Dimensiunea religioasă a

existenței

Cuprins:
1. Premisa
2. Dezvoltarea si analiza cazului
2. 1.Emanciparea limbii române:
mitropolitul Varlaam
2. 2.Primul nostru poet: mitropolitul
Dosoftei. Psaltirea în versuri
2. 3.Psalmii rimați(genul hibrid)
3. Concluzii
Dimensiunea religioasă a existenței

1. Premisa:
Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din răsăritul Europei,un
spațiu complex format pe temeliile tradiției bizantine.Începand cu secolul al XVII-lea,limba
slavonă,limba oficierii serviciului divin în biserică,începe să fie înlocuită treptat cu limba
română.În această perioadă s-au tradus și s-au tipărit cărți religioase de care aveau nevoie toți
credincioșii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate,cuprinzând învățături morale
dezvoltate pe marginea textuluui biblic) și pravilele(corpuri de legi). Actele de cultură din
cele trei țări române demonstrează că mentalitatea religioasă, caracteristica Evului Mediu este
dominantă.Domniile lui Matei Basarab, în Muntenia și Vasile Lupu, în Moldova,au marcat
începutul unei epoci de înviorare culturală. Prin tipografiile înființate cu sprijinul lui Petru
Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cărțile religioase se
răspândesc și contribuie la unificarea limbii române literare.
”Primele texte românești sunt tălmăcirile unor tălmăciri(din slavonă sau maghiară).Dar
cândva ,la începutul secolului al XVI-lea,ele au prilejuit prima confruntare a limbii române cu
unul dintre marile modele poetice ale lumii: Cartea psalmilor.
Scrisul religios românesc s-a ivit sub semnul poeziei,poezia sub semnul ocrotirii.Revelator
pentru destinul literaturii noastre este și faptul că psalmii –oricare ar fi explicația,mobilul real
al acestei opțiuni-au fost traduși ,copiați și tipăriți în regim de prioritate.Psaltirea este cartea
capitală a veacului al XVI-lea.Psaltirea adică o carte de poezie.” 1
Componenta religioasă a culturii române este foarte vie în perioada premodernă. În Evul
Mediu, creștinismul, care fusese adoptat timpuriu de strămoșii romanilor, devine o religie
bazată pe carte. Cuvantul scris-mai întâi, manuscris, apoi tipărit circula prin intermediul
cărților de cult în limba slavonă. De ce nu în română? Pentru ca traducerea cărților de cult
grecești a fost determinată de nevoia bizanțului de a creștina popoarele slave. În acest scop,
Chiril si Metodiu au tradus biblia și cărțile liturgice în slavonă și le-au făcut să circule în tot
spațiul sud-est european.”

2.Dezvoltarea si analiza cazului

1
“Poezia medievala in limba romana,Editura Litere,aut. Eugen Negrici,pag 27
2.1 Emanciparea limbii române: mitropolitul Varlaam
”Cel dintâi dintre cărturarii afirmați într-un context cultural caracterizat prin încercările tot
mai insistente de introducere a limbii române în biserică a fost mitopolitul Varlaam.
Principala sa contribuție în domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare în care limba
română dobândește un stil propriu, depărtându-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul
Varlaam pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăție a limbii române.Primele
accente ale prozei artistice pot fi întâlnite în pasaje remarcabile prin energia tonului și prin
ritmul construcției. Figuri de stil precum repetiția și enumerația ies imediat în evidență:
“Pentr-acea, să socotească cine cum este întru inima sa și cine cu ce gând ascultă cuvântul
lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, grăind Domnul
Hristos aceste cuvinte, strigă: Cine are urechi de auzit, să audă. Striga Hristos cu cuvântul,
cu lucrul, cu vieața, cu moartea, ca să ne intoarcem cătr-însul. Strigă celor surzi să audă,
stigătelor ce dorm ca să se trezească, strigă celor leneși ca să se simtă, strigă celor
neîntelegători să înțeleagă, strigă celor rătăciți să se întoarcă, strigă celor păcătoși să se
pocăeascaă. Strigă cu scripturile în toate zilele, cu slugile sale, cu arhiereii, cu preoții, cu toți
învățătorii bisericei; strigă tuturor de toată vârsta: bătrânilor, tinerilor, sănătoșilor,
bogatțlor, săracilor; strigă să-și aducă aminte de moarte, de ziua cea infricoșată a giudețului
și de prăpastia iadului, unde se vor munci păcătoșii carii nu se pocăesc; strigă să-și aducă
aminte dup-aceea de impărăția ceriului și de plata aceea ce va să o dea Dumnezeu într-acea
zi: bunătatea, frămsețea,dulceața, odihna, veselia întru împărăția cea de sus a ceriului.””2
2.2Primul nostru poet: mitropolitul Dosoftei. Psaltirea în versuri
”Continuator al lui Varlaam este mitopolitul Dosoftei, înscăunat la numai câțiva ani
după retragerea din funcție a predecesorului sau.Cunoscător al mai multor limbi, Dosoftei
a tipărit numeroase traduceri,îmbogățind literatura religioasă nu numai cu cele mai populare
cărți de lectură în acest domeniu (Psaltirea in versuri ,Viețile sfinților), dar și cu texte de
ritual, de slujbă bisericească (Liturghia,Molitvenicul,Octoihul), pe care le-a publicat, pentru
prima oară, în limba română.Tălmăcind Psalmii lui David, Dosoftei realizează nu doar
o simplă traducere, ci și o prelucrare a lor, deși s-a izbit de insuficientele mijloace de expresie
literară pe care le putea oferi atunci limba română. Cu toate că versul său este înca stângaci,
când ia ca model versul popular, limba stihurilor lui devine imediat curgătoare, muzicală și
ritmică. Unii din psalmii traduși în versuri de Dosoftei au devenit, prin larga lor circulație,
colinde religioase sau cântece de stea, ca Psalmul 46:
“Limbile să salte/Cu cântece nalte/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie./ Lăudând pre Domnul,/
Să cânte tot omul./Domnul este tare,/ Este-mpărat mare/Preste tot pământul /Şi-ş
ţâne cuvântul./Supusu-ne-au gloate/ Şi limbile toate,/ De ni-s supt picioare/ Limbi de pre supt
soare./Alesu-ş-au şie/ Parte de moşie/ Ţara cea dorită./ Carea-i giuruită/ Lui Iacov
iubitul, /Ce-i ţâne cuvântul./Mila să-ş arate/ Cea de bunătate/ Spre noi, ticăloşii,/ Precum ne
spun moşii./ Pre vărvuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare,/ Cu naltă strigare,/
Că s-au suit Domnul./ Să-l vază tot omul./ Cântaţi în lăute,/ În zâcături multe,/ Cântaţi pre-
mpăratul,/ Că nu-i ca dâns altul./ Să domnească-n lume,/ Cu sfântul său nume./”
“Dintre operele cărturarilor care,în secolul al XVII-lea au făurit o epocă nouă și au înălțat la o
altă varstă spirituală cultura românească se impun,în primul rând,cele cu caracter
poetic,întrucât,chiar atunci când reprezintă simple traduceri,fiind dovada unei vocații și
consecința unei mari osândii,ele aparțin,fără rezerve,literaturii de creație.

2
“Limba si literatura romana”, Manual pentru clasa a XI-a ,editua art educational,pag.22
Exersând supunerea materiei poetice,Dosoftei cade victima marei lui osândii,e stăpânit de
ideea de a fi în regulă.
Psalmul 79 este,poate, cel mai revelator pentru felul cum se petrec lucrurile.Un institut
specializat în asemenea texte recomandă urmatoarea traudcere:„Dumnezele,au năvălit
neamurile în moștenirea ta,au pângărit templul tău cel sfânt,și au prefăcut Ierusalimul într-un
morman de pietre”3

2.3Psalmii rimați(genul hibrid)

În cazul psalmilor versificați,avem proba vie a momentului istoric important al ieșirii din
zodia poeziei rituale și al intrării în zodia poeziei artistice, prin înlocuirea interesului pentru
ritm cu interesul pentru rima. Nu e nici o exagerare aici,căci principiul rimei devine pentru
Dosoftei,de pildă,canonul rimei și ,de cele mai multe ori,unica direcție a efortului

3.CONCLUZII
“
Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii române în
biserică,înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. Marile reforme în acest
domeniu le-au înfăptuit Dosoftei, în Moldova, și Antim Ivireanul, în Muntenia.
În al doilea rând, cărțile religioase au influențat formarea limbii române literare. De la
diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limbă literară, până la
mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei și Antim Ivireanul, toți s-au străduit să caute
forma cea mai limpede și mai armonioasă a limbii, care să fie înțeleasă în toate ținuturile
românești.
Mentalitatea religioasă a avut influența și asupra umanistului Miron Costin, continuatorul lui
Grigore Ureche. Poemul său, Viiața lumii, pleacă de la un motiv din Ecclesiast (Deșertarea
deșertărilor și toate sunt deșarte) și are ca temă soarta alunecoasă, nestatornică (fortuna
labilis), idee foarte răspândită în literatura europeană a Evului Mediu. Creație de inspirație
religioasă, Viiața lumii exprimă un pesimism fără leac, prevăzând surparea inevitabilă a
intregii omeniri. Mesajul în finalul poemului este un percept biblic asupra condiției umane:
viața fiind scurtă, omul trebuie să se evidențieze prin fapte bune, binele fiind țelul suprem al
existenței.
Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor care au scris în
această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este horărât de Dumnezeu, după cum
mărturisește și Miron Costin: Orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este
orânduit, a-l clăti nimeni nu poate.”4

Bibliografie :
1.“Poezia medievala in limba romana”,Editura Litere,aut. Eugen Negrici

3
“Poezia medievala in limba romana”,aut.Eugen Negrici,editura Litera,pag 45
4
“Limba si literatura romana”, Manual pentru clasa a XI-a ,editua art educational,pag.27
2. “Limba si literatura romana”, Manual pentru clasa a XI-a ,editua art
educational