ULTIMA STILISTICA

Adrian TUDURACHI

Există o stilistică a lim bii? Între întrebările pe care le ridică stilistica,aceasta îm ipare cea m aiplină de
înţeles.Im ediat ce se acceptă existenţa uneistilisticia lim bii,drum uldisciplineise bifurcă şitrebuie ales
între o analiză a coduluişialta a funcţionăriidiscursive a expresivităţii.Studiulexistenţeivirtuale va diferi
întotdeauna de analiza pipăită,în text,a faptelor de stil.Proiecţia puterniceiopoziţiisaussuriene "langue"/
"parole"asupra stilisticiiproduce o ireversibilă sciziune.În privinţa cunoaşteriilim bajului,opoziţia a
provocat desfacerea pragm aticii(ca ştiinţă a discursului)din corpullingvisticii(ştiinţă a "lim bii" ca sistem );
ar finaiv să se creadă că îm păcarea a două m odele atât de diferite,abandonată de filosofia lim bajului,va
reuşiîn stilistică.Prin anii'70 se încerca sinteza celor două stilisticiprin analogie cu com plem entaritatea
dintre teorie şipractică:stilistica lim biiar reprezenta nivelulteoretic iar stilistica discursului ar fi doar o
aplicaţie practică (DUCROT, TODOROV,1972, 103-104).Propunere absurdă pentru că discursulîşiare legile
lui,după cum "lim ba" angajează în concret un tip specific de analiză m enit să recupereze sem nele-
invariant.Şidiscursulcunoaşte un nivelteoretic,şilim ba o "practică" specifică;ceea ce,desigur,nu le face
m aipuţin incom patibile.Situaţie aproape "patologică",stilistica arată m ereu două feţe.Faptulnu num aică
îngreunează cunoaşterea stilisticiica destin,dar o face im posibilă ca ştiinţă.Secţionarea ireductibilă a
câm puluistilisticiiînceţoşează orice încercare de delim itare a disciplinei,de evaluare a întinderiieireale,a
evoluţieişia foloaselor ei.Cu două obiecte de studiu,fiecare presupunând instrum ente şiobiective
specifice,stilistica nu poate funcţiona disciplinat şieficient în înţelegerea faptuluide stil.Fenom en m ereu
dublu,stilistica nu se poate cuprinde într-o definiţie unitară.S-a încercat evitarea consecinţelor acestui
fapt,aşezând obiectulstilisticiilim biiîn sarcina retoricii(JENNY, 2000, 103sqq).Tăierea noduluie tot o
alternativă la dezlegarea lui… E,totuşi,îndoielnică puterea retoriciide a se legitim a ştiinţific în vrem ea
noastră,decişicapacitatea eide a absorbisarcinile stilisticiilim bii.M aidevrem e sau m aitârziu,
problem ele codului,irezolvabile în spaţiuldefuncteiretoricis-ar răsfrânge din nou asupra stilisticii.

Singura cale răm âne m ereu întâm pinarea frontală:e,cred,necesară rejudecarea propoziţiilor
luiCh.Bally,celcare în Tratatulde stilistică franceză a lansat ideea unui sistem al mijloacelor de expresie.
Azi,cu rezultatulîn faţă,cu im aginea posterităţiiuneiasem enea idei,exam enulnu poate fidecât critic.N u
m aie tim p acum de a înţelege cum şide ce s-a ajuns la o "stilistică a lim bii",cinum aidacă există suficiente
motive pentru a o proclama.

1.Există o stilistică a "lim bii"?

 Cât din stilistică se situează pe teritoriulsaussurienei"langue"? Din Tratatul… lui Ch. Bally,
ascultă de legile sistem uluilingvistic aşa-zisul"term en intelectualde identificare".Aşa se cheam ă noţiunea
neutră la care e raportat faptulde lim bă pentru a-ideterm ina încărcătura afectivă.Pentru a identifica
natura afectivă a expresieilejere dovleac, metoda luiBally reclam ă căutarea unuiterm en indiferent.Să
zicem ,în rom âneşte,cap.Expresia aceasta are calităţile unuisem n din "lim bă":se găseşte în relaţiide
opoziţie cu alte sem ne.ţeastă,craniu ş.cl.se învecinează în conştiinţa vorbitorilor cucapul,lim itându-i
acestuia sem nificaţia.În chiar cuvintele luiSaussure,term enulneutru ballyian e o "valoare",alcărei
conţinut e determ inat de relaţiile de opoziţie în care intră,în cadrulunuisistem .Proiectând un dicţionar
ideologic (BALLY, 1910, 13), cercetătorulelveţian propune prezentarea term enilor neutride identificare pe
două coloane,în relaţiile de opoziţie determ inante (d.e.cauză / efect).D esigur,e o sim ulare sim plificată a
sistemului limbii.

Caracterulsistem ic alnoţiuniineutre e,aşadar,indiscutabil.Răm âne de stabilit felulîn care term enulde

identificare participă la constituirea faptuluide stil.E o relaţie de opoziţie,după spusele luiCh.Bally:
conţinutulafectiv se opune celuiintelectual.

"În virtutea relativităţiigenerale a faptelor de expresie,elem entulafectiv alunuifapt de lim bă

nu poate fidegajat decât prin opoziţie cu conţinutulsău intelectual" (BALLY, 1905, 117).

Pentru a caracteriza raportuldintre faptulde stilşinoţiunea neutră,Bally apelează la principiul constitutiv

alsistem uluilim bii:relativitatea faptelor de expresie.Ca şiîn "lim bă",unde sem nele sunt definite ca valori,
exclusiv de raporturile de opoziţie în care intră,şiîn stilistică faptulafectiv este determ inat în negativ,prin
contrast cu term enulintelectual.Pentru a înţelege cum anum e o valoare e determ inată de relaţiile sale de
opoziţie,m erită citată explicaţia luiRom an Jakobson:

T erm enii opuşi sunt în nu m ăr de doi, şi ei sunt legaţi unul de celălalt într-un fel particular: dacă
unul e prezent, spiritul îl deduce pe celălalt. În dualitatea opoziţiei, fiind dat unul dintre term eni,
celălalt, fără să fie dat, e evocat de către gândire. Ideii de alb nu i se poate opune decât negrul
[… ]. T erm enii opuşi sunt atât de intim legaţi între ei în cât prezentarea unuia cheam ă necesar pe
celălalt. (JAKOBSON, 1976, 86)

D acă în lim bă se află un term en care denum eşte generic ansam blulproprietăţilor unuiobiect,el"va
chem a" opoziţia unor term eniprecişi.Cap,denum ire generică a obiectului,presupune existenţa unui
term en specific pentru denum irea,de pildă,a structuriiosoase – craniu.Pentru ca term eniiopuşide Bally
– intelectualşiafectiv – să funcţioneze sistem ic ar trebuica faptulde lim bă "să chem e" prin contrast,
faptulde stil.O r,felulîn care cap se opune lui dovleac nu este în m ăsură să determ ine conţinutulacestuia
din urm ă.Ar filipsit de sens să încercăm raportarea vorbeidovleacla definiţia de dicţionar a capului:
"parte,extrem itate superioară a corpului… ".Evident, valoarea afectivă a luidovleac nu răspunde la niciuna
din notele noţiunii.D espre această expresie fam iliară se poate spune doar că la sem nificaţia expresieicap
opune un conţinut afectiv indeterm inabil.N iciun aspect sem antic alterm enuluineutru nu im plică replica
afectivă a faptuluide stil.

S-ar putea înţelege totuşică,deşiterm enulintelectualnu izbuteşte să determ ine conţinutul

faptuluide stil,îitransferă acestuia relaţiile sale de opoziţie,fixându-lîn sistem ullim bii.Astfel,în exem plul
pe care l-am mai dat, raportul pe care capul îlare cu corpulsau cu coadase transferă asupracraniului care
se defineşte în relaţie cu corpul tot ca parte superioară opusă uneipărţiinferioare – asemeni capului.
N oţiunea neutră,servind ca term en de identificare pentru conţinutulafectiv aluneiexpresii,ar putea fi
tratată ca parte determ inată a sem nificaţieifaptuluide stil.Aritm etic,unitatea stilistică ar rezulta din
însum area definiţieilogice cu un conţinut afectiv (definiţie intelectuală + valoare afectivă = fapt de stil).
M ăcar o parte din conţinutulexpresieidovleac ar trebuisă fie determ inat de relaţiile opozitive pe care
capul le întreţine în interiorul"lim bii".În realitate,lucrurile stau altfel.Folosirea peiorativă a
expresieidovleac într-un context oarecare poate să nu aibă de-a face cu partea superioară a corpului
um an.Capacitatea acesteiexpresiide a evoca un m ediu social,un argou,nu reclam ă prezenţa definiţiei
intelectuale.Altfelspus,determ inarea valoriiafective se poate dispensa de conţinutulnoţiunii
intelectuale.Pentru un caz asem ănător,Bally notează că apelarea definiţieipentru determ inarea valorii
afective,departe de a finecesară,poate să îialtereze percepţia.

… im presiile acestor cuvinte diferă de cele lăsate de definiţia lor. [… ] E lem entele afective se
impun dintr-o dată şi îm ping în planul secund sensul definiţional; dim potrivă, definiţiile dau o
analiză a acestor elem ente afective, şi orice analiză duce la avortul efectului; efortul intelectual
pe care analiza îl im pune spiritului paralizează sensibilitatea… (BALLY, 1905, 165)

Ca şiîn cazuldovleacului,este vorba despre expresiiargotice,cu circulaţie restrânsă:ele produc efectul

stilistic doar în m ăsura în care îşievocă m ediulîn care circulă,vocabularulcare le conţine.Bally le num eşte
efecte prin "evocare".Fiind fapte de stila căror valoare afectivă rezidă în circum stanţele sociale în care se
folosesc,aceste efecte "evocatoare" se pot dispensa de sensuldefiniţionalşide relaţiile opozitive pe care
acesta le stabileşte în sistem ullim bii.Sigur că acest fenom en nu acoperă întreaga întindere a stilisticiişi
Bally, pentru a-şiapăra definirea iniţială a faptuluide stilîn raport cu term enulintelectual,subliniază
prezenţa particulară a efectelor prin "evocare" între efectele de stil.Ar fivorba,aşadar,despre o excepţie.
D e fapt,în econom ia Tratatuluide stilistică franceză, efectele prin "evocare" ocupă treipărţi,faţă de o
singură parte dedicată efectelor "naturale".O ricare ar fiaiciraportuldintre "regulă" şi"excepţie",e
lim pede că există un num ăr sem nificativ de cazuriîn care faptulde stilse dispensează de sensul
definiţional.

2. Sistemul lui Bally, sistemul lui Saussure

Provizoriu, se poate concluziona că în teoria ballyiană nu există o situare necesară a faptuluide stilîn
cadrulsaussurienei"langue".Ar fitotuşio eroare să se deducă de aicicaracterulnon-sistemic al faptului
de stil.Ch.Bally e foarte clar în această privinţă:

… m ijloacele de exp resie sunt între ele în stare de relativitate; ele nu form ează un an sam blu prin
nu m ărul lor, ci un sistem prin gruparea şi penetrarea lor reciprocă. (BALLY, 1905, 21-22).

Cercetătorulelveţian procedează consecvent şistudiază faptulde stilîn raporturile sale de opoziţie cu

sem nele "vecine",care au o încărcătură afectivă com parabilă.Intensitatea afectivă a luiteribilse lăm ureşte
în relaţia de opoziţie cu încărcătura afectivă a expresieiformidabil.Faptulde stilse defineşte ca valoare,în
raporturile de opoziţie,lim itative,cu term eniînvecinaţi.D esigur,valoarea stilistică are la Bally sensulpe
care Saussure îldă valoriilingvistice:

[valorile sunt] pur diferenţiale, definite nu pozitiv, prin conţinutul lor, ci negativ, prin raportul
lor cu alţi termeni ai sistemului. (SAUSSURE, 1916, 162)

D e ce nu se poate identifica acest sistem alfaptelor de stilcu saussuriana "langue"? Pentru că doar m odul
de funcţionare a sem nelor în sistem coincide;raporturile exterioare ale sistem uluicu discursul,esenţiale
pentru definirea "lim bii" saussuriene,diferă.ÎnCursulde lingvistică generală, Saussure distinge clar
unităţile "lim bii" de unităţile discursului.Ceea ce un vorbitor ia în discurs drept unitate poate să constituie,
din unghiul "limbii", doar o variantă a uneiunităţi.D iscursiv,pronunţia regionalăchişiordiferă de
articularea literară picior.Fie enunţul:Încetează să m aispuipiciorului"chişior"!E lim pede că în discurs cele
două expresiise disting cu uşurinţă,atât grafic,dar şidin punctulde vedere aluzajului.Proiectate în
"lim bă",cele două com plexe grafice se reduc la un singur sem n,picior, care se opune m âinii, capuluietc.
D iversitatea infinită a form elor discursive e reductibilă din unghiul"lim bii" la variaţia în jurulunuinum ăr
limitat de invarianţi.Între unităţile lim biişicele ale discursuluinu există o corespondenţă directă.U neori,
ele se exclud.Articolul,de pildă,unitate distinctă în planul"lim bii" poate să se afle indistinct în planul
discursului;de cealaltă parte,fraza,unitate discursivă,e lipsită de reflex în "lim bă" (SAUSSURE, 1916, 148).
În schim b,Ch.Bally concepe o corespondenţă strictă între sistem ulfaptelor de stilşidiscurs.D iferenţa pe
care discursulo face întrechişiorşipicior e în întregim e sistem atizabilă,poate ficuprinsă în planul
sistemului mijloacelor de expresie. Chişior se defineşte în raport cu piciordin unghiul unui vocabular
regionalopus celuiliterar;ise m aiopune şica uzajnecultivat în contrast cu o exprim are îngrijită ş.a.m .d.
Între cele două secvenţe discursive,sistem ulexpresiv stabileşte raporturide opoziţie,recuperându-le ca
unităţicu proprietăţidistincte.

Pentru a înţelege cum a fost posibilla Bally ceea ce nu concepea Saussure,e necesară puţină
"arheologie".Relaţiile opozitive care definesc sem nulîn sistem sunt în Cursulde lingvistică generală infinit
com plexe.În "lim bă" o expresie se învecinează cu un num ăr im ens de alte expresii.Capul se opune m âinii
ca organ; piciorului ca parte superioară – părţiiinferioare;cozii ca început – sfârşituluietc.E o
com plexitate care,teoretic,nu se poate reproduce.Ea garantează individualitatea naţională a sistem ului
"lim bii".Lim bile diferă între ele pentru că definesc expresiisinonim e în cupluriopozitive inedite.Relaţiile
unui cuvânt într-o "lim bă" nu se regăsesc în nicio altă "lim bă".

Francezul mouton poate să aibă aceeaşi sem nificaţie ca englezescul sheep, dar nu aceeaşi valoare
şi aceasta pentru m ai m u lte m otive, m ai ales pentru că vorbind despre o bucată de carne gătitită
şi servită la m asă, englezul spunemuttonşi nu sheep. (SAUSSURE, 1916, 160)

Aşa cum com plexitatea raporturilor opozitive nu se poate transfera de la un sistem lingvistic la altul,ea nu
e reproductibilă niciîn discurs.În virtutea caracteruluisău "linear",discursulactualizează doar o relaţie
opozitivă,anum e cea im pusă de context.D e aceea,din unghisaussurian,echivalenţa unităţiidiscursive cu
unitatea din "lim bă" este de neconceput.

Am spus că pentru Ch.Bally sistem ulfaptelor de stilfuncţionează asemeni sistemului "limbii" –

pe baza opoziţiilor de valori.D ar com plexitatea relaţiilor din interiorulsistem uluinu e com parabilă.În
sistem ulvalorilor stilistice opoziţiile se articulează în funcţie de câteva,puţine,polarităţi:plăcere/
neplăcere,util/ inutil,bine/ rău.

L ucrurile ne afectează agreabil sau dezagreabil; ele se îm part în lucruri de care ne bucurăm sau
pentru care suferim. (BALLY, 1905, 152).

Afectiv,o expresie se defineşte doar printr-un num ăr restrâns de relaţii.Vechipoate exprima satisfacţia în
faţa unor m oravuribine conservate (bun),dezam ăgirea pentru un lucru ce nu se m aipoate folosi(inutil),
voluptatea unuiobiect patinat (plăcut).Situarea luiîn sistem ulm ijoacelor expresive e conţinută şiepuizată
în raporturile de opoziţie pe care le are cu actual,nousaumodern.D eterm inarea afectivă a uneiexpresiinu
poate fidecât lim itată.În virtutea num ăruluilim itat de axe opozitive,structura de relaţiia unuifapt de stil
devine reproductibilă.Ea se poate regăsiîn m aim ulte lim bi,nu neapărat înrudite.Ch.Bally ajunge,
previzibil,la ideea unuisistem alm ijloacelor de expresie la scară europeană:

E xistă între m ijloacele de expresie ale acestor diverse idiom uri, în m aniera lor de a exprim a
sentim entele, în stilistica lor, nenumărate sim ilitudini absolute şi analogii m ai puţin absolute dar
încă m ai n u m eroase; se poate deci risca ideea unei stilistici europene, după cum există o
m entalitate europeană. (BALLY, 1905, 23).

Faptulcă relaţiile opozitive ale faptuluide stilse dovedesc reproductibile are însă o consecinţă
grea în raportuldiscursuluicu sistem ulm ijoacelor de expresie.D eodată,relaţiile m ultiple care definesc
sem nulîn sistem devin accesibile discursului.D orinţa de a em ula sistem ulîn discurs,de a reda integralîn
enunţ raporturile opozitive ale unuifapt de stilse vede într-o dem onstraţie făcută de cercetătorulelveţian
în 1924 (BALLY, 1926, 110). Revenind asupra efectelor stilistice date de evocarea mediului, Ch. Bally nu mai
e satisfăcut de sim pla ilustrare de către un cuvânt a provenienţeisale.Fie exem plulurm ător.U n ţăran se
prezintă la ghişeuluneibăncideclarând fam iliar Je veux déposer de la galette (aproxim ativ,în
rom âneşte:Vreau să depun nişte biştari).Vorbind,ţăranulîşiindică poziţia socială dar,din unghiul stilisticii,
asta nu e de ajuns.Bally decide că nu e încă un efect stilistic.Expresia la galette,pe lângă capaciatea de a
evoca m ediulfam iliar de circulaţie,are şio altă dim ensiune stilistică.D esem nând iniţialun sortim ent de
plăcintă şiprin extensie orice form ă plată şirotundă,galettese asociază banilor probabildatorită form ei
m onedei.U tilizarea expresieiîn acest sens aduce un suplim ent de concreteţe,vorbitorulreuşind să
sugereze o proprietate concretă a banului,aspectulaparent al acestei valori abstracte. Ch. Bally propune
ca m od stilistic de folosire a acesteiexpresiiun context care adaugă valoriievocatoare a unuim ediu şi
concreteţea.Replica dată într-un mediu aristocratic Aujourd'hui,tout se ram ène à la question de la galette
(aproxim ativ,în rom âneşte:Astăzitotulse reduce la problem a biştarilor),exploatează atât provenienţa
inferioară a expresiei,cât şim aterialitatea eivulgară.Galette,ca expresie fam iliară,se opune aiciunuiuzaj
nobil,dar şiuneim odalităţim aipuţin concrete de a denum ibanii.Ea devine fapt de stilabia în clipa în care
discursulizbuteşte să redea am bele relaţiiopozitive care definesc loculsem nuluiîn sistem m ijloacelor
expresive.

Acest lucru însă nu e posibilpână ce nu se neutralizează o im portantă propoziţie saussuriană.

Principiulliniarităţiisignifiantului,enunţat în Cursulde lingvistică generală, exclude posibilitatea
actualizăriiîn discurs a tuturor relaţiilor opozitive care delim itează o unitate în "lim bă".În virtutea acestui
principiu,sem nulnu poate realiza decât una dintre relaţiile sale opozitive,cea presupusă de context;
restul,sum a tuturor raporturilor pe care le are sem nul,paradigm a sa,există virtualdoar în planul
sistem ului.Prim a critică susţinută a acestuiprincipiu datează deja de la sfârşitulanilor '20,când Rom an
Jakobson reuşeşte să im pună în m ediile pragheze ideea contrară.Eldem onstrează că un sim plu fonem ,a
de pildă,actualizează în fiecare din prezenţele sale discursive,toate cele treiopoziţiicare îidefinesc locul
în "lim bă":deschiderea – care îlopune luiu; posterioritatea – care îlopune luie; ne-rotunjirea – care îl
opune lui o (JAKOBSON, 1976, 89).D iscursulsuportă aşadar realizarea sim ultană,de către aceeaşi
secvenţă,a m aim ultor raporturiopozitive.Elpoate îndeplinifuncţia paradigm atică pe care gândirea
saussuriană o rezervase sistem ului.E probabilca un asem enea gând să fivegheat la conceperea
Tratatului… luiCh.Bally.Fără să fie influenţat de cercetările cerculuipraghez,stilisticianulelveţian
constată în 1932 existenţa cazurilor în care discursultolerează suprapunerea m aim ultor valoripentru o
singură unitate.Exem plulpe care îlcitează e luat din gram atica latină.D esinenţa -o (a verbului am-o) are
în toate ocurenţele sale m aim ult de o singură valoare,intrând sim ultan în opoziţie cu m ărciale persoanei,
ale num ăruluisau ale tim pului.Concluzia nu lasă nicio urm ă de îndoială asupra ideiiluiBally.U n sem n
poate să actualizeze în discurs m aim ulte din relaţile sale opozitive.

E xistă un cum ul de sem nificaţi când un sem nificant unic şi indecom po zabil închide m ai m ulte
valori. (BALLY, 1932, 149sqq)

3. Obiectul precar al stilisticii (I)

Pentru a face posibilproiectulstilistic,în gândirea luiCh.Bally se asociază două propoziţiice

contravin principiilor Cursuluide lingvistică generală.Sim etric,una priveşte sistem ul– "langue", cealaltă
discursul – "parole". E vorba, pe de-o parte,de încălcarea regim uluiliber alraporturilor pe care le poate
dezvolta un sistem de opoziţii;Bally lim itează,printr-un num ăr redus de criteriitranscendente,opoziţiile
sistem ice.D e cealaltă parte,e încălcarea principiuluilinearităţiisem nificantului.E o dublă m işcare,
convergentă,de sim plificare a criteriilor sistem uluişide extindere "verticală" a discursului.Prim a poziţie
antisaussuriană face ca unităţile sistem ice să fie reproductibile.Cea de-a doua,transform ă discursul
pentru a suporta unităţisistem ice.La punctullor de întâlnire se întem eiază proiectulstilistic.Elpriveşte
capacitatea discursului de a emula sistemul. Altfel spus, este capacitatea unui text de a-şiconţine codul.
Nu mai avem de-a face,asem eniproiecţieisaussuriene,cu un sistem de virtualităţice controlează de la
distanţă şidoar relativ producţia discursivă.În clipa în care unităţile discursuluidezvoltă toate raporturile
opozitive care le definesc loculîn sistem ,graniţa între cele două planurise şterge.U nitatea din "vorbire"
devine coincidentă unităţiidin "lim bă".Codulsubîntinde secvenţa sau,după o form ulare celebră a lui
Rom an Jakobson,paradigm a se proiectează în sintagm ă.

Acest edificiu com plex care perm ite în Tratatul… luiCh.Bally funcţionarea coincidentă a
discursuluişia sistem uluifaptelor de stil,se legitim ează printr-o ipoteză psihologică.Afectivitatea um ană
care articulează sistem ulm ijloacelor de expresie în funcţie de câteva polarităţi(bine/ rău,util/ inutil,
plăcut/ neplăcut)este totodată elem entulgenerator aldiscursului.O rice realizare discursivă urm ează
logica afectivităţii,indicând poziţia vorbitoruluifaţă de cuvânt.Structurile de relaţiiopozitive care definesc
un fapt de stilîn cadrulsistem uluim ijloacelor de expresie se reproduc naturalîn vorbire.Atitudinea
vorbitoruluitraversează sim ultan toate axele valorizante ale unei expresii. Vorbitorul face instinctiv o
evaluare m orală,practică şihedonistă a expresiei,reproducând fără să ştie,ancorajulsistem ic alacelei
expresii.D e aceea,pentru a putea observa coincidenţa dintre discurs şisistem ,trebuie ca vorbirea să se
realizeze fără elaboraţie.Vorbitorulva reproduce relaţiile definitoriiale faptuluide stildoar în condiţiile
uneireacţiii-m ediate.Afectivitatea care ordonează sistem ulm ijloacelor de expresie se poate proiecta în
discurs doar dacă nu e îm piedicată de o activitate reflexivă,m ediatoare.Vorbirea subîntinsă de cod nu
poate fidecât spontană.Ch.Bally,indicând discursuldrept câm p de studiu,nu întârzie să precizeze că doar
form ele spontane ale acestuia au relevanţă stilistică.

Producţieidiscursive spontane ise opune vorbirea elaborată,"stilul".Se crede că în această

opoziţie Bally a cuprins,de o parte,un discurs ce ascultă de legile unuisistem generalalm ijloacelor de
expresie,în vrem e ce,de cealaltă parte,"stilul" s-ar referi la forme particulare, individuale ale codului.
Problem a e însă m ainuanţată,şim erită atenţie.Artistulcare uzează voluntar de lim bă,im pregnează
cuvintele cu intenţiile sale,situându-le în raporturiinedite.Lucrulcare urm ează de aicinu e constituirea
unuisistem individualde valori.Travaliulde rem odelare a m aterialuluilingvistic sfârşeşte prin a figura nu
un cod,cio intuiţie "integrală" care cuprinde expresiile lim biiîntr-o unitate indestructibilă.Codulreclam ă
existenţa unor unităţidistincte care să intre în raporturiopozitive.O r,discursulartistic topeşte unităţile
existente.Propriu artistuluieste de a ignora lim itele date ale expresiei,unităţile constituite.Lim ba e
pentru elo m aterie continuă,o pastă m odelabilă,nu m odelată.

*Literatul+foloseşte lim ba voluntar şiconştient *… +şivrea să producă frum osulcu cuvintele

după cum pictorulface cu culorile şicom pozitorulcu sunetele (BALLY, 1905, 19)

E vorba aici de calitatea actului artistic de a suspenda decupajulconvenţionalalcuvântului.Tratarea

cuvântuluica sim plă m aterie (sonoră sau grafică)e totuna cu ignorarea lim itelor sem nului.D in m aterialul
lingvistic artistultoarnă unităţim ereu m aiam ple şim aigreu de descom pus.D us spre lim itele sale,limbajul
afectiv atinge indistincţia (BALLY, 1926, 125-126).Ilustrativă pentru această proprietate a lim bajuluiartistic
e o polem ică pe care Bally a deschis-o contra luiBenedetto Croce în anii'20.În discuţie era teoria
esteticianului italian asupra "intuiţieiintegrale" ce fondează expresia artistică.Croce form ulase de m anieră
absolută,universală,caracterulindecom pozabilalm aterieidiscursive.E dem n de notat că Bally nu acuză
incorectitudinea ipotezei.Cercetătorulelveţian acceptă existenţa uneim ateriiverbale indecom pozabile şi
chiar exem plifică prin textele luiSt.M allarm é sau René G hill(BALLY, 1926, 112).N em ulţum irea luiBally
priveşte pretenţiile teorieicroceene de a se aplica asupra întregiiliteraturi.La m ijloc e o problem ă de
cuprindere:cât din discurs e codificabilşicât scapă regularităţiisistem ice.Aşadar,coduluidiscursului
"spontan" nu i se opun codurile individuale, ci non-codul,existenţa expresieiîn afara ordiniisistem ice.În
m arginea sistem uluiexpresiviăţiiproliferează nu o ordine a individualului,ciindistinctul,m ateria am orfă.
Înfruntarea pe care Bally o poartă în num ele stilisticiicu estetica croceană urm ăreşte recuperarea unor
discursuriliterare din unghiulsistem uluim ijloacelor de expresie.Atacând graniţele imperiului crocean al
intuiţiei"integrale",Bally încearcă să integreze unele uzaje artistice norm elor discursului"spontan".

C ât ar câştiga literatura dacă ar fi redată sursei sale naturale, expresia spontană a gândirii!
(BALLY, 1905, 20).

Nu trebuie, de aceea,să m ire faptulcă Bally ilustrează adesea Tratatulde stilistică franceză cu exemple din
D audet sau Balzac.Scos din spaţiulexpresieiindecom pozabile,textulliterar nu îşiconstituie un cod
propriu,ciilustrează sistem ulgeneralalm ijloacelor de expresie.D in această perspectivă,discursulliterar
nu diferă de cel"spontan".Existenţa specifică a lim bajuluiliterar e com prehensibilă de către sistem ul
m ijloacelor de expresie.Caracterulliterar intră ca notă evocatoare în sistem ,diferenţiind faţă de expresia
cotidiană,participând la definirea relativă,în opoziţie,a celor două uzaje.Principiule acelaşicare asigură
existenţa în sistem ulm ijloacelor de expresie a lim bajuluifam iliar alăturide cutare argou.

É cart-ul m ai m ult sau m ai puţin m are între două lim bi într-un sistem dat poate fi un caracter
esenţial al acestui sistem . (BALLY, 1905, 248).

Aşadar,pentru Ch.Bally opoziţia dintre discursulliterar şicel"spontan" se poate proiecta din două
unghiuridiferite.Văzut sub unghiulintuiţiei"integrale", discursul literar se opune ireductibil celui
"spontan",ca m aterie lingvistică dez-ordonată opusă uneiexpresiisistem ice.Văzut sub unghiulsistem ului
mijloacelor de expresie, limbajul literar se opune ca uzaj celorlalte limbaje "spontane". D oar în prim ulcaz
sunt posibile două obiecte de studiu distincte;în celde-aldoilea,discursulliterar e parte din stilistică.D ar
nicichiar prim a situaţie nu legitim ează două ştiinţe,una a expresieisistem ice (stilistica),cealaltă a
expresiei "integrale".Aceasta din urm ă nu e capabilă să elaboreze un tip unic,regulat de acces la discurs –
fiecare form aţiune discursivă diferind absolut de precedentele.Proiectat din această perspectivă discursul
răm âne ininteligibil,închis (cf.BALLY,1926, 112). Cu toate că expresia "integrală" este –asemeni expresiei
afective vizate de stilistică– tot un fenom en discursiv,ea nu este acoperită,după Bally,de nicio ştiinţă.D e
aicise trag două concluziicare anticipează întreg destinululterior alstilisticii:m aiintâică stilistica nu e
decât o abordare selectivă a fenom enuluidiscursiv;apoică discursulcare nu e luat în seam ă de stilistică se
refuză oricăreialte abordăriştiinţifice.

4. Obiectul precar al stilisticii (II)

Ceea ce Bally încercuieşte în gândirea croceeană,im aginea spaţiuluidiscursiv inanalizabilşi

incom prehensibil,e o achiziţie de dată recentă la începutulsecoluluiXX.Înainte cu un veac sau cu doar
câteva decenii,discursulnu punea problem e specifice (şicu atât m aipuţin insurm ontabile)ştiinţei
lim bajului.Ceea ce lipsea,de pildă,retoriciiera o im agine puternică,precisă,a condiţionărilor discursului.
În fapt,se petreceau adesea confuziiîntre discurs şi"lim bă",între felulîn are o unitate era prezentă în
tezaurulcom unităţiişim odulspecific alfuncţionăriieiîn vorbire.Planullim biinu era lim pede despărţit de
celalvorbirii.Iată,spre lăm urire,două m odele retorice şim aniera în care ele disting discursulde "lim bă".
D u M arsais ignoră felulîn care sensurile există în "lim bă" şiutilizarea lor în discurs,aşezându-şiopera într-
un gen proxim care conţine şiproblem ele lim bii,şipe cele ale discursului.

A cest tratat, notează el, im i pare că este o parte esenţială a G ram aticii de vrem e ce e de resortul
Gramaticii sublinierea adevăratei sem nificaţii a cuvintelor ["limba", n.m.] şi în ce sens sunt ele
folosite în discurs" (apud TODOROV, 1967, 94).

Cât despre obiectulefectiv alretoricii,elacoperă şidiscursul,şio parte din ceea ce saussurian num im
"lim bă".E vorba de sensurile "derivate",care se dezvoltă,în virtutea polisem iei,pe tulpina unuisens
"etim ologic";ele interesează retorica atât în existenţa lor sistem ică,cât şisub presiunea condiţionărilor
discursive.E lim pede că pe D u M arsais nu îlinteresează punctulîn care condiţionările discursive ale
sensuluisunt substituite de cele lingvistice.U n alt retor,Fontanier,pare să acorde atenţie acestor
condiţionăridiscursive.Elvorbeşte de sensurinecesare (când un sens nu poate fiînlocuit prin niciun alt
sens) şide sensurifacultative,prilejuite de circum stanţe contextuale.Prim ele ar corespunde aşadar
sensurilor din "lim bă",celelalte – sem nificaţiilor discursive.D e aicis-ar putea desprinde ideea unei
condiţionăriexclusive a discursului:proprie vorbiriipare să fie libertatea alegerii.D ar nu,arată m ai
departe Fontanier,discursulnu determ ină doar sensurifacultative.Exprim area prin sensurinecesare se
poate face şiprin discurs (FONTANIER, 1818, 46).O condiţionare specifică "lim bii",caracterulnecesar al
sensurilor,îşipoate găsifără problem e loculîn discurs.E o sim etrie între aceste două poziţii:în prim ulcaz,
dom eniulretoriciitraversează graniţa discursului,acoperind parte din "lim bă";în celde-al doilea,
dom eniulretoriciie m aiîngust decât spaţiuldiscursiv,ceea ce nu face graniţa discursuluim aipuţin
perm eabilă - expresiile din "lim bă" o penetrează cu uşurinţă.Retorica nu concepe graniţele discursuluica
lim ite ferm e ale uneialtfelde existenţe.În com paraţia cu stilistica,de care adesea s-a abuzat, nu se poate
trece peste această determ inare lingvistică a disciplinei.Retorica se face cu o idee încă "inocentă" a
discursului,în care condiţionările specifice vorbiriise confundă adesea cu proprietăţile "lim bii".

Stilistica e deja avertizată asupra problem elor discursului.O datorează,probabil,genevezului

Saussure care în Cursulde lingvistică generală, alăturide o definiţie a "lim bii",a sugerat şiun spaţiu al
discursului.Raportulera vizibilinegalcăciîn vrem e ce "lim ba" se epuiza în opoziţiile sistem uluide valori,
discursuluiîiera rezervat un spaţiu pe care întâlnirea m aim ultor ştiinţe – fonetică,acustică,psihologie,
fiziologie etc. – nu reuşea să îlexploreze în întregim e.Pentru prim a dată se aproxim a statutulontologic
distinct aldiscursului:în raportulcu "lim ba","vorbirea" intra ca realitate "psiho-fizică" opusă uneirealităţi
"psihice".Realitatea "psihică" a lim biise distingea printr-un conţinut propriu (sistem ul;valoarea;sem nele
definite în negativ,prin opoziţii);realitatea "psiho-fizică" reprezenta doar o im purificare,am estecul
condiţionărilor m ediuluifizic în acţiunea m ecanism elor psihice.Saussure a dat astfeldiscursuluiceva m ai
puţin decât o definiţie – o aproxim are în negativ."Vorbirea" se opunea "lim bii",fiind întotdeauna m ai
puţin decât aceasta:m ediu lipsit de om ogenitate,fără lege,pradă accidentului.

Înlăturând posibilitatea confuzieicu planulsistem ic al"lim bii",Saussure a ruinat suportul

vechilor teoriiale lim bajuluipoetic.D upă Saussure,stilistica nu îşim aipoate perm ite,asem eniretoricii,
edificiivirtuale,clasificări,sistem e ideale de producere a sensului.O rice act de ordonare fără rezonanţă în
concret, care s-ar desăvârşiîn afara discursului,încetează să m aiaibă înţeles.Cursulde lingvistică generală
a înlăturat ideea aplicabilităţiinaturale a sistem atizărilor la scara discursului.Ce sens ar m aiavea în faţa
unui mediu discursiv a-legic edificiulvirtualalunuisistem alexpresivităţii? D e aceea,chiar înaintea
probării,am refuzat ideea uneiballyiene stilisticia "lim bii".Proiecţia unuisistem idealalexpresivităţii
presupunea o înţelegere prea inocentă asupra fenom enuluidiscursiv,prea inocentă pentru Bally şi,în
general, pentru orice stilistician. Imaginarea discursuluisub unghiulaccidentaluluişial
incom prehensibiluluisileşte pe stilistician să îşiconceapă gestulordonator exclusiv în concret.În faţa
m aterieiindistincte,stilisticianuluinu ise m aidă şansa de a clasifica unităţidesprinse din discurs;el
trebuie să le justifice existenţa,să ilustreze m ecanism ulcare în discurs le întem eiază ca unităţi.Stilistica îşi
m aipoate propune doar dem onstrarea solidarităţiidintre cod şidiscurs.Stilisticianultrebuie să caute
codul îndiscurs,să descifreze o ordine în succesiunea m aterieilingvistice.

Saussure nu a asigurat stilisticiiun câm p de studiu,cicondiţiile uneiînfruntări;în discurs,

stilistica a aflat un câm p de luptă,nu o proprietate.Ideea discursuluica m aterie am orfă,neordonată,e o
insuficienţă a câm puluide studiu care determ ină atitudinea caracteristică a stilisticianului:aşezarea
graniţelor,delim itarea.Cu fiecare gest stilistic asistăm la o reîntem eiere,la o refacere a graniţelor
câm puluide studiu.Când îşisepară stilistica de expresia "integrală" croceană,Ch.Bally nu face decât să
separe m ateria ordonată de indistinct,să izoleze discursulsistem ic de discursulam orf.G estuldelim itării
nu e însă definitiv şicâm pulde studiu nu e niciodată cu totulstabil.Indistincţia m aterieilingvistice e, mai
m ult decât o zonă localizabilă pe harta discursului,o stare difuză,un pericolperm anent ce am eninţă
dem ersulstilistic.D in nou,cazulluiBally e elocvent.Cercetătorulgenevez îşiarticulează proiectul
avertizând m ereu asupra tendinţeilim bajuluiafectiv de a se cufunda în indistincţie.Afectivitatea,însăşi
baza stilisticiiballyiene,aspiră la sinteză,la confuzia unităţilor,la form ule am ple,inanalizabile.Lim ita
dintre valorile afective sistem atizabile şicele incom prehensibile devine uneoriproblem ă de nuanţă,făcând
dificilă separarea stilisticiide "stil",de expresia "integrală" sau de sim pla izbucnire afectivă.Registrul
fam ilialoferă uneoriexpresiila felde greu de descom pus ca intuiţiile artistice.

Cum întreg dem ersulnoiiştiinţe a lim bajuluipoetic se justifică prin distingerea m ateriei
ordonate de m ateria inertă,problem ele stilisticiisunt cele ale diferenţierii."Înstrăinarea" despre care
vorbesc form aliştiiruşi,"repetiţia" urm ărită de Leo Spitzer,"écart-ul" stilisticii structurale sunt forme ale
diferenţierii,graniţe aşezate în discurs.Pentru ca faptulfonetic sau grafic să devină fapt de stil,eltrebuie
arătat ca unitate,în diferenţierea sa esenţială faţă de m ateria inertă.Contrastulpe care îlproiectează Ch.
Bally între expresia afectivă şi"term enulde identificare",după cum s-a putut vedea,nu participă la
precizarea conţinutuluifaptuluide stil;rolulnoţiuniiintelectuale e altul:anum e de a se opune tendinţei
sintetice a discursului,dislocând unităţidin continuum ulvorbirii,delim itând.Raportarea expresiei
afectivepanier percéla noţiunea intelectuală prodigueare drept singur roltăierea lanţuluim aterialînainte
de panierşidupăpercé. "Écart-ul" riffaterrian nu îndeplineşte o altă funcţie:şocule m enit să indice
diferenţa uneisecvenţe faţă de ceea ce o precede.

Ruptura e pentru faptulde stilîntem eietoare,atestând existenţa uneiordini.O lim ită e

întotdeauna prim a –şiuneorisingura– proprietate m aterială a coduluidat în discurs.D e aceea,nu trebuie
să m ire faptulcă stilisticieniicunosc discursulsub unghiulrupturii.Când niciun indiciu vizibilnu m archează
sistem aticitatea secvenţei,răm âne totuşidiferenţierea m ateriei.În juruldiscontinuităţiifaptuluide stils-a
discutat m ult şifără rost:stilfără desprindere din m ateria inertă nu există.

5.D espre stilisticişinum ărullor

Încercarea de a obţine o im agine coerentă a teoriilor stiluluise izbeşte de m ulţim ea

clasificărilor eronate.D esigur,nu toate clasificările com it aceleaşi erori. A distinge precum J.-M. Schaeffer
între stilisticile "écart-ului" şicele ale "varierii" nu este propriu-zis o eroare (DUCROT, SCHAEFFER, 1995,
157).Am biiterm enidenum esc m aniera în care se diferenţiază în discurs două secvenţe,deciopoziţia se
bazează pe ceea ce am identificat ca specific faptuluide stil– discontinuitatea.Ideea diferenţieriiîn
m ateria discursivă străbate toate teoriile stiluluişiar putea prin aceasta constituiun bun suport pentru o
clasificare.Problem a e că investiţia unuiproiect stilistic în ideea diferenţieriie atât de m are încât e
aproape im posibilsă se afle două teoriicu aceeaşiviziune asupra sa."Înstrăinarea" form alistă,écart-ul
riffaterrian,conflictulbarthesian aldiscursurilor,ideeea singularităţiila L.Jenny – fiecare din aceste nume
acoperă viziunidistincte ale diferenţierii.D istincţia pe care J.-M .Schaeffer o face între"écart"şi"variere" e
uşor im aginabilă:prim ulterm en denum eşte raportuluneinorm e cu a-norm alulîn vrem e ce celde-al
doilea însem nează raportuldiferenţiativ a două norm e.D ar şi"singularitatea" se opune "varierii" ca
diferenţiere discursivă generatoare de cod,opusă uneidiferenţieridiscursive care doar activează un cod
preexistent (JENNY, 1997, 93-95).Şitot aşa,la fiecare confruntare a "varierii" cu un alt concept al
diferenţieriinasc noidistincţii.O clasificare din acest unghie posibilă;doar că fiecăreiteoriia stiluluiîn
parte ar trebuisă îicorespundă o clasă.Ideea diferenţierii,ca bază de clasificare,are dezavantajul de a nu
fisintetică,fărâm iţând excesiv stilistica.

O clasificare ce pleacă de la principalulinstrum ent conceptualalstilisticii,diferenţierea,poate fi

acuzată num aide ineficienţă.Altele sunt însă de-a dreptul eronate. Trebuie privite astfel toate clasificările
făcute pe baza obiectuluide studiu.Ele urcă spre rădăcinile saussuriene ale stilisticii,proiectând,celm ai
des prin invocarea ideilor luiCh.Bally,diverse m odelăriale opoziţiei"langue" / "parole": general / specific,
virtual / realizat,colectiv / individualetc.Lipsa valabilităţiiacestor distincţiiîn stilistică s-ar putea ilustra
prin orice teorie a stilului.Trim it însă aicidoar la cazulluiBally pentru frecvenţa cu care ipoteza a fost
utilizată în spijinirea unor asem enea clasificări.N u exclud,totuşi,ca unele încercăritipologizante să nu se fi
inspirat direct din lucrările cercetătoruluigenevez;în această situaţie,desigur,exem plulTratatului de
stilistică francezănu valorează m aim ult decât recursulla o altă,oricare, teorie a stilului.

Prim a clasificare de acest felo reprezintă considerarea stilisticiica studiu alm ijloacelor
expresive din "lim bă".Sarcina stilisticianuluiar fiinventarierea procedeelor afective în cadrulsistem uluide
semne al "limbii". Acestei stilisticiise opune studiulexpresivităţiiîn literatură,văzută ca m ediu inaderent
la norm a lingvistică dată.O biectulde studiu l-ar constituiîn acest caz sistem ele specifice de valoripe care
o operă,un autor sau o epocă le construiesc în m arginea coduluilingvistic.În ordinea obiectuluide studiu,
sistem uluim ijloacelor de expresie din "lim bă" ise opune sistem ulm ijloacelor de expresie din "operă"
(DUCROT, SCHAEFFER, 1995, 153sqq).O r,după cum am arătat,proiectulluiBally nu autorizează o
asemenea distincţie.Existenţa faptuluide stile sistem ică dar nu în cadrulsistem ului"lim bii".D acă
apartenenţa faptuluide stilla saussuriana "langue" cade,întreaga clasificare e periclitată căcidevine
neclar căruisistem de valoriise opune sistem ulexpresiv aluneiopere.(v.Infra,§2)

Există şiclasificăriale stilisticilor avizate asupra acestuipericol.Plecând tot de la Bally,P.

G uiraud a grupat toate tipurile de studiu a sistem elor de expresivitate (fie că e vorba de o naţiune,un grup
social sau un scriitor)într-o m are stilistică a codului.Criteriuldistinctiv e explicit saussurian – opoziţia
dintre paradigm ă şisintagm ă.Stilistica sistem uluie paradigm atică,ocupându-se cu descrierea mijloacelor
de expresie în existenţa lor virtuală,ca părţiale unuiansam blu psihic.Eiise opune o stilistică a discursului
care studiază funcţionarea m ijloacelor de expresie în sintagm ă,în enunţulconcret (GUIRAUD, 1969, 42).
D in nou însă,lectura textelor luiBally e eronată.Studiul ancorajului sistemic al unui fapt de stil e departe
de puritatea pe care o presupune G uiraud.În realitate,atât sistem ulm ijloacelor expresive,cât şi
funcţionarea discursuluisunt concepute de Bally în vederea uneicât m aicom plete identificări.Proiecţia
discursuluipe verticală,ca spaţiu în care se pot realiza sim ultan m aim ulte valenţe ale uneisem n,arată
lim pede intenţia luiBally de a cuprinde paradigm a în sintagm ă.Proiectulballyian nu autorizează o
dizolvare a stilisticiiîn două ştiinţe,una a codului,cealaltă a discursului.(v.Infra,§2-3)

În sfârşit,s-au elaborat şiclasificărim enite să evite opoziţiile prea “tari”,de tipul"langue"/

"parole". Situând generic stilistica doar în spaţiuldiscursului,s-a diferenţiat o stilistică colectivă de o
stilistică individuală.Prim a ar descrie o m anieră standardizată de a elabora discursul,un m od specific unei
com unităţide folosim ijloacele de expresie ale lim bii.Ideea e întrucâtva apropiată de conceptul
hjelmslevian de uzaj – maniera curentă a grupuluisocialde a utiliza sem nele lim bii.Ise opune,desigur,
m odulîn care individuluzează de sistem ulm ijloacelor de expresie,îndepărtându-se de obişnuinţele de
vorbire ale com unităţii.U nuidiscurs standardizat is-ar opune un discurs inedit. Componenta proiectului
ballyian care crespunde oarecum uneiasem enea distincţiie ideea excluderiidin obiectulstilisticiia
discursuluiartistic,m arcat prea intens de individualitatea creatoare.D ar opoziţia pe care o schiţează Bally
priveşte nu caracterulindividualalexpresieiartistice,cinatura sa sintetică:prea fluidă,inanalizabilă,
această expresie nu poate fipusă în term eniiunuicod (bazat întotdeauna pe opoziţia între unităţiclar
delimitate). Stilistica lui Bally nu exclude discursul individual,cipe celasistem ic.Şi,după cum am m ai
arătat deja (v.Infra,§3),de aicinu rezultă două obiecte de studiu,căcihaosuldiscursiv e incom prehensibil,
se situează în afara m oduluiştiinţific alcunoaşterii.

Pentru clasificarea stilisticii nu sunt de folos nici instrumentul conceptual, nici obiectul; dintre
coordonatele ştiinţifice ale disciplineirăm âne doar câm pulde studiu.Ceea ce poate încuraja dem ersul
clasificator din unghiulcâm puluide studiu este caracterulsău variabil.Spre deosebire de obiect, care
apare stilisticianuluiîntr-un singur fel,câm pulde studiu se poate înfăţişa diferit de la un grup de teoriiale
stiluluila altul.Aceasta se explică prin faptulcă spaţiile discursive pe care le acoperă faptulde stilnu sunt
delimitate natural, printr-o funcţiune aparte a discursului.Câm pulde studiu alstilisticiie o m ărim e
dinam ică,instituită într-un raport tensionat cu ceea ce îlm ărgineşte,m ateria discursivă indistinctă.În
stabilirea întinderiistilisticiise angajează m ereu două forţe de sem n contrar:de o parte – gestul ordonator
alinstituiriiunor raporturisistem ice în discurs,de cealaltă parte – forţa inerţială a m aterieidiscursive.
Joculacestor două forţe nu duce niciodată la elim inarea uneia dintre ele.D e pildă,se poate presupune o
victorie absolută a com ponenteisistem ice doar în ipoteza absurdă în care întinderea stilisticiis-ar
confunda cu întinderea discursului.Avem de-a face aşadar cu două coordonate variabile în reprezentarea
câm puluide studiu.Acest fapt face clasificarea stilisticilor nu doar posibilă,cişim anevrabilă.N um ărul
variabilelor im plicate în definirea instrum entuluiconceptualalstilisticii,diferenţierea,e practic deschis.
"Écart-ul" riffaterrian se defineşte într-un felîn raport cu "varierea",în alt felîn raport cu "singularitatea",
cu "insolitarea" form alistă,cu "écart-ul" barthesian etc.Pentru fiecare teorie asupra stilului,diferenţierea
angajează o nouă variabilă.D e aceea,o clasificare a stilisticilor din unghiulinstrum entuluiconceptual nu
poate fidecât deschisă.În schim b,com binarea celor două variabile ce determ ină întinderea câm puluide
studiu e,natural,lim itată.

Schem atic,se pot proiecta treisituaţii.Prim ele două sunt com binaţiiîntre o com ponentă
dom inatoare şio alta subordonată.O reprezentare "tare" a gestuluisistem atizant alsecvenţeilasă loc unei
reprezentări"slabe" a forţelor inertice ale discursului;situaţia inversă e,desigur,şiea valabilă.La aceste
două raporturi"tare" – "slab" se adaugă încă o com binaţie posibilă,cea a echilibruluirelativ care
presupune două reprezentări"slabe".O a patra posibilitate,com binaţia "tare" – "tare" nu există.+inând
cont de faptulcă variaţia uneiforţe se corelează cu variaţia celeilalte,o reprezentare "tare" adm ite doar
prezenţa uneia "slabe".

Aceasta e însă num aio m odelare geom etrică.Pentru a o proiecta la scara stilisticiie necesară
definirea reprezentării"tari" şia celei"slabe" pentru am bele variabile.În privinţa gestuluide sistem atizare
a secvenţeialternativele sunt clare:avem de-a face cu o reprezentare "tare" atuncicând se poate urm ări
instituirea coduluiîn discurs,când raporturile specifice sistem uluisunt date efectivîn m ateria discursivă.O
asem enea reprezentare vizează m odulîn care o unitate sem nică se legitim ează,relaţiile de sim ilaritate/
disim ilaritate pe care ea le stabileşte în planuldiscursuluipentru a se defini.Aşa este celebra "funcţie
poetică",prin care R.Jakobson denum eşte o sintagm ă ce funcţionează după principiulparadigm ei,
înlănţuind secvenţe echivalente (care întreţin,aşadar,raporturide sim ilaritate).Reprezentarea "slabă" a
codului e numai o reprezentare a efectelor sale asupra discursului; nu raporturile opozitive care constituie
secvenţa sunt im prim ate în m ateria discursivă,ciefectullor,faptulsim plu aldeosebiriide secvenţa
învecinată.Este cazultipic alstilisticilor "écartului" pentru care apariţia uneirupturiîn discurs e singura
semnalizare a elementului ordonator,a codului.D e aici,greutatea pe care "écartul" o are într-o asemenea
teorie a stilului.

Cât priveşte reprezentarea forţelor inertice ale discursului,"tare" nu poate însem na decât
blocarea actualizăriiîn discurs a uneiunităţisistem ice.M ecanism ele discursive care realizează această
suspendare a coduluiconstituie o reprezentare "tare",activă,a forţelor non-sistemice ale discursului, ale
virtualităţilor sale dizolvante.D rept exem plu se pot da tehnicile corozive ale "singularizării" care în
proiectulluiLaurent Jenny participă la dezagregarea unităţilor convenţionale (cod).Cu reprezentarea
"slabă" a indistincţieidiscursive e m aicom plicat.D iferenţierea discursului,loculîn care o secvenţă se
desprinde de context este în acelaşitim p m arcă "slabă" a intenţieiordonatoare şim arcă "slabă" a inerţiei
discursive. "Écart-ul",îndeplinindu-şirolulde a separa secvenţa de m ateria indistinctă este im plicit şio
sem nalare a acesteia din urm ă.O rice diferenţiere discursivă conţine tensiunea înfruntăriia două forţe de
sem n contrar;prin aceasta ea atestă prezenţa am ândurora.M etaforic vorbind,diferenţierea discursivă e
asem eniuneiborne de graniţă:în term enide proprietate,ea aparţine unuisingur teritoriu,alcăruiînsem n
îlpoartă;în term enide sem nal,ea indică prezenţa a două teritoriipe care le separă."Écart-ul" sau orice alt
tip de diferenţiere discursivă inform ează,aşadar,şiasupra prezenţeiuneim ateriidiscursive inerte.Este
însă vorba de o atestare pasivă a prezenţei:forţele dizolvante ale discursului sunt doar subliniate, nu devin
factoriactiviîn dezagregarea unităţiisem nice.În acest sens,diferenţierea discursivă e num aio
reprezentare "slabă" a m aterieilingvistice dezordonate.
6. Posibil tablou al stilisticilor (I). Anagramele lui Saussure.

Cam în vrem ea când ţinea la G eneva Cursulde lingvistică generală F. de Saussure dezvolta o
curioasă cercetare în m arginea poezieilatine,m aiprecis a virtualelor cifruripe care ea le ascunde.Caietele
cu anagram e,publicate parţialla sfârşitulanilor '60,nu conţin adesea decât m iide paginide exerciţiipe
versurilatineşti.Pentru fiecare poem Saussure face acelaşilucru,identificând expresiile sub-textuale,
cuvintele încifrate în vers.Aparent,m uncă de detectiv cu rolincert în cadrulpreocupărilor lingvistice ale
cercetătoruluigenevez;în realitate lucrurile sunt însă m ainuanţate.În procesulde anagram are,Saussure
vede cum un cuvânt produce,prin aplicarea unor regulide am plificare,un vers.G enerarea discursului
poetic latin încetează să m aiim plice inefabile.Pentru Saussure,în urm a a m iide exerciţii,devine lim pede
că edificarea unuivers urm ează alegeriiunuicuvânt.Versul,ca discurs,e explicabil.Cercetătorulpoate
străbate invers drum ulcreaţiei,poate recupera cifrullexicalşiîn cele din urm ă,stăpânind regulile de
dezvoltare a cuvântului,poate regenera versul.Succesiunea vocabulelor în discurs nu m aidatorează
hazardului:anagram a e o lege pentru vers.E cu totulnaturalfaptulcă cercetarea poezieilatine a dublat
studiullingvisticiigenerale.În vrem e ce studenţiiluiSaussure urm ăreau cursuridespre perfecţiunea
alcătuirii"lim bii",despre echilibrulsistem uluide sem ne,despre caracterullegic alrelaţiilor de opoziţie,
profesorul investiga posibilitatea regularizăriidiscursului,a raţionalizăriipărţiiîntunecate a lim bajului.
Anagram ele reprezintă încercarea luiSaussure de a proiecta discursulsub unghiulcodului.E com pensarea,
ce s-a vrut sim ultană,a im aginiinegative pe care Cursul de lingvistică generalăo dădea asupra discursului.
Celcare a înţeles prim ulproblem a discursuluia fost,desigur,şiprim ulcare a încercat să o rezolve.D acă
acceptăm că im aginea negativă a discursuluideterm ină configurarea specifică a stilisticii,trebuie să
acceptăm şicercetarea anagram elor ca prim ă teorie a stilului.O istorie gândită a stilisticiinu poate pleca
decât de la Saussure.

D ar nu problem ele istorice ale stilisticiim ă interesează aici,cim odulspecific în care un anum e
tip de teorie a stilului (din cele trei pe care le-am presupus)răspunde la provocarea discursului.D in acest
punct de vedere,ipoteza luiSaussure ilustrează prim a atitudine stilistică,proiectând codulîndiscurs.Iată
lucrurile mai de aproape. Un ilustru vers,

A eneadum g enetrîx h?m inu m dîvo m q ue voluptas (S TAROBINSKI, 1971, 85)

sugerează luiSaussure num ele Afroditei.Procedura e relativ sim plă.Cercetătorulextrage din vers
ansam bluride litere:"… silabele care se coordonează cu A-iniţial,form ând îm preună prim ele treiarsis ale
versului A'-dúm -trîfac să apară A-D-R-Îîn aşa felîncât să am intească eficient de Aphrodî".Şitot aşa până
ce versulîncheagă o variantă a cuvântului-tem ă.D esigur,întreaga cercetare presupune intenţia lui
Lucreţiu de a insera num ele Afroditeiîn vers.În ordine genetică,num ele trebuie să fiprecedat versul.
Saussure presupune că prim ulgest alcreaţieiîlconstituia o analiză atentă a cuvântului-tem ă.N um ele era
desfăcut în m aim ulte variante com binatorice:A-FRO-DI-TE, sau A-FR-RO-OD-D Î-IT-TÇ,sau APRO -DÎ-TÇ etc.
Apoi,cu silabele în faţă,poetulîncepea propriu-zis creaţia.

… m etoda obişnuită şi fundam entală a poetului consista în a descom pune prealabil cuvântul-tem ă
şi a se inspira din silabele sale în vederea ideilor pe care urm a să le em ită sau în ved erea
expresiilor pe care urm a să le aleagă. P e fragm entele anagram ei, luate drept cadru şi bază
începea m unca de com po ziţie. (S TAROBINSKI, 1971, 127)

Lucrulcelm aisem nificativ din acest proces creativ e că alegerea cuvintelor din vers s-a făcut în
raport cu com poziţia silabică a num eluiAfroditei.D in punctulde vedere alpoetului,între două expresii
diferite sem antic sau sonor,criteriulde opoziţie cu adevărat decisiv îlconstituie silaba din anagram ă.Chiar
dacă o expresie ar aduce proprietate sau m aim ultă culoare gânduluiautorului,acesta nu o va alege dacă
nu corespunde într-un anum e felnum eluice trebuie încodat în vers.Se poate im agina că lucrulpoetului
începea prin realizarea unor seriilexicale alcăror singur elem ent com un era o silabă din com poziţia
cuvântului-tem ă.Este oarecum situaţia rim eidar m ult extinsă şim aigrea de consecinţe.Silaba care are
calitatea de a alcătuiseriide cuvinte devine pentru acestea elem entuldistinctiv.Schem atic,pentru poet
lim ba se va îm părţiîn cuvinte care conţin o anum e silabă şicuvinte care o om it.Silaba cuvântului-tem ă
devine criteriu opozitiv,m ijloc de valorizare.Ea dă identitate cuvântuluicare o conţine,îieste însem n
caracteristic.O rice criteriiar definiloculuneiexpresiiîn "lim bă",în vers sunt suspendate. Pentru expresiile
pe care le conţine,versulim pune propriile sale criteriidefinitorii– silabele cuvântului-tem ă.O secvenţă
din vers există ca unitate sem nică (opusă,adică,altuisem n)doar în virtutea fragm entuluide anagram ă pe
care îlpresupune.Anagram a funcţionează aşadar ca m ecanism de constituire a unităţilor sem nice.Funcţia
sa e întem eietoare.

D in punctulde vedere alm aterieidiscursive,constituirea uneisecvenţe sonore ca unitate

reprezintă întem eierea sa ca ansam blu sonor distinct.O unitate nu se confundă nicicu ceea ce o precede,
nicicu ceea ce îiurm ează:în virtutea caracteruluisău unitar,sem nulapare diferit de m ateria am orfă.
Acelaşigest care identifică sem nul,îlsepară din continuum uldiscursiv.D e anagram ă se leagă calitatea
uneisecvenţe sonore de a filim itată,esenţialdiferită de context.Anagram a presupune lim itarea,
desprinderea unor form e închise din curgerea continuum uluisonor.Saussure acordă atenţie aparte
acesteiproprietăţilim itative.Îidă un num e care să o distingă din ansam blulfenom enuluianagram atic:
"manechin".
 … o suită de cuvinte strânsă (serrée) şi delim itabilă … (STAROBINSKI, 1971, 50)

E vorba de două litere,iniţiala şifinala unuinum e,care m ărginesc secvenţa discursivă.Ele apar în discurs
ca sem n alintenţieide a face anagram ă.G enetic vobind,m anechinul"precede" anagram a:înaintea
analizeisilabice a cuvântului-tem ă,poetulproiectează asupra secvenţeilim itele cuvântului-tem ă.D e
aceea,recunoaşterea m anechinuluie m aiuşoară şim aisigură decât identificarea anagram ei.M odulde
desfacere a unuicuvânt-tem ă în silabe e adesea arbitrar şireconstituirea sa – discutabilă.Iniţiala şifinala
sa sunt însă evidente,însem ne sigure ale uneiintenţiiordonatoare.

… el este, înainte de orice, cel m ai b un şi poate singurul m ijloc decisiv pentru dovada generală:
tot restul cade sub calculul şanselor; acesta, cel puţin, e atât de particular şi atât de clar im pregnat
de sem nele unei intenţii încât nu văd nici o posibilitate de a-l pune la îndoială. (STAROBINSKI,
1971, 51)

M anechinulconstituie,pentru istoria stilisticii,prim ulinstrum ent de diferenţiere discursivă,un străm oş al

"écart-ului".Elreprezintă dem arcarea viitoruluiteritoriuluianagram ei,desprinderea din indistinctul
continuumului discursiv. Manechinul e un gest de supunere a materiei amorfe la rigoarea unei reguli
structurante.D e aiciîncepe întreg procesulde ordonare a discursului.M anechinule aşadar un gest
originar;înaintea luinu există decât discurs inert,continuum fără diferenţiere.Astfelse explică cum un
m anechin poate ignora form aţiunisem antice convenţionale,cum poate secţiona un vers sau un sens:
pentru m anechin nu există o ordine prealabilă a discursului.Elînfruntă direct m ateria am orfă.Chiar şi
atuncicând m anechinultaie unitatea prozodică în m od nenatural,Saussure e dispus să accepte
constituirea uneiunităţiîn lim itele m anechinului,nu în cele ale versului.Aşa com entează situaţia versului
lucreţian Aeneadum genetrîx h?m inum dîvom quE voluptas din care manechinulexclude ultim ulcuvânt:

A m ezitat m ai întâi să privesc ca un m anechin Aeneadum genetrîx h?m inum dîvom qu Edată fiind
m aniera puţin naturală în care acesta taie versul şi sensul. D ar dacă exam inăm ce se găseşte
întreA-iniţial şi –E final, ne vom convinge că tot acest com plex form ează o unitate înaintând spre
–E final, sprijinindu-se din loc în loc pe diferitele părţi ale nu m elui Afroditei. (STAROBINSKI,
1971, 85)

D istincţiile dintre m anechin şianagram ă,utile pentru înţelegerea funcţionăriim anechinului, nu

trebuie totuşiabsolutizate.M anechinul– iniţiala şifinala cuvântului-tem ă – e parte a anagram ei.E relaţia
cea m aistrânsă pe care stilistica o perm ite între cod (ca sum ă a raporturilor definitoriiale uneiunităţi)şi
diferenţierea discursivă.Aceeaşim aterie a cuvântului-tem ă serveşte şidefiniriiunităţiisem nice (codului),
şiseparăriieidin continuum uldiscursiv (diferenţierii).Raportulde proprietate dintre cod şidiferenţiere se
exprim ă aicica îm părtăşire din aceeaşisubstanţă.D iferenţierea e consubstanţială codului.

Am văzut cum anagram a dă regula discursuluipoetic alcătuind seriilexicale,propunând,prin

silabele sale,criteriiopozitive.Toate acestea răm ân însă sim ple abstracţiidacă nu înţelegem că anagram a,
cod al discursului poetic,e tot o secvenţă m aterială asem enidiscursuluipe care îlsubîntinde.Anagram a ar
reprezenta,în cuvintele luiSaussure din Cursulde lingvistică generală un cod "psiho-fizic".Ca să înţelegem
ce înseam nă asta,să reexam inăm funcţionarea unuicod "psihic".Iată o opoziţie din "lim bă":expresia rac
se opune expresieilac din punctulde vedere aliniţialeir care e substituită de l.Iniţiala r joacă aşadar,în
aceste condiţii,rolulde criteriu opozitiv şiîşim enţine funcţia distinctivă indiferent de varianta m aterială
care o actualizează,că este un rsim plu sau întărit,graseiat sau estom pat din pricina uneidificultăţi
fiziologice de pronunţare.Se poate presupune chiar situaţia extraordinară în care un nipon pentru care
diferenţa între rşil e impronunţabilă ar rostilac pentrurac:chiar dacă din punct de vedere m aterial
sunetele au fost substituite,m entaldistincţia nu s-a alterat deloc,vorbitorulconservând intactă valoarea
opozitivă a luir. Saussure, cel din Cursulde lingvistică generală, formulează clar această particularitate a
codului "psihic":

C eea ce contează nu este durata fonem ului în croşe sau în duble croşe, ci calitatea im presiei sale
(SAUSSURE, 1916, 110)

Silabele anagram ei,fiind date în discurs sunt expuse tuturor vicisitudinilor m ateriei. Fonemele
conţinute pot filungisau scurte,pot avea cutare trăsătură particulară în funcţie poziţia în cuvântul-tem ă.
Saussure,celdin caietele de exerciţiicu anagram e,observă că în proiecţia cuvântului-tem ă asupra versului
nu sunt acceptate niciun felde licenţe.

… ceea ce nu e nicidecum perm is e să se confunde o vocală lungă cu una scurtă şi să se

com penseze, indiferent de poziţie, âprin ă, ç prine etc. (STAROBINSKI, 1971, 25)

D acă durata unuifonem e scurtă în înteriorulcuvântului-tem ă,ea se va reflecta ca atare în vers.

Regula acţionează fără excepţiişiversulcitat deja e o dovadă grăitoare.Aeneadum genetrîx h?m inum
dîvom quEvoluptas reia toate cantităţile sonore particulare ale num eluiAfroditei.Existenţa unuiî
(Aphrodîtç)se reflectă fidelîn vers,în genetrîx.

U rm ând alt raţionam ent,Rom an Jakobson a ajuns la acelaşirezultat.Aplecându-se asupra

structurilor prozodice,ela observat că,de pildă,accentuarea e condiţionată în vers de raportulcu o
structură precedentă:
 … accentul este o proprietate care presupune în secvenţa efectivă opoziţia unităţilor accentuate cu
cele care sunt lipsite de accent. Un monosilab izolat nu poate fi nici accentuat, nici neaccentuat.
(JAKOBSON, 1976, 111)

Acelaşifenom en se petrece în cazullungim ii:ea depinde de scurtim ea secvenţeiprecedente.N u există nici

accentuare,nicilungim e ideală.Cantităţile,ca şiaccentuarea sunt relative.În toate aceste cazuri,între cele
două secvenţe succesive se stabileşte un raport materialde opoziţie.Trăsătura distinctivă,accentuarea sau
lungim ea,se decide efectiv în substanţa sonoră a discursului.D e aceea,accentuarea care se stabileşte în
jocula două secvenţe e diferită de o altă accentuare.Putem concepe o accentuare specifică unuivers sau
uneipoezii,decicare să nu fie reproductibilă în condiţiile m ateriale ale uneialte poezii.

… în poezie [… ] orice accent de cuvânt e obligatoriu egal oricărui alt accent de cuvânt [… ], d e
asem enea lipsa accentului e egală oricărei alte absenţe a accentului; fonem ul lung e egal unui alt
fonem lung, fonem ul scurt e egal oricărui alt fonem scurt… (JAKOBSON, 1963, 220)

O unitate nu se accentuează abstract,în prezenţa standardizată a uneisecvenţe neaccentuate:m onosilaba

lipsită de accent are anum ite proprietăţim ateriale care determ ină infinitezim alnatura accentului.Ca
factor constitutiv alunităţiiaccentuate secvenţa neaccentuată nu este o im agine ideală,o sum ă a tuturor
realizărilor posibile.Ea este ea însăşio realizare,im plicând o com poziţie sonoră specifică.Asta îiface strict
necesară prezenţa.O m onosilabă devine unitate accentuată num aiîn proxim itatea uneiform aţiuni
m ateriale cu com poziţie specifică.D acă dintr-un vers înlăturăm secvenţa lipsită de accent,secvenţa
urm ătoare îşiva pierde caracterulde unitate în baza accentului.Factorulconstitutiv alunităţiinu poate
acţiona de la distanţă asupra unităţiipe care o întem eiază aşa cum acţionează,de pildă,im aginea acustică
a fonemuluir asupra expresiei rac.

La fel pentru anagram ele saussuriene.Cuvântul-tem ă nu e o im agine vagă,o "im presie

acustică" proiectată asupra unuivers.Elare o definiţie m aterială strictă.U nităţile sem nice pe care le
legitim ează silabele anagram einu se bazează pe im aginiacustice ideale,cipe realizărim ateriale efective.
D e aceea,ele devin unităţidoar în relaţie directă cu aceste realizărim ateriale.Cuvântul-tem ă acţionează
asupra versuluidoar prin prezenţa sa efectivă.Ce s-ar petrece dacă Saussure ar renunţa la condiţia
m aterială a cuvântului-tem ă? D acă anagram a ar fipentru poet doar o im agine acustică ideală? Răspunsule
simplu: s-ar suspenda factorulordonator alsecvenţei.Versular devenio realizare aproxim ativă a
respectivei impresii acustice; lungimea sau scurtimea fonemelor,în loc să se explice prin corespondenţa
directă cu sunete analoage din com poziţia cuvântului-tem ă,ar reprezenta doar o interpretare relativă a
im aginiiacustice ideale,făcută sub presiunea forţelor incom prehensibile ale discursului.Redarea unui
ideal i printr-un îsau printr-uni nu ar fiîn acest caz decât rodulhazardului,decialm ecanism elor inefabile
ale discursului. Discursul poetic ar re-deveni necontrolabil.

Sipentru Saussure,şipentru Jakobson discursulse construieşte în m od necesar pe baza unui

raport strâns,de co-prezenţă,între unitatea constituită şifactorulconstitutiv.U nitatea din discurs se
oglindeşte în factorulconstitutiv,fie sub unghiulsim ilarităţii(ca în cazulanagramei, unde coincide silabei),
fie sub celaldisim ilarităţii(ca în cazuljoculuidintre accentuat/ non-accentuat).În faţa textului,
stilisticianulva percepe această reflectare sub form a uneisim etrii,de nenum ărate orireluate.Persistenţa
e uşor de înţeles de vrem e ce unităţile cu sens nu se pot instituidecât în urm a unor asem enea raporturi
sim etrice.Textulapare ca o construcţie etajată,care se extinde nu prin înaintare lineară,ciprin dezvoltare
verticală.În acest sens Jakobson a sugerat posibilitatea unei"funcţiipoetice":un text alcăruiprincipiu de
construcţie să îlreprezinte seriile de echivalenţe.

F uncţia poetică proiectează principiul echivalenţei al axei de selecţie asupra axei com binării.
E chivalenţa e ridicată la rangul de procedeu constitutiv al secvenţei. (JAKOBSON, 1963, 220)

E vorba,în fond de proiecţia sistem atică a discursuluiprin prism a unor raporturisim etrice.Văzut din acest
unghi,textulnu are unităţisim ple,inserate liber în lanţ.O notase Saussure într-unul din caietele cu
anagram e:"totulîşirăspunde într-un felsau altulîn vers" (apud JAKOBSON, 1973, 200). Orice unitate care
apare în discurs e condiţionată de prezenţa uneialte unităţicu care dezvoltă o sim etrie oarecare.Rom an
Jakobson a acordat atenţie unor poezii populare din folclorul slav construite pe logica unor puternice
sim etrii:niciun vers care să nu se justifice prin raportulde coincidenţă sau de contrast cu un vers anterior.

În interm inabilele cântece de canotaj ale L aponilor două personaje juxtapuse, care îndeplinesc
acţiuni identice constituie m atieria uniform ă, antrenând înlănţuirea autom atică a versurilor după
o schem ă de tipul: "A e aşezat în partea dreaptă a navei; B e aşezat la stânga. A ţine o ram ă în
m âna sa dreaptă; B ţine o ram ă în m ân a sa stângă" etc. (JAKOBSON, 1977, 95)

Practic,în textulliterar,stilisticianulproiectează o sim ulare a unei"lim bi":sem nele poezieitind,ca în

"lim bă",spre o stare de sim ultaneitate.În încercarea de a estom pa procesulde extindere lineară,în
aspiraţia spre proiecţia textuluica sistem ,stilisticianulcaută echivalenţele şi,uneori,identităţile.N u e rar
de altfelca pe această cale să se atingă locurile repetitive ale discursuluişistructurile sim etrice să devină
structuriredundante.Ise întâm plă adesea luiSaussure să descopere în fiecare vers aluneipoezii
anagram a aceluiaşicuvânt-tem ă.Exerciţiulasupra prim elor 13 versuriale poem uluiluiLucreţiu,De rerum
natura recuperează nu m aipuţin de treianagram e ale num eluiAfroditei.Inevitabil,recuperat astfel, textul
arată ca o reluare aproape m ecanică a aceloraşisecvenţe sonore.
7. Posibil tablou al stilisticilor (II). "Écart-ul".

Există totuşiun punct dincolo de care repetiţia în discurs devine pentru Saussure inacceptabilă.
Cu cât redundanţa e m aiintensă,cu cât ea se im pune m aiinsistent atenţieicititorului,cu atât creşte
îndoiala cercetătoruluigenevez .

Materialitatea faptului [a anagramelor, n.m.] s-ar putea oare datora hazardului? A dică legile
hipogram ei nu sunt ele atât de vagi încât să se întâm ple să regăsim orice nu m e propriu, fără să ne
m irăm , într-un vers dat? (STAROBINSKI, 1971, 133)

În m aim ulte rânduri,de-a lungulcaietelor de exerciţiiSaussure s-a arătat îngrijorat de posibilitatea de a

obţine structurisonore regulate prin sim plu calculprobabilistic.D e aici,de pildă,nevoia de a considera
"difonii",alcătuiridin două fonem e care ar putea restrânge şansele hazarduluipur.Voinţa autoruluide a
încifra un cuvânt într-un vers e esenţială pentru capacitatea discursuluipoetic de a-şiconţine sistem ulde
sem ne.D oar silaba inserată intenţionat capătă valoare constitutivă:căcinu poate exista sem n fără
conştiinţa alegerii.U nitatea pe care poetulo întem iează în baza angram eitrebuie să fie conştient opusă
uneialte unităţisau seriide unităţi.Anagram a nu instituie involuntar paradigm e.

D im potrivă,silaba care apare în vers din întâm plare,prin acţiunea legilor probabilistice,nu îl
m aiinteresează pe Saussure.Ea e expresia uneifuncţionăriautom ate a m ateriei.Reprodusă involuntar,
silaba devine sem n alpărţiiobscure a discursului,alforţelor sale im previzibile,alhazardului.E vorba de
succesiunile sonore determ inate fiziologic,de constrângerile aparatuluifonator ca şide secvenţele
obţinute în urm a unor procese simple de duplicare. De aceea, Saussure exclude din cercetarea sa efectele
om ofonice şi,în particular,aliteraţiile sau eufoniile.Ce diferenţiază aceste repetiţiisonore de sim etriile
textuale pe care le presupune "funcţia poetică" e caracterullor m ecanic.Când Jakobson identifică o
secvenţă repetitivă,ceidoim em briaistructuriise găsesc într-un raport de opoziţie,care îidefineşte ca
sem n:vorbele unuipersonajcapătă caracter de unitate sem nică doar în contrast cu replica sim ilară dar în
regim negativ a celuilalt personaj.Situaţia e diferită pentru aliteraţie.Celebra expresie em inesciană Vom
visa un vis ferice nu justifică reluarea rădăciniivis printr-o relaţie opozitivă.Visulnu im plică,drept term en
corelativ, verbula visa aşa cum negrulim plică albul;astfel,prezenţavisului în vers nu contribuie la definirea
precedentuluia visa.Asistăm la o duplicare m aterială,nu la un act de alegere.Visul e un ecou al lui a visa,
sim plă m işcare m im etică a m ateriei.
 N u orice redundanţă ilustrează o paradigm ă,nu orice repetiţie are calitatea de a instituiunităţi
sem nice.Fireşte că nu toţistilisticieniicare subliniază în text secvenţe redundante pot fiaşezaţialăturide
Saussure sau de Jakobson.Iată,spre exem plu,un fragm ent extras din dem onstraţiile lui M. Riffaterre:

L 'étoile qui to m b it

Le cheval qui sautit

Le fleuve qui coulit (RIFFATERRE, 1971, 91)

(literal, în rom âneşte: S teaua care căzu/ C alul care săltă/ F luviul care curse).

Textulaparţine unuicreator cult care m im ează m aniera folclorică.Intenţionat,sim etriile din finalul
versurilor reprezintă desinenţe verbale aberante.Tomber realizează perfectulsim plu ca tomba; la fel
sauter şicouler care ar trebuit să fie sauta, respectiv coula.Secvenţa redundantă,-it nu operează selectiv în
raport cu form ele verbale.D acă era necesar ca versurile să sfârşească în -it am fiaşteptat ca alegerea
verbelor să se orienteze ca atare (cf.finit,partit etc.).Im perativulunuiasem enea finalde vers ar fiputut să
determ ine alegerea expresieişiim plicit construcţia sem nificaţieiaşa cum silabele anagram elor saussuriene
constituie un raport opozitiv,selectând din tezaurullim biianum ite expresii,excluzând pe altele.D ar -itnu
e aicidecât o secvenţă m aterială im itată la capătulfiecăruivers,o repetiţie m ecanică.Tombit,sautit, coulit
nu constituie o serie de expresiisim ilare,o paradigm ă care se opune uneiseriicu finala în -asau în -ut.
O rice unitate care ar fiocupat acelaşiloc în vers ar fiprim it aceeaşifinală.E ca o lege fiziologică,ca o lim ită
a aparatuluifonator.Aşa cum în rom âneşte după treiconsoane nu poate urm a decât o vocală (cf.zdr- în
zdrobit, zdrahonetc.),aicise poate presupune că urechea autoruluipopular nu concepea finalulversului
decât în -it.

Exemplul pe care l-am dat nu e întâm plător.M .Riffaterre îlutilizează într-un appendice al
Eseurilor de stilistică structurală pentru a ilustra funcţionarea unui"context".Astfelse cheam ă o secvenţă
care conţine o structură redundantă (folosirea aceluiaşim odelderivativ,a aceleiaşiconfiguraţiisintactice,
a aceluiaşitim p verbaletc.).U n "context" e o înşiruire de verbe la trecut într-o naraţie istorică,o serie
m etaforică pe aceeaşischem ă,reluarea uneistructurifrastice.Iată un exem plu de "context" riffaterrian la
Barthes:

… într-un m o m ent din sejurul său la B albec, naratorul proustian încearcă să angajeze conversaţia
cu un tânăr liftier de la G rand H ôtel, dar acesta nu îi răspunde, spune P roust, "fie uim irea
 vorbelor m ele, atenţia la m unca sa, grija etichetei, greutatea auzului său, respectul locului, frica
pericolului, lenea inteligenţei sau consem nul directorului". (BARTHES, 1984, 149)

Ca şiîn versurile citate de Riffaterre,repetiţia e m ecanică,reflex m im etic aluneiprim e secvenţe.

Succesiunea regulată substantiv + atribut reprezintă aicio o copiere a prim eiocurenţe,uimirea vorbelor
mele. Avem de-a face,cum bine subliniază Barthes,cu citate.Proust îşicitează propria structură sintactică.
Asemeni rimei din versurile riffateriene, structura sintactică suferă aiciun proces de duplicare,de
m ultiplicare m ecanică.Scriitorulcreează sub presiunea unui"m odel",citându-l,m im ându-l. Acest "model"
operează dedublându-se,supunând m ateria discursivă la o redundanţă m ecanică;orice unitate ar intra în
fraza luiProust,va suferiaceeaşistructurare substantiv + atribut sub presiunea "m odelului".Elnu
funcţionează,aşadar,ca un criteriu de selecţie:nu alege unităţile cise proiectează în ele,m odificându-le.

"Modelele" stilistice nu pot fi asim ilate "structurilor profunde" [… ]; aceste m odele sunt doar
depozite de cultură [… ]; sunt repetiţii, nu fundam ente; citate, nu expresii; stereotipe, nu
arhetipuri. (BARTHES, 1984, 150)

Cu acestea aproxim ăm deja un alt tip de teorie a stiluluipentru care codulnu m airezidă în
secvenţă.M ateria discursuluinu m aiare calitatea de a produce unităţisem nice,de a instituiserii,de a
definiparadigm e.Căutarea redundanţelor e o com pensaţie:repetiţia,fără a putea susţine procesulde
generare a unităţilor sem nice,joacă rolulde atestare a prezenţeilor.Reluarea aceleiaşischem e pe
parcursulunuitext atestă unitatea acestuia,faptulcă se supune uneilegiunice.Repetiţia subliniază
coeziunea secvenţei.Ea reprezintă o prom isiune a codului,a sistem aticităţiisecvenţei.Reluarea în trei
versurisuccesive a rim eiîn -it,nu inform ează asupra m oduluide selecţie alverbelortomber,couler, sauter,
dar indică existenţa uneiconvenţii:uzual,versurile sfârşesc în -it. Asta deja presupune un cod care,
îndelung exersat,acţionează autom at asupra m aterieiverbale.Ceea ce se repetă în exem plele stilisticii
structurale reprezintă o structură intens convenţionalizată,inseparabilă de ideea unuicod.N u e o arătare
a codului – ca prezenţă i-m ediată,cio evocare a sa.Redundanţa îievocă uzura,funcţionarea m ecanică.
Vorbind despre "m odelele" care stau la baza unuidiscurs literar,Barthes alege,nu întâm plător,exem plul
unuiproverb ce acţionează subtextualîntr-un pasaj balzacian.

… atunci când B alzac scrie "C ăzusem într-una din acele visări profunde care se întâm plă oricui,
chiar şi unui om frivol, în m ijlocul serbărilor celor m ai tu m ultuoase", fraza [… ] nu e decât
transform area unui proverb: "L a serbări tum ultuoase, reverii profunde". (BARTHES, 1984, 149)
Proverbule o stereotipie de lim baja căreiunitate s-a fixat prin uzajîndelungat.Elnu îşiconţine codul,
regula după care funcţionează ca sem n.În schim b,prin m ediere culturală (căcistereotipiile,clişeele,există
sub form a unor "depozite culturale",ca să reiau expresia luiBarthes)succesiunea sonoră a proverbului
devine perceptibilă ca unitate.Inserat în fragm entulbalzacian,proverbule pentru stilistician garanţia unei
unităţi,a ordiniisecvenţei,a supuneriieila un cod.

Relaţia dintre structurile stereotipe şicod trebuie însă bine înţeleasă.Caracterulde clişeu al
uneiunităţise datorează exclusiv uzajului.Repetiţia inform ează doar asupra acesteipărţidin viaţa
semnului – folosirea.E vorba,aşadar,de o proprietate extrinsecă sem nului;caracterul automatizat al
legăturiisem nificantuluicu sem nificatulnu spune nim ic despre producerea acesteilegături,despre
generarea propriu-zisă a unităţii.O r,stilistica,interesându-se de justificarea unităţilor discursului,de
m ăsura în care secvenţa datorează codului,se bazează pe com ponentele intrinseciale acestuia,cele care
participă la acţiunea sa productivă.D upă cum s-a putut vedea până aici,discursulîşipoate legitim a
secvenţele,le poate instituica sem ne,doar în două m oduri:fie prin reprezentarea raporturilor opozitive
care definesc/generează unitatea sem nică,fie prin ilustrarea lim itei,a diferenţeiesenţiale prin care
unitatea se separă de continuum ulm aterial.Pentru stilistica saussuriană încă funcţionau am bele
m odalităţide reprezentare; stilisticii structurale[1] nu îirăm âne –în condiţiile în care procedeulrepetiţiei
nu angajează raporturiparadigm atice între unităţi– decât m arcajullim itei,alseparăriiunităţiide
continuumul sonor: acesta e "écart-ul".Pentru stilistica structurală doar "écartul" m archează prezenţa
coduluiîn discurs printr-o trăsătură intrinsecă.Stereotipiile nu au,în aceste condiţii,decât un rolsecundar.
Ele pot constituim ărciale coduluiîn discurs num aiîn m od condiţionat:sem nificaţia lor sistem ică se
activează doar dacă discursulilustrează deja procesulde producere a sem nului.Schem ele repetitive nu
acţionează singure,ele se asociază întotdeauna uneiform e a "écartului".Calitatea redundanţeide a evoca
un cod se activează exclusiv în prezenţa unui"écart".D efiniţia riffaterrană a stilului

… pattern lingvistic rupt de un elem ent im previzibil… (R iffaterre, 1971, 57 )

im pune,alăturide m odelulom ogen,repetitiv,prezenţa rupturii.O suită de verbe la tim pultrecut devine

perceptibilă ca m anieră de naraţie abia o dată cu apariţia unuiverb la prezent (cf.RIFFATERRE, 1971, 59); o
serie de fraze am ple devine redevabilă unuicod retoric abia în contrast cu o secvenţă de fraze succinte
ş.a.m .d.Chiar şiîn poezia populară pe care Riffaterre încearcă o dem onstraţie,caracterulsistem ic al
desinenţelor verbale aberante se activează num aiprin inserţia uneidesinenţe verbale corecte.Seria
tombit/ coulit/ sautit ilustrează un cod abia din m om entulîn care apare je pris la capătulunuia din ultim ele
versuri
 le baiser que je pris (literal, în rom ân eşte: sărutul pe care îl luai)

Elm archează o diferenţă în discurs,dând verosim ilitate presupoziţieicodice.

Pentru întreaga gândire structuralistă înţelegerea faptuluide stildepinde de problem a "écart-

ului".Ca ruptură în continuum ulm aterial,"écart-ul" e în m ăsură să m archeze în însăşisubstanţa
discursuluiexistenţa uneiunităţi.N u există lim ită în discurs care să nu se datoreze uneiunităţisem nice;
discursul,în form a sa nesistem ică,nu se diferenţiază de sine,e un continuum indistinct.Pentru sem n,
ruptura e indispensabila afirm are a diferenţeifaţă de orice altă existenţă m aterială contiguă.O ride câte
orise găseşte în faţa uneidiferenţe,stilisticianulpresupune unitatea sem nică,codul.În spirit structuralist,
închiderea e pentru stilîntem eietoare.Cea m ailim pede expresie a acesteinecesităţise află în textele
barthesiene.Criticulfrancez leagă stilulde închiderea sintactică:orice frază,prin lim ita pe care o im pune
discursului,m anifestă un cod,constituirea unuisem n.

S tilul e evident unul din acele lim baje scrise şi trăsătura sa generică e că obligă la închiderea
frazelor: prin limitarea sa, prin "proprietatea" sa, fraza se declară scrisă [… ]. F raza e deja în sine
un obiect stilistic: închiderea perfectă, fără eroare, prin care se desăvârşeşte, e într-un fel primul
criteriu al stilului. (BARTHES, 1984, 147)

Raportul dintre "écart" şicod trebuie încă precizat.G ândirea structuralistă îşireprezintă în
m ateria discursivă doar caracterullim itat,închis alunităţii("écart-ul"). Din procesul de instituire a
sem nuluirăm âne în afara discursuluio com ponentă esenţială:raporturile de opoziţie,definirea corelativă
a unităţilor (codul).Sem n alacesteisituăridiferite a coduluişia "écart-ului" în raport cu discursul,stilistica
structurală concepe distinct condiţionările celor două com ponente ale unităţiisem nice.Încercând o
proiecţie istorică,M .Riffaterre constată că efectele treceriitim puluiafectează altfelpercepţia "écart-ului"
şipercepţia codului.M arcajulm aterialalrupturiirăm âne vizibilm ult m aim ultă vrem e decât situarea
sistem ică a uneiunităţi.La lim ită,cititorular putea percepe într-un text un "écart" fără să fie capabilsă
identifice unitatea sem nică a căreiînchidere o indică acesta,dacă tim pula alterat irecuperabilcondiţia
codului.

P atternurile nu suferă nici o schim bare dar cadrul lingvistic al decodorului se schim bă cu tim pul.
(RIFFATERRE, 1971, 37)

Invocând aicicazulstilisticiisaussuriene,diferenţa concepţieistructurale devine lim pede.

"M anechinul",ca lim ită a unităţii,era consubstanţialanagram ei,cod alunităţii.Raportullor de proprietate
se baza pe îm părtăşirea aceleiaşisubstanţe.O r,condiţonarea m aterială a "écart-ului" diferă de cea a
codului.În vrem e ce lim ita unităţiisem nice e dată în m ateria discursivă,raporturile sale de opoziţie
reprezintă o realitate psihică.Această stare de lucrurinu exclude însă existenţa uneirelaţiiîntre "écart" şi
cod.Şiîntre sem nificant şisem nificat apare o diferenţă la nivelulcondiţionăriim ateriale:după chiar
vorbele luiSassure,sem nificantule o realitate fizică în vrem e ce sem nificatule o realitate psihică.Cu toate
acestea între ele există un strâns raport.În term enide proprietate,un sem nificat "m am ă" e desem nat
convenţional,de către o anum e com unitate,ca proprietate a unuisem nificantm ère.Situaţia nu diferă în
cazulstilisticiistructurale,unde de asem enea există un raport cert între cod şi"écart".N u există în discurs
lim ită "liberă",care să nu fie asociată uneiunităţisem nice.Raţionam entulstructuralist im pune ca de
fiecare dată când se atestă un "écart",să se caute un cod care să îllegitim eze.Aceasta e esenţa m etodei
"arhilectorului" propuse de M .Riffaterre:punând un grup de cititoriîn faţa unuitext,stilisticianulva reţine
nu conţinutulreacţiilor lor em otive,ciocurenţa lor efectivă.O rice loc din text care ar surprinde pe cititori,
va impune stilisticianuluicăutarea unuicod.Riffaterre nu poate concepe o lim ită care să existe în afara
codului,care să nu m ărginească o unitate sem nică."Ecartul" e întotdeauna asociat codului,întreţine cu
acesta un strâns raport de proprietate.Însă cum nu e consubstanţialcodului,relaţia lor de proprietate nu
poate fidecât convenţională.E adevărat că orice ruptură în discurs im pune căutarea unuicod;dar nim ic
din felulîn care această ruptură apare în discurs nu inform ează asupra conţinutuluiefectiv alcodului.
Atribuirea unui cod la un "écart" se face întotdeauna printr-o convenţie a interpretantului.D e aceea,
Riffaterre reţine doar surpriza cititorilor,nu şiconţinutuleiefectiv,m odulspecific în care fiecare dintre
cititorio justifică.În faţa aceluiaşişoc discursiv,cititoriipot avea interpretăridiferite.Sem nificantulm ère
are sem nificaţia "m am ă" num aipentru vorbitorulfrancez;când însă un erou alluiM arin Preda găseşte
volumulLa m ère,decriptarea nu poate fi,natural,decât "la m ère".

Problema codului şia écart-uluise poate exprim a în stilistica structurală prin două daturi.M ai
întâi,raporturile opozitive ce definesc un sem n sunt o realitate exclusiv psihică;altfelspus,discursulle
omite. Cel de-aldoilea lucru foarte im portant e că m arcajuldiscursiv al limitei e o proprietate a codului.
Ceea ce rezultă din însum area acestor propoziţiiare aspect paradoxal.D acă singurulraport de proprietate
impus "écart-ului" este celfaţă de cod şidacă discursulnu are posibilitatea de a reprezenta raporturile
opozitive specifice coduluiînseam nă că între "écart" şisecvenţă nu există,din punctulde vedere al
stilisticii,relaţiide proprietate."Ecartul" nu dezvoltă raporturide apartenenţă pe orizontală,în ordinea
m aterială a discursului.Pentru stilistica structurală lim ita uneisecvenţe e întotdeauna desprinsă de
aceasta.Cuvântulpropriu pentru a indica raportuldintre "écart" şisecvenţă e "străin":sub acest num e şi-a
început "écart-ul" cariera în anii'20.TeoreticieniiŞcoliiForm ale Ruse au lansat ideea că lim itele apar în
discurs ca "înstrăinări".Într-o serie lingvistică om ogenă lim ita se m anifestă ca inserţie a unuicorp străin:o
serie sociolectală actuală se va sublinia prin prezenţa "înstrăinată" a unui arhaism. "Ecart-ul" îşi
îndeplineşte rolullim itativ acţionând întotdeauna din exterior.U nitatea sem nică îşidesăvârşeşte
închiderea num aiprin contactulcu alteritatea.Această prezenţă in-form antă a alterităţiiopune clar
gândirea structurală,teorieianagram elor.Pentru Saussure,alteritatea e secvenţa discursivă neordonată şi
nesistem atizabilă,curgerea indefinită a m aterieiverbale."M anechinul" care separă anagram a de
continuum uldiscursiv lim itează unitatea versuluidin"interior":m arginile anagram eisunt iniţiala/finala
cuvântului-tem ă.Supoziţia uneialterităţilim itative era îm potriva logiciisaussuriene:m ateria discursivă
inertă se caracterizează tocm aiprin neputinţa de a delim ita unităţi,prin incapacitatea de a se diferenţia de
ea însăşi.O lim itare "exterioară" a versuluiar fifost,saussurian vorbind,un non-sens.Faptulcă stilistica
structurală concepe lim ita ca "întrăinare",deciprin participarea alterităţii,presupune ca,la rândulei,
alteritatea să fie sistem atizabilă,capabilă de diferenţiere,de finitudine.Asta înseam nă că alteritatea nu
reprezintă,ca la Saussure,continuum ulverbalindistinct,cie tot o secvenţă sistem atizabilă,care poate fi,
adică,subordonată unuicod.Ruptura desparte în discurs două secvenţe care sunt în egală m ăsură
purtătoare de cod.Ele se m ărginesc reciproc,constituind una pentru cealaltă"écart",lim ită definitorie.
Prim iiteoreticieniaiŞcoliiForm ale Ruse înţeleseseră deja că în discurs apare o ruptură atuncicând o serie
lingvistică om ogenă se opune uneialte seriilingvistice om ogene,când sociolectuluiactualise opune
sociolectulgeneraţieianterioare,când unuiuzajcotidian ise opune unul"înalt" etc.În acelaşispirit,R.
Barthes sublinia că un conflict discursiv,o diferenţiere a m aterieiverbale se poate concepe doar la
întâlnirea a două ideologii,una dom inantă,cealaltă subversivă (cf.BARTHES, 1984, ).

"Écart-ul",aşadar,nu există ca atare în discurs,sub form a unuieşantion m aterialcu proprietăţi

specifice. El nu poate fi izolat pe axa sintagm atică,nu se poate identifica unuifonem anum e,precum
"m anechinul".D e altfel,chiar şiteoreticieniistructuralişticare au susţinut schem a "norm ă" vs."écart" sau
serie lingvistică om ogenă vs.ruptură au făcut-o cu distanţă.G ândirea luiM .Riffaterre constituie cazul cel
m aigrăitor.În ciuda fidelităţiicu care a servit ideea "écart-ului",nu a ezitat să observe că raportulîntre
seria lingvistică previzibilă şiocurenţa inedită e reversibil.N orm a uneisecvenţe discursive poate apărea ca
"écart" văzută din perspectiva uneialte secvenţe,cu norm ă proprie.

S e poate întâm pla ca procedeul stilistic [écartul, n.m .] să stabilească un nou pattern şi să devină
astfel punctul de plecare al unui nou context. (RIFFATERRE, 1971, 59-60)

Într-un text în care o succesiune de verbe la trecut e ruptă de un verb la prezent devine astfeldificilde
stabilit care secvenţă anum e întrupează "écart-ul".Pentru acţiunea prezentificată trecutule tot atât de
"străin" cum e pentru seria verbelor la trecut inserţia verbuluila prezent.N atural,asem enea raţionam ente
au im pus în cele din urm ă abandonarea term inologieidihotom ice "norm ă" / "écart".În anii'80 s-a
consacrat conceptul"varierii":ruptura se realizează în discurs la întâlnirea a două norm e care se găsesc în
raport de variaţie una faţă de cealaltă.Superioritatea unuiasem enea term en faţă de "écart" constă în
înlăturarea prejudecăţiiunuielem ent anum e –a unuisunet sau a unuicuvânt– care îndeplineşte funcţia
lim ităriisecvenţei."Varierea" nu m aipresupune că în discurs putem avea secvenţe care să joace,una –
"rolul" norm ei,cealaltă – "rolul" écart-ului.E vorba de o sim plificare a gândiriistructurale:între două
unităţiale discursuluinu există ierarhie de funcţii,cidoar diferenţiere.Tim pulprezent alunuiverb e pur şi
sim plu diferit de tim pultrecut alserieiverbale precedente.Această diferenţiere esenţială a discursuluie
însuşiactulde lim itare a unităţiisem nice.Stilisticianulnicinu trebuie să ceară m aim ult de la instrum entul
său conceptual,decât să surprindă existenţa unuiraport diferenţiativ prin care se secvenţializează
continuumul materiei verbale.

Form ularea sim plă a "écart-ului" ca diferenţă aduce stilistica structurală în faţa ultim eisale m ari
probleme. Cum se poate defini diferenţa în discurs? Ce anum e poate trece ca ruptură în m ateria verbală?
M ultă vrem e întrebarea a fost evitată.M .Riffaterre lăsa pe seam a "arhilectorului" stabilirea "écart-urilor",
presupunând im plicit că,deşireacţiile vor diferipetru fiecare cititor în parte,punctele de ruptură ale
discursuluisunt aceleaşipentru toţi.O asem enea convingere a fost posibilă pe fonduluneiprea inocente
percepţiia relaţieidintre două secvenţe.În gândirea riffaterriană,diferenţierea a două secvenţe era
analogă opoziţiilor din "lim bă".Adică,la o anum e secvenţă se opune cu necesitate o altă secvenţă şinum ai
ea;la seria verbelor la trecut se opune doar verbulla prezent din secvenţa urm ătoare.În chiar vorbele lui
Riffaterre,între cele două secvenţe este o relaţie "structurală",una reprezentând replica perfectă a
celeilalte aşa cum în "lim bă" albul se opunenegrului.Criteriullor de opoziţie e rigid;indiferent de
interpretarea care se dă opoziţieilor,cele două secvenţe s-ar ciocniîn acelaşiloc,şi-ar păstra intactă
unitatea.Prin aceasta,lim ita care le desparte devine im obilă.Presupoziţia im plicată aicie că planulîn care
se opun cele două secvenţe e unulsingur,decis de dinainte.E convingerea pe care o avea şiBarthes că
există un plan fundam entalaldiferenţieriidiscursive,celalsecţionăriifrastice.Lim ita frazeidevine lim ita
unităţiipe baza raţionam entuluică fraza reprezintă intenţia vorbitoruluide închidere a expresieiverbale;e
nevoia lui de a face semn, de a da caracter finit continuumului discursiv.Stilisticianulsim te ca legitim ă
considerarea frazeica plan dferenţiativ alsecvenţelor pentru că presupune în ea o investiţie intenţională
(D esigur,"intenţia" trebuie aiciînţeleasă în sens larg,ca voinţă de a închide o secvenţă,de a o diferenţia; e
o "intenţie" m aielem entară,m aipuţin conştientă şim aiesenţială decât intenţia de a com unica "ceva" prin
secvenţă).

O r,situaţia discursuluie departe de a fiatât de clară.Reflectând asupra planuluiîn care se pot

stabilidiferenţele dintre două secvenţe,G .G enette sesizează infinitatea lor virtuală:în continuum ul
discursiv,orice poate deveniproprietate diferenţiatoare.Alternanţa tim purilor verbale,concizia sau
dim potrivă ram ificarea construcţiilor frastice,până şicom poziţia vocalică:Laurent Jenny dă exem plul
romanului lui Georges Perec, La Disparition,unde lipseşte,din cuprinsulîntreguluitext,vocala e. Ce l-ar
îm piedica pe stilistician să o considere ca proprietate diferenţiatoare? Seria proprietăţilor diferenţiatoare
m erge atât de departe cât perm ite im aginaţia:

F aptul că de exem plu proporţia celui de-al doilea cuvânt din fiecare frază începând cu o
consoană este superioară m ediei perm ite fără îndoială aranjarea textului într-o clasă [… ]. N ici un
tip de constrângere nu e a priori insignifiant estetic. (GENETTE, 1991, 137)

Evident,calificarea stilistică a unuidiscurs,identificarea ordiniicare îlstrăbate,cu un cuvânt,diferenţierea

sa reclam ă un act de alegere.Stilisticianultrebuie să justifice printr-un cadru mental proiectat asupra
secvenţeiconsiderarea uneianum e proprietăţia m aterieiverbale ca proprietate diferenţiatoare.Se află la
G enette o reflecţie serioasă asupra coduluice legitim ează apariţia uneilim ite în continuum uldiscursiv.
Toţiteoreticieniistructuraliştisunt avizaţiasupra caracterului"psihic" alcodului:în gândirea riffaterriană
variabilitatea interpretărilor proiectate asupra secvenţeise datorează tocm aiautonom ieisecvenţeiîn
raport cu ele.O bservaţia e însă secundară pentru m ajoritatea ipotezelor structuraliste.N u şipentru G .
G enette.Plecând de la prem isa autonom ieisecvenţeiîn raport cu codul,

C alificările stilistice nu sunt niciodată im anente, ci întotdeauna transcendente. (GENETTE,

1991, 136)

G enette uniform izează statutultuturor actelor de ordonare a discursului.Asta înseam nă că secvenţa

m aterială,autonom ă în raport cu orice sistem ordonator,nu privilegiază niciun cadru m ental.Teoretic,nu
există un sistem de opoziţiicare să aibă m aim ulte drepturiasupra unuifragm ent discursiv decât un alt
sistem de opoziţii.Intenţia auctorială este,ca orice alt cod proiectat asupra secvenţei,o realitate "psihică".
G enette înţelege că stabilirea planuluiîn care se diferenţiază două secvenţe nu e un act naturalprin care
intenţionalitatea autoruluitrasează lim pede harta textului.Îndreptăţirea naturală a coduluiintenţionale o
prejudecată,pe care cercetătorulfrancez o denunţă prin deplasarea dom eniuluistilisticiidin spaţiul
intenţionalîn cel"atenţional",prin înlocuirea instanţeiunice auctoriale cu pluralitatea poziţiilor de lectură.

V oi rezerva term enul de stil unor proprietăţi form ale ale discursului care se m anifestă la scara
microstructurilor propriu-zis lingvistice, adică la nivelul frazei şi al elem entelor sale [… ], la
nivelul texturiim ai degrabă decât la cel al structurii. F orm ele m ai vaste ale dicţiunii relevă un
m od de organizare m ai stabil şi fără îndoială m ai constitutiv şi m ai puţin atenţional. (GENETTE,
1991, 143-4)
E vorba de acceptarea pluralităţiiproprietăţilor diferenţiatoare ale unuidiscurs şi,m aiales,de refuzul
ierarhizăriilor apriorice.Proprietatea prin care o secvenţă diferă de alta nu e un dat evident şiun cititor
atent ar sesiza poate m aiacut com poziţia sonoră a unuifragm ent decât regularitatea tim puluiverbal.
Faptulcă anum ite m om ente din lanţulverbalsunt m aistridente decât altele şiatrag m aides atenţia
cititorilor nu indică decât o lim itare a percepţieideterm inată de anum ite circum stanţe.U n cititor avertizat
asupra problem elor naraţiuniiistorice va reacţiona probabilla substituirea tim puluitrecut printr-un
prezent;după cum se poate im agina că pregătirea lingvistică a altuicititor va face m aiperceptibil
dezechilibrulsonor alsecvenţei.

Stilul e versantul perceptibil al discursului, care prin definiţie îl însoţeşte m ereu, fără întrerupere,
nici fluctuaţie. C eea ce poate fluctua e atenţia cititorului şi sensibilitatea sa la cutare m od de
perceptibilitate. [… ] E xistă fără îndoială m o m ente m ai "frapante" care, bineînţeles, nu sunt
aceleaşi pentru toţi. (GENETTE, 1991, 135)

Consecinţa m ajoră a acestei"dem ocratizări" a proprietăţilor diferenţiale priveşte însă nu subiectivizarea

actuluiinterpretativ,ciînsăşistabilirea lim iteiîn discurs.E greu de im aginat că două proprietăţiale
materiei discursive pot angaja acelaşim om ent de ruptură,pot tăia secvenţa în acelaşiloc.O m ogenitatea
tem porală are un ciclu specific (cât de lung poate fiun text susţinut prin verbe la perfectulsim plu?),
am plitudinea construcţiilor frastice are un alt ciclu,după cum distribuţia silabică a unuitext are,desigur,
un altfelde ciclu,diferit de prim ele două.E de ajuns,de pildă,ca în loculconsiderăriitim puluiverbalsă se
ia com poziţia vocalică a uneisecvenţe;ca în exem plulluiLaurent Jenny,unde lipseşte,din cuprinsul
întreguluitext,vocala e.O bservarea uneiasem enea trăsăturim ateriale ca proprietate diferenţială im plică
deplasarea lim iteisecvenţei.U n "écart" va deveniposibilabia în m om entulîn care textulrom anuluiva fi
aşezat,prin citare,alăturide un alt text cu distribuţie vocalică norm ală.

Reflecţia luiG .G enette atinge punctulfinalalstilisticiistructurale,îm plinindu-i logica. Ruptura

în discurs,ca proprietate a codului,e dependentă de m odulîn care acesta se angajează în discurs.Codul
unic alanagram elor se asocia lim iteifixe a "m anechinului";variabilitatea codurilor,posibilitatea proiecţiei
m aim ultor coduriasupra aceluiaşidiscurs,nu poate funcţiona decât în condiţiile pluralităţii"écart-urilor".
U n discurs care suportă m aim ulte coduri,trebuie să poată m anifesta m aim ulte "écart-uri". Mai multe
criteriide diferenţiere înseam nă m aim ulte m om ente de ruptură a secvenţei.

8.Posibiltablou alstilisticilor (III).Logica dizolvantă a colajului.

 Tot pe m obilitatea rupturiiîn discurs se bazează m ulte din ilustraţiile stilisticiiluiLaurent Jenny.
Iată două versuridin poem ullaforguian Dimanches, citat de stilistician în Rostirea singulară.

J'aim e, j'aim e de tout m on siècle! cette hostie

Feminine en si vierge et destructible chair (JENNY, 1990, 127)

(literal în ro m âneşte: Iubesc, iubesc din tot secolul m eu! această ostie/ F em inină în atât de
feciorelnică şi alterabilă carne)

Expresia ostie fem inină se găseşte la lim ita celor două versuri,într-o poziţie specifică engam bam entului:
jum ătate se cuprinde încă în prim ulvers,jum ătate încalecă lim ita m etrică.Procedeule de m ult cunoscut şi
deja banalizat.Efectele de sens pe care le viza prin elvechea retorică priveau sublinierea expresiei,
scoaterea în reliefa cuvântuluiaflat la lim ita prozodică.Laurent Jenny proiectează însă procedeulsub un
alt unghi.Încălecarea sintaxeinorm ale (pentru care ostia fem ininăexistă ca secvenţă unitară)cu o
"sintaxă" prozodică produce nu o întărire a sem nificaţiei,cio dedublare a ei.Ostiase poate citi în lim ita
m etrică,fără com pletarea fem inină,activând un sens autonom în cadrele definiţieide dicţionar:"obiect
sacram entalprin care religia creştină ş.cl.".D im potrivă,sintaxa norm ală,percepţia unitară a expresieiostie
fem inină, constituie un sens distinct,în registru erotic:îm părtăşirea din carnea iubiteidevine m etaforă a
actului carnal al posesiunii.

[D iscordanţa m etrică] induce două lecturi, după m etru şi după sintaxă, adică succesiunea a două
efecte de sens care îşi dispută aceleaşi locuri discursive. (JENNY, 1990, 126)

D iscursulse poate "rupe" în două locuri,fie după logica m etrică,fie după cea uzuală,întem eind de fiecare
dată altă unitate sem nică.În funcţie de codulcare se proiectează asupra secvenţei,două lecturidiferite
devin posibile,exploatând,desigur,două puncte de ruptură.

D eplasarea uneilim ite angajează direct constituirea unităţii:nu e indiferent pentru întem eierea
sem nuluidacă se taie secvenţa după ultim ulverb la trecut sau după ultim a expresie din care lipseşte
vocala e.Cititorulalege loculîn care diferenţiază curgerea discursivă,întem eind,cu acelaşigest,sem nul.
Am m aidat acest exem plu,îlream intesc doar pentru a arăta că ultim a vârstă a stilisticiistructurale
explorase deja ideea m obilităţiilim iteidiscursive şia m oduluidiferenţiat în care se poate constituiunitatea
sem nică.Ceea ce îldesparte pe Laurent Jenny de raţionam entulstructuralist este excluderea posibilităţii
opţiunii.În textulluiLaforgue,şicititorulcare ar considera sintaxa uzuală,şicelcare s-ar baza pe limita
m etrică ar greşi.Poezia se citeşte ca suprapunere a celor două lim ite.E un palim psest:deasupra sintaxei
cotidiane se înscrie "sintaxa" versului.N u există nicio cale de privilegiere a unuia din cele două sensuri.
N iciostia sacram entală,nicicea erotică nu se pot ierarhiza ca sem nificaţie dom inantă în faţa uneia
secundare.Poem ule construit în aşa felîncât cele două sensurisă se citească sim ultan.

Necesitatea perceperii simultane a ambelor lim ite ţine de convenţia care reglează funcţionarea
unuiasem enea text.Cu m aibine de zece aniînaintea Rostirii singulare,Laurent Jenny dăduse o
aproxim are a acesteiconvenţiisub num ele colajului,ca

… încălecare a două regim uri sim ultane de articu lare. (JENNY, 1978, 172)

Exem plulanalizat atunciilustra încă m aiclar m ecanism ulpoem eiluiLaforgue.

dans un cours de près de six lieues

vous fait sentir

dont les cent mille torrents se pressent

que vous êtes nu ,

à la bouche béante d'un gouffre

sans poches, etc.

E o poezie sem nată de M .Butor în care autorulşi-a m arcat propriile expresiicu italice,notând cu caractere
drepte citarea unuitext alluiChateaubriand.Evident,a fost voinţa autoruluide a sublinia diferenţa dintre
cele două discursuri,m arcarea lim pede a lim itelor fiecăruia dintre ele.N im eninu încearcă să înşele pe
cititor,să îlfacă să perceapă inocent discursulluiChateaubriand în prelungrea naturală a textuluiluiButor.
Poem a nu îşiasim ilează citatele,ci,dim potrivă,le m enţine în stare de distincţie,de diferenţiere cât se
poate de clar subliniată.D ar,în acelaşitim p,am bele poeziisunt cuprinse în acelaşicorp textual,
intenţionat întrepătrunse.ŞitextulluiChateaubriand,şicelalluiButor se pot citiseparat;cu toate
acestea,ele se dau cititoruluiîm preună,ca pentru o lectură sim ultană.Însăşiconvenţia prezentăriigrafice
sub form a unuitext unitar im pune ca receptarea poezieiluiButor să nu se facă prin om isiunea textuluilui
Chateaubriand.Cititorultrebuie să priceapă că o secvenţă care se poate sfârşiprin lieues,se poate încheia
şiprinsentir.În acelaşitim p,eltrebuie să îşiasum e toate consecinţele sem antice care decurg dintr-o
asemenea simultaneizare: adică să accepte că în lim ite alternative,unităţile poem eise vor constitui
distinct,cu sem nificaţiidiferite.Convenţia colajuluidescurajează percepţia uneisingure lim ite discursive,
ignorarea faptuluică în text există celpuţin încă o lim ită valabilă.Cititorule obligat să m enţină am bele
semne ca virtuale.

Într-un cadru m ailarg,opţiunea luiLaurent Jenny pentru convenţia colajuluise legitim ează
printr-o idee asupra discursului.Enunţarea,văzută ca m anifestare a uneitendinţe naturale de inovare,
presupune actul violent contra semnelor lingvistice primite. Pentru a-şiasum a lim ba,individulîncearcă
relativizarea structurilor ei.La baza oricăreivorbiristă nevoia de a înfrunta ordinea dată;orice articulare se
generează a-sistem ic sau,în cuvintele lui Jenny, decategorializant (cf. JENNY, 1997, 99). Singularizarea/
individualizarea uzajuluie,în prim ulm om ent,un gest de pură negaţie.D iscursul,ca spaţiu al
individualului,înfăţişează procesulde deconstrucţie a unităţilor sem nice,desfacerea materiei sonore de
convenţiile desem nate prin tradiţie.Colajuleste,din acest unghi,form ă exem plară.Încălecarea unităţilor
sem nice pe care o presupune are ca efect im ediat suspendarea sensuluiconvenţionalalfiecăreia dintre
ele. Actualizarea expresiei ostieîn sensulsacram entale blocată de existenţa vizibilă a unităţiiextinse (ostie
fem inină),cu sens erotic.D ublarea lim iteidiscursive suspendă întem eierea unităţiisem nice.Autorizarea
sim ultană a două unităţie în fapt blocarea realizăriivreuneia dintre ele.În absenţa privilegieriiunuia dintre
cele două sem ne,calitatea lor de unităţiîntr-un cod devine irealizabilă.Secvenţele colate regăsesc o stare
m aterială pre-lingvistică,de dinaintea angajăriilor într-un sistem de sem ne.E aceasta însăşiesenţa
singularizăriiprin care enunţătorul,creatorulde discurs se plasează înaintea "lim bii" ca sistem colectiv de
sem ne garantat de tradiţia uneicom unităţi,dar şiîn afara coduluiîn general,ca posibilitate a ordinii
sistemice.

Cu Laurent Jenny, teoria stilului iese din cadrele stilisticii structurale. Problemele nu s-au
schim bat,doar m aniera lor de rezolvare.Avem în continuare de a face cu diferenţiericare ordonează
m ateria discursivă.Lim ita uneisecvenţe e tot atât de im portantă pentru colajcum este "écart-ul" pentru
textulstructuralist sau "m anechinul" pentru anagram ă.D iscursuleste şipentru Laurent Jenny suport al
unor unităţisem nice bine decupate:luate în parte,fiecare din lim itele sintactice ale poem eilaforguiene
desenează clar secvenţe.Şiostia,şiostia fem ininăconstituie sem ne finite,net delim itate ca unitate în
fluxulverbal.N um aică,suprapuse,date sim ultan lecturii,aceste unităţinu sunt actualizabile.Lim itele
sintactice m ărginesc în poem a luiLaforgue nişte sem ne im posibile. Cum anume se petrece aceasta, am
arătat deja;m aiim portant este de observat că im posibilitatea unităţilor sem nice ţine de ceea ce discursul
are nesistem ic şinecontrolabil.M ateria discursivă care nu se m aipoate cristaliza în decupaje clare,care
încetează să m aireflecte ordinea unuicod e în fapt m ateria inertă pe care o tem ea Saussure.Ceea ce dă
contur atât de pregnant ipotezeiluiLaurent Jenny e că această reprezentare "tare" a haosuluidiscursiv e
strâns asociată funcţionăriilim iteidiscursive.Pentru colaj,nu există lim ită ferm ă care să nu presupună
suspensia uneiunităţisem nice;o lim ită vine întotdeauna să dubleze una deja existentă,blocându-i gestul
întem eietor.Toate stilisticile angajează o reprezentare a m aterieidiscursive inerte,niciuna însă atât de
com pletă.Stilistica luiLaurent Jenny im plică activ natura corozivă a discursuluişio leagă strâns de însuşi
gestulfondator alsem nului,de diferenţierea discursivă.Cu cât lim itele discursive sunt m ainete,cu atât
procesul dizolvant e mai intens.

Care este punctulfinalalacestuim ecanism destructiv? Suspensia unităţilor sem nice?

Im probabil.Joculîntre două lim ite,sim ultaneizarea a două unităţiim plică,inevitabil,un fenom en de
uzură.Sem nele suspendate nu sunt pur şisim plu m enţinute în stare de pură virtualitate;pentru cititor,ele
angajează un dialog,negându-se neîncetat.Între unităţile inactualizabile ale colajuluitrebuie presupusă o
interacţiune destructivă ce acţionează progresiv.Suspensia sem nelor e num aiprim ulpas spre dizolvarea
lor.Laurent Jenny identifică o asem enea situaţie la începutulpoem eilaforguiene.O bservaţia pe care o
face priveşte cezura,care segm entează prim ulvers într-un mod nenatural:

J'aim e, j'aim e de tout// m on siècle! cette hostie

Pauza pe care o im pune după j'aime de toutcheam ă o anticipare pe scheletuluneiexpresiiclişeizate:

j'aime de tout mon coeur.Poetulînsă evită reactualizarea clişeului,încheind inedit prin înlocuirea
posibilului mon coeurcu straniulm on siècle. Cezura instituie o relaţie concurenţială între două expresiicare
îşireclam ă aceeaşiîntindere discursivă.D e o parte,clişeul,acceptabildar num aiposibil;de cealaltă parte
asocierea inedită,prezentă dar stranie,inacceptabilă.Raportulconcurenţialnu trebuie însă im aginat
static.Prezenţa luim on sièclepune la probă sudura stereotipieij'aime de tout mon coeur.Prin definiţie,
clişeulnu lasă loc alegerii,reprezentând o structură rigidă,fără segm ente alternative,com utabile;or,aici
însăşisubstituirea,realizarea înlocuiriiuneipărţiprintr-un elem ent neautorizat de tradiţie alterează
statutulde clişeu alexpresiei.E aproape o chestionare a valabilităţiisale ca expresie sudată.Pusă în
alternanţă cu m on sièclestereotipia j'aime de tout mon coeurdevine din ce în ce m aiinacceptabilă.
Raportulconcurenţialestom pează caracterulconvenţional,face im posibilă percepţia sa în form a clişeului.

N icicealaltă variantă nu devine în m aim are m ăsură acceptabilă.J'aim e de tout m on siècleîşi

păstrează stranietatea.În condiţiile aceluiaşiraport concurenţial,expresia nu se poate suda ca să
constituie o nouă unitate-clişeu.M on siècle nu are cum să înlocuiascămon coeurîn funcţionarea sa
sterotipă.N u e nicipe departe situaţia în care dezagregarea unuiclişeu lasă loc forjăriialtuia.D im potrivă,
coexistenţa erodează am bele unităţi,atât cea convenţională,cât şipe cea inedită.Pe una o dizolvă,pe
cealaltă nu o lasă să se închege.Jocula două unităţisfârşeşte,celm aiprobabil,prin distrugerea lor.
Suspendarea nu constituie,de aceea,decât un prim pas.Punerea în concurenţă a celor două expresii,e
num aiînceputuluneidezagregărisuccesive a discursului.Expresia m on sičclecare ar fitrebuit să constituie
un corp comun cu j'aime de tout,îşim anifestă vizibilnon-aderenţa,autonom izându-se în poziţia
complementului direct (j'aim e… m on siècle).D ar niciceea ce răm âne din fostulstereotip nu se conservă
intact.Luată separat,sintagm a j'aime de tout nu are coeziune în jurulunuisingur sens;de toutse desface
natural de j'aime.Lim itele proliferează în discurs;m ateria lingvistică încetează să m aiaibă relief.A înainta
pe acest drum reprezintă un risc m ajor pentru stilistică.Pe harta discursului,stilisticianulnu distinge decât
form ele diferenţiate,reliefulaccidentat prin înălţim isau depresiuni.În punctulîn care lim itele devin
im perceptibile sfârşeşte dom eniulstilisticii.

Ca stilistician,Laurent Jenny nu îşipoate perm ite să se angajeze în cercetarea tuturor

consecinţelor colajului.Proiectulsău teoretic pune,de aceea,o problem ă de dozaj.Im plicarea în
explorarea abisuluidiscursiv e m ăsurată,condiţionată de datele ştiinţifice ale stilisticii.N u se poate pune
sub sem nulstilisticiio cercetare a ilim ităriidiscursive când instrum entulcunoaşteriistilistice e
diferenţierea,lim ita.Pe Laurent Jenny nu îlm aiinteresează ceea ce se găseşte dincolo de suspensia
unităţilor sem nice.M om entulîn care cele două unităţisim ultane îşiblochează reciproc actualizarea,
m om ent de totală am biguitate,e cazulextrem dincolo de care nimic nu mai e de considerat.

C azurile extrem e ale "colajului intertextual" par să tindă să pulverizeze orice relaţie de
încadram ent şi să redea fragm entele unei com binatorici libere. (JENNY, 1978, 176)

În clipa în care întrevede posibilitatea echilibruluiperfect a două lim ite,Laurent Jenny se opreşte.Restul
stilisticiisale reprezintă o încercare de restaurare a calităţiiîntem eietoare a lim iteidiscursive.Cercetarea e
condusă pentru a determ ina ierarhia celor două unităţisim ultane;evident,o dată ce una din lim ite se
dovedeşte m aiputernică decât cealaltă,situaţia de am biguitate e depăşită şiinterpretulactualizează fără
problem e una dintre unităţi.Se recuperează astfelîn întregim e capacitatea lim iteide a indica existenţa
unui semn.

Trebuie diferenţiate în gândirea luiLaurent Jenny două m om ente,distincte din punctulde

vedere alsoluţiilor stilistice adoptate.Explorarea convenţieicolajuluişia suspensieilim itelor discursive
ţine de ceea ce am num it o a "treia stilistică";ideea ierarhizăriilim itelor,a recuperăriivaloriilor
întem eietoare reprezintă o revenire la soluţiile stilisticiistructurale.Ca şiG .G enette,Laurent Jenny
concepe ierarhizarea lim itelor discursive ca un act de alegere:din m aim ulte diferenţieriposibile,
stilisticianulreţine doar una pe care o investeşte cu calitatea de a m ărginiunitatea sem nică.Asupra
textului,stilisticianulproiectează un m odelm entalm enit să legitim eze recuperarea uneilim ite şiignorarea
alteia. Avem de-a face cu o ipoteză stilistică a căreicoerenţă s-a verificat la Riffaterre, la Barthes, la
G enette;dar,din unghiulcolajului,nu e decât o interpretare eronată.Reducţia celor două unităţila una
singură e nim ic altceva decât o încălcare neinocentă a convenţieicolajului.Revenirea la stilistica
structurală nu e o soluţie dată problem elor pe care le ridică colajul,cio sim plă conversie a lor,o
identificare neautorizată a colajuluiîn form ula textuluistructuralist.Laurent Jenny izbuteşte să conserve
integritatea proiectului stilistic,doar sacrificându-şiintuiţia.D ar,m aim ult decât despre deciziile lui
Laurent Jenny,aceasta vorbeşte despre lim itele şiintoleranţele stilisticii.M ecanism e discursive precum
cele angajate de convenţia colajuluireclam ă o adaptabilitate de care,evident,stilistica nu e în stare.Latura
nesistem ică a discursuluie în aşa m ăsură incom prehensibilă teorieistiluluiîncât atuncicând explorarea ei
e singura cale de acces la text stilisticianulva prefera răstălm ăcirea textului,redim ensionăriidisciplinei.

9. Ultima stilistică

Schem a ternară a stilisticilor are şiun înţeles istoric.Saussure concepe teoria anagram elor în
primii ani ai secolului XX; Jakobson – cu puţin înaintea celuide-aldoilea războim ondial."Prim a" stilistică
se consum ă astfel,cronologic,înaintea celeistructurale.D eşiŞcoala Form ală Rusă anticipase problem ele
"écartului" din epoca interbelică,Barthes şiRiffaterre îşicristalizează ideile abia în anii'60;G enette face
ultim ele achiziţiiale stilisticiistructurale încă m aitârziu,la începutulanilor '90.În fine,cercetările lui
Laurent Jenny izbutesc să contureze o a "treia" stilistică în plin deceniu nouă.

Văzută astfel,din unghievolutiv,trecerea de la o stilistică la alta desenează un destin curios.

Scenariuldupă care se aranjează cele treim odele de concepere a stiluluiilustrează un vizibilregres.
M ăsura în care stilistica reuşeşte să răspundă la obiectivele specifice scade cu trecerea vrem ii.Stilistica
apare ca o ştiinţă a căreiîm plinire e legată într-un felsecret de m om entulsău inaugural:anagram ele lui
Saussure,jakobsoniana "funcţie poetică" sunt singurele teoriicare realizează în litera sa proiectulstilistic.
D e la teoria anagram elor la ipoteza singularizăriistilistica dă soluţiitot m ai incomplete la problema
proiecţieicoduluiîn discurs.Lim ita anagram ei,"m anechinul",e stabilă şiconsubstanţială codului,"écart-
ul" e deja o lim ită m obilă iar în stilistica luiJenny dublarea lim iteidiscursive im plică suspendarea ei.D e la
întem eierea eipână azi,stilistica a străbătut un drum regresiv,relativizându-şicontinuu m ijloacele de
cunoaştere.

Înţelesulacesteievoluţiipe dos nu poate fidecât unul:destinulstilisticiinu trebuie raportat

doar la obiectuleide studiu.D acă îm plinirea proiectului stilistic s-ar fim ăsurat num aide către obiectulde
studiu – codulcare rezidă în discurs –,probabilcă istoria disciplineiar fiînregistrat o acţiune constantă în
prelungirea ipotezeijakobsoniene a "funcţieipoetice".Căutările stilisticianuluinu se orientează doar după
im aginea stabilă a obiectului,cisunt determ inate şide chipulproteic alcâm puluide studiu.D acă obiectul
e un dat cert,câm pulnu.N u există,ceea ce am m aisubliniat,un discurs naturalsubîntins de cod;stilulnu
apare cercetătoruluica o rezervaţie pe întinsulteritoriu discursiv.E de neconceput o îm părţire apriorică a
discursuluiîntr-o zonă literară,arondată stilisticii,şiuna neliterară atribuită,de pildă,pragm aticii.D in
această pricină,fiecare cercetare a stiluluiîncepe ex-centric, printr-o situare silită a cercetătoruluiîn
spaţiuldeschis aldiscursului.O ricât de nuanţat i-ar fi trasate obiectivele, cercetarea stilului trebuie mereu
să se confrunte cu m ateria elem entară,cu saussuriana "parole"în totalitatea sa.N u există stilistică fără
contact cu fenom enulincom ensurabilalvorbirii.Prim ele gesturiale stilisticianuluise aplică discursului,nu
"discursuluistrăbătut de cod";există întotdeauna un contact i-m ediat alcercetătoruluicu realitatea
elementară a m aterieiverbale.Căutările şidisoluţia disciplineise pot explica num aiprin existenţa acestui
raport cu discursul.Stilistica şi-a stabilit sarcini,şi-a apreciat realizările,şi-a m ăsurat îm plinirea la scara
discursului.

D iferenţierea,ca instrum ent prin care stilistica îşiatinge scopulde a proiecta un cod în discurs
este,din unghiulobiectuluide studiu,un m ijloc eficient.Constatarea uneirupturiîn m ateria discursivă
perm ite stilisticianuluisă aproxim eze o secvenţă,să decupeze o unitate sem nică,să elaboreze o relaţie
opozitivă – refăcând,astfel,un cod.D e ce,atunci,subm inarea lim iteidiscursive din ultim a vârstă a
stilisticii? M odulluiLaurent Jenny de a trata diferenţierea,relativizând-o,nu are cum să corespundă
obiectului stilisticii.D ublarea lim iteiim plică am biguitatea decupajului,duce la suspensia unităţilor şi,în
cele din urm ă la dizolvarea lor.Apariţia unuiasem enea raţionam ent se poate înţelege doar printr-o
m odelare a diferenţieriiîn funcţie de nevoile discursului.Iau un exemplu clasic de "écart",întâlnirea unui
arhaism cu un cuvânt uzual.Stilistica poate da seam ă de efectele de sens pe care le produce acest contact
inedit.D ar din unghiulfuncţionăriidiscursuluiasta nu e de ajuns.Pentru ca o asem enea întâlnire să devină
com prehensibilă,e necesară o explicaţie a coexistenţeicelor două secvenţe.N u genetic – de ce a pătruns
arhaism ulîn secvenţa cotidiană,ci"ontologic" – cum pot sta în acelaşiplan două entităţidistincte,cum se
pot ele alătura.Pentru a explica această sim plă realitate,stilistica ar fisilită să renunţe la principiul
om ogenităţiisecvenţei:arhaism ular trebuisă apară în dem onstraţia stilisticianuluim aipuţin "arhaic";în
com pensaţie,expresia uzuală ar trebuila rânduleisă ilustreze urm e ale intenţieiarhaizante.Altfelspus,ar
trebuiacceptat dialogulim purificant alcelor două secvenţe.D ar dacă ar descoperiim puritatea expresiilor,
stilisticianulnu ar m aiputea să le opună altor secvenţe.Im purulpresupune coexistenţa elem entelor de
semn contrar;arhaism ulnu ar m aiputea intra în virtuale raporturide sim ilaritate sau disim ilaritate cu alte
unităţi.D acă nu poate întreţine relaţiiopozitive,secvenţa din discurs nu se poate constituica unitate la
nivelulcodului.Şi,în fine,im posibilă ca unitate într-un sistem de sem ne,secvenţa devine nedelim itabilă.
N u e întâm plător că acest raţionam ent fictiv ajunge la acelaşirezultat spre care duce şiproiectullui
Laurent Jenny:relativizarea lim iteidiscursive.D e transform ările stilisticiirăspunde nu numai propriul
obiect de studiu,cişicontactuli-m ediat cu realitatea discursivă.Şi,dacă trecutulteoriilor stiluluise poate
m ăsura la scara discursului,viitoruleitot astfeltrebuie să se poată aprecia.

D upă cum observam la început,stilistica se găseşte într-un proces de alterare a mijloacelor sale
de cunoaştere.Întreaga evoluţie de la "m anechin",la "écart"şiîn cele din urm ă la "singularitate" arată că
diferenţierea suferă o transform are continuă.Până unde va m erge acest proces? Cât de mult poate
stilistica să se schim be? CazulluiLaurent Jenny e în acest sens elocvent.Suspendarea unităţilor sem nice
prin dublarea lim iteiîn discurs ar fiavut ca efect im purificarea,deteriorarea condiţieiunitare a
secvenţelor,pierderea calităţiide clişeu etc.D ar stilisticianulse opreşte înainte de a atinge acest punct.N u
cred că stilistica m aiare şansa schim bării.D iferenţierea a suferit deja alterările pe care ile perm itea cadrul
disciplinei. Dincolo de ceea ce s-a petrecut deja în stilistică nu m aiexistă decât o altă disciplină,cu alte
premise de studiu a limbajului poetic.

Adrian TUDURACHI
U niversitatea “Babeş-Bolyai”,Cluj-Napoca

BIBLIOGRAFIE

BALLY 1909 Charles Bally, Traité de stylistique française, tome I, Heidelberg, Carl Winter's
Universitätbuchhandlung & Paris,Librairie Klincksieck,1921.

BALLY, 1910 Charles Bally, Stylistique et linguistique générale (extras).

BALLY, 1926 Charles Bally, Le Langage et la vie, Paris, Payot.

BALLY 1932 Charles Bally, Linguistique générale et linguistique française, Berna, Editions Francke, 1965.

BARTHES, 1953 Roland Barthes, Le degré zéro de l'écriture, Paris, Editions du Seuil, 1972.

BARTHES, 1984 Roland Barthes, Essais critiques IV, Le bruissement de la langue, Paris, Editions du Seuil.

DUCROT, TODOROV, 1972, Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov, D ictionnaire enciclopédique des sciences du
langage,Paris,Éditions du Seuil.

DUCROT, SCHAEFFER, 1995, Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, N ouveau dictionnaire enciclopédique
des scriences du langage,Paris,Éditions du Seuil.

FONTANIER, 1818 Pierre Fontanier, Figurile discursului,Bucureşti,Editura U nivers.

GENETTE, 1991 G. Genette, Fiction et diction, Paris, Editions du Seuil.

GUIRAUD, 1969 Pierre Guiraud, Essais de stylistique,Paris,Éditions Klincksieck.

JAKOBSON, 1963 Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, tr. Nicolas Ruwet, I, Paris, Les editions
de Minuit, 1966.

JAKOBSON, 1973 Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, II, Paris, Les editions de Minuit.

JAKOBSON, 1976 Roman Jakobson, Six leçons sur le son et le sens, Paris, Les editions de Minuit.

JAKOBSON, 1977 Roman Jakobson, H uit questions de poétique, Paris, Editions du Seuil.

JENNY, 1978 Laurent Jenny, «Sém iotique du collage intertextuelou La littérature s coups de ciseaux», in
«Collages»,Revue d'Esthétique

JENNY, 1990 Laurent Jenny, La parole singulière, Paris, Belin

JENNY, 1997 Laurent Jenny, «Sur le style littéraire» in «Littérature»,108.

JENNY, 2000 Laurent Jenny, «D u style com m e pratique» in «Littérature»,118.

RIFFATERRE, 1971 M. Riffaterre, Essais de stylistique structurale, Paris, Flammarion, Editeur.

SAUSSURE, 1916 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale, Paris, Payot, 1974.

STAROBINSKI, 1971 Jean Starobinski, Les annagrammes de Ferdinand de Saussure, Paris, Gallimard.

TODOROV, 1967 Tzvetan Todorov, Littérature et signification,Paris,Éditions Klincksieck.

NOTE

[1]F olosesc "structural" aşa cum R iffaterre şi-a denumit m aniera de a concepe stilul drept "stilistică
structurală". E o pură convenţie pentru evitarea unor desem nări m ai com p lexe a ipotezelor lui R . B arthes, J.-
M . S chaeffer, G . G enette şi chiar ale Ş colii F orm ale R use. S e înţelege aşadar că preiau de la R iffaterre doar
o form ă, nu şi un sens. "S tructural" nu im plică aici o viziune propriu -zis structurală asupra stilisticii, adică
ideea riffaterriană că faptul de stil se defineşte într-un raport sim etric cu o altă unitate a discursului.