Instrumente, probe şi teste pentru evaluarea

copiilor cu dizabilităţi

Autor: logoped Dragomir Ana

Liceul cu Program Sportiv Sebeş

Conform lui M. Ionescu, evaluarea „surprinde descrierea calitativă şi cantitativă a comportamentului, precum şi
emiterea unei judecăţi de valoare referitoare la dezirabilitatea acestor comportamente, respectiv la concordanţa dintre
comportamente şi obiective”.
Specificaţia şi diferenţa care se impune într-o evaluare are loc prin explicarea terminologiei şi înţelegerea
conceptului de “dizabilitate”. Noţiunea de “dizabilitate” termen mult mai nou care a luat locul cuvântului cunoscut
“handicap” are aceleaşi valenţe teoretice şi anume că reprezintă “starea” ce micşorează şansele de reuşită, printr-o
dizabilitate de structură sau funcţie somatică, intelectuală sau psihologică a copilului.
Pentru că măsurarea modului de asimilare a cunoştinţelor în educaţia specială necesită şi ea diferenţierea şi
individualizarea evaluării şi a demersului educaţional, analiza plurifactorială şi dinamică a cauzelor eşecului şcolar.
Problema la nivel mondial în abordarea normalizării şi integrării copiilor cu dizabilităţi, are în vedere o optică
dominant educaţională – sub aspectul de învăţare şi de curriculum şi mai ales a importanţei acţiunii, intervenţiei
educaţionale specifice, diferenţiate şi adaptate particularităţilor individuale.
Evaluarea măsoară mai întâi “calitatea” şi apoi cantitatea unui bagaj. Premisa se bazează pe “cum?” am învăţat
……. de “cât?”. În literatura de specialitate sunt întâlnite definiţii pentru evaluare care se străduiesc să explice cât mai
clar, concis, înţelesul cuvântului evaluare în sens larg, strâns, din punct de vedere economic, social, psihologic.
Ţinând însă cont că evaluarea are abordare uşor diferită adresându-se unei anumite categorii de persoane voi
face referire la desfăşurarea procesului de măsurare a cunoştinţelor achiziţionate şi prezentarea unor metode şi
instrumente de evaluare necesare specifice pentru elevii cu CES.
Momentele unei evaluări se bazează pe acelaşi schelet şi anume :
- măsurarea consecinţelor instruirii → achiziţionarea unor comportamente de către elevi
- aprecierea → emiterea unei judecăţi de valoare privitor la un comportament observabil raportat la un cadru de
referinţă
- decizia → prelungeşte actul aprecierii într-o notă, caracterizare, etc., recomandă măsuri de ameliorare a
activităţii didactice ulterioare.

Însă, multitudinea şi varietatea situaţiilor şcolare fac din evaluare un proces

complex care se desfăşoară în timp şi reclamă din partea evaluatorului utilizarea unor strategii adecvate.
Reunind punctele de vedere ale lui C. Cocoş şi M. Ionescu se pot distinge 3 criterii ce stau la baza stabilirii
timpurilor de evaluare :
I. Criteriul obiectivităţii şi al gradului de certitudine :
a) evaluarea empirică – apelează la intuiţia profesorului fiind larg practicată datorită comodităţii şi relativei sale
simplităţi
b) evaluarea obiectivă – presupune utilizarea unor tehnici speciale pentru examinarea unor comportamente în
funcţie de standardele impuse

II. Criteriul volumului de informaţii sau experienţe acumulate de elevi

a) evaluare parţială – presupune verificarea achiziţiilor secvenţiale
b) evaluarea globală – verifică informaţiile şi deprinderile actuale la finele unei perioade de timp mai ample.

III. Criteriul temporal

a) evaluarea iniţială – stabileşte nivelul de pregătire la debutul unei perioade de instruire
b) evaluarea continuă (formativă) – se realizează pe parcursul întregii perioade de instruire
- verifică achiziţiile în memoria de scurtă durată
- se bazează pe standarde de performanţă fiind reglatoare
- depistează erori şi lacune ce nu permit continuarea instruirii
- îndeplineşte rol de conexiune inversă
c) evaluarea finală (sumativă sau cumulativă) – se realizează la sfârşitul etapei de instruire
- verifică cunoştinţele în memoria de lungă durată
- se realizează în raport cu puterea de înregistrare fiind diferenţiatoare
- depistează pierderea de cunoştinţe şi dificultăţile provocate de uitare
Dacă învăţarea pentru elevii cu CES are loc într-o formă diferită prin învăţare în grup, cu părinte asistant, cu
pereche, individual şi evaluarea trebuie să fie actul ce verifică nu numai intelectual cunoştinţele ci şi practic,
comportamental la cerinţele programei şcolare parcurse.
Instrumentele folosite în “examinarea şi controlarea abilităţilor elevilor” se regăsesc între următoarele :
1. Observaţia permanentă ce presupune urmărirea atentă a modului în care elevii participă la lecţii în diferite
momente ale acestora, precum şi a celui în care îşi îndeplinesc diversele servicii formulate de către dascăl (munca
independentă, în grup, maniera de implicare în activităţile didactice).
Această metodă este folosită pentru a surprinde “reacţia”, încheindu-se cu aprecieri verbale şi constatări în
caietul de observaţie.
 2. Chestionarea orală este o formă de conversaţie prin care se urmăreşte volumul şi calitatea cunoştinţelor,
priceperilor, deprinderilor achiziţionate precum şi capacitatea elevilor de a opera practic cu ele. Chestionarea poate fi
individuală şi frontală, preferabilă fiind prima variantă. Întrebările pot fi de memorie (vizând fidelitatea reproducerii
materialului) şi de gândire (urmărind capacitatea de prelucrare a ……), preferabil fiind combinarea celor două tipuri de
întrebări.
Avantajul este cel al relaţiei simplităţii şi al faptului că permite ajutarea elevilor aflaţi în dificultate prin întrebări
suplimentare, în vreme ce limitele sunt date de timpul necesar sporit, precum şi de dificultăţile mai mari întâmpinate de
profesori în aprecierea obiectivă a răspunsurilor.
3. Probele scrise Au avantajul că permit verificarea unui număr mare de elevi în acelaşi interval de timp. Au un
grad mai mare de obiectivitate şi favorizează elevii timizi care au dificultăţi de exprimare, conferindu-le tuturor
posibilitatea de a-şi expune ideile în mod independent şi de a-şi dezvolta abilităţi capacitive. Aceste probe, pot lua forma
lucrărilor scrise curente ori a celor de sfârşit de semestru susţinut în perioada de evaluare. În întocmirea acestor probe,
profesorii trebuie să acorde o atenţie deosebită reprezentativităţii itemilor componenţi, care să acopere întreaga materie
şi să fie relevanţi din punct de vedere pedagogic.
4. Probe practice. Presupun aplicarea cunoştinţelor teoretice însuşite precum şi deprinderilor şi principiilor
anterior formate concret, este voinţa despre confecţionarea unor obiecte sau aparate, executarea unor experimente de
laborator, hărţi, mape, observaţii microscopice, discuţii, realizarea unor exerciţii fizice, concursuri sportive, de abilitare
manuală, miniateliere, etc.
5. Scările de apreciere Presupun distribuirea rezultatelor pe un interval având mai multe repere cuprinse între o
limită superioară şi una inferioară (de ex: FB, B, S, NS) ori (de la 1…….. la 10). Este recomandabil a se folosi un număr
par de variante, evitându-se “tendinţe ………”.
6. Verificarea cu ajutorul maşinilor. Bazată pe dispozitive mecanice, electronice sau electrice prin intermediul
cărora se administrează programul de verificare şi se înregistrează răspunsurile elevilor convertite apoi în calificative şi
note şcolare. Tip “puzzle”.
7. Evaluarea prin proiecte. Este metoda ce în viziunea curriculară modernă are o valoare formativă deosebită,
deoarece permite elevilor să-şi valorifice potenţialul creative de aptitudini şi atitudini. Proiectul este o temă de cercetare
orientată spre un scop bine determinat ce se realizează prin îmbinarea cunoştinţelor teoretice şi practice. Proiectele se
pot realiza în lucrări, referate, dispozitive etc., ce pot fi prezentate la sesiunea elevilor.
8. Protofoliul este reprezentat de “mapă”.
Aici se vor consemna toate realizările elevilor ce oglindesc activitatea lor şcolară. De la probele aplicate de
cunoaştere psihologică la comentarii de text şi analize literare.
9. Testul didactic. Majoritatea specialiştilor îl consideră ca fiind cea mai obiectivă metodă de evaluare. Afirmaţia
este susţinută de definiţia testului ca “un ansamblu de sarcini de lucru (itemi) care permit determinarea gradului de
însuşire a cunoştinţelor şi posibilitatea de a opera cu ele în practică” prin raportarea răspunderilor la o scară de apreciere
anterior elaborată funcţie de nivelul şi potenţialul elevilor.
Metoda testelor didactice “reduce însă potenţialul …….al elevilor, valorificându-le în mod excesiv, gândirea
algoritmică’ după cum a demonstrat M. Ionescu (200, p. 303) nefiind metoda adevărată de evaluare pentru elevii cu CES
este important în evaluarea a se evita testele cu întrebări închise ce nu contribuie la dezvoltarea limbajului specific.
Reluând secvenţele cuprinse în evaluare, se poate spune că, primul moment este reprezentat de observarea şi
măsurarea performanţelor şcolare, urmate de emiterea unor judecăţi de valoare referitor la acest aspect, procesul
desăvârşindu-se prin acordarea unei note sau calificativ. Nota şcolară marchează nota de decizie asumată de profesor
în urma evaluării didactice, prin care acesta cuantifică performanţele şcolare ale elevilor indiferent de dizabilităţi.
Totodată, notele ierarhizează în bună măsură elevii şi clasele în cadrul colectivului şcolar, fiind oarecum o
poziţie marginalizată, fapt cu implicaţii importante în formarea propriei personalităţi sau a microgrupurilor (Teodora
Simionescu 1978).

BIBLIOGRAFIE

1. Jean Vogler - Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Polirom, Iaşi 2000, pag. 30-41
2. Alois Gherguţ – Psihologia persoanelor cu cerinţe speciale, Polirom, Iaşi 2006, pag. 109-114
3. Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob – Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi 2005, pag. 88-103