CUVÂNT ÎNAINTE

România mi se relevă ca o garnitură de vagoane frumos vopsite în tricolor, iar

singura noastră preocupare este să încăpem cu toții, bineînțeles în condiții de
confort egal. Vagoanele sunt puține, inconfortabile și creează o psihoză generală
la ideea că nu toți vor încăpea. Nu există locomotivă, dar asta importă mai putin
într-o lume în care prioritare sunt statisticile și în care cantitatea este
decidentă.
Important este să fii în tren chiar dacă n-are cum să se miște.
La urma urmei nimeni nu vrea să plece nicăieri. Ești în tren înseamnă că ești în
rândul lumii. Ai putea alege să stai pe peron, tot nu pleacă nimeni, dar vei
suporta privirile badjocoritoare ale celor care te privesc din vagoane, adică faci
opinie separată, nu ești român.
Chiar dacă trenul nu va pleca niciodată nu înseamnă că nu trebuie să ne luptăm
pentru un loc la geam sau, mă rog, mai bun. La urma urmei trebuie să ai un scop în
viață.
Evident unii s-au săturat și au plecat pe jos. Aceia nu mai sunt de-ai noștri.
Partea bună este că s-a mai făcut ceva loc. Cu ei ar fi fost și mai greu. Nimeni nu
știe care ar fi fost ora plecării sau dacă a fost vreodată stabilită. Așa că nu se
pune problema întârzierii. Până la urmă de ce să plecăm. De ce ne-am urcat în tren?
Iote d'aia!

Brăila - Decembrie, 2018

Cartea întâi

„Trăim vremuri grele: copiii nu-și mai ascultă părinții și orice prost crede că
poate să scrie o carte.” — Cicero

M-am refugiat în scris și am devenit dependent de el așa cum unii s-au

refugiat și au devenit dependenți de păcănele. O diferență există totuși, primii
speră să câștige ceva, eu n-am nicio speranță. Să fie oare nebunie?
Zice Emil Cioran: „O existență care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare”
Ce-ar trebui să facem, să cultivăm inutilul?
La ce ne-ar folosi o negare a tuturor valorilor dacă în locul lor ar trebui să
inventăm altele? Să mă lepăd de mine? Poate că aș putea. Dar la ce mi-aș mai
folosi?
Să lipsești din propria-ți fericire și să ai puterea să te bucuri, iată adevărata
mântuire.

__________________

Dacii au constituit o civilizaţie avansată, puternică, cu oameni curajoși, cu

o spiritualitate înaltă, despre care nu știm nici ce limbă vorbeau, nici ce religie
aveau, nici cu ce se ocupau. Ba da, ceva știm: varză, barză, mânz, viezure, rață,
brânză, murg. Mi se pare suficient.
Poate că ei ar fi lăsat numeroase indicii, dacă ar fi avut alfabet. Dar nu erau ei
de vină că n-aveau. Alții nu i-au lăsat să aibă. Din ditamai civilizația au rămas
câteva cuvinte. Iar eu nu mai am nici atât.

__________________

Putem da oare o definiție intrinsecă a creativității? În Grecia antică era

considerată produsul unei nebunii divine. Creativitatea nu poate fi confundată cu
inspirația, talentul sau supradotarea și nu s-a demonstrat asocierea ei cu factorul
emoțional-afectiv sau gradul de instrucție al individului.
Deși termenul vine din latinescul „creare” care înseamnă a crea iar vechii greci o
numeau „Kainotomia” cu sensul de inovație, termenul în forma sa actuală a fost
definit de psihologul american G. W. Allport, pentru prima dată, în anul 1937.
Susținută, admirată sau dimpotrivă desconsiderată sau hulită, creativitatea a
suscitat numeroase controverse și a dat bătăi de cap gânditorilor dealungul
timpului.

După profesorul Mihai Ralea creativitatea este rezultatul acţiunii proce-selor

preconştiente pentru că acestea au un caracter dezinhibant și prezintă grade de
libertate şi de flexibilitate mult mai mari decât procesele conştiente.
Dar putem vorbi oare de o anume teonomie în actul creației? Să vedem.
Produsele creativității pot fi fizice sau pur mintale. Este binecunoscută povestea
ilustrului matematician H. Poincare care declara că rezolvările unor probleme i-au
apărut în momente de relaxare, când nu se gândea deloc la ele.
Nicolas Tesla, inventatorul care a schimbat lumea prin cele peste 200 de
invențiile ale sale, declara că sursa creativității sale erau niște mesaje
extraterestre pe care le primea. Lista poate continua.
Sunt convins că încurajarea creativității sau, ca să folosesc o deviză ciudată,
„educarea creativității” n-au nici o legătură cu realitatea.
Să decretezi că omenirea trebuie să treacă de la era consumului la era
creativității echivalează cu a spune că oamenii ar trebui să înceapă să zboare. Ca
și cum ar depinde de ei.

__________________

În fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi, se fac exerciții de avertizare a
populației în caz de calamități mai mult sau mai puțin naturale, în speță sună
alarma. Sună cu toată forța.
Până la urmă a fost cutremur; n-a sunat nimic. Între timp s-au reluat exercițiile.
Probabilitatea ca un eveniment să se producă într-un timp rezonabil după ce sună
alarma este nu numai improbabilă matematic, dar și inutilă. Nimeni n-ar mai crede.

__________________

Un ziar cât se poate de serios a publicat un articol cât se poate de credibil:

arheologii au descoperit că acum 5000 de ani oamenii călăreau măgarii... Cum s-a
schimbat lumea! Astăzi este invers.

__________________

Dumnezeu nu ne-a întrebat atunci când ne-a creat. După terminarea creaţiei
pământeşti, „Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune“. Dar nu
ne mântuiește dacă nu recunoaștem că suntem păcătoși. Dacă ne recunoaştem păcatele,
El este drept, aşa încât ne va ierta păcatele şi ne va curăţa de orice nedreptate.
Măi să fie! Întâi ne face strâmbi și este mulțumit de cum ne-a făcut, apoi ne
spune să recunoaștem că ne naștem strâmbi?

__________________

Celor care cred că geniul înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație le

reamintesc că maimuța are 98% genom uman. Îi lipsesc două procente.
Un fleac. și totuși...

__________________

Un studiu al cercetătorilor de la Universitatea Oxford (Distribution of

European Y-chromosome DNA `Y-DNA` haplogroups by country in percentage) publicat în
revista „Science” a întors lumea cu fundul în sus. Aceștia au făcut o hartă care
atestă legăturile genetice și amestecul dintre populații.
Referindu-ne strict la români aceștia au următoarea structură:
- influență italo-romană dar și celtică și germană în mod egal în proporție de 22%
- influențe mesopotamiano-iraniene-turcești 24%
- influențe din grupul genetic pur geto-dac, în propoție de 17,5%
- influențe slave 22%.
România are mai multă descendență slavă decât Bulgaria și Serbia care au în jur de
12%. Adică ei au fost slavizați din punct de vedere lingvistic.
Noi din alt punct de vedere.
Acum înțeleg de ce zice Lucian Boia: „Ne tragem din comunism mai mult decât din
daci și romani.”
Din comunism și din mai cine? Că doar nu puteam fi monoparentali, iar
din comunism și prostie ar fi pleonasm. Mă tot gândesc…

__________________

Păstrând cu toată deferența dimensiunile filosofice dintre Petre Țutea și

tata, cu cât analizez mai atent spusele lor, cu atât asemănarea dintre cei doi mi
se pare mai evidentă.
Petre Țuțea spune că statul Israel „...are tendința să absoarbă toți evreii din
lume. Nu vor izbuti ușor, dar dacă ei vor absorbi toată sarea pământului, ce vom
face noi ăștilalți? Dumneavoastră știți ce vor ajunge românii fără evrei? Niște
lăcătuși.”
Tata folosea un termen mai penetrant. Mergând cu el pe strada Republicii, în
dreptul ceasornicăriei îmi spunea „toți ceasornicarii sunt evrei”.
În dreptul bijuteriei: „si ăștia tot evrei sunt”. Și restul, am întrebat eu.
„Niște ciocănari”

__________________

„Când lucrurile merg bine, ceva a mers prost” zice o lege a lui Murphy.
Să fie la el acolo! La noi românii totul merge bine sau, mă rog, merge și așa.
Pentru că noi nu ne încurcăm în direcțiile pe care le urmăm. Tot Murphy o zice „cei
care stau călare pe un gard, au puține direcții de ales”.

__________________

Am început să postesc, de fapt este primul meu post. Când stai cu dracu` în
casă ai nevoie de ajutor divin!
Apropo, știați că pupăza cu moț albastru se vede foarte rar în Anglia?
Da, este un lucru cunoscut.
-Ai spus ceva?
-Nu dragă, vorbeam singur.

__________________

O statistică personală mi-a arătat că au dreptate cei care susțin că cei mai
buni ani sunt cei care urmează să vină.

__________________

I.L.Caragiale a pus în gura lui Farfuridi celebra replică „iubesc trădarea, dar
urăsc pe trădători”. E doar o replică care n-are nimic cu realitatea. Românii urăsc
trădarea, dar iubesc trădătorii. Din patru în patru ani chiar îi adoră.

__________________

Chrysippus a fost un filosof grec originar din Soli. Acesta a devenit al

treilea șef al școlii Cleanthes și a fost al doilea fondator al stoicismului,
excelând în logică, etică, fizică și în teoria cunoașterii.
A creat un sistem original pe nume “logica propozițiilor” pentru a înțelege mai
bine funcționarea universului și a căutat un rol pentru libertatea personală în
gândire și acțiune.
A murit la vârsta de 73 de ani în timp ce se uita la un măgar ce mânca, înecându-
se de răs când a spus o glumă despre măgar.
Este singurul om care este posibil să fi murit din cauza propriei glume.
Eu cred că ăsta este prețul plătit de orice filosof care se complace în compania
unui măgar.

__________________

Cineva m-a întrebat la ce folosește să știi care este armura gamei Do diez
minor. La nimic, i-am răspuns. Câteve miliarde de oameni n-au mâncat tort în viața
lor. Unii nici nu știu că există așa ceva. Din punctul lor de vedere e normal să
întrebe la ce folosește o felie de tort. La nimic. Îmi place gustul.

__________________

Criticând lăcomia celor care au responsabilitatea de a administra bunurile

poporului, nu propia avuție, Papa Francisc l spune: „Cu propiile bunuri nimeni nu e
corupt''.

__________________

Toate canalele media sunt pline de oameni binevoitori, bineintenționați, care

se gândesc în permanență la binele meu, la sănătatea mea și care îmi spun ce
medicamente minune să iau, care detergent miroase mai bine, care alimente trebuie
să le mănânc și care nu. (un amic mi-a povestit cum a cumpărat un sac de nisip
silicat pentru pisici, el neavând pisică). Da' și eu am grijă de ei, le plătesc
lună de lună abonamentul. Nu se lasă ei, nu mă las nici eu.

__________________

Limba română are un arsenal impresionant de sinonime pentru ceea ce aș numi

„Eu-l personal”: trufie, orgoliu, vanitate, aroganță, infatuare, îngâmfare,
înfumurare, fală, semeție, mândrie, grandomanie, etc. Dacă mă întrebați de ce, vă
răspund: pentru că românul nu suportă nici ideea de orgoliu la alții, ci numai la
el. Numai el are de ce să fie mândru.
Hai fie, el și mândra lui. Atât!

__________________

Fără îndoială poporul român așteaptă, fie chiar și prin subconștientul

colectiv, o schimbare majoră de „doctrină” care să-l așeze pe aceeași treaptă cu
popoarele marilor nații. Dacă vorbim însă de „doctrină” lucrurile capătă aspecte
ciudate: fiecare așteaptă altceva. Evoluția speciei nu înseamnă neapărat
Civilizarea speciei.
Educația a fost o mare perioadă o soluție. Pare să nu mai fie. Cum splendid spunea
Socrate: „Educatia este ațâțarea unei flăcari, și nu umplerea unui vas.” Dacă ne
uităm, totuși, la evrei educația nu s-a făcut prin școală, ci prin religie.
Dacă un individ poate avea o rătăcire de sine o perioadă după care se poate
întoarce, își poate reveni la situația anterioară, un popor nu își poate permite
așa ceva. Vreți exemple? Uitați-vă la fostele țări comu-niste.
Religia, escatologia în ansamblul ei, n-a funcționat niciodată mai puțin ca astăzi
în lume, cu excepția evreilor. Vorbim de diferitele sisteme de educație, dar
niciodată despre o strategie de educare a sistemului. Sistemul nu poate rămâne
același la infinit, trebuie adus la zi, dar cum să faci asta fără să-l bulversezi?
Când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, avem de obicei o soluție salvatoare pentru
orice situație, simplă, la îndemână. Spunem: Doamne ferește. Pentru unii este de
ajuns. Pentru alții, nu.
Uneori aceste două cuvinte magice „Doamne miluiește” au salvat lumea. Alteori
nu. Oare ce-ar trebui făcut? După părerea mea ar trebui să spunem: „Doamne ajută”.
La unii funcționează.

__________________

Deunăzi, punând în pagină câteva idei, am avut o revelație: numai un român putea
să inventeze povestea potrivit căreia dacă ai călcat într-un rahat vei avea noroc.
Numai un român!

__________________

Despre libertate se vorbește încontinuu și peste tot. Eu am constatat că

oamenii sunt doar niște animale care trăiesc în captivitate. Că unele dinte ele
sunt inteligente este irelevant. Dacă înainte se plângeau că nu erau liberi acum se
plâng că nu sunt mai liberi. De fapt toți suntem captivi.

__________________

Andrei Pleșu: „Am avut un moment în care m-am întrebat de ce un învățător cum
este Iisus, un om care are de transmis ceva, în loc să spună lucrurile direct, în
loc să formuleze sistematic o doctrină... le spune povești, le spune pilde,
parabole.” Și după o serie de exemple ajunge la concluzia că Iisus „se adresează
unui public foarte divers. El vorbea mulțimilor iar mulțimile din fața lui nu erau
alcătuite din profesori universitari sau din intelectuali fini”. Așadar povestea,
parabola, exemplele erau mult mai lămuritoare. Și iată cum ajungem din nou la Nae
Ionescu: „Exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ, pentru ca ideile să fie
sesizate senzorial și de proști.”

__________________

Întâi a fost generația monștrilor sacri: Giugaru, Anghelescu, Bilirc, etc.

Apoi a fost generația de aur: Dem Rădulescu, Caragiu, Carmen Stănescu, Codrescu
etc. din care aproape n-a mai rămas nimic. Acum avem niște gunoaie și toți cred că
motivul este valoarea scăzută a actorilor. Le spun că acesta este efectul, cauza
este valoarea scăzută a publicului. Unul ca Bendeac ar fi călcat vreodată pe scena
lui Sică Alexandrescu?
N-am putut să mă abțin și le-am spus și motivul pentru care publicul este așa cum
este: bolșevicii au amestecat țăranii cu ghelbanii, cu țiganii cu orășenii de nu
mai știi care unde vine. Toți au început să mă ocolescă.
Să nu fi spus eu lucrul ăsta acum 15 ani?!

__________________

H.L.Mencken spune că „Democraţia este arta şi ştiinţa de a conduce circul din

cuşca maimuţei'' sau cum spune Andrew Davidson mai pe înțeles: „Democraţia este
acea formă de guvernământ unde fiecare primeşte ceea ce merită majoritatea''.

__________________

O televiziune (sper să nu mă întrebați „de la noi din țară?”) are un slogan

tranșant: „să nu uităm să iubim România în fiecare zi!”. Pe vremea mea pentru
memorie se lua lecitină. Dar tot pe vremea mea administratora a furat banii de
întreținere pe câteva luni. S-a făcut ședință în holul blocului, au venit
locatarii. Cineva ne-a anunțat că doamna administratoră a delapidat banii. Liniște.
Trec câteva minute. Altcineva întreabă „si ce-i de făcut?” Mai trec câteva minute.
Liniște.
Mă trezesc eu vorbind „păi să dea banii înapoi”. Mai trec câteva minute. „Acum e
târziu, de unde să-i mai dea”. Se aude un murmur de resemnare „așa e, de unde să-i
mai dea”. Mă gândesc la Kafka. Da, urăsc România în fiecare zi, nu pentru c-a furat
administratora banii, ci pentru c-am crezut că ședința se ține cu olandezi sau
nemți, când de fapt s-a ținut cu români.

__________________

Când spunem celebra zicere „teoria ca teoria, dar practica ne omoară” avem o
oarecare ironie în glas. Și totuși iată la ce nivel de subtilitate teoretică se
poate ajunge plecând de la practică, ne explică clar Mike Tyson: „Toți au un plan,
până când primesc un pumn în gură”.
Sau nu credeți?

__________________

Citind povestirile și declarațiile unor oameni care au făcut zeci de ani de

temniță în pușcăriile comuniste am remarcat la aceștia o autoironie de mare finețe;
povesteau cu atâta umor lucrurile terifiante care li s-au întâmplat în pușcărie
de parcă urmăriseră un spectacol de circ. Acest umor neaoș ne-a redus considerabil
bolile cardio-vasculare, ca să dau un singur exemplu. Dar constat că bolile au
început să crească exponențial. Până și Petre Țuțea a răbufnit într-un final „am
stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți''. Dar când o spune el nu poți să
nu zâmbești. Și să-ți vezi de drum.

__________________

Comuniștii nu se împiedicau în formulări alambicate; la ei lucrurile erau

limpezi: cine-i harnic și muncește ori e prost ori nu gândește! Simplu, la obiect.
Cel mai adesea auzeai „carte multă nu se cere...„. Democrația însă ne-a provocat o
agitație pe care mi-o doream creativă.
Din perspectiva infinitului îmi era greu să găsesc o motivație pentru tot acest
zbucium inutil. Credeam că Cioran avea dreptate când spunea „creația este o
salvare temporară din ghearele morții'”. Cel care m-a liniștit a fost fecioru-meu;
„Eu am o filosofie mai simplă'' zice. „E filosofia Budismului Zen”. Zău, și în
constă întreb eu. „În câteve cuvinte: orezul e bun. Sunt uluit. „Ori crezi că pe
Cioran nu l-a durut măseaua niciodată?
Sau nu l-au strâns pantofii? Orezul e bun”. M-am liniștit, mă duc la pensionari să-
mi fac un CAR.

__________________

Chiar în capitolul întâi `Tragedia culturilor mici` din `Schimbarea la față a

României` Emil Cioran spune: „Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor
problemelor” și mai departe „De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că
interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, când spiritul, în locul
elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la
înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric
temporalizează toate formele şi toate valorile, încît categorialul şi valabilul
prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă.”
Foarte adevărat; un popor care are întradevăr o misiune nu o mărturisește pentru
că o are în sânge și o va înfăptui natural.
Marile națiuni Franța, Germania, Anglia au iubit omul intelectual, manierat,
rafinat. Un astel de om în culturile mici nu reprezintă ceva decât eventual după
moarte.
Cred că Emil Cioran are o mică scăpare când vorbește de diferențele
dintre evrei și ruși; cred că ar fi trebuit să spună că evreii își trăiesc religios
destinul în timp ce rușii își asumă religia ca destin.

__________________

Cred în puterea muzicii mai mult decât în cea a scrisului. Cititul este
vocațional, fără să ai vocație nu pui mâna pe carte; muzica îți intră în
inconștient fără să depui niciun efort și fără să te poți opune.
Aproape că nici nu depinde de tine. Poți să scrii dumnezeiește, dacă
nimeni nu citește nu exiști. În schimb dacă muzica ta va place unora te vor ține
minte; dacă nu va place altora te vor ține minte și aceia.
Apoi cea mai simplă metodă de a ieși din anonimat este să cânți; oriunde și
aproape oricând dacă începi să cânți vei atrage atenția tuturor.

O persoană care zdrăngăne o chitară va avea infinit mai mult succes decât una care
va emite judecăți de mare valoare. Să te apuci să trudești la scris când știi sigur
că o faci degeaba mi se pare o metodă de autoflagelare mai cumplită decât
biciuirea la care decurg unii practicanți religioși. După biciuire ai șansa să te
întrebi dacă nu cumva ar trebui să te oprești; după scris nu prea ai șansa asta.
Spuneți-i unei persoane tot ceea ce ar vrea să audă, tot ceea ce i-ar face
plăcere. Dacă în timpul acesta o altă persoană va începe să cânte, vă asigur că
veți pierde atenția pe care v-o acorda până în acel moment.
Cred în puterea muzicii mai mult decât în cea a scrisului.

__________________

Spitale, clinici, aziluri de bătrăni, ospicii, orfelinate, școli, grădinițe,

creșe, ospicii, orfelinate, școli, grădinițe, creșe, lume, înghesuială, agitație,
tensiune, zbucium, nervozitate. Și Lev Tolstoi: „Dacă Hristos și-ar face apariția,
I s-ar cere un autograf și nimic mai mult”. Și eu: să-i explice cineva că fumatul
în această piață a fost interzis. Grabă, îndatoriri, sarcini, răspunderi, stres.
Iar la picioarele mele un gândac care își vede de treabă. Hei, mă aude cineva?

__________________

Petre Țuțea: „În Consiliul de Miniștri am vrut să lămurim problema aceasta,

cum să se limiteze creșterea populatiei, iar eu am fost de părere că Românii
trebuie să se înmulțească ca sardelele, să creeze o super-industrie ultra-modernă,
să se înarmeze pâna în dinți și să se ducă în vizită războinică la popoarele
vecine, culcându-le la pămant. Îmi spunea un ministru: "Sunteti cinic domnule
director!".
I-am raspuns : "Nu. Sunt excesiv de patriot, domnule ministru!"
Eu aș zice c-ar mai trebui să le crească și aripi. Să poată zbura. Părerea mea.

__________________

„Istoria nu se repetă, nu ai ce învăța de la istorie, pentru că este mereu

altul contextul: ce să înveți din bătăliile lui Ștefan cel Mare cu turcii?” se
întreabă retoric istoricul Lucian Boia. „Tocmai de aceea, n-are rost să faci mereu
comparația cu diverse epoci din trecutul României, spune el.
Comparația trebuie să o faci astăzi cu țările alături de care te afli, cu țările
din Uniunea Europeană, și să fii pe ultimul loc este de-a dreptul rușinos”,
consideră Lucian Boia. Păi să nu mai spunem „mândri că suntem români?!” Și ce să
spunem?
Emil Cioran în `Revelațiile durerii`: „Doamne iartă-mă că sunt român.”

__________________

Kakapo sau papagalul bufniță este o pasăre care trăiește în Noua

Zeelandă. Are 4 Kg și o speranță de viață de 95 de ani. Nu poate zbura.
Kiwi este o pasăre care trăiește în Noua Zeelandă, cântărește în jur de
3 Kg și nu poate zbura.
Weka sau găina de lemn este o pasăre care ajunge la 1,6 Kg, trăiește în Noua
Zeelandă si, ați ghicit, nu poate zbura.
Takahe este o pasăre de aproximativ 2,5 Kg, poate atinge vârsta de 20 de ani,
trăiește în Noua Zeelandă și nu poate zbura.
Cazuarul, Emu, Struțul ș.a. nu pot zbura.
Ce spun „specialiștii”: nu au dușmani naturali, din cauza asta nu zboară. Aș râde
dacă nu mi-ar veni să plâng. Adică păsările au rămas fără prădători. Unde or fi
plecat toți odată? Și cum or fi ajuns la concluzia că dacă nu mai au prădători n-
ar mai trebui să zboare? Și-or fi zis „de ce zburăm noi ca proastele dacă nu mai
avem prădători!” Sau poate n-au avut niciodată prădători. Atunci de ce se nasc cu
aripi?

__________________

Foarte rar se întâmplă ca munca să poată suplini talentul. Dar când se petrece
acest lucru rezultatul arată jalnic. Părerea mea.

__________________

Marele general Ts'ao Ts'ao (cunoscut și sub numele Cao Cao) care și-a asumat
și prerogative imperiale la sfârșitul dinastiei Han a devenit cunoscut pentru
înăbușirea Răscoalei Turbanelor Galbene.
Cao Cao a ocupat partea nordică strategică a Chinei, cunoscută sub numele Regatul
Wei. Istoricii și legendele populare îl descriu ca pe tipul mișelului lipsit de
scrupule. A avut o soție pe Doamna Bian și cincisprezece consoarte.
A avut treizeci și unu de copii; douăzecișicinci de băieți și șase fete.
Până aici nimic deosebit. Dar când am citit că a mai adoptat patru copii am închis
cartea. Iată cum s-au înmulțit chinezii.

__________________

Românii se împart în două mari categorii: cei a căror ultimă carte citită a
fost „Capra cu trei iezi” și cei care n-au citit-o. Cei câțiva care nu se
încadrează în cele două categorii sunt priviți ca niște greșeli ale naturii în
România.

__________________

Cel mai adesea, ca să nu spun tot timpul, oamenii clasifică lumea în proști și
deștepți. Cu timpul am înțeles că de fapt lumea se împarte în proști și un pic mai
puțin proști, ceea ce mi se pare altceva.

__________________

Oamenii se împart în trei categorii: cei care cred că soarta este ceea ce ți
se dă, cei care cred că soarta este ceea ce iei și cei care în loc de soartă au
destin.

__________________

Într-o comunitate nu contează cât de deștepti sunt cei deștepți, ci cât de

proști sunt proștii. Uitați-vă la vot.

__________________

Pentru a-i chinui și mai mult, unii condamnați la moarte prin spânzurare erau
legați și urcați cu ștreangul de gât pe cal. Supraviețuiau atât timp cât calul
rămânea nemișcat. Finalul era întotdeauna același. Asta ni se întâmplă și nouă în
viață; nu depinde nimic de noi ci de cât este dispus „calul" să ne suporte,
indiferent cum vrem să-l numim.

__________________

Edmund Burke: ”Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu

facă nimic”.
Un tâmpit. Pentru ca răul să dispară trebuie să lași proștii să moară!

__________________

Seducția voluptoasă a maleficului mă fascinează. Tentația mă copleșește cu

favoruri, orgoliul mă încurajează să continuu, iar Credința rânjește la mine: faci
ce vrei, liberul arbitru.

__________________

Este adevărat că n-a demonstrat nimeni că prostia e molipsitoare; dar nici că

nu e n-a demonstrat nimeni. Și asta pentru că teoriile n-au fost unificate încă. Să
vezi când le vor unifica...

__________________

Un studiu recent arată că printre cele mai urâte insecte de către oameni sunt
viespile, în timp ce albinele sunt foarte apreciate. O echipă de cercetători din
cadrul BBC dorește să schimbe această percepție și să creeze o imagine mai pozitivă
a insectei.
Adevărul este că și maimuța când n-are ce face se scarpină în cur până își face
rană.

__________________

Voi face un scurt istoric al Imnului de Stat al României:

Primul Imn „Trăiască Regele” - (1862-1948) a fost scris de Eduard Hubsch, un neamț
născut la Trencsén, Slovacia, Imperiul Austriac.
Cel de-al doilea Imn „Zdrobite cătușe” (1848-1953) și cel de-al treilea „Te slăvim
Românie” (1953-1977) au fost scrise de Matei Socor, armean după tată, jidan după
mamă.
Cel de-al patrulea Imn „Trei culori” este scris de Ciprian Golebiowski, născut în
Șipotele Sucevei, Imperiul Austriac. Ulterior și-a luat numele de Porumbescu.
Cel de-al cincilea Imn „Deșteaptă-te române” este scris de Antonie Pantoleon
Petrov, născut la Sliven, Bulgaria.
Ajuns în Țara Românească îsi ia numele de Anton Pann.

__________________

Celor care îl ironizau pe Grigore Vasiliu Birlic pe tema soției acestuia, care
era cu câteva zeci de ani mai tânără, marele actor le răspundea: „poți să mănânci o
felie de tort cu mai mulți sau poți să mănânci un căcat singur”.

__________________

Horia - Roman Patapievici: „Nu poți să justifici respectul față de viața unui
om prin faptul că legea spune să-l respecți. Trebuie să fie ceva mult mai adânc,
pentru că dacă ține doar de lege va cădea imediat, pentru că toate situațiile
excepționale de fapt înlătură legile.
Ori, ce rămâne când legile cad? Rămâne partea nevăzută, rămâne acea parte din om
care este incondițional de partea unei anumite poziții și nu a alteia. Ori, de unde
vine această incondiționalitate? Din acea rădăcină profundă a valorilor care n-are
nimic de-a face nici cu legea, nici cu aranjamentele umane, nici cu moravurile,
nici cu morala, e ceva adănc religios. Prețuirea vieții unui om este religios în
cel mai înalt grad”

Păi inchiziția nu era religioasă? Întreb și eu.

__________________

Cineva îmi spunea cu toată convingerea că ar fi suficient să-și pună ambiția

ca să învețe engleza. I-am răspuns că și eu dacă mi-aș pune ambiția aș putea vedea
pe întuneric, dar nu vreau.
Emil Cioran – „Tot secretul vieții se reduce la atât: ea nu are niciun rost.
Fiecare din noi găsește însă unul.”
Iată de ce pentru mine Cioran reprezintă punctele cardinale ale anxietății.

__________________

Pentru a distinge un orator adevărat de un manipulator ordinar ai nevoie de

mai mult decât de intuiție sau discernământ.
Spune Platon (Phaidros sau Despre frumos) „…cel care îşi doreşte să ajungă orator
trebuie negreşit să ştie câte sunt formele pe care le poate îmbrăca sufletul.“
Dar cel care ascultă și căruia i se adresează mesajul n-ar trebui să știe și el
câte ceva, pentru a fi convins că discursul este sincer? Că cel care tranmite
mesajul nu spune doar ce vrea să audă interlocutorul pentru a-i înșela încrederea?
Atunci de ce să dăm vina numai pe escroc când victima are jumătate din vină? Dacă
nu te pricepi de ce te bagi să votezi?
Dacă n-ai studiat medicina nu te apuci să operezi. Pentru că vei suporta
consecințe. Dacă votezi aiurea nu vei suporta nimic. Vor suporta alții. Să nu
ziceți că nu v-am spus.

__________________

Emil Cioran referindu-se la nefericirea în dragoste: „...sinuciderile nu sunt

probe ale lașității omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii”.
Adică dacă geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieții papuci, nu tu ești de vină
că umbli ca un besmetic, fără rost. De vină sunt papucii care se rup.
Și, adevărat, nu-mi plac silogismele; mi se pare un fel de șmecherie prin care
vrei să zăpăcești pe cineva pentru a-l aduce la concluzia la care vrei tu.

__________________

Cu siguranță sunt oameni care au o soartă fericită. Destinele marilor oameni

însă, sunt mai totdeauna tulburi. Sunt dependenți de suferianță; au un cult al
suferinței fie că trebuie să o suporte fie că o transmit celor din jur.

__________________

În Glanmire (un orășel din sudul Irlandei) un bătrân de 85 de ani, Denis

O'Connor, a pus pe fugă trei infractori înarmați care intraseră întrun bar cu
intenția de a-l jefui. Părerea mea: schimbați direcția! Dacă trei tineri înarmați
nu pot răpune un bătrân de 85 de ani, schimbați direcția oameni buni. E greșită.
Ați făcut guverne în care ministrul de război este o babă. Marii bărbați au
dispărut.
În schimb femeile sunt din ce în ce mai mari. La propriu. Schimbați direcția.

__________________
 Poți să fii fericit fără a deține elementele general recunoscute ca fiind
necesare pentru a fi fericit, indeobște bani, faimă ș.a.m.d., tot așa cum poți fi
nefericit avându-le. O poți căuta așa cum îl cauți pe Dumnezeu.
Când Dumnezeu îți este revelat devii sfânt. Când fericirea îți este revelată ești
deja nebun.

__________________

Foarte tânăr fiind am avut șansa să port câteva discuții cu una dintre cele
mai distinse doamne pe care le-am întâlnit de-a lungul vieții, doamna Verona. O
doamnă care emana noblețe. Vorbea trei limbi, făcuse parte din aristocrație până la
venirea comuniștilor care îi arestaseră soțul, un industriaș, care murise în
pușcărie. Trăia într-o sărăcie dezarmantă pentru că n-o lăsau comuniștii să se
angajeze. Era îmbrăcată sărăcăcios, avea în camera în care locuia două fotolii și o
masă rotundă minionă peste care era trasă un fel de față de masă lungă din catifea,
aproape decolorată, toate probabil din perioada interbelică. Dar emana atâta
noblețe încât nu lăsa să se întrevadă toată tristețea pe care o adunase. Iar eu
eram prea tânăr ca să-mi dau seama, deși ceva, ceva intuiam. Îi plăcea să discute
cu mine despre literatura rusă pe care o citisem în întregime pot spune și de care
eram fascinat. „Literatura rusă, un clocot” îmi spunea. Mai târziu am aflat alte
câteva amănunte din nefericitu-i destin.
Curios, dar acum îmi revine în minte așa cum n-am văzut-o niciodată, îmbrăcată
într-o rochie aritocratică, suplă, cu tocă, cu voalete, purtând pe degetele ei
lungi inele superbe. Și imediat văd fotoliile și fața de masă din catifeaua
decolorată și toată acea cameră sărăcăciosă.
Mai nou de câte ori aud vorbindu-se despre comunism, bolșevism cu paradigmele lor
îmi apare în minte această imagine. Și-mi zic în sine mea „așa că nici cel ce
sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească” -
Corintieni 3-7. Sau nu.

__________________

Confucius: „Oamenii pot fi făcuţi să urmeze o cale de acţiune, dar se poate să

nu fie făcuţi şi pentru a o înţelege.” Dacă te gândești bine și reciproca este
valabilă.

__________________

Am văzut o emisiune extraordinară despre mande burung; mai mulți oameni de

știință au întreprins o vastă expediție în căutarea lui mande burung. Au înaintat
prin junglă, au cules informații de la localnici, au depănat tot felul de povești
despre mande burung. Dar am avut ghinion, când să aflu ce este acest mande burung
am adormit. Când m-am trezit se terminase emisiunea. Da' mi-a plăcut, interesant.

__________________

Bătrânețea - ciudat cuvânt. Când ești tânăr îl pronunți cu emfază, când ești
bătrân îl pronunți cu solemnitate, iar când ești de vârstă mijlocie eviți să-l
pronunți. - Confucius (Kong Fu-Zi).
Bătrâneţea, crede-mă, este un lucru bun şi plăcut. Este adevărat că eşti îndepărtat
uşurel de pe scenă, dar apoi ţi se dă un scaun confortabil de spectator chiar în
primul rând.

__________________

În regnul animal nu există egalitate; fiecare specie se găsește pe o anumită

treaptă în lanțul trofic, fiecare individ se află pe o anumită poziție în cadrul
speciei, funcție de aptitudini și, nu în puține cazuri, de ereditate.
Nu trebuia să se inventeze Genetica ca să aflăm că egalitatea de sexe este
imposibilă.
De ce, totuși, se bate atât de mult apa în piuă să ne considerăm toți egali?
De unde această încăpățânare de-a proteja nonvaloarea, incapacitatea de orice fel?
Foarte mulți oameni intră într-o convenție de genul ăsta din care nu mai pot ieși.
N-au un sistem articulat de idei, susțin niște prostii fără a-și putea explica nici
măcar lor înșile de ce le susțin (am întâlnit o persoană care susținea ca
schimbarea de sex să se facă pe cheltuiala statului) dar susțin necondiționat
egalitatea între oricine și orice. Vor ca minoritățile să aibă mai multe drepturi
decât majoritatea. Am trecut de la „mase mari de oameni ai muncii” la „mase mari de
asistați sociali”. Pe principiul „trebuie să trăiască și ei”. Dar trebuie să
trăiesc și eu. Pentru mine, pentru familia mea.
Nu pentru toți handicapații.

__________________

Imaginația este fără îndoială un cuvânt echivoc. În accepțiunea mea termenul

nu are sinonime. Nu înseamnă nici închipuire, nici inventivitate nici fantezie. L-
aș apropia puțin de plăsmuire, alt termen echivoc. Mereu am avut convingerea că
imaginația este singurul canal deschis permanent către Divinitate și cel mai scurt
posibil. Sau poate că sensul este invers, de la Divinitate către noi. Și menționez
că prin Divinitate înțeleg ființă cu insușiri supranaturale. Oricum ar fi sunt de
acord că imaginația este periculoasă. Mai ales când vine sub formă de vise.
Științific vorbind, visul reprezintă o activitate a creierului, în timpul
somnului, un amestec între inconștient și subconștient, care are loc în anumite
etape ale somnului (numite REM – rapid eye movement).
Biblia spune (Eclesiastul 5-3) că „visele se nasc din mulţimea grijilor”. Și tot
Biblia interzice interpretarea viselor. Dar revenind la imaginație; cred că
indiferent de unde vine imaginația, cei cărora le-a fost hărăzită au un statut
special în realitatea imediată, pentru că ei s-ar putea să dețină o frântură, din
adevărul absolut, fie conștienți, fie nu.
Cei nehărăziți n-au cum să fie de acord cu așa ceva. Dar câți au fost de acord că
microbii există înainte să-i vadă la microscop?

__________________

În Suedia există Ministerul Viitorului. În Emiratele Arabe Unite s-a creat

primul minister pentru Inteligență Artificială. În urmă cu câteva zile, în România,
CNCD a amendat o persoană pentru că a declarat că „homosexualitatea este anormală”.
Alte preocupări, altă viziune, aceiași bolșevici!

__________________

Luca Ștefan Caragiale, tatăl lui I.L.Caragiale, s-a născut la Constantinopole

iar bunicul său Ștefan Caraialis era original din Kefalonia. Mama sa Ecaterina
Chiriac Karaboas era grecoaică, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Marelui scriitor român (sic) îi este respins de la premiere în 1891, de către
Academia Română, volumul său de teatru, pe motiv că piesele sale nu dădeau dovadă
de suficient patriotism.
În 1904, scăpat de grijile materiale în urma unei moșteniri primite, pleacă la
Berlin de unde îi scrie unui prieten: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima
franzelă a exilului. Vă salut cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar nenea!”. Acum le dau
dreptate celor de la Academia Română, chiar n-a fost patriot!
Să se stabilească în Germania când de fapt el era grec!

__________________
 O replică superbă din filmul „Undeva la Palilula” sună așa:
„Care-i meseria bolnavului? Meseria bolnavului e să zacă. Să stea în pat cu clisma
în cur și să zacă”. Vă întreb eu acum care-i meseria prostului? Meseria prostului
este să dea din cap afirmativ, să se mire ca prostul și să tacă! De unde îți dai
seama că-i prost? Face exact invers!

__________________

Andrei Pleșu întrebat în timpul unei conferințe-interviu cum și-l imaginează

pe cititorul ideal, după câteva momente, timp în care nu și-a putut opri o grimasă,
a răspuns: „așa, o doamnă frumoasă, care spune `îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe
autor`"
Iată cum o întrebare fără duh poate primi un răspuns celest.

__________________

Sunt întrebări care încep să-și piardă din consistență, așa cum sufletul
omenesc își pierde consistența cu trecerea fiecărei clipe, din ce în ce mai repede.
Imaterialul devine tot mai inconsistent, materialul capătă tot mai multe valențe.
Rezultatul însă este la fel de ambiguu ca în perioada în care sufletul avea o cu
totul altă însemnătate, adică întrecea în consistență materialul. Marile credințe
colective au dispărut sau au căpătat aspecte sumbre. Societatea în care libertățile
sunt prea mari devine mai greu suportabilă chiar și decât societatea în care
îngrădirile sunt mari. Chiar dacă lumea este plină de tradiții bizare, înlocuirea
acestora cu aberații dezmățate nu poate fi soluția mult trâmbițată.
Zice un proverb chinez: „Înțeleptul își ia singur deciziile, ignorantul se ia după
opinia publică”.

__________________

Un intelectual de marcă al cărui nume consider că nu necesită să fie

menționat, în definitiv ideea contează, a recunoscut într-un interviu că de fapt
și-a dorit să fie un om de lume, care spune bancuri la petreceri, care se pierde
printre trecători și care în general nu stârnește curiozități sau interes. Ar fi
dorit să-i observe el pe ceilalți și nu invers. Cărțile sale l-au făcut foarte
cunoscut și acum ceilalți îl studiază pe el.
Indiferent unde se află nu poate trece neobservat, nestudiat, nebăgat în seamă.
Acest lucru îl deranjează cumplit.
Un alt mare intelectual s-a plâns că se simte agasat de faptul că este tot timpul
solicitat să țină conferințe, de multe ori pe teme dintre cele mai bizare. Că își
dorește să fie lăsat în pace, dar este foarte greu să-i refuze pe toți.
Nu mai vorbesc de actori, cântăreți, manechine, astrologi, politicieni, bucătari,
etc., toți celebri care se plâng că si-ar dori mult mai multă intimitate, dar sunt
tot timpul „vânați” de admiratori, reporteri, tot felul de nebuni de care nu mai
pot scăpa.
Adică au luptat să devină celebri iar acum luptă să redevină anonimi.
Toată rasa umană este online. În câteva clipe de la un eveniment te află toată
lumea. Breaking News: celebra concurentă de la emisiunea „cine stă mai mult pe
vine” a călcat pe stradă, în plină zi, în ceva moale și, zice ea, urât mirositor...
Te-a aflat toată lumea. Dar ce să faci?
Când ai aderat la social media și ai mai făcut fel de fel de năzbâtii ca să ieși în
evidență ți-a fost ușor.
Julia Roberts are o metaforă splendidă, zice „Social Media e ca vata de zahăr pe
băţ. O vezi în parc, ţi se scurg privirile şi saliva după vată, apoi la final, după
ce ai înghiţit şuviţe de vată pe nerăsuflate, ai degete lipicioase şi plăcerea a
durat doar o clipită.”
Evident nu putem fi niște anahoreți cu o viață interioară psihedelică. În nici un
caz toți. Dar mai puțină maimuțăreală și mai puțin interes pentru ridicol n-ar
strica. Altfel ajungi celebru. Și nu neapărat în sensul plăcut al termenului.
 __________________

Românul se consideră îndreptățit să fure. Comunismul i-a oferit prilejul să

exerseze hoția, adevărat pe fondul unei structuri, a unui ADN favorabil acestei
înclinații. El nu se supără când vede pe alții că fură dar e foc și pară când el nu
poate fura. Se mulțumește o perioadă să ciupească dacă nu se poate mai mult. Dar
nici nu se gândește să nu-i vină rândul, în mod „oficial”, la ciordeala adevărată.
Spune I.L.Caragiale: „În România , lingușirea și hoția sunt virtuți”.

__________________

Scrisul și personalitatea unui om, îndeobște sunt bine asociate de către

cunoscători. Un scris vertical sau dimpotrivă, unul înclinat spre stânga sau spre
dreapta, folosirea atât a literelor de mână cât și a celor de tipar, rotunjimea sau
alungirea literelor, înălțimea scrisului etc. dau informații lămuritoare despre
caracterul unui om.
Grafologia sau analiza scrisului de mână este o preocupare cultivată încă din
vechime și reprezintă unul dintre cele mai bune teste de personalitate.
Numai că aici intervine o problemă; nimeni nu mai scrie de mână.
Toată lumea scrie pe calculator, pe telefon, pe tabletă. Nu mai poți analiza
scrisul propriu-zis, dar poți constata cu ușurință diminuarea personalității.
Vrei să faci o analiză grafologică? Mai poți analiza doar textele de pe pereți sau
garduri și asta fără să iei în considerare conținutul. De altfel pentru analiza
grafologică nici nu-ți trebuie.

__________________

Toată lumea știe că un ceas poate fi de mână, de masă, de perete, poate fi un

ceas bun, de marcă sau un ceas rău. De obicei ceasul rău este asociat cu pisica
neagră. Ceasul bun nu-i asociat cu nicio pisică, mai degrabă este asociat cu
elvețienii. Elvețienii sunt asociați cu bunăstarea iar bunăstarea cu banii. Ei
bine, banii sunt asociați cu orice. Partea cu ceasul rău am verificat-o, este
adevărată: ceasul meu a stat, deci este un ceas rău și, da, pisica mea este neagră.
Nu știu cum să verific partea cu banii. Aștept soluții.

__________________

James Ussher (1581-1656) Arhiepiscop Anglican propune ca dată a Creației anul

4004 î. H.
Johannes Kepler (1571-1630) consideră anul 3992 î. H anul Creației.
Issac Newton (1643-1727) a susținut că anul Creației este 4000 î. H.
Dionisie Exiguul (sau Dionisie cel Mic, 470-544) a stabilit că Iisus s-a născut în
anul 5508 de la crearea lumii, asta însemnând că ne găsim
în anul curet 7526.
Pentru noi este anul 2018.
Evreii se găsesc în anul 5779.
Arabii, pentru care numerotarea anilor începe din anul 622 d. H., se găsesc în
anul 1439.
Michio Kaku, unul dintre cei mai mari fiziceni și futurologi americani, de origine
japoneză, spune: „Pentru mine este deja clar, noi trăim într-un plan călăuzit de
reguli care au fost create de o inteligență universală, și nu din întâmplare.
Credeți-mă, tot ce numim noi astăzi noroc, nu mai are niciun sens. ”
Zic să rămânem optimiști, poate avem norocul să aflăm în ce an ne găsim!

__________________

Toate lebedele de pe Tamisa sunt proprietatea reginei Elizabeth a ll-a. Anual

sunt prinse, marcate, cântărite și apoi eliberate. Această tradiție datează din
secolul al Xll-a și a fost oficializată de regele Edward al lV-lea în 1482.
 Regina este de asemenea proprietara delfinilor și balenelor aflate în apropierea
țărmului regatului britanic.
Regina poate să conducă automobilul fără permis de conducere și fără plăcuțe de
înmatriculare.
Regina nu are nevoie de pașaport și nici nu plătește taxe.
De asemenea nimic nu o împiedică să își facă țara să intre în război sau să impună
noi impozite.
Taman ca la țigani! Țiganii au dreptul să prindă lebede, să le jumulească și să le
mănânce. Această tradiție datează de când am intrat în UE.
Țiganii conduc automobilele fără permis de conducere și neînmatriculate.
Nici ei nu plătesc taxe și impozite și pot declanșa adevărate războaie pe străzi,
în spitale, oriunde vor ei.
Are regina castele, au și țiganii. Chiar cu mai multe turle.
A făcut regina o nuntă împărătească, țiganii fac tot timpul nunți împărătești.
Are regina coroană, au și țiganii.
Auzisem eu că țiganii trăiesc regește.

__________________

În cel mai bun an al agriculturii românești, anul 2017, România a produs grâu
de 4 ori mai puțin decât Franța, de 2,5 ori mai puțin decât Germania și doar 86%
din producția Poloniei.

Dacă vom continua să ascundem gunoiul sub preș, dacă nu vom renunța la fanfaronadă
și nu ne luăm inima-n dinți pentru a spune lucrurilor pe nume nu vom ieși niciodată
din îmbârligătura cleioasă în care ne zbatem ca nație cam de când ne știm. Minciuni
de genul „România a fost grânarul Europei” (Romania nu a fost niciodată nici
printre cei mari mari producători şi nici printre cei mai mari exportatori de
cereale din Europa. ); sau românii sunt harnici, talentați, viteji și cutezători
etc., vom rămâne blocați în paradigma neputinței infinitului de a se concretiza.
Dacă mă întrebați cred că trebuie pornit de la lucruri simple, de la propoziții
simple cum ar fi: o banană are două capete.
De aici poți începe să contruiești ceva. De la fraze de genul „ne-am propus să
realizăm” n-o să ni se tragă nimic bun.
Matematicieni, fizicieni, economiști, filosofi, în marea lor majoritate sunt de
acord că există o ordine ascunsă în orice evoluție aparent haotică a oricărui
sistem dinamic complex (Teoria haosului a fost formulată de Edward Lorenz în 1960).

La cum se desfășoară fenomenele la noi, credința mea este că teorema este

valabilă, dar de-a-ndăretelea: lucrurile cele mai normale produc într-o ordine
desăvârșită o stare de haos.
Nouă nu ne lipsesc doar mijloacele ci, mult mai grav, ne lipsește și scopul. Dacă
am avut vreodată un scop cred că acesta a fost să treacă timpul. Și-a trecut!

__________________

O statistică arată că un român consumă 30,15 litri de alcol pe an. Împărțit

la 365 rezultă un consum de 0,082 litri pe zi. Cu această cantitate românii sunt pe
primul loc. Dat fiind că jumătate sunt femei, iar româncele nu sunt consumatoare în
cea mai mare parte a lor rezultă că bărbații consumă 0,165 litri pe zi. Bineînțeles
că nu toți bărbații beau. Să zicem că beau jumătate din ei, asta înseamnă 0,33
litri pe zi. În această cantitate mai mult de jumătate o reprezintă berea.
Sondajul a fost realizat de 512 cercetători din cadrul a 243 de instituții și a
cuprins 195 de țări. Nu ni se zice cât au băut cercetătorii pe toată durata
studiului. Pentru că datele n-au nicio treabă cu realitatea.

Cartea a doua
 „Problema nu e că oamenii țintesc prea sus și eșuează, ci că țintesc prea jos și
reușesc” - Michelangelo.

Istoria care ni se relevă nu este istoria adevărată ci doar reconstituiri

parțiale. Pe ce se bazează întreaga istorie a românilor? Pe documente emise de
cancelaria regală a Ungariei, pe scrisorile particulare ale baronilor aflați în
preașma regelui Ungariei, pe cronicarii turci, pe corespondența acestora cu
cancelariile europene, pe cronicarii poloni. Era să uit, și pe Pomelnicul
Mănăstirii Bistrița. Atunci, ca și acum, românii nu aveau nevoie de intelectuali.
Știau ei mai bine cum stă treaba.
Ne-am plâns întotdeauna că spaţiul carpato-danubiano-pontic (alambi-cată denumire)
a fost din cele mai vechi timpuri în calea invaziilor şi jafurilor, fie a
popoarelor migratoare, fie a marilor puteri medievale. Cică din această cauză
românii au rămas în stadiul de subdezvoltare cronică. De fapt toți au trecut pe
aici și au luat ce-au vrut pentru că aici n-au întâmpinat nicio rezistență. Fie că
veneau din est și se duceau în vest, fie că veneau din sud și se duceau în nord sau
din orice punct cardinal spre alt punct cardinal, treceau pe aici pentru că nu
încerca nimeni să-i oprească. La acestea se adăugau și luptele necontenite pentru
succesiunea la domnie a oricărui boier căruia îi trecea prin cap să ajungă
domnitor. Cu doar câteva excepții românii s-au complăcut într-o combinație mortală:
lipsa de interes, lipsa de educație și lipsa de caracter.
Primele încercări timide de modernizare a armatei le găsim la Ioan Vodă cel
Cumplit sau Ioan al III-lea, Ioan Armeanul, Ioan Vodă cel Viteaz (1521-1574).
Poporul îl numeşte Armeanul pentru că domnitorii bastarzi (era fiul nelegitim al
lui Stefăniţă Vodă) primesc numele după mamă (de origine armeană).
Studiază arta militară (domnitorul cunoscând limbile turcă, greacă, poloneneză și
armeană) și anticipează importanța artileriei în război. Construiește ateliere
unde toarnă tunuri de dimensiuni mici și fabrică pulberi. Armata lui este armata cu
cele mai multe tunuri. Face alianțe strașnice cu cazacii din partea cărora primește
ajutor. În schimb boierii îl urăsc și complotează împotriva domnitorului. Tipic
românesc.
Ioan Vodă cel Cumplit este primul voievod român care unifică Moldova cu Țara
Românească (după înscăunarea la Târgoviște a lui Vintilă Vodă ca vicedomnitor) o
unire care a durat patru zile. Este trădat în cele din urmă de boieri, are parte de
ploaie pe câmpul de luptă care îi udă pulberea pentru tunuri, copleșit numeric este
prins și omorât.
Următorul domnitor care a adus o ușoră briză de modernizare a fost un grec și se
numea Constantin Mavrocordat. Vă vine să credeți sau nu, el desființează iobăgia și
decretează obligativitatea limbii române în administrație și biserică. Se născuse
la Constantinopole în 1711, dar a întreținut relații permanente cu iluminații din
Transilvania și a cerut trimiterea copiilor la școală „pentru ca să se afle oameni
învăţaţi şi în pământul nostru, precum sunt şi prin alte ţări“, scria cronicarul
Ion Neculce.
Este cel dintâi care pune accentul pe educație într-o țară alcătuită din
analfabeți (nu exista nici măcar alfabet).
A.I.Cuza este cel de-al treilea domnitor român care face mari eforturi pentru a
moderniza armata, dă legi și regulamente militare, înființează Școli Militare
afirmând că numai prin școală „se poate dezvolta și întări instituțiunea militară”,
a înființat școli de alfabetizare pentru recruți. El este cel ca a înființat
poliția.
Karl Eithel Friedrich Zephyrinus Ludwig von HohenzollernSigmaringen, adică Carol I
al României, distruge în mare ce-a construit A.I.Cuza și acordă altă orientare
armatei, nu spre modelul francez a lui Cuza, ci spre cel prusac. Carol urmărește
totuși crearea unei armate mai numeroase și dotată cu echipament modern. Alocă
bugete tot mari pentru armată, înființează noi unități de linie și de rezervă,
cumpără armament modern.
Privind istoria din această perspectivă a acordării importanței armatei înțelegem
de ce „am fost în calea invadatorilor” și cât de viteji am fost luptând cu alte
armate, fără să avem armată.
Zice Grigore Vieru: „Cine nu şi-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o
nicicând, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”

__________________

Puțini români știu că România a declarat război SUA. Ei bine au făcut-o pe 12

decembrie 1941 sub Ion Antonescu.
Au făcut-o și ungurii. Iată ce povestește Uri Avnery:
„Ambasadorul maghiar la Washington a fost instruit şi el să înmâneze o declaraţie
de război Secretarului de Stat Cordel Hull, care a decis să-l ia peste picior.
- Ungaria, Ungaria... sunteţi o republică? l-a întrebat.
- Nu domnule, suntem un regat.
- Zău? Şi cine e regele vostru?
- Nu avem un rege, ci doar un regent, Amiralul Horthy.
- Un amiral? Prin urmare, aveţi o mare flotă.
- Nu, nu avem flotă deloc, din moment ce n-avem ieşire la mare.
- Curios: un regat fără rege şi un amiral fără flotă! Deci, de ce ne declaraţi
război? Ne urâţi?
- Nu. Noi urâm România.
- Atunci de ce nu declaraţi război României?
- Imposibil! Sunt aliaţii noştri. ”
Scoaterea măștii sub care ne ascundem fiecare în societate atrage diagnosticarea
imediată a celui care a cutezat s-o facă, iar diagnosticul este de sorginte
psihiatrică. Clar, nu poți renunța la complezențe, la întrebări și răspunsuri bine
stabilite fără ca societatea să-și pună întrebări legate de sănătatea ta mintală.
Nu te poți duce la locul de muncă și în loc de „bună dimineața, ce faci Gică, să
trăiți dom' șef” să spui „lua-v-ar dracu' pe toți, numai de voi nu aveam chef
astăzi”.
Chiar dacă valoarea terapeutică a ultimei formulări este una recunoscută care ar
putea să-ți mărească randamentul în beneficiul societății, cui îi pasă de
productivitate.
Imaginați-vă un covrigar care lucrează și comentează: fir-ați ai dracu cu covrigii
voștri, din cauza voastră stau în căldura asta, nu vă mai săturați.
Poate că i s-ar dubla randamentul, dar chiar dacă i s-ar tripla și asta ar duce la
ieftinirea covrigilor, orice cumpărător n-ar fi fost de acord cu acest stil de
adresare.
Mai degrabă ar da mai mult numai să-i spună el „ba pe a mă-tii”.
Masca este cea care te face să pari normal, chiar dacă nu ești. Fără mască lumea,
și așa instabilă, ar exploda. Când masca cuiva îți zâmbește spui „ce persoană
amabilă”.
Nici prin gând nu-ți trece că poate face exact ca tine când pui pe mască un zâmbet
dar în gând spui „plecă dracu' mai repede, mai am și altele de făcut”.
Evident, în funcție de interes, masca ți-o poți adapta fulgerător. Tot în limite
convenționale. „Nu pot, zău, am pățit un necaz și n-am cum să te ajut”. „Nu-i
nimic, rămâne pe altă dată. Ce, asta-i o prblemă...”
Și binele comun triumfă. Societatea rămâne stabilă. Evident dacă îți pierzi masca
sau ți-o scoate cineva se cheamă că ai fost demascat. Adică iată cum arată un
nenorocit. Dacă renunți de bunăvoie la mască înseamnă că ești nebun.
Dacă îți pui o mască de măscărici și faci tot felul de ghidușii, lumea râde și te
apreciază. Ești un artist. Dacă faci aceleași lucruri fără mască ești ridicol,
neserios. Ești un măscărici. Dar lumea apreciază foarte mult sinceritatea. Doar că
masca sincerității se rupe foarte repede. Și nu merge cârpită.
Calitățile pe care le ai îți pot defini destinul, dar nu-i obligatoriu.
Defectele însă îți marchează soarta, aproape fără excepție. Diferența dintre ele
este o linie imaginară. Când nu se pot deosebi devii o persoană controversată fie
că ești introvertit fie că ești extravertit.
Orice om are două vieți: una publică care depinde de voința lui și una
secretă care depinde doar de ADN-ul său, asupra căruia nu poate să intervină, chiar
dacă și-ar dori s-o facă. Și totuși cred că mai există o viață pe care aș numi-o
viața din vis. Toate întâmplările trăite în vis, zic eu, pot constitui o altfel de
viață. Poate chiar cea adevărată.
Există chiar o viață imaginară, în care întâmplările reale sunt modificate în
imaginația noastră astfel încâ noi avem întotdeauna dreptate.
Nu s-au petrecut cum s-au petrecut ci cum am stabilit noi în imaginar, certându-ne
cu toată lumea și având ultimul cuvânt. Corectăm mintal gafele pe care le facem și
ne dăm dreptate singuri.
Întotdeauna am avut calități de pustnic. Cu excepția rarelor momente în care devin
de-a dreptul spumant în societate, în marea majoritate a timpului sunt un
mizantrop. Nu mă impresionează nimeni și nimic, poate doar pentru câteva clipe.
Apoi realizez că nu-i nimic impresionabil. Consider că viața unui om valorează
cât un fir de nisip pe o plajă imensă. Poate că un fir de nisip este mai simpatic
decât celelalte, mai colorat, mai frumos conturat, dar valoarea lui în fața
eternității este aceeași cu ale celorlalte.
Nevoia de importanță, în sensul de a ieși în evidență, de a părea impor-tanți, o
au numai proștii.
În zeflemeaua caracteristică intelectualii militează pentru adevăr și dreptate,
fără să precizeze că este vorba despre un anumit adevăr și o anumită dreptate. Iată
de ce înclin să nu-l iau în seamă pe Maurice Blanchot când se smiorcăie:
„Intelectualul, iată un prost renume și o caricatură, întotdeauna gata să fie
folosit drept o insultă.”
Vremurile se succed, cărturarii bat aceeași apă în aceeași piuă. Sunt
lucruri în care nu cutezi să crezi că se vor schimba: Paștele va pica întotdeauna
Duminică. Sunt lucruri despre care crezi că se pot schimba și chiar se vor schimba.
Dar sunt puține. Majoritatea lucrurilor, cu minuscule inflexiuni, se vor perpetua
nestingherite de nimeni mereu în aceeași formă, oricâte divagații se vor dezvolta
pe seama lor.
Ipocrit în limba greacă (hypokrites) însemna actor. Privind lucrurile din acest
punct parcă nici nu-i chiar așa de urât termenul.
Și totuși ce este ipocrizia într-o lume în care ești copleșit de convenien-țe, în
care trbuie să fii de acord cu tot felul de lucruri în care nu crezi și pe care nu
le agreezi?
Oare ar trebui să admitem că democrația este tot o ipocrizie?
Mi-aduc aminte de o întâmplare petrecută cu oarece ani în urmă, când trebuind să
ajung la București să susțin un interviu pentru ocuparea unui post, m-am urcat în
trenul rapid la ora șapte. La ora opt și jumătate eram tot în gară la Brăila.
Trenul se stricase. În sfârșit am coborât și am fost urcați într-un alt tren care
era arhiplin și care mergea la Câmpina. În scandalul care a urmat ni s-a spus că
de la Câmpina trenul se va întoarce la București. Era ca un hatâr care ni se facea.
Dacă totuși negrăbim (!) putem coborâ în Ploiești Sud de unde avem o legătură după
cincisprezece minute. Am coborât, numai că după cincisprezece minute pe monitoare a
apărut informația că trenul are o întărziere de cinci minute.
Apoi de zece minute, de douăzecișicinci de minute. În final s-a auzit vocea
crainicului care a anunțat plin de emfază că trenul rapid 8062 Săgeata albastră
sosește în stație la linia... M-am întors către turnul de observație al gării și
le-am dat cu huoo! din toți rărunchii. Toți călătorii care așteptau pe peron,
batjocoriți ca și mine, m-au aplaudat. Eu zic că asta-i tot ipocrizie.
Dar nu putem vorbi despre ipocrizie fără să vorbim și despre ipocriți. Iată
câțiva.

__________________

În 1451 Bogdan al ll-lea, domnul Moldovei este asasinat de către Petru Aron,
fratele său vitreg. Fiul lui Bogdan al ll-lea, Ștefan, fuge în Țara Românescă la
curtea lui Vlad Țepeș care îi dă toate cele necesare să-l alunge pe Petru Aron și
să se urce pe tronul Moldovei care i se cuvenea de drept. Ștefan se urcă pe tron și
primul lucru pe care îl face este să se alieze cu turcii împotriva lui Vlad Țepeș
(turcii i-au promis cetatea Chilia, o cetate importantă). Vlad Tepeș care îi bate
pe turci (turcii conduși de Mehmet al ll-lea-Fatih, cuceritorul Constantinopolelui)
după care face greșala vieții lui: împarte armata. O parte împreună cu generalii
săi o trimite să-i gonească pe turci peste Dunăre și cu cealaltă parte se duce spre
cetatea Chilia să-l bată pe Ștefan.

Mănâncă bătaie în ambele părți (a împărțit o armată și așa mică) pierde tronul și
stă doispezece ani în temniță.
Acest ipocrit, Ștefan, este numit astăzi „cel mare'' și mai nou și „sfânt''.
La tratativele duse de români pentru recuperarea sabiei lui turcii au avut un
singur argument: „a fost cel mai bun supus al nostru''.

__________________

Revin la Ștefan cel Mare care a cerut sprijinul brăilenilor pentru a aduce pe
tronul muntean un voievod favorabil lui, asta după ce în 1470 arsese Brăila. Iată
ce răspuns a primit, scris în slavonă pe spatele scrisorii în care Ștefan solicita
sprijinul brăilenilor:
„De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi rumânii, scriem
ţie, domnului moldovenesc, Ştefane voievod.
Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia
pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? Dacă ţi-e fiu şi
vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie după moartea ta domn în locul tău, iar pe
mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi
pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă.
Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te fereşti; căci de cauţi
duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii: domn avem, mare şi bun, şi avem pace din
toate părţile; şi să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta și vom sta pe lângă
domnul nostru Basarab voievod, măcar de-ar fi să ne pierdem capetele. ”
Ei bine, brăilenii au optat pentru menținerea suzeranității otomane decât să se
alăture lui Ștefan.
N-am nimic cu nimeni, sunt simple informații.

__________________

Terente. Un nume care ne descrețește fruntea și gândurile. Ne face instantaneu

să zâmbim. Pe numele său real Vasili Ștefan, un lipovean din Carcaliu - Balta
Brăilei, a fost un bandit care ucidea și viola fără milă. S-a imbogățit din
tâlhării, dar nu de puține ori dădea și oamenilor nevoiași.
Încătușat de mai multe ori și evadând de fiecare dată, pe capul său erau puse
numeroase premii. Dar cel mai mult era cunoscut pentru penisul său care, zice-se,
era enorm. Era căutat de femeile din toate stările sociale.
Și da, era iubit de popor. Din documentele vremii reiese că în noaptea de 13 spre
14 iulie a atacat Postul de Jandarmi din Carcaliul, l-a ucis pe șeful de post și a
devastat Primăria.
Fusese un băiat extraordinar, avusese nevastă și patru copii. După ce
i-a murit nevasta de ciumă, apoi rând pe rând toți copiii, s-ar fi apucat de
tâlhării.
După alte documente nu s-ar fi născut în Carcaliu ci în Baldovinești și n-ar fi
fost însurat niciodată.
Dar toate documentele sunt de acord în ceea ce privește mărimea bărbăției lui. Nu
există niciun dubiu. Bravo lui! Și ce dacă era bandit! Primea tot timpul bilețele
parfumate de la femei (văduve, măritate, fete mari) și pe unele chiar le onora.
Odată a răpit două virgine pe care le-a ținut o săptămână în ascunzătoarea lui.
Când s-au întors au declarat că s-a purtat foarte frumos cu ele. Nimic de reproșat.

Dacă ar fi scris o carte sau două sau douăzecișinouă ar fi auzit pulea de el.

__________________
 Un alt personaj celebru este Codin din Comorofca, un cartier de cuțitari din
Brăila. Umbla prin cartier și căuta scandal arătându-și cuțitul. Și-a omorât
tatăl, prietenul cel mai bun, fratele de cruce pe Tănase, iar pe Anastasia, mama
sa, o bătea zilnic. Se pare însă că personajul lui Panait Istrate se numea de fapt
Călin. Dar cine are timp de amănunte. Codin este un nume pronunțat aproape cu
evlavie, un simbol al Brăilei, o mândrie locală.
Au furat, au tâlhărit, au ucis și au trăit după bunul lor plac. Astăzi numele lor
sunt nume de străzi în orașele românești. Englezii nu au oare o stradă Robin Hood
sau cu numele altui haiduc. De fapt haiducii sunt numai în Balcani. Dar tot mai
bine să dai numele lor unor străzi decât să lași niște inepți să dea denumiri
precum „Strada unde am alergat după Ana” - sect. 3, București.
„Intrarea Undiței”, „Intrarea Afirmării” sau strada „Fetițelor”. De ce nu
Bulevardul Inepților, cartierul Inepților ș.a.m.d.

__________________

Iată o posibilă carte viitoare: „Istoria românilor pe scurt”

Mihnea Vodă cel Rău - fiu al lui Vlad Țepeș este asasinat în 1510 la un an după
pierderea tronului.
Vlad cel Tânăr după doi ani de domnie este decapitat.
Teodosie Vodă, fiul lui Neagoe Basarab, după nici un an de domnie este ucis la
Constantinopole.
Dragomir Călugărul se instalează pe tron în 1521 și în același an este asasinat.
Între 1521 și 1525 în Țara Românească au loc nu mai puțin de 11 înscăunări. Unul
dintre cei înscăunați a fost Bădica-Radu Voievod care in 1524 este asasinat.
Radu de la Afumați, ginerele lui Neagoe Basarab, este ucis în ianuarie 1529 chiar
în biserică.
Moise Vodă se urcă pe tron în 1529 și în 1530 este ucis.
Vlad Vintilă, fiul lui Radu cel Mare, după doi ani de domnie este ucis în 1530.
Bogdan al ll-lea Vodă, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit,
Constantin Brâncoveanu etc., etc.
Vreți exemple din epoca modernă? Sunt convins că le știți.
Cine sunt ucigașii? Frații, cumnații, boierii nemulțumiți, otomanii, prietenii și
dușmanii.
Intrigă, ură, crime, bani grei din opresiunea populației, promisiuni și minciuni
toate pentru orgoliul de-a se sui pe tron ca să ce? Ca să fie omorâți.
Cred că omenirea are o singură șansă și ea se numește „dominația inteligenței
artificiale”. Această perspectivă vă dă fiori? Mie nu. Cu sigu-ranță este cea mai
bună medotă de-a extirpa lăcomia, prostia, imbecilitatea ș.a.m.d.
Dar aș putea fi absolut sigur că mașinile nu vor experimenta și ele minciuna,
aroganța, nesimțirea? Ar putea o mașină să fie nesimțită? Sper să nu apuc să aflu.
Încă mă găndesc la Murphy care a zis: „Inteligenţa artificială n-a câştigat nicio
luptă împotriva prostiei naturale“

__________________

De câte ori îmi pun o întrebare, înainte să încerc răspunsul, mă asigur că i-

am dat cea mai incitantă formă. Pentru că dacă înțelegi cu adevărat întrebarea,
răspunsul este mult mai suportabil.

__________________

Care este cu adevărat relația dintre persoană și colectivitate? Cine primează

și cine ar trebui să primeze în această relație?
Din definiția termenilor aflăm doar că persoana este un idivid, un om luat cu
totalitatea însușirilor sale iar colectivitatea este un grup de oameni care trăiesc
și muncesc în comun.
Individul, în mod logic, pune accentul pe libertate și din acest punct de vedere
nu ar trebui să aibă vreo opreliște în timp ce colectivitate trebuie să pună
accentul pe egalitate și pentru realizarea acestui deziderat are serioase
dificultăți.
Persoana își poate rezerva dreptul de a pune accentul pe lucrurile care îl
interesează sau îl atrag chiar dacă acestea nu prezintă interes pentru
colectivitate, colectivitatea va promova acele lucruri care folosesc doar
majorității fără a lua în considerare meritocrația.
Lupta între supremația persoanei sau a colectivității este o luptă legendară și nu
se va opri prea curând. Istoria, ne place sau nu, a fost făurită în primul rând de
personalități, chiar dacă cu sprijinul unei părți din colectivitate.
Suntem ființe competitive aproape în exclusivitate. Dar ne place compe-tiția atât
timp cât nu ne afectează. Când suntem afectați vrem egalitate. Și asta nu este
posibil decât în colectivitate. Progresul prin colectivitate se face însă anevoios,
dacă se face.
Progresul se face prin individualități. Ca și regresul, de altfel.

__________________

Sulina a fost la un moment dat un oraș înfloritor în care trăiau, pe la 1904,

peste 2000 de greci, peste 800 de români și în jur de 2000 de ruși, turci,
italieni, englezi și chiar africani. Cel mai vârstnic localnic a fost Apostolos
Kaligas care a murit în 1903 la vărsta de 101 ani. Cel mai bun pilot se numea
Emanoil Mitakis. Dar de Ghiorghios Kontoguris ați auzit? S-a născut în Kefalonia a
venit la 15 ani în România și a murit pe 25 martie 1871 la Sulina, fiind împușcat.
Giorghios Kontoguris a fost cel mai mare pirat român sau, mă rog, de pe
meleagurile noastre.
Mormântul său din cimitirul Sulina are o piatră funerară pe care este simbolul
piraților: un craniu cu două oase încrucișate. Este singurul mormânt din Europa
care atestă că aparține unui pirat.

__________________

În limba română „tâlhar” are și sensul de ștrengar, nu numai de bandit sau de

ticălos. La români „haiducul” nu este tâlhar, este un justițiar, un erou privit cu
afecțiune, i se compun balade. O fi jefuit el la drumul mare dar lua de la bogați.
Mai dădea și la săraci. Ca să nu-l trădeze la autorități.
Din păcate nu exista parlament și nici vot ca să-l poată vota.
O categorie aparte de haiduci o reprezintă cea a haiducilor proveniți din clasele
înstărite, a boierașilor cu oarece educație. Aceștia erau cei mai iubiți. Adică nu
numai ăștia amărâți ca noi umblă după ciordeală la drumul mare, umblă și boierii.
Sosirea haiducilor prin sate era motiv de bucurie. Tot motiv de bucurie era și
insuccesul poterei de a-i prinde.
Pentru că haiducul reprezenta ceea ce mulți ar fi vrut să ajungă dacă ar fi avut
curaj.

__________________

Dacă originea țiganilor era neclară, unii susținând că vin din India, alții că
ar fi venit din Egipt, un studiu genetic recent a scos la iveală faptul că sunt
înrudiți cu indienii și că provin din casta inferioară „dalit”. Cercetătorii au
ajuns la concluzia că țiganii au plecat din India din cauza discriminării castei
lor. Unii istorici apreciază că țiganii au venit pe teritoriul românesc odată cu
pecenegii și cumanii prin secolele al Xl-lea-al Xll-lea.
Câteva invormații din cronicile vremii avem totuși.
Documentar sunt amintiți pentru prima dată la 1348 în Serbia. În Țara
Românească prima mențiune cunoscută apare în 1385 pe timpul lui Dan l Voievod,
fratele după tată a lui Mircea cel Bătrân, într-un act de danie a cancelariei
domnești. În anul 1388 în timpul lui Mircea cel Bătrân sunt iarăși menționați într-
un act de donație. În Moldova prima atestare documentară a țiganilor datează din
anul 1414, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
 În Ardeal, documentele din vremea regelui Sigismund, din anul 1423, vorbesc despre
prezenţa ţiganilor în zonă.
În toate provinciile românești țiganii erau robi pe lăngă curțile boierești, a
mânăstirilor sau aciuați la marginea târgurilor.
Iată ce zice Dimitrie Cantemir despre țigani: „Ţiganii sunt împrăştiaţi în toată
ţara şi nu e boier că să nu aibă mai multe familii de ţigani, supuse lui.
...Întrebuinţează o limba care este obişnuită tuturor ţiganilor din aceste părţi şi
este amestecată cu multe cuvinte curat greceşti şi cu multe chiar persane. Altă
meserie, afară de fierărie şi arămărie, cu greu au. ...ca și în alte ţări, au
aceleaşi moravuri şi suprema lor virtute şi diferenţa specifică este furtul şi
lenea”.
Dar dacă credeți c-au venit nechemați să știți că vă înșelați.
Ștefan cel Mare după fiecare incursiune în Țara Romaneasca face dănii
manastirilor din robii tigani luati prizonieri. Numai după victoria impotriva lui
Radu cel Frumos de la Soci din anul 1471 a luat din Câmpia Baraganului 17000 de
țigani și ia dus în Moldova.
Vlad Țepeș, se arată într-un document din epocă aparținând lui Jehan de Wavrin, a
trecut 12000 de țigani din sudul Dunării în Țara Românească.
De ce să aibă bulgarii țigani și să nu-i avem noi.
Generalul A.Langeron spune în 1790 că în Moldova și Țara Românească sunt mai mulți
țigani decât oriunde în Europa. Și Francesco Griselini aflat în Banatul Timișoarei
pentru a studia acest ținut pe la 1774, spune despre țigani că stiu a vorbi
românește, dar între ei folosesc o limbă care nu se aseamănă cu nimic altceva.
Despre țigani se spunea că reprezintă un popor rătăcitor care nu au o patrie. Ei
bine acum au; au și regat și împărăție taman la noi. În schimb românii pleacă tot
mai mulți din țară.

__________________

Iată o istorie despre care nu se vorbește. La data de 4 august 2018 s-au

împlinit 99 de ani de la ocuparea Budapestei de către trupele române.
Pe 21 martie 1919 în Ungaria preiau puterea bolșevicii conduși de Bela Kun care
încheie o alianță cu bolșevicii lui Lenin, alianță care are drept scop desființarea
statului român. Se inițează un atac combinat, rușii de la est prin Basarabia și
ungurii de la vest prin Transilvania pe care tocmai o pierduse. Regimul bolșevic
condus de Bela Kun va dura 133 de zile până va fi desființat de către armata
română.
Trei zile mai târziu trupele ungurești declanșează atacuri puternice împotriva
trupelor române aflate pe linia de demarcație. La 6 aprilie Ungaria execută o
recunoaștere aeriană până la Cluj și încep concen-trările de trupe ungurești în
vederea invaziei. În partea de est trupele bolșevice rusești devin foarte active pe
linia Nistrului, parte a înțelegerii cu ungurii.
Înțelegând că așteptarea îi acordă șansa inamicului de a se întări, la 10 aprilie
1919, Marele Cartier General transmite ordinul de pregătire pentru ofensiva armatei
române peste Carpați. Dar ordinul prevede ca trupele române să nu depășească linia
fixată la Paris, respectiv Hust-Satu Mare-Carei-Oradea-Salonta. Pe data de 16
aprilie 1919, la ora 3:15 cu un efectiv de 61 078 de oameni armata română începe
ofensiva peste Carpații Occidentali.
Lor li se opune 70 000 de soldați unguri până la Tisa și încă 80 000 la vest de
Tisa.
Ungurii se retrag dar iau cu ei materialele de cale ferată precum și depozitele
din teritoriile românești. Toate acestea precum și continuarea concentrărilor
ungurilor arătau că aceștia nu aveau de gând să rămână după linia de demarcație
stabilită la Conferința de Pace.
Atunci Marele Cartier General român cere permisiunea Comanda-mentului armatei
aliate de Orient să aprobe înainteze până la Tisa.
Pe 20 aprilie se dă ordinul de continuare a operațiunilor militare până la est de
Tisa. Armata română rămâne aici până pe 24 iulie 1919
când primește acceptul aliaților să intre pe teritoriul inamic și să dezar-
meze armata ungară.
Pe data de 30 iulie românii trec râul Tisa și în doar 6 zile sunt în Budapesta.
O istorie frumoasă, care ar trebui să să facă mândru orice român, nu apare în
cărțile de istorie. De ce? Știu răspunsul dar mi-e lehamite să-l spun.

__________________

Burebista aflat la apogeul puterii, după ce ajunge stăpânul ținuturilor de la

nord și sud de Dunăre, se amestecă în treburile interne ale Imperiului Roman. El îl
susține pe Pompei în lupta cu Caesar, dar acesta pierde și moare, iar Caesar
pregătește o campanie îndreptată împotriva lui Burebista. După asasinarea lui
Caesar are loc și dispariția lui Burebista, se pare în urma unui complot.
Puternicul stat întemeiat de el este divizat în patru și apoi cinci părți.
Pe 20 iulie 1402 în batalia de la Ankara, Bayezid l (Ildârâm) este capturat de
Timur Lenk și ținut în captivitate unde moare un an mai târziu. Urmează o perioadă
de 11 ani de lupte între fiii săi pentru dobândirea tronului.
Cine s-a băgat în conflictul dintre fiii lui Bayezid zis Fulgerul? Mircea cel
Bătrân, care la susținut pe cel care a pierdut. Și a plătit pentru acest lucru.
Și exemplele pot continua: când trebuia să ținem cu nemții am ținut cu rușii și
invers.
M-am tot întrebat de unde această inabilitate politică la români. Urmărind
politica actuală cred că am o parte din răspuns: din luptele interne permanente.
Dar nu numai. Indiferent însă de motivele nereușitelor politicienilor români
rezultatele au fost suportate de popor. Ați fi tentați să spuneți „fară nicio
vină”. Aș fi tentat să nu vă cred.

__________________

Se știe că Mihai Viteazul s-a bătut cu turcii. Dar înainte s-a bătut cu mulți
alții. Bătăile au început încă din curtea școlii. Lucru de admirat, mai ales că-i
bătea nu numai pe cei mai mici, dar de multe ori îi bătea și pe cei din clasele mai
mari. Mama sa, Tudora Cantacuzino, care era de origine gracă îi spunea adesea: „και
πάλι ήρθες χτυπηθμενο” care însemna... ei știu ce însemna că vorbeau numai
grecește.

Tudora Cantacuzino se născuse în zona Bizanțului, după unii autori în 1530, după
alții în 1535. Venită în Țara Românească se stabilește în Orașul de Floci
(Giurgeni) unde l-a adus pe lume pe Mihai Viteazul.
Datorită averii impresionante pe care o avea și a averii fratelui ei, Ianis,
Tudora plătește Porții Otomane lăzi întregi cu galbeni și-i cumpără fiului ei
scaunul domnesc, sperând că astfel Mihai Viteazul se va liniști. Fire deosebit de
agitată, domnitorul se duce pe 28 octombrie 1599 la Șelimbăr să se bată cu oastea
cardinalului Andrei Bathory. Îl bate, dar nu se liniștește.
Cucerește Moldova în mai puțin de trei săptămâni și la 27 mai 1600 desăvârșește
unirea Țării Românești cu Transilvania și Moldova.
A fost prea mult pentru doamna Tudora care renunță la viața laică și îmbracă
hainele mânăstirești. Mai întâi se duce la schitul Ostrov de pe Olt și ia numele de
maica Teofana. Apoi se retrage la mânăstirea Cozia unde își redactează testamentul
care se păstrează și astăzi la Cozia.

„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail
voevod din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare…
şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la
neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia
la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda. Şi trăiiu de
ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale. Acuş
mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de
sărăcia doamna sa şi a coconilor domniei lui prin ţărăle străine. Fuiu de plângere
şi de suspine ziua şi noaptea (. . . )“.
 Și mie îmi plăcea să mă bat, dar îmi spunea mama: „…ai grijă, orice șmecher pică
fraier…”. Și-mi trecea.

__________________

Omenirea a creat roboți care execută o serie de lucruri cu viteze pe care omul
nici nu le visează; de exemplu operații matematice cu nu-mere mari. Dar aceași
roboți nu sunt în stare să facă lucruri simple, de exemplu să bârfească. Probabil
că acest lucru vine dintr-o îndelungată experiență.
Se vede clar că omul a exersat mai puțin în matematică și mult mai
mult în bârfă, ca să dau doar un exemplu.

__________________

De regulă asociem lucrurile bune cu lumina, iar lucrurile rele cu întunericul.

Despre viteza luminii s-a discutat enorm, s-au făcut teorii, s-au găsit aplicații.
Nu s-a dat nicio importanță întunericului, decât la modul alegoric sau metaforic.
Dar și întunericul are viteză. Și iată că experimentele recente au arătat că
întunericul are viteza mai mare decât viteza luminii. La modul cel mai serios.
Viteza cu care facem lucruri bune este și ea mai mică decât viteza cu care facem
lucruri rele.
Dacă ansamblul de reguli morale construit de societate este desființat, așa cum se
întâmplă în situații extreme, de război, cataclisme naturale etc., se poate spune
că unii nu vor rezista tentației de-a deveni corupți. Dar dacă un idivid, cum
spunea Platon, sau un grup de indivizi, ar avea certitudinea că nu pot fi
pedepsiți, de exemplu ar deveni invizibili, cu siguranță nu s-ar putea abține de la
fărădelegi. Ar putea religia redresa aceste neajunsuri?
Mulți se întreabă dacă religia mai are vreo valoare în sec. XX. Eu cred că aceași
întrebare si-au pus-o oamenii și în sec. XV sau XVlll. Acum ca și atunci răspunsul
este „da”, chiar dacă ni s-ar dezvălui faptul că trăim într-o matrice în
calculatorul unor ființe superavansate, că suntem doar un joc pe calculator.

__________________

Există o rațiune acolo sus care corespunde mai mult sau mai puțin cu rațiunea
noastră, uneori nu corespunde deloc, dar niciodată nu corespunde întru totul, chiar
dacă acceptăm cu resemnare sentința destinului, de cele mai multe ori o facem cu
tristețe Și de multe ori fără speranță.
După părerea mea speranța este de trei feluri. Speranța-dorință în care sperăm să
se întâmple așa cum ne dorim noi, speranța-probabilistică, ca rezultat al unor
calcule pe care le credem bine făcute și în sfârșit speranța necondiționată, în
care implorăm divinitatea să ne ajute și în care ne punem, necondiționat, sufletul
gaj. De fapt cea din urmă este
cea în care ni se relevă legătura cu divinitatea.

__________________

Otzi, omul ghețurilor, etalonat ca având 5300 de ani a năucit oamenii de

știință. Asupra sa s-au descoperit o ciupercă de mesteacăn pe care Otzi o folosea
pe post de antibiotic, frunze de fag folosite contra parazițiilor intestinali și
era acoperit de 61 de tatuaje considerate puncte de acupunctură. De aici
specialiștii au tras concluzia că exista un sistem de sănătate sofisticat. Să se fi
inspirat sistemul nostru medical din sistemul lor?

__________________

Amuzament, anecdotă, caricatură, comic, duh, farsă, ghidușie, glumă, haz,

ironie, năzbâtie, poznă, râs, satiră, snoavă, spirit, șaradă, umor, zâmbet,
zeflemea... vax albina! Urmăriți o ședință din parlament.
 __________________

Un tip din Anglia povestește că în drumul spre locul de muncă trebuia să

traverseze o pădure. De obicei nu mergea singur ci cu mai mulți colegi de serviciu.
Într-o seară, pe când era schimbul trei, era însoțit de un prieten. Întunericul nu
se lăsase încă. După ce-au intrat în pădure au întâlnit un alt tânăr pe nume
George, dintr-un sat vecin. Au discutat despre una, despre alta, au glumit și la un
moment dat au ajuns la poarta fabricii unde, în mulțimea de muncitori, George și-a
pierdut urma.
La vreo două luni tipul s-a dus cu trebă în satul de unde spunea George că este.
Stând de vorbă cu un sătean l-a întrebat dacă nu cunoaște un tânăr pe nume George.
Omul acela s-a mirat și i-a spus că a existat un tânăr care făcea naveta la oraș,
pe nume George, dar se spânzurase în pădure... în urmă cu un an. Omul l-a rugat să-
i arate o poză cu George. Era același tânăr.
De necrezut! În alte părți și fantomele se duc la serviciu! La noi și fantomele au
ajutor social.

__________________

Alex Mitchell, un zidar din Norfolk, Anglia, mare fan al unui un spec-tacol de
comedie realizat de BBC, a murit de râs. În 1975 urmărind un episod la televizor a
început să râdă încontinuu și după 25 de minute a mai scos încă un hohot puternic
și a murit.
Nessie, soția lui, le-a scris realizatorilor programului, mulțumindu-le că i-au
înveselit soțul în ultimile minute de viață.
O adevărată soție iubitoare.

__________________

Două pisici încearcă zilnic de doi ani să intre la Muzeul de Artă al orașului
Onomichi dar sunt respinse de către paznici. Cele două pisici care se numesc Ken
Chan și Gosaku sunt cele mai insistente pisici, dând bătăi de cap paznicului de la
intrarea în muzeu.
La noi de treizeci de ani intră toți nenorociții în parlament și nu-i oprește
nimeni. Exact ca în bancul ăla... „...și cu Japonia n-avem nicio treabă”.

__________________

Între obsesie, ca dorință de a face un act determinat și atitudine, ca

reflectare a unei concepții, câștig de cauză a avut întotdeauna prima.
Bineînțeles că între cele două există o diferență de intelect, cultură, educație,
dar cred că o componentă importantă este răbdarea. Tot răbdarea este cea care
caracterizează o societate liberă. Pentru că fără răbdare nu se poate ajunge la
toleranță, iar fără toleranță libertatea este mai dureroasă decât opresiunea. Cred
că suntem poporul cel mai iubitor de utopii, bineînțeles după ruși. Utopiile, lipsa
de răbdare și înclinația spre trogloditism ne-au diminuat concepțiile și ne-au
exacerbat obsesiile.
Un sondaj făcut recent dezvăluie faptul că jumătate dintre români n-au citit nici
măcar o carte toată viața. Situația asta, sunt convins, o putem regăsi și la alte
popoare. Dar noi avem ceva în plus. Avem vocația pustiirii și al orgoliului
nejustificat.
Românul mai are ceva; are o furie mocnită, un dispreț față de toți ceilalți
din jurul său și mai ales are o substanță care îi circulă prin vene și care îl face
imun la orice. „Și de-o fi să mor în câmp de mohor”... asta e, ce vrei să faci...
El nu are un dușman anume; tot ce mișcă este dușmanul său.
La el sloganul „decât al doilea în cetate mai bine primul pe câmpul de luptă” sună
„mai bine mă lăsați în pace”. El e pregătit să îndure evenimentele și atât.
În urma altor popoare se aude freamătul veacurilor. La noi e liniște.
„Pentru Bulă sunați o dată. Pentru Bulache sunați altă dată”.
Românul se naște cu soarta pecetluită.
Democrația care excelează în toleranță sau dimpotrivă totalitarismul intolerant n-
au nici un efect asupra românui. El își vede de ale lui.
Printre preocupările sale nu se numără binele obștii. Asta nu-i treaba lui.
Voința i-ar consuma energia, de-asta nici nu-i trebuie. Românul este static, ca și
raiul. Este idilic.
Dar viitorul nu poate fi decât media dintre trecut și prezent. Că vrem noi să-i
atribuim însușiri pe care ni le-am dori este cu totul altceva.
Poate că am putea începe de la a ne explica de unde ni se trage cu adevărat. Sau
poate că nici nu ne vom putea explica. Dar ce, gravitația poate fi explicată? Asta
nu înseamnă că nu exiată.

__________________

Ne-am luat după alții și ne-am străduit din greu să facem din învăță-mântul
universitar nu unul de elite ci unul de masă, cu masterate precum adeverințele de
absolvire a patru clase, cu doctorate plagiate și cumpărate. Aceste diplome dau
acces la funcții care ar trebui ocupate numai de oameni foarte pregătiți și cu un
bagaj impresionant de cunoștințe. Ajunși în acele funcții vor destabiliza
societatea.
Dacă ar fi să ne luăm după Dumitru Constantin Dulcan care zice „Naștere unui om
este un eveniment cosmic. Fiecare om vine pe lume purtând o marcă, un simbol, o
semnătură înscrisă în arhetipul aflat la originea noastră. Aceasta este ființa
noastră esențială, programată inițial” - (din lucrarea „Inteligența materiei”),
devine clar că zeii au mare
nevoie de proști. De proștii adevărați, cei proiectați de zeitate. Nu de ființe
superioare create genetic. O zice foarte clar Sfântul Ioan Teologul: „...Și se vor
mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea
lumii în cartea vieții, văzând pe fiară că era și nu este, dar se va arăta”.

Cartea a treia

„Omul nu a fost creat pentru a sta pe un scaun, dar poate nici nu merită ceva mai
bun” - Emil Cioran

Când eram mic, fiind foarte slab, ai mei m-au dus la doctor și doctorul a
scris pe rețetă că sunt handicapat. Așa că nu m-au mai dat la școală. Pe la nouă
ani s-a întâmplat să vină un domn în vizită la noi și să mă întrebe în ce clasă
sunt. I-am răspuns că nu mă duc la școală.
„Cum nu te duci la școală?„
„Da, zice tata, e handicapat. Avem confirmarea doctorului. ”
Domnul s-a uitat mirat la mine, apoi le-a zis alor mei:„…tâmpit poate, dar
handicapat nu-i.”
Așa că la zece ani m-au dat la școală. În clasa întâi am luat premiul întâi, în
clasa a doua am luat premiul întâi. Când am început clasa a treia taică-meu mi-a
zis: „Mai încet cu premiile, știi că ești handicapat.”
Așa că am început să răspund de-a-ndoaselea.
Tata a fost chemat la școală unde i s-a spus că sunt handicapat.
„Ți-am zis, a zis mama. Dar ai ținut să-l dai la școală”.
Și iar a venit domnul acela în vizită.

„Hei, zice, cum e la școală?”

„Nu mă mai duc”
„Ne-au confirmat că-i handicapat, a intervenit mama.”
Și iar s-a uitat domnul acela lung la mine:„…eu zic că e doar distrat, poate chiar
leneș dar handicapat, degeaba insistați, nu este. ”
Și-am continuat școala. Când am terminat liceul s-a ținut consiliu de familie.
„Handicapat cum e, zise tata, cred că nu-l putem face decât inginer. ”
„Asta e”, zise mama, și m-am dus la politehnică.
Când am fost în vizită la logodnica mea, totul părea să decurgă bine, până m-a
întrebat maică-sa ce meserie am. Am simțit un junghi pe șira spinării, „Inginer”.
„Dragă eram sigură c-ai să vii cu-n handicapat acasă. Dacă asta vrei fă borș!”
A doua zi am luat recomandarea în care se spunea că sunt handicapat și m-am dus la
doctorul care mi-o dăduse acum douăzeci de ani.
S-a uitat pe ea și s-a luminat. ”Îmi amintesc, erai un băiat simpatic, dar cam
slăbuț”.
„Atunci de ce mi-ați scris că sunt handicapat?”
„Nici vorbă, ți-am recomandat să „stai întins în pat”. Dar recunosc că scriu urât.”

__________________

Sfinții își ascund minunile, diavolul își ascunde lucrarea, oamenii deștepți
tac și privesc. Soarta joacă cărți cu Suferința și Durerea iar potul cel mare este
Speranța. Deștepții privesc, zâmbesc amar și așteaptă. Nimic nu-ți oferă mai multă
satisfacție decât decât lucrul săvârșit de la sine.
Frăția lor este de nezdruncinat; numele ei este Neputința.
Fie că bați coclaurile, fie că nu te mai înduri să părăsești aula Academiei,
simțămintele de neîmplinire sunt aceleași, poate cu un grad de tragism mai mare
pentru ultimii. O fată cu un rucsac în spate într-un tramvai aglomerat poate
declanșa aceleași sentimente precum o foaie de analize medicale, nu tocmai clar
tipărită.
Sunt îngrijorat de durerea de la genunchiul stâng care nu cedează, mai mult decât
de E-urile din preparatele fără etichetă. Până și gospodinele au renunțat să mai
calculeze cheltuielile zilnice. Oricum, cu excepția unor mici rătăciri în detalii,
știu și fără să calculeze că au depășit bugetul alocat. Și asta aproape zilnic. Dar
lucrurile se pot așeza de la sine. Sau nu. Asta n-o știe nimeni mai bine decât
deștepții care privesc și zâmbesc. Sfinții își ascund minunile, diavolul își
ascunde lucrarea și proștii ăștia de deștepți zâmbesc și așteaptă. Crezi că știu ei
ceva? Chiar aș vrea să avem o discuție pe tema asta.

__________________

Plutonierul devenea din ce în ce mai nervos pe măsură ce demonstranții se

apropiau. Gândul că ar putea începe ploaia înainte ca demonstranții să fie
împrăștiați îl tulbura de fiacare dată. De fapt încă din primul an de școală
militară, când începea instrucția primul lui gând era că ar putea începe ploaia
înainte de terminarea instrucției. Operațiunile, în ansamblul lor, nu l-ar fi
afectat câtuși de puțin dacă n-ar fi existat această neliniștitoare perspectivă.
Forța și stabilitatea Imperiului apăsau pe umerii lui iar iscusința sa, de altfel
unanim recunoscută, putea fi afectată de o sinistră ploaie.
Ieșise de curând la raport și solicită dublarea efectivului de soldați, pentru că,
spunea el, astfel inamicii vor fi de două ori mai puțini. Conducerea i-a dat
dreptate. Însă când a cerut înzestrarea armatei cu umbrele, conducerea l-a privit
cu suspiciune.
Demonstranții ajunseră chiar în fața plutonului și plutonierul se simți dator să
țină un discurs de îmbărbătare.
„Domnilor, își începu el alocuțiunea, nu vă lăsați timorați de ideea că va ploua,
nicio stihie a naturii nu ne va putea opri să apărăm Imperiul. ”
Soldații priviră spre cer, se uitară unii la alții, unii dintre ei își făcură
semnul crucii și se aliniară în formație, pregătiți de ripostă.

__________________

Demonstranții înaintau precauți mai ales datorită îmbrâncelilor celor din

spate, care erau curioși să vadă ce se întâmplă și se împingeau să ajungă în față.
Precaut, liderul lor își scoase butonii de la cămașă și îi îndesă în buzunar. La
ultima confruntare își pierduse un buton și cu greu își găsise unul la culoare; n-
ar fi vrut să mai treacă prin experiența căutărilor despre care sper să am răgazul
să vă povestesc mai târziu.
În rarele momente în care reușeau să țină piept îmbrâncelilor, cei din față se
uitau la plutonier și discutau între ei.
„Fraților, soarele e pe cer, mai senin ca acum n-a fost niciodată și cretinul ăla
are pelerina de ploaie cu gluga trasă pe cap.”
„Să nu bagatelizăm armata, zise altul, cu siguranță ei au date mai bune ca ale
noastre. Și dacă ei zic că va ploua, atunci așa va fi. ”
”Cred că n-ar strica să vă reamintesc, zise altul, despre mijloacele tehnice
avansate ale armatei, ca să nu mai vorbim despre disciplină.
Dacă ei au stabilit că va ploua, atunci va ploua.”

__________________

Privitorii, cei care nu voiau să piardă spectacolul, fură prinși cam la mijloc
și acum se forțau să se cațere pe stâlpi, pe pervazurile geamurilor de la parter
sau pe crengile unor copaci mai zdraveni. Deștepții priveau în continuare,
zâmbeau amar la ceea ce urma să se întâmple și așteptau să scrie în gazeta de mâine
desfășurarea luptelor. Erau perfect lucizi de faptul că cei care vor înflori mai
frumos povestirile își vor vinde mai bine gazeta.
„Hei, începeți odată ostilitățile. Peste o oră trebuie să fiu la Academie și voi vă
uitați unii la alții. Dați-i drumul odată. ”
„Colega, dacă-mi permiți, aș dori a te întreba, crezi că va poua?”
„Fără doar și poate, altfel de ce să-și fi pus plutonierul pelerina pe cap. ”
„Merci tare mult, așa mă gândeam și eu. ”
Soarele aproape că dogorea. În sfârșit se auzi semnalul de luptă.

__________________

Saloanele spitalului din oraș erau arhipline. Holurile, sala de mese, oficiile
unde se făceau diferite tratamente se dovediseră neîncăpătoare.
Pe chipurile tuturor se purea distinge o durere nu atât fizică, chiar dacă existau
numeroase semne edificatoare, cât mai ales psihică. Durerea era sufletească.
„Ne-au mințit ! Ne-au făcut să credem că o să plouă și confruntarea nu va mai avea
loc. Ne-au mințit!”
Din camera asistentei șefe răzbătea miros aromat de cafea și râsete
de voie bună.
Ziarele erau pline de epistole adresate unor comisii, subcomisii și organizații
internaționale, din partea mai multor asociații de locatari care reclamau
distrugerea mai multor bunuri ale asociației.
Încet, încet viața reintră în normal.
Sfinții își ascund minunile, diavolul își ascunde lucrarea și proștii ăia
zâmbesc... ca proștii.
Plutonierul iar le-a tras-o la toți.

__________________

Începând cu oborul și terminând cu târgurile de vechituri, trecând pe la

prieteni și cunoștințe pe la care nu mai trecuse de ani și ani, peste tot căută
bietul om un buton care să se potrivească sau măcar să semene cât de cât cu butonul
pierdut. Așa se face că a aflat de existența unei Confederații a victimelor care
și-au pierdut butonii, la secretariatul căreia a depus o adeziune. Ca lider al
manifestanților nu se putea imagina stând în fruntea lor cu o cămașă dezlegată la
mâneci. Fusese făcut în chip și fel, de la reacționar la trădător de neam, dar în
final toți fuseseră de acord de prestanța butonilor săi.
Din punctul ăsta de vedere se comportase ireproșabil; purta butonii cu toată
responsabilitatea și solemnitatea atribuite unei sarcini importante. Omenirea
eșuase lamentabil în efortul ei de a-i găsi butonul pereche, când interveni
providența. Lângă trotuar, pe carosabil găsi un buton exact la culoarea celui
pirdut. La auzul acestei întâmplări deștepții priviră și tăcură.
Nimic nu-i poate scoate din ale lor.

__________________

Masa așezată chiar în fața oglinzii, pregătită cu veselă, tacâmuri și pahare

își aștepta oaspeții. Reflectată în oglindă părea enormă. Adevărul era însă că
rolul oglinzii era de-a supraveghea mesenii, care la ultimul dineu oferit plecaseră
cu tacâmurile argintate, ba chiar cu
câteva pahare de cristal.
Șeful de protocol își frecă mâinile și i se adresă bătrânului Șef de Stat Major:
„Mon General, să așez pe masă și placecard-uri cu numele invitaților, ca nu cumva
să se iște ceva conflicte pe locuri?”
„O nu, locurile sunt cunoscute de către toți. În capul mesei stă Plutonierul, eroul
nostru, de o parte și de alta generalii. Tu stai cu ochii în oglindă să nu dispară
iarăși din tacâmuri”.
În sală începu să-și facă apariția și fotoreporterii, cu aparatele foto și
microfoanele pregătite. După un timp sosiră și invitații. Chelnerii începură să
toarne aperitivul și să aducă ordefurile. În zumzetul creat de discuțiile
invitaților se auzi vocea baritonală a locțiitorului Statului Major.
„Mie de ce dracu nu mi-ați pus tacâmuri la masă! ”

__________________

Ca de fiecare dată după banchetele oferite în cinstea Plutonierului ziarele,

fie ale puterii, fie ale opoziției vuiau de comentarii.
”Încă o bătaie de joc din partea puterii, iarăși o risipă din banii
contribuabililor în cinstea Plutonierului, acest personaj odios care tratează
poporul ca pe propia-i bicicletă pe care o încalecă, o aleargă și o leagă de stâlp
când n-are nevoie de ea. ”
„O frumoasă recepție dată în onoarea bravului nostru Plutonier, neînfricatul
apărător al Imperiului. ”
Deștepții continuă să privească, să zâmbească amar și să aștepte.
Nimic nu-ți oferă mai multă satisfacție decât decât lucrul săvârșit de la sine.

__________________

În sfârșit Mareșalul se întoarse în țară. Vizitele lungi și dese ale

Mareșalului împărțiseră societatea în două, taman acum la cumpăna dintre veacuri.
Adepții veacului care tocmai se termină, cu fotografii în mână și instantanee din
epocă, nu mai pridideau cu laudele la adresa fostei epoci și cu sudalme și
injective la adresa Mareșalului.
Adepții noului veac erau mai rezervați, se mulțumeau să privească și să aștepte.
Mareșalul coborî din trăsură, salută mulțimea și se îndreptă către automobilul
oficial ce avea să-l ducă direct la palat. Dintr-un motiv
nedeclarat încă, Mareșalul făcea deplasările peste graniță doar cu
trăsura. De fapt cu diligența. În cercul apropiaților Mareșalului se spu-nea că
doar diligența avea prestanța reprezentării țării peste granițe.
În țară însă, Mareșalul prefera automobilele de mare viteză, elicopterele de atac
și nu în ultimul rând trenurile pe pernă magnetică.
Mulțimea agită stegulețele, scandară numele Mareșalului și aplaudă, mai puțin
deștepții ăia care zâmbesc ca proștii. Privesc și așteaptă.

__________________

Plutonierul intră în unitate și se duse glonț la biroul său de campanie. Își

strânse umbrela, ce rost avea să o lase desfăcută dacă nu era udă, și se așeză la
masa sa de lucru. Ascuți creionul cu baioneta și se apucă de scris.
„Dragă tată, să știi că eu m-am făcut militar. Lumea mă apreciează, mai puțin unii
care privesc și zâmbesc superiori fără vreun motiv și se gândesc la fel de fel de
trăsnăi și invenții netrebuincioase. Lumea s-a săturat de ei, dar Mareșalul nu-mi
aprobă pe Ordinul de zi să iau măsurile necesare pentru a le șterge zâmbetul ăla
tâmp de pe chip.
Am să încerc pe Ordinul de noapte, poate am mai mult noroc.
Ieri am fost la plajă; soare, palmieri în bătaia brizei, frumos, numai proștii ăia
priveau și tăceau. Am deschis umbrela să nu-i mai văd”

__________________

Umblam cu tata prin târg să cumpărăm un purcel, sau cum îi plăcea lui să zică,
un godac. Trecuserăm pe lângă un grătar cu mititei și aromele erau gata să mă
doboare.
„Mai fă răbdare puțin” îmi zise, „să ne vedem cu godacul în sac și om vedea după
aia. ”
În târg o mulțime de cunoscuți de-ai lui taică-meu, un vecin, ajutor de bancher,
un binecunoscut avocat și chiar directorul spitalului de nebuni din oraș. Toți
cunoscuți de-ai tatei. Evident toate aceste întreruperi cu salutul și schimbul de
amabilități ne luau din continuitatea chibzuirii, cumpănirii, observării ofertelor
și ne obligau , de fiecare dată, să reluăm evaluarea ofertelor.
Înclinația mea extraordinară spre derizoriu, capacitatea de-a împinge lucrurile
foarte serioase ale altora spre marginea preocupărilor mele și chiar mai departe,
îndârjirea cu care exacerbez diferențele de opinie fac din mine un foarte fin
cunoscător la porci. Modul în care esta inelată coada, sclipirea rotundă din
privire sau felul în care ține urechile, sunt informații care altora le scapă. Mie,
în schimb, îmi oferă date concrete despre caracterul animalului, despre gradul de
socializare sau despre copilăria lui, chiar dacă foarte scurtă.
În trăsăturile godacului de azi se vede caracterul porcului de mâine și calitatea
slăninii de poimâine.
Târgul era vast, ofertele așijderea, dar mirosul de mititei nu-mi dădea pace.
Undeva aproape de capăt, lângă sectorul de cherestea, o drăgălășenie de purcel,
făcea fel de fel de năzbâtii, după care întorcea capul și se uita lung la stăpân.
Stăpânul se uita la sticla aproape goală de rachiu, apoi se uita de jur împrejur
după vreun mușteriu și trăgea câteo sudalmă la gândul că nu va avea bani să umple
sticla în timp util.
Lumea, care este prezidată de tot felul de legi și în care se petrec tot felul de
evenimente, cu toți comentatorii ei dibaci și formatori de opinie, n-a reușit încă
să absoarbă, nici măcar o mică parte din superstițiile și credințele populare.
„După cum merge treaba o să-l vând când o zbura porcul” își zise în sinea lui
stăpânul purcelului.
Din când în când privirea mi se oprea asupra vreunui sac cărat în spatele cuiva și
din care se putea vedea zbaterea nefericitei jighini, care mai și guița a
disperare.
Purcelul continua să facă năzbâtii și să se uite lung la stăpân, iar eu pur și
simplu nu mai puteam să îndur mirosul acela de mici.
„Eu zic, mai bine, să cumpărăm un miel” zise tata.
„Eu zic să cumpărăm niște mici”.

În Egiptul antic porcarii erau o sectă ori o castă distinctă și nu se căsătoreau

decât între ei.
Celții îl venerau pe Moccus, zeul porcilor. În buddhism anumite zeități erau trase
de care la care erau înhămați porci.
În mitologia nordică zeul Freyr avea un porc de aur.
În catolicism patronul porcilor este Sfântul Antonie cel Mare.
La chinezi ideograma pentru cuvântul fericire, prosperitate, noroc este
reprezentarea stilizată a unui porc aflat în cocină.
Germanii cred că porcul este un animal cu noroc (După cele constatate la serviciu
despre unii șefi de-ai mei, sunt întru totul de acord).

__________________

De câtva timp ideea că el este alesul care trebuie să îndrepte turnul din Pisa
nu-i mai dădea pace nici în somn.
Medicul garnizoanei, un profesionist desăvârșit de altfel, abia îl lecuise de ideea
că el este cel ales să salveze taurii omorâți în coridele din Spania, și să-l
oprească din a declara război ibericilor.
„Mulțimea este locul în care poți găsi o mulțime de oameni singuratici” îi zise el,
odată, medicului garnizoanei.
„Ai'da de” îi răspunse medicul și își văzu de trabă. Unul din primele lucruri
învățate la cursul de psihiatrie fusese acela că nu trebuie să intri niciodată în
logica pacientului.
Pe lângă mamă, moașă, paște și grijanie, în ultimul timp adăugase încă un termen
la înjurături: america. Această nouă perspectivă i se păru mult mai cuprinzătoare,
deși starea de moment rămânea factorul principal în alegerea termenilor.
Medicul mai observase că în anumite zile pacienții devin mai apatici, triști, mai
molcomi și constatase că acele zile coincid cu cele în care pacienților li se
oferea mâncare de ciuperci.
Încercase să afle proveniența ciupercilor, dar lucrarea se dovedise imposibilă.
„Dacă nu voi interveni cât de curând, turnul se va prăbuși” și îi și apăru un
rictus pe față, semn clar că în ziua respectivă s-au servit ciuperci la masă.
Doctorul termină de făcut injecția și se trezi vorbind: „Mai vrei una?”
„Altădată aș fi făcut cu plăcere, doctore, dar am venit fără umbrelă și mă grăbesc
să nu înceapă ploaia”.
Rămas singur în cabinet doctorul se întrebă de ce la popotă nu se dădeau niciodată
ciuperci în timp ce la spital frecvența era îngrijorătoare, dat fiind simptomele
aferente și moleșeala generalizată.
Se hotărî să se înscrie în audiență la Mareșal.
Mareșalul îl privi surprins, cumpăni câteve minute și spuse: „doctore, multe
experiențe ale vieții precum și diverse cunoștințe mai mult sau mai puțin
folositoare trec pe lângă noi, uneori fără să ne dăm seama.
O hartă, un binoclu sau o porthartă se pot dovedi nefolositoare pentru un civil,
dar pentru noi militarii… apropo doctore, ce grad ai?”
Pus într-o situație inconfortabilă, doctorul se îmbujoră la față, luă poziția de
drepți și răspunse militărește: „ General de brigadă, să trăiți. ”
„Hîm”, zise mareșalul. „De când?”
„Aseară excelența sa caporalul mi l-a acordat, imediat după ce i-am făcut injecția”
„Hîm” zise din nou mareșalul. „Trebuie să aflu ce-i cu ciupercile alea. ”

__________________

Simțeam că-mi vine rău de la mici, mâncasem cu poftă, tata mă privea cum mă
chinuiesc să termin al douăzecișicincilea mic. Nu mai suportam nici mirosul.
„Ai terminat?” mă întreabă. Dau din cap că da și ne ridicăm. Tata ia cele două
păsări câte una în fiecare mână și plecăm. Oricum n-aveam bani pentru un porc, miei
nu erau, așa că eu eram mulțumit cu micii și găinile.
La ieșirea din obor, niște niște inși ne priveau și zâmbeau ca proștii, fără să
zică nimic.
„Uite așa trăim noi, ăștia proștii, pe lângă ăia deștepți”, zise tata și ple-carăm
în drumul nostru.

__________________

Încercarea de înlăturare a plutonierului de la conducerea armatei eșuă

lamentabil. Conflictul fusese declanșat cu două zile înainte când Serviciul de
meteorologie al armatei îi pusese un raport pe birou prin care îl înștiință că
urmează să ningă. Caporalul îl chemă pe șeful serviciului și se răsti la el.
„Eu, domnule, vreau să mă trezesc dimineața și să constat că este zăpada depusă. Să
mă bucur ca un copil. Nu vreau să știu cu două zile înainte că va ninge. Mi-ați
stricat toată bucuria. ”
Și ordonă trei zile de arest pentru tot Serviciul.
Bieții savanți fuseseră încarcerați și ținuți în frig.
„Vă scot eu rânjetul ăla de pe față” își zise caporalul.
Odată ieșiți din carceră, bieții savanți se duseră glonț la Mareșal să se plângă.
„Serenisime, se adresară ei, cum să vă îndepliniți nobilele misiuni și cum să vă
programați deplasărilei cu trăsura dacă nu sunteți informat despre vreme. ”
Mareșalul căzu un timp pe gânduri și la un moment dat zise „Hîm” se scărpină în
barbă și promisese că va analiza problema.
Mareșalul decretă starea de urgență, scoase garda personală pe stradă și făcu
rechiziționări. Ziarele comentară îndelung acțiunile mareșalului și povestiră cu
lux de amănunte un incident petrecut în văzul tuturor: un bărbat ținând în mâini
două găini, însoțit de copilul său minor fuseseră bruscați și li se rechiziționară
găinile. Bietul om fusese auzit spunând: „Bine că n-am avut bani de purcel”.
Gazetele scriseseră și despre minorul care s-a speriat atât de tare că a început
să vorbească fără noimă: „mai bine mâncam mici de toți banii. ”
__________________

Rebeliunea Mareșalului fusese reprimată cu brutalitate. Caporalul îi scose pe

savanții reclamanți în fața careului și îi biciui personal. Mareșalul fu închis
în propria-i trăsură.
Apoi ținu o cuvântare în care promisese că îi va restaura pe toți cei care au
suferit pierderi din pricina puciului. Inclusiv cetățeanul căruia i s-au
rechiziționat găinile va primii banii pe ele. Eșalonat pe douăzeci de ani.
Lucrurile reintrară în normal. Sfinții continuă să-și ascundă minunile, diavolul
să-și ascundă lucrarea iar oamenii deștepți tac, privesc ca proștii și așteaptă.

__________________

În copilăria mea, pe la începutul verii, apărea câte o explozie de cărăbuși,

spre disperarea bunicii mele care era îngrozită.
Seara coleopterele se roteau în jurul stâlpilor de felinar până cădeau epuizate și
trebuia să faci eforturi mari să nu calci pe ele.
Luam câte un cărăbuș în mână și mă făceam că-l arunc pe bunica. Țipetele ei
disperate mă distrau. Apoi se distra bunica cu mine.
Geamul fiind deschis câte unul intra în casă și distracția era totală.
Apoi au dispărut. Motivul? Insecticide, pesticide, chimicale de tot felul.
Rezultatul? Insectele mari și inofensive au dispărut; au apărut altele mai mici și
mult mai periculoase. Cu ele nu mai apuci să sperii pe nimeni pentru că te sperii
singur.

__________________

Între curtea noastră și curtea vecinului era un gard lemn, puțin peste doi
metri. Noi îl aveam pe Spiridon, un ditamai maidanezul, negru cu puțin alb, vecinul
avea și el câine. Alb cu puțin negru. De câte ori își aduceau aminte se războiau
prin gard. Fiecare voia să arate că el e șeful.
Într-o iarnă a nins de-a pus zăpada până la nivelul gardului.
Dimineață i-am găsit bot în bot în vârful troianului de zăpadă.
N-aveau nimic de împărțit. Toată hărmălaia era pentru ca noi să credem că ei își
fac datoria.

Cartea a patra

„Drumul spre Mai Bine trece prin Foarte Prost şi se înfundă acolo. ” -Murphy
 Breaking News!
Doi frați gemeni de optzecișidoi de ani au murit la interval de două ore în
condiții similare pe același drum.
Primul a fost acroșat de un camion în timp ce mergea pe bicicletă, iar cel de-al
doilea în condiții similare la 1,5 Km distanță de locul primului accident. Vizibil
afectat tatăl celor doi a declarat că le-a spus de nenumărate ori să nu mai iasă cu
bicicletele pe stradă, pentru că este periculos, dar n-au ascultat. Șoferul care a
făcut ambele accidente a refuzat să dea declarații presei pentru că, zice el,
singura presă în care are încredere este cea pe care o are în magazie și face vin
cu ea.
Salvarea și pompierii au intervenit de urgență la primul accident au încercat timp
de două ore resuscitarea victimei, fără succes, apoi au plecat spre cel de-al
doilea accidentat. Viteza excesivă cu care se circula, neadaptarea la condițiile
de drum de această dată n-au avut niciun amestec. S-a constatat că de vină au
fost cei doi bicicliști care vorbeau la telefon în timp ce conduceau. Ascultarea
înregistrării telefonice a scos la iveală faptul că cei doi erau foarte agitați pe
motiv că se organizase un festival de film în orașul lor care nu avea, de treizeci
de ani, niciun cinematograf. Familiile celor doi au anunțat că vor da în judecată
organizatorii festivalului de film.

__________________

Un bun amic căruia i s-a întâmplat o mare nenorocire de natură medicală, aflat
pe patul de spital, la temerile mele că i se poate întâmpla oricui așa ceva, mi-a
spus: „stai liniștit, nu oricui, numai celor care gândesc și se consumă. ”
Am concluzionat că zona unde a fost operat pe creier nu este responsabilă cu
umorul.

__________________

În toate orânduirile sociale mulți oameni fără valoare ajung la succes și

mulți oameni valoroși n-au succes, dar acest lucru se petrece cel mai evident în
comunism.
În comunism însușirea de a nu gândi și de a nu avea păreri este o
mare calitate. Paradoxal școala comunistă, cu tot efortul ei de-a dogmatiza elevul,
s-a dovedit în România mai valoroasă decât în alte epoci, inclusiv cea prezentă.
După căderea comunismului, dintre toate relele, cel mai mult a izbândit
perpetuarea nonvalorii.
Aruncarea în sarcina exclusivă a bisericii a cultivării integrității, onestității
și cinstei individului s-a dovedit a fi doar un clișeu.
Școala nu mai reușește să inoculeze elevului dragostea pentru valoare, pentru
adevărata învățătură. Astăzi ispita câștigului nemuncit a devenit pentru tineri și
nu numai, dintr-o simplă dorință un ideal.
Calitatea inferioară a școlii, implicit a elevului se răsfrânge în calitatea
inferioară a forței de muncă, a productivității, adică a nivelului de trai.
Ce visează omul de afaceri? Să tragă „un tun”, să se îmbogățească instantaneu și
să fugă cu banii.
Ce visează orice inept? Să ajungă politician, să împartă resursele comunității și
să-și facă parte.
Ce visează oamenii de bună credință? Să câștige la Loto.
Într-un cuvânt toți visează să nu fie nevoiți să muncească. Dar chiar e posibil ca
în curând să nu mai muncim. Nu vom mai avea unde.

__________________

Iată, la modul cel mai documentat posibil, cum procentul de credincioși dintr-
o societate este invers proporțional cu Produsul Intern Brut pe cap de locuitor.

Procentul de credincioși: PIB pe cap de locuitor(mii $)

Armenia -91% 3, 5
Georgia -90% 3, 7
Macedonia -88% 4, 8
Turcia -79% 9, 1
România -77% 8, 9
Grecia -71% 18
Belgia -44% 40, 5
Franța -40% 37, 6
Austria -39% 43, 7
Germania -34% 40, 9
UK -30% 43, 9
Olanda -26% 43, 6
Suedia -19% 50

Petre Țuțea spunea: „Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare... Ne
naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim.
Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o
invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a
cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia
intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare. ”
Eu cred că la procente mici ale PIB-ului aproape că începi să te bucuri de
plimbările prin cimitir.

__________________

În epoca de tristă amintire, chiar în fața blocului în care locuiam era o

alimentară de cartier. Era suficient să se așeze trei persoane la ușa ei, chiar și
fără motiv, pentru ca toată lumea să alerge să prindă ceva.
Întrebarea de pe buzele tuturor era „ce se dă?”. Mai mereu pe treptele intrării în
bloc stătea un băiețel de vreo patru anișori, mult prea serios pentru vârsta lui,
și de câte ori îl întreba cineva „ce se dă” răspundea cu un calm imperial: „supă”.
Mulți se lecuiseră să-l mai întrebe, dar unii mai uitau, alții erau trecători care
nu-l cunoștea și-l mai întrebau. El răspundea imperturbabil: „supă”.

O dată a mâncat bătaie de la maică-sa care ieșită la balcon l-a întrebat „ce se
dă”, iar el a răspuns bineînțeles: „supă”. Și-a luat-o. Taică-său era dinamovist
înfocat și puștiul, de câte ori era un moment mai liniștit pe stradă, striga: „hai
Dinamo la culcare!”.
Câteodată taică-său ieșea la balcon, se uita la el și intra înapoi în casă fără să
zică nimic.
Rar am întâlnit persoane care să manifeste atâta detașare față de tot ce le
înconjura și cu atât mai mult un copil de câțiva ani. Eu m-am mutat din bloc și nu
l-am mai văzut. Dacă l-aș întâlni acum după atâția ani și aș știi că este el i-aș
striga: „hai Dinamo la culcare!” și i-aș spune că mă duc să cumpăr supă.

__________________

Am învâțat un cuvânt nou: NESOSINȚĂ.

Adicătelea: belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz,
nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, supărare. E bine că
l-am învățat, după cum merg lucrurile voi avea nevoie de el.
Prețul sării pentru deszăpezire a crescut. Eu cred că ăștia n-au fost descumpărați
și nu vreau să mă gândesc cine le-a fost nănașă.
Sunt mult prea agitați. Băi, auziți? Luați-vă agărlâcul și duceți-vă în plata
domnulu cu izvrătirile voastre cu tot.

__________________

Tropotul cailor, șuieratul săgeților,

zăngănitul săbiilor;
ascultă iubito cum încărunțesc
singur printre
regrete.

Chiar dacă ne-am întâlni

nu m-ai putea recunoaște.
În singurătatea odăii
alături de mine
lăcrimează o lumânare.

Amurgul scînteind printre

nuferii lacului. Umbra
sălciilor tremurânde,
tot ce-a rămas din
visurile tinereții.

__________________

Din Teoria relativității am înțeles că ziua de ieri a fost și ea astăzi. Dar

pentru ea astăzi a fost ieri, așa cum mâine, ziua de ieri va deveni alatăieri iar
ziua de mâine va deveni astăzi dacă mergem pe axa timpului înainte.
Dacă mergem pe axa timpului înapoi, azi devine ieri și mâine devine azi.
Până aici e simplu. Se complică doar când factura care trebuie plătită azi vrei s-
o plătești mâine, pentru că mâine va deveni poimâine și deja e prea mult.

__________________

Cu siguranță una dintre temerile cele mai mari ale omenirii, pe cât
de înspăimântătoare pe atât de fascinantă, este Apocalipsa.
Toți sunt convinși că va veni și că ei fac parte dintre cei aleși.
Se spune că îndepărtarea de religie, răutatea, dar și progresele științei sunt
semne prevestitoare asociate sfărșitului lumii. Cred că doar ultima este
adevărată, primele două au fost o constantă în istoria omenirii.
Am dat deja, de bună voie, libertatea pe tehnologie. Faptul că ni se pare că
asistăm la o degradare continuuă a spiritualității nu înseamnă că procesul este mai
accentuat acum față de trecut.
Apocalipsa este o prezență constantă în toate religiile și în toate cultu-rile
lumii: creştinism, islamism, budism, hinduism, zoroastrism.
Cât va dura Apocalipsa? Zice Biblia: „o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi” -
Apocalipsa 12-14, sau și mai clar „o mie două sute șaizeci de zile” - Apocalipsa
12-6.
Potrivit sistemului evreiesc de calcul asta înseamnă trei ani și jumătate.
Și tot din Biblie aflăm că Anticristului „i s-a dat putere să lucreze patruzeciși
două de luni”. - Apocalipsa 13-5, adică trei ani și jumătate.
Este cât se poate de clar cât va dura Apocalipsa.
Când va începe? Asta-i altă problemă.
Când veți vedea urâciunea pustiirii, atunci cei din Iudeea să fugiți în munți și
„Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta”. -Matei 24-12.
Care vor fi semnele apropierii Apocalipsei? Multe!
În cartea lui Ezechiel se arată că după distrugerea Sodomei și Gomorei, pământul,
locul unde este Marea Moartă acum, a devenit un loc pustiit. Dar în aceeași carte
Ezechiel a prorocit că viața va reveni în acel loc, apa urmând să se umple de
pești.
De curând fotojurnalistul israelian Naom Bedein a surprins pești în Marea Moartă,
fapt ce dovedește că aceasta nu mai este lipsită viață, în pofida scepticismului
manifestat de oamenii de știință.

Numeri 19:2: „Iata ce porunceste legea pe care a dat-o Domnul, zicând: „Vorbește
copiilor lui Israel să-ti aduca o vacă rosie, fara pata, fara vreun cusur trupesc,
și care sa nu fi fost pusa in jug. ”
Și copii lui Israel s-au conformat.
Liderii Institutului Templic au înființat un program în Israel în urma căruia,
după trei ani și jumătate de încercări au obținut un vițel perfect roșu. Embrionii
congelați de la vaci roșii au fost importați și plantați în vaci tradiționale
israeliene, a anunţat Israel News.

Se spune că nașterea și sacrificarea unui vițel roșu va preceda construcția celui

de-al treilea Templu la Ierusalim. Dar simbolizează și „începutul sfârșitului”
actualei epoci. Rabinul Chain Richman a declarat că a sosit timpul ca al Treilea
Templu să fie construit.
Doar că pe locul templului se află moschea Al Aqsa. Dacă o vor dărâma nu-i va mai
putea ajuta nici Dumnezeu.
Uragane, cutremure, inundații, secetă, tsunami, comete, foamete, războaie,
globalizarea, emanciparea femeii, orice poate fi luat drept un semn.
“Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: Eu sunt Hristosul!”-
Matei 24-5
„Ucenicii stricăciunii” cum superb îi numea Ioan Iacob Hozevitul, un călugăr născut
la Botoşani dar care a trăit pusnic în Ţara Sfântă, sunt peste tot.
Și când vorbim de Apocalipsă, de Biblie vorbim despre evrei pentru că, așa cum
spunea Petre Țuțea: „Să fim serioși, Iisus Hristos nu s-a născut la Fălticeni”
Bine, dar noi ceilalți?
Nici nu vă gândiți !

__________________

Serghei Mihailovici Golubtki este un jurnalist rus atipic. Este atipic și

curajos pentru că spune adevărul. Și o spune cu o bună credință dezarmantă:
„De ce are aceasta chestiune o importanta principială anume pentru noi, dar nu
pentru Romania? Pentru că în cazul Romaniei este vorba pur și simplu despre
pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se
pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoastem aceasta
chestiune, noi îi spunem nu atat străinătătii, cât ne spunem nouă înșine că, da,
noi suntem niște HOȚI! Noi recunoastem conștient, în deplinătatea facultăților
mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că
suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.”
Da, ați ghicit, este vorba despre tezaurul românesc.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților,

lucru care deranjează Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman care
încep o ofensivă susținută și înfrâng armata română.
În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României ia hotărârea
să transmită întregul său Tezaur, pentru păstrare temporară, aliatului său – Rusia,
care își oferise serviciile.
La 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie, iar
pe 12 și 14 decembrie 1916 s-au încărcat în 17 vagoane nu mai puțin de 1738 lăzi.
Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria.
În perioada 23-27 iulie 1917 s-au mai trimis 24 de vagoane.
Valoare conținutului: aproape 3 miliarde de dolari.
A venit revoluția rusă, bolșevicii au ajuns la putere iar la 26 ianuarie 1918,
Leiba Dovidovici Bronștein, alias Troțki, a declarat: „Activele românești plasate
la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își
asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară
a lor în mâinile poporului roman”, în timp ce-și spunea în gând „când o zbura
porcii”.
Ce-i drept au returnat niște zorzonele, dar au „uitat” de cele 93, 4 tone de aur.

Ce spun rușii? Cică „chestiuni de interes istoric”.

„Au furat ceea ce nu ne aparține! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei
meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc
cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea
mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat
încredere?” Vă vine să credeți că e rus?
Dar să revenim la zi; 60% din rezerva de aur a Băncii Naționale a României este
depozitată în afara graniţelor ţării, în principal la Londra.
Este o practică a majorității băncilor centrale europene ce dețin
rezerve de aur, deși mai multe țări au început repatrierea.
La noi există o vorbă: „unde s-a dus mia merge și suta”.

__________________

Procentul de sărăcie și excluziune socială se apropie de 40%, iar procentul

copiilor care trăiesc în mari neajunsuri este și mai mare.
La sate tabloul sărăciei este dezolant, pentru 66% dintre românii care trăiesc
aici banii sunt insuficienți pentru cele mai elemantere lucruri: hrană, educație,
sănătate.
Și tocmai acest segment generează cea mai mare natalitate, viitoarea
generație de săraci.
Dacă în unele țări consumul de alcool este legat de depresie, în România are o
valoare culturală. La botez, la nuntă, la înmormântare, la bucurie sau supărare
românul pune pe masă alcool.

Este de neimaginat o petrecere fără alcool.

Astăzi nu mai avem alcoolici, avem persoane dependente de alcool.
Dacă în alte părți se poate cuantifica cantitatea de alcool consumată după
cantitatea vândută, la noi românul își prepară în casă și vinul și rachiul și nu
poți face o estimare corectă.
Se apreciază că alcolicii reprezintă cam 6% din populație. Asta în-semnând 1 sau 2
pe scara de bloc, cu scandalul și manelele aferente.
Și înainte ca și acum, de multe ori după consumație începe omorul, cu brișca, cu
toporul, cu ce găsește fiecare la îndemână.
Redau o discuție la care am asistat pe holul spitalului, între doi pacienți,
colegi de salon, care fumau cu ochii în patru să nu-i surprindă medicul. În noaptea
precedentă murise un tovarăș de suferință a lor și ei erau nedumeriți: „Da' de ce o
fi murit, că doar aseară am băut împreună... ”

__________________

Perșii erau convinși că oamenii spun adevărul numai la beție. De aceea după
luarea unei decizii beau mari cantități de vin, iar dacă hotărârea li se părea în
continuare bună o aplicau.
Am un amic care după ce se hotărește să nu mai bea verifică dacă hotărârea e
bună, bineînțeles îmbătându-se. și într-adevăr metoda se dovedește viabilă.

__________________

În anul în care te-am văzut și mi-ai plăcut și te-am cerut a fost, țin minte,
un dezastru. Căzuse cerul, iar albastrul acoperi întregul astru, spitale, creșe de
copii, maidane, case, brutării. Și pâinile erau albastre și peste tot numai
dezastre.
Doar noi aveam suflete roz. Acuma toate sunt pe dos. Oriunde te uiți vezi numai
roz. Molozul vechiului colhoz, poate nu crezi, a rămas roz.
Doar noi avem sufletul albastru. Degeaba am mers la psihiatru.
Trecură anii și din roz, am stâns în noi ca într-un siloz, atât albastru fără rost
și l-am depus ca pe un compost pe clipa noatră cea sărată, pe viața neadevărată.
 __________________

M-am bucurat să constat că rezultatele unui studiu efectuat de oameni de

știință britanici sunt aproape identice cu cele la care, intuitiv, am ajuns eu.
Dintotdeauna am știut că muzica pe care o asculți este dictată de personalitatea
ta, dar la fel de adevărat mi se pare și faptul că muzica pe care o asculți îți
cizelează personalitatea.
Caracterul unui om poate fi deslușit binișor numai ascultându-i cele mai preferate
melodii.
Iubitorii muzicii Clasice sunt creativi, încrezători, au o stimă de sine ridicată
dar sunt persoane introvertite.
Iubitorii muzicii de Blues și Jazz au aceleași însușiri dar sunt persoane
extravertite. De cele mai multe ori iubitorii muzicii clasice sunt și admiratori ai
muzicii de jazz, reciproca însă nu este valabilă.
Cei care ascultă muzică country sau rap sunt percepuți ca fiind persoa-ne
muncitoare, comunicative, cărora le place provocarea, tind să gân-dească mai simplu
și să evite lucrurile complexe.
Iubitorii muzicii Rock sau Heavy Metal sunt mai leneși și au o stimă de sine
scăzută, sunt mai rezervați dar sunt și creativi.
Muzica are un mare impact asupra organizmului.
Ea stimulează creierul să elibereze dopamina, hormon responsabil cu fericirea.
Ascultarea unei piese muzicale care ne place duce la creșterea pulsului, dilatarea
pupilelor, stare de euforie, relaxare, creșterea cantității de sânge trimisă către
mușchii picioarelor, motiv pentru care batem tactul cu piciorul.
S-a dovedit că vibrațiile muzicale au efecte benefice asupra sănătății,
influențând circulația sangvină, structura osoasă, organele interne sau glanda
tiroidă.
Instrumentele înseși au fiecare un organ preferat asupra căruia acționează
predilect.
Muzica de pian normalizează funcția renală și a vezicii urinare.
Sunetul produs de instrumentele cu coarde, harpă, chitară, violoncel,
vioară pot regla sistemul cardiovascular.
Vibrațiile instrumentelor de suflat îi face pe oameni mai optimiști.
Orga stimulează activitatea creierului.
Muzica îți distrage atenția de la efort și chiar de la durere.
Psihologii folosesc muzica drept metodă de relaxare și eliminare a stresului.
Studiul engezilor nu prezintă, însă, nimic despre afoni. Pentru că melomanii sunt
la fel oriunde s-ar găsi; afonii, însă, au fiecare felul său de-a fi. Și prima
reacție a unui afon căruia îi ceri să cânte este una de nervozitate. Asta nu
înseamnă că că nu le place muzica. Ba chiar la nelipsitul „mulți ani trăiască” de
la orice petrecere ei au sonorul mai mare decât ceilalți.
Definițiile din dicționare care susțin că afonii nu au simț muzical nu sunt prea
fericite. Este ca și cum ai susține că nebunii n-au logică, în timp ce ei sunt cei
mai mari adepți ai logicii alături de filosofi. Doar că logica lor nu se potrivește
cu a noastră. Dacă ai surprins vreodată un afon care cântă crezând că nu-l ascultă
nimeni vei fi surprins de modul în care o face.
Dar ca în orice activitate, sau poate chiar mai mult, în muzică ai nevoie de două
lucruri: aptitudine și voință.
În rarele momente în care am privit emisiunile de promovare a talente-lor
muzicale, emisiuni de altfel pe totate programele TV, am observat că cu cât
aptitudinile scad cu atât crește voința.
Dacă te uiți cu atenție românii s-au axat pe două direcții: pe gătit și pe cântat.
Dacă în primul caz, cel cu gătitul, nu deranjezi pe nimeni, la urma urmei tu
mănânci ce-ai preparat, în cel de-al doilea caz e taman invers.
Oricum ar fi, muzica a ocupat încâ din antichitate un rol însemnat în societatea
umană și a contribuit la dezvoltarea noastră ca specie.
Așa cum spunea Friedrich Nietzsche: „Viata fară muzică e pur și simplu o greșeală,
o durere, un exil”
 __________________

Nimeni nu se distrează când vede, aude, citește despre reușita unui om.
Oamenii se distrează, se binedispun cănd văd pe cineva făcând o prostie, cât de
mică.
Dacă unul învârte o farfurie în vârful unui băț o zi întreagă, ca la circ, nu
face decât să ne plictisească. Dacă farfuria cade și se face praf, da, așa da. Abia
acum avem prilejul să-i spunem o vorbă de duh, să-l facem să înțeleagă cât de prost
este.
E în natura noastră să criticăm, să bârfim sau să condamnăm.
Însăși Biblia începe cu înclinația spre rău a omului de a face ceea ce i s-a spus
să nu facă, dar noi năzuim, propăvăduim binele, care mai de grabă pare un accident
în existența noastră.
Moralul nostru iese instantaneu din starea de decrepitudine dacă patinatoarea , la
care privim la televizor, cade. Pentru că, nu-i așa, răul este ispititor. Evident
dacă se întâmplă altora.
Noi i-am spus ce să facă, dar el a făcut altceva și a ieșit rău.
E de datoria noastră să ne bucurăm.
Evident că avem compasiune față de răul altuia, dacă răul s-a produs din motive
neimputabile. Dar dacă a căzut ca prostul pe jos ne-a făcut fericiți. Avem ce
povesti. Dacă și-a rupt și piciorul e și mai distractiv.
„Ai văzut ce-a pățit cutare?”. „Dacă-i prost!”
Bășcălia ține chiar loc de compasiune. Un coleg care cheltuise o sumă substanțială
pe un cadou (o sticluță de parfum dintr-o marcă celebră) și care ne-a arătat-o și
nouă spre a se mândri, a reușit s-o scape din mână.
A căzut și s-a făcut praf. : Un alt coleg i-a spus ”bine că nu s-a spart” deși din
cadoul lui pentru soție nu mai rămăsese decât mirosul împrăștiat.
Am râs de ne-am prăpădit. Cănd ne întâlnim și depănăm amintiri
râdem și acum.
Greșelile, prostia altora ne gâdilă orgoliul, ne oferă prilejul să arătăm cu
degetul spre alții și ne redă vanitatea de-a ne crede mai deștepți.
„N-am văzut prost mai mare. ” „Băi, dar i se poate întâmpla oricui”.
„Un tâmpit”.
Prostia e distractivă. Dar să nu afli pe propria-ți piele cât costă.

__________________

Dacă mă întrebați pe mine cel mai curajos lucru este disperarea.

Disperarea întrece chiar și nebunia. Nebunia care este peste logică și sacrificiu.
Și vorbesc aici despre acel sacrificiul care îngenunchează renunțarea și comprimă
teama.
Teama care pentru unii este capătul drumului, este de fapt cea mai mică dintre
însușiri.

__________________

Grecii au dezvoltat matematica după care a fost construită lumea.

Euclid , Pitagora, Thales, Arhimede, Dionysidor din Kaunos, Heron din Alexandria ,
ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuți , au dezvoltat matematica până la
fatidicul „i” acel √-1. De la acest „i” grecii s-au blocat.
Logica mea funcționează până la Romani cap. 7
19. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l
fac, iată ce fac!
20. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci
păcatul care locuieşte în mine.
21. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de
mine.
Aici logica mea se blochează.
Și totuși toate aplicațiile lumii moderne funcționează pe baza numărului imaginar
„i”.
Și totuși întreaga lume funcționează în baza ecuațiilor imaginare dintre bine și
rău.

__________________

Toți știm că adevărul e simplu, are o sintaxă limpede și îl poți spune sec; nu
necesită explicații profunde și corelări semiotice pentru că spunând adevărul nu
riști să fii prins cu minciuna. Știm de asemenea că minciuna este mult mai
complexă; pentru a fi credibilă este nevoie ca dozajul adevăr-minciună să fie bine
stabilit, termenii nu trebuie să se contrazică, însăși modul în care o spui trebuie
să pară inocent și convingător.
Mințim din politețe, mințim să ascundem greșeli sau fapte reprobabile, mințim prin
omisiune, mințim din obișnuință, mințim la modul continuu.
Se consideră că o persoană este mințită de aproximativ 200 sute de ori pe zi.
Minciuna este strâns legată de tipul de emoție pe care o ai la momentul respectiv
și acționează asupra comportamentului simulat pe care îl adopți.
Nu s-a inventat încă expresia „se vede pe fața ta că spui adevărul”. există doar
„se vede pe fața ta că minți”, așa că trebuie să fi foarte atent la detalii când
minți.
De exemplu un cuvânt foarte simplu „da” poate fi spus în nu mai puțin de 11
feluri. Iată câteva:
1-da cu înțelesul posibil, ar putea fi așa.
2-daa! cu sensul vezi să nu.
3-da? interogativ.
4-da! cu mirare, adică nu m-am gândit că se poate
5-da hotărât
6-da nehotărât
7-daa , fără dubii, de aprobare totală
ș.a.m.d.
Dar sunt nu mai puțin de 17 feluri de a spune „nu”.
„Nu” este mai complex decât „Da”.
Pentru că negația este folosită cu predilecție în minciună, iar minciuna așa cum
știm este mai complexă.
Și la detectorul de minciuni suntem prinși mai repede datorită felului în care
spunem „nu”. „Recunoști că ai săvârșit fapta?” „Nu” „Te-am prins!”
Nu numai că mințim, dar chiar ne mințim singuri pentru a acoperi lipsuri din viața
noastră în ideea că așa ne apropiem de ceea ce ne dorim să fim.
Desigur am vorbit de minciunile simple. Nu vreau să vorbesc despre minciunile
patologice pentru că nu vreau să vorbesc despre politică.
Și totuși există frica de adevăr, poate mai dificilă decăt frica de minciună.
Friedrich Nietzsche: „Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să
le fie distruse iluziile”.
Unii trăiesc pe un fel de pernă psihomagnetică. Cum sunt trenurile de mare viteză
pe pernă magnetică la alții așa sunt unii la noi care n-au picioarele pe pământ și
al căror psihic pot transforma energia spirituală în cremă de ghete maro. De ce
maro? Pentru că se apropie de câcăniu.
Inversarea capacităților intelectuale prin destabilizarea și inversarea valorilor,
vezi cazul proștilor care o fac pe deștepții, dar mai ales mai ales armonizarea
imperfecțiunilor ereditare au condus la transformarea unora într-o subspecie
omniștientă.
Cel mai adesea îi întâlnești la posturile TV unde transformă angoasele personale în
pretext de elucubrații paranoice. Sunt psihomagnetici și se atrag ei între ei,
devenind din ce în ce mai denși.
Viața, mișcările normale, ideile de bun simț nu pot fi surprinse de ochiul omenesc.
Ele trebuiesc devoalate și explicate de maeștri la TV cu toată iresponsabilitatea.
Pentru că, nu-i așa, omul s-a născut analfabet și este bine să rămână așa.

__________________
 Cu siguranță datorăm Demonilor cunoașterea și independența noastră. Cu
siguranță Demonii au încurajat omul să nu respecte legile lui Dumnezeu, să-și
depăseasca limitele și să cuteze la realizări pe care adesea nici nu le întelege.
Monotonia credintei și a rugăciunilor a fost înlocuită cu viata trepidantă, cu
placeri și tentatii de tot felul. Agitația continuuă și pentru orice motiv a creat
o prăpastie inimaginabilă între viata patriarhală a înaintașilor noștri și viata
tumultoasă pe care o trăim astăzi.
Dar la întrebarea cât se poate de îndreptătită, suntem oare mai fericiti, cred că
răspunsul este dezamăgitor.
„Unul dintre motivele pentru care treburile merg tot mai rău în lume este faptul că
ne e frică să privim in față adevaratele cauze ale răului. Credem în nenumarate
mici rele, ne e teamă de nenumarate primejdii, dar am încetat să mai credem in Rău
și să ne mai fie frică de adevărata Primejdie. “ (Denis de Rougemont)
Cel mai adesea se invocă în ziua de astăzi o apropiere a omenirii de Demoni
datorită anumitor neajunsuri ale vremii noastre, neajunsuri de care se bucură
Demonii.
Dar aceste neajunsuri, în opinia mea, sunt mult mai mici decât în veacurile
trecute, în timp ce apropierea pare să fie mai mare.
Refugierea în plictiseală în niciun caz nu poate fi o soluție.
În cea mai veche religie din lume, Zoroastrismul, din care se trage
Iudaismul, Creștinismul și Islamul, datorată profetului persan Spitama Zoroastru
(Zarathustra), născut în Azerbaidjean, se spune că lumea a fost creată în șase
zile și că un om, Mashya și o femeie, Mashyoi, au fost așezati în grădina numită
paradis ca mai apoi să fie alungați de Dumnezeu care este Duh și „dătătorul tuturor
lucrurilor bune și desăvârsite. ''
Cam tot ce se sustine în Biblie este luat din Zoroastru; de exemplu (mult
înaintea Apostolului Pavel) Zoroastru spune că atunci când omul dorește să
faptuiască binele ceva îl ispitește să facă rău.
Din moment ce Creatorul l-a lăsat pe om să aleagă a trebuit să-i dea și acele
contrarii din care să aleagă: binele și răul. Astfel pentru prima dată apare la
Zoroastru credinta că universul este alcătuit din doua principii opuse (ambele au
acelasi Creator). Nu vi se pare ciudat? Scopul vietii este dobândirea binelui, dar
numai în prezenta răului. Apare astfel conceptul de Demon. Numai că în
Zoroastrism fiecărui înger îi corespunde un demon. Mi se pare convenabil.
Inițial, în primele religii, Demonii sunt descriși ca niște zeități bine
intenționate, n-au nimic hidos în înfatișare și par să desfașoare activități utile
omului.
Pe parcursul apariției altor religii demonii capătă însușiri din ce în ce mai
malefice, înfațișarea este din ce în ce mai hidoasă.
În a doua jumătate a secolului XX apare curentul spiritual New Age care își
propune cearea unei spiritualitați fară granițe. Elementul principal al curentului
New Age constituie trecerea omenirii din constelația Peștilor în acea a
Vǎrsǎtorului, care se vrea să însemne un mare progres spiritual, o soluție pentru
salvarea omenirii în mileniul III. În opinia susținătorilor acestui curent răul
nu este definit, iar diavolii, demonii, spiritele și entitațile malefice nu exista
decât daca-i acceptăm mental (și dispar imediat ce nu mai credem in ei). Culmea
este că au din ce în ce mai mulți membri.
Apărarea împotriva spiritelor rele a fost un motiv de îngrijorare în
Mesopotamia din cele mai vechi timpuri, începând cu sumerienii.
Nu există nicio diferență calitativă între zeii mari și demoni; un nume pentru
demon este "un zeu rău."
Demonologia canaanită cu siguranță semăna cu cea din Mesopotamia. Într-un text
mitologic din Ugarit, tatăl zeilor este speriat aproape de moarte de către un demon
"având două coarne și coadă", ca diavolul în reprezentările ulterioare. O amuletă
feniciană a secolului al șaptelea î. Hr., de la Arslan Tash, începe cu o
incantație: „O, zburatorule (este sfinxul cu aripi), O zeiță, O Sasam...
Dumnezeule, O Ștrangulatorul mieilor (un lup devorând un copil destinat să
protejeze femeile la nastere), în casa în care am intrat nu trebuie să calci.”
 Religia oficială a Israelului contrastează puternic cu celelalte religii
contemporane prin rolul atribuit demonilor. Magia a fost interzisă în mijlocul lui
Israel din cele mai vechi timpuri (cea mai veche colecție de legi, Cartea
Legământului, conține comanda: "Nu va tolera vrăjitoria"). Calamitățile și bolile
nu au fost de la demoni, ci de la Domnul; "Va fi vreun rău într-o cetate, iar
Domnul nu a făcut-o?" (Amos 3:6). Cu toate că Dumnezeu nu realizează întotdeauna El
lucrările, ci folosește îngeri și spirite ca agenți, este în mod obișnuit în mod
explicit faptul că spiritele sunt sub controlul Său. Duhul cel rău este "un duh
rău de la Domnul" (I Sam. 16:14). Prin urmare nu trebuie să supraestimeze
importanța numeroaselor mici urme de credință în demoni care supraviețuiesc în
Biblie, sau subestimate dificultățile implicate în interpretarea lor.
În limba greacă antică cuvântul „daimon” – demon, reprezintă un „spirit” sau
„putere divina". Termenul oferit de cultura greacă nu prezintă în mod special o
conotație a răului. Dimpotrivă, literar semnificația oferită este de „spirit-bun„.
și totusi...
Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 4:
8. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate
împărătiile lumii și slava lor.
9. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și
Te vei închina mie.
10. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău
să te închini și Lui singur să-I slujești.
Dacă Diavolul n-a reusit să-l mituiască pe Iisus, cu siguranță sunt unii care l-au
mituit și pe dracu. Isus n-a negat că împărățiile lumii sunt ale satanei, el
spunând în toate ocaziile că împărăția Tatălui Său nu este pe pământ ci în
ceruri. Atunci ce caută în împărătia altuia, de ce racolează supușii altuia?
Complicat.

Cartea a cincea

„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului
acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.” - Corintieni 3-18

Un tânăr se apropie și apucă strâns un bărbat aflat pe marginea peronului,

pregătit să sară în fața metroului care se apropia de stație.
Bărbatul încearcă să sară, dar tânărul îl ține strâns de braț. Apoi îl trage
deoparte și-i șoptește la ureche: „Nu te supăra, mă grăbesc, nu pot aștepta până
trece toată tevatura. Chiar mă grăbesc. ”
Lume coboară, lume urcă, trenul pleacă. Pe peron rămâne doar bărbatul care a
încercat să se sinucidă. Privește nervos la ceasul care arată peste cât timp
sosește următorul tren.
„Da' ce, eu nu mă grăbesc...?”

__________________

Astăzi era să întârzii și să pierd contravizita. N-am înțeles niciodată de ce

în loc să ne lase la pat ne obligă să stăm la birouri. Mai ales că în cele mai
multe zile trebuie să alergăm ca să nu ne închidă ușa în nas și să nu mai putem
intra. Da' asta este, s-a votat, s-a votat; internările la spital și pușcăria o
faci acasă. Te prezinți doar la apel. Numai că la noi pacienții e și mai rău; dacă
nu te prezinți nu-ți mai dă tratamentul și oricul îl plătim.
Ca de obicei ziua începe cu introducerea de gazete în salon, deși se știe că noi
pacienții nu avem discernământ și fiecare interpretăm diferit știrile. De aici și
agitatia care se pornește zilnic.
Când intră felcerul șef, doctorul și secretara, toți domnii pacienți stau cu ochii
în calculatoare. Statul cât mai țeapăn cu ochii nemișcați pe ecran este, în opinia
felcerului șef, un indiciu clar de posibilă însănătoșire.
 S-au dus vremurile când când stăteam în pat, sau sporovăiam fără griji pe
culoarele secției. Poate chiar ieșeam pe poarta spitalului pentru a merge la
chioșc.
Doctorul ne-a pus la toți același diagnostic. Băiat deștept. Ca să nu ne certăm
între noi. La ieșirea din salon purtatul halatului este obligatoriu.
Și casca, bineînțeles.
La prânz asistentele aduc tăvile cu gogoși și nu pleacă până nu se conving că le-
am mâncat. Gogoșile sunt obligatorii. Și mai tot timpul sunt amare. Afară a ieșit
soarele dar tot frig este. Aerul condiționat merge dar cu aer rece. Abia l-au
reparat. Înainte nu mergea. Acum merge. Cred că din cauza asta au ieșit și găndacii
printre birouri.
În sfârșit, aștept să se facă ora trei să plec acasă. Mai bine eram pușcăriaș. Cei
mai mulți fiind bolnavi fac pușcăria în stațiuni balneoclimaterice. Halal! Și noi
suntem bolnavi, dar dacă nu suntem pușcăriași să fim sănătoși. Așa ne trebuie.

__________________

Colind împreună cu vânzătorul de cărți din casă în casă, ne-nvârtim în cerc, o

luăm pe străzi mai lăturalnice, oriunde ni se pare că vom avea noroc să vindem
ceva. E un pic de zăpadă pe jos, dar frig nu este sau poate nu-l simt. Când
gazdele, la ușa cărora batem, ne deschid, vălătugi de aburi cu arome de mâncare și
prăjituri ne acoperă. Mai sunt câteva ore bune până să înceapă petrecerea și nimeni
n-are timp de noi. Câte o trăsură trece în drumul ei și tropotul copitelor se aude
cadențat până se pierde. Știam că nu-i o idee bună să încercăm să vindem cărți în
ajunul anului nou, dar altceva mai bun nu aveam de făcut.
Trecem pe lângă o casă care nu pare a fi luminată și în dreptul ușii mă opresc.
Însoțitorul meu intuiește ce vreau și se apropie și el. Bat în ușă și spre mirarea
amândurora ușa se deschide. Un bărbat trecut de prima tinerețe, elegant în
pantaloni, cămașă și vesta de la costum ne privește. Privim fără să spunem nimic
niciunul. Ne face semn și intrăm în holul neluminat. „Așteptați, vă rog, să aduc o
lumânare”. Rămânem în holul întunecat fără să scoatem niciun cuvânt. Bărbatul
revine cu un sfeșnic în mână și holul se luminează. „Vă rog urmați-mă”. Ne tropăim
picioarele scuturându-ne de zăpadă, semn că vrem să fim binecrescuți și-l urmăm.
Intrăm într-o cameră și aburii din răsuflările noastre ne confirmă că odaia este
neîncălzită. „Ia să văd ce aveți” și arată cu degetul la boceaua cu cărți a
însoțitorului meu care n-are nicio reacție
Îi iau bocceaua din mână, o așez pe masa masivă din odaie și o desfac.
Răsfir cărțile și vreau să-i spun spun despre ce-i vorba. Îmi face semn să mă
opresc. Ia o carte și o pune deoparte. „Asta am scris-o acum douăzeci de ani. În
anul în care mi-a murit soția”. Mă uit năucit la însoțitorul meu care, în
continuare, n-are nicio reacție.
„Dumneavoastră ați scris această carte?”. Trece ceva timp până să primesc
răspunsul: „Da, eu”.
„Îmi pare rău să aud că va murit soția. Ce s-a întâmplat?”
„Nu vreau să vorbesc despre asta. ”
Apucă o altă carte și-i răsfiră paginile. „Uite pe asta n-am apucat s-o citesc” și
o pune alături de cealaltă. Se uită la însoțitorul meu și întreabă: „cât cereți pe
astea două?”. Însoțitorul meu rămâne stană de piatră. N-are reacție.
„E ajunul anului nou, zic, dați și dumneavoastră cât credeți”.
Omul își ridică haina de pe spătarul scaunului, scoate portofelul și trage o
bancnotă din el. Spre surprinderea mea i-o întinde tot însoțitorului meu care în
continuare este stană de piatră.
„Pot s-o iau eu” întreb și-i trag ușor bancnota din mână.
Îi privesc pe amândoi neștiind ce-ar trebui să fac. În final strâng cărțile
nevândute în boceluță, îl iau de braț pe însoțitorul meu și, mulțumind
cumpărătorului, îl trag în hol spre ieșire.
Bărbatul ne conduce și când ajungem în pragul ușii spune: „M-ai întrebat cum a
murit soția mea? Un nenorocit beat a călcat-o cu trăsura.”
Vreau să-i spun spun că-mi pare rău, dar nu pot scoate niciun sunet.
 Pornim la întâmplare pe stradă. Un timp nu spune nimeni nimic. Apoi îmi întreb
însoțitorul: „Ai fost vreodată birjar?”. Nu primesc răspuns și continuăm să mergem.
Apoi se întoarce spre mine și zice: „Eu nu, dar tatăl dumitale a fost. Acum știi
de ce v-a părăsit?”

__________________

De mai multă vreme pe tot cuprinsul patriei au apărut niște locuri îngrădite
cu garduri de plasă, năpădite de buruieni și care nu pricepe nimeni la ce folosesc,
având o denumire stranie „Zonă Liberă”.
În afara unei gherete cu o firmă oarecum lămuritoare pe care scrie ”Administrația
Zonei Libere” nimic altceva. Și când zic lămuritoare mă refer la faptul că
înțelegem existența unui personal care primește leafă pentru administrarea
bălăriilor care cresc în interiorul îngrăditurii. Măcar să fi fost cu intrare,
plăteai în funcție de căt voiai să stai, intrai în zona liberă și te mințeai că
ești liber. Liber de ce? De ce voiai tu, asta era treaba ta.

Ea era Balanță. El era răcit și stătea în cumpănă. Locuiau pe aceeași stradă dar
între ei nu era nimic în afara unui teren viran pe care toată lumea arunca gunoiul.

De regulă se mai plimba un timp cu punga de gunoi în speranța că

va apare și ea.
Adevărul era că nu putea fi sigur că este Balanță doar pentru că purta un tricou
pe care era imprimată o balanță. Dar ce altceva putea să în-semne, că lucrează la
farmacie? Sau la aprozar? Dacă ar fi avut imprimat un Leu însemna că lucrează la
grădina zoologică? Sigur era Balanță.
De câtăva vreme stătea însă în cumpănă. Primăria băgase buldozerele să facă
curat și împrejmuise terenul cu un gard de plasă. Câțiva dintre cei care răscoleau
zilnic prin gunoi în căutarea vreunui chilipir priveau prostiți. Din când în când
răbufnea câte o înjurătură „nenorociții ăștia ne iau pâinea de la gură''.
-Aici va fi <zona liberă>.
-Cum liberă? Nu vezi că e împrejmuită? Liberă a fost până acum.
Acum unde o să mai scotocim?
Odată l-au prins gardienii aruncând gunoiul și l-au amendat . Plătise amenda cu
seninătate. Acum se întreba pentru ce o plătise. S-a ales praful de toate, cum o s-
o mai întâlnească? Plecă îngândurat spre casă.
A doua zi un imbold îi purtă pașii spre vechiul maidan. De departe văzu agitație.
Mai multe panouri de gard erau lipsă dar ceea ce-l înflăcără mai mult era o
grămăjoară de gunoi ce dădea să se înfiripe pe vechiul loc.
-Priviți care este gradul de civilizație! Au furat gardul, au aruncat iarăși
gunoi... cum să mai facem <zona liberă> ?
De fapt pentru ce îl amendase pe el? Toată lumea arunca gunoiul acolo...
-Acum vom face <zona liberă> în altă parte dacă n-ati vrut să aveți grijă de
ea. Vom demonta gardul, cât a mai rămas, si-l vom monta în altă parte. Ca să stiți
ce-ați pierdut.
-Iar noi mai pierdem câteva zile până vom putea scotoci din nou.
-Las' că vă scotocim noi de amenzi de-acum încolo. Dati voi de dracu.
-Acum este iar liber să intrăm pe maidan?, întreabă unul care în mod evident nu
pricepe ce se întâmplă, nu mai este zonă liberă?
-Cum o să fie nene <zonă liberă > fără gard, ai mai pomenit?
La oarecare distanță cu căruciorele burdușite de gunoi doi inși stau în
expectativă.
El încă mai stă în cumpănă. Poate totuși ea nu este Balanță.
Și poate nici el nu e răcit.

__________________

Trecuseră câteve zile de la ziua de salariu și încă nu ne dăduseră banii. Urma

o ședință cu onor conducerea și știam că nimeni nu va îndrăzni să întrebe de bani.
Așa că am vorbit cu un coleg să-mi dea un telefon și să nu spună nimic. Doar să mă
sune.
Începe ședința, aceleași analize interminabile și... țârr... sună telefonul, iar
eu încep să țip revoltat.
„. . . mă da' tu altă întrebare n-ai?... hai, pa. ”
Se face liniște, onor conducerea se uită la mine.
„Nevată-mea, zic... dacă luăm banii astăzi. Mă, altă întrebare n-are. ”
Toată asistența se luminează, zâmbește, se aud câteva icneli și toți încep să
râdă. Continuă ședința. Continuă și misterul cănd se vor da banii.

__________________

Inspiratia cred că este iluzia noastră de a pune egalitate între concretul

imperfect și ideal. Cu cât ești mai inspirat cu atât ești mai departe de adevăr.
Eu asta am început să cred cu tot mai multă tărie. Creația, ca rezultat al
inspiratiei, rămâne un surogat al adevărului. Granița dintre raționalitate și
luciditate pentru mine rămâne doar o idee de existența căreia sunt conștient, fără
a o putea însă determina. Luciditatea în sine însă nu cred că rezolvă ceva cum nu
cred că creația rezolvă ceva, exceptând poate „o salvare temporară din ghearele
morții” cum splendid spunea Emil Cioran.

__________________

Prima zi a anului, după un revelion ratat. Ninge. Privesc la baletul fulgilor

și la câțiva întârziați care se întorc de la petrecere sau poate îi mână cine știe
ce probleme. Urmele pașilor lor sunt repede acoperite de omăt. Ninge dumnezeiește.
Dacă mi-ar apare în față Albă ca Zăpada mi s-ar părea absolut normal.
„Țîrrr!” sună telefonul. Mă gândesc să nu răspund, în schimb mă îndrept spre
telefon și ridic receptorul.
„Alo!''

„Alo! Primiți cu sorcova?'' Vocea mi-e total necunoscută.

„Primesc, dacă sunteți Albă ca Zăpada și aveți sorcovă''
Timbrul vocii mele pare să-i transmită o oarecare nesiguranță interlocutoarei mele.
Îmi dau seama că a greșit numărul.
„Alo, ce familie sunteți?''
„Familia Făt Frumos, domnișoară. ''
„ Atunci domnule Făt Frumos să știți că am greșit numărul. Oricum vă urez La
mulți ani.''
„La mulți ani, înțeleg că nu mă mai sorcoviți''
„Sorcova era pregătită pentru Zmeul cel fioros numai că am greșit numărul.''
„Pot să vă sorcovesc eu?''
„Mulțumesc, nu-i nevoie''... zzzzz... a venit tonul.
Las receptorul în furcă, îmi arunc privirea pe fereastră și mi-e ciudă că ninge.
În minte îmi sună: sorcova, vesela, să trăiți, să-mbătrâniți...
„Țîrrr!'' sună telefonul, ridic receptorul.
„... ăă... sunt... Albă ca Zăpada. Mai sunteți dispus să mă sorcoviți domnule Făt
Frumos?”
„Și cu Zmeul cum rămâne?
„Va trebui să-l ucideți''
... ca un măr, ca un păr...

__________________

Mulțimea i se prosterna. Toți ar fi vrut să-l atingă dar printr-un făcut

se strecura prin mulțime fără să poată fi atins. După o logică numai de el știută,
din când în când, făcea cu ochiul câte unuia. Apoi trecea indiferent. Rar, foarte
rar se oprea în dreptul vreunuia și-i punea mâna pe creștet.
 După ce trecea lumea îl acoperea cu sudălmi. El își vedea de drum alunecând prin
mulțime și ținând în mână niște hamuri aurite.
„Sunt exact mărimea ta'' îmi zise când trecu pe lângă mine, zornăindu-mi hamurile
pe sub nas.
„Pune-le pe tine și-am să te feresc de Adevăr și Durere. Te voi răsfăța și-ți voi
arăta cea mai dulce cale: calea spre Nesimțire. Vei trece prin îmbuibare și desfrâu
cu ușurința cu care altora li se închid pleoapele după o zi istovitoare de muncă.
Datorită mie nu vei înțelege niciodată cei Rușinea. Ascultă... '' și-mi zornăi
hamurile aurite.
Nebunii râdeau „hi-hi, iar a trecut Norocul''. „Ha-ha-ha, uite-l cum se duce''
râdeau nebunii.
Privesc cum se îndepărtează; cine-i el să-mi spună ce să fac? Să-și vadă de drum.
Eu am de urmat o singură cale: calea spre Nicăieri. ''

„Păcat, îmi strigă peste umăr, erau măsura ta''

Mă iau cu treaba, n-am timp de el. Rândul trecut când si-a făcut apariția mi-a
propus să învăț alfabetul de la litera K încolo.
”Este istovitor să-l înveți pe tot și nici mare trebuință nu-ți face'' mi-a zis.
Ca de obicei după ce se perindă printre ei, oamenii devin nervoși, arțăgoși, unii
înjură de mama focului, alții chiar se încaieră. Se liniștesc doar ca să dea pe gât
câteve pahare, apoi o iau de la capăt mai agitați.
Din ce în ce mai mulți se uită pieziș la mine. ”Ce tot îi șoptește ăluia la
ureche? Și de unde aroganța asta la el?”. ”Poate ar trebui să-l ciomă-gim un pic''
zise unul cocoșat cu mâinile atârnându-i aproape de pământ și cu un cucui mare în
frunte. Ăsta îl derutează de nu se mai uită la noi''. ”N-ar fi rău să-l tăvăliți
puțin'' zise un moș arătându-și gingiile albe. „Al'de ăștia și-au bătut joc de
Noroc toatâ viața, în timp ce noi am bătut mătănii zi și noapte. Da, da, tăvăliti-
l puțin. ''
Vocea lui ușor sâsâită din cauza lipsei dinților mă amuză.
” E tâmpit, se vede după cum se hlizește la noi'' aud în spatele meu.
Îmi văd de treabă. Eu am o cale de urmat: calea spre Nicăieri.

__________________

Armaghedon - Cap. 20 (1.3)

„Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi
un lanţ mare.
El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-
a legat pentru o mie de ani.
L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca
să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea,
trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.” - evident ca să nu-i amorțeasca
mădularele prea tare.
Îi dă drumul ca s-o ia de la capăt. Asta da distractie! „Ia mai fă o dată
că mi-a plăcut, mai chinuieste-i pentru putină vreme, nu mult șase-șapte mii de ani
acolo, că după aia vin eu și vă cotonogesc din nou; asta dacă vrei să-ți dau
drumul. Hai marș și mai chinuiește-i nițel.

__________________

Nicolae Mavrocordat a fost domn al Țării Românești de două ori și domn al

Moldovei tot de două ori. Se născuse la Constantinopol, era un om învățat, știa mai
multe limbi străine, studiase filosofia și teologia și venind în țară nu numai că a
învățat românește, dar a pus să se tipătească cărți bisericești în românește. A pus
la punct boierii și a făcut numeroase reforme. Dar una dintre acțiunile sale a fost
deosebită; ia pus pe ispravnicii săi să cutreiere satele și târgurile moldovenești
și unde vor da de femei învinuite de curvie mărturisită să le strângă și să le
trimită la Iași. Se pare că nu s-au putut strânge mai mult de vreo optzeci, care au
fost închise în beciurile Mitropoliei de la Sfântul Gheorghe, ținute în foame și
întuneric.
Aici intervine soția lui Mavrocordat, Doamna Catrina care hotărăște să le ajute.
Așa se face că dă anunț în țară cum că dacă un bărbat va cere de nevastă o astfel
de femeie, aceasta va fi eliberată și va primi primi din visteria domnească
următoarele: zece galbeni, o vacă cu vițel, cinci oi gata să fete și zece găini
ouătoare cu cocoșul aferent.
Să fi știut fetele ce urma să li se întămple s-ar fi lăsat toate prinse.
Fetele s-au măritat rapid și o vreme și-au văzut de treabă. Cât a durat nu mă
întrebați pe mine.

__________________

Pe lespezile de gheață din fața altarului stă îngenuncheată o fată.

Pe obraz îi sclipesc două lacrimi înghețate. Cu privirea plecată pare că citește
dintr-o carte pe cate o ține în palme. Un cântec de orgă, tulburător, umple
catedrala prin a cărui pereți de gheață năvălește lumina. În sfetnice sfârâie
lumânări de gheață. După un timp fata întoarce capul spre mine ca și când ar fi
simțit că o privesc. Cartea îi pică din mâini, melodia se întrerupe brusc și din
altar coboară preotul care poartă în brațe un buchet imens de trandafiri roșii.
Barba-i albă translucidă pare de gheață.
„Veniți, veniți de luați căldură'' spune preotul presărând trandafiri pe
lespezile de gheață. Și unde cad florile sfârâie gheața.
Mulțimea îngenuncheată freamătă și se retrage din calepreotului. Ultimul
trandafir îl aruncă în dreptul fetei care scoate un țipăt și pretutindeni izbucnesc
flăcări. Catedrala de gheață arde, focul cuprinde totul.
Picioarele îmi sunt înțepenite și-mi dau seama că sunt de gheață. Prin vâlvătăile
sângerii ale focului văd rochia albă a fetei care aleargă către mine. Aleargă în
timp ce mă topesc.
„Ce-i cu tine aici, mă?” Privesc năucit în lumina lanternei care îmi bate
în ochi.
Întorc capul dar peste tot e întuneric. Înteleg totuși că sunt într-o sală de
muzeu a cărui program s-a terminat de mult.
”Unde ai stat mă ascuns până acum?”
Habar n-am ce se întâmplă. și totuși încep să-mi amintesc că priveam un tablou.
Da, priveam un tablou, dar mai departe... nu știu.
„Vorbește mă, ce cauți aici. Veniți repede, am prins un hoț''. Aud pași și văd mai
multă lumină pe măsură ce se apropie.
Acum sunt mai multe lanterne ațintite asupra-mi.
„Se preface că nu-i în toate mințile, dar cine știe de ce-i în stare.
Dați telefon la secție să vină să-l ia. ''
„A stat ascuns până acum. ''
„Pe dracu, am verificat peste tot după terminarea programului. ''
„De intrat n-avea pe unde''
„Spune mă odată pe unde ai intrat! Nu-mi dau seama cei cu ăsta, nici n-a încercat
să fugă, nici nu s-a ferit, stătea in fața tabloului pe întuneric''.
„Își bate joc de noi''
Două brațe mă zgâlție zdravăn. Nici nu vreau și nici nu văd cum aș fi
în stare să le explic ceva.
Mi-amintesc doar că nu mă puteam desprinde de acest tablou, dar nu-mi amintesc
nimic altceva. Poate doar forfota din sala muzeului. Și-mi mai amintesc o remarcă:
„uită-te la ăsta cum a înțepenit în fața tabloului''.
Cineva a aprins lumina. Privesc tabloul . Acum îmi amintesc, e ea, fata care citea
pe lespedele de gheață. Încă mai are cartea în mână. Și totuși am vazut-o cum a
scăpat-o.

__________________
-Doamne, zise unul dintre ele, ce frumos visează!
-Și frica?
-În somn ți-e frică mereu, șopti primul, pentru că visezi.
-Ba eu cred, murmură gândul celălalt, eu cred că mai e cineva care-l sperie. Acolo
în oglindă...
-Unde? se auziră întrebări. Unde?
-Zice că în oglindă, dar eu nu cred.
-Nu, nu. Pe aici pe undeva trebuie să fie ea. Voi n-o cunoașteți, cei tineri. . .
-Se zice c-a murit!
-Știu și eu? Poate că de fapt nici noi nu zburăm.
-Mai este cineva aici, vă spun sigur... Nu e vis, nu e!
-La auzit cineva vorbind? Toate numai închipuiri.
-Atunci de ce i-ar fi frică? înseamnă că mai e cineva aici care îl sperie.
-Poate chiar o femeie, adie un murmur și gândurile se rotiră în semn că aprobă
ideea.

-Oare o fi în oglindă?
-Ce noapte lungă. De multe ori cred că și noi visăm odată cu el.
-Ce nu-nțelegi?
-Multe. Câteodată mă cuprinde desnădejdea. Dar nu ține mult. Îmi aud gândurile
vorbind de mine ca de un străin.
-Măcar o vezi?
-Așa ca în vis. Și mi-e dor de ea.
-Și ea?
-Ea e tot timpul ocupată. Numai eu mă gândesc la ea.

__________________

Similitudini și diferențe.
Herodot descrie expediția regelui persan Darius pe teritoriile getodacice din anul
513 î. H. și-i descrie pe geți ca fiind fără teamă de moarte, pentru că în credința
lor cei ce mor se duc la Zamolxis.
Astăzi politicienii se cred la fel, nemuritori.
Din cinci în cinci ani geții trăgeau la sorți și pe cel pe care cădeau sorții îl
trimiteau sol la Zamolxis.
Procesiune se desfășura astfel: solul era ridicat deasupra a trei sulițe, apucat
de mâini și de piciore, leagănăt de câteva ori şi apoi, aruncat peste vârfurile
suliţelor. Dacă, în cădere, omul murea străpuns, însemna că zeul era binevoitor;
dacă nu murea era trimis un alt sol.
Astăzi se trage la sorți din patru în patru ani, dar nici un sol nu-i trimis nici
măcar la pușcărie.
Iată ce zice Ovidiu după ce este exilat la Tomis în anul 8 d. H.
„Ţărmul stâng este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi
războaiele sînt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de
tine, prea frumoasă Romă. ”
Astăzi nu se sinchisesc de toată Uniunea Europeanâ. Și sunt la fel de deprinși cu
prădăciunile lacome.
Tot Ovidiu spune, după ce s-a obișnuit cu localnicii:
„Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică, în care cuvintele barbare
au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-au plăcut - felicită-mă - şi am
început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari”.
Unii cred că noi am inventat limba latină.

Cartea a șasea

„Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei înşişi, de ei şi de

vocaţiile lor.” - Denis de Rougemont
 Compania de cale ferată din Africa de Sud a avut ca angajat un babuin care a
lucrat timp de nouă ani și primea salariul de șase dolari pe lună și jumătatea de
sticlă de bere pe săptămână.
Dumnezeu să mă ierte,dar în anii '60 nu exista analiza AND-ului și era ușor să
faci confuzii.
__________________

Una dintre cele mai groaznice angoase la români este să facă o petrecere, un
chef, un ospăț, un chiolhan și la sfârșit să plece treji.
A pierdut timpul, a ratat chermeza, n-are ce povesti.
Epictet spunea „Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar
altele nu.” Fără să facă o precizare importantă și anume lucrurile care depind de
noi diferă de la nație la nație, de la individ la individ. La români cheful fără
îmbețivire nu depinde de ei.
Fiecare individ este un amalgam de subconștient, context, conștient în care cu cât
arta improvizației (las' că merge și așa) este mai cizelată cu atât prestanța e mai
mare.
Tot Epictet spune „astfel, în faţa oricărei năluciri dureroase, fii pregatit să
spui: “Nu exişti decât în imaginaţia mea, nu eşti ceea ce pari.”
Ei bine am încercat și eu. Nu merge.

__________________

Medicina face eforturi să găsească elixirul tinereții, toți ne dorim să trăim

cât mai mult, principala noastră urare este „la mulți ani”. Care sunt consecințele
e simplu de aflat: populația îmbătrânită, un sistem social de asistență tot mai
dificil de întreținut etc.
Deja au apărut state care oferă locuințe gratuite celor care vor să populeze acele
zonele în care populația fie e foarte îmbătrânită fie e pe cale de dispariție.
Una dintre aceste țări este Japonia. Desigur va trebui să te adaptezi cultural, să
mănânci caracatițe vii, ficat crud, să te lași de înjurături, să te apuci de muncă
dar cel puțin ai o casă gratis și chiar primești bani de la stat să o renovezi. Dar
nici nu mai primești bani de la statul român să stai degeaba.

__________________

Biroul de recensământ din SUA a raportat în 2017 că mai mult de 110 milioane
de rezidenți au divorțat sau au rămas văduvi.
Procentul celor care trăiesc fără parteneri în Statele Unite a trecut de 42%.
În Canada numărul gospodăriilor formate dintr-o singură persoană este mai mare
decât în orice fel de aranjament.
De ce scade vertiginos numărul celor care se căsătoresc?
Ia ascultați aici:
O femeie din statul american Nevada a sunat la poliție pentru a depune o plângere
împotriva iubitului ei, deoarece acesta nu o asculta.
O tânără din Constanţa s-a dus la Poliţia municipiului Suceava şi le-a cerut
oamenilor legii să îl contacteze pe iubitul ei pentru a o cere de soţie.
O femeie a sunat la urgente dupa ce si-a pierdut papucii de casă.
O altă femeie, de 70 de ani, din Covasna, a sunat de câteva ori la 112 acuzând că
„nu o iubește vecinul ” și speră să-i rezolve problema poliția.
O femeie a sunat la 112 reclamând că un bărbat a intrat în apartamentul ei pe
gaura cheii şi nu mai vrea să iasă din casă. O altă persoană a reclamat că un
bărbat străin a intrat în casa sa şi nu a mai vrut să plece.
Poliţiştii au constatat că, de fapt era vorba despre soţul femeii, pe care ea nu-
l mai recunoştea.
În anii '60 vârsta la care se căsătoreau tinerii era de 25 de ani.
Astăzi vârsta medie la care se căsătoresc bărbații este de 29 de ani iar pentru
femei 27 de ani.
 În epistola lui Pavel către
4-1 Dar Duhul spune lămurit
credinţă, ca să se alipească
4-3 Ei opresc căsătoria şi
ca să fie luate cu mulţumiri
Timotei se spune clar:
că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de
de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor
întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut
de către cei ce cred şi cunosc adevărul.

__________________

„Cucerirea spațiului cosmic, colonizarea altor planete, zborul spre alte

galaxii, găsirea de soluții pentru atingerea vitezei luminii, încercarea de-a
înțelege cum se poate cicula prin găuri de vierme și găuri negre, folosirea
materiei negre ca sursă inepuizabilă de energie…”
Generalul își privi ceasul apoi închise capacul și îl bagă în buzunarul jiletcii.
Se cam apropia ora prânzului și dinspre popotă răzbăteau miresme îmbietoare.
„…acestea și multe alte invenții, cu care nu voiesc să vă mai rețin, ne vor asigura
superioritatea pentru fix optsutenouăzeci de ani și patru luni. Vă asigur că am
calculat exact și garanrez că s-a împărțit exact, fără virgulă, fără nimic…”
Generalul privi înspre ceilalți ofițeri încercând să ia pulsul din priviri, își
îmbrăcă haina fără să se ridice și profitând de o clipă de liniște spuse: „Așa cum
ați putut citi pe avizierul popotei astăzi avem la masă delicioasa tocăniță de
porumbel”.
Caporalul rămase un pic descumpănit, mai ales că ultima dată moșul ăla de bucătar
tăiase exact porumbeii mesageri, în loc de cei aduși pentru consum și afectase
comunicațiile destul de serios.
„În sfârșit, zise Caporalul, înzestrarea armatei noastre cu sateliți de
telecomunicații este o necesitate prioritară.”
„Sau schimbarea ramolitului ăla din funcția de bucătar șef” se auzi din sală.” „Așa
nu ne va lăsa iarăși fără comunicații”.
Deși Caporalul gândi că vorbitorul are dreptate, se abținu să facă vreo
declarație.
„Ideea că trebuie să deținem controlul a tot ce este în jurul nostru
este profund dăunătoare” continuă Caporalul. ”Nu poți supraveghea pe absolut toată
lumea pentru că riști să pierzi esențialul” zise, dar gândi „dacă mi-a tăiat iarăși
voiajorii cu mâna mea îl împușc”.
Generalul prinse iarăși momentul și spuse: „Nu știu ce părere aveți voi, dar mie a
început să-mi miroasă a ars. Dacă nu ne ducem acum rămânem fără tocăniță.”
Freamătul sălii avu darul să-l trezească pe Mareșal care, deși ușor buimac de ce
se petrecea în sală, avu o intervenție salvatoare: „Miroase a ars” zise și în clipa
aceea toți se buluciră spre popotă.
Popota era singurul loc în care nu se ținea seama de grade.
Primul sosit era primul servit și se așeza oriunde dorea. Cei mai mulți alegeau
mesele din capătul sălii unde difuzoarele nu-ți spărgeau timpanul și puteai să-ți
torni un șnaps fără să te vadă
nimeni.
Caporalul se duse direct la cuștile cu voiajori, voia să se asigure că bucătarul
șef n-a gătit iarăși tot „sistemul de comunicații” al garnizoanei. Ofițerii
mâncau, dezbăteau ultimile știri și la sfârșit se ridicau, salutau și își vedeau de
drum.

__________________

Bătrânul bucătar își petrecuse întreaga viață în armată. Începuse de la copil

de trupă, trecuse prin toate războaiele Imperiului cu polonicul într-o mână și cu
cealaltă mână la chipiu. Fiecare zi din viața sa a început cu înviorarea și s-a
terminat cu spălatul blidelor. N-a avut permisie nicio zi, iar cele mai fericite
zile au fost acelea în care primea supliment de biscuiți. Atunci simțea cum
Imperiul are grijă de supușii săi.
Cocoș, curcan, purcel sau iepure nu conta atâta vreme cât fierbeau în oală pentru
ca soldatul Imperiului să prindă puteri.
 La zilele festive ofițerii îl rugau să facă vestita lui plăcintă cu mărar. Atunci
nu-și mai încăpea în piele.
La popotă auzise tot felul de glume spuse de ofițeri dar nu găsi de cuviință a
râde vreodată. El era acolo să servească.
Bătrânul bucătar a simțit totdeauna o repulsie față de idealuri, a avut alergie la
absolut și oroare la dizarmonie. Singurele lucruri pe care le aprecia erau valorile
tradiționale pe care le învâțase în armată.
Uneori își aducea aminte de perioada când făcuse primele clase primare, de tocul
pe care îl însemnase ca nu cumva să i-l înlocuiască vreun coleg, de penița cu care
trebuia să scrie un trimestru și călimata pe care puteai s-o răstorni fără a curge
cerneala din ea, toate acordate la începutul fiecărui trimestru.
Învățase să scrie mărunt pentru a face economie la hârtie. Astfel îi rămâneau foi
din caiet să noteze rețete de mâncare.
Seara, când gorniștii sunau rugăciunea, el se ruga să dea domnul ca fasolea să fie
fiartă și cartofii să nu fie prea stricați. Și adormea cu lista de alimente
necesare pentru a doua zi în minte.
În sala de mese își făcu apariția Caporalul. El avea o cameră separată unde stătea
la masă așa că apariția lui acolo fu surprinzătoare. Întră în bucătărie și după
câteva minute în popotă răsună o împușcătură.

__________________

Cei mai fericiți oameni din lume sunt finlandezii urmați de norvegieni și
danezi.
România ocupă locul 56 în urcare cinci locuri. Se pare că tot mai mulți români au
început să râdă ca proștii.
Vârsta la care oamenii se simt cel mai fericiți este în jur de 50 de ani. Mi se
pare normal, la 60 de ani te așteaptă reumatismul! De asemenea cred că vârsta la
care oamenii se simt fericiți corespunde cu începutul senilității.
Întrebată la ce vârstă s-a simțit cea mai fericită, o respondentă la sondaj a
răspuns: „acum la 69 de ani, când stau pe canapea cu o cană de ceai de sunătoare în
mână, cu plasturii pentru durerile lombare pe mijloc, mă uit la eroina principală
din serial și mă gândesc c-ar fi putut să mi se întâmple mie ce i s-a întâmplat
ei.”
Sunt convins că persoanele în vârstă sunt mult mai abile în a rezolva problemele
și situațiile reale, cele care implică emoția, compasiunea, echilibrul şi în a
apela la ceea ce se numeşte "înţelepciune. Cu o singură condiție: să nu urmărească
serialele turcești.

__________________

În cantină se făcu liniște. Acel murmur continuu se frânse odată cu

împușcătura.
Trecură câteva minute până când Caporalul trecu prin cantină și se îndreptă spre
ieșire. Ofițerii nu îndrăzniră să zică ceva, dar mulți se gândeau la ce gust va
avea mâncarea de-a doua zi.
Caporalul era recunoscur ca fiind un om deosebit de înzestrat. Cărțile sale
„Alchimia răului” și „Concordia discors” erau studiate în tot Imperiul de la
clasele primare la Academia militară.
Iscusința sa în luptă era apreciată până și de opozanții săi.
În treacăt fie spus Caporalul era și șeful Partidului de opoziție.
Ofițerii mai bătrâni care se codeau să iasă la pensie începură să se gândească
serios la această posibilitate. Cine știe cine va fi noul bucătar și în ce fel va
aborda arta culinară. Cu siguranță se vor organiza concursuri cu fel de fel de
Chefi bucătari, dar poți să știi?
Unii încercară să termine de mâncat, cei mai mulți renunțară.
Multora le trecură prin minte fel de fel amintiri cu bătrânul bucătar, când ieși
din bucătărie chiar bătrânul bucătar.
- Unde-i domnul Caporal, întrebă el, și-a uitat umbrela aici.
Mesenii privesc aiuriți. De undeva din mijlocul cantinei se auzi „hai să mergem,
s-a răcit și mâncarea”.

__________________

Faptul că inventam și povesteam cu nonșalanță fel de fel de situații și

întâmplări imaginare o făcea pe bunică-mea din partea tatălui să-mi spună, după ce
mă asculta o vreme , „minți frumos la fel ca bunică-tu”.
Când venea vremea de culcare și bunică-mea îmi spunea să intru în casă eu
replicam: „stai să mă duc să dau șerpii afară din curte…” și începeam o povestire.
Probabil acest mod centrifug de a fi, de-a țâșni din înăuntrul meu și de a mă
pulveriza cu generozitate este moșternire genetică de la bunică-meu. Cu bunica din
partea tatălui făceam compoziție literară.
Cu bunica din partea mamei făceam sintaxă și morfologie. Cum deschideam gura mă și
corecta gramatical și dacă mai făceam odată aceeași greșală corectura era
contondentă.
Dacă te încurcai la tabla înmulțirii nu te putea scăpa nicio povestire.
De altfel cu ea nici nu prea încercam.
Bunica din partea mamei mi-a spălat rufele și mi le-a călcat inclusiv după ce m-am
însurat. Iar cămășile apretate și călcate de ea astăzi ar fi fost marcă
înregistrată în lume.
Niciuneia dintre ele n-am apucat să le mulțumesc cu adevărat pentru ce-au făcut
pentru mine.

__________________

Se tot agită apele prin conferințe și emisiuni media, susținute de altfel de

conferențiari stilați, de gânditori cu multe cărți scrise, cum că omenirea nu mai
are acea poftă de a construi, de-a armoniza, nu mai are capacitatea de-a asculta
până la sfârșit un interlocutor. Cultivarea disjuncției este totuși un lucru
dumnezeiesc și a apărut de la scoaterea evreilor din Egipt, nu în zilele noastre.
Dărâmarea turnului Babel este lucrare dumnezeiască. Omul așa a fost proiectat și
atunci când a deviat de la linie a suportat intervenția divină.
Cred că perioadele de bună înțelegere ca și cele de dihonie nu sunt tocmai lucruri
omenești.
Dar oare lucrurile mărunte, pitorești, lipsite de importanță colectivă depind de
noi?
Cârcoteala,bombăneala, trăirea la nișă depind doar de noi? Sunteți convinși?
Cred că singurul lucru care nu poate fi controlat de zei este umorul. Și cred că
oamenii, indiferent de constituția lor morală, psihică, intelectuală nu-și pot
depăși limitele decât prin umor.
Umorul închide sau deschide porți, securizează sau dimpotrivă permite accesul spre
suflete celorlalți, ceea ce la modul cosmic ar trebui să fie doar apanajul zeilor.
Iată o mostră de umor la care am fost martor.
Un țăran aflat la tratament într-o stațiune balneară povestea cuiva ce i-a făcut
nevastă-sa. El ascunsese niște sticle de palincă în porumbar și din când în când se
ducea și mai lua câteve înghițituri.
Nevastă-sa, femeie ageră, observase desele lui vizite la porumbar și-l întrebă ce
tot caută acolo.
„E plin de șoareci și mă duc să-i mai gonesc” zise el. După un timp țăranul se duse
în porumbar și nu mai găsi nicio sticlă.
„Mă nevastă, zise țăranul, am avut o sticlă de palincă în porumbar și-a dispărut”
Nevastă-sa s-a uitat atentă la el și într-un final i-a spus: „Ar trebui să faci
ceva cu șoarecii ăștia”.

__________________

Una din noțiunile pe care românul nu le înțelege este aceea de salariu.

Salariul nu reprezintă contravaloarea muncii depuse, nici vorbă, salariul este ceva
obligatoriu pe care toată lumea trebuie să-l primească. Ciubucul este un drept
câștigat odată cu angajarea într-un loc de muncă. Nu poți lucra la fabrica de salam
și să te duci să cumperi salam. E ridicol. E dreptul tău să iei salamul pentru
acasă.
Poate chiar să mai și vinzi. Cum frumos zicea un distins profesor de-al meu:
„câinele nu pleacă de bună voie de lângă fabrica de salam”
În privința creativității negative, acea creativitate prin care pot fura, românii
sunt profesori cosmici. Poate de aici și mentalitatea că ciubucul este legal; cu
alte cuvinte orice ai face eu tot voi fura așa că hai să-l declarăm legal.

__________________

În sala de consiliu de o parte și de alta a mesei lungi se aflau ofițerii, în

capul mesei stătea Caporalul iar deasupra scaunului Caporalului se afla blazonul
său reprezentând broasca țestoasă și cheia franceză.
Deși era iarnă geamurile salii de consiliu erau larg deschise. Caporalul vroia să
vadă dacă nu cumva vor începe să cadă precipitații, dat fiind că îl cam supărau
articulațiile de câteva zile.
Pe stradă se auzeau chiote,agitație și pași grăbiți. În oraș venise circul.
Flașnetele nu mai conteneau.
„Domnilor, moștenim nu doar ochii bunicii ci și memoria genetică a traumelor și
privațiunilor la care a fost expusă” își începu Caporalul cuvântarea:
„Dopamina, endorfina, oxitocina, iată ingredientele fericirii”.
Ușa sălii de consiliu se deschise și in prag, nehotărât își făcu apariția bătrânul
bucătar.
„Vă rog să mă iertați excelență, am venit să… n-am vrut să vă deranjez, v-am adus
umbrela… nu vă supărați.”
Caporalul îi făcu semn s-o așeze în rastel lângă colecția de umbrele și bătrânul
bucătar se conformă.
Pe sub ferestre se strecură o flașnetă care care cânta cunoscuta
melodie „Amărât e omul Doamne, când mănâncă macaroane” doar că amărâtul ăla se
grăbea să dea din mână și ritmul era prea rapid.
Caporalul făcu o pauză să asculte. „Prea repede, prea sus…prea
ca la țară”.
„De mâine să le verificați atestatele la toți flașnetarii. Nimeni n-are voie să mai
cânte pe stradă fără să cunoască armura gamelor, ce-i o terță mică sau o cvintă
perfectă. S-a înțeles?”
Ofițerii răspunseră la unison: „’nțeles!„
„Ei bine,continuă Caporalul, gena tristeții este dată de cromozomul 17. Ne naștem
cu două rânduri de gene, genele scurte care au potențial infracțional și gene
lungi…”
Afară se auzi prima răpăială de ploaie. Caporalul se contorsionă și ofițerii știau
că e momentul să părăsească urgent sala de consiliu.
„A avut dreptate Caporalul, durerile de articulații erau de la ploaie” zise un
tânăr ofițer, apoi salută cu mâna la chipiu și plecă în drumul său.

__________________

Cuvinte simple: politică, cafea, tacla, lenevie, narghilea, cadână, sofa,

șerbet, rahat. Cuvintele simple ne ușurează viața.
Nimic nu mi-a întărit mai mult convingerea că Biblia este adevărată decât
cuvintele simple „Oricine trăieşte tot mai trage nădejde; căci un câine viu face
mai mult decât un leu mort.” - Ecleziastul 9-4
Orice acțiune întreprinzi o faci cu speranța că-ți va reuși. Orice plan
construiești pleci de la ideea că va funcționa. Speranța face parte din AND-ul
nostru. Cel mai mare pesimist speră să nu aibă dreptate în logica lui. Când ești
fără speranță de fapt tot speri, pentru că, nu-i așa „un câine viu face mai mult
decât un leu mort.”
 Rahatul, șerbetul, sofaua, cadâna, narghileaua, lenevia, taclaua, cafeaua,
politica și speranța - cuvinte simple.
Cuvinte care îți complică viața: păreri, considerente, judecăți, raționamente,
sentințe, verdict. Și totuși suntem specialiști în cuvinte care ne complică viața.
Viața noastră dar și a altora.

__________________

Dimensiunea uriașă de patriot, unanim recunoscută, făcu din Caporal un lider

deosebit de iubit de popor. Și nu declarațiile patriotarde făcute în diversele
cuvântări ținute te miri pe unde ci modul sincer în care se exprima în intimitate,
la chefuri, după ce gusta ca tot omul un pahar de țuică îl facură atât de îndrăgit.
Atunci începea să plângă și să-și declare iubirea, patima, dăruirea,
abnegația și devotamentul față de Imperiu.
Unii cârcotași șușoteau că nu de la țuică i se trage. Ci de la mujdei. Că de
îndată ce pune mujdei în gură începe a lăcrima și că vorbele mari sunt doar pentru
a justifica lacrimile. Dar ce te poți aștepta de la niște cârcotași.
Deviza sa „Imperiul, Dumnezeu și Bunica mea” era adesea aclamată printre lacrimi
și sughițuri, mai ales după ce gusta din țuică și mujdei.
Deseori la ospețe era adusă fanfara care era celebră pentru marșurile sale
executate în surdină.
„Este total greșit să pleci la război cu fanfara urlând” spunea Caporalul. „Să te
știe dușmanul când vii, pe unde și cât de repede te deplasezi.” Așa că fanfara
cânta în surdină pentru a nu fi auzită de dușman. Uneori cânta atât de încet că
generalii mai bătrâni își puneau cornurile auditive pentru a se bucura de muzică.
Dansurile erau acceptate și invitații erau poftiți să vină cu soțiile, cu ficele
sau cu logodnicile, doar că ultima dată când s-a întâmplat acest lucru fusese în
secolul trecut și se lăsase cu un scandal de pomină. De atunci ofițerii preferau să
vină neînsoțiți.
„Imperiul,Dumnezeu și Bunica mea” mai apucă să icnească o dată Caporalul și capul
îi pică pe masă lângă castronul cu mujdei.

__________________

Petrecerea se terminase, ofițerii plecaseră pe la casele lor, cei mai mulți cu

taxiurile, cei de modă veche cu trăsurile. Caporalul stătea în continuare cu capul
căzut pe masă lângă castronul cu mujdei.
Cineva îl scutură ușor ca să-l trezească.Caporalul deschise ochii și întrebă:„ce-
i,am învins?”
„Desigur excelență, Imperiul nu poate pierde niciodată!”
„Și mă rog cine a condus lupta fără mine?”
Întrebarea a avut darul de a-l năuci pe tânărul ofițer care neștiind ce să
răspundă dădu vina pe bucătarul șef.
„Canalia,îl omor. L-am iertat odată, de data asta îl omor.”
Tânărul ofițer nu avu curajul să mai scoată un cuvânt.
„Umbrela, dați-mi umbrela” stigă Caporalul. În învălmășeala care se produsese la
plecarea petrecăreților prea bine dispuși, cineva luase și umbrela Caporalului.
„Cine a îndrăznit să-mi ia umbrela?”. Năucit complet tânărul ofițer se gândi că
soarta bucătarului șef era deja consfințită, așa că se trezi iarăși spunând
„bucătarul șef a luat-o.”
„Canalia, atentează la demnitatea mea, îl omor. Îl omor.”
În sala Tribunalului militar,ofițerii judecători priveau de la masa prezidiului
aflată la o înălțime impresionabilă căte bucătarul șef care stând pe scaun in fața
lor zâmbea,aparent fără motiv.
Imperturbabil, bucătarul șef scotea câte o nucă, doua, le spărgea și se amuza. „Și
asta-i seacă. Până acum toate au fost seci. Se pare că de la o vreme Imperiul
produce numai nuci seci.”
Judecătorii priveau în continuare la el,neștiind ce să creadă.
„Să înceapă ședința!„ strigă cineva din sală.
„Liniște!” spuse președintele completului. „Nu sunteți la popotă.”
Auzind cuvântul popotă bucătarul șef scăpă o nucă din mână.
„Mă scuzați,fiind seacă era așa de ușoară că am și uitat că o aveam în mână. Da,
da, Imperiul produce numai nuci seci!”
Un murmur străbătu sala Tribunalului.
Judecătorii priveau în continuare neștiind cum să înceapă. Judecătorii mai bătrâni
nici nu-și mai aminteau când au avut ultimul proces. Judecătorii tineri asistau
pentru prima dată la așa ceva.
„Domnilor, haideți să terminăm odată, se apropie ora sosirii corespondenței și
aștept confirmările de la furnizorii de zarzavat. Asta dacă nu cumva vreți ca de
mâine să mâncați acasă” zise bătrânul bucătar. „Iaca ,asta-i ultima, pun pariu că-i
seacă”
Ușa sălii de tribunal se deschise și în prag apăru bătrâna femeie de serviciu,
căreia din cauza vârstei îi trebuia o săptămână să facă curat după petrecerile
ofițerilor.
„Dați-i drumul maică, umbrela era picată sub masă. N-a luat-o nimeni.
l-am trimis p'ăla micu să i-o ducă Caporalului.”
Sala deveni iarăși agitată.
„Liniște! Femeie ești sigură că umbrela aparține domnului Caporal?”
„D'apăi cum.” Și plecă trăgând ușa după ea.
Ședința fu suspendată. În drum spre garnizoană bătrânul bucătar gândi: „Boul
dracu', credea că-i mai deștept ca ta-su. Mă-sa leit.”

__________________

O știre lansată de curând arată că în România s-au înmulțit peste măsură

șacalii care amenință fauna autohtonă și care dau târcoale gospodăriilor. Din acest
motiv autoritățile si-au propus să reducă numărul de șacali. Eu zic să înceapă din
parlament.

__________________

Una dintre ciudățenile pe care le-am trăit și le trăiesc încă este strănutul
care apare imediat ce pun limba pe alcool. Acest lucru se întâmplă cu atăta
precizie că și în situația în care eram răcit și strănutam, nevastă-mea se uita la
mine bănuitoare.
„Ai băut ceva?”
„Am băut un căcat”
„Ăla nu se bea, ăla se mănâncă”
„Iote că eu l-am băut.”
Întotdeauna este un strănut viguros pe care îl execut de două ori și atât. Dar
trebuie să trâmbițeze organismul meu că am pus alcool în gură. Să știe lumea când
am început. Păi când am început știu și eu. Când am terminat nu-mi aduc aminte.

***

Mulți rostit-au „Amin” dar puțini au știință ce înseamnă. Vine din limba
ebraică (amen) și înseamnă „așa să fie”. Expresia apare de 13 ori în Vechiul
Testament și de 119 ori în Noul Testament.
În discuțiile laice termenul capătă nenumărate înțelesuri: adio, s-a terminat,
niciodată etc.
Iisus Hristos își începe adesea cuvântările sale către apostoli spunând: „Amin,
amin vă zic vouă” dar traducerea cea mai uzuală am găsit-o sub forma „Adevăr vă zic
vouă”.
În popor adesea începutul unei fraze se face cu expresia „de ce să mint, nu știu…”
după care ți se expune cu lux de amănunte care-i treaba. Dacă tot nu știe cel puțin
să-ți spună cu meticulozitate ce nu știe.
Apocalipsa 3-14 „…Iată ce zice Cel ce este Amin, martorul credincios şi adevărat,
Începutul zidirii lui Dumnezeu…”
 Așadar Amin este începutul zidirii, nicidecum gata, ești terminat.
Adicătelea „slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi
acum şi întru toţi vecii. Amin!”
Sau cum ar zice un amic de-al meu „mai treci pe aici”.

__________________

Un prieten de-al meu a găsit o metodă foarte eficientă de a se odihni.

A luat o sticluță din aia mică de penicilină, a dezinfectat-o bine și seara,
înainte de culcare își pune creierul în ea și doarme fără gânduri. Jumătate de
sticluță pune gheață ca sa stea la rece.
Metoda mi se pare extraordinar de simplă și aș vrea s-o încerc și eu, dar de unde
să mai găsesc sticluțe din alea mici?

__________________

Lady Blanche Balfour zicea : „Păzește-ne Doamne de primejdiile subtilităților

metafizice și ale iscodirilor zadarnice cu privire la obârșia răului”
Este răul un accident? Face parte din creație sau a apărut ulterior dintr-o
omisiune a creatorului?
Până la urmă răul este necesar? Ieși din experiența răului mai consolidat, mai
hotărât să-ți urmezi destinul?
Răul a existat înaintea lui Adam și a Evei pentru că la apariția lor Șarpele
exista deja. Povestea cu liberul arbitru este trasă de păr și ne face să
concluzionăm că Dumnezeu nu poate crea o ființă după chipul și asemănarea sa pentru
că nu poate controla răul.
Așadar prietenia cu cel ce stăpânește răul pare mai rentabilă la prima vedere.
Promisiunea că vei fi răsplătit într-o altă lume stârnește o anumită neîncredere.
După părerea mea lucrul cel mai greu de suportat pe care îl produce răul este
disperarea.
Și Spinoza se dovedește mai mult poet când zice:
„Disperarea este tristeţea născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, a cărui
cauză de îndoială a fost înlăturată.”
Există teorii care spun că răul este necesar.
Dau un exemplu la întâmplare, iată: Zece la sută din locuitorii planetei sunt
stângaci. Dintre aceștia câteva mii mor anual din cauza accidentelor, în timp ce
folosesc diferite dispozitive și echipamente construite pentru dreptaci.
Unde este necesitatea răului aici?
Dar să nu ne amăgim cum frumos zice Lady Blanche Balfour căutând obârșia răului.
Iată ce zice Isaia 45:
6. Ca să se ştie de la răsărit şi până la apus că nu este nimic afară de Mine! Eu
sunt Domnul şi nimeni altul!
7. Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, Cel ce sălăşluieşte pacea şi
restriştei îi lasă cale: Eu sunt Domnul Care fac toate acestea.
Și ne mai întrebăm de unde vin toate?

__________________

Există o vârstă, vârsta senectuții, când trebuie să te resetezi.

Tot ce-ai știut despre tine nu mai este valabil și resetarea este adeseori
dureroasă.
„Lumea este doar o închisoare uriașă, din care câțiva sunt selectați zilnic pentru
execuție” zice Walter B. S. Benjamin.
Și tot el zice că de la vârsta senectuții omul „nu trăieşte cu sentimentul că
viaţa merită trăită, ci cu cel că sinuciderea nu merită osteneala”
Sigur, ai experiența, ai căpătat meșteșugul răbdării,acum știi cum să pui
problema,dar cui îi mai trebuiește.
Ai acumulat, ai stâns, ai tezaurizat. Așa,și? Te-ntreabă cineva cât e ceasul? Îl
auzi cum ticăie și aștepți.
 În general zilele de naștere mi s-au părut mai degrabă motiv de întristare dar de
la o anumită vârstă pot fi considerate izbânzi.
Cercetătorii susțin că stresul scade odată cu vârsta senectuții. Mie mi se pare că
doar interesul scade. Apare în schimb dezgustul, repulsia, sila adicătelea
lehamitea.
Suntem mai fericiți nu pentru că am avea motiv, ci pentru că s-au schimbat
prioritățile, care au devenit mai accesibile. Ne mulțumim cu mai puțin.
Proprietatea și dominația se schimbă cu tihna și meditația. Anumite temeri dispar
pentru că acum ai o justificare, ești bătrân.
În ceea ce privește cunoștințele acumulate ajungem din nou la Biblie-Ecleziastul
1-18 „ Căci unde este multa ințelepciune este și mult necaz, și cine știe multe are
și multă durere.”

__________________

Zenon din Eleea (490 î.H-430 î.H) într-una din aporiile sale spune:
„Săgeata care zboară este în repaos. Fiindcă fiecare lucru este în repaos când
ocupă un spațiu egal cu el însuși și dacă ceea ce zboară ocupă întotdeauna, în
orice moment, un spațiu egal cu el însuși, atunci nu se poate mișca.”

__________________

Un documentar de lung metraj propaganistic ne explică fără echivoc că dacii sunt

cei care au construit piramidele, au înființat Imperiul Roman, iar actualii urmași
ai dacilor au inventat avionul, stiloul, insulina și farfuriile zburătoare, ca să
dau doar câteve exemple. Un politician cunoscut a afirmat că, după părerea sa,
Iisus a fost dac.
Când eram copii toți am avut în gașcă pe cineva, care dacă nu-i convenea ceva
amenința că vine cu frate-su, care era mai mare și ne bătea.
În mentalitatea unora dacii sunt fratele mai mare care s-ar putea să se întoarcă
și vedem noi ce pățim. Pentru că ei dacii au fost buricul pământului.
Eu zic să terminăm cu lucrurile astea mărunte și să vorbim deschis despre destinul
nostru cosmic, despre ceea ce ne revine cu adevărat de făcut de acum înainte: să
devenim leagănul civilizației galactice.

__________________

Nimeni n-a reușit deocamdată să definească clar ce este energia, ea rezumându-

se la un concept abstract. Este invariabil asociată unui sistem fizic care poate
efectua un lucru mecanic și se poate calcula cu formule cunoscute, dar la
întrebarea ce este energia răspunsul rămâne ambiguu.
Vechii greci au intuit exact când au definit-o ca fiind o „activitate într-un
lucru”.
O definiție care capătă anumite conotații interesante spune că energia este
puterea interioară a unui sistem de a se susține singur. Cu definiția asta ne
apropiem foarte mult de ceea ce numim suflet.
Energia se conservă, adică nu poate fi creată sau distrusă, ci numai transformată
dintr-o formă în alta.
Așadar dacă sufletul este energia care susține un sistem și care nu poate fi
distrusă ci doar trece dintr-o formă în alta, începem să ne facem probleme. Asta
dacă considerăm sufletul o energie.
S-a constatat că timp de trei până la cinci minute după instalarea morții celulele
sunt vii, neuronii sunt vii, tot sistemul corpului omenesc este în aceeași stare ca
aceea dinaintea morții. Ce lipsește? Cred că sufletul. Acea energie care să
susțină sistemul corpului omenesc care este un sistem vibrațional și care
interacționează cu Energia Universală.
Filosofii greci făceau distincție între modul în care apar obiectele și ceea ce
sunt ele, între fenomen și esență, între senzație care este concretă și
găndire,care este abstractă. Astfel Socrate transferă
aceste esențe asupra comportamentelor morale, esențe ce le numește gânduri sau
idei și cărora noi le spunem concepte. El se întreba ce este curajul, binele sau
dreptatea.
Pentru că noi avem doar niște exemple de acte sau acțiuni curajoase ale unora,dar
ce este în esență curajul nu-l putem defini fără să apelăm, zice Socrate, la
inducție, adică procesul psihic de generalizare.
Unele idei despre suflet ale lui Socrate, preluate de Platon susțin că toate
cunoștințele noastre ne vin dintr-o altă lume în care au trăit sufletele noastre și
pe care noi ni le aducem aminte, noi vorbind despre lucruri și nu despre esența
lucrurilor care este nepieritoare, perfectă, veșnic identică cu sine.
Primul filosof care vorbește despre gândire ca un psiholog este Aristotel.
Gândirea, spune el, este cel mai important proces al sufletului. Nu poate exista
gândire fără sensibilitate.
Gândirea se realizează prin intermediul a cinci operații psihice: comparația,
generalizarea, analiza, sinteza și abstractizarea. Și mai zice Aristotel: numai
omul gândește.
Aici trebuie să mă distanțez de marele filosof pentru că eu cred că tot ce este
viu gândește în mod cert și tot ce este amorf e posibil să gândească. În orice caz
afirmația sa trebuie cel puțin corectată: numai unii oameni gândesc.

Cartea a șaptea

„Un lucru care nu merită făcut, nu merită făcut nici bine” - Murphy

Un studiu efectuat de Institutul de Cercetări pentru Pace din Oslo în anul

2018 susține că cele mai fericite femei trăiesc în: Islanda, Norvegia, Elveția,
Slovenia și Spania ca să dau numai primele cinci locuri. De ce studiul a fost
efectuat de Institutul pentru Pace? Bănuiesc că dacă este pace la femei este pace
și în lume și toată lumea e fericită.
România ocupă un onorant loc 94.
La polul opus este Siria și Afganistan. Ați văzut că se leagă!
Nici un institut fie el de pace sau de război n-a reușit să facă un clasament cu
cei mai fericiți bărbați din lume.
Ce spun gurile rele? Că în spatele fericirii persoanelor din țările aflate pe
locuri fruntașe se ascund antidepresivele. Consumul lor urmează, în linii mari,
același clasament. Nici despre rata mare de îmbolnăviri de cancer nu se prea
discută sau de rata mare a criminalității, în care Finlanda este pe primul loc. O
excepție ar fi Elveția.
S-a constatat că împărțirea sarcinilor în gospodărie crește rata divorțului în
rândul cuplurilor, iar procedurile de divorț devin din ce în ce mai simple.
Ca orice român îmi vine greu să înțeleg cum pot trăi fără țânțari vara și ghețuș
pe trotuare iarna, sau fără șicanările din trafic fie iarna fie vara, ca să dau
doar câteve exemple. Și vor să mă facă să cred că sunt fericiți? Niciodată!

__________________

Țara cu cei mai mulți mulți locuitori de peste o sută de ani și cu cea mai
mare medie de vărstă este Japonia. Să mă duc acolo ca să trăiesc mai mult mi se
pare un efort mult prea mare. Dacă ar fi fost pe aici pe aproape, în Moldova sau
Bulgaria mai mergea.

__________________

Cea mai frecventă, cea mai căutată, cea mai abordată temă a omenirii este
dragostea. Dragostea este un accident ca urmare a unei situații confuze a
sentimentelor, sentimente ce ne guvernează existența, care intrate într-o anumită
confuzie, gererează încețoșarea rațiunii.
Experiența iubirii nu poate fi împărtășită, iubirea nefiind generată de voință.
 Și totuși am văzut o scenă memorabilă în care un țigan, bețiv și scandalagiu este
încătușat de polițiști și urcat în dubă. Țiganul se ridică de pe bancheta dubei, cu
mâinile la spate în cătușe, cu cămașa ieșită din pantaloni în urma luptelor duse,
se uită la polițiști și zice:
„Aahhh…vă iubesc!” și toți polițiștii, care se așteptau la vreo insultă și care
erau pregătiți să intervină, înmărmuresc.
Ca să vezi ce poate face dragostea.

__________________

Un nepot m-a întrebat ce înseamnă să fi rasist. Simplu zic, pe 25 august este

ziua internațională a câinelui. Dar nu există nicio zi internațională a
hingherului. Asta înseamnă să fi rasist.
__________________

Reprezentările mentale sunt atât de bine ancorate în conștientul nostru încât

nu cred că odată pantografiate pe creier mai pot fi anulate. Astfel, când spui
Egipt vezi o piramidă, când spui Grecia vezi Pantheonul, când spui Roma vezi
Coloseumul ș.a.m.d.
Asocierile între termeni sunt de asemenea foarte bine legate. Nu poți să spui
șarpe fără să te gândești la venin, chiar dacă există pericolul la fel de mare să
fi omorât prin constricție, cum nu poți să auzi termenul de rechin fără să-i
vizualizezi dinții.
Trăim, ne mișcăm într-un mediu în care asocierile de orice fel ne controlează
viața. Orice deviere de la aceste asocieri ne poate crea mari probleme. Nu te poți
trezi afirmând că politicienii sunt niște băieți buni care ne vor binele pentru că
asocierea termenilor nu este cea care trebuie și riscăm ca cei din jur să ne
eticheteze imediat.

__________________

Dacă mă întrebați pe mine am să vă spun că societatea, în marea ei majoritate,

nu este alcătuită din indivizi care contribuie social ci doar se folosesc de
relațiile sociale. Îi poți considera oare egoiști?
Egoismul nu are legătură cu nevoile proprii ci mai degrabă cu lipsa de empatie
față de nevoile celorlalți bine împletită cu convingerea că ei merită mai mult
decât ceilalți. De regulă egoiștii sunt la extreme fie cei mai puțin meritorii din
societate fie printre cei mai merituoși. Ambii sunt egoiști din motive total opuse.
Egoismul în sine nu este ceva rău iar pronumele posesiv este printre primele
cuvinte învățate în viață, după cuvintele mama și tata urmează: a mea, al meu.
Sunt unii care afirmă că dacă ai dat doi lei unui cerșetor și te-ai simțit bine,
înseamnă că ai făcut-o pentru tine, adică ești egoist.
Pot oare să trag concluzia că ar trebui să mă simt rău c-am dat doi lei unui
cerșetor ca să nu fiu considerat egoist?
Egoismul poate fi educat și primul pas este acela de a-i determina pe alții să nu
fie egoiști. Iată un exemplu. Un puști, un fel de rudă prin alianță mi-a spus
foarte deschis: „M-am hotărât să-mi cumpăr telefon mobil.” Apoi s-a uitat în ochii
mei și m-a întrebat: „Tu cu cât contribui?”. Dacă nu intervenea nevastă-mea
scoteam portofelul.
Manipularea poate îmbrăca forme emoționale, mentale, spirituale sau chiar fizice.
Cea mai sigură manipulare emoțională este plânsul, iar cea mai bună manipulare
emoțională este să repeți o minciună până când devine „adevăr”.
Dar puștiul ăsta era să mă pună în fața faptului împlinit cu un tip de manipulare
necunoscut mie.
Am aflat după aceea că de fapt avea telefon.

__________________

În desele ședințe pe care trebuia să le suport șeful nostru folosea frecvent

expresia „tata avea o vorbă” și imediat ne servea o frază la fel de indefinită ca
și expresia în sine. Bineînțeles că taică-su nu fusese filosof, dar oamenii au o
tendință instinctivă de a avea încredere în sfaturile părintești, care din punct de
vedere intențional nu pot fi acuzate de nimic.
Un coleg ai cărui copii nu voiau să mănânce carne de oaie îi mințea că este carne
de vită. „Da' are gust de oaie” spuneau ei.
„Asta pentru că vaca a păscut laolaltă cu oile” le spunea el. Și proștii mâncau.

__________________

Prin inermediul cuvintelor putem defini însușirile.

Dar înseși cuvintele au anumite însușiri.
Substantivul numit ÎNTREBARE are, după părerea mea, o aură de mister și nerăbdare,
în timp ce substantivul RĂSPUNS poate fi îndoielnic sau liniștitor.
Gândindu-mă astfel la cuvinte am ajuns la un impas. N-am reușit să determin
însușirea substantivului „automulțumire”.

__________________

Unele viețuitoare au o proprietate uimitoare: emit lumină. Aceste viețuitoare,

numite bioluminiscente, folosesc lumina produsă în cele mai diverse scopuri: pentru
apărare, pentru comunicare, pentru a-și găsi hrana sau pentru atragerea
partenerilor.
În principiu fenomenul se desfășoară astfel: o substanță numită luciferină se
combină cu oxigenul, reacția fiind catalizată de o enzimă numită luciferază, iar
din reacție rezultă oxiluciferina și o degajare de energie sub formă de lumină.
Lumina poate fi albastră, verde, roșie sau galbenă.
În mediul terestru sunt câteva specii de gândaci, dar și de ciuperci care
luminează. Însă în zonele abisale ale oceanului cea mai mare parte a organismelor
vii luminează.
De exemplu calmarii bioluminiscenți expulzează secreții luminoase pentru a deruta
prădătorii.
Așadar există entități care produc lumină!
De fapt, toate organismele vii au calitatea de a fi bioluminescente, ca rezultat
al reacțiilor metabolice, fără ca lumina emanată să fie vizibilă.
Evanghelia după Ioan cap.1
3 Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4 Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
5 Şi lumina luminează în întuneric şi ÎNTUNERICUL NU A CUPRINS-O
Să fie oare vorba despre lumina din Upanishada numită Chandogya, care spune:
„Există o lumină care străluceşte dincolo de toate lucrurile de pe pământ, dincolo
de cel mai înalt dintre cerurile cele mai înalte. Aceasta este lumina care
străluceşte în inima ta.”

__________________

La romani primele zile ale lunii se numeau calende și erau zile în care se
plăteau datoriile. Un fel de facturi din ziua de azi.
Cei care nu voiau să plătească spuneau că vor plăti „la calendele grecești”
deoarece grecii nu aveau calende. Expresia era „ad calendas graecas salvere.”
Românii au inventat și ei expresii care au același înțeles cum ar fi „la paștele
cailor”. Aici apare prima problemă, Paștele cailor nu înseamnă „niciodată” pentru
că această zi pică în ziua de Ispas, adică la 40 de zile după Paște și se mai
numește „Joia iepelor”.
De paștele lor, caii nu se pun la căruță și primesc fân pe săturate. Aici apare a
doua problemă la care românii au găsit repede rezolvarea: Paștele cailor la
ortodocși nu pică în aceeași zi cu Paștele cailor la catolici; când este sărbătoare
la unii, aceștia împrumută caii de la ceilalți ca să-și rezolve treburile.
Dar se întâmplă ca Paștele ortodox și cel catolic să pice în aceeași zi.
 Aici apare a treia problemă și toți pică de acord că n-au altă soluție decât să
chefuiască împreună. Există chiar credința că cel ce moare de Ispas ajunge direct
în rai. Evident pe jos.
Dar există Paștele cailor și la bulgari și se numește Konski Veligden.
Are loc în fiecare an în prima sâmbătă din Postul Paştelui, de Sfântul Toader.
Este ziua în care grădinarul bulgar și calul său merg la biserică și primesc
binecuvântarea preotului.
În orice caz, ceea ce vreau să vă spun este să fiți atenți când spuneți „la
Paștele Cailor”, pentru că nu înseamnă nicidecum „niciodată”.

__________________

Dacă nu știți cine este personajul cel mai bogat din lume, aflați că este Moș
Crăciun. Adică Dedushka Moroz la ruși, Père Noël la francezi, Weihnachtsmann mütze
la nemți, Babbo Natale la italieni și anul ăsta o să-ți aducă jucării Pulea spătaru
la români.
Peste tot în lume, de Crăciun oamenii își fac cadouri, pregătesc delicatese
culinare și își fac urări. Mai puțin danezii care se strâng în jurul bradului și
cântă Imnul „Dejlig er den himmel blau”.
Și finlandezii, țara de obârșie a lui Moș Crăciun au un mod ciudat de-a petrece
Crăciunul: se adună în jurul bradului și fac „Declarația de pace de Crăciun”
eveniment sărbătorit de la mijlocul anilor 1300.
La polonezi nu există Moș Crăciun, darurile sunt aduse de Moș Nicolae (Święty
Mikołaj) și de Gwiazdka, omologul feminin al lui Moș Nicolae.
La suedezi Cina de Crăciun, numită Julafton, este alcătuită din: smorgasbord,
julskinka, risgryngrot iar după cină un membru al familiei se îmbracă în Tomte.
Tomte spre deosebire de Moș Crăciun trăiește sub scândurile casei sau ale
hambarului și călărește o capră din paie.
Doamne ferește!
Nu știu ce cadouri își doresc toți aceștia, dar eu îmi doresc, ca în fiecare an, o
mitralieră. Bineînțeles cu cartușe.

__________________

Obiceiuri de Crăciun la urșii carpatini.

Trebuie spus din capul locului că urșii carpatini nu sunt mari fani ai petrecerii
de Crăciun sau mari adepți ai obiceiurilor de iarnă.
În această perioadă sunt nevoiți însă să întrerupă hibernarea pentru că cetele de
colindători lupi care le urlă colinde la ușa bârlogului nu-i prea lasă să doarmă.
Unele dintre aceste urside în perioada Crăciunului coboară în oraș pentru a-și lua
doza de tranchilizante, fac puțină agitație pentru distracția localnicilor, apoi se
retrag în așteptarea anului nou. Urările de Crăciun la urși, de genul „moor,mor” nu
sunt tocmai pe placul românilor care preferă „leru-i ler” ceea ce pentru urși nu
înseamnă nimic. Da' ce pentru mine înseamnă ceva?
În perioadele trecute românii se îmbrăcau în blană de urs și în răpăitul fără sens
al tobelor mergeau prin sat scălămbăindu-se. La început la acest obicei se îmbrăcau
babe în blana de urs.
Dar confuziile erau mari; nu se mai știa care-i baba, care-i ursul și la sfârșitul
petrecerii se puneau babele la naftalină în locul pieilor de urs.
Perioada dintre Crăciun și Anul Nou este perioada preferată a urșilor pentru a
ataca stânele, dat fiind că prin sate erau tot felul de dansatori, jucători și
băutori îmbrăcați în urși. Tactica lor era aceea de-a se alătura câte unei babe,
care desigur mergea la biserică, și a lăsa impresia celor care se uitau că de fapt
sunt două babe. Odată ajunși la stână omorau între cinci și treizeci de oi, luau o
oaie și se retrăgeau în așteptarea revelionului.
Într-o iarnă un urs s-a apropiat de nevastă-mea iar eu am intervenit salutar, am
luat-o pe nevastă-mea în brațe și am fugit în casă. Nici acum nu sunt sigur dacă nu
cumva am luat ursul. În sfârșit, la urși ca și la oameni, obiceiurile s-au mai
schimbat.
Urșii se duc mai mult la supermarket-uri unde găsesc coca-cola, snack-uri sau
băuturi energizante iar la plecare primesc binemeritata doză de tranchilizant. Plus
transport gratuit înapoi în pădure.
După cum v-am spus de la început urșii nu excelează în obiceiuri de Crăciun.