtie proiectul ăcestei căă lăă torii cu
Andi spre locurile preferăte ăle tineretţii ei.
Scrisoăreă Sţ tefănei ăveă misţ căreă ăripelor de rîîndu-
nele cîînd se căă lăă toresc dupăă vărăă .
IÎntre îîntîîiă scrisoăre îînceputăă de Sţ tefănă sţ i neisprăă -
vităă , sţ i ă două scrisoăre, îînceputăă dupăă plecăreă lui
Andi, ăpăă ruse ăurul mort ăl căstănului de lă poărtăă pe
zăreă toămnei, rosţ ie sţ i ălbăstrăă , iăr pe frunteă Sţ tefănei
se ivise o dungăă din ăcele căre despărt pe globul
păă mîîntesc continente, sţ i îîn unele suflete, trecutul de
viitor.

De cîîtevă zile, Sţ tefănă nu se măi plimbă. Dupăă ce

plecă Andi lă Universităte, se îînchideă îîn odăiă ei sţ i nu
măi iesţ eă toătăă dupăă -ămiăză.
IÎntr-o zi domnul Dănielescu ătrăse ătentţiă doămnei
Dănielescu, din prăgul căsei ăsupră fumului căre iesţ eă
din hornul corespunzăă tor sobei ietăcului Sţ tefănei sţ -ăl
lui Andi.

454
 — Tţ tţ! Spune-i, drăgăă ! Ce Dumnezeu! Iese lumeă îîn
tălie, sţ i dumneăei nu poăte făă răă foc!
Doămnă Dănielescu oftăse. Nici ei nu-i plăă ceă risipă,
măi ăles făă cutăă de cei făă răă ăvere personălăă . IÎn ultimul
timp ăstfel de reflectţii intime, îîntre păă rintţii lui Andi, se
repetăserăă căm des, devenind endemice.
IÎn seără ăceleiăsţ i zile, doămnă Dănielescu o îîntrebăă
pe Sţ tefănă, punîîndu-i mîînă pe umăă r, dezmierdăă tor:
— Nu te îîmbrăci preă subtţire?
— Nu.
— Poăte căă tţi-e frig?
— De ce?
— Sţ tii, te-ntreb ăsţ ă...
Apoi, dupăă o păuzăă :
— Aţi îînceput săă făcetţi foc?
— Nu.
— Credeăm! Mi s-ă păă rut...
— Am ărs nisţ te hîîrtii.
— Dăă!
A două zi, doămnă Dănielescu se îîntoărse din orăsţ
tîîrziu seără, o dătăă cu Andi: veneău de lă Duduiă.
IÎn timpul mesei, sţ i Andi sţ i doămnă Dănielescu
ărăă tărăă Sţ tefănei o solicitudine părcăă identicăă . S-ăr fi zis
căă o căuzăă comunăă determinăă gentiletţele mereu
simetrice ăle mămei sţ i fiului, dîîndu-le un ăer de
complicităte căre-o excludeă pe Sţ tefănă, desţ i număi de
eă păă reău preocupătţi, ămintind Sţ tefănei o scenăă
ăsemăă năă toăre, c-un ăn îîn urmăă , cîînd se îînăpoiăse
doămnă Dănielescu ăcăsăă dupăă o lungăă ăbsentţăă.
Dupăă măsăă , doămnă Dănielescu, profitîînd de o clipăă
de singurăă tăte cu Sţ tefănă, îîi spusese îîn treăcăă t:
— IÎncepe culesul viei lă Chioăiă. Mi se păre căă
Duduiă pregăă tesţ te o petrecere îîn stil măre...
Sţ tefănă tăă cuse. Doămnă Dănielescu oftăse îînnăă busţ it.
Intrîînd îîn ăpărtămentul din curte, Sţ tefănă îîl găă si pe
Andi cu frunteă lipităă de fereăstrăă . Tămburină cu dege-
tele pe cercevele.
— Andi, mi-ă spus mămă tă căă Duduiă pregăă tesţ te o
petrecere lă Chioăiă. Ar fi bine săă te duci sţ i tu, nu?
— De ce „săă te duci?” Săă ne ducem.
— Săă ne ducem, consimtţi Sţ tefănă.

455
 Arpegiile cu degetele pe cercevele îîncetărăă . Părcăă
muzică devenise inutilăă .

456
 — Sţ tii, eu nu tţin de loc, vorbi Andi, tot cu frunteă
lipităă de fereăstrăă .
— Nici eu. Dăr tu trebuie săă te duci. E soră tă. Nu
putem s-o jignim. De-ăjuns o jignesţ te Luchi. Te duci tu,
sţ i ătunci pot săă răă mîîn ăcăsăă eu. Nu?
— Tţ ii tu?
— Dă.
— Ironic?
— Nu, Andi, foărte serios. De ăltfel, tu sţ tii căă mie nu-
mi plăce săă stăi preă mult ăcăsăă . Plimbăreă lă Chioăiă
ăre săă -tţi făcăă bine. Aer curăt, somn bun...
— Bine, oftăă Andi din greu, făă răă săă -sţ i dezlipeăscăă
frunteă de fereăstrăă .
Sţ tefănă nu măi insistăă . Cunosţ teă perfect zîîmbetul pe
căre i-l ăscundeă oftătul lui Andi sţ i trupul lui, căă ci îîi
vorbise tot timpul cu spătele îîntors spre eă, sţ i sufletul
lă fel îîntors.

Andi eră îîn păt. Mîîncăserăă măi devreme. A două zi

plecă dis-de-dimineătţăă lă Chioăiă, cu păă rintţii lui îîn
ăutomobil.
Sţ tefănă umblă îîn dulăpul cu hăine.
— Andi, cum vrei săă te-mbrăci?
— Eu, indiferent. Nisţ te vechituri.
— De ce?
— Sţ tii, că lă tţărăă . N-ăm săă făc toăletăă pentru Chioăiă!
Andi se-ntoărse pe-o părte, ăscunzîîndu-sţ i obrăzul de
privireă Sţ tefănei.
Căă scăă .
— Alege lu ce vrei. Număi săă -mi tţie căld. Căutăă nisţ te
hăine măi groăse.
Sţ tefănă îîi pregăă ti hăinele sţ i toăte cele trebuitoăre
pentru plecăreă de-ă două zi.
— Cîît stătţi lă Chioăiă?
— Sîîmbăă tăă sţ i duminicăă . Luni ăm curs.
Se culcăă sţ i Sţ tefănă. Stinse lumină.
— Nu trăgi storurile? o îîntrebăă Andi.
— Te supăă răă lună?
— Nu.

457
 Lumină lunii, verzui sţ i ălbăă strui ălbăă , umplu odăiă
dîînd o perspectivăă de pălori cetţoăse oglinzilor, că sţ i fe-
restrelor, lăă sîînd o brumăă pe păă rul lui Andi că pe
prunele de toămnăă tîîrzie.
Sţ tefănă nu se misţ căă pîînăă nu ăuzi respirătţiă lui Andi
ritmătăă de somn. Deschise ochii, îîsţi ridicăă îîncet căpul
de pe pernăă sţ i se ghemui cu genunchii lă gurăă , răă săă rind
îîn străniul lunăr că un idol indiăn îîn fum ărgintiu de
ierburi ăromăte. IÎn tăă cereă ăprinsăă de lumină lunii, tot
ce eră copilăă resc îîn chipul ci dispăă ruse. Trăă săă turile se
subtţiăserăă , căă păă tîînd un relief măi dur, gură ăveă o
dungăă ămărăă , sţ i ochii, răă spicăt deschisţ i, ficsţ i, ărdeău că
ăi mărelor buhne solităre.
S-ăuzeău căstănele rostogolindu-se din căstănul de
lă poărtăă . Cîîntău măă tăă sos metălic coruri de greieri.
Prohodul lor monoton, depăă rtăt, ireăl dăă deă noptţii de-
ăfărăă o ătmosferăă de templu ăl unui cult ciudăt, cu miile
de vestminte ăle lunii prosternăte pe lespezi, tîîrîîndu-se
părcăă spre doi ochi imens deschisţ i căre hipnotizău
multţimeă ălbăă .
Andi ăvu un somn nelinisţ tit. Tresăă reă. Se îîntorceă
pe-o părte sţ i pe ăltă. Gemeă. Se dezveleă. Sţ tefănă îîl îîn -
veleă lă loc. Apucăse prin somn mîînă Sţ tefănei, căre i-o
lăă săse lă îînceput. Apoi sţ i-o retrăă sese usţ or, cu o misţ căre
de fum.
Somnul lui Andi eră stăă pîînit de visuri frăgmentăre,
vertiginos ăpăă rute sţ i dispăă rute, că ferestrele luminăte
ăle unui tren expres îîn noăpte. Visă petrecereă de lă
Chioăiă, ăvîînd prin somn impresiă căă o viseăzăă număi
sţ i căă nu vă părticipă lă eă. Vedeă rochii de vărăă fugind
prin vie, îîntindeă mîînă dupăă ele, sţ i sţ tiă căă viseăzăă
fiindcăă n-ăpucă nimic. Măgdă Boldur îîi îîntinsese un
strugure cu boăbe mări, rîîzîînd că Duduiă, cu buzele
fărdăte sţ i o rochie ătîît de scurtăă , căă păă reă de băletistăă .
Sţ i-n locul lui Andi ăpăă ruse un zeu hîîd, un căp de
Priăp îîn smoking, sţ i-o ăpucăse pe Măgdă de cozi, tîîrîînd-
o prin vie, sîîngerîîndu-i pulpele îîntr-o perspectivăă de
struguri căre rîînjeău cu buze groăse sţ i cornitţe
spinoăse.
Sţ i deodătăă se-ntunecă, se lumină, sţ i pluteă îîn visul
lui Andi, său îîn ochii lui, un idol indiăn cu ochii deschisţ i.
Visăse?
458
 De cîîtevă ori îîn timpul noptţii văă zuse doi ochi străniu
deschisţ i, căre-l îînfricosţ ău, desţ teptîînd îîn el spăimele din
copilăă rie, de strigoi, de iele sţ i de tot ce răă săre îîn
cimitirul ălb ăl luminei de lunăă .
Toătăă noăpteă îîi băă tuse inimă dezordonăt,
chinuindu-i somnul.
Se desţ teptăse îîn zori.
Sţ tefănă dormeă?
Dormeă.
Se sculăse cu precăutţiuni de sţ colăr căre fuge din
dormitorul internătului. Zorii s-ărăă tău luminosţ i. Slăvăă
Domnului. Nu plouă.
Se spăă lăse sţ i se-mbrăă căse pe-ndelete.
Sţ tefănă îîl ăuzise schimbîînd crăvătele ună dupăă ăltă,
pudrîîndu-se, părfumîîndu-se cu văporizătorul, făă cîîndu-
sţ i unghiile.
Doămnă Dănielescu băă tuse lă fereăstrăă :
— Gătă, Andi?
— Gătă.
Glăsurile lor răă sunău îîntr-o sţ oăptăă de complot.
— Hăi lă ceăi.
— Vin.
IÎndreptăse o scurtăă privire îînspre Sţ tefănă sţ i plecăse
îîn vîîrfuri, deschizîînd sţ i îînchizîînd usţ ă cu băă găre de
seămăă .
Apoi ăutomobilul trăă sese lă scărăă .
Sţ tefănă privise de dupăă perdeă pregăă tirile de
plecăre.
IÎncăă reăse cosţ uri cu sticle, pleduri. Rîîdeău. Glumeău.
Erău veseli.
Andi nu ăruncăă nici o privire îînspre fereăstră
Sţ tefănei.
IÎn clipă cîînd ăutomobilul porni, cu cele trei spinăă ri
ălăă turăte îîn fund, mîînă Sţ tefănei schitţăă un gest scurt, că
sţ i cum ăr fi ăruncăt cevă îîn flăă căă ri.
Privi ăpoi ietăcul gol, căre miroseă ă pudrăă sţ i ă păr-
fum, sţ i ăceeăsţ i mîînăă micăă , zornăă itoăre lă fiecăre gest
din pricină brăă tţăării, ăceeăsţ i mîînăă căre-l liberăse pe
Andi se opri îîn ăer că o frunzăă căre căde sţ i căă zu o dătăă
cu genele ude.

*
459
 IÎn sufrăgeriă căsei Dănielescu erău număi Luchi sţ i
cu Sţ tefănă, îînconjurătţi dc tăă cereă îîntregii căse goăle.
Sţ tefănă dăă duse drumul servitorilor. Asţ ă căă eră singurăă
cu Luchi.
Un dejun cu ceăi sţ i mîîncăă ruri reci.
Sţ i Sţ tefănă sţ i Luchi îîncercăserăă săă măă nîînce, făă răă săă
izbuteăscăă . Părcăă tăcîîmurile de pe măsă fămiliei Dănie-
lescu deveniserăă uriăsţ grele pentru mîînile lor.
Nu vorbeău. Vorbiserăă îînăinte. Luchi plîînsese.
Desţ i erău singuri, nu îîndrăă zneău săă spuie nimic îîn
sufrăgeriă fămiliei Dănielescu; ăcolo, părcăă sţ i-n lipsă fă-
miliei, erău prezentţe căre îîmpiedicău pe Luchi sţ i
Sţ tefănă săă vorbeăscăă îîn voie.
Beău ceăi sţ i ăscultău vibrătţiă tăă cerii căsei goăle.
Fumărăă .
Trebuiău săă umple vremeă cu cevă.
Urmăă rirăă zborul unei viespi pe fructele de pe măsăă .
Se ridicărăă de lă măsăă . Intrărăă îîn căsă din curte.
Luchi se lăă săă greu pe cufăă rul din mijlocul ietăcului.
Sţ tefănă îîsţi isprăă vi de făă cut geămăndănul.
Sunău mereu sţ irăgurile de măă rgele colorăte pe căre
le desprindeă de lă căă păă tîîiul ei — de pătru ăni erău
ăcolo — sţ i sufletul lui Luchi eră gol că sţ i păă retele pe
căre timp de pătru ăni fuseserăă măă rgelele Sţ tefănei.
Apoi Sţ tefănă se ăsţ ezăă pe divăn, cu picioărele îîncruci-
sţ ăte sub eă.
Fumărăă .
Amiăză eră ăurie.
S-ăuzeău număi căstănele căă zîînd din crengile
căstănului de lă poărtăă .
IÎntr-un tîîrziu, glăsul lui Luchi răă sunăă îîn sţ oăptăă :
— Sţ tefănă, nu tţi-i milăă de...
Buzele Sţ tefănei tremurău, dăr fătţă eră că îîmpietrităă .
Sţ i îîn locul numelui lui Andi răă măse un gol îîn îîntrebăreă
neisprăă vităă ă lui Luchi.
— Andi nu măi ăre nevoie de mine...
Sţ i iăr se ăuzirăă număi căstănele, căă ci număi copăcul
de lă poărtăă ăveă ce săă măi scuture.

460
 Seără, o trăă surăă porni din ogrădă căsei Dănielescu. O
trăă surăă iesţ ănăă c-un căl sţ chiop, ădusăă de Luchi. Birjărul,
cu picioărele peste cufăă r.
IÎn trăă surăă , un geămăndăn pe scăă unăsţ ; Sţ tefănă sţ i
Luchi îîn fund.
Sţ tefănă tţineă ochii mereu plecătţi îîn jos. Nu se uităă
nici lă căsă celor pătru ăni, nici lă Iăsţ ul celor pătru ăni,
nici lă Luchi, tot ce măi ăveă din căsă Dănielescu dupăă
pătru ăni.
Gără răă săă ri.
Peronul.
Trenul.
Clopotţelul.
IÎn brătţele lui Luchi, Sţ tefănă eră cel măi mic trup de
femeie pentru durerile lumii.
Nici mîînăă , nici bătistăă nu fluturărăă lă fereăstră tre-
nului.
Iăr dupăă tren plîîngeă frătele lui Andi, cu mîînile pe
ochi, ătîît de deznăă dăă jduit, căă un om băă trîîn se ăpropie
de el, punîîndu-i mîînă pe umăă r:
— Lăsăă , tinere, nu-tţi măi făă ătîîtă inimăă reă. Toăte
trcc, toăte se uităă ...

461
462
EPILOG

463
 IÎn toămnă ănului o mie nouăă sute douăă zeci sţ i sţ ăpte,
ziărele iesţ ene ănuntţău căă săă toriă eminentului profesor
universităr Alexăndru Dănielescu, fiul mărelui căă rturăr
Iustin Dănielescu, cu domnisţ oără Măgdă Boldur,
descendentă unui vechi neăm boieresc ăl Moldovei,
celebrăă cîîntăă reătţăă, ăpreciătăă sţ i de criticii Părisului.
Ceremoniă religioăsăă fusese celebrătăă lă Mitropolie,
nuni fiind domnul sţ i doămnă Sţ tefăn Dobrescu,
fruntăsţ ul tţăărăă nist ăl Moldovei.
Măsă de o sutăă de tăcîîmuri fusese servităă de căsă
Căpsţ ă.
Dupăă nuntăă , tîînăă ră pereche plecăse săă -sţ i petreăcăă
lună de miere pe Coăstă de Azur.

IÎn ănul urmăă tor, îîntreăgă presăă democrăticăă ă tţăării

sălută ăpăritţiă fulgurăntăă ă unui luceăfăă r pe orizontul
sociăl.
Discursul deputătului nătţionăl-tţăărăă nist Alexăndru
Dănielescu, săvăntul profesor ăl Universităă tţii din Iăsţ i,
fusese ăfisţ ăt, dupăă ce Cămeră îîl ovătţionăse, votîînd cu
unănimităte omăgiul ăfisţ ăării.
Deputătul iesţ ăn cucerise Cămeră printr-un îînălt
ideălism sţ i o păteticăă sincerităte. Căă tre sfîîrsţ itul
discursului, cu o emotţie religioăsăă , sufletul orătorului
îîngenunchiăse că pe Mormîîntul Eroului Necunoscut,
îîndreptîîndu-sţ i privirile căă tre vecheă căpitălăă ă
Moldovei.
Sţ i totţi erău de ăcord căă număi un iesţ ăn crescut îîn
ăcel templu ăl trecutului căre e Iăsţ ul puteă săă ăducăă îîn
Părlămentul tţăării o ătîît de purăă ătmosferăă de
464
spirituălităte, de- terminîînd un obsţ tesc elăn de îînfrăă tţire
îîntre cei dezbinătţi de luptele politice.
...„Clipe îînăă ltţăătoăre, căre cinstesc Părlămentul nătţio-
năl-tţăărăă nesc sţ i vecheă căpitălăă ă Moldovei”; ăceăstă eră
concluziă presei.
Concluziă Iăsţ ului eră un bănchet de o sutăă cincizeci
de tăcîîmuri intelectuăle, dăt îîn cinsteă celui căre
îînăă ltţăse îîn Părlăment prestigiul căpitălei Moldovei.

Seără băncnetuiui.
Andi eră gătă. Se privi îîn oglindăă . Intîîlni privireă
Măgdei: ăveă ochi evlăviosţ i de vestălăă îîn fătţă flăă căă rii
ăltărului.
IÎl ăsţ teptă cu văporizătorul de colonie.
Răă sunăă o băă tăie lă usţ ăă.
— Intrăă .
Apăă ru servitorul.
— V-ăsţ teăptăă măsţ ină.
Andi măi trecu o dătăă prin văstul biurou, ăruncîînd o
privire recăpitulătivăă ăsupră notelor discursului pre-
găă tit pentru bănchet. Le lăă să ăcăsăă . Vorbeă făă răă note,
fiindcăă mările emotţii trebuie săă ăpărăă spontăn că sţ i
lăcrimile, nedîînd impresiă premedităă rii.
Se duse lă fereăstrăă : dăă deă pe strădă Lăă pusţ neănu.
Răă săă rise lună undevă deăsupră deălurilor. Orăsţ ul eră
ălb îîn umbrăă . Privi Iăsţ ul de sus, recăpitulătiv, cum
privise sţ i notele discursului îînchinăt Iăsţ ului sţ i iesţ enilor.
O săă rutăă distrăt pe Măgdă, căre-l îînsotţi pîînăă lă scără
de jos.
Se sui îîn somptuoăsă limuzinăă .
Pe strădă Lăă pusţ neănu, toăte privirile se îîntorceău
dupăă limuzină ăsupră căă reiă iesţ enii vedeău plutind un
zimbru, stemă glorioăsei Moldove de odinioărăă .
Descinse.
Fu îîntîîmpinăt cu ăplăuze, ecou iesţ ăn ăl celor din
Părlăment...

465
 Romănul ă îînsotţit păsţ ii eroului săă u pîînăă lă ăcest din
urmăă prăg — ăl ăpoteozei iesţ ene — de lă căre îîncepe
bălul măscăt ăl istoriei contemporăne.

466
 CUPRINSUL

Partea întîia
Andi 5

Partea a doua
Bate cineva la poartă? 89

Partea a treia
Nu-i nimeni. Se scutură castanul 207

Epilog 325

Redactor: MARCELA RADU

Tehnoredactor: MARILENA LUNGULESCU

Bun de tipar: 27 XI 1985
Coli de tipar: 20,5
CRAIOVA, 1986

Întreprinderea poligrafică „Oltenia”,
str. Mihai Viteazul nr. 4, Craiova
Comanda nr. 276

467