1

Genul Genurile sunt clase de cuvinte care se caracterizează prin sisteme unitare de flexiune. Genul
la substantivele inanimate este o categorie nemotivată semantic.
Ghid
Glotonimul Raportul dintre idiomul local utilizat în Republica Moldova şi limba română reprezintă
o problemă pe care, din punct de vedere ştiinţific, o considerăm definitiv rezolvată în sensul „una şi
aceeaşi limbă”. (I. N.)
Dezvoltările şi interpretările semantice sunt condiţionate contextual
Toponimul de la care e derivat adjectivul moldovenesc se constituie în sursă de ambiguitate
substantivul Moldova, care denumea generic regiunea de la est de Carpaţi locuită de români şi în care
comunicarea era asigurată de limba română, devine „polisemantică” după 1812: continuă să fie folosită
ca „ţară”. „principat de sine stătător”, apoi „parte / provincie a României”, dar desemnează frecvent şi
teritoriul înglobat în Imperiul rus (denumit adeseori şi Basarabia), iar în organizarea statală sovietică –
deci după 1918 – „o regiune” (mai mult sau mai puţin) autonomă sau „o republică socialistă”.
În condiţiile unei semantici atât de multivalente a adjectivului moldovenesc poate fi agravată de
combinarea lui cu alte cuvinte limbă, de ex.
Nediferenţierea (sau confuzia semantică) semantică „limbă / grai” poate fi rezultatul:
Nediferenţierea semantică limbă / grai
Utilizarea sintagmei limba moldovenească:
1) în comunicarea cotidiană într-o perioadă în care distincţia ştiinţifică nu era destul de clară
(sintagmele limba moldovenească şi limba română erau folosite cu acelaşi sens în aceleaşi contexte); o
motivaţie „inocentă”;
2) utilizarea tendenţioasă pentru a denumi idiomul populaţiei din spaţiul anexat, este inclusă în
„instrumentariul” separării teritoriului dintre Prut şi Nistru.
Se confundă etnia şi cetăţenia, apartenenţa regională şi autoritatea statală

Glotopolitica este unul dintre factorii extralingvistici esenţiali, care influenţează dezvoltarea limbii
sub aspect funcţional (Negrescu).
Politica lingvistică în RASSM se concentra asupra formării unei variante literare proprii, a cărei
principală calitate era să deosebească de româna literară.
O altă modalitate de a imprima o direcţie divergentă evoluţiei variantei vorbite în Basarabia a
constat în respingerea neologismului romanic.
Respingerea sursei romanice în crearea fondului neologic şi orientarea către limba rusă.
În schimbarea situaţiei lingvistice legislaţia şi politica lingvistică intervin numai ca factori
favorizanţi sau defavorizanţi (Negrescu).

Gradare a dificultăţilor

Gradul de automatizare a construcţiilor

Gramatica pedagogică Gramatica pentru studiul unei limbi ca limbă străină.

Gramatica cazurilor
Principiile teoriei cazurilor: 1) nici un argument nu poate fi purtător decât al uni singur caz (one
case per argument); 2) fiecare propoziţie simplă nu poate conţine unul şi acelaşi caz decât o singură
dată. (Fillmore)
 2
Greşeală: Greşeală gramaticală; Greşeală comunicativă (totul este clar, dar aşa nu se spune);

I
Ideologia lingvistică / ideologie diglosică

Identitatea lingvistică. Identitate lingvistică bazată: 1) pe monolingvismul populaţiei, 2) pe

bilingvism.

Idiom familial Dialectul istroromân este folosit cu statut de idiom familia.

Idiomuri în contact În raporturile dintre limbile în contact învinge o limbă oficială.

Individualizarea învăţământului

Insecuritatea lingvistică – este nesiguranţa pe care o manifestă mulţi moldoveni în vorbirea

oficială şi semioficială. E vorba de persoanele a căror limbă maternă este română şi care nu posedă
varianta standard; provoacă un anumit sentiment de inferioritate lingvistică.

Instrumentalul cazul forţei sau al obiectului inanimat implicat într-o manieră cauzativă în starea
sau acţiunea identificată de verb (Fillmore)

Integrarea socială

Intenţie comunicativă: este factorul care organizează şi ghidează comportamentul verbal.

Intenţiile semantice şi stilistic-discursive ale locutorului (GALR, II, p. 49)

Intenţionalitatea mesajului

Interacţiune verbală. Schimbul verbal între emiţător şi receptor produs într-un anumit cadru.

Interferenţa lingvistică (amestec al limbilor) încălcarea normelor lingvistice ale unuia dintre
idiomurile aflate în contact sub influenţa celuilalt. Apare în situaţii de contact lingvistic. Poate afecta
practic toate subsistemele lingvistice.
Cazurile de abatere de la normele unei limbi care apar în vorbirea bilingvilor ca rezultat al stăpânirii
mai multor limbi de către aceştia.
Suprapunerea a două sisteme lingvistice (Haugen).
Schimbarea lingvistică ce apare ca rezultat al contactului dintre două limbi (Diebold).
Modificările ce au loc în structura unei limbi sub influenţa alteia.
Interferenţa:
a) În sens larg, o schimbare în structura unei limbi sub influenţa alteia, în ambele direcţii: de la
limba maternă spre cea străină şi invers.
b) În sens îngust, pătrunderea normelor unui sistem lingvistic în celălalt; se realizează într-o singură
direcţie: de la limba maternă spre cea străină.
În predarea limbilor străine: fenomen exclusiv negativ de transfer al deprinderilor comunicative
formate în cadrul limbii materne asupra limbii studiate.
În cazul interferenţei se modifică însuşi sistemul care împrumută elementele.
Transferenţa – cazurile de folosire inconştientă a deprinderilor lingvistice formate într-o altă limbă
(Negrescu).
 3
Interferenţa este unidirecţională.
Interferenţe la toate nivelele limbii: de la sistemul fonetic (accent, intonaţie) până la regulile de
conversaţie.

Intoleranţa lingvistică – este nerecunoaşterea unei egale demnităţi a tuturor limbilor vorbite în
comunitatea respectivă; se manifestă prin faptul că anumiţi vorbitori încearcă, într-un mod categoric, să
le impună interlocutorilor lor limba pe care o vorbesc.

Instrumentul – unul dintre argumentele verbului. Un rol semantic îndeplinit de un nume inanimat,
care, în configuraţia cauzală a verbelor de acţiune, exprimă mijlocul folosit, voluntar sau involuntar, de
către un agent pentru producerea acţiunii.
Istrumentalul este guvernat de un verb cu trăsătura [+ intenţie], fapt care implică în mod obligatoriu
existenţa unui agent [+ uman], care declanşează acţiunea. Instrumentalul este exprimat de un substantiv
caracterizat prin trăsăturile [+ animat], [+ material], [+ fabricat] [+ controlabil].

Itinerativul cazul care redă, în prezenţa unui verb orientat, deplasarea unui obiect dintr-un punct de
plecare spre un punct de sosire.
Itinerativul – caz care implică punctul de plecare (Alativul sau Ilativul) şi punctul de sosire
(Ablativul sau Elativul) ale unui obiect care se deplasează

Î
Împrumutul pătrunderea elementelor unui sistem în altul.

Îngustarea sferelor de funcţionare a limbii este una dintre manifestările opresiunii lingvistice
dirijate de politica lingvistică.

Însuşirea intuitivă a limbii

Însuşirea limbii. Însuşirea limbii în cercul familiei.

Însuşirea limbii de către adulţi. Un rol esenţial în instruirea adulţilor îl joacă motivaţia. Adulţii
sunt mult mai motivaţi pentru învăţătură. Adulţii se caracterizează printr-o inteligenţă dezvoltată. Ei
sunt orientaţi spre însuşirea sistemului gramatical al limbii, a cărui asimilare o obţin mai uşor decât
copii. Pe de altă parte, adulţii abordează învăţătura pragmatic. Ei tind spre o instruire funcţională care
să-i pregătească pentru comunicarea în limba străină în diverse situaţii din viaţă.

Înţelegerea enunţului: înţelegerea globală a enunţului prin vehicularea unui sens aproximativ.

Înţelegerea limbii: deprinderea de a descifra semnificaţia percepţiilor auditive face posibilă

emiterea unui şir de sunete organizate după acelaşi cod şi purtătoare de semnificaţie. (Îndr., 23)

Învăţarea limbii: proces complex, non-uniform, care prezintă diferite etape şi care presupune
includerea diverselor mecanisme. Învăţarea limbii nu este nici un simplu proces mecanic de formare a
automatismelor prin imitare, nici o activitate care implică numai factori de natură creatoare. Studiul
procesului de învăţare a limbii de către diferite categorii de cursanţi duce la următoarea concluzie
privind natura acestui proces: pornind de la capacităţile cognitive generale specifice psihicului uman,
copiii şi adulţii utilizează atât procedee bazate pe imitaţie sau pe memorizarea mecanică, rigidă, cât şi
 4
procedee de învăţare activă, creatoare, raţională bazate pe înţelegerea organizării sistematice a
fenomenelor de limbă şi pe extragerea (auto-formularea) regulilor psiholingvistice. În procesul de
învăţare a limbii are loc interpenetrarea acestor doi factori. Disocierea şi ierarhizarea lor în funcţie de
importanţa şi rolul lor în procesul de învăţare a limbii este o operaţie imposibilă. Doca, fr., 29
Învăţarea unei limbi străine înseamnă achiziţionarea unui nou sistem de analiză şi de organizare a
experienţei umane prin intermediul limbajului. Îndr., 24
Învăţarea este o activitate orientată spre atingerea unui scop precis.

Înţelegerea textului

J
Jocul de rol. Jocurile care reprezintă simulări ale unor situaţii reale. Jocuri de simulare a unor
situaţii reale.

Lecţia

Legislaţia lingvistică Uneori, nu este atât de importantă legea propriu-zisă, cât implementarea ei.

Lexic activ / lexic pasiv

Vocabularul activ şi vocabularul pasiv sunt subdiviziuni ale lexicului, în funcţie de frecvenţa în
vorbire la un moment dat. Vocabularul activ este format din cuvintele folosite curent, fiind deci foarte
puţin numeros, dar frecvent în circulaţie.
Din vocabularul activ fac parte instrumentele gramaticale (prepoziţii, conjuncţii, articole, verbe
auxiliare, pronume şi adverbe relative) şi substitutele (pronumele şi numeralele) cele mai uzuale,
precum şi substantivele, adjectivele, verbele, adverbele referitoare la aspecte indispensabile activităţii
cotidiene şi care au tranşat în favoarea lor concurenţa la zi cu sinonimele. Câteva exemple: de, la, cu,
să, că, dacă, cel, am (fost), aş (merge), voi (avea), care, cine, ce, unde, când, unu, doi, casă, femeie,
mână, bun, frumos, dulce, a face, a vorbi, a mânca, a fi, a avea.
Foarte active sunt însă şi cuvintele (sau sensurile) „la modă”, marea majoritate neologisme:
manager, profit, dividend, a implementa, pluralism, firmă, democraţie, marketing, privatizare.
Vocabularul pasiv este format din cuvintele cunoscute, dar folosite rar de vorbitori.

Lexicalizarea actanţilor Determinaţii ocupă poziţiile sintactice deschise de verb lexicalizând

posibilităţile combinatorii ale acestei părţi de vorbire care sunt proiectate în exterior.

Lexicalizarea trăsăturilor semantice şi sintactice. În ceea ce priveşte lexicalizarea trăsăturilor

semantice şi sintactice, verbele prezintă un număr mare de realizatori.

Lexicul minimal

Lexic comun
Cuprinde cuvintele care asigură înţelegerea dintre vorbitorii unei limbi.

Limba română în Basarabia

1812 – calitatea de limbă oficială este preluată de limba rusă. Prima etapă de bilingvism
instituţionalizat.
 5
1918 – 1940 – calitatea de limbă oficială revine limbii române. Limba română îşi regăseşte
funcţionalitatea comunicativă în integralitatea sa, ceea ce duce la reactivarea şi răspândirea variantei
literare, ipostază în care fusese înlocuită în comunicarea etapei precedente de rusă ca limbă de stat.
După 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a integrării Basarabiei în spaţiul sovietic, hegemonia
limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în mod agresiv
După 1989 raporturile se modifică în favoarea limbii române, declarată prin constituţie limbă de
stat. Prin hotărârea Sovietului Suprem limba etniei majoritare îşi recapătă statutul de limbă oficială.
Cea de a patra etapă a de evoluţie în condiţiile comunicării bilingve a limbii române din Republica
Moldova. Cadrul organizatoric, statal, dar şi social şi etnic, în care se produce această recunoaştere,
este însă diferit de cel din perioada 1918 – 1940.
Utilizarea limbii române se extinde în toate domeniile de activitate, ceea ce presupune un
instrument evoluat, adecvat tuturor situaţiilor de comunicare.

Limbă Limba ca instrument de interacţiune socială.

Limba ca varietate folosită de o comunitate lingvistică.

Limbaje speciale

Limba literară

Limbă dominantă – limba grupurilor care domină social-politic societatea respectivă. Impunerea
unei limbi este determinată de: 1) de legile pieţei; 2) de putere. Limba dominantă din punct de vedere
politic: utilizare oficială, utilizare publică.

Limbă dominată

Limbă primară / primă (limbă vernaculară, limba B). Limba majorităţii. Importanţa socială a
limbii primare şi rolul limbii secundare.

Limbă secundară / secundă (limbă privilegiată, vehiculară, limba A) Limba dobândită ulterior.

Limbă standard v. standard

Limbă subordonată

Limbi Clasificarea limbilor în funcţie de criteriul statutul legal: 1. limbi oficiale, 2. limbi neoficiale
acceptate, 3. limbi neoficiale proscrise.
Specializarea funcţională (socio-contextuală) a idiomurilor – specializare realizată pe baza de statut
sociocultural.

Limbi autonome
Limbi de circulaţie internaţională

Limbi înrudite limbile care au ca sistem de plecare una şi aceeaşi limbă.

Limbi naţionale
Limbi locale
 6
Limbi oficiale ale statului Orice stat are nevoie de o limbă oficială, adică de o limbă care să
asigure … Aceasta însă nu poate fi limba rusă, care este de fapt limba unei minorităţi naţionale.
O limbă se poate impune prin intermediul următorilor factori:
a) legile peţii;
b) acţiunile autorităţilor.
Limba oficială / limba maternă: 1) pentru ca cineva să poată ocupa vreo funcţie în administraţia
statului trebuie să cunoască destul de bine limba statului; 2) limba maternă trebuie să fie folosită în
relaţiile cu administraţia şi cu organele de justiţie.
Lumea acestui început de secol şi de mileniu societatea umană este marcată de două tendinţe
simultane: al fragmentării şi al integrării.
Funcţionarea unor limbi nu numai ca limbi materne, ci şi ca limbi secunde. LL. ME, 5, 6.
Utilizarea unor limbi exclusiv în anumite domenii ale vieţii sociale. LL. ME, 6.
Adoptarea unui idiom local drept limbă naţională şi oficială. LL. ME, 6
Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statului, prin acordarea statutului de limbă oficială, îi
conferă în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în activitatea de comunicare socială, dar şi mai ales
în anumite condiţii istorice, şi din perspectiva evoluţiei limbii ca atare (Negrescu, 59)

Limbi oficiale regionale

Limbi fără statut oficial

Limitarea funcţionalităţii unei limbi

Lingvistica comunicativă

Localistă (Modelul localist al gramaticii cazurilor)

Consideră că la baza organizării oricărei propoziţii stau raporturile cazuale.
Raporturile locative şi de direcţie sunt cele mai importante în exprimarea raporturile de caz.
Concepţia semantico-localistă asupra cazului – toate relaţiile de caz sunt interpretate în termenii de
„localizare” şi „direcţie”.
Locativul – una din relaţiile cazuale de bază folosit atât la exprimarea locului concret de
desfăşurare a acţiunii, cât şi a timpului.

Modelul localist al lui Anderson distinge următoarele relaţii cazuale:

1. Absolutivul (participantul inactiv al acţiunii),
2. Ergativul (instigatorul procesului),
3. Locativul (indică localizarea sau situarea în spaţiu a absolutivului),
4. Ablativul (marchează punctul de plecare, dar şi raporturi mai abstracte: provenienţa, sursa sau
cauza).

Cazuri spaţiale fundamentale:

1. Ablativul (marchează punctul de plecare, dar şi raporturi mai abstracte: provenienţa, sursa sau
cauza): a pleca din oraş.
2. Alativul (caz local direcţional, exprimă direcţia predicaţiei spre un punct final): Se îndreaptă
spre...
3. Adesivul (caz al localizării non direcţionale; locul, poziţia şi vecinătatea imediată faţă de un
punct de reper): a sta lângă fereastră.
Ablativul – punctul iniţial; Alativul – punctul de sosire; Absolutivul – obiectul care se deplasează
între cele două puncte.
 7

Cazuri spaţiale situative (cazurile fundamentale spaţiale combinate cu unele trăsături inferioritate /
exterioritate, superioritate / inferioritate, anterioritate / posterioritate): a ieşi din casă.
1. Elativul (exprimă direcţia predicaţiei dinspre un punct iniţial interior spre un punct exterior);
2. Ilativul (punctul final interior): a pătrunde în casă.
3. Inesivul (valoare locativă neorientată, interioritatea în raport cu un punct de reper): a locui în
oraş.
4. Superesivul
5. Sublativul
6. Antepozitivul
7. Postpozitivul

Esivul (cazul abstract al stării);

Dativul (cazul abstract al beneficiarului acţiunii).
Absolutivul, Ergativul – cazuri non localiste. Locativul, Ablativul –cazuri localiste

Locativul cazul care identifică locul sau orientarea în spaţiu a stării sau acţiunii descrise de verb.
Indică localizarea sau situarea în spaţiu a absolutivului.

Locativul – una dintre relaţiile cazuale de bază. Exprimă:

1) locul concret de desfăşurare a acţiunii;
2) relaţii abstracte:
a) în cazul verbelor de posesie nominativul posesor este interpretat ca locativ; b) pe lângă verbele
psihologice şi de senzaţie fizică nominalul afectat este interpretat ca sediu interior al senzaţiei (DSL,
298).
Locativul se scindează în două cazuri: sursa şi ţinta. Sursa locul de provenienţă a unui lucru, iar
ţinta marchează locul spre care este orientat ceva (Fillmore)

Cazuri Cazuri:
a) cu funcţii gramaticale a) localiste
b) cu funcţii locaţionale b) non localiste

Trăsăturile /+ concret / / + abstract /

Cazuri:
a) concrete (locative spaţiale şi temporale)
b) abstracte (locativ abstract)

Trăsăturile /+ spaţialitate / / + temporalitate / Trăsăturile /+ orientat / / – orientat /

a) Locative spaţiale (localizare spaţială) 1. Localizare (structuri locaţionale neorientate)
b) Locative temporale (localizare temporală) 2. Direcţia

Axele sistemului de locative spaţiale:

1) localizarea / poziţionarea (specificarea punctului de reper).
2) orientarea (direcţia predicaţiei în raport cu un punct de reper).
Opoziţia /+ orientat / /– orientat /

Locaţia vs Direcţia:
Esivul (cazul abstract al stării).

a) Locativul esiv locativul verbelor statice;
verbele de stare şi de
posesie
b) Locativul este coocurent verbelor
alativ (locativul de direcţie şi de
direcţional) schimbare
d) Locativul apare pe lângă verbele
inesiv afective şi de senzaţie
fizică (a se teme, a simţi)
8
Corespunde numelui predicativ şi elementului
predicativ suplimentar. Posesorul ca locativ.
Actanţii verbelor de schimbare sunt interpretaţi ca
direcţionale
cazul localizării sediului interior

c) Locativ ablativ

Limita şi orientarea
A. Clase de verbe orientate cu locativ abstract: a) verbe de deplasare reală, b) de atribuire, de
privaţiune şi de recepţie, c) de comunicare, d) de gândire; e) de percepţie;
B. Clase de verbe orientate cu locativ spaţial.

Verbe de orientare care se autodefinesc (a acosta, a ţărmui, a întemniţa, a îngropa)

Verbe deictice de orientare spaţială – orientarea spaţiului organizată în raport cu locutorul.
Locativul temporal:
1. Adesivul temporal (momentul): în timpul zilei;
2. Inesivul temporal (durata)
3. Ablativul temporal (punctul iniţial)
4. Alativul temporal (punctul final)
5. Itinerativul temporal (parcursul): între ...
Locativul beneficiar / locativul benefactiv – a adresa ceva cuiva – a adresa ceva pentru cineva

Structura configuraţională a verbelor de comunicare este constituită dintr-un Ablativ, punct iniţial,
un Locativ, punct final, şi un Absolutiv (mesajul) care realizează o deplasare.