Cristina Dinu Despre A Fi Nimic Pentru A Putea Fi Totul o Altfel de Autobiografie Dintr-O Trista Romanie

© Editura EIKON
București, Calea Giulești 333, Sector 6

cod poştal 031310, România
Difuzare / distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74

mobil: 0733 131 145, 0728 084 802
e-mail: difuzare@edituraeikon.ro
Redacţia: tel: 021 348 14 74

mobil: 0728 084 802, 0733 131 145
e-mail: contact@edituraeikon.ro
web: www.edituraeikon.ro
Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din Învățământul Superior (CNCSIS)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DINU, CRISTINA
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul : o altfel de biografie
dintr-o tristă Românie / Cristina Dinu. - Bucureşti : Eikon, 2020
ISBN 978-606-49-0296-2
821.135.1
DTP: Mihăiță Stroe
Editor: Valentin Ajder

Cristina Dinu
Despre a f i nimic
pentru a putea fi totul
O altfel de autobiografie
dintr-o tristă Românie
București, 2019
CUPRINS
Introducere 9
Eroii și modelele vieții mele 11

Nea Florin 13
Dinu Ștefan 14
Mihai Ioan Dan Mihăescu 16
M 18
Vali Albu 20
Cătălin Paul Popescu 22
Rodica Ciobotaru 24
Bumbu Ionuț 26
Dan Iliescu 28
Dănuț Șarpe 31
Iamandi Cristian 34
Mihai Ciurescu 36
Antipa Cristian 38
Lucian Mihăescu 41
Georgică și George 43
Bogdan Moruț 44
Lumea moto 45
Cum a apărut această carte 58
Îmi place viața, dar a trăi e greu 65
Înțelegerea motivelor pentru care se întâmplă
și ni se întâmplă anumite lucruri 69
Încrederea și siguranța 71
Trăind paradoxul românesc 85
Îmi doresc pentru România familii și educație 91
Unde-s cavalerii? Unde-i demnitatea? Cine a furat respectul? 103
Sistemul ne îmbolnăvește sistematic 107
5
Medicina e gripată 124
Munca brățară de aur 136
Cei competenți în mai multe domenii deranjează cumplit și înfricoșează 144
Zona de confort 149
Prioritățile se pun în ordine, nu în vise 151
Un pic mai mult efort și niscaiva responsabilitate 156
Selecția naturală are legile ei 162
Pedeapsa nu-i reeducare 166
Țara are nevoie de eroi ai adevărului și corectitudinii 169
Nu suntem copaci 185
Influența extraordinară a mediului 187
Facerea de bine 198
Mărul stricat distruge proviziile 209
În România detașarea e o virtute 228
Pierderea creează loc pentru câștig 233
23 de ani de existență și 9 ani de viață 256
Locul care a făcut omul 256
Lecțiile tinereții 274
Epoca pisicilor 353
O tristă Românie 360
6
Motto
Îmi asum ceea ce am spus,
nu și ceea ce ai înțeles tu.
INTRODUCERE
V iața este o curvă frumoasă pe care, de-a lungul timpului, poți

ajunge să o apreciezi pentru că ți-o trage în toate modurile. Poți
ajunge să o înțelegi și să-i anticipezi momentele „romantice”,
dar trebuie să fii extrem de bolnav să o accepți resemnat. Ura, invidia,
dezastrul, neprevăzutul, greul, nedreptatea, pierderea sunt o siguranță
în viața omului, pe când iubirea, aprecierea, rezistența, anticiparea,
binele, corectitudinea sunt ceva atât de obscur și nesigur, încât am
inventat miliarde de zei și de magii pentru a le obține.
Avem acum discursurile motivaționale care ne spun că fericirea
este în noi, că putem manipula viața și timpul, că avem orice ne putem
dori și, cu toate acestea, umanitatea insistă să ignore și să se chinuie în
durere. Sau poate aceste discursuri motivaționale sunt, pur și simplu,
o nouă formă de… zeu, una new age�
Personal sunt adepta filosofiei lui Jordan Peterson. Viața e
cumplită, nedreaptă, iar oamenii sunt extrem de răi la bază, motiv
pentru care este un miracol că am reușit să evoluăm într-o societate cu
reguli și norme. Pentru a putea trăi, fiecare om trebuie să își găsească,
să preia sau să accepte de-a gata un sens. Jordan Peterson subliniază în
discursurile lui catastrofele emoționale din viața omului și face apel
la adoptarea unei discipline în urmărirea unui scop pentru a „putea
îndura viața”. Ori, cum spune domnul Șarpe Dănuț: „Ca să ai pentru
ce trăi trebuie să ai pentru ce muri!”. Iar domnul Dan Iliescu îmi tot
repetă că nu voi găsi fericirea, până ce nu îmi voi găsi liniștea.
Dar noi trăim în România, iar această țară, în spatele bâlciului,
este plină de tristețe. România este tărâmul Mioriței și insistă să nu
se dezmintă, este piciorul de Rai unde Vitoria Lipan își duce traiul
urmând un sistem superstițios, iar luptele se poartă acompaniate de o
muzică mai mult depresivă decât victorioasă.
Pe aceste frumoase plaiuri, oamenii și-au sacrificat tot pentru
pământ, precum Ion care a sfârșit căutând mereu averea, în ciuda
miracolului vieții. Aici, printre munți și văi, Întunecare a fost simbolul
9
C RI S T INA D I N U
marginalizării valorilor ce au dus la binele multora, iar Aurul Negru

graba pentru tunurile prezente în defavoarea viitorului.
Țara lui Caragiale mândră de inepțiile ei, cu oameni bășcălioși și
mereu la zi cu ultimele trenduri ale altora, vociferând despre toate
lucrurile ce merg prost, dar evitând precum Moromete să-și plătească
obligațiile. Țara în care românii uită zi de zi niște versuri deosebite:
„De rupi din codru o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă
unei lumi întregi/ De moartea mea”. (Moartea lui Fulger de George
Coșbuc)
Românii seamănă cu întreaga umanitate. Uită că sunt muritori, că
totul este efemer și că, în fond, mai nimic nu face cât prețul unei vieți.
10
EROII ȘI MODELELE VIEȚII MELE
T răiesc în acea perioadă a epocii internetului, în care conținutul

de informații aruncate de populație în mediul online este
majoritar la extreme. Partea de jos e plină de proștii lui
Caragiale care nu mai fac cizme, ci își arată apogeul cretinismului,
iar partea de sus, de cei care încearcă să răspândească idei. E la liber
pentru toți și la un click distanță.
În acest minunat mediu virtual am dat peste o sumedenie de
povești de viață și de afaceri. Spre imensa mea dezamăgire, un singur
individ, Tai Lopez, a menționat importanța pe care o au oamenii
apropiați în evoluția unui individ. La toți ceilalți apărea mențiunea
oamenilor care au influență negativă sau a modelelor de neatins, aflate
sus pe scena vieții.
După ce i-am ascultat o mare parte din cursuri, mi-am amintit de
Krishnamurti cu a lui carte, Eliberarea de cunoscut, și m-am gândit cât
se poate de sincer la întrebarea „Cine sunt eu?”. Mai mult amuzată,
am crezut că sunt un sac de celule având conștiință de sine, dar, de
fapt, nici asta nu sunt, pentru că întregul meu corp este o asamblare
temporară de atomi care se va modifica și se va integra în alte forme
după moartea mea. Poate sunt doar conștiința de sine. În final, nu
sunt nimic din ceea ce fac și gândesc.
Gândurile mele sunt un produs al informațiilor acumulate.
Caracterul meu este un produs al mediului înconjurător. Faptele
mele sunt un produs al gândurilor și caracterului. Dar EU nu sunt
nici una din astea. E o întrebare cu care încă mă joc și datorită căreia,
momentan, nu am dat buzna în raftul filosofilor, deoarece vreau să
văd la ce rezultate ajung neinfluențată.
,,Ce sunt eu în această lume ca reprezentare?”, se întreabă
Schopenhauer. ,,Sunt subiectul care diferă de toate obiectele
observate, inclusiv de acel obiect pe care îl numesc trupul meu. Eu
par a fi un heruvim înaripat lipsit de trup, lumea aparţinându-mi ca
ceva străin”.
11
Când am mai discutat despre meseria mea de fierar, care a început

ca intermediar și a evoluat în restaurator de obiecte de artă și cult din
metal, iar acum este în stadiul de restaurator și creator de artă din metal,
n-am acceptat laudele referitoare la reușita de a ridica un atelier din
nimic și de a învăța o meserie fără școală, deoarece nu eu am făcut asta!
Eu doar am fost acolo în momentul și locul potrivit, în preajma
oamenilor potriviți, să acumulez informații și să le aplic! Poate singura
mea faptă lăudabilă este că am vrut să învăț, dar făcând asta din disperare,
nu mai văd motivul aprecierii. Nici măcar disperarea cu care am trăit și
m-am luptat să supraviețuiesc nu mi-au zămislit eul, rezultând doar un
produs al întâmplărilor exterioare care m-au pus în anumite situații.
Atunci când reușesc să mă detașez și să văd lucid aceste realități,
tot șirul evenimentelor devine o evidentă școală. Când sunt prinsă în
umanitatea mea mă macin, mă consum și ratez să învăț. Pentru a vă
putea vorbi despre evenimentele vieții mele și despre cum un copil
din România, rupt de realitatea curentă, a ajuns o femeie capabilă, pe
picioarele ei, a urmat școli, a ridicat un atelier și împrăștie povești din
metal în lume, trebuie întâi să vă vorbesc despre cei care m-au cizelat,
m-au finisat și m-au făcut om.
Nu m-am autoeducat, nu m-am creat și am realizat că nu există
drumul americănesc Self Made. Am fost modelată de cei din jurul
meu și de evenimentele prin care am trecut. Aș vrea să menționez că,
în paginile ce vor urma, oamenii de caracter sunt numiți cu numele
lor real pentru a-i face cunoscuți lumii. Le-am cerut acordul în vederea
acestui lucru. Cei care nu mi l-au dat sau cu care nu am apucat să iau
legătura înainte de publicare au doar inițialele numelui.
Acum, încă de la începutul cărții, vreau să vă fac cunoștință cu
niște nume mari, oameni care nu sunt vedete la televizor, nu joacă în
filme și nici nu dau moda în materie de țoale și șlapi. Ei sunt doar niște
simpli mari eroi ai societății despre care nimeni nu știe, dar datorită
cărora bunătatea, susținerea și binele se răspândesc în lume.
Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, dar asta nu-i face mai puțin
eroi și nu șterge binele ce l-au lăsat în urma lor.
Ordinea în care îi prezint nu are nici o noimă. I-am trecut în ordinea
în care mi i-am notat într-o zi în agendă pentru a ști tot timpul care sunt
primii oameni pe care să-i răsplătesc atunci când voi avea posibilitatea.
12
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
NEA FLORIN
Să-i fie țărâna ușoară!

Un alcoolic de cursă lungă. A lucrat ca electrician la institutul
ICERP din Ploiești. L-am prins în viață când am avut atelierul acolo,
în 2016, și a fost găsit mort în casă cu câteva luni înainte să plec.
Acest omuleț, în ciuda slăbiciunii pentru alcool, avea un suflet
de aur. Dacă nu îl omora alcoolul, l-ar fi omorât singurătatea. Nu
l-am invadat cu întrebări, dar din ce-mi mai spunea în trecere, am
concluzionat că soția l-a părăsit, iar băiatul nu mai trecea pe la el. A
prins drag de mine pentru că îi vorbeam cu respect, îi ofeream cafea
și-l ascultam. Mă admira pentru că munceam ca o drogată, iar mie îmi
era milă de el pentru că răspândea un aer de pustiu și singurătate.
Orice treabă aș fi făcut sau oricât de obosită aș fi fost, când băga
capul pe ușă să mă salute, îl trăgeam cu forța la o cafea. Iarna stăteam
lângă sobă, să se mai încălzească la trup și la suflet.
Râdea mereu, făcea glume și evita să vorbească despre el. Râdea cu
ochi triști. În timp, am văzut că mergea la orice muncă cu colegi sau
cunoscuți de-ai săi pentru a mai face un ban. Avea vreo 60 de ani și
tremura din toate balamalele din cauza alcoolului. Cu toate acestea,
l-am găsit prin tot felul de șantiere la spart betoane, dărâmat pereți
sau tras conducte�
Muncea!
În ultima perioadă a vieții lui, își făcuse obiceiul să vină pe la mine
cu ceva agățat de mână. Ba o scândură pentru foc, ba discuri pentru
polizorul unghiular, ba un butoi cu sticle, chiar și cu fiare diverse. Era
modul lui de a-mi plăti minutele în care îl ascultam, timpul petrecut
departe de cei ce-l luau peste picior, îl jigneau sau îl desconsiderau.
L-am văzut și în momente de beție cruntă și am vorbit cu persoane
care-l știau de zeci de ani. Nu jignea niciodată, nu era prost la beție și
nu deranja.
Un om simplu, cu un viciu, dar care încerca să ajute și să contribuie
cu ceva. Nu știu dacă a făcut ceva măreț de-a lungul vieții și poate
să pară cel mai banal din lista acestui capitol, dar nu puteam să nu îl
pomenesc pentru că era un om capabil să întindă o mână când cineva
13
avea nevoie de ajutor. Așa l-am văzut în afara porților institutului și în

interiorul atelierului meu�
Nea Florin care a rămas în mintea mea cu o replică de pomină:
„Cristino, ai o mână ca de popă!”, referindu-se la un moment în care
m-a chemat pe un șantier să-mi iau niște rulmenți, iar eu, dintr-o
mișcare, am golit jumătate de dulap într-un rucsac pe care l-au ridicat
trei oameni�
Îi plăcea motanul pe care îl aveam la acea vreme, Eon, care îl adora
la rândul lui pe bătrân. Nu-i spunea Eon, ci Teroristul. A fost singurul
om, în afară de mine, de care mâța s-a atașat teribil. Îl urma prin tot
institutul și venea când îl striga. Lumea spune că pisicile nu răspund
la nume. Ale mele au răspuns tot timpul, iar Eon știa că îl cheamă și
Teroristule�
DINU ȘTEFAN
Să-i fie țărâna ușoară! Tatăl meu! Despre ce s-a întâmplat cu el veți
afla mai târziu în carte. Momentan vreau să vă vorbesc nu despre tatăl
meu, care a avut defectele lui, ci despre omul Dinu Ștefan.
Mergând pe pașii lui, mai mult fără voia mea, după moartea lui, l-am
cunoscut mai bine din poveștile altora. Știam câți muncitori a ținut
din milă pentru că aveau probleme acasă sau probleme financiare, deși
îl furau, nu munceau, nu-și făceau treaba, iar la final l-au amenințat.
De asemenea, l-am văzut de multe ori implicându-se în fel și fel de
acțiuni caritabile, de la donat bani pentru cazuri despre care se asigura
că sunt reale, până la a ajuta diverși să-și rezolve problemele sau să-și
găsească joburi, lucrări, contracte. Pe unde îl duceau pașii încerca să
dezghețe atmosfera și să facă oamenii să râdă. De la el am moștenit
obiceiul de a căuta să fac vânzătorii și casierii să râdă sau măcar să
zâmbească. A lăsat în urma lui oameni care-i mulțumesc și azi pentru
locurile unde sunt, pentru joburi și afaceri sau alte ajutoare.
S-a ridicat singur, pe forțele lui în tot ce a făcut în viață și, probabil,
a avut oamenii lui minunați care l-au ajutat în momente cheie,
14
făcându-l să ducă mai departe tradiția. Tot ce făcea, făcea cu simț de

răspundere și încerca să dea tot ce-i mai bun din el. Era o enciclopedie
mergătoare. Și azi, la 9 ani după moartea lui, am momente când îmi
vine să-l sun să-mi spună ce înseamnă vreun cuvânt sau unde găsesc
o informație. Avea o memorie fotografică genială și o enorm de vastă
cultură generală. Deși spunea adesea că „omul care știe de toate nu
face nimic” era multilateral dezvoltat și știa din orice domeniu câte
ceva. Era o plăcere să stai la taifas cu el. Am văzut asta la toți oamenii
cu care interacționa, indiferent de poziția lor socială.
Este viu în amintirea celor apropiați lui și am auzit în drumul
meu numai cuvinte de laudă la adresa lui. Dar, desigur, am întâlnit
și oameni care i-au tăvălit amintirea prin mocirlă. Cunoscându-i
mai bine, am înțeles ce invidii și ce frustrări i-au făcut să fie mârlani.
Și da, există și oameni care ar trebui să-i mulțumească pentru tot
ajutorul primit, dar care, roși pe dinăuntru de mizeria lor, nu mai au
mecanismele necesare conștiinței.
Pentru liniștea celor ce cred că a lăsat averi în urma lui, transmit
cu acest prilej că tot ce a lăsat sunt oamenii ce au crescut datorită
lui și lucrările făcute în 18 ani de activitate prin firma proprie S.C.
Scorpion EXIM S.R.L., plus, anterior, în anii lucrați la Automecanica
și la Uzina Mecanică.
Averea lăsată în urmă e în cenaclurile de epigrame pe care le
organiza la fabrică, în concursurile de șah și în hârtiile cu mărturii ce
i-au fost băgate sub nas pentru a fi semnate și le-a rupt refuzând, cu
tot riscul implicat, să facă rău cuiva. Mi-a povestit de câteva ori câte
nopți și zile a așteptat terorizat prețul curajului.
Eu i-am tăiat atelierul când murea și am dus tot, tot la fier vechi
pentru a acoperi datorii. Averi, terenuri și case au dispărut încercând
să plătească salarii și să țină firma. Casa în care stăteam a rămas pe
numele fratelui meu, să continue să-i plătească ratele. Nouă, familiei,
ne-a lăsat datorii și un imens gol pe care nu-l va umple nimeni și nimic
niciodată.
Lumii a lăsat nenumărate fapte bune, amintiri, resurse, idei și vieți
salvate. Eroul Dinu Ștefan rămâne în mine legat de o amintire, când
am fost spitalizată la Sfântul Pantelimon, în București, în urma unui
accident�
15
În salon cu mine era o bătrână cu artrită și artroză la genunchi și

cu niște dureri pe care și le plângea în batistă, ca să nu deranjeze. Avea
150 lei la ea, toți banii săi. Tata era în salon cu mine, când a venit
asistentul să-i spună bătrânei că va trebui să plece fiindcă ține patul
ocupat. „Mamaie, fără 300 de lei la anestezist, 500 la medic și ceva pe
la asistente nu te operează nimeni. Înțelege!”.
Tata nu s-a înfuriat. După ce a ținut prin spitale toți bătrânii
familiei, angajați, cunoscuți, străini și copiii săi împiedicați, era mult
prea obișnuit cu atitudinea din spitale. După plecarea asistentului s-a
ridicat, a mers la patul bătrânei, i-a pus banii în mână și nu a lăsat-o
să-i zică ceva, s-a ridicat și a plecat.
Genul ăsta de om era tata. Astea sunt averile pe care le-a lăsat lumii!
MIHAI IOAN DAN MIHĂESCU
Patronul firmei S.C. Teona Prodimpex S.R.L. (www.clopote-

candelabre.ro), cu o respectabilă vârstă de 84 de ani, care încă lucrează,
plătește taxe, salarii, citește, învață și continuă, în stilu-i caracteristic,
să se ruineze prin fapte bune. Fost director la Neferal, ulterior un mare
nume apărut în presă și media, pentru talentele neegalate în turnarea
pieselor de mari dimensiuni, în special a clopotelor bisericești.
L-am cunoscut în 2012, când m-a ajutat cu turnarea unor piese
pentru candelabrele de la Biserica Albă din București. Un om care a
dat de muncă la zeci de oameni și i-a învățat meserie.
A ținut în atelierul său, ca angajați, o întreagă familie și i-a ajutat
până la punctul în care îi lăsa să negocieze ei prețul pentru finisarea
pieselor în atelierul lui, cu sculele și consumabilele lui, fără să le ceară
ceva. Nu-mi ajunge un roman să vă povestesc câte lucrări a făcut
gratis, unele din dorința de a ajuta și altele pentru că oamenii au
profitat de bunătatea lui și nu i-au mai plătit. Are o listă întreagă cu
fețe bisericești care l-au țepuit.
A ținut firma și salariile din pensia lui și a soției. Acum soția,
mult prea iubita lui companioană, s-a stins din cauza unor cumplite
16
probleme de sănătate. Dânsul continuă să țină firma, tot în pierdere și

în lipsă de oameni dornici de muncă.
Băiatul dânsului are și el probleme de sănătate și de bunătate,
trecând prin multiple situații în care a fost fraierit cu banii. Când aud
oamenii din jur văitându-se că toți sunt răi, haini și urmărindu-și doar
propriile interese, mă gândesc la oamenii ăștia care au sărit, au dat, și-
au luat de la gură și au fost falimentați majoritar de „văicăreți” d-ăștia.
Acești îndurerați de soarta lumii haine au fost primii care au sfâșiat cu
sete și ură din cei buni și darnici.
Într-o zi domnul Mihăescu mi-a pus 1000 de euro în mână să nu
închid atelierul. Nu mai puteam. Eram nemâncată de prea multe luni.
Dormeam într-o căbănuță construită de mine în curtea atelierului
dintr-un service auto. Voiam să dau foc la nimicul ce-l aveam și să mă
duc unde-oi vedea cu ochii. Nu i-am povestit nimic. Doar i-am spus
că nu mai pot și nu mai văd sensul, prin urmare, aș pune capăt.
S-a dus în casă, a venit și mi-a pus în mână banii, apoi m-a dat pe
poartă afară, cu o singură rugăminte: „Dacă nu voi mai fi în viață când
vei putea să mi-i înapoiezi, dă-i, te rog, băiatului meu”. Mi-a pus banii
în mână într-o perioadă în care era în imensă pierdere cu firma după
niște țepe, soția îi era la pat paralizată, iar băiatul tocmai fusese înșelat
de o firmă de construcții. Era, cred, a cincea oară când îl văzusem în
viața asta, fiind pentru el doar o necunoscută.
În tot acel dezastru, domnul Mihăescu era așa cum l-am cunoscut
mereu, senin și împăcat. Mereu l-am văzut că-și duce crucea liniștit,
de parcă așa e normal să fie. Uitându-mă la dânsul, sunt aproape
convinsă că, în niciun moment al vieții, nu a urlat spre cer, întrebând
zeitățile cât timp mai au de gând să-și bată joc de bietul său suflet, ci a
plecat capul spre pământ, mulțumindu-i lui Dumnezeu că-l consideră
suficient de demn să-i dea toate greutățile.
Am uitat să menționez că are curtea, casa și atelierul pline de câini
și pisici (zeci de exemplare) salvați de pe stradă, pe care îi îngrijește din
tot nimicul său.
I-am înapoiat banii, i-am dat în plus când am mai luat ceva, m-am
luptat să găsesc lucrări să-i dau de muncă, dar nu s-au mai legat. N-am cu
ce să-l ajut. Nu știu unde să-i găsesc angajați pentru că într-o turnătorie
munca e grea, murdară și, în același timp, delicată... în țara asta și
17
femeia de serviciu vrea job de director la birou. Domnul Mihăescu a

lăsat și încă lasă în urma sa vorbe calde, seninătate, ajutor de tot soiul,
inclusiv financiar, lucrări minunate, înțelepciune și smerenie. Nu
apare la televizor ca model demn de urmat, nu vin copii la dânsul la
orele de școală altfel, nu există școli de meserii care să-i trimită învățăcei
și nu-i dedică nimeni nici o odă pentru faptele sale bune.
E un nimeni de pe o străduță îngustă, ascunsă într-o mare
metropolă, un nimeni public și, totuși, este totul în viețile unora și
este totul în ce înseamnă modul frumos de a-ți trăi viața și a-ți forma
caracterul�
Este unul din eroii anonimi ai societății!
M�
Un angajat la Cablul Românesc S.A. din Ploiești pe care l-am

cunoscut în decembrie 2017.
Bătrânel mic, simpatic, respectuos și blând. Când mă gândesc la
dânsul, mi-l amintesc în ziua când trailerele turcești părăseau fabrica
cu utilajele cumpărate la preț de fier vechi.
Aveam atelierul acolo în acea perioadă. M-am întâlnit cu dânsul în
fabrică și l-am văzut trist, abătut. Mint. L-am văzut strivit de trailerele
care-i treceau prin față părăsind fabrica.
L-am întrebat cum se simte. I-au dat lacrimile! „Mă doare! Mă
doare aici, în mine, sufletul! Cristina, lucrez aici de când am ieșit
de pe băncile școlii. Cunosc fiecare milimetru din fabrica asta. Am
fost aici când era forfotă de oameni și se producea la foc continuu.
Am participat la construcția unora dintre utilaje. Măi, făceam aici,
pe loc, utilaje speciale pentru producții personalizate, în funcție de
nevoile clienților. Am construit utilajele pe care ăștia le-au scos din
pământ, cu grijă, după ce le-au luat ca fier vechi. Toate funcționează!
Se distruge tot!”
În altă zi de salariu, era afară, trist, că fusese furat de contabilă cu 50
de lei. Nu a vrut să facă scandal. Era sub demnitatea lui să facă tămbălău
18
pentru banii munciți. Știa cât de mult fură contabila cu acordul ălora
mari. Știa că ea își făcea contabilitatea de la blocurile pe care le avea în
grijă pe curentul și consumabilele fabricii, în timp ce treaba i-o făcea
alt angajat al fabricii. Fura femeia aia de la toți, până și de la chiriași și
paznici. Evapora până și scule de inventar. Nimeni nu-i făcea nimic.
Doar eu am luat foc de mai multe ori și am sunat la București pentru
nedreptățile ei... am aflat astfel că avea susținerea în mizerii de mai sus,
iar eu am devenit o paria, fiind prăduită la plecare de banii dați garanție.
Bătrânelul acesta a ajuns și dânsul o victimă a mizeriei ei. O ajuta,
îi îndeplinea cerințele, îi făcea treaba cu bun simț și implicare, când ar
fi putut să-și pună palma în fund, să iasă la pensie și să nu fie acolo,
să trăiască măcelul sufletesc al utilajelor plecând pentru totdeauna pe
meleaguri străine. Nu a vrut să iasă la pensie pentru că era nevoie de
dânsul. Era printre ultimii care știa rostul lucrurilor și ajutorul îi era
neprețuit.
Acasă are o soție bolnavă, care e pensionată și pentru un bănuț,
pentru o pâine face niște ornamente micuțe cu floricele și sticle pe
care abia le vinde la prețuri mizerabile. Cu toată situația dânsului nu a
făcut scandal, nu a urlat, nu a ieșit la pensie. A închis în sine, resemnat
și cu amărăciune, nedreptatea.
Pentru mine M. este un erou. Un erou al celor care refuză să
părăsească corabia și își asumă răspunderea de a lupta până la final,
îndeplinindu-și sarcinile. Un erou care duce această bătălie tăcut,
închizând în sine greul și răspândind în jurul dânsului vorbe bune,
zâmbete și căldură.
Nu am vorbit mult cu dânsul și nici nu ne-am văzut de multe ori,
dar mi-au rămas în minte chipul blând și vorbele calme prin care îmi
spunea „Nu merită să te superi”, „Nu merită să te lupți cu oamenii
răi, haini precum contabila! Are viața grijă să aducă dreptatea!”.
Și o aduce! Domnul M. merge în fiecare seară acasă la o soție
zâmbitoare, caldă și iubitoare! La o nepoțică minunată, o nestemată
zglobie. Ele sunt bogăția și liniștea lui și apropierea după care mulți
tânjim. Apropiații îi sunt alături și îi doresc binele. Eu, o străină, îl am
mereu în minte, dorindu-i sănătate și liniște.
Contabila stă în birou să consume de la alții, merge acasă la un
bărbat care o disprețuiește și, din când în când, reface crucea la
19
mormântul copilului ei pentru că e vandalizat, întrebându-se „cum

pot fi oamenii atât de lipsiți de orice urmă de suflet încât să facă așa
ceva?”. Toți care au vreo legătură cu ea o blestemă și îi doresc cele mai
macabre accidente�
Mă uitam la ei în ultima mea zi acolo. Erau amândoi în birou, unul
lângă altul. Înger și demon. Cele două fețe ale umanității în același
loc. Memorabil! Veninul acelei femei cu fața pocită de ură și avariție,
iar mai în spate rugămințile, prin semne, ale domnului M., să nu pun
la suflet, că nu merită.
Le-am făcut o poză mentală și am revăzut-o, pe viu, de mai multe
ori, încercând să văd semnele pe care le pune viața pe corpurile
oamenilor în funcție de caracterul lor. Și, vai, cât de evidente sunt.
Ea o hologramă exterioară a lui Dorian Gray, iar prin aburul imaginii,
tabloul în toată splendoarea lui. Domnul M. natural, senin, ce-i afară
și-năuntru! Natural, firesc.
Dincolo de toate, un erou, pentru că, în numele lucrului bine
făcut, rezistă lângă acel monstru pe care nu l-a jignit niciodată. Cea
mai teribilă și furibundă reacție a lui la adresa contabilei a fost:
„acea... acea ființă haină, rea, murdară, domne, murdară sufletește, un
monument de mizerie”.
VALI ALBU
„Nebuna aia cu câinii”, cum îi spun alții și cum se numește singură,

conștientă de vorbele altora. A lucrat la ICERP în Ploiești, când
funcționa institutul, apoi a continuat să vină zi de zi la muncă, ani în
șir, pentru a se îngriji de câinii de acolo, până când, în anul 2019, i-au
dat afară pentru că au vândut hala unde îi ținea.
Am cunoscut-o în curtea institutului în 2016, când am avut
atelierul acolo. Bătrână, bolnavă, avându-și tatăl în grijă. Fără casă,
pentru că au fost evacuați la naționalizare. Stau cu chirie. Înainte să
plec de la ICERP i-am făcut o gratie la apartamentul unde se mutaseră.
Am cunoscut-o când tatăl ei încă mergea, acum am aflat că este la pat,
20
după o comoție cerebrală. Mă sfâșie imaginea ei cocoșată, ca urmare a

zecilor de ani în care a muncit, a tras, a ridicat, acum fiind nevoită să
se lupte cu boala și să-și îngrijească tatăl.
Merge să vadă câinii aflați acum la un adăpost, să se asigure că sunt
bine îngrijiți. Vrea să plătească, să dea pentru mâncare cum a dat atâția
ani când se îngrijea de ei. Dintr-o pensie de nimic din care plătește
chirie, utilități, mâncare, a putut să aibă grijă de alte câteva suflete
patrupede�
Nu se plânge, dar nu se poate opri să nu înșire greutățile și
nedreptățile. Îmi e mereu vie în minte cu vorba: „În oceanul ăsta de
rechini cu greu găsești câte un delfin”. Luptă! E o luptătoare! Nu
cere nimic și nu acceptă pomeni! Mi-e jenă că nu reușesc să trec pe
la dânsa, că se scurg nenumărate zile și nu apuc să-i dau un mesaj sau
să o sun, să-i spun că e în mintea mea, că nu am uitat-o. Trece timpul
furtunos de repede pe lângă mine, în vreme ce la dânsa fiecare clipă e
un chin nesfârșit. Mi-e jenă că nu pot fi și acolo, să-i ascult oful și să-i
dau ajutor, orice și oricât de mic.
Privesc la „dramele” multora din lumea mare și mă gândesc că
undeva acolo, în Ploiești, o mână de om, după o viață de muncă în
cercetare și cu o vârstă la care în altă țară ar fi avut bilete de la stat să plece
în croazieră, în timp ce tatăl i-ar fi fost îngrijit regește, se luptă în scaunul
cu rotile să-și țină în viață tatăl și câinele, prinzând momente să trimită
câte un mesaj celor la care se gândește și le urează tot binele din lume.
Mă rupe neputința și sărăcia mea! Nu am cu ce să ajut! Nu am nici
timpul să fiu acolo să-i alin pustiul! O eroină. O femeie cu suflet de
aur, care nu face nici un dram de rău, care dacă ar putea, ar ajuta orice
om aflat la greu și ar construi adevărate rezervații pentru animale cu
prețul vieții ei! Uneori am senzația că nu există în lumea asta pentru
dânsa, că nu trăiește pentru propria existență, ci pentru suflețelele
necuvântătoare părăsite, uitate sau chinuite.
Cei care au cunoscut-o la ICERP o ironizau. Directoarea a vrut
de nenumărate ori să cheme hingherii pentru câini și să-i interzică să
mai intre în institut. A fost oprită de alți directori, care, deși agasați de
modul în care doamna Vali își spunea oful, au ajutat-o și cu mutatul,
și cu căratul apei la câini, și cu salvarea lor până ce vânzarea le-a tăiat
orice cale�
21
O altă față ascunsă a societății care nu e caz social pe Facebook,

nu e Breaking News la TV și nici nu îi sunt cunoscute efortul, chinul
și implicarea. Un exemplu de om care din nimic poate face atât de
multe, iar alții nu au un leu pentru o cauză caritabilă.
CĂTĂLIN PAUL POPESCU
Veterinarul! Are clinica Cuppy Vet YAZ din Ploiești (www.

cuppyvet.ro). Un doctor de nota un milion care continuă să crească și
un om de o valoare imposibil de măsurat.
El m-a cunoscut prin 2014-15 în poligon, când lucram ca instructor
moto. Cum eu nu mi-l amintesc, voi spune că ne-am cunoscut în
2017, când am fost la el la cabinet, cu un animăluț.
Merge încontinuu la orice curs, simpozion, eveniment legat de
medicina veterinară în țară și în lume. Studiază noi căi prin care să salveze
animalele și să învingă acel „prea târziu, nu se mai poate face nimic”. L-am
văzut la mine în atelier lângă un pacient care i-a murit (un câine care era
cazat la mine ca să ajungă repede la el sau eu cu animăluțul la clinică, în
caz de complicații). Dacă toate dovezile implicării lui în medicina pe care
o practică nu ar fi fost suficiente să-mi demonstreze dorința de a învinge
boala, chipul lui deasupra câinelui mi-a trecut dincolo de creier și a intrat
în ființa mea ca un abur-râu rece, rece ca de gheață care mi-a traversat
fiecare organ, fiecare mușchi și fiecare vas de sânge.
Se învinovățea! L-am ajutat să ducem câinele la mașină și i-am
spus să nu-și facă procese de conștiință pentru că a făcut tot ce era
omenește posibil. Câinele era mult prea bătrân și bolnav. M-a privit în
ochi și mi-a spus: „Dar nu devine niciodată mai ușor”.
Trup, suflet, timp și finanțe dăruite toate copilului său, clinica. Și-a
lăsat prieteni pe pârtia de schi și a fugit la cabinet că a văzut pe cameră
că nu era ceva aprins sau cum trebuie la incubatorul unui câine.
A aruncat pistoanele mașinii prin capotă (la figurat, deși nu l-am
întrebat, cred totuși că a prăjit câteva mașini) ca să ajungă la pacienți la
orice oră din zi sau din noapte.
22
La orice oră îi scriai sau îl sunai, era acolo să răspundă! Vorbesc la

trecut pentru că acum, când în final și-a găsit o echipă de oameni ca
el, sper că mai și doarme! S-a îngropat în credite și și-a îndatorat toate
rudele ca să cumpere tot ce trebuie pentru clinică. Mașina lui nu e un
moft, ci o mașină rapidă pe care se poate baza oricând, să-l ducă fulger
la urgențe.
Nu am petrecut timp cu el cât să spun că avem vreo relație de
prietenie, dar dacă mă sună acum, să-mi spună că are o problemă,
arunc calculatorul, de dracii îl ia, și plec, lăsând și ușile deschise în
urmă, să-l ajut. După câteva întâlniri cu el, strict legate de animăluțe
de-ale mele, într-o noapte i-am scris că ar fi cazul să înceapă să trăiască!
Distrugându-și libertatea, fericirea și sănătatea nu va putea înainta
cu clinica. Dacă nu ia atitudine, o să vină un moment când prin
incapacitatea lui fizică sau emoțională își va omorî copilul.
Nu știu cum a interpretat atunci ce i-am spus, nu l-am întrebat.
Dar în nesimțirea-mi și dezinvoltura-mi caracteristică i-am mai tot
repetat cu fiecare ocazie pe care am prins-o, de parcă i-aș fi fost soacră
sau soră. Oricât de vesel, de glumeț și de plin de viață era, simțeam că
ceva îl omoară din interior. Am aflat și de frustrarea lui referitoare la
angajații indiferenți și incompetenți, dar mai erau și altele. Nu l-am
luat la întrebări, doar am insistat în fel și chip, prin diverse formulări
și reformulări să înceapă să trăiască.
Într-o zi s-a întâmplat miracolul și l-a trăsnit indiferența de a mai
căuta, dar și înțelegerea pe anumite planuri a inutilului. Apoi i-au
bătut la ușă angajați cu suflet de aur, ca el, și minți dornice să facă mai
mult și mai bine. Acum își îndeplinește vise ca un copil proaspăt fugit
din casa părintească. Are hobby-uri și pasiuni. Se plimbă, trăiește și
întinerește. Sunt convinsă că acum merge și la muncă cu bateriile tot
mai încărcate.
Copilul Cuppy Vet e salvat, iar creatorul acestui rai continuă să
cerceteze noi metode să salveze vieți. Un om care ajută, deopotrivă,
animale și oameni. El e acolo lângă doamna Vali, are timp în ziua lui
de 72 de ore să vorbească cu dânsa, să o viziteze, să o ducă la câinii de la
adăpost și să-i dea o mână de ajutor. Rezistă răutăților oamenilor care
știu ei mai bine ca un specialist sau care consideră doctorul vinovat
pentru că nu a făcut imposibilul. Rezistă greutăților, taxelor și ideii
23
de a închide și a accepta cererile cabinetelor din întreaga lume care îl

vor acolo!
Eu nu am cu ce să-i răsplătesc umanitatea. I-am făcut cadou niște
animăluțe din scrap-uri pentru cabinet. Caut să-i restaurez gratis Mobra
bunicului lui. Durează mai mult în varianta asta, dar insist să i-o fac
perfect. Câți din cei care se vaită de soartă, de economie, de pierderi,
de greu și de întregul Univers au luptat cu aceeași dedicare, pasiune și
sacrificiu personal pentru o idee, un job, o afacere, un vis precum Cătălin?
Nu vede că în fiecare zi este și face ceea ce mult prea puțini oameni
mai fac! Învinși de nedreptatea firească vieții pe pământ numărul celor
sufletiști, corecți și dedicați scade. E printre miracolele umanității.
Îmi spunea „visul meu de mic copil a fost să fac ceva ce n-a mai făcut
nimeni”. Veterinare, te-ai întrebat vreodată pentru viețile câtor oameni,
prin propriul tău exemplu, ai făcut ceea ce n-a făcut nimeni pentru ei?
Mie mi-ai dat speranță în binele uman cum nu a făcut-o nimeni!
M-ai ajutat să sper când tot ce-mi doream era să izbească o cometă
această planetă și să o vindece de oameni. Pentru că tu exiști, mi-ai dat
încrederea că mai sunt și alții ca tine și astfel umanitatea nu e sortită
să se înece cu propriul ei venin. Pentru mine, prin existența ta și prin
felul în care ești, ai fost singurul care mi-a schimbat perspectiva asupra
oamenilor, așa cum n-a făcut-o nimeni. Am un sentiment că nu sunt
singura! Ești acel popa Tănase din poveste! Un erou care schimbă
lumea în bine prin manifestarea propriului caracter!
RODICA CIOBOTARU
Mama mea de suflet. Omul care m-a salvat după moartea tatălui.
Omul care dacă nu era acolo, eu astăzi nu eram aici. Pot jura cu mâna
pe inimă că dacă doamna Rodica nu ar fi apărut în viața mea, după ce
am sunat-o să o informez de decesul tatălui, cred că în maxim 3 luni
l-aș fi urmat.
Aveam numărul dânsei pentru că prin 2009 a sunat-o tata și a
rugat-o să mă ajute într-o problemă pe care o aveam cu angajatorul de
24
la acea vreme. M-am văzut doar o dată cu dânsa. Nu știu dacă inițial
mi-a fost alături în memoria tatălui meu sau pentru că, pur și simplu,
așa este dânsa. Am cunoscut-o, am văzut-o că e săritoare să ridice
oamenii aflați la greu, să susțină, să facă puțin bine în tot acest ocean
de rău. Dar în cazul meu nu știu exact care au fost stimulii reacției
instantanee�
Este în primul rând un erou al vieții mele. M-a salvat de la
sinucidere. Mi-a oferit bani să mănânc, haine să ies prezentabil pe
stradă, bani să-mi deschid firma, încredere în mine și mi-a dat și un
job pe care l-am șutuit într-un mod copilăresc și mizerabil, dar mă
speria gândul de a nu reuși cu atelierul, de a mă îndepărta de fiare, de
a uita de ele pentru că voi avea bani și confort, nemaifiind disperată și
însetată să reușesc pe drumul meu.
Este un erou pentru toate animăluțele aruncate în stradă pe care le
adună, le tratează, le caută stăpâni sau le plătește îngrijirea la adăpost.
Și este un erou pentru persoanele care și-au găsit susținere, ajutor și
salvare la dânsa.
Om cu varii apăsări în viața personală, cu problemele dânsei de
sănătate și, la fel ca oricine, în mijlocul diverselor greutăți pe care viața
le aduce în drumul oamenilor, găsește timp și suflet să se implice în
lucruri care nu-i aduc nici un câștig financiar, vreo recunoaștere sau
vreun alt beneficiu decât împăcarea sufletească.
Când mi-a cerut un mic ajutor și am putut să-l ofer, am făcut-o
fără să mă gândesc de două ori. Nu atât pentru că îi datorez viața, cât
pentru că alte ființe și alți oameni depind de dânsa. La prima lucrare
serioasă pe care am avut-o, i-am înapoiat toți banii cu care m-a ajutat.
La un control i-am plătit eu consultația, fără să-i spun, deși erau toți
banii mei. Când a căutat disperată stăpâni pentru animăluțe, am
răspândit cererea. Nu mă ridic la nivelul ajutorului primit, dar nici nu
uit și ajut cât pot.
Este o femeie deșteaptă, cultă, isteață și înțeleaptă. A lucrat la
Uzina Mecanică cu tata și a avut sau încă are afacerea dânsei. Dintr-o
clasă socială net superioară doamnei Vali și, totuși, având același suflet,
aceeași dedicare și aceeași omenie.
Nu-s greu de găsit acești oameni. Sunt pretutindeni. Nu-și
fac reclamă. Nu-și urlă faptele pentru că le fac natural și firesc,
25
neconsiderând că fac ceva special sau lăudabil. Există și sunt mulți,

fără aureole deasupra capului pentru identificare. Îi vezi, îi recunoști
și îi cunoști doar atunci când te uiți la lume și nu ești închis în viața ta,
căutând să afli ce are de oferit pentru tine.
Vorba cu care o păstrez în minte este: „Nu te lăsa jucată în picioare!”
Spre dezamăgirea dânsei, m-a văzut de multe ori lăsându-mă jucată în
picioare. Cred că a fost un moment în care, cu dezamăgire, a crezut că
sunt o cauză pierdută. Cred că s-a gândit la tata că ar fi dezamăgit că
nu m-am ridicat, depășindu-mi condiția. Nu am ținut-o la curent cu
nebunia din viața mea, cu schimbările, încercările și reușitele. Nu sunt
fata cochetă cu manichiura făcută care și-ar fi dorit să fiu, dar cresc pe
drumul pe care mi l-am ales și nu mă mai las jucată în picioare, nu mă
mai târăsc și nu mai plec capul. N-am apucat să-i mulțumesc cât mi-
ași fi dorit pentru tot ajutorul oferit, dar anul ăsta nu va trece fără să o
scot la o cafea, să-i povestesc tot ce viața a lăsat în inima mea.
BUMBU IONUȚ
În ianuarie 2011, doamna Rodica mă ducea la o firmă cu care

lucra, să mă ajute să-mi înființez și eu una și să-mi țină contabilitatea.
Ionuț (www.contambc.ro), unul din băieții care lucrau acolo, s-a
ocupat de contabilitatea mea, începând din februarie 2011 și până voi
muri, sper.
După un an și ceva de stat cu sediul social la acea firmă, trecând să
duc o factură, aflu că sunt în pericol de amendă pentru că am sediul
expirat de peste 6 luni. Pentru a continua acolo prețul era exorbitant,
așa că am apelat la internet, pentru ca în final să aflu că pot muta sediul
pe cabinet de avocatură. Mișcarea m-a costat economiile toate.
Când s-au împlinit 2 ani, m-am trezit anunțată că îmi vor dubla
prețul la contabilitate. Eram realmente muritoare de foame și
încercam din toate puterile să fiu în legalitate. Trăiam cu orez ca să
pot plăti taxe, impozite și facturi. Am încercat să-i explic patroanei
firmei situația mea și imposibilitatea în care mă găsesc și nu doar că a
26
fost complet nepăsătoare, dar m-a făcut să mă simt mizerabil că sunt o

sărăntoacă care-i ocupă timpul valoros.
Vestea dublării prețului m-a pus pe plâns isteric. Intrând în biroul
lui Ionuț i-am explicat că îmi este imposibil să plătesc și nu știu ce să fac.
Nici bani să închid firma nu am. Ar fi putut să mă ignore, să nu-i pese
sau să profite ca atâția alții care au fost oportuniști cu perioadele mele
critice. Nu numai că nu a făcut-o, dar este unul dintre cei mai importanți
oameni din ecuația unei afaceri care m-a susținut în drumul meu.
Mi-a spus că în 3 luni lansează propria firmă și mă preia la el, să
fac cumva să rezist până atunci. Am obținut o înghețare a prețului
și în 3 luni am plecat la el, la firma MBC Accounting Solutions
S.R.L. Existența lui în viața mea a fost un imens noroc, atât pentru
moralul meu, pentru încrederea în umanitate și gândirea eficientă a
afaceriștilor români, cât și pentru mica mea firmă.
Încă trăiesc cu impresia că a pus bani de la el ca să mă țină pe mine.
M-a ținut și m-a ajutat să rezist pe piață într-un mod legal. E cu 2 luni
mai mare ca mine și fiind acolo, văzând cum a crescut de la an la an,
dintr-o mică firmă într-o companie, m-a ajutat să sper în posibilitatea
de a reuși, chiar dacă activăm în domenii complet diferite.
Cel mai mult am apreciat la el deschiderea cu care a oferit informații.
În 9 ani de când am firma nu i-am dus o floare, un mărțișor sau o sticlă
de apă lui și angajaților care se ocupau de afacerea mea. Nu că nu am
vrut, ci pentru că un mic simbol era prea mult pentru mine din punct
de vedere financiar.
M-a ținut mai mult din milă și m-a tratat cu respect ca pe orice alt
client al lui. În nici un moment nu m-a făcut să mă simt mizerabil. Că
mi-e mie jenă față de el e problema mea interioară care nu are nici o
bază în faptele lui. De fiecare dată când l-am sunat pentru mine sau
pentru altcineva a stat îndelung la telefon să ofere toate informațiile
într-o lume în care toți vor să fie plătiți pentru orice îndrumare.
Am căutat să-i dau clienți, l-am recomandat și lăudat oriunde am
avut ocazia. Din păcate doar 2 persoane au ajuns clienții lui. Contabilul
este sufletul unei afaceri, tata a fost omorât de contabila lui (în mare
parte la propriu). Eu în băiatul ăsta am avut toată încrederea, în
orice moment. L-am văzut cât de atent și de dedicat este. L-am văzut
crescând încet și sigur.
27
Și am înțeles ce caracter are din faptul că m-a ajutat și m-a susținut

cu drag și respect. Pentru acest lucru, dacă trăiesc 1000 de ani, atâta
timp îi voi fi client, chiar de voi ține o firmă doar ca să plătească
contabilitatea. Sper însă să ajung în situația în care să-mi permit să-i
plătesc mai mult decât prețul pieței pentru a mă revanșa. Este unul
dintre prea puținii români care înțeleg că trebuie să-l ajuți pe cel care
te ajută să mănânci o pâine! Dacă furnizorul și clientul se ajută, se
respectă și sunt corecți, cresc împreună și cresc mult mai repede și mai
stabil decât cei care caută să tragă tunuri.
DAN ILIESCU
Expert restaurator metal și lemn cu o vastă experiență de lucru în

cadrul mai multor muzee și laboratoare. L-am cunoscut când lucra la
muzeul Nottara. Pe scurt, în septembrie 2011 când eram la master,
am fost cu doamna profesor coordonator la o conferință despre
restaurare, MATCONS în Craiova. Acolo, vorbind cu tot felul de
persoane, am dat de o doamnă din Timișoara care mi-a dat numărul de
telefon al soțului, spunându-mi că dânsul sigur îmi poate recomanda
un restaurator care acceptă ucenici în București.
L-am sunat când m-am întors acasă și mi-a dat numărul lui
Dan Iliescu, am închis cu mulțumiri și i-am telefonat acestuia.
Discuția a durat 10 secunde. Sunt X, am numărul dumneavoastră
de la Y, mă primiți ucenic? Răspuns prompt: Da, vino la muzeul
Nottara oricând, între orele bla-bla. A doua zi băteam la ușa
laboratorului și îmi deschidea un munte de om despre care am
descoperit rapid că are un suflet cât Everestul. În pragul ușii, nici
nu am apucat să zic bună ziua, că mi-a spus „Ești simpatică, treci
înăuntru!”
În 30 de minute îmi știa povestea vieții și îmi spunea că voi găsi
întotdeauna în el un tată spiritual. Nu și-a încălcat vorba, ba chiar
a fost mai mult un înger păzitor care parcă citea în stele când o duc
greu și apărea cu o lucrare sau un telefon cu vorbe bune. Am învățat
28
meserie de la dânsul și recunosc, acum public, că i-am furat rețete de

soluții din carnet, când nu era prin cameră.
În lumea asta a restauratorilor am avut neplăcerea să cunosc
oameni răi. Mulți din cei întâlniți de mine în cadrul unor evenimente,
reuniuni sau cursuri nu sunt dispuși să evolueze odată cu știința,
alegând să meargă pe metodele vechi, chiar dacă sunt uneori distructive
pentru obiecte. Sunt oameni închiși, convinși că a lor cale este cea mai
bună. Nu vor să dea meseria mai departe, nu acceptă ucenici, iar dacă
uneori au câte un învățăcel, acesta e mai mult sclav decât elev. Vorbesc
despre mulți dintre cei întâlniți de mine, nu-i cunosc pe toți, nu pun
o etichetă pe o întreagă breaslă, deși s-ar putea face asta fără prea multă
părere de rău. Încerc totuși să mă rezum la ce am văzut cu ochii mei.
Dan Iliescu este la polul opus. Vrea să dea meseria mai departe.
Visează la o școală de meserii pe acest domeniu. A încercat să pornească
un mic laborator de studiu, dar s-a lovit de nepăsarea și dezinteresul
celor care fug de făcut hârtii și de asumarea responsabilității. Nu
înțelege răutatea colegilor de breaslă și aviditatea cu care insistă „să-și
ia meseria cu ei în mormânt”. E conștient de faptul că un tânăr aflat la
început de drum nu poate fura clientela profesorului și este uimit că
ceilalți nu văd lucrurile la fel de clar. Îi pasă de obiectele cu care lucrează
și se vede că e o meserie pe care a practicat-o întreaga viață cu dragoste
și dedicare, deși nu i-a adus cine știe ce câștiguri financiare și nici o viață
prosperă, fiind nevoit să continue să lucreze și acum la bătrânețe.
Este unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus „măi, să fii
conștientă că, dacă alegi să trăiești din meseria asta, mai mult vei
supraviețui și nu vei avea cine știe ce la bătrânețe”. Fiind un om care
și-a trăit tinerețea făcând fel și fel de trăsnăi are o bună înțelegere
a modului în care tinerii gustă viața, putând să vină mai mereu cu
sfaturi practice care nu te invadează. În mine este pe vecie legat de
următoarea idee, pe care mi-o tot repetă, „Nu vei avea liniște până
ce nu faci liniște în tine cu tine. Pornește din interiorul tău și apoi
percepția asupra lumii ți se va mula pe trăirile interioare.”
M-a ajutat în momente critice cu lucrări. Parcă mirosea prin aer de
la sute de kilometri că am probleme și mă suna că are ceva de lucru.
M-a ajutat cu sfaturi și cu simpla cunoaștere a faptului că există și are
un gând bun pentru mine.
29
Dar cel mai important lucru pe care l-a făcut pentru mine a fost
să-mi recomande să citesc cartea lui Giovanni Pappini, Un om sfârșit�
Ca urmare a acelei cărți, am găsit modalitatea prin care să mă înțeleg
și să-mi găsesc calea către liniștea interioară. E un om blând și calm
care vrea să facă bine. Muncește, deși spune mereu, mai râzând,
mai resemnat, că „s-a plictisit și a rămas fără răbdare”. Caută să aibă
înțelegere pentru oameni și lume, în general, deși vede cu mare claritate
caracterul, faptele, ideile și scopul celor din jurul său. Mă uimește
mereu naturalețea cu care acceptă diversitatea oamenilor și respectul
pentru calea aleasă de fiecare, oferindu-și un dram din înțelepciunea
specifică omului care nu-i invadează pe alții. Are un talent deosebit în
a spune adevăruri dureroase așa, întâmplător, ca un pansament.
În ciuda situațiilor complicate, adesea dezamăgitoare și de multe
ori dureroase, prin care a trecut de-a lungul vieții, văd la dânsul
aproape aceeași împăcare cu destinul ca la domnul Mihăescu Mihai.
Zic aproape, deoarece la domnul Mihăescu este desăvârșită, în timp
ce la domnul Iliescu mai există scăpări „umane” de supărare în fața
nedreptăților, răutăților gratuite și a greutăților.
Într-un mediu plin de rechini, domnul Iliescu a evoluat de-a lungul
anilor în acel „delfin” rar al doamnei Albu. Recunoaște în discuții
că a evoluat, că a dus un stil de viață distructiv și că, în timp, a realizat
cât greșește și a luat atitudine. Ar fi putut fi ca atâția din breasla sa, ori
ascuns la calculator, ori făcând mulți bani prin muncă de mântuială sau
speculând anumite minusuri ale legislației din România pentru domeniul
restaurării, dar nu a putut niciodată să pupe funduri, să fie ipocrit sau să se
gudure pentru avantaje. A fost mereu dintr-o bucată, acționând conform
gândirii și sentimentelor sale, deranjând enorm prin asta.
M-a legat de dânsul această trăsătură, deoarece este și o componentă
a caracterului meu. Toată viața mi s-a spus că având o astfel de atitudine
dau dovadă de lipsă de maleabilitate și diplomație, fiind destinată
unui viitor sumbru în care voi pierde toți oamenii din jurul meu. Și
am pierdut șiruri nesfârșite de oameni, așa cum probabil a pierdut și
domnul Iliescu, am pierdut șanse, am fost ignorată sau încurcată.
Nu ne dau averile afară din casă. Muncim. Dar în noi e liniște, atât
cât se poate, avem în jur oameni cu care ne respectăm reciproc pentru
sinceritate, coloană vertebrală și modul direct de a fi. De asemenea,
30
orice s-ar întâmpla, reușim să punem o pâine pe masă, să ne bucurăm

de viață și să o trăim intens. Ce am înțeles la mine am recunoscut și în
domnul Iliescu. Nu a fost o întâmplare caracterul ce ni l-am construit,
la fel cum nu a fost o încăpățânare de a fi altfel sau speciali. A fost
o alegere conștientă de a nu fi curve ipocrite și de a nu ne prostitua
sufletește și intelectual pentru varii avantaje efemere.
Dintre toate caracteristicile frumoase pe care le are, cel mai mult
i-am apreciat sinceritatea. Nu m-a menajat și nu m-a scărpinat
între coarne. Când am greșit ceva sau când am făcut un obiect urât
mi-a spus. Nu m-a lăsat să persist în greșeli, doar ca să aibă grijă de
sentimentele mele sau ca să fie sigur că nu ne stricăm relațiile.
Când va veni ziua în care domnul Iliescu să zică „ai doar un obiect
urât din toate cele pe care le-ai făcut” și nu invers cum se întâmplă
acum, voi începe să am încredere în talentele mele de creator. Prin
sinceritatea directă, fără menajamente, mă ajută să nu mă culc pe o
ureche, umplută de laudele celor din jur și să înțeleg că pentru a atinge
arta mai am de învățat și de exersat.
Pentru mine este un erou, căci a reușit să îmbătrânească păstrându-
și caracterul, dorința de a ajuta și de a da mai departe o meserie frumoasă
și necesară pentru păstrarea identității naționale, patrimoniului
cultural și valorilor istorice.
DĂNUȚ ȘARPE
L-am cunoscut pentru că este patronul vulcanizării din Ploiești,

cunoscută local drept „La pocăiți”, unde mergeam cu motocicletele
de școală în anii 2014-2018. Acolo lucra un băiat (s-a sinucis în 2018)
la care apelam mereu când mergeam la vulcanizare. Într-o zi nu avea
timp să mă ajute cu demontatul roților, așa că i-am cerut scule și m-am
pus pe treabă. Când eram la apogeul mizeriei pe față și băgată adânc în
făcut maldăre de piese, m-a oprit un domn în vârstă. M-a ridicat, mi-a
întors palmele, le-a privit pe ambele părți și m-a lăsat să-mi văd pe mai
departe de ale mele, fără nici o vorbă.
31
În timp ne-am cunoscut și am vorbit. Am cules de la dânsul un

roman de înțelepciune format din varii sfaturi, păreri și povești din viața
lui. Un om credincios, dar nu habotnic, care a selectat înțelepciunea
din credință și și-a urmat o cale prin care a cizelat caracterul personal și
al altora, în vederea unei lumi mai bune, formate din oameni care nu
sunt idioți. Este un exemplu al ideii „Iisus a spus să fiți buni! Nicăieri
nu scrie că a spus să fiți proști!”.
Mi-a criticat nenumărate acțiuni în care am crezut că fac bine,
lăsând de la mine sau insistând să ajut, demonstrându-mi logic că am
făcut mai mult rău decât bine. Am apreciat aproape fascinată modul
în care disecă lumea și ceea ce simte. Nu acceptă lucrurile neexplicate
și nu e adeptul ideii de a lua lucrurile ca atare, fără să înțeleagă cum
merg. Vrea ca lumea să fie un loc mai bun și încearcă să-i facă pe
oameni să înțeleagă că doar un stil de viață în care fiecare își va asuma
răspunderea pentru fapte va face viața mai frumoasă. Dar nu insistă,
nu-și aruncă înțelepciunea în calea oricui, ci dă doar celor ce au ochi
să vadă și urechi să audă.
Este un om corect și am avut ocazia să văd în vulcanizarea sa cum
corectitudinea i-a fost uneori interpretată drept avariție sau dezinteres.
În atelierul dânsului am învățat sudura TIG și mi-am educat sudura
MIG pe care o făceam după ureche, la propriu. Când suna a popcorn
însemna că e bine. M-a învățat pe timpul și materialele lui fără să-mi
ceară ceva. În timp i-am mai dat și eu câte o consumabilă, câte un
material, realmente mai nimic în comparație cu modul în care plec cu
mașina ticsită de lucruri când mai trec pe la dânsul.
A avut mulți învățăcei și le-a transmis tot ce știe, în același mod în
care a făcut-o cu mine. E dornic să vadă oameni capabili și muncitori.
Întinerește în fața oamenilor care pun preț pe fapte. Vulcanizarea
pe care o are nu mai este acel centru deosebit, plin de oameni, cum
este astăzi în amintirea multora, pentru că angajații pe care i-a învățat
meserie au prins posturi calde în țări mai primitoare.
Nu știe engleză și, cu toate acestea, studiază Youtube-ul pe toate
direcțiile și își construiește cele de trebuință. Uneori am senzația că îl
văd pe tata care înflorea când realiza ceva aparte. În noiembrie 2016
ajungeam iar în stradă. Nu aveam acces la căbănuța mea și era imposibil
fizic să dorm peste iarnă în atelier. Financiar nu îmi permiteam să
32
închiriez ceva. Mi-am călcat pe inimă și m-am dus la domnul Șarpe,

întrebându-l dacă îmi poate găsi un loc. Nu mă interesa ce și unde,
numai să fie cald, să pot face un duș, să-mi spăl o haină și să nu fie o
problemă că vin și plec la ore turbate.
A căutat cu mine și nu s-a găsit nimic. Seara eram în atelier
cocoșată peste o carte în mijlocul atelierului, încercând să nu gândesc,
să dau liniște minții pentru a-i permite să găsească o cale. M-a sunat
să-mi spună că a vorbit cu membrii familiei și mă vor caza la ei acasă.
Am mers la dânsul acasă și modul în care am fost primită, de parcă
eram un membru al familiei, m-a făcut să plâng ca un copil tâmpit.
Plângeam pentru că era cald în casă, plângeam că erau calzi oamenii
din fața mea, plângeam că am ajuns la mila străinilor, plângeam că
sunt jalnică, plângeam că există oameni cu suflet imens și din mii de
alte motive.
Am avut cameră, ciorbă caldă la pachet, haine spălate și bunăvoință
în fiecare zi a șederii mele acolo. Evitam să stau acolo mai mult decât
strictul necesar pentru că nu voiam să deranjez și asta îmi crea un
imens disconfort. Diana, fata dânsului și doamna Carmen, soția,
m-au primit în viața lor de parcă eram de acolo dintotdeauna. Genul
ăsta de oameni sunt cei din familia Șarpe. Oameni calzi, darnici și
luptători. Poveștile lor nu sunt pentru adormit copii, dar sunt pentru
cioplit suflete frumoase. În casa lor am trăit acel sentiment unic de
cămin, unde familia se adună la masă cu dragoste.
Am fost în case de oameni care au adunat averi imense, am fost
în case de oameni cu statut social respectabil, am fost în foarte multe
case de tot felul de oameni. Această stare de pace, dragoste, apropiere
și susținere mi-a fost dat să o simt de două-trei ori în toată viața. Sunt
un spectacol de eroi care au creat un mini Rai în micul lor Univers în
care primesc cu brațele deschise oameni demni de acel loc.
Domul Șarpe rămâne viu cu replica „Ca să ai de ce trăi trebuie să
ai pentru ce muri!”. Când am vorbit cu dânsul cerându-i acordul să-i
public numele mi-a spus ceva pentru care încă mă întreb ce-am făcut
bine să merit această onoare: „Tu ești ca fata mea. Dacă fata mea vrea
să vorbească lumii despre mine, nu are de ce să mă deranjeze. Fata mea
nu și-ar vorbi niciodată de rău tatăl.”
33
IAMANDI CRISTIAN
Anno Domini 2016. Vară. Proaspăt mutată cu atelierul la ICERP

în Ploiești.
Conform tabietului bine instaurat pentru perioade de vară, am
ajuns la atelier plină de chef, de muncă și am aterizat afară la Soare
cu o cafea, țigări, carte și Facebook. Derulând News Feed-ul în
căutare de ceva interesant înainte de lectură, găsesc la un fost coleg de
master un articol despre un tânăr „munțoman” dedicat și „vamaiot”
de ocazie, din Târgoviște, care face manual Falx-uri dacice, purtând
numele Iamandi Knives pe Facebook (www.positivenewsromania.
com/2016/02/04/cristian-iamandi-the-blacksmith-who-creates-
dacian-weapons).
Mă bătea gândul de ceva vreme să încerc să fac cuțite, așa că l-am
căutat pe Facebook și i-am scris un lung și detaliat mesaj „Salut!
Primești ucenici?”, la care mi-a răspuns la fel de stufos „Da”. Mi-a dat
numărul de telefon, adresa și cred că am fost la el la poartă în maxim
2 ore. Primire călduroasă și atitudine atât de prietenoasă, încât nu am
simțit vreo clipă că nu ne-am ști de vreo 50 de ani, cel puțin.
Mi-a plăcut încă de la început stilul lui atât de opus felului meu
de a fi. Calculat, atent, cu tabieturi și ritualuri, calm, atât de calm,
încât felul lui de a fi a devenit pentru mine o stare cu nume „Iamandi
Zen”. Ani buni nu l-am auzit vorbindu-mi ceva despre el, uneori și de
ar fi vrut n-ar fi avut cum de moara mea stricată, cu care îmi vărsam
năduful, în timp ce mă asculta atent pentru a încheia cu „învață să te
detașezi”. Într-o zi, când îl duceam spre casă, s-a deschis un pic și a dat
chip unor lucruri pe care le simțeam în ceea ce îl privește. A avut și el
partea lui de încercări.
Nu s-au legat cuțitele de mine, la fel cum nu s-au legat nici sfaturile
lui despre program, mâncare, somn și alte activități cu rutină și ritm,
dar am câștigat un om frumos. Habar nu am cum este văzut de alții,
dar din puținele discuții cu persoane care l-au cunoscut mai bine am
înțeles că este văzut tot ca „Iamandi Zen”, călduros și dornic să ajute.
Ne-am ajutat reciproc cu sfaturi pentru activitățile noastre din
ateliere. Ne-am dat informații câștigate în ani de muncă, fără să ne
34
abținem sau să ne cerem bani... pentru că așa suntem tot timpul cu

oricine. Nu-ți dă senzația unui om cu care să te așezi la bere și să ai
discuții personale. Ține o anumită distanță și impune anumite limite.
Dar țiganca din mine a dat buzna peste el de fiecare dată când mă
depășea vreo greutate personală, pentru că știam că se va opri din
treabă să mă asculte, să mă înțeleagă și… atât. Dacă era spațiu de asta
îmi spunea să mă detașez, altfel tăcea.
Vai și cât m-a ajutat acest lucru!
În 2019, după ce nu mai vorbiserăm de ceva luni, m-a sunat să vadă
dacă mai trăiesc. Din două-trei replici a înțeles că-i ceva grav cu mine.
A doua zi se înființase la mine la atelier. Să ne înțelegem, omul ăsta
nu se mișcă! E semn de Apocalipsă că a renunțat la „ia-mă nene” și
șofează de acasă la muncă! Nu se mișcă, nu-l scoți din ritmul și mediul
lui! A venit la mine la atelier să asculte care-i treaba cu mine.
În 2018, când un diagnostic idiot și o stare fizică groaznică mă
clasaseră cu un picior în groapă, a fost singurul om din toți cunoscuții
care mi-a fost alături emoțional. Care m-a tot sunat să vadă ce și cum.
Care, când m-a văzut, m-a ținut în brațe, de parcă ar fi avut vreo
putere energetică să mă curețe de boală. A fost singurul om dintre toți
cei care știau, căruia i-a păsat intens, sincer și real.
Tot în 2019 când îmi pregătisem acte, cereri și alte cele să le depun
undeva pentru plecat ca mercenar, el și o altă persoană care mi-a dat
un contact pentru direcția asta, nu au râs de mine cum aș fi făcut eu,
dacă îmi spunea un ghindoc de femeie că vrea să plece la căsăpit, ci
m-au susținut.
L-am întrebat deranjată că nu râde de mine „băi, dar nu ți se pare
absurd că eu vreau să plec mercenar?”. Și mi-a răspuns calm și răspicat
„Înțeleg necesitatea unor schimbări radicale în anumite momente
ale vieții și te susțin pentru că probabil e timpul să faci altceva. Cât
despre ce meserie vrei să practici, tu ești cel mai puternic om pe care îl
cunosc. Atenție! Nu femeie, ci om. Tu poți face orice îți pui în cap!”
Era prima oară în viața mea când cineva îmi spunea așa ceva. În
2019, la vârsta de 32 de ani, pentru prima oară în viața mea, cineva
îmi spunea că sunt un om puternic și pot face orice vreau. M-a rupt în
5000 de bucăți, m-a făcut la loc și tot n-am reușit să procesez ce mi-a
spus. Eu, cea mai jalnică și labilă persoană din toți oamenii pe care îi
35
cunosc? Eu, care nu am reușit să fac nimic concret cu viața mea? Nici
acum, când scriu aceste rânduri, nu înțeleg.
Lovitura de grație mi-a dat-o în august 2019 când, pe la ora 22.00,
am ajuns cu Rian la el, mergând spre casă, dinspre Craiova. S-a bucurat
sincer și intens pentru mine că a apărut în viața mea un om ca Rian.
La plecare m-a strâns în brațe puternic și mi-a spus „Mă bucur enorm
pentru tine! Era și timpul să ai partea ta la fericire! Mă bucur nespus!”.
Mi-am înghițit lacrimile și am plecat purtând în brațe sinceritatea lui
și faptul că un om, un străin de mine, de familia mea, se bucura real și
intens pentru binele meu, pentru bucățica mea de fericire. Empatizează
puternic cu cei din jurul său și, deși nu arată, îi pasă de ei, îi are în suflet și
se implică emoțional. Totuși, având o bulă a lui din care nu iese, uneori
greșește enorm față de ceilalți. Echilibrul îi devine fragil în situații
dificile. Simpatic, organizat punct cu virgulă în haosul lui, închis în el,
dar dacă te uiți mai atent, poți observa că-i radiază tot sufletul ca unui
copilaș inocent. M-am dus peste el în ideea de a învăța și mi-a acordat
toată încrederea din lume. M-a băgat în grupuri, mi-a făcut conexiuni
cu oameni, mi-a dat cele necesare să încep și m-a școlit în privința multor
aspecte ale meseriei. Nu fac cuțite, am realizat că cer răbdare, atenție și
finisaje. Îmi lipsesc cu desăvârșire toate calitățile necesare.
În mintea mea rămâne mereu legat de următoarele-i cuvinte „Nu
mai pune la suflet. Învață să iei oamenii ca atare și să nu te mai implici.
Crezi că pe mine nu mă afectează vorbele lor? Ba da! Doar că eu aleg
conștient să nu mă simt cum vor ei să mă facă să mă simt. Mă detașez!”
MIHAI CIURESCU
Prin august sau septembrie 2016, Iamandi m-a luat pe sus la

întrunirea Pasionaților de Cuțite, ca să văd ce fac alții în materie
de cuțite. Acolo am făcut cunoștință pentru prima dată în viață
cu un grup de oameni, o breaslă, în cadrul căreia are loc schimb de
informații, de idei, scule și contacte. Oameni de omenie, prietenoși,
isteți și puși pe treabă.
36
Nu e un Rai utopic, există și uscături în grupul ăsta. Mari uscături.

Dar există un nucleu unit și nepătat. La acea întrunire l-am cunoscut
pe Ciurescu, unul din puținii de la acea vreme care forjau manual
oțel pentru a produce oțelul damasc. Gorun Forge pe
Facebook.
Ciurescu este un alt exemplu de om care aruncă cu informațiile
și tehnicile în toate direcțiile unde îi sunt cerute. Participă activ cu
lucrări donate la orice acțiune caritabilă. Sare oricând i se cere și e
maxim de încântat să dea o mână de ajutor.
La sfârșitul lui 2019 mi-a spus că am fost primul om care i-a ridicat
moralul și i-a demonstrat că e respectat în lumea manufacturierilor,
recomandat și vorbit de bine pentru munca pe care o face. Era apreciat
în tăcere, probabil lumea considerând că e conștient de capacitățile lui
și că e de la sine înțeles că e stimat. Pentru el am fost primul om care l-a
susținut și s-a implicat în a-i arăta că este apreciat.
Un solitar, închis în el, scump la vedere, retras la căsuța lui, cu
munca în grădină la legume, pomi și fructe, dar și în atelier, la făcut
cuțite superbe din oțel damasc, construind fiecare zi singur, pentru
că perechea lui încă rătăcește pe undeva. Ciurescu pentru mine a fost
ce spune că am fost eu pentru el. Un om care mi-a ridicat moralul
și mi-a arătat că sunt apreciată pentru munca mea, chiar dacă trăiesc
într-o țară unde din 10 persoane 8 sunt convinse că tot ce arăt din
munca mea este doar pentru un spectacol al imaginii, munca fiindu-
mi făcută de vreo echipă de bărbați.
Este genul de om care își deschide sufletul, mintea, casa și cămara
pentru oricine și o face dezinteresat. Este capabil de multe ori să-și dea
și pâinea de la gură cum a făcut în cazul unor caritabile la care și-a donat
din muncă, deși el nu mai produsese nimic de multă vreme și lucra ca
alpinist utilitar pentru o pâine. În mintea mea rămâne legat de vorbele
„Ne-am adunat de pe peste tot un grup de oameni nebuni, săriți de
pe fix și tocmai de aceea atât de frumoși”, referindu-se la grupurile
manufacturierilor. Mare dreptate are! Aici am cunoscut și eu cei mai
mulți și mai frumoși oameni pe bit pătrat de internet. În viața de zi cu
zi ne despart zeci, sute și, în unele cazuri, mii de kilometri.
37
ANTIPA CRISTIAN
Fratele meu de nume, Bro Cristian. Un munte de om cu un

suflet de câteva ori mai mare decât el. Fondatorul EDC România și
antreprenor în telecomunicații pornit, citez din spusele lui, „de jos, de
la rupt sandale în vânzări door to door”.
Nu a vrut să dau numele afacerii pe care o deține, deși a muncit
ca un nebun să o creeze din nimic, pentru că nu vrea ca omul să fie
confundat cu afacerea. Am încercat să-i explic că omul e afacerea,
pentru că tocmai sacrificiile, munca, efortul susținut și dedicarea lui
au dus la ceea ce face și eu, prin cartea aceasta, vreau să fac cunoscut
publicului că în România se pot ridica afaceri fără pile, relații și
moșteniri. Tot nu a vrut.
Merită menționat că datorită faptului că a fost un om care și-a
încercat abilitățile în mai multe domenii, falimentând grațios în câteva
rânduri niște încercări de afaceri, a învățat cu greu, cu efort, dedicare
și atenție către nevoile reale ale oamenilor, atât să ridice o afacere
sustenabilă, cât și să creeze EDC-ul ce-i poartă amprenta înclinației
către om. Este marele vinovat pentru binele unor copii datorită
mobilizărilor lui în acțiunile caritabile. Vinovat pentru cei care s-au
ridicat după diverse dezastre, de la incendii la picaje financiare sau
probleme de sănătate. Un eronat al zilelor noastre care a unit oameni
dornici să facă bine și să aducă lumii un plus de valoare.
Când zici Cristian Antipa imediat te gândești la al lui EDC și,
de aici încolo, te pierzi numărând oameni demențial de frumoși pe
care i-a adunat sau care au venit acolo și n-au mai plecat. Îmi este
imposibil să-i numesc pe toți implicați activ în acțiunile de ajutor
pentru că sunt mulți și pentru că unii au ales să rămână anonimi de
la bun început.
Un loc al manufacturierilor, al pasionaților de cuțite și alte
acareturi, uniți de această filosofie a chestiilor cărate zilnic la purtător.
Every Day Carry. EDC le-a dat ocazia tuturor din grup să evolueze în
domeniile lor, să învețe, să facă treabă mai bună, să se antreneze și să
ajute în tehnici și idei, iar drept bonus s-au putut uni de multe ori să
dea o mână de ajutor.
38
În grupul EDC am ajuns la recomandarea lui Iamandi, în acea primă

zi când ne-am cunoscut. Cu Antipa am vorbit prima oară când mi-a
trimis să-i fac niște prăsele pentru un briceag. N-au ieșit cum aș fi vrut și
nu i-am cerut bani. Spre maxima mea frustrare și imensa mea disperare,
Antipa este una dintre puținele persoane cărora orice le-aș face nu iese.
N-am o explicație logică, dar cu ceva tot dau chix la cerințele lui.
Antipa este un om care s-a tot implicat în atât de multe evenimente
constructive încât mai toți, inclusiv eu, au ajuns să creadă că omul ăsta
e oricând acolo să ajute și să organizeze. Reușește cu greu să se rupă
și să-și facă timp pentru el, atelierele prin care a muncit și joburile pe
care le-a încercat, plus firea lui prea dedicate, l-au învățat să fie atent
la detalii și să se implice responsabil în tot ceea ce face. Nu-i cunosc
trecutul și nici detalii despre viața personală și, sincer, nici nu mă
interesează. E suficient pentru lumea în care trăiește tot binele pe care
l-a făcut și continuă să îl facă.
În jurul acestui tip de oameni întotdeauna roiesc hienele, așteptând
un moment de slăbiciune ca să sfâșie și să distrugă. Așa sunt oamenii.
Vorba lui Antipa: „Caută să înțelegi odată că oamenii sunt răi, așa
sunt ei, asta e regula, cei buni pe care i-ai mai întâlnit, sunt excepția!
Încetează să te mai aștepți la bine din partea oamenilor și nu vei mai
fi afectată. Ia-i așa răi cum sunt și vezi ce poți face! Clar te vor bucura
nespus excepțiile”.
Cu tot binele evident pe care îl face, mă frustrează să văd același
tipar de oameni care din invidie, din lene sau din pură răutate, caută
să distrugă un grup cu un istoric de vieți umane ajutate, doar pentru
a îngenunchea un om ce le stă în gât.
Îmi pare infernal de rău că, în cazul lui, eu am fost slăbiciunea
la care au sărit hienele în 2018, spărgând grupul și ducând la niște
certuri ce nu mi le-aș fi putut imagina vreodată în acea lume idilică
cum o vedeam eu. Am fost caz social pe EDC, fiind în faliment. Foarte
mulți s-au unit atunci să mă ajute și doar mulțumită lor atelierul meu
încă există și astăzi. Cei răi au profitat de imaginea mea din piață și de
plecarea mea în Austria să vorbesc cu niște posibili angajatori pentru
a crea discordie în grup.
Am crezut că i-am omorât creația, am crezut intens că acei oameni
care au colaborat atât de eficient în toate cazurile s-au disipat. M-am
39
simțit vinovată față de toți acei copii care zâmbeau, îmbrăcați și cu

burțile pline mulțumită EDC-ului. M-am simțit mizerabil față de toți
acei oameni cu probleme reale și grave care probabil nu au mai spus
nimic despre situația lor. Chiar am crezut că am omorât EDC-ul și am
pierdut prietenia lui Antipa și a tuturor acelor oameni frumoși.
În decembrie 2019 am pus mâna pe telefon și am discutat cu
Antipa problema care pe mine m-a măcinat timp de 2 ani. A adus
pacea în mine. Mi-a explicat și apoi am văzut că, într-adevăr, nucleul
de oameni excepționali a supraviețuit, fiind neschimbat și la fel de
implicat. Apoi am văzut că nu sunt considerată vinovată de nimic, de
mulți dintre cei care mi-au întins o mână, care au văzut ori auzit de
situația respectivă. Cei răi s-au triat repede din rândul celor implicați
să facă lumea un loc mai cald.
În continuare EDC România este unul din grupurile „cuțitarilor”
cu cei mai mulți oameni de omenie pe bit pătrat de internet. După
cum spune vorba că „cine se aseamănă se adună”, Antipa, prin felul
lui de a fi, prin dorința lui evidentă de a cunoaște și a uni oameni
frumoși, a creat o lume virtuală și fizică plină de acele excepții despre
care vorbea.
Doar în EDC și în comunitatea moto mi-a fost dat să văd străini
unindu-se în număr mare, fiecare cu ce poate, pentru a aduce alinare
copiilor și bătrânilor, pentru a scoate pe cineva din impas financiar,
chiar și pentru reconstrucție de case și alte acțiuni de mare amploare.
Când i-am cunoscut mai bine pe Antipa și comunitatea EDC, am
înțeles că cei mai mulți oameni care au dat de greu, au trecut prin el
și l-au depășit au capacitatea de a empatiza cu cei aflați la ananghie și
găsesc timpul, resursele și dedicarea să ajute.
Oricât de bună ar fi fost ideea lui Antipa, oricât de sinceră dorința
lui de a uni oamenii pentru o faptă bună, toate ar fi fost în zadar dacă
în acest grup nu ar fi venit oameni care și-au băut pelinul și și-au
mâncat pâinea uscată. Fără de ei EDC-ul ar fi fost un alt grup fain în
care se schimbă idei despre cuțite și alte cele de trebuință.
Ceea ce face acest grup să fie diferit sunt oamenii din el. Nu am
cum să-i numesc pe toți și cer iertare că nu mă pot abține să nu înșir
primele nume care îmi vin în minte, dar oameni ca Mușea, Gogu,
Familia Clipa, Costin, Caraman, Serafimescu, Xander, Ciurescu,
40
Radu, Lucian, Ștefan și foarte mulți alții, sunt cei din nucleul bun al
grupului�
Antipa rămâne marele vinovat că a creat locul în care acești oameni
să adune mai departe toate propunerile lui, toate caritabilele, colectele
și donațiile ce se fac în această comunitate prin frumusețea implicării
membrilor. Vă mulțumesc, oameni frumoși, că am avut onoarea să
vă cunosc și, alături de voi, să învăț să ajut și, mai ales, să îmi recapăt
speranța în bunătatea oamenilor!
LUCIAN MIHĂESCU
Nenea Unchiu’ de suflet al meu, din Ploiești. L-am cunoscut

în 2014 și de atunci suntem în foarte bune relații. Om cu brevet
internațional de zbor. Posesor al tuturor categoriilor de permis de
conducere, datorită activităților sportive din tinerețe. Fost instructor
de TIR sportiv și campion. Fost instructor de patinaj. Fost profesor
de sport. Membru (cred chiar fondator) al Asociației Naționale a
Colecționarilor de Arme. Colecționar de arme albe, arme de foc și
insigne�
Din poveștile lui și ale altora am aflat că toată viața a fost un om
care a încercat tot felul de meserii, sporturi și activități, iar apoi a
dat mai departe ce a învățat. Dacă îl căutați pe Google după nume și
localitate, veți găsi o mulțime de articole și reportaje despre ce a făcut
acest om în viața lui și câte generații de elevi are în spate. A transformat
învățăcei în oameni, dându-le toată cunoașterea necesară. A fost și este
un izvor de cunoaștere. Și sunt prea puțini cei ce au bunul simț de a-i
recunoaște meritul pentru reușitele lor.
După o viață socială activă, în care a participat și contribuit frecvent
la dezvoltarea a generații de tineri și angajați, a ajuns în punctul tuturor
românilor buni și utili... uitat de aproape toți. Mass media și lumea e
ocupată cu certuri, divorțuri, agramați, scursuri sociale și alte mizerii.
Nu e loc. Nu e știre senzațională să vorbești publicului despre un om
care a făcut ceva pentru societate și încă mai are multe de spus.
41
În casă, din mijlocul colecțiilor sale, mai încearcă să învețe oamenii

în discuții pe Facebook, renunțând să insiste din cauza mojicilor și
atoateștiutorilor. Prea puțini îi mai trec pragul pentru că nu mai are
multele contacte și relații, ci doar banala cunoaștere atât de inutilă
într-o lume a imaginii, desfrâului, consumului și acumulărilor de
averi.
Nu mai face sport, dar incapacitatea fizică nu i-a șters din minte
tehnicile și trucurile pe care le poate explica verbal. La ora actuală
nu mai activează în domeniile legate de arme și muniții, dar asta nu-l
împiedică să-i consilieze pe alții în aceste direcții. Pur și simplu, vârsta
îl face doar mai bogat ca resursă de cunoaștere și nu o pacoste, cum e
tratat de frumosul obicei românesc și dulcea mentalitate autohtonă
de azi ce-și uită bătrânii.
Este un erou pentru tot ceea ce a făcut în viața lui, pentru toți
tinerii ce i-au trecut prin mâini, în toate domeniile în care a activat și
pentru deschiderea permanentă de a-și împărtăși cunoașterea.
Îmi este drag foc acest om. Îl respect pentru întreaga sa carieră și
pentru că e lucid și își acceptă resemnat locul în care l-a pus societatea,
după ce fizic nu a mai putut participa. Nu se vaită, deși ar avea de ce.
Nu e un bătrânel certăreț, agasant și enervant pe stradă sau online,
păstrând distanța cu decență și intervenind, cu bun simț, doar acolo
unde simte că poate da o explicație sau stopa o dezinformare sau o
informare greșită.
Mă roade că nu am puterea, resursele și capacitatea de a face ceva
concret pentru astfel de oameni. Sunt prea mică pentru această
imensă boală de care suferă România de azi. Mereu îmi sună în minte
cuvintele lui: „Nu vreau nici o recunoaștere de la nimeni. Nu am avut
nici un câștig material de la toți cei pe care i-am ajutat. Tot câștigul e
aici, în mine, în sufletul meu și în mulțumirea mea că am putut face
ceva”. Merită mult mai mult!
42
GEORGICĂ ȘI GEORGE
I-am cunoscut în 2007 în service-ul auto din Militari, București,

unde lucrează și astăzi. Mecanici! Doi oameni de viață și săritori care
lucrează calitativ. Din 2007 până în prezent și pentru cât timp voi avea
autovehicul, doar la ei merg.
Mai mult decât să merg cu mașina la ei și să ne întindem la o glumă
nu am socializat până în 2013, când am ajuns cu atelierul în curtea
service-ului. Cu bucățica aceea de teren, m-a ajutat Răzvan Toșcuță,
unul dintre asociații URAL România, atât ca termen, cât și ca preț.
Din 2013 am început să vorbesc mai des cu ei și, mai mult, să mă ajute
ei pe mine decât eu pe ei cu ceva.
Când mi-am construit căbănuța pentru a locui acolo, căci nu
îmi mai permiteam financiar vreo altă variantă, cred că au înțeles cu
adevărat cât de mult căzusem, comparativ cu momentul în care m-au
cunoscut. Pentru ei, în ceea ce mă privește, bunătatea și banii nu erau
o problemă. Am căutat să nu profit de reducerile pe care mi le-au
făcut în nenumărate rânduri și să-mi spăl păcatele cu bere și ceva bani
în plus. Chiar dacă uneori mi-a fost greu, m-am simțit bine că dau
unor oameni de omenie�
Cu Georgică am socializat mai mult, întâlnindu-ne des pe la
evenimentele moto. M-a ajutat cu ținut facturi și scrisori ce îmi vin la
acea adresă. M-a ajutat cu sfaturi. M-a ajutat cu mașina. În București
amândoi au venit să mă recupereze, de câteva ori, când am rămas în
pană.
Deși mi-au văzut situația mizerabilă, dormind într-o adunătură de
lemne, în curtea service-ului auto, niciodată nu m-au făcut să mă simt
penibil și nici nu m-au tratat cu superioritate. A rămas mereu același
aer prietenesc, respectuos și amical. Atitudinea lor m-a ajutat să rezist
psihic acelei perioade și pentru asta le sunt veșnic îndatorată!
43
BOGDAN MORUȚ
L-am cunoscut la începutul anului 2019 când a venit cu prietena

lui care voia crash bar-uri la motocicletă. Ne-am împrietenit când
i-am făcut niște gratii pentru un orfelinat. Mi-a povestit că împreună
cu câțiva colegi, (lucrează la poliția de frontieră), și-au făcut un grup
în cadrul căruia lunar strâng un procent din salarii pe care îl dau direct
sau sub formă de ajutoare unor orfelinate.
În acea perioadă am început să discutăm foarte mult. În viețile
noastre, în acea perioadă, era o nesfârșită durere și insuportabil de
multe dezastre. Un timp aproape că era program zilnic, de la patru
la șase și de la opt la zece, de stat vorbă sau de trimis mesaje. Ne-a
ajutat să avem cu cine vorbi și cine să ne asculte, să ne înțeleagă și să ne
accepte așa cum suntem.
Când mi se spune că poți ignora mediul și că, dacă vrei să faci ceva,
nimic nu te poate opri, dincolo de a mă gândi la mine, mă gândesc
la Bogdan și la nesfârșitele probleme ce îi invadează viața. De la rude
bolnave de care se îngrijește până la probleme cu serviciul, sufletul lui
prea bun și mintea lui care ar vrea să vadă o lume corectă și cinstită, îl
dărâmă de atâtea ori, încât nu știu de unde are puterea să râdă și să-i
ajute pe alții, ignorându-se pe el.
Printre toate dezastrele vieții lui, de pe toate planurile, suferă
cel mai mult pentru o copilă părăsită și încadrată la copii cu boli
nevindecabile. Din banii lui a adus un medic străin pentru operație
și cu implicarea lui fata a fost salvată. S-a apropiat de ea și vrea să o ia
în plasament. De mai bine de un an se chinuie. Între timp, au ieșit la
iveală și motivele pentru care întreaga situație e un chin. Niște rude
din Vaslui ale fetei s-au apucat de făcut cursuri de asistenți și alte cele,
pentru a lua fata în plasament, primind de la stat pentru asta peste
patru mii de lei pe lună. Toate acele rude trăiesc cu ajutor de la stat și
instituția care se ocupă de plasamente era dispusă, fără păreri de rău,
să o dea lor.
Când în viața lui Bogdan a apărut femeia, pe măsura sufletului și
minții sale, a aflat un element în plus. Nu voiau să-i dea lui fata pentru
că erau convinși că o vrea ca să profite sexual de ea. Nu vă pot descrie
44
cât de aproape a fost să înnebunească, să cedeze nervos și să o ia pe

câmpii. Îmi repeta mereu: „Cum mă? Adică eu, dacă eram dezaxat,
nu puteam alege una sănătoasă? Băgam bani să o salvez ca să o abuzez
sexual? Adică preferă să o dea asistaților social care o vor doar pentru
bani?”.
Un om din sistem îngenunchiat de sistem, în mod sistematic. De
când îl știu, am aflat de o mulțime de alte situații mizerabile prin care
a trecut cu oamenii statului român. Și rezistă! Rezistă! Ca și mine și-a
găsit liniștea în momentele de imensă disperare și depresie în cărți.
Citește enorm și, cel mai probabil, știind din propria mea experiență,
asta îl face să fie prea uman pentru propriul lui bine. L-am simțit ca
un om cald și prea bun, chiar dacă în detrimentul fericirii sale, încă
din prima clipă și primele discuții, și am rămas în relații foarte bune.
Aproape nu există zile în care să nu ne întrebăm dacă mai trăim și cum
suntem. E ca un pansament pentru suflet să știi că există cineva care să
se intereseze de existența ta.
Este un erou pentru că luptă cu toate nedreptățile și greutățile
pentru a aduce un pic de liniște în viețile altora. Când reușește să facă
un bine, parcă trage și el o gură de aer rece în mijlocul Infernului.
LUMEA MOTO
Lumea moto nu e formată dintr-un singur om, nu are un singur

nume, este o comunitate din rândul căreia se tot ridică, în număr din
ce în ce mai mare, oameni minunați. O pasiune comună a unor oameni
iubitori de libertate și de adunări prietenești a creat această comunitate
criticată și văzută cu ochi răi de mulți oameni. Motocicliștii sunt
frumoși când fac parade pentru conștientizare, unde se adună toți
gură cască să facă poze și filme, dar sunt disprețuiți când sunt adunați
în baruri sau la evenimente, când sunt în trafic sau când bat obrazul
vreunui nesimțit.
Donatori de organe ni se spune în trafic. Mie a avut răutatea să-
mi spună asta un polițist. Ce vină purtăm noi pentru infrastructura
45
mizerabilă, pentru toți care iau permise pe relații și șpăgi, pentru

existența instructorilor și a școlilor care fac bani și scot sinucigași
și criminali în trafic? Și comunitatea în sine nu poartă nici o vină
pentru idioții și teribiliștii care și-au luat motociclete ca să dea bine,
să se spargă în figuri și să deranjeze. Dacă nu existau motocicletele
și-ar fi manifestat prostia altfel. Oricine ar avea bună voința să intre
pe grupurile moto existente pe tot internetul ar vedea că se încearcă
educarea acestor fenomene, că sunt taxați, marginalizați și uneori
certați, ca să nu zic jigniți și terfeliți.
Au motocicletă, în general, oamenii care au avut o fire liberă, care
s-au identificat cu această lume și cu acest mijloc de transport. Îi cunosc
pe o parte din Moto Veterani și mă uit cu plăcere la toți acești oameni,
săriți bine de 60 de ani, care încă se plimbă cu motocicletele, plini de
viață și cu minți lucide. Motociclismul i-a ținut pe mulți în viață și
la bătrânețe nu i-a aruncat în singurătate, ci îi adună la evenimente,
alături de cei cu care au bătut drumurile lumii călare, dar și lângă cei
tineri aflați la început. Socializarea și plimbările i-au ținut verzi, atât
fizic, cât și mental.
În perioada dintre Crăciun și Revelion, 2019, un domn în vârstă
de 82 de ani a ieșit la o tură de 200 de kilometri cu motocicleta, să se
dezmorțească puțin, pe un frig atât de crâncen, încât eu, deși tânără,
dârdâiam lângă sobă. Când mai prind oameni descriind motocicliștii
în cuvinte urâte mă gândesc la acești Moto Veterani, bunici și
străbunici, care nu deranjează pe nimeni în mijloace de transport în
comun sau prin spitale, ci petrec plini de viață la drum și la diverse
evenimente.
Îmi este dificil să trec nepăsătoare pe lângă cei care preiau păreri
și viziuni, punând etichete, ca și cum ar deține adevărul absolut. Aș
vrea să am o putere în fața tuturor celor ce critică întreaga comunitate
moto, pentru puținii care fac un nume rău tuturor posesorilor de
motociclete și să le transfer toate memoriile mele despre cei cunoscuți
în această lume. Cu părere de rău că nu îi pot numi pe toți din lipsă
de spațiu și din incapacitatea de a trece toți oamenii și toate chipurile
prin filtrul memoriei, aș vrea să spun două trei cuvinte despre câțiva.
Cosmin Ioan care e parte activă în lumea moto prin clubul din
care face parte în cadrul tuturor acțiunilor caritabile, pe care le-a făcut
46
pentru copii și persoane defavorizate, dar și prin motocicletele pe care

le importă încercând să aducă pasionaților motoare de calitate pe care le
verifică și pregătește cu maximă atenție. Motokes Cruiser pe Facebook.
E un om cu familie, prieteni, afacere și job. Inteligent și, din câte
l-am observat în fața obiectelor produse de mine, sensibil. Încearcă
să ajute și să facă să fie bine. Când se vorbește despre el aud numai
cuvinte de laudă la adresa lui și a faptelor sale. În septembrie 2018,
am rămas fără bani și eram nevoită să eliberez spațiul unde aveam
atelierul. Cosmin m-a ajutat cu mașini, alături de alți câțiva oameni
frumoși Romeo, Gory, Monica și alte persoane din grupul lor,
cărora, spre rușinea mea, nu le-am reținut numele, plus doi amici,
Mihai și Monica. Și un alt ajutor imens pe care mi l-a dat a fost să
mă învețe cum să-mi evaluez munca artistică, unde să-mi caut piața și
cum să îmi pun în valoare obiectele pentru un anumit tip de clienți.
Am rămas în relații bune cu Cosmin și am avut ocazia să văd că e un
om plin de viață care vrea să lase ceva în urma lui.
Vreau să pun un mic accent pe Gory Valahul cum este știut în
lumea moto. Un băiat cu suflet la fel de mare ca nebunia și gura lui,
poate chiar mai mare. Săritor să ajute și să creeze o stare de bine în
jurul lui. Îi place atmosfera caldă și distracția, așa că face tot ce-i stă
în putință ca oamenii să se simtă bine. Chiar iubește viața și exprimă
acest lucru printr-o bucurie de nestăvilit. Îi place să călătorească și să
cunoască lumea, străbătând-o îndelung la picior. În urma călătoriilor
lui a scris și o carte pe care v-o recomand din tot sufletul, Jurnalul
unui pierde iarnă�
Cosmin Ozzy și soția Cristina, Adi, Solo, Andrei, Bamse,
și toți apropiații lor pe care i-am cunoscut la întrunirea moto de la
Snagov în 2003 sau 2004. Oameni uniți, prietenoși și săritori. De
la ei am învățat foarte multe despre cum să-mi întrețin motocicleta
și nu am fost singura care a beneficiat de aceste lecții, pentru că și-
au împărtășit cu mare drag cunoștințele în domeniu. Cosmin a fost
implicat în mai multe arii ale domeniului moto și și-a făcut meseria
așa cum a știut el mai bine. Toți sunt oameni muncitori, cu familii și
cu joburi. Participanți în felul lor și după puterile avute la o lume mai
bună. I-am văzut pe o parte din ei implicați în mai toate evenimentele
caritabile ce se fac în partea asta de țară.
47
Domnul și Doamna Baciu. Oameni în toată firea, bunici,

pensionari și, totuși, mai tineri decât mulți dintre cei de o vârstă cu
mine. Implicați în evenimentele moto trup și suflet. I-am văzut atât la
muncă, cu cârca pentru vreo faptă bună sau un festival moto, cât și la
muncă cu sufletul față de sutele, poate miile de oameni cu care se știu.
Sunt implicați și iubitori. Știu numele celor cu care interacționează,
îi ascultă și rețin ce vorbesc cu ei, pentru că le pasă. Eu am rămas
uimită ca, la un an distanță, să constat că doamna Baciu reținuse
un element important referitor la alimentația mea. Doi veterani ai
motociclismului, iubiți de atât de mulți oameni și implicați să facă
țărișoara asta, atât cât se poate, mai frumoasă.
Dan Turcu, pompier, om cu suflet de cinci ori mai mare decât el.
Împreună cu cei apropiați lui, mereu se ocupă de evenimente cultural
artistice, caritabile și inclusiv de organizarea unor zile pentru donat
sânge, atât de necesar în spitalele noastre. Am reușit să-l cunosc un pic
și să văd că se implică sincer în tot ce e bun, constructiv și util. Speră
la o lume mai bună și, atât la muncă, cât și în timpul liber, face tot ce
îi stă în putință să dea o mână de ajutor.
Gabi Tudor din Călărași care are o afacere de familie. Nu știu
toate aspectele afacerii, dar am văzut ce patch-uri și tablouri tricotate
face împreună cu soția. Omul ăsta nu a prea lipsit de la evenimente
caritabile, nu doar cu munca fizică, cât și cu donații din produsele lui,
încercând să ajute. Un om sufletist, liniștit și dornic să vadă mai multă
prosperitate în țară.
Călare pe Două Roți (https://web.facebook.com/calarepe2roti)
prin Jake, Ionuț și prietenii lor Neb Unel, Neb Unica și Neb
Unașii, ajută în toate colectele și evenimentele caritabile care au loc.
Gândindu-mă acum la toate colectele de care știu eu, nu am văzut
să nu se fi implicat în vreuna. Oamenii ăștia chiar dau un ajutor care
contează pentru cei aflați la greu. Din puținul lor, din timpul și din
munca lor, dau și celor care o duc mult mai greu. Frumoși, nebun de
frumoși, veseli și de omenie. Muncesc de nu mai știu de ei și, totuși,
găsesc timp să fie prezenți acolo unde există oameni la greu.
Zenklawa Garage (https://web.facebook.com/ZenklawaGarage)
prin Alex și Ștefan au fost săritori să doneze piese moto la o
multitudine de colecte făcute pentru victime ale accidentelor și
48
pentru cei defavorizați. Muncesc și ei în toate condițiile de dimineață

până seara să aibă grijă de motocicletele colegilor din comunitatea
moto. Fac o treabă foarte bună, din câte am auzit. Îi apreciez enorm
pentru că știu când au trecut prin faliment, când au pierdut spații,
bani și aproape complet firma și service-ul, dar cu toate astea au fost
niște colecte la care au participat cu donații.
Lucian Chirilov (https://web.facebook.com/tricouri.k.off)cu ale
lui superbe tricouri K-off, prezent atât în lumea moto, deși nu este
motociclist, cât și în EDC. Omul ăsta mare și nebun bine, pe cât e de
înalt, pe atât e de sufletist. Muncește cu draci zi și noapte încercând să
trăiască, să aibă o viață și, în același timp, să ofere produse de calitate.
Și găsește timp să se implice în acțiuni caritabile. Cu un pic din munca
lui participă alături de toți ceilalți să facă viața mai ușoară cuiva.
MotoHelp, grupul de Facebook al lui Nelu Chesaru, unde am
onoarea să fiu moderator, este un loc în care, an de an, se fac strângeri
de fonduri pentru victimele accidentelor moto. S-au mai încercat și
alte colecte pentru artiști, cazuri singulare de persoane accidentate,
etc. Deși nu toate au aceeași implicare rapidă și masivă, este un alt loc
care cu puțin de la mai mulți fac viața unor oameni mai ușoară.
Americanu’ despre care nu se poate spune de câte ori și-a vândut
piese de la motocicletă ca să poată participa fizic și financiar la tot felul
de evenimente organizate pentru copii, bătrâni și cei aflați la greu. În
2019, deși o ducea rău cu banii, și-a vândut ceva de la motocicletă
ca să fie la Bikers for Humanity (www.bikersforhumanity.ro). Un alt
nebun frumos care încearcă în felul lui să contribuie pentru a face
lumea mai bună.
Ștefan DC, barista, are cafeneaua Corretto din Constanța (www.
caffecorretto.ro). Membru în EDC și membru al comunității moto și
cine știe în câte alte locuri și grupuri. În toate e activ și săritor să dea
o mână de ajutor. Donează și participă și prin muncă fizică. Om cu
familie și cu foarte mult timp dedicat studiului meseriei lui pentru a
oferi încontinuu o calitate crescută produselor sale, reușește totuși să
adune timp și fonduri pentru cei ce au nevoie. O altă caracteristică,
pe care i-o stimez nespus, este cheltuiala imensă pe care o face pentru
a susține micii producători și manufacturieri români. L-am văzut
în nenumărate rânduri cumpărând de la mai toți, tot felul de mici
49
nimicuri dându-le, atât un ajutor financiar, cât și încredere în ceea ce

lucrează.
Frații Brat. Nu au timp să se implice cu munca fizică la
evenimentele caritabile, atât din cauza serviciului, cât și a familiei, dar
se implică financiar sau cu donații de fiecare dată când prind ocazia
și e nevoie. Le place să ajute, le place atât de mult, încât a devenit un
fel de joc între ei. Am aflat că la evenimentele la care merg împreună,
imediat cum ajung scanează zona și stabilesc împreună cui să se dedice
în acea zi ca să ajute.
Opresc înșiruirea aici nu pentru că doar aceștia sunt cei care
reprezintă binele în comunitatea moto, pentru că în realitate ei sunt
doar 3% din total, ci pentru că îmi este imposibil să mi-i amintesc, să îi
cunosc și să-i menționez pe toți cei care lucrează pentru cauze nobile,
fără ca mass media sau gura lumii să-i distribuie cu aceeași viteză cu
care zboară inutilul, vulgarul, derizoriul. Am simțit nevoia să dau
chipuri faptelor despre care vă povestesc, lucrurilor care se întâmplă
și sunt prea puțin cunoscute de populație. Am întins degetul spre
câteva persoane pentru a da putere realității pe care eu o cunosc și de
care m-aș bucura să știe întreaga țară.
Ca mijloc de transport, motocicletele, scuterele și toate
autovehiculele pe 2 roți au devenit o metodă eficientă pentru
traversarea traficului cu un consum redus și într-un timp mai bun.
Nu toți cei care le utilizează sunt implicit parte din comunitatea
moto. Fluidizează traficul și acest lucru nu este susținut, ci este taxat
de mulți dintre cei care au mașini tot mai mari, specifice frustrării
actuale românești.
Drumurile din România, oamenii și poliția încă nu sunt făcute
pentru motociclete, ceea ce face această pasiune periculoasă. Dar
poate ușor, ușor lucrurile se vor schimba. Până atunci mor oameni
buni pe străzile măcelului. Oameni, ca băiatul ce a murit pentru că nu
i s-a dat prioritate, în perioada Crăciunului 2019, când venea de la un
orfelinat sau o serbare de Crăciun unde fusese ca moto-moș. Oameni
frumoși, care lasă ceva în urma lor plătesc prețul incompetenței și
nepăsării administrațiilor românești.
În ciuda tuturor dezavantajelor pe care le aduce viața de motociclist,
faptul că s-au adunat majoritar oameni liberi, ieșiți din cutia socială,
50
siguri pe ei și curajoși în a se exprima și a fi așa cum se simt ei bine, a

dat comunității o putere ce lipsește din multe grupuri. Această putere
o simt toți cei ce știu că dacă au o problemă își pot găsi un ajutor și
o rezolvare în comunitate. Există uscături, oameni de joasă speță,
teribiliști, exagerați, nesimțiți, ca în orice comunitate, dar nu ei sunt
majoritari și nu pot strica frumosul creat de cei mulți și frumoși. Aș
vrea să reușesc să pun în cuvinte cât mai clar adevărata față a acestor
oameni ca să puteți înțelege cât de frumoși sunt mulți dintre ei și cât
bine aduc în societate, în ciuda cutumelor care îi etichetează în cele
mai nefavorabile moduri.
Mihai Manolache, renumitul Vaca din lumea moto, este
imaginea perfectă, detaliată și exemplară pentru cum e de fapt acel
motociclist mare și rău. Vaca este un munte de om, pe care mai bine
îl sari decât să-l ocolești, plin de tatuaje, haine de piele, lanțuri, cranii
și priviri urâte. E rupt din filmele alea cu „băieți răi”. E omul ăla pe
care îl arată lumea cu degetul pe stradă ca fiind un drogat degenerat,
scursură a societății. Bătrânii își fac cruci când îl văd și sunt convinși
că vine sfârșitul lumii pentru că umblă delegatul lui Satana pe drum.
Este un exemplu de răufăcător în casele „civilizate”.
În fapt, Vaca este de o umanitate net superioară multora dintre
cei ce trec pragurile bisericii să fie iertați de păcate, pentru a ajunge
acasă curați, dar invidioși, răi, critici și nepăsători. Când se strâng
haine pentru copii Vaca e acolo să ajute, când e nevoie de bani pentru
defavorizați sare cu ce are, când e nevoie de forță de muncă pentru a
renova case sau a se ridica adăposturi pentru amărâți, Vaca transpiră
pe șantiere toată berea băută.
Are o soție și un copil care îl iubesc și-l așteaptă să ajungă întreg
acasă în fiecare zi. Are serviciu și-și aduce contribuția lui la buna
funcționare, atât a economiei, cât și a sistemului. E deranjat de
mârlanii din trafic, de lipsa respectului și a bunului simț, lucruri
ușor de aflat de cum intri pe pagina lui de Facebook. Aspectul este
identitatea și povestea lui la care ține și care îl reprezintă. E un om ce
are curajul să fie cum vrea el și să-și trăiască viața așa cum îi este bine,
nesacrificându-și identitatea pentru acceptarea socială. Oricum nu
are nevoie de acceptarea lumii fiind înconjurat de prieteni și oameni
care țin la el pentru cum e.
51
Nu e ăla din filme care face trafic cu droguri și arme, violează femei
și sparge case. Personal nu-l văd în stare să omoare o muscă (doar
paharele lui de bere creează victime în rândul micilor insecte, dar nu
o face intenționat). Singurul lui ghinion este că trăiește într-o lume
superficială și ipocrită în care se lovește de răutate și scârbă pentru că
oamenii nu văd tona lui de implicare și de fapte bune, ci îi văd hainele
și tatuajele. În ultimii ani, nu cred că a ajutat statul român atâtea
orfelinate, atâția bătrâni și atâția amărâți, cât au ajutat motocicliștii
români.
Cristian Hrubaru, vocea Rock FM-ului, vedeta din rândul
rockerilor și motocicliștilor. Plin și el de tatuaje, haine de piele, lanțuri
și simboluri. Altă apariție deranjantă pentru ochiul maselor. Omul
ăsta s-a folosit de renumele său pentru a putea transmite acțiunile
caritabile din lumea moto, determinând oamenii să participe la ele, să
se implice și să ajute.
A pornit Bikers for Humanity (www.bikersforhumanity.ro),
un eveniment ce adună motocicliști din toată țara la reparat case,
ridicat adăposturi, ajutat copii și bătrâni. Cine a participat la aceste
evenimente a văzut adunătura de tatuați, plini de lanțuri, care seara
erau rupți în freză de alcool și a doua zi rupeau șantierele cu munca,
trăgând să facă cât mai mult, cât mai bine, cât mai repede și GRATIS!
Nici unul nu e plătit pentru implicarea lui. Toți plătesc să ajungă la
evenimente și apoi sunt voluntari la muncă. Oameni din țara întreagă
vin în mod voluntar să ajute alți oameni!
Sunt o mulțime de acțiuni bune pe care le face și îmi amintesc de
o discuție cu el de prin 2014… era șocat de cât de mulți oameni s-au
implicat într-o colectă. Știa din ce comunitate face parte, știa ce suflete
de aur au motocicliștii și, cu toate acestea, tocmai pe el, care e în lumea
asta de mic copil, l-a uimit viteza cu care motocicliștii s-au mobilizat
în număr mare.
Pagina lui de Facebook e locul unde aflu imediat despre colecte
și evenimente caritabile și tot acolo văd școlari, sportivi și români
care fac lucruri bune, câștigă medalii, aduc prestigiu țării. Nume pe
care mass media le uită sau le aruncă rapid între un viol și o nouă
impozitare. La antipod, el încearcă să promoveze frumosul, cultura
și respectul. Oare dacă această comunitate moto ar fi fost o haită de
52
drogați, alcoolici, infractori și dejecții, ar fi putut ea să facă atât de

mult bine și să promoveze ceea ce e de valoare prin țara noastră?
După cum spunea și Hrubaru, BFH nu este despre el și oricât de
bună ar fi fost ideea, singur nu ar fi făcut nimic. BFH și toate acțiunile
caritabile există datorită tuturor motocicliștilor implicați și a felului
lor de a fi. Toate faptele bune sunt rezultatul unirii și implicării mai
multor oameni�
Continuând să vorbesc despre binele făcut de lumea moto, trebuie
să vorbesc și despre Achimoto Marius (www.achimoto.ro), știut de
toți motocicliștii după standul cu care vine la întruniri, oferind fel
și fel de bunătăți de luat acasă sau de ținut la purtător. Dincolo de
stand este prezent în sufletul comunității pentru toate acțiunile pe
care le organizează împreună cu oamenii frumoși din jurul lui. Sunt
nenumărate cazuri de bătrâni, copii și familii ajutați de motocicliștii
implicați.
Și ca în cazul tuturor celorlalte evenimente, nu este despre el și
ideile lui, ci despre comunitate, despre oamenii care se adună și se
implică fiecare după posibilități. Am vorbit cu el despre proiectele
noi, despre lucrurile pe care vrea să le facă și tot ce vrea să pornească
în folosul societății, a tinerilor și a tuturor celor de care statul nu are
timp și finanțe să se ocupe.
Nu îl cunosc foarte bine, ne separă sute de kilometri și ne vedem de
câteva ori pe an, nu pot face o descriere detaliată a tuturor acțiunilor
lui, dar văd pe pagina lui de FB toate acțiunile pe care le distribuie și
știu că în spatele lor continuă să muncească la altele ce vor veni.
Scriind aceste rânduri îmi doresc să fiți la fel de conștienți ca
mine că îmi este imposibil să-i notez pe toți cei care fac proiecte și
evenimente, schimbând în bine lumea cu ideile lor. Nici nu-i cunosc
pe toți. Încerc să vă prezint câteva nume foarte cunoscute în lumea
moto pentru a arăta adevărata față a motocicliștilor și pentru a vă face
să înțelegeți că lucrurile nu se reduc la faimă și renume.
Chiar dacă prin acțiunile lor devin mai cunoscuți și mai apreciați,
nu uitați că odată cu asta crește și numărul celor implicați în acțiunile
lor caritabile, nu uitați că nu este despre ei și că toate lucrurile frumoase
se întâmplă datorită tuturor celor implicați, munca tuturor fiind
responsabilă de transformarea unor idei în fapte. Cu fiecare acțiune
53
a lor crește numărul de oameni ajutați într-o țară în care primează

indiferența față de greul altuia.
Nu vreau să numesc nici un club moto, pentru că și în lumea
aceasta, ca în orice formă organizată, cu legi și reguli, există plusuri
și minusuri, dar vreau să spun că nu există club, din cele știute de
mine, care să nu fie implicat în acțiuni caritabile și colecte pentru
defavorizați, pentru oameni aflați la greu. Există momente în an în
care house club-urile se umplu de lemne, haine, jucării și tot felul de
alte lucruri necesare�
De multe ori, în timpul lor liber, motocicliștii strâng bani, sortează
haine și jucării, cară lemne, renovează case, țin copii în brațe, le dau
cărți, povești, speranță și le oferă plimbări fabuloase cu motocicletele.
Sunt mândră să fac parte din această lume și sunt fericită că pornind
de la o pasiune am ajuns să cunosc o față frumoasă a României
prin numărul mare al motocicliștilor care aduc zâmbete pe fețele
oamenilor, speranță și putere să treacă peste greu.
Măcar aici România seamănă cu alte țări pentru că în toată
lumea motocicliștii sunt oameni uniți care ajută societatea. Nu
știu care-s motivele pentru care sunt așa, nu știu dacă oamenii cu
caracter, coloană și bunătate în suflet aleg să meargă cu motocicleta
sau motociclismul îi face pe oameni să devină mai buni. Habar nu
am dacă sentimentul apartenenței la un grup îi determină pe mulți
să încerce să scoată ce-i mai bun din ei sau tocmai dorința de mai
bine îi unește.
Există și uscături în lumea lor, dar tare m-aș bucura dacă societatea
ar înceta distribuirea exemplelor negative, le-ar ignora ca și cum n-ar
exista, evitând să mai facă publice astfel de modele de urmat pentru
cei de slabă calitate. M-aș bucura dacă din mijlocul comunității moto
ar începe obiceiul de a promova exclusiv faptele bune, oamenii de
calitate, rezultatele bune și măsurabile ale acțiunilor motocicliștilor.
M-aș bucura dacă această atitudine ar deveni un obicei în orice grup,
acțiune, meserie și domeniu din România.
Inclusiv în mediul online, oamenii, străinii, se unesc și se implică
financiar și fizic în tot felul de acțiuni caritabile. Oameni care au creat
aceste grupuri online unesc oameni pentru binele comun. Se poate! Și
asta se întâmplă în România în fiecare zi! Păcat că e departe de ochii
54
maselor care sunt demoralizate de mass media ce vorbește doar despre

rău, greu, distrugeri, indiferență și mizeria țării.
Comunitatea moto, comunitatea EDC despre care vorbeam
mai sus și multe alte comunități pe care nu le pot numi pentru că
nu le cunosc, dar știu că există, deoarece am mai auzit una-alta, și
în plus existența celor 2 numite implică realitatea existenței altora,
ajută România să continue să existe, ajută oameni să supraviețuiască
tragediilor, dramelor și greului. În mijlocul greului, aberantului și
inumanului din țara asta, oameni precum cei menționați în acest
capitol nu se lasă demoralizați, nu încetează să fie buni și să ajute.
Sunt atât de mulți oameni care ar vrea să facă lumea un loc mai
bun și nu pot singuri. Din aceștia un număr mare nu știe de existența
acestor grupuri și acestor oameni minunați. Mulți părăsesc țara
convinși că e doar un Iad pe pământ pentru că mai nimeni nu face
reclamă binelui.
Știu că promovarea unor oameni, a unor grupuri și a unor
evenimente este taxată drept fală și considerată o simplă reclamă, dar
e un preț ce merită plătit în numele celor ce nu mai cred în binele
uman. Pentru ei și pentru toți cei aflați la greu și singuri ar trebui să
ne implicăm activ în promovarea constructivului, ignorând agresiv
greșelile și mizeriile. Comunitatea moto crește de la an la an, într-un
ritm nebun și am toată încrederea în abilitatea ei de a schimba fața
României. Mai au nevoie de timp, de încredere în toate reușitele lor,
de realizarea faptului că sunt mai multe lucruri care îi unesc, decât îi
separă ca să devină mai puternici în faptele lor bune!
Mă uit la ei pe net, la întruniri, în magazine și service-uri, peste
tot se unesc în grupuri mici definite de tipul motocicletei, de numele
clubului, de afacerile ce le au, de orice idee sau simbol făcând pe
fronturi diferite aceleași acțiuni constructive.
Dacă această lume moto va trece peste toate lucrurile ce țin țara
dezbinată, partide politice, zonele țării, etnii, tip de motocicletă,
credințe, filosofii, modă, etc., toate acele lucruri care reușesc prea
repede să rupă populația în „ei” și „noi”, diminuându-le puterea
de a se uni în binele făurit, pe care oricum îl fac toți sub umbrela
credințelor ce-i adună în grupuri mici, România va deveni o țară cu
un nivel de trai ridicat!
55
În viziunea mea, pun această credință în lumea moto pentru că

i-am văzut pe motocicliști cum sunt și câte lucruri bune fac! Îmi pariez
toți banii pe ei pentru că i-am văzut adunându-se de prin toată țara ca
să ajute! Sunt, majoritatea, oameni cu minți libere, cu ani de școală în
spate, cu respect, fiind angajați în toate domeniile și provenind din
toate mediile sociale, și pot face schimbări majore în bine!
Ca să închei ironic, ajutăm inclusiv prin cât de multe organe
donăm, dând o a doua șansă la viață unor oameni, cu prețul familiilor
îndurerate lăsate în urmă. Am cunoscut mult mai mulți oameni
printre motocicliști, decât în orice altă parte a societății, care și-au dat
acordul pentru donare�
***
Acești oameni sunt vârfurile din scurta mea experiență de viață.

Am întâlnit mult mai mulți oameni frumoși, deosebiți, darnici,
exemple demne pentru ce înseamnă uman, din păcate, ori au fost
prezențe trecătoare, ori nu cunosc suficient de multe despre ei, cât să
le dedic mai mult spațiu decât scurtele menționări pe parcursul cărții.
Oameni ca ei m-au cizelat pe mine în viață. Ei au fost modelele cu
care am rezonat. Ca ei mi-am dorit să fiu, în ciuda tuturor greutăților
pe care această alegere mi le-a adus și mi le va aduce în viață. Primii
astfel de oameni i-am cunoscut în cărți și am visat la ei, în timp ce
am refuzat să fiu ca profesorii din anii de școală, ca rudele mele sau
ca orice alt model pe care societatea și mass media mi l-a adus în față.
M-au construit eroii din cărți și am încasat toate amenințările care
îmi proroceau o viață mizerabilă pentru caracterul meu nesuferit.
În ultimii ani caracterul ăsta al meu nenorocit ajunge să cunoască
oameni asemănători lui și sunt mulți, sunt mulți, mulți, atât de mulți,
încât simt nevoia să scot limba la Antipa și să-i spun că regula asta a
umanității e cam șubredă, pentru că suferă foarte multe excepții ce o
confirmă, dar o și infirmă.
Am făcut reclamă unor caractere cu tot ce înseamnă ei ca oameni!
Pentru foarte mulți dintre ei este singura răsplată pe care eu, în
nimicnicia mea, le-o pot oferi pentru cum sunt. În cazul unora am
trecut și afacerile pe care știu că le au, nu pentru reclama, ci pentru
56
că sunt afaceri ridicate prin munca lor, prin sacrificii și efort. Nu au

moștenit averi, faimă, relații și afaceri la cheie, ci au avut o dorință și
au investit, au pierdut și au muncit până au reușit.
Prin numele activităților lor vreau să subliniez faptul că se poate! Se
pot construi lucruri în România doar cu muncă și nu, cum cred mulți,
prin pile, relații, șpăgi și moșteniri! Aș vrea teribil de mult ca populația să
știe că se pot face bani, se poate trăi din antreprenoriat și se pot construi
afaceri în mod cinstit, corect și legal doar prin muncă, studiu și sacrificii.
Sunt cei de mai sus nevinovații care pot pune mâna pe acea piatră
Biblică? Cu siguranță nu! Au și ei în viața lor, în trecutul lor, păcate,
mizerii, vini și greșeli! Nu sunt icoane! Sunt oameni care își depășesc
zilnic condiția, care caută să fie mai buni și care dau ceva bun înapoi
vieții care le-a dat ocazia să facă ceva!
Mi-ar plăcea ca lumea să treacă dincolo de umanitatea supusă
greșelilor și să vadă faptele bune. Și eu am avut neînțelegerile mele cu
unii din cei menționați mai sus. Uneori, neînțelegerile au dus la reale
certuri, dar astea nu schimbă cu absolut nimic valoarea lor pentru
societate și umanitate!
Ce fac ei, ce lasă în urmă, ce impact au asupra celor din jurul lor,
contează mult mai mult decât orice. Prin plusul de valoare ce îl aduc
vieții, consider că sunt niște modele de urmat. Ei ar trebui să umple
ecranele mass media!
Vă mulțumesc tuturor că mi-ați dat acordul să scriu despre voi
și recunosc că sunt uimită că nu mi-ați cerut nici unul să vă arăt ce
am scris și, cei mai mulți, nici nu m-ați întrebat despre ce e vorba. Vă
mulțumesc pentru încrederea pe care mi-ați acordat-o în acest mod!
Sper că nu v-am dezamăgit!
57
CUM A APĂRUT ACEASTĂ CARTE
A ni la rând am visat să public o carte în semn de revoltă. În

gândirea fragedă a acelor ani, cartea nu avea scopul să dea ceva
lumii, ci urmărea să mă ajute să-mi vărs veninul acumulat
din cauza nedreptăților oamenilor. O numeam în mintea mea „Ce-
am avut de spus” și urma să conțină tot ce n-am vărsat din mine în
anumite momente. Am trecut peste multe, dar niciodată nu mi-am
cultivat abilitatea de a trece peste cuvintele nespuse care adesea m-au
chinuit ani și nopți la rând.
Între timp, am mai trăit câte ceva și, odată cu descoperirea faptului
că sunt capabilă să creez obiecte din metal, cu care să spun povești, am
observat că am realizat sute de fiare cu tâlc și aproape nimic cu revoltă.
Nu s-a schimbat nimic în mine, sunt același om strivit de nedreptate și
de răutate, dar nu mai simt nevoia să vorbesc cu nervi, revoltă și spume
isterice. Am văzut în jurul meu și în mediul online cu câtă ușurință
se propagă mizeriile, greșelile și răutatea, iar oamenii de bine rămân
pierduți undeva în eter, nebăgați în seamă de gura lumii. În imensa
mocirlă a existenței, formată din toate greutățile și nedreptățile la care
este supusă întreaga viață pe acest pământ, am realizat că îmi doresc să
vorbesc despre adevăr, despre frumos și despre ceea ce este ignorat și
acceptat ca fiind de la sine înțeles.
Când am împlinit 29 de ani am avut un mic șoc pe care l-am
rezumat astfel „La 29 de ani Alexandru Macedon cucerise lumea, iar
eu nu am nici măcar un acoperiș deasupra capului”. Carte după carte,
după diverse materiale video și/sau audio, am aflat de sute, dacă nu
chiar mii, de alți tineri care, de-a lungul mileniilor, au schimbat soarta
umanității până-n vârsta de 30 de ani. Cu acest gând am ajuns să mă
simt inutilă vieții. Am crezut că sunt un consumator inutil de oxigen,
spațiu și resurse. Nu aveam nimic pentru mine și nu dădusem nimic
lumii. Ce sens aveam?
Hedonismul nu m-a atras niciodată. Nu am putut accepta
niciodată să fiu eu bine, indiferent de orice altceva, cu prețul răului
58
altora. Să-mi pun ochelari de cal în fața lumii și să-mi caut plăcerile
în orice, indiferentă la sentimentele altora. Mi s-a părut o brutalitate.
Scopuri, vise, dorințe mari pentru viața asta nu am avut. Nu mi-am
dorit cu ardoare nici o meserie și nici o reușită. În plus, n-am excelat
niciodată în nimic.
La 29 de ani m-am uitat la mine cu sinceritate și am privit la toate
aceste „n-am” și „nu”, căzând tot mai mult într-o depresie de fond.
Urma ca toată viața să trag de fiare? În toți anii vieții mele voi sta
mereu cu frica în sân că a doua zi voi ajunge iar în stradă? La 60 de
ani, dacă voi ajunge acolo, voi continua să deger în atelier sudând la
garduri, ca apoi să pierd bani? Voi continua până-n ultima zi a vieții
să mut atelierul o dată, de 2 ori, de 10 ori pe an și să dorm în el când
nu-mi pot permite o casă?
Am fost realmente îngrozită. Un an întreg din viața mea am fost
bântuită de groază și frică. Am pășit în deceniul trei al vieții mele cu frică,
milă și mii de întrebări de tipul „De ce?”. De când mă știu m-a bântuit
o singură întrebare pe care am și verbalizat-o, de dureros de multe ori:
„Și eu?”. Peste această întrebare, noul deceniu din viața mea venea trist
și lipsit de speranță. Ajunsesem să nu înțeleg pentru ce motiv mă trezesc
dimineața, de ce insist să fac anumite lucrări, când era evident că sunt în
pierdere, de ce țin atelierul, de ce nu plec din țară din senin, ce blestem
mă ține captivă în propria mea pierdere? Multe gânduri sumbre mă
aruncau dimineața din pat, prea multe mă țineau noaptea trează și nu
aveam cu cine să le discut. Am avut mai mereu oameni în jurul meu. Cu
ceva noroc am avut oameni de calitate care mi-au fost alături realmente
și dezinteresat. Cu toate acestea, între mine și ei intervenea o barieră de
înțelegere când mă tenta să le vorbesc despre ceea ce mă apăsa.
Privită din afară par a fi un om de maxim succes. Am o mulțime
de școli și cursuri urmate. Am avut ceva joburi. Am un permis de
conducere bogat. Mă duce capul. Am atelierul și sculele. Am lumea
moto în care majoritar sunt primită bine. Am un număr considerabil
de oameni apropiați. Am multe și, totuși, nimeni nu vedea că nu
am nimic, nici măcar o direcție. La 29 de ani Alexandru Macedon
cucerise lumea, iar eu la 29 de ani ajunsesem iar să dorm în atelier și
să-mi reduc la minimul necesar mâncarea. Am uitat de cartea mea de
protest pentru că am înțeles că-s prea jalnică, dar mi-am făcut un blog
59
în care am scris ca într-un jurnal orice frustrare, supărare, bucurie,

scârbă și revoltă, aruncându-l în marele web semnat anonim.
Insistam să mă uit la tot ceea ce am făcut din nimic, insistam să-mi
cred prietenii care îmi spuneau că „alții în locul meu ar fi murit de
mult și asta ar trebui să-mi spună multe despre mine”, insistam să caut
încrederea că nu-s degeaba și ajungeam apoi în fața unei alte cărți care
îmi vorbea despre alți oameni ce au depășit situații în care eu mi-aș fi
pus ștreangul de gât.
Iar astăzi, la o mână de luni distanță de vârsta de 33 de ani, la care
a murit Iisus Hristos (am un talent pentru conexiuni tragice), public
această carte cu care vreau să dau ceva lumii. Din adâncurile depresiilor
și anilor mei negri să ofer miracolul și magia care ne înconjoară și pe care
nu le vedem. Încă o dată nu s-a schimbat nimic în mine de am ajuns aici,
doar am ridicat capul un pic mai sus și am văzut că toți suntem chinuiți
de propriii noștri demoni, la „tăți ni-i greu” și, în fond, totul e inutil
pentru o viață de om, dar deosebit de important pentru umanitate.
Nu am sfaturi, nu am vreo direcție universală și, chiar dacă aș fi
găsit-o pentru mine, refuz să le impun altora. Viața fiecăruia e unică
și nu vreau să influențez. Acest gând m-a ținut departe de publicarea
multor nuvele, poezii și mici scrieri. Am considerat că nu ofer nici
o schimbare și, astfel, nu are sens să se taie copaci pentru nimicurile
mele. Nu ofer nici o schimbare! Astăzi public pentru că am înțeles în
ce constă schimbarea și ce contează, indiferent de om, condiție socială
și aspirații. Am trecut prin fabrica de vise a literaturii motivaționale
și am crezut că asta e cheia pentru o lume mai bună. Într-o zi m-am
trezit că sunt drogată de niște uzine de făcut bani și mi-am turnat
gheață în cap până am revenit la lumea neagră din jurul meu.
Am trecut prin fabrica religiilor și m-a dezmeticit Falung Dafa-ul
care mi-a demonstrat negru pe alb că doar caracterul omului contează
și doar caracterul personal poate fi cultivat pentru mai bine. De la Li
Hong Zi am aflat că totul e perfect, așa cum e și apoi am vrut să verific
dacă e adevărat ce-a spus.
Nu știu dacă există vreun sens pentru viața asta. Eu nu-l văd. Nu
știu dacă există ceva după moarte. N-am fost acolo. Habar nu am dacă
există Zei, extratereștri, karmă, destin, etc. Am înțeles pentru mine
că totul e perfect așa cum e și că în absolut orice există o lecție. Din
60
păcate, pentru modul în care e construită viața asta, școala e durere,

chin și pierdere.
Recent am înțeles că nu am o direcție pentru că nu cred în nimic.
Nu am convingeri, nu am încrederea nestrămutată în vreun adevăr,
nu văd nimic în jurul meu ca fiind unic, sigur și nedemontabil. Pentru
mine totul este adevărat și fals, în același timp.
Domnul Dan Iliescu mi-a spus să citesc cartea Un om sfârșit, de
Giovanni Pappini, pentru că de acolo voi înțelege drama mea. A avut
dreptate. Am devorat cartea în vreo 4 ore și am simțit la fiecare pagină
că mă citesc pe mine. Au fost momente în care citeam ceea ce și eu
formulasem sau scrisesem despre mine sau pentru mine�
În timpul lecturii mi-am amintit de Schopenhauer care spunea
că suferința este a oamenilor inteligenți. Ar putea părea că folosesc
cuvinte mari, să spun că Domnul Dan Iliescu mi-a salvat viața de
câteva ori și apoi definitiv cu acea carte, dar acesta este adevărul. Nu
doar că m-a ajutat în momente critice să lucrez ceva și să-mi pun o
pâine pe masă, ci m-a și sprijinit să mă înțeleg și să mă împac cu mine.
Nu sunt defectă și nu sunt oaia neagră, cum mi s-a spus mereu în
familie și în toți anii de școală. Sunt un om care a citit prea mult pentru
propriul său bine, a văzut și a simțit prea mult. Lectura excesivă este o
armă cu două tăișuri. Pe de o parte, te face să vezi lumea mai clar și să
înțelegi dedesubturi, iar pe de altă parte, te sensibilizează atât de mult,
încât empatizezi cu aproape orice întâlnești în jurul tău și în mintea ta.
Și iată-mă neinutilă. Am ceva de dat. Propria mea experiență. Viața
mea scurtă de până la acest moment plină de urcușuri și coborâșuri,
ca un carusel nebun. Le spuneam unor foști iubiți că nu îmi mai pot
permite să-i las să-mi distrugă liniștea și solitudinea pentru că eu nu
trăiesc pentru mine, nu vreau nimic pentru mine, trăiesc să las ceva în
urma mea. Eu nu sunt a mea, ci a celor pe care-i pot ajuta în drumul
meu. Dacă stau închisă în tristețea mea, în nedreptatea lor, există
oameni care vor pierde prezența mea.
De ceva vreme m-a apucat o febră nebună să trimit în lume ceea ce
simt prin obiectele create și, acum, prin ceea ce scriu. Nu ca să ofer o
cheie pentru o viață mai bună, ci ca să sensibilizez oamenii ce au nevoie
să empatizeze cu ei înșiși, așa cum și eu am făcut-o citind Un om sfârșit�
Când am închis acea carte nu reținusem nimic despre activitatea lui
61
Giovanni. Nu mi-a lăsat în memorie nici o informație concretă, dar

strângeam puternic în mâini acea colecție de pagini și, pentru prima
oară în existența mea, nu mă mai simțeam bolnavă, stricată.
Eu eram Cristina Dinu, colecționara de trăiri, senzații, emoții și
amintiri, călătoarea cu bagaj de mână prin viețile oamenilor. Eram
un nimeni și asta mă făcea să fiu tot. La începutul lui 2019 am stat
sechestrată pe scaun vreo 3 zile și mi-am notat toate evenimentele
vieții mele. M-am luptat să le organizez pentru că în anumite perioade
au fost atât de multe, încât nu mai știam poziția lor în timp. După
ce am terminat, am zis că poate va veni o zi când îmi voi publica
Autobiografia ca o colecție de lecții învățate în mijlocul Iadului, ce
m-au făcut să văd cât de frumoasă este, de fapt, viața.
Cartea ar fi murit pe HDD, dacă prin aprilie nu aș fi fost furată,
de timp și bani, de un fost bun amic în cadrul unui eveniment cu
ocazia căruia am cunoscut-o pe H. A. O pictoriță nebună în vârstă de
câteva decenii care trăiește din creațiile ei și care se mută dintr-un loc
într-altul cu bocceluța în mână. Privind-o nu mi s-a mai părut la fel
de terifiant gândul de a trage de fiare la 60 de ani. Nu mă mai vedeam
tristă și chinuită, ci liberă ca femeia ce stătea în fața mea. De acolo
porecla de Future Me pe care i-am dat-o�
Prin iunie a venit la mine vreo 2 zile și atunci mi-a dat cartea lui
Septimiu Pan, De ce umblă Cupidon gol� I-am cerut omului prietenia
pe Facebook, i-am citit cartea, i-am făcut un review cum fac mai
mereu la cărțile citite și acolo ar fi murit tot. Însă, într-o zi, mă uitam
prin bibliotecă și am dat cu ochii peste cartea Lasă Vrăjeala, a lui Paul
Melinte. O carte din fabrica de făcut bani, dar pe care am citit-o plină
de curiozitate față de modul în care un român joacă ideile de mare
circulație în restul lumii, mai ales în SUA.
N-a venit cu idei noi, dar mi-a plăcut cum le-a aranjat. Spre
deosebire de toți ceilalți creatori de serotonină, Paul adaptase ideile
la mentalitatea românească, la acest mediu specific. Mi-a plăcut
enorm apariția unui autor care nu a dat cu copy paste, ci a înțeles că
noi, ca neam, suntem altfel. I-am făcut un review și am vorbit cu el pe
Facebook. L-am întrebat de ce nu scrie o carte despre elementele care
strivesc omul sub bocancul existenței? Acele elemente ce trebuiesc
înțelese de acei oameni puternici striviți de propria lor capacitate?
62
Nu cred că a înțeles la ce mă refeream, iar dacă a înțeles, cu siguranță

a priceput că nu e un subiect care să vândă masiv cum face dezvoltarea
personală. Mi-a spus să scriu eu o carte despre asta, dacă tot sunt în mijlocul
problemei. Aveam schița evenimentelor, dar nu m-am văzut în postura de
autor. Aș fi preferat să o scrie el și, dacă manifesta interes, probabil i-aș fi
dat schema vieții mele și toate informațiile de care avea nevoie.
Eu eram un fierar asocial care trăia sub pietre în atelier. El era un
autor bine vândut și subiectul propus de mine, prin el, ar fi ajuns
la mai mulți oameni. Când i-am văzut cartea în bibliotecă și mi-am
amintit de această discuție, mi-am făcut o cafea și am ieșit pe bordură
în fața atelierului. I-am scris lui Septimiu Pan, întrebându-l: „Cum fac
să public o carte?”.
Sincer, speram să mă trimită la furat, să-mi spună că e greu și
complicat, să mă aburească sau să mă convingă că nu-i de mine. Mă
așteptam la atitudinea normală, firească, umană cu care sunt prea
bine învățată. Septimiu mi-a dat numărul lui de telefon și mi-a zis să-i
trimit să citească și apoi mă ia de mână să mă ducă la editor să o public.
Am rămas trăsnită, ținând cafeaua în gură și nu mi s-a scurs
ca-n filme, ci m-am înecat, încât de abia mi-am recuperat suflul.
Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut prin cap mii de gânduri
contradictorii „Vrea idei pentru altă carte”, „Ajută chiar așa, fără
să mă cunoască?”, „Vrea să o publice în numele lui”, „Pana mea, și
dacă scriu de fapt rahaturi, pierd timpul omului și mă mai face și de
pomină pe Facebook”.
Naturalețea cu care mi-a zis „dă-mi”, „facem” m-a dus cu mintea
la Nichita Stănescu, despre care prietenii spuneau că stătea și-i asculta
pe toți nebunii. Asculta și citea scrierile altora și niciodată nu le-a
spus oamenilor că sunt de toată jena în ceea ce debitează. Întrebat de
prietenii exasperați de ce pierde vremea cu toți idioții, el a răspuns
cam așa: „Oricare dintre ei poate fi un Eminescu care poate a avut o zi
proastă. Dacă le tai aripile nu vor mai scrie și atunci un nou Eminescu
nu se va naște”.
Asta făcea și Septimiu cu mine? Fără să mă cunoască, fără să știe
cum gândesc sau cum scriu, îmi spunea dă-mi și mergem la editură!
Reacția lui mi-a dat clar de înțeles că probabil pentru el orice om are
ceva de spus, mai rămânea de văzut dacă eu spuneam cum trebuie, încât
63
să se poată publica sau mai trebuia să mă antrenez. Din răspunsul lui

prompt și sigur nu exista varianta „să vedem dacă ai stofă de scriitor,
că nu orice idiot care înșiră cuvinte scrie cărți... eee… așa o lume selectă
asta a scriitorilor... oameni speciali cu har și abilitate”. Am stat pe loc
o perioadă. Șutuită în fund de atitudinea deschisă a lui Septimiu și
trasă înapoi de neîncrederea în mine.
Mulțumită unei răceli, în 5 zile, lista mea a devenit o carte și i-am
trimis-o. Pauză. O perioadă nu a zis nimic, iar eu, deși frământată de
curiozitate, nu l-am deranjat. Ușor, în timp, am ajuns să cred că am
avut dreptate și am scris niște mizerii, și i-o fi omului jenă să mă trimită
la plimbare, așa că lasă timpul să treacă până uit că i-am dat vreo carte.
Mă liniștisem. Rămân la fiare, că scrisul nu-i de mine. Fix când s-a
așezat calmul peste mine, m-a sunat să-mi spună că a trimis cartea la
editor. Apoi am mai discutat cu el despre ea și mi-a propus să nu mai
fiu rece și distantă la adresa experiențelor mele de viață și să introduc
trăirile mele din momentele respective.
Acum scriu cu un nivel crescut de frică o a doua versiune a listei
mele. Frică de a nu distruge mesajul. Frică de oamenii ce se vor
împiedica de mine și nu vor mai vedea ideile. Frică de posibilitatea
ca această carte să mutileze lucrările mele în metal și mesajele mele
pentru că oamenii mă vor disprețui. Cea mai mare frică în rescrierea
cărții este că adăugând partea emoțională poate distrug o carte ce a
fost văzută bine, transformând-o într-o telenovelă de doi bani.
Scriu aceste rânduri cu teamă, dar hotărâtă să mă ridic la nivelul
așteptărilor lui Septimiu Pan, omul care mi-a dat încredea în mine
că am ceva de spus într-un mod publicabil. Și scriu aceste rânduri
molipsită de efervescența iubitului meu, Rian, care țopăie pe lângă
mine atât de fericit, de parcă el ar publica. Este atât de mândru de
mine, atât de bucuros și are așa multă încredere în capacitățile mele,
încât nici nu mai trebuie să-mi bat capul că mă văd o mare incapabilă,
suplinește el lipsurile mele.
Prin urmare, mai în glumă, mai în serios, cartea e publicată de
Septimiu și Rian, eu sunt aici doar să înșir evenimentele. Îmi doresc
enorm ca la finalul ei să existe printre cititori măcar o persoană care să
o strivească între degete, așa cum am făcut eu cu cartea lui Giovanni
Pappini. Este singura mea dorință pentru această carte!
64
ÎMI PLACE VIAȚA, DAR A TRĂI E GREU
M ai toată viața am fost un om cu mare lipsă de încredere în

propriile capacități și am fost convinsă, până la un anumit
nivel, de cei din jurul meu că sunt stricată, bolnavă sau
ciudată. Dincolo de aceste două aspecte, copilăria într-un sat de
rromi, mi-a creat o ruptură și o neînțelegere în mine referitoare la
toate diferențele radicale pe care oamenii le fac la adresa celorlalți.
Am crescut cu aceste certuri interioare și cu o continuă căutare
a locului meu și a motivelor pentru care sunt dezagreabilă în ochii
multora și, în mod special, a adulților din copilăria mea. Drama mea
interioară, care m-a urmărit în fiecare zi, a fost incapacitatea de a îmi
găsi locul în lume și împăcarea cu sine. Cum am renunțat de mult să
cer îndrumare de la profesori, părinți sau rude pentru că răspunsurile
lor întotdeauna constau în a-mi arăta calea spre a fi ca ei, mi-am căutat
medicamentele în cărți, iar ulterior, mulțumită tehnologiei, pe internet.
Am ajuns, bineînțeles, la lectura literaturii motivaționale. N-aș fi
avut cum să o ratez, deoarece este peste tot. Tata citea, aș putea spune
nesimțit de mult, și a reușit să-mi transmită dragostea pentru lectură
prin modul lui dulce de a povesti despre o carte, o acțiune sau un
personaj. Datorită memoriei lui fotografice, identificam rapid cărțile,
deoarece le știa la toate coperțile, autorii și numele. Citea orice și,
mai ales, recitea cărțile copilăriei, deoarece a descoperit că ceea ce i se
predase în școală nu conținea toate informațiile. De prima carte din
domeniul dezvoltării personale pe care am citit-o, m-am împiedicat
chiar la tata în birou. Era o carte ale cărei titlu și autor nu le mai știu, iar
despre copertă știu că era gri cu albastru. N-am moștenit și memoria
deosebită, odată cu pasiunea pentru citit. În cartea respectivă autorul
compara viața unui om cu escaladarea Everestului. Mi-a plăcut cartea.
Mi s-a părut de bun simț și din ea am reținut că dacă vrei să faci ceva
trebuie să muncești mult, să faci sacrificii și să suferi.
Nu era totuși nimic nou. Doar trezindu-mă în fiecare zi puteam
simți, pe pielea mea, că nimic nu pică din cer și nimic nu mi se așterne
65
la picioare. Dar m-a prins subiectul și modul în care a fost prezentat,

de parcă n-aș fi știut că e greu și brusc m-am trezit: „A, deci trebuie să
muncesc ca să obțin ceva... Pfff, de ce nu mi-o fi spus nimeni?”.
Apoi, în timp, am mai găsit la tata tot felul de alte Mării cu alte
pălării ale domeniului. Nu știu ce săpături făcea el, de ce le citea și
ce răspuns spera să găsească, dar eu i le luam căutând să înțeleg ce
e în neregulă cu mine. După zeci de astfel de cărți despre atingerea
fericirii, îmbogățirea miraculoasă peste noapte în cinci pași, găsirea
iubirii după colț și legea atracției dezirabilului, am realizat ușor, ușor
că undeva au existat niște „tătici” ai acestui domeniu, Zig Ziglar de
exemplu, iar mulți născuți după aceștia doar au jonglat cu aceleași
idei, plus, minus interpretările și experiența lor.
Am discutat cu autorul cărții Lasă Vrăjeala, Paul Melinte, despre
faptul că din toate aceste frumoase cărți, unele cu utilitate pentru
marea masă a oamenilor, lipsește realitatea, crunta realitate a existenței
printre oameni, a efectului altora, al acumulării acestor efecte, al tuturor
acelor mici și multe greutăți cărora pur și simplu nu le poți face față
cu informațiile din cărți. Viața fiecărui om, oricare ar fi el, redusă la
minimul vizibil necesar, este compusă din niște stâlpi în jurul cărora
gravitează întreaga existență: sănătatea, familia și prietenii, partea
financiară, credința. Despre acești patru stâlpi vorbesc toate lecturile.
Dacă ești sănătos, stabil financiar, cu o credință și ai familia și prietenii
aproape, ești un om fericit și împlinit, poți rezolva orice problemă.
Totuși lucrurile nu stau așa, iar șirurile nesfârșite de sinucideri,
din rândul celor care aveau toate acestea, sunt dovada de netăgăduit
că fericirea și împlinirea nu stau doar în cele 4 puncte. Starea mea
de spirit și lipsa liniștii mele interioare erau, de asemenea, o dovadă
că toată lectura aceea era praf în ochi pentru suflet. Aș minți cu
maximă nerușinare să spun că toate cărțile, cursurile video, audio și
evenimentele la care am participat nu m-au ajutat cu nimic. În urma
lor am învățat să mă organizez, am aflat despre oameni mari de afaceri
și felul în care au pornit și au evoluat. Cel mai mult m-au ajutat în
privința organizării micului meu atelier și în relaționarea cu clienții.
Dintre toți îl rețin cu veselie pe Jim Rhon care, cu umor și pilde,
și-a transmis ideile în toată lumea. Din toate materialele lui, tonă de
conținut, un singur aspect a contat și m-a ajutat. Înțelegerea faptului
66
că nimeni și nimic nu poartă vina pentru situația în care mă aflam.

N-aș fi putut ști asta fără cărți? Pare că nu, iar explicația este una tembel
de simplă: pentru că românii de azi nu mai sunt atenți la emoțiile și
trăirile copiilor lor. În jurul meu, oriunde, atât în casă, cât și pe stradă,
m-am lovit de mentalitatea majorității oamenilor. O mentalitate și
o stare de spirit bolnăvicios de tristă și de distructivă. Pe de o parte,
mulți au convingerea că au puterea și libertatea să facă orice vor, iar pe
de alta, pentru toate nereușitele și problemele lor vina o poartă țara,
aerul, guvernul, Europa și vântul ce bate dinspre Rusia.
O nație aflată la o imensă răscruce între amestecul genetic al
populației și amestecul cultural neomogenizat în toată istoria zonei.
O nație veșnic ruptă de prăpăstiile dintre generații. Peste toate acestea,
românii sunt niște oameni pe cât de primitori, pe atât de invidioși.
Pe cât de calzi, pe atât de răi la inimă. Pe cât de voioși și mereu puși
pe bâlci și circ, pe atât de distructivi în gândire și reacții. Există în
media populației o nestatornicie emoțională și mentală care-și pune
amprenta pe toată evoluția labilă a țării.
Am avut nevoie de cărți să descopăr că sunt direct implicată și
vinovată de starea mea pentru că eram raliată la mentalitatea mediului
în care am crescut. Eram învățată să cred sincer că eu, o nimeni fără
poziție, fără relații și fără finanțe, nu am dreptul să ridic capul, să cer sau
să încerc. Știam sigur din experiență că, oricât aș munci, câștigurile vor
fi ale celor cu relații, cu mită sau cu zâmbet electoral când pupă în fund.
În aceste condiții mi-a fost imposibil să fac o introspecție sinceră și
am ratat să descopăr că multe belele le aveam pe cap datorită mie și că
doar eu aveam responsabilitatea să le îndepărtez. Nu statul român mi
le-a adus pe cap, nu vecina de bloc, nu infractorul cu restaurantul de
peste drum, nici chiar tata prin moartea lui. Am înțeles multe lucruri
despre mine și despre lumea în care trăiesc, din cărțile citite din toate
domeniile prin care am sărit fără sens și logică. Nu am găsit liniștea, chiar
și cu tona de manuale și cărți de psihologie, criminalistică și psihiatrie.
Un timp am crezut că problemele mele sunt de natură chimică.
Neidentificând nicio diferență între natura vieții mele și a altora,
dar văzând prăpastia dintre emoțiile și rezultatele mele și ale lor,
am crezut că, fiziologic, organismul meu rata să îndeplinească niște
funcții hormonale. Prin urmare, am petrecut o altă bucată serioasă
67
de timp în studiul chimiei organismului și a hormonilor fericirii.

Părerea mea sinceră era că dacă îmi fac organismul să mă drogheze
cu cantitățile corespunzătoare de fericire chimică, fără a băga ceva
din exterior (plante sau medicamente) însemnă că, indiferent de ce
dezastru aruncă viața asupra mea, eu voi fi fericită și lucidă putând
să-l rezolv cu calm.
Am renunțat la fumat timp de un an. Mulțumită lipsei banilor am
mâncat calculat și analizat doar mâncăruri sănătoase și cu nutrienți.
Tot datorită lipsei finanțelor am mers mult pe jos, pentru că nu-mi
permiteam drumuri cu mașina. Sport, mâncat sănătos, fără adaosuri
chimice sau distructive. Mă implicasem în activități care să acopere
nevoile de bază, apartenență, prieteni, caritabile, care să mărească
secreția dopaminei, oxitocinei și serotoninei.
Acum, privind în urmă la tot efortul meu de a mă vindeca, de o
boală inventată de mediul în care am trăit, ce nu s-a oprit din a mă
pune la zid ca pe o ciudată a societății, mă bufnește râsul. Logic că
nu mi-am găsit locul, liniștea și înțelegerea, orice aș fi făcut, pentru că
încercam să rezolv o problemă cu aceeași minte care a creat-o.
Ca urmare a discuției cu Paul Melinte, la vremea respectivă fiind
într-o perioadă depresivă și apăsătoare, încercând să-i explic lui că
există foarte mulți oameni puternici și capabili care nu reușesc să facă
mai nimic în viață pentru propriul lor bine, care știu toate tehnicile și
metodele, care știu ce nu fac și ce trebuie să facă, dar nu fac, am înțeles
de ce se întâmplă acest lucru.
În acea discuție nu m-am gândit la mine pentru a îi putea explica
lucrurile detașat și argumentat fără invazia subiectivismului. M-am
gândit la mulți alți oameni capabili și inteligenți, cum ar fi de exemplu
tata și Bogdan Moruț, primii care mi-au apărut în minte, care aveau toate
resursele și, privind din afară, toate lucrurile și prezențele necesare unor
oameni împliniți și fericiți. Am realizat ce le lipsea lor și, prin urmare,
ce anume îmi crea și mie stres, insatisfacție, nemulțumire, neadaptare la
lumea în care trăiesc și durere interioară ce duceau la insucces, pierderi,
probleme cu oamenii și imposibilitatea de a mă integra în societate.
Înțelegerea nu mi-a adus fericirea în 5 pași simpli timp de 294,1 zile.
Astăzi nu sunt un om care radiază floricele, curcubeu și unicorni,
având în conturile de economii cuferele cu aur ale spiridușilor. Sunt
68
același om măcinat de viață, cu singura diferență că am pace și mi-

am găsit locul în timp și spațiu. Sunt, ca toți ceilalți oameni, o ființă
complexă ce luptă și există pe mai multe planuri, în același timp. La
baza tuturor lucrurilor există marea bătălie între dorințele și nevoile
ființei mele și impunerile societății. Ca om, trec zilnic prin varii situații
problematice, de la sănătate până la îndeplinirea obligațiilor mele în
societate. Nu mă pot reduce la mâncare, băutură, muncă, distracție,
casă, somn. Nu astea definesc complexitatea mea și ecuațiile care duc
la buna mea funcționare sau la incapacitatea mea de integrare în viață.
Există o sumedenie de mici factori luați ca atare, ignorați, care
se acumulează și creează probleme. În această țară în care mentalul
comun cere acceptarea multor lucruri fără întrebări, ignoră multe
situații ca fiind aberații din filme americane, luptă pentru o imagine
socială erodându-se în spatele gardurilor și-și vinde sufletul pentru a
crea invidie în alții, era firesc să nu pot identifica în jurul meu cauzele
și metodele de rezolvare. Simțeam doar simptomele.
Literatura motivațională, promisiunile și iluziile vând tocmai
pentru că ignoră realele probleme create din interacțiunea omului
cu viața și cu ceilalți oameni. Astea vând pentru că nu arată cu
degetul viermii distructivi ce nu pot fi eradicați. Am găsit mai multe
răspunsuri și mai multe metode prin care un om poate îndura senin
viața în filosofiile, religiile și credințele asiatice, mai mult decât în orice
altă literatură a lumii. În partea noastră de lume nu am întâlnit studiul
unor aspecte de maximă importanță pentru buna funcționare a unui
om. Un aspect pe care nu l-am văzut tratat este înțelegerea.
ÎNȚELEGEREA MOTIVELOR PENTRU CARE SE

ÎNTÂMPLĂ ȘI NI SE ÎNTÂMPLĂ ANUMITE LUCRURI
Prin 2017 am băgat bani grei într-un tip care se ocupa de

dezvoltare personală. Îi cumpăram prezența și ghidarea. Am învățat
lucruri utile, am reușit să-mi obțin relaxarea pe niște subiecte, dar
nu mi-am câștigat liniștea prin urmare, evident, nici succesul promis.
69
Dacă nu mi-am obținut răspunsurile din cărți, l-am bombardat pe

acest om cu toată tona de întrebări. Când puneam în discuție nevoia
de a înțelege „de ce?” mi-o tăia direct că nu contează de ce, ci contează
ce faci. Am insistat luni la rând să obțin ceva pentru banii investiți și
am renunțat.
Înțelegerea unor evenimente cere timp și studiu, iar o vorbă
înțeleaptă spune că „Nu poți rezolva o problemă folosind aceeași
minte care a produs-o!”, prin urmare, evident că tu, care te-ai auto-
scufundat în rahat, trebuie să te agiți să scapi de la înec și nu să calci
„apa”, studiind de ce ai ajuns acolo.
Am mers la terapeut prin 2018 convinsă că un om specializat în
rezolvarea problemelor altora mă va ajuta în soluționarea unor dileme
care nu îmi dau pace și nu mă lasă să-mi văd de viața mea. Terapeutul a
fost mai concentrat pe a considera că-i ascund lucruri, că mint despre
numărul imens de chestii prin care am trecut și nu m-au afectat, iar
ulterior, am realizat că, de fapt, era interesat să mă dărâme un pic
pentru a deveni salvatorul meu.
Așa că m-am întors la punctul zero și am reluat autoanaliza.
Oricât de mult ar fi evitat subiectul, realitatea este că avem nevoie
să înțelegem de ce se întâmplă anumite lucruri și mai ales de ce ni se
întâmplă nouă anumite situații. Din postura omului educat lucrurile
neexplicate măresc nivelul de stres, durere și insatisfacție. Marea masă
a populației nu este afectată de această lipsă a înțelegerii, deoarece nu-
și pune întrebări, nu analizează viața și mediul.
Ca om citit, la fel ca alții care au cultură, empatie, vedere largă
asupra vieții, sufăr în cantitate dublă pentru dezastrul din viață și
pentru neînțelegerea algoritmului și motivelor pentru care s-a abătut
asupra mea. Orice acțiune îndreptată spre mine pe care o ignoram
aruncând-o în lada „așa merge lumea”, se acumula și nu dispărea,
revenind cu forțe noi la fiecare nouă neplăcere. Toate aceste maldăre
au talentul de a da pe afară, în momente de criză, venind să arate că
întreaga viață este o înșiruire de belele și neplăceri.
Oamenii puternici, conștienți de ei și de lumea în care trăiesc,
ajung să nu facă nimic pentru binele lor, deși știu clar care sunt pașii
de urmat, deoarece nu văd sensul. Eu am stat ani mulți din viața mea
pusă în dificultate de nevoia de a înțelege de ce mi se întâmplă lucruri
70
și de ce să-mi sacrific viața pentru muncă, integrare și alte eforturi,

atâta timp cât sunt efemere și cu satisfacție redusă, cerând mereu doze
tot mai mari�
Alte aspecte ce lipsesc din rețeta fericirii sunt:
ÎNCREDEREA ȘI SIGURANȚA
Prezența familiei în viața mea nu mi-a dat încredere. Mi-a oferit o

siguranță financiară, dar mi-a distrus încrederea în capacitățile mele
de a fi sau a face ceva. Neîncadrându-mă în limitele setate de ei pentru
mine au ales metode prin care să-mi arate că nu sunt în stare de nimic,
crezând că asta mă va motiva. Toți părinții, într-un moment sau altul,
uită că îi separă de copiii lor niște ani de experiență și înțelegere de care
aceștia nu beneficiază, adresând niște cuvinte sau idei ca unui adult,
producând daune ireparabile.
Chiar dacă în privința anumitor lucruri, mai târziu în viață, tata și-a
pus toată încrederea în mine, aceasta nu a putut concura cu societatea
care-mi arăta că nu am loc în ea pentru că nu sunt capabilă să fac ceea
ce se cere de la mine. Odată cu trecerea anilor, am acumulat suficiente
experiențe în care încrederea mi-a fost înșelată de oameni apropiați,
prietenia mi-a fost jucată, familia mi-a pus bețe în roate, încât am
ajuns să am mecanismele interioare fixate pe stare de alarmă. Nu
mai puteam avea încredere, fiind mereu în gardă pentru neprevăzut,
neașteptat, rău, iar starea asta de încordare mi-a tocit nervii și mi-a
diluat până la apă chioară starea de bine interior.
După moartea tatălui, când am ajuns singură și incapabilă în
mijlocul vieții, am început să adun în mine situații în care siguranța
anumitor aspecte era pusă în pericol de factori externi. Ușor, ușor
mi-am pierdut abilitatea de a mă relaxa și de a spera că viața poate
fi liniștită. Tot ceea ce trăiam și se întâmpla îmi arăta că nu există
liniște, siguranță și încredere, fiind pusă în situația de a accepta fără să
mă întreb că toată viața va fi o înșiruire de lupte și pierderi, căutând
fericirea în efemere mici momente.
71
Trebuia să accept că siguranța are o existență de câteva secunde,

cât durează câștigarea ei și realizarea acestui lucru, că imediat după aia
încep evenimentele care duc la pierdere. După cum am mai spus și
voi repeta, eu nu am mecanismul acceptării. Oricât de bine ne-ar fi pe
toate planurile, de la o vârstă încolo sau de la un număr de experiențe
înainte, procesele descrise mai sus rulează în fundal, fie că suntem sau
nu conștienți de ele. Lista tuturor acestor experiențe se va desfășura
în toată splendoarea ei, în cazul în care se va întâmpla ceva sau doar
faptul că există acolo, în spate, va duce la un dezastru pentru a se
autoconfirma. „De ce îți este cel mai frică, de aia nu scapi!”
Un amic mi-a spus într-o zi că asta este starea de normalitate care
te păzește de rău și e foarte bine să fii mereu neîncrezător și mereu
pregătit pentru „atac” din partea apropiaților. Categoric „paza bună
te apără de primejdia rea”, dar câte gânduri macină mintea datorită
nesiguranței și neîncrederii? În nesfârșite momente m-am trezit ruptă
de clipa în care trăiam și era bine, de gânduri sumbre despre „și dacă?”.
Pe termen lung tot acest bagaj de gânduri devine un demon interior
care sfâșie hapsân din sufletul omului. Din exterior nu e vizibil. Din
manifestările mele exterioare nu rezulta prezența acestui demon.
Este fascinant cum pot oamenii să creadă că ei sunt singurii care sunt
măcinați de probleme și gânduri în timp ce tot restul umanității există
ca un câmp de floricele.
„La tăți ni-i greu!”
Adăugăm la imposibilitatea de a avea încredere și siguranță în
mijlocul familiei și prietenilor pericolul ce-l reprezintă „lumea
mare și rea” de care forțele de ordine, sistemul medical, juridic,
administrativ, financiar, nu ne apără corespunzător interesele, în
cea mai mare parte a cazurilor. Peste tot ni se vorbește despre multe
metode prin care să ne păstrăm sănătatea, avem legi care guvernează
activitatea oamenilor pentru a ne păstra integritatea și, totuși, „miracol
nu este când scapi dintr-o catastrofă, ci miracol este când nu are loc o
catastrofă”. De la o micrometrică bacterie până la un șofer neatent sau
un cataclism, avem miliarde de șanse să murim sau să ne îmbolnăvim
în orice secundă.
Să fii conștient încontinuu de această realitate înseamnă să
înnebunești și să-ți tai gâtul ca să se termine și gata, motiv pentru care
72
sistemul cognitiv a găsit o cale excelentă de a evita subiectul, iar noi îl

ajutăm: uităm! Uităm că suntem fragili, că putem în orice clipă să ne
îmbolnăvim și să murim. Astfel putem trăi, zi de zi, ca și cum moartea
nu ne va bate niciodată la ușă.
Dar, undeva, în fundal, lucrează neîncetat instinctul de
conservare din care uneori mai cresc fobii, anxietăți, temeri
diverse� În fața tuturor aspectelor de mai sus ajungem noi, oamenii,
care cărăm în constituția noastră aspecte ale copilăriei pe care le-
am ignorat și nu le-am rezolvat. Mici neînțelegeri, mici probleme,
frustrări, temeri și insatisfacții cărora nu le-am acordat niciodată
atenția necesară și care, fără știrea noastră, ne manipulează în fiecare zi
și în fiecare alegere pe care o facem.
Despre inegalitatea șanselor nu ni se spune, pentru că ni se
afirmă că suntem arhitecții vieților noastre, născuți egali și murind la
fel ca oricine, prin urmare la fel de capabili ca oricine să facem orice
vrem. Sunt nenumărate exemple de oameni care s-au născut fără
nimic și au făcut mai mult ca alții ce aveau totul. Dar cine vorbește
despre insatisfacțiile lor? Despre compromisurile făcute pe marginea
propriile lor vise? Despre pierderile și sacrificiile făcute? Iar, în final,
despre efectul asupra lor al luptelor inegale din care au ieșit câștigători?
Mi-a plăcut un filmuleț despre inegalitatea șanselor. Pe un teren s-a
organizat o întrecere. Toți tinerii erau la linia de start. Câștigătorul
urma să primească 100 de dolari. Înainte de începerea cursei s-a cerut
înaintarea cu 2 pași a celor cărora li se potriveau niște afirmații cum ar
fi: ai avut ambii părinți, n-ai avut probleme financiare, ai avut acces
la învățământ, etc. Tinerii s-au separat astfel pe mai multe niveluri,
unii rămânând mult în spate.
Cel ce organiza cursa le-a spus tinerilor că vor pleca la start din
poziția în care sunt, nu din cauză că nu ar fi buni atleți, căci poate
ultimul din rând să fie chiar un atlet de performanță, iar primul un
grăsun sedentary, ci din cauza unor aspecte care nu țin de ei, din cauza
unor evenimente, șanse sau neșanse ce nu au depins de acțiunile lor.
M-am gândit mult timp la filmulețul acesta, fiind conștientă că
cei aflați în rândurile din față nu îi văd pe cei din spate, ba mai mult,
nu sunt conștienți că au o poziție avantajoasă datorită unor factori
externi și nu pentru faptele lor. Mergând pe rânduri, în spate, cu cât
73
te apropii de linia de start, realizezi că ultimii sunt cei care îi văd pe toți
și care sunt conștienți că oricât de mult s-ar antrena și oricât de buni
ar fi, dacă cursa nu se întinde pe suficient de mult teren, nu au nici
o șansă să recupereze și să devanseze, pentru că, cu cât cursa este mai
scurtă, cu atât primii sunt la un pas distanță de final.
Ultimii nu luptă doar cu ceilalți concurenți, nu luptă cu experiența,
nu luptă nici doar cu diferențele de poziție datorate mediilor în care
s-au născut și au crescut, ci luptă, în primul rând, cu evidența neșansei,
cu frica și cu dorința de a renunța la un efort inutil. Dacă te uiți la
filmuleț, poți vedea în privirile ultimilor resemnarea! Unii la strigătul
de start se mobilizează să concureze, deși au în fața lor atât de mult
teren de recuperat pentru că au avut neșansa mediului.
La o cursă de 50 de metri în aceste condiții, nici unul din ultimii nu
va câștiga, iar lupta se va da exclusiv între cei din primul rând, cu una
două excepții din al doilea. Această inegalitate ce există pretutindeni,
în toată lumea, este unul din marile motive pentru care nu pune în
valoare toate mințile luminate pe care le produce. Milenii succedate
unele după altele, fiecare cu cutumele, regulile, religiile și selecțiile lor,
ce au tăiat șansa unora în favoarea altora.
În societatea noastră actuală, în care ne batem cu cărămida în piept
că suntem corecți și dăm șanse tuturor, continuăm să măcelărim
oamenii care se ridică prin fapte și rezultate. Dublul standard referitor
la femei și bărbați, la religii, la politică, la culoarea pielii, mucegăiește
la fel ca în trecut șansa la o viață liniștită pentru întreaga umanitate.
În această cursă a vieții concurăm cu toate rănile copilăriei, plus
cele pe care le adunăm pe drum datorate nouă (nu te hidratezi), altora
(un concurent care te îmbrâncește) și terenului (calci într-o groapă și
îți răsucești glezna). Unii au șansa să alerge lângă oameni care îi ignoră
și pe un teren sigur, alții verifică partenerii și starea drumului, fiecare
face cât poate, cum poate și cât învață.
Să nu uităm că în cursa asta dăm uneori de oameni binevoitori
din fire sau ne câștigăm prieteni și susținători. Mai găsim oameni care
aleargă de plăcere neinteresați să câștige, iar dintre ei, unii fac rău să
se distreze, unii își văd de alergatul lor, iar alții îi ajută pe cei ce vor să
înainteze. În spatele gardurilor frumos vopsite pe care toți le prezentăm
lumii prin corpurile și acțiunile noastre se duc lupte fantastice.
74
Locul în lume mi l-a afectat mereu gura lumii și, vai, cât de talentați
sunt românii în a diseca viețile altora. Mie, cum probabil tuturor,
mi s-a spus să ignor pentru că „gura lumii o astupă doar pământul”.
Toți, absolut toți care aruncă cu vorba asta în toate direcțiile ratează să
explice ceea ce nici ei nu stăpânesc: Cum rezolvi problemele pe care le
produce gura lumii și cum faci liniște în durerea interioară? O fi gura
lumii imposibil de închis?
Am trăit de nenumărate ori și știu că nici după ce voi muri nu voi
scăpa de gurile astea nesătule, situații în care un frustrat s-a apucat
să mă atace public pe vreun subiect sau altul. Lumea este ahtiată
după descoperirea punctelor slabe și ale problemelor altora pentru că
mizeria celorlalți îi face să se placă pe ei înșiși mai mult. Prin urmare,
câte un frustrat cu minciuni și invenții a reușit de multe ori să mă
pună public în lumină proastă.
Cum aș fi putut să ignor gura lumii când vorbele lor se transformau
în rezultate fizice care îmi loveau munca, eforturile și sacrificiile? Nu
am putut niciodată să ridic din umeri și să zic „Pfff, niște frustrați, dă-i
dracului!” pentru că a trebuit constant să mă lupt să supraviețuiesc,
să-mi fac un nume, să-mi obțin clientelă și datorită lor să re-re-re-
demonstrez că nu sunt cum se vorbește despre mine.
E obositor. Mă consumă de a nu fi lăsată în pace să-mi văd de viața
mea. În toate cărțile pe care le-am citit, acest subiect este tratat scurt
și optimist. Nu-ți bate capul cu gura lumii. Oricum faptele tale vor
vorbi de la sine și oricum mereu vor exista oameni care să vorbească
mizerii.
Frumos gând, diferită realitatea. Cum aș fi putut zâmbi senin la
gura rea a lumii, știind cine sunt și știind că faptele mele vor demonstra,
fără efortul meu, că sunt cine spun că sunt? Cum aș fi putut face asta
în lunile și anii când nu aveam ce mânca? Și când zic asta nu o spun
romanțat, ca atâția alții, ci pur și simplu mâncam cu săptămânile
spărtură de orez. Genul ăsta de foame am dus!
Știam ce pași am de urmat pentru a îmi fi bine social și financiar,
știam care sunt timpii de lucru și în ce direcție să merg. Aveam
capul plin de cărți și de sfaturi. Complet inutile! Foame, sărăcie,
clienți pierduți datorită frustraților și gurii lumii! Asta este realitatea
netratată în cărți. Acel vierme care te mănâncă de viu și pentru care
75
nu există otravă! Una din multele lupte care sunt majoritar interioare,
care te seacă de timp, resurse și energie, pe care cei din afară nu o văd.
Aflată de multe ori în aceste situații am descoperit că nici o
bacterie nu vine singură, ci prezența ei creează mediul propice pentru
dezvoltarea altor bacterii și chiar viruși. Dărâmată de muncă, efort,
foame și gura lumii, viața îmi aducea în cale exemple de oameni care
o duceau bine, care erau asigurați sau în siguranță. Oameni care, în
ciuda tuturor greutăților, erau în poziția din care puteau lupta cu
forțe crescute. Lumea crește și există într-un mediu de comparații.
Toți se compară cu toți și-și educă copiii prin comparații.
Pe de o parte, din vest vin cărți care vorbesc despre necesitatea
comparațiilor pentru a te impulsiona și, pe de altă parte, vin cei ca
Jordan Peterson care spun să te ferești de comparații ca de dracu pentru
că îți vor face rău. Toți oamenii fiind unici, ca minte și experiență de
viață, evoluează unic și, prin urmare, nu se pot compara două persoane
în niciun moment al vieții lor. Toată viața m-am comparat cu alții. În
momentele traumatice ale existenței mele aceste comparații au venit
ca niște vulturi înfometați să-mi smulgă și ultima fărâmă de speranță
că va fi bine.
O problemă complexă, stufoasă, tratată rapid și superficial. Un
alt sport, demn de olimpiade intergalactice, este „nu se poate” și
„nu poți”. Respectiv abilitatea cu care oamenii demontează visele și
munca altora. Dacă cineva ar vrea să-și asigure supremația financiară
mondială, cea mai rapidă cale ar fi să ia toți oamenii cu abilități,
moșteniri, resurse și afaceri prospere și să-i oblige să stea printre
românii de azi vreun an, doi. Pe unii îi va duce la sinucidere, pe alții la
faliment, câțiva vor ajunge în fabrici la împachetat ciocolată și poate,
poate vor scăpa câțiva căpoși.
Există această categorie pe toate părțile globului, dar românul
o face cu simț de răspundere și pasional. Primii care m-au atacat,
implicându-se în a mă demoraliza, au fost rudele și prietenii. Orice
idee sau speranță a fost combătută cu argumente și exemple. Iar
descurajarea are talentul de a fi rapid acceptată de mintea umană
leneșă prin definiție, care se leagă de orice o ferește de efort.
În fața unei persoane care te descurajează întotdeauna e nevoie
de cel puțin trei care să te încurajeze, plus vreo cinci sau șase reușite
76
concrete și tot vei avea dubii, înclinând să-l crezi pe descurajator.

Din acest motiv la primul hop, la prima complicație, cel mai adesea,
renunți pentru că ajungi să dai crezare descurajărilor. Și acest subiect
apare în cărți și în tutoriale, dar este la fel de superficial tratat ca toate
celelalte. Nu se vorbește despre tumultul interior, despre întrebări și
dubii, ci se recomandă ignorarea lor.
Cel mai crunt este că toate cele menționate mai sus, în acest capitol,
sunt tratate separat, aruncate disparat pe parcursul materialelor și
niciodată nu sunt luate la comun, așa cum ele există. Nu este studiată
interacțiunea dintre ele, avalanșa pe care o produc și efectul lor comun
asupra psihicului unei persoane�
Se vorbește despre influența persoanelor apropiate asupra
evoluției unui om, dar se cere... ignorare! Uneori, mai romanțat, se
propune înțelegerea și acceptarea faptului că oamenii sunt diferiți
și fiecare vede în felul său lumea și se exprimă sau impune conform
percepției personale.
Nu se vorbește despre rupturile interioare pe care le produc acești
oameni. N-am găsit în bestseller-uri ceea ce am găsit pe grupuri ale
unor victime (ale relațiilor cu psihopați, narcisiști și sociopați; ale
părinților, profesorilor, oamenilor abuzivi, etc.) referitor la realele
efecte ale celor din jur. Realitatea este la victime. Experienţa şi sfaturile
sunt la acei oameni care au avut curajul să iasă public şi să spună ce au
păţit.
Ne jucăm de-a perfecții și apoi ne mirăm de ce eșuăm lamentabil
să ne simțim bine cu noi înșine sau de ce ajung oameni să se sinucidă,
să ucidă sau să înnebunească. Nu ne verbalizăm durerile pentru că
deranjează sau e spălat de rufe în public. Nu dăm nume rănilor
interioare ca să nu fim excluși din grupuri sau din viețile apropiaților.
Târâm ca niște idioți bolovani monstruoși, până când realizăm că viața
a trecut și n-am trăit nimic din ea. Și toți am ajuns sau vom ajunge în
acel punct, indiferent de cât de minunată ne-a fost experiența.
Sunt, mulțumită Facebook-ului, în tot felul de grupuri. Mi s-a
spus că e o nebunie să te bagi în locuri unde se dezbat atrocitățile vieții
pentru că afectează, demoralizează și fac mult, mult rău. Am descoperit
la acei supraviețuitori ai unor traume devastatoare răspunsuri la
apăsătoarele mele întrebări. Pentru mine acei oameni sunt mari eroi
77
ai societății pentru că au supraviețuit și nu s-au transformat în călăi,

din ură, disperare sau răzbunare, ci au devenit mult mai sensibili, mai
empatici și și-au riscat viața socială pentru a da lumii experiența lor.
Ei sunt oameni care s-au luptat cu tot ce am spus mai sus, plus
altele mai grave! La ei e realitatea noastră a tuturor, în forme mai mici
sau mai mari, doar că masele nu vorbesc despre asta, iar marii speakeri
motivaționali știu că adevărul nu vinde.
Până în ianuarie 2018, când am fost caz social pe EDC, eu nu am
vorbit niciodată despre viața mea și problemele prin care am trecut.
O mână de idei le-am împărtășit cu partenerii, dar cum i-am ales
mereu pe același criteriu, nu au înțeles nimic, ba mai mult, au folosit
suferința mea să mă atace cu ea.
Nu am vorbit despre mine pentru că am simțit cu ce ochi răi este
văzută sinceritatea și realitatea. Expunerea unor situații grele de viață
nu erau înțelese ca exemple și lecții, ci ca văicăreală sau cerșit de milă.
În plus, superstițioșii păstrau distanța, considerând că sunt un om
ghinionist care poate fi contagios. Cel mai fascinant lucru care l-am
descoperit este că oamenii care au aflat ceva mai mult din povestea
mea de viață m-au informat că sunt un o persoană care caută, evident
în mod intenționat, să intre în belele.
Stai tu, cititorule, cu tine într-o zi și notează, din prima zi a
conștiinței tale de sine până în prezent, toate pierderile, suferințele,
nedreptățile, ghinioanele, dezastrele, decesele, accidentele din viața ta!
Nu-i așa că, după vreo câteva pagini, te vei considera o victimă a vieții
și vei fi în ochii altora pentru numărul situațiilor un alt exemplar de
om care și-a căutat cu lumânarea problemele?
Diferența dintre mine și alții ca mine, cum e doamna Vali, și cei
ce nu au probleme mai mari decât normalul acceptat, este că noi le
verbalizăm, le reținem, le știm și ceilalți le îngroapă departe de ochii
conștientului. Nu există om norocos și om ghinionist. Există oameni
și viață. La unii lucrurile se întâmplă pe o perioadă mai lungă de timp,
la alții, claie peste grămadă, într-un singur an. Problemele grave ale
unora par nimicuri pentru alții și invers. Dar toți suntem chinuiți de
viață.
Mai puțini suntem însă chinuiți de empatie și de durerea
incapacității de a face ceva pentru suferința altuia. Aud în jurul
78
meu tâmpenii de genul „banii nu aduc fericirea”, „fericirea și liniștea

nu pot fi cumpărate”, etc. Îmi vine mereu să răspund cu: e mai
confortabil să ai o depresie iarna într-o Toyota cu motorul și căldura
pornite, decât într-o Dacia șubredă care nu mai merge.
Când am mers după salvarea care-l ducea pe tata la spital, am simțit
că înnebunesc că nu existau bani, iar eu aveam 200 lei toată averea.
Turbez gândindu-mă la doamna Vali, căreia m-aș fi bucurat să-i pot
cumpăra o casă și să-i plătesc niște oameni să aibă grijă de dânsa și
de tatăl dânsei. În fața colectelor pentru tot felul de cazuri mă simt
neputincioasă și frustrată că nu pot da o mână de ajutor. Când am
avut varii probleme medicale, fracturi sau rupturi, am fost nevoită
să continui să lucrez, fără intervenții medicale pentru că nu mi le-am
permis�
Toate aceste exemple se adună să mă roadă interior și să-mi
demonstreze că sunt incapabilă, ineficientă, neproductivă, doar un
consumator al societății care nu-și aduce contribuția pentru binele
celorlalți. Muncesc și muncesc, dar am senzația că o fac degeaba, atâta
timp cât nu pot ajuta când cineva are o problemă.
Vorbele că banii nu aduc fericirea au valabilitate până în clipa în
care te lovește nefericirea și, în lipsă de bani să o trimiți la plimbare,
se mută cu tine. Lucrul cel mai important despre care nu se vorbește
în cărțile de specialitate este că suntem toată viața singuri, complet
singuri, pe toate planurile. Singuri în noi cu experiențele, percepțiile
noastre. Singuri cu trecutul nostru. Nimeni, niciodată, nu poate
pătrunde în ființa noastră atât de complet și de prezent, încât să ne
înțeleagă și să ne fie alături în gânduri și trăiri.
Și nu se vorbește pentru că nu are rezolvare. Când te uiți la toate
ce le-am enumerat mai sus și altele pe care le-am ratat sau le-am uitat,
sau nu le-am trăit, înțelegi cât de greu, spre imposibil, este să le ai tot
timpul în conștiință și în continuă analiză. Uneori mai uităm de ele,
alteori ne ocupăm mintea cu varii activități, dar sunt acolo și ies la
iveală cu fiecare ocazie pe care o prind.
Iar mulți, mulți, mulți oameni nici măcar nu conștientizează că
viața lor este în directă legătură cu ce se întâmplă în ei. La fel de mulți
nu își dau seama că nu știu. Există și oameni care nu sunt afectați de
o mare parte din cele descrise mai sus. Problema este că acești oameni
79
sunt mulți și creează norma. Acești oameni sunt cei proști, cei care
au nevoie de manual de instrucțiuni ca să se lege la șireturi. Viața li se
întâmplă. Sunt rupți de realitate și nu au conștiința existenței. Sunt
niște umbre ale manifestării umane. Pe ei nu îi afectează cele de mai
sus, pentru că nu le realizează sau se fixează pe niște nevoi care nu le
lasă spațiu în minte, să mai gândească și la altele.
Neafectați sunt cei defecți, din punct de vedere al normalității
date de cantitatea celor sănătoși. Narcisiștii, sociopații, psihopații și
alte ramuri ale lor, nu au mecanismele fizice necesare să fie afectați de
aceste aspecte ale vieții. Nu e vina lor. E vina geneticii, a celor ce i-au
abuzat și/sau al traumelor. De tumultul interior scapă și cei răi, cei
care au ales conștient să fie răi și oportuniști. Ocupați să-și urmărească
câștigul propriu, călcând pe cadavre, se erodează în timp atât de mult,
încât anumite aspecte ale umanității nu îi mai atinge. Sunt mai mult
măcinați de lipsa unor reușite rapide, decât de greul celor de lângă ei.
Sunt sâcâiți intern de unele dintre cele de mai sus, în forme mai firave
sau mai acute în cazul celor ce consideră că viața și oamenii au obligația
să le dea tot ceea ce vor. Cum e contabila de la Cablul Românesc.
Apoi sunt cei nepăsători, leneși, indiferenți, acei oameni care
trăiesc să facă umbră la câini, pe care îi obosește inclusiv faptul că
trebuie să respire. Un fost sociopat e primul care îmi străfulgeră în
cap la această categorie. Această categorie de oameni se consideră
niște victime ale societății și ale sorții nefaste, se vaită din orice și nu
fac nimic; realmente nu sunt măcinați de nimic din lista de mai sus.
Pe ei îi roade lipsa aprecierii, invidia, lenea, lipsa câștigului ușor și a
oamenilor din jur care să-i înțeleagă, să-i susțină și să le dea dreptate.
Adunate, aceste patru categorii de oameni, alcătuiesc majoritatea
populației și printre ei sunt marii consumatori de motivațional pentru
care se fabrică vise și iluzii.
Opera capitală a lui Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare,
nu s-a vândut, cărțile fiind comercializate ca hârtie pentru împachetat.
Drept reacție, parafrazându-l pe Lichtenberge, va scrie următoarele:
,,Operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se priveşte
în ea, nu se poate aştepta să se vadă un înger.” Ăialalți sunt chinuiți
de dileme, gânduri, viață, oameni, interacțiuni și toate, toate micile
lucruri ale vieții în toată complexitatea ei, și țin în ei pentru a nu fi
80
excluși, criticați, marginalizați de „normele și normalitatea” date de

cele 4 categorii mai sus menționate.
Când l-am citit prima oară pe Schopenhauer, m-a frustrat pentru
că eu experimentasem, gândisem și simțisem, ceea ce el scrisese. Cum aș
putea spune că e trăirea mea, când un om de cultură îmi va spune „Nu
sunt ideile tale, îl citezi pe Schopenhauer”. Lipsa sensului vieții, răutatea
oamenilor, această creație plină de eternă suferință, iluzia realității, cum
e definită de norme și așa mai departe, le-am văzut cu ochii mei de mic
copil și apoi ca adult le-am putut verbaliza în fraze ample. Apoi tot de
la el am înțeles că orice om care are creier să gândească, a văzut și a simțit
la fel, că nu e cu nimic unic, ci pur și simplu a prins ocazia să-și publice
gândurile spre frustrarea urmașilor săi.
,,Acela în care trăieşte geniul, suferă mai mult”. Lipsurile,
neajunsurile vieţii, le percepem sub formă de disconfort fizic şi
psihic, iar asta ne face să vrem să acționăm, ne determină să voim,
iar voinţa înseamnă suferinţă. Pentru cei mulți, pentru pleavă, trăirile
celor inteligenți sunt prostii, nebunii, toane și figuri. Pentru omul
inteligent, existența este un chin și, oricât aș vrea să închidă ochii în
fața ei, pur și simplu, nu poate. Ușa trăirii odată deschisă prin cultură,
experiență și studiu și să vreau să o închid nu voi mai putea.
Și aici se naște un alt monstru care trăiește în mintea și sufletul
meu, conștientizarea faptului că atât de chinuitoare îmi va fi
întreaga viață, făcându-mă să mă întreb de ce mă trezesc, când știu
atât de clar cât de inutil e tot? Am aflat că, cu cât văd și știu mai mult,
cu atât viața îmi este mai grea, cu atât mai mult nu te înțelege nimeni
și devii un pericol pentru alții, deoarece capacitatea mentală nu poate
fi măsurată precum forța fizică. Totuși, pe fiecare nivel, există oameni
și cu cât urci pe treptele inteligenței, cu puțină cizelare, poți urca și
pe cele ale înțelepciunii, iar pe aceste niveluri oamenii devin tot mai
frumoși, mai demni, mai cu coloană și mai de încredere.
Nu știu care este secretul fericirii și habar nu am care este rețeta
pentru o viață mai bună, tot ce știu este că „viața este prea scurtă
pentru a fi luată în serios” și că poate fi tratată ca un joc cu multiple
niveluri, scopul fiind să treci la următorul, indiferent de calea pe care
și-o alege fiecare. Sunt mile întregi de parcurs între mine și înțelegerea
unor lucruri, iar de la înțelegere la rezolvare sunt alte mile lungi.
81
În ziua de azi, spre deosebire de alte epoci, viața este extrem de

frustrantă și ni se întâmplă atât de multe lucruri într-un timp atât de
scurt, încât nu reușim să ne spargem în suficiente părți, cât să acoperim
toate aspectele ce țin de o viață frumoasă, împlinită și fructuoasă. De
la asigurarea pâinii pentru mâine, până la liniștea interioară sunt mii
de aspecte care ne solicită atenția, iar tăvălug peste ele vin obligațiile,
grija și responsabilitatea față de alții.
Tata, într-o zi, mi-a spus ceva care m-a marcat: „Când eram eu
mic, bunicul meu, străbunicul tău, spunea că este extrem de ocupat
pentru că trebuia să plece pe jos din Prahova până în Arad, să cumpere
animale și pierdea luni din an pe drum. Tatăl meu îmi spunea că este
extrem de ocupat pentru că trebuia să se suie în căruță, în tren și în ce
mai prindea pe drum să meargă din Prahova până în Arad să cumpere
animale și perdea săptămâni din an pe drum. Eu spun că sunt extrem
de ocupat pentru că alerg de dimineață până noaptea pentru meseria
ce o practic ca să pun o pâine pe masă. Tu, generația ta și cei ce vor
veni nu aveți timp să trăiți! Se trage de voi în toate direcțiile din clipa
în care vă nașteți până veți muri și totul e pe repede înainte și complet
nesigur!”
Așa este, nu mai observăm că nu avem timp să trăim, iar tot ceea
ce facem este o grabă spre un moment care ar trebui să ne ofere ceva
și nici nu mai știm cum ar trebui să fie momentul ăla mult căutat.
Nu avem timp să acordăm atenție micilor bucurii ale vieții care duc
la marea fericire și micilor nimicuri care duc la marile dezastre. Iar
de le observăm, unii din noi sunt prea conștienți de mizeriile care le
umbresc și de efemeritatea binelui.
Am avut o discuție mai aprinsă cu Rian pe un subiect extrem de
banal, mutatul unui fotoliu. Eu am tras să-l mut, el a explodat într-o
pledoarie de observații critice. În această discuție am încercat să-i
explic cât este de important pentru noi să înțelegem de ce a avut acea
reacție. Nu m-a criticat vreodată și nici nu mi-a subliniat vreun minus
sau ceva ce trebuie să ignore ca „să fie bine, să nu fie rău” și, dintr-o
dată, mă aflam în fața unui tăvălug de observații critice.
Trebuia aflat ce conexiune a făcut în mintea lui, ce din acel
eveniment s-a potrivit cu ceva din trecutul lui care era nepotrivit,
deoarece era evident că nu are nimic cu mine, ci era intrat pe o rutină
82
în reacția lui. El trebuia să sape să afle ce l-a determinat să reacționeze

așa, de ce acel tip de reacție și de ce nu și-a observat reacția și a trecut
pe lângă ea ca pe lângă o normalitate, fiind perplex în fața bosumflării
mele�
Eu trebuia să mă opresc pe acest mic aspect și să-l disec pentru a
îl înțelege, el voia să-l ignorăm ca pe o reacție efervescentă care a fost
transformată din țânțar în armăsar. În primul rând, în intimitatea
mea, nu vreau ceea ce are loc în fiecare zi, în fiecare moment al
existenței mele printre oameni. Dacă în intimitatea mea relaționarea
cu iubitul meu e asemănătoare cu oricare alte interacțiuni dintre
oameni, atunci el nu este cu nimic special și nu are ce căuta acolo.
Reacțiile efervescente, vărsatul nervilor pe celălalt pentru probleme
cu altă sursă, jigniri, critici, atacuri, competiții, etc., astea sunt lucruri
pentru viața de zi cu zi. Omul cu care îți împarți spațiul intim trebuie
să fie pe picior egal, să îndrume, să ajute, să susțină, să se bucure și să
te trateze ca pe o extensie a lui. Orice divagare de la asta înseamnă că
ce doi nu se armonizează.
Îți ascult supărările și ne lingem împreună rănile, dar nici unul
dintre noi nu este sac de box, de aceea trebuie să înțeleg ce a dus la
respectiva reacție. Sunt o mulțime de cauze care pot duce la o reacție,
de la un cumul de conexiuni din trecut până la un supraplin de nervi,
o repetiție a unor lucruri neplăcute cu privire la o persoană sau un
blocaj datorat unui mecanism interior.
Dacă nu înțelegi de ce ai anumite reacții și dacă nu înțelegi de
ce iubitul tău are anumite comportament, cuplul devine victima
unor efecte cu cauze exterioare. Micile nimicuri care se adună și,
în timp, duc la marile dezastre. Nu putem sta marionete în sforile
mecanismelor create în trecut pentru că astfel de lucruri ignorate ne
distrug prezentul și viitorul. Fără o înțelegere a propriei persoane,
nu putem vorbi despre înțelegerea mediului în care trăim, despre
armonizarea cu omul cu care ne împărțim viața și nu putem vorbi
despre fericire și împlinire. Poți fi cel mai bogat om de pe glob, cel
mai sănătos și cel mai iubit, iar anumite aspecte ignorate să te țină în
insatisfacție, frustrare sau depresie.
Din experiența și pentru experiența mea de viață am înțeles că
stâlpul vieții este de fapt unul singur: conștientizarea realității cu toate
83
ale ei și trăirea tuturor experiențelor la adevărata lor valoare. Viața

este, într-adevăr grea, și din ea nu scapă nimeni viu. E o realitate! Și e
o mare absurditate să încerci să o ignori, sperând ca mâine să fie mai
bine ca azi, pentru că mâine se vor aduna mai multe și tot mai multe.
E nevoie de vedere la mare distanță și de înțelepciune pentru a
putea pune pas după pas, cu capul sus, în fiecare zi a vieții.
84
TRĂIND PARADOXUL ROMÂNESC
S unt mulțumită de omul ce am ajuns să fiu. Am mici clipe când

mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă, într-un moment sau altul,
aș fi avut o altă reacție sau o altă atitudine. Mă întreb, dar nu
aș da timpul înapoi pentru toți banii din lume. Mi-am dezvoltat
multiple calități și am ales de la oamenii întâlniți în drumul meu acele
caracteristici care s-au potrivit modelului meu de om.
Sunt mulțumită chiar și atunci când mă consumă tot ce pot
face și tot ce țin minte. În urmă cu câteva zile, Rian s-a apucat să
organizeze conținutul unor cutii. Începând din noiembrie 2010 până
în septembrie 2018, m-am mutat de 28 de ori cu casa și atelierul.
Pe lângă toate obiectele care s-au adunat de la an la an, au existat și
cele pe care le-am donat, spart, stricat sau aruncat la fiecare mutare,
multe au rămas închise în varii recipiente, uitate de nervii mei care,
cu fiecare nouă mutare, n-au mai suportat împachetatul și, mai ales,
despachetatul�
Ca să le poată organiza, m-a chemat să-i indic care ce-i. Un maldăr
de piese, fiare, nimicuri, rupturi, bucăți, privind de la distanță un
tomberon de gunoi vărsat în atelier. La peste 90% din ele i-am spus ce
sunt, de unde sunt, pentru ce sunt, unde eram cu atelierul, în ce an, în
ce lună și care era starea și situația mea de atunci. La cele aparținând
lucrărilor i-am spus prețuri, profituri, numele clientului și alte detalii.
După o jumătate de oră, aș fi preferat să fiu legată de un pom
și bătută decât să mai continui. Nu mă afectau rememorările, cât
cantitatea de informații pe care le am stocate în cap și viteza cu care
se culegeau de prin toată memoria. Pur și simplu, mă simțeam strivită
de puterea creierului meu. Dar nu aș renunța la capacitatea lui pentru
toată liniștea din lume.
După ce m-am îndepărtat de maldărul de obiecte, am început să
mă gândesc în ce alte momente m-a mai apăsat construcția mea. Mi-
am amintit de o sumedenie de evenimente pentru care cartea de față
nu îmi poate oferi spațiu suficient să le înșir. În 2017, când lucram ca
85
instructor moto, am avut vreo 5-6 luni în care a trebuit să fac față mai
multor evenimente, toate în același timp. M-am mutat de la școala de
șoferi, la care eram, pentru că fostul concubin, care îmi era coleg, îmi
făcea toate problemele cu putință, de la blocatul motocicletelor până
la jignirea elevilor și mâncat de fund la patron.
Mutată la altă școală a trebuit să continui să mă apăr de atacurile
lui la adresa mea și a elevilor, ceea ce a dus la ura colegilor instructori
care mă voiau plecată. Ura colegilor a crescut când am acceptat o
elevă de 1 metru 49, de 45 kilograme, pentru categoria A, pe Honda
Hornet (600 cmc, 93 cp și vreo 200 kilograme). Elevă care a promovat,
atrăgându-mi tot disprețul posibil.
Fostul mi-a obținut interdicția prin varii locuri și a reușit să-mi
distrugă imaginea atelierului. Eram într-un oraș străin, într-o perioadă
în care nu mi se mai legau lucrările pe București și depindeam exclusiv
de orele de instrucție, unde zilele începuseră să-mi fie numărate.
După multe telefoane, ca să aflu dacă există variante legale prin care
să-l opresc pe fostul, pentru că mă ducea atât în faliment, cât și în pragul
sinuciderii, tot ce am aflat a fost că trebuie să ignor. Cu toate acestea am
început să fac plângeri la poliție pentru distrugerile de bunuri (Colegii
instructori mi-au cerut să le fac niște cuiere de căști, iar el le-a distrus.
După reacția lui agresivă, colegii nu au mai recunoscut că ei le-au
cerut.), denigrare, amenințări și tot ce făcea. După vreo lună, am aflat
că-l pot acționa în instanță pentru ordin de protecție. Nici un avocat
nu a vrut să mă reprezinte pe motiv că e o comedie juridică, deoarece nu
m-a bătut, nu m-a urmărit și nici nu am fost căsătoriți.
Am început să citesc codul penal și civil (atât legea cât și procedurile
de aplicare), plus alte legi referitoare la drepturile omului și familie.
Am câștigat și pe fond și la apel, reprezentându-mă singură, în timp
ce el și-a schimbat doi avocați și l-a avut drept martor necinstit pe
soțul elevei mele minione. În acest timp, concubinul de la acea
vreme era la un pas să rămână fără un apartament la care, în stilu-i
caracteristic delăsător, a lăsat chirii neplătite și nici nu a reacționat
când administrația îi punea persoane la întreținere după cum aveau
nevoie să justifice datorii.
I-am scris plângeri, am fost cu el la primărie și în toate locurile
necesare. Am citit legi și am ajuns până în punctul în care a intervenit
86
procuratura. Acolo m-am retras pentru că știam cât de mult minte

și știam că are obiceiul pentru a-și susține minciunile să dea inclusiv
declarații false. Cât am știut că e furt din partea administrației m-am
implicat�
Pe de altă parte, salariul i se evapora pe căi neștiute și în privința
unor lucruri la care nu mă lăsa inima să nu împart (mâncare, țigări,
cafea) stăteam amândoi pe resursele mele care se împuținau văzând cu
ochii. Peste toate acestea vine vestea că ICERP-ul se scoate la licitație
și nu se știe când va trebui să eliberez. M-am pus pe organizat lucrurile
și pe desfăcut mobila salvată din casa copilăriei. Multe lucruri le-am
donat unor amărâți.
Mă luptam pentru lucrări, de la promovare la discuții, ca să
supraviețuiesc cu chiriile, taxele, impozitele și subzistența. Mă
terminau emoțional, atât fostul cu ura prin care mă ataca, deși îmi știa
situația, cât și actualul care vedea în ce dezastru sunt și nu știa decât să
se plângă de tot felul de nemulțumiri la adresa mea și a implicării mele
în bășcălia de relație pe care o aveam cu el.
Aproape patru luni în care munceam în atelier și în poligon
luptându-mă în paralel cu toate aceste situații. Jignirile zilnice. Ura
colegilor. Limitarea mentală și emoțională a prietenului. Instanțe.
Poliție. Drumuri pentru lucrări. Stresul cu munca, banii și atelierul.
Insatisfacții pe toate planurile.
Dimineața îmi beam cafeaua afară pe bordură cu o carte în mână,
iar seara mă întrebam de ce nu cedez, nu o iau cu capul, nu plec urlând
până la primul spital de nebuni. În noiembrie, pe la sfârșit, când toată
nebunia s-a mai calmat și toate au mers spre un oarecare final, am
picat financiar. Banii pe care îi mai aveam achitau strict facturi pentru
două, maxim trei luni. Nu am cedat, nu mi-a dat sângele pe nas și nici
nu am urlat. M-a dărâmat însă capacitatea mea de a rezista.
Stăteam în atelier până la epuizare, tăiam, sudam, construiam și mă
gândeam obsesiv la toate lucrurile care se întâmplau. Nu aveam cu cine
să le vorbesc. Pe Facebook unde toți cer „adevărul” și „realitatea”, dacă
în vreo zi în care cedam sub presiunea lucrurilor mai scriam câte ceva,
eram rapid taxată ca fiind frustrată, nebună, deranjantă, jignitoare,
etc. Mă sufoca ura colegilor în mintea cărora eu eram vinovată că ăla
era nebun. Eu trebuia să fiu îndepărtată pentru urletele și jignirile lui,
87
dar mai ales pentru că eu îmi făceam toate orele și-i învățam pe elevi
mai mult decât ce le trebuia pentru examen, în timp ce ei din 26 de
ore, făceau trei-cinci.
Cu toate acestea, aveau nesimțirea să îmi ceară să-i ajut cu fiare
pentru poligon și motociclete, iar eu, făceam prostia ca, în ciuda
răutății lor, să-i ajut gratis. Multe dintre motocicletele din poligon au
lucruri făcute de mine pe ele, chiar și motocicleta fostului care îmi
făcea probleme. În zona unde se parchează motocicletele este un cuier
făcut de mine și două căști lăsate acolo pentru elevi. Sunt acolo cu
faptele mele de ajutor lăsate în urmă.
Nego, singurul instructor de calitate din acel poligon, atât din
punct de vedere profesional, cât și uman, a fost singura mea gură de
aer. La atelier, Oșu, pisicul, era singura rază de Soare.
În rest, mă toca ura cu care mă ataca fostul, incapabil să treacă peste
despărțire și turbat că nu mai eram a lui. Știind prea bine povestea
vieții mele și situația mea financiară continua să mă chinuie. Faptul că
eram într-un oraș străin unde el mă convinsese să mă mut, departe de
prieteni și clienți, mă afecta și mai mult, iar el mă ataca, încercând să
mă facă să dispar.
Prietenul de atunci era un ratat social cu care speram să am liniște
și atât, pentru că știam că „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Nu
am avut liniște, ci un stres mult peste orice limită a normalității. În
toată acea perioadă oscilam între dragoste față de mine, că pot lupta
și dorința reală de a ceda psihic ca să nu mai văd, să nu mai știu și, mai
ales, să nu mai gândesc. Dar, spre maxima mea frustrare, am rezistat,
am câștigat și am rămas în mine cu mii de tristeți.
Deși logic ar fi fost ca din mâinile mele să iasă monștri în acea perioadă,
să dau chip chinului interior și corp frustrărilor imense, am început să
lucrez la o serie de obiecte pe care nu am terminat-o „Cele 67 de talismane
ale fericirii”. M-am oprit pe la 40 și ceva. În loc să-mi vărs durerea în
lume, am ales să trimit povești cu lecțiile pe care le-am învățat din toate
evenimentele vieții. Am făcut câte un obiect pe zi și i-am scris o poveste.
Pot fi văzute și citite într-un folder de pe pagina mea de Facebook, Metal
Poetry by Cristina Dinu sau pe site, www.cristinadinu.com�
În paralel cu obiectele îmi vărsam năduful pe blog-ul anonim în
mici povești și analize de situații. Lipsindu-mi oamenii pe umărul
88
cărora să-mi pun capul, cu excepția lui DmT, care era cel mai apropiat
om din viața mea la acel moment, dar limitat în a înțelege toate
aspectele care mă măcinau, mi-am creat locurile în care să-mi manifest
bolovanii care-mi apăsau pe piept. Uneori mă apăsau atât de mult
fețele, vorbele și faptele celor din jur, încât fizic simțeam dureri imense
în zona pieptului și presiune în cutia craniană.
A fost una din multele perioade în care adormeam și mă trezeam
cu dureri în maxilar pentru că uitam că sunt cu măselele strivite între
ele. Nu mi-au lipsit frământările pe care le-am descris în capitolul
anterior, iar la ele s-au adăugat mereu altele specifice mie și meseriei
mele�
În acest capitol aș vrea să reușesc să vă împărtășesc un pic din
lumea mea interioară și din situațiile de care mă lovesc emoțional
în viața mea. Nu sunt unică sau specială, nici în ceea ce fac și nici în
ceea ce sufăr. M-aș bucura dacă după acest curaj al meu de a-mi face
publice mizeriile vieții, măcar o parte dintre cititori se vor feri să judece
oamenii din jur, fără să le cunoască profunzimile vieții. Întreaga mea
poveste este în directă legătură cu țara în care am crescut. România,
acest pământ frumos, unde am întâlnit oameni ciudați, care și-au pus
cumplit amprenta asupra felului meu de a fi.
Se spune că ce nu cunoști nu te poate răni. Această vorbă are partea
ei de adevăr, în această epocă a socializării online cu orice colț de lume.
Aproape zilnic, dacă deschid internetul, trebuie să mă împiedic de
evenimente care să semene ca situație, dar ale căror reacții mă fac să
oftez, gândindu-mă în ce loc uitat de Dumnezeu sunt. 11 ani am
postat pe website și pe Facebook evoluția mea cu fiarele, lucrări și
creații. 11 ani am sperat să-mi pot face o clientelă și să-mi găsesc un
loc într-o piață, mai ales că nu sunt fixistă și jonglez cu materiale și
tehnici putând să fac atât obiecte pentru săli de protocol, cât și pentru
baruri de carmoliști.
M-am lovit majoritar de critici, de jigniri, glume și eforturi
pasionale din a-mi bloca posibilitatea de promovare. De o lună postez
pe grupuri internaționale, de care, până la Rian, mi-a fost frică să mă
apropii, considerând că sunt mult sub nivelul occidental. Rian m-a
împins de la spate cu entuziasmul nesfârșit și încrederea imensă în
mine�
89
Din primele postări străinii m-au umplut de reacții, distribuiri,

aprecieri, sfaturi, atenționări și critici constructive, idei și îndrumări
spre accesarea clienților. În prima zi a acestui an 2020, bântuiam pe
Facebook, post revelion, sperând să găsesc și altceva decât mâncare și
brazi. Pe un grup românesc am văzut o poză cu doi îndrăgostiți, el
îmbrăcat în costumul de colindător cu blană de urs. Pe un grup străin
am văzut o poză cu o doamnă în etate îmbrăcată în haine cu personaje
din desene animate, iar la gât avea un colier făcut din jucărele.
Am citit toate comentariile la ambele postări și m-am uitat la
reacții. La noi era un torent de ură și jigniri. Toți aveau o problemă cu
tradiția noastră românească și cu ursul omorât (sincer nu știu dacă în
ziua de azi costumele se mai fac din blana ursului sau sunt artificiale).
Pentru doamna ciudată reacțiile au fost doar inimi și plăceri. Din
sutele de comentarii, o singură persoană a încercat să râdă de colier
întrebând „ce dracului are pe gât” și i s-a răspuns „capul” ceea ce a pus
punct la orice. Oamenii îi apreciau creativitatea și curajul de a fi ea.
E multă ură în țara asta a mea. Mult prea multă răutate. Un ocean
de invidie și o avalanșă de ipocrizie. Mi-ar fi fost, pe anumite planuri,
mult mai bine dacă mă nășteam în altă țară, pe alte drumuri, cum ar fi
atelierul, nu cred că aș mai fi pășit. O fi bine? O fi rău?
În toate comparațiile pe care le face românul cu lumea civilizată
și nu cu alte societăți care o duc mai rău ca noi, el observă doar
rezultatele și ignoră caracterul multora care nu au șansa să ajungă la
o lume civilizată. Mulți preferă ce oferă alte țări, dar nu sunt dispuși
pentru nimic în lume să depună munca necesară și, mai ales, să-
și asume responsabilitatea ce vine odată cu schimbarea. În tot ce a
însemnat viața mea de zi cu zi și ce va însemna și pentru ceva vreme de
acum înainte, marile probleme mi-au fost create de sistemul bolnav
perpetuat cu bună știință de oameni din jurul meu.
Mai departe, în acest capitol, am încercat să organizez câteva aspecte
din evoluția mea, ce mi-au produs un imens disconfort interior,
făcându-mă să înaintez ca prin mlaștină, în timp ce îmi era greu cu
mine. Tind să cred că tocmai sistemul bolnav și modul complicat,
prin care omul e nevoit să facă lucrurile simple, sunt factorii ce
creează oameni de calitate atât umană, cât și profesională, deși scoate
de trei-cinci ori mai multe scursuri care profită de sistemul ce susține
90
distrugerea. Pe plaiurile noastre mioritice se pot vedea oameni care vor

mai mult de la viață pentru ei și mediul lor, dar să te ridici când totul
din jurul tău se luptă să te țină la pământ este o dovadă de mare tărie!
ÎMI DORESC PENTRU ROMÂNIA

FAMILII ȘI EDUCAȚIE
În timp ce în majoritatea țărilor din occident se caută noi și varii

metode prin care să se formeze copiii în viitori adulți productivi,
frumoși și utili societății, prin bătătura noastră se menține aceeași
lătură lipsită de direcție care formează frustrați și sclavi, dar face
asta într-un mod eficient! Când mă gândesc la anii copilăriei, la
școală, la familie, îmi apare ca un vuiet un singur și repetitiv concept
„comparații, comparații, comparații”. Mereu trebuia să se facă o
comparație cu cineva care făcea ceva mai bine, arăta mai bine, avea
mai mult, etc.
Comparația cu alții mi-a traumatizat copilăria. M-a făcut prea
des să mă întreb dacă sunt defectă, dacă sunt greșită, dacă e ceva în
neregulă cu mine. Eu eram cu ideile, visele și jocurile mele. Nu voiam
să fiu X sau Y! Mie îmi plăcea ceva anume, nu mă interesa ce-i plăcea
altcuiva! Învățam cum și cât mă ducea capul și copiam teribil de bine,
de ce să papagalicesc cum făcea Cutărescu, atâta timp cât nu conta ce-
mi rămâne, ci doar ce notă iau?
Toți adulții erau atât de preocupați să mă forțeze să fiu ca alții, încât
până în ziua de azi sunt convinsă că nimeni nu m-a văzut pe mine!
Dincolo de problema comparațiilor, mai era problema vârstei: „Tu
ești copil, nu știi tu d-astea!”. N-aș putea număra de câte ori am fost
ignorată sau repezită pe baza acestei idei. În viziunea multor adulți,
copilul nu poate gândi mai mult decât poezii și povești! Bat în cuie
ideea asta și nu mai aud nimic.
Gândindu-mă la evoluția mea în adult, cu aceste concepte adânc
înrădăcinate în constituția mea, mă întreb de multe ori: Oare câți
Eminescu, Enescu, Eliade, Caragiu, etc. au fost măcelăriți în minți și
91
suflețele de copii? De câte ori nu am auzit aceeași poveste: „În copilărie

îmi plăcea să... și mă descurcam bine, îmi plăcea, mi s-a spus că pot avea
un viitor în domeniu, dar părinții/profesorii mi-au zis să las prostiile și
să pun burta pe matematică și română...”. Aș putea privi în urmă și să
spun că atât au putut și ei, părinții, atât au știut și ei dascălii, dar apoi
mă uit la trecutul meu, la oamenii din jurul meu și îmi vine să mă duc
peste ei să-i strâng de gât că au continuat distrugerea „dulcei Românii”.
Am trăit într-o familie înnebunită după imagine, capabilă să sacrifice
orice ca să dea bine în public. Apoi, pe băncile școlii, am dat de aceeași
sete pentru imagine. Încercând să fug de copilărie am ajuns adult în
jurul acelorași Mării cu alte pălării. Familia mea nu era cu mai nimic
diferită de criteriile general valabile prin România noastră dragă!
Ajunsă la maturitate, am văzut cum pachetul de frustrări al
copilăriei este în ghiozdanul mai tuturor din jurul meu. I-am identificat
tentaculele în toată neîncrederea în mine, în frică, în sărăcie, în lipsa
unor atuuri. Privesc cu atenție la generațiile ce au fost și cele ce îmi
urmează. Fiecare are bagajul ei de probleme, fiecare a adus mai multe
rebuturi în societate decât elemente constructive. Și fiecare element
constructiv s-a născut dintr-o luptă personală cu propriul trecut.
Se spune că se vrea să fim proști. Eu cred că ne place! Mintea este
înclinată să aleagă lenea, strictul necesar supraviețuirii, iar pentru
orice alt efort constructiv trebuie voință și anduranță. De ce ai depune
efort, când poți trăi fiind putoare? De ce ai depune efort să fii o resursă
utilă neamului tău și umanității, atâta timp cât societatea te agreează
și te susține în nepăsarea ta? Nu vrem! Că dacă am vrea, nu ne-ar
putea opri nimeni!
Românii nu au fost mândri de cine sunt ei, de istoria lor și au
fost întotdeauna mai mândri când au copiat tradiția altora. Neagu
Djuvara ne povestește cu lux de amănunte într-una din scrierile lui
despre românii ce locuiau sub pământ, ascunzându-se de cotropitori,
dar erau în pas cu ultima modă de la Paris și de la Constantinopol. E
anormal să-ți dai puțina avuție pe moftul modei, dar observăm că acest
obicei a supraviețuit peste ani. Astăzi purtăm cu mândrie însemnele
altora și sărbătorim tradiția altor popoare, în timp ce ne este rușine de
rădăcinile pe care le avem, ne este jenă să fim români și evităm să ne
simțim penibil afișându-ne cu însemnele țării.
92
Pe băncile școlii nu mi s-a insuflat dragostea pentru neam. Familia

nu a adus în casă atașamentul pentru tradițiile vechi și străvechi. Tata
ce mai încerca să ne adune pentru varii obiceiuri, dar tradiția exista
mai mult în poveștile ce mi le spunea din cărți. Ce mi-a lipsit mie
în copilărie în privința respectului pentru peticul ăsta de pământ,
ce ne e țară, a lipsit tuturor, iar conducerea țării, care și cum a fost
ea, s-a mulat după populație afișând același acru dezinteres pentru
importanța tradiției și cunoașterea istoriei neamului românesc.
Nu mă miră faptul că românii au frustrări, pentru că nu au
rădăcini, nu au încredere în societatea în care trăiesc, nu cunosc
istoria poporului lor și se simt pierduți, rătăciți în comparație cu alte
popoare. Suntem crescuți să ne comparăm și suntem crescuți să fim
inferiori. Este absolut normal să „evoluăm” în minți și suflete defecte
pline de lipsuri, în oameni neîmpliniți.
În perioadele mele bisericești, când încercam să mă găsesc și să
mă înțeleg, am observat că religia, în unele cazuri, a atins de multe
ori praguri ale absurdului și penibilului. Oamenii caută să-și umple
golurile de omenie, caută un sprijin și o zonă de siguranță pe care
propria noastră țară nu le-o oferă. Școala nu e interesată de sufletul
nostru și de problemele ce ne macină, ea are o singură datorie, iar
aceea este de a băga cu lopata informații majoritar neexplicate. Familia
nu e acolo să ne ocrotească, ci este locul unde ți se cere cel mai aprig
să fii mai frumos ca alții, mai bogat, mai la modă, mai în fel și chip ca
să „nu ne facem de rușine”. Prietenii sunt veșnicele competiții și lupte
pentru afirmare și confirmare. Organele legii sunt acolo să respecte
proceduri și nu să se muleze după binele cetățenilor.
Atunci cine te acceptă? Cine te poate proteja și unde găsești
o comunitate de oameni la fel de singuri și de disperați ca tine? În
biserică! La terapeut nu poți merge pentru că vor râde toți de tine că
ești nebun! Mergi la biserică pentru că acolo ești înțeles și acceptat! Iar
în cadrul bisericii mulți continuă în mod greșit să aplice ce au învățat
în afara ei: să fie mai șmecheri, mai bogați, mai implicați și mai cu
putere... biserica ajungând să fie un alt loc pentru fală.
A nu se înțelege că am ceva cu vreo religie. Sunt agnostică și sunt
de părere că orice credință sau cale care îl face pe un om să-și dezvolte
caracterul și să nu se murdărească pe sine și mediul este bună. M-am
93
născut și am trăit în mijlocul unui popor trist, plin de oameni singuri

și neînțeleși, neocrotiți, iar aceste aspecte am văzut cum i-a făcut în
timp să fie răi, invidioși, distructivi și leneși. Am tânjit după uniune,
încredere și dragoste, dar aceste componente sufletești nu sunt educate
nicăieri. În țara asta, cât este ea de mare și de frumoasă, demnitatea,
dragostea și patriotismul sunt simple concepte.
De mic copil m-a mirat cât de orbi sunt oamenii, cât de închiși în
carapacea lor, inapți să vadă cu ce handicapuri trăiesc și se înmulțesc.
Nu ne putem uni sub același steag. Atâta timp cât în cadrul micilor
noastre grupuri nu putem conviețui, ci luptăm să-i umilim pe cei slabi
sau diferiți, anihilăm elementele care ne demonstrează nimicnicia
și distrugem productivitatea, nu putem vorbi despre o țară unită.
Suntem o masă neomogenizată în timp de popoare diferite. Poziția
geografică și multe alte elemente au dus la acest popor creat din
resturi. În loc să învățăm să conviețuim și să ne strângem mâinile în
cadrul granițelor continuăm să ne atacăm între noi.
Familiile își învață copiii să fie rasiști, misogini, discriminanți cu
toleranță zero față de cei diferiți. Când este „în sângele tău” să fii așa, de
ce ne mai mirăm că suntem ușor de spart în tabere ce se atacă pasional
între ele, uitând de problemele pentru care ar trebui să luptăm uniți?
Nu mă pot abține să nu mă enerveze stupiditatea cu care neamul
ăsta cade pradă jocurilor făcute mai sus. Dacă un politician vrea să
facă ceva în interes personal sau în interesul apropiaților, dar nu util
pentru societate, găsește un subiect „senzațional”, (o adopție agresivă,
un viol, o bătaie, un țap ispășitor) îl dă în media și de acolo mulțimile
își fac singure harakiri pentru că se rup în două și se măcelăresc între
ei, uitând de orice altceva.
Suntem proști? Nu! Suntem ținuți de forțe oculte din afară să
fim idioți? Nu! Ne autoeducăm din generație în generație să purtăm
ochelari de cal și suntem mândri de asta! Păstrez amintiri din copilărie
despre astfel de situații. Familia ar fi vrut să devin o femeie prețioasă
cu mofturi de prințesă. Nu s-a întâmplat acest lucru, spre disperarea
bunicilor și părinților.
Nu accept catalogările, nu accept ideea că unii au voie să facă ceva
anume și alții nu, doar pentru că ceva fizic sau financiar îi separă.
Am fost și rămân un om care discută cu ideile altor oameni și nu cu
94
fizicul sau condiția lor socială. În fond, pentru mine este clar că doar
ideile, trăirile și informațiile experiențelor sunt cele ce rămân în timp,
afectează dezvoltarea și le ai în coșciug. Gândirea mea nu se aplică în
societate care, de la prima palmă de pământ asupra căruia primul om
a pus steagul proprietății, s-a spart în caste și a pus valoarea bunurilor
mult deasupra valorii intrinseci umane.
Acel sat de țigani și casa copilăriei mi-au rămas în suflet într-un
sertăraș diferit de oamenii ce au fost acolo în trecutul meu. Atitudinea
lor era un aspect, mediul era altul. Ruptura de copilărie nu a fost o
experiență plăcută și nici măcar indiferentă. Când a venit vremea
pentru mers la școală și a trebuit să plec de la țară la oraș, nu am salutat
lumea, nu am plâns după copiii de pe stradă, ci am fugit în grădină
să îmbrățișez copacii, să mă mai sui încă o dată în nuc și să privesc
pajiștea din depărtare, pe care alergau caii.
Știam în sufletul meu de copil că nu mă încadrez în zona așteptărilor
din partea familiei și cu siguranță, undeva, acolo în mintea mea,
eram convinsă că școala însemna același lucru. Cu o familie extrem
de deranjată de modul meu deschis și relaxat față de oameni, școala
nu avea cum să fie diferită. Ajunsă la oraș, mama m-a frecat în cadă
ca pe un covor, explicându-mi că sunt un animal sălbatic ce trebuie
domesticit. Bunicii au încercat să mă învețe și să fiu prețioasă și
superioară celor din jurul meu, dar dacă lor nu le-a ieșit, mama mea
cu răceală și acreală nu avea nici o șansă.
Ceea ce nu au reușit părinții și bunicii nu a reușit nici școala. Am
picat de multe ori pradă importanței de sine când am fost șefa clasei,
premiantă, felicitată pentru reușite, dar mi-am revenit de fiecare
dată. Dacă la școală eram prețioasă, în afara ei umblam cu copii mult
sub nivelul meu. Mă gândesc adesea că tocmai frustrarea născută
din nevoia familiei ca eu să fiu prințesă m-a făcut să mă înhăitez cu
specimene nefaste, m-a făcut să pierd șanse, să-mi câștig o imagine
urâtă și să nu fiu capabilă mulți ani să cresc pe drumul meu.
Faptul că nu m-au lăsat să fiu prietenoasă, explicându-mi de ce
cred ei că anumiți oameni nu sunt buni pentru mine, ci mi-au impus
un anumit comportament și m-au pedepsit fără explicații pentru
deviațiile de la el, m-au încuiat într-o dedicare bolnavă să stau printre
lături și să caut să-i salvez pe cei de acolo sau să demonstrez lumii că
95
au calități importante. N-am reușit să salvez pe nimeni și nici nu am

demonstrat lumii ceva, ci, în ochii ei, am fost parte dintre lături. Toți
acești ani pierduți din viața mea ar fi fost un câștig și aș fi fost la alt
nivel acum, dacă părinții și școala mi-ar fi explicat și nu mi-ar fi impus.
Clasele I-IV au scos în evidență diferența dintre mine și alți copii,
incapacitatea părinților de a-mi da credit și capacitatea mea de a face
alegeri greșite din disperarea de a îmi găsi un loc. Oare câți au trecut
și trec prin aceleași situații în copilărie? În ce moduri îi afectează și
cum îi malformează în timp asta? Toți pe care îi vedem penibili sau
agresivi în a fi superiori, la modă, deasupra, șmecheri, sunt doar acei
copii educați greșit, sunt adulți ce caută să umple goluri, lipsuri din
copilărie, sunt umbre triste ale adulților ce ar fi putut deveni.
Am fost un elev oarecum silitor, deși, încă de mic copil, am căutat
mai degrabă să găsesc variante prin care să trișez decât să țin minte
pagini de nonsensuri neexplicate. Școala nu are timp să-ți explice,
profesorii îți dau ce-ți trebuie să știi, iar dacă nu te duce capul să le
prinzi din mers, să faci bine să-ți iei meditatori. A fi un elev silitor în
România înseamnă să fii mereu în față și mereu criticat! Nu îți sunt
acceptate greșelile și erorile tale sunt mai grave decât ale celorlalți.
Cât de cumplit poate fi pentru un copil să vadă că muncește și i se
pune bocancul pe cap la orice mică eroare sau e umilit în fața clasei, în
timp ce copiii problematici sunt ignorați, tratați cu indulgență și chiar
ajutați să treacă clasa? E la fel de cumplit cum este pentru adultul care
muncește și face tot ce-i corect doar pentru a fi sub lunetă, în timp ce,
același loc sub soare și aceleași șanse sau mai mari le au și cei care își
petrec timpul cu zicala „ziua merge leafa merge” sau nu fac nimic și
trăiesc din ajutoare de la stat (care sunt din banii celor ce muncesc).
Nu-i corect, dar școala te educă să accepți aceste lucruri ca făcând
parte din normalitate și să înțelegi că așa merg treburile!
Deși creșterea se face sub sabia comparațiilor, nu se aplică
comparația în situații ca cea mai sus menționată deoarece acolo, atât
familia, cât și școala îți va spune că nu te interesează pe tine ce fac alții
și să-ți vezi de treaba ta, nu să te frământe de a altora. Cum să crești
un adult frumos, dezvoltat, armonios când regulile par de prisos și
normele sunt anormale și selective? Cum să fie societatea altfel decât
copiii de pe băncile școlilor?
96
În acest mediu neorganizat, fără reguli, format din cutume sociale

și „Biblia după babe” eu, ca oricare alt copil, am învățat că le e mai
bine și mai ușor celor incorecți. Din școală am ieșit cu o singură
lecție învățată, că e mai bine să fii la extreme, dar e mult mai bine
să fii la extrema de jos. Munca și inteligența sunt pedepsite, atât de
profesori, cât și de colegi. A fi șmecher îți aduce prieteni și a fi silitor
te marginalizează. Pe băncile școlii am mâncat cu polonicul știința
incorectitudinii și durerea corectitudinii. O singură rotire de cap pe
stradă îmi arată că aceeași mâncare s-a împărțit în toate școlile țării.
Cea mai puternică amintire din clasele I-IV este o tabără la mare,
în vara anului 1994 (clasa I). Aveam 27 de lei la mine. Am ajuns la
hotel și i-am pus între haine în geantă. Seara nu mai erau. Am stat 10
zile acolo fără bani. Ceream de la cei din cameră să îmi dea și mie din
dulciurile pe care le mâncau pentru că muream de foame și poftă și
am ajuns bătaia lor de joc, ba mai mult, am fost certată de educatoare
că sunt cerșetoare, deși știa că mi s-au furat banii.
Din 10 zile de vacanță atât îmi amintesc. Am poze care nu îmi
nasc nici o amintire. Știu doar că mă târam în inimioara mea și mă
întrebam de ce m-au furat și mă batjocoresc, și de ce sunt vinovată
că nu mai am nimic? Când m-am întors din vacanță tata a întârziat
la gară (mi-a povestit ulterior că fusese la o lucrare, îl luase flama de
la sudură, nu vedea și m-a căutat disperat), așa că m-au adus la bloc
părinții unui coleg. L-am așteptat ore în șir în fața blocului stând pe
geantă. Nu știu la ce m-am gândit și nu știu dacă eram bucuroasă că
am ajuns acasă.
Tot în acea perioadă a claselor primare am trăit și experiența
îngrădirii libertății asupra propriilor bunuri. Mama mi-a dat multe
dintre jucării, fără să mă întrebe, fără să-mi ceară acordul. Am suferit
după ele, nici până în ziua de azi nu am uitat multe din ele. Dacă
le dădeam eu, cum am dat atâtea lucruri de-a lungul anilor, eram
împăcată, aveam libertatea de a alege ce și cui.
Așa mi s-a impus și mi s-a demonstrat că din exterior există oameni ce
au dreptul să facă ce vor cu viața mea și cu bunurile mele, iar eu nu pot
face nimic să mă apăr. Vorbind cu alți copii, colegi de școală, am văzut
reacțiile diferite pentru aceeași situație. Unii erau nepăsători „Lasă că-
mi vor lua altele”, unii erau împăcați „Părinții știu mai bine”, alții erau
97
resemnați „Acum ce să mai fac? Îmi e dor, îmi plăcea o jucărie, dar...”
și 1-2% erau cei ce spuneau „Ai mei nu ar face vreodată așa ceva fără să
discute cu mine”. Cred că putem bănui ce fel de adulți au devenit.
Trăind aceste experiențe și, mai rău de atât, fiind conștientă de ele,
de mine, de ce se întâmplă și că nu-i normal să se întâmple așa, ar fi fost
logic să dezvolt ură față de învățătură și scârbă față de legi, familie și școală.
Ar fi fost logic să ajung o răzvrătită inconștientă și autodistructivă.
Nu s-a întâmplat așa. Am dezvoltat metode și am căutat căi tot mai
eficiente să trișez și să ofer tuturor un pic din ce așteptau de la mine, în
timp ce-mi ofeream și mie mici plăceri. Am avut noroc! Acest noroc a
fost și neșansa mea, deoarece nu mi-am găsit locul nicăieri, niciodată.
Pentru orice grup și orice clasă socială eram un pic ca ei, dar prea mult
diferită. Eram eu! Mi-au lipsit brațele calde ale familiei care să mă
protejeze și cele ferme ale educației care să mă ghideze.
În jurul meu erau copii care aveau părinții la muncă peste hotare sau
părinți care le cereau să dezvolte mentalitatea hoțească, lașă, îngustă și
sclavagistă. Impunerile, cerințele, așteptările agresive și nejustificate au
dezvoltat un mediu ostil în care noi, copiii, am îmbrăcat măști care să
ne aducă acceptarea socială. Eu m-am oprit în punctul în care riscam
să încep să trăiesc viețile altora, transformându-mă în ochii părinților,
profesorilor și colegilor într-o paria.
Pentru toți eu nu mai eram copilul educat să fie acolo, să ducă
o cană cu apă bătrânilor, convinsă la rândul meu că și eu trebuie să
fac copii care să mă ajute la bătrânețe, firea mea răzvrătită la normele
societății le spunea că voi crește într-o molimă socială.
În ultimii ani a început să prindă rădăcini un alt sistem de educare.
Acel renumit „politically correct”. Nu mai este acceptată contrazicerea
copilului pentru că îi poate produce traume. Nu se acceptă pedepsele
sau bătaia. În unele țări copilul e tratat ca fiind asexuat pentru a avea
libertatea să-și aleagă propriul sex.
Varianta este mai bolnavă decât ce se întâmpla în copilăria mea.
Copiii sunt mici animăluțe care habar nu au ce e binele și răul, și nu
pot alege, ei doar testează orice pentru a cunoaște limitele. Dacă nu
îi îndrumi, pedepsești, nu învață, nu știu ce e rău sau bine și nu știu
când să se oprească! Dacă părinții nu îi pedepsesc, nu se impun în fața
lor, nu îi dresează/educă viața și ceilalți oameni îi vor pedepsi înmiit.
98
Pedeapsa nu este ceva rău! Este echivalentul băgatului mâinii în

foc. Te arde, îți lasă răni, suferi un timp, te vindeci și ții minte, al
dracului de bine, că în foc nu au ce căuta mâinile tale și, categoric,
nici o altă parte a ta. Noul stil de educare este precum lipsa centrilor
durerii. Bagi mâna în foc și scoți o bucată morbidă de carne arsă,
rămânând ciung pe viață.
A nu se înțelege că sunt de acord cu bătăile, maltratările, cruzimea,
etc. Mă refer la pedepse raționale, interziceri de plăceri (joacă, dulce,
tv, etc. sau chiar o palmă peste fund în locul unui mângâiat pe cap)
pentru neplăceri create. Nu ne trebuie mult ca să vedem și să înțelegem
că în lumea asta învățătura și înțelepciunea vin din greutăți, eforturi și
suferință! Cum să lași un copil să-și aleagă ce vrea, când el nu înțelege
nimic mai mult decât joaca și testarea limitelor altora, ca apoi să-l
arunci în această lume neatins, nebătătorit și nepregătit?
Azi, când scriu această carte, în România educația și familia sunt
mutilate. Dacă vrei să distrugi o țară îi distrugi educația și praful se va
alege de ea. Familiile sunt o amestecătură de nou, vechi și interpretabil.
Unii educă cu manuale din occident, alții cu făcălețul din bătrâni, iar
din toate casele se adună în clădirea școlii copii extrem de diferiți, care
nu sunt învățați să colaboreze pentru evoluția generației lor, ci sunt
îndrumați să se compare și să se întreacă.
Pe mine mă afectează ce se întâmplă și, deși sunt lucruri ce
privesc toată lumea, sunt prea puțini cei ce au vederi de ansamblu și
le exprimă. Acești tineri sunt cei cărora le lipsește respectul și aplică
în public nesimțirea ce o au din spatele ecranelor. Ei, cei sfâșiați de
haosul educației morale, sunt viitorul țării prin tot ce înseamnă asta
ca instituții și meserii. Unii vor pleca sigur peste mări și țări, lăsând
în urmă prea puțini oameni de valoare într-o mocirlă de rebuturi
omenești. În ciuda a tuturor celor scrise mai sus, observ, cu maximă
încântare, că fiecare generație are excepțiile ei, oile ei negre, ceea ce
aduce umanității câțiva oameni iubitori de viață, de frumos, de
adevăr, de tot ce are lumea mai pur și mai frumos de oferit! Există
contragreutăți pentru molozul social. Există speranță!
Pentru exemplificare voi descrie un filmuleț ce m-a marcat. În
cadru mama, tata, copilul și o Piñata. Părinții vor să-l învețe cum se
lovește păpușa plină de dulciuri conform tradiției mexicane. Copilul
99
însă refuză, lovește ușor și apoi fuge plângând să îmbrățișeze păpușa.

Dincolo de responsabilitatea părinților și a sistemului de învățământ
față de viitorii adulți, este și responsabilitatea noastră, a fiecăruia în
parte, să ne rezolvăm din problemele copilăriei. Este o responsabilitate
pe care o avem față de viitorul nostru, comun și în parte.
Se spune că în Japonia există un om în fața căruia se înclină și împăratul,
iar acela este profesorul/dascălul, căci fără de el nu ar exista meserii și
nici împărați! Școala românească nu a născut și nu va naște împărați. La
tradiții noi n-am prea ținut oricum, iar cultura a fost mai mult importată
și definită de alte nații. Învățământul, totuși, ar fi putut avea puterea să
creeze cetățeni de calitate, dar nu se investește în acest domeniu.
Spuneam mai sus că în școli nu se insuflă dragostea de neam, nu e
predată și explicată constituția și nu există o materie care să prezinte
un minim de legi ce trebuiesc știute pentru buna funcționare a
societății.
Copiii nu fac mai nimic din ceea ce i-ar ajuta să trăiască frumos
și eficient în societate. Din legislația rutieră nu știu mai mult decât
traversarea pe zebră și la culoarea roșie, deși este important să înțeleagă
cum funcționează traficul, ce înseamnă semnalizarea rutieră pentru a
învăța din timp cum merg lucrurile și a se putea păzi de pericol.
Necunoașterea legii nu te scapă de aplicarea ei, la fel de bine
necunoașterea modului în care funcționează traficul, nu te scapă
de moarte sau invaliditate. Vedem cu toții pe șosele cum oamenii
se aruncă pe trecerile de pietoni de parcă o mână dumnezeiască îi
protejează pe acea hașurare de orice rău. Nimeni nu gândește mai
mult decât „Am prioritate, sunt pe trecere!”, când există multiple
situații periculoase, de la o mașină cu sistemul de frânare defectat,
până la neatenția șoferului sau alte probleme independente de șofer.
Într-o noapte pe la 2-3.00 mergeam pe la periferia unei localități
cu mașina. Într-o intersecție cu un drum din dreapta era o trecere de
pietoni iluminată doar pe partea dreaptă și mai în spate de trecere.
De pe contrasens venea o mașină cu fază lungă, iar din dreapta o altă
mașină a fost cât pe ce să-mi taie calea, dar m-a văzut în ultima clipă și
a frânat. Pe trecerea de pietoni era să dau peste trei persoane, noroc că
am avut viteza deja redusă și spațiu prin fața lor și cel de pe contrasens
ca să-i ocolesc în ultima clipă.
100
Iluminatul prost, faza lungă a colegului din trafic și ieșirea în drum

a celui din dreapta, au băgat trei persoane îmbrăcate în negru într-un
con de umbră. Dacă îi loveam eram bună de plată și de purtat prin
tribunale, dar pe cine ajuta dacă-i mutilam pe viață sau îi omoram?
Nu au avut grijă de propria lor siguranță.
Educația pentru supraviețuire în trafic trebuie începută din
fragedă pruncie și ar trebui să se pună accent pe „Paza bună trece
primejdia rea”, pe bun simț, norme de conduită preventivă și respect.
Respectul ar trebui să fie prima lege/regulă/normă predată în școală
prin respectul față de fiecare elev, indiferent de clasa lui socială și de
abilitățile lui mentale. Prin dovedirea că respectul față de alții face
viața un loc mai sigur, mai frumos și mai relaxant.
De asemenea, lipsa unei educații în privința legilor, a obligațiilor
și responsabilităților pe care le au inclusiv minorii, creează această
mulțime de adulți dezorientați și delăsători. Elevii au un cod de
procedură legal la care pot apela pentru a îmbunătăți sistemul
de învățământ prin pedepsirea cadrelor didactice care-și depășesc
atribuțiile sau fac abuzuri.
Pentru asta elevii ar trebui să cunoască legea și să o respecte, să își
asume responsabilități și, mai mult de atât, să nu le permită părinților
lor abuzuri. Trebuie să recunoaștem că în timp ce nu prea mai avem
cadre didactice pregătite, nu mai avem nici părinți care să-și învețe
copiii respectul pentru adulți, profesori și lume în general. Copiii
care fac prostii și nu sunt sancționați, ba mai mult sunt susținuți de
părinții care își permit să umilească cadrele didactice, să le amenințe și
să le atace, vor deveni viitori adulți violenți, distructivi.
Cadrele didactice care greșesc trebuiesc sancționate legal, pe căi
legale, conform procedurilor existente. Astfel, părinții dau un exemplu
constructiv copiilor, copiii învață cum funcționează lucrurile, sistemul
este pus forțat în mișcare, iar prin repetiție lucrurile vor deveni firești. Dar
scandalul, amenințările, șpăgile, relațiile și evitarea căilor legale existente
sunt lecțiile de bază predate elevilor. Cadouri și atenții la profesori, cu
cât mai valoroase, cu atât mai eminent devine elevul, plata examenelor,
umilirea profesorilor și toate celelalte lucruri care ne deranjează,
scandalul, amenințările, șpăgile, relațiile și evitarea căilor l Nu putem
schimba o țară până ce nu schimbăm mentalitatea noilor generații!
101
Legat de familie și educație, adăugat la toate cele de mai sus, pe

mine personal m-a afectat și mă afectează uciderea creativității. Nu știu
din ce trist motiv, atât în școală, cât și acasă, în țara asta, creativitatea
este văzută ca pierdere de timp, joacă, ce trebuie eradicată în vederea
dedicării studiului de informații gârlă. În ciuda importului de cărți
și informații despre mentalitatea altora, românii nu acceptă că prin
joacă se învață mai repede, iar creativitatea dezvoltă omul.
Triști, triști! Apăsați și înnegurați, așa trebuie să fie toți, ca să fie
sigur că sunt preocupați și ocupați. Lipsiți de pasiuni și inventivitate.
Abia când am început să muncesc pentru a supraviețui am descoperit
cu adevărat ce handicapuri mi-au dat educația și familia. Nu am fost
învățată nimic despre bani, despre investiții, economii și economie în
general. Nimic practic, nimic util pentru viața de zi cu zi.
Nu am fost învățată despre mediul muncii, despre colegialitate,
echipe, producție, firme și tot ce înseamnă acel loc unde ne petrecem
mai mult de jumătate din viață. Nu am fost învățată despre drepturile
și obligațiile mele ca adult, fiind aruncată în lume să mă descurc.
Crescută să fiu prețioasă și educată să papagalicesc informații am
murit de foame ani la rând. Nu știu să desenez și din 2008, când am
început să cochetez cu lucrul în metal, mi-a trebuit timp până în 2014
să creez primul obiect din imaginația mea.
Am avut o totală lipsă de creativitate, m-am înfrânat în dorințele
de a face ceva pentru că mi s-a inoculat ideea că neavând o școală de
profil nu pot, iar când am început să creez, am trecut prin imense
frustrări pentru că nu știam să traduc imaginile din cap în ceva fizic.
Chiar și astăzi, după atâția ani de lucru, întâmpin mari dificultăți în a
vedea ceva, sau a materializa ceea ce văd, deoarece m-am învățat greșit,
din mers, în fuga dintre ce spune societatea și ce am descoperit eu.
Dacă nu ajungeam să-l cunosc pe un individ care lucra la Atelierele
Patriarhiei și să petrec nenumărate ore cu el, în care l-am văzut lucrând,
nu aș fi crezut că se poate face ceva și fără școală de arte.
În 2014 am făcut primele prostii lipsite de viață și imaginație și tot
atunci m-am aruncat ca nebuna la un târg. În ciuda tuturor lipsurilor
și a râsetelor celor din jur, am continuat pentru că îl văzusem pe acel
om lucrând și eram ferm convinsă că voi putea și eu. Mulți ani mi-a
lipsit finețea pentru că îmi lipsea creativitatea. Lucrând am înțeles ce
102
este această creativitate, cum se accesează și cum se pune în practică și,

doar după ce am descoperit-o, am înțeles și ceea ce se scria despre ea
în cărți. În școală mi s-a cerut să fiu burete de informații și să gândesc
în anumite limite, viața mi-a cerut să sparg acele bariere sau să mor.
În familie mi s-a cerut să mă încadrez în norme și să fiu la fel ca alții
pentru ca gura lumii să mă aplaude, viața mi-a demonstrat că oile mor
de foame sau de colții lupilor.
Din ce am mai citit despre alte țări, nici una nu e perfectă, în toate
sunt plusuri și minusuri, atât la școală, cât și în familii, dar bolnave ca a
noastră sunt puține. Oare cum ar arăta lumea dacă în toate familiile ar
domni dragostea și armonia, iar în toate școlile s-ar modela caractere
individuale?
UNDE-S CAVALERII? UNDE-I DEMNITATEA?

CINE A FURAT RESPECTUL?
O țară care nu este respectată, ca entitate, de membrii ei, nu îi este

păstrată valoarea istorică, nu îi sunt păstrate tradițiile, nu are statutul
de „casă” pentru locuitorii ei și în cadrul ei cetățenii nu se unesc și nu
se susțin, este doar o bucată de pământ pe care s-au nimerit să stea,
claie peste grămadă, „niște unii”, vorbitori de aceeași limbă. Coada
în jurul căreia se învârte România este crescută prin lipsa valorilor, a
bunului simț și a coloanei vertebrale.
Trăsăturile de bază ale unui bun cetățean și ale unui om de caracter
nu se mai predau pe la noi. Mai mult decât niște norme de conduită
nu am întâlnit prin cărțile și studiile mele. Toate lucrurile de care se
vaită tot românul sunt rezultate din lipsa respectului, a respectului
față de orice și, mai ales, față de propria persoană. Am spus-o de multe
ori, în ciuda criticilor agresive pe care mi le-am atras, că această țară
nu are nici o șansă să se civilizeze până ce nu vor dispărea gunoaiele
din păduri, râuri și de pe străzi. Cantitatea gunoaielor este direct
proporțională cu respectul oamenilor. Un om lipsit de respect nu
poate crea o societate sănătoasă!
103
Am văzut un video scurt în care „vorbea” natura. Mi-a plăcut

prezentarea și ideea de bază a fost, pe cât de evidentă, pe atât de
genială: „Eu, omule, nu am nevoie de tine! Tu ai nevoie de mine! Eu
am existat, exist și voi exista mult timp după ce tu nu vei mai fi, dar
dacă eu dispar, tu nu mai poți exista!”
Într-o seară am ieșit la plimbare cu un amic polițist. Am fost să-
mi arate niște puncte de belvedere prin Câmpina. Când am oprit la
benzinărie mi-am golit buzunarele de mucuri de țigări. Am făcut-o
în așa fel, încât să nu existe cale prin care să nu vadă și să nu-și facă un
Mea Culpa, deoarece m-a scârbit cumplit faptul că un reprezentant al
legii nu avea respect pentru mediul înconjurător.
Cum ar putea acest om să îndrume cetățenii spre un mod civilizat
de existență, dacă el nu respectă pământul de sub picioarele lui? Peste
tot în jurul meu, în orice fapt și orice acțiune, mulți dau dovadă de
nesimțire și lipsă de interes. Acești oameni de proastă factură nu apar
din flori, sunt un produs al școlilor și al exemplelor din familie. După
cum spuneam și mai sus, școala nu este interesată de sufletul copilului,
de gândurile care îl frământă și de modul în care percepe viața. Școala
îi spune „Nu ai voie să faci aia și ailaltă”.
Am văzut cu ochii mei procesul prin care sunt manufacturați
nesimțiții pe băncile școlilor. Pornind cu discriminarea și terminând
cu transmiterea ideii că făcând o școală ești superior celor fără, școala
scoate în piață gunoaiele care aruncă ambalaje. Același mecanism care
duce omul la a arunca gunoaie peste tot, considerând că cineva are
obligația să strângă după el, sau a fi total indiferent, duce și la lipsa de
respect față de bătrâni, oameni ai legii, vecini, participanți la trafic, etc.
În orice plimbare pe care am făcut-o, la orice ghișeu am ajuns
și în fiecare interacțiune socială am fost deranjată de nesimțirea
compatrioților mei. Nu știu cum eu am reușit să înțeleg de mic copil
că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia, iar
alții au crescut insistând în a invada libertatea altora. Manelizarea
țării era o siguranță și nu mă miră cum de am ajuns în acest punct al
lipsei de orice normă, cultură, bun gust și bun simț. În percepția mea,
există două trăsături care spun că un grup de oameni este de imensă
joasă factură și anume aruncarea gunoaielor și lipsa respectului față
de bătrâni.
104
În foarte multe țări bătrânii sunt respectați și apreciați pentru

faptul că au participat la crearea lumii în care sunt astăzi tinerii. Multe
națiuni recunosc bătrânii ca fiind o resursă valoroasă. Pe noi, boșorogii
ne enervează peste tot, pe stradă, prin mijloace de transport în comun,
în spitale și prin magazine și, pe deasupra, mai și put mulți din ei.
Statul român este primul care tratează cu indiferență și mizerie
bătrânețea. Când un om nu mai poate produce devine o pierdere ce
trebuie eliminată rapid pentru a nu mai consuma. Sunt deosebit de
rare acțiunile caritabile orientate către bătrâni, iar condițiile în care
trăiesc mulți din ei sunt realmente inumane. Azilurile și spitalele
sunt locuri ale umilirii și distrugerii unor oameni care au muncit la
drumurile, la casele, la hrana, la tehnologia de care noi ne bucurăm
astăzi.
Cei care au avut bunăvoința să discute cu bătrâni, alții decât bunicii
lor, au descoperit cât de multe au de învățat. Câte concluzii simple
și bogate au oamenii ăștia după o experiență de viață. Câte sfaturi
ce devin ușor principii de viață stau ascunse în acele capete albite
de vreme. Mulți rămân fără copii și fără rude prin preajmă, singuri,
părăsiți și incapabili să se întrețină. Ieșitul la piață pentru o mână de
mâncare e o provocare plină de pericole și efort supraomenesc.
Mulți se plimbă din stânga în dreapta ca să-și treacă zilele, să
găsească oameni cu care să schimbe o vorbă. Sunt singuri și brusc
inutili într-o societate pentru construcția căreia și-au dedicat viața.
Unii devin deranjanți și agasanți din singurătate și din disperare, alți
pentru că așa au fost toată viața și să nu uităm de cei pe care bătrânețea
îi degradează.
Bătrânețea chiar e o boală grea, iar în țara noastră este o boală
pentru care ești umilit. Respect acțiunile care sunt orientate către copii
defavorizați, către orfelinate, școli și centre de educare și nu numai că
le susțin, dar când am ocazia și pot, mă implic în astfel de acțiuni. Dar
nu pot să nu mă gândesc că acelor copii li se dă de multe ori pește și nu
sunt învățați să pescuiască. Altora li se dă ocazia să existe și să conteze,
o dată de două ori pe an, în perioadele acțiunilor caritabile și apoi
viața lor nu mai revine la normal, devenind mai grea și mai pustie.
Din acești copii unii vor muri prematur, iar alții o vor lua pe drumuri
ilegale, deoarece acțiunile făcute la două-trei evenimente pe an nu îi
105
educă și nu le oferă șansa la un viitor mai bun. Puțini sunt cei care,
provenind din orfelinate, medii stricate și familii defavorizate vor deveni
cetățeni valoroși, majoritatea lor, din păcate, vor fi pietre la picioarele
celorlalți. Nu se investește într-o generație mai bună prin acele acțiuni
caritabile, ci se înmoaie pentru câteva zile greul acelor micuți.
Pentru bătrâni nu prea există zile de înmuiat singurătatea,
suferințele și nu prea există investiții, în centre și locuri în care să-și
ducă zilele, să se bucure de companie și, mai mult de atât, să poată fi
găsiți și „goliți” de înțelepciunea ce o posed mulți din ei. Gunoaie și
dezinteres! Asta este definiția pentru mulți dintre români, iar cei ce
sunt diferiți, dar nepăsători la acțiunile celor mulți, sunt complici la
nivelul scăzut de civilizație.
Lupta agresivă pentru imagine, pentru câștigarea invidiei altora
și pentru dovedirea superiorității prin mojicie îi face pe mulți să fie
niște ambalaje toxice fără conținut. Am trecut prin Franța, prin Paris.
Mizerabil și acolo. Murdari și mulți dintre francezi, la fel ca străzile
lor, dar nu ca la noi. Ei au inventat „scărpiniciul” de purici pe sub
peruci și au utilizat parfumul pentru a-și acoperi mirosurile. Dar s-au
mai spălat între timp și s-au oprit la un nivel de mizerie. În gară am
fost apostrofată de femeia de serviciu că nu am folosit toate frazele
politicoase înainte de a o întreba unde este WC-ul.
La noi nici nu se mai observă lipsa bunului simț și poți vedea
chiar situații în care vreun profesor universitar se bălăcărește cu un
gunoier. Nimeni nu mai respectă pe nimeni și nici pe sine, încât
acceptă această situație. Mă deranjează gunoaiele pe care le găsesc în
natură și pe stradă. Mă deranjează lipsa bunului simț în discuții și pe
stradă. Mă deranjează manelele care urlă peste tot, la fel de mult cum
mă deranjează o ceafă lată care-l jignește pe polițistul din intersecție.
Mă apasă cazurile în care bătrânii sunt umiliți și îmbrânciți cum
sunt cele mediatizate. Și văd cu tristețe cum conducerea țării profită și
câștigă de pe urma acestei lipse de respect și de interes. Ruptura dintre
generații și dezinteresul față de informare fac un bâlci din campaniile
electorale și din tot ce se întâmplă prin sistem.
Dacă tinerii ar fi avut respect și dragoste pentru învățătură, ar fi
luat atitudine, și-ar fi îngrijit țara și și-ar fi ajutat bătrânii să înțeleagă
schimbarea de la comunism la democrație, să înțeleagă diferența
106
dintre mass media și realitate, multe lucruri bune s-ar fi întâmplat,

dacă ar fi existat respect.
Dar din cum se prezintă lucrurile, eu încep să cred că România este
sortită să moară sau să fie cumpărată pentru că ne mâncăm între noi,
ne furăm și ne călcăm în picioare. Divide et impera funcționează ca un
ceas elvețian la noi și nimeni nu a trebuit să muncească pentru asta.
Am văzut tineri și adulți râzând de cei ce încă pupă mâinile
doamnelor, de cei ce se îmbracă elegant când merg la teatru sau la
operă, de cei ce-i apostrofează pe nesimțiții ce aruncă gunoaie. Apoi
i-am văzut apreciindu-i pe cei ce merg pe șosele de parcă ar fi în curte
la ei și pe cei ce cred că au dreptul legal de a jigni, a face gălăgie, a
impune celor din jur ceea ce le place lor. Mulți râd intens de cei ce încă
se luptă pentru civilizație, pentru acel minim de norme care ne ajută
să locuim în comun, respectându-ne diferențele.
Atât de mult se fură pe meleagurile astea, de atât de mult timp,
încât am ajuns în punctul în care ne-am furat singuri bunul simț!
SISTEMUL NE ÎMBOLNĂVEȘTE SISTEMATIC
Mă gândesc că a fi fericit înseamnă a fi satisfăcut pe toate planurile

vieții și a te simți în siguranță. Eu nu am reușit să-mi mențin nivelul
mulțumirii la aceleași cote pentru toate părțile vieții mele și, chiar dacă
am avut momente de liniște, statul român a venit să mă năruie psihic.
Siguranța și încrederea în cadrul unei societăți trebuie să ți-o dea
forțele de ordine și sistemul juridic. Nu ai cum să-ți faci tu dreptate
și nu ai cum să-ți aduni o armată care să se ocupe de siguranța ta.
Trebuie să trăiești într-o societate care să se îngrijească de aceste
aspect, în timp ce tu lucrezi liniștit pentru a aduce contribuția ta la
dezvoltarea societății. În România lucrurile încă nu stau așa. Suntem
conștienți de sistemul corupt, leneș și dezinteresat care se ocupă de
siguranța noastră. Știm că suntem singuri și lăsați în voia sorții și, mai
mult decât, atât știm, că în cazul unei situații există mari șanse să fim
victime pe care sistemul le scoate drept vinovați.
107
Putem vorbi despre liniște și fericire, când într-un accident

de circulație, în care tu mergeai legal și cineva cu bani și relații te
spulberă distrugându-te pe viață, poate omorându-ți pe cineva drag,
pleacă de la locul accidentului nesancționat, lăsându-te să te descurci
prin spitale, pe la poliție și cu asigurările care caută metode să nu te
despăgubească?
Mașina tatălui meu a fost spartă la un moment dat. Cei de la
poliție, care au venit la locul faptei, nu au găsit nici amprentele tatălui
care tocmai deschisese ușa să vadă ce i se furase, iar după 30 de zile,
l-au chemat la secție să-i propună să renunțe la plângere pentru că nu
există piste pentru identificarea făptașilor.
La galeriile Orizont în București, înainte de intersecția semaforizată
dirijată de un polițist, un individ într-o Dacia Break albă, deranjat de
un alt motociclist, m-a lovit intenționat pe mine, care eram tot cu
motocicleta. Motocicleta mea l-a săgetat pe cel care era înainte și tot
traficul s-a devastat, timp în care l-am văzut pe cel cu Dacia cum trece
liniștit pe roșu pe lângă polițist.
M-am ales cu încheietura mâinii stângi ruptă și cu motocicleta
franjuri. Cel din fața mea a scăpat cu avarii minime și cu o spaimă
mare. Am stat la poliție până la ora 3 noaptea și ni s-a pus frumușel
în vedere că, dacă deschidem dosar, nu avem voie să ne reparăm
motocicletele până la soluționarea cazului, ceea ce ar putea să nu
se întâmple vreodată pentru că nu a reținut nimeni numărul de
înmatriculare al Daciei, polițistul din intersecție nu a văzut nimic,
iar camerele de supraveghere nu funcționează, așa că mai bine
declarăm că ne-am împiedicat ca fraierii, eu îmi iau o amendă că
l-am tăvălit pe colegul și ne descurcăm cu reparațiile. Și așa am
făcut...
Într-o zi fratele meu a venit acasă ca să găsească o mașină parcată pe
locul lui plătit. O Dacia albastră cu MAN la număr. Eu eram afară la
joacă. Iese din mașină și îl roagă pe proprietar să dea mașina la o parte.
Individul începe să-l înjure și să-l amenințe. Fug în casă să-l chem pe
tata. Mă întorc cu el afară și până să ajungă la ei, individul îi dă un
pumn în față fratelui meu. Fug spre scara blocului și îi întreb pe toți
care-i numărul de la poliție, dar fiind prieteni de-ai individului au
ridicat nepăsători din umeri.
108
Tata a mers cu fratele meu la poliție, individul a plecat în treaba

lui. La întoarcere mi-a povestit că i s-a spus de la poliție că există foarte
multe plângeri pe numele ăluia, dar că nu au ce să-i facă mai mult decât
să-l amendeze, iar amenzile oricum nu și le plătește, fiind asistat social.
Dacă vor să rezolve ceva, cel mai bine să-l dea în judecată, dar va dura
ani și le trebuiesc martori. Prin urmare, au depus o plângere, au trecut
pe la spital să fie văzut fratele meu și au venit acasă cu recomandarea
să-l evităm pe individ și să nu-l deranjăm că e nebun.
Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, veneam cu motocicleta spre
București. Prin Jilava, unul dă cu spatele să iasă din parcare și ajunge
până în mijlocul drumului, chiar în fața mea. În manevra de evitare,
patinez pe apa de pe jos și mă întind ca o balegă în drum. De pe sensul
celălalt vine o mașină de poliție. Individul acela își parchează frumușel
mașina la loc și dă să plece. Eu strig la polițiști de pe jos să-l oprească că
doar au văzut ce a făcut.
Unul dintre polițiști îmi atrage atenția că nu am nici un drept să
le spun cum să-și facă meseria și să fac bine să mă ridic în picioare să
vin la ei și să le explic ce-am făcut. Pentru că m-au apucat nervii și
i-am întrebat dacă-și bat joc de mine s-au întors frumușel și au plecat
lăsându-mă împrăștiată pe drum.
M-am ridicat, am găsit pe cineva să mă ajute să ridic motocicleta și
m-am proptit la cea mai apropiată secție de poliție unde mi s-a spus,
cu subiect și predicat, că dacă nu l-am atins pe cel cu mașina nu au ce
să-i facă și dacă nu am reținut numărul de la mașina colegilor, nu îi
pot identifica pentru că mașinile de la poliție patrulează peste tot și nu
au ei timp să stea să caute care era acolo la ora respectivă.
Am pierdut cinci ore din viața mea, un echipament moto, am
investit în reparația motocicletei și dreptate zero. Iar de-a lungul
anilor am avut mai multe accidente cu motocicleta în care nu i-am
lovit pe făptași, așa că au plecat liniștiți de la locul accidentului. La
unul dintre ele, din 2014, în care a avut loc și impactul și am avut
și martor, am ajuns la proces pentru că asiguratorul mi-a spus că
daunele de pe motocicletă nu au legătură cu accidentul. Am plătit
expert constatator pentru evaluare, doar ca să vină să mute accidentul
de pe Splaiul Independenței, unde circulația este în ambele sensuri,
pe cealaltă parte unde circulația este pe un singur sens, scoțându-mă
109
vinovată pentru accident, că mergeam înainte când celălalt șofer a

virat dreapta, direct în mine, iar judecătorul să admită că este culpă
comună.
Iar timp și bani pierduți pentru a repara ce mi-au stricat alții. Cu
toate acestea, insist să fac plângeri, să merg peste organele abilitate
atunci când mă lovesc de o neregulă sau o ilegalitate. Pentru unii sunt
scandalagioaică, pentru alții sunt procesomană, pentru mine este
evident că organele legii sunt precum un mușchi, dacă nu îl folosești
se atrofiază. Dacă toți oamenii se pun în fund și se vaită, în timp ce
plătesc pentru greșelile altora, organele legii nu își vor face datoria.
Trebuie mers și apelat la lege pentru a forța oamenii care o aplică să-și
facă datoria.
Când au băgat taxa de primă înmatriculare, redenumită apoi taxă
de mediu, i-am dat în judecată să-mi recuperez banii. Știu la fel de
bine, ca mulți alții, că atunci când e nevoie de un surplus de bani, apar
taxe idioate, bani pe care, după ce își fac treaba, îi înapoiază, iar dacă
nu reacționează populația, îi păstrează.
Am copiat de pe internet întâmpinarea și răspunsul la recurs și
am câștigat fără avocat și fără investiții. Procesul l-am pornit în 2012,
l-am câștigat în 2015, mi-am recuperat banii în 2019. Erau banii mei,
munciți de mine, nu puteam accepta să-mi fie luați aiurea și să uit de
ei�
În 2011 când un controlor, la 5.30 dimineața, s-a gândit să-mi
dea amendă în RATB și să nu accepte să plătesc biletul la el, ținând
cont că la ora aceea nu este nici o casă de bilete deschisă, până seara la
judecătorie era depus dosarul meu în care ceream anularea amenzii.
Tot singură m-am reprezentat și nu a fost nevoie să citesc vreo lege,
pentru că situația în sine era un evident abuz în serviciu din partea
controlorului. RATB-ul a făcut recurs menționând că, fiind student,
trebuia să am abonament, că ei nu au resurse financiare să facă câte o
casă de bilete în fiecare stație și nu își pot permite plata angajaților să
țină casele deschise la același program cu funcționarea mijloacelor de
transport în comun.
În fața judecătorilor am avut un singur răspuns la motivarea
RATB-ului și anume că nu sunt mama omida și nu pot ghici în stele
când am nevoie să apelez la mijloacele de transport în comun, nu este
110
vina mea că RATB-ul nu își permite să ofere niște servicii complete,

dar este vina lor și un abuz să-și trimită organele de control pe teren
la orele în care nu sunt deschise casele de bilete, dându-le dreptul
să amendeze și nu să vândă bilete. Am câștigat procesul și noroc că
am păstrat hotărârea pentru că la patru ani distanță m-am trezit cu
amenda la impozit și a trebuit să o anulez.
Am stat o vreme într-un apartament din Ploiești și am descoperit
o datorie de vreo 90 de milioane la întreținere. După câteva luni am
înțeles că administratoarea punea o persoană la întreținere, chiar
dacă nimeni nu stătea acolo și trecea la întreținere atâtea persoane,
cât spuneau vecinii că au trecut în vizită. Dacă eu eram vizitată de o
persoană de 10 ori pe lună, luna următoare aveam două persoane la
întreținere de plătit. Toți locatarii erau de acord cu sistemul și erau
convinși că așa e corect.
L-am luat pe proprietar de mână, unul din foștii mei concubini,
că al lui era apartamentul și am fost la primărie unde mi s-a spus că,
de fapt, noi nu vrem să plătim, că nu putem demonstra că în ultimii
ani nu a stat nimeni acolo și să facem bine să plătim nu să le pierdem
lor vremea.
Am ieșit pe o ușă și am intrat pe cealaltă pentru a lăsa la registratură
o plângere cu fix aceleași lucruri discutate cu angajații, la care am
atașat hârtii și pe care am luat un număr de înregistrare. Datoria pe
ultimii trei ani a fost ștearsă, la avizier au dispărut persoanele care nu
locuiau acolo și doamna administrator a fost chemată în instanță, deși
toți locatarii credeau că e ilegal ce cer eu și că încerc să mă sustrag de
la plata întreținerii.
Restul datoriei de la întreținere nu a dispărut și nu m-a interesat
subiectul pentru că individul era un oportunist delăsător și nu am
putut risca să mă bag în vreo declarație falsă de-a lui. Avea și probabil
încă are obiceiul să dea declarații mincinoase pentru că, până la acest
moment, nimeni nu l-a tras legal la răspundere pentru ele.
Acest fost concubin, în timp ce era cu mine, și-a mai găsit o iubită
și ne-a escrocat pe amândouă. Am ajuns să o cunosc și la aceeași masă,
cu aceeași mediatori, individul și-a recunoscut datoriile și a semnat
actele. A plătit o rată din datorie către amândouă și apoi a dispărut.
L-am acționat împreună în instanță. Ea a câștigat, iar eu am pierdut.
111
Pentru că, mințind prin omisiune, a susținut că l-am amenințat să

semneze acel acord de mediere, iar instanța i-a recunoscut dreptul de
a se răzgândi și a refuza să plătească datoria. Oare pentru ce mai există
acorduri de mediere cu titlu executoriu?
În 2015 am încheiat-o cu una dintre școlile de șoferi, ajungând să le
trimit ITM-ul pe cap și alte organe abilitate, deoarece îmi blocaseră elevii,
nu îi lăsau să se mute la școala unde plecasem. Toate acțiunile întreprinse
de conducere în acea situație erau ilegale și erau făcute fără griji, pentru
că nimeni niciodată nu a luat atitudine în privința neregulilor.
Ba mai mult, după acțiunea mea, conducerea s-a văzut nevoită să
intre în legalitate cu anumite chestii, ceea ce a dus la cheltuieli mai
mari. Instructorii de la acea școală, deși deranjați de nereguli, au sărit
cu ură pe mine pentru că intrarea în legalitate îi costa 50 de lei pe lună.
Această situație este descrierea cea mai cuprinzătoare a modului
în care merg lucrurile prin România. Deci, organele abilitate își fac
treaba, cu condiția să apelezi la dovezi și să depui efort să le miști,
altfel, asemenea unui mușchi se atrofiază și există doar pentru a
încasa bani, nu pentru a rezolva problemele celor care nu se agită. În
lipsa dovezilor, bineînțeles că vor face tot ce le stă în putință să nu
muncească. Vorba că „Morții se acoperă cu pământ, iar viii cu hârtii”
este cât se poate de reală!
Într-o seară îl așteptam pe un amic lângă un local, vin la mine doi
tineri, mă trag într-o parte și în conul de umbră îmi spun să mergem
în spatele localului că ei vor să mi-o tragă. Unul era în fața mea, celălalt
mi s-a așezat în spate. Am vrut să fug, așa că cel din fața mea m-a prins
de umeri și mi-a dat un cap în nas. Încă port cicatricea de pe nas și
deviația de sept și arăt ca dracu’ în poze, dar costă peste 2000 de euro
operația. Atâta timp cât pot respira pe gură, nu bag bani în treaba asta
și zâmbesc din laterală în poze.
În clipa loviturii mi s-a tăiat imaginea și mi-au explodat timpanele
de durere. Am băgat mâna în buzunar după cuțit și am dat orbește
în față. În secunda doi, eu alergam spre stradă, iar ei dracu’ știe unde.
Opresc o mașină de poliție, sângele din nas îmi curgea pe gulerul
de la bluză, iar ei comozi, din mașină, prin geamul puțin crăpat, mă
întrebau dacă am pățit ceva. Am dat cu mâna peste sânge și am dus-o
spre geam: „Ce părere aveți?”. Răspunsul lor? „Nu fi nesimțită!”.
112
Au dispărut 10 minute, i-am așteptat în bar cu amicul care apăruse

între timp. Nu m-am deranjat să spăl sângele de pe față. S-au întors
și mi-au zis că n-au găsit nimic, s-au întors pe călcâie și au plecat
înainte să apuc să deschid gura. Am plătit consumația, l-am rugat pe
amic să mă lase singură și am plecat spre casă pe jos. Ajunsă acasă am
fost cu tata la spital și toată noaptea în timpul somnului am reușit
performanța ca la fiecare mișcare să mă lovesc la nas.
Ce dovadă aș fi putut avea în această situație? Ar fi ajutat dacă cei
doi polițiști s-ar fi agitat să-i găsească pe ăia și ar fi plecat fix în clipa în
care le-am zis că doi indivizi m-au agresat și au fugit în direcția aia. În
lipsa unor lucruri care să le forțeze mâna au ignorat situația și probabil
cei doi au făcut ceva victime de-a lungul timpului.
Undeva prin 2004 când eram în liceu, mergând spre școală, la vreo
50-100 de metri de clădire, oprește în dreptul meu un individ într-un
BMW, deschide ușa din dreapta și mă întreabă ceva. Nu aud și mă
apropii de mașină, tot nu aud și mă aplec un pic înăuntru. Eram pe
stradă, era circulată și plină de lume, nu mi-a trecut nici o fracțiune de
secundă prin minte că pot păți ceva. Odată aplecată, mă trezesc trasă
și mașina demarând. Îmi trag picioarele și mă așez pe scaun, ușa se
închide și se blochează.
Am avut câteva minute de blocaj ciudat. Eram speriată, dar mai
mult eram într-o stare cataleptică. Individul probabil zăpăcit, extaziat
sau dracu’ știe sub ce influență, se învârte pe străduțe și oprește de
unde m-a săltat, a vorbit tot timpul ceva, a amenințat, a zis, dar nu am
auzit sau reținut ceva, afară de faptul că își spunea Rubi.
Cu excepția parbrizului, toate geamurile erau fumurii. Trece în
spate și îmi spune să vin acolo. Am înțeles ce se întâmplă, era clar, dar
nu gândeam. Aș fi putut suna pe cineva, aveam telefonul în buzunar,
știam care era ultimul număr apelat... nu am gândit, m-am blocat.
Trec în spate, se descheie la pantaloni și mă înfige cu capul. În timp
ce mă mișca de cap, aveam un singur gând „Poate termină repede și
scap”. Dar îmi spune să mă dezbrac. Dacă până în acea clipă eram o
cârpă cu care făcea ce voia, iar eu, în boala ce mă cuprinsese, voiam
să termine și să plec, ceea ce mi-a zis mi-a aruncat brusc o găleată de
gheață pe mine. Am simțit că întreaga mea ființă se retrage într-un
colțișor.
113
Purtam cuțit la mine, toată copilăria am avut un cuțit la mine. Era

un butterfly obosit. Am băgat mâna în buzunar și l-am desfăcut, apoi
am ridicat capul de pe el și, în același timp, am dus cuțitul spre gâtul
lui. L-am atins un pic, a reușit să-mi îndepărteze mâna și m-am lăsat
pe spate, lovindu-l cu piciorul în gură. Până în momentul loviturii cu
piciorul, toate lucrurile mi le amintesc detaliat ca într-un slow motion,
după acest punct este o învălmășeală la viteză nebună.
La un moment dat, am văzut o colegă și am izbit cu picioarele într-
unul din geamuri strigând-o și încă port în minte chipul ei impasibil,
trecând fără să tresară (ulterior a spus că a auzit, dar a crezut că era
cineva care făcea o glumă și a ignorat).
Toată lupta și zbaterea a încetat când mi-a prins cuțitul și eu l-am
agățat cu mâna de lamă și l-am strâns. În momentul ăla am simțit,
în toată ființa mea, că dacă pierd cuțitul, îmi pierd viața. Cred că s-a
speriat. Ceva pe chipul meu, în mâna care strângea cuțitul de lamă, în
calmul meu psihopat, l-a terifiat. A deblocat mașina și m-a aruncat,
împingându-mă cu picioarele pe ușă.
După ce am stat un timp la o scară de bloc să mă liniștesc, am fugit
direct la paza liceului și am spus ce am pățit. Au venit doamna director
și doamna dirigintă și au chemat poliția care m-au luat la secția 11
din București. A venit și tatăl meu direct la poliție. Săracul, își făcuse
obiceiul să-și ducă lenea mergătoare de fată la școală cu mașina și își
reproșa că fix în ziua aia a fost prea obosit și nu s-a putut trezi. La
poliție m-am uitat prin cinci miliarde de poze, iar ăla nu era. Am fost
la INML, dar după atâtea ore nu mai aveau ce dracu’ să culeagă.
Salut, salut și acolo povestea s-ar fi încheiat probabil cu o scrisoare
de la poliție în 30 de zile, în care să-mi spună că n-au găsit nimic. Dar
eu reținusem niște detalii și mi-am jucat o carte. L-am sunat pe băiatul
unor prieteni de familie care știam că stă în Poarta 4 Faur și îmi zisese
în treacăt la un moment dat că acolo se sparg în figuri ăștia cu BMW-
urile Ursuleț. I l-am descris pe individ și mi-a zis că-l știe. L-am rugat
să mă sune când îl mai vede la internet café și să stea acolo până vine
poliția să îmi zică ce se întâmplă.
Vine ziua norocoasă, îl sun pe inspectorul care se ocupa de dosarul
meu și îl trimit acolo. Amicul îmi spune că l-au întrebat ce are la gură,
le-a zis că s-a lovit într-o ușă și au plecat. Mă cheamă la secție, brusc
114
apare o poză cu el pe motiv că nu îl aveau în dosar că nu a făcut nimic

până atunci. Îl identific prin geam și m-au pus să scriu o declarație
lungă și amănunțită despre cum l-am găsit pe tip că lor le pare „tare
suspect”, atitudinea lor devenind agresivă, zeflemitoare și cumva din
clipa aia am devenit agresor din victimă.
Din ziua aia până în 2007 n-am mai auzit nimic legat de dosar. În
2007 primesc citație pentru secția 13. Iubitul unei alte victime a reușit
să mute dosarul. Gașca acelui Rubi spăla mașinile furate în afară prin
acea secție. Nu am auzit de vreun scandal, nu au picat capete, nu s-a
agitat presa, nimic, totul s-a măturat tacit sub preș. Nenea Rubi avea
la activ zeci de violuri grave și deosebit de grave, cu fete de la 9 la 18
ani. Din zecile de victime, la proces am fost trei care nu ne-am retras
plângerea. Eu însă am renunțat la orice daună, pentru că iubitul de la
vremea respectivă m-a convins s-o las moartă.
Dincolo de mizeria din justiție, a mai fost un element care m-a
scârbit. Din ziua violului când am fost la pază până în ultima zi de
liceu, viața mea a devenit un calvar din partea dirigintei și directoarei
pentru faptul că mi-am permis să le menționez în plângerea de la
poliție.
Aceasta a fost o situație în care dacă nu mă mobilizam, nu mă
agitam și nu mă luptam să-l găsesc eu pe agresor, aș fi fost una din
multele care nu ar fi știut nimic despre el și nu aș fi avut ocazia să văd
chiar nici un dram de dreptate� Cel mai mult este de apreciat iubitul
celeilalte fete care a reușit să implice o televiziune și să mute astfel
dosarul pentru a obține încarcerarea individului, dacă nu și eliminarea
corupților din sistem.
În situația de mai sus nu am avut hârtii, ci am avut concursul mai
multor oameni care au dat informații sau au lucrat în același timp pe
fronturi diferite pentru soluționarea situației. Toți își permit să nu
facă nimic și doar să își încaseze leafa dacă cei implicați într-o situație
nu se agită, indiferent de gravitatea situației. Pentru unii dintre cei
abilitați spețele sunt numere de dosar și nu oameni.
Din categoria banalului unde se fac înșelăciuni și nimeni nu face
nimic sunt abonamentele de telefonie. Cu toții știm acea clauză că
trebuie să plătim restul lunilor dacă renunțăm la abonament înainte
de terminarea perioadei contractuale. Puțini știm că este o clauză
115
frauduloasă și încă mai puțini știm că putem legal să renunțăm și să

nu plătim. Doar că trebuie depuse efort și plângeri, respectiv timp.
Mi-am luat în 2018 o cartelă de telefon reîncărcabilă și am fost la
o reprezentanță unde am cerut să facă o modificare în sistem, astfel
încât atunci când plătesc abonamentul să îmi fie trecută automat în
factură și încărcarea celuilalt număr, ca să scap de cele 5-10 minute
care îmi erau necesare să fac încărcarea manual din contul de abonat.
Tânărul de la ghișeu mi-a spus că asta mi-a oferit și eu am semnat
hârtiile ca primarul. Au trecut câteva săptămâni și am realizat că, de
fapt, mi-a făcut un abonament pe numărul celălalt și eu am pierdut
tot internetul pentru care îmi cumpărasem acea cartelă. Am fost la
reprezentanță și am cerut în scris rezilierea. Doamna de la ghișeu mi-a
spus că nu se poate și nu numai că nu se poate, dar nici nu îmi poate
lua cererea și nu îmi poate da număr de înregistrare. Singura cerere
pe care mi-o poate accepta este una în care scriu că vreau să reziliez
contractul și accept să plătesc taxa de reziliere constând în toate lunile
rămase din abonament.
Atunci am făcut o plângere și legal a fost obligată să îmi dea număr
de înregistrare. Cu plângerea în dinți am fost la OPC și în vreo câteva
zile abonamentul era reziliat, fără ca eu să plătesc ceva. După o lună
am închis și celălalt abonament, deși am fost clientul lor peste un
deceniu�
Legea chiar te ajută, problema este că nimeni nu îți spune care
e legea și nimeni nu te învață ce ai de făcut. Trebuie să te informezi
singur și să alergi pe la ghișee ca să obții drepturile ce ți se cuvin. Aceste
ilegalități continuă cu știrea tuturor pentru că nu există un număr
suficient de mare de oameni care să ia atitudine. Iar când o persoană
ia atitudine, cum fac eu, este călcată pe cap în primul rând de cei care
ar beneficia. Să nu uităm de contabila de la Cablul Românesc. Banii
mei nu sunt singurii pe care i-a furat. A băgat miliarde în buzunar
din furturi de la salariile angajaților, de la chiriași, din utilaje făcute
dispărute și alte mizerii pentru care nu o sancționează nimeni. Am
făcut notificări către firma ce se ocupă de lichidare, dar nu s-a deranjat
nimeni�
Toți, de la paznici la colegi, erau exasperați de ea și nimeni nu făcea
nimic. Dacă atunci când am început eu să fac plângeri s-ar fi alăturat
116
și ceilalți păgubiți atunci numărul ar fi avut putere, dar rămânând

singura care se plângea mai sus, eu am fost nebună, mincinoasă și
deranjantă. Era în avantajul tuturor să dispară demonul ăla de om, dar
cerea curaj și implicare. Au fost vreo trei paznici care m-au admonestat
pentru plângeri, deoarece au înrăit-o pe nebuna aia.
Acum ceva ani am băgat peste 2000 de euro în niște cursuri de
specializare și am aflat, la mult timp după, că firma respectivă nu are
licențe și, mai mult, diplomele pe care mi l-au eliberat nu au valoare.
Restul de cursuri și diplome rămase nu le voi mai vedea și nici banii
nu vor să mi-i dea înapoi. Banii erau partea mea de pe casa de la țară
unde am copilărit. Îi țineam cu dinții pentru o oportunitate în care
să-i investesc și să câștig o viață mai bună. M-a sfâșiat imposibilitatea
de a face ceva și m-a disperat că justiția nu îi poate face nimic radical
acelui om care continuă să facă mizerii.
Sunt conștientă de timpul fizic și mental pe care îl consum pentru
niște lucruri care conform legii ar fi trebuit ori să nu existe, ori să se
rezolve foarte repede, dar dacă nu mă agit și renunț la drepturile mele
nu fac decât să îngroș rândurile celor care permit unui astfel de sistem
să existe.
O altă situație pe care am rezolvat-o pe cale legală este una pe care
am întâlnit-o des și din fața căreia multe femei fug, fiind convinse
că nu există rezolvare. Am scris despre ea într-un capitol anterior.
Din noiembrie 2016, de când m-am despărțit de un fost concubin
și până în noiembrie 2017, omul ăla m-a terminat psihic, mi-a făcut
probleme în poligon până ce nu m-au mai suportat instructori, elevii
și angajatorii și mi-a închis uși prin mai tot orașul.
Nici un polițist, avocat sau om la care am cerut ajutorul să mă
îndrume cum să scap de problemele pe care mi le face și de stresul
psihic la care mă supune nu mi-a dat vreun sfat, ci mi-au zis să ignor.
Mi s-a propus să fac ce au făcut fostele lui iubite, respectiv să părăsesc
orașul și să evit locurile pe unde umblă. Încă o dată mi se spunea că
nu există căi legale și trebuie să fug pentru binele meu, căci legea nu
mă poate proteja.
Am câștigat și fondul și apelul pe propriile mele forțe. Am cerut
instanței ca el să păstreze distanța, dar nu de 100 de metri, cât îmi era
permis legal, ci de 20, ca să nu îl încurc în desfășurarea activității de
117
instructor unde eram colegi. Verificarea lui psihologică de specialitate

mi-au refuzat-o pentru că lucrase la penitenciar, nu puteau să arate că
un membru din sistem e dus cu capul pentru că făceau un precedent
ce putea duce la o întreagă nebunie.
În fața judecătorilor și procurorilor am aruncat din cap litere și
numere de articole și le-am explicat în cuvintele mele că subzistența
mea depinde de jobul de instructor, în timp ce el era pensionar din
sistem, cu pensie serioasă, iar orele de instructaj aduc un surplus de
bani și, cu toate acestea, am cerut 20 de metri, care să nu-l încurce,
atât de puțin că atunci când am sunat la poliție că își încalcă ordinul
de protecție agenții m-au luat la mișto.
Le-am explicat că, deși nu a dat în mine și nu m-a urmărit,
agresiunea psihică și verbală adăugate la minciunile și defăimările
răspândite peste tot m-au marginalizat social și mi-au tăiat surse de
venit. În conformitate cu codul penal fapta de a împinge pe cineva la
sinucidere prin tăierea surselor de venit și limitarea vieții sociale este
penală și aș vrea să nu ajung în situația să fie condamnat după ce eu nu
voi mai exista, ca să nu mai conteze pentru binele meu.
Am câștigat procesul cu hotărâre definitivă și executorie la final
de sezon moto. Am avut oarece liniște la ore, dar în spatele liniștii,
individul, împreună cu ceilalți instructori, mi-au convins șefii că nu
îmi fac treaba, că prin acest proces am distrus buna desfășurare a
activităților din poligon, doar pentru că nu am vrut să accept că omul
ăla e prost de gură și că îi fur la combustibil.
Legea și-a făcut treaba și m-a protejat chiar dacă avocați, procurori
și polițiști nu știu că se poate și recomandă victimelor abuzurilor să
ignore până ce multe dintre ele ajung să nu mai fie. Oamenii însă au
considerat că dacă am câștigat nu înseamnă că am dreptate, ci că legea
e făcută să apere animalele și dejecțiile sociale, așa că l-au susținut și
mai aprig în distrugerea șanselor mele de a mai avea o viață în acel oraș.
Sistemul este corupt, delăsător și distrugător, dar când apelezi la el,
mergând pe literele lui de lege, cu sau fără voia lui, își face treaba. Vina
pentru modul defectuos în care merg lucrurile și pentru oamenii din
sistem care nu au ce căuta acolo, o poartă populația care nu apelează la
drepturile pe care le are, nu depune efort să miște rotițele ancrasate ale
sistemului și pentru că seamănă prea mult cu scursurile ce-l populează.
118
Încă o dată, cantitatea ar însemna putere. Cu cât ar crește numărul

celor care depun plângeri pentru nereguli și merg cu ele mai departe,
cu atât sistemul pus cu greu într-o mișcare, mai mult spasmodică decât
unsă, s-ar curăța de la sine. În școală nu îți este predat un minim de
lege, ca să știi în ce lume trăiești și ce drepturi ai, pentru că din punctul
de vedere al profesorilor este o materie inutilă și, totuși, fericirea,
liniștea și prosperitatea cetățenilor este departe de a fi atinsă tocmai
pentru că sunt schilodiți de sistem. Oamenii nu știu ce drepturi au și
nici cum să și le ceară!
Cealaltă față a monedei fiind societatea pe care o vedem cu toții, în
care mortul e vinovat și victima acuzată, în care, pe banii și pe munca
oamenilor, cei ce înșală sunt feriți de lege. Un amic a postat recent pe
Facebook că mama lui a fost agresată și amenințată pe stradă și a mers
speriată la poliție, unde agentul i-a spus să-și vadă de drum că n-au
timp să umble după cai verzi pe pereți. Scria supărat că mamei lui îi
este frică să mai iasă din casă pentru că poliția nu a mers să o apere
de agresorii identificați. Cel mai probabil el și frații lui îi vor aduce
siguranță mamei lor, pe care legea nu i-a oferit-o, într-un moment de
disperare. Iar atunci organele legii vor fi vigilente în a-i sancționa pe ei
că și-au făcut dreptate.
În locul lui mi-aș rupe timp din viață și aș merge cu plângeri pe
scară ierarhică iar, în final, aș apela la presă punându-le plângerile
și răspunsurile pe masă. Doar forțați vor face ceva. Dar există și
cazuri în care presa nu se bagă, iar plângerile se lovesc de uși închise,
până ce apare un om din sistem care chiar vrea să facă ceva bun în
departamentul lui�
Pe lângă calitatea unor oameni din sistem, mizeriile se întâmplă și
datorită faptului că cei ce lucrează în cadrul lui urmează proceduri și
nu gândesc. În fața dovezilor că sunt aberanți îți bagă procedurile sub
nas și îți explică că așa e legea și nu pot lucra în afara ei. Iar legea nu se
va schimba până ce nu vor fi suficient de multe cazuri care să impună
îmbunătățirea procedurilor, iar cazurile nu se vor aduna până ce nu
vor fi suficient de mulți oameni care să facă plângeri și să lupte contra
idioțeniilor mai mult decât pentru câștigul cauzei lor.
Într-o seară, la vârsta de 16 ani, proaspătă posesoare a unei
motociclete Minsk de 125 cc și a permisului categoria A1, care îmi
119
permitea să conduc acest autovehicul, am fost oprită de un echipaj de

poliție pentru că nu aveam farul aprins. M-au legitimat și mi-au spus
că eu conduc ilegal motocicleta, arătându-mi spatele permisului unde
în dreptul categoriei A1 scria maxim 50 cc.
Mi-au zis că mă iartă dacă dezumflu roțile și o împing până acasă.
În roata din spate aveam iarbă pentru că făcusem pană și a trebuit să le
desenez că nu o pot dezumfla.
Deși legea se schimbase în privința categoriilor, permisele se
emiteau de ani de zile pe sistem vechi. Atunci aveam frica moștenită
din familie și din sistemul de învățământ față de autorități, chiar și
în fața abuzurilor. Astăzi aș fi tratat altfel situația cu ei. Faptul că nu
știam litera legii, nu știam cum să vorbesc și eram înghețată cu capul
plecat în fața lor, le-a permis să se distreze pe seama mea și asta se
întâmplă cu foarte mulți oameni, doar că unii dau bani grei pentru
neștiință și lipsa încrederii. Alții dau bani grei pentru că au încredere
în familie, prieteni și sistem.
Câte cazuri nu cunoaștem toți de oameni deposedați de bunuri,
dați afară din casă, umiliți de sistem, doar pentru că nu știu legea, nu
știu ce semnează sau aveau încredere.
Am trecut într-o zi pe la mama lui Rian și aceasta ne-a arătat că a
semnat un contract să treacă cu plata energiei electrice la un tarif crescut.
Venise un băiat la ușă și i-a spus că este de la compania electrică la care
dânsa era abonată și că trebuie să semneze un contract ca să nu îi crească
prețul la energia electrică, iar femeia credulă n-a citit, nu s-a uitat și l-a
crezut pentru că așa i-a zis și pentru că i-a arătat o legitimație.
Femeia semnase că este de acord să schimbe furnizorul de energie
electrică și să autorizeze compania la care se mută să se ocupe de transfer
plătind „eventualele cheltuieli de procedură”. Am sunat la compania
al cărei om din teren o fraierise și am întrebat dacă este legală metoda
lor de înșelăciune și i-am cerut operatorului să-mi spună cum se poate
rezolva situația. M-a îndrumat spre un centru care nu exista să rezolv
acolo pentru că prin telefon nu se poate.
Imediat ce am închis am sunat la compania care îi furniza energia
electrică doamnei și i-am întrebat de ce nu-și anunță abonații de
existența acestor practici ilegale din partea concurenței, fiindcă sunt
mulți bătrâni și mulți oameni simpli care habar nu au că sunt prostiți
120
și sunt puși la plăți de transfer pe care foarte mulți nici nu și le permit.

Cel puțin situația s-a rezolvat ușor, deoarece compania avea în
toate sediile ei procedurile puse la punct ca printr-o simplă hârtie,
competiția să fie anunțată că abonatul refuză transferul. Un fost
concubin avea obiceiul să se împrumute de pretutindeni de bani
și să nu-i înapoieze decât dacă i se punea cumva bocancul pe cap.
Printre altele, dacă rămânea fără rezerve, fura. Am descoperit sume
mari dispărute în prezența lui, dar nu am avut dovezi pentru toate.
De la el am un dosar întreg de declarații false, scrise cu mânuța lui,
când nu aveam dovezi pentru ce dispăruse, dublate de declarații în
care recunoștea ce a făcut atunci când strângeam dovezile necesare.
Era liniștit chiar și atunci când eram la un pas distanță să ajung cu
respectivele falsuri în declarații la poliție.
În tot timpul în care am stat cu el ca să-mi pot obține hârtiile
necesare pentru suma mare, m-am tot întrebat cum poate fi atât
de liniștit când vine vorba de ilegalitățile lui și implicarea organelor
abilitate. Am aflat în timp, după n hârtii și z înregistrări cu acordul
lui, că dincolo de faptul că e bolnav, sociopat clinic nediagnosticat în
centre specializate (oricum, e o boală ce se diagnostichează în 3% din
cazuri pentru că cei afectați știu să fenteze testele), că nu îi este frică de
lege, deoarece știe că legea în România poate fi fentată.
Și chiar de ar fi ajuns legea să-l pună să plătească, ar fi făcut ce a
făcut întotdeauna cu toate dosarele, medierile și amenzile pe care le-a
strâns de-a lungul vieții lui de adult, le-ar fi ignorat până la prescriere.
Nu-l ating notificările, amenințările, legile și jena pentru că nu are
acel mecanism al omului normal de a se simți penibil că duce în spate
datorii. Nu-l țin treaz noaptea.
În cazul lui și celor asemenea lui mă bucur că există tehnologia,
evoluează și ajunge astfel legea să aibă dreptul la popriri și alte acțiuni
care îi fac pe acest gen de oameni să-și îndeplinească obligațiile. Se
întâmplă toate aceste lucruri și unele chiar mai rele pentru că cei ce
știu un pic mai mult profită de neștiința multora. Este de datoria
fiecăruia să se informeze și să se păzească fiind mereu în gardă în
timpul interacțiunii cu alți oameni.
Ascultam un discurs la un moment dat și vorbitorul a spus ceva, pe
cât de evident, pe atât de bun de reținut, „Ia aminte că în lumea asta
121
sunt aproximativ 7 miliarde de oameni și toți luptă pentru aceleași

resurse și câștiguri pe care ți le dorești tu pentru tine. Ai 7 miliarde de
oameni care se vor lupta cu tine pentru ele”.
Ne-ar fi la toți mai bine să colaborăm, să ne ajutăm și să ne
susținem pentru a face lumea mai bună și planeta mai productivă,
dar printre noi există foarte mulți oameni care vor să obțină cât
mai mult, nemuncind deloc și datorită lor întreaga umanitate este
dezbinată.
În fața posibilității unui câștig ușor, pentru majoritatea oamenilor
nu există mamă, copil și nici Dumnezeu, iar dacă tu nu ești informat și
nu știi să te aperi, ești una dintre victime, mai devreme sau mai târziu,
într-o situație minoră sau în ceva grav.
Mai toți vor tunuri, vor să le fie bine atunci, în momentul ăla, fără
a se gândi la viitor. În timp ce mulți români critică sistemul corupt,
dacă sunt respinși la un ITP, la o verificare, la un examen, la un doctor,
etc., sar cu bani, relații și alte mișmașuri. În clipa în care unul vrea să-și
rezolve pe loc o situație, nu-l mai interesează că perpetuează existența
unui sistem corupt. El să se vadă cu problema rezolvată și, din păcate,
asta este o mentalitate majoritară prin România.
Cei ce vor tunuri și câștiguri rapide nu se gândesc la viitor, „Acum
să fie cum vreau eu și altă dată vom mai vedea ce și cum”. Treaba asta
o văd la clienți de-ai mei și la clienți ai cunoscuților mei. Te forțează
prin fel și fel de metode să le dai un produs foarte ieftin sau gratis și nu
au capacitatea de a gândi că poate mai au nevoie de tine în viitor sau
de oameni din jurul tău. Sunt atât de orbiți de câștigul prezent că nici
nu mai există viitorul.
Iar dacă acel viitor vine și dau de uși închise, încep să critice
serviciile și antreprenorii români ca fiind o șleahtă ce nu-și respectă
clienții. Cum să nu fie sistemul bolnav, când organismul lui format
din cetățenii țării este virusat?
Îmi povestea Rian despre un amic de-al lui căsătorit cu o
ucraineancă. În orașul ei natal oamenii nu au garduri la case și
încuietori la uși. Vehiculele și autovehiculele sunt lăsate nepăzite
pentru că nu există furturi și pentru a fi de folos comunității, dacă
un vecin cu mașină mai mică are nevoie să meargă să transporte ceva
mare, poate lua mașina altuia fără nici o problemă.
122
Așa ceva e utopic pentru România! Nu din cauza sistemului, ci din

cauza populației. Sistemul este format din oameni culeși din rândul
populației, este oglinda națiunii. Românii, în majoritatea lor, sunt
oportuniști, hoți și leneși. Rar mi-a fost dat să întâlnesc români care
nu au profitat de neatenția altuia, de greșeala cuiva sau de răul unora.
Rar am întâlnit români care să nu se fi bucurat la un tun, refuzând
posibilitatea. Extrem de rar mi-a fost dat să întâlnesc români care să
muncească mai mult pentru compania la care lucrează, conștienți de
faptul că, odată cu creșterea ei, va crește și nivelul lor de trai. La fel
de rar am dat și de patroni care să nu profite de angajați plătindu-i
mizerabil.
Pentru ce se mai vaită conaționalii mei de sistem, atâta timp cât
continuă să dea șpăgi (este chiar prima lecție pe care o învață fiecare
elev din prima zi de școală, prin atențiile date profesorului de către
părinți, ca să fie văzut bine), să evite greve și acțiuni legale pentru
nereguli, să fure de la muncă și de oriunde prind ocazia, să fie lipsiți
de bun simț pretutindeni, să arunce gunoaie oriunde și să respingă
educația?
Acum, când cizelez cartea în vederea publicării, se vorbește în mass
media despre un primar din Târgul Mureș care a propus evaluarea
socială a celor ce vor să facă copii mai mulți, susținând că rromii fac
copii pentru alocații. A fost mătrășit public de toată lumea, de la
cetățeni la politicieni, pe motiv că este fascist, cerându-i-se demisia. Măi
oameni buni, mulți dintre rromii săraci fac copii mulți preponderent
pentru alocații, ajutoare de la stat și forță de muncă la cerșit! În plus,
își măresc numărul de membri ai etniei, în timp ce proștii ăia care
muncesc pentru ajutoarele lor sociale nu fac copii, pentru că nu au cu
ce bani să-i crească. Politicienii îi vor așa mulți, proști și îi lasă să stea
paraziți pentru că sunt o foarte bună masă de votanți.
Dar dacă asta nu vă atinge nici o coardă sensibilă pentru că v-ați
obișnuit să plătiți taxe, amenzi și invenții de accize, impozite și alte
plăți, complet dezinteresați de direcția banilor, gândiți-vă la viața și
viitorul acelor copii. Mulți ajung în orfelinate sau pe străzi. Ținând
cont de cât de mult se investește în calitatea orfelinatelor, peste
90% din ei sunt viitori infractori datorită lipsurilor, indiferenței și
mizeriei.
123
Și dacă nici asta nu vă mișcă, faceți o simplă matematică a vitezei

cu care asistații sociali, needucați și păziți de lege, se înmulțesc, iar cei
educați, muncitori și în legalitate scad. Cum va arăta peste vreo 10 ani
plimbarea romantică la înserat pentru niște tineri? Întoarcerea de la
școală seara pentru o tânără? Vă amintiți violul acela, deosebit de grav,
în care victima a fost abuzată în moduri de neimaginat de șapte tineri?
Dacă populației nu îi pasă de propria ei siguranță, educație și liniște,
de ce, mă rog frumos, i-ar păsa sistemului?
MEDICINA E GRIPATĂ
Avem o vorbă despre care nu știu dacă se aplică peste tot în lume,
dar noi românii o folosim aproape ca literă de lege „Să te ferească
Dumnezeu de doctor și de popă”. Dincolo de ideea să fii sănătos și să
nu mori e și trista realitate că, din indiferență sau din neștiință, mulți
doctori au aruncat pacienții în brațele popii, iar preoții au lăsat morți
la marginea gropilor pentru că urmașii nu au avut bani să plătească
înmormântarea. Încă sunt multe aspecte cu fundul în sus pe la noi și
poate ușor, în timp, se vor organiza și curăța, dar până atunci doctorii
buni încă ne părăsesc țara pentru locuri unde o duc mai bine, sunt
respectați și lucrează în condiții civilizate.
Despre preoți nu are sens să vorbesc. Toți, fără excepție, cunoaștem
o mulțime de hahalere care nu au ce căuta cu sutana pe ei, dar
cunoaștem și oameni deosebiți care chiar cred în Dumnezeu și caută
să aducă o alinare comunității ce o au în grijă. Din păcate, despre cei
buni nu se vorbește cu aceeași pasiune ca despre cei răi.
Dacă ne gândim la tot ce am spus până acum, putem considera că
multora le-ar trebui psihoterapie. Dar la noi ești considerat nebun dacă
mergi la terapeut. Psihologul e confundat cu psihiatrul. Interesant de
observat că este singurul doctor care nu știe cum arată și funcționează
organul cu care lucrează pentru vindecare. Acest terapeut lucrează cu
idei, norme, reguli dezvoltate de alții prin experimente și discuții și,
cu cât e mai pregătit doar pe linia pe care și-a ales-o ca specialitate, cu
124
atât e mai limitat și mai puțin capabil să rezolve cu adevărat probleme

(e părerea mea personală).
Pentru mine un specialist e cu atât mai bun cu cât este mai
documentat pe mai multe arii conexe domeniului său, plus un minim
necesar din alte domenii. Dacă psihoterapeuții ar face și medicina,
apoi neurologia și la urmă ar studia cât mai mult din ramurile
neurologiei, ar fi mult mai apți, cel puțin în sortarea unor boli și
îndrumarea pacienților spre doctorul potrivit, dacă nu spre rezolvarea
unor aspecte�
Citeam undeva despre un caz deosebit. O fetiță a devenit
neascultătoare, a început să neglijeze școala, iar ușor, ușor a devenit
extrem de agresivă. Părinții au dus-o la psiholog în ideea că adolescenta
are probleme specifice vârstei „Cine-i înțelege pe adolescenți?”.
Psihologul a lucrat un timp cu ea și, neajungând la niciun rezultat,
a concluzionat că fetița ar fi cel mai bine tratată de un psihiatru.
Psihiatrul a supus fetița la niște analize și a trecut-o sub un tratament
medicamentos pentru depresivi, transformând copila plină de viață
într-o legumă.
Într-o zi fata a încercat să se sinucidă sărind de la geamul casei. Nu
a murit, dar a ajuns la spital cu traume multiple. Ajunsă la urgențe,
copila a trecut prin toate testele și analizele, inclusiv o tomografie,
care au scos la iveală un cheag de sânge ce apăsa creierul într-o zonă
responsabilă de agresivitatea fetiței. Ca urmare a operației prin care a
fost îndepărtat cheagul de sânge, copila a redevenit adolescenta plină
de viață și dedicată studiului.
Eu sunt adepta oamenilor multilateral dezvoltați! Cu cât știi mai
multe, din mai multe domenii, pe lângă ramura pe care ești specializat,
cu atât înțelegi mai bine cum funcționează lumea în care trăiești și cu
atât ești mai capabil să inovezi domeniul tău de specialitate. Pentru un
doctor această dezvoltare bogată ar trebui să fie obligatorie, deoarece
ei lucrează cu oameni complet diferiți și o boală poate ține de mai
multe aspecte, nu doar de ceva punctual. Am citit cândva despre un
dentist care avea probleme cu un pacient. Plomba pe care i-o punea
la o măsea se crăpa în decursul unei luni. După ce a folosit și eliminat
toate posibilele variante legate de calitatea materialelor folosite, a
trecut să studieze mai bine pacientul.
125
A apelat la ajutorul colegilor săi să vadă dacă cumva compoziția

osaturii pacientului poate fi vinovată, apoi dacă e ceva din
metabolismul acestuia. După nenumărate teste și analize plomba ce se
spărgea a rămas un mister. Într-o zi dentistul a avut o idee fenomenală
și s-a gândit să o verifice. A apelat la o echipă care să facă o modelare
3D a pacientului și să verifice acțiunea variilor forțe în timp ce acesta
merge�
Rezultatul a fost că proteza de picior pe care o avea pacientul era cu
câțiva banali milimetrii mai mare, motiv pentru care întreaga mișcare
a corpului era insesizabil modificată, ceea ce ducea la o atingere
vibrantă nefirească între mandibulă și maxilar. Această vibrație fisura
încet și sigur plomba.
Ce s-ar fi întâmplat dacă individul era tratat pe la noi? Îi scoteau
măseaua.
Acum mulți ani mă supăra o măsea. Am fost la dentist. Era o
banală carie pe care a îndepărtat-o și mi-a plombat măseaua. A doua
zi mă suiam pe pereți de durere. M-am întors la doamna doctor și
mi-a spus că nu am nimic fiind cu siguranță doar o reacție de la faptul
că mi-a frezat măseaua și va trece într-o zi, două. A treia zi însă eram
deja un animal turbat care ar fi preferat să-și dea cu ciocanul în măsea,
decât să mai stea un minut cu durerea aia. Calmantele erau bomboane
pentru mine�
Merg la doamna doctor și aceasta îmi propune să scoatem nervii că
poate e o problemă cu ei, deși nu se vede nimic pe radiografie. Scoatem
nervi, obturăm canale, plombăm măsea. A doua zi mă prelingeam
spre cabinet cu dureri infernale. Deja deranjată de prezența mea și
banii pe care îi pierdeam, îmi scoate măseaua și mă expediază acasă.
Deși am o gaură între măsele aș fi uitat de această situație, dacă nu aș fi
trăit o situație pe cât de nesuferită pe atât de educativă.
Pe la sfârșitul lunii aprilie 2019 începe să mă jeneze o măsea. Ca
orice român care se respectă, o ignor. În zilele în care mă jena mai
rău dădeam pe gât un calmant și gata. Într-o zi, la începutul lunii
iunie, înainte de a pleca spre un eveniment, când încă lucram de zor la
obiecte, măseluța mea începe să măture pe jos cu mine. Trec de la un
calmant la mai multe. Muncesc ca nebuna semi anesteziată și ajung
pe motocicletă, încărcată cu toate nebuniile, la locul evenimentului.
126
Spre noapte când încă montam standul, deja nu mai puteam respira
de durere. Eram în a doua zi de nesomn și muncă, iar durerile nu-mi
promiteau posibilitatea unei nopți de somn.
Simona Scumpieru, o dulceață de fată din Constanța, mă ia pe
sus, mă duce la farmacie să-mi fac provizii de calmante și mă cazează la
ea ca să mergem a doua zi la urgență. Toată noaptea am stat în fund cu
capul un pic aplecat într-o parte, combinând calmante cu apă minerală
ținută în zona măselei și cu tăiat la gingie să sângerez. Cum înghițeam
gura de apă, cum aș fi vrut să urlu. Toată noaptea m-a ținut la discuții
pe Messenger, Mircea, un alt om minunat din Constanța, parte din
grupul EDC fondat de Antipa, care s-a luptat să nu mă lase să-mi bag
cuțitul în gingie sau să mai încerc să-mi scot singură măseaua.
Merg la urgență și pe radiografie se vede că am infecție la rădăcină.
Mi se scot nervii și deja mă simt cu zece ani mai tânără. A doua zi
mi se mai scot rămășițe și ar fi trebuit în a treia zi să merg la obturat
canale. Cum nu eram din Constanța iau legătura cu Alin Caracaș,
motociclist, care are cabinetul în Policlinica Vitan din București și
cred că a fost una din puținele alegeri inteligente din toată viața mea.
Din iunie până în prezent am mers săptămână de săptămână la el.
Ba cu falca umflată, ba cu gâlme, ba cu iluzia că e ok ca apoi săptămâna
următoare durerea să mă trântească iar. Acum am măseaua în gură,
vindecată și aproape gata pentru plombarea definitivă.
Ce s-a întâmplat? Între plombă și organism trebuie pus un material
neutru, altfel sunt șanse foarte mari ca măseaua să se infecteze, deoarece
reacționează cu compușii din plombe. Pentru că am ignorat durerile de
la simplă iritare s-a ajuns la infecție. Când mi-au scos nervii doctorului
i-a alunecat mâna și mi-a făcut o cale falsă prin gingie. Având infecție,
asta și-a făcut de cap între calea falsă și rădăcinile canalelor, cât timp
Alin s-a chinuit să descopere la ce nu reacționează agresiv organismul
meu. Concluzie, organismul meu refuză tratamentele noi de pe piață,
e mai old fashion mititelul și spre dezamăgirea lui tratamentele vechi
cu soluțiile vechi sunt eradicate de normele UE.
Doctorul Alin a fost cel care s-a luptat cu mine să nu scot măseaua.
A ținut constant legătura cu mine. Mi-a dat ustensile acasă să scot
pansamente sau ce mi-a mai pus pe acolo în caz că am reacții adverse
sau dureri mari. Omul acesta s-a ocupat ca și cum era măseaua lui în
127
joc. Sunt convinsă că sunt și alți medici ca el, dar nu cred că aș fi ajuns
să-i cunosc pentru că sigur rămâneam fără măsea. Nu știu cine din cei
pe care îi cunosc ar fi avut aceeași dedicare și răbdare.
Oare nu am pierdut prima măsea din unicul motiv că durerea era
un efect al medicamentelor cu care organismul meu nu se înțelege?
Sau o plombare fără acel material neutru? Mulți vor spune că a făcut-o
pentru bani. A refuzat să discutăm despre bani până la soluționarea
problemei, iar când toate au fost ok, din punctul meu de vedere, a cerut
prea puțin pentru cât a muncit. Numai timpul pe care l-a petrecut
aproape zilnic să mă întrebe cum e și să-mi facă varii recomandări ar fi
trebuit să coste o grămadă de bani.
Alin Caracaș este un exemplu de doctor care și-a ales această meserie
ca să ajute nu ca să facă averi. Printre altele, omul este la un doctorat
la facultatea de arte, după ce a terminat un master pe restaurare artă.
Om multilateral dezvoltat, de aceea a putut identifica pe lângă reacția
mea la medicamente, ce aspecte ale meseriei și stilului meu de viață îmi
încetinesc vindecarea. Odată ținut cont de ceea ce mi-a spus, lucrurile
au început să meargă mult mai bine.
Un alt exemplu de doctor ce ar trebui să fie lăsat fără dreptul de
practică precum doamna dentist care m-a lăsat fără măsea, este un
ginecolog de la o policlinică privată din Târgoviște. Ajung la el cu
niște dureri cumplite pe care în primă instanță le-am confundat cu o
răceală, pentru că îmi fusese foarte frig la picioare în zilele anterioare
durerilor, motiv pentru care, iar, ca un român ce se respectă, le-am
ignorat așteptând să treacă și având grijă să-mi fie cald.
Mă pune pe masă, verifică, apasă, bagă, trage. Merge la birou, îmi
spune cu maximă precizie ce infecție am și îmi dă un tratament. La
farmacie aflu că tratamentul este unul oarecum universal pentru mai
multe tipuri de infecții. Mă liniștesc, fiind convinsă că dacă nu e ce a
zis, cel puțin poate vindeca dacă e alt tip de infecție.
Toate bune și frumoase până când încep să am niște efecte adverse
cumplite, printre care hipersensibilitate a nervilor din picioare care se
materializa prin arsuri și răceli ce îmi făceau imposibile de suportat
atingerile hainelor, dar și găsirea unor poziții de stat sau mers. Apoi
tot felul de alte reacții. Doctorul m-a întrebat doar dacă știu să am vreo
alergie la vreun antibiotic. Atât! Când am început să citesc prospectele
128
am aruncat medicamentele și nu am mai urmat tratamentul. Aproape

fiecare interzicea utilizarea lui în cazul în care ai suferit de o anumită
chestie�
De exemplu, eu am hipertiroidie și două medicamente erau
interzise în acest caz. Toate medicamentele îmi erau interzise datorită
variilor afecțiuni de care sufăr. Noroc că am reacționat rapid și agresiv
din a treia zi, altfel puteam să mă distrug pe viață. Mă gândeam chiar
să merg la el cu prospectele și rețeta și să-i spun care, cum și ce și pentru
că nu m-a întrebat nimic, nu mi-a făcut nici un test și nici o analiză,
dacă eu insistam, în ciuda reacțiilor, să iau pastilele pentru că „știe
doctorul mai bine ca mine ce-i bine, că doar are o școală în domeniu”
puteam muri. Cu pastilele lângă pat, oare nu era numele criminalului
pe rețetă? Omor din culpă!
Dar cu siguranță că dacă aș fi murit, nimeni nu ar fi verificat ce și
cum, poate aș fi fost trecută la sinucidere, fără „belet” de despărțire
de viață. Iar dacă aș fi mers peste el, m-ar fi dat afară, că îmi permit
să-i spun lui cum să-și facă meseria. Din câte am înțeles, plângerile
pentru malpraxis se rezolvă acum între ei, nemaifiind implicate
organe de control exterioare, așa că sigur cel mult primea o mustrare,
era transferat în altă parte sau rămânea la cabinet propriu.
Citeam de curând pe Facebook postarea unui cunoscut, doctor,
în care își vărsa năduful pe sistem și implicit pe lipsa unor legi
corespunzătoare pentru cazurile de malpraxis. Am mai avut situații în
care era să mor datorită doctorilor. Una iar banală, este cu o infecție
ce mi-a apărut la o pleoapă. M-am trezit brusc că mă doare, iar până
a doua zi era deja umflată și nu mai vedeam cu ochiul ăla. Merg la
urgență la spitalul de oftalmologie din Ploiești. Doctorul nu numai că
nu mă ascultă, dar nici nu se uită la mine. Îmi spune răspicat că nu e de
competența lui și că trebuie să merg la neurolog. Am rămas tâmpită.
În următoarea zi am șofat singură, într-un ochi, până în București
la spitalul de oftalmologie. Acolo mi se spune că e un banal ulcior
și mi se dă tratament corespunzător. Într-o seară, după vreo aproape
două săptămâni infernale de dureri, muncit și șofat într-un ochi, mă
simțeam dintr-o dată bine. Îmi amorțise toată pielea capului, aveam
o stare euforică de bine și deși îmi era ba cald, ba frig, tot ce voiam era
să dorm.
129
Într-un schimb de mesaje cu fratele meu, ce s-a nimerit atunci, mă

convinge să vin în București. Mă pun la volan, noaptea, într-un ochi și
euforică. Ajung la urgențe la spitalul de oftalmologie, doamna doctor
care era de gardă se uită la mine, mă trântește pe scaun, îmi dă pleoapa
peste cap și-mi taie pe viu interiorul pleoapei, eliminând tot puroiul
verde ce se strânsese acolo. Chiar nu vreau să mai retrăiesc durerea
cumplită pe care a trebuit să o îndur fără să mișc, deoarece aveam un
bisturiu la câțiva microni distanță de ochi.
Mi-a spus că eram la un pas de septicemie, că am avut o infecție
care ar fi trebuit tratată cu bisturiul încă din prima zi și apoi luat
tratament corespunzător. Dacă nu o nimeream pe acea doamnă?
Dacă ajungeam tot la doctorii aceia plictisiți? Intram în septicemie pe
scaunul neurologului sau în pat liniștită că am un banal ulcior.
O situație mai gravă am trăit ca urmare a unui accident suferit pe
5 mai 2005. Acest accident este motivul pentru care m-am pus pe
citit tot felul de studii medicale. Pe scurt, chiulesc de la școală, fug cu
un amic să ne dăm cu rolele. Într-un moment de inteligență crasă îi
propun să ne prindem de un troleu. Drumul era stricat, așa că propun
să ne desprindem. Ne-am lovit unul de altul, el ajungând în mijlocul
drumului, iar eu bucăți într-o bordură.
Mă trezesc la spitalul Sfântul Pantelimon din București. Îi dau
numărul tatălui meu unei asistente și, după ce apare tata, încep să mă
bage în verificări. Mi-a povestit după aia că voiau să mă expedieze acasă
că nu am nimic, noroc cu o asistentă tânără care i-a explicat tatălui că,
printre altele, am clavicula spartă în câteva bucăți și întoarsă înspre
aortă. O mișcare bruscă mă putea omorî.
Am stat câteva săptămâni în spital și câteva săptămâni acasă în
recuperări. Am suportat tot felul de tratamente. Unele m-au umflat,
altele mi-au dat dureri, ca la osteoporoză, în toate oasele. Una peste
alta, mi-am meritat-o pentru că n-am gândit nici o secundă. Băiatul
cu care eram s-a ales cu bărbia spartă și atât. Chiar mă bucur, din
idioțenia mea, aș fi putut să-l am și pe el pe conștiință.
Doctorul care s-a ocupat de mine era un om mizerabil, genul ăla
care venea în salon și le spunea oamenilor câți bani trebuie să dea ca să
fie băgați în seamă. Tata a pompat bani serioși în doctor și personalul
medical pentru ca acești oameni să-și facă treaba. Aveam doi prieteni
130
care mă vizitau și ziua, și noaptea ca să nu stau singură, Andreea, fosta

soție a unui amic, și Cătălin, un bun prieten de la acea vreme, plus alții
care treceau când puteau. Mulți dintre ei motocicliști, motiv pentru
care doctorul nu rata nici o ocazie să-mi spună că sunt o nespălată
înconjurată de scursuri sociale.
Mijlocul de transport în mintea doctorului era o clară identificare
a plevei sociale lipsite de educație și bun simț: „motocicliști, sataniști,
drogați și violatori de babe”. Două întâlniri memorabile am mai avut
în timpul ăsta cu doctorul. La ieșirea din spital, mi-a spus că m-am
nenorocit pe viață, că nu îmi voi mai folosi niciodată mână și că
voi rămâne oligofrenă. La revenirea în spital pentru scoaterea tijei,
când mi-am furat și dosarul, ca să văd exact ce-am pățit, și astfel am
descoperit că nu mi-au zis nimic din tot ce era acolo, a ținut o mulțime
de pacienți la ușă, o bătrână chiar a leșinat în timpul ăsta, ca să-i repar
calculatorul�
După ce mi-a scos tija, a doua zi am aflat că am fost experiment
pentru studenți. Cel puțin așa se explicau tăieturile de pe mine care
nu aveau legătură cu clavicula. Ca urmare a acestui accident am suferit
patru ani de tot felul de probleme, multe s-au materializat în atacuri
de panică și leșinuri. Abia la începutul anului 2019, după un set de
analize serioase, la 14 ani diferență, am putut spune că m-am vindecat.
În toți acești ani am pierdut job-uri, șanse și prietenii pentru că
nu am fost funcțională, dar am învățat ceva ce nu aveam, răbdarea.
Am învățat să aștept cu calm. Am învățat o mulțime de lucruri despre
corpul uman pe baza cărora am putut să rezolv singură problemele
din primii patru ani după accident, deoarece doctorii îmi spuneau că
nu am nimic, iar alții îmi puneau niște diagnostice aberante, ale căror
tratamente mă scoteau din funcțiune până le aruncam.
Evident, după aceste experiențe mi-am pierdut încrederea în
sistemul medical. Mă uit că mulți critică atitudinea românului care
alege să se trateze după ureche, dar dacă a avut tona lui de experiențe,
îl pot înțelege. În ianuarie 2016 când am scăpat diluant în sobă și a
bubuit, aruncându-mă trei metri pe spate cu hainele și părul în flăcări,
am fost la 2-3 zile după accident la urgență, să-mi smulgă pielea moartă
și apoi am ales să stau cu mâna, carne vie, săptămâni întregi decât să
apelez la doctori. Am lucrat cu mâna așa. Aproape o lună jumătate
131
nu am dormit. Am pățit asta la două luni după evenimentul Colectiv

și m-a ars pe suflet gândul că dacă o mână mă ține trează și jumătate
nebună de o lună de zile, oare pentru copiii ăia cum era?
Am luat de la farmacie tratament pentru arsuri grave și nu m-a
ajutat cu nimic. Într-o zi, la limita sănătății mintale, l-am sunat pe un
amic Lucian, chimist, la farmaceutice pentru uz veterinar, care mi-a
dat o cremă cu ajutorul căreia în patru zile aveam crustă peste carne,
iar în două săptămâni rupeam cojile.
Mi-au rămas câteva urme, cea mai ironică fiind în formă de inimă
pe încheietura mâinii drepte.
Pe principiul „Întotdeauna e foarte rău înainte de a fi bine”, când
am fost la farmacie să iau crema recomandată de Lucian, n-am știut
că există în două variante: simplă sau cu mentol. Am luat-o pe cea cu
mentol, m-am suit în mașină ș timp de 40 de minute am stat cu dinții
înfipți în volan și m-am chinuit să-mi folosesc mâinile tremurânde
să îndepărtez crema. Inima începuse să mă doară în piept și am avut
senzația clară că dacă nu scap urgent de durere, o să fac un infarct.
Când mi-am sucit piciorul pe pârtie și mi-a trosnit înfiorător, am
ales să stau cu foi de varză pe el și să-l menajez în timp ce căram fiare de
colo, dincolo, decât să merg la doctor. La ani distanță, văzând că tot nu
pot călca pe el, pentru că îmi fuge de la genunchi, am făcut un RMN
și am aflat că mi-am sfâșiat ligamentele încrucișate. Doctorul care a
văzut RMN-ul mi-a spus că trebuie să stau cu orteză fixă și să fac o
operație, în urma căreia un an și patru luni nu am voie să pun piciorul
jos. Am intrat în depresie pentru că nu îmi permiteam financiar să mă
trag pe dreapta, dacă nu dădeam din mâini și din picioare, nu aveam
din ce să plătesc chirii și să mănânc.
Nu a durat mult să aflu că era un mare dobitoc și acel doctor
pentru că în astfel de cazuri trebuie să-ți dezvolți musculatura ca să
țină genunchiul și nu să o atrofiezi, iar operația are o lună termen de
recuperare, dar este scumpă, așa că cel mai bine dezvolți mușchii să
țină genunchiul și ai grijă cum calci și cum îl forțezi. Am aflat despre
o tipă care e alpinistă recunoscută mondial, care nu mai are acele
ligamente, nu doar sfâșiate ca mine.
Da, eu sunt unul din acei români care preferă să se pună cu burta pe
cărți atunci când are ceva decât să meargă la doctor. Sunt conștientă de
132
cazurile mai grave care chiar necesită intervenție medicală, iar atunci,
ca un român ce se respectă, pun mâna pe telefon să aflu de doctori
buni și apoi mă lupt să ajung la ei.
Am o colecție de afecțiuni, de la atac cerebral minor post traumatic,
la pneumonie și ulcer, la oase făcute bucăți prin mine. Sunt direct
vinovată de toate aceste mutilări, iar neîncrederea în sistemul medical
mă determină să le duc pe picioare pe foarte multe dintre ele, deoarece
este răul cel mai mic.
Ce efect are asupra fericirii și liniștii neîncrederea în sistemul medical?
Le diluează! E un imens stres să știi că poți păți ceva, oricând și nu se știe
ce rău mai mare vei păți dacă ajungi prin spitale! Trebuie să am mereu
rezerve de bani pentru sănătate pentru că dacă se întâmplă ceva nu pot
merge pe mâna primului doctor și trebuie să trec pe la mai mulți.
Din seria diagnosticelor care m-ar fi putut nenoroci pe viață, dacă
credeam primul doctor, sunt: orbire, leucemie, surzenie, pierderea
capacității de memorare pe lungă durată, pierderea posibilității de a
mai folosi mâna și piciorul. În fața unor astfel de diagnostice, când
ești singur pe lume și abia supraviețuiești financiar, cazi în depresie și
te întrebi dacă mai are sens să te mai trezești și mâine. Cum să fii fericit
când dacă te doare ceva îți este frică să mergi la spital, că nu știi cu ce
vei pleca de acolo?
Atâta timp cât în învățământ nu se investește corespunzător, în
sistemul medical nu se investește, e normal să ajungă acolo tot felul
de indivizi cărora nu numai că nu le pasă de alți oameni, dar sunt mai
interesați de banii pe care îi bagă în buzunar decât de cadavrele ce le
lasă în urmă sau de viețile ce le distrug.
Și să nu mai vorbim despre jignirile pe care trebuie să le suporți
în multe spitale din partea unor asistenți și doctori. Doi prieteni
supraponderali mi-au povestit cum am fost purtați dezbrăcați pe
holurile spitalului și batjocoriți pentru greutatea lor. Unul ajuns așa
datorită unor traume din copilărie și celălalt datorită întreruperii
bruște a sportului de performanță din motive medicale. Pentru
trauma unuia și anatomia celuilalt au fost umiliți când au ajuns în
stare gravă la spital.
Într-o iarnă am ajuns cu o durere imensă la ochiul drept la spitalul
Municipal din București. După ce am stat patru ore lângă un om al
133
străzii, lăsat pe targă cu piciorul cangrenat și ignorat de tot personalul

medical, pe motiv că n-au nici o obligație să se ocupe de scursurile
societății, am plecat la farmacie să mă umplu de calmante.
Miracole pentru sistemul medical din România, sunt oameni
precum Alin Caracaș care au rămas pe aici, încă, și pe care nu-i scoatem
din mocirla în care lucrează, nu-i ridicăm deasupra, mediatizându-i
și distribuind reușitele și implicarea lor, forțând prin ei o normă și
celorlalți. Nu sunt vinovați doctorii, vinovată e populația care s-a
modelat după acest sistem și acceptă să continue cu bani și pile ca să
poată supraviețui în loc să se unească și să găsească o soluție pentru
îmbunătățirea sistemului de învățământ și implicit a celui medical.
Acesta este un subiect important, care nu este tratat pe băncile
școlilor, nu este tratat în cărțile de dezvoltare personală și nu e tratat
de cei care dau sfaturi despre cum să ai o viață fericită și împlinită,
pentru că toți ignoră efectul devastator al neîncrederii în doctori,
al fricii pentru propria sănătate și sănătatea celor dragi, al vieților
distruse din dezinteresul medicilor.
Într-o primăvară am ajutat la mutarea unor stupi la amicul meu
chimist, Lucian. Unul dintre stupi s-a desfăcut și cum eu eram
proaspăt spălată pe cap, respectiv parfumată, m-am ales cu peste 15
înțepături pe cap, vreo 4 pe față și altele pe mâini, umeri și spate. Nu
m-am umflat, dar mi s-a făcut rău, am vomat, am dat brusc în diaree
și m-au zguduit frisoanele. Știam că nu am alergie și trecerea timpului
a confirmat ceea ce știam, dar Lucian a insistat să merg la spital. L-am
bodogănit zile întregi pentru că doctorul și asistentele au găsit de
cuviință să nu mă creadă că am fost înțepată de albine și să considere
că ori sunt gravidă, ori am tras ceva pe nas, prin urmare să mă trateze
ca pe o mizerie.
Dar există și oameni dedicați, iar când îi găsești e bine să investești în
ei, să-i susții și să-i recomanzi. Din păcate și aici populația lasă de dorit,
deoarece atunci când găsesc un doctor dedicat oamenilor îl înșală, se
bucură că cere puțin. Dacă dau șpăgi celor care-i tratează mizerabil,
nu dau un leu în plus unuia care chiar are grijă de ei. Și atunci e firesc
ca și aceștia să se lase de meserie sau să plece din țară, oricât de mult nu
ar vrea. Cu burta goală, cu familia abia supraviețuind și văzând cum
hienele se îmbogățesc, nu pot continua mult timp să fie salvatori.
134
Cătălin, medicul veterinar despre care am scris în primul capitol

ar putea pleca oricând în altă țară și probabil o va face la un moment
dat. Alin Caracaș, dacă i se vor alinia planetele, va pleca mâncând
pământul. Cătălin și Alin sunt doi doctori care îmi dau speranța că se
poate mai bine și mă apasă că oamenii nu se luptă să-i țină aici în țară.
Vor pleca într-o zi. Lupta lor cu sistemul și cu oamenii, ca să-și poată
face treaba cum trebuie, îi va obosi atât de mult, încât vor întoarce
spatele unei țări, doar ca să poată salva sănătatea pacienților în condiții
corespunzătoare.
Dacă vă uitați în mass-media și pe rețelele de socializare, veți vedea
câtă reclamă se face doctorilor și spitalelor ce nu își fac treaba. Ok, e
reclamă negativă, e critică, e „Dă mai departe, să știe toată lumea ce
mizerii sunt”, dar e reclamă, iar în puhoiul ăsta de nume și locuri de
care ar trebui să te ferești, numele unor oameni deosebiți se pierd sau
nu își găsesc locul.
Lumea nu distribuie masiv postările referitoare la oameni de
calitate, la medici dedicați, preoți implicați în viața comunității, dascăli
în adevăratul sens al cuvântului și olimpicii țării noastre. Românii nu
duc mai departe vorba despre oamenii buni pentru că nu aduc likeuri,
reacții și distribuiri. Binele nu le dă doza de oxitocină, așa că preferă să
vorbească doar despre răul din această țară și să se vaite în grup.
Eu nici nu vreau să-i numesc pe cei care nu își merită licențele.
Așa cum eu am văzut că nu merită statutul de doctori, așa vor vedea
și majoritatea pacienților lor și nu vor mai merge la ei, și nu îi vor
recomanda, și poate într-o zi îi vor face o prostie unui om capabil să-i
lase fără licențe.
Dar îi menționez pe cei care își fac treaba și chiar îmi permit să cer
tuturor să renunțe la a-i mai face cunoscuți pe cei răi și să folosească
acel timp și spațiu să-i promoveze pe cei buni! Ține de noi toți să
facem țara în care trăim un loc mai bun și mai sigur!
135
MUNCA BRĂȚARĂ DE AUR
Mulți vorbesc prin România despre cât de bine era pe vremea lui
Împușcatu’, că aveau locul de muncă asigurat, că aveau concedii, că
școala era școală. Alții vorbesc că erau bani, dar nu aveai ce face cu ei,
că trăiai într-o veșnică teroare, că nu era libertate. La fel de bine mulți
vorbesc despre cât de apreciată este munca în afară, că e plătită bine,
că oamenii sunt civilizați, că omul este respectat de stat. De partea
cealaltă, sunt cei ce vorbesc despre prețul ridicat pentru nivelul de trai
din afară, despre răceala oamenilor, despre munca prea multă, despre
greutățile de a fi străin.
Când aleg, într-un final, mulți români să vorbească despre
România, după cinci ore de critici și nemulțumiri, sunt bucuroși că
e o țară frumoasă, dar păcat că e locuită. Nici unul dintre criticii țării
nu se uită la el și la cei din jurul său, ca să vadă de ce merg lucrurile atât
de prost pe la noi�
Mulți dintre români nu depun efort să-și depășească condiția și
asta o vedem cel mai clar la asistații sociali cărora le convine să nu
muncească, la mulți din cei ce-și rup oasele prin alte țări și vin în
concedii să umple drumurile țării cu gunoaie și lumea cu jigniri și
aroganțe. La toți cei care înjură sistemul, dar continuă să dea șpăgi
ca să-și rezolve mai repede treburile, la toți cei care-i încurcă pe cei
ce fac ceva doar pentru că, stând pe bară, au senzația că ar fi fost mai
pricepuți, la toți cei care se angajează pe pile, fără să aibă habar de ceea
ce trebuie să știe pentru postul ocupat. La toți găsim explicația de ce
România este bolnavă și nu se va mai face bine.
Oare de ce se aruncă atât de multe gunoaie pe stradă, în timp ce
se stă cu ochii larg deschiși spre occident? Pentru că există angajați
la salubritate și nu-s plătiți degeaba, au obligația să strângă gunoaiele
din urma noastră. Oare de ce au loc atât de multe accidente în trafic?
Pentru că unul este mai bun șofer decât idioții ceilalți care habar nu
au să meargă. Pentru că mașina unuia e mai scumpă și mai mare decât
cotețele celorlalți. Pentru că unul are relații pe la poliție sau prin
politică și legea nu se aplică în cazul lui. Pentru că unul are suficienți
bani să-și cumpere iertarea. Pentru că nu există respect!
136
Oare de ce se distrug muzee, case de cultură, teatre, afaceri? Pentru

că unul fără specializare trebuie să arate din spatele biroului idioților
ăia de angajați cum se face treaba în teren. Oare de ce în școli, la locurile
de muncă și în politică reușesc cei care fac mai mult bâlci și își calcă
adversarul pe cap cu tot felul de intimități, secrete și mârșăvii? Pentru
că se câștigă mai ușor mulțimile când ești ca ele, decât când le arăți că
ești mai bun ca ele.
Oare de ce sunt ajutați cei ce nu fac nimic și sunt încurcați cei ce
fac? Pentru că cei de pe margine sunt convinși că știu ei mai bine cum
trebuie făcut și-i distrug pe cei ce fac, ca apoi nimeni să nu mai facă
nimic. Oare de ce în România munca este doar în povești brățară de
aur? Pentru că „Tot ce-i gratis e bun”.
La muncă, prin trista noastră țară, trebuie să depui mai mult efort
să te aperi de atacurile altora, decât să fii productiv sau să intri pe sub
pielea celor superiori prin pupat în fund, atenții și rapoarte detaliate
despre colegi�
Sfânta lecție străbună în privința acestui aspect este veșnicul ignoră
și vezi-ți de-ale tale! Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Nu ai cum
să îți vezi de ale tale, dacă ceea ce construiești astăzi este distrus de
un coleg care vrea să se afirme, de o rudă a cuiva cu funcție, de un
coleg invidios, de un coleg care vrea să aducă un prieten la locul ăla de
muncă sau de un șef care se simte amenințat de capacitățile tale.
Avem în cultura noastră tot felul de sfaturi care mai de care potrivite
celor care vor să reușească la muncă „Pupă-l în bot și papă-l tot”, „Zi
ca el și fă ca tine”, „Scoate castanele din jar cu ghearele altuia”, „Șefu-i
șef”, „Ziua trece leafa merge”, „Clientul nostru stăpânul nostru” și
multe, multe altele!
Cum, mai exact, să ai liniște când, ori ești din categoria celor
care îi mănâncă pe alții de fund ori ești tu victima? Nu cred să fi
avut norocul să găsesc o instituție, un loc, un club sau orice, o
adunare mai mare de români, unde să nu existe lupte de orgolii
pentru putere, relații sau bani. Am văzut asta la japonezi, dar ei
sunt extratereștri. Nu m-aș muta în Japonia, chiar de m-ar primi
pentru că ei au antrenament de milenii de a munci toată viața fără
regret, dar caut să învăț din cultura lor. De fapt castele au trecut
testul istoriei, ajungând același sistem îmbrăcat în haine moderne.
137
Au această minunată abilitate de a se uni pentru binele cartierului,

orașului, locului de muncă, țării, etc., abilitate pe care o mai au și
alte popoare. Înțeleg importanța colaborării și susținerii. Sunt mulți
oameni în lumea asta mare care înțeleg că, cu cât le e la mai mulți
bine, cu atât lucrurile vor evolua.
Noi, românii, râvnim la ce au alte țări, dar nu am fi dispuși să
depunem aceeași muncă pentru a obține ce au ei. Noi vrem și gata!
Ne lipsește capacitatea de a înțelege că dacă ne călcăm pe cap între noi,
țara nu are cum să fie înfloritoare, pentru că nu există un bine comun
pentru care populația să lupte. În momentul de față, România este
în cea mai bună stare și funcționează ca un ceas elvețian, în deplină
armonie cu cererile, mentalitățile și acțiunile cetățenilor ei!
Am avut mai multe locuri de muncă de-a lungul anilor: secretară,
control trafic, vânzător de saltele pentru italieni prin call center,
vânzător de tigăi prin call center, profesor și examinator ECDL,
administrator magazin virtual, profesor legislație rutieră, instructor
moto, plus propria mea afacere în care am fost tot, de la director la
femeie de serviciu și om de vânzări.
Lucrul cel mai grav și de neiertat pe care am putut să-l fac
întotdeauna a fost să-i arăt angajatorului sau unuia apropiat puterii
că a greșit ceva și să-i propun o variantă prin care lucrurile să fie făcute
bine. În cel mai scurt timp n-am mai fost pe ștatul de plată sau m-am
lins pe bot de bonusuri, dar am câștigat oameni care să-mi pândească
orice greșeală. M-am uitat pe internet la genul de angajați selectați
prin mult doritul occident și la modul în care se selectează la noi. În
afară sunt bine cotați cei ce au avut sau au o afacere proprie și este
căutată experiența lor, chiar dacă au dat-o-n bară.
Am vrut să văd dacă la noi se aplică și mi-am depus CV-ul la mai
multe joburi menționând că am propria mea afacere și n-am primit
nici un telefon. Apoi am depus CV-ul fără să spun că am afacerea mea,
iar la interviu, când am menționat mi s-a spus că nu sunt potrivită
pentru job sau uitându-se la CV-ul plin de specializări, în domenii
ce par prea diferite, mi-au spus că-s supra calificată. La unul dintre
interviuri însă cel cu care vorbeam mi-a spus cu sinceritate că se caută
oameni nepricepuți, ca să se asigure că nu vor plăti salarii mari și nici
oamenii nu vor pleca repede.
138
Sunt mai multe motive pentru care se întâmplă asta. Unul foarte
important este că statul își cere partea de la angajator pentru fiecare
angajat, adică statul vrea în jur de jumătate din salariul angajatului.
Normal că angajatorii caută să dea salarii mici ca să poată avea
numărul necesar de angajați. Unul singur cu un salariu mare nu poate
face treaba a trei oameni, atunci se angajează trei, cu salarii cât mai
mici și se chinuie în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Apoi există frica de oameni capabili și inteligenți pentru că ăia îți
pot vâna postul sau te pot face de râs, că-s mai pricepuți ca tine. Prin
urmare nu sunt căutați oameni care ți-ar putea indica ce greșești și
cum ai putea fi mai bun, ci sunt căutați cei „noi muncim nu gândim”,
în urma cărora, ocazional, mai trebuiesc reparate stricăciuni.
Dacă tot râvnim atât la cum sunt alte țări, de ce nu începem să ne
comportăm ca și cum am fi în ele? Am putea începe prin a ne ține
gunoaiele în buzunare până găsim un coș, apoi am putea să refuzăm
să purtăm discuții în care sunt bârfiți sau umiliți cunoscuți ce nu sunt
de față. La muncă am putea să fim și să dăm ce-i mai bun din noi,
iar dacă serviciile nu ne sunt apreciate sau ajungem să facem munca
altora, putem cere mai mulți bani sau putem pleca la alt job. Putem să
fim mai respectuoși între noi, față de bătrâni, față de forțele de ordine
și, în același timp, putem folosi timpul pierdut la văicăreală mergând
să umplem ghișeele de plângeri până ce sistemul își va face treaba.
Am putea depune un efort să muncim și să-i susținem pe cei
ce muncesc. Putem să ne unim cu cei ce activează în domenii
asemănătoare ca să creștem atât oferta, cât și cererea prin formarea
unei piețe. Îi cunosc pe majoritatea celor ce fac lucrări din metal, de
la artiști de renume până la neica nimeni, ca mine. Suntem puțini,
iar gustul pentru ceea ce facem nu este format în România, piața este
foarte, foarte mică. Ne-ar fi ajutat să ne unim, să ne susținem și să ne
promovăm sau măcar respectăm între noi, ca să fim mai mulți și mai
puternici, să formăm o piață și să educăm un gust.
Dar, lucrurile stau exact la polul opus. Doi dintre ei sunt speriați
de faptul că fiind femeie în acest domeniu o să-i umbresc și le voi fura
clienții, prin urmare la încercările mele de discuții și de propuneri,
unul m-a jignit voalat, dar public, iar celălalt a păstrat protocolar
distanța. Cu alții nu am reușit să ajung să discut.
139
Dar există o excepție, Adrian, chiar dacă nu ratează nici o ocazie să-
și facă reclamă la lucrările lui în discuții ce au loc pe pagina mea, deși eu
nu am făcut niciodată asta la el, omul acesta a înțeles că e important să
ne avem bine, să ne sfătuim, iar de va exista vreo ocazie să ne asociem.
Nu există în țara asta și poate nici în lumea asta, doi oameni din
același domeniu care să lucreze identic. Ceea ce fac eu nu seamănă cu
ce face Adrian sau cu oricare dintre ceilalți. Folosim aceleași materiale
și momentan ne adresăm aceluiași segment de piață, dar și în cadrul
acestuia unora le place ceva de la unul din noi, iar altora de la altul,
pentru că suntem diferiți în creație.
Din păcate, și în acest domeniu, o ducem foarte rău. Mulți din
afaceriștii, antreprenorii, artiștii, independenții din varii domenii, nu
înțeleg cum lucrează o economie prosperă, cum creezi o piață, cum se
face un domeniu, o afacere să reziste în timp. Concentrarea maximă
este pe cum să-ți distrugi concurența sau cum să-i furi clientela.
Munca în România nu este o brățară de aur, ci un poligon de trageri
spre care în fiecare zi oamenii merg pregătiți să-i doboare pe alții sau să
se apere de gloanțele celorlalți. Am fost în câteva rânduri la conferințe
ale restauratorilor. Una internațională, la MATCONS Craiova, în
2011 și câteva pur sânge românești.
La cea din Craiova am învățat nenumărate lucruri interesante
din mai multe arii ale restaurării. Am vorbit cu străini și mi-au
dat contactele lor să-i caut dacă vreodată voi avea nevoie de sfaturi
și îndrumări. În cadrul celor regionale și naționale am asistat la o
adunătură de bătrâni care se certau precum copiii de la grădiniță.
N-au acceptat să-mi dea contactele lor, nu vor ucenici care să le fure
marile secrete ale meseriei și apoi clienții, nu vor concurență, nu vor să
colaboreze, nici dacă asta ar distruge tot patrimoniul românesc.
Există și excepții, sper că multe, eu am găsit doar una în toate
căutările mele în persoana domnului Dan Iliescu, care vrea ucenici,
care se tot chinuie să facă o școală, să-i învețe și pe alții, care dă din
secretele meseriei și care e blamat de mulți din domeniul restaurării.
Acest om, spre deosebire de mulți din astfel de domenii, nu e interesat
de hârtii, de publicat articole și de vorbit bine din spatele unui pupitru
sau al unui birou. Pe dânsul îl interesează practic să fii capabil să-ți faci
meseria, bine și de durată, să știi să dai din mâini și să gândești.
140
Nu îți trebuiesc multe să faci bani în România, mai ales acum,

cât încă toate sunt haos prin țara asta, dar îți trebuie abilitatea de a
fi o jigodie mai mare decât ceilalți sau anduranța de a înainta, plin de
răni, prin capcane ca să ajungi în postura de a face bani și a continua
pe termen lung să-i produci. Sunt pline librăriile de cărți despre cum
să fii milionar, dar prin cele citite de mine nu am văzut lecții despre
cum să reziști psihic și emoțional la o astfel de nație, într-o astfel de
economie. Și nici nu au cum să fie astfel de lecții pentru că majoritatea
sunt cărți importate din alte țări unde mentalitățile sunt altele.
Milionarii noștri, mulți proveniți de la începutul anilor 90,
„milionarii de carton”, nu au ce carte să scrie pentru că astăzi nu mai
avem ocazia haosului de atunci. Alți milionari, apăruți mai târziu,
nu pot spune verde-n față că s-au îmbogățit pe neștiința românilor,
pe credulitatea și superstițiile lor, așa că vorbesc tot despre tehnicile
preluate din mentalitățile altor țări.
Mai rămâne segmentul celor care au agonisit câte ceva în conturi cu
foarte multă muncă, iar acești oameni, dacă vor să publice o carte, sunt
conștienți că aia nu se va vinde dacă nu conține câteva povești, câteva
iluzii și, pe cât posibil, evitarea realității că munca, chinul și sacrificiile
imense aduc bogăția și ținând cont de mentalitatea românilor, în
orice moment o poți pierde devenind ținta unui bâlci din mass media.
Fie vorba între noi, eu nu cred că această carte va avea succes,
pentru că nu vând iluzii, nu spun povești, nu inventez experiențe și
nu dau rețete minune, iar purul adevăr în vederea deschiderii ochilor
spre realitatea curentă nu are atracție pentru o mare parte dintre
români.
Mulți îmi spun că la relațiile pe care le am, la oamenii pe care îi
cunosc, la abilitățile și cunoștințele pe care le am și, mai ales, la atelierul
și sculele pe care le am, ar fi trebuit să învârt banii cu lopata, iar eu
stau la limita minimei rezistențe. Îmi lipsește dorința de a fi o jigodie
mai mare decât ceilalți, îmi lipsește puterea de a pupa în fund, în bot
sau oriunde altundeva, îmi lipsește viziunea de a-mi folosi corpul să-
mi vând munca pe baza unei promovări mai deochiate, îmi lipsește
răutatea strivirii concurenței și furtului de clienți și inteligența de a-i
arde pe oameni la bani pentru orice tâmpenie, în loc să-i sfătuiesc cum
să rezolve mai bine, mai ieftin sau chiar pe cont propriu.
141
Scurt pe doi, nu am ce-mi trebuie să fiu un jucător în lumea

afacerilor pentru că nu mă lasă respectul de sine și conștiința. Astfel,
mă ridic cu de 1000 de ori mai mult efort decât dacă aș fi apelat la
metodele de mai sus, dar mă ridic și nu am nimic în trecutul meu care
să îmi creeze teamă că va ieși vreodată la iveală să-mi distrugă toată
munca�
Mă ridic greu și sigur pentru că muncesc pentru fiecare treaptă pe
care o urc, pentru că o iau de la capăt când mă împinge cineva pe scări
și pentru că mă înghesui să împart spațiul cu alții. Poate ne-ar fi mai
bine dacă ne-am concentra toți pe urcat și nu pe cei care urcă aceeași
scară cu noi. Pentru mine este o curiozitate a naturii hoția și răutatea
românilor mai ales că este nesimțit de evident că-și fură propriile
căciuli și sunt răi în detrimentul lor.
Neavând de unde și când să-mi învăț meseria de fierar și, mai ales,
caracteristicile unui antreprenor am apelat la cărți și la internet. Prin
intermediul acestor surse am învățat foarte mult despre mentalitatea
străinilor la locul de muncă și marea diferență între ei și noi. Prin țările
civilizate se pune în orice domeniu accent pe calitatea vieții, pe bun
simț, respect și pe lege, mai ales pe legea care se respectă pentru că se
aplică.
Dincolo de aceste aspecte care au intrat atât de mult în normalitate,
încât sunt de la sine înțelese se pune valoare pe creativitate, unicitate
și inventivitate. Ideile bune sunt premiate și nu sunt încuiate în vreun
sertar sau prezentate ca și cum ar fi fost ale conducerii, măturând
subtil angajatul care și-a permis să fie mai inteligent ca șeful.
Corect! Lucrurile astea nu se întâmplă în toate domeniile și în
toate țările, dar e un pas făcut înainte care e din ce în ce mai contagios
prin țările educate. Citeam cartea Inovatorii de Walter Isaacson și
urmăream cu deosebită plăcere dovada faptului că inovația a venit în
tehnologie datorită colaborării și implicării în proiecte a oamenilor
din domenii diferite. BellLabs în timpul războiului, când și-au
construit un institut pe câteva hectare de teren, au dus mai departe
lecția învățată la începuturile lor și anume că ideile geniale apar
din socializarea oamenilor din varii domenii, motiv pentru care au
construit culoare și zone mari în care angajații mergând în pauză, la
masă sau în orice alt loc, să se intersecteze cu cât mai mulți colegi.
142
În multe locuri se caută obținerea mulțumirii angajatului prin

premierea rezultatelor, felicitarea publică, găsirea unui teren comun
pentru program și salariu.
Angajatorii care sparg piața internațională au înțeles că trebuie să
investească în angajați, să-i respecte și să-i ajute să fie tot mai buni,
chiar dacă asta însemna să-i pregătească pentru angajarea la un
concurent care oferă salarii mai mari. Prin trista noastră Românie,
chiar dacă angajatorii ar fi toți așa, ar intra în maxim trei ani toți în
faliment deoarece angajații români ar profita de ei, i-ar fura, ar evita să
muncească și prea puțini ar da tot ce e mai bun.
Ascultam un Ted Talk despre o companie al cărui nume nu-l
rețin care angaja oameni ca și cum ar angaja patroni. Le dă angajaților
toată încrederea și acces la toate resursele companiei pentru a putea
oferi clienților tot ceea ce ei consideră că-i mai bun. În România
acea companie ar muri într-o lună pentru că mai toți angajații ar goli
conturile pe povești în timp ce clienții ar fi tratați cu sictir.
Rian îmi povestea despre un job pe care l-a avut în vânzări unde
a avut mari probleme, deoarece s-a întins la vorbă cu un client
care aștepta la casă să plătească, ajutându-l să înțeleagă că ce vrea să
cumpere nu îi este potrivit, iar ceea ce îi este de trebuință acea firmă
nu avea la vânzare. Clientul a plecat să caute ceea ce îi era potrivit.
Rian a fost admonestat că i-a pierdut companiei un client. Eu l-aș fi
premiat pentru că acel client ar fi făcut reclamă companiei pentru
ajutorul primit de la angajat.
Prin alte locuri ale lumii, comportamentele agresive,
demoralizatoare, discriminatorii și libidinoase sunt pedepsite conform
legilor țării, de la o simplă concediere până la pușcărie. Grupurile și
echipele suferă în majoritatea cazurilor din cauza sifonarilor, a celor
care caută aprecierea șefilor, a celor ce nu muncesc așteptând să le facă
alții treaba, a celor ce joacă în picioare încrederea colegilor și a celor
care se cred importanți prin comportamentul libidinos.
Munca e „scârbici” la noi. Locul ăla nenorocit unde oamenii își
petrec peste jumătate din viață este un chin și o corvoadă din cauza
angajaților și a angajatorilor. Progresul e diluat la graniță mai ceva ca
produsele de import. Nu reușesc să înțeleg ce e în mintea majorității
mai mult decât bani, bunuri mai scumpe ca ale altora și datorii. Nu
143
înțeleg pasiunea românească pentru ca să „moară și capra vecinului”,

prin care mulțimea distruge lucrurile bune care se întâmplă, doar
pentru că nu le-a făcut ea.
În timp ce pe alte meleaguri se ridică fel și fel de oameni în vârfuri
de domenii, la noi să scoți capul e un act de mare curaj, deoarece devii
ținta tuturor atacurilor. Când am început să devin cunoscută atât cu
atelierul, cât și cu diverse acțiuni din lumea moto, am fost atacată atât
pentru că sunt femeie, cât și pentru fel și fel de invenții ireale ce dădeau
bine și adunau mulțimi. Un fostul concubin, coleg instructor, care
avea mari probleme cu alcoolul, a ajuns din frustrare față de reușitele
mele să mă jignească public în gura mare, atacându-mă pe un subiect
dureros „O jegoasă mizerabilă care dormea în cutie de lemn în atelier,
fată de sinucigaș”.
La noi cel ce muncește adună mai mulți inamici decât susținători.
Chiar e un act de mare curaj, tupeu și nebunie să îți vezi de drumul
tău și să reușești! Chiar atât de greu e să fim în fiecare zi mai buni, mai
apți și mai civilizați?
CEI COMPETENȚI ÎN MAI MULTE DOMENII

DERANJEAZĂ CUMPLIT ȘI ÎNFRICOȘEAZĂ
Foarte mulți oameni nu simt nevoia unei dezvoltări pe mai multe

planuri, alții nu văd nevoia unei astfel de dezvoltări, dar oricum ar fi
prin scumpa noastră țară există mentalitatea de genul „Cu cât faci sau
știi mai multe, cu atât nu faci nimic bine”. Masele își cer sau chiar își
autoimpun o mentalitate specializată pe o singură idee sau activitate.
În lume observăm aceeași abordare în care fiecare e bun pe ceva și
incapabil pe orice altceva diferit, chiar și în schimbatul unei prize.
J.D. Bernal (1954), în cartea Știința în istoria umanității, punea
problema necesității unei populații multilateral dezvoltate datorită
evoluției în ritm alert a umanității pe multiple domenii. Oamenii
au nevoie să trăiască împreună, iar pentru asta trebuie să știe că au
nevoie să colaboreze și cu cine să o facă. Devine evident că, pentru a
144
putea fi bun într-un domeniu ales, este necesar să ții pasul cu evoluția
și să cunoști lucruri despre domeniile conexe, altfel calitatea ta în
domeniul respectiv este plafonată. În momentul în care am început
să iau în calcul pornirea unei activități de antreprenor, am citit cărți
din domeniul antreprenoriatului, marketing și management, dar am
urmat și cursuri de contabil, web designer și utilizare calculator.
O afacere poate fi distrusă de un contabil incompetent, așa că
anumite lucruri pot fi prevenite dacă le ții sub observație și știi să le
identifici. Fiind la început de drum cu zero resurse, era evident că nu
voi putea plăti un specialist pentru crearea unui website, așa că mi
l-am făcut, promovat și întreținut. Să fii patronul unei mici afaceri
pornite de la zero cu puține fonduri înseamnă că o perioadă vei fi tot
în funcționarea ei, de la director la femeie de serviciu. Ca să poți crește
afacerea este necesar să fii bun în toate funcțiile și, în plus, să știi să te
vinzi!
Am învățat din cărți diverse programe pentru proiectare, pentru
a-mi putea face desenele pentru debitări laser și să economisesc astfel
banii care ar fi mers la un specialist. Luna investită în învățat atunci
produce bani și îmi ușurează activitatea și la ora actuală. Privind în
urmă, am descoperit că de fiecare dată când am învățat ceva nou la
scurt timp am început să văd în piață zonele în care acea noutate
putea produce ceva. Orice lucru nou mi-a deschis alte și alte uși!
Este exact cum le explic necesitatea lecturilor în cazul copiilor cu
care mai intru în contact. Oamenii gândesc în imagini. Imaginile se
creează pornind de la informațiile acumulate. Nu poți fizic într-o viață
de om să trăiești toate experiențele stufoase pe care le are existența de
oferit, dar poți trăi mai multe vieți în timpul uneia, acumulând trăirile
și experiențele altora. Dincolo de relaționarea cu alte persoane, cea
mai bogată colecție de vieți, trăiri, experiențe și informații este în cărți.
Un poet român, nu mai rețin care, spunea că… pumnul este suma
tuturor informațiilor pe care le cunoaștem, iar suprafața pumnului
reprezintă toate întrebările care apar pornind de la ceea ce cunoaștem.
Cu cât cunoaștem mai multe lucruri, cu atât pumnul se desface și
crește în volum, dar în același timp și suprafața întrebărilor se mărește.
Prin urmare, cu cât știi mai mult, cu atât îți este mai ușor să descoperi
cât de mult nu știi și astfel să iei atitudine. Foarte mulți români însă au
145
senzația că dacă au un produs bun sau o idee fantastică este suficient

pentru ca afacerea să aducă profit. Nimic mai greșit! Într-o economie
în care milioane de oameni se luptă pe aceleași servicii, câștigul este
direct proporțional cu carisma, abilitățile în vânzări și imaginea din
piață.
În lumea angajaților, lucrurile sunt triste pentru că din multiple
motive se caută angajați slab pregătiți și fără prea multe studii. Nici
nu are sens să pierdem pagini pe ideea momentan utopică a unei
economii în care angajații sunt foarte bine pregătiți și implicați în
buna funcționare a afacerii, iar angajatorii dedicați în primul rând
oamenilor și abia apoi profitului.
Realitatea rămâne însă aceeași, cu cât știi mai multe și cu cât ai
abilități în multiple domenii, cu atât poți avansa mai repede în
domeniul tău sau, la nevoie, te poți reprofila. Nu mai există siguranța
unui job de la care vei ieși la pensie. Ăsta este un aspect pe care românii
încă refuză să îl accepte, dar este o tristă realitate. Nimeni nu mai e
de neînlocuit și nici o afacere nu are garanția că va supraviețui peste
ani. Pentru că societatea românească nu este obișnuită cu o economie
în continuă schimbare, un mediu de afaceri organic, denigrează și
marginalizează oamenii care dau greș, pierd afaceri sau rămân în afara
câmpului muncii.
Urmăream un video despre afaceri din, bineînțeles, SUA în care
antreprenorii vorbeau despre cei ce au dat faliment ca fiind niște
resurse valoroase. Acolo oamenii de afaceri sunt interesați să afle și
să învețe de la alții ce a mers și ce nu. Pe la noi un om de afaceri intrat
în faliment este un om mort social. Devine ținta glumelor și aproape
nimeni nu mai are încredere în abilitățile lui. Va găsi extrem de greu
surse de finanțare și de promovare. La fel de adevărat este că unii se
ascund după insolvență ori faliment ca sa nu-și mai plătească datoriile
către furnizori și stat.
Astfel, un om pornit la drum poartă în spate efortul pentru reușită
și teama de insucces cu repercusiunile sale sociale. Iar pentru a reuși în
afaceri trebuie să fii relaxat, să fii un jucător! Această mentalitate vine
tot din lipsa culturii afacerilor. Citeam o carte, la un moment dat, de
Robert Greene, Cele 48 de legi ale puterii în care reușitele în viață pe
orice plan erau explicate cu exemple din istorie. Nu sunt de acord cu
146
multe din propunerile din acea carte, dar mă gândeam, la acel moment,
că dacă la orele de istorie ni s-ar fi vorbit mai mult despre oamenii care
au făcut istoria și nu despre nume seci, am fi învățat mult mai repede
evenimentele importante și am fi înțeles cum funcționează lucrurile
din spatele evenimentelor, rămase neatinse în manualele școlare.
Pe fața cealaltă a monedei există însă problemele ce apar atunci
când ești o persoană citită, abilă și multilateral dezvoltată. Într-o
societate limitată, cu oameni în majoritatea lor purtători de ochelari
de cal, inteligența unei persoane este percepută ca prostie și lipsă
de pricepere. Deși în viața oricărui om este evidentă valoarea noilor
informații cumulate, eficiența ce o aduc cu ele la muncă, în socializare
și în crearea unei mărite valori a vieții, românii rămân orbi la nevoia
puternică de oameni educați și dezvoltați în cât mai multe domenii.
M-am lovit constant de refuzuri, răceală sau ironii atât la interviuri,
cât și în socializare pentru că am deschis gura să explic lucruri din
afara domeniului meu. Inteligența nu este apreciată și nu este plătită.
Un loc în care această resursă poate deveni cu adevărat o valoare este
antreprenoriatul. Dar luptele sunt mult peste normalul acceptat într-
un mediu de afaceri sănătos. România nu este pregătită pentru oameni
capabili. Multe țări nu sunt pregătite pentru astfel de Zarathustra.
Giovanni Papini, în autobiografia sa, Un om sfârșit descria tocmai
această dramă a omului inteligent/învățat. Filosofi din timpuri antice
aduc des în discuție această durere a omului suferind de inteligență.
Ascuțimea minții sperie! Naște frici neidentificabile în psihicul
oamenilor și aceștia se apără distrugând. De aceea vom vedea idioțenii
promovate mondial și oameni capabili îngropați în necunoscut. În
vreme ce Greta Thunberg a câștigat recunoașterea mondială prin greve,
urlete și plângeri, încercând să convingă guvernele să ia atitudine, dar
nefăcând nimic practic, alți tineri, alți copii au intervenit în rezolvarea
practică a unor probleme precum culegerea deșeurilor din oceane,
întârzierea eroziunilor solului fertil, reciclarea deșeurilor, etc.
Trecem peste faptul că scumpa noastră planetă are un ciclu de,
eu știu, 36000 ani, alții spun 20 și ceva de mii de ani, între epocile
glaciare. Pe la mijlocul perioadei vine întotdeauna o încălzire globală
de mari proporții. Cele două fenomene duc la schimbări climatice, la
eradicarea unor specii, la schimbarea polilor magnetici, la cataclisme și
147
tot felul de modificări pe care le „trăiește” planeta în tranzițiile ei. Noi,

oamenii, suntem ființe de nimic pe acest glob din galaxie. Suntem
doar o altă specie, un alt parazit de pe suprafața pământului.
Numele celor care au făcut ceva este o imensă necunoscută
în lume, dar Greta a urlat suficient de mult cât să devină o figură
cunoscută. Greta a știut să se vândă într-o lume superficială și speriată
de inteligență. Ceilalți s-au sacrificat încercând să salveze această lume.
În poligonul în care îmi făceam ședințele de instrucție moto, exista o
elevă care nu știa să meargă pe bicicletă și schimbase toți instructorii
pe motiv că sunt ei idioți și nu ea incapabilă. Cred că a stat în școală
vreo doi ani.
Mare mi-a fost surpriza să descopăr că ea era o motociclistă
renumită în lumea moto cu mii de fani și fiind considerată o somitate
în probleme legate de motociclism. Tot ce făcea era să se posteze mereu
la drum, mereu în situații moto, mereu ca și cum ar fi bătut lumea
în lung și-n lat pe două roți. Ceea ce auzea pe la oameni pricepuți
posta ca fiind un rezultat al gândirii ei. Fără absolut nici o jenă, teamă
sau orice, devenise un formator de opinii și un renume. La vremea
respectivă, ca și acum, eu mă luptam pentru a promova fiarele mele,
pentru a atrage lăicari și distribuitori de postări. Dar mie îmi era jenă
să postez lucruri pe care nu le stăpâneam, mi-era rușine să pun online
orice rahat făceam, îmi era nu știu cum să mă bag în seamă aiurea-n
tramvai peste tot cu oricine.
Fascinată și frustrată de această situație în care un om complet
paralel cu un subiect era o somitate, în timp ce unul capabil era
ignorat, m-am pus pe frunzărit internetul să înțeleg mecanismul
de funcționare. Nu a trebuit să insist mult pentru că primele 20 de
articole subliniau în moduri diferite aceeași idee: prostul nu știe că e
prost, prin urmare nu îi este jenă să arate cât de priceput și de deștept
este. Prostul nu are dubii la adresa lui, prin urmare nu îi este jenă să
se bage peste toți care-i ies în cale, deoarece este convins că deține
adevărurile absolute. Un om inteligent se pune sub semnul întrebării,
îi este jenă să răspândească idioțenii și nu se vede niciodată suficient de
bun pentru a se arunca în lumina reflectoarelor. De-aia proștii reușesc
și oamenii inteligenți mor în sărăcie și anonimat de foarte multe ori.
Românii sunt mari iubitori de proști pentru că îi distrează și îi fac
148
să se simtă deștepți și superiori. Românii se distrează copios pe seama

agramaților, ciudaților, rataților sau a oamenilor capabili, victime ale
neșansei sau ale lumii mari și rele. Pe cât de mult iubesc bâlciul și bătaia
de joc, pe atât de mult îi disprețuiesc pe cei capabili, îndemânatici și
învingători care au pornit din același loc ca ei.
Cumva sunt înțelegători și îi acceptă pe hoții care au moștenit
averi, relații și rude, dar îi urăsc organic pe cei plecați din mijlocul lor
și ajunși pe culmi ale succesului. Îi urăsc atât de mult încât se luptă să
le distrugă imaginea, credibilitatea, liniștea, succesul și dacă ar putea
să-i bage în faliment și să le omoare persoanele dragi, ar dormi ca niște
prunci în toate nopțile vieții lor.
Sunt atât de roși de invidie și de speriați de ceea ce nu înțeleg încât
un om multilateral dezvoltat reprezintă un pericol pentru existența
lor, deoarece nu știu cum a ajuns acel om așa și de ce e capabil, mai
mult decât să le demonstreze josnicia și lenea lor. Din scurta mea
experiență am învățat că trebuie să tac din gură și să-mi ascund
cultura, înțelegerea și experiența ca pe un kilogram de aur de ochii
satului. Recomand aceeași atitudine dacă vreți liniște în viață și să
evitați invidia altora și frica ce îi transformă în agresori.
Mai bine să creadă și chiar să fie convinsă lumea că succesul s-a
obținut prin kilometraj rodat prin paturi, că a venit ca o donație sau
a picat din cer, de la rude ca mătușa Tamara, decât să știe că totul s-a
obținut prin muncă, studiu și sacrificiu. Mulțimile vor accepta un om
care să le semene în mizerie și prostie și vor ucide mințile luminate.
Așa au făcut în toată istoria existenței lor. Românii sunt vânători
iscusiți, antrenați și desăvârșiți. Grijă mare!
ZONA DE CONFORT
Cel mai periculos loc în care te poți găsi vreodată pentru propriul
tău bine este în zona de confort. Acolo tot ce ajunge are șanse foarte
mari să moară. Tot ce stagnează moare! Dacă ne uităm în trecut
descoperim foarte ușor că inovațiile, descoperirile și orice dezvoltare
149
au apărut, în majoritatea cazurilor, în vremuri de război, foamete,

cataclisme, pandemii, etc. Nevoia, disperarea și frica determină omul
să se miște, să caute soluții, să eficientizeze ceva și să găsească metode
tot mai bune�
Atunci când ai tot ce îți trebuie, nu există nimic exterior care să te
determine să faci ceva, poate cel mult „filosofie”. Pentru a putea face
mai mult și a fi mai mult este necesară ieșirea din zona de confort. Acest
efort se va lovi întotdeauna de doi adversari versați: mintea și prietenii.
Mintea nu dorește schimbări pentru că ea vrea mâncare, procreare
și supraviețuirea organismului. Orice altă balivernă evolutivă este
un nonsens pentru ea. Creierul omului este același ca al strămoșilor
noștri preistorici. Am evoluat ca umanitate, dar creierele noastre au
rămas milenii în urmă. Prietenii, de asemenea, nu te vor ieșit din zona
voastră de confort pentru că le vei arăta că se poate și asta le va strica
armonia interioară.
De aceea, foarte mulți oameni ajung să iasă din zona de confort doar
ca urmare a unor probleme deosebit de grave. Cum am pățit eu să ajung
în lume lipsită de relații și resurse. Am fost nevoită să fiu mai bună și
mai abilă ca să pot supraviețui. Corpurile noastre ne suportă în toate
abuzurile și trag să se regenereze după toată indiferența noastră, prin
urmare suntem liniștiți și inconștienți în zona de confort, convinși că
vom muri sănătoși și frumoși. E suficient să ne lovească o boală gravă sau
o invaliditate ca să ne schimbăm radical stilul de viață. Vorba aia: „nu știi
ce ai până nu pierzi” este o mare realitate pentru că nu ne mișcăm până
nu pierdem. Este cel mai simplu și mai ușor să nu facem nimic, când am
putea face atât de multe și apoi ajungem disperați și supărați pe soartă,
pe viață, pe Dumnezeu, pe societate pe tot și toate în afară de propria
persoană când ajungem săraci, bolnavi, singuri și urâți.
Pe la noi prin țară nu prea există modele și dovezi vii de oameni care
să demonstreze necesitatea ieșirii de bună voie din zona de confort.
Într-o societate în care cei lipsiți de cultură ajung la frâiele țării, unde
fotbaliștii învârt banii cu lopata și bine le este celor ce stau pe fund,
nu poți determina oamenii să fie mai buni, pentru că pur și simplu
nu văd de ce!
Când începi să te miști, logic, te lovești de probleme ce trebuiesc
rezolvate, de greutăți ce trebuiesc depășite și de tot felul de situații
150
care te țin treaz noaptea. Cei din jur nu te vor susține, ci îți vor aminti
constant că ți-ai făcut-o cu mâna ta, că nu ți-a plăcut cu binele, că
ai căutat problemele cu lumânarea, etc. M-am lovit des de această
mentalitate. Tu ești singurul om care vede necesitatea schimbării și
ești singurul care înțelege că fără probleme și fără greșeli nu înveți și
nu crești. Cei din jur nu îți vor oferi acea palmă pe spate și nu vor da
nicio dovadă de susținere fără un „ți-am zis eu”, ceea ce te face să te
simți singur.
Într-o perioadă în care îți este greu, sentimentele de singurătate
și de neînțelegere sunt deosebit de apăsătoare, transformând greul
în cumplit. Calitatea oamenilor este un motiv în plus pentru care
lucrurile la noi se mișcă mult mai greu decât ar trebui. Existența
oamenilor satisfăcuți de distrugeri și demoralizări îngreunează
înaintarea celor ce fac ceva în țara asta.
Și vai, cât de confortabili, pasionali și dedicați sunt românii
chiar și în chinul lor. Nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți traiul,
alegând să sufere pierderi, lipsuri și umilință decât să sufere efortul.
Le e atât de comod să le fie rău, încât nimic niciodată nu îi va mișca.
Mint! Interzicerea grătarelor, micilor, berii, manelelor, plasmelor și
internetului cred că ar duce la revolte și toți conducătorii țării ar fi
trecuți prin furci.
În țara leneșilor, cei ce fac ceva sunt considerați idioți care nu țin
la binele lor. Deși toți au de câștigat de pe urma celor ce muncesc,
putorile vor face tot ce le stă în puterea lenei să-i oprească, să-i
îndepărteze sau să-i distrugă. Normal, fraierii nu își dădeau seama că
trag va vitele și că „munca e pentru tractoare”.
PRIORITĂȚILE SE PUN ÎN ORDINE, NU ÎN VISE
În aproape toate cărțile despre afaceri și dezvoltare personală

importate din afară se vorbește despre managementul timpului. Mereu
râd cu lacrimi când citesc aceste capitole foarte bine documentate și
explicate, dar complet inutile unei societăți care nu înțelege unde e,
151
nu știe unde vrea să ajungă și vrea ceva mai bun decât vecinul. Dincolo
de faptul că pe aici foarte mulți știu ei mai bine ce și cum, pentru a
putea organiza ceva trebuie să știi că ai nevoie de organizare, să știi
unde și apoi de ce. Baza fiind că trebuie să recunoști că nu știi cum și
ce să înveți. Păi cam cât de mulți sunt acei oameni capabili să spună
„nu știu”? Mă mai distrez uneori când vorbesc cu atotcunoscători
prin aruncarea unor absurdități în discuții.
Vorbeam cu o colegă din facultate, genul ăla de om care le-a făcut
pe toate și le știe pe toate, până intri în discuții pe detalii, despre Kafka
și începuse să mă irite cu modul prost prin care susținea că le știe pe
toate despre el și scrierile lui, așa că am început să discut cu ea despre
ideile foarte frumos expuse în cartea lui „Turele” și cum de acolo
am învățat atât de multe despre psihologia mulțimilor. Am lăsat-o
să debiteze inepții despre această carte și pe gură cască de la masă să
învețe despre această capodoperă literară. Din schimburi de priviri,
am înțeles că o singură persoană se distra alături de mine.
Am văzut nu doar în jurul meu, ci și la mine niște reacții distructive
care nu definesc stilul de viață al unei persoane capabile de a stabili
priorități și conștiente de ceea ce nu știe. Dintre acestea sunt două
care ies des în evidență. Atitudinea de a întârzia orice relaxare, plăcere
și satisfacție în ideea că va fi timp pentru ele cândva în viitor după ce
vor fi bani, siguranță, etc. și atitudinea de „doar o viață am” în care
totul se trăiește dezorganizat, ajungând des la autodistrugere. Mai rar
am văzut persoane echilibrate, capabile să facă lucrurile la timpul lor
și în cantitatea sănătoasă.
Eu am oscilat între cele două atitudini menționate. Ba ajungeam
în sapă de lemn și trăgeam sacrificându-mă complet, ba descopeream
că trece viața pe lângă mine și muncesc pentru taxe, impozite și chirii.
Echilibrul mi l-am găsit când am realizat că au trecut vreo patru-
cinci ani pe lângă mine în care eu nu am prins momentul în care au
înmugurit copacii și nici cel în care au căzut frunzele. Nu am văzut
etapele alea, m-am găsit că privesc natura când era înflorită sau golită
de frunze. Atunci am realizat că umblu hipnotic pe stradă și, în nici
una din atitudinile prin care mi-am dus viața, nu am trăit propriu-zis.
Viața trecuse într-adevăr pe lângă mine, iar eu am fost prea concentrată
pe excese și probleme ca să mă pot bucura de ea. Ca turiștii care merg
152
concentrați să facă poze și să treacă repede prin cât mai multe locuri,
uitând rapid tot ce au văzut, decât să se oprească să savureze momente
și priveliști pe care să le ducă cu ei toată viața.
M-am oprit în anul acela să văd toamna, să prind nuanțele
frunzelor, să văd păsările și să privesc norii pe cer. Recunosc că m-am
simțit inițial penibil și am realizat că mă relaxam forțat și încordată,
grăbită să termin cu relaxarea ca să reiau munca. Abia de la acel
moment încolo am început să acord atenție situației mele, locului
unde mă aflu, raportat la ce credeam despre mine. M-am organizat
în privința dorințelor pentru viitor și am aflat ce trebuie să stabilesc
anumite priorități pentru a ajunge acolo. Am furat o idee dintr-o
carte și mi-am aplicat-o. Cum vreau eu, cea din viitor, să mă gândesc la
mine cea de acum? Vreau să-mi reproșez o mulțime de lucruri pe care
le-am făcut greșit sau vreau să-mi mulțumesc pentru înțelepciunea
de a mă aduce unde am ajuns? Ce trebuie să fac pentru ca eu cea de
atunci, cândva în viitor, să-mi mulțumesc?
În copilărie mi-am dorit să ajung în sistemul militar, apoi am
realizat că sunt prea dezaxată și incapabilă să respect ordine, așa că
m-am orientat către un vis ținut în background toată viața, medicină
legală sau criminalistică. Au trecut anii, visul a rămas, realitatea mi-a
demonstrat că nu mă pot orienta pe acea cale. Nu știam unde eram
concret, îmi doream ceva pentru viitor, dar nu știam ce implică și
astfel am ajuns din pală de vânt, în pală de vânt, să fiu fierar.
Criminalistica reducându-se la oamenii din sistem pe care îi
cunosc, la cărțile citite și documentarele văzute. Savurez o parte din
domeniul în care mi-aș fi dorit să lucrez și trăiesc în altă lume. Poate va
veni un moment, cândva, în viitor, când voi regreta că mi-am distrus
sănătatea în atelier, când aș fi putut să-mi urmez visul, dacă în timpul
școlii mă organizam pentru el.
A fi un bun manager al vieții și timpului tău nu înseamnă să nu
mai ai libertate, să te limitezi și să îți tai din plăceri, ci înseamnă să
nu-i dai ocazia viitorului tău să regrete că nu a făcut ceva. Am ajuns
să-mi spun că mai bine regret că am făcut ceva decât să regret că nu am
încercat și să mă întreb cum ar fi fost.
În jurul meu și în variile medii prin care am umblat nu am întâlnit
multe persoane conștiente de importanța organizării și, prin urmare,
153
nu doar necunoscutul le dau viețile peste cap, ci chiar și simpla evoluție

logică a faptelor lor. Lipsa prioritizării mai atrage după sine un aspect:
așteptarea să se întâmple ceva.
Observ cât de greu este să fii independent și complet răspunzător
pentru tot ceea ce faci, deoarece e aproape imposibil să te ocupi singur
de tot ceea ce implică viața în lumea de azi. Depinzi de alții, de drumurile
pe care mergi, de la energia electrică până la livrarea unui produs către
client. Într-o lume în care depinzi de alții ajungi să aștepți multiple
lucruri, de la trecerea timpului până la obținerea unor rezultate dorite.
Aud des descrieri de vise amânate pentru un viitor incert care trebuie
să se încadreze în anumite așteptări. Cel mai concludent exemplu fiind
„Voi călători prin lume când voi ieși la pensie. Aștept să-mi mărească
salariul ca să am bani suficienți la bătrânețe”.
Oamenii așteaptă în trafic, așteaptă ziua de salariu, așteaptă
schimbări la partener, așteaptă ceva de la prieteni, așteaptă investiția
cuiva în visele lor, etc. Iar în timpul ăsta majoritatea stagnează în
așteptare. Românul este maestru emerit în așteptat. Așteaptă toamna
să facă țuica, așteaptă pensia, salariul sau ajutorul de la stat, așteaptă
sărbătorile să mănânce până crapă și să dea spitalele peste cap, așteaptă
să schimbe alții societatea, așteaptă să vină vremuri bune, așteaptă
așteptări nefondate și nemuncite de mult prea multe ori.
Pentru mine cărțile, acum la modă, despre organizare și alte
subiecte de tipul „cum să…”, cu informații importate din alte culturi,
sunt ironii subtile deosebit de amuzante la adresa neisprăviților.
Lucrurile sună bine, sunt răspândite în milioane de poze, meme și
citate în mediul online sau la bere cu mici și acolo se încheie toată
utilitatea lor�
Sunt prea puțini cei care adaptează lucrurile respective la mediul
lor și reușesc să transforme acele informații în ustensile productive, iar
din aceștia mult prea puțini sunt cei care au părăsit România, pentru
locuri unde felul lor de a fi s-a potrivit în puzzleul altor nații. Din
cei rămași, foarte mulți au în lista priorităților: „Bembeu” și „Harli”,
gagici sau proști cu bani, invidia fraierilor, selfiuri în locuri exotice,
băute, droguri, să fie „distracție, frate”, că avem o singură viață și alte
chestii care se îmbracă, se plimbă, adună praf sau se descarcă în vasul
WC-ului.
154
Cei rămași în sate, departe de realitatea vieții de la oraș și din lume,

conduși de presă, TV și primar sunt mai interesați să supraviețuiască,
să pună ceva pe masă și să tragă de viața animalelor din ogradă, când
pot și nu apar, de nicăieri, boli și gripe dubioase pentru care trebuiesc
omorâte. De la tinerele generații ce să aștept? Unii s-au născut ca
mine în perioada de tranziție și alții în explozia frustrărilor dublate de
lipsa direcției. O parte sunt afectați de dramele, traumele și lipsurile
copilăriei, ca toate generațiile din existența umanității, iar alții sunt
complet rupți de realitate. Foarte puțini dintre ei sunt viitoare oi negre
ce, sacrificându-și voit propria liniște, vor aduce un bine în lume, un
plus de valoare societății. Ei își vor descoperi singuri metodele, căile și
prioritățile.
Mă sperie însă acea parte dintre cei cu vârste de până în 10 ani
care sunt de o inteligență și o sensibilitate emoțională îngrijorătoare.
Mă sperie neadaptarea lor în această lume barbară. Mi-e teamă că o
parte din ei vor înnebuni sau se vor sinucide striviți de propria lor
inteligență și naivitate, prea mari pentru nivelul actual al lumii. În
viziunea mea și ei sunt o reală generație de sacrificiu. La fel de reală ca
toate cele venite în lume în perioadele de explozie, cum a fost revoluția
industrială, de exemplu.
Până una alta, prioritatea numărul unu este să vină salariul, să se
evaporeze pe ceva, așteptând prioritatea doi – liberele și sărbătorile,
când anul acesta, ca în toți anii trebuie schimbată mobila și zugrăveala,
poate și mașina.
Mi-am adunat de-a lungul timpului o valiză de invidie la adresa
mea și a lucrurilor pe care le-am făcut în nouă ani, de la moartea
tatălui meu până în prezent. 90% din tot ceea ce știu, fac, cunosc și
pot s-au format în acești ani. Mulți din cei ce mă invidiază cred din
tot sufletul că sunt alții în spatele meu și eu mă laud cu reușitele lor,
pentru că, pentru cum văd ei viața, este imposibil ce fac eu. Alții cred
că mi-au picat lucruri din cer, pentru că nu am cum să muncesc cât
muncesc, să citesc, să socializez, să mă plimb, să văd filme și seriale, să
și dorm pe deasupra.
Tot secretul stă în managementul timpului, care deși din afară pare
haotic pentru cei la program, pentru mine este sistemul perfect care
merge uns pentru cum sunt. Un cunoscut îmi spunea că nu voi face
155
nimic în viață cu stilul meu, întors pe dos, de a fi cu programul și cu

lipsa organizării și rutinei. Deși avea în fața ochilor lui atelierul născut
din nimic, tocmai cu acest stil al meu, dar era prea ros de invidie să
vadă. Mă ajută că nu am responsabilități și nu am nici copil acasă
care să-mi urle de foame sau pentru care să trebuiască să investesc,
dar în locul copilului am luptele mele născute din lipsa finanțelor, a
acoperișului deasupra capului și a altor resurse sigure pe care mulți le
au�
Pentru mine prioritatea numărul unu materială a fost să îmi
pot plăti chiria la atelier. Mâncarea, hainele și distracția au rămas
întotdeauna pe ultimul plan. Dar am înțeles că muncind doar pentru
taxe și facturi, nu voi rezista mult timp și voi cădea pradă depresiilor și
frustrărilor, cum mi s-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul anilor. De
aceea, mă opresc când simt că e prea mult și citesc, mă uit la un film,
mă droghez cu vise, iluzii, distrageri pe care le culeg din ele.
Privesc în jurul meu și întind o mână celor aflați în nevoie, pentru
că altfel exist degeaba și vin acele momente în care viața îmi arată
inutilitatea mea, dacă nu am cu ce s-o plesnesc peste față. Prioritatea
de bază a vieții mele este să trăiesc frumos, să fiu eu așa cum sunt și
să las ceva în urma mea. În jurul acestui scop toate celelalte se așază
organizate haotic, specific mie, dar eficient. Ce frumos ar arăta lumea
dacă cei preocupați de viețile altora și-ar dedica timpul unor activități
constructive! Inclusiv viețile lor ar fi mai înfloritoare!
UN PIC MAI MULT EFORT ȘI NISCAIVA

RESPONSABILITATE
Perioada în care am lucrat instructor moto a fost una deosebit de

educativă pentru mine și un pas major în cizelarea și evoluția mea.
Pe cât de simplu pare și pe cât de superficial își fac treaba atâția din
domeniu, dacă vrei să faci lucrurile corespunzător, această meserie
devine provocatoare. Știam să merg pe motocicletă, cunoșteam
legea și am descoperit că nu era suficient pentru a-l face pe un om să
156
piloteze în siguranță o motocicletă. Aveam capacitatea de a explica un

lucru în mai multe moduri și prin varii asocieri și am descoperit că nu
era suficient pentru a-i putea duce pe toți la același nivel de abilități.
Înțelegeam importanța atenției, respectului și dedicării și nu au fost
suficiente pentru a mă putea impune în fața ideilor provenite din
online�
Poate nu am fost un instructor bun pentru toți elevii, dar am
încercat să fiu tot mai bună în transmiterea informațiilor și a bunului
simț. M-am străduit să îmi asum responsabilitatea pentru viața acelor
oameni și să fac tot ce îmi stătea în putere să le dau abilitățile necesare
să supraviețuiască traficului din România. În timpul liber, în atelier,
când lucram la fiare, urmăream și ascultam cursuri moto, cursuri
de psihologie și cursuri de metodologie didactică. Totul conta dacă
voiam să transform un necunoscător într-un motociclist. Trebuia să
țin cont de nivelul lui de educație, pentru a-i putea vorbi pe limba pe
care o putea înțelege, trebuia să țin cont de statura elevului, gabaritul
lui și modul în care-și folosea corpul pentru a ști ce să-i indic, ce să-l
învăț să relaxeze și ce să antreneze.
Dincolo de toate aceste lucruri conta mult cu ce atitudine venea,
ce fel de zi avea, cum era ca om în societate, toate aceste aspecte
influențând decisiv modul în care manipula motocicleta și se
comporta în trafic. Trebuia să ajung să înțeleg fiecare elev în parte și
să învăț cum „funcționa”. Am fost dezamăgită de toți patronii la care
am lucrat. Toți vedeau motocicleta ca o mașină și refuzau să accepte
că este necesară mai multă implicare. Pentru toți orele moto erau bani
și atât, absolut nimic mai mult! Insistența mea de a face lucrurile cum
trebuie m-a adus în punctul în care să mi se impute că fur combustibil
și să fiu batjocora celorlalți instructori care predau doar mișcările
necesare la examen.
Nego a fost singurul instructor de la care am învățat și pe care l-am
apreciat ca om și ca profesor. Nu l-am văzut să facă lucrurile superficial
și în bătaie de joc, având grijă să nu scoată torpile pe șosele și sinucigași.
Priviți din afară, elevii mei erau rupere de ritm în poligon, iar eu cel
mai nepăsător instructor care stă pe telefon. Când se mai dădea câte
unul cu roțile în sus, era pentru că eu sunt un instructor incapabil.
Mulți din elevii mei își vor aminti cu siguranță că le-am spus pe la
157
primele ore că îi voi forța să cadă ca să simtă pe pielea lor cimentul, să

simtă dinamica unei căzături și să înțeleagă că motocicleta este atât un
moft, o plăcere, cât și un pericol.
Celor mai plini de ei le-am explicat că motocicleta este cea mai
rapidă karmă, când devii arogant dă cu tine de pământ. Unii au venit
să-mi spună că am avut dreptate, alții au considerat că nu le-am spus
tot ce era de spus, alții au tăcut și au continuat să învețe. Fiecare după
posibilități. Au fost momente în care apropiații elevilor au intervenit
peste explicațiile mele, pentru că știau ei mai bine, dar am ignorat, fiind
conștientă că asta este natura românului. Au fost cazuri în care elevii
îmi spuneau că sunt siguri că altfel ar trebui să facă și nu cum le spun eu.
Am trecut peste toate aceste aspecte, știind prea bine cât de frustrant
și de incomod este să înveți ceva nou și cum mulți caută un vinovat în
afara lor pentru a-și justifica incomoditatea, incapacitatea de moment.
Cum oamenii sunt diverși, am avut și elevi care după prima ședință
au crezut că nu e de ei și m-am dedicat efortului de a-i face să vadă că
pot, pentru că ei chiar aveau toate abilitățile necesare. Îi puneam să se
uite la accidente moto explicate cât timp dura școala. Nu toți m-au
ascultat. Dar unii au înțeles când le-am spus că toate acele informații
se depozitează undeva în subconștient și în momente critice vor avea
reacțiile salvatoare fără să știe de unde le-au venit.
Sunt enorm de multe lucruri de spus despre acea perioadă. Mi-a
plăcut. A fost greu datorită mediului infect în care am lucrat și
datorită patronilor interesați exclusiv de câștig. Dar ca meserie în sine
a fost o maximă plăcere. Mi-a plăcut să le văd fețele mulțumite când
reușeau să înțeleagă ceva, mi-a plăcut să-i văd dezvoltându-și atenția și
abilitățile. Am fost încântată să le urmăresc progresul în trafic după
ce au terminat școala. În timp nu vor mai ști ce a venit de la mine și ce
și-au antrenat ei, dar sunt mulțumită să văd cât de bine s-au așezat în
fundațiile lor anumite cărămizi pe care le-am pus la începutul școlii.
Mi-au mai venit la atelier în timp persoane care au terminat școala
cu foștii mei colegi instructori și m-au rugat să-i învăț să meargă, dar
să nu spun nimănui că au venit la mine. Nu m-a interesat să arăt cu
degetul sau să mă pun pe mine în lumina proiectoarelor, ci m-am
implicat în dezvoltarea acelui coleg din trafic, ale cărui lipsuri m-ar
putea accidenta�
158
Dacă m-ar fi interesat faima și renumele, probabil aș fi ieșit cu

elevii la bere și evenimente, cum făceau mulți din colegii mei. Cu
siguranță i-aș fi distrat foarte mult și le-aș fi umplut capul cu povești
despre cât de fenomenali sunt motocicliștii, ce tari sunt întrunirile și
ce lume deosebită vor descoperi. N-am făcut nimic din toate acestea.
Spre absența faimei mele, le-am băgat de la început în cap că acest
moft îi poate omorî și schilodi dacă nu sunt responsabili, că lumea
moto e la fel ca orice lume, cu bune și rele, cu singura diferență că e o
comunitate în care reușim să ne unim și să ne ajutăm mai repede și în
număr mai mare decât se întâmplă în altele.
Au venit oameni îmbătați de filme, seriale și povești, nerăbdători să
intre în lumea „băieților răi”. Cred că au fost dezamăgiți să descopere
că foarte mulți sunt niște ursuleți de pluș care se bucură de mersul pe
două roți și participă cu tot ce pot când apare ocazia să facă lumea un
pic mai bună.
Puteam să fiu precum colegii mei și să lucrez pentru bani. Aș fi
făcut elevi pe bandă rulantă. Patronii ar fi fost fericiți cu consumurile
mele mici și colegii liniștiți că sunt ca ei. Poate chiar și azi eram în
continuare instructor moto. Am ales să depun mai mult efort, să ofer
mai mult decât cere legea și să-mi fac treaba cât pot eu de bine, și un
pic în plus, cu atâtea persoane câte voi apuca, înainte de a fi expediată
din poligon. Sunt fericită că am putut face asta și liniștită în privința
acelor elevi și a conștiinței mele.
În orice faci ești responsabil față de munca ta și de urmările ei.
Din păcate, prin dulcea noastră Românie, nu mai există ideea de
responsabilitate. Se cer schimbări, se vor lucruri care să meargă ca
„în afară” dar nu există în mintea majorității responsabilități atașate
acestor schimbări.
Vrei un trafic civilizat, organizat și fluidizat? Dincolo de
infrastructură, ai nevoie de instructori de calitate care să facă mai mult
decât se cere la examen, de consum și investiții din partea școlilor de
șoferi și sancționarea legală a celor ce nu își fac treaba corespunzător.
Școlile trebuie să dezvolte în copii respectul față de ceilalți și să le
graveze în minți că „libertatea lor se termină acolo unde începe
libertatea altuia”. Și legea trebuie să sancționeze greșelile și ideea de pile
și șpăgi să însemne pușcărie fără drept de apel. Abia atunci vom putea
159
vorbi despre civilizație pe șoselele patriei. Dar românii vor civilizație

pe drum cu permise luate pe bandă rulantă, cu relații și atenții care
să-i scape de amenzi și tot felul de alte mișmașuri. Vor siguranță în
trafic cu ITP-uri și RAR-uri trecute pe pile și șpăgi. Ambele în aceeași
societate nu pot funcționa!
Trebuie un pic mai mult efort decât minimul necesar cerut, ceva
mai multă dedicare și implicare, remunerate corespunzător și multă,
multă responsabilitate. În alte țări există conceptul de ținere în
legătură cu clienții, chiar dacă au venit doar o dată și nu mai au nevoie
în veci de serviciile tale. Dacă le-ai oferit ceva ai obligația morală să te
asiguri că sunt mulțumiți în timp de serviciul tău. Ei nu vor mai veni,
dar te pot recomanda datorită interesului arătat satisfacției lor.
La noi, din păcate, dacă îi zâmbești unui client va crede că vrei să-l
fraierești. Dacă te porți frumos cu un client va încerca să te țepuiască.
Dacă vrei să te asiguri că este în continuare mulțumit de serviciile
tale va considera că îl hăituiești. Am trăit în mai multe rânduri două
situații interesante care arată cât de diferiți suntem noi de alte țări la
care visăm.
Obișnuiesc să-mi pun clienții să-și achiziționeze materialele sau le
cumpăr direct pe numele lor. Mi s-a spus că-s fraieră, că aș mai putea
câștiga niște bănuți în plus la materiale. Nu mă interesează tunurile de
genul acesta. La finalul unei lucrări memorabile, pentru unul din cele
două tipare, când a venit clientul să-și ia piesele, i-am arătat un maldăr
de rămășițe și i-am explicat că sunt resturi de la materialele lui folosite
la lucrare. I-am pus în față foile cu toate notițele și i-am explicat toate
etapele de lucru și toate consumurile.
Greșisem prețul în defavoarea mea cum mi s-a întâmplat de
nenumărate ori. Când m-a întrebat dacă mai are să-mi dea ceva, i-am
explicat ce am greșit ca să înțeleagă de ce la o posibilă dată viitoare
prețul va fi altul, dar i-am spus că am bătut palma pe un preț și nu
sunt de acord să plătească el pentru greșeala mea. Mulți dintre cei care
au lucrat cu mine își vor aminti de această atitudine a mea, pentru că
în timp am învățat cum să îmi evaluez corect munca și chiar și după
atâția ani, tot mai am scăpări.
N-am mai văzut acel client. Am aflat că nu vrea să mai lucreze
vreodată cu mine, pentru că l-am aburit cu vorbă dulce și sigur l-am
160
furat. Am aflat cu ce oameni a ales să lucreze și îi știu că au obiceiul

să umfle orice se poate umfla ca preț, fac treaba foarte greu în timp și,
la final, mai cer în plus. Ăia făcând parte din normalitatea cunoscută
prin țara noastră, deci cunoscutul, sunt oameni de încredere.
A doua situație este realmente hilară. Am foarte mulți clienți care
nu au mai lucrat cu mine pentru că nu le-am luat bani pe lucrările
care nu au ieșit cum au vrut ei. Cum îi explicam unui furnizor de-al
meu: „Nu poți să-i ceri omului bani pe o lucrare prost făcută, e ca și
cum vânzătoarea te-ar lua la pumni că nu vrei să plătești blugii rupți
pe care ți i-a pus în brațe”. Dar e nasol când ți se întâmplă ție, corect
când i-o faci tu altuia. Clienții respectivi au ales să lucreze cu oameni
care îi tratează mizerabil, îi rup cu banii și îi pun să plătească nu doar
lucrările greșite, ci și refacerea lor.
Repet, este cunoscutul, este acea normalitate în care trăim și atunci
prezintă încredere. Personal aleg să continui să pierd clienți de genul
acesta pentru că e selecție naturală și să continui să fac efortul ăla în
plus, sacrificiul ăla financiar cinstit pentru că asta e semnătura mea,
asta sunt eu și pentru serviciile mele există și clienți de calitate, iar cu
ei „Banul cinstit ține prietenii lungi”. Depinde foarte mult de ce alegi,
calea ușoară, renume prost, venituri mari, dar nesigure sau calea grea,
renume bun și venituri mici, medii, dar sigure. Ați observat că dacă
le zâmbiți vânzătoarelor și clienților, de multe ori devin agresivi și se
vede pe fața lor că se întreabă ce vreți de la ei?
Pentru servicii de calitate, țara asta are în primul rând nevoie de
clienți de calitate și apoi de oameni care să lucreze cu drag, pasiune,
implicare și responsabil. Furnizorii și prestatorii să-și asume
greșelile, iar clienții să aprecieze și să promoveze corectitudinea. E
undeva departe, într-un viitor invizibil, această populație corectă
și responsabilă. Plaiurile mioritice momentan sunt prea pline de oi
deghizate în lupi!
161
SELECȚIA NATURALĂ ARE LEGILE EI
Multe persoane, puțini oameni. Din nevoia de afirmare, de

apartenență și din frica de singurătate, sunt milioane de persoane care
se înconjoară de alte milioane de persoane. Dar un individ în toată
viața lui are puțini oameni în preajmă. Mi s-a spus că, fiind femeie
fierar, dacă aș fi știut să mă vând ca imagine, aș fi fost miliardară. Sunt
perfect conștientă de acest lucru și întâmplător chiar nu ar fi ceva greu
de făcut. Necesită o investiție de câteva sute de lei în țoale potrivite
sexului ce-l dețin și într-o cameră suficient de bună.
Dar eu nu sunt doar o bucată de carne și nu pot accepta să mă vând
la kilogram pentru succes și renume. La fel nu accept să mă prostituez
mental și comportamental ca să mă înconjor de persoane. Noroc că-
mi iubesc solitudinea. Nu am fost nevoită s-o accept datorită felului
meu atipic de a fi, ci e ceva ce-mi place de când mă știu. Ideile îmi vin
în solitudine, lucrările se nasc atunci în mintea mea. În solitudine mă
cunosc mai bine și înțeleg ce se întâmplă în jurul meu. Prin urmare,
oamenii din jurul meu se selectează adesea singuri, fără intervenția
mea�
Dar sunt momente în care verific calitatea unor oameni prin
pierderi, cel mai des financiare. Nu îmi place să pierd timp în
așteptarea momentului potrivit să iasă la iveală adevărata natură a
cuiva. Am știut din primele zile sau săptămâni adevăratul caracter,
chiar și a celor cu care am împărțit intimitatea, doar că în acele cazuri
am fost suficient de credulă că voi reuși să fac să fie bine, iar ei să aleagă
singuri să fie mai buni pentru că puteau face asta.
Când am dubii asupra cuiva creez mediul necesar să-mi ceară să-i
fac ceva sau să-i dau o lucrare. Adesea dubiile astea mi se nasc în cazul
persoanelor care sunt foarte nemulțumite de cât de prost e plătită
munca la noi în țară și cât de neapreciată este, în cazul persoanelor
care critică înfocat oamenii care fug după oportunității de la gratis
spre moca, în timp ce îi văd că în spatele vorbelor sunt reali vânători
de chilipiruri. Am evacuat prin metoda asta o mulțime de oameni din
viața mea care aveau relații sau chestii utile pentru mine și am strâns un
imens portofoliu de lucrări ce au fost cadouri sau donații majoritatea
162
lor, dar nu am rămas cu elemente distructive în mediul meu. A

durat mult timp până am realizat că, de fapt, am fost magnet pentru
oameni de joasă factură, tocmai datorită anumitor caracteristici ale
personalității mele, și încă lucrez la aceste aspecte.
Oamenii ăia au dispărut când la predarea lucrării le-am spus să dea
cât vor sau dacă vor, eu aș alege să le dau cadou pentru că ne știm și
e plăcerea mea să fac un gest frumos și să ajut. Au fost deosebit de
puțini, dacă nu chiar conform matematicii 3% din total, care au dat
prețul corect sau chiar mai mult și le-am dat înapoi din bani sau banii
cu totul. Dar majoritatea lor m-au jignit, contrazicând toată gargara
cu care au încercat să-mi împuie capul.
Tot în timp și prin astfel de pierderi câștigătoare am aflat că oamenii
plini de vorbe cu care insistă să-și explice viziunile și caracterul sunt
oamenii de cea mai joasă factură. Un om de calitate nu are nevoie de
vorbe multe despre el. Mulți din cei care umblă cu Dumnezeu sau altă
divinitate în gură, cei care critică societatea și insistă să arate exemple
conforme aprecierilor lor sunt oameni față de care e bine să ții distanța
sau cu care să nu faci vreodată afaceri.
E o realitate că România e o țară invadată de turcisme și chinezisme
pentru că sunt cea mai ieftină variantă de a copia opulența altora, dar
tot la fel de bine țărișoara asta este locul în care se muncește pe rupte,
chiar și la furat sau luat ajutor de stat. Urmărind comportamentul
multor clienți, am observat că nu vor să evalueze corect munca altora.
Pe mine mulți ani m-a interesat să intru pe piață, să fiu cunoscută,
să-mi dezvolt abilitățile și să-mi fac un portofoliu. Am trăit în sărăcie,
în acea sărăcie în care am identificat că are un miros specific și anumite
caracteristici ușor identificabile la oameni, dar am avansat mulțumită
oamenilor care s-au bucurat să mă fure sau să mă folosească.
I-am primit bucuroasă în viața mea pe toți, indiferent de calitatea
lor, ignorând sfaturile de a mă înconjura de mulți oameni care să mă
ajute financiar și public. S-au triat singuri. Cum spuneam, prin cele
67 de talismane, odată cu evoluția, oamenii care nu țin pasul sau nu
sunt de aceeași factură, dispar subit și sunt uitați. După o perioadă de
mers prin singurătate apar mereu alții. În timp încep să rămână doar
cei de calitate și după un alt timp încep să apară cei de aceeași factură
sau mai buni și se rărește cantitatea celor inferiori.
163
În procesul modelării personale spre o direcție sau spre un fel de

a fi, există o lungă perioadă în care prădătorii sunt atrași de victima
ușoară datorită insecurității, lipsei de experiență, fricii și singurătății,
dar de la un anumit nivel încolo nu mai riscă și țin distanța.
Spuneam de fostul concubin, care ne-a escrocat și ne-a luat banii,
mie și amantei de care am aflat cu această ocazie. Cei doi se potriveau
foarte bine. Dintr-un anumit punct de vedere îmi pare rău că am ajuns
să iau legătura cu ea, pentru a o pune în gardă referitor la primejdia
pe care o reprezintă acel individ. Ar fi ajutat-o mai mult să păstreze o
prietenie de durată cu el, în urma căreia să piardă pe multiple planuri.
Ar fi învățat mai multe așa.
Acest fost mi-a cerut tot timpul ajutorul, să fac din el un om mai
bun, să-l ajut să treacă peste nimicnicia lui. În paralel continua să
facă mizerii. Când i le evidențiam, dacă nu aveam dovezi, eu eram
un om rău care nu-i aprecia eforturile, nu-i dădeam nici un dram de
încredere, nu țineam la el, îi căutam vini și greșeli în orice și apoi urma
lista cu „dar și tu” în care, în general, erau invenții, păreri, obsesii care
pentru el însemnau că-i semăn. Când la ceva timp distanță aveam
dovezile, începeau poveștile cu „Nu am vrut să recunosc pentru că
mi-a fost jenă de cât de jalnic sunt” sau „Am dat în tine că mă simțeam
mai bine la adresa mea. Eu mereu am considerat că sunt un om bun și
tu îmi arătai că nu, dacă te coboram în mintea mea prin orice metodă
de pe piedestal, atunci nu mă mai simțeam inferior”. Apoi, după un
timp, când simțea că ar fi fost iertat sau credea că au fost uitate faptele,
eu eram vinovată pentru acțiunile lui, deoarece prin lipsa mea de
încredere îl făceam să fie mizerabil.
În tot timpul nu a reușit să-mi găsească nici o vină, așa că inventa
monștrii din geloziile, frustrările și invidiile lui. La final, când am avut
tot ce-mi trebuia ca să-mi recuperez legal banii și să fiu cu conștiința
împăcată că am încercat tot ce se putea pentru a transforma potențialul
lui în realitate, l-am pus să-mi scrie o listă cu toate faptele mizerabile la
adresa mea. Spre finalul listei, probabil deranjat de realitatea caracterului
lui, a dat-o înapoi în „dar și tu”. Cu chiu cu vai a terminat lista!
I-am explicat de ce îl înțeleg pentru tot ceea ce a făcut și de ce sunt
vinovată prin propria mea existență pentru acțiunile lui, pentru că nu
trebuia să-l primesc în viața mea. Am greșit crezând că un om poate
164
învăța stând în preajma altuia care mai mult face decât vorbește. Nu
avea dorința reală de a fi mai bun, pentru că până la acea vârstă, dacă ar
fi fost deranjat de el, și-ar fi depășit condiția. El era sclavul mamei lui,
care trebuia ținut de mână, suportat și iertat pentru toate faptele lui.
Eu nu eram mama lui și nu aveam această obligație, deși din punctul
lui de vedere era datoria vieții mele să mă dedic lui.
Am văzut că la un anumit nivel înțelegea ceva, ceva din ce-i
spuneam. Dar i-am demonstrat că e mult mai interesat de cum se
crede în mintea lui decât de ce face în realitate. I-am inventat două
mari greșeli ale mele făcute la începutul relației noastre, când nu eram
împreună. Din clipa aia era de la sine înțeles că eu trebuia să-l iert
pentru tot și să fiu omorâtă cu pietre. Să greșească el lumii e una, dar
să i se greșească lui, chiar și minor, e o faptă penală.
În clipa iertării, caracterul lui complet a ieșit la iveală. El trebuia
să fie apreciat, iertat, respectat și nimeni nu avea voie să-i greșească.
Cu amanta lui am trăit ceva asemănător. După ce a văzut că nu o
consider vinovată și știu că a agățat-o tocmai pentru că este foarte
ocupată și singură, vorbindu-i ca și cum aș fi eu, recomandându-i cărți
citite de mine, video-uri văzute de mine și povestindu-i întâmplări
din experiența mea, ca și cum le-ar fi trăit el și, mai ales, vorbindu-i
încontinuu de cât de dedicat îmi este el mie, cât mi-a greșit și cât mă
iubește, s-a liniștit atât de mult, încât i-a ieșit tot caracterul la iveală.
Din acea clipă la fiecare întâlnire îmi spunea cât a suferit, cum a fost
folosită, cum, chiar când era cu ea, o punea în inferioritate față de mine,
cât a furat-o, etc. Am rămas în relații cordiale și a fost ultimul om din
viața mea căruia am încercat să-i arăt că poate mai mult decât egoismul
în care trăiește. I-am demonstrat cât de mult seamănă cu fostul meu și
i-am indicat calea pentru o viață mai bună. Mai departe totul ține de ea.
În cazul amândurora selecția naturală a funcționat ceas. În
momentul în care eu am crescut și ei nu și-au depășit condiția, și-au
scos caracterele la iveală prin mizerii cu care au încercat să mă dărâme
la sau sub nivelul lor. Cum creșterea mea a fost axată pe muncă și nu
pe impresii și iluzii, amândoi au rămas undeva în spate. Viața mea nu
mai are legătură cu viața lor. Pe ea am ajutat-o să-și câștige legal banii,
pentru că fără mine ar fi rămas cu buza umflată. Eu încă mai lupt
pentru ai mei. Mi-am îndeplinit partea.
165
Natura are legile ei după care funcționează. Ajung în preajma

noastră tot felul de oameni și de la toți avem câte ceva de învățat, în
primul rând despre propria noastră persoană. Rezonăm cu ceva din cei
ce ajung lângă noi, mulți sunt oglinzi ale lucrurilor ce nu ne plac la noi
și avem astfel ocazia să ne cizelăm și să ne vedem de drum. Mulți din ei
ar fi fost treceri pasagere prin viața mea, dacă m-aș fi uitat întâi la mine
și la greșelile mele și nu aș fi sărit să-i ajut și să-i îndrum spre mai bine.
După cum mi-au făcut capul calendar Antipa, Șarpe și Iliescu,
am greșit încercând să salvez tot felul de oameni care nu voiau să fie
salvați, care voiau doar atenție și forța mea de muncă. Eu trebuia să am
grijă de mine și cine ar fi ținut pasul ar fi continuat să fie lângă mine.
Am învățat acest lucru și odată cu această înțelegere selecția naturală
a făcut curățenie în viața mea. În câteva luni au dispărut din senin
oameni de a căror prezență m-am chinuit ani întregi să scap. Locul lor
a fost umplut de oameni apropiați nivelului meu sau chiar superiori
mie. Cine știe câți și dintre ei vor rămâne în spate sau câți mă vor părăsi
lăsându-mă în urmă. Când am început să caut, febril și dedicat, să fiu în
fiecare zi o versiune tot mai bună a mea, selecția asta naturală, cu legile
ei ciudate, a început să-și facă treaba fără efortul meu.
„A vedea paiul din ochiul altuia și a nu vedea bârna din ochiul tău”
este una din puținele expresii românești ce ar merita memorate. Dacă
ne-am ocupa mai responsabil de bârnele noastre și am realiza că la alții
ne enervează fix ceea ce ne displace la noi, nu doar că am deveni mai
umili și mai prietenoși, dar nici nu am mai pierde timp valoros cu
oameni ce nu ne merită prezența.
PEDEAPSA NU-I REEDUCARE
Ne amintim probabil mulți dintre noi de pedepsele din timpul

școlii care însemnau umiliri în fața clasei. La fel se întâmplă în cazul
multor pedepse. Mai puțin cu pușcăria pe la noi prin țară, unde se are
mare grijă de binele persoanei private de libertate.
Domnul PPL (persoană privată de libertate) are internet, mese
166
calculate la 2000 de calorii, internet, bibliotecă, ateliere, camere

încălzite și îngrijite, magazine în pușcărie și cartele cu bani și parcă
primeau și o diurnă pe lângă reducerea pedepsei în cazul în care ieșeau
la muncă.
Am fost la concerte la Filarmonica din Ploiești unde au cântat PPL-
iști concerte de Crăciun. E firesc să fie mulți cei care fac infracțiuni
bine calculate, astfel încât să fie închiși peste iarnă. Uneori și pe mine
mă bate gândul să fac o trăsnaie și să pot sta ani de zile cu mâncărică și
bibliotecă în liniștea mea, cu condiția să mă antrenez suficient cât să
mă impun în fața celorlalte pușcăriașe.
Dar dincolo de pușcărie există școli de corecție și tot felul de centre
de detenție și reeducare unde pedepsiții sunt învățați cum să devină
oameni mai răi și hoți mai buni. Îmi povestea cineva, la un moment
dat, că el sau un prieten a fost închis pentru spargeri și avea nu știu
ce atelier în care repara broaște și lacăte. Mi-a spus că a ieșit expert
în desfăcut încuietori. Ținem persoanele răufăcătoare pe bani grei și
apoi îi scoatem în societate mai buni în tot ceea ce fac rău.
Citeam despre evenimente din India, unde deținuții sunt duși la
cursuri de yoga, de meditații și de respirații. În alte țări sunt duși, nu
la muzee și biserici, ca la noi, să vadă ce ar mai fi de furat, ci la teatre,
spectacole și locuri de culturalizare. Recent am văzut un video în care
anumite centre explicau beneficiile aduse în reducerea criminalității
de orele de meditații ținute în centrele de detenție.
Pedeapsa și umilirea nu reeducă omul, ci îl înrăiesc. Avem și
excepții în lumea asta mare, excepții care fac oamenii să încerce să nu
mai comită infracțiuni de frica detenției. În unele țări condițiile sunt
inumane și atât de drastice, încât nimeni nu vrea să se întoarcă. Un
cunoscut de-al meu a ajuns carne de tun pentru o gașcă de spărgători
din Germania. A ajuns în pușcărie, la un soi de triaj, din ce explica
el. A făcut patru luni. După cele patru luni a fost trimis în țară și era
traumatizat. Dacă ridicai tonul la el îl vedeai cum i se dilată pupilele și
tremură carnea pe el. Patru luni într-un loc care nu era chiar pușcărie
normală germană l-a liniștit pe viață.
Mă gândesc că în Rusia, în Albania și prin alte țări care nu țin cont
de drepturile infractorilor, pușcăria e locul unde nu ai vrea să ajungi
nici ca vizitator. Dar nici locurile alea nu reeducă, doar produc o frică
167
suficient de mare cât să-i țină pe mulți la distanță, dar pe alții îi face
monștri. Am urmărit documentarul doctorului care a descoperit, din
greșeală(!), „gena” criminală și își punea problema eticii referitor la
acești oameni, deoarece ei nu aleg în mod voluntar să fie infractori,
mulți sunt animale prădătoare prin genetica lor. Cum ar trebui
procedat cu ei? Mă întreb neîncetat care ar fi atitudinea potrivită
față de toți acei oameni care ajung după gratii împinși de foame, de
disperare, de nevoi, de lipsuri, de sistem și, da, de genetică?
Să-l arestezi și să-l rearunci în societate nu aduce nici o schimbare,
ba mai mult, consumă din bugetul statului. Oamenii aceia de multe
ori nu își vor mai putea găsi de lucru și vor fi marginalizați, fiind forțați
să continue un stil de viață criminal. O șansă a doua la o viață normală
cred că e cea mai bună variantă. O educare a celor ce găsesc o ofertă
de posibilități valabile pentru viitorul lor, crearea unui sistem care să-i
facă mai buni și nu mai hoți. Există un revers al medaliei care trebuie
luat în considerare.
Citisem un articol despre o țară care stabilise ca sistem de reeducare
a infractorilor încadrarea lor în câmpul muncii în domenii și fabrici
de renume. Rezultatul a fost distrugerea domeniilor respective și
a economiei odată cu ele. Pentru că mulți din infractori s-au trezit
brusc că sunt angajați și plătiți pentru răul făcut și nu au muncit,
dar au continuat să fie plătiți fără penalizări, pedepse sau dați afară.
Ceilalți muncitori au ales să nu mai muncească pentru a face norma
celor ce erau plătiți pentru stat, au început să muncească în bătaie
de joc și să lipsească de la muncă, neputând fi sancționați, deoarece
apelau instantaneu la discriminare�
Pentru o lume mai bună și, mai ales, pentru o Românie mai
bună trebuie să luăm atitudine în privința aplicării legii, iar apoi
asupra modului în care vor reeduca elementele distructive din rândul
cetățenilor, fără a le oferi o viață privilegiată față de idioții care-și
muncesc viețile pentru a întreține pușcăriile.
Eu nu mai vreau familii care fac copii pentru beneficii de la stat
care să devină infractori, pentru că o doare pe toată lumea în dos de
ei. Infractori din disperare, lipsuri, indiferență și nedreptate care să-mi
dea în cap când încasez niște bani, iar apoi să-i țin pe banii mei, când
sunt după gratii, pentru a-mi fi și mai frică de ei când sunt iar liberi!
168
ȚARA ARE NEVOIE DE EROI

AI ADEVĂRULUI ȘI CORECTITUDINII
„Numele fochistului nu mi-a rămas întipărit în memorie. A ieșit

din marea carte a istoriei ca un semn anonim, care indicase doar
pagina de care aveam nevoie.” Visul american, că oricine poate fi cine
vrea, nu m-a convins niciodată, dar nici ideea că există un număr
limitat de oameni care vor încărca paginile istoriei nu m-a făcut să
cred că-s vierme. Numele mare este întotdeauna rezultatul mediului
și al oamenilor din jurului lui, la care se adaugă un strop de curaj,
de nebunie și de tupeu. Fără de cei din jurul lor, mulți nu ar fi făcut
istorie. „Dacă am văzut mai departe, am văzut pentru că eram pe
umerii Giganților.”
De multe ori în viață mi s-a cerut să stau cu capul plecat, să-mi
accept condiția, să nu deranjez, să am grijă la gura lumii, să pup în
bot și-n dos ca să-mi fie bine. Există mulți români cu mentalitatea
bolnavă care visează visul American și trăiesc ca vitele în grajdul
abatorului. Pentru existența umanității participă fiecare om în parte.
Cel mai insignifiant individ joacă un rol în marele teatru al umanității.
Prezența, existența oricui influențează drumul altcuiva.
În România de azi ajungem repede să credem că nu avem sens, că
ne-am născut în epoca greșită din vreun motiv sau altul, că suntem
prea mici pentru fapte mari și ne trăim viețile cu capul în jos, să nu
deranjăm. Asta se întâmplă cu masele de la apariția umanității. Și,
totuși, toți avem un sens și o datorie față de noi, de cei din jur și de cei
ce vor veni după noi.
Valorile după care alegem să trăim, suntem convinși că sunt doar ale
noastre și ne ajută, pe noi, în viața noastră egoistă, din care încercăm să
obținem cât mai mult pentru propriul bine. Însă întotdeauna valorile
noastre vor fi preluate de persoane aflate în jurul nostru, iar de la ei, de cei
din jurul lor și tot așa. Am avut adesea ocazia să văd cum existența mea a
interacționat cu existența altora și a lucrat ani la rând după ce nu am mai
avut treabă cu acei oameni, iar eu am trăit același lucru din partea altora.
Chiar de nu voi ajunge vreodată mai mult decât o „fierăriță” închisă
în atelier printre scule, fiare și cărți, nu voi uita vreodată că modul
169
meu de a fi este un exemplu pentru alții și depinde și de mine la fel de

mult ca și de ei ce fel de exemplu sunt și câtă libertate de interpretare le
dau. Cu toții știm prea bine că nu ne place să fim mințiți! Ne dorim să
ni se spună adevărul și să avem încredere și siguranță. Cu toate acestea,
ne place minciuna și, mai mult, ne place să ne mințim pe noi înșine.
Există acea vorbă care spune că adevărul doare și chiar așa este,
adevărul doare cumplit. Alain De Botton spunea că nici nu e bine
ca între doi oameni să existe o dezbrăcare completă de orice și o
împărtășire totală a tuturor adevărurilor, pentru că asta va duce la
distrugerea relației dintre ei. De ce este așa? Pentru că ne place să
ne simțim bine, chiar dacă asta înseamnă să ne fie rău mai târziu, să
ne sacrificăm prezentul și viitorul pentru un moment de plăcere.
Problema adevărului m-a măcinat de mic copil, cel mai probabil din
cauza familiei și a colegilor de școală. Am văzut mereu minciuna în
jurul meu și nu i-am văzut niciodată sensul. Îmi pare a fi mult mai
eficient să fii sincer și direct, decât să te îmbraci într-o lume falsă creată
din minciuni, pe care trebuie să le și ții minte.
Punând într-o zi problema la modul acesta pe Facebook am primit
o multitudine de comentarii în care mi s-a spus că, de fapt, chestia asta
căreia eu îi spun „mod sincer și direct de a fi” este de fapt nesimțire și
atac. Mi se atrăgea atenția că a fi un om bun înseamnă să menajezi, să
nu spui adevărul trântit în față, ci chiar să-l ții pe vecie ascuns. Am
văzut cât rău fac aceste menajamente, am trăit pe propria mea piele
efectele nefaste ale bunului simț și ale protejării. Există o zicală pe care
oamenii din frica asumării unor responsabilități și nu din grijă cum
vor să creadă, o uită: „Drumul spre Iad este pavat cu intenții bune”.
Îmi este imposibil să aleg o viață plină de minciuni, deoarece mi-ar
strica liniștea. Nici nu îmi pot imagina cum mi-ar fi dacă aș trăi să fiu pe
placul tuturor și să-i menajez pe toți din jurul meu. Îmi pare abominabil.
Pentru mine este evident că menajând sentimentele cuiva îi aduc un
mare deserviciu pentru viitorul lui. Pentru mine e clar că dorința de
a fi acceptată mai mult în societate și de a avea un număr mare de
oameni lângă mine, menține în viață falsitatea, ipocrizia și dă cale liberă
indiferenței față de greul real din viața unora pe care un adevăr i-ar ajuta.
Pot spune cu mâna pe inimă că adevărul este singura noastră
salvare și singura noastră șansă pentru evoluție neîntreruptă. Să nu
170
uităm istoria! Să nu uităm cum lipsa adevărului, a bunului simț și

îndoctrinările au permis ca în Antichitate, după o fantastică evoluție
științifică, să pierdem tot în funcție de conducători, să uităm ce știam
permițând Evul Mediu, să ne ardem istoria în războaie și să decădem
de la o epocă la alta.
Lipsa adevărului duce la lipsa prieteniilor adevărate! Cu toții
am văzut atâtea cazuri în care un prieten își menajează cel mai bun
prieten, chiar dacă acesta se autodistruge. O face ca să-i arate că îi este
alături, că îl înțelege, să nu îl supere și să nu îl piardă. De fapt o face din
frică. Îi este frică să își asume responsabilitatea prezentării unui adevăr
și a efectelor acestui lucru. Îi e frică de efortul și munca necesare în
susținerea unui prieten după ce i-a spus „crudul adevăr”.
Un exemplu concret pentru ce am spus mai sus este un eveniment
trăit de mine. Un prieten (să-i spunem SF) al unui prieten, aflând la
un moment dat de situația mea financiară precară (de fapt știa de ea de
luni de zile, dar nu a crezut) mi-a propus să vin cu el la o lucrare. Am
fost, mi-am făcut partea, am muncit de la 7 la 22, uneori până la 24,
de luni până luni timp de cinci săptămâni, chiar dacă îmi era rău, chiar
dacă vomam orice beam sau mâncam. Venisem să fac ceva și să câștig
niște bani, nu puteam accepta să ne încurce alergia mea la mâncarea
și/sau apa de acolo. Totul ar fi fost minunat, „veni, vidi, vici”, dar
când stai cu zecile de ore cu niște oameni, comunici, iar comunicarea
noastră l-a făcut pe cel mai bun prieten (să-i spunem Baby) al lui SF să
mă disprețuiască.
Baby este un băiat simplu de la țară cu vise mărețe și impresii și
mai mărețe. Își cheltuie toți banii pe prostii pentru fală și din varii
frustrări. Critică și judecă pe oricine nu se încadrează dorințelor lui,
iar în final se spală la gură cu niște religie. SF ține mult la Baby, dar
nu îi este un prieten adevărat, cum crede, pentru că nu îi arată ce și
unde greșește, împiedicându-l să-și mai facă rău. Nu îl dojenește. Nu
îl pedepsește. Nu îl îndrumă. Din contră, crede că îi este cel mai bun
prieten pentru că îl apără și îl susține, chiar dacă greșește. Când i-am
spus asta SF a fost deosebit de deranjat. Mă așteptam la asta și mi-am
asumat agresivitatea lui în speranța că ceea ce i-am spus îi va lucra în
minte și va veni un moment în care să aleagă admonestarea prietenului
pentru propriul lui bine�
171
Un alt lucru pe care mi l-am asumat și s-a întâmplat a fost ca ei

să mă considere dușman pentru ceea ce i-am spus lui SF și m-au
pus în niște situații urâte. Eu tot sper să-și facă efectul ce i-am spus
și sunt mulțumită de prețul plătit. Dacă SF ar fi ales să fie cinstit,
să spună adevărul și să lupte pentru prietenul său, Baby nu ar mai
fi fost un ratat, delăsător, nepăsător și distrugător pentru mediul lui
înconjurător. Și, cine știe, poate SF ar fi avut astfel mai mulți oameni
de calitate în jurul lui.
Această întâmplare combinată cu multe altele, varii și diverse, mi-au
arătat și greutatea pe care o aduce adevărul. De multe ori prezentarea
adevărului este văzută drept minciună. De ce? Păi dacă unii mint
pentru un câștig, fie el fizic, emoțional sau de imagine, implicit în
mintea lor și alții mint. Am trăit intens acest neajuns când am lucrat
ca instructor moto, în interacțiunea mea cu colegii și patronii școlilor.
L-am cunoscut pe un individ, DAD, care și-a construit toată viața pe
minciuni. Om la peste 50 de ani care insistă în aceleași minciuni de zeci
de ani despre el și trecutul lui. Și-a format o tehnică minunată prin care
să nu fie descoperit în discuții că habar nu are despre multe și nici nu e
cine insistă să se prezinte a fi. Parte din tehnica lui este atitudinea fermă
și agresivă când trage o concluzie sau emite o ipoteză la adresa cuiva.
Atitudine care, dacă ești mai slab de înger, te pune la colțișorul tău ca pe
un copil mic și prost care trebuie să tacă și să ia aminte.
Refuză să discute despre foarte multe subiecte pe motiv că, atâta
timp cât nu ai studiat pe băncile școlii o treabă, nu ai voie să discuți
despre ea pentru că nu te pricepi. Nu acceptă că îți poți obține
informațiile din cărți, discuții cu specialiști și chiar de pe internet, dacă
știi să identifici realul din mocirlă. Iar dacă ești un om care face ceva
cu viața lui îți va găsi nenumărate defecte, greșeli și abateri pe care ți le
subliniază, atât de bine și de agresiv, încât te face să te pui sub semnul
întrebării, dacă ar trebui să continui sau s-o lași dracului, că oricum
ești varză. Toți care mi-au vorbit despre el mi-au spus că au beneficiat
de același comportament. Indiferent de domeniul de activitate sau de
pasiunile avute de ei, DAD era mai bun și știa mai bine.
Singurii care au scăpat de acest tratament au fost întotdeauna cei
care au prezentat o resursă prea bogată să fie pierdută. În fața lor a
jucat întotdeauna rolul umilului, al acelui individ cu care poți pierde
172
ore la taifas și care îți înseninează ziua, știind foarte bine ce butoane să
apese la fiecare.
Uitând ce povești mi-a spus mie în plus față de baza comună,
l-am văzut în timpul mai multor conversații telefonice pe parcursul
a câteva întâlniri. Mi-am plecat capul în fața cameleonului desăvârșit,
care a ajuns în punctul în care nu mai știe că e cameleon.
În primă instanță m-a agățat în mrejele lui, iar la prinderea mea
a participat și încrederea nemăsurată în el a unui amic apropiat. În
momentul în care am observat că prin întreaga lui atitudine caută
să-și pună interlocutorii în inferioritate și să-i facă să se îndoiască de
abilitățile lor, am început să acord maximă atenție la tot ce spune și
la gestica lui, deoarece m-a dus cu gândul la Oaia și la modul în care
acesta își manipula cunoscuții.
În ziua în care mi-a spus că eu mă joc de-a fierarul pentru că e
aberant să susțin că sunt restaurator obiecte de artă și de cult,
confecționer și creator de artă din metal, atâta timp cât nu am făcut
cursuri, nu am fost ucenic și nu am avut profesori a reușit să-mi
trezească toți demonii trecutului în care mi s-a spus încontinuu ce
nu pot face și ce nu pot fi. Pentru un om care se prezenta ca având un
trecut bogat, veninul vărsat în acel moment i-a topit toată mascarada.
O zi întreagă m-am gândit ce fel de om poate să nege că o meserie
se poate învăța fără profesor (nu vorbim de medicină, construcții etc.
meserii care necesită o școlarizare, că altfel omori oameni dacă nu
primești informațiile deținute în cadrul „castei” și nu ai un exercițiu
practic ghidat), ce fel de om nu acceptă că poți fi multilateral dezvoltat,
fără să fie necesar să devii expert în ceva, ci doar pentru a ști în ce lume
te învârți și cum să te descurci în ea și pentru a evolua în domeniul
tău, astăzi într-o lume care impune colaborarea interdisciplinară mai
mult decât oricând! Poate refuza vehement treburile astea doar un om
cu ochelari de cal, un om fixist sau un om care nu a făcut niciodată
nimic mai mult decât minimul necesar pe bucățica lui. Atitudinea
lui contrasta izbitor cu școlile și meseriile despre care povestea că le-a
urmat și atunci era evident că undeva, pe-acolo, ceva puțea mai rău ca
brânza lui Jerome K. Jerome.
Sunt unul dintre extrem de puținii care îi știu trecutul de la pieptul
mamei lui până în zilele noastre, pentru că DAD a lăsat în jurului lui
173
un număr imens de persoane deranjate de el și dornice să-l deconspire

pentru a nu-i mai da ocazia să prostească lumea. „Munțomani”
deranjați de invențiile lui că ar fi făcut parte din expedițiile lor,
prieteni și rude sătui de perpetuarea unor minciuni despre familie.
Este un mitoman care nu și-a acceptat familia de lăutari din care
provenea, deși a rămas asemenea lor în atitudine. Atât de nemulțumit
este de originile lui, încât verii care stau la 10 kilometrii distanță îl
cred mort. Tatăl lui s-a cunoscut cu bunicul și tatăl meu. Am făcut
rapid conexiunea când am aflat că „e mort”. A inventat povești despre
școli urmate, despre meserii și fel și fel de lucruri, altele materializate
în acțiuni ilegale.
Este un om singur, fără prieteni adevărați! Agreat de unii oameni,
dar nu acceptat. Are nevoie de oameni, dar îi atacă, îi jignește și-i minte
pe toți. Este precum animalul rănit care are nevoie de un tratament
medical, dar mușcă omul care încearcă să-l ajute. Mi-a părut rău să văd
că este un om atât de înverșunat și, deși știe ce lipsuri sunt în trecutul
lui, a ajuns la peste 50 de ani să continue să susțină poveștile din
copilărie. M-am gândit că poate de la un anumit punct încolo i-a fost
imposibil să bată în retragere și să-i lase pe oameni să vadă adevărul.
Acum, scriind aceste rânduri, am recitit mail-urile și am reascultat
câteva dintre convorbirile avute cu el și cu cei supărați pe el. Am recitit
mail-urile disperate date tuturor cunoscuților lui de către mama fetei
pe care o escrochează de bani. Le-am parcurs iar pentru că, încă o
dată, existența lui mi-a adus un gust amar în gură printr-o întâmplare
care mi-a demonstrat că unii oameni mint atât de frumos și sunt atât
de carismatici, încât reușesc să agațe în mrejele lor minți luminate și
oameni frumoși, naivi.
Când l-am cunoscut, m-am bucurat că am aproape de mine un
om de cultură, dar, după mai multe întâlniri, am înțeles cu tristețe
că este un neadaptat și un om ce și-a inventat niște povești pentru că
nu e fericit în lumea și în pielea lui. E inofensiv până la întâmplări
de genul acelei fete, dar, cu toate acestea, mai mult îmi pare rău de
el decât să-l disprețuiesc pentru că am înțeles că e bolnav... îi lipsește
discernământul. Îmi pare rău pentru el, deoarece are o sensibilitate
aparte care nu este emulată, ci este singura parte reală în toată iluzia
creată.
174
Astfel de oameni eu nu vreau în viața mea pentru că NU îmi

arată o cale prin care să fiu mai bună și mai mult decât sunt, ci îmi
arată rezultatul blocajelor în nemulțumiri! Am trecut dincolo de
nemulțumiri de ceva ani. Mi-am acceptat greșelile și mi-am asumat
trecutul. Expunerile din această carte sunt strict pentru exemplificarea
unor situații, cu pielea mea pusă la bătaie. Mi-ar părea rău să fie văzute
și înțelese altfel, dar din păcate acest lucru nu ține de mine. Am învățat
că un mesaj are nevoie de receptorul potrivit pentru decodare, în cele
nepotrivite fiind doar sunet de fundal, „purici” sau nici măcar nu e
receptat�
DAD A fost o experiență educativă! M-a ajutat să văd și să înțeleg
lucruri importante despre alți oameni din jurul meu, care aveau
conexiuni cu el. A fost o investiție timpul folosit să încerc să-l înțeleg,
pentru că a evidențiat un tipar pe care l-am recunoscut și în alți
oameni, ajutându-mă să nu mai pierd timp cu cine nu merită.
În viziunea lui DAD eu eram o mincinoasă mai mare ca el! Dacă el
a mințit o viață întreagă și abia avea câțiva oameni pe lângă, el și doar o
fetișcană pe care o escroca, eu eram cu siguranță level master dacă aveam
așa de mulți oameni în jur, lucrări, atelier, etc. și probabil multe vaci de
muls încât aveam bani, că doar nu aveam cum să-i câștig muncind.
Pe DAD îl înțeleg că are o atitudine similară lui SF la adresa
singurului om din viața lui care îi acceptă minciunile și-i caută
prezența. Dacă i-ar sublinia prietenului ce greșește l-ar pierde. Pentru
că prietenul lui fuge de oamenii care încearcă să-l ajute, fuge de cei
cărora le spune că a luat o hotărâre sau alta pentru că le încalcă și, în
loc să recunoască, preferă să piardă oamenii cărora le-a vorbit.
Altă dată am fost pusă la zid ca mincinoasă când am avut lucrare
la Biserica Albă din București. În cadrul acestei lucrări am restaurat și
completat un candelabru mare, unul mic, am făcut trei candelabre de
la zero și am modificat crucea de pe biserică, cea de deasupra altarului,
am făcut aplicele din alamă plus alte mici intervenții. Au fost în total
aproape 1500 de kilograme de alamă prelucrate. Am externalizat
turnarea, strunjirea unor piese și sudura pentru că la vremea respectivă
nu aveam nici utilajele și nici abilitățile necesare, dar tot ce înseamnă
debavurare, polizare, modelare, filetare, finisare, lustruire și potrivire
de piese eu cu mânuțele mele am făcut.
175
Am terminat lucrările în două luni și ceva, aproape trei, și am

avut și viață în timpul ăsta, dar am dormit adunat cam o săptămână
în toată această perioadă. Învățasem semafoarele care țin mult și
exersasem ațipitul odihnitor. A fost singura perioadă din viața mea
când adormeam în timp ce aplecam capul spre pernă, fără să schimb
5000 de poziții și să-mi ascult creierul aberând despre nimicuri. Am
plâns cu urlete de frustrare, oboseală și efort aproape tot timpul. Am
scăpat polizorul din mâini și am trecut pe lângă mutilare și poate chiar
moarte de nenumărate ori. A fost cumplit de greu și a meritat din
toate punctele de vedere.
Când am fost la altcineva care lucra pe acel șantier să discutăm
despre o colaborare și i-am spus termenele mele de execuție și că nu
am angajați m-a expediat și nu mi-a mai răspuns vreodată la telefon,
dar nici eu nu am mai insistat pentru că nici nu-mi stă în caracter și
oricum aflasem după șantier că m-a bodogănit ca fiind cea mai mare
mincinoasă pe care a cunoscut-o vreodată, că el lucrează de atâția ani
în domeniu și n-a reușit cu 10 angajați să lucreze la fel de repede ca
mine�
Mda, dar el lucra la program de 8 ore pe zi și avea ce pune pe masă!
Eu lucram la „72 de ore pe zi” sau câte încăpeau și la vremea respectivă
împlineam șapte luni de când mâncam orez cu sare și răbdări prăjite.
Disperarea te ajută să faci imposibilul! Poate ar fi trebuit să mint, dar
cum să fac asta când adevărul era că atât de repede lucram singură!
E frustrant să spui adevărul și să nu fi crezut doar pentru că
minciuna sună mai bine, minciuna este simplă și ușor de acceptat.
Știm cu toții mult prea bine o altă zicală: „Mori cu adevărul în mână!”.
Yup, chiar poți ajunge „și bătut și futut și cu banii luați” după „gratii”,
cu adevărul în tine și să nu fii crezut.
Hans Gross, în cartea despre investigațiile criminalistice pentru
detectarea adevărului, a scris o enciclopedie despre cum să identifici
un martor mincinos. N-am citit toată cartea, dar cât am parcurs
din ea și ce-am mai citit de-a lungul timpului pe acest subiect mi-a
demonstrat că este o știință ce continuă să se dezvolte din simplul
motiv că oamenii mint mult, mult, mult. Nu toți mint conștient, unii
sunt bolnavi (cum e DAD de exemplu), alții mint inconștient, alții
din neatenție, unii ca să fie bine să nu fie rău (cum e SF), etc.
176
Omul corect, cinstit și cu adevărul în față în tot ceea ce face va

fi mereu marginalizat și atacat. O capodoperă a acestei realități este
„Jocul tronurilor” al lui George RR Martin. Nu poți să nu te întrebi
dacă merită și nu ai cum să nu fii tentat să renunți la caracter și la
adevăr. Viața este mult mai grea decât pentru restul oamenilor. I-am
găsit însă și beneficiile: dormi al dracului de bine, nu-i nevoie să ții
minte ce vorbești cu lumea, nu te lupți să menții o imagine, te doare
la cinci metri distanță de ce cred alții, pentru că ești ceea ce spui și
spui ceea ce ești.
Piramida nevoilor lui Maslow este grav zdruncinată la temelie
când insiști să fii tu, deoarece nevoile de apartenență, recunoaștere și
siguranță nu prea sunt împlinite. Actorul de comedie Robin Williams,
care s-a sinucis, a spus că e cumplit să fii singur în mijlocul oamenilor.
Dacă îți sacrifici identitatea pentru că ești singur, vei ajunge o carcasă
printre oameni care-ți vor sta prin preajmă pentru unicul motiv că
ești asemenea lor și nu pentru cine ești. A fi asemenea lor înseamnă
că nu îi deranjezi, nu le evidențiezi defectele pentru că și tu le ai, nu
îi frustrezi că tu îți depășești condiția, deoarece ți-o accepți ca și ei.
Rămân lângă tine pentru că ai nivelul lor.
În liceu aveam câțiva cunoscuți cu un an mai mari. Chiuleam de
la ore cu ei și mergeam la frecat menta cu bere. Se gândea vreunul
dintre noi la viitor? Aveam planuri? Nici pe departe. Ne interesa
să pierdem vremea, să avem bani de bere și să discutăm. Asta până
când ei au început clasa a 12-a. Atunci unul dintre ei s-a hotărât că
vrea să devină pilot de avion pe curse internaționale, iar din clipa aia
s-a închis în meditații și cărți, iar noi l-am văzut la față mai rar decât
vedeam băncile școlii.
Ce s-a întâmplat în grupul nostru? Viitorul pilot a devenit un
paria și ținta atacurilor celor mai lipsiți de perspectivă. În viziunea lor
el era un distrus care făcea pe deșteptul și uite cum, vezi Doamne, noi
nu mai eram de nasul lui. Au încercat toate formele de jigniri, atacuri
și metode pentru a-l convinge să revină la pierdut vremea. Totul a fost
în zadar.
Deși nici eu nu aveam vreo perspectivă pentru viitor și am
continuat până în ziua de azi să fiu un om care nu-și face planuri, mi-a
plăcut hotărârea tipului și l-am felicitat și apreciat pentru direcția
177
aleasă și pentru fermitatea cu care a renunțat la dolce far niente pentru

un vis. Băiatul ăla a spus un adevăr: Stilul vostru de viață și atenția
voastră acordată școlii nu vă va aduce un viitor, iar eu nu vreau asta
pentru mine. Adevărul l-a lăsat fără prieteni, l-a marginalizat la ore, l-a
lăsat fără timp liber, iar acum cine știe prin ce colț de lume bea o bere
în timp ce o parte din grupul de atunci este în continuare la pierdut
timpul prin bodegi�
Am văzut și trăit sute de astfel de experiențe în care prietenii au
fost primii care au distrus șansa la o viață mai bună a unora dintre ei.
Unul din foștii mei concubini avea câteva mari probleme, printre care
lipsa de încredere în el, nevoia de apreciere a mulțimilor și dependență
de alcool. Deși de-a lungul timpului toate pierderile, problemele și
sănătatea i-au demonstrat că alcoolul îi distruge viața și fericirea, a
renunțat la toate tentativele de dezalcoolizare pentru că pierdea bețivii
din jur, adeziunea la grupurile de bețivi cu antrenament și devenea
ținta glumelor celor apropiați „Ești bolnav?”, „Te-a pus femeia în
zgardă?”, etc. Îi era frică să nu îl uite lumea și să nu-și piardă faima, să
nu rămână singur neinvitat la petreceri. Nu a acceptat adevărul spus
de mine că această schimbare, deși va fi grea inițial, îi va tria oamenii
din jur și îl va ajuta să crească într-o direcție sănătoasă pentru viața lui.
A acceptat din frică minciunile celor din jur că e perfect așa cum e și
să nu permită nimănui să-l strice, mascându-și prin asta frica lor că
individul le va demonstra că se poate și altfel decât alcoolic ratat.
Adevărul e periculos! Că pierzi niște „prieteni” nu-i grav, atâta timp
cât nu pot ține pasul cu tine, vor dispărea oricum în timp, dar poți
ajunge să pierzi șanse la un viitor bun. Acum mulți ani am sponsorizat
o activitate a unei cunoștințe. Ideea era ca eu să-i dau o mână de ajutor
în schimbul promovării mele. Am renunțat și amânat lucrări care mi-
ar fi adus bani și m-am cam adus în sapă de lemn financiar ca să-mi
respect partea mea din înțelegere. La momentul Z am făcut ce aveam
de făcut și m-am intersectat cu un alt sponsor care își făcea treaba doar
pentru imagine cerând și altora să facă același lucru.
La final, cunoștința nu și-a îndeplinit partea din înțelegere și mi-a
umplut paharul. Simțul meu al corectitudinii plus burta goală, contul
plin de molii și clienți pierduți mi-au dat foc la acoperiș. I-am spus
cunoștinței ce a zis și făcut celălalt sponsor și cât urâtă a fost încălcarea
178
înțelegerii dintre noi! Rezultat? Eu eram nimeni, fără bani și fără

nume, celălalt sponsor era un nume și avea putere financiară. Era
logic ca adevărul să mă arunce din schemă. De bani e nevoie în orice
activitate, de un om care muncește și mai are și prostul obicei să arate
cu degetul incorectitudinile nu e nevoie, ba mai mult deranjează și
incomodează!
De aici problema realității noastre plină de mulți oportuniști
mincinoși. De ce ai insista să fi un om corect și un om care spune
adevărul, dacă asta-ți aduce doar probleme? Poate pentru că cineva
trebuie s-o facă și p-asta!
O altă povestire interesantă referitoare la corectitudine este din
perioada când am lucrat ca instructor moto. Școlile de șoferi sunt
fabrici de făcut bani. Majoritatea (există și excepții, yey) patronilor
de școli urmăresc însetați doar câștigul. Instructorii sunt hiene și mai
mari (și aici există excepții). Nu se fac toate orele, multe sunt trecute
din pix, nu se explică mai mult decât strictul necesar la examen, multe
nu se fac, iar apoi ne mirăm de ce se moare pe capete în trafic.
Practic o parte din instructorii cu care împărțeam poligonul din
26 de ore legale făceau cinci-opt (unii din ei luau banii direct și plăteau
doar taxele la școală, cu cât mai puține ore făcute cu atât mai mulți
bani rămași din taxa de poligon și din combustibil); eu aveam prostul
obicei să le fac pe toate. Am avut patru elevi în toată activitatea mea
cărora le-am făcut doar 20 de ore și chiar și așa au fost prea multe,
deoarece nu am mai avut ce să-i învăț în poligon, iar în trafic am făcut
cu ei tot orașul și am ieșit și pe centură să-i dăm viteză. I-am aruncat
în examen și gata.
Faptul că făceam toate orele și explicam mai mult decât necesarul
la examen mi-a atras suspiciuni în școlile unde am lucrat că aș fura
combustibil, iar în poligon ura instructorilor pentru că elevii mei
făceau chestii pe care alții nu le făceau (plecări din rampă, învârtit în
cerc, frânări pe nisip, etc.), iar la elevii mei nu era crimă dacă se dădeau
cu roțile în sus (au venit să învețe). Normal că elevii discutau între ei
și deh voiau și alții să facă ce vedeau la ai mei.
Eu m-am făcut instructor moto pentru că mi-au murit prieteni
în trafic. Alții s-au făcut instructori moto pentru că puteai lucra mai
mulți elevi în același timp și curgeau banii ca apa la robinet. Pentru
179
unii nu e pasiune, ci e serviciu de opt ore pe zi care trebuie să le aducă

bani. De la prima școală am plecat cu scandal, ITM și altele, pentru
că nu am acceptat să muncesc cu bani din buzunar, dacă voiam ca
elevii să facă toate orele. De la a doua școală am plecat pentru că eram
colegă cu cel ce nu trecea peste despărțire și căuta încontinuu să-mi
facă probleme. De la a treia școală am plecat pentru că au considerat
că-i fur la combustibil, că le distrug motocicletele cu care cădeau elevii
și pentru că au crezut ura celorlalți instructori și s-au săturat de fostul
meu prieten care-mi făcea probleme cu elevii. Toată agresivitatea
îndreptată spre mine a dus la a fi eu considerată sursa problemelor,
atât de școli, cât și de ceilalți instructori.
La a patra am refuzat în septembrie 2019 să merg, deși mi-au
spus clar că nu-i interesează rahatul mâncat în poligon despre mine.
Nu mai voiam să am de-a face cu mizeria de acolo. Scăpasem de tot
gunoiul orelor de instrucție moto din acel poligon în decembrie 2018
și când am fost chemată de a patra școală, am dus o luptă imensă între
dorința de a scoate motocicliști responsabili pe șoselele țării și cea de
mă a ține la distanță de mizeria celorlalți instructori și patroni de școli.
Tot ce am vrut a fost să fiu lăsată în pace să-mi fac treaba, să-i învăț
pe elevi cum să conducă o motocicletă și cum să supraviețuiască în
trafic. Am avut o elevă refuzată peste tot din cauza înălțimii (1.48m
și 44 kg)... n-am pagini suficiente să descriu ura pe care mi-am atras-o
pentru că acea elevă a luat permisul pentru categoria A, pe o Honda
Hornet. Cui i-a păsat de orele de muncă, de căzăturile din trafic, de
efortul și dedicarea depuse? Au fost deranjați de reușită. Și cine știa că,
în timp ce o ajutam, soțul ei era martor mincinos împotriva mea, în
încercarea mea de a scăpa de abuzurile fostului prieten?
Tot ce am vrut a fost să-mi fac treaba corect! Am vrut să informez
elevii din țară asupra numărului de ore și asupra drepturilor legale
pe care le au dacă instructorii nu își fac treaba și am făcut asta în
timpul unor evenimente live pe siguranța în trafic. Am vrut să nu
mai iasă criminali și sinucigași pe stradă! Dar asta implica cheltuieli
pentru combustibil și întrețineri din partea școlilor, ducând la
o anumită diferență dintre elevii mei și ai altora. Dorința de a-mi
face treaba bine și corect mi-a tăiat o sursă de venit și mi-a adus ura
multor oameni. Pentru mine a meritat toate aceste pierderi. Pentru
180
o perioadă de patru ani am reușit să fac o treabă bună. E ceva mai

mult decât nimic!
În timp ce îi învățam pe elevi am evoluat și eu. A trebuit să găsesc noi
căi de a transmite abilități, a trebuit cu unii să fac mai mult consiliere
psihologică decât antrenament, a trebuit să învăț să-mi fac treaba
într-un mediu ostil. Am învățat mult! Dorm bine noaptea știind că
foștii mei elevi sunt ok. Îmi e bine când mai apare vreunul din ei și-
mi spune „Băi, chestia aia de care mi-ai zis/pe care mi-ai arătat-o mi-a
salvat viața”.
Căutând să fiu un om corect care spune adevărul și care își face
treaba m-a lăsat fără cantitatea de oameni în jurul meu, m-a lăsat fără
joburi, mi-a tăiat șanse de promovare și de multe ori m-a transformat
în bull’s eye. Am văzut aceeași reacție din partea maselor la adresa
tuturor celor care au căutat să-și facă treaba corect și cinstit. Nu stă
nimeni lângă mine sau lângă alții ca mine să ne contorizeze munca,
efortul, sacrificiile și chinurile prin care trecem ca să fim corecți,
sinceri, cinstiți, încercând să ne facem treaba cât mai bine, asumându-
ne responsabilitatea pentru toate faptele și vorbele.
Eu nu sunt aici să vă spun că am găsit elixirul fericirii și Calea! Ele
nu există în formulă unică universal valabilă. Sunt atâtea moduri de
a trăi câți oameni există. Fiecare își are un drum al său și își găsește
fericirea în ceva specific. Scriu rândurile acestea pentru a formula niște
adevăruri trăite de mine. Unii poate au avut norocul să fie feriți de
genul de oameni cu care eu am interacționat și pentru ei viața nu este
așa cum o văd eu. Alții trăiesc printre oameni de joasă factură și nu
le văd adevărata natură. Unii au avut parte majoritar de oameni de
calitate și au trăit în medii mult peste medie, ajungând să nu vadă și
poate nici să nu înțeleagă cum e viața în afara „acvariilor” lor. Eu am
avut ghinionul să moara tata și din puf să ajung în stradă, unde nu m-a
ținut nimeni de mână.
Acestei cărți îi lipsește limbajul academic și romanța unei povești
pentru că este viața mea și am scris-o din suflet pentru toți, indiferent
de nivelul cultural. Îmi doresc să ajungă la cei care au avut o neșansă în
viață ce i-a dus de la acea lume „peste medie” în mlaștina neisprăviților.
O astfel de carte, în noiembrie 2010, pe mine m-ar fi ajutat să stau
departe de toți oamenii de joasă factură, m-ar fi ajutat să scap de
181
jignirile și criticile aproape zilnice ce m-au făcut să par „o înrobită a

părerilor altora”.
După cum îi spuneam lui Paul Melinte, există în lumea asta, oameni
citiți, abili, care au trăit în familii ok și care totuși se autodistrug, eu
fiind unul dintre ei. Neșansa noastră dintr-un anumit moment ne-a
rupt de cunoscut, de familii și de drumul ascendent, aruncându-ne
într-o lume plină de neisprăviți. În această lume regulile „jocului” nu
sunt cele predate în școală, în familie sau în acea „societate bună” și
mulți am picat în ea neștiind cum să procedăm pentru a trăi și, mai
ales, pentru a scăpa.
La un anumit nivel suntem o nișă, pentru că venim din „lumea
bună” care nu ne mai recunoaște și ne arată cu degetul ținându-se de
nas, deoarece ne-am jigărit căzând pe străzile mizeriilor sociale. Nu
știm să ne apărăm și să negociem cu mizeriile și nici nu suntem ajutați
de cei dintre care am căzut.
Pentru noi „rătăciții”, în primul rând, am scris această carte,
pentru noi mi-am pus gândurile, trăirile și problemele pe hârtie,
riscându-mi imaginea greu câștigată și, cel mai probabil, urmând să-
mi câștig statutul de „frustrată”, „roabă a părerilor altora”, etc. Dar,
din păcate, doar cineva care a trecut prin aceste lucruri poate înțelege
încărcătura psihică și emoțională și încă nu am găsit pe altcineva care
să le fi verbalizat...
Afișarea durerilor nu va atrage susținere, ci atacuri, glume și
pierderea statutului. Atacurile cele mai acide vor veni de la cei care
simt același lucru, dar sunt mai buni în a juca iscusit în teatrul social.
Să nu uităm vorbele lui Less Brown referitoare la principiul Pareto
despre oamenii ce își plâng suferințele: „La 80% din ascultători nu le
pasă, iar 20% se bucură că ți se întâmplă ție și nu lor”. Pentru existența
mea vreau să mă dezbrac de ideile altora despre mine. Ceea ce am trăit
nu înseamnă că sunt o ghinionistă ce atrage dezastre în viața ei, ci că
nu le-am ignorat, nu le-am ascuns sub preș, nu le-am trecut cu vederea
și nu le-am acceptat ca făcând parte din normalitate. „Vorbele nu pot
fi legate la dosar” și, de aceea, pentru tot ce am scris aici există dovezi
palpabile și oameni care să le ateste. Să fii un om corect în fapte, un
om sincer în vorbe și un om integru în caracter este o piatră de temelie
în a fi nimeni pentru a putea fi totul. Când ești dezbrăcat de roluri
182
sociale ești nimeni. La bază toți suntem nimeni, dar majoritatea

încearcă să pară cineva!
Când nu încerci să fii cineva sau ceva care să placă sau să primească
acceptarea, atunci ești un burete care absoarbe viața cu toate ale ei,
așa cum sunt, nealterate și netrecute prin vreun filtru. E ca atunci
când citești o carte și întreaga poveste capătă viață în imaginația ta,
fără a prinde chipul cuiva cunoscut sau a vreunei situații din viața ta,
rămânând o poveste pe care o absorbi așa cum și-a imaginat-o autorul
împreună cu toate lecțiile ei nealterate de percepția ta sau a celor
cărora le apreciezi părerile.
Sinceritatea despre propria persoană la fel ca adevărul, de multe ori,
îndepărtează oamenii! Mai nimeni nu vrea să știe că există și alții care
se chinuie cu aceleași mici rahaturi, care au probleme, insatisfacții,
frustrări, etc. Preferă să fugă de adevăr, chiar dacă asta înseamnă să
îmbrace costumele unor roluri fericite, în timp ce întreaga existență
le este o mare nefericire. Mulți oameni vor în jurul lor manechini
perfecți, oameni neatinși, oameni care vorbesc doar despre succes și
reușite și care par că nu au trecut prin micile mizerii umane! Îi vor
invidia cu patimă și-i vor mânca de fund și pe ăștia, dar le vor căuta
mereu prezența!
Adesea oamenii nu vor adevărul, oamenii vor să fie distrați și
distrași! E o vorbă care îmi place: Oamenii vor să se simtă bine mai
mult decât să le fie bine! Să fii un om real și sincer te face să pierzi
mult. Oricum ceea ce pierzi nu ai fi vrut în viața ta pentru că nu e real
și sincer. Deci nu pierzi, de fapt, nimic, ci ești îndepărtat de ceea ce
nu îți priește! Nu spun că e o acțiune ușoară! Să fim serioși, e precum
îndepărtarea unei tumori și convalescența spre vindecare! Doare ca
dracu și abia te miști! Preferi să mori de cinci ori decât să mai suporți
încă o zi procesul vindecării! Dar când toate au trecut și zburzi ca o
căprioară, tot chinul prin care ai trecut devine brusc o perioadă pe
care o apreciezi ca o luptă ce ai dus-o pentru a fi învingător și ți-a lăsat
și o cicatrice pe care să o arăți mândru când povestești despre cum ai
fentat moartea!
La fel e și cu pierderea oamenilor, joburilor și mediilor care nu îți
erau potrivite și care te-ar fi distrus în loc să-ți susțină evoluția! Am trăit
să văd și să simt cum adevărul atrage adevăr și caracterul atrage oameni
183
de caracter. Pentru fiecare o mie de oameni care îți chinuie existența

apare câte un singur om care echilibrează balanța ta interioară. Atâta
putere are. Un singur om frumos, sincer, integru disipă mizeriile a o
mie de nimicuri bipede. Ca idee de rumegat pentru final de capitol
este un citat de la Jim Rhon: „Dacă vrei să atragi oameni atractivi în
viața ta FII ATRACTIV”.
România chiar are mare nevoie de adevăr! Cu siguranță, sunt multe
țări care au aceeași nevoie, dar eu nu în ele trăiesc, nu în sânul lor îmi
duc existența, ci în România. Pentru această țară pe pământul căreia
am făcut primii pași îmi doresc o mulțime de lucruri și de la nivelul
meu mic și insignifiant am tupeul nesimțit să ridic pumnul și să-mi
critic conaționalii pentru că ei, eu... noi... suntem țara, noi suntem
România și sunt supărată atât pe neisprăviți, cât și pe cei buni că-i lasă
pe ce-i dintâi să existe în număr mare! Majoritatea populației trebuie
să scape de teatrul social care ține societatea pe loc și de falsitatea
care-i cioplește zâmbet pe fața roasă de durere! România are nevoie
de oameni corecți, are nevoie de curajul oamenilor sinceri și cinstiți!
Din punctul meu de vedere, dulcea Românie are nevoie de oameni
nebuni care să spună lucrurilor pe nume, să arate cu degetul, apoi
să acționeze. Nu e vorba doar despre „deșteaptă-te române”, ci de
o problemă mult mai intimă care ține de frici ancestrale. Din ce am
mai citit și din ce am mai cules de prin bătrâni, îmi pare că românul
a fost mai mereu singur în fața tuturor care au vrut ceva de la el, a
căutat căi prin care să îi fie bine și nu a avut mediul potrivit să aibă
încredere în aproapele său, în semenii lui. Îmi pare că țara a fost mai
mereu dezbinată și unirea sub același nume nu a dus la trecerea peste
problemele dintre regiuni�
Românul (ca majoritate) este, la un anumit nivel, o victimă a
istoriei, dar și un complice prin faptul că a acceptat și s-a mulat ca
un parazit pe situație, fără să se lupte pentru niște principii, implicit
pentru propriul bine. Chiar sunt necesari eroi curajoși care să spună
adevărul, să demonteze minciunile, să ucidă iluziile și să construiască
dovezile unei lumi prospere într-un mod cinstit și responsabil.
184
NU SUNTEM COPACI
Vorbim despre tradiții și istorie ca fiind rădăcinile unei națiuni,

zone, culturi, dar oamenii nu sunt copaci, deși se înfig adânc pe un
petic de pământ și nu se mai mișcă. Am crescut din nu știu ce motiv
cu frica față de schimbări de mediu. Poate datorită bunicilor legați
de moșia lor. Poate datorită părinților legați de afacerea tatălui și
imaginea creată în societate. Mi-a fost deosebit de greu să fac alegeri
care însemnau schimbări majore față de drumul deja bătătorit. Mi-a
fost frică să mă mut, să renunț la colaboratori, furnizori și clienți.
Mi-a fost frică de foarte multe lucruri!
Mulțumesc vieții pentru modul agresiv prin care m-a dat de pământ
de atât de multe ori, încât am învățat să mă adaptez și să nu mă atașez
dincolo de propriul meu bine. Văd la mulți dintre conaționalii mei
aceeași frică față de schimbări. Frica față de plecarea într-o altă zonă
sau țară fiind mereu ascunsă în spatele criticilor și ideilor de genul
„Și ei au proștii lor”, „De parcă p-acolo umblă câinii cu covrigi în
coadă”, „Da, acolo totu-i numai lapte și miere”. Oamenii pierd șanse
și sacrifică oportunități din frică. Frica imensă de a nu pierde zona de
confort, mediul cunoscut și siguranța.
Am aflat între timp că e o vorbă ce descrie de minune cam orice
se întâmplă în viața unui om „Prima oară e mai greu, apoi vine de la
sine”. Prima oară mi-a fost greu să mă acomodez cu schimbarea de
mediu, cu mutatul, cu orice, apoi a devenit tot mai ușor, până când
am ajuns să aleg să schimb radical tot prezentul decât să agreez vreun
compromis sau să-mi fac rău.
În 2018, când am lucrat la seria de obiecte Cele 67 de talismane ale
fericirii, din care am apucat să fac vreo 40 și ceva, am pus în ele lecțiile
extrase din experiențele mele. Multe dintre acele obiecte purtau simbolul
libertății. Libertatea de a alege, de a fi cine îți dorești, când vrei și unde
ți se potrivește. Păsările nu au granițe spunea Serj Tarkian în concert, la
Artmania prin 2009. Oamenii nu sunt plante care să fie legați de un loc și
să aibă nevoie de intervenția cuiva din exterior pentru a fi îngrijiți și mutați.
Mentalitatea pe care ne-o alegem și o cultivăm este cea care ne
limitează, ne face să ne fie frică și să nu riscăm. În familia mea și a celor
185
din jurul meu am văzut această perpetuare a fricii și a convingerilor

că mai bine stai în locul cald, cunoscut, îndurabil cu tot greului lui,
decât să te riști înfruntând necunoscutul, indiferent de dovezile unei
vieți mai bune. „Nu da cioara din mână pentru aia de pe gard!”
Frică de ce va spune lumea, frică de necunoscut, frică de eșec,
frică de efort, frică de responsabilitate, frică de străini, frică de
singurătate, frică de ea însăși. Asta este descrierea multora dintre cei
rămași în România, rămași în joburi care îi omoară în loc să le ofere
oportunitatea de a da ceva bun lumii, rămași cu idei constructive bine
ascunse în minte. Asta este descrierea unei nații care în multe aspecte
bate pasul pe loc. Frica!
Tot ce am scris în cartea asta despre defectele românilor care distrug
generații de oameni, zone frumoase, șanse la viață și liniștea fiecărui
membru a comunității are la bază un singur lucru: frica! Încă nu e
târziu pentru această țară. Deși ne-au plecat o mulțime de oameni de
calitate, făcându-ne să ne lăudăm că românii sunt majoritari în diferite
companii de renume din afară, ne-au mai rămas câțiva din cei care se
luptă să facă țara un loc mai bun.
Ok, am inventat nenumărate lucruri, de la stilou la zbor, dar
multe dintre ele sunt recunoscute internațional ca aparținând altora.
Aurel Vlaicu nu are renumele fraților Wright. Cu ce ne încălzește că
noi știm ceva despre noi, ceva despre care alte nații ale lumii nu au
habar sau despre care nu le pasă? Cu ce ne ajută, aici, între granițele
țării, că multe dintre mințile luminate strălucesc în alte țări? Cu ce se
schimbă viața noastră, dacă ne e frică să acceptăm că doar ne lăudăm
cu reușitele altora și nu punem piciorul în prag pentru viața noastră
de AICI și ACUM?
Încă nu e târziu! Eu încă sper și visez la o infuzie de sânge
proaspăt care să nu mai accepte capul plecat, egocentrismul, tunurile,
minciunile, frica și indiferența. Și nu doar că sper, dar acționez și-
mi risc imaginea, pâinea și întreaga existență cu fiecare cuvânt spus
sau scris și cu fiecare acțiune radicală. Îmi înving frica ce mă macină
de fiecare dată când îmi joc viața pentru ceea ce e corect. Tu ce faci
pentru țara asta în timp ce ți-o dorești a fi un loc mai bun?
186
INFLUENȚA EXTRAORDINARĂ A MEDIULUI
Când se vorbește despre construcția unei vieți bune se insistă că

trebuie să ignorăm răul din lume pentru că nu putem face nimic în
privința asta.
Sunt perfect de acord că nu putem face de multe ori nimic în
privința asta, dar nu sunt de acord că ignorarea realității poate face
pe cineva să fie fericit, dacă nu e suferind de vreo boală psihică care
să-l rupă de realitate. Să ignori că ai acoperișul spart nu va opri ploaia
să cadă pe-acolo și să-ți distrugă casa. Al 14-lea Dalai Lama spunea:
„Dacă o problemă poate fi rezolvată, dacă o situație este de așa natură
încât puteți face ceva în acest sens, nu este nevoie să vă faceți griji.
Dacă nu este rezolvabilă, atunci nu vă ajută să vă îngrijorați. Nu are
niciun beneficiu să vă îngrijorați.”
Dar nu spune nicăieri să ignori, spune doar să nu te consumi, agiți,
să nu învârți în minte miliarde de scenarii care nu au nici o legătură
cu realitatea. Dacă nu ignori și nu te agiți, atunci ce rămâne de făcut?
Bănuiesc că singura variantă este să rămâi conștient și să urmărești
în mod neutru ce se întâmplă, în ce fel te influențează și cum poți
schimba ceva în bine. Pentru că dacă ignori, lucrurile, oamenii te vor
influența și afecta fără să fii conștient de asta și fără să poți interveni
la timp, respectiv fără să alegi în mod conștient cum să acționezi și să
reacționezi în fața unor stări.
Atâta timp cât ești în viață trăiești printre oameni și interacționezi
cu ei, nu poți exista ca și cum ai fi izolat într-o bulă protectoare care
te ferește de orice amprentă rea pe care alții o pot lăsa asupra ta. Nu
poți, dacă vrei să simți viața în toată bogăția ei, dar știm prea bine că
sunt mulți care trăiesc neatinși sau cu impresia că nu sunt afectați.
Pe la începuturile mele ca participant în trafic, la vârsta de 16 ani,
am reușit să mă rătăcesc spre parcul Cișmigiu. În acea perioadă era
nebunia cu Codul lui Da Vinci și eu eram una dintre cititorii care
devoraseră toată seria, mai puțin volumul Fortăreața, pentru că nu îl
găseam. Plimbându-mă prin parc l-am văzut pe un domn pe o bancă
citind fix acea carte și am mers să-l întreb de unde a luat-o. Domnul
mi-a propus să ne vedem în trei zile acolo și mi-o dă gratis. De ce?
187
Dânsul era profesor universitar la facultatea de drept, în cursul

acelui an îi murise soția și cum s-a gândit că e bătrân și nu se știe când îl
poate lovi și pe el moartea, s-a gândit să-și scape fiul de niște cheltuieli
în acel caz și i-a dat casa pe numele lui. Sub influența iubitei, băiatul
și-a dat afară din casă tatăl cu câteva boarfe și atât. Locuia într-o scară
de bloc și aștepta să-i intre salariul, care la acea vreme era cam mizer să
încerce să găsească ceva cu o chirie modică. Nu spusese cuiva despre
situația sa pentru că nu voia mila nimănui. Cartea mi-o dădea gratis,
deoarece oricum nu avea unde să o țină după ce o termina de citit.
N-am reușit să mă rătăcesc iar spre parc și am pierdut ocazia
de a-l revedea pe acel om, dar mi-a tulburat somnul multe nopți,
întrebându-mă ce-aș putea face să-l ajut, conștientă că eram doar un
copil fără nici o putere. La ani distanță am realizat că aș fi putut să-i
povestesc tatălui meu despre domnul respectiv. Tata sărea în ajutorul
tuturor și sigur găsea o soluție. Acea scurtă interacțiune cu un străin
și o poveste m-a influențat toată viața pentru că am devenit conștientă
de bătrânii din stradă și de tot restul oamenilor care cerșesc o pâine.
Mereu mă întreb oare câți au fost dați afară din casă de retrocedări,
sistem, pensii sau salarii prea mici și chiar de familii.
Un străin mi-a deschis ochii asupra unor lucruri pe care până la
acea clipă le ignoram. N-am făcut lumea un loc mai bun și nici nu am
dat casă și masă tuturor străinilor din stradă, dar nu am mai fost una
din cei mulți care îi jignește, adăugându-le veninul meu la suferința
deja existentă. Le-am dat când am avut sau am putut și, mai mult de-
atât, când mi-a fost cu putință le-am ascultat poveștile.
N-am salvat umanitatea de sărăcie, dar datorită acelui domn
am mai adus în viața altora un strop de umanitate, de căldură, de
înțelegere și, poate odată cu ea, de speranță. Nu am de unde și nu pot
mai mult de atât, dar dacă nu pot mai mult nu înseamnă că la fel de
bine pot să ignor și să nu fac chiar și acest minim gest de umanitate.
Când eram prin clasele generale aveam un amic cu care mă
plimbam cu rolele. Un împiedicat orb, căci nu vedea că era fraierul
tuturor și subiect de glume. Am cunoscut-o pe mama lui și dânsa nu
mi-a apreciat firea directă și libertină considerând că-i stric copilul.
Mi-a cerut carnetul de note și fiind ud de ploaie a concluzionat că
încerc să o fraieresc. Deși îmi lăuda gândirea matură, mă considera o
188
incultă a cărei prezență îi strică băiatul, dar în niciun moment nu făcea

conexiunea că tot ceea ce spuneam era rezultatul dacă nu al învățatului,
cel puțin al lecturilor. Deși „olimpică” la absenteism, eram premiantă,
însă dânsa a văzut chiulul și nu inteligența care obținea notele.
Mulțumită acelei întâlniri cu dânsa am înțeles atât de multe
referitoare la copii din jurul meu și la imaginea mea în ochii altora.
Cea mai importantă revelație a fost că oamenii insistă să susțină o
idee sau un om în care cred până la absurd, în ciuda tuturor dovezilor
contrare. Am reținut cât m-a afectat neîncrederea dânsei și am
identificat același nivel de afectare de nenumărate ori de-a lungul
anilor, păstrând situația aceea ca sistem de referință pentru negocierea
internă a dezamăgirii și supărării.
În lipsa memoriei unui astfel de eveniment și în lipsa analizei lui
din toate punctele de vedere și rezolvarea lui pe toate planurile, fiecare
situație asemănătoare pentru mine ar fi fost nouă și ar fi devenit un
cumul de lovituri la adresa mea. Fiecare este însă doar o altă fațetă a
modului în care oamenii nu văd mai mult decât ceea ce cred și sunt
indiferenți în modul în care tratează alte persoane. Dacă merită efortul
să le demonstrez contrariul, am grijă mereu să am toate resursele
necesare demonstrării, unii însă nu cred că sângele e roșu nici, dacă
li-l scurgi pe tot prin palme, așa că cel mai bine e să fie ocoliți, uitați și
nemenționați.
Cum doctorul ce m-a operat la claviculă m-a considerat un rebut
al societății, deoarece eram motociclistă, la fel și educatoarea avută în
clasele I-IV a hotărât să anunțe toți foștii mei colegi, cu care mai ținea
legătura, să păstreze distanța față de mine pentru că m-am înhăitat cu
motocicliștii și știe ea sigur că mă droghez și mă prostituez. De această
mentalitate m-am izbit des prin țara noastră, mai ales la început.
Acum motocicliștii sunt mai mult „donatori de organe” și teribiliști
decât sataniști, drogați, violatori de babe. Oricum ar fi, mulți nu văd
că e un mijloc de transport, în primul rând, iar apoi un stil de viață.
Mulți români sunt experți în a pune etichete și a răspândi idei,
fără să verifice veridicitatea lor și în modul ăsta ratează să vadă toți
doctorii, avocații, judecătorii, procurorii, crainicii, jurnaliștii, notarii,
șoferii profesioniști, contabilii, bugetarii, it-știi, mecanicii, gunoierii,
etc., care merg cu motocicleta. Oameni din toate domeniile sunt acolo
189
în trafic, alături de copii teribiliști și de motocicliștii responsabili care

devin victimele unui sistem ce permite școlilor de șoferi să facă miliarde
și să scoată pe bandă rulantă posesori de permise de conducere, permit
spălarea banilor între tot felul de instituții, ducând la construcția unor
șosele ale morții.
Sincer, în grupul motocicliștilor, am cunoscut oameni cerebrali cu
mintea deschisă, culți, plini de viață, pe picioarele lor și am văzut mai
puțini drogați, sataniști, violatori de babe, pierzători de viață decât
în alte grupuri. De motocicletă reușești să te legi altfel decât de un
alt tip de autovehicul și atunci majoritatea motocicliștilor bagă mai
mulți bani și mai mult timp în reparat fierul și plimbat cu el decât în
alte prostii. Faptul că folosirea unei motociclete cere îndemânare și
supraviețuirea în trafic, necesitând mai multă atenție cu reacții mai
rapide, îi face pe motocicliști să fie mai libertini și mai încrezători.
Sunt, într-adevăr, altfel decât alți participanți în trafic care nu au
gustat motociclismul. Dar acest altfel este rezultatul anilor de trafic, al
experienței și al accidentelor avute sau evitate. Există multe uscături și
prin pădurea motociclismului, dar e aberant să pui o etichetă tuturor
după faptele celor puțini.
Acea educatoare a devenit sistemul de referință pentru oamenii
care judecă după impresiile și convingerile lor și nu după fapte. Modul
în care am negociat atunci supărarea și efectul vorbelor ei a devenit un
sistem adaptabil la multitudinea oamenilor asemănători cu care am
avut la un moment sau altul de-a face.
Bunica mea a murit în 1999, anul eclipsei de Soare. Despre ea am
o mână de amintiri și despre înmormântarea ei doar vreo trei imagini
care mi-au rămas în minte. Bunicul meu, care abia ce serbase nunta
de aur cu ea, după înmormântare, nu avea să își mai revină. În cinci
ani, a murit încet, pentru ca în 2004 să se chinuie să moară în timp ce
îi cedau toate organele, dar inima mult prea sănătoasă insista să bată.
De la înmormântarea bunicii îmi amintesc cu o stare de scârbă
imensă cum stând afară, un băiat de prin sat, mă întreba dacă am chef
de un suc și o plimbare în noapte. Pe cât de perplexă eram eu în fața
invitației lui, pe atât de debusolat era el că m-au apucat nervi. Eu nu
îi înțelegeam lipsa de respect și empatie, el nu înțelegea de ce consider
că mă jignește. Acel individ a rămas sistemul meu de referință pentru
190
acei bărbați întâlniți în viața mea, care nu au văzut mai mult decât o
bucată de carne în mine și au fost șocați sau deranjați de refuzurile sau
atitudinea mea ostilă. La acel moment mi-a fost dificil să diger situația.
Pe de o parte, era suferința pentru pierderea bunicii, iar pe cealaltă
parte era viața cu toți ai ei, care mergea mai departe, indiferentă la
moartea acelei persoane�
Mi-a luat ani să reușesc să disec acel moment și să îl înțeleg, astfel
încât să pot în timp negocia neafectată situații asemănătoare. La 11
ani distanță pe holul spitalului Bagdasar brancardierul care l-a adus
pe tata la urgență cu trei zile înainte să moară, se trezește să-mi spună
că-s simpatică și să fugim de acolo să bem un suc. Am reacționat
instantaneu, fără să gândesc și fără să mă șocheze, spunând: „Tu ești
zdravăn la cap? Îți pare normal momentul?” Îl bufnește râsul, face cu
mâna a lehamite spre tata și îmi spune că „momentul e perfect”, apoi
pleacă.
De câte ori nu m-am lovit de astfel de situații? Femeile sunt
condamnate să treacă prin astfel de mojicii sau agresiuni cum au fost
cele pe care le-am descris mai sus în acest capitol. Și bărbații au partea
lor de umilire, dar comparativ cu femeile, procentul lor este minuscul.
Nu e ceva ce poți ignora, nu e ceva ce poți accepta ca firesc și nu e
ceva pe lângă care să treci neafectată, mai ales când pică în momente
traumatice�
Este un efect al altora asupra vieții femeilor în acest caz, e ceva
asupra cărora bărbații nu pot avea o înțelegere completă, oricât de
mult ar vrea. E un stres în plus, o insatisfacție și uneori o agresiune
de care au parte femeile mult prea des. Hai, de amorul discuției, să
adăugăm la tablou și mileniile în care femeia a fost doar un animal și
societățile în care nici în ziua de azi nu au depășit acest statut. Sutele de
ani în care omul femeie nu a avut acces la cultură, la viață, la libertate și
la atât de multe altele, doar pentru că s-a născut cu o genetică diferită.
De multe ori când îmi sună telefonul de la cineva care a luat
numărul de pe internet îmi cere să vorbească cu șeful de atelier. Le e
greu să înțeleagă că eu sunt și șeful de atelier și muncitorul. La stand
când merg cu obiecte făcute de mine, pe la fel și fel de evenimente,
văd cum multe femei ce mă cunosc caută să nu prindă în poze standul
ca să nu-mi facă reclamă, iar cei ce vin pe la stand se îndreaptă cu
191
întrebări spre primul bărbat ce-l văd acolo. Când încep să discute cu
mine le văd neîncrederea în ochi că eu fac lucrările respective.
În toate interacțiunile mele nu am întâlnit această atitudine la
străini. Nici nu le pare ceva wow că o femeie e fierar, nici nu le pare greu
de crezut. E o meserie. În lumea de azi unde avem acces la informații
din toate țările și unde pe Facebook circulă miliarde de informații
despre femei sudorițe, tiriste, primari și președinți, eu în România
trebuie să mă chinui să fiu crezută că muncesc.
Au fost mulți care până ce nu au ajuns în atelier să mă vadă
muncind nu au crezut că eu fac tot de la proiect la obiect final. Chiar și
în privința motocicletei în anul 2020 încă mă lovesc de minți încuiate.
Oare de ce? Eram acum ceva ani într-o parcare cu cineva. Amândoi cu
motocicletele. Un fost elev. Un nene a trecut, s-a uitat și când a înțeles
el că eu sunt la ghidon la a mea a simțit nevoia să spună „Da, dar a ta e
jucărie, a bărbatului e motocicletă”. I-am spus și eu, da, a mea are doar
200 de kg, aproape 100 de cai putere și eu l-am învățat să meargă pe
motocicleta aia care are jumătate din capacitate. A trecut pe lângă el.
„Da, el e bărbat, a lui e puternică”. Am ridicat din umeri...
Când sunt cu mașina, eu sunt femeia proastă care trebuie să stea la
cratiță pentru idioțeniile altora din trafic. La stand pentru munca mea
și chinul meu, privirile se întorc spre ce bărbat se află în stand sau pe
lângă. Pentru lunga mea relație cu motocicleta eu sunt un pericol care
mai bine ar merge pe jos. În mașină sunt chestia aia fătătoare de copii
care încurcă circulația.
E obositor! Chiar dacă nu sunt schizofrenică să stau să demonstrez
lumii cine sunt și ce fac, e obositor! Poate e obositor doar pentru
mine, poate acord prea multă importanță, dar când din clipa în care
mă trezesc până mă bag la somn, în absolut fiecare zi a vieții mele, mă
lovesc de aceste lucruri, îmi este cam greu să le ignor fiind nevoită să
mă lupt cu ele pentru a îmi putea pune pâinea pe masă.
Cine îi educă pe acești mulți români să nu mai fie discriminanți
și cine m-a educat cum să fac față acestei societăți? Nu sunt o adeptă
a feminismului și, în general, nu sunt adeptă a nici unei filosofii de
grup, dar undeva prin clasa a IX-a mi-am petrecut câteva luni din
viață într-un studiu aprofundat al diferențelor și asemănărilor dintre
femei și bărbați pentru o olimpiadă la psihologie.
192
Am înțeles cât se poate de clar că sunt diferențe genetice notabile

între femei și bărbați, inclusiv creierele ne funcționează diferit,
atât de diferit încât percepția și interpretarea realității diferă între
sexe. În cadrul studiului am vrut să înțeleg de ce în ciuda tuturor
femeilor notabile din istoria umanității care și-au adus contribuția în
toate domeniile, de la religie și război, până la apariția și dezvoltarea
computerelor, societatea, acum în secolul 21, încă tratează femeia ca
pe o inferioară.
În domeniile în care am activat, în mod special cu atelierul de fierărie
și motociclismul, m-am lovit de mult prea multe ori de atitudini ostile,
de neîncredere în abilitățile mele și de blocarea promovării pe motiv
că „bărbații sunt mai buni în domeniu”. Cu tristețe am descoperit că
multe femei sunt mai misogine decât bărbații, iar asta într-o societate
în care femeia își vrea locul de egalitate cu bărbatul. Am stat ca un
șoarece printre cărți, am văzut atât cât am putut frunzări în câteva
luni ce e diferit și asemănător din punct de vedere anatomic, fiziologic,
neurologic, psihologic, filosofic, fizic și istoric între femei și bărbați și
am înțeles aspecte de care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți.
Aspectul cel mai important din tot acest studiu al meu a fost că
sexismul e o stare impusă cândva în trecutul umanității când oamenii
au trecut de la culegători la vânători și apoi la cultivatori. O stare prin
care societatea să stea într-o continuă dezbinare pe motive genetice.
Dacă ar putea întreaga umanitate să parcurgă măcar minimul de
studiu parcurs de mine în câteva luni la vârsta de 17 ani, ar înțelege cât
de minunat se completează o femeie cu un bărbat, cât de frumos se
împletesc atuurile lor specifice geneticii și cum minusul unuia devine
plusul celuilalt. Un bărbat cu o femeie, dacă s-ar dezbrăca nu de haine,
ci de păreri, convingeri, idei și presupuneri, ar deveni împreună o
unitate puternică din multe puncte de vedere și pe multe planuri.
Dar până atunci, până la acea societate utopică, puștiul de la
înmormântarea bunicii a rămas un reper în modul de negociere a
acestor situații neplăcute, care mă afectează emoțional și psihic pe
mine, ca femeie, fiind un stres cu care sunt condamnată să trăiesc
datorită geneticii. Tot din motive de sex am dus lupte pe zone
unde genetica m-a pus pe rândul din spate în inegalitatea de șanse.
Spuneam mai sus de neîncrederea și nesusținerea de care mă lovesc
193
în cadrul activității, dar aceste lucruri mă urmăresc din copilărie și

sunt conștientă că le voi avea în viață până în clipa morții sau .... până
voi schimba țara, cum îmi recomandă toți cunoscuții ce și-au refăcut
viața pe alte meleaguri.
Când am făcut școala de șoferi, m-am înscris la domnul Străjescu
din poligonul Ilioara din București. A murit bătrânul, fie-i țărâna
ușoară. Strașnic om a fost! Coleg cu dânsul în poligon era un altul care
demoraliza toate femeile, refuza să le învețe, iar apoi pe neștiința lor le
demonstra că șoferia nu-i de ele. Părerea lui e că femeia trebuie să stea
la cratiță. Cunosc multe fete și femei care i-au fost eleve și multe dintre
ele au rămas convinse că sunt incapabile, deși aveau toate abilitățile să
fie bune motocicliste, dacă nu chiar, foarte bune.
Am avut noroc să fiu eleva lui Străjescu și chiar dacă nu am învățat
cum se schimbă treptele de viteză sau cum se merge în trafic, pentru
că în 2003 se dădea doar o parte de poligon la examen și atât, omul
acesta mi-a transmis dragostea pentru motociclete, pentru stilul ăsta
de viață și pentru îndemânarea de a meșteri la ele.
Lângă Trăbănțelul lui Străjescu, am auzit o multitudine de povești
despre motociclete și motocicliști. Acolo am făcut cunoștință cu
„garda veche” a motociclismului și cu acel stil de viață unit al unor
oameni ce împart aceeași pasiune. Cei și, mai ales, cele ce au trecut
prin școlarizarea celuilalt au fost mai degrabă tehnici și neîncrezători,
decât realmente îndrăgostiți ca noi care l-am avut pe Străjescu să ne
insufle pasiunea. A-ul nu l-am mai făcut cu el pentru că m-am dus la
cel ce mi-a făcut o ofertă de nerefuzat în privința banilor și orelor, dar
în aceeași perioadă făceam și școala pentru B, astfel că m-am reîntâlnit
cu Străjescu fiind la volan.
M-a recunoscut, eu, una din sutele, poate miile de elevi ce i-a avut
de-a-lungul anilor și nu pot uita privirea lui tristă când mi-a spus „A,
păi dacă dai de permis pentru mașină, o să uiți de motocicletă... nu
te mai sui tu pe două roți”. De atât de multe mi-am dorit să mai pot
avea ocazia să-l văd și să-i arăt că s-a înșelat. Nu numai că nu am uitat
de motocicletă, dar mi-am construit viața în jurul ei, mi-am făcut
afacerea în domeniu, am lucrat ca instructor moto, am mers pe tot
felul de drumuri prin țară și prin afară și în tot felul de condiții. Mi-am
dorit de atât de multe ori să-i spun că atât de mult m-am îndrăgostit
194
de acest stil de viață că numai moartea mea mă mai poate schimba. Mă

strânge inima că timpul nu a fost de partea mea....
Colegul lui Străjescu a rămas reperul din mintea mea pentru acei
oameni care dintr-o frustrare a lor taie aripile, visele și încrederea
altora. Acei oameni care fac tot ce le stă în putință ca părerea lor să
definească viața altora. Precum DAD de care vorbeam mai sus, acel
individ din cine știe ce motive sau situații ale trecutului lui a găsit
de cuviință să pedepsească alți oameni. Cine știe câte fete precum
motociclista noastră Alina-Cristina Udrescu sau fete precum
Roxana Petit, Luiza Gojol, Ramona Iancu (și multe altele față de
care îmi cer scuze că nu le-am reținut numele sau nu am apucat să
le cunosc) și-au pierdut șansa de a trăi mari aventuri sau de a fi un
nume în istoria motociclismului pentru că un instructor frustrat nu a
pierdut nici o șansă să le taie aripile.
Având mereu viu pe acel individ în memoria mea, de fiecare dată
când mi s-a spus că o treabă nu e pentru femei, că situația mea nu
îmi va permite să fac una sau alta, că din varii motive o treabă nu e de
mine, am putut să nu mă las demoralizată și să activez în mintea mea
încrederea în forțele proprii pe care mi-au dat-o oameni ca Străjescu.
Asta nu înseamnă că nu mă apasă părerile lor, că nu m-au pus de multe
ori pe gânduri, dacă sunt capabilă sau nu. M-a durut și demoralizat
agresivitatea cu care mi-au băgat bețe în roate, dar nu m-au făcut să
renunț. Am insistat în tot ce am vrut să fac, chiar dacă părerile lor
m-au convins că nu sunt capabilă, pentru unicul motiv că știam sigur
că există o șansă dintr-un milion să am noroc chiar și incapabilă fiind.
Aspectul cel mai important al acestui subcapitol este efectul
prietenilor, a oamenilor în care ne punem încrederea, asupra noastră
atunci când se întorc la 180 de grade. În tot ce am citit și am ascultat
m-am lovit de veșnica ignorare și nesfârșitul ridicat din umeri în fața
acestor trădări. Sunt pictate ca fiind ceva firesc, normal și parte din
viață, asupra cărora nu poți face nimic.
Poți avea multe de spus, dar oare nu am observat cu toții că, în fața
nedreptății altora, lumea se împarte în tabere? Într-una sunt cei care
apelează la ignorat și ridicat din umeri, sfătuind nepusul la inimă că nu
merită, de parcă acest lucru se poate face prin apăsarea unui buton. În
altă tabără sunt cei care se prezintă mereu drept niște fericiți ai sorții.
195
Lor nu li se întâmplă niciodată ceva rău, totul le merge perfect și nu

vor în jurul lor oameni care se vaită, care vorbesc despre situații grele
ale vieții și care indică cu degetul oameni ce fac rău, pentru că „nu au
un vibe bun”.
Apoi vin taberele celor care țin cu păgubitul și ale celor ce țin cu
cel ce a făcut nedreptatea. Ambele vor avea argumente pertinente și
ambele vor susține un adevăr incontestabil, dar ambele sunt formate
din oameni care nu au stat la fundul celor pe care îi susțin și iau partea
pe baza a ceea ce știu. În final, multele ce le ai de spus despre un om
care a făcut o nedreptate mai mult se vor întoarce împotriva ta, decât
să te ajute. Știu prea bine stresul și apăsarea lucrurilor ce nu pot fi
spuse despre oameni de toată jena care se bucură de viață socială și
încrederea altora când ar trebui internați la reeducare.
Mă liniștește gândul că așa cum eu le-am văzut adevărata față, așa
o vor vedea și alții, iar ușor, în timp, oamenii din jurul lor se vor tria,
rămânând aproape doar cei „cine se aseamănă se adună” și, zău, de
nu-i mai bine să-i știi grup pe toți cei infecți, ca să-i poți identifica
mai ușor după individul al cărui real caracter îl cunoști. Un om în
cursul vieții sale nu adună mulți oameni cărora să le spună cu adevărat
prieten și fiind atât de puțini și investind atât de mult în ei, nu e
ușoară acceptarea trădării sau descoperirea faptului că prietenia a fost
un simplu teatru în vederea obținerii unui câștig.
Sora fostului concubin, care avea probleme cu alcoolul, a fost
prietenoasă cu mine de la bun început. La a treia întâlnire mi-a
subliniat cu subiect și predicat să nu renunț niciodată la nimic pentru
bărbatul de lângă mine, pentru că nimic nu îmi poate garanta durata
și siguranța relației. Mi-a demonstrat de nenumărate ori că știe bine
care-i caracterul fratelui ei. A venit chiar și momentul în care mi-a
spus că prietenia noastră nu ține de relația mea cu fratele ei și dacă eu
mă despart de el, asta nu înseamnă că ni se va strica prietenia.
Mi-a fost dragă fata asta și îmi intrase în suflet. Era în felul ei
o războinică ce a câștigat multe bătălii ale vieții. Era hotărâtă și
încrezătoare. Atentă la calitatea vieții ei, cu hobby-uri, pasiuni și
tabieturi. O apreciam pentru investiția ei în călătorii și culturalizare.
Chiar mi-a plăcut sincer de ea și am crezut că sentimentul este reciproc,
ținând cont de toate faptele și vorbele ei.
196
Dar după inevitabila despărțire, când a înțeles că e definitivă, a

devenit rece, acră și zeflemitoare. Într-o ultimă convorbire telefonică
cu ea am înțeles că ori a plecat urechea la minciunile fratelui ei, ori tot
comportamentul ei a fost un mare teatru. Nu e ușor să rupi din tine
un om pe care îl apreciezi, dar de atât de multe ori în viață trebuie să
facem acest pas pentru că omul respectiv nu ne agreează. Dezamăgită
am fost de teatrul multor oameni, cum a fost de exemplu soțul elevei
minione care a stat împotriva mea, chiar dacă știa că minte, cum a
fost SF în diferența dintre faptele, vorbele și atitudinea lui după ce
Baby s-a exprimat clar că nu mă suportă. Habar nu am câți sunt în
istoricul dezamăgirilor, pentru că astea sunt situații ce îți lasă un
gust amar pentru o perioadă scurtă, titani ai amintirilor rămânând
oameni și rude apropiate care îți intră la suflet, nu te amăgesc și nu te
dezamăgesc.
Deși a apărut târziu în viața mea, căci până la ea nu m-a marcat nimeni
privind acest aspect, sora fostului a rămas reperul pentru acei oameni care
îți intră pe sub piele, îți dau și haina de pe ei șa, cât timp lucrurile sunt
așa cum trebuie, își dau și o mână pentru tine, ca imediat ce situația se
schimbă să te expedieze agresiv din viața lor. Dacă nu aș fi fost genul care
să-mi caut singură rezolvarea problemelor și aș fi apelat la ea pentru a
putea trece iarna după despărțire, m-aș fi trezit cu ochii în Soare și atunci
aș fi trăit pe pielea mea nu doar apăsarea că am crezut în ea, cât și efectul
devastator pe care îl poate avea în viața cuiva un astfel de om.
Nu-i pot reproșa nimic referitor la modul în care m-a tratat cât
am fost cu fratele ei, deși acum mă întreb serios dacă în ziua în care
îmi zâmbea vorbea mizerii despre mine prin alte părți la fel ca fratele
ei. Mie îmi pot reproșa că i-am dat voie unui om să-mi intre în suflet,
fără să-i verific corespunzător caracterul. Despre aceste relații și
despre efectul lor asupra vieții unui individ nu se vorbește, după cum
spuneam, mai mult decât sfatul de a nu pune la suflet și a merge mai
departe. Aceste întâmplări au doza lor de efect asupra vieții noastre
și ne fac să pierdem timp din viață, energie și procese de gândire care
lasă urme în ființa noastră, cea mai notabilă fiind dezvoltarea unei
incapacități de a mai avea încredere în cineva.
Să ignori situații de genul celor descrise în acest subcapitol nu te
face decât să fii o victimă a lor. Eu am găsit acest sistem prin care omul
197
memorabil dintr-o anumită situație să devină sistem de referință

despre cum să îi tratez pe ceilalți. Pentru asta am stat zeci de ore și am
disecat toate acele evenimente, am fost atentă la ce am simțit atunci
și la timp distanță, am studiat ce efect au avut asupra modului meu
de a fi și de a gândi. Nu am lăsat nimic la voia întâmplării și m-am
asigurat că am înțeles tot ce se putea înțelege, găsind calea de a negocia
cu efectele și stările produse. Abia după aceea am putut folosi aceleași
tehnici adaptabile la noile situații.
N-am o rețetă și nici nu am ce să spun despre cum se face, pentru că
modul în care mă afectează pe mine o situație și modul în care o depășesc
nu se poate aplica altora. Fiecare e unic și fiecare are propriul său sistem
intern de interacțiune cu lumea. Nu există rețete universal valabile și
nici hapuri la subiect. E un studiu și o analiză ce se poate face intern
de fiecare în parte, conform modului său de a fi. Tot ce pot spune cu
maximă siguranță este că oamenii cu care interacționăm, ne afectează.
De la cei apropiați până la străinul care te-a înjurat în trafic, toți pot,
într-un moment nefavorabil, pe fondul unei stări existente deja de
supărare, demoralizare sau altele, să influențeze decisiv viața unui om.
Sunt lucruri care se adună chiar dacă nu sunt mereu percepute
în mod conștient și fiecare, atât în parte, cât și adunate, schimbă
macazuri în viața omului. Din acest motiv, eu nu am cum să accept
ideea de a ignora ce se întâmplă și sunt complet dedicată convingerii
că a conștientiza tot ce ține de existență, viață, oameni e o necesitate.
Mă întreb: dacă ignori sau eviți să memorezi aceste situații, oare nu
înseamnă că pierzi o parte din viață, că la un anumit nivel trăiești
superficial într-o bulă?
FACEREA DE BINE��
Noi, românii, îi spunem „facerea de bine, f….. de mamă” alte

nații îi spun „No good deed goes unpunished” pentru că există, într-
adevăr, o frecvență crescută cu care faptele bune se întorc împotriva
celor care le fac. Și faptele rele sunt pedepsite pe măsură, dar ignorăm
198
acest aspect pentru că e firesc să fie pedepsite, observăm doar atunci

când nu vine pedeapsa pe care o credem cuvenită în momentul pe
care îl credem potrivit și astfel concluzionăm rapid că faptele rele trec
neplătite.
Vedem însă și nu putem ignora că binelui i se plătește de multe ori
cu rău. M-a fascinat acest aspect mulțumită nu lumii întregi, ci mâinii
mele proaste în alegerea oamenilor apropiați. Datorită acestui defect
am petrecut ore întregi cufundată, bineînțeles, în lecturi ca să înțeleg
de ce binele este pedepsit și am înțeles!
După cum spuneam în primul capitol este necesară înțelegerea
unor lucruri, iar încercarea de a aplica mult răspânditele tehnici
importate pentru obținerea „vieții dorite” nu vor aduce decât iluzia
unei stări de bine care va dura puțin. Nu suntem învățați cum să
înțelegem aspecte de zi cu zi care își lasă amprenta asupra stării noastre,
nici măcar nu ni se spune în familie sau la școală, multora dintre noi,
că este important să înțelegem de ce se întâmplă anumite lucruri.
Mulți trăiesc sub semnul vorbelor de genul: „nu e treaba ta să înțelegi
de ce sunt unii într-un fel sau altfel la adresa ta, tu trebuie să-ți vezi de
viața ta”. Problema este că atitudinea celor cu care interacționez este
parte din viața mea!
Faptele rele sunt ceva de care suntem conștienți și ceva care ne
așteptăm să se întâmple. Chiar și cei mai înrăiți optimiști au conștiința
faptului că oamenii pot reacționa cu fapte, gânduri și vorbe rele. Deci
răul este ceva intrinsec, ne așteptăm la apariția lui și știm cum să ne
apărăm sau cum să reacționăm la el. Binele este ceva neașteptat, rar
și nu prea avem antrenament în cum să ne comportăm în fața lui. De
multe ori ne fâstâcim, ne agităm sau ne debusolăm complet în fața
unei atitudini pozitive, când primim un ajutor neașteptat sau ni se
face o faptă bună. Există oameni care au capacitatea de a primi binele
de parcă li se cuvine, la fel cum există și oameni care au învățat în timp
cum să primească. Din ce am observat la cei din jur, binele are o coadă:
te obligă!
Toate scrierile și antrenamentele despre tehnici de manipulare sau
cum îi spune mai nou „persuasiune” specifică faptul că dacă tratezi
frumos un om acesta se va simți obligat să te trateze frumos, dacă îi
dai cuiva ceva gratis se va simți obligat să-ți înapoieze gestul, dacă ajuți
199
pe cineva persoana respectivă se va simți obligată să te ajute când îi vei

cere ajutorul, etc. Astea sunt valori pe care aproape că le moștenim
genetic pentru că am cunoscut cu toții la un moment dat starea aia
neplăcută și contradictorie când am vrut să refuzăm o persoană ce
ne-a oferit un bine, la un moment dat, chiar dacă refuzul era justificat
de lipsă de timp, bani sau pentru că era în defavoarea noastră ce ni se
cerea�
Chiar și la aceste manipulări ne așteptăm și de multe ori le simțim
sau le anticipăm atunci când ne este oferită o faptă bună, prin urmare,
ne este ușor să intrăm în joc pentru că este tot un rău îmbrăcat în haine
albe. Dar în fața unui bine realmente dezinteresat, la care nu se simte și
nu se miroase vreo răutate ascunsă, majoritatea oamenilor nu știe cum
să se comporte. Asta este o realitate parte din existență. Eu am văzut că
influențează puternic viața oamenilor și schimbă caractere cu o viteză
de nedescris, dar este aproape complet ignorată. Doar filosofii și-au
încrețit frunțile asupra acestui subiect de-a lungul mileniilor și fiind atât
de complicați și de ciudați mai nimeni nu le-a citit gândurile.
Faptele bune sunt pedepsite pentru că în majoritatea cazurilor
oamenii devin agresivi în fața unui bine căruia nu-i pot identifica
răul ascuns și nu pot accepta că acesta nu există. Și să ne amintim iar
de DAD care este sistemul meu de referință pentru modul în care
gândesc unii oameni la adresa celorlalți: dacă eu mint și urmăresc un
interes, cei apropiați mie mint și urmăresc un interes, pe străini i-am
văzut că mint și urmăresc un interes, atunci înseamnă că toți mint și
urmăresc un interes.
Există oameni care fac fapte bune, fără să urmărească ceva sau
să aștepte vreo plată. Cum nu există altruism pur în lumea asta,
realitatea fiind că ei fac toate acele fapte bune pentru că se simt bine,
EGO-ul lor este hrănit și în mintea lor au o imagine bună despre ei
în comparație cu majoritatea oamenilor. Nu-i nimic rău în asta, este
pură realitate și, din punctul meu de vedere, aș prefera să fie lumea
plină de egoiști d-ăștia. În vara lui 2012 am avut o lucrare pentru o
tipă care, recunosc, nu a ieșit perfect, dar pe care a păstrat-o și nu mi-a
plătit-o spunând că e greșită. Pe scurt s-a ales și cu piesele și cu banii
când, dacă erau cu adevărat nefolosibile, ar fi trebuit să-mi ceară să le
repar sau să mi le înapoieze.
200
Ca urmare a acelei lucrări, am lăsat în urma mea datorii pe la

diverși colaboratori și neavând bani să le achit, iar ei fără să mă sune
pentru bani, m-am evaporat până în 2013, când am văzut că nu mai
am de lucru și că voi ajunge în cel mult cinci luni în stradă, așa că
am hotărât să-mi plătesc toate datoriile. Domnul care m-a ajutat cu
turnatul unor componente la acele piese mi-a spus că nu se aștepta
să mai apar vreodată să-i dau banii. Mi-am cerut scuze și i-am explicat
care a fost situația. Pe 31 august, pe la 21 seara, mă sună unul din cei
doi colegi de master care mă lăsaseră în pom cu o lucrare mare pentru
care băgasem bani în niște modificări pe firmă și timp în crearea unui
site și a unui catalog. Am vrut să nu-i răspund, dar m-am răzgândit.
Își amintise de un crucifix pe care îl făcusem în urmă cu doi ani
și mă propusese preotului paroh să curăț candelabrul de la Biserica
Albă. El lucra acolo la restaurarea picturii murale. A doua zi am mers
să văd candelabrul și să vorbesc cu părintele. M-a luat gura pe dinainte
și i-am spus că îl pot ajuta cu turnatul pieselor lipsă. Bucuros mi-a
cerut să-i fac trei candelabre noi. Îmi iau niște notițe și plec acasă.
Era prima lucrare mare din cariera mea și nu aveam habar nici
cum se face și nici nu aveam sculele necesare. Așa că m-am pus pe
dat telefoane să aflu inclusiv cum se calculează prețul. Cel căruia îi
înapoiasem datoria de la piesele turnate m-a pus în legătură cu domnul
Mihăescu, un om deosebit din categoria celor pedepsiți pentru faptele
sale bune, care m-a ajutat cu partea de turnare. Am luat lucrarea,
deși am cerut jumătate din prețul calculat, iar ulterior am regretat.
Dacă nu aș fi beneficiat de ajutorul unor oameni minunați precum
domnul restaurator Dan Iliescu, domnul Mihăescu, domnul Simion
Ragamentu, un strungar cu care am lucrat mulți ani, actualmente
pensionar și M., vopsitorul cu care lucram la acea vreme, nu aș fi
reușit. Dacă nu m-ar fi ajutat vârsta să lucrez zi și noapte fără somn, ar
fi trebuit să mă împrumut de bani ca să termin lucrarea.
Am reușit să o termin în trei luni și, deși trebuiau montate în
decembrie, s-au răzgândit și le-au „depozitat” un an întreg, astfel a
trebuit să refac gratis multe dintre piese înainte de montaj. În ziua
în care am dus candelabrele la biserică eram plină de sânge. Cu o zi
înainte am realizat că nu testasem și nu aranjasem brațele pentru
prinderi. Eram în a patra sau a cincea zi de nesomn și mi-a zburat
201
polizorul din mâini de nenumărate ori. Port încă pe pulpă una din
trecerile lui prin aer. Am lăsat candelabrul și factura și am plecat acasă
la somn... nu mai voiam altceva decât somn.
După ce am luat avansul pentru lucrare, încet și sigur cel ce mă
sunase să vin să curăț candelabrul, împreună cu un prieten de-al lui,
Bebu, m-au îmbrobodit să-i ajut cu bani pentru realizarea unui film.
Așa frumos m-au jucat că le-am dat 4000 de lei, fără nici o hârtie la
mână și dispăruți au fost. Am înțeles că l-au furat și pe angajator și
chiar și pe părintele de la biserică.
Am mai făcut pentru acea biserică crucea de pe acoperiș din dreptul
altarului, ornamente pentru scurgeri și aerisiri, revopsit anumite piese
și aplicele. Pentru acele aplice am apelat la Ciob, un amic artist plastic,
despre care știam că poate face niște pozitive din ipsos dentar după
desenele arhitectului, pentru a putea turna pozitivele din alamă. Eram
oarecum apropiați, i-am ascultat toate poveștile despre greutățile
financiare pe care le avea. Fusese o recomandare din partea domnului
Mihăescu așa că, fără să mă gândesc, am avut încredere că e un om cu
coloană vertebrală.
Când arhitectul de pe șantier mi-a cerut ajutorul într-o situație,
m-am gândit că toată lumea trebuie să mănânce o pâine, așa că l-am
pus în legătură cu acest Ciob. Într-un timp record am fost îndepărtată
din șantier și în locul meu a apărut un bun prieten al lui Ciob. A
identificat niște nemulțumiri ale arhitectului la adresa mea, i-a intrat
pe sub piele pe niște aspecte pe care eu i le tăiam arhitectului și, astfel,
a fost convins că tot ceea ce eu lucrasem a fost greșit și că prietenul lui
chiar știe meserie spre deosebire de mine.
Am luat legătura cu el la doi ani distanță și l-am chemat la o
expoziție ce am avut-o în Câmpina, de dragul de a vedea ce are de
zis. Uimitor uitase că eu l-am adus la Biserica Albă ca să aibă de
lucru pentru că se văita că moare de foame și îmi povestea ce ciubuc
fantastic a prins la o biserică și ce bine îi merge. Eu și lucrarea mea
nici măcar nu apărem pe site-ul bisericii, noroc că am contractele și
facturile. Complexitatea acelei lucrări, diversitatea oamenilor cu care
am interacționat, extremele de caractere și lecțiile învățate au devenit
piatră de căpătâi în mintea mea pentru tot ce înseamnă afaceri,
colaborări, ajutor și prietenii.
202
A fost, din multe puncte de vedere, un eveniment care mi-a

schimbat viața și din care am învățat pe propria piele să am grijă
cui dau o pâine să mănânce în cadrul lucrărilor mele. M-am trezit
înțelegând de ce anumiți oameni cumsecade par din afară hapsâni, de
ce există persoane care refuză să-și împartă pâinea și de ce noi oamenii,
în general, devenim reci și rezervați. De la copilărie la maturitate
atât numărul prietenilor, cât și încrederea și timpul legării unor noi
prietenii suferă schimbări notabile. Asta nu pentru că nu ne-ar plăcea
să avem prieteni sau nu ne-ar avantaja să putem avea încredere în
oamenii din jurul nostru, fără să ne fie teamă că putem fi „înjunghiați
pe la spate”, ci pentru că există indivizi care profită de bunătatea și
deschiderea unora, pentru că există oportuniști!
Este un alt stres și este o neplăcere care ne afectează relațiile
interumane, nu din cauza acțiunilor noastre, ci din cauza setei de câștig
a altora, care calcă peste cadavre pentru un tun sau un beneficiu. Tatăl
meu a pornit o afacere în 1992, renunțând la scaunul cald și sigur din
cadrul Uzinei Mecanice. A pornit de la zero un atelier și a ajuns să aibă
o hală imensă, utilată și cu peste 10 angajați. O mini întreprindere
care punea pâine pe masă unor oameni. L-a omorât sufletul prea bun.
Și-a investit timpul lui și al familiei în această afacere. A depășit
perioade grele, țepile și schimbările economice care l-au adus în pragul
falimentului de mai multe ori. A refuzat să facă împrumuturi sau
să apeleze la fonduri și a tras pe munca lui pentru familie și pentru
angajați. Înainte de începutul crizei din 2008, afacerea a început să-i
pice agresiv din cauza unor datorii acumulate. Avea ocazia să scape de
acest sac fără fund în care i se transformase atelierul, dar nu a făcut-o
pentru imaginea la care ținea mama mea și pentru muncitori.
Printre angajați, ținea din milă câțiva oameni care nu aveau ce
căuta acolo, soțul secretarei care lucra ca frezor, fiind cel mai inutil
dintre toți. Era ținut pentru că nu mai avea de lucru, pentru că tatălui
meu îi era milă, pentru că „Nu am cum să-i dau afară. Au cheltuieli
mari, au copii în școală, au nevoie de bani și cum-necum, eu reușesc
să le dau ceva”. În fața bunătății lui, tocmai cei ce erau ținuți de milă,
cu frezorul în frunte, nu își făceau treaba, furau ce puteau prinde din
atelier, iar când tata nu a mai avut ce vinde și tăia ca să le dea banii, ei
au fost primii care ne-au bătut la ușa casei cu amenințări.
203
La ultima întâlnire dintre tata și angajați, frezorul și-a permis să

meargă să-l ia pe tata de gât și să-l amenințe pentru că nu și-a luat
salariul. Când tata murea, a treia zi după ce eu am tăiat lacătele pentru
a salva ceva din sculele mici, în ideea că poate va reuși să refacă un
atelier mai mic vreodată, frezorul împreună cu milogii lui au spart
toate utilajele să fure din ele. Iar casa de la țară unde am dus ce
salvasem, a fost spartă și s-a furat aproape tot.
La înmormântare i-am chemat pe acești muncitori și m-am asigurat
că la groapă coșciugul va fi dus de cei pe care i-a ținut din milă. Nu au
înțeles ce-au făcut, asemenea multor români nu au avut inteligența
necesară să înțeleagă că dacă ar fi tras cu angajatorul și s-ar fi implicat
în acel atelier, ca și cum ar fi fost al lor, ei și astăzi ar fi lucrat acolo și ar
fi dus-o excelent.
Au avut ocazia să vadă că tata nu era genul de patron care folosește
muncitorii pe post de sclavi, ci îi umplea de prime, îi scotea la restaurant,
făcea grătare când încheia o lucrare bună, îi ajuta, îi înțelegea, îi
împrumuta, le ajuta familiile. Tata avea grijă de angajații lui, iar dacă
ei nu ar fi avut mentalitatea de muncitori la bandă, „ziua trece leafa
merge”, l-ar fi sprijinit să-i ajute pe mai departe. În scumpa și trista
noastră Românie am avut neșansa să văd de multe ori ceea ce a trăit
tata. Angajații micilor și mediilor întreprinderi/afaceri sunt convinși că
patronul este un hapsân care se îmbogățește pe cârca lor și fac tot ce le
stă în putință să fure și să nu muncească. Ne lipsește multora dintre noi
inteligența, onoarea, dedicarea și respectul față de cei ce ne ajută.
Sunt convinsă că foarte mulți au observat că suntem la nivel de nație
o populație formată majoritar din oportuniști, șmenari, îmbârligători,
combinatori și hoți, de la cel mai mic până la cel mai mare. În loc să
încercăm fiecare în parte să spargem acest lanț al slăbiciunilor, sub
o formă sau alta, fiecare ajungem în situația să aducem contribuția
noastră.
Ideea de o „mână o spală pe cealaltă” în cadrul acestei societăți,
de foarte multe ori este doar o expresie care sună bine, este o vorbă
care reușește să-i agațe pe cei ce încă au speranța că mai există coloană
vertebrală în oameni și pe cei care, în ciuda tuturor pierderilor, refuză
să accepte că toți sunt la fel. Eu fac parte din ultima categorie, sunt
acel tipar de om masochist care este furat și înșelat pe toate părțile și
204
în toate modurile, dar refuză să nu continue să dea șanse și să ofere

încredere.
Cu trecerea anilor îmi îmbunătățesc sistemul de selecție, dar tot
se strecoară oportuniști și oricât de bun mi-ar fi modul de selecție
îmi este clar că voi continua să fiu victima oportuniștilor, cât timp
voi continua să sper în existența oamenilor cu verticalitate. Când
mulțumită schimbărilor aplicate de stat în legea salarizării, prin
impunerea unei contribuții unice indiferent de programul angajatului
și trecerea taxelor de la angajator la angajat, am ales să mă bag în șomaj,
am descoperit că eu încă mai aveam contract de muncă la una din
școlile la care lucrasem ca instructor.
Ar fi trebuit să mă pun în gardă când patronul mi-a spus că mi-a
ținut contractul ca să mă ajute cu taxele la stat, pentru că știam prea
bine că a făcut asta ca angajatul lor să poată lucra mai multe ore decât
cele maxime admise de ARR, declarând ședințe pe numele meu.
Nu am avut inteligența necesară și am acceptat o înțelegere de „o
mână o spală pe cealaltă” când mi-a propus să fac gratis categoriile
pentru profesioniști, iar eu în schimb să nu-i cer manoperă pentru
realizarea unei balustrade de balcon și a unui gard plus porți. Am luat
două din cele trei categorii și n-am apucat să fac atestatele. Am făcut
pentru cele două categorii trei ședințe la una și cinci la cealaltă și am
luat permisele doar pentru că am talent și îndemânare la șoferie, dar
am muncit în valoare de 8000 de lei în mod gratuit. Imediat ce fiarele
mele au fost predate și montate, înțelegerea noastră a dispărut.
Cât timp am lucrat la fiarele lui am pierdut lucrări, clienți și bani,
dar am tras pentru că dacă înțelegerea s-ar fi ținut, munca mea ar fi
echivalat cele trei categorii și atestatele, iar pentru diferență m-aș fi
împăcat cu gândul că cel puțin am dat de un om care se ține de cuvânt
și a meritat să-i ofer acest timp al meu. Acest om este pentru mine
reperul la care apelez atunci când sunt pusă în fața ideii de a ajuta
pentru un alt sprijin. Mulțumită lui nu mai am aceeași încredere în
trocuri, iar deschiderea mea față de verticalitatea oamenilor a suferit
destul de mult. Am devenit mai rezervată, dar încă mai sper și, prin
urmare, voi mai pierde.
Un alt individ a devenit sistemul meu de referință pentru acei
oameni cărora le găsești de lucru sau le oferi relații pe domeniul lor de
205
activitate pentru că se întâmplă să găsești în drumul tău oportunități

pentru ei. Mi s-au recomandat de nenumărate ori două lucruri:
- Nu face conexiuni între oamenii pe care îi cunoști pentru că cu
cât îi vei pune pe mai mulți în legătură, cu atât vor rupe mai repede
legăturile cu tine. Așa sunt câte unii, vor să îndepărteze de lângă ei
persoanele care i-a ajutat.
- Cere întotdeauna partea ta din ce oferi altora, pentru că fără tine
nu ar fi avut oricum ceea ce câștigă. Chiar dacă doar i-ai îndrumat
spre o lucrare, este un efort pe care l-ai făcut pentru ei și trebuie să
ți-l răsplătească. Ți-ai investit timp din viață să-ți creezi niște legături,
să cunoști oameni, să afli lucruri și, în plus, din timpul tău ai dat ca
să le oferi unora niște lucrări și poate ți-ai pus și obrazul pentru ei.
Lucrurile astea trebuie să aibă un preț.
Sunt două sfaturi pe care nu le-am ascultat niciodată și am pierdut
exact ce și cât am fost avertizată că voi pierde. Am un cunoscut care
este pictor și unul foarte bun chiar, cu abilitatea de a se adapta la mai
multe stiluri și la varii tipuri de lucrări. De fiecare dată când m-am găsit
în fața cuiva care avea nevoie de un om să le picteze, deseneze ceva, de
la camere pentru copii până la restaurări de icoane, eu îi puneam în
legătură cu acest cunoscut.
I-am dat de-a lungul timpului mai multe lucrări și nu i-am cerut
procent, nu i-am cerut nimic. O singură dată în tot acest timp m-a
pus în legătură cu un client și m-a ajutat la patru lucrări mici, fără
să-mi ceară alți bani decât materialele. Când l-am luat odată dintr-
un oraș, că nu avea cu ce se întoarce acasă, nici nu i-am cerut bani
pentru combustibil, dar în timpul acelui drum, am aflat că are un
client bogat căruia îi face niște picturi, iar clientul ăla are nevoie de
niște candelabre, dar mi-a explicat frumos că nu mă poate recomanda,
jucând cu tot felul de explicații.
Apoi am aflat că a prins un curs pe care știa că îmi doream de ani de
zile să-l fac și nu a binevoit să mă anunțe pentru că a uitat de mine. Din
acea zi, de fiecare dată când am mai fost întrebată dacă știu pe cineva pe
partea de pictură, am ridicat din umeri. Dacă va avea nevoie de ceva fiare
i le voi face fără să-i cer manoperă, dar clienți nu îi voi mai da niciodată.
Despre un alt cunoscut, cu care nu aveam mari legături, am aflat
că avea probleme în Anglia, unde fusese înșelat de angajator și lăsat pe
206
drumuri. Am luat legătura cu câteva persoane și l-am ajutat să iasă din

impas. N-am vrut nimic, el a promis că îmi va răsplăti ajutorul. Nu
doar că nu mi l-a răsplătit, dar nici nu mi-a oferit nimicul pe care l-am
vrut. Din nevoia intensă de recunoaștere publică și de oameni în jurul
lui, s-a dat de partea celor ce nu mă agreează. Acum are niște legături
sigure în Anglia, deoarece am garantat pentru el. Dar eu nu mai am
nici măcar o amiciție protocolară cu el. Am greșit că i-am dat o mână
de ajutor când nu mi-a cerut-o.
Mulțumită celor doi și altora asemenea lor am reușit să învăț în
timp că nu merită să-i ajuți pe oameni din prima și gratuit, deoarece
în foarte scurt timp ajung să creadă că li se cuvine. Până să moară tatăl
meu mi-am oferit de nenumărate ori ajutorul și am făcut de multe ori
bine pentru că m-am considerat o norocoasă în comparație cu alții
și am făcut-o pentru că am putut. După moartea lui mi-am păstrat
același obicei pentru că am considerat că, dacă poți ajuta și nu o faci,
atunci ești părtaș la rău. Am trecut prin anumite situații după decesul
tatălui și mi-am jurat să nu ajung vreodată ca cei care ar fi putut să-mi
acorde credit și nu au făcut-o.
Între timp, am învățat că există motive întemeiate pentru care
binele este aproape întotdeauna pedepsit. Ceea ce nu am reușit să
învăț și să înțeleg în mijlocul societății am învățat datorită celor pe
care mi i-am ales de prieteni apropiați și de iubiți. Ajutorul necerut se
pedepsește iar uneori, dacă nu chiar des, face mai mult rău decât bine.
La fel și binele nemeritat.
M-am întrebat de multe ori de ce au apărut în viața mea oameni
frumoși fix când nu am mai avut nevoie de ei și de ce mi s-au apropiat
în cale oportunități atunci când deja îmi era oarecum bine și nu mai
depindeam de ele. Toți ne putem aminti de momente în care nu ni s-a
cerut și cu toate astea am sărit să ne oferim ajutorul. După un timp,
inevitabil, a venit un moment în care am fost pedepsiți pentru acel
ajutor.
Cel mai adesea se întâmplă să fim înjunghiați pe la spate de cei
cărora le oferim acel ajutor necerut și e firesc să se întâmple așa, pentru
că li s-a tăiat șansa să reușească pe cont propriu sau au fost încurcați
de ceea ce sperau să fie ajutor, dar s-a dovedit a fi altfel decât visau
și din jenă nu au acționat, sau poate chiar au fost oameni care s-au
207
văitat știind că asta-i va face pe benevoli să sară în ajutor. Sunt mii de

motive pentru care se întâmplă și toate sunt perfect normale, deoarece
ajutorul nu a fost cerut.
Dacă ai un milion de euro și vine la tine un Gigel și-ți spune să i-l
dai că are o idee de miliarde, deși nu are nici o reușită în trecut din varii
motive, i-l vei da doar pentru că îți descrie cu lux de amănunte ideea
lui? Logic că nu!
Dar dacă vine un om și-ți spune că vrea să fie mai mult decât e,
dar nu a reușit să facă nimic cu viața lui pentru că nu a fost înțeles,
susținut, nu a avut posibilitatea, îi vei da timpul și experiența ta? De
foarte multe ori, da! Eu, cel puțin, asta am făcut pentru că îmi jurasem
să nu ajung să fiu ca cei ce nu mi-au dat credit! Și am plătit pentru
acest bine cum era firesc și corect să se întâmple.
Un om dacă nu este capabil să se ajute pe sine, nu trebuie ajutat
până nu dovedește că merită. Până ce nu face măcar câteva sute de mii
de euro, nu îi vei da milionul și chiar și atunci îl vei îngropa în hârtii ca
să te asiguri că nu îl pierzi. La fel și până nu dovedește că e capabil să
stea pe picioarele lui nu merită ajutat să se ridice.
Dacă milionul îl pierzi, vei folosi experiența acumulată ca să-l mai
faci odată. Dacă pierzi ani pentru oameni care vor doar să se vaite, să
fie împinși de la spate, să fie întreținuți și plânși, nu îi vei mai recupera
niciodată! Nu m-a ajutat nimeni când îmi era foame și frig. Nu m-a
ajutat nimeni când aveam tona de idei și nici un utilaj. Nu m-a ajutat
nimeni când visam să cuceresc lumea, dar eu abia strângeam banii să-
mi plătesc o chirie. Ajutoarele și șansele au început să apară după ce
mi-am muncit timpul, sănătatea, nervii, distracțiile și prietenii având
ce să arăt că pot face!
Într-o zi am fost acasă la un artist de renume. L-am rugat să ne
onoreze cu prezența și lucrările la o expoziție pe care eu cu încă
o persoană vrem să o organizăm pentru artiști amatori la început
de drum. Fără nici o urmă de diplomație mi-a spus că el, artist ce a
expus și vândut în Franța, în Belgia, în n alte țări, nu se va afișa într-o
expoziție cu niște amatori.
Ani la rând l-am bodogănit că e un nesuferit care a uitat că și el
a fost un nimeni cândva și acum nu vrea să dea o mână de ajutor.
Ulterior am înțeles că i-am cerut să-și bată joc de toți anii munciți să
208
ajungă cineva. Un artist trăiește datorită imaginii și calității acesteia

din piață, dacă se asociază cu niște neica nimeni, publicul va crede că
și-a pierdut piața, că a decăzut ca artist, că lucrările lui nu mai sunt
valoroase.
Poate în sinea lui ar fi vrut să ne ajute, dar dacă oricare din noi e
bun, va reuși fără imaginea lui, iar dacă nu e bun, imaginea lui nu ar fi
fost de niciun folos, așa că de ce și-ar fi riscat cariera ? Ca să aibă de ce
spune că „facerea de bine ....”? Ajutorul cerut și ajutorul oferit cuiva
care-l merită aproape niciodată nu e pedepsit.
Dar cum nu suntem telepați, un alt motiv pentru greul mental și
sufletesc al zilelor noastre, este această continuă teamă sau neîncredere
că poate ne-am investit timpul/banii/ajutorul în cineva care ne va
pedepsi pentru el. Există varianta să nu mai ajuți niciodată pe nimeni
sau să înveți din greșeli și să înțelegi că oricât de atent ai fi, mai scapă
câte-un oportunist la o mică furăciune și apoi te va blama. Eu m-am
fixat pe ideea de a-l ajuta pe cel ce se poate ajută singur. Nu mă refer
la oamenii ce au ajuns în stradă, la amărâții societății noastre, la copiii
din orfelinate, etc., mă refer strict la cei cu care ne înconjurăm.
MĂRUL STRICAT DISTRUGE PROVIZIILE
„O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire.

Dar în acest caz, neputința de a iubi este privilegiul inimilor nobile”.
Tindem adesea să credem că, în trecut, lucrurile erau mai pure, mai
simple, mai frumoase, mai nu știu cum, dar nu ca nebunia care e
acum. Și fiecare generație, fiecare epocă, a crezut același lucru. Citeam
o carte a unui samurai despre care se spune că ar fi scris-o undeva
prin anii 1000 și m-a surprins dezamăgirea lui că generațiile tinere se
distrug, că nu mai țin la tradiții, că femeile au devenit masculine, iar
bărbații s-au efeminat și vorbesc prea mult. Multă, multă amărăciune
așternea acel om acum aproape 1000 de ani și când mă uit la Japonia
zilelor noastre mă întreb cât de extratereștrii ar fi fost, dacă generațiile
ar fi continuat să fie cum își dorea acel samurai?
209
Înainte femeia era mai mult o proprietate, un animăluț decât om și,

cu toate acestea, tinerele zilelor noastre oftează la poveștile trecutului
prezentate atât de romanțat în cărți și filme. Bărbații în trecut mai
mult mureau prin războaie decât să stea în sânul familiei, iar astăzi ei
sunt mai plini de violență verbală decât de capacitatea să lupte pentru
binele familiei. Mulți oameni munceau cu milenii și chiar secole în
urmă să apuce să mai trăiască încă o zi, iar astăzi nu trăiesc nici o clipă
pentru că vor idealuri create de alții, de norme, de societăți.
Dacă îmi place să văd pe Facebook ceva din nimicurile distribuite
sunt pozele cu „D-asta nu ne-au vizitat extratereștrii:”, prezentând fel
și fel de lucruri cretine de care sunt capabili oamenii. Idioțenii atât de
mari că parcă ți se face jenă ție de postura celor din poze. Am ajuns în
vârful lanțului trofic pentru că mergem în două picioare și avem deget
opozabil. În lupta pentru putere și pentru bani în istoria umanității,
mult prea des, oamenii i-au omorât și distrus pe cei care dezvoltau,
munceau, inovau și gândeau o lume mai prosperă, mai bună, mai
eficientă.
Astăzi prin FB și alte medii de socializare continuăm să facem același
lucru. Îi reducem la tăcere pe cei care fac ceva, ignorându-le postările,
și distribuim idioți, prostii, animăluțe, glume și citate motivaționale.
Într-o astfel de lume falsă mulți ajungem să ne dorim lucrurile
superficiale vândute de modă pentru că suntem convinși că ne vor
aduce fericirea. Acest cal troian ni-l băgăm chiar și în pat. Foarte mulți
își aleg partenerii în funcție de idealurile, moda societății și apoi sunt
nefericiți. Mă întreb dacă vreodată de când există umanitatea a fost
vreo perioadă în care majoritatea oamenilor să formeze cupluri din
dragoste... nu cred, pentru că nu se potrivește luptei pentru putere, de
orice fel ar fi ea, în care sunt antrenați mai toți oamenii.
Aproape în orice loc de pe planeta asta există o moștenire despre
cum ar trebui să fie bărbații, femeile și cuplurile. Lumea-i plină de
reguli de conduită pentru femei și bărbați, de sfaturi, de metode
pentru cucerit și de căi pentru o relație perfectă și de lungă durată.
Și, totuși, majoritatea vrea altceva decât ceea ce a ales și are, iar când
vrea să iasă din situația ce îi produce disconfort alege ceva nou la fel de
nepotrivit. Nici nu are sens să insist asupra faptului că atâta timp cât
un om nu se cunoaște pe sine, nu știe ce nu vrea și nici ce își dorește,
210
nu are cum să găsească o persoană cu care să rezoneze. Este aproape

imposibil și zic aproape pentru că se mai întâmplă ca „la pasărea
chioară să-i facă Dumnezeu cuib”.
Mulți copii sunt condamnați să facă ce văd în familie și în cercul
apropiaților sau să caute să fie la polul opus pentru că nu vor viața aia.
Unul din foștii mei concubini era blocat în timp pe niște momente
romantice din viața părinților lui și își dorea același lucru, nefiind
conștient că în căutarea acelor aspecte copia și tot ceea ce a distrus
relația părinților lui. L-au fascinat, copil fiind, florile pe care tatăl lui
i le aducea mamei și nu rata nici o ocazie și aproape nici o săptămână
să-mi aducă flori. La un moment dat, am umplut o cameră cu flori
uscate strânse în timp. Voia o persoană cu care să danseze și cu care să
se bucure de poeziile, poveștile, filmele și muzica iubită de părinții lui.
Era realmente blocat mental în acele mici momente ale părinților
lui și probabil în căutarea acelui ideal, a ratat să observe că și-a copiat
tatăl în întregime la tot ceea ce a fost rău. Era la fel de alcoolic, la fel de
fixist, la fel de exagerat, la fel de nepăsător, la fel de distructiv. Nu i-am
cunoscut tatăl, dar m-a fascinat să văd că poveștile despre tată erau
oglinda felului lui de-a fi, cu singura deosebire notabilă în modul în
care și-a crescut copilul. Dacă tatăl lui își bătea copiii, dar era implicat
în educația lor, el nu și-a bătut copilul, dar nici nu s-a implicat în
educarea lui, fiind dezamăgit că nu e precum copiii altora și punând
toată vina în cârca fostei soții.
Oaia, alt fost concubin, făcea tot ce-i stătea în putință să iasă în
evidență, să fie în centrul atenției și o prezență cerută. Partenera
pentru el trebuia să fie o persoană care să-l facă de invidiat, să aibă
caracteristici cu care să se poată lăuda, dar să fie suficient de naivă cât
să o poată folosi și juca cum vrea el și, mai ales, să-l întrețină și să-l
ridice în slăvi. Unic copil la părinți, născut la bătrânețe după ani de
chin, a fost cocoloșit și scărpinat în coarne în mod exagerat. Provenind
dintr-o familie de condiție modestă, care și-a calculat și drămuit fiecare
ban și fiecare mișcare, l-a frustrat în copilărie că nu a beneficiat de ce
aveau alți copii.
A moștenit obsesia pentru bani puși de-o parte, dar a găsit și calea
prin care să-și facă toate plăcerile neîmplinite. După ce am trecut
peste supărarea că i-am fost victimă, metoda aplicată de el mi s-a părut
211
absolut genială. Dacă își dorea ceva, trebuia înainte de a cheltui bani
să se asigure că e ce îi trebuie, iar dacă era ce îi trebuie, întâi căuta o
cale să obțină gratis, iar de nu-i reușea căuta metode să găsească cel mai
ieftin sau un troc�
Voia să spunem, un telefon, căuta să se întâlnească cu oameni
interesați și tot aducea discuția despre performanțele acelui telefon,
până când o persoană era vrăjită și-l cumpăra. Apoi urmau întâlniri în
care se interesa de realitatea performanțelor și avea mare grijă să țină
acea persoană mulțumită de achiziția făcută, ca să nu i se reproșeze
ceva. Am numărat odată fascinată de câte ori m-a determinat să fac
achiziții de care nu aveam nevoie, să investesc în afaceri cu care nu
aveam nici o treabă, să merg în locuri ce nu mă interesau și să plătesc
pentru amândoi.
Omul era realmente magic și mă înclin în fața lui. Cei vreo șase ani
și ceva petrecuți cu el nu au fost o pierdere, deși în nenumărate rânduri
mi-a distrus prietenii, respectul de sine și încrederea în mine. Sunt
direct vinovată pentru faptul că am fost naivă, dar maxim de încântată
de tot ce am văzut și învățat în acest timp. În viziunea lui, partenera
ideală era o persoană care să investească în el, să aibă un statut social, să
aibă putere financiară, să-i deschidă uși și să-i satisfacă plăceri. M-am
tot învârtit în jurul amintirilor și am înțeles că în el nu exista nicăieri o
urmă a unei dorințe de natură sentimentală. Frustrările lui își cereau
atât de puternic satisfacerea, încât nu era loc de emoții.
Poveștile de dragoste din cărți și filme sunt construite pe un număr
infim de cazuri ce au existat în istoria omenirii și pe vise și iluzii. Dar
este un punct atât de sensibil în construcția omului, încât publicul
cedează rapid la aceste iluzii și visează la a avea acea relație utopică,
plină până dă pe-afară de telepatie și, neapărat, să fie dragoste la prima
vedere. Treaba asta cu telepatia este o mizerie adânc înfiripată în
mintea noastră a tuturor. Nu am cum fizic să număr de câte ori în
relațiile avute am reproșat și mi s-a reproșat: „Nu ai văzut cum îmi
era”, „N-ai conștientizat în ce fel mă simțeam”, „Nici nu trebuia să
spun pentru că era evident, dacă țineai la mine vedeai”.
Ani, ani după ani de idei d-astea preconcepute că celălalt om ar
trebui să te poată citi în orice clipă, în orice moment dintr-o privire.
În timp datorită prezenței continue începi să vezi, să anticipezi și
212
să prinzi din zbor lucruri despre partener care nu-s la fel sau deloc
evidente celor din afară. Este fix aceeași chestie care se întâmplă la
stăpânii de câini și pisici de exemplu, ce știu după mers sau sunete ce
vor patrupezii lor. Un simplu rezultat al timpului petrecut împreună.
Dar asta nu înseamnă că ești telepat, că ești sufletul pereche din filme
care în timp ce dormi te lovește acel ceva care te aruncă din pat direct
la muncă la partener, să-l mângâi că s-a tăiat într-o hârtie sau s-a certat
cu un coleg�
Marea iubire pică din start datorită mentalității că femeia trebuie să
fie într-un fel și bărbatul în altfel, gen femeia la cratiță și bărbatul „Un
pic mai frumos decât Dracu”. Multe suflete pereche nu se întâlnesc
ca-n filme pentru că nu văd dincolo de tiparele și etichetele puse pe
chipurile celorlalți. Atâta timp cât cauți să fii ce vrea societatea și nu
ești tu cel real, cu bune și cu rele, este imposibil să-ți găsești iubirea
vieții pentru că sărmanul suflet pereche te caută pe tine, iar tu te
prefaci că ești altcineva. Nu pot să nu-l dau exemplu pe Fundație, un
fost prieten, care era fascinant de mitoman. A fost o trecere rapidă
prin viața mea, dar distractivă. Își dorea multe pentru el, avea trasat
clar în mintea lui ce fel de oameni vrea în jur, ce fel de femei și ce idioată
acasă. Singura problemă era că mințea enorm încercând să-și facă o
imagine de gangster, iar tot ce își dorea era pentru acel gangster care se
credea a fi sau credea că îi convinge pe alții că e. A fost o rupere de ritm
pentru stilul meu de viață. O trecere de la un stil mai protocolar de
viață la cinci luni de scufundare în partea de low lifery a societății. A
fost distractiv, am învățat multe și m-a fascinat modul în care oamenii
își pot rata zilele și viața cu pasiune.
Când cauți pe cineva pentru un avantaj, de orice fel ar fi el, este iar
imposibil să-ți găsești perechea, pentru că planeta nu e suficient de mare
să existe n suflete pereche pentru fiecare om, astfel încât să acopere toate
chestiile pe care le vrei într-o perioadă a vieții și nu le mai vrei în alta
și nici sufletul pereche cameleon nu cred că a ieșit din laboratoarele
creației pentru a se putea mula după toate schimbările radicale ale unui
om într-o viață. În varianta cu n suflete pereche, oare după ce unul s-ar
potrivi omului, celelalte ar muri celibatare sau ar dispărea?
Un fost concubin s-a gândit, la un moment dat, să-mi facă o listă
cu ce ideal de relație are și astfel să-mi demonstreze de ce eu sunt
213
sufletul lui pereche și de ce e convins că împreună vom face lucruri

minunate. Atunci, când am citit-o, mi-au picat sinapsele în șosete. Era
o minunăție de listă în care el era centrul universului și eu existam
să trăiesc pentru el și să fiu fericită doar și numai pentru că el există:
„Să fiu motivul pentru care râzi”, „Să te bucuri că mă vezi”, „Să mă
susții în ce fac”, „Să ne iubim”, „Să te bucuri pentru reușitele mele”,
„Să mă susții la greu”, „Să te trezești dimineața cu mine în gând” și
lista continuă la fel de halucinant pe patru pagini A4. Doi dintre foștii
concubini erau clinic narcisiști și tot nu au fost capabili să-mi facă o
astfel de declarație de dragoste.
Există astfel de oameni, oameni care, pur și simplu, înțeleg relația
perfectă ca fiind acea uniune în care partenerul există doar pentru
binele lor și sunt fericiți să fie astfel de obiecte. Asta își doresc mulți
oameni și nu au capacitatea să înțeleagă că e greșit, din punctul lor
de vedere faptul că există, că s-au dat unei persoane, că fac chestii
împreună și că mai dau o mână de ajutor este tot ceea ce își poate
dori oricine în lumea asta. Sunt convinsă că zace în mintea celor ce
citesc aceste rânduri, maxima curiozitate despre ce am căutat eu la
o relație încât am stat cu astfel de oameni și ce drept am să vorbesc
despre cupluri fericite din postura asta. Cred că am tot dreptul să
vorbesc pentru că am trăit la prima mână câteva experiențe despre ce
să NU vrei în viața ta și se poate învăța din alegerile mele proaste cum
să identifici tipologiile și să le eviți.
O mare parte din carte este experiența rezultată din alegerile
proprii, prin care vă spun: Așa NU! Fostului concubin, cel sociopat,
i-am dat într-o zi să citească un articol despre descrierea clinică a unui
sociopat și l-am rugat să-mi spună dacă identifică ceva acolo care
nu i se potrivește. A recunoscut că nu. Apoi am descoperit că acea
realizare a devenit motiv de laudă și o tactică prin care să prindă mai
ușor victime. I-am mai dat monstrului o nadă.
Ca urmare a acestei relații am văzut în lume ceva ciudat. Avem o
tonă de informații, filme, cărți și documentare despre cum să-ți găsești
iubirea vieții și cum să faci o relație să meargă, dar nicăieri ceva de
larg consum despre tipuri de oameni cu varii deviații care te pot agăța
în vraja lor și îți pot distruge viața și o fac pentru că așa sunt ei, nu
pentru că îți vor răul, ci pentru că își vor binele lor. Sunt milioane de
214
oameni în lumea asta care au ajuns sub pământ, la nebuni, în stradă

sau defectați pe viață pentru că au fost într-o relație cu un sociopat, cu
un narcisist sau cu un psihopat. Milioane de oameni cărora nimeni nu
le-a spus despre această categorie de oameni, nimeni nu le-a spus cum
să-i identifice pe cei periculoși din rândul lor (există și funcționali),
nimeni nu a tras un semnal de alarmă public asupra nevoii de a știi ce
fel de oameni există în lume, cum funcționează ei și cum să negociem
relațiile cu ei.
Sociopații, psihopații și narcisiștii se nasc așa sau ajung la aceste
devieri pe fondul unor traume extreme. Nu sunt condamnabili pentru
cine și cum sunt și nici nu ar trebui adunați toți și omorâți. Există și au
existat oameni minunați bolnavi de una sau toate aceste trei deviații
și chiar de chestii mai grave, care au schimbat lumea în bine, au adus
un plus de valoare societății și și-au demonstrat abilitatea pe niște
domenii potrivite celor ca ei. Dar când vorbim despre viața de cuplu,
despre intimitate, despre acel loc în care mulți sunt vulnerabili, ar fi
bine să avem parte de o educație asupra acestor lucruri.
Specific acestor 3 categorii de deviații sunt următoarele aspecte:
- orice greșeală făcută de ei la adresa partenerilor este din vina
partenerilor că i-a adus în acel punct sau la acea reacție;
- nu au conștiință. Învață în timp ce consideră lumea ca fiind
pedepsibil și ce nu, dar ei chiar nu înțeleg când fac un rău că au rănit
pe cineva;
- sunt carismatici, în centrul atenției și vor ști întotdeauna ce vrei
să auzi și ce îți place,
- joacă roluri de victime ce și-au găsit salvarea în omul ce le dă o
mână de ajutor și timp;
- sunt manipulatori pentru atingerea variilor interese personale;
- nu reușesc să lege relații de lungă durată de niciun fel;
- mint și înșală. Când sunt prinși cu „mâța-n sac” devin agresivi
sau reușesc să învârtă situația, astfel încât să facă partenerul să se simtă
vinovat că i-a prins în fapt;
- nu le pasă de sentimentele altora. Pentru ei există doar starea
lor de bine și atât. Aduși în fața unei discuții doveditoare că sunt
egoiști și egocentriști, vor deveni una din următoarele sau toate:
agresivi, tranșanți, manipulatori, amenințători ca apoi să manipuleze
215
partenerul spre a se simți vinovat, să caute împăcarea și schimbul de

promisiuni;
- imediat ce se știe în siguranță din partea partenerului orice
promisiune sau atitudine bună dispare și toate relele o iau de la capăt
copie la indigo cu cele din trecut, devenind totuși mai agresive,
- sunt iresponsabili, impulsivi, incapabili să facă planuri pe termen
lung�
Cam astea ar fi punctele asemănătoare la cei trei, deși ar cam fi
două deviații, deoarece sociopații și psihopații sunt și narcisiști, iar
narcisiștii să poată exista sunt și sociopați. Există documentație pe
internet suficientă. Există filme pe Youtube și grupuri pe mai toate
mediile de socializare cu victime ale unor astfel de relații, pentru că
cea mai urâtă abilitate a lor este de a îndepărta partenerul de apropiați
și de a-l face dependent de ei, astfel încât viața în afara relației să pară
dificilă, dacă nu chiar imposibilă de îndurat pentru victimă.
Oamenii ăștia nu sunt rău intenționați per se, ei pur și simplu nu
au capacitatea mentală să înțeleagă că fac rău și sentimentele necesare
să îi afecteze că sunt interesați doar de binele lor, distrugându-i pe alții.
Nu au empatie și nu au conștiință. Cu astfel de experiențe la activ
consider că sunt potrivită să spun cum NU trebuie să fie o relație,
cum NU trebuie să fie omul pe care-l aduci în intimitatea ta, cum
NU trebuie să te simți lângă partenerul tău. Dar ce am căutat de am
ajuns în astfel de relații? Vorba unui cunoscut: „Tu ce dracului faci,
Cristino, cu omul ăsta în viața ta, psihanaliză la domiciliu?”.
De la un punct încolo cred că a fost și asta, cred că printr-o doză
morbidă de masochism, am făcut și psihanaliză pe ei, în detrimentul
timpului, banilor și nervilor mei. Dar nu asta am căutat. Întotdeauna
de la toți oamenii cu care am intrat în contact, în mod special pentru
viața mea intimă, mi-am dorit înțelegere, respect și liniște. Astea plus
stilul meu de viață și felul meu de a fi m-au transformat în victima
ideală pentru genul ăsta de oameni și i-am atras ca un magnet fără să-
mi dau seama. Nici nu aș fi avut cum să realizez ce-mi fac, pentru că
nu știam ce fel de oameni NU vreau în viața mea, pentru că nimeni
din școală sau de acasă nu m-a învățat ce fel de oameni există în lume.
Când vreodată în lumea asta explicația detaliată a părinților „Îți
interzic să te mai vezi cu persoana asta pentru că nu e de tine!” a făcut
216
vreun copil să se îndepărteze de fructul interzis? La ce oră în școală s-a

povestit ce fel de oameni există în lume, cum manipulează, ce interese
au, cum te pot influența, și multe altele atât de necesare în viața de
adult? Eu am ratat ora aia, le-am prins doar pe cele cu „Dacă nu înveți
și nu iei note bune la școală o să ajungi vânzător în piață la tarabă”, „Să
vă feriți de droguri și de drogați”, „Ăia care chiulesc de la școală sunt
niște degenerați care ajung să fure și să dea în cap la lume pe stradă”.
Am fost o lungă perioadă din viață o victimă pentru oportuniști,
sociopați, narcisiști, psihopați pentru că nu am știut că sunt magnet.
Încă învăț cum să mă modific și cum să mă feresc. Cei care nu
au caracteristicile necesare pentru a atrage astfel de indivizi, nu
pot înțelege lucrurile pe care le scriu aici. Nu am sens pentru ei.
Construcția lor îi pune în imposibilitatea de a pricepe cum poți fi
victima unor chestii atât de evidente. Pentru ei e dovadă de prostie
sau de căutat cu lumânarea și nu de neștiință.
Pentru mulți oameni este natural să se păzească de asemenea
probleme și e în firea lor să-i identifice pe prădători. Pentru restul, este
o lăsare în voia sorții pentru că nu e un subiect considerat suficient
de important pentru a fi necesară o educație în privința asta. Multe
persoane rămân afectate pentru toată viața din astfel de relații, trecând
apoi din prădător în prădător pentru că, pur și simplu, ajung să creadă
că ei sunt răi și vinovați pentru distrugerea relațiilor. Alții sunt atât de
afectați că devin și ei prădători. Se sinucid sau mor prea puțini ca să
conteze subiectul.
Tuturor celor care răspândesc citate motivaționale ca procedeu
pentru o viață de vis, care critică și aruncă cu noroi în victimele unor
astfel de relații, care marginalizează, pun la zid sau aduc în piața
publică durerea și traumele celor afectați, le recomand un minim de
opt ore de lectură sau de video prin grupurile internaționale dedicate
victimelor unor astfel de relații. Pe la noi din păcate am găsit majoritar
mentalitatea: „Femeia trebuie bătută preventiv că știe ea de ce”. Deși
numărul victimelor de sex feminin este mai mare la nivel mondial,
bărbații nu sunt mult în urmă. Concret ce m-a făcut să fiu o victimă?
Prea empatică și prea ușor impresionabilă emoțional. O poveste
bine pusă la punct cu multă emoție și multă implicare m-a făcut
de multe ori să muncesc pe gratis, să ajut oameni care nu meritau și
217
să fiu prinsă în relațiile în care am fost. În cele urâte, că am avut și

relații frumoase care nu au mers din chestii cât se poate de firești, gen
nepotrivire de dorințe pentru viitor, alegerea unor drumuri diferite,
consumarea interesantului, izbirea de banal, etc.
Îmi era imposibil să trec pe lângă cineva aflat în suferință și să nu
opresc măcar să întreb dacă pot ajuta cu ceva. Prin urmare, cineva
care dorea să câștige ceva de pe urma mea, trebuia doar să fie o victimă
pe care doar eu o pot ajuta pentru că altora nu le păsa. Dacă apărea
vreun nevoiaș pe lângă mine, am fost în stare să-mi dau și ultimii
bani sau ultima mâncare. I-am atras fiind prea preocupată și dedicată
dezastrelor și treburilor mele ca să am timpul mental necesar să văd ce
se întâmplă cu mine și să mă intereseze să verific dacă omul de lângă
mine este cum zice.
Am adus în viața mea intimă oamenii greșiți pentru că sunt
neinteresată de gelozii, de scene și scandaluri, preferând să am încredere
până la proba contrarie, doar ca să nu pierd timp cu inutilități. Dacă
omul de lângă mine vrea să înșele, să fure, să facă mizerii, din punctul
meu de vedere o va face chiar dacă-l țin legat, așa că ce sens are să-mi
consum energia? Iar dacă o face, înseamnă că nu e pentru mine și nici
eu pentru el. „Dragostea cu forța se numește viol!”
Și astea sunt doar caracteristicile mari, evidente, pe care orice
oportunist le vede de la kilometrii distanță, dar de care eu nu eram
conștientă că sunt periculoase pentru binele meu. Unul dintre foștii
concubini povestea atât de frumos despre cât a suferit în relațiile
anterioare, ce dedicare a avut, cât a visat la momentele minunate
din viața părinților lui. Povestea cu emoții care-l puneau în lumina
unui nebun în public, dar minunat în intimitate. Chiar reușea și cu
siguranță încă reușește să te facă să-l vezi ca pe un suflet tânăr căruia
nu-i pasă de ce cred alții pentru că el vrea să trăiască cum vrea, dedicat
iubitei și prietenilor și atent la ce se întâmplă în cadrul relațiilor, astfel
încât totul să fie armonios. Vorbea mult, enorm de mult, atât de mult
că îți era greu să crezi că morișca aia ar putea fi altceva decât spune.
Dar n-am sesizat acel continuu „eu sunt”, „eu fac”, „eu cred” care
apărea, indiferent despre ce vorbeai cu el. Chiar și când reușeai să spui
două vorbe despre tine, începea imediat să îți vorbească despre el și
cum e pentru el ce ai spus tu. N-am acordat suficientă atenție la viteza
218
cu care m-a mutat cu cățel și purcel la el, ținându-mă cât mai mult cu el
și cu cei din jurul lui. N-am prins modul în care m-a făcut dependentă
de el într-un oraș străin. Convingându-mă atât de natural că e doar un
suflet tânăr care trăiește cu poftă viața, mi-a luat mult timp să realizez
că era disperat să i se dea credit, să fie băgat în seamă, să fie cunoscut,
să fie plăcut, chiar dacă asta cerea să fie măscăriciul adunărilor.
Pentru oricine ar fi avut de-a face cu el, chiar dacă ar fi înțeles cum
e, părea inofensiv și este inofensiv. E un alcoolic bine știut de toți care
participă la aceleași adunări, deoarece n-ai cum să-l ratezi, iar de ești
chip nou se bagă în seamă. Mereu cu glume și cu bășcălie, astfel încât
toată lumea să râdă ori de ce zice ori de ce face și cum e. Se implică în
tot felul de chestii, evenimente care îl pun în mulțime și în centrul
atenției.
Chiar dacă după un timp îi înveți tot repertoriul și realizezi că e
o placă stricată a acelorași și acelorași idei, rămâne simpatic, de viață,
carismatic, distractiv și, mai ales, inofensiv. Prost de gură, bețiv care
mai distruge una alta, care nu are jenă și bun simț, dar amuzant.
Ar fi trebuit să-mi atragă atenția faptul că are o continuă nevoie de
confirmare și reconfirmare că e o persoană plăcută și dorită. Narcisistul
din el urla să fie în visele erotice ale oricărei persoane de sex opus și să
le mai și intre în realitate când avea chef.
În intimitatea relației de cuplu cu el lucrurile s-au schimbat într-
un mod periculos. A început prin a mă agăța în vrăjile lui, așa cum îi
agață pe toți cei care-i orbitează în jur. Aducea flori, mă răsfăța, mă
ducea în fel și fel de aventuri și avea rare scăpări despre cum este doar
la o beție mai gravă. Public se mândrea cu mine și mă lăuda. Ar fi
trebuit să-mi atragă atenția că în timp ce mă lăuda, mă lua și peste
picior spre amuzamentul celorlalți, dar îi iertam scăpările, gândind că
e un mascul cu o imagine de ținut.
Toate au fost lapte și miere până când s-a asigurat că m-a agățat
bine, bine, că depindeam de el cu ceva, că am prins gustul aventurilor,
că m-a rupt pe vreun plan de cum era viața mea înainte. Apoi au
început reproșurile, jignirile în casă și în public. A început să uite de
existența mea în mulțime și să aibă o tonă de nemulțumiri când eram
împreună. Mă făcea să mă simt vinovată pentru că eram deranjată de
cum e�
219
Replica lui cu care considera că pune punct la tot era: „Prostul din
prostie nu se trezește, dar omul din beție da”. Nu trecuse mult timp
de când se oprise rezervorul la lapte și miere că deja îmi era jenă să ies
cu el în public și la fel de mult îmi era scârbă să merg acasă. De la o
zi la alta criticile și jignirile se intensificau. Când eram la un pas de a
pune capăt relației, redevenea galant, plăcut, distractiv, atent și apoi,
odată iertat, o lua de la capăt. În timpul multiplelor mele încercări de
a ieși din relație am observat un tipar la el ce mi-a fost confirmat și de
fostele lui relații: în primă fază este nepăsător, rece și jignitor și te face
cu ou și oțet pe la cine prinde. Dar o face frumos, explicând ce și câte
a făcut pentru tine și da, uite cum și el ți-a greșit la aia și la ailaltă, dar
să ajungi tu de la atâtea nimicuri să spui despre el așa ceva sau să pleci
în modul acela...
În ochii lumii devii călăul care ai rănit un om ce te iubește și ți-
ai bătut joc de el. Apoi revine cu flori, cu bocete, cu promisiuni, cu
excursii, cu idei, cu poze, cu amintiri, cu și mai multe lacrimi, cu
interes față de lucrurile care îți plac sau locurile pe care le frecventezi.
Te agață din nou, o ia de la capăt. Nu te agață, ia în calcul să pui cel
puțin un oraș distanță față de el. Se va chinui și va reuși să-ți facă viața
un coșmar. Să se bage pe sub pielea unor cunoscuți de-ai tăi și să-i
întoarcă împotriva ta. Dacă poate să te lase fără job o va face. Orice,
numai să se întâmple una din următoarele: să te întorci la el sau să
dispari ca să se poată afișa cum îi pică bine fără să-i strici jocul.
De ce ar face un om așa ceva? De ce un om care are nevoie de
atenție, de laude, de ridicat în slăvi, de scărpinat între coarne și de
veșnică acceptare, ar face așa ceva fix omului cel mai apropiat? Pentru
că nu înțelege că și tu simți, că ai nevoi, că te doare. Pentru narcisist nu
există decât ce simte el și ce nevoi are el. Este o deviație mentală, este
boală clasificată clinic. Oamenii aceștia se cred superiori celorlalți, au
o imagine grandioasă despre ei, nu le pasă de restul, dar sunt extrem
de fragili și nu rezistă nici la cea mai fină critică.
Într-o singură propoziție ei spun „Dar gata suficient cu vorbitul
meu despre mine. Tu ce părere ai despre mine?” O mare parte din
descriere, ar putea duce multe femei la gândul că în mare parte asta e
descrierea oricărui bărbat pentru că așa sunt bărbații, niște porci. Or fi
mulți bărbați porci, dar nu rasa asta cum sunt narcisiștii.
220
Statisticile spun că aproximativ 1% din populație suferă de această

boală, deși nu poate fi făcută o statistică corectă, deoarece narcisiștii nu
caută ajutorul unui terapeut. Din cei 1%, 75% sunt bărbați. O mare
problemă în diagnosticarea narcisismului și sociopatiei este că bolnavii
știu să dejoace metodele clinice de diagnosticare. Oamenii devin
narcisiști ori pentru că părinții au vrut să fie cei mai cei și s-au chinuit
toată copilăria să se ridice la nivelul așteptărilor, ori pentru că au fost
complet ignorați de părinți, aceștia fiind mult mai interesați de propria
lor persoană, copilul fiind băgat în seamă doar când e nevoie de el.
Pentru un narcisist, partenerul este doar ceva care le satisface nevoi,
nu există ca entitate separată. Procesul pe care l-am avut cu el ca să mă
lase în pace nu cred că l-a făcut să înțeleagă că greșește, cred că mai
degrabă i-a întărit convingerea că este atât de bun că cineva ajunge
la tribunal cu el. Sentimentul pe care îl ai, când ești într-o relație cu
un narcisist, este că ești doar un obiect, un accesoriu, o jucărie, care
dacă se strică sau moare va fi jucată în picioare de narcisist pentru că
și-a permis să-i creeze acest disconfort. Sunt foarte multe de spus și aș
putea veni cu foarte multe detalii din experiența proprie, dar nu își au
sensul. Sper doar că am spus suficient de mult cât să tragă un semnal
de alarmă și să vă îndrume spre educarea în acest domeniu.
După narcisist a venit cel ce a fost un caz teribil de interesant.
Crescut de o mamă narcisistă, care și-a pus sub papuc soțul și copii,
iar toți au avut un singur rol și anume să îi satisfacă ei nevoi. Soțul a
scăpat că s-a îmbolnăvit de cancer și a murit. Fata probabil a fost mai
greu impresionabilă și la prima șansă a dispărut de acasă. Băiatul a
rămas să-i fie mamei sclav și apoi să aibă timp de 10 ani o iubită care l-a
ținut în aceeași postură. Am apărut eu să descătușez monstrul pentru
că mi-a fost milă de el „un mototol care bate doi pași pe loc și unul
la mijloc”. Nu știu cum se face, dar răul are abilitatea de a crește și
a se răspândi cu o viteză de invidiat. „Merele stricate le strică pe cele
bune”, nu vom vedea nicăieri mere bune care să le redea prospețimea
celor stricate. Acest individ a apărut ca un omuleț care ar vrea să învețe
de la mine una-alta prin atelier, ca să fie în stare să-și facă la el la casă
niște lucruri.
Avea idei și filosofii, păreri și convingeri atât de stupide că, pur și
simplu, adăugate la imaginea lui de „mai dă-mi o șansă”, m-au făcut
221
să îmi fie milă de el și am început să îi atrag atenția asupra unor lucruri

sau să-i fac varii recomandări care să-l ajute. Mi-a fost rapid evident
că este sclavul mamei și prostul tuturor folosit de toți pentru că el nu
are viață personală. Mă trata cu respect, nimerea foarte bine ceea ce-
mi spunea cu ceea ce voiam să aud pe subiectele care mă frământau și
m-am fentat singură, crezând că e un inocent tolomac cu care voi avea
liniște.
Mereu am avut convingerea și asta nu mi-o voi schimba că dacă te
comporți exemplar în gânduri, vorbe și fapte, atunci vei fi un exemplu
pentru alții care se vor molipsi un pic doar pentru că mai stau prin
preajma ta. Sunt de părere că nu îi impui unui om cum să fie, nu îl
iei lângă tine să îl modifici că nu e jucărie, e o ființă cu dreptul de a
câștiga și a pierde pe propria-i barbă și nu există ca să-ți satisfacă ție
nevoile. Ori e cum trebuie sau se va adapta din mers, în funcție de
cum consideră că i se potrivește sau nu, ori nu merge și gata.
Mulți oameni intră în relații încântați ca după un timp să ceară
schimbări la omul de lângă ei. În stilul cum era o reclamă bine făcută,
acum ceva ani, cu o fată care se cuplează cu un motociclist bărbos
cu vestă de piele. După un timp îl face să renunțe la barbă, apoi la
vestă și, în final, la motocicletă. După ce e bun schimbat îl părăsește
pentru un motociclist, bărbos cu vestă de piele, pe motiv că nu mai
e omul care era când l-a cunoscut. Cam așa merg lucrurile de multe
ori în relațiile de cuplu. Regulă la care nu m-am raliat și pe care am
disprețuit-o intens toată viața. Și astfel am ajuns să mi se reproșeze că
relațiile au suferit sau s-au stricat din vina mea, că am dat prea multă
libertate și oamenii nu știu ce să facă cu libertatea și că ar fi trebuit să
fiu mai restrictivă.
Încă insist să cred că suntem oameni și nu animale. Ființe raționale
capabile să discutăm, să negociem și să hotărâm dacă ceva ni se
potrivește sau nu. Dar tocmai într-adevăr aici a fost cea mai mare
problemă cu acest fost concubin al meu. Dacă nu i-aș fi dat libertate,
dacă aș fi acceptat să am un sclav, cățeluș veșnic la apel și dacă aș fi
acceptat să fiu maică-sa, lucrurile ar fi mers excelent. Este bărbatul
ideal pentru orice femeie care vrea să țină masculul sub papuc și nu
e impresionată de reacțiile lui și nici afectată de furturile lui. El este
clinic sociopat, dar este unul blocat la mentalitatea de copil. Asta pe
222
de o parte e foarte bine, pentru că nu poate face rău decât unui anumit
tipar de femei, dar este rău tocmai datorită tiparului de femei pe care
îl poate afecta.
Victimele lui sunt femeile care au trecut prin experiențe grele de
viață, au reușit să-și construiască pe forțele lor o carieră și o siguranță,
nu au avut susținerea sau înțelegerea partenerilor în trecut, au bani și
stau foarte prost cu timpul liber. Am fost tiparul potrivit, cea cu care
mă înșela și pe care am reușit s-o scot din mrejele lui era la fel, cea pe
care și-a pus mâinile ulterior este la fel. Dacă „stai strâmb să gândești
drept” e trist, trist rău pentru aceste femei. În societatea actuală din
România, unei femei încă îi este deosebit de greu să-și facă o viață pe
forțe proprii, prin muncă și cu respect de sine.
E ținta mai multor atacuri și deranjuri de varii forme, moduri și
direcții. De la oportuniști, lover boy-i de ocazie, până la femeile foarte
agresive la adresa celor singure, pentru că reprezintă un pericol ce
le poate fura mândrul. O femeie de carieră este o țintă mare pentru
misoginismul și invidia bărbaților și femeilor, deopotrivă. Spre
deosebire de ce am văzut în alte țări (nu le-am studiat pe toate,
recunosc și nici nu luăm în calcul lumea arabă și o parte din asiatici)
e greu să te lupți în piața românească singură, fără spate, e greu să
tragi, să lupți, să reziști, să te ridici. Iar când ești oarecum cu capul
deasupra apei după chin și sacrificii, îți ajunge la ureche câte-o bârfă
că ai fi supt-o pe lui X și Z ca să ajungi unde ești. Pentru că, după cum
am mai scris, poate chiar e o mentalitate balcanică, incapacitatea de a
accepta că se poate ajunge undeva doar prin muncă. Nu am reușit să
găsesc o explicație pentru existența acestei mentalități.
Suntem construite mai slabe emoțional și ne e greu des, sunt multe
momente în care ne lovim de situații în care să vrem pe cineva lângă
noi care ne-ar putea aduce alinare, ne-ar proteja, ne-ar susține, ne-ar
mângâia pe cap făcând ca totul să fie mai bine și, cu cât trece timpul,
cu atât devenim mai fraiere în fața gesturilor de atenție și tandrețe.
Iar, în final, fiind protective, căci suntem cele ce ducem rasa mai
departe și ne apărăm puii cu ghearele, dinții și propria viață, în lipsa
copiilor, jobul, afacerea, activitatea căreia ne-am dedicat devine, sub
o formă sau alta, copilul nostru pe care îl protejăm matern. O astfel
de femeie este ușor de prins de un sociopat, de un narcisist și de orice
223
oportunist cu ceva teatru și gargară. Cum procedează? E acolo lângă

tine tot timpul și sare să meargă oriunde-i indici cu degetul. Dacă nu-i
ceri nimic, vegetează într-un colț la somn, pe telefon sau pe vreun joc,
să treacă timpul. E oricum născut obosit și alergat de toți, mereu are
nevoie de liniște și spațiu ca să-și limpezească gândurile.
Dar e atât de săritor la orice îi ceri, atât de prezent și de lângă tine
și îți vorbește atât de sincer despre defectele, minusurile și problemele
lui că îți este aproape imposibil să-l consideri capabil de vreun rău sau
de vreun ascunziș. Devenise sufocantă prezența lui. Era aproape 24
din 24 acolo lângă mine, nu puteam să respir fără să nu stea cu urechea
la nasul meu. Mă călărise ca un parazit și mă ducea la disperare. Mă
turba când eu munceam ca nebuna, iar el vegeta prin preajmă sub
pretextul că e modul lui de a îmi arăta că îmi e aproape, că e acolo să
sară imediat ce am nevoie de un ajutor.
Realitatea era că nu avea nimic de făcut, nu avea tragere să facă ceva,
era extrem de gelos și era curios să știe ce fac eu tot timpul. Nu voia să
mă scape din ochi sau să rateze vreun om cu care m-aș fi putut întâlni.
Deși nu îți spune din prima niște chestii sau caută să le ascundă, dacă-l
întrebi punctual și fără posibilitatea să spună jumătăți de adevăr, îți
recunoaște orice. Întrebat de ce a mințit până i-ai scos adevărul cu
forcepsul, mereu va juca pe cartea jenei, făcându-te să te simți un
monstru că l-ai trecut prin acest lucru. El nu minte, el de fapt e jenat
în fața ta și a bunătății și înțelegerii tale de cât de infim și jalnic este că a
putut să facă una sau alta. Cum să nu-l ierți pe micul mototol?
Apoi descoperi că dispar bani, că are n împrumuturi neachitate,
că are popriri, executări și tot felul de tărășenii. De la asta descoperi că
această atitudine dezinteresată, neafectată și iresponsabilă este valabilă
peste tot și în tot ce face. Indiferent de câți oameni urlă după plățile
neachitate de el sau acțiunile nerealizate, doarme nefiresc de bine. Pus
în fața acestor descoperiri are mii de explicații. Bani pentru când a fost
tatăl bolnav, credite băgate pe gât de nevoile mamei și fostei iubite,
împrumuturi pentru că au fost întârzieri la salarii, datorii de pe vremea
fostei care nu producea nici un ban, dar voia mereu în oraș, etc. etc.
Apoi el, mititelul, nu se pricepe la d-astea, mereu a fost mai haotic, nu
știe să se drămuiască și să se organizeze, nu l-a învățat nimeni și chiar
ar avea nevoie de ajutorul și îndrumarea ta.
224
Apar schimbări miraculoase cu durată deosebit de scurtă și toate

discuțiile o iau de la capăt identic. În timp începe să atace și el, îți
inventează vini care lui îi fac rău și motivează că din cauza lor nu se
poate concentra pe problemele financiare și sociale. Cu cât începi
să descoperi cât de mincinos, hoț, iresponsabil și interesat doar de
propriile lui câștiguri este, cu atât devine mai agresiv, mai certăreț și
mai pornit în a te convinge că ești unica persoană vinovată pentru
modul în care este el. Mi s-a părut halucinant când mi-a spus că dacă
i-aș fi oferit încredere și dacă aș fi ținut la el, ar fi stat în cap și s-ar fi dat
peste cap să fie omul minunat care ar putea fi și pe care mi-l doresc.
O persoană care afirmă ceva de genul ăsta (am cunoscut suficiente
cât să văd că e un tipar) este un om care vrea să aibă tot ceea ce își
dorește, să i se ofere tot ce cere și nu dă nimic la schimb pentru că nu
are nimic de dat, însă consideră că i se cuvine tot. Dacă lipsește ceva
oricât de mic și mereu va lipsi, comportamentul, dezinteresul și lipsa
lui de orice este justificată prin explicația de mai sus. Am avut de mai
multe ori răbdarea necesară și cu acordul lui am înregistrat, să port
discuții de ore și zeci de ore în care să despicăm fiecare fir în zece mii de
bucățele. Sunt fascinante toate acele înregistrări. Modul în care intră
în bucle de gândire, felul în care greșeala lui e vina ta, rapiditatea cu
care își recunoaște o greșeală ca data viitoare să nu mai fie greșeală. Am
adunat înregistrări dintr-o perioadă continuă de vreo două luni. Ceea
ce spunea într-o săptămână contrazicea în următoarea săptămână.
Dacă în săptămâna dintre discuții îi erau satisfăcute nevoi, atunci
discuția următoare era plină de „mea culpa” și ridicarea mea în slăvi
ca fiind un om deosebit, cu multă răbdare și o extremă înțelegere a lui
de care nu e demn... pentru ca în următoarea săptămână să-ți spună
că ai jucat teatru și l-ai manipulat să-l faci să creadă că tu chiar îi ești
aproape, nu doar pentru a îl folosi.
În dezavantajul meu, social atitudinea lui de sclav l-a pus pe el în
ochii lumii pe tronul îndrăgostitului dedicat, iar pe mine în cușca
scorpiei care nu-l apreciază. După despărțire a încercat să se folosească
de numele și imaginea mea pentru a ajunge la oameni cheie din
grupurile din care fac eu parte, întotdeauna vorbind deosebit de
frumos despre mine. Și astfel după despărțire am rămas conform
expresiei de cartier „Și bătută și futută și cu banii luați” și legată de
225
mâini, picioare și gură să nu pot spune cuiva care-i treaba cu el și ce

a făcut pentru că totul s-ar fi întors împotriva mea. Era imaginea din
public versus lucrurile halucinante spuse de mine care nu se potriveau
imaginii�
Un timp m-a frustrat gândul că un prădător umblă liber, făcând
victime, copiind idei și atitudini învățate de la mine, ce îl fac mai abil.
Apoi l-am întâlnit la un eveniment și m-am liniștit. Modul în care
mama lui l-a crescut drept sclav combinat cu psihopatia, l-au făcut
să fie de fapt un vânător de oameni care să-l țină la apel, făcându-l
să se simtă util și important. Psihopatia activându-se doar dacă îi dai
libertate, ai încredere în el și îi ceri să fie pe picioarele lui și responsabil.
Sigur minte, fură și înșală mai departe pentru că așa simte că e abil și
își demonstrează că nu e sclav, atâta timp cât își poate înșela stăpânii.
Urâtă mai e și mintea asta în anumite deviații ale ei. În cadrul unei
discuții, DmT mi-a atras atenția asupra dorinței mele de a repara
oamenii stricați pentru că eram convinsă că oamenii nu sunt răi,
ci pur și simplu nu au avut susținerea și încrederea necesară. Abia
după această discuție am început să văd și să înțeleg de ce am avut
„ghinionul” unor oameni de joasă speță în viața mea.
Și totuși am avut și relații frumoase, în care a existat respect,
susținere și ajutor. Ce-i drept fiind mai curioasă, mai nebună și mai
cercetașă de felul meu, am reușit fără să vreau să-mi frustrez partenerii
pentru că s-au simțit inutili, prea slabi în comparație cu mine, prea nu
știu cum. Relațiile s-au încheiat pentru că ei nu țineau pasul cu mine
și pentru că eu nu voiam familie și copii.
Am trăit și scurte povești de amor, cu poezii, cu flori, cu bătăi de
inimă și emoții care au fost frumoase… până s-au terminat. Cred cu
putere că relațiile intime sunt deosebit de importante pentru om.
Ceea ce se întâmplă în intimitate afectează calitatea și eficiența omului
cu totul. Fix cel mai sensibil subiect nu beneficiază de suficientă
documentare despre pericole, despre cum să ieși dintr-o relație toxică,
cum să identifici că ești în una, cum să nu te afecteze pe celelalte
planuri. Nu există pe piața românească o educație pentru igiena vieții
de cuplu�
Este un domeniu tratat cu superficialitate pentru că se cer rețete
magice despre cum să fii milionar, lider absolut, cuceritor sau de
226
invidiat. Piața este plină de oferte pe aceste linii. După ce am înțeles

ce era greșit la mine, de ajungeam să mă înconjor de oportuniști lipsiți
de conștiință, am analizat să văd dacă au reușit prin prezența lor să-mi
influențeze caracterul, principiile, normele și toate acele reguli interne
despre care eram convinsă că nimic nu mi le poate atinge.
Merele stricate chiar mi-au distrus proviziile, la fel cum un singur
spor de mucegai infestează rapid o cameră, la fel cum nu realizezi
când tu sau omul cu care împarți casa crește în kilograme. Din păcate
caracterul, lipsurile, frustrările și bolile omului de lângă tine cu care
îți petreci cel mai mult timp îți afectează propria ta construcție și
viziunea asupra vieții.
Dacă acel om nu te face prin simpla lui prezență să fii o versiune tot
mai bună a ta, să crești pe direcțiile tale, să vezi viața cu ochi buni și să
ai o atmosferă de continuă armonie în orice activitate comună, atunci
e un măr stricat și nu există vindecare. Îi poți tăia partea stricată, dar
asta înseamnă să te joci de-a Dumnezeu și să intervii în viața cuiva cu
forța, ceea ce eu nu accept și oricum fără coajă trebuie să-l mănânci
repede, că altfel se strică iar.
Habar nu am care sunt tehnicile și magiile prin care se găsesc
partenerii perfecți. Tot ce știu și tot repet este că fiecare om ar
trebui să aibă bine definită o listă a lucrurilor, stărilor, reacțiilor și
caracteristicilor pe care NU le vor, iar restul vine de la sine. Atâta
timp cât am dat-o eu de gard cu 15 ani din viața mea, în patru relații
de lungă durată și o mână de câteva erori trecătoare, ar fi fost urât
din partea mea să nu îmi pun experiența pe tavă în această carte, cu
speranța că mulți vor putea trăi anumite neplăceri doar prin prisma
lecturii și să le evite în viața lor.
Abia după ce am învățat despre mine mulțumită alegerilor
greșite, în viața mea a apărut Rian. Copia mea la indigo în variantă
masculină. După ce am înțeles de ce am ales greșit și am pus dalta pe
anumite principii ale mele, Rian a trecut pragul vieții mele aducând
cu el liniștea, înțelegerea și armonia la care visam. Prin prezența lui
am înțeles că expresia „extremele se atrag” e distructivă pentru tinerii
porniți în viață. Armonia se construiește cu un om similar ca principii,
viziuni și așteptări!
227
ÎN ROMÂNIA DETAȘAREA E O VIRTUTE
Fericirea nu e ceva care poate fi atins urmând rețete. Fericirea

este o alegere de a fi sau nu. Liniștea și calmul pentru a putea reuși
în tot ceea ce îți dorești depind de toate aceste mici nimicuri care se
întâmplă peste tot în viața ta și sunt mici lupte pe multe fronturi care
te solicită și te obosesc. E o realitate că nu le poți ignora și nu ai cum
să nu te afecteze. Te ating toate din toate direcțiile și îți consumă din
resursele ce ți-ar fi utile în drumul ales de tine pentru viitorul tău. Ești
condamnat să dai de tot felul de oameni și tot felul de situații, dar
e obligația și responsabilitatea ta să-ți gestionezi pierderile, lecțiile și
reușitele. Nimeni nu va face asta pentru tine! Nimeni, oricât de mult
ar ține la tine! Nimeni, oricât de mult ți-ar vrea binele! Nu există om
care să poată trăi viața în locul tău! Noi întâmpinăm atât de multe
probleme care prin alte locuri nu există, iar această informație ne face
să fim și mai frustrați.
Sperăm la miracole, importăm filosofii, rețete, mode, trăim aici și
ne dorim atât de des ce știm că au bun alții, dar nu muncim să facem
ceva din ce avem aici. Din păcate, suntem dezbinați și nu ne implicăm
în număr mare, să îndreptăm toate lucrurile care ne cauzează neplăceri,
ne mănâncă timpul și ne toacă nervii. Delăsarea unora și convingerile:
„De ce să fac, că oricum nu se schimbă nimic”, „Dacă fac doar eu nici
nu mă bagă în seamă”, „Dacă fac doar eu mi-o iau, dacă am fi mai
mulți nu ne-ar putea lovi pe toți, dar cine să ne adune?”, nu ajută
societatea să devină mai bună.
„O călătorie de o mie de leghe începe cu primul pas”. Fiecare dacă
ar face un pic fără să se mai gândească la inutilitate, picurile s-ar aduna
în ceva grandios cu putere de influențare. De ce trebuie să existe niște
tragedii sau să ne ajungă cuțitul la os pentru a ne mobiliza, iar după o
rafală de mobilizare să ne relaxăm și să-i lăsăm pe alții să monetizeze
mobilizarea?
Toate problemele unei națiuni pornesc din sânul familiei și de
pe băncile școlii. Nouă nu ne sunt insuflate respectul și dragostea de
țară și nici nu ni se spun legile, drepturile, obligațiile. Constituția e
predată superficial în școală... acolo unde este predată și nu vorbim
228
de facultatea de Drept sau domenii conexe. Nu sunt învățați elevii

despre legile care le apără drepturile și legile după care este organizat
învățământul. Nu primim o educație despre viața reală, despre
emoțiile și trăirile noastre în calitate de oameni.
Sunt multe lipsuri cu care creștem și ni se insuflă prin tradiționala
cale orală o mentalitate de sclavi neputincioși care trebuie să
muncească, să producă, să nu se mulțumească cu ce au, „să moară
și capra vecinului”, să fie veșnic dezbinați și înrăiți. Aceste lucruri le
spun, asumându-mi eroarea, prin comparația cu ce știu despre alte
țări. Pretutindeni în lume se educă oamenii înspre consum, dar nu
îmi amintesc să fi văzut vreo țară, din Vestul spre care privim mereu,
atât de dezbinată. Oare cât timp trebuie să mai treacă până să apară o
generație sătulă de această stare?
Până atunci eu cred că singura variantă prin care putem să ne
liniștim și să ne focalizăm pe un minim de bine este întâi prin a
depune un efort să înțelegem ce se întâmplă în noi, cum funcționează
lumea și apoi să învățăm să ne detașăm. Mi-a plăcut modul în care a
pus Krishnamurti problema detașării (vă recomand cu căldură cărțile
lui) „Atașamentul îți creează durere. Posesia este un conflict în care
este gelozie, continuă pază și o continuă luptă”.
Ar trebui să învățăm să ne detașăm de dorințele altora pentru viețile
noastre, de visele altora ce le înlocuiesc pe ale noastre, de lucruri ce ni
le dorim, dar nu ne sunt utile, de părerile altora și cu fiecare neparte a
noastră de care ne vom detașa, vom reuși să înțelegem și să negociem
mai ușor în noi situații care creează conflict intern. Mi-aș dori să ne
putem detașa de mentalitatea de tabere, de ei-noi, de încrederea în
mass media și de părerea că absolut toți românii sunt răi și totul merge
din prost în mai prost în țara noastră.
Am început cartea cu capitolul despre oameni minunați pentru
a sublinia cu 10 linii că există oameni frumoși, există comunități
unite pentru binele general, au loc toate acele fapte generoase despre
care mass media uită să vorbească. Eu aș fi o româncă fericită dacă
mulți dintre conaționalii mei s-ar detașa de moștenirea fricii, invidiei,
delăsării, dezbinării și indiferenței! Însă în clipa de față sunt o româncă
tristă, care nu găsește în ea puterea să fie mândră de originile ei.
Orice privire înspre trecut aduce în câmpul vizual toate nedreptățile
229
existente în această țărișoară. Mă voi repeta în a spune că îi consider

vinovați pentru tristețea de pe chipul țării, atât pe dezinteresați, cât
și pe ceilalți care nu pun piciorul în prag și se mulțumesc să se vaite,
să tragă pe bucățica lor sau să părăsească granițele, uitând de tot ce se
întâmplă „acasă”.
Avem capacitatea să fim magnifici. Avem resursele, terenul și mințile
luminate suficiente să ne construim un nivel de trai bun. Ne trebuie
virtutea detașării! Citatul de rumegat pentru acest capitol aparține lui
Aberjhani: „Dacă ideea de a-i iubi pe cei ce ai fost învățat să-i știi de
dușmani este prea copleșitoare, gândește-te atent la observația că toți
mai mult semănăm decât să fim diferiți”.
***
Sper că am reușit prin exemplul propriu, cu acest capitol al

Paradoxului Românesc, să arăt că dincolo de absurdul sistemului
pentru care poartă vină o mare parte din populație, lucrurile nu
sunt chiar atât de negre și în privința tuturor aspectelor se poate lua
atitudine. La fel de mult sper că am reușit să arăt cu degetul multe din
lucrurile ce nu pot fi ignorate și în fața cărora băgatul capului în nisip
ca struțul nu este cea mai inteligentă atitudine.
A trăi înseamnă să treci prin ce are viața, societatea și umanitatea
de oferit, fiind realmente imposibil să exișii fără să fii atins, rănit sau
împovărat. În afară de cei cu traume sau probleme medicale, nu cred
să existe om pe care viața să nu-l atingă și, mai ales, să nu-l doară. A trăi
e greu și a trăi în România, pentru cei care gândim, știm și vrem mai
mult, e și mai greu de îndurat. Toate situațiile care nu doar că îți taie
aripile, dar îți distrug și încrederea, vin tot timpul din toate direcțiile,
ispitindu-te să pui capăt tuturor încercărilor.
Și, totuși, există atât de mulți oameni capabili și se întâmplă atât
de multe lucruri bune, încât e o lașitate și o nebunie să cedezi strivit
de convingerea inutilului și imposibilului. Am auzit de atât de multe
ori în jurul meu idei fantastice de la oameni cu potențial care nu le-
au pus niciodată în practică pentru că... România. Toată birocrația,
hoția, corupția și răutatea semenilor i-a făcut pe mulți să renunțe
la propriile lor planuri de viitor. Sigur se întâmplă la fel prin toate
230
țările pământului, dar repet: trăiesc în România și vorbesc despre ce

se întâmplă aici, pentru că pentru această țară îmi doresc o schimbare
în bine! Cartea asta este pentru cei puternici, pentru cei ce știu în ce
lume trăiesc, pentru aceia care știu punct cu virgulă ce au de făcut ca
să le fie bine, dar nu mai văd sensul, nu mai au încredere, nu-și mai
găsesc „punctul de asamblare”!
Am scris-o gândindu-mă încontinuu la mine și la cei din jurul
meu care am găsit resurse și am avut inteligența necesară să evităm
anumite dezastre și să creștem pe culmi înalte, dar am fost dărâmați
de întâmplări nefaste, de propriile noastre abilități, de ochii prea
deschiși la realitatea existenței și de caracterele incapabile să se muleze
pe oportunismul societății.
E o colecție de situații și de realități curente de care suntem mulți
conștienți, dar nu de toate în același timp! Această abilitate mi-a lipsit
și am văzut că și altora de aceeași factură. Striviți de propriile minți și
de realitatea greului, absurdului, nonsensului și efortului prea mare
pentru prea puțin și efemer bine, mulți nu am mai găsit motivul
pentru care să insistăm să existăm și ne-am tăvălit în noi, crezând că
suntem defecți, deoarece toți cei din jur nu par a fi afectați.
Nu am găsit motivul! Tot ce am găsit au fost unele dintre cauzele
care-l fac pe un om puternic să stea dărâmat la pământ. Am încercat
prin acest capitol să arăt atât cauzele descoperite de mine, cât și
contradicția dintre realitate și cum consideră mulțimile că trebuie
trăită și simțită. Tocmai din această discrepanță se naște drama omului
conștient și inteligent. Lupta între realitate și viziunea oamenilor,
lupta între matematica faptelor și chimia organismului, lupta între
statistica rezultatelor și nevoile creierului reptilian, toate separat și
mai ales împreună, îngenunchează oamenii ce trăiesc intens existența
și cu cât sunt mai corecți, mai sinceri, mai abili, mai inteligenți, mai
empatici cu atât sunt mai afectați.
Pentru a putea îndura viața nu există formule, există doar
capacitatea de studiu și înțelegere! Cătălin, veterinarul, după ce a citit
una dintre versiunile finale ale acestei cărți, înainte de tipărire, mi-a
spus „Se pare că suntem mai mulți care vedem în oameni ceea ce nici ei
nu știu despre ei”. Ciurescu mi-a spus că este o diferență imensă între
cum sunt percepută și ce am în cap! Altcineva care a citit-o, atins de
231
câteva lucruri ce nu au rezonat cu viziunile personale, a părăsit-o pe la

jumătate, dându-mi de înțeles că îi pare a fi o carte despre problemele
mele cu părerile altora. O rudă a ținut să-mi sublinieze că toată cartea
spune că nu am pic de respect față de familia mea.
Rian mi-a spus că e mândru de puterea și coloana de care dau
dovadă prezentând lucrurile așa cum au avut loc în speranța că voi
ajuta pe cineva, chiar dacă pentru o singură persoană prin cartea asta
mă voi distruge social. După ce am cules părerile acestor șase oameni,
am înțeles încă o dată că șansele ca ceea ce am scris să fie înțeles la
adevărata valoare, dincolo de subiectivismul cititorului, dincolo de
părerile cititorilor despre mine, sunt foarte mici, dar există. În toți au
rămas idei la finalul lecturii, iar eu nu pot decât să sper că vor lucra
spre binele lor�
232
PIERDEREA CREEAZĂ LOC PENTRU CÂȘTIG
P etrecem minim 18 ani în sânul familiei, din care minim opt ani
pe băncile școlii (există multe cazuri nefericite în care un mediu
sau chiar amândouă lipsesc din viața copiilor). Dacă părinții nu
ne pot învăța ceva, școala ar trebui să facă asta, pentru că după acest
minim de ani societatea ar trebui să aibă o resursă și nu o pierdere, iar
adultul respectiv ar trebui să aibă o viață și nu să se târască așteptând
să-i treacă experiența de la un eveniment la altul.
Un adult sănătos, mulțumit, liniștit, protejat și încrezător este
o resursă productivă pentru economia și dezvoltarea unei societăți.
Orice problemă din viața lui este o cheltuială pentru sistem. Părinții
poate chiar nu au posibilități mai mari decât să ne pună o farfurie de
mâncare pe masă și să ne ofere un acoperiș și sunt cazuri nenumărate
în care nici acest minim nu-l pot oferi. Mulți îi arată cu degetul pe
acești oameni sărmani, criticându-le alegerea de a aduce copii pe
lume. Nu putem știi contextul și toate elementele din viețile acestor
oameni. Unii poate o duceau bine înainte de copii, alții poate au ajuns
în brațele sărăciei printr-o neșansă a vieții, unii nu au vrut să omoare
pruncul nenăscut, etc. Sunt motive și situații dincolo de cunoașterea
noastră și nu putem învinovăți pe toată lumea fără să fi trăit în hainele
lor. Da, unii sunt inconștienți, dar nu toți.
Școala nu are scuze! Este o instituție, o ghildă care are drept scop
educarea și formarea viitorului adult! Iar viitorul adult nu e format
doar din corp și informații! Dincolo de creier și de sacul de piele ce ne
ține oasele și organele, avem emoții, trăiri. Emoțiile ne definesc și ne
influențează întreaga viața. Pe vremea mea, școala a ratat să se ocupe
de igiena mea mentală și emoțională! Acum am înțeles că lucrurile
s-au mai schimbat, cadrele didactice au mai început să înțeleagă
necesitatea unui „mens sana in corpore sano” și cu emoții sănătoase.
Poate copii din aceste generații au ocazia să învețe cum să gestioneze
pierderea pentru că într-un mod meschin viața este o succesiune de
pierderi�
233
Familia mea și formatorii din viața mea au considerat că e de la sine

înțeles să pierzi lucruri că așa-i viața și nu e nimic de vorbit despre.
Și, totuși, sunt atâtea de spus, deoarece din cauza pierderilor suntem
nefericiți, triști, sinucigași, criminali. Pierderea pentru un copil nu e
reprezentată doar de rătăcirea jucăriei preferate, ea apărând în fel și fel
de forme de la pierderea unui prieten, a unor rude, a casei, a sănătății,
etc. Toți știm prea bine și cu lux de amănunte pierderile suferite în
copilărie. Încă purtăm în noi urmele lor. În fața pierderii, copilul
suferă și nu știe cum să o gestioneze și atunci imită comportamentul
adulților din jur, dintre care mulți s-au educat forțat în cum să treacă
peste�
Copiii spartanilor erau învățați despre moarte și erau educați să o
primească luptând, religiile ne învață că moartea este doar o trecere
spre viața veșnică, anumite căi ne vorbesc despre reîncarnări, spirite și
alte forme, care să ofere speranța că moartea nu este finalul definitiv,
iar cei morți sunt poate undeva, cumva.
Deși existența locului pentru cei ce au făcut bine și a celui pentru
cei răi nu știu cât de mult ajută un copil (nu mă avânt în subiect pentru
că ar fi prea multe supoziții), dar vă pot oferi un banc pe tema asta:
Un copil de 11 ani era catastrofă la matematică. Părinții au încercat
de toate, de la hipnoză la meditații private, fără niciun rezultat.
Disperați, s-au hotărât să-l înscrie la o școală religioasă. După prima zi
de școală, copilul vine acasă cu o figură împietrită, nu zice nimic, merge
direct în camera lui și se apucă de învățat. Iese doar să mănânce, și după
ce spală vasele se întoarce direct în camera lui și continuă să învețe. Zi
după zi, aceeași rutină. Copilul nu mai vrea să știe de prieteni, ieșit în
oraș, jocuri video... Nimic, în afară de matematică. La sfârșitul anului
școlar, copilul vine acasă, depune carnetul de note în fața părinților
și intră în camera lui, unde învață în continuare. Mama deschide
circumspectă carnetul și vede că fiul ei are 10 la matematică. Fericită,
fuge în camera lui și îl întreabă:
- Cum ai reușit, dragul meu? Te-au ajutat preoții?
- Nu.
- Atunci programul de pregătire suplimentară?
- Nu.
- Manualele?
234
- Nu.
- Atmosfera din școală?
- Nu.
- Atunci?!
- În prima zi de școală, când am intrat în clasă și l-am văzut pe
tipul ăla gol bătut în cuie pe semnul plus, am știut ca ăștia nu se joacă...
Într-o notă serioasă vă pot povesti despre un caz apărut în presă

cu o copilă ce a învățat la ora de religie creștin-ortodoxă despre Iad
și chinurile suferite acolo de cei păcătoși și răi, iar când mama sau un
alt profesor (nu mai știu exact), în urma unei boacăne i-a spus că e
un copil rău, a devenit isterică cuprinsă de frică. Cu greu au reușit
să liniștească copilul și să afle că îi este frică până la paroxism că în
urma faptelor ei, a devenit un om rău și va ajunge în Iad. Dacă pentru
moarte sperăm să găsim împăcare în privința pierderii celor apropiați,
cu restul ne descurcăm greu sau aș putea spune că mergem la voia
întâmplării „timpul le vindecă pe toate”, căci toate sunt arhivate
într-un sertăraș al minții pentru a reveni la suprafață când e necesar.
Timpul nu vindecă! Neputința nu vindecă! Speranța că mâine va fi
mai bine nu vindecă! Pentru a putea fi sănătoși, eficienți și fericiți
trebuie să ne vindecăm rănile fiecărei pierderi. Iar pentru asta trebuie
să fim conștienți de noi tot timpul.
Sunt convinsă că există oameni care tratează cu maturitate
pierderile suferite. În acest subcapitol mă adresez celor pe care i-am
văzut rătăciți în urma suferințelor, mă adresez celor care nu au găsit
cheia echilibrului. Nu susțin că voi putea rezolva eu, în câteva rânduri,
această dramă, dar simt nevoia să spun câteva cuvinte despre subiect.
Anthony De Mello, în Conștiența, pune în discuție câteva idei
interesante despre conștiența de sine. Idei bune de urmat pentru a
înțelege că nu suntem simpli pioni neputincioși în fața hazardului.
Suntem răspunzători de tot ceea ce trăim pentru că viața este „modul
în care acționezi în fața evenimentelor și nu cum reacționezi”. Mi-a
luat foc mașina în ziua în care voiam să o vând pentru că aveam nevoie
de bani pentru chirii și mâncare. Sunt vinovată, deoarece principiul
meu că „dacă motorul merge fiarele vin după el” care m-a scutit de
investiții necesare în vehiculele mele a dus la acel scurtcircuit asupra
235
căruia, cel mai probabil, dăduse milioane de semne pe care le-am

ignorat�
Poate tocmai unul dintre aceste semne în mod inconștient m-a
determinat să vând mașina, deși îmi era necesară și astfel coincidența
de a pierde încasarea în ziua în care ar fi putut deveni bani. După
moartea tatălui eu am ajuns cel mai rău dintre toți cei rămași în urmă,
fără job, fără prieteni, fără familie alături, fără casă, traumatizată, plină
de ură și sperând să mor.
Am avut cel puțin 10 ani până la acel moment să îmi dezvolt o
aptitudine, să mă pregătesc pentru un domeniu prin care să îmi asigur
o sursă de venit, dar eu am preferat să întind mâna să-i cer bani tatălui.
Am vrut toată copilăria, ca în ciuda educației primite, să nu fiu o
străină cu fratele meu, ci să mi-l apropii. Am avut semne că totul se
duce de râpă și nici măcar nu le-am luat în calcul. Am avut toți acei ani
disponibili să învăț să îmi fac prieteni de calitate, dar mi i-am pierdut
în subvenționat târâturi care, bineînțeles, au dispărut când mi-a murit
sursa de bani. Am avut timp să îmi cunosc tatăl, să îi fiu alături când
nimeni nu l-a înțeles, dar am preferat să-l ignor și să-i cer și eu ceva ca
toți ceilalți.
Am fost vinovată pentru cum am ajuns și mi-a luat mulți ani
să înțeleg asta. Nu am fost lovită de nici un ghinion sau vreun
blestem! Pur și simplu o înșiruire de evenimente au dus la ceea ce s-a
întâmplat, iar eu am ignorat toate semnele. Neșansa/ghinionul meu
a fost tocmai siguranța în care trăiam. În relațiile pe care le-am avut
m-am purtat frumos mult timp și am tras de relații, dar tot am fost
victima atacurilor, jignirilor, distrugerii lor în ciuda tuturor dovezilor
de corectitudine, apropiere și efort din partea mea. Pentru că de la
bun început am știut că nu sunt potriviți pentru mine, pentru că am
știut că unul nu e din lumea mea, altul mitoman, altul alcoolic și unul
sociopat cu rol de sclav, pentru că am insistat când era evident că sunt
cauze pierdute, pentru că le-am tot oferit și le-am permis să ia și să tot
vrea, etc.
Mi-a luat, de asemenea, foarte mult timp să înțeleg cu ce am
greșit în alegerea partenerilor și prietenilor și încă sunt în proces de
înțelegere și învățare. Lista pierderilor mele este stufoasă și bifează
suficiente puncte din orice aspect al vieții. Probabil moartea celor
236
patru bunici ar fi trebuit să mă educe despre cum să car pierderile,

atașamentele și suferința, dar moartea bunicilor nu se compară cu o
despărțire de un/o iubită în tinerețe, cu pierderea banilor, încrederii
cuiva, prietenilor, unui părinte, casei, bunurilor, etc. Sunt diferite în
intensitate și în modul în care trebuiesc tratate.
Din experiență am învățat că primul pas spre vindecare este să
vezi, să înțelegi și să accepți că porți o vină, chiar dacă această vină
este doar faptul că te-ai atașat prea mult. Atașamentul defectuos l-am
identificat în compararea a două amintiri. În clasele I-IV am avut un
coleg Florin, grăsun, roșcovan, cuminte, care era adus mereu la școală
de bunica lui. Știam toți că era bolnav, nu mai știu de unde, cel mai
probabil de la învățătoare. La ceva ani distanță am aflat de la o fostă
colegă, D. Ana, că Florin murise la puțini ani după terminarea claselor
generale�
Prin perioada claselor V-VIII m-am împrietenit cu iubitul D. Anei,
Tătaru. Prietenie ce s-a întins peste ani. Mai mergeam pe la el, mai
ieșeam prin oraș sau fugeam la munte. Am petrecut destul de mult
timp cu el și încă am două volume de Macedonski împrumutate de la
el să le citesc. Cumva, cândva s-au răcit relațiile și nu ne-am mai văzut
mult timp, ca apoi să aflu că s-a spânzurat. Ca o ironie a sorții prin
2017 am găsit o poză de-a lui în cartea „Pădurea Spânzuraților” de
Liviu Rebreanu. De Tătaru m-au legat o serie de întâmplări din care și
acum pot povesti lucruri despre el, despre casa lui și despre evenimente
trăite cu el, deși au trecut mulți ani de atunci, despre Florin nu mai
știu nimic în afară de ce am scris mai sus. Totuși când evoc cele două
amintiri, pierderea lui Tătaru nu mă atinge, îmi e indiferent, ca și cum
aș citi în ziar despre sinuciderea unui tânăr de pe nu știu unde, însă
moartea lui Florin strânge ceva în mine, mă doare și nu știu ce mă
doare, mă apasă, e ceva greu în mine.
Florin era un copil cuminte, în banca lui, liniștit, îngrijit de bunica
lui bătrână și gârbovită pe care viața l-a îmbolnăvit și l-a luat în mod
nedrept. Tătaru era un destrăbălat, alcoolic, lipsit de perspective, deși
băiat bun și sufletist în felul lui. M-am atașat în mod inconștient de
durerea bunicii lui Florin și macin în mine suferința ei de femeie
singură forțată să spere pentru viața nepotului ei și lăsată singură în
final prin moartea prematură a acelui copil cuminte. Pe când urletul
237
mamei lui Tătaru când l-a găsit spânzurat în casă doar îmi dă un
fior cumplit pe spate. Am ales eu în legătură cu ce să sufăr? Nu, și
cu toate acestea, trăiesc o suferință, mă macină o nedreptate. Îmi
fac rău. Creierul are mecanismele lui de funcționare și alege să facă
anumite lucruri într-un mod greu de înțeles (Creierul idiot, de Dean
Burnett este o carte ce aduce un pic de lumină asupra ascunzișurilor
creierului.) Cu ce sunt eu vinovată în aceste pierderi? Cu faptul că nu
am fost conștientă de mine, iar creierul meu a făcut niște conexiuni
la care nu am fost prezentă, dându-mi în suflet o suferință pentru o
pierdere. Dintre cele două una nu este propriu-zis o pierdere, a fost un
simplu coleg cu care nu am prea avut de-a face. Doar prin înțelegerea
importanței acelei suferințe pentru mine, mă pot vindeca astfel încât
acea amintire să nu mă mai răscolească și să nu mai apară în momente
dificile când creierul face inventarul tuturor nedreptăților pentru care
trebuie să sufăr.
În funcție de cum suntem și ce urmărim în viața asta primim ceea
ce ne interesează. Nu pentru că în Univers lucrează forțe oculte ce pot
fi invocate, ci pentru că în cap avem creiere ce nu au capacitatea să
proceseze toată lumea în același timp. Creierul se va concentra pe ceea
ce te interesează și pe posibilul pericol ce-ți poate scurta viața. Atât! E
servitor și gardian. Fizic nu poți vedea mai mult decât ce te interesează
și ce-ți face plăcere.
Asta cu plăcerea este șugubeață pentru că, neavând abilitatea de
a ști ce-i bine și ce-i rău, conform principiilor umane, durerea în sine
poate fi percepută de creier ca fiind ceea ce îți place, deoarece ai tot
căutat-o și ai tot trăit-o intens. E mult mai ușor să cauți, să vezi și să
trăiești insatisfacția, durerea, ura și tot ce-i negru pe paleta trăirilor,
deoarece astea te țin treaz, în alertă, atent, iar creierului îi place ca tu
să fii în alertă, ca să nu pățești ceva. Iubirea, liniștea, pacea sunt stări
euforice periculoase pentru că nu mai ești atent, „Dragostea e oarbă”.
De aceea, pentru a trăi ceva bun ai nevoie de efort să le vezi și de efort
să le simți. Trăim de milenii ca animale hăituite de prădători, fie
animale sălbatice, vreme, teritoriu, boli sau alți oameni, nu e ușor să
devii brusc un spirit calm, liniștit și plin de dragoste. Din acest motiv
și altele mult mai complexe ajung victimele unor cruzimi să se atașeze
și să se îndrăgostească de călăii lor, ajung bolnavii să nu mai știe să se
238
bucure de viață și să-și găsească zona de confort în boală, iar depresivii

să pice mereu în situații amplificatoare. Primești ceea ce știi și cauți!
Nu e nici o magie în ecuație, nici o lege a atracției sau vreun
principiu al Universului energetic! Este pură chimie a organismului,
a creierului, în mod special. Referitor la situația de mai sus cu Florin
și Tătaru, creierul meu a ales să mă atingă cu moartea lui Florin pentru
că știe că nedreptatea o văd peste tot (deci o caut), iar în fața oamenilor
care-și fac rău cu mâna lor, deși sunt atenționați, nu am pic de milă.
Apoi creierașul meu mai știe prea bine că am trecut prin fel și fel de
situații datorită cărora m-am obișnuit să fiu rănită, iar el supus îmi dă
încă o temă. Îmi pot aduce liniște, doar după ce voi fi conștientă de
mine și de alegerile mele. Abia în clipa în care voi avea tabloul complet
al înclinațiilor și selecțiilor mele apare înțelegerea, iar înțelegerea este
cea care vindecă orice și nu timpul. Un lucru înțeles nu te mai poate
afecta în mod inconștient. Cum îmi place mie să spun: „Am făcut un
click pe subiect și a dispărut de trebuie să depun efort să-mi amintesc
despre ce era acel subiect care mă afecta”. Sunt multe situații care par
fatidice și nu li se poate găsi o explicație. Aceste situații sunt vinovate
pentru impresia că omul este doar un pion în fața destinului și că nu
are nici o putere de influență.
La fel există și coincidențe, oameni apăruți la momentul potrivit
în locul potrivit și întâmplări neașteptate care continuă să țină peste
interpretările noastre acest văl de magie. Poate există ceva. Sunt
agnostică, deci sunt deschisă la variante și idei, dar sunt și un om
care încearcă să înțeleagă cum poate trăi un om în lumea asta fiind
conștient și activ în existența lui. Un filosof, nu mai știu care din ei,
spunea ceva de genul „O viață trăită și neanalizată este o viață irosită”.
Poți trăi ca Vodă prin Lobodă, dar asta e doar o trecere fără direcție
prin viață. Poți trăi cum și în ce fel vrei. Dar în momentul în care
începi să te vaiți și nu îți mai place cum îți merge viața, rezolvarea nu
va veni din a arăta cu degetul în toate direcțiile, ci din a fi conștient de
tine în marele mecanism al vieții. Astfel, prin analiză continuă, uneori
obsesivă a unor evenimente, am ajuns ușor în timp să văd faptic că
sunt responsabilă atât de pierderile, cât și de câștigurile din viața mea.
Nimic nu a fost o pedeapsă divină, o nedreptate, un joc meschin al
vieții, la fel cum nimic nu mi-a picat din cer, nu mi s-a dat pe ochi
239
frumoși. Deși suntem extrem de dezordonați în cum trăim respectiv

oriunde numai în prezent nu, când se întâmplă ceva spectaculos, fie
pierdere sau câștig, vedem doar prezentul și atât. Nu privim în urmă
la înșiruirea evenimentelor pentru a putea identifica pașii ce au dus
la situația respectivă. Trăim ca niște victime ale sorții. Eu, cel puțin,
recunosc că asta am făcut timp de mulți ani! Am fost convinsă că nu
am nici o influență asupra vieții și că blestemele rudelor invidioase pe
tata m-au făcut să am numai ghinion.
Nu suntem complet vinovați pentru acest lucru. O mare parte din
vină o poartă bătrânii noștri, fie ei părinți, profesori sau străini că nu
ne-au educat să trăim responsabil față de noi înșine. Ne-au împovărat
cu o tonă de responsabilități față de alții și de lumea exterioară, exact ca
pe niște sclavi a căror viață personală nu valorează și nu influențează. În
realitate toți contăm și toți influențăm lumea din jurul nostru, în mod
special generațiile ce vin. E o datorie personală să fii un om sănătos
psihic, fizic și emoțional pentru că oricine ai fi poți fi răspunzător de
cum evoluează un copil ce te-a întâlnit cândva. Prin urmare, trebuie
să învățăm nu cum să trecem peste pierderi „Orice ce s-ar întâmpla,
treci peste. Vorbă a lui Gică șofer de buldozer”, ci cum să le înțelegem
și să le integrăm în construcția noastră. Tatăl meu îmi spunea, la un
moment dat, că să pierzi pe cineva apropiat e greu, e greu să-ți pierzi
un părinte, dar suferința trece în timp și accepți lucrurile pentru că
așa funcționează viața. Părinții mor și copiii merg mai departe. Dar
să-ți pierzi copilul este ceva ce te marchează pe viață pentru că nu e în
ordinea firească a lucrurilor.
La fel de greu îți este să accepți și moartea cuiva într-un accident,
o crimă sau sinuciderea cuiva. Pentru că nu sunt firești și pentru că se
întâmplă brusc, neașteptat, pe nepregătite, acum e- acum nu mai e.
Deși este tot în firea lucrurilor, căci „c-o moarte toți suntem datori”�
Știu că nu ajută, dar trebuie să înțelegem că ne afectează moartea lor
pentru că noi pierdem ceva, nouă ne este luată prezența lor, noi suntem
privați de ceva și nu putem face nimic, ne afectează din egoism, un
egoism sănătos, firesc, natural constituției noastre și, totuși, simplu
egoism. Atașament și chimie.
Apoi mai sunt emoțiile și apartenența. Când suferim după moartea
cuiva, oamenii ne înțeleg, ne sunt acolo, deci cumva ne umplu golul cu
240
prezența lor. În mod bolnav înlocuim prezența plăcută a celui decedat

cu mângâierile celor care ne sunt alături în pierdere, ceea ce duce la o
perpetuare uneori pe termene nefirești de lungi a suferinței. Un evreu
îmi povestea că ei nu își vizitează mormintele în primul an, „morții cu
morții și vii cu vii”(Citat din Decebal către popor de George Coșbuc).
Le este interzis prin religie (nu știu dacă așa este, dar așa mi-a povestit)
să treacă în primul an pe la mormânt. Am crezut că e vorba de boli,
de cutume, de inefabilul crede și nu cerceta, dar de fapt este vorba de
vindecare după o pierdere. Așa cum și la ortodocși există obiceiul de
a da amărâților lucrurile decedatului. Cu cât continui să vezi lucrurile
defunctului și mormântul, cu atât îți va fi mai greu să te vindeci. Ele
îți vor aminti încontinuu despre persona pierdută, despre cum era
când trăia, despre cum era în viața ta și cum te simțeai în preajma ei.
Durerea se va amplifica și va continua mult prea mult timp, mai mult
decât este firesc și natural să dureze.
În cazul pierderii bătrânilor suferim după dragostea lor, siguranța
ce ne-o ofereau, apropierea și cunoscutul, dar cu cât decesul lor apare
mai târziu în viața noastră cu atât ne e mai ușor pentru că avem o viață
și nu mai depindeam de ei. Suferim dar o facem normal, natural.
Eu nu mi-am pierdut tatăl într-o moarte naturală, motiv pentru
care vindecarea mea a durat mulți ani. Am trăit o traumă la care s-au
adăugat și restul dezastrelor ce au urmat decesului lui. Ani la rând
am plâns isteric și l-am considerat vinovat pentru situația mea. Apoi
am considerat că lumea e prea rea și prea indiferentă, o compoziție de
caracter hain și oportunism. A durat până când am înțeles că totuși
moartea lui m-a făcut să devin adultul de astăzi. Mulți ani au trecut
peste mine până când am înțeles că nu aveam nici un drept asupra
vieții lui, iar el, la vârsta pe care o aveam, nici o obligație față de mine.
Atunci când îți pierzi partenerul de viață lucrurile se complică. Deși
știm prea bine că într-o zi unul din noi va deceda, evităm să ne gândim
la asta. În mod mai glumeț mai serios, eu i-am spus lui Rian să facă
bine să moară la bătrânețe după mine. După câți oameni apropiați am
îngropat mă îngrozește gândul de a fi nevoită să pun pământ și peste
el�
Partenerul de viață este singurul care ne cunoaște cu bune și rele,
adesea mai bine decât proprii părinți, (În expunerea mea vorbesc
241
despre cazurile generale, nu despre excepțiile ce există în toate tipurile

de legături familiale) este sprijinul, suportul și siguranța.
Când îți pierzi partenerul în brațele morții suferi pentru că pierzi
omul ce ți-a fost extrem de prezent în viață, îți pierzi confidentul, iar
dacă existența ta depindea financiar de partener îți pierzi siguranța zilei
de mâine. Ești debusolat, singur. Ieșirile cu prietenii înseamnă să-i vezi
cu cineva, iar asta-ți reamintește că ești singur, că pe tine nu te iubește
nimeni, că te întorci acasă să dormi singur în pat. Nu poți gândi că
i-ai putea găsi înlocuitor, consideri că e anormal, e nefiresc, e lipsă de
respect să aduci pe altcineva în patul defunctului. Sunt fel și fel de
gânduri, cutume, trăiri și amintiri care lucrează toate în același timp
să te facă să te simți pierdut, singur, pustiit. Mulți ajung să formeze o
relație cu moartea partenerului de viață. Merg des la mormânt. Se țin
triști și morbizi adânciți în ritualul suferinței lor. Trăiesc cu pozele și
amintirile. Nu mai văd viața, ci văd doar lipsa partenerului în orice.
Poate cel mai cumplit lucru în fața morții este regretul că am lăsat
lucruri nespuse și că am fi avut timp să trăim anumite experiențe și nu
am făcut-o din varii motive. Pentru a ne putea vindeca de pierderea
unui părinte, unui/ei iubit/e, unui/ei prieten/e ar trebui să învățăm
să trăim. Nimeni nu există în lumea asta pentru noi, nimeni nu este
proprietatea noastră, nimeni nu are vreo obligație față de noi și pentru
binele nostru. Toți sunt efemeri și viața este nesigură. Avem timp să
fim acolo cu oamenii dragi nouă. Avem timp să ne bucurăm de scurta
lor prezență prin viața noastră și avem timp să nu ajungem plini de
regrete pe marginea mormântului. Pe la 16 ani l-am cunoscut pe Teo
care avea vreo 30 și ceva spre 40 de ani la acea vreme. Eu eram deja
posesoarea permisului de categoria A1 și aveam o motocicletă Minsk.
Anumite probleme la această motocicletă m-au adus să-l cunosc la
recomandarea unui bun prieten de la acea vreme, Matiaș Adrian�
Ne-am împrietenit. Am și lucrat la el în garaj unde repara mașini.
Ne-am văzut rar de-a lungul anilor, dar ceva ne lega. Avea o atitudine
paternă la adresa mea și, în același timp, avea încredere în mine să-mi
povestească varii neplăceri și dureri din viața lui. Simțea că îl ascult și
îl înțeleg. În timpul facultății, în perioada în care eram cu Oaia într-o
relație, Teo m-a mai tot sunat să mai bem o cafea când venea prin țară
(își găsise de lucru în Germania și făcea naveta pe motocicletă ca să-i
242
ofere soției tot ce-și dorea). Dar Oaia era un individ posesiv care a
reușit să mă îndepărteze de mulți oameni și m-a făcut să nu mai petrec
timp cu alții decât cei plăcuți lui. Așa că nu am reușit niciodată să
găsesc timp pentru Teo.
Într-o zi când eram la muncă, la o firmă de transport petrolier,
m-am gândit când termin programul să merg să beau o cafea cu el.
La telefon mi-a răspuns soția care mi-a spus că a murit. Am fost și am
văzut motocicleta. Avea geamul la un semnal crăpat...atât. Nici nu
plecase bine de la semafor când o domnișoară a tăiat strada lovindu-l
cu viteză din laterală. Motocicleta a căzut pe o parte, iar lui Teo i-au
explodat toate organele în corp. Crucea lui încă există în București
lângă Policlinica Titan. Nu știu cine se mai îngrijește de ea. Soția a
trecut rapid peste decesul lui, deoarece era convinsă că o înșela cu o
barmaniță. Ura ei a făcut să nu urmeze calea legală pentru pedepsirea
domnișoarei care l-a ucis și să-l șteargă din suflet și minte. Nu mai
puteam vorbi cu Teo. Și erau atâtea lucruri pe care aveam să i le spun!
Erau atâtea lucruri ce mă putea învăța. Erau atâtea momente în care
aș fi putut fi lângă el să-l ascult, deoarece fiind o fire veselă și puternică
nimeni nu-i asculta și nu-i înțelegea oful. Au rămas toate nespuse
și nefăcute pentru că am ales să petrec timp cu un om care nu mă
respecta și mă considera proprietatea lui. Teo ar fi măturat cu mine pe
jos dacă ar fi știut cât de proastă eram, poate d-aia am tot evitat să mă
văd cu el, să nu-mi demonstreze ceea ce știam.
Pe Andrei l-am cunoscut într-o vulcanizare. El mi-a făcut
cunoștință cu domnul Șarpe care, la ani distanță, mi-a devenit un
tată de suflet. Am mai lucrat cu Andrei, am mai vorbit cu el. Și-a
lăsat iubita gravidă, a plecat cu ea în orașul ei natal, apoi în Anglia.
Probabil a adunat multe insatisfacții și multe nereușite, deoarece m-a
sunat într-o zi să-mi spună că a început să-i sune pe toți cei apropiați
să-i anunțe că se va sinucide. L-am înțeles din ton și voce că e hotărât,
că nimic nu-l va convinge să renunțe. M-a afectat. Telefonul acesta a
venit fix pe la sfârșitul verii în 2017, când v-am povestit ce stres trăiam
în poligon, în intimitate și financiar.
Chiar îl înțelegeam pe Andrei! Știam ce simte! Mi-a mulțumit că
nu încerc să-l conving să renunțe. Mi-a mulțumit că, în sfârșit, poate
purta și el o discuție matură, civilizată și calmă fără urlete, bocete și
243
tânguieli. Am vorbit mult cu el, l-am ascultat, l-am înțeles. Am aflat

de la domnul Șarpe că într-o zi a venit în țară, a mers acasă la iubită și
seara l-au găsit spânzurat în hambar.
Era un băiat aiurit, dezorganizat, extrem de inteligent, inventiv și
descurcăreț. Avea însă un defect interior major. Era sensibil și needucat
în cum să trateze pierderile și nereușitele. Astea au tot venit pentru că
așa-i viața, o înșiruire de pierderi, iar el a fost strivit sub acumularea
lor, chiar dacă tocmai stilul lui de viață era vinovat pentru cantitatea
lor. Nu a avut oameni în preajmă care să îl înțeleagă sau să-l ghideze.
Toți aveau așteptări de la el, voiau ceva de la el, erau acolo cât timp el
le putea oferi și îl răneau când nu mai avea sau nu mai putea da. L-am
înțeles că nu mai vede niciun sens, că nu mai are niciun motiv să-și
caute un țel pentru a continua să se joace de-a viața.
Teo și Andrei au dispărut brusc și nefiresc din viața mea. Andrei
mi-a dat ocazia să vorbim ceea ce ar fi rămas nespus, Teo nu. Normal
că pierderea lui Teo m-a afectat un timp datorită regretelor și supărării
pe mine că am fost lașă. Cu amintirea lui Florin în minte mă gândesc
la cât de cumplită este moartea copilului. Am văzut familii distruse și
părinți mutilați sufletește pe viață datorită pierderii unui copil. „Cu
fruntea-n piept, ca o statuie, / Ca un Cristos bătut în cuie, /Ţinea
privirile-n pământ, /Părea că vede dinainte-i / Trei morţi într-un
mormânt.” (citat din Toți Doamne și toți trei, de George Coșbuc)
Cum să treci peste moartea copilului când întreaga viață ți-o dedici
lui, muncești pentru binele lui, strângi ca să ai ce-i lăsa, suferi pentru
el, te agiți pentru el, tu nu mai exiști, căci existența ta e dedicată vieții
lui? Am înțeles că în majoritatea țărilor civilizate nu mai există această
atitudine „tribală” în familie, de a sta cu toți adunați și de a te baza
că la bătrânețe copii au obligația să te îngrijească, iar până atunci tu
ai obligația să le fie bine. În anumite țări copilul este crescut până la
majorat sau un pic peste, îi este dedicat tot timpul și se investește în el.
Ajuns la vârsta maturității părinții nu îl mai întrețin și nu îl mai ajută, ci
este șutuit în lume să se descurce. Inclusiv în casă, dacă nu pleacă în altă
parte, i se cere participarea la cheltuieli. Părinții din acel punct își trăiesc
viața pentru ei, iar marea lor majoritate la bătrânețe se retrag în aziluri.
Am observat în discuții că mulți români cred că praful și pulberea
se alege de majoritatea acelor copii, iar părinții ajung niște bătrâni
244
batjocoriți și neîngrijiți. Dar nu se întâmplă așa (există normal și

excepții), deoarece copiii sunt pregătiți din fragedă pruncie să fie
responsabili, să-și câștige un ban al lor, să muncească, să piardă, să fie
pe picioarele lor. Părinții cresc viitori adulți și nu cocoloșesc viitori
dependenți de susținere, iar părinții sunt și ei oameni care au dreptul
la viață și nu sclavi care au obligația să trăiască pentru copil și atât, la
fel cum copii nu au obligația să-și sacrifice banii, timpul, libertatea să
îngrijească un bătrân.
Nu e un sistem perfect și poate părea rece, lipsit de umanitate, dar
e un sistem prin care oameni sunt independenți și responsabili pentru
viața lor. Părinții trec mai ușor peste moartea copiilor, deoarece ei
nu își trăiesc viața pentru copii. La noi adesea familiile se distrug și
părinții se sinucid după decesul unui copil, dacă e unicul copil, sau
ajung atât de dărâmați, încât nu se mai pot mobiliza pentru celălalt/
ceilalți copii rămași. E normal să fie așa atunci când viața ta nu are
nici un sens și când toate scopurile tale sunt legate de cum, unde și
în ce fel să fie copilul tău. Am văzut cu ochii mei această situație de
nenumărate ori. E groaznic!
Viața continua după moartea copilului „Dar mâne va mai fi
pământ? / Mai fi-vor toate câte sânt! / Când n-ai de-acum să mai
privești / Pe cel frumos, cum însuți ești, / De dragul cui să mai trăiești,
/ Tu soare sfânt?” (citat din Moartea lui Fulger, de George Coșbuc)
Rolul tău ca om nu se termină în groapa în care îți depui copilul.
Contezi pentru cei din jurul tău, contezi pentru tine, contezi pentru
lume. Nu e ușor, iar suferința este reală și atroce, dar este egoism
și chiar prostie să-ți închei socotelile cu lumea pentru că ți-a murit
copilul. Poate nu mai poți face alții, poate nu ai cui lăsa toată munca
și agoniseala ta. Toate visele tale sunt năruite și toată viața trăită
pentru acel copil este irosită. Nu îmi permit să spun că știu personal
ce înseamnă să treci prin așa ceva. Dar pot spune ce simt și văd cei
apropiați. Cred cu putere că ne trebuie o educație în problemele legate
de sentimente și în tratarea pierderilor. Ne atașăm atât de mult de
existența altora, încât noi nu mai existăm în afara lor, iar dacă neșansa
face ca ei să moară, viața noastră e firesc să-și piardă sensul.
Am învățat pe calea grea și spun grea pentru că am fost educată
să țin la bunuri și la oameni ca la proprietăți ce mi se cuvin și pe care
245
le voi lua cu mine în mormânt, iar viața mi-a luat tot, tot, tot pentru
a-mi demonstra contrariul; am învățat că orice pierzi poți recâștiga
sub o formă sau alta, orice, mai puțin timpul. Sănătatea ți-o poți
recupera, iar de nu, te poți adapta la noua ta stare, poți alege să trăiești
și să fii fericit. Banii și bunurile le poți recupera, poate nu bunurile
tale și amintirile din ele, dar altele la fel de bune. Prietenii vin și pleacă,
sunt miliarde de oameni din rândul cărora îi poți găsi pe cei ca tine.
Părinții, copiii, rudele, prietenii mor, dar în viața ta poți aduce oameni
care să umple acel gol, chiar dacă nu vă leagă sângele, vă poate lega
sufletul.
Timpul însă este singura resursă care odată consumată nimeni și
nimic nu ți-o mai poate înapoia! Iar în acest timp există și tot ceea ce
ai și nu mai ai! Depinde de tine cum alegi să acționezi în viață, dar noi
reacționăm...Bunicul meu mi-a tot repetat întreaga copilărie că dacă
moare tatăl meu, mama va distruge toate bunurile familiei. Suferea
când spunea asta. Și-a dedicat toată viața agoniselii. Mi-o amintesc pe
bunica cum culegea sârme de pe stradă, uneori chiar din baligi. Mi-o
amintesc cum mânca uneori mâncare expirată, deoarece nu putea
accepta să arunce ceva pe care a dat bani. Bunicul meu se războia cu
rudele pentru pământ și bunuri. Și-au consumat viața și tinerețea în
muncă pentru acumulare și țineau cu dinții de tot.
Unchiul meu crescut să aibă, să i se dea și să considere că i se cuvine,
a fost și este convins că tatălui meu i-au rămas bogății nenumărate
după moartea bătrânilor. Dar nu a văzut tot timpul și toți banii
investiți de el să-i țină în viață și să le ușureze bătrânețile. Nu a văzut că
nu a mai existat nici o rezervă și doar s-au băgat bani și resurse. Cu ani
înaintea morții tatălui bunurile și averile au început să dispară pentru
salvarea atelierului. Tata se simțea responsabil pentru angajații lui
(chiar dacă îl furau iar unii considerau că li se cuvine, Nicu frezorul,
bărbatul secretarei, fiind cel mai mizerabil exemplu dintre toți, deși el
era ținut din milă că rămăsese fără muncă și nu din nevoie). Mama nu
accepta ca tata să nu mai fie patron pentru că imaginea lor socială ar
fi fost compromisă, ea nu a înțeles că majoritatea apropiaților existau
pentru că îl apreciau pe tata și nu pentru bunurile lor.
După moartea lui a dispărut tot, inclusiv casa copilăriei. M-a chinuit
semnarea vânzării. Am turbat. Mi-am imaginat fel și fel de moduri
246
cum aș putea s-o salvez sau cum să scap de mama. Era moștenirea mea,
iar eu eram ruptă-n fund și nu o puteam salva, iar de o salvam nu
o puteam ține sau întreține. Mii de nopți am pierdut după moartea
bunicului, visând cu ochii deschiși salvarea casei copilăriei.
În timp am înțeles însă că nimeni nu avea obligația să îmi dea sau
să-mi lase ceva și pentru a putea ajunge la această înțelegere, chiar în
timpul chinului meu sufletesc la vânzarea casei, am ales ca pe noua
casă cumpărată de mama să fie trecut proprietar doar fratele meu. Am
renunțat la tot, am ales un petic de pădure și o adunătură de pruni
să-mi rămână mie, tot ce a mai rămas din averile și bunurile neamului
din care mă trag și din tot ce ar fi trebuit să ajungă până la mine.
Astfel am înțeles că pentru a avea ceva trebuie să muncesc să fac
pentru că nimeni nu are obligația să-mi dea, nici măcar familia. Ce-i al
lor e la alegerea lor cum folosesc. Am învățat să mă vindec de astfel de
pierderi prin simpla idee că nu poți pierde ceea ce nu ai avut vreodată
și e aberant să suferi și să te pui înfund în mijlocul drumului, urlând
că ți s-au luat drepturile, deoarece pur și simplu nu erau ale tale.
În tot șirul pierderilor am descoperit că este impetuos necesar
să nu-mi pierd memoria. Când vorbesc despre fapte din trecut,
întâmplări știute sau trăite de mine unii oameni îmi spun că sunt
încuiată în trecut sau că vreau să mă vait sau să obțin mila cuiva. Ce-i
drept milă obțin...a mea pentru ei. Trecutul meu este istoria mea și ca
orice istorie are lecții bune de dat mai departe. Dacă eu îmi uit istoria
nu pot avea un viitor, căci voi fi sortită să repet greșeli sau să aleg căi
nepotrivite. Un om trebuie să nu-și îngroape trecutul, deoarece este
precum o țară care-și uită istoria și fără rădăcini, fără o memorie a
evoluției ei va deveni o ustensilă pentru alții.
Putem vedea pe viu acest aspect în țara noastră unde multora le
este jenă de trecutul lor, le e rușine să spună în lume că sunt români.
Winston Churchill avea o vorbă înțeleaptă „Cu cât privești mai
departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte.” Dacă în
procesul vindecării în urma pierderilor este necesară înțelegerea,
pentru evitarea repetării unor pierderi similare este necesară memoria
trecutului cu înțelegerea lui. Personal nu pot fi de acord cu sfaturile
multora de a îți uita trecutul, de a îngropa amintirile neplăcute, de a
trage cearceaful peste ce nu îți place și să te prefaci că nu a fost. Ceea ce
247
îngropi la un moment sau altul va scoate o mână să te tragă jos.

În fața pierderilor ca în orice, omul este unic și singur. Modul în
care tratează o pierde este în directă legătură cu experiența lui și cu
felul de a fi. Doar el singur prin forțele lui și în interiorul său poate
descoperi căile potrivite pentru a înțelege și a îndura pierderile și
greutățile. Orice persoană din exterior, oricât de bine intenționată ar
fi, nu poate ajuta, deoarece va oferi modul personal de acțiune.
De dragul exemplificării am să descriu metoda pe care am găsit-o
potrivită firii mele. Am dezvoltat-o din ideea „regula de 5 secunde”
care spune că pentru a învinge lenea ai cinci secunde la dispoziție să
acționezi după ce ți-a venit ideea. După acest timp mintea începe să-ți
aducă o mulțime de motive pentru care ar fi mai plăcut să amâni.
- chiar în mijlocul dezastrului mă focusez și rezolv ce este
urgent și are nevoie de prezența mea
Tatăl meu era în spital iar eu mă ocupam de tăiatul utilajelor și
datul lor la fier vechi ajutată de muncitorii convinși că banii le vor
reveni, pentru a putea achita niște datorii periculoase. Am dat banii
în fața lor ,chiar în ziua în care tatăl meu murea. Am plâns, am sperat,
am evitat să mă gândesc la situația mea prezentă și viitoare. Aveam
ceva de făcut și făceam.
Ocupându-mă de urgențe și de lucrurile ce-mi solicitau timpul și
atenția, am înțeles că viața continuă nestingherită de pierderile mele, la
fel cum a continuat întotdeauna indiferentă la dramele oamenilor. În
vremea războaielor, la zeci de kilometri distanță de anumite câmpuri
de luptă, oamenii mergeau la muncă, copiii la școală și îndrăgostiții se
ascundeau sub cerul înstelat. Astăzi când Australia arde producând
schimbări climatice pentru întreaga planetă, umanitatea își vede
de problemele ei cotidiene. Fiind prinsă cu activități importante,
neamânându-le pentru după ce îmi va trece suferința, mi-am dat timp
să las durerea să se aștearnă rațional și nu vulcanic.
- fac curat, sortez, arunc, reorganizez
După despărțirea de fostul concubin, cel alcoolic, m-am trezit
singură, într-un oraș străin, înconjurată de mai mulți oameni care
mă disprețuiau decât de prieteni și fără acoperiș deasupra capului,
așteptându-mă o iarnă de dormit în atelier. Mi-am căutat o cazare cât
mai ieftină și după multe eșecuri domnul Șarpe m-a primit în casa
248
dânsului în sânul familiei sale. Imediat ce am rezolvat problemele

urgente, în acest caz găsirea unui acoperiș, mi-am făcut curat prin
atelier și prin lucruri. Am depozitat tot ce ținea de fostul și am păstrat
la suprafață ce mi-ar fi fost util să mă apăr de el. Mi-am organizat
lucrările, clienții și timpii de lucru.
- analizez situația de la Alfa la Omega și retur
În anul în care am picat financiar, i-am trimis mesaj lui Antipa să-i
cer un sfat dacă să-mi bag picioarele în tot și să plec și unde să plec
sau dacă să mai încerc. El m-a făcut caz social în EDC, iar lumea s-a
mobilizat să-mi cumpere la licitație obiecte muncite de mine. Mulți
din acel grup sunt oameni de nota plus infinit și astfel au fost câțiva
care mi-au forțat mâna să accept și donații. I-am explicat lui Antipa că
e o greșeală și nu m-a ascultat. În tot timpul licitațiilor am pus bănuț
peste bănuț și am muncit ca nebuna să mă ridic la nivelul ajutorului
ce mi se oferea. Antipa mi-a făcut cadou un telefon și un cub foto ca
să fac poze de calitate, să mă pot promova.
Am un ditamai CV-ul, scule, creier și două mâini abile...astfel celor
ce pândeau momentul să distrugă acel grup unit, li s-a părut că totul e
un joc pentru a-i escroca pe binevoitori. Voiam să plec din țară, totuși,
să-mi caut o viață mai bună. S-a nimerit ca un amic din Germania să
reușească să vorbească cu un neamț pentru mine. Mi-a fost teamă să
răspund prompt oportunității spunându-i lui Antipa că îmi e teamă
de ce vor spune cei ce mă ajută cu licitațiile. El mi-a spus că ei mă ajută
să trec peste hop, dacă reușesc să plec înseamnă că și-au făcut treaba.
I-am spus că e posibil să nu se lege nimic. Mi-a spus că nu-i problemă,
cel puțin încerc.
Cât m-am fâstâcit din jenă față de cei ce m-au ajutat, l-am pierdut
pe neamț și definitiv pe prietenul ce-și pusese cuvântul pentru mine.
În apropierea zilei mele de naștere a apărut o lucrare Angry Pistons
din afara grupului, în urma ei am câștigat banii de combustibil pentru
o plecare în Austria să îmi fac legături, să pot pleca acolo să muncesc.
N-am mai vrut să mai pierd o ocazie și m-am suit pe motocicletă și
am plecat�
La dus l-am luat pe un prieten cu mine, la întoarcere am fost
singură. Prietenul acela e mutat acum în Austria, de la data de la care
trebuia să fiu și eu...eu însă am rămas blocată aici. La întoarcere m-am
249
trezit fără jobul de instructor, m-au înlocuit cât am lipsit 10 zile, în

EDC am ajuns motiv de scandal, considerându-se că eu am luat banii
ăia ca să plec să mă plimb, iar fostul concubin de la acea vreme m-a
escrocat de banii câștigați din licitații ca să-și ia motocicletă. Eram mai
rău decât în ziua în care i-am trimis mesaj lui Antipa, avem o listă mai
scurtă de oameni apropiați și zero clienți.
Am greșit că l-am lăsat să mă facă caz social pentru că era evident că
în ochii mulțimii eu nu arăt ca ceea ce sunt...ruptă-n fund de sărăcie.
Am greșit că am acceptat donațiile pentru că au fost cireașa de care
aveau nevoie instigatorii ce-și doreau distrugerea acelui grup unit. Am
greșit că i-am permis fostului concubin să mai atârne prin preajma
mea și nu l-am evacuat cu surle și trâmbițe. Ar fi trebuit să subliniez în
social media în toate formele din banii cui mă plimb eu prin Austria și
de ce. Ar fi trebuit să nu am încredere în cei de la școala unde lucram.
Ar fi trebuit să nu pierd clienți pentru a-mi onora lucrările către
cei din grup, ar fi trebuit să găsesc o cale prin care să pot prelungi
termenele celor ce mă ajutau pentru a susține clientela ce începuse să
apară datorită distribuirilor lor masive cu activitatea mea.
Doi ani am stat și am rumegat pe toate părțile ce s-a întâmplat
atunci. Doi ani m-am frământat pentru primele luni în care nu doar
că am picat mai rău ca înainte, dar purtam și vina celor întâmplate în
grup. Am insistat să înțeleg ce s-a întâmplat pentru a îmi găsi liniștea,
pentru a scăpa de vinovăție și pentru a mă asigura că nu voi mai trece
prin așa ceva.
- plâng. Îmi plâng de milă, îmi plâng soarta, cad în depresie, îmi
dau cu pumnii în cap, zbier, orăcăi, mă tăvălesc pe jos, îmi amintesc
toate dezastrele și absolut toate nedreptățile, mă asigur că sufăr atât
de intens, încât să simt nevoia să-mi sfâșii pieptul cu ambele mâini
ca să-mi scot inima din piept și să mușc din ea până mor cu sângele
curgându-mi printre dinți. După ce merg prin „Valea umbrelor celor
decedați” se așterne liniștea, epuizarea, o pace cataleptică.
Tatăl meu murise, eu aveam trei saci de cărți, două de haine, o cutie
cu veselă, niște flori, un câine, o sută de lei și pe Oaia, iubitul pe care îl
întrețineam. Eram la început de drum cu fierăria... făceam intermedieri
în galvanizare, sablare și vopsitorie. Nu dormeam cu nopțile, alergam
prin fabrici noaptea, trăgeam cot la cot cu ei și plăteam pentru greșelile
250
lor. Promisiunea fratelui meu de a mă ajuta s-a transformat într-o

cerșetorie cu urlete și plânsete din partea mea, când chiar nu mai
aveam ce mânca. Promisiunea lui Oaie de a participa la cheltuielile
garsonierei în care m-am mutat s-a transformat în văicăreală că nu
avem bani, deși el avea job la stat. Ziua eram vezi doamne patron, iar
în timpul liber perfecționasem tehnici de porționat spărtura de orez.
Fosta dirigintă din clasele V-VIII, despre care am descoperit că
stătea în același bloc cu mine, în loc să fie un suflet cald, că tot stătea
mereu cu Dumnezeu în gură, după ce mi-a aflat povestea, s-a prefăcut
că nu e acasă și nu mi-a mai răspuns la telefon. Într-o zi nu aveam 10
bani să iau o pâine. Am răscolit toată casa, am aruncat tot în toate
direcțiile. Nu avem 10 bani cu care să completez suma necesară unei
pâini. La magazinul unde lăsam atât de des 10-20 de bani , mi s-a spus
că suma nu e completă și nu se dă pe datorie. De atunci fac scandal
când la benzinărie sau oriunde cineva îmi oprește chiar și un ban, dacă
nu îl las eu de bună voie, căci nu se știe când voi mai avea iar nevoie de
el să îmi iau o pâine.
În altă zi piesa unui client mi-a fost distrusă la galvanizare, pe
muncitori îi durea la un kilometru distanță și patronul voia banii pe
lucrare. Am cedat. Am rezolvat toate lucrările pe acea zi și tot ce mai
aveam de organizat cu clienți și furnizori. Ajunsă acasă m-am pus pe
făcut ordine în hârtii, curat prin casă și mi-am organizat listele cu
lucrări, datorii, dorințe, etc. Când totul a fost pus la punct, am băut
o sticlă de Unirea încercând să mă îmbăt, ceea ce nu am reușit pentru
că vărs imediat ce mă amețesc un pic, dar am insistat. Am pus cea mai
cumplită muzică care să-mi evoce cele mai dureroase amintiri. M-am
certat cu Dumnezeu și cu tata. M-am chircit pe jos și am plâns dând
cu pumnii până mi-am zdrelit carnea și am plecat spre terasa blocului,
gândindu-mă că nu are sens să îmi duc la modul ăsta toată viața.
Am fost subiect de mișto pentru Oaie căruia îi trimisesem sms și
pentru fratele meu, anunțat de el. Dar deja nu mă mai atingeau, nu
mai ajungea până la mine, deoarece când am revenit în cameră mi-am
jurat că și de-ar fi să mă distrug în proces, nu voi mai ajunge în situația
în care să nu am cum să-mi pun o pâine pe masă. Îmi plânsesem și-mi
zbierasem toată suferința, eram pustiită și astfel hotărârea fermă și rece
și-a găsit loc. Aleg conștient la apogeul unei suferințe să o duc dincolo
251
de suportabil prin rememorări de alte pierderi și nedreptăți pe care

nu le-am înțeles, prin sublinierea tuturor greutăților și inutilităților,
prin listarea tuturor lucrurilor bune făcute la care mi s-a răspuns cu
ură și probleme. În mod conștient îmi amplific suferința până ce fizic
corpul începe să fie afectat. După un anumit prag, probabil din motive
chimice sau datorită instinctelor de supraviețuire ale creierului, se
evaporă tot, rapid și rece. În clipa aia procesele mentale rulează cu
o viteză incredibilă evidențiind toate căile și mijloacele prin care pot
depăși condiția prezentă.
- acționez. Mă folosesc de clipa în care se instalează calmul,
de răceala, ura, dragostea, nervii, orice se stabilește în mine și
mă determină să-mi reorganizez viața și acționez fără să ratez
momentul.
La doi ani după moartea tatălui am prins o lucrare mai mare, iar
Oaie m-a convins să-mi bag banii într-un magazin de piese auto, moto,
velo într-un spațiu cu o chirie fantastic de mare pe motiv că ne vom
îmbogăți. M-a convins chiar să mă împrumut de 5000 euro pentru
investiție, din care a vrut și pentru el, dar să plătesc doar eu ratele. Nu
i-am dat. Cererea a fost prea mult chiar și pentru proasta de mine de
la acel moment. Magazinul a luat ființă pe munca și banii mei, iar el
s-a implicat din părți cu explicația că abilitățile lui nu pot fi puse în
practică până ce magazinul nu începe să miște.
Astfel am avut o perioadă în care mă trezeam la 4 dimineața, ca la
ora 6 să fiu la Top Shop să vând tigăi prin call center, pe la 11 eram la
magazin și foarte des o lăsam pe o vecină să aibă grijă cât fugeam să
alerg cu fiarele, seara pe la 19-20 Oaie era nemulțumit că nu fac curat
în casa lui și că nu mă implic în viața de cuplu. Într-o zi de august,
am stat la magazin cu capul pe birou, cu ochii într-o lumânare, după
trecerea etapelor sus menționate, timp de vreo două-trei ore, lăsându-
mi mintea să zburde pe unde voia ea. Am ridicat ochii din flacără și
m-am pus la calculator să caut pe vastul internet ce au făcut alții care
s-au aflat în situația mea, iar internetul mi-a dat răspunsul la toate
întrebările și bonus preventiv la altele ce ar fi putut apărea.
M-am ridicat de la birou hotărâtă să-mi asum răspunderea pentru
toată situația în care eram și să-mi modific radical modul în care-mi
duceam viața, iar de atunci tot urc și tot cad, dar niciodată mai jos
252
decât am fost la ultima căzătură, pentru că indiferent cât și ce pierd, în

capul meu se acumulează tot mai multe abilități și informații cu care
mă pot ridica iar și iar.
***
Poate par ciudați pașii mai sus menționați, dar este important să plângi
pentru ceea ce te afectează, este necesar să treci peste greu și este vital să
îți poți continua viața, chiar și atunci când totul se dărâmă în jur, altfel
pentru o traumă prezentă există riscul creării unei avalanșe de probleme
datorate incapacității de acțiune. Pierdem multe lucruri în viață și doare,
dar am observat că există trei tipuri de oameni. Cei ce pierd și renunță să
mai încerce. Cei ce pierd ce-au moștenit și devin hiene, șacali, monștrii
cu chip de om. Cei ce pierd lucruri și persoane pentru care au muncit și
s-au dedicat și devin mai blânzi, mai buni, mai înțelegători, mai săritori,
mai umani. (Logic că există și excepții de la ceea ce am spus).
Tot timpul am crezut că modul în care și-au bătut joc oamenii
de mine când eram jos mă va transforma într-o jigodie însetată
de răzbunare, dar spre marele meu șoc m-a făcut să devin și mai
empatică la suferința umană. Probabil în timp voi reuși să învăț cum
să transform victima în erou intern, fără a-mi pierde umanitatea,
rămânând un suflet bun, deoarece mi-am jurat să țin minte chipurile,
faptele, nedreptățile, ura și toate relele ce s-au aruncat asupra mea
și asupra altora pentru a nu deveni vreodată ca oamenii din spatele
acelor fapte mizerabile.
Citatul pentru rumegat este scos din prima pagină a Jurnalului
Fericirii de N. Steinhardt: (omul trebuie să se autoconvingă că a murit)
– „Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face
nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit.
De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi,
atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindcă nu mai
speră, fiindcă a ieşit din lume - după ce jindui, ce păstra sau redobîndi,
pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care
să-i poată fi achitat preţul trădării.”
Dacă o lungă perioadă de timp, am crezut că pierd pentru că
sunt proastă, nepotrivită lumii în care exist, incapabilă, blestemată,
253
ghinionistă, etc., în prezent am realizat, în primul rând, că pierd

cu aceeași măsură cu care pierd toți oamenii. Nu difer cu nimic de
nimeni. Toți pierd. Unii pe o perioadă de timp mai lungă și au răgazul
necesar să depășească momentele, iar alții atât de mult și de repede că
ajung la capătul îndurării. Dar toți pierd și pierd pe toate planurile!
Al doilea lucru pe care l-am învățat, deși nu și-a câștigat deplina
mea înțelegere și știu sigur că nu-și va câștiga acceptarea mea, este că
așa e lumea, așa merg lucrurile, dar știu că orice pierdere creează spațiu
pentru câștig! L-am pierdut pe tata cu toată siguranța financiară și
acoperișul de deasupra capului. Mi-am câștigat meseria cu toate
abilitățile și sculele, m-am cunoscut pe mine și am câștigat înțelegere
asupra lumii în care trăiesc.
Am pierdut bani la lucrări, clienți și furnizori. Am câștigat alți
clienți și alți furnizori mai de calitate, având timp să-i caut și să-i
cunosc. Am câștigat timp să învăț să lucrez cu mâinile mele și să dau
frâu liber imaginației. Am pierdut oameni apropiați în momente
critice. Am câștigat înțelegerea naturii lor și descrierea detaliată a unor
tipare de oamenii, având astfel informațiile necesare pentru ce NU
vreau în viața mea.
Am pierdut timp cu oameni care nu meritau și care mi-au afectat
finanțele, piața, încrederea și imaginea. Am câștigat evenimentele
necesare care să mă ajute să mă înțeleg unde și cu ce greșesc în
alegerea oamenilor apropiați și a oamenilor pe care să-i ajut. Și, cel
mai important, am înțeles de ce am fost lăsată să mă chinui, de ce
oamenii cu suflet au apărut în viața mea abia după ce m-am tăvălit
prin Iad. Am câștigat enorm prin pierderile suferite alături de oameni
de proastă calitate.
Am pierdut tinerețea, petrecerile, hainele, filmele, plimbările,
plăcerile și satisfacțiile specifice unei tinere la vârsta de până în 30 de
ani. Am câștigat foarte multe abilități, încredere în mine și în puterile
mele, independență în viața mea, lipsa nevoii de a depinde de cineva,
oameni frumoși de toate vârstele și specializările, cunoștințe din foarte
multe domenii de activitate, o agendă telefonică de aproape 3000 de
oameni pe care îi cunosc personal și cu care pot socializa sau colabora.
Am pierdut ce au avut cei de-o seamă cu mine în perioada respectivă
și am câștigat oameni, abilități și înțelepciune.
254
Am o multitudine de exemple din viața mea și altele din viețile

altora. Din păcate, pierderea înseamnă că ceva nu mergea bine acolo,
ceva s-a greșit, ceva s-a stricat și e nevoie de spațiu pentru altceva. Cum
noi ca oameni ne atașăm de tot ce ne înconjoară, prea rar renunțăm
sau aruncăm de bună voie, așa că viața ne obligă să pierdem ce ne face
rău pentru a putea să ne fie bine.
Oricât de nedreaptă sau de nejustificată îmi pare o pierdere,
inevitabil după un timp descopăr ce nu era bine și de ce a fost în
avantajul meu să dispară sau ce era greșit în modul meu de a fi față de
ceea ce am pierdut. Nu îmi e ușor și nu îmi va fi vreodată. Mă va afecta
orice pierdere și mă va durea. Dar acum nu mă mai duce la disperare și
la convingerea că mai bine mor decât să insist pentru nimic, deoarece
e evident că atâta timp cât îmi folosesc capul și brațele, voi câștiga alte
lucruri și alți oameni. În plus am descoperit că anumite evenimente
pe care le simțeam în trecut drept pierderi, acum le văd la adevărata
valoare de greșeli rezultate din acțiunile mele.
După atâția ani de școală pe băncile vieții, nu mă mai mișcă multe
lucruri. Multe dintre evenimente au devenit pură matematică, iar
altele sunt piese pe o tablă de șah. Am crescut și mă simt înfloritoare.
Dacă nu aș fi cunoscut toți oamenii mizerabili cu care am intrat în
contact, din ființa mea ar fi lipsit multe elemente importante fără de
care astăzi eu nu aș fi fost omul de care îmi este drag și nu aș fi avut
capacitatea să-i ajut pe alții.
255
23 DE ANI DE EXISTENȚĂ ȘI 9 ANI DE VIAȚĂ
LOCUL CARE A FĂCUT OMUL
Ah, copilăria, acea perioadă strâns legate de niște amintiri

puternice. Locul și familia unde se dezvoltă fiecare copil. Cărămizile
aproape definitiv montate la baza caracterului, turnate în acea scurtă
perioadă. Când mă gândesc la copii îmi apar atât de vii în minte
urlete din restaurante, din mijloace de transport și mame smucindu-și
progeniturile pe stradă. Ici-colo mă străfulgeră amintirea unui amic
devenit părinte spunându-mi epuizat și secătuit „Băi, e fain să faci
copii, sunt simpatici foc și ai așa ca o stare de îndrăgostire continuă,
dar mai bine nu te băga în afacerea asta”.
Când mă gândesc la mine copil fiind, parcă mă și văd stând în
barbă și bătând darabana așteptând să devin adult. Mi-l amintesc pe
tata spunându-mi că voi regreta copilăria și libertatea de care dispun.
Îmi amintesc atât de mulți adulți mohorâți care-mi impuneau să mă
bucur de copilărie. Iar eu în mintea mea fragedă îi trimiteam la furat
bătând nerăbdătoare din picior. Au trecut ani de-atunci și încă nu
regret c-am scăpat de copilărie. Acum pot face și pot fi cine vreau fără
funia de pe încheieturi a vârstei prea fragede. De ce eu nu regret, iar în
jurul meu sunt atâția care-ar da timpul înapoi?
Veninul celor din jur mi-a răspuns la această dilemă, invidia
formulată de multe ori fără perdea mi-a confirmat că eu am așteptat
să scap de copilărie pentru a putea trăi... ceilalți au pășit în maturitate
existând cum li s-a cerut sau li s-a impus. Cum să nu vrei să dai timpul
înapoi când în copilărie părinții te iertau pentru încălcarea normelor,
dar la maturitate societatea este capabilă să te despoaie-n piața publică
în derâderea tuturor pentru orice mică eroare? Dacă timp de mulți
ani înnebuneam în fața invidiei altora pentru libertatea mea și le uram
printre dinți să treacă prin ce-am trecut și eu și să vedem apoi dacă mai
găsesc ceva de invidiat, ulterior am înțeles că întotdeauna voi atrage
256
ura celor ce-ar vrea ce am eu, dar n-ar face nici unul din sacrificiile
mele�
Nu pot spune că am ajuns să nu-mi pese și d-aia îmi trăiesc viața
cum vreau eu. Îmi pasă, mă roade și mă dor infernal discreditarea
și atacurile la persoana mea. Mereu mă laud că sunt încasatoare de
profesie, dar e numai gura de mine. După ceva pumni nu mă mai țin
genunchii, iar următorii mă pun la podea pentru perioade lungi de
timp. Nu am reușit să învăț cum să ignor răutatea oamenilor. Nici
nu am căutat calea prin care să fiu indiferentă. Pe de o parte, pentru
că sunt de părere că e parte din viață și că orice stare și experiență
trebuiesc trăite la adevărata lor valoare, iar pe de altă parte, pentru că
asemenea fierului, arsurile și loviturile repetate îl călesc.
Am citit o povestioară drăguță pe tema asta. Nu-i știu autorul. O
redau cum mi-o amintesc�
Într-o sală a unui muzeu podeaua era acoperită cu marmură, iar
în centru sălii era o statuie deosebită din marmură. Mii de oameni
băteau cu pașii lor podeaua pentru a admira statuia. Ajunse la capătul
răbdării, plăcile de marmură încep într-o noapte să atace statuia
pentru nedreptatea la care le supune. Toate erau revoltate că sunt din
același material cu statuia și, cu toate astea, oamenii le calcă-n picioare
indiferenți la existența lor, doar pentru a se minuna în fața marmurei
cioplită din centru. Statuia le-a spus că deși au aceleași origini le separă
sacrificiile îndurate.
Când sculptorul a venit să-și aleagă materialul pentru lucru, ele în
fața durerii provocate de ciocan și de daltă s-au împotrivit dovedindu-
se neprelucrabile pentru sculptor. Bucata din care s-a născut statuia
a îndurat rănile, cioplirile, șlefuirile și anii lungi de chin din timpul
creației. Oamenii calcă în picioare materialul ce s-a ferit de durere
pentru a admira rezultatul suferinței.
Din jurul meu zboară spre mine lovituri din partea plăcilor din
pardosea. Mă dor. Dar ca toate celelalte experiențe, se adună pentru
evoluția mea. Ajung cu aproape fiecare persoană nou cunoscută (din
România, străinii văd ceea ce fac ca o normalitate) în fața întrebării
„Cum ai ajuns tu fată să lucrezi cu fiarele?”. Cu fiecare repetare ajung
să trec mai ușor peste nervii că fiind fată nu mă face mai puțin om. Dar
asta este o mentalitate des întâlnită pe aceste meleaguri: e abominabil
257
ca ființa aia bipedă care face mâncare și spală copii la fund să facă o
meserie de om, de bărbat.
Pentru mine este trist că ceilalți nu au reușit să ajungă să vadă că
suntem oameni și nu femei și bărbați. Suntem înzestrați, dincolo de
toate diferențele anatomice, cu mâini, picioare, creier și sentimente și
putem toți să le folosim. Trec însă peste torentul de explicații, citate,
cărți, exemple, dovezi, știință care-mi explodează creierii de fiecare
dată și le spun simplu: din DISPERARE! Când le răspund mulți
poate cred că încerc să fiu enigmatică sau că îi iau peste picior, dar asta
este realitatea: din disperare!
Că m-a disperat ceva până m-a adus să spumeg „fi-mi-ar scârbă”
sau că după moartea tatălui am fost nevoită să supraviețuiesc... fiecare
zi a vieții mele a fost definită de disperare, iar această disperare m-a
făcut să mă agăț în cel mai traumatic moment al vieții mele de lumea
moto și de fiare. După 28 de mutări în nouă ani, după prieteni falși și
iubiți pentru care am fost un simplu trofeu, după oameni care m-au
furat, înșelat și dus în sapă de lemn când i-am ajutat, încă îmi este frică
să-mi despachetez lucruri, iar când o fac mă asigur că totul poate fi
ușor împachetat.
Îmi este frică să mă relaxez lângă Rian, acest suflet frumos din
viața mea, pentru că m-am învățat să descopăr prea des monștrii sub
chipurile oamenilor apropiați. După atâția ani de disperare, acum
sunt speriată. Mă gândesc uneori parțial terorizată și parțial resemnată
că poate viața pur și simplu mi-a dat toate lucrurile pentru care am
luptat doar ca să mi le ia când voi fi relaxată și să-mi râdă isteric în nas
bătându-se pe burtă. Sunt persoane care-mi spun că abia acum simt
ceea ce simte orice om, că această neîncredere și această teamă sunt
stările firești. Îmi pare un lucru cretin, ba mai mult, sunt convinsă
că prezența continuă a acestor stări poate duce un om la nebuni sau
îl pot chinui atât de mult, încât viața să treacă pe lângă el, iar el s-o
rateze.
Amintindu-mi despre jurnalele copilăriei și împiedicându-mă
de maldărele de notițe făcute de-a lungul anilor, am ajuns recent la
concluzia că monștrii dispar atunci când le dai un chip și-un nume.
Creațiile mele din metal nu au mai fost suficiente pentru a scoate tot
ceea ce mă frământă și astfel cartea de față a devenit o necesitate, atât
258
pentru liniștea mea, cât și pentru a transmite ceva celor ce au minți să

înțeleagă.
Cititul nu-i pentru oricine� Anumite specimene umane m-au
convins că ar trebui să existe o lege prin care să se ceară adeverință de la
doctor că ești apt să citești. Nu am cum să închid ochii la nenumărații
indivizi care în urma lecturilor au făcut mai mult rău decât bine. Au
interpretat cum au vrut sau au crezut că au atins înțelepciunea prin
câteva cvasi informații devenind astfel dezinformatori, distrugători
sau chiar manipulatori ai realității altora. Pentru unii oameni lectura
este otravă, pentru alții armă și pentru prea puțini izvor de cunoaștere.
Idee ce mă face să-mi amintesc de una din marile mele scârbe al
copilăriei și, de altfel, unul din lucrurile care mă ducea la disperare:
ipocrizia.
Incredibil cât de mult m-a putut influența această scârbă pe tot
parcursul vieții mele, în ce prag al obsesiei m-a dus pentru adevăr,
realitate, sinceritate și corectitudine. Ca orice familie din lumea asta
și a mea a fost imperfectă (nu cred că există perfecțiune în cea mai
grea meserie și anume aceea de părinte), având păcatele și greșelile ei,
printre care membrii cu doze mari de ipocrizie. Oamenii se ascund
după expresii, convingeri și cutume prin care încearcă să stea bine
acoperiți în colivii de aur. Mama mea e un astfel de exemplu. Un om
care și-a construit o cușcă strălucitoare, dincolo de care nu o atinge
nimic și din mijlocul căreia are imensa convingere că stăpânește
înțelegerea lumii și a vieții. Domnul Șarpe, mi-a spus într-o zi „Băi să
știi că se caută la dinți calul de dar! Cum adică să nu-l caut? Adică eu
ar trebui să-ți fiu recunoscător că-mi dai mie ceva ce voiai să arunci?
Adică să mă bucure că-s gunoier în ochii tăi? Că în loc să duci la gunoi
sau la casat îmi arunci mie? Calul de dar se caută în toată gura!”. La fel
pot spune și eu despre oameni, faptul că nu mi-am ales părinții le dă
dreptul să mă creadă jucăria lor? Să îmi taie mie dreptul de a le indica
greșelile ce mie mi-au produs traume, pierderi și coșmaruri?
Să rămână manieriștii cu viețile strâns legate între coperțile legilor
sociale! Eu vreau să fiu mâine mai mult ca azi, iar asta cere ca uneori
să scot scheletele din dulapuri, să ridic capace la coșciuge și să sap prin
canale. Mama este cea care m-a făcut să am alergie puternică, organică
la ipocrizie, falsitate, lăudăroșenie și lupta pentru imagine mai mult
259
decât pentru realitate. Prietena fratelui meu îi seamănă izbitor mamei

mele. Pe cât de ironic îmi sună și mie, am reușit în numele unui pariu
să-i dau fratelui meu o copie leită a scumpei lui mame.
La reuniunile de cvasi familie ce suntem, simt că rămân fără suflu
fiind fizic sufocată de falsitatea și teatrul din aer. Îmi vine să-i iau de gât
și să-mi smulg amintirile din cap și din inimă să le îndes pe gât, până
vor deschide ochii și voi vedea măcar o urmă de regret, de înțelegere a
naturii lor. Am ajuns de atâtea ori în pragul disperării în prezența lor,
încât mi-am vărsat oful în toate modurile și felurile. Plecând de lângă
ei am fost mereu terorizată de reacțiile la care am ajuns în preajma lor.
Reacții explozive contrare caracterului și modului meu de a fi.
N-a ajuns niciodată nimic până la ei. Am știut la fiecare criză că e
inutil, dar măcar m-am mai răcorit. Apoi am început să-i evit, să-mi
răresc întâlnirile cu ei. Am înțeles că frustrarea pe care mi-o induce
familia mea îmi este fizic dăunătoare. Sunt fixați în viziunea lor asupra
vieții, iar eu sunt ratata familiei. Țiganca cu bocceluța în spate, mereu
murdară pe haine și la vorbe. Dacă eu le produc lor jenă și dispreț,
ei îmi fac mie prea mult rău emoțional. Mă sfâșie între dorința
irealizabilă de a avea o familie în sânul căreia să mă simt cum m-am
simțit în familia domnului Șarpe și nevoia de a le demonstra că banii
lor nu-i fac mai fericiți ca mine. Mi-ar fi plăcut să am un frate cu care
să mă înțeleg, pe care să mă pot baza și cu care să am convingerea că
putem cuceri lumea. Am fost crescuți și educați să nu ne suportăm.
Cât am fost copii, mama a făcut mari diferențe între noi și amândoi
părinții i-au dat lui mai multă susținere. Era normal ca eu să cresc
cu frustrări, iar el cu convingerea că e un semizeu. Știu că asta este
normalitatea, dar nu pot accepta. Toată copilăria mi-a fost definită
de această „eroare genetică”, și anume incapacitatea de a accepta! Am
copilărit într-un sat de romi. Străbunicul din partea tatălui a fost
chiabur deținător de afacere, case și terenuri. Bunicul a lucrat ani
mulți în comerț și a fost și măcelar.
Pe scurt, am copilărit într-un sat ce avea în cimitir foarte multe
cruci cu numele Dinu, iar în curtea copilăriei erau mereu țiganii,
romii, spuneți-le cum vreți, dar ăia erau mândri de numele de țigan,
la muncă pentru ai mei. Li se dădeau bani, mâncare și erau tratați
cu respect. Am avut o scurtă perioadă în care, molipsită de aerele de
260
superioritate ale familiei și, în mod special ale mamei, m-am comportat
ca o sclifosită mult superioară celor colorați.
Nu m-a ținut mult, pentru că noaptea săream gardul să ies la
joacă cu puradeii. Am trăit în sinea mea la granița dintre disprețul
alor mei pentru cei inferiori sau săraci și disprețul celor inferiori și
săraci pentru ai mei. Eram ruptă interior între realitatea faptului că
toți suntem oameni cu vise și dorințe, toți suntem la fel de fragili în
fața morții și așteptările alor mei să fiu o prințesă mândră și prețioasă.
I-am văzut murind la fel și îngropați sub același pământ. Poate din
puțul copilăriei am băut apă filtrată, atât prin mormântul bunicii
cât și prin mormântul lui Dimon, bătrânul familiei ce lucra la noi
în curte. Nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor familiei, dar nici nu
am fost vreodată realmente acceptată de cei disprețuiți. O ruptură ce
m-a urmărit toată viața, chiar și în anii în care puțeam a sărăcie, fiind
plină de bube de la purici și purtând haine ce miroseau a umezeală și
ghetou. Atunci am aflat că sărăcia are semnele ei și am scris despre asta
un articol în care descriam cum identifici un om sărac.
Undeva, familia din care provin și-a lăsat amprenta. O semnătură
pe care unii o citesc drept aere de superioritate. Este însă un semn din
naștere care mi-a trasat genetic anumite linii directoare, un sistem de
valori și o altă viziune asupra vieții. Bagaj cu care nu voi avea niciodată
loc printre cei ce disprețuiesc reușita și posesiunile altora. Locul de
unde te tragi, oricât l-ai uita, te marchează pe viață. Eu am ieșit o
corcitură între boier și rrom și sunt cea mai fericită malformație de pe
planeta asta. În timp ce sângele m-a tras spre vise mărețe, autoeducația
m-a ajutat să supraviețuiesc și să reușesc. Să combini cultura cu
îndemânarea este o reală rețetă a succesului. Sunt mândră de originile
mele și mă bucur că în viața mea au existat bunicul și tatăl meu. Doi
oameni ale căror scurte vieți (din cât am prins eu) m-au ghidat prin
viață. Și da! Am fost copil! M-am jucat, am făcut trăsnăi și am păstrat
în nări varii miresme și arome de care sunt strâns legate amintiri de
basm�
Cum mă gândesc, la copilărie prima amintire care-mi explodează
în cap este Ajunul Crăciunului cu coșurile de nuci, mere și covrigi
de lângă ușă și colindătorii venind valuri, valuri. În camera de la
drum, adesea nelocuită, era mereu bradul împodobit cu ornamente
261
comuniste, simple și anoste, fiind ici-colo îmbujorate de o ghirlandă

din hârtie creponată sau de o lumânare cu clips. Bradul stătea închis
acolo și-l vedeam de trei ori. La ornare, la luat ceva bomboane din el
sub stricta supraveghere a bunicii și uneori prindeam momentul când
era evacuat. Nu mergeam în acea parte a casei. Nu treceam dincolo
de sufragerie spre holul cu a doua intrare în casă și acea cameră de la
drum. Exista o regulă nescrisă că nu am voie.
Uneori, înainte de sărbători, mergeam cu bunicul la vitrinele
din toată casa și din acel hol să curățăm pahare și bibelouri de praf.
Niciodată nu m-a ros curiozitatea. Nu m-a interesat ce-i acolo. Nu m-a
împins nici un drăcușor de la spate să aflu ce comori ascund sertarele
și dulapurile. Atâta dezinteres am avut pentru obiectele din casă ale
bunicilor cât am avut și pentru istoria familiei. Dacă mi s-a arătat
am privit, dacă mi s-a spus am ascultat. Altfel n-am fost măcinată de
curiozitate.
Aveam alte distracții. Îmi plăcea să vopsesc casa și gardurile. Să
schimb țigla. Să mă cocoț peste tot. Să stau spânzurată prin copaci.
Să-mi fac căsuță cu camere în pătul după ce dispărea porumbul.
Uneori stăteam în pod ascunsă în fân. Treceau zilele cu mine prinsă
în activități de dolce far niente. Mă jucam cu puradeii pe stradă, mă
răneam prin tot felul de trăsnăi și eram uneori umbra bunicului meu.
Atât. N-am avut o copilărie spectaculoasă și nu am amintiri demne
de romane�
Țin minte când am băut prima oară din cană. Cum îmi apreciam
creșterea măsurându-mă cu o chiuvetă din bucătăria de vară și dinții
care se mișcau în gura bunicii pe care mi-i arăta mereu. Zilele și nopțile
de tranșat animale și făcut mâncăruri ca la nebuni, borcane și hârdaie
de chestii. Vitrina din magazie cu un miros specific din care uneori
îmi era înmânată o bucată valoroasă de cretă. Beciul din care mereu
scoteam apa cu fărașul și găleata, după fiecare ploaie mai serioasă.
Clăbucii făcuți de ploaie pe betonul din curte care erau o plăcere să-i
urmărești din bucătăria unde radioul pârâia plăcut și bunica gătea
mereu ceva, în timp ce bunicul citea presa.
Și între toate astea un Crăciun petrecut la o verișoară a tatălui meu
când tata mi-a dat o pereche de pantofiori din plastic ce se mișcau și
cântau lambada. Acel Crăciun m-a marcat. Atmosfera era sumbră și
262
încordată. Mama îi spunea tatălui să nu se reapuce de fumat. Era ceva,

se întâmplase ceva. Nu am aflat vreodată concret ce s-a întâmplat, dar
mereu când mă luam în coarne cu tata și-l lovea sentimentalismul,
îmi spunea cu lacrimi în ochi de acel Crăciun sumbru și cum din
nimicul care-l mai avea mi-a luat acei pantofiori pentru „fetița lui”. Îi
mai am. N-au mai cântat de atunci. Dar îi am. Și tata a rămas în mine
legat de acei pantofiori. Gândul la ei îmi aduce mereu lacrimi în ochi.
Asta mi-a fost copilăria. Un amestec de contradicții, de protocolar cu
scăpări emoționale, de impuneri, răceală și așteptări. Mi-am găsit să-
mi păstrez amintiri și le-am ales cu înțelepciune pentru că din ele am
stors ani la rând lecții.
Familia din partea tatălui era o continuă scriere și rescriere a lui Ion
de Rebreanu. Fatidică treabă că în partea asta a familiei au fost din
tată-n fiu Ion și Ștefan, undeva prin timp rătăcit un Radu și recent
un Dumitru fratele tatălui. Eu eram Ioana, nepoata lui Ionică a lui
Fănică. Până spuneam cine sunt mă lua somnul, dar asta eram și asta
se aștepta de la mine. După ani, în ciuda scandalurilor din partea
mamei, am devenit Cristina și, odată ruptă de familie și de mizeriile
ei, Cristina Dinu pentru a nu uita ce războaie sunt în numele meu și
de unde mă trag. Astăzi mă întreb de ce a deranjat-o atât de mult că
mă prezentam cu cel de-al doilea nume. O fi fost o încălcare a maniei
ei de ține totul sub control? O fi dat paharul pe afară că nici la asta nu
fac cum vrea ea? Nu știu, dar îmi amintesc imensele ei crize, certuri și
nervi că mă prezint cu alt nume.
Am făcut la un moment dat o alegere conștientă de a închide în
Ioana acea parte a vieții mele care m-a împovărat cu niște vendete și
de a o încuia ca pe un exponat ce trebuie vizitat și niciodată eliberat.
M-am dedublat voit, până ce am reușit să mă identific cu omul ce mi-
am dorit să devin. M-a ajutat și viața luându-mi tot de la bunici, tată,
casă, masă și siguranța zilei de mâine. Nu mai e nimic din ce a fost
odată această familie. Mă apucase acum ceva ani o sete nebună să merg
să scotocesc prin arhive și pe la verișoara tatălui despre istoria familiei.
M-a calmat inutilitatea efortului și faptul că verișoara respectivă nu
prea i-a agreat familia tatălui, iar pe mine m-a disprețuit fățiș.
Mă bucur că nu ne-am mai revăzut, voiam din tot sufletul să-i cer
să nu mă mai invite la cafea, pentru că-mi produce scârbă. Aceeași
263
problemă de ipocrizie. O femeie despre care întâmplător tata chiar

mi-a povestit trecutul ei, astăzi doamnă serioasă, înțepată și pe care
firea mea libertină o jenează. Tot ce voi reține despre ea în timp va fi
nesimțirea cu care după moartea tatălui m-a sunat să o cazez câteva
zile. I-am explicat că stau într-o cutie de chibrituri și dorm pe un
fotoliu jumătate rupt. Tanti a avut tupeul și nesimțirea să-mi spună
să plec pe la vreun prieten sau prin oraș, să o las cu fata ei adoptată să
stea o noapte acolo�
Din partea tatălui cel mai mult mi-a plăcut de bunicul meu. Nu
avea tupeu nesimțit și căuta să păstreze distanța față de favoruri
și servicii ale altora pentru el. Pe omul ăsta când îl deranja ceva nu
aveai nevoie de ghicitori în stele să afli. Ți-o servea direct și fără
menajamente. La înmormântarea bunicii s-a enervat pe tanti Boana
(Boala cum îi spunea el), sora bunicii parcă, și l-am văzut ieșind din
bucătăria de vară cu cuțitul după ea s-o tranșeze. Ăsta om pe sufletul
meu. Fără ipocrizie, fără zâmbit în față și mâncat de fund pe la spate,
fără invitații la cafea pentru cei ce-i disprețuia. Nu te plăcea, nu-i
treceai pragul curții. Avea și el momentele lui de fățărnicie, dar erau
mereu „business related”.
Mi-a plăcut de el. El nu l-a plăcut niciodată pe fratele meu că era
prea fandosit, prea prețios, prea delicat și prea înfumurat. Ce-i drept,
nici fratele meu nu și-a agreat acești bunici. Și uite așa am crescut noi
atât de diferiți în mentalitate, încât mai mult ne disprețuim decât să
ne simțim rude.
Bunicii lui erau mai prețioși. Bunica era o femeie simplă. Bunicul
era deosebit totuși. Citit, cult, priceput și mai era și sculptor în lemn.
Dar amândoi aveau niște fixuri și un stil de viață care pe mine mă lăsa
rece. Erau orășenii prețioși, deși locuiau într-o cameră și trei metri de
curte. Atitudinea lor am văzut-o în caracterul mamei mele. Pentru
orice avea ea impresia că e un plus de superioritate se urca la nori de
n-o atingeai, atât de sus că nici ea nu vedea că motivele ei de mândrie
sunt net inferioare realității.
Eu? Eu eram de la coada vacii, prima la rânit la porci, la împărțit
lături și la leșinat de cald pe câmp la sapă. Fratele meu a crescut să fie
delicat, prețios și superior. În ciuda scăpărilor lui din liceu cu bețiile
și grupurile de prieteni un pic evident nefaste, a evoluat pe calea bine
264
trasată de familia din partea mamei. Pe mine țăranca se vede de la

kilometrul o sută, îmbinată cu meseria de fierar și pasiunea pentru
motociclete, astfel încât par în ochii multora o monstruozitate lipsită
de feminitate. Și, totuși, delicatețea nu stă în gesturi, ci în atingeri, nu
o găsești în rochii, ci în stâlpul solid de suport precum mama leoaică.
Feminitatea nu se măsoară în numărul celor ce vor să dezmembreze
patul cu tine, ci în sclipirile din ochii persoanei dragi când îți strânge
capul la piept. Țăranca din mine știe cum să strivească pământul în
pumni și cu aceeași palmă aspră să culeagă o gâză de pe aripa unui
fluture, fără să-i curețe puful.
Cu toate părțile bune ale educației pe care le-am primit în curtea
bunicilor, am crescut într-un adult obsedat de ideea că e mult prea
ușor să arunci lucrurile ce nu merg și ar trebui aleasă calea mult mai
grea a reparatului. Și, vai, cât am tras și cât am plătit pentru această
parte idioată din mine. Partea asta s-a format în copilărie, în curtea
bunicilor, unde aproape nimic nu se arunca. Mi-o amintesc un
pic oripilată pe bunica adunând sârme din baliga de pe drum și nu
înțelegeam de ce pentru că dădea pe afară magazia de sârme. Bunicul
îmi spunea că fiind strângător ajungi să ai.
Erau legați trup și suflet de averea lor și mi-au insuflat și mie acest
atașament până ce viața m-a scuturat de el. Se strângeau pungi, foliile
de la bomboane, lemne, paie, frunze, tot ce se putea strânge și reparau
orice lucru nefolositor, chiar de era mai ieftin să cumperi altul. Atât
de pasionali erau în stilul lor de viață că mi-au transmis această nevoie
ca trăsătură de caracter. N-a fost nimeni acolo să-mi spună că ar trebui
s-o educ selectivă, ci m-am aruncat în salvat și reparat orice în jurul
meu de la obiecte la oamenii și relații.
Probabil am ajuns să transform resturile în artă, pentru că m-am
lovit de prea multe ori de imposibilitatea internă de a mă despărți de un
rebut, un gunoi sau o amintire. Am ținut claie peste grămadă înghesuite
într-unul dintre ateliere vitrinele din casa copilăriei, mobilă și veselă.
În august 2017 am reușit să mă conving să le desfac, dar nu pentru
a le arunca sau a le arde, ci pentru a le transforma. Calea perfectă
pentru mine prin care să nu le mai țin, dar nici să nu le arunc, a fost
să le tai în varii forme și să folosesc lemnul lor ca stative sau fundaluri
pentru obiectele mele�
265
În amintirea bunicilor și pentru sufletul meu am făcut în fața lor o

promisiune de a le integra în obiecte și de a le trimite în lume să spună
povești. Dacă în cazul obiectelor am scăpat ieftin, găsind variante de mijloc
care să nu mă chinuie sufletește, în cazul oamenilor am fost autodistructivă.
Ani buni am crezut că nu e ok să dai cu șutul unei relații care nu merge.
Că e o obligație interioară să afli ce nu e ok și să încerci să repari. Chiar am
crezut că orice poate fi reparat, că oamenii pot ajunge la un teren comun de
unde să construiască. După câteva relații eșuate care au însemnat aproape
15 ani din viața mea. 15 ani în care m-am luptat să repar ceva ce nu mergea
și în cadrul cărora singura metodă prin care mecanismul grotesc se putea
învârti era ca eu să fiu cățeluș cu botul pe labe.
Învăț greu. Dar am reușit să înțeleg că fiecare sac are peticul lui și se
întâmplă uneori să insiști în mod evident absurd, să pui un petic prea
mic la o gaură prea mare și să folosești sacul sub capacitatea lui pentru
a proteja improvizația.
Nu mai sar să ajut și nu mai sunt prima care-și oferă serviciile. Nu
mă mai sacrific, încercând să salvez sau să repar. A fost greu să ajung în
punctul ăsta, acest punct în care îi criticam pe alții că sunt egocentriști.
Dar nu puteam exista în cadrul unui paradox. Ruptă între „Eu nu
exist pentru mine, ci pentru poveștile pe care vreau să le dau lumii”,
„Compromisul te compromite” și insistența de a face să meargă ceva
greșit încă de la început. Ai mei mi-au dat ce i-a definit, ce-au crezut că
e bine pentru că așa au trăit. Mi-au transmis felul lor de a fi ca fiind cel
mai bun. În timp am descoperit că ceea ce funcționa perfect în mediul
lor nu era potrivit pentru lumea în care trăiam eu.
Îmi amintesc viu, crud de viu, privirile dezaprobatoare ale familiei
față de ieșirile mele în afara drumului lor. Îi pot arăta cu degetul
pentru problemele create de educația lor, dar nu îi pot judeca. Am
trăit să înțeleg că nu e în firea omului să poată vedea și înțelege mai
mult decât mediul său și drumul ales. O viziune amplă de ansamblu
e dată unui număr mic de oameni și mult prea adesea acești oameni
sunt din categoria celor târșâiți de viață sau dedicați studiului. Mai
rar oamenii prinși în caruselul întâmplărilor zilnice, ale vieții tipic
umane, au timpul și mintea să vadă mai mult.
Ipocrizia și lauda au fost barele de aur în spatele cărora mama mea,
la fel ca mulți alții, și-a construit lumea. Așa a înțeles ea viața. Asta e
266
calea pe care încă o vede corectă și perfectă. Asta își dorește și pentru
mine. Nu o pot judeca! O pot combate, o pot pune în lista defectelor
mele, dar nu pot decide unde e corectitudinea. La fel și viziunea mea
asupra vieții este absurdă pentru alții. Am văzut și am învățat să înțeleg
cât de diferiți suntem ca oameni și cât de convinși suntem mulți că
doar felul nostru de a fi este cel mai bun. Poate totuși nu am avut o
copilărie banală și poate acel timp mintea mea l-a folosit să privească
oamenii, gesturile și diferențele.
Și cât de diferiți erau toți și cât teatru jucau pentru un scenariu
numit „familie”. Toți frumoși și perfecți în felul lor. Bunica mea,
marea pofticioasă a amintirilor mele, era o femeie muncitoare, care
cot la cot cu bunicul meu a muncit să ridice o moșie și să crească o
familie. A tras. O viață întreagă a tras și a murit trăgând pentru ceea ce
simțea. Și-a crescut băieții diferit. În unchiul meu a investit dragoste,
bani și relații pentru că era incapabil să facă ceva cu viața lui, iar pe tata
l-a ignorat pentru că se descurca. În final, unchiul a ajuns doar să aibă
pretenții și convingeri că i se cuvine, iar tatăl meu să înțeleagă și să-și
ajute părinții conștient că faptele lui sunt ignorate pentru că sunt de
așteptat, iar ale unchiului ridicate în slăvi.
Nu pot uita ziua în care tatăl meu a construit o scară metalică la
pod pentru a nu se mai chinui bunicul cu scara de lemn. Aveam vreo
cinci-șase ani. Eram acolo în curte când se monta scara, iar bunica îi
explica tatălui meu cât de mult o ajută unchiul pentru că-i dă borcane
cu mațe pentru făcut cârnați. Am văzut schimbările pe chipul tatălui
meu și am simțit și-n mine neînțelegerea. Era ca un zid dincolo de
care ea nu avea capacitatea să vadă. Nu vedea ce se întâmplă în fața
ochilor ei. Nu vedea indiferența unchiului și dedicarea tatălui. La fel
cum mama mea știe prea bine că fratele meu și prietena lui, la vreo
șase luni după moartea tatălui, m-au primit în casă interzicându-mi să
iau din mâncarea lor și să ies din cameră când e el acasă.
Aveam un câine și mi-au interzis să-l țin în casă pe motiv că ea are
alergie la părul de animale. Am plâns că îmi chinuie animalul, că-l țin
în mașină cu nopțile, că e inuman. Nu i-a interesat. După luni în care
acel câine, un Amstaff, nu un pechinez, a stat în mașină, chinuindu-
se și atrăgându-mi ura lumii care nu știa situația mea și nu știa că mă
zbat să-i găsesc stăpân, l-am găsit mort. Mașina plină de vomă și totul
267
ros înăuntru. Am plâns isteric în fața geamului. Mă uitam la ea, Gia,

cățelușa mea și plângeam cu sughițuri. Acum fratele meu și prietena
lui au câine. Ea este oripilată de cei ce chinuie animale și au nesimțirea
să-mi povestească despre blănosul lor.
Iar mama senină îmi arată poze cu ei și câinele. La fel de senină
cum bunica îi arăta tatălui meu borcanul cu mațe. Mă sfâșie și se zbate
în mine un tumult de emoții intense și contradictorii.
Pe de o parte, îmi vine să urlu și să întreb isteric despre câinele meu,
iar pe de altă parte, îmi vine să plec simțind nevoia să pun milioane
de kilometrii distanță între mine și ei. Dar, sunt acolo să-i ascult
văicărelile și criticile și să o ajut când are nevoie, în timp ce fratele
meu o vizitează de două ori pe an. Aceeași poveste la doar o generație
distanță și aceeași seninătate pe fața unei mame în discriminarea ei.
Bunica a murit îngrijind puii unchiului. A răcit și a făcut o comoție
cerebrală supărată de unchiul nemulțumit de cum îi îngrijește puii. A
omorât-o și, senin după înmormântarea ei, planifica internarea la azil
a bunicului și căutarea valorilor din casă. Intervenția tatălui meu i-a
permis bunicului să moară în patul lui și i-a prelungit viața cu spitale
și medicamente.
Nu știu dacă pe mama o va omorî aceeași incapacitate de a vedea
faptele. Dar știu că eu nu voi trage ca tata pentru crearea unei familii,
unui mediu cald, unor rude la masa de Crăciun. Astăzi, privind în
urmă, înțeleg că ceea ce am trăit eu în copilărie a trăit și tata în a lui. Mă
roade aceeași dorință de familie unită la gura sobei, mă apasă răutatea
și răceala din familia mea cu aceeași putere și disperare cu care îl apăsa
și pe el. Eu nu vreau să-i duc scutul mai departe și să arunc cu lancea
în aceleași mori de vânt. Nu merită.
Cred că suferința tatălui cu care am empatizat toată copilăria
m-a făcut să nu vreau copii, ajungând să duc un stil de viață care să
mă asigure de imposibilitatea purtării unei sarcini. Nu vreau să risc
să greșesc și eu. Această responsabilitatea nu vreau să mi-o asum. Și
pentru a mă feri de asta am devenit un om suficient de egocentrist,
în viața căruia copilul să fie evident o încurcătură ce trebuie evitată.
Dacă vreodată voi fi stabilă financiar, voi investi timp, cultură și
finanțe în educarea și dezvoltarea unor copii părăsiți. Mă voi asigura
să dau mai departe ștafeta și să-mi joc rolul în lume, dar nu voi face
268
copiii mei. Sunt conștientă că peste ceva ani va interveni biologia să

mă zăpăcească de cap, bătându-mi gongul îndeplinirii sarcinilor ce-mi
revin ca femelă a speciei. Am avut grijă să mă pregătesc toată viața și
pentru acest moment�
M-am împăcat și cu ideea că voi ajunge o babă nebună fără rude,
prieteni și acoperiș deasupra capului. Pentru cazul în care voi ajunge
atât de antipatică, încât să nu mai am pe nimeni pe lângă mine, m-am
ocupat de acum ceva ani de o asigurare de viață la care voi plăti mulți
ani în vederea unei pensii sau a chiriei la un azil.
Am început să-mi fac și OPISul la lucruri (merge greu partea asta)
pentru a-mi putea face un testament. Dacă mor cu motocicleta în
trafic (e o realitate posibilă oricând), îmi scap polizorul în gât, îmi
bubuie vreo butelie sau îmi pică o cărămidă în cap, tot ceea ce am
va pleca spre oameni ce se implică în răspândirea binelui și ajutorul
amărâților. O familie din EDC România va primi toate cărțile mele
ca să le dea la copii. Ciurescu, DmT și Rian vor primi sculele mele.
Cosmin este beneficiarul asigurării mele de viață. Cătălin veterinarul
va primi toate obiectele mele potrivite pasiunilor lui pe care a început
să le trăiască. Orice ban va exista în conturi și cash va pleca spre un azil
de bătrâni. Mihăescu, Iliescu și Șarpe vor primi toate contactele mele
de la clienți la furnizori, materia primă și cele mai valoroase lucrări ale
mele. Mihăescu colecționarul va primi baionetele și colecția mea de
cuțite. Plus alții și alte mici detalii.
S-ar putea spune că abia am pășit din copilărie și deja mă pregătesc
pentru moarte hotărâtă să fiu singură. Ar fi o eroare majoră. Spuneam
de bunica că era pofticioasă până la egoism. Am o amintire de care
acum râd cum râdea tata de mine când i-am povestit. Eram într-una
dintre grădinițe lângă cais. Bunica mi-a arătat o caisă mare, pufoasă și
delicioasă în vârful caisului. Mi s-a umplut gura de salivă poftind la
ea. M-am cocoțat cu chiu cu vai și am prins prada. Coborâtă din cais,
bunică-mea a luat-o și a mâncat-o.
Am rămas în fața ei privind perplexă și incapabilă să zic sau să fac
ceva. Tata o știa prea bine cum era, nici nu m-a lăsat să termin povestea
că râzând în hohote m-a întrebat „și ți-a luat-o s-o mănânce, așa-i?”.
Asta a fost copilăria mea care m-a făcut să fiu în fiecare zi pregătită
pentru inexistența zilei de mâine. Abia am scăpat sănătoasă din
269
copilărie și vreau să mă asigur că stilul meu de a trăi haotic și periculos

nu va da statului și unor rude indiferente niște resurse atât de valoroase
pentru alții. Copilăria și tinerețea pentru mine au fost o luptă pe viață
și pe moarte (la propriu) din care am ieșit nedorindu-mi posesiuni
și avuții și îngrijindu-mă să pot oferi altora niște resurse cu care să-și
construiască ceva. Am căutat mereu să dau, să ajut, să-mi tai pofte și să
încerc mereu să văd lucid versiunile tuturor și cât mai multe piese din
puzzle înainte de a înclina balanța spre cineva. În concluzie, nu îmi e
dor de copilărie, dar îmi e cumplit de dor de curtea copilăriei. Ani la
rând m-am fremătat în pat în nopți lungi visând cu ochii deschiși cum
voi salva acea curte și o voi avea eu. Bunicul, fie-i țărâna ușoară, mi-a
spus într-o zi „dacă moare taică-tu primul, mă-ta va distruge moșia
asta și o va vinde la țigani”. Așa a făcut. Doamne, cât de dor îmi e de
curtea aia așa cum era pe vremea bunicilor. Cu trandafirii mândri de
florile lor, cu grădinițele și grădina săpate, cu mirosul de pământ ud
al fiecărei seri de vară, cu animalele din ogradă. Îmi e dor de iarba din
grădină, de pisicile care se adunau când bunicul își ascuțea cuțitele
pe masat. Mă sfâșie uneori dorința de a urca iar în nuc pentru a privi
dincolo de curți și case la ochiul de poiană pe care alergau cai.
Când mă gândesc la casa copilăriei se adună în mine o durere
neputincioasă care, dacă o las să crească, mă pune în genunchi
plângând fără gânduri. Un alt atașament de lângă care cursul vieții m-a
smuls. Dar sentimentul nu l-a scos nimic din mine, iar dorul intens
nu a fost stins de trecerea anilor. Îi visez uneori pe bunici trebăluind,
aud ploaia spărgându-se de cimentul curții, aud sunetele satului și
câinii vecinilor, simt în nări mirosul florilor și al ierbii și parcă mi se
înfioară pielea la atingerea vântului de atunci, de cândva. Stăteam în
barbă așteptând să treacă copilăria, dar am trăit intens fiecare clipă,
absorbind imagini, trăiri, mirosuri și atingeri.
Palma aspră a bunicului, parfumurile bunicii pe care încă le am,
acea cutie purtând mirosul vitrinei și răceala holului unde erau. Închid
ochii și din Franceza Mică, stradă de sat plină de bolovani, intru în
curtea din stânga ce are un gard verde din lemn și porți metalice. Una
dintre puținele case cu șanțul de la stradă curățat și cu iarba tăiată.
Mai la dreapta de porți stă la șosea cu gura pe vecie închisă magazinul
pe fundația căruia mi-am rașchetat pielea de pe piciorul drept.
270
Cum intru amintirile despre acea casă în curte din stânga mă

învăluie mirosul trandafirilor plantați în fața geamurilor casei. Mă
îmbată amestecul de mirosuri și petele multicolore ale capetelor
bogate în petale ce se pierd prin marea frunzelor verzi. Acel verde
închis, strălucitor, ce e veșnic legat în amintirile mele de pereții
exteriori ai casei. Din dreapta mă răcorește umbra bolții de viță de vie.
Pe la mijloc e banca așezată cu fața la casă. Pe ea încă îl văd pe bunicul
meu în pantalonii gri la dungă. O dungă ștearsă și roasă de anii lungi
în care au fost pantaloni de muncă în curte. Un pulover gri de sub
care se văd marginile cămășii, iar peste ele are vesta de lână albastră. Cu
capul gol sub cerul serii și sub mâini ținând toporașul baston. Se uită
spre casă, în pământ sau undeva departe în el.
Nu mi-l amintesc stând să citească presa sau făcând vreo altă
activitate pe acea bancă. Stătea! La ce s-o fi gândind în momentele
acelea nu voi ști vreodată. În spatele viței de vie era o grădiniță spre
care intrai ori pe la mijlocul bolții, ori prin capătul dinspre bucătăria
de vară. Spațiul grădinii era ocupat de magazinul construit cu două
camere la stradă și o hală în spate. În dreptul intrării era un bazin de apă
pe care mi-a alunecat scara când am avut atelierul acolo, rașchetându-
mă de peretele plin de calciu și prăbușindu-mă de la peste doi metri
înălțime. Lângă bazin un imens cireș amar. Apoi iarbă, o alee îngustă
din dale de beton flancată pe ambele părți de crini, ghiocei și zambile.
La începutul din stânga al aleii era un cais altoit și o veche fântână, iar
în dreapta un liliac, un cireș și un alt bazin. Varză la baza viței de vie
și apoi, spre dreapta, parcelele cu căpșuni, mărar, leuștean, pătrunjel,
ceapă și usturoi. Tot gardul dinspre vecini era dublat de zmeură și
alocuri triplat cu napi. Nu știu cu ce dulciuri au crescut copii, dar eu
în cana mea de metal îmi amestecam zmeură sau căpșuni cu zahăr și
înfulecam cu 10 guri.
Din dreptul porții în stânga, în spatele trandafirilor era casa formată
dintr-o cameră cu vedere la stradă, un hol, o altă cameră (sufrageria),
urmată de un al doilea hol. După acest al doilea hol, paralel cu
sufrageria, veneau una după alta o cameră, o cămară și baia. Camera
de la stradă avea două ferestre, una ce „privea” la stradă prin bolta
de trandafiri cățărători și grădina de trandafiri și cealaltă avea vederea
înspre curte. Primul hol avea o intrare chiar din dreptul ferestrei
271
cu vedere spre curte. La intrare se ajungea mergând pe un trotuar

din dale de ciment ce separa trandafirii de la stradă de cei din mica
grădiniță vizibilă prin geamurile maiestoase ale holului. Memorabilul
hol cu crema de zahăr ars a copilăriei.
Holul leagă acea cameră de la stradă de sufrageria în care mi-am
petrecut copilăria. În stânga soba construită cu scaun pe o laterală și
patul pe care am dormit cu ambii bunici. În față o oglindă de cristal
deasupra unei vitrine. Mijlocul ocupat de masa care a adunat lumea
la sute de sărbători și pe care au stat toți morții familiei. Astăzi adună
praf la mine în atelier. Pe peretele cu ușa în dreapta o altă vitrină plină
de pahare și bibelouri. Pe partea cu geamul, față în față cu soba și
patul, era mini vitrina cu televizorul și mașina de cusut ce devenise un
soi de depozit de chestii.
Prin acel geam am văzut toată copilăria țeava de sus a puțului,
banca de afară și vița de vie. Iarna știam câtă zăpadă voi avea la joacă
după grosimea stratului de pe acea țeavă și după prezența sau absența
sunetului de lopată frecată de dalele trotuarului. Treceai prin ușa
dintre mașina de cusut și vitrină și ieșeai în al doilea hol. În dreapta
avea un gemuleț mic spre ultima grădină de trandafiri și a doua ușă a
casei�
În față era ultima cameră în care era o vitrină, un pat, un șifonier
și soba pe care o am eu acum în atelier. Din acea cameră se auzeau
mereu sunetele satului și forfota păsărilor din curte. Îmi plăcea enorm
în copilărie, când cu vreo ocazie anume dormeam în acea cameră să
ascult cocoșul dând alarmele de peste noapte. În stânga camerei era
cămara plină ochi de dulcețuri și alte bunătăți. Ultima încăpere era
baia în care în toată viața mea am prins doar o dată boilerul mergând
și apă caldă în cadă. În rest, băile copilăriei le-am făcut la lighean cu
săpun de casă și apă călâie spre rece. Sub baie, cu intrare din curte, era
beciul�
Toate acestea erau separate de următoarea curte care era cimentată,
printr-un gărduleț de plasă. Avea poartă mică și două porți mari. În
dreapta era bucătăria de vară cu geamuri spre curte și spre grădinița
cu magazinul. Avea apoi o a doua încăpere fără geamuri și WC-ul
stil budă de fundul grădinii. Perpendicular pe peretele acelei camere,
pleca în stânga, față în față cu gardul de la stradă, o construcție în stil
272
ardelenesc. Bunicului i-a plăcut mult stilul din Ardeal când mergea
la târgurile de animale și a reprodus acest podeț de fân cu fațadă
triunghiulară maiestoasă și acoperiș din țiglă după ce a văzut în acele
zone.
Pornind de la peretele bucătăriei de vară era magazia de scule,
sârme, porumb, grâu, chimicale, cârnați, untură și carne uscată. Apoi
gangul care dădea sub plecătoarea din spate a construcției, având în
dreapta butoaiele de borhot și în stânga depozitul de lemne pentru
foc. Îmi amintesc cu plăcere de spartul la lemne pentru foc și turele de
cărat cu brațul lemne spre casă. Nu am cum să uit vreodată mirosul de
borhot sau plăcerea cu care mă ascundeam vara prin imensele butoaie
goale. După gang venea camera unde stătea vaca cu gaură în tavan pe
unde îi aruncam în iesle fânul ținut la uscat în tot podul construcției.
Urma la etaj cotețul găinilor sub care era cotețul porcilor cu gemuleț
pe această față a clădirii, dar cu intrarea la ei din stânga.
Pentru a intra la porci trebuia să intri într-o altă grădiniță unde
în față era staulul oilor, în mijloc hrănitoarea cu bulgări de sare și
fân și în dreapta porții curticica cu intrarea la porci. Zona asta avea
o împrejmuire de gard din plasă care păzea cultura de cartofi. Apoi
era gardul dinspre grădina mare la care intrai prin gang. Nu mai văd
clar în amintirile mele acea dispunere a cartofilor, o iau mai mult prin
deducție logică și bâjbâială în privința locației, dar îi știu acolo pentru
că încă simt în nări mirosul oilor în timp ce mă uitam la bunicul meu
cum stropea cartofii să dispară gândacii ăia fascinant de lucioși și
frumoși.
Gangul avea uși mari de lemn, apoi refăcute de tata din panouri
sandwich, spre depozitul de lemne amintit. Dar pentru a intra în
grădină mai treceai de o poartă din plasă. În dreapta, cum treceai de
poartă, era WC-ul grădinii. În stânga era o mică zonă de lucru unde
se făceau proțapurile, țuica și alte mici treburi. Grădina avea patru
secțiuni pe lung. Bucata din stânga lată cât zona de la oi, era pentru
iarbă, iar în dreapta meri și parcela cu viță de vie.
Apoi, cât vedeai în față, la dreapta viței de vie erau plantați haotic
meri, peri și pruni. Ultima parcelă, jumătate ca lungime, era pentru
porumb. În capătul grădinii erau corcodușii, în stânga groapa de
gunoi și între groapa de gunoi și vie, în ultima bucată de viță de vie,
273
era nucul în care mi-am petrecut copilăria. Aici mi-am adunat cele
mai verzi amintiri. Poate oamenii copilăriei mi-au rămas în memorie
după câteva caracteristici și gesturi ale lor, dar moșia mi-a rămas vie cu
toate simțurile active.
Închid ochii cățărată în nuc și ascult satul la înserat prin bătaia
domoală a vântului. Colo o drujbă, dincolo un câine, mai încolo ceva
muzică. Simt în nas fumul amestecat de la gătit cu varii lucruri arse. Aud
un topor. Sub spate creanga groasă pe care mă sprijin mă cuprinde ca
într-o îmbrățișare și mă îndeamnă să deschid ochii. Uite! Acolo undeva
în față, peste case și copaci e o mică poieniță pe care aleargă cai.
Oare unde o fi mai exact poienița asta?
LECȚIILE TINEREȚII
Mă numesc Dinu Ioana Cristina, am 33 de ani, sunt cetățean

român și asta este povestea mea… M-am născut în București și mi-
am petrecut copilăria în județul Prahova. Am puține amintiri din
copilărie, multe fragmentate. Dincolo de bunici și casa copilăriei
despre care v-am scris deja vă voi povesti despre alte mici evenimente
memorabile�
Petrecerile care se făceau în curte cu varii ocazii. Erau chemați
lăutarii sub ferma baghetă a lui Gogu țiganul, vecinul lăutar violonist
de peste drum. Din casa lui de chirpici mereu răsunau sunetele
puradeilor care veneau să învețe meserie și erau trosniți peste degete
de Gogu cu replica „Romanțat! Romanțat țigane, nu manele d-ale
tale!” Cu acei lăutari și cu tata care găsea motiv din orice să-l cheme
pe Gogu să ne încânte cu romanțe de mult uitate, am prins mare
dragoste pentru această muzică și pentru poveștile ei.
Primul cuvânt pe care am învățat să-l citesc a fost: motocicletă.
Îmi amintesc un vis pe care l-am avut până-n vârsta de 7 ani, despre
o motocicletă care după o anumită turație scotea niște aripi și zbura.
Era un chopperaș negru cu un turometru ce trecea de la alb, la roșu
apoi verde. Pe verde trecea la zbor. O chestie de genul ăsta uneori mă
274
face să cred că există un destin scris în stele și suntem marionete care

ne zbatem aiurea în tramvai, pentru că orice am face ne mișcăm în
sfori unde suntem duși.
Unde aș fi putut eu să văd o astfel de motocicletă? Vorbim de
România în perioada 90-93. Eram telecomandă pentru televizor, dar
nu îmi amintesc altceva decât știri, muzică populară, Cerbul de Aur,
teleenciclopedia și desenele animate, Cartea Cărților. Am părăsit
curtea bunicilor să încep școala și cu fiecare an care a trecut am avut
tot mai puțină tragere să-mi petrec timpul la țară în vacanțe. Mi-a
plăcut școala pentru că plecam de acasă. Dar tare mult îmi plăcea clasa.
Îmi amintesc cum bătea soarele prin perdele, florile mari din
stânga catedrei, mirosul de clasă, rechizitele și bucuria că învățam
să cunosc lumea. Chiar am trăit această bucurie că sunt învățată să
cunosc lumea, sunt introdusă în tainele acestei complexe vieți. Când
ieșeam de la școală părinții s-au lăsat repede păgubași să mă ducă sau să
vină să mă ia, atâta timp cât eu m-am întors singură acasă în prima zi
de școală. N-am gândit-o, nu m-am speriat că nu mă așteaptă părinții,
nu m-am pus pe bocit. Am plecat spre casă și am fost certată că umblu
singură pe drumuri. Dar s-au bucurat repede să scape de problema
asta și m-au lăsat de capul meu, cu o condiție, să ajung fix în timpul
calculat pentru cât fac pe drum.
Timp pe care m-am pus repede să-l îndoi. Mai fugeam cu colegii
prin scări de bloc. Mai inventam povești cu blocuri bântuite. Îmi
găseam metode să nu mă grăbesc spre casă. Am avut drag de învățătură
până când, în ciuda plăcerii mele evidente, îmi făceam temele imediat
ce veneam de la școală și îmi făceam și în plus, presiunile mamei că nu
învăț suficient, nu sunt cea mai bună, nu-s mai bună decât copiii nu
știu cui, m-au sictirit și m-au îndepărtat de școala pentru că nu mai era
ceva ce mă fascina, era ceva ce eram obligată să fac nu pentru binele
meu, ci pentru a fi mai bună decât alții.
Fiind fată exista mereu în sânul familiei mele convingerea că deja
sunt cu gândul la băieți și, prin urmare, orice nu-i convenea mamei
mele în raport cu copiii prietenilor era datorită băieților. Nu voi reuși
vreodată să aflu motivele acestor convingeri ale ei. Acum mai pot
obține vreun răspuns de la ea, deoarece și-a distrus amintirile oscilând
între varii viziuni asupra vieții.
275
Îmi amintesc că am venit odată acasă după ce fusesem cu niște

copii într-un parc de distracții și îmi era deosebit de rău, deoarece mă
dădusem în toate trăsnăile după ce mâncasem. Pe calea grea înveți tot
felul de chestii și nu le mai uiți. Mama, în loc să mă întrebe ce am
pățit, m-a privit din hol cum tremuram și încercam să vărs spunându-
mi că tremur ca o „iapă în călduri”. Sunt astfel de mici nimicuri ale
copilăriei care m-au urmat în viața de adult. Mici impresii, mici reacții
și mici etichete pe care le-am adus din copilărie la maturitate și pe
care încă încerc să le înțeleg, deoarece ele îmi influențează reacțiile în
anumite momente. Conexiunile rapide pe care mi le face mintea între
un moment actual și o nemulțumire din copilărie sunt răspunzătoare
pentru reacții ce nu își au baza în prezent.
Fără o înțelegere a trecutului și a evoluției mele în timp nu mă pot
înțelege pe mine cea de acum și nu mă pot cizela în omul care doresc
să fiu. Trecutul nu se supune regulii „morții cu morții, vii cu vii”,
deoarece el este istoria care construiește viitorul. Așa cum o națiune
nu trebuie să-și uite trecutul, deoarece va fi sortită să-l repete, tot așa
omul nu trebuie să uite de unde a plecat fiindcă va fi sortit să se învârtă
în jurul cozii. Clasele I-IV au însemnat în memoria mea cinci lucruri.
Dragostea ce am avut-o pentru învățătură în imaginea acelei clase
îmbăiate de razele Soarelui. Moartea străbunicului meu din partea
tatălui, pe care am apucat să îl cunosc și mi-l amintesc la peste 90 de
ani culcat în pat citind Biblia. Moartea bunicii mele la înmormântarea
căreia acel tânăr mi-a cerut să ne pierdem în noapte. Acea tabără la
mare în care mi-au fost furați banii și întâlnirea lui MGE care era cu
un an mai mare și vecin pe strada unde locuiam. Din clasa a V-a am
fost mutată într-un liceu, deoarece acolo învățau copiii unor prieteni
de familie�
Între poveștile pe care le auzeam despre copilăria fratelui meu și
modul în care decurgea copilăria mea, erau diferențe astronomice.
Tatăl meu a încercat să-mi explice că trăim vremuri diferite și fratele
meu a copilărit într-o perioadă total altfel. Cei șase ani care ne
despărțeau au fost o prăpastie datorită unor schimbări suferite de o
țară întreagă.
Fratele meu a avut părinții aproape și și-a petrecut cu ei la munte și
la mare concediile. Când fratele meu era mic părinții mei erau angajați
276
la Uzina Mecanică și erau o familie la program. Eu m-am născut prea

târziu pentru aceste momente calde și am nimerit epoca afaceriștilor
la început de drum într-o țară încă dezorganizată în privința multor
aspecte. S-a construit un magazin la țară în curtea copilăriei și mama
împreună cu bunicul meu s-au ocupat de acel loc. Apoi s-a mai
deschis un magazin undeva în București. Tatăl meu a deschis o firmă
în 1992 care s-a ocupat de aceste două magazine și a început un atelier
de confecții metalice.
Părinții mei erau plecați mai tot timpul în perioada în care eu
creșteam. Rămâneam des singură acasă cu fratele meu și ne băteam
aproape întotdeauna, stricând fel și fel de lucruri prin casă. Habar
nu am dacă am crescut fără o educație sau nu. Tata îmi mai explica
lucruri și-mi mai dădea sfaturi. Mama impunea chestii și avea doar
cereri. Fratele meu era liber să plece când și unde voia, deoarece era
mai mare și era băiat, evitând să piardă timp cu sora mai mică, tâmpă
și deranjantă. Nu știu dacă sunt mai dezinvoltă și mai răzvrătită de fel
pentru că am crescut într-o familie dezorganizată așa cum era întreaga
Românie la acea vreme, pentru că am prins începutul calculatoarelor
și internetului prin dial-up cât încă era fragedă sau pentru că pur și
simplu așa mi-a fost firea încă din naștere.
Școala generală făcută în cadrul unui liceu m-a pus să fiu încă
din clasa a V-a în fața mai multor generații. Era ca și cum eu stăteam
pe prima treaptă a unei scări și-i priveam pe toți până la profesori.
Auzeam discuțiile celor mari, mai interacționam cu ei, mai pierdeam
timpul cu câte unii și am ajuns în timp să observ că aveam mai multe
subiecte de discuție cu cei mai în vârstă decât cu cei din generația mea.
Adesea stăteam de vorbă cu părinții prietenilor și găseam o plăcere în
asta, învățam lucruri noi și mai prindeam câte un sfat de viață. Dacă
părinții mă expediau în cameră pentru că nu aveam ce căuta în zonă
atunci când discutau oamenii mari, părinții cunoscuților și, în mod
special, adulții din viața prietenei mele Dragne, fostă colegă din clasele
primare, mă lăsau să particip la discuțiile lor ca să învăț și să înțeleg
cum este viața de adult.
Până la MGE trecusem prin niște relații inocente din care am
plecat în clipa în care mi s-a explicat că nu pot continua dacă nu accept
să împărțim patul. Eram copil, eram libertină și eram zăbăucă, dar nu
277
eram proastă. Nu frica de părinți sau povești înfricoșătoare pe care

le mai auzeam cu ton sfătuitor de pe la adulți m-au ținut departe de
a face pasul de la fetiță la femeie ci o convingere interioară că trebuie
să fie un moment care să conteze. Cum și în ce fel nu aveam idee, dar
trebuia să conteze.
Am fost mereu încăpățânată și firea mea m-a făcut ca atunci când
îmi pun ceva în minte să renunț la orice distragere și plăcere dacă nu
se potrivește ideii mele. Deci încăpățânarea m-a ferit de complicarea
acelor relații inocente. În parcul IOR, într-o zi când eram la plimbare
cu rolele, i-am cunoscut pe Piciu și Sucă și acea zi mi-a schimbat viața
pentru totdeauna�
Cei doi erau motocicliști, am fost vreo lună cred prietenă cu Piciu și
am rămas în relații bune mulți, mulți ani. Aveam cred undeva între 12
și 14 ani când i-am cunoscut. Erau realmente diferiți de toți oamenii
pe care îi întâlnisem până la acel moment. Dacă alți puștani pe care îi
știam se forțau să pară libertini, indiferenți, șmecherași, neînfricați,
etc., ăștia erau naturali și impuneau un soi de respect prin felul lor
de a fi. Aveau o tărie și o nebunie aparte care m-au fascinat din prima
clipă. Piciu a fost cel care mi-a insuflat dragostea pentru motociclete
și mi-a deschis ușa către comunitatea moto, prin toate poveștile lui
pline de aventuri și prin toată aroma de libertate pe care o răspândea
în jurul lui.
I-am cunoscut pe o parte din amicii lui motocicliști și am rămas
în relații ok peste ani cu foarte mulți dintre ei. Îmi este greu să pun în
cuvinte veselia, naturalețea, nebunia, încrederea, puterea și libertatea
pe care am văzut atunci la acești oameni. Deși acum înțeleg din ce se
trage și de unde vine și cum simpla plimbare în trafic pe două roți
te schimbă. Atunci însă făcusem cunoștință cu o nouă categorie de
oameni și am știut că voi face în așa fel încât să fac parte dintre ei.
Parcă prin clasa a VII-a sau a VIII-a a început relația mea cu MGE și
îmi amintesc că îmi plăceau enorm de mult discuțiile pe care le aveam
cu tatăl lui. Mama lui era aproape asemănătoare cu mama mea în
atitudine și așteptări, dar tatăl lui era din altă lume spre deosebire de
al meu�
Tata era o fire mai aspră în societate, era protocolar, rece și distant
sau pica într-o atitudine sociabilă prietenoasă plăcându-i să facă lumea
278
să râdă. Cred că de la el am prins obiceiul de a încerca să fac vânzătorii

să râdă, să încerc să-i destind. Tatăl lui MGE era mai dezinvolt, mai
libertin, mai degrabă un băiețaș de cartier în comparație cu tata. Și
câte și mai câte nu am învățat de la omul ăla. Îi plăcea să discute cu
mine, mai făceam schimb de cărți cu el, mă asculta, mă îndruma, mă
sfătuia. Sunt convinsă că era conștient că relația dintre mine și fiul său
nu va dura mult, dar îmi amintesc că-i spunea feciorului să învețe de
la mine, că-s isteață foc.
MGE era sub nivelul meu. Evident sub nivelul meu. Dar mi-a
plăcut de el, am fost cu el și a fost o primă relație frumoasă din care
amândoi am ieșit în câștig și în relații bune. Chiar a ținut enorm de
mult la mine și eu la rândul meu, dar ne-au despărțit zonele din care
veneam, mentalitățile, dorințele de viitor și chiar și simplele așteptări
de la viață. Eu eram un copil fascinat de viață, care voia să trăiască, să
simtă, să cunoască, el voia să se așeze la casa lui și să aibă mulți copii.
Pentru mine încă de atunci viața însemna mai mult decât formarea
unei familii, iar setea mea de cunoaștere nu voia lanțul unui astfel de
angajament.
Părinții mei și mama lui au încercat să ne despartă, dar nu le-a
reușit. Eu am rupt relația pe la 17 ani pentru că simțeam că mă ține pe
loc. Adesea mă gândesc că dacă părinții nu ar fi insistat atât de mult să
ne despărțim aș fi făcut pasul acesta mai demult, dar în condițiile care
au fost, cred că o îndârjire răzvrătită copilărească au lucrat de undeva
din fundal și m-au făcut să insist vreo patru-cinci ani cât a durat.
La 16 ani m-am înscris fără știrea părinților la școala de șoferi
pentru categoria A1. Făceam școala de șoferi în același timp cu MGE
pentru că el tot pica sala. Mi-au plăcut mult orele cu Străjescu, deși nu
am învățat mare lucru și după cum mai scrisesem și anterior dragostea
și pasiunea lui pentru motoare și-a găsit locul deja încălzit de Piciu în
sufletul meu. Piciu m-a ajutat să-mi găsesc un Minsk pe care l-am luat
de la Pedro și prin ei am început să cunosc tot mai mulți oameni din
lumea moto�
Am pierdut multă vreme împreună cu MGE și Minsk-ulețul meu
la magazin la Tunaru, în zona Podului Grivița din București, unde
am întâlnit tot felul de oameni și am învățat să-mi meșteresc fierul.
Cel mai mult m-a ajutat Ciprian care avea atunci un Minsk negru
279
impecabil. Părinții au aflat de motocicletă și, deși nu le-a convenit, au

trebuit să accepte că asta îmi place și asta voi face.
Aveam 16 ani, aveam motocicletă luată din banii mei strânși din
meditații pe care le mai dădeam și din bani care trebuiau să meargă pe
cărți și alte taxe inventate pentru școală și intrasem într-o lume nouă
care mi-a atras etichete, dar m-a format în omul care sunt astăzi. Primul
drum cu motocicleta a fost maxim. Mi-a adus Sucă motocicleta până
la parcul IOR. A aranjat-o și când s-a apropiat momentul ca fiecare
să plece la casa lui, m-am uitat lung și perplexă la el. Adică eu mă sui
pe ea și plec acasă? Așa, fără nici o etapă premergătoare? M-am suit și
am plecat. Săptămâni la rând am avut aceeași problemă, schimbam
treptele să prind viteză, dar nu le coboram la oprire. Nu știam că
trebuie să cobor în neutru sau treapta întâi. Până am înțeles cum stă
treaba cu vitezele, am enervat tot poporul la semafoare și treceri de
pietoni, că îmi murea motorul și mestecam în viteze.
Pentru mine atunci a fost natural să mă arunc în trafic și să-mi văd
de drum fără griji și fără stres. Traficul din București era ca și cum
m-aș fi dat cu bicicleta în jurul blocului. Acum, la ani distanță și
după experiența de muncă în calitate de instructor moto, mă întreb
îngrozită cum dracului am supraviețuit? Probabil la fel cum am
supraviețuit tuturor lucrurilor sărite de pe fix din viața mea... nu am
știut că nu se poate, că e complicat sau periculos. Pentru că nu am
știut astea și pentru că alții făceau natural și pentru mine a fost natural
să le fac, fără să simt efortul.
Generala s-a terminat cu mine fugind de acasă. Ai mei voiau să
iau 9-10 la capacitate, altfel eu nu mai aveam voie toată vara să ies din
casă. Normal că nu am luat, motiv pentru care, după ce am aflat că am
luat cu media 8 și ceva, am fugit de acasă la o amică (mă aveam genial
de bine cu mama ei. Familia lor cu totul era disprețuită de părinții
mei, pentru că erau de o condiție financiară precară). A doua zi m-am
întors și am ajuns la un consens cu ai mei și m-am bucurat de vară și de
plimbările cu motocicleta. Venea liceul, acea perioadă a adolescenței,
acel moment pe care îl vedeam foarte diferit de tot ceea ce fusese
înainte. Eram convinsă în acea vară că voi păși în lumea adulților și
că voi scăpa de aberațiile ce îmi erau impuse pentru că eram doar un
copil. Habar nu am dacă a fost sau nu așa, dar pentru că eu eram
280
convinsă că liceul înseamnă că ești adult întreaga lume trebuia să se

modeleze după convingerea mea.
Îmi amintesc două situații haioase din acea vară înainte de începerea
liceului. Una în care într-un grup de majori se discuta despre treaba
cu permisul și le-am închis gura spunându-le că până una alta eu
sunt singura cu permis de conducere, iar o alta când am fost la un
cinematograf cu niște cunoscuți și am vrut să bem bere, vânzătorul
ne-a cerut buletinul, iar eu i-am arătat permisul „A dacă ai permis,
ești majoră, e ok”.
Parcă prin vacanța dintre generală și liceu, am ajuns cursant la Egida
Star, o firmă de detectivi particulari. Ai mei se știau cu directorul și au
zis să mă țină ocupată. Mi-a plăcut, dar cumva s-a terminat. Nu mai
știu de ce. Am învățat multe lucruri interesante și am participat activ
la vreo trei cazuri. Chiar mi-a plăcut. Cred totuși că eu am renunțat
odată cu începerea școlii, fiindcă îmi reducea timpul cu MGE... copil
idiot. Cine știe ce plusuri de valoare mi-ar fi adus în viață dacă nu
renunțam.
În prima zi de liceu, am fost acolo călare pe motocicletă și cu
țigara în bot. Din punctul meu de vedere, începuse perioada în
care dreptul altora la adresa vieții mele luase sfârșit. Dar începuse
de fapt perioada de acomodare cu faptul că eram diferită, iar acest
lucru trebuia pedepsit. Eram singura motociclistă din tot liceul, mă
îmbrăcam altfel, mă comportam altfel, citeam mult și aveam vorbele
la mine. Mulți dintre profesori și-au demonstrat vizibil disprețul față
de mine și m-au refuzat la orele lor pentru că „nu aveam o energie
bună”. Eram un elev inteligent și notele demonstrau asta, în ciuda
absențelor. Încă am unul dintre avertismentele de exmatriculare pe
motiv de absenteism. Dar eram un elev care participa la olimpiade și
sesiuni de referate, aducând liceului rezultate. N-am ajuns cu nimic
departe, toate erau o altă cale prin care să pot lipsi motivat de la ore,
dar nici nu mă duceam fără să știu ceva, astfel încât să înaintez câteva
etape�
Experiența liceului mi-a arătat că în societate exista aceeași
mentalitate pe care o avea mama mea. Nu conta ce spun rezultatele
faptelor tale, atâta timp cât nu erai conform mulțimii. Notele
bune, inteligența mea, abilitățile mele nu contau pentru că în ochii
281
profesorilor, în mintea părinților, colegilor și pentru mama mea

motocicleta, hainele și atitudinea dezinvoltă spuneau clar că nu am
nici o șansă în viață. Mulțumită motocicletei am învățat traficul din
postura unui vehicul nevăzut de ceilalți participanți. Mi-am dezvoltat
abilități și instincte, am învățat să anticipez reacțiile celorlalți din mici
semne sau din privirea lor reflectată de oglinzi.
Tot motocicleta m-a obligat să învăț să țin sculele în mână și să
le folosesc combinate cu creierul pentru a o face să funcționeze
când tușea și deceda. Hainele mele erau reprezentarea mea, eram
eu care purtam ceea ce îmi plăcea și îmi ofereau confort și libertate
de mișcare. Hainele mele vorbeau într-adevăr în locul meu că nu
îmi place să fiu ca alții supuși unor mode create de niște oameni cu
interese financiare. Iar atitudinea dezinvoltă dovedea că sunt sigură
de mine, că am încredere în mine și atunci când îmi apăram punctul
de vedere o făceam argumentat și doream contraargumente care să-mi
demonstreze că greșesc.
Dar lumea în care eu creșteam, acea perioadă încă de tranziție, de
la comunism în care oamenii erau obligați să fie toți la fel ca să fie în
siguranță la o democrație prost aplicată și înțeleasă, nu îmi respecta
individualitatea, ci îmi impunea să plec capul și să mă înscriu în
mulțime. Am crescut într-o lume a cărei mentalitate încă definește
această țară, condusă de ideea „dacă nu ești ca noi ești împotriva
noastră”. Veșnicul Divide et impera care face ravagii în toată lumea.
În vacanța dintre clasa a IX-a și a X-a am stat aproape exclusiv la MGE
acasă în vârful patului citind, făcând rezumate și scoțând citate pentru
tema de vacanță la limba română în care era o listă de peste 30 de cărți.
MGE și tatăl lui mi-au atras atenția asupra unui lucru de care eu nu
eram conștientă și anume că fiecare carte mă schimba vizibil. Mi-au
spus amândoi că se vedea pe mine că eu chiar studiez acele cărți și
informațiile pe care le culeg de acolo îmi modifică atitudinea și îmi
dezvoltă percepția asupra vieții într-un mod șocant de vizibil.
Tatăl meu mi-a insuflat dragostea pentru lectură. Îmi povestea cu
atâta pasiune fel și fel de idei din cărțile citite, încât pur și simplu îmi
trezea curiozitatea să văd cu ochii mei. Reacțiile lui MGE și a tatălui
său m-au convins că dacă școala nu îmi poate oferi niște avantaje în
această viață, deoarece refuza să mi le dea, fiindcă eram altfel și nici
282
nu putea pentru că doar îmi cerea să memorez idei și nu mă învăța să

gândesc, însemna că singurii mei mentori rămâneau cărțile. Și am citit
din acea zi cu sete și disperare tot ce am putut prinde. Am trecut de la
o carte la alta fără logică și sens. Nu am căutat să mă specializez într-un
domeniu, ci am căutat să înțeleg oamenii și viața pentru că printre ei
trăiam și nu în bula protectoare a vreunui domeniu.
În 2004 a murit bunicul meu, după cinci ani în care s-a stins încet și
sigur de dorul bunicii mele. Îmi amintesc că am stat o perioadă cu el la
țară și era la fel de nemulțumit ca toată lumea de motocicleta mea și de
firea libertină. L-a deranjat mult că am venit cu un cunoscut din orașul
vecin să lucrăm la motocicletă pentru că sigur vorbea satul de faptul că
eram acolo cu un băiat. Gura satului îl speria mai rău decât moartea și
după gura lumii am văzut-o și pe mama trăindu-și fiecare zi.
Și totuși motocicleta a făcut și ceva pe inima alor mei, m-a
îndepărtat de MGE. Cunoscând tot mai multă lume și având libertate
de mișcare am evoluat mult mai repede decât ar fi putut el să țină pasul
cu mine și astfel am înțeles că lumile și dorințele noastre pentru viitor
au devenit atât de diferite că oricât de mult am ține unul la altul nu
mai putea fi împreună. Pe la sfârșitul relației mele cu el, s-a înscris în
armată voluntar, iar eu am început să-mi petrec timpul pe la un amic
Hitler�
Băiatul ăsta era de o inteligență sclipitoare și un umor fantastic.
Am făcut schimb de cărți și idei cu el. Ne-am plimbat cu Minsk-ul
meu. Am petrecut vremea într-un stil activ și productiv. Ne-am răcit
relațiile și nu le-am mai legat la loc vreodată când a înțeles că vreau
să mă despart de MGE și eu am avut un mod prost de a-i spune asta.
S-a retras crezând că vreau să mă cuplez cu el și nu a vrut să îi facă asta
lui MGE care avea încredere în el. I-am respectat alegerea și mi-am
făcut mea culpa. Nu l-am mai deranjat vreodată pentru că am înțeles
că orice explicație doar m-ar fi inculpat, așa că am preferat să rămână
pentru mine un om frumos de la care am învățat enorm de mult.
După ce a dispărut Hitler din viața mea am început să mă adâncesc
tot mai mult în lumea moto. Am fost la întruniri moto, am cunoscut
cluburi și oameni noi. În acea perioadă am făcut cele mai strânse
legături cu oameni care încă există și astăzi în viața mea. Unii din ei
mi-au îndrumat pașii spre domeniul în care activez astăzi, alții m-au
283
învățat lucruri despre viață. În acea perioadă aveam cunoscuți din

zone diferite ale țării și cu stiluri de viață complet antagonice. Cred
că a fost o comoară pentru evoluția mea, faptul că la o vârstă atât de
fragedă am avut posibilitatea să stau în preajma unor tipuri diferite de
oameni, proveniți din varii medii și de tot felul de vârste, de la copii
la bătrâni.
După ce m-am despărțit de MGE și eram încă în relații bune cu
el, ce au mai durat vreun an-doi, mergând spre școală am trăit acea
experiență a violului cu cel cu BMW-ul, iar la vreo două luni după aia
experiența cu cei doi lângă local care mi-au spart nasul. Astea două
evenimente mi-au pus cruce stropului de liniște pe care îl aveam în
liceu, deoarece diriginta și alți profesori care nu mă agreau au răspândit
povestea întâmplărilor mele, transformând motociclista aia într-o
oaie neagră destrăbălată de care trebuie să te ferești. Trecusem prin
niște experiențe urâte care i se pot întâmpla oricui. Știm foarte bine
noi astăzi cazul fetei de la Vaslui care a fost violată de șapte tineri ce
au scăpat rapid de pușcărie. Știm cazurile copilelor răpite și omorâte.
Știm în ce lume trăim și știm că i se poate întâmpla oricui. Dar pentru
profesorii mei eu nu eram o victimă, ci o individă care e vinovată de
ce a pățit și care probabil și-a atras-o asupra ei datorită persoanelor
dubioase cu care s-a înhăitat. Astăzi privesc înapoi la evenimentele
din acea perioadă fascinată de modul în care învățământul și oamenii
puși în spatele catedrelor au distrus vise și abilități în mulți copii,
susținându-i doar pe cei care se încadrau în viziunea lor sau aduceau
cadourile cele mai scumpe�
Am rămas prietenă cu Lupu Alexandru cu care am fost colegă
opt ani în acel liceu. El a fost o victimă a acelui sistem pentru că era
sărac, iar eu pentru că eram altfel. Alex a fost cel mai bun prieten al
meu în acea perioadă, chiar dacă ne băteam până rupeam o piesă de
mobilier sau spărgeam ceva. Am ținut mult la el tocmai pentru că era
altfel și pentru că modul în care el vedea viața nu avea nici o legătură
cu condiția lui financiară. Condiție pe care și-a depășit-o urmându-și
visele de care toți ceilalți râdeau.
Noi doi am fost marginalizați de sistem și a fost cel mai bun lucru
pe care sistemul ni l-a putut face, fiindcă în acest mod ne-au ignorat
și ne-am putut vedea de visele și viețile noastre, fără să ni se pună bețe
284
în roate și fără ca acceptarea socială să ne distragă de la drumul nostru.

După acele experiențe liceul mi l-am petrecut mai mult prin afara lui,
prin parcuri, prin terase și pe la cunoscuți pe-acasă. M-am împrietenit
cu niște băieți cu un an mai mari ca mine cu care mi-am pierdut
vremea aproape tot timpul cât am stat în liceu.
După MGE l-am cunoscut pe Trist, care locuia în orașul vecin
satului copilăriei. Deși a fost o relație de câteva luni, a fost o altă piatră
de temelie în evoluția mea. Nu era un om cu care aveam ce face mai
mult decât a fost pentru că era limitat și nu își dorea nimic specific de
la viață și nici nu înțelegea mare lucru din ea. Ar fi vrut să-i pice bani
din cer și să poată pierde vremea zi de zi până-n mormânt.
Avea un job care-i oferea această libertate, dar nu voia nimic mai
mult de la viață. Totuși, mi-a influențat dezvoltarea pentru că am
văzut ce influență avea asupra altora felul în care vorbea. Un minim de
poezii memorate, de gesturi frumoase, de mici escapade și felul în care
făcea conexiuni rapide în discuții, fascina și m-a fascinat și pe mine
suficient de mult cât să acord maximă atenție de atunci la modul în
care învăț să gândesc. Cu el am avut ocazia să văd că „vorba dulce mult
aduce”, deoarece oamenilor le place să fie mințiți și scărpinați în EGO.
El nu reușea să obțină acceptare în jurul lui pentru vreo abilitate și, ce-i
drept, oamenii înțelegeau repede că nu-i nimic de capul lui, ci pentru
că jongla foarte abil cu cuvintele combinate cu gesturi interesante și
diferite�
Un real beneficiu ce l-a adus în viața mea a fost Lucian, amicul
chimist de o inteligentă sclipitoare cu care și astăzi sunt în relații bune.
Cu omul ăsta am avut multe de învățat și am disecat și mai multe idei
și filosofii. Pe 5 mai 2005, la finalul relației cu Trist, într-o perioadă în
care îmi făcusem mulți cunoscuți în lumea moto și aproape de finalul
liceului, am avut acel accident cu rolele care m-a distrus pe viață.
Majoratul l-am făcut pe masa de operație, iar multe luni de atunci
am avut amnezii și niște stări ciudate care mi-au tăiat șanse și mi-au
schimbat viitorul. Am stat în spital săptămâni bune și apoi alte câteva
acasă în recuperare.
După acel accident, din anumite puncte de vedere, am fost alt om.
Tot ce am putut face în spital și în timpul recuperării a fost să aștept și
să citesc. Atât. Am învățat să am răbdare și asta a contat enorm. Dacă
285
ar fi să mă întrebe cineva care este puterea mea secretă pot răspunde

fără să clipesc: răbdarea! De la abilitatea de a răbda până la a avea
răbdare în fața unor evenimente și în așteptarea altora.
Sunt convinsă că dacă nu aș fi avut acel accident prin nici o metodă
niciodată nu aș fi învățat această abilitate. În clasa a XII-a, când toți
fierbeau în jurul meu datorită bacalaureatului, iar pe mama o apucase
renovarea casei și dormeam la niște vecini, m-am apucat de niște
cursuri de radioamatorie la Facultatea de Fizică din Măgurele și m-am
dus la Aerodrom în Clinceni pentru cursuri de planorism, în ideea ca
apoi că merg la cele pentru zbor cu motor.
Am picat examenul la aerodrom și nu am dat examenul final la
cursul de radioamatorie, pentru că îmi pierdeam vremea prin barul
celor de la Taine, cu un cunoscut care făcea site-uri, prin baruri la
concerte, pe drumuri cu motocicleta și reparând la o alta pe care o
cumpărasem la ceva luni după ce am ieșit din spital. Azi la unul, mâine
pe la altul, pierdeam vremea încercând să mă regăsesc după accident.
Tata, spre deosebire de mama, în acea vreme nu era frământat
de emoții că nu voi lua bacalaureatul. Știa că nu am avut părinții
aproape, știa că de mine și fratele meu a avut grijă cu mâncarea,
școala și curățenia, secretara lui. Știa toate minusurile copilăriei mele,
dar la fel de bine știa că, în ciuda tuturor acestor lucruri și în ciuda
evenimentelor prin care trecusem, eram cu capul pe umeri și nu mă
duceam în direcții greșite. A avut un moment în perioada aia în care
nu mă mai interesa nimic și mergeam dintr-o distracție în alta căutând
prezența oamenilor și a distragerilor, prin care mi-a demonstrat că
avea încredere în mine „Orice s-ar întâmpla în viața ta și prin orice ai
trece vreodată, ține-ți creierul ocupat, nu-l lăsa să stea degeaba. Citește
ceva, oricât de puțin în fiecare zi. Pentru că orice perioadă grea, trece,
iar după ce trece vei avea nevoie de creierul tău. Dacă îl lași neantrenat
îl pierzi și recuperarea lui e cumplit de grea.”
M-am reîntors la citit și m-a ajutat ca în apropierea bacalaureatului
în două luni de supradoză de cafea și energizante să recuperez
materia de patru ani pentru bacalaureat, în condițiile în care fizic nu
eram complet funcțională. Am reușit tot prin clasa a XII-a să iau și
permisele de conducere pentru categoriile A și B. Am preluat fosta
mașină a fratelui meu, dar mai des eram tot pe Minsk care începea
286
să-și dea sfârșitul obștesc. Chiar dacă învățasem să meșteresc la el și

mai aveam încă două Minsk-uri pentru piese, începusem să-mi pierd
răbdarea cu el.
Am dat bacalaureatul, l-am luat și mi-am depus dosarul la trei
facultăți. Mecatronica și Robotica m-a lăsat rece prin atitudinea ostilă
a secretarelor. După ce am picat examenul la aerodrom, am renunțat
la Aerospațiale și știind cât de pustie e Facultatea de Fizică am ales să
merg acolo. În timpul liceului apăruse în viața mea un băiat al cărui
tată lucra la aerodrom. Cu el am fost la cursul de radioamatorie și el
m-a ajutat cu înscrierea la aerodrom. Am picat examenul la aerodrom,
dar am ales Facultatea de Fizică. La ceva vreme, după începutul
facultății, relațiile cu acel amic s-au răcit și a dispărut. În acea facultate
am cunoscut-o pe o colegă isteață cu blugii rupți cu care săream
garduri noaptea să ne dăm în leagăne și jucării pentru copii.
Mi-a explicat ce fel de om ușor modelabil își dorește și știam de câtă
căutare a tricoului cu Metallica avea nevoie rockărașul meu frate. Am
făcut un pariu cu cineva că ea și fratele meu se potrivesc mănușă. Știam
cum se vor schimba amândoi și știam că va fi în detrimentul meu,
dar câștigarea acelui pariu a contat mai mult pentru mine. Privind în
urmă la modul în care s-a desfășurat firul evenimentelor mă gândesc
amuzată uneori că acel amic a apărut în viața mea ca să-i dau fratelui
meu o consoartă. În vara dintre liceu și facultate l-am cunoscut pe Teo
în service-ul căruia am lucrat o vreme și spre finalul verii am început să
lucrez în firma fratelui meu.
Cu câteva săptămâni înainte să încep facultatea, să încep eu pentru
că ea începuse de vreo lună, tatăl meu mi-a făcut cadou o motocicletă
Honda Hornet cu care merg și astăzi. Măgărușul meu este cadou de
la tata. Am împrumutat Minsk-ul meu unui cunoscut care abia își
luase permisul și am plecat spre facultate pe noua mea motocicletă
complet diferită de comunista mea de suflet. Nouă cu numele pentru
că ulterior am aflat că a fost motocicletă de drive test, făcută bucăți pe
circuit și pusă la vânzare ca nouă. Și-am făcut Horneta praf în primul
an de vreo trei ori și-am căzut ca idioata cu ea de nenumărate ori până
am învățat să o controlez și să mă înțeleg cu ea. La început, când murea
motorul eu încă mă răsuceam nedumerită după pedala de pornire. A
fost crâncen. O jumătate de certificat de naștere pe o namilă de 200
287
de kilograme pe care habar nu avea cum să o stăpânească. Mi-am

dezvoltat abilitățile din mers. Am învățat cum să o țin, chiar dacă nu
ajungeam cu picioarele jos și am tras de mine și de Horneta aia până
am devenit cele mai bune prietene.
Mașina și noua motocicletă mi-au dat o libertate de mișcare atât de
mare, că nimic nu mă mai putea prinde în zgardă din acel moment. Am
cunoscut și mai mulți oameni, am umblat prin și mai multe orașe, am
dezvoltat tot felul de noi relații. Cam pe la finalul primului an de facultate
am avut accidentul de la Galeriile Orizont care mi-a ținut motocicleta
în service un an de zile și am scos-o fără coliere, siguranțe și tot felul de
bucși și piese, așa că s-a întors cu scandal. În timpul în care am rămas fără
motocicletă am fost la munte cu un amic din Moreni, orașul vecin satului
copilăriei. Mă știam cu el din primul an de Minsk-uială. L-am cunoscut
pe drum pentru că rămase în pană de benzină și am oprit să-l ajut.
Era cu vreo 20 de ani mai mare ca mine și i-am purtat un maxim
respect până la acea ieșire la munte. De la el am învățat cât de
importantă este atenția la detalii. Cum să citesc oamenii și cum să
înțeleg impactul unui anumit mediu asupra oamenilor. Era un escroc
de nota șase (am cunoscut mult mai buni) care a prins drag de mine
și a stat să mă învețe acele lucruri importante despre interacțiunea cu
oamenii în viață, lucruri de maximă necesitate și importanță despre
care nu te învață nimeni în școală.
M-a învățat cum să fiu atentă la micro-expresii, cum să urmăresc
gestica în discuții, cum să folosesc ceea ce am citit prin cărți pentru
a putea descifra mediul înconjurător. Sunt multe informații pe care
le-am primit de la el ce îmi sunt utile și în ziua de azi. Atunci la munte
însă a încercat să mă convingă să mă culc cu el și toată prietenia noastră
a luat sfârșit. Am plecat de la cort și am stat departe toată noaptea. A
doua zi l-am ignorat și pe el și pe amicul lui care venise cu noi. Întorși
în Moreni i-am înapoiat motocicleta pe care mi-o dăduse pentru
plimbare și m-am întors în București.
A venit după mine a doua zi pentru că uitase talonul la mine și
mi-a făcut cadou cartea Infernul de Dante, spunându-mi „dacă va
veni Apocalipsa într-o zi tu vei primi bilet în primul rând” și a plecat.
Replica asta încă mă frământă și nu am reușit să-i descifrez înțelesul.
O fi fost compliment sau jignire? De partea cui aș fi în primul rând la
288
Apocalipsă? În timpul facultății am făcut mai multe cursuri în paralel

pe la tot felul de centre de specializare. La unul dintre cursuri am fost
cu Oaia, care era amic cu un alt amic.
După cursul respectiv, pe la sfârșitul anului 2007, m-am cuplat
cu Oaia după ce s-a convins că tot ceea ce-i povesteam despre mine
și trecutul meu nu erau minciuni. Mi-a spus că a crezut că sunt o
mitomană care încearcă să iasă în evidență inventând povești și citând
vorbe auzite pe la alții mai abili, deoarece ținând cont de vârsta mea
nu aveam cum să știu atâtea, să fi umblat atâta și să cunosc atât de
mulți oameni. Explicația lui m-a pus pe gânduri și m-a făcut să mă
întreb dacă într-adevăr eu eram diferită de cei de-o seamă cu mine.
Am descoperit că eram altfel. La această diferență lucraseră sutele de
cărți citite și oamenii cunoscuți în timpul în care chiuleam de la ore și
apoi de la 16 ani datorită mobilității oferită de motocicletă.
În timp ce mulți din cunoscuții mei erau la ore, la băute, în internet
caféuri, adunați grămadă pe la unul-altul, la concerte și în tot felul de
alte locuri, eu treceam pe la toți și cunoșteam locuri și oameni noi.
Firea aceea libertină și dezinvoltă care mi-a fost condamnată toată
copilăria m-a ajutat să cunosc o mulțime de oameni, în tot felul de
situații și să trăiesc tot felul de experiențe.
Am făcut prostii, am fost în pericol pentru că am avut încredere și
m-am întâlnit cu străini, dar am ieșit din toate cu încrederea și răceala
pe care am învățat-o atunci când eram încuiată în BMV-ul acelui
individ, pentru că niciodată nu m-am riscat să mă bag în vreo situație
care din start îmi spunea că n-am nici o șansă, în cazul în care e o
minciună, să scap întreagă.
În timpul facultății n-am călcat prea mult pe la ore, mi-am pierdut
vremea cu Oaia, am fost pe la tot felul de cursuri de specializare, în
2008 m-am angajat la o firmă de transport petrolier și prin 2009 am
făcut un credit de nevoi personale cu care mi-am luat un Nissan
Sunny bn14 din 1994. La nici o lună după ce am luat mașina am avut
un accident cu ea în timp ce mergeam spre muncă și nu am investit
corespunzător în reparația ei. Problemele rămase atunci le-a tras până
în ziua în care am dus-o la fier vechi.
Apoi, la aproape un an după aceea, am rămas fără permis pentru
o lună și l-am folosit pe Oaia de șofer. Într-o zi, după ce m-a lăsat la
289
facultate, nu a acordat prioritate unui vehicul și mi-a făcut mașina

evantai. Am reparat-o din banii mei, plătind pentru reparație aproape
cât am dat pe mașină. A fost o perioadă frumoasă în care am picat în
plasa mai multor nevoi de-ale lui Oaia. Am închiriat un magazin în
care am băgat bani să-l reamenajez, dar nu reușeam să-mi fac firmă
pentru că nu găseam unde să fac sediul social, iar tata după ce vânduse
tot ce-a prins ca să salveze firma și tot cădea nu voia să mă ajute în
această privință.
Cu toate cheltuielile inutile făcute mulțumită lui Oaia un lucru
bun a făcut și el când a reușit să mă convingă să profit de atelierul
tatălui meu ca să prind lucrări și să fac bani. În anul 2008 am prins
tot felul de lucrări pentru oameni din lumea moto și nu numai, pe
care le-am soluționat în atelierul tatălui meu și în două locuri unde
m-a introdus el. Între timp am terminat facultatea, am picat licența
pe care am luat-o abia anul următor.
Mama ar fi vrut să fac masterul la marină, amintindu-și că liceul
am vrut să-l fac la academia forțelor terestre. Mi-a plăcut ideea, dar
anul costa câteva mii de euro. Am avut noroc că am picat licența,
deoarece până când am luat-o am uitat complet de treaba cu marina
și convinsă de o doamnă de la facultatea de chimie, am intrat la un
master interdisciplinar între Facultatea de Fizică și cea de Chimie pe
Știința conservării și restaurării operelor de patrimoniu. La începutul
lui 2010 mi-am cumpărat un domeniu și m-am închis în casă să lucrez
la site. Am pornit site-ul cu cele câteva lucrări făcute în atelierul tatălui
meu și câteva de-ale lui. Am stat trei săptămâni să-i fac promovarea
și a stat aproape 10 ani primul în Google pe anumite key word-uri.
Munca depusă atunci mi-a adus ani la rând clienți.
Prin primăvara lui 2010 îl cunosc pe un domn de la Asociația
Motocicliștilor din România și prin intermediul dânsului cunosc tot
mai mulți oameni din rândul Veteranilor Motociclismului. Dânsul
și alți câțiva „bătrâni” îmi devin clienți, iar cu unii din ei am lucrat la
restaurarea de motociclete mulți ani. De la începutul acelui an pe tata
încep să-l văd zi de zi tot mai rupt de realitate, bând cafea ca nebunul și
dormind prostește. L-am prins de multe ori adormind la volan. Avea
momente când vorbeai cu el și îți dădea senzația că vorbești cu un
copil autist. În octombrie încep masterul și îl ajutam pe tata să strângă
290
biroul (în copilărie biroul îl avea în blocul în care locuiam, apoi a avut
două mutări cu el).
La începutul lui noiembrie găsesc sigiliu pus pe atelier, îl tai
noaptea cu Oaia și intru. Adun cât pot de mult și la 5 dimineața îl
pun pe tata să-mi trimită o mașină și-i urez în grabă la mulți ani fiind
ziua lui (Tura respectivă tata nu a plătit-o. Șoferul ăla a făcut sute de
milioane cu tata, iar după moartea tatălui l-am sunat odată pentru
un transport și m-a ars la bani în contul tatălui). Mașina pleacă cu
lucrurile la țară și în noaptea aia țiganii sparg clădirea și fură aproape
tot, cu tata dormind în casă. Multă muncă pentru nimic.
Nebunia acelor zile a fost prima mea ciocnire cruntă cu necesitatea
detașării. În sânul familiei mele am fost educată să țin la bunuri, să
râvnesc după ele, să mă lupt pentru ele. Familia mea are o istorie
întinsă pe generații cu lupte pentru averi, familii destrămate și frați
certați pentru petice de pământ și alte bunuri. Am fost educată să mă
atașez de lucruri, iar viața a venit atunci să mă învețe cu forța cum să
mă detașez.
Pe 7 noiembrie seara, îi arăt tatălui meu o șmecherie pe care am
descoperit-o pentru îndepărtat vopseaua. Îmi spune să am grijă de
maică-mea dacă pățește ceva. Pe fundal maică-mea se dădea cu curul
de pământ că se fac de rușine la prieteni, cum să piardă firma, de unde
bani, că ajung niște sărăntoci, ea cum va mai scoate capul în lume.
Auzind-o îmi sunau în minte cuvintele lui tata de cu o zi înainte, când
am băut o cafea cu el, „Voi m-ați omorât futu-vă muma-n cur!”.
Ulterior, amintindu-mi zilele alea, m-am gândit că poate dacă de
ziua lui făceam mai mult decât un La mulți ani și un pupat pe obraz,
iar în seara aia, dacă maică-mea ar fi fost mai aproape de suferința
lui tata decât de nevoia ei de epatare socială... poate tata ar fi trăit...
A doua zi, 08.11.2010, mă trezesc brusc din somn și-l sun pe tata,
„Unde ești?”. Cu o voce ciudată îmi spune că vine spre casă. Ajunge și
maică-mea sună la salvare pe motiv că a făcut infarct. Fugim la spital.
Aveam 200 lei toți banii, îi las 100 și aștept pe hol cu ochii pe tata în
camera de gardă. Nu mi-a adresat nici un cuvânt acasă, iar la spital
i-am zâmbit din hol și m-a ignorat. Nu înțelegeam de ce.
Pe hol am avut interacțiunea cu brancardierul ce mi-a propus să
ieșim la suc și până să apuc să mă afund în gânduri tata prin mama
291
îmi spune să merg la atelier, să tai absolut toate utilajele și să le dau

la fier vechi. Tata nu le dăduse muncitorilor salariile de ceva luni
pentru că bani nu mai erau de mult, iar pe 5 noiembrie, sub impulsul
cumpărăturilor, cum îi plăcea lui uneori să ia tot felul de drăcovenii,
cumpără cu ultimii bani un set de oale. Cred că a fost ultima plăcere a
vieții lui pe care și-a satisfăcut-o.
Am plecat de la spital la atelier și am convins muncitorii să taie la
utilaje în ideea că le voi plăti eu salariile din acei bani. Imaginile din
acel atelier m-au răscolit nopți la rând, cum nimic nu reușise până
atunci. Acele imagini încă mă bântuie și oftez la fiecare trei secunde,
în timp ce vă descriu această perioadă. Doare! Tata investise familia,
copilăria mea, sănătatea și tinerețea lui în acele scule. Muncise să le facă
fără împrumuturi și fără să-și facă obligații. Plecase cu un muncitor,
nea Tudor și o cămăruță aproape goală și ajunsese până acolo unde a
putut să țină niște mizerii de oameni absolut degeaba, doar ca să aibă
și ei un salariu. A dat la fier vechi scule numai ca să nu îi dea afară. Din
punctul meu de vedere bunătatea și sufletul prea mare l-au ucis.
Și am tăiat două zile cu muncitorii la fiare. Când am luat banii pe
ele, știam că nu vor merge la muncitori, ci la tipul cu sigiliul. L-am
rugat pe fratele meu să vină cu mine când fac mișcarea cu banii că
ăia mă vor linșa. Nu a vrut, dar după o criză nebună de isterie care
m-a apucat în acel moment, a venit cu mine. În fața muncitorilor am
dat banii tipului cu sigiliul și am văzut ura și furtuna activându-se în
muncitori�
Nu mai știu ce am zis și ce s-a întâmplat. Următoarea mea amintire
fiind cu nea Tudor într-o încăpere a atelierului dându-mi să duc în
mașină niște flexuri, rulete și tot felul de nimicuri pe care reușise să
le pună de o parte și niște păpuși de strung să fac și eu niște bani de
la fier vechi. Nea Tudor știa ce se întâmplă, eu încă nu. Niște ani mai
târziu, am aflat de la fratele meu că eu am rezolvat situația atunci
cu muncitorii într-un stil wow. Habar nu am. Chiar îmi lipsește
amintirea�
Pe 11 dimineața vine unul din muncitori la ușa casei și îmi cere
să-i împrumut unul din flexuri că mi-l dă mai târziu. Și a dispărut
definitiv. N-a putut să se abțină, știa că îmi era drag și m-a folosit să
mai câștige ceva. Până în acel moment eu deja aflasem ce s-a întâmplat.
292
Tata încercase să-și taie venele, am văzut cuțitul în mașina lui, mi l-a
arătat fratele meu și m-am jucat cu el în mâini plin de sânge cum era.
Și pentru că nu a reușit să le taie corect, a băut acidul dintr-o baterie.
Am văzut și bateria și pe ea urmele disperate de tăieturi și smulsături
ca să desfacă niște căpăcele ce se ridică imediat la o simplă deșurubare.
Mi-am plimbat degetele și pe aia, știind de la nea Tudor că bateria aia
o luase tata după autoutilitara atelierului, cu două săptămâni în urmă.
Pe 11 noiembrie 2010 tatăl meu a murit după o tentativă reușită de
sinucidere, iar eu la mulți ani distanță am înțeles că atunci m-am
renăscut pentru a doua oară în alt om și cu o altă viziune asupra vieții.
A tras pentru o afacere care murea, pentru niște angajați care îl
furau și pentru o familie lângă care nu a avut timp să stea. L-a doborât
sistemul care a impus taxe și legi aberante, a inventat și a tăiat taxe
după cum era nevoie de bani la buget, a greșit calcule și i-a pus pe
investitori să plătească pentru greșelile lor (situația cu TVA-ul de prin
anii 2007 parcă), iar la moartea lui au participat și muncitorii care au
sfâșiat ce-a mai rămas din festinul sistemului. Patronul, antreprenorul
român (nu toți! unii!), este un om care muncește 24 din 24, 7 din 7,
un lucru pe care mulți nu îl înțeleg.
Când angajatul pleacă acasă, angajatorul rămâne să tragă pentru
contracte, pentru plăți, pentru supraviețuirea acelei entități care pune
pâine pe masă și îngrașă buzunarele celor din sistem, care, cu aceeași
mentalitate ca a muncitorilor, consideră că angajatorul este un individ
ce transpiră bani. O societate comercială plătește servicii mai scumpe
și mai proaste decât o persoană fizică și este obligată prin lege să le
plătească. Abonamente de telefonie mai scumpe, taxe mai mari, taxe
pe orice se poate pune taxe.
La salariul unui angajat, angajatorul trebuie să mai pună din
buzunar încă jumătate din valoare ca să o dea statului. Nu există un
sistem bine pus la punct care să ajute dezvoltarea antreprenorilor
aflați la început de drum, nu există legi care să-i ajute pe cei ce produc
bani să producă mai mult ca să aibă de unde plăti taxe mai mulți ani.
Sistemul fură, angajații fură și astfel apar și angajatori care fură, iar
în final rezultatul este că cei mai mulți își fură pâinea din propria lor
gură. Acest sistem bolnav și contabila pe care a durut-o la cinci metri
de lege și corectitudine mi-au luat de lângă mine tatăl, un om plin de
293
viață care era sufletul petrecerilor și care a ridicat pe atâția în jurul lui.
De la spital nu ni l-au dat și cum mama mințise peste tot că a făcut
infarct s-a trezit acum amestecând tot felul de minciuni de au înțeles
toți că bănuielile lor au fost reale. Am sunat-o pe coordonatoarea de
la master și am anunțat-o că lipsesc o perioadă. Tatăl meu murise și
eu în clipa aceea am înțeles că nu am nici o perspectivă pentru viitor.
Am ajuns cu tata cu tot la țară să-l înmormântăm cu părinții lui. În
prima noapte a priveghiului s-a pus între mine și fratele meu, pentru
prima oară, problema existenței mele. Cu mine ce se întâmplă? Toate
se hotărâseră, numai soarta mea nu. Mama rămânea la țară, fratele
meu se muta în apartamentul în care am stat cu ai mei. Și eu?
A vorbit cu o verișoară care avea o garsonieră în București și în
mărinimia ei mi-a lăsat-o cu 100 de euro, o sumă care era imensă
pentru mine. Fratele meu mi-a promis că mă ajută cu un job și cu
bani până mă pun pe picioare, iar Oaia a promis că participă la chirie
și restul cheltuielilor ce țineau de casă. Promisiunile au ținut fix cât
țin miracolele.
În timp ce tata stătea în cel mai mizerabil coșciug, (a avut bani să
înmormânteze pe toată lumea cu lux și fast, iar el a plecat într-o mizerie
ce se demonta), vecinii furau de prin curte. Tata e băgat în pământ și
eu aruncată în lume, căci în fix ziua înmormântării eram singură în
apartament și împachetam. A doua zi seara trei mașini, a mea, a lui
Oaia și fratele meu în a tatei, duceam în primul drum dintr-o serie
imensă, lucrurile mele în garsoniera verișoarei, haine, cărți și câinele
pe care îl luasem cu trei luni în urmă.
Motocicleta a rămas în fața blocului ninsă și înghețată. Când
văd colegi motocicliști jignindu-i pe cei ce-și lasă fiarele sub zăpadă,
trecându-i prin mocirlă, acuzându-i de indiferență și că merită
împușcați, îmi revine în minte imaginea Hornetei mele sub cerul nopții
cu gheața sclipind pe ea. Jobul promis nu s-a legat. La vreo doi-trei ani
am aflat că intervievatorul a pus ochii pe o blondă cu forme și fundul
ei a umplut golurile mele de la interviu. Oaia mai mult n-a participat la
cheltuieli, dar era plin de critici și reproșuri despre cum îmi organizasem
casa, iar fratele meu se cam dădea lovit în privința ajutorului financiar.
Eu eram încă traumatizată de situație și nu trecea zi să nu am
blestemele mele la adresa vieții și a lui tata, fiind nevoită ca în
294
același timp să zâmbesc la clienți și să negociez momentele în care

colaboratorii sau clienții încercau să mă fraierească. Mă descurcam din
ceva intermedieri pe galvanizare și vopsitorie. La vopsitorie a trebuit
să mă leg rapid de unul din muncitori, M., să pot face rapid, bine și
ieftin fel și fel de lucrări. Pe ușa din față nu aveam loc, tata murise
lăsând datorii acolo, iar directorii respectivi ne hăituiau pe mine și pe
mama pentru cei 2100 de lei neachitați.
Am încercat să discut cu directorii de acolo, dar m-am lovit de
niște oameni fixiști și hotărâți să ne ducă în tribunal pentru acea sumă.
Le-am expus situația noastră financiară și unul din ei mi-a explicat
că e dispus să ne ia și farfuriile de pe masă dacă asta îl va ajuta să-și
recupereze pierderea. În primele șase luni după moartea tatălui meu
am făcut nenumărate greșeli cu clienții, furnizorii și alți oameni din
viața mea pentru că eram debusolată, singură și traumatizată. Căutam
înțelegere și mă loveam de oameni interesați doar de câștigul lor.
Atunci m-am întâlnit cu fosta dirigintă din școala generală care în fața
situației mele s-a ascuns în casă și s-a ferit s-o mai întâlnesc vreodată.
Nu doar lipsa unei siguranțe pentru viitor m-a marcat atunci, ci
indiferența oamenilor și situația mizeră în care mă găseam și despre
care nu aveam pe nimeni cu care să vorbesc. Pe fondul acestei stări
când cei de la galvanizare mi-au stricat piesa unui client am vrut să
mă sinucid aruncându-mă după bloc. A doua zi după această situație,
am avut un moment de liniște rece, în care mi-am jurat că nu voi mai
ajunge niciodată în situația să fur mâncare ca să am ce mânca și nu voi
trece niciodată nepăsătoare pe lângă greul altora.
Mulțumită cățelușei pe care o aveam, veterinarul la care o duceam
înainte să moară tata, m-a pus în legătură cu un domn ce avea un garaj
la trei minute de garsoniera în care mă mutasem și m-a ajutat să duc
acolo bulgărele de gheață și zăpadă în care să transformase Horneta
mea. Doamna Rodica în ianuarie 2011 mi-a dat bani și m-a îndrumat
cum să îmi înființez firma.
Fratele a început să nu-mi mai dea bani, îmi mai dădea țigări, dar în
privința altor cheltuieli mă lăsa în aer, iar eu nu produceam suficient
cât să supraviețuiesc. Am reușit să îmi fac un mic atelier în garajul
celui unde mi-am dus motocicleta și mai pierdeam vremea cu el la
cafele. Mi-am adus de la țară o serie de lucruri, după ce le dusesem la
295
țară în săptămâna după moartea tatălui. Ne-am organizat în locul ăla

și a fost ok o scurtă perioadă. În locul ăla am tăiat prima factură (nu
mă învățase nimeni cum se face și a fost un lung și penibil moment de
încurcături). Factura a fost pentru o debitare laser, făcută pentru un
vechi colaborator de-al tatălui meu, care mă găsise pe net.
Și tot în acea perioadă am avut procesul cu RATB-ul în care am
cerut anularea amenzii pentru că la acea oră nu funcționau casele de
bilete. Probabil dacă tatăl meu mai trăia și eu mai beneficiam de banii
lui, plăteam amenda și uitam de toate. Dar el nu mai era, iar eu nu îmi
permiteam să plătesc o amendă de 50 de lei și nici nu-mi permiteam
să-mi intre la impozit.
Încet, încet nu am mai putut plăti nimic la garsonieră și am plecat
lăsând datorii sub promisiunea fratelui că se va ocupa el față de
verișoară-mea. Datoria am achitat-o eu în anii următori pentru că pe o
parte fratele meu refuza și pe ailaltă verișoară-mea mă jignea și blestema.
Am plecat la fratele meu cu o parte din calabalâc în mai 2011, iar
cățelușa a rămas în mașină pentru că iubita fratelui meu, fosta mea
colegă fără bani și blugi rupți, avea alergii deosebit de grave de la părul
de animale. Îmi amintesc acea mutare pentru că a fost prima mutare
în care mi-am cărat singură lucrurile și am cărat până mi-a venit rău
cutiile cu cărți din garsonieră la mașină și din mașină la locația unui
viitor atelier la domnul M. în podul casei; la frate am dus haine și
câteva nimicuri, iar la Oaia colecția de flori.
După câteva zile nenea cu garajul m-a pus să-mi strâng lucrurile și
să dispar, tam-nisam și fără explicații. Ulterior am observat că mă și
furase de toate seriile de poansoane pe care le aveam. Toate bucățile
de fier, compuse din lăzile cu Minsk-ul meu, niște pile, niște chei de
mână și flexul salvat din atelierul tatălui, ajung în balconul lui Calul,
prieten de-al lui Oaia. Am încărcat și cărat singură, cu cățelușa în
dreapta, pentru că Oaia și Calul nu aveau timp. Abia la bloc, Calul
m-a ajutat la cărat. Cine știe ce o mai fi dispărut și pe acolo, alcoolic
fiind și călcat la beții de toate hienele.
În acea perioadă am prins un client mai mare, cu motocicletele
lui am mâncat o pâine caldă vreun an de zile. Dintre motocicletele la
restaurarea cărora am lucrat, a fost un BSA din 1932 și un IJ 49. Fiind
plecată la el o zi întreagă, am rămas peste noapte la Oaia.
296
Cățelușa rămăsese în mașină la blocul unde locuia fratele meu

pentru că nu găsisem cui să o dau. Cu o seară în urmă a fost prima
oară când am auzit-o mârâind și săraca înțelesese că mașina e casa ei
pentru că am găsit-o la mașină cât am lipsit la magazin. De la Oaia am
întârziat un pic pe drum și am găsit-o pe cățelușă moartă în mașină
cu vomă peste tot și cu schimbătorul ros (văzuse probabil că pe ăla îl
mișcam și mergea mașina). A fost prea cald pentru ea și oricum avea
ceva probleme de sănătate.
Stăteam lângă geamul mașinii și plângeam în timp ce pe o parte
mă simțeam vinovată pentru acea moarte cumplită, iar pe de altă
parte eliberată de acea situație complicată. Am îngropat-o în pădure
la Roșu și mașina a ținut mirosul de cadavru până a zburat la fier
vechi. Cumva, undeva prin perioada anului 2011, Oaia mă convinge
să închiriez spațiu în magazinul unde lucra Calul, să facem bani cu
țigări pentru rulat și componente electronice. Ultimii mei bani intră
în acte, casă de marcat și puțin la marfă, restul a investit Calul. Acest
magazin a fost al treilea atelier al meu pentru că în metrul pătrat avut
acolo și în afara lui am lucrat piese. Tot acolo am primit clienți și am
negociat lucrări.
Mulțumită lui Calul mai mâncam câte o mâncare caldă. Pe cât
de prost, hain și sclifosit era câteodată, pe atât de sufletist era uneori.
Starea lui depindea întotdeauna de câți bani avea și cât putea să bea.
În timpul în care am avut acel magazin, cu multă muncă și prin multe
intermedieri, fac una dintre cele mai mari lucrări ale mele pe cei
mai infimi bani, restaurez mai toate elementele de caroserie interior
exterior de la un Fiat Ballila din 1932. Când spun infimi, spun că pe
parcursul a un an de zile, cât a durat toată povestea, eu am avut un
profit de 2000 lei.
În septembrie 2011 cu profesoarele de master merg în Craiova
la o conferință a restauratorilor. O cunosc pe o doamnă care îmi dă
numărul soțului ei din Timișoara. Prin dânsul îl cunosc pe domnul
Dan Iliescu. Chipul dânsului blând și vocea sfătuitoare m-au
descurcat în câteva evenimente încurcate ale vieții. Nu mai vorbesc
de lucrări cu care m-a ajutat ca un făcut, fix când îmi mâncam de
sub unghii. Atelierul numărul patru ajunge în curtea unui sudor
tinichigiu, domnul M., unde dusesem cărțile și vesela. Mut ca nebuna
297
fiarele de la Calul la el, vreo trei drumuri din Jilava în Pipera, singură
cu spiridușii mei.
M-am avut bine cu el, l-am cunoscut printr-un fost bun prieten
al tatălui meu. Acolo am lucrat prima mea motocicletă un MZ RT
125 din 1964, aproape singură cap coadă, într-o lună de zile cu prețul
a multe nopți de nesomn și datorită unei pete de vopsea de pe aripă
n-am primit nici un ban�
În toți anii mei de activitate am avut prostul obicei pentru țara asta
de a nu lua avans și a nu accepta plata înainte. Am gândit întotdeauna
că omul trebuie să fie mulțumit de lucrare înainte de plată. În ciuda
sutelor de lucrări în care am fost prostită de clienți tocmai datorită
acestui principiu al meu, nu m-am schimbat. Am evoluat în a înapoia
banii, în a reface pe banii mei sau a plăti refacerea în altă parte dacă au
existat probleme.
Totul a mers excelent ca relație cu domnul M. de la care am învățat
multe lucruri, până la pomana de un an a tatălui meu când directorul
de la laser m-a furat de bani pentru realizarea plăcii comemorative și
starea mea de supărare și de zăpăceală emoțională referitoare la acel
director și la tata, dânsul a interpretat-o greșit și mi-a subliniat că nu
mai am ce căuta acolo. Acel director a rămas convins că eu am furat un
client. Tata mi-a dat mie table să merg acolo să tai neștiind că de obicei
îl trimitea pe un prieten al lui.
Am ajuns la cimitir să pun placa și am realizat că nu eram în vreo
stare diferită pe vreun plan între ziua morții lui și acel moment. Într-
un an de zile eram la fel de săracă, de debusolată și de speriată. După
pomană, la ceva vreme, apare în viața mea o veche clientă de-a tatălui
meu și în regim de intermediere îi fac fel și fel de piese. Am avut multe
lucrări cu dânsa până la acea lucrare cu mânerele pe care nu mi-a
plătit-o, lăsându-mă cu datorii și fără bani.
La fratele meu acasă aveam interdicție să ies din cameră când era el
acasă și să mă ating de mâncare. Țigări însă îmi dădea. În decembrie
cad într-o depresie gravă. Fumam și beam ceai verde. Atât. Zi după zi.
Nu mai văzusem apă pe pielea mea și la un moment dat nici lumina
soarelui. Am stat în pat cred vreo două luni. Citeam cărți cu vampiri
pe telefon. Adormeam citind și mă trezeam citind. Telefonul nu a
sunat. Oaia mai trecea pe la mine sau cumva (cred, chiar nu mai am
298
amintirile) mergeam eu noaptea la el la bloc la o cafea.

Am făcut ulcer. Fratele meu a devenit uman fix 24 de ore și și-a
revenit la cum era. Din marea depresie am ieșit mulțumită uneia
din seriile de cărți cu vampiri și în mod special a unei expresii „I’m a
woman hear me roar!”. Din depresie mi-am revenit, dar complet în
realitate am refuzat să intru. Am continuat să citesc în stil bolnăvicios
inclusiv la volan. Am închis contractul de la acel magazin pentru că
nu mergea și nu mai aveam de unde să plătesc chiria. Telefonul nu
mai suna, puținii mei clienți dispăruseră, așa că spațiul nu mai merita
ținut.
Tot ce era în el, înghesui la mine în cameră. Cărțile, hainele și
puținele fiare rămăseseră la domnul M., dar eu nu mai treceam pe
acolo de la pomana tatălui meu decât dacă era ceva urgent ce-mi
putea aduce bani, iar domnul M. mă putea ajuta cu sudura. Apare un
client căruia îi fac niște piese la care colaboratorul îmi umflă prețul,
deși m-a întârziat cu lucrarea, iar clientul nu mi-o plătește pentru că
am întârziat. Atunci mi-am jurat că voi face tot ce-mi stă în putință
să ajung să trăiesc doar din ceea ce pot face eu, fără a depinde de alții.
Totuși, din acea pierdere am câștigat un client prieten cu cel care
nu mi-a plătit. Cu acel client am avut mai multe lucrări și am câștigat
bani frumoși. Transportul lucrărilor îl făceam cu vărul lui Oaia, Turc.
Acest om m-a ajutat de nenumărate ori de-a lungul anilor și relațiile ni
s-au stricat recent dintr-o prostie de-a lui. În iunie 2012 sub reînnoita
influență afaceristă a lui Oaia, deschid un magazin cu o chirie imensă
pe un mare bulevard și investesc în el tot ceea ce pusesem de-o parte
din lucrările cu clientul mare. Fac stoc de piese moto și velo, tutun
și aduc electronicele din magazinul celălalt. Alte acte, altă casă de
marcat, alți bani.
Cum pățisem și la celălalt magazin și cam la orice activitate în care
mă convingea să investesc, Oaia era de negăsit pentru că nu se băga
în lucruri care nu merg, motivând că abilitățile lui puteau fi folosite
doar când se rulau bani. Magazinul a consumat enorm pentru aranjat
conform viselor lui Oaia și a produs într-un an vreo 600 de lei. Îmi
mutasem din lucrurile de la domnul M. în magazin și devenise noul
meu atelier. În spatele magazinului era un service moto și băiatul de
acolo îmi devenise client pe galvanizare, sablare și vopsitorie. Prin
299
urmare, îmi era greu să renunț la acel spațiu, deși mă costa nejustificat
de mult�
Mă împrumut de la iubita lui Calul de 5000 euro în ideea investitului
în magazin (uleiuri auto, care mi se cereau, nu se mai dădeau cu plata
la termen, deoarece românii au dat prea multe țepi), mă angajez și la
top shop să vând tigăi și între cele două alergam cu fiarele pe la ateliere
să fac lucrările de intermediere. Nu am cheltuit nici un ban din cei
împrumutați, hotărând în ciuda insistențelor lui Oaia să uit de ei o
perioadă și să hotărăsc cu mintea limpede ce voi face.
La 4.30 dimineața mă trezeam, la 6 eram la muncă, la 12 la magazin
de unde mai tot fugeam cu fiarele și seara mergeam acasă la fratele
meu sau la Oaia, dacă nu erau ai lui acasă și-l găseam mereu obosit
de stat. Tot făcând drumuri într-un final mut tot ce aveam în curte
la domnul M. ca fiare în noul magazin și las la dânsul ce era în pod.
Reușisem să mai lucrez un pic cu el una alta, dar prea puțin pentru că
i se pusese piticul că mă îmbogățesc pe spatele lui. Credea că fac cine
știe ce șmecherii de intermedieri la care scot miliarde pe munca lui.
În perioada asta a anului 2012, dau în judecată administrația
financiară pentru înapoierea taxei de primă înmatriculare de la Nissan,
am câștigat în 2015, iar în 2019 mi-au dat banii. Pe fondul oboselii
datorată programului și nereușitelor pe vreun plan, începusem să nu
mai suport să-l aud pe Oaia cum NOI avem magazin, NOI facem
chestii cu fiarele, NOI muncim de nebuni. Ceea ce mă deranja cel
mai mult era acceptarea rapidă a clienților de a discuta cu el, pentru că
oricum moaca mea de copil nu spunea multe și mai credibil era el să
lucreze el fiarele, decât fetița de mine.
Pentru faptul că eram ignorată și discuțiile se purtau cu Oaia de
foarte multe ori s-au stabilit prețuri greșite sau clienții au fost convinși
pentru niște operații în defavoarea lor, deoarece Oaia habar nu avea
cum se fac. Aceasta este cea mai mare greșeală a mea de la începuturile
activității. Din nevoia maximă de liniște, am căutat să evit certuri cu
Oaia ceea ce a dus la o imagine proastă pentru mine în piață, chiar de
la începutul activității mele. Mi-a luat cam 7 ani să-mi repar această
imagine, 7 ani în care nu am crescut, ci am bătut pasul pe loc în lupta
pentru curățarea numelui și formarea imaginii corecte.
O a doua mare greșeală de la începuturile activității a fost acceptarea
300
tuturor lucrărilor de la toți oamenii care mă contactau și de foarte

multe ori pe niște prețuri mizere. Stau și acum să mă întreb dacă aveam
vreo altă variantă. Aveam nevoie de bani să pot supraviețui, aveam
nevoie de mici scule și mici consumabile, aveam nevoie de mâncare.
Nu cred că aș fi avut cum să-mi permit să refuz clienți și trocuri de
genul muncă pentru materiale sau scule, pentru că riscam ca a doua zi
să nu am ce mânca. Astfel am intrat în piață ca un prestator cu prețuri
foarte mici, care lucrează extrem de repede și poate fi jucat să lucreze
aproape gratis, deoarece e disperat.
Acest renume mi-a adus o cantitate respectabilă de oportuniști,
țepari și nemulțumiți pentru care am lucrat mai mult în regim de
voluntariat decât ca să mănânc sau să-mi rămână bani. Am rezistat în
piață datorită prieteniei cu vopsitorul cu care lucram de multe ori cot
la cot noaptea și căruia când puteam îi dădeam bani în plus din partea
mea sau renunțam complet la partea mea ca să fie bine. A văzut ce
făceam, a apreciat și mulți ani chiar a mers pe ideea că „o mână o spală
pe cealaltă”.
Într-o zi, după ce am renunțat la job-ul de vândut tigăi, lucrările
mari se terminaseră de mult și din cele mici nu se mai lega nimic,
am hotărât să renunț la acea gură hămesită în care se transformase
magazinul. Am vorbit cu proprietarul și m-a lăsat să rămân acolo
gratis pentru câteva luni, deoarece urma să dărâme toate magazinele
ca să ridice blocuri. M-am întors în magazin, am deschis calculatorul
și l-am luat în brațe pe Zen, un pisic salvat din gura unui câine pe care
l-am oprit să am grijă de el. Afară începuse să se însereze și mă uitam
la mașinile care treceau pe stradă, gândindu-mă la tata care în ultimii
ani întârzia mereu să vină acasă. Stătea la birou și se juca pe calculator
tot felul de joculețe care nu necesitau gândire. Îl găseam uneori în fața
calculatorului dus departe cu mintea, butonând mecanic și lăsând
timpul să treacă pe lângă el.
Acum și eu făceam același lucru, butonam internetul din idioțenie
în idioțenie, nevrând să plec spre casele altora în care stăteam, nevrând
să mă gândesc la situația în care eram, ce voi face mâine sau peste un
an, care-i planul sau dacă există vreunul. Îmi era frică să recunosc că
bat pasul pe loc și risc să-l bat la același nivel de minimă rezistență
întreaga viață.
301
Aveam 5000 euro datorie la iubita lui Calul, 5000 lei la doamna
Rodica de la înființarea firmei, plus alte împrumuturi de la dânsa,
furnizorii neplătiți de la lucrarea doamnei cu mânerele, un client care
m-a fraierit să-i fac niște piese, să înscriu firma în ROI ca să îmi dea
banii și până am terminat cu actele am pierdut 3000 lei făcutul pieselor
și actele, iar el a dispărut. În aceeași perioadă, a trebuit să schimb
punctul de lucru și m-a costat enorm chiria la cabinetul de avocatură.
Mă împrumut și de la frate cu 6400 lei pe care i-am înapoiat lunar cu
dobândă.
Dacă exista vreo ieșire pentru mine, eu nu o vedeam. Pe unde mai
fusesem pe la interviuri, salariul de 1000-1200 lei nu mă putea ajuta,
ci mă putea bloca în programul de opt ore pe niște bani care abia îmi
ajungeau să respir. Multiple calcule făcute pe zeci de hârtii mi-au
demonstrat prin matematică pură că dacă mă angajez pe un astfel de
salariu îmi va lua cel puțin cinci ani să pot ajunge să stau undeva cu
chirie și vreo 10-15 ani să-mi achit datoriile.
Stăteam în fața calculatorului și așteptam să treacă timpul,
eventual toată viața. Cred că izbucnirea apocalipsei sau a unui război
în clipa aia m-ar fi făcut foarte fericită, deoarece mă scăpa de efortul de
a mai trage degeaba încă o zi. Bântuind pe internet m-a trăsnit o idee.
Internetul era locul în care toți oamenii cu acces la el își scriau toate
problemele și toate bucuriile sub beneficiul anonimatului. Trebuiau
să fie în lumea asta mare mulți oameni în situația mea care au găsit o
cale să-și depășească condiția. M-am pus pe căutat.
Am găsit filmulețe, articole, site-uri, blog-uri cu tone de informații
utile. Nu m-am desprins de calculator ore întregi, timp în care am
zgâriat pentru prima oară în viața mea modul în care trebuie să-
mi analizez situația, să fiu cinstită cu mine la adresa abilităților și
defectelor mele, să-mi identific corect situația, să-mi listez resursele și
să-mi calculez pașii. Din acea zi am continuat aproape în fiecare zi a
vieții mele să învăț lucruri noi, să analizez și să reanalizez locul în care
sunt și direcția spre care vreau să merg.
Îmi găsisem mentori care să mă îndrume și eram hotărâtă să absorb
tot ce au de zis și să adaptez la felul meu de a fi și la țara în care trăiam,
țară care nu avea nimic în comun cu țările de unde scriau sau vorbeau
acei oameni�
302
De prin iunie până la prima ninsoare am mers cu Nissanul fără

ITP, era atât de ruginită că nu mai aveam ce să-i fac. Iarna aia a prins-o
în fața magazinului și a îngropat-o deszăpezirea într-un perete de
gheață. Într-o zi rece de iarnă în care mașina era tot bulgăre de gheață,
plec cu tramvai și autobuze din militari spre Gara Cățelu’ cu un cadru
de motocicletă Ducati în cârcă. Oaia refuza să mă ajute cu mașina
lui ca să nu o murdărească cu fiarele mele. A doua zi la 4 dimineața
m-am trezit și până la 6 eram la vopsitorul M. să iau cadrul. De la el
am avut mult de mers prin zăpadă ca să ajung la poștă unde aveam o
recomandată, apoi am continuat spre magazinul/atelier.
Îmi amintesc cum degeram în zăpadă în fața poștei, blestemându-
mi alegerea handicapată cu fiarele vieții și mă uitam la toboganul în
formă de dinozaur, întrebându-mă de ce a devenit ora atât de lungă.
Am acea amintire în memorie atât de vie, de parcă s-ar fi întâmplat
azi-noapte. Atunci mi-am jurat că voi face tot ce-mi stă în putință să
nu mai trag ca un animal distrugându-mi sănătatea și viața pentru
firimituri de pâine.
Găsesc să cumpăr un Damas pe bani de nimic. Mașina mai
încăpătoare, atrage și lucrări mai multe, dar problema ei cu
carburatorul, căreia nu i-a dat nimeni de cap, mă sprijineam cu umărul
drept în cadrul ușii și mergeam așa cu ea până la prima benzinărie.
Consuma nefiresc de mult și evapora benzina când nu te așteptai.
Noroc că era ușoară.
Prin august sau septembrie 2012 găsesc de închiriat o cămăruță
într-un vechi bloc de nefamiliști și mă pun pe făcut drumuri Pipera-
Militari să mut ce aveam rămas la domnul M, în cămăruța mea. Apoi
am încărcat tot ce aveam la fratele meu. Am vrut să-mi recuperez și
florile de la Oaia, dar mi-a zis că au murit toate. Știam că nu e adevărat,
dar l-am lăsat să se bucure de acest ultim câștig. Cămăruța avea 13mp
cu tot cu bucătărie, hol, baie și camera propriu-zisă. O bibliotecă și
o canapea ruptă și cu arcuri ieșite. Am închiriat cămăruța din banii
împrumutați de la iubita lui Calul.
Vopsitorul mi-a dat un calorifer pe ulei drept cadou pentru reușita
de a fi în sfârșit la casa mea. Prima noapte singurică în cămăruța aia, eu
și laptopul înainte de a aduce lucrurile, a fost ciudată. M-am așezat pe
canapea, mi-am aprins o țigară și m-am simțit pustiitor de stânjenită.
303
Era prima mea casă cu adevărat și era liniște, prea multă liniște după
atâția ani agitați. Aveam un sfert de secol (25 de ani) și trăgeam prima
mea gură de aer. Am deschis să văd un ANM că mă apăsa liniștea,
dar am închis repede, când am observat că nu mă pot concentra. M-a
cuprins iar liniștea. O simțeam ca un zid care parcă mă apăsa pe inimă.
Am reușit să mă calmez și înainte să adorm ultimul gând a fost că
trebuie să scap de Oaia că altfel o să pierd această primă treaptă urcată.
Reușesc să închiriez o clădire în martie 2013 din curtea service-
ului auto unde lucrează Gică și Georgică despre care am povestit în
primul capitol. Devine primul meu atelier și atât (numărul șase).
Închid magazinul, punctul de lucru, casa de marcat cu o tonă de
bani și mut sediul social la adresa atelierului. Găsesc să schimb drept
troc Damasul pe un Ford. Mi-a mâncat și ăla sufletul că avea motorul
stricat, dar reușesc totuși să fac ceva drumuri cu el.
În seara precedentă celei în care am predat cheile magazinului,
pun punct relației cu Oaia, bem un suc împreună la magazin și plec
singură la un film să serbez acel pas din viața mea. Am văzut Moartea
Domnului Lăzărescu. Eram singura persoană din sală și filmul a fost
lăsat să ruleze pentru mine. Am mers acasă și i-am dus lui Zen un
pliculeț de mâncare, iar eu am băut un pahar de bitter ca să închei ziua
în mod festiv. Îi promisesem într-o zi că de fiecare dată când voi putea
face un ban sau când voi serba vreo reușită îi voi aduce „bunuțuri” ca
să serbăm împreună.
Cumva mă simțeam învingătoare, chiar dacă tot ceea ce făcusem în
perioada aia era din bani împrumutați. Dar eram învingătoare pentru
că îi investeam în lucruri necesare să produc alți bani, nu îi mai țineam
să pot acoperi nevoile lui Oaia, să fie ascunși pentru orez și pâine când
nu mișcă nimic.
Crăciunul acelui an mă găsește în căsuța mea cu Zen. După doi ani
de foamete, în loc să-mi umplu mie frigiderul, desfac puțin cureaua și
îi fac un colet mamei. Îmi rămăseseră în minte cuvintele tatălui meu
„Dacă se întâmplă ceva cu mine, să ai grijă de maică-ta!”. Nu am avut
cum să am grijă, nici măcar nu am putut să stau de vorbă cu ea la telefon.
În timp ce mă luptam să trăiesc de la o zi la alta, de fiecare dată când mă
hotăram să-i răspund la telefon mă bombarda cu o serie nesfârșită de
reproșuri că nu îmi pasă de ea și că aștept să moară de frig și foame.
304
Fratele meu avea un serviciu bine plătit în domeniul IT, era singurul
care putea face ceva și care chiar făcea. A susținut-o financiar cât a
putut sau cât a vrut. A plătit datorii rămase de la tata. A plătit procesul
cu banca lăsat de tata. A avut partea lui de pierderi. Dar spre deosebire
de mine, el era la mal, iar eu abia îmi țineam capul deasupra apei. Peste
toate situațiile pe care trebuia să le trăiesc și să le rezolv, reproșurile
mamei veneau să-mi crească frustrarea și neputința. Eu eram aproape
exclusiv ținta nemulțumirilor ei. Din punctul ei de vedere eu aveam
obligația să fiu acolo, să o ajut, să o susțin fizic și financiar. Nu putea
înțelege că nu aveam bani nici să ies din București.
De la moartea tatălui meu până mult timp după acel Crăciun,
am trăit cu spărtură de orez, pâine, cartofi, soia și uneori conserve.
Mâncarea mă costa undeva la 300 de lei pe lună, cu tot cu pisică. Rar
mi se întâmpla să cedez psihic din alte motive și spărgeam bani să-mi
satisfac vreo plăcere culinară, ca apoi să regret că am cheltuit banii
pe ceva care intră pe o parte și iese pe cealaltă. Dintre toate situațiile
neplăcute pe care ți le oferă sărăcia, asta cu mâncarea a fost cea mai
cumplită.
Am reușit să lupt cu efortul fizic ce-l făceam. Am depășit condițiile
mizere în care lucram, alergam și trăiam fiecare zi a vieții. Mi-a fost
ușor să mă mobilizez contra gândacilor și umezelii pe care le-am găsit
în cămăruța de cămin. Am evitat ieșiri și invitații pentru că nu prea
aveam cu ce să mă îmbrac și nu îmi permiteam consumația. Dar
foamea și pofta nu reușeam să le înving. Peste tot sunt magazine,
fast food-uri, restaurante, patiserii, etc., nu ai cum să nu le vezi, nu
ai cum să nu le simți mirosul, nu poți evita oamenii care rumegă ceva
pe stradă. Foamea e acolo în fiecare chip, reclamă și geam pe care-l
întâlnești și te roade atât în stomac, cât și în creier.
Îmi amintesc că până să închei relația cu Oaia, eram la el la masă,
o masă îndestulată, deoarece părinții lui erau gospodari și făceau tot
felul de provizii din munca depusă la țară și mă bucuram că pot savura
o ciorbă. Probabil a prins din zbor bucuria mea, deoarece mi-a spus
câteva lucruri ce m-au făcut să mă simt realmente penibil pentru că-i
mănânc mâncarea. El a plecat de la masă, iar eu am rămas plângând
peste farfuria de ciorbă. Atunci mi-am jurat că niciodată în viața asta
eu nu voi mai ajunge să-mi fie foame, să primesc mâncare de pomană
305
și să plâng peste îmbucături. Dintre toate jurămintele ce mi le-am

făcut, ăla a rămas în mine cu toată revolta, toată disperarea și toată ura
pe care le putusem strânge până la acel moment.
Dar, la Crăciunul din 2012 mie încă îmi era foame și, în loc să-mi
pun mie ceva pe masă, i-am făcut mamei un pachet și l-am trimis prin
curier. I-am pus în el lucruri la care nici nu mai visasem, dar am vrut
să fac ceva, oricât de puțin, în direcția cererii tatălui meu. I-am pus din
obișnuință un pachet de spărtură de orez, ceea ce eu mâncam aproape
zilnic. Când i-a ajuns coletul, mi-a mulțumit și mi-a spus că spărtura
de orez este mâncare pentru câini.
De atunci până la Paștele din 2014 ea m-a mai văzut și mi-a mai
vorbit doar o dată, pentru că nu am mai vrut să știu de soarta ei. Ca
urmare a decesului tatălui meu toți trei, eu, fratele meu și mama, am
trăit doza noastră de pierderi, lupte și probleme. Dintre noi, eu am
rămas pe drumuri, iar mama absolut singură. Eu am plătit pentru
dezinteresul cu care am copilărit și lipsa grijilor pentru că tata îmi
dădea bani precum Al Bundy, iar mama a plătit pentru puful în care a
ținut-o tata și toate mofturile sociale ce i-au fost împlinite rămânând
absolut singură, fără să aibă alături oamenii cu care era mereu în
competiție cu posesiunile.
Fratele meu cu siguranță a fost afectat de faptul că nimeni nu i-a
cerut vreodată ceva și i s-a dat tot ajutorul în tot ceea ce a vrut să facă,
trezindu-se dintr-o dată cu credite și două rude lipsite de posibilități
pe care trebuia să le ajute dintr-o obligație probabil morală. Și totuși
noi am dus-o bine. Mama a avut casa de la țară în care să se retragă
și o pensie de 900 lei. Fratele a avut posibilitatea să continue ratele
la apartamentul în care am stat spre final cu ai mei. Eu am avut
motocicleta și motocicliștii în lumea cărora am putut să mă orientez
rapid spre o sursă de venit.
Alții în țara asta au dus-o cumplit după astfel de situații. Iar cumplit
este un cuvânt prea mic pentru ce se întâmplă în jurul nostru cu toți
cei lăsați pe drumuri după retrocedări, cu cei evacuați din zone unde
s-a construit, cu cei prostiți de bănci și alte instituții... Sunt situații
grave ce au loc în jurul nostru și pe care lumea nu le vede, sunt traume
ce se desfășoară sub ochii unui sistem dezinteresat de cei ce nu-i
pot băga bani în buzunar. Se întâmplă atrocități și drame cumplite
306
doi pași mai încolo de românii care postează pe Facebook „mâinile

murdare sunt semn de bani curați” pentru ca apoi să se laude cu vreo
nouă achiziție în timp ce jignește vreun chelner, bătrân sau gunoier.
De prin septembrie 2012 până prin februarie 2013 am lucrat la un
amic de-al fratelui meu pe un salariu de 1500 lei. Îi aranjam produse
într-un magazin virtual. Cât timp am lucrat la ei am pus în mișcare
contul de Facebook și am început să devin activă pe el urmărind
ușor în timp să-mi promovez activitatea pe el. Ajunsesem să am un
program chinuitor între fiare, magazin și el, credeam că fiarele vor
merge super cum păreau că începuseră să se miște, așa că renunț la
treaba cu magazinul virtual.
În aprilie lucrările dispar, iar eu cad iar în faliment. În luna mai a mai
mișcat puțin, apoi din iunie până în septembrie cad iar într-o depresie.
Eram iar jos. Iar cu cureaua strânsă și chircită în pat cu pumnii strânși
în dinți. Aveam ceva bani puși la păstrare, dar nu mă puteau susține
prea mult timp. Banii rămași din împrumutul de la iubita lui Calul se
apropiau de final, iar eu nu îi mai plătisem rata de ceva vreme.
Iar eram la punctul zero în care nu aveam consecvență în vreun tip
de lucrare, nu aveam un cash flow, nu aveam nimic care să-mi aducă
sigur bani. Pe fondul căderii mă duc de nebună la Herbalife și mă fac
agent. Am adus ceva lume acolo, am găsit ceva clienți. Chiar am sperat
că o afacere MLM reprezintă o soluție valabilă să pot supraviețui. N-am
rezistat mediului creat de agenți. Toți erau de o falsitate imposibil de
suportat. Fericirea lor le era pe față precum ceramica. Ascultau ca
habotnicii discursurile marilor speakeri motivaționali americani și se
prefăceau că le e bine. „Fake it till you make it”. Mereu m-au sufocat
fizic falsitatea și ipocrizia!
Coordonatoarea mea îmi spunea că e o afacere în care pot deveni
independentă financiar și că ei îi este foarte bine. Când mi-a cerut să-i
repar niște vase i s-a făcut rău la prețul de 300 lei. Când s-a întors de
la un curs de specializare m-a chemat să-mi dea un cadou, o vedere.
Această realitate palpabilă din spatele zâmbetelor lor forțate m-a
îndepărtat definitiv de ei. Chiar de muream de foame eu nu puteam
lucra în mediul ăla, îmi producea un disconfort imens.
Dar m-a ajutat ca în acea perioadă să încep să lucrez două weekend-
uri pe lună ca lector și examinator ECDL. A fost un job de trei luni, dar
307
1900 lei pe lună pentru mine erau comoară. Prin august mă hotărăsc
să-mi achit cât pot din datoriile mici. Achit ce îmi rămăsese la nenea
cu turnatul și prin alte locuri și varii facturi. Eram la 1300 lei distanță
de un faliment definitiv, iar deasupra capului meu atârnau datoria de
5000 euro și banii datorați doamnei Rodica, plus cheltuielile lunare
cu chirii, curent, apă, telefon, contabil, etc. Mâncarea nu o pun în
listă că spărtura de orez era acceptabilă la preț.
Telefonul nu mai suna, joburi nu mai găseam, facturile curgeau
gârlă. Am vrut să-mi trec vremea citind sau uitându-mă la filme și
dormind. Nu am putut face nici una din ele. Stăteam cu ochii proptiți
în perete și nu mă gândeam la nimic. Mă forțez să urmez sfatul
doamnei Rodica și încep să citesc ca un pick-up stricat acatistul Sf.
Ciprian și acatistul Sf. Nicolae. Pe cât de hilar sună ca un om care avea
socoteli de împărțit cu un mort și cu Dumnezeu, pe atât de cretină
mă simțeam citind alea, dar făceam ceva. Zen îmi umplea sufletul. De
multe ori când întârziam spre casă, mi se strângea sufletul de dorul
lui, iar când ajungeam, uneori terminată de oboseală și alte ori golită
de oameni, mă trânteam pe jos și după ce ne salutam nas în nas, mi se
urca pe spate și mă masa toată cu lăbuțele lui.
Uneori aveam mici momente în care mă simțeam bogată, în ciuda
situației mele. Aveam corpul întreg și puteam munci ca un spartan când
apărea ceva. Aveam un laptop chinuit și acces la internet, îmi puteam
face reclamă pe mai departe și puteam căuta informații utile. Exista
un suflețel care ținea la mine și mă aștepta să mă întorc acasă, pe Zen.
Aveam un rebut de mașină cu care reușeam să mă târăsc la lucrări și
aveam motocicleta în care nu mai investisem un ban de la accidentul de
la Galeriile Orizont și pe care mă suiam să iau o gură de aer când simțeam
că-mi cade cerul în cap. Motocicleta și Zen au fost în acea perioadă cele
două elemente care mă făceau să simt că trăiesc. Fierul era cel mai bun
prieten al meu și psihologul mereu prezent să-mi arunce pietrele de pe
inimă, iar motănelul era acel suflețel pentru care trebuia să mă întorc
acasă și pentru care trebuia să lupt să-i ofer o masă.
Eram bogată. N-aveam bani, dar eram bogată. Mulțumită
motocicletei am putut continua să mă afișez în lume, să-mi măresc
grupul de cunoscuți și de clienți și să găsesc un strop de libertate și
de speranță. În lumea motocicliștilor îmi era mai ușor să îmi desfășor
308
activitatea, deoarece mulți din ei nu sufereau de mintea închisă și

misogină a multor oameni din această țară. Singurii oameni cu care
am avut mereu probleme au fost femeile care în lumea moto se luptau
să iasă în față ca și corpuri cunoscute de toți „băieții răi” și bărbații
care nu făceau nimic cu viața lor mai mult decât să fie fuduli.
În rest, oamenii din lumea asta erau deschiși la minte și continuau să
fie acele prime grupuri cunoscute prin Piciu și prin domnul Străjescu.
Eram bogată! Pe 31 august, pe la 9 seara, mă sună acel coleg care m-a
chemat pe șantier la Biserica Albă, iar pe 2 septembrie eu aveam 350
milioane lei în cont, avansul la lucrare. În marele meu atelier aveam
Minsk-ul bucăți și multe alte resturi de minsk-uri. Un birou, rafturile
din magazin, rulete, niște imitații de șurubelnițe, un aparat de sudură
luat la promoție gen „3 la 10 lei”, chei de mână, filiere, tarozi, multe
mizerii de nici eu fără să mă uit pe poze nu mai știu ce erau și polizorul
unghiular Bosch rămas de la tata. Cu astea eu nu puteam face lucrarea
și oricum nu știam cum se face.
Am avut un atac de panică. Până să încep să dau telefoane și de la
unul la altul să fac legătura ce pe unde pot face și ce pot face eu, am
tremurat speriată din toate încheieturile că m-am băgat în ceva care se
va termina tragic pentru mine. Lucrarea am dus-o la bun sfârșit în trei
luni în care nu am prea dormit mulțumită vopsitorului M., domnului
Dan Iliescu care m-a îndrumat în mai toate etapele, strungarului
Simion care m-a ajutat cu câteva piese și m-a învățat cum să duc la final
alte etape cu ce aveam prin atelier, domnului Mihăescu cu turnarea
pieselor și contacte pentru locuri de unde să-mi iau consumabilele
necesare pentru debavurare și finisare.
Oamenii aceștia nu doar că m-au ajutat cu informațiile ce îmi
lipseau, dar au înțeles că mi-am dat cu stângul în dreptul la preț și
m-au ajutat nu numai să nu bag bani pe care nu îi aveam pentru
terminarea lucrării, ci să-mi rămână și mie ceva. De atunci, de fiecare
dată când am avut ocazia să fac ceva cu ei, aproape întotdeauna am
căutat să le las mai mult decât mi-au cerut, iar când a fost de lucru la
domnul Iliescu am mers fiind dispusă să renunț la partea mea, deși
dânsul a insistat mereu să-mi iau banii.
Le sunt datoare vândută moral, intelectual și financiar și nu știu
vreodată cum voi reuși să-i răsplătesc. Domnul Mihăescu m-a pus în
309
legătură cu un băiat de la Atelierele Patriarhiei și timpul ce l-aș fi putut

folosi pentru odihnă în perioada celor trei luni de tras la candelabre
l-am investit în stat pe lângă el să învăț cât de multe lucruri pot. Uneori
el lucra noaptea când nu mai era agitație pe acolo, iar eu stăteam pe
un scaun sau bântuiam umbră după el și mă uitam la ce făcea, mai
puneam întrebări, îmi mai luam notițe.
Ceea ce am învățat de la domnul Iliescu combinat cu ce am învățat
în atelierele Patriarhiei sunt baza tuturor abilităților și lucrurilor pe
care știu să le fac astăzi. Fostul coleg de master împreună cu un amic
reușesc să mă aburească să îi ajut cu 4000 lei pentru lansarea unui film
și au dispărut fără urmă. Nici azi nu știu pe unde bântuie. Am înțeles
că l-au făcut și pe angajator și pe părintele de la biserică de bani. Au
dispărut fără urmă.
Din banii care mi-au rămas mie de la această lucrare mi-am achitat
datoria față de doamna Rodica, mi-am achitat ratele restante la
iubita lui Calul și am investit în consumabile și câteva scule electrice.
Polizorul de banc mic, pe care îl folosesc și astăzi, l-am luat atunci.
În ziua în care am dus candelabrele la biserică eram plină de sânge.
Cu o zi înainte am realizat că nu testasem și nu aranjasem brațele
pentru prinderi. Eram în a patra sau a cincea zi de nesomn și mi-a
zburat polizorul din mâini de nenumărate ori. Port încă pe pulpă una
din trecerile lui prin aer�
Am lăsat candelabrul și factura și am plecat acasă la somn.
Încheiasem prima mea lucrare mare în cadrul căreia, în trei luni, am
adus scule în atelier, am învățat zeci de tehnici, cum să folosesc anumite
scule și utilaje, am legat prietenii și relații strânse cu furnizori, mi-am
deschis drumul spre o nouă piață și mi-am achitat datoriile. Poate că
înșelăciunea celor doi, în valoare de 4000 lei, a fost un preț mic pe
care l-am plătit pentru tot ce am câștigat cu această lucrare. Înainte
să adorm în acea zi am realizat că dacă nu îmi achitam datoria față
de domnul cu turnatul nu îl cunoșteam pe domnul Mihăescu. Dacă
nu eram corectă de-a lungul timpului față de vopsitorul M. și față de
strungarul Simion, ei nu m-ar fi ajutat. Dacă toți plus domnul Iliescu
nu ar fi văzut că nu mă pun pe fund să cerșesc ajutor, cum ar fi făcut
mulți în situația mea, ci am muncit ca nebuna pentru bucata mea de
pâine, nu s-ar fi implicat să mă îndrume și să mă învețe.
310
Caracterul de care au profitat oportuniștii își dovedise valoarea în

această lucrare. S-au mai legat și alte lucrări la acea biserică pe care le-
am făcut în timp. Înainte de Crăciunul acelui an am făcut un drum
până la țară și mi-am luat toate caietele și manualele păstrate din clasa
întâi până la master. Am sortat și donat cărțile și m-am pus pe ars
zile la rând caietele și notițele din școală. Am serbat încheierea lucrării
cu candelabrele, arzând toți anii de școală care nu m-au învățat nimic
despre viață, despre lege, despre supraviețuire și despre umanitate.
Am stat ore întregi cu ochii în flăcări privind cum se macină cei mai
irosiți ani din viața mea din care nu am rămas cu nimic mai mult decât
dispreț.
La Crăciunul din acel an mi-am făcut cadou o carte comandată
din America despre tehnici de bijuterie. O bijuterie de carte cât 10
biblii la un loc ca dimensiune, din care am învățat și încă învăț și la ora
actuală. De multe ori o arăt cu degetul și spun lumii că ea este stâlpul
atelierului și cea mai valoroasă sculă din tot atelierul. Revelionul
l-am făcut cu fratele meu la munte și am încercat să schiez. Două-trei
explicații și hop cu el în vârful dealului. Pârtia cu gheață, eu cu ani de
role, la viteză întorc piciorul și ligamentele mele au refuzat să mai fie
cum au fost. Am intrat în noul an handicapată de-un picior.
Nu mai aveam mașină, zăpada nu îmi dădea liber la motocicletă,
așa că vreo câteva luni am cărat fiare prin București șchiopătând. Zen
mă aștepta mereu acasă nerăbdător și fericit să mă vadă. Tare mult bine
mi-a făcut pisica aia și tare mult dor îmi este încă de el. Cât am lucrat
la candelabre am acceptat pe mai departe lucrările mici ce apăreau,
refuzând să trimit la plimbare clienții mici, chiar dacă pierdeam timp
de lucru la lucrarea mare cu alergăturile prin București.
Reușisem să învăț până în acel moment că lucrările mari aduc un
profit mare care se consumă încet și sigur, dacă nu este alimentat.
Înlăturarea clienților mici însemna ca după terminarea lucrării mari
să mă întorc repede la faliment. Așa că am tras de mine să fac tot ce
venea.
Cândva în ianuarie, februarie 2014 mi-am cumpărat o Dacia 1310
din 1979 cu 1500 lei. Tare mi-a plăcut mașinuța aia, păcat că nu am
reușit după zeci de chestii schimbate, să descopăr motivul pentru care
când era cald afară murea și refuza să mai pornească. Aglomerația din
311
București m-a găsit des cu capota ridicată, eu cu picioarele pe geam

și cu țigara în bot. Nu mă mai deranjam să încerc să o scot din drum
pentru că disperații cu claxoane și înjurături nu-mi dădeau 10 secunde
să o împing în afara carosabilului.
În acea perioadă m-a sunat coordonatoarea de la master că e
ultimul an în care pot susține dizertația pentru că masterul se închide
ca secție. Lucrarea o scrisesem la trei luni după moartea tatălui meu
când eram în primul an de master. Erau trei ani și două-trei luni de
la moartea tatălui meu, iar eu nu mai eram copilul speriat din ziua
înmormântării, când nu știam ce se va alege de mine. Nu mai eram
nici copilul speriat care a vrut să se urce pe bloc ca să pună capăt
foametei și fricii.
Nu mă maturizasem și nu trecusem peste foamete. Eram încă un
copil debusolat și fără o perspectivă sigură asupra viitorului, dar nu
îmi mai era frică. Când am terminat cu disertația și am plecat spre
Dăciuța mea, sperând să pornească, mergeam pentru prima oară în
viața mea cu capul sus. Nu îmi mai era frică. Eram pentru prima oară
convinsă că eu pe forțele mele pot face ceva și voi putea învăța să înot
până la mal, ca să scap din marea în care fusesem aruncată fără să știu
nici cum se calcă apa. Începeam să înțeleg că tot ceea ce am refuzat să
văd despre lume m-a învățat viața după moartea tatălui meu. Lipsa
grijilor și a educației despre oameni și lume pe care mi le-au oferit
părinții mei m-au aruncat în societate handicapată, iar viața prin toate
greutățile pe care mi le-a adus m-a învățat cum să mă descurc și cum
să cresc.
În ziua în care mi-am susținut disertația am trecut prin minte tot
ceea ce se întâmplase în acei ani, din ziua înmormântării până în acea
clipă. Am retrăit toate momentele, toate întâlnirile, toți clienții, toate
pierderile, toate nopțile de nesomn, toate lecțiile, toată munca depusă,
toată foametea, toți oamenii care m-au furat sau mi-au băgat bețe în
roate, toate cărțile citite, toate cursurile la care am continuat să merg
când le prindeam gratis, toți oamenii care m-au ajutat și mi-am făcut
note mentale la cum s-au legat unele după altele și care sunt oamenii
pe care trebuie să-i țin în mintea mea pentru a le răsplăti ajutorul.
Hotărăsc să fac ceva și pentru mine după atâția ani în care am
muncit pentru taxe, chirii, facturi și o bucată de pâine. Îi dau unei
312
vecine cheia de la cămăruță să îl hrănească pe Zen și plec cu o amică

în Cluj. Ea mergea la niște prieteni, eu voiam o gură de aer. Luăm
autocarul și acolo puteam sta la prietenii ei. Aveam 300 de lei la mine
pentru cinci zile stabilite. Nu credeam să-mi trebuiască mai mult
pentru că voiam să mă plimb. Deși încă nu mă ținea genunchiul și
trebuia să am grijă cum calc ca să nu mă împrăștii pe jos, eram hotărâtă
în cinci zile să bat tot Clujul la picior. Ajunsă acolo descopăr că era o
casă de copilași care fumau iarbă și turnau alcool cum respir eu aer.
Mi-am scurtat rapid sejurul și am căutat pe net cazare pentru măcar
o noapte�
Am găsit Pensiunea Piccola Italia și i-am bătut la ușă la două
noaptea doamnei Marcela. I s-a făcut milă de „mogâldeața” udă
fleașcă cu rucsac în spate care-i tremura în fața ușii. Mi-a dat o cameră
superbă pe un preț de nimic. Cu cei 300 de lei am putut sta două
nopți, am putut mânca și am avut bani să mă întorc acasă. Am bătut
la picior cât am putut de mult din oraș și am dormit adunat vreo cinci
ore pentru că am vrut să acopăr cât mai mult teren.
14 februarie 2014 m-a prins în grădina botanică din Cluj
îndrăgostită de zona japoneză. Eram pentru prima oară în viața
mea singură plecată la plimbare în țară și cu banii mei în buzunar.
Eram on top of the world și în al nouălea cer de fericire. M-am întors
acasă plină de energie și bucuroasă să-l revăd pe Zen care nu a fost
departe de mine în nici o zi de când l-am găsit. Vecina mi-a spus că a
stat toate zilele alea la geam cu ochii la toată lumea care intra în bloc,
așteptându-mă să apar, refuzând să mănânce. Ca urmare a timpului
petrecut pe la ateliere patriarhiei încep să prind un pic de încredere în
mine și mă apuc de creat obiecte mici pentru un târg de mărțișor de
la Muzeul București. Era prima oară în viața mea când cream ceva cu
mânuțele mele. Până în acel moment făcusem intermedieri, reparam
sau restauram fiare vechi și stricate. Atunci mi-am încercat mâna să
creez.
Am făcut niște prostioare de toată jena, dar s-au dat din ele. Nu
cât să acopăr masa care a costat 200 lei, dar suficient cât să-mi dea
încredere în mine. Acel târg din martie 2014 a fost prima mea ieșire în
piață cu ceva făcut de mine. Tot ce lucrasem era expus pe o suprafață
de 15cm pe 20 de cm. În aceeași perioadă alergam să obțin finanțare
313
pentru un proiect pe care visam să-l fac pentru păstrarea și promovarea

artelor, meseriilor și meșteșugurilor românești. Am ajuns inclusiv
la directorul casei regale. M-a plimbat cu mail-uri și recomandări,
iar într-un final mi-a spus că nu mă poate ajuta. Imediat după târg,
proprietarul camerei vine la mine să hotărâm cum procedăm pentru
montarea unui contuar de curent. Nu puteam sta acasă, deoarece
avem treabă la Biserica Albă așa că i-am lăsat cheia.
Proprietarul tocmai se recăsătorise, iar actuala soție mi-a
demonstrat fățiș că nu mă agreează. Din atitudine am concluzionat că
își imagina că soțul ei își mai pierdea pașii pe la mine. Am ignorat. A
doua zi după montarea contuarului când îmi rearanjam lucrurile prin
cameră am văzut că-mi lipseau niște cărți. L-am sunat pe proprietar
să-i întrebe pe muncitori dacă știu ceva. Între timp am găsit biletul de
la vecină care mă anunța că le-a împrumutat.
N-am mai apucat să sun să-mi cer scuze, că m-a sunat soția
proprietarului să-mi facă o criză de nervi că am pus-o într-o situație
oribilă în fața muncitorilor. În concluzie, aveam o săptămână să
eliberez camera. Nu aveam bani să mă mut în altă parte. Am început
să dau telefoane, dar nu găseam nimic care să-mi pot permite. Turc,
cel care mă ajuta cu duba când aveam de cărat fiare la lucrări, îmi
propune să-mi construiesc o căbănuță în curtea atelierului.
M-a ajutat cu prețul la materiale, m-a ajutat cu duba și cu indicațiile
cât am tras la ridicatul ei, m-a ajutat să-mi iau o autofiletantă, o
bormașină și alte scule necesare construcției la prețuri foarte mici.
M-a ajutat și un domn care era rămas pe străzi și dormea într-o mașină
din curtea service-ului. Turc nu putea pune mâna datorită herniei,
dar a ajutat cu toate indicațiile. În cinci zile de muncă la căbănuță, la
lucrările mele, la drumuri prin București cu duba și cu motocicleta
și la împachetat, într-un singur ochi pentru că un șpan m-a ținut o
săptămână cu ochiul bandajat, am ridicat căbănuța, am mutat toate
lucrurile și am produs și banii pentru materiale.
Un amic Cristi Dinamită, care mă ajuta cu sudura TIG pe la varii
lucrări, mi-a împrumutat un pat vechi de campanie. În prima noapte
în căbănuță, nici nu am avut timp să-mi dau seama în ce situație sunt
iar, pentru că am căzut leșinată de somn. Dimineața eram pe jos cu
Zen pe cap, deoarece se rupsese pânza la pat.
314
Era martie, era cumplit de frig și eu stăteam în curtea unui service

auto, într-o căbănuță de 1.8m pe 3.8m din osb tapetată la mijloc cu
vată de sticlă. Acum eram cu toate într-o curte. Atelier și casă. Motiv
pentru care locului i-am dat denumirea de „atesă”. În acea curte
plantasem, când m-am mutat, o crenguță din salcia sub care mi-am
petrecut liceul în parcul IOR și dimineața când mă ridicam de pe jos
sau din patul de campanie cusut și recusut, vedem pe geam crenguțele
ei în bătaia vântului și parcă mă simțeam mai bine.
Pe cât de greu îmi era să mă spăl cu apa bocnă de la atelier, într-o
improvizație de lighean, pe cât de dureros îmi era să mă văd gătindu-
mi năutul și lintea pe mini aragazul electric din atelier și pe cât de
inferioară devenisem în ochii mei că mă târam din atelier în cutia de
lemn ,să dârdâi pe un pat de campanie, pe atât de liberă mă simțeam
noaptea în curte, sprijinită de peretele căbănuței privind mișcările
salciei în noapte. Mă simțeam bogată în patul de campanie când
dădeam cu degetele pe osb și îmi repetam „Băi, e totuși prima ta casă,
construită de tine cu mânuțele tale!”.
Cel mai neplăcut sentiment de la moartea tatălui meu a fost să
discut cu clienții ca și cum aș fi o mare afaceristă care are un mare
atelier, iar eu să-mi mănânc de sub unghii, mai nou să dorm într-o
cutie de lemn, în curtea unui service auto. Dar știam că deși ofeream
prețuri mai jos decât piața, deși reușeam să fac lucrări de o zi pe alta,
pe care alții le făceau în săptămâni, imediat ce s-ar fi aflat că făceam
intermediere, aș fi pierdut clienții. I-am văzut de atâtea ori refuzând
servicii de calitate care erau făcute în regim de intermediere, pentru
că ideea de intermediere îi făcea să creadă că sunt furați la preț. Aflau
repede că nu e așa, dar nu recunoșteau. Îmi era greu psihic să joc rolul
unui om căruia îi merge bine ca să pot câștiga o pâine. Și cel mai greu
mi-a fost să jonglez în jurul situațiilor care îmi cereau să particip la
întâlniri sau evenimente unde trebuia să-mi susțin imaginea prin
cheltuieli�
Toate acele momente de la începutul carierei mele mi-au creat o
dublă imagine. Pe de o parte, erau cei convinși că învârt banii cu lopata
și sunt o avară care își mănâncă de sub unghii ca să nu cheltuie, iar pe
de altă parte erau cei care mă vedeau incapabilă să țin o șurubelniță în
mână, o sărăntoacă ținută de paravan de vreunul care face o mulțime
315
de bani. Abia când am renunțat complet la intermedieri, am putut

scăpa de o mare parte din aceste etichete. Domnul Dan Iliescu apare
iar să-mi salveze pielea cu propunerea să-l ajut la o biserică să înainteze
mai repede cu lucrarea și, mai ales, să-l scap de etapele banale și
consumatoare de timp�
Am lucrat cu drag și ceea ce pentru dânsul era plictisitor după zeci
de ani de meserie, pentru mine era o minunată activitate în timpul
căreia îmi puteam lăsa mintea să zboare în liniște. Ajutorul financiar
de atunci mi-a permis să-mi achit facturile imense de curent ce-mi
veneau acum de când aveam atesă�
O fostă colegă de master Camelia mi-a spus de un târg al
meșteșugarilor ce va avea loc în Ploiești în aprilie și mi-a recomandat
să mă înscriu. Nu eram meșteșugar, nu știam să fac nimic, dar
încrederea câștigată cu tot ceea ce lucrasem în acei ani și cele trei
nimicuri vândute la târgul de mărțișor m-au convins să încerc. Aveam
un copăcel făcut din sârmă, o floare făcută din sârmă, o măsuță
împletită din table cositorite și mici ornamente debitate pe laser. Nu
aveam mașină. Am fost cu un amic, Iulian, cu motocicleta la țară să
iau mașina mamei mele. El a venit după mine cu motocicleta mea. Pe
drum am primit o amendă de radar și m-a apucat plânsul că așa mi-
am dat banii de mâncare pentru târgul din Ploiești. Toată noaptea am
tras să aranjez fiarele și am plecat pe la 4 spre Ploiești. Am găsit hotelul
unde organizatorii ne-au oferit cazare și am stat să mă înmoi sub dușul
cu apă caldă, apoi n-am putut să dorm de fericire că stau într-un pat
normal�
A doua zi am realizat că sunt ciudata târgului. Toți aveau standuri,
eu eram cu o măsuță cu trei fiare care nu aveau nici o noimă. Am
degerat pe la tarabele celorlalți și la vorbă cu vecinii. Seara am strâns și
am plecat spre București. A doua zi mă întorceam cu trenul de la țară.
Dar nu avea să fie finalul! Oribile sau nu, erau fiarele mele, primele
mele creații și sigur puteam mai mult. Ceea ce mă ținea pe loc era faptul
că nu știam că pot să-mi fac singură ce aveam prin minte. Eram blocată
în rețeaua de colaboratori pe care mi-o făcusem. În acea rețea puteam
realiza absolut orice lucrare în metal (cunoscusem și renunțasem la
niște ateliere, pentru că acolo găsisem muncitori de-ai lui tatălui meu
și cumva, pur întâmplător, patronii atelierelor de la prima la a doua
316
discuție și-au schimbat atitudinea, termenele și prețurile) și cum nu

aveam scule sau abilități de a le folosi, chiar de le-aș fi avut, nu îmi
puteam imagina existența mea în afara rețelei.
Această convingere m-a dus la atacuri de panică imense când s-au
mai mutat sau închis din colaboratori și m-au făcut să plec capul la
toate răutățile, greșelile și exagerările de prețuri. Îmi doream enorm
să scap din sistemul ăla de viață, îmi doream intens să nu mai mint și
să nu mai fiu proasta lor și, cu toate acestea, era singura variantă prin
care puteam face bani. Reușisem să am cele mai mici prețuri din piață
și cele mai rapide termene de execuție, dar cu prețul sănătății mele
fizice și psihice.
Stresul mă ținea trează cu nopțile, iar stricatul lucrărilor mă lăsa
fără mâncare. Lucram în multe dintre locuri direct cu muncitori
șuntând șefii și adesea trăgeam cot la cot cu ei. În stilul ăsta s-au mai
legat informații teoretice de mine, am văzut cum se manevrează scule
și am prins ceva idei de materiale. Ei foloseau materialele, curentul și
spațiul angajatorilor și câștigau bani, eu plăteam combustibil, taxe și
pe ei. Mă știau bine, mulți îmi cunoșteau și situația, dar refuzau să
înțeleagă că din acea alergătură nebună, zi și noapte, eu abia mâncam
o pâine. Refuzau reduceri la serii mari, așa că tăiam din câștigul meu
ca să fidelizez clienții. Refuzau să-și facă treaba cum trebuie și insistau
că „merge și așa”, motiv pentru care erau mereu scandaluri imense ca
să refacă gratis.
Vopsitorul M. a rămas totuși cel mai înțelegător din toți. Deși ne-
am certat monstruos de nenumărate ori și nu era lucrare la care să
nu trebuiască să refacă măcar o piesă. Rețeaua asta mă omora și, cu
toate astea, nu îi puteam înlocui. Nu că nu ar fi existat și alții, dar cu
ăștia totuși ajunsesem la o înțelegere de prețuri și reușeam să-i fac să-
mi termine treaba în termenele mele (în majoritatea cazurilor). Să-i
schimb însemna să intru pe ușa din față a altor locuri, să stau la rând
și să plătesc un preț mare. Nu aveam cum. Clienții deja mă știau într-
un anumit fel. Ieșitul din rețea însemna pierderea tuturor clienților.
Eram blocată.
Ajunsă atesă după acel târg, m-am reapucat de fumat după 18 luni
de pauză. Îmi fumam seara țigara, mă uitam la salcie și găseam tot felul
de lucruri minunate în experiența mea. Cred că în perioada aia, am
317
făcut pace cu tata, cu Dumnezeu, cu colaboratorii, cu întreaga lume.

Mai rămânea să fac pace cu mine. Stând într-o seară afară am realizat
că mă chinuiam de câteva ore bune să trimit un mesaj de pe telefon.
Aveam acel telefon din 2008, iar eu eram în 2014 și mă chinuiam să-l
conving să meargă pentru că nu îmi puteam permite altul. M-am
oprit din nervii care se acumulau în fața unui mesaj devenit imposibil
de trimis și m-am gândit la tot timpul pierdut în ultimul an din cauza
acelui telefon. De câte ori nu au putut da clienții de mine, iar eu de
furnizori. De câte ori nu am putut căuta sau transmite o informație.
Am înțeles că un mare motiv pentru care săracii rămân săraci este
că se peticesc și nu investesc în lucrurile care îi ajută să producă bani,
ajungând astfel să piardă pe mai departe. În cursul acelei săptămâni
mi-am cumpărat telefon. Comunicarea și informarea au devenit
brusc eficiente, iar eu am câștigat timp și calm. În weekendul următor,
amicul Iulian care m-a ajutat să iau mașina de la țară, mă duce mai
mult cu forța la un open season party. Acolo i-am cunoscut pe viitorul
iubit și prietenul lui bun Țepu.
Nu m-am simțit bine la party și m-am retras la pas spre atesă�
În weekendul următor, a fost prima paradă moto din sezon și
acolo m-am revăzut cu cei doi. La after party am stat mult de vorbă cu
ei, deși cu Țepu am găsit mai multe subiecte interesante de discutat;
celălalt îmi tot sărea în colțul ochiului cu siguranța lui relaxată, cu
modul miserupist prin care se afișa și o veselie absolut contagioasă.
În timpul săptămânii ce a urmat, am mai vorbit cu Țepu și m-a și
vizitat odată la atelier. Nu mi-a plăcut că îmi vorbea ca și cum aș fi fost
proprietatea lui și urma să fac ce-mi va spune el, motiv pentru care
l-am îndepărtat treptat.
În weekendul următor paradei, urma să fie Paștele. Îmi propusesem
să stau toate zilele alea ce legau aproape o săptămână, la țară la maică-
mea. La plecare îl sun pe tipul celălalt și îi spun că trec prin Ploiești
în drumul meu să rezolv cu actele rămase restante pentru cei ce
organizaseră târgul, dacă mă îndrumă spre ei, dau o cafea. Plec cu
motocicleta. Pe drum mă plouă cu găleata. La vremea respectivă nu
aveam haine moto, erau prea scumpe pentru posibilitățile mele și nu
știam de magazine și SH-uri de echipamente ieftine. Ne întâlnim și
mă convinge să merg la el să mă schimb de haine și să beau o cafea
318
caldă. Ne-am întins la vorbă și la maică-mea am mai ajuns doar câteva

ore din acea săptămână programată.
În toate acele zile am stat la cafele și vorbe, am ieșit cu el și niște
amici de-ai lui la plimbare cu motocicletele și am stat într-o cameră cu
pat mare. Au fost niște zile absolut superbe și complet diferite de ceea
ce trăisem de la moartea tatălui meu. Mi-a plăcut compania lui, starea
de relaxare ce părea să plutească în jurul lui și faptul că în toate acele
zile petrecute cu el nu a avut nici un gest deplasat la adresa mea. În
ultima zi când m-am trezit, el plecase la muncă. Mi-am băut cafeaua
și i-am scris o poezie în care am rezumat toate plimbările din zilele
acelea, toate senzațiile și toată voia bună. Am încuiat, i-am lăsat cheile
în cutiuța poștală și am plecat spre București.
Ajunsă atesă m-am pus direct pe treabă și nu m-am simțit deplasat
să fiu reîntoarsă la pustiu, liniște, sărăcie și condiții mizere de trai. În
următorul weekend era un alt open season party și tipul mi-a propus să
rămână la mine, afară în curtea atelierului, că are hamac și îi place să
doarmă la aer. Am făcut ordine prin atelier și m-am gândit că singurul
mod prin care pot răsplăti găzduirea lui, va fi să fac un aranjament de
masă, veselă și mâncare cum îmi plăcea să mai îmi fac mie uneori, când
aveam casă. Am scos vesela cea mai bună, am făcut cumpărături, cam
cu strângere de inimă, dar compensând mental cu zilele de Paște în
care nu am dat bani pe mâncare.
Când a venit, mi-a dat un trandafir alb și fără discuții m-a sărutat.
M-am trezit acceptând să intru într-o relație pe care nu mi-o doream
cu un om care nu-mi plăcea mai mult decât relaxarea din jurul lui.
Fizionomia lui și reacțiile văzute la evenimentele moto mi-au spus
clar că e un om care are grave probleme cu alcoolul și că probabil,
în spatele nonșalanței, ascunde imense frustrări periculoase. Mi-am
ignorat simțurile. Voiam liniște și nu mai voiam relații, dar cu toate
astea am intrat în joc.
O perioadă a fost o combinație între stilul meu de viață de până
atunci și drumuri între Ploiești și București; eu la el sau el la mine.
Înainte să ajung să mă mut la el, la o întrunire moto, a avut prima
scăpare a caracterului lui pe fondul unei beții mai serioase. Am vrut să
plec și să mă întorc definitiv atesă. M-a convins totuși la finalul acelui
week-end să rămân, cu flori, plânsete, bocete și promisiuni. Cum-
319
necum mă trezesc cu mobilă de la mama de la țară la el în casă și cu

căbănuța demontată și remontată la el la curte. Am cărat iar de mi-a
venit rău la lucruri, cărți și fiare. Deja devenea tot mai greu psihic să
împachetez și despachetez lucruri, dar acum eram ajutată de acel om și
susținută moral cu promisiuni de viață frumoasă și liniștită.
Mi-am încropit un mic atelier la el acasă într-o cameră și
începuserăm să plănuim realizarea unui atelier unde era căbănuța. Am
pierdut clienții mici, pentru că nu mai rentau drumurile și am început
să comasez drumuri și lucrări pentru a nu da tot ce fac pe combustibil
între București și Ploiești. Rămâneam uneori peste noapte claie peste
grămadă cu nevastă și copil la vopsitorul M. acasă.
În iarna aia s-a cerut montarea candelabrelor ce le făcusem pentru
Biserica Albă, prietenul m-a ajutat lucrând cot la cot cu mine. Mi-a
adunat familia la Crăciunul din acel an și mi-a făcut un brad imens
cum nu mai avusesem din copilărie (tatălui meu îi plăcea să facă brazi
mari și bogați, să umple casa cu mirosul bradului, să îl împodobim
împreună și să ne adunăm ca familie la masă. Și-a dorit mult o familie
și armonie), dar nu m-am putut bucura complet de acel Crăciun,
pentru că își mai vărsase din venin pe mine cu o zi înainte pe fondul
unei alte beții exagerate.
Îmi lua flori, ne plimbam mult cu motocicletele, mă ajuta când aveam
lucrări mai mari. Făcea multe lucruri bune, era vesel și plin de entuziasm,
în casă însă și în intimitate pierdea din ce în ce mai mult din măști, arătând
tot mai clar cât de frustrat și de narcisist este. În realitate era complet
indiferent la adresa mea ca om. Eu eram ceea ce îi umplea golul casei,
frustrările singurătății și satisfacția corporală. Nu contam ca suflet, minte
și nevoi. În anul ăla mi-am luat atestatele de instructor moto și profesor
de legislație și am început să lucrez la una din școli. Aveam nevoie de bani
care să umple golul creat de plecarea din București.
Nu acceptam să mă întrețină el. Deși mă riscasem să mă mut într-
un oraș străin, nu voiam să mă risc să-i rămân datoare în caz că o luăm
pe drumuri diferite. Separație ce devenea tot mai evidentă. În martie
2015, în timp ce lucram la aplicele pentru Biserica Albă, Ciob pe care
îl adusesem pe șantier să mănânce și el o pâine, mă îndepărtează și mă
înlocuiește cu un amic de-al lui. Am pierdut astfel definitiv Biserica
Albă și lucrările ce le mai puteam face acolo.
320
Plăteam taxe, facturi și alte cheltuieli din banii din instructorat

și din ce lucrări mai picau prin București. Viitorul iar se înnegura.
Fratele meu îi cumpără o mașină prietenei lui și hotărăsc să îmi dea
Dacia lor. Reușesc astfel să scap de problemele pe care mi le făcea
Dăciuța mea și rămâne parcată la bloc. Cu Săndelul îmi erau mai
ieftine și mai eficiente drumurile.
În mai sunt invitată la un eveniment Fish Fest, în Vama Veche. Era
a treia mea ieșire/expunere în lume cu bani obținuți din obiecte făcute
cu mânuțele mele. Bag bani în debitarea laser a unor obiecte, muncesc
ca nebuna să fac altele. Împachetez obiectele și plec cu Săndelul
împreună cu prietenul. Din clipa în care am ajuns acolo s-a pus pe
băut. A doua zi a deranjat pe toată lumea în fața standului meu și am
realizat că am băgat bani și muncă în ceva ce nu voi putea vinde din
cauza bâlciului mizer pe care îl făcea în fața standului.
Seara mi-am strâns lucrurile, am dormit în mașină și a doua zi am
plecat lăsându-l acolo să se descurce pentru întoarcere. Pe drum m-am
gândit cum pot să mă despart de el, unde aș putea pleca, din ce mi-aș
putea câștiga pâinea și cum m-aș putea feri de problemele ce mi le
va face. Deja învățasem cât este de răzbunător, aflasem ce-au pătimit
fostele lui după despărțirea de el și știam cât se poate de clar că va
trebui să-mi gândesc foarte bine ieșirea din acea mizerie în care m-am
băgat cu mânuțele mele.
Lucram ca instructor moto la o școală, dar angajarea s-a terminat
agresiv din mai multe motive. La școala respectivă este fabrică de făcut
bani. Instructorii iau toți banii pe ore, plătesc motocicleta sau mașina
dacă nu au una a lor pe care să o înscrie pe școală, plătesc combustibil și
reparații, impozit pe ore și taxa de poligon. Prin urmare toți caută din 26
de ore la A și 30 la B să facă sub șase, ca să le rămână cât mai mulți bani.
Din start i-am deranjat pe toți instructorii pentru că voiam să-mi
fac orele și nu să fac bani. Patronul școlii vine cu minunata propunere
ca el să-mi cumpere motociclete, să-i dau jumătate din bani la fiecare
elev, iar din restul să plătesc toate cele. Însemna să vin cu bani de acasă
ca fiecare elev să își poată face toate orele legale sau chiar și jumătate.
S-a lăsat cu scandal pentru că a vrut să-mi blocheze elevii. Între timp
eu mă angajez la școala la care lucra prietenul și sunt nevoită să-i trimit
controale primului angajator ca să-mi pot muta elevii.
321
Descopăr în proces că el nu îmi declarase toate orele lucrate ca

profesor de legislație și nici cele ca instructor ca să nu-mi plătească
taxele pentru care încasase toți banii de la mine. N-am avut ce să-i fac,
era cuvântul meu împotriva cuvântului lui, iar singura mea dovadă ar
fi fost toți ceilalți instructori care acceptau sistemul pentru că puteau
câștiga mulți bani.
La școala unde lucra și prietenul, dau de alte probleme. Elevii mei
erau declarați pe numele lui. Eu lucram și el era cotat bine la ARR. Iar
când i se năzărea lui îmi oprea banii de pe elevi pe motiv că erau ai lui.
În vara acelui an domnul Dan Iliescu mă ajută iarăși cu o lucrare
la o altă biserică. Petrecem multe ore în atelier la dânsul și mă ascultă
povestindu-i toate nebuniile prin care trecusem. M-a îndrumat în
gândire cu o mulțime de sfaturi ce îmi vor fi utile întreaga viață.
Ajung prin nu mai știu ce legătură să mă împrietenesc cu un domn
cercetător de la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele. Încearcă
să mă pună în legătură cu tot felul de oameni cu care să leg colaborări
și lucrări. Ajung chiar în curtea unui centru de cercetări medicale
unde exista și un atelier mecanic unde mi s-a propus să mă mut cu
atelierul�
Dar discuțiile sunt entuziasmante ca un foc de paie și dispar
faptele precum se stinge un astfel de foc. Într-o altă discuție domnul
cercetător mă trimite în Moreni, orașul copilăriei, să discut cu
directorul Parcului Industrial despre proiectul cu care ajunsesem la
casa regală cerând finanțare. Descopăr că directorul respectiv era un
vechi prieten de-al tatălui meu. Mă pune în legătură cu un neamț care
voia să facă un incubator de afaceri în acel parc. Discutăm proiectele
mele și rămâne să ne adunăm când încep să intre fondurile. N-am mai
primit nici o veste. Ulterior am aflat că unul dintre motivele dispariției
neamțului a fost birocrația noastră.
În septembrie 2015 mă hotărăsc să-mi fac atelierul în curtea
copilăriei, la țară. Mă pun pe strâns, împachetat și mutat. Prietenul
și Țepu mă ajută cu ziditul unei uși din stradă și cu punerea în
funcțiune a unei surse de căldură. Mutată acolo m-am gândit că o va
ajuta pe maică-mea și, în plus, mă hotărâsem să refac curtea și clădirile
copilăriei readucându-le la gloria anterioară. Eram dispusă să fac asta
pe munca mea, din nimicul meu financiar.
322
Încep să trec tot mai rar pe la acasă în Ploiești și prietenul mă scoate

de la întreținere. Am crezut că voi reuși să mă descurc stând la țară.
Am crezut-o pe maică-mea că nu va vinde casa. Am crezut că mă pot
retrage la liniște și pace, iar bonus să scap de nea probleme cu alcoolul�
Într-o zi, băut fiind, face accident cu un scuter și minte că a căzut
din vina unuia care i-a tăiat calea. Am înțeles că a mințit pentru că
eu am chemat poliția la spital, rezultatul fiind ură din partea lui și
a surorii lui. Nici nu m-a interesat ce-au făcut pe mai departe. Am
așteptat să iasă din spital, l-am dus acasă și am plecat spre atelier la țară.
Își ia concediu și se duce la casa unui unchi să stea pe baltă la pescuit.
Eu îmi văd de atelier și drumuri, ba chiar plec și într-o tură de câteva
zile la Târgu Secuiesc, după niște indivizi, încercând să fac o legătură
cu un neamț în legătură cu niște artefacte.
Din afară pentru ochiul critic al rudelor și prietenilor lui, eram
scorpia nepăsătoare care-și lăsa iubitul să se chinuie în timp ce ea umbla
creanga. Pentru liniștea mea știam că un frustrat alcoolic incapacitat
fizic este de o mie de ori mai rău decât un frustrat alcoolic. Așa că am
ales să mi se pună etichete, dar să fie liniște. Înainte sau după acest
eveniment am susținut testarea MENSA. În ziua în care am primit
mailul prin care mă informau că sunt eligibilă fiind încadrată în 2% cei
mai inteligenți oameni am picat cu falca-n palmă și nu am reușit să nu
mă întreb, gândindu-mă la situația mea „dacă sunt atât de deșteaptă,
cum dracului sunt și atât de proastă?”.
În perioada în care eram cu atelierul la țară, îmi apare un client
mare, dar cu care mult timp nu ajung să vorbesc direct, ci doar cu
intermediarul. Ulterior am aflat împreună cu clientul că pe mine
m-a prostit să lucrez pe prețuri mizerabil de mici, iar pe el l-a furat de
parcă aș fi cerut bani și pe respirat. Situația cu maică-mea nu mergea
conform înțelegerilor, iar implicarea mea s-a oprit, pentru că în timp
ce eu voiam să renovez și repar, ea pusese casa la vânzare.
În perioada octombrie-noiembrie 2015 particip la două târguri,
unul în Pitești și altul în Ploiești la meșteșugari cu obiecte mici și mult
mai de efect decât cele făcute cu un an în urmă. În 2014 am rezistat
la meșteșugari o zi cu trei fiare și un imens sentiment al penibilului.
În 2015 eram la același târg cu capul sus, fețe de masă și multe obiecte
plăcute ochiului. Făcusem tot felul de nimicuri traforate și prinse
323
pe lemn, plus obiectele rămase de la Fish Fest. N-am vândut nimic,

dar am fost tare mândră de mesele mele. În decurs de câteva luni
aproape toate obiectele au plecat de la mine, dându-le cadou la diferite
persoane cu varii ocazii.
În ianuarie 2016, în timp ce lucram la mesele clientului mare,
arunc din greșeală niște lemne îmbibate în diluant și aterizez pe spate
cu părul în flăcări și mâna arsă până la cot. Fug afară și mă așez cu
fața și mâna în zăpadă. Ung cu ce nimeresc arsura de gradul trei și mă
întorc la treabă. După trei zile de muncă asiduă fără somn și mâncare,
merg floricică la urgență de parcă abia ce luasem foc. Îmi jumulesc
pielea moartă de pe mâini și dau 600 de lei pe prafuri, creme și pastile
inutile. Mă întorc la treabă, dar despuiată mâna era ceva ce nu mă mai
lăsa să lucrez și nici să dorm. Dacă o mână m-a chinuit și m-a secat
de viață în halul ăla, nici nu vreau să știu cum a fost pentru cei din
Colectiv. Trebuia să termin mesele clientului, mâna mă omora și la
cuprare apăruseră probleme și trebuiau refăcute.
Pentru a lega relația dintre noi și pentru a-mi demonstra că ține
la mine, prietenul se oferă să mă ajute și își ia concediu câteva zile,
stăm la mătușa lui și refacem mesele. Genul ăsta de acțiuni mă făceau
mereu să mă răzgândesc în privința despărțirii de el. Cum reușeam să
mă îndepărtez un pic de el, de alcoolul lui, de jignirile lui și de mizeriile
pe care le făcea în public, cum avea un cumul de gesturi frumoase sau
sărea să îmi fie alături într-o situație mai dificilă. Dacă ar fi să descriu
relația cu el într-un singur cuvânt ar fi: labilitate.
Eram în București la alergătură cu mașina, pe care o conduceam
de atâtea zile mai mult cu stânga când îmi vine ideea cu prietenul
chimist de farmaceutice veterinare. Îmi recomandă o cremă și opresc
la primul pet shop. Cumpăr crema, mă așez la volan, întind crema...
într-o fracțiune de secundă eram cu dinții în volan, fără energie să
țip, cu lacrimile curgându-mi șiroaie din ochi, cu mâna tremurând
necontrolat și cu senzația clară că îmi va crăpa inima sub durerile din
cutia toracică.
Reușesc cumva să îndepărtez crema cu prețul unor usturimi
amplificate și după 40 de minute descleștez dinții din volan. Aflu la
telefon cum trebuia să fie de fapt crema și îmi obțin liniștea nesperată.
Era de două tipuri. Cu și fără mentol. O nimerisem pe cea mentolată.
324
În mai puțin de două săptămâni mâna mea cicatrizată deja pierdea din
coji, lăsând în urmă un singur semn pe interiorul încheieturii, în mod
ironic, în formă de inimă. În martie 2016 prind ocazia unei prime
expoziții în Câmpina. Am tras să termin mesele și piesele de mobilier
pentru clientul mare și, în același timp, să lucrez și pentru expoziție.
Pentru prima oară în viața mea am pus mâna pe aparatul de sudură
lucrând mesele acelui client. Deci la începutul lui 2016. Fiindcă piesele
au rezistat mi-am făcut tupeu și pentru această expoziție am început
pentru prima oară în viața mea să creez obiecte complexe și mai mari
mulțumită sudurii.
Din ianuarie 2016 până în prezent (noiembrie 2019) am făcut
nu sute, ci mii de obiecte doar pentru că am pus mâna pe aparatul
de sudură cu electrod făcut pe vapor, iar de la el am trecut la MIG,
la oxiacetilenic și la TIG. Datorită acelei expoziții organizată de
Club Femina (https://web.facebook.com/club.femina), la ideea și
propunerea lui Irinel Dumitrașcu din Câmpina am prins încredere
că pot crea. Irinel, pe lângă propunerea expoziției, m-a ajutat mult în
promovare prin obiectele mele pe care le ține în cafeneaua ei Coffe
Shop din Câmpina (https://web.facebook.com/coffeshop.campina).
Expoziția a fost un eșec din cauza faptului că nu m-am ridicat la
nivelul așteptărilor. A fost prima mea expoziție. Nu am știut ce se
cere, cum trebuie să mă prezint și ce nivel de calitate se așteaptă de la
produsele mele. Îmi pare rău dacă le-am afectat imaginea și sper să nu
se fi întâmplat acest lucru. Aveam în cadrul ei câteva obiecte deosebite,
unele din care s-au vândut la cei ce au trecut pragul expoziției, iar altele
către Club Quantic din București pentru care făcusem sigla mare și
logoul în iarna lui 2015 la recomandarea unui fost coleg de master.
Le rămân pe viață datoare că mulțumită lor eu am crescut exploziv
datorită încrederii mărite în propriile mele forțe. Cu ocazia acelei
expoziții am apărut în două ziare locale pentru prima dată sub numele
de artist amator�
Cele două aspecte ale vieții mele continuau să fie la poli opuși și
să mă facă nestatornică. Dacă din punct de vedere al carierei păream
să reușesc să cresc, din punct de vedere emoțional continuam să fiu
într-o relație distructivă. Pe plan profesional creșteam de la o mutare
la alta și de la an la an. Pe plan intim actualul era mai rău ca Oaia care
325
a fost mai rău ca MGE ce fusese o dulceață inocentă de băiat. Tot prin
martie, când încă era bogată zăpada la munte, plec cu prietenul la schi.
Îmi exersasem cu un an în urmă talentele nedezvoltate în încercarea
de schi cu fratele meu. Rămânem la refugiul salvamont pentru că era
vântul prea puternic și telecabina nu mergea să ne ducă sus. Trebuia să
meargă și fratele meu cu noi, dar i se strică mașina, o lasă jos în Sinaia și
pleacă cu trenul spre București, rămânând să-i aduc eu cumva mașina.
În noaptea aia se îmbată grozav și urlă prin refugiu, făcându-mă
ca la ușa cortului. Mă îmbrac și încerc să ies din refugiu, dar ușa era
încuiată și fără chei în ea. Deschid un geam, mă folosesc de o țeavă de
gaze și sar afară. În fix clipa aia am realizat că sub impulsul nervilor
mi-am uitat bagajul, cu bani, haine și chei de la casă.
Aș fi putut să îl sun să-mi descuie cumva, că de cocoțat la loc pe
fereastră doar cu aripi sau scară aș mai fi putut. Mă dau cu capul de
perete și o iau frumușel la munte-n jos, pe ger la 2 noaptea, înspre
mașina fratele meu. Tot drumul mi-am jurat că trebuie să scap
cumva de mizeria aia de om. Nu a ridicat niciodată mâna la mine,
dar mizeria lui umană și scârba ce mi-o producea erau suficient de
distructive pentru mine, cât 10 pumni în cap de trei ori pe oră. În
ultimele luni mă apucase o disperare la adresa mea, aveam senzația că
m-am pierdut, că eu nu am dreptul la nimic bun. Prezența lui în viața
mea mă întorcea la starea pe care am avut-o după moartea tatălui. Nu
mă făcea să fiu un om mai bun, ci de la o zi la alta mă prefăcea într-o
umbră a viselor mele.
Am reușit să deschid mașina și să deger în ea suficient de bine cât să
fac o anexită de toată frumusețea. A doua zi am urcat la loc la refugiu
cu coada între picioare. Am zis că dacă tot m-am întors să fac și-o tură
de schi, dar vremea nu a ținut cu mine, așa că vântul ne-a trimis acasă.
Cum Murphi nu doarme niciodată, la câteva zile după acest
eveniment, accept să-i cazez la țară câinele unuia care venise pe la
atelier cu iubita lui să le repar niște obiecte. Maică-mea a fost de acord,
iar când rămân cu câinele acolo, mă trezesc că-mi cere să-l culc afară în
zăpadă. Post acest eveniment, în urma unor certuri monstruoase, mă
închid în atelier. Acolo mâncam și acolo dormeam. Mi-am aranjat o
cameră de somn și mi-am organizat sursele de încălzire. Nu eram în
căbănuță, dar trăiam iar în aceleași condiții.
326
Reușesc să găsesc un spațiu în Ploiești și-l închiriez, făcându-mi

socotelile că îl voi plăti din instructorat. Prin mișcarea asta ajungeam
iar sub același acoperiș cu prietenul, nas în nas prea multe ore pe zi.
În mai 2016, de ziua mea, mutam, iar, tot ceea ce aveam din satul
copilăriei înapoi în Ploiești. Bagajul era mai mare decât atunci când
venisem, deoarece am găsit prin magazii și prin curtea copilăriei tot
felul de scule, o presă manuală pentru țevi, un pat și o saltea.
De ziua mea primesc cadou un plasma cutter manual de la fratele
meu și un MIG de la mine din avansul pentru o lucrare la care aveam
nevoie de sudură fină. În trei săptămâni fac lucrarea și construind la
ea învăț să folosesc MIG-ul direct pe tablă de 0.8mm. Lucrarea o am
și astăzi, deoarece clientul nu a mai plătit-o și nu a mai cerut-o. În
momentele alea începe să mă streseze cu telefoanele un individ Vova
căruia îi dădusem un mesaj din greșeală. Nu mai știam de unde aveam
numărul lui și neștiința mea îl intriga.
Mi-a mâncat sufletul câteva săptămâni până când am hotărât să
ne vedem și să ne luăm la pumni dacă nu se dovedește că avem vreun
cunoscut comun de la care să am numărul. Nu s-a dovedit că avem
un cunoscut comun ci zeci, deoarece el era un nume în lumea moto
și eu eram o nebună din aceeași lume. Ne separau 30 și ceva de ani
și cu toate astea ne-am împrietenit la modul la care ne trăgeam de
șireturi și nu rata nici o ocazie să-mi amintească cum dacă aș fi putut
l-aș fi mușcat prin telefon când mă suna. La nici o lună după mutare,
când începusem să mă obișnuiesc să lucrez noaptea la atelier, să merg
dimineața la ore cu elevii și să dorm când era prietenul acasă, are loc
o întrunire moto la care se face pulbere și nu își varsă ca de obicei
frustrarea pe mine cu jigniri, ci alege să vorbească mizerii despre mine
tuturor celor care îi ieșeau în cale.
Mulți din cei care au asistat în acea seară la reacțiile lui m-au întrebat
ce dracului caut cu un astfel de om. Nu am avut cum să le spun că din
păcate nu am unde și din ce bani să plec. Le-am zis doar că e băiat bun
și speram să reapară omul ce a fost la începutul relației, deși știam că
ăla a fost teatru ieftin, un teatru atât de bine antrenat încât nimeni în
afară de partenera de viață nu-i cunoaște întreaga față reală.
Dar atunci am înțeles că toată munca mea din acei cinci ani
jumătate de la moartea tatălui meu risca să se ducă pe apa Sâmbetei
327
dacă continuam să mă afișez cu el. Plec spre casă, îl sun pe unu cu

un camion, încarc cu el mobilă și tot ce aveam în casă și mă mut în
căbănuță care era acum montată în curtea lui și a surorii lui de la
țară. Fac ultima baie și dorm pentru ultima oară în pat, iar duminică
dimineața îi trimit mesaj că eu plec și primesc răspuns că e foarte bine,
iar el nu vrea să mă mai găsească acolo. În curtea aia era un bătrân
ținut de milă de peste 25 de ani de familia lui. Am stat mult de vorbă
cu dânsul, i-am aflat povestea și i-am cunoscut înțelepciunea, acea
înțelepciune banal de evidentă și de efect specifică oamenilor simpli
ajunși la bătrânețe. Am stat câteva luni bune acolo și chiar am investit
mulți bani să pun tablă pe acoperiș pentru a mă pregăti de iarnă.
În acea perioadă muncesc foarte mult la atelier, adorm de multe
ori pe acolo și aproape că sunt mutată complet în atelier. Într-una din
zile am adormit într-o pauză de muncă cu ușa deschisă și am făcut
pneumonie. Puținii bani rămași îi bag în medicamente. Tot atunci
am făcut un blog în care îmi scriam gândurile, frustrările, părerile și
mai ales nervii. Nu l-am promovat și l-am lăsat anonim în internet.
Era jurnalul meu anonim public. Erau atât de multe lucruri pe care
simțeam nevoia să le spun lumii, atâția oameni pe care voiam să-i arăt
cu degetul pentru mizeriile pe care le făceau și nu puteam face asta.
Am văzut pe fondul unor mici răbufniri că oamenii nu vor să audă
că ai probleme și te lupți cu ele, în fața unor astfel de destăinuiri nu
reușesc să vadă diferențele între viețile lor și a ta, nu au capacitatea
de a percepe ansamblul evenimentelor care au dus la situația actuală,
motiv pentru care au senzația că le vorbești ca să-i încarci cu mizeriile
tale, să le ceri ceva sau ca să bârfești.
Nu voiam să-mi stric și mai rău imaginea în piață, deoarece
activitatea mea depindea prea mult de ea. Nu puteam să indic pe
nimeni, deoarece nimeni nu m-ar fi crezut sau m-ar fi considerat
vinovată. Pentru a nu ceda psihic din lipsă de prieteni și oameni care
să-mi cunoască trecutul și cu care să pot vorbi am făcut acel blog.
Trebuia să vărs ce se aduna în mine, trebuia să scap de tot ce mă apăsa,
pur și simplu trebuia să spun și am spus în neant.
Îmi luasem la atelier un pisic mic Eon care era o splendoare de
voioșie și istețime. Îl iau la plecare și pe Zen pe care am sperat să îl
obișnuiesc cu noul loc, deși se învățase să umble de nebun pe afară pe
328
la bloc, însă scapă din atelier și nu l-am mai văzut vreodată. După vreo
lună dispare și Eon fără nici o urmă, făcându-mă să mă simt cumplit
de singură.
Pentru că muncitorii din acel institut unde aveam atelierul mă
vedeau zilnic pe acolo din vorbă-n glumă ne-am împrietenit. Am legat
o prietenie mai strânsă cu nea Florin, fie-i țărâna ușoară, care aproape
în fiecare zi venea la cafea cu câte un fier sau ceva agățat de mână.
Mulțumită lui și a unuia dintre directori cu care m-am avut foarte
bine cu un troc alcool pe scule, am obținut un polizor, o bormașină și
un cuptor de tratament mare și unul mic, toate pe 380V, toate casate
ca fiind nefuncționale. L-am sunat pe un cunoscut electrician și mi
le-a adus la viață pe toate.
Atelierul meu începea să fie cu adevărat atelier. Avea scule, avea
materie primă, avea utilaje. Mă opream uneori în dreptul ușii și
priveam lung la tot ce adunasem acolo și nu-mi venea să cred că în
urmă cu doar șase ani aveam doar cărți și haine, în urmă cu doi ani
aveam doar scule de mână și fier vechi, iar acum aveam un atelier
într-un complex de ateliere. Într-o zi văd pe Facebook un articol
despre un manufacturier de cuțite care locuia în Târgoviște, Iamandi
Cristian despre care am scris în primul capitol. M-a umplut de
consumabile pe care mi le-a dat cadou, m-a adăugat în niște grupuri
de profil și m-a învățat cum să-mi fac intrarea și cu cine să vorbesc
pentru diverse operații. M-a luat cu el în acel an la prima întrunire a
manufacturierilor de cuțite unde l-am cunoscut pe Ciurescu Mihai,
unul din puținii care fac prin forjare oțel damasc la noi în țară. Un
alt om care mi-a intrat din prima clipă la inimă și pentru care sunt
capabilă de omor.
Ei au reprezentat pentru mine speranța că în lume chiar există
suficient de mulți oameni de calitate, care au inimile umplute cu
umanitate și dornici să răspândească frumosul în jurul lor. De la
Iamandi am învățat să fiu mult mai atentă la finisaje și mai calculată
în tot ceea ce fac, de la Ciurescu am învățat să-mi păstrez consecvența
și să-mi pun sufletul. Nu știu dacă eu le-am fost la fel de utilă, dar
de fiecare dată când mă sună oricare din ei cerându-mi o informație
sau un sfat, le dau chiar și informații pe care le-am câștigat în ani de
muncă și pierderi, fără să mă gândesc de două ori.
329
Prin intermediul lor am cunoscut o mulțime de alte persoane

frumoase și am înțeles că oamenii de calitate nu îi găsești prin locurile
prin care m-am lovit de toți oportuniștii, fudulii și frustrații. Oamenii
frumoși, în general, sunt implicați într-o activitate și sunt ocupați cu
fel și fel de munci care să aducă un plus de valoare societății. Dacă
până să-l cunosc pe Iamandi ajunsesem să fiu convinsă că oameni
minunați precum Dan Iliescu, domnul Mihăescu, Domnul Simion,
etc. au rămas doar în generația dânșilor cu vârste de peste 60 de ani,
după acea zi în care am fost la Iamandi, am găsit pe unde se ascund
ceilalți oameni frumoși, în ateliere, la muncă și prin activități dedicate
valorii.
După întâlnirea regională a manufacturierilor de cuțite, am
venit în Ploiești direct în cimitirul Bolovani și am sărit la propriu
în morminte să le dau o mână de ajutor moldovenilor care lucrează
pentru o asociație ce repatriază soldații din cel De-al Doilea Război
mondial, căutându-i după informațiile de la Crucea Roșie. După ei
mersesem până la Târgul Mureș când și-a rupt fostul prieten alcoolic
clavicula, nu puteam rata acum momentul să nu-i văd când erau lângă
mine. Seara i-am luat la atelier la grătar și am trecut zilnic pe la ei cât
au lucrat în acel cimitir.
Și de la ei am învățat o mulțime de lucruri despre oseminte, război,
artefacte și tot felul de informații fascinante. Am rămas în relații
bune cu unul dintre băieți și ne mai auzim odată la o mie de ani la un
telefon, să ne întrebăm de sănătate. Fostul începe mă sune aproape
zilnic bocind, mă vizitează cu flori și promisiuni și face ceva șocant,
îmi demonstrează că nu mai băuse de aproape două luni. Omului ăsta
îi ținusem tabele la un moment dat, ca să vadă cât bea într-o lună.
Eu care îl vedeam cât bea am fost șocată văzând cifrele, el însă a găsit
motiv nou de jigniri, imputându-mi că sunt o nebună disperată de
control. Și totuși era inuman cât putea să bea în zeci de litri de bere,
votcă și vin pe lună.
Fiind convinsă că nu mai bea, accept să plecăm într-un concediu
de câteva zile cu motocicletele prin Bucovina. Revenind acasă, refuz
să aduc la el mai mult decât câteva haine. Credeam că doar băutura era
vinovată de comportamentul lui mizer și credeam că în lipsa ei își va
putea ține sub control frustrările. El ca om era un maldăr de lașitate,
330
cu frică de orice autoritate și nepriceput în a face ceva concret cu viața

lui, dar pe cât era de fricos, pe atât era de tare în gură și de mizerabil ca
om în mișculații meschine.
Am descoperit repede că alcoolul chiar nu conta, ăla îl făcea să fie
mizerabil în momentele de beție cruntă, lipsa lui îl făcea să fie infect
zilnic. În timp ce mă gândeam ce să fac, merg la un târg la muzeul
Satului din București unde mă vizitează Vova. I-au plăcut obiectele
făcute de mine și ne hotărâm să facem împreună o expoziție cu
mobilier din piese auto-moto. Una caldă și una rece. Iar creșteam încă
un pas pe scara profesională și eram lovită pe altă parte.
Mama vinde casa de la țară. Casa copilăriei mele. Proprietatea pe
care bunicul meu mă rugase să o salvez și la adresa căreia îi era frică că
dacă va muri tatăl meu înaintea mamei mele, ea va ajunge pe mâna
țiganilor din sat, gând care-i distrugea somnul noaptea. Închiriez un
camion și merg să iau de acolo cărțile, ceva piese de mobilier, fiare și
scule și cam tot ce am putut lua și înghesui în spațiul de 60mp pe care
îl avea atelierul meu.
M-am mai ales cu scule, ciocane, pile, două ghilotine de mână
electrice, ceasuri comparatoare, micrometre, șublere, șurubelnițe,
compresor, suflantă, polizor unghiular mare, mare rău, tot felul de
lucruri rămase de pe la bunicul și de la tatăl meu. Iau și o serie de table
rămase de la tata din inox, aluminiu, cupru și alamă care m-au ajutat
până în ziua de azi și încă mai am din ele. Am pus mobila una peste
alta într-o cameră, iar în cealaltă rafturi peste scule, peste mese.
Când mă uit pe pozele de atunci parcă văd un container din
documentarele cu vânătorii de comori și îmi amintesc cât am putut
plânge datorită neputinței de a salva acea proprietate, cât am visat cu
ochii deschiși la un miracol și pe la câte bănci am alergat sperând să pot
prinde un credit să o iau eu. Într-o zi însă m-am oprit din disperare
și am realizat că și dacă aș fi putut să o salvez nu o puteam întreține
pentru că abia dacă mă întrețineam pe mine.
M-am despărțit de ea cerând 6000 euro din vânzare, prunii,
pădurea și să nu apar pe actele casei în care se va muta, aia să rămână
pe numele fratelui meu. Nu mai voiam să am de-a face cu ea și după
ce am semnat actele nu m-a mai interesat de existența ei și nici unde
s-a mutat nu voiam să știu. Din cei 6000 euro voiam să-mi achit cei
331
4000 rămași la iubita lui Calul, căreia nu îi mai plătisem nici o rată de
când am lucrat la candelabrele de la Biserica Albă. Puteam să uit de ei,
puteam să nu îi mai dau niciun ban pentru că nu avea nici o dovadă că
mi i-a dat, puteam să-mi motivez neplata drept răsplată pentru toate
mesajele pline de ură și blesteme pe care mi le trimitea.
Dar eu nu mi-am lăsat niciodată vreo datorie neachitată și am
avut ocazia să văd cât a însemnat să fiu mereu corectă și să-mi achit
datoriile. Pe toate listele de cheltuieli și organizare pe care mi le făceam
numele ei era mereu cap de afiș. La momentul ăsta în care scriu cartea,
mai am să-i dau vreo 3000 euro.
Aveam stabilită o dată, 17 decembrie 2016, pentru expoziția cu
Vova pentru care știam că am nevoie de creierul liber și nu aveam
cum să-l eliberez pentru că psihic nu mai puteam sta cu prietenul sub
același acoperiș. Problema consta în faptul că era iarnă și nu puteam
dormi în atelier, iar căbănuța chiar nu avea cum să facă față la frigul
care devenea de la o zi la alta ger. Merg la atelierul domnului Șarpe
cu care mă aveam bine, despre care am scris în primul capitol. Sunt
de aceeași vârstă cu fata lui și eram, după cum mi-a spus doamna
Carmen, soția dânsului, fiul pe care și l-ar fi dorit. Îi explic domnului
situația, încearcă să-mi găsească un loc și sfârșește prin a-mi spune să
mă mut la ei peste iarnă. Sunt primită de întreaga familie cu drag și
căldură, făcându-mă să plâng și să nu mă pot opri.
Încă o dată dădeam într-un moment de cotitură de niște oameni
minunați care mă apreciau pentru că sunt muncitoare și pentru că nu
plec capul în fața greului, ci mă iau cu el de gât. Mă achit rapid de o
datorie ce o aveam la sora viitorului definitiv fost, de o altă datorie pe
care o aveam la domnul Mihăescu, cel ce îmi turnase candelabrele și
care îmi băgase banii pe gât să nu renunț la atelier când mă sufocase la
un moment dat lipsa lucrărilor, iar de ziua viitorului definitiv fost îi
pun în plic niște bani pe care îi aveam datorie la el.
Achitându-mă la ei, mă las complet fără bani, dar era un pas
necesar, deoarece mă hotărâsem în ziua aia să plec la domnul Șarpe și
să nu-l mai văd. Sora lui îmi interzice accesul la căbănuță deoarece e pe
proprietatea lor, iar eu nu am treabă cu ei. Persoana care cât timp i-am
suportat fratele nu s-a oprit de la nici un gest prin care să-mi spună
că suntem foarte bune prietene, îmi tăia accesul cu răceală la lucrurile
332
mele pentru că nu mai voiam să am de-a face cu frustrările frățiorului.

Nu îmi bat capul cu lucrurile astea și le las pentru începutul anului
viitor. Voiam să reușesc cu expoziția asta și, spre deosebire de toate
celelalte mutări suferite în cei șase ani care trecuseră de la moartea
tatălui, acum nu aveam cuțitul la gât să iau lucrurile cât mai repede.
Atâta timp cât el credea că mai există o șansă în a mă convinge cu
plânsete, flori și promisiuni să mă întorc, lucrurile mele erau în
siguranță. Mă cufund timp de o lună în muncă și în noua prietenie
închegată cu DmT care într-o zi a trecut pe la mine să-i dau o tablă și
a doua zi m-a luat pe sus la masă.
DmT a înțeles dintr-o privire că trăiesc aproape exclusiv în atelier
și că muncesc uitând să iau pauze și uitând să mănânc. A înțeles că
nu am prieteni pentru că nu am unde să-i găsesc prin atelier și a citit
printre rânduri ce viață amoroasă am avut. N-a vrut nimic de la mine
decât să-mi ofere un moment de pauză de la muncă, să mănânc ceva
și să ne putem vărsa unul altuia oful și nemulțumirile. O oră pe zi
făceam consiliere psihologică bilaterală la o cantină din afara orașului,
la jumătatea drumului dintre atelierul meu și al lui.
S-a legat o prietenie în cadrul căreia eu îl ajutam cu ce puteam și
el pe mine la fel. Uneori eram pe la el prin atelier să-l ajut la fiarele
lui, alteori era la mine să dea nebuna la o parte că-și strică lucrările și
să le salveze înainte să le fac fier vechi și s-o iau de la capăt. În fiecare
dimineață când plecam de acasă, doamna Carmen avea pregătite
pentru mine două borcane cu ciorbe. Nu prea ne intersectam. Îmi
era jenă față de ei, încercam să-i deranjez cât mai puțin și să consum
cât mai puțin.
Eram cumplit de stingherită să împart casa cu străini pe proprietatea
lor, chiar dacă mă primiseră cu brațele deschise. Prietenia și căldura
lor mă stinghereau și mai mult pentru că nu știam cum să reacționez
la ele. Una peste alta, eu lucram pentru expoziție, iar fostul începea
perioada de cerșit împăcare. Apărea cu flori și bocete. Îmi cerea să-i
împrumut cărți ca să se înțeleagă și îndrepte. Își oferea ajutorul.
Mă suna să afle dacă sunt bine. Mă recomanda pentru lucrări și ca
instructor moto. Numai lapte și miere era tot. Nu mă mai afecta, nu
îmi mai era teamă de ura lui ce urma să izbucnească în ziua în care
înțelegea că s-a terminat sau își găsea pe altcineva.
333
Aveam unde să stau, aveam ce să mănânc, aveam un prieten de

nădejde în persoana lui DmT și mai nou pe individul care-mi lăsase
câinele în grijă când aveam atelierul la țară. Individul își mai făcea
veacul pe la mine în ideea să învețe una alta despre fierărie pentru că
avea o casă la țară pe care voia să o facă și să se mute acolo.
Se apropia marea zi a expoziției și eu lucram cu și mai multă
dedicare. L-am luat în atelier pe socrul unui coleg instructor să mă
ajute cu o lucrare primită de la un prieten al tatălui meu și de care nu
mă puteam ocupa fiind mai concentrată pe expoziție. Din avansul la
lucrare iau alte scule necesare, bormașini, pendulare, încă un polizor
unghiular, un multi tool pe vibrații și consumabile. De la Vova primesc
cadou o mașină industrială la 380V pentru îndoit țevi care nu îi mai
era necesară și avea nevoie de spațiu. Ori o primeam eu, ori o dădea la
fier vechi.
Pe perioada expoziției am stat într-o cameră în clădirea atelierului
lui Vova. Pe de o parte expoziția a fost un succes, toți care au venit
acolo au stat cu orele și s-au bucurat de ce vedeau, de discuții și de
atmosferă. Dar expoziția nu a beneficiat de promovare, iar ce am
reușit eu să fac nu a fost suficient. Îi mulțumesc pentru implicare și
lui Cristian Hrubaru care a încercat să facă cunoscut evenimentul,
dar inutil pentru că data și perioada alese pentru eveniment au fost
greșite.
În acea perioadă oamenii sunt ocupați cu tăiatul porcilor, cu
pregătirile pentru Crăciun și nu-i interesează expozițiile. Îi mulțumesc
și lui Cosmin Frăsineanu (Ozzy) cu care mă știu din 2003 de la prima
mea întrunire moto, pentru frumosul articol referitor la eveniment.
Nu a putut schimba nici el foarte multe lucrurile, deoarece era într-
adevăr perioada nefavorabilă. Altul care a trecut pe acolo și a scris
despre expoziție a prezentat evenimentul ca fiind exclusiv al lui Vova,
dar am aflat ulterior că este un misogin nevindecabil, așa că nu am pus
la suflet.
La final stăteam cu Vova și încă câțiva apropiați și discutam despre
faptul că nu știam să mai fi fost în România o expoziție atât de mare
pe această temă și, cu toate acestea, comunitatea moto care cerea și
voia astfel de evenimente nu a putut renunța la porc pentru câteva
ore�
334
Bucureștiul are un număr însemnat de motocicliști și, cu

toate acestea, au venit trei-cinci oameni ca urmare a promovării
evenimentului în mediul online. Am fost dezamăgiți și epuizați. Vova
era la limita puterilor, în acel an făcuse într-un timp record 2 Harley
KnuckleHead pentru filmul documentar artistic Harley Davidson.
Eu trecusem prin mutarea cu atelierul, problemele cu fostul, vânzarea
casei copilăriei și căderi financiare grave din lipsă de lucru, nevoie de
scule și achitat de datorii. Amândoi am căzut epuizați și ne-a luat cam
un an să ne revenim și să ne mai vedem la câte-o cafea când mai aveam
drumuri prin București.
Crăciunul îl fac cu fostul care mă amenințase că se împușcă dacă
nu îl iert. Stăteam cu el la masă în timp ce-și ținea pistolul la cap...
obținut legal... Mă face să mă întreb cât de corecte sunt verificările
psihologice. Am acceptat și am sperat să-l fac să înțeleagă că nu mai
accept jocurile lui, că are probleme prea mari pe care nu mai sunt
dispusă să le agreez și să-și caute o femeie care să aibă aceleași probleme
și vicii ca el pentru că ar fi singura ce l-ar putea înțelege. Revelionul
îl fac în mașină la drum spre Brașov cu fratele unei colege din școala
generală, cu amicul pictor și două prietene ale lui. Artificiile le-am
prins în Brașov.
Eram liberă. Bătea inima în mine să-mi spargă pieptul că eram
liberă și aveam suficiente scule și resurse cât să pot continua și speram
să reușesc într-o bună zi să nu mai stau la limita minimei rezistențe. La
începutul anului sperând să scap de poligon și de fostul cu problemele
și ura lui, investesc banii de pe casă în cursurile de arme la acel individ
care m-a furat de bani dându-mi hârtii lipsite de valoare. Dar realitatea
despre acele cursuri am aflat-o abia în 2018.
Nu i-am plătit iubitei lui Calul din datorie. Am ales să investesc în
acele cursuri și să țin deoparte din bani pentru cazul în care merg iar
lucrurile rău să am o rezervă cu care să mă pot mișca. 2017 începea
cu speranța de mai bine și insistam să cred că, în sfârșit, urc și nu voi
mai cădea niciodată la nivelul la care am fost. Chiar credeam că mi-am
învățat lecțiile și chiar credeam că m-am bătătorit suficient de mult
cât să nu mai pic ca o fraieră în tot felul de situații distructive.... m-am
înșelat... m-am supraestimat... eram pe mai departe un copil idiot care
mai avea multe de învățat.
335
La începutul anului particip la expoziția retromobil cu câteva

dintre piesele de la expoziția cu Vova unde au beneficiat de multe
poze obiectele mele. Aceea a fost ultima ieșire în public pentru unele
dintre ele, deoarece le-am demontat, le-am dat la fier vechi sau le-am
oferit cadou. În februarie cad pradă vorbelor frumoase ale individului
ce-și pierdea vremea pe la mine. Fiind mocofan eram convinsă că voi
avea parte de liniște cu el.
Nu mai visam de mic copil la povești de dragoste sau relații reușite
ca-n filme, știam că succesul unei colaborări într-un cuplu însemna
respect, muncă la comun și existența unei viziuni similare asupra
vieții și viitorului. A reușit să mă convingă că mă respectă, că e dispus
să tragă la aceeași căruță și părea să vadă viața cu aceeași ochi, chiar
dacă era un „lasă-mă să te las”. M-a convins că nu a avut pentru ce să
tragă și că nimic din viața lui de până atunci nu i-a pus problema să se
lupte, să fie și să facă mai mult.
DmT este singurul care-mi atrage atenția că individul îmi va
produce niște probleme din care abia voi mai scăpa pentru că este un
mincinos și un leneș sub care pute pământul. Sperând să mă convingă
îmi povestește mai multe întâmplări pe care le știa despre acel om de
la alții și din experiența lui cu el. Nu că nu l-am crezut, doar că m-am
considerat capabilă să-l îndrum pe calea cea bună.
Multiplele despărțiri din încă primele două luni de relație (pot
spune că am fost împreună 7 zile din cele 60 ) ar fi trebuit să fie mai
mult decât o dovadă că omul acela chiar era mulțumit de el și de situația
lui, că era mărul stricat care mă va strica și pe mine. Dar când vreodată
am renunțat eu în fața unei provocări? Îi promisesem că îl voi ajuta să
nu mai fie prostul tuturor și să facă ceva cu viața lui și intenționam să
mă adaptez din mers până-mi voi îndeplini promisiunea. Nu voiam
să mai fiu cu el și era deschis la această variantă „Numai să-i dau
voie să stea pe lângă mine, să nu-l îndepărtez, dându-i ocazia să-mi
demonstreze în timp că e un om capabil și că se poate ridica la nivelul
meu”. Citare din frazele lui repetate încontinuu cu mici variații.
Mă gândeam la elementele care m-au făcut pe mine să mă rup
din visare și să-mi dezvolt un caracter și o personalitate, așa că l-am
făcut motociclist, l-am introdus în lumea moto, l-am luat cu mine la
evenimente și l-am introdus chiar și în lumea manufacturierilor de cuțite.
336
L-am pus să-mi facă din drumurile prin București, să negocieze

prețuri și lucrări. Pe scurt i-am pasat lui intermedierile mele, eu
retrăgându-mă astfel definitiv din ele. I-am dat și un client de-al meu
să-i facă niște cutii, l-am învățat să calculeze prețuri și i-am recomandat
să pună bani deoparte din tot ce câștigă plus din salariu ca să-și ia
motocicletă. În fața la tot ce avea de muncit știa doar să se vaite și să
prezinte doar pierderile de timp și somn pe care le suferea.
Banii veneau și se evaporau, iar împrumuturile pe care le făcea de
la mine pentru tot felul de probleme care-i apăreau în viață, nu-și mai
găseau calea înapoi. Am aflat în timp că era împrumutat pe la toată
lumea. Nu avea nici o jenă să se împrumute inclusiv de la persoane nou
cunoscute. Ce depășea 1-200 lei, nu prea își mai revedeau proprietarul
de drept fără scandal și insistențe, iar uneori nici așa.
În martie îmi fac o asigurare de viață cu obținerea banilor eșalonat
la terminarea poliței, conștientă că la stilul meu de viață nu aveam
nici o șansă să am casă, masă și pensie la bătrânețe. Tot în martie mut
la atelier tot ce aveam în curte la țară la fostul prieten, cel alcoolic,
demontez inclusiv căbănuța și o iau bucăți. Nu a mai fost reasamblată
niciodată. Pun în curte în spatele atelierului mobila care nu mai
încăpea în atelier și componentele căbănuței plus o mulțime de alte
lucruri�
Atelierul mi se aglomerează cu un banc imens pe care încep să
lucrez la restaurarea unei caroserii de Lotus 7. Primesc drept avans
la lucrare butelii pentru sudură oxiacetilenică, ceasuri și toate cele
necesare de la client. Înveselesc peisajul cu un motănel pe care îl
numesc Oșu. Până la el mai încercasem să salvez doi motănei, unul
accidentat și unul căruia îi murise mama, dar după săptămâni de chin
i-am îngropat. Oșu se născuse într-o canisă de pechinezi într-o familie
de oameni grijulii și iubitori, deci era sănătos tun și bezmetic.
În perioada asta are loc un eveniment moto velo în Ploiești și
cum nici unul dintre instructori nu putea sau nu voia să participe
la o emisiune TV pe tema siguranței în trafic, merg eu. Au fost două
emisiuni la două posturi locale și am fost în calitate de instructor
moto să vorbesc despre siguranța în trafic a celor pe două roți. Fostul,
nemulțumit de apariția mea la televizor, dar de fapt umplut de ură de
prezența constantă a individului din atelier, a început să răspândească
337
vorba că m-aș fi autointitulat reprezentanta motocicliștilor, lucru pe

care mulți l-au crezut fără să vadă emisiunea ceea ce a dus la câteva
cluburi moto să se pornească împotriva mea. În timp s-au liniștit
apele, dar au rămas oameni convinși de realitatea spuselor lui.
După ce termin aranjamentele mă pun pe lucrat obiectele cu care
am mers la întâlnirea mare a pasionaților de cuțite. Acolo am cunoscut
persoane pe care le știam doar de pe Facebook și am descoperit că sunt
mult mai de calitate decât rezulta din profilurile lor.
Am fost nevoită să plec și de la școala unde eram colegă cu
fostul, deoarece nu mă lăsa să-mi fac orele și îmi convingea șeful că îi
distrug motocicletele. Reușesc să intru la altă școală de unde a plecat
instructorul, recomandându-mă pe mine. Fostul începuse să-mi facă
probleme cu elevii, să-mi obțină interdicția prin varii locuri și să-mi
terorizeze cunoscuții interesându-se de ce fac. Cu cât el făcea mai mult
scandal și mai multe probleme cu atât toată lumea care asista la aceste
lucruri mă considera pe mine vinovată pentru scandaluri și deranjuri.
Eu eram motivul pentru care nebunul reacționa ca un turbat și nu el
că avea grave probleme.
Ura colegilor din poligon a crescut cu faimoasa mea elevă de 1.48
m care a promovat examenul pe Hornet, deși fusese refuzată peste
tot. Nimeni nu a înțeles efortul titanic depus pentru că nimeni nu ar
fi fost de acord să consume atât pentru un singur elev. Am coborât cât
am putut motocicleta, i-am pus o șa fără burete și l-am ținut pe un
cunoscut să meargă cu mașina după noi în trafic ca să ne țină spatele.
Plus reparațiile pe care le făceam la mine în atelier la motociclete după
ce o trântea.
M-a ajutat experiența de pitică pe Hornet, 1.58 m ai mei nu sunt
prea departe de dimensiunile ei și, astfel, am știut să-i explic reacții și
poziții pe care cei înalți nu le cunosc pentru că nu le-au fost necesare.
În aceeași perioadă urmez un curs la Academia Titi Aur pentru
conducere defensivă oferit în mod gratuit tuturor instructorilor din
toată țara. Din miile de instructori chemați au participat câteva sute.
Păcat. Cursul e de o valoare inestimabilă.
Întoarsă în poligon aflu părerea fostului la adresa participării mele
la curs, care probabil a fost o mentalitate comună printre instructorii
care nu au participat „Cât de proastă e. Trebuie să meargă la cursuri să
338
o învețe alții cum să meargă. Și se mai dă instructor.” Din păcate asta

este mentalitatea actuală.
În august, în timp ce-i rezolvam individului problemele cu
datoriile de la întreținerea apartamentului pentru că acolo stăteam
eu, hotărăsc să rezolv și problemele cu fostul alcoolic. Pusă pe muncă
juridică, aflu că toți banii băgați în cursurile de armament au fost o
pierdere, deoarece individul respectiv nu avea autorizații pe domeniile
în care elibera hârtii, iar hârtiile nu aveau nici o valoare fără susținerea
în scris a poliției. În acel august se strică și motocicleta de școală și cum
mare majoritate a elevilor ajunseseră la ea, eram mai mult la atelier și
mai pe zero cu banii.
Ca să-mi pot organiza gândurile și să stabilesc cum intenționez să-
mi rezolv problemele, îmi petrec acea lună făcând un opis al cărților și
demontând mobila copilăriei într-o colecție de lemne. Am găsit niște
cazuri de oameni amărâți și am donat o bibliotecă, un birou, patul
cu salteaua, scaune, mese, veselă și haine. Ce am ales să păstrez am
demontat în ideea de a integra lemnul, palul și variile elemente de pe
ele în obiecte de-ale mele și să le trimit în lume.
Nici un polițist, avocat sau om la care am cerut ajutorul să mă
îndrume cum să scap de problemele cu fostul nu mi-a dat vreun sfat,
ci mi-au zis să ignor. Am început să-i fac plângeri la poliție pentru
denigrare, distrugere de bunuri și agresiune psihică. Prin septembrie
patronul de la fosta școală îmi propune să-i fac niște garduri și
o balustradă de balcon contra permiselor și atestatelor pentru
profesioniști. Accept fără să mă gândesc și fără să calculez dacă ies sau
nu în câștig.
În noiembrie mă mut cu atelierul într-un alt spațiu pentru că
locația respectivă fusese scoasă la vânzare și nu voiam să risc să se
vândă, iar eu să nu am unde pleca. Am găsit un spațiu fără apă, la 6.5
m înălțime, plin de geamuri, având o suprafață de 270mp la prețul
de 700 lei pe lună. Nu aveam cum să refuz, deși știam că iernile acolo
vor fi criminale. Mă ajută trei băieți din Ploiești să mut sculele mari și
apoi chimistul cu mașina lui să facem un continuu du-te vino pentru
mutarea lucrurilor. Lucram la gardurile patronului și am tras să le
termin până-n mutare, dar mi-au fost aduse în noul spațiu pentru
modificări.
339
A reapărut individul și s-a implicat la mutări. Am hotărât să-i

mai dau o șansă în a face ceva cu viața lui, îi las niște scule acolo și
să păstreze spațiu să înceapă să lucreze ceva. În timp ce mă mutam
am procesul cu fostul alcoolic pentru ordinul de protecție și datorită
unei săptămâni întregi de citit legi câștig fondul și apoi și apelul. Am
detaliat subiectul într-un capitol anterior.
Câștigarea ordinului de protecție a reprezentat finalul activității
mele în calitate de instructor moto. La această situație s-au adăugat
cursurile de siguranță rutieră organizate de grup moto de pe Facebook
la care am participat cu cât mai multe informații și am fost în câteva
rânduri la întâlniri să vorbesc direct oamenilor, întâlniri ce au fost
filmate live. Încercările mele de a aduce un plus de valoare comunității
moto l-au înrăit și mai mult pe fostul care a continuat să mă sape în
toate grupurile și prin toate comunitățile care-i ieșeau în cale.
Mulți oameni chiar l-au crezut și încă mă lupt cu problemele de
imagine pe care mi le-a făcut acel om pentru simplul motiv că nu
a putut accepta o despărțire produsă chiar de el, prin felul lui de a
fi. Cine să mă creadă când e un bun actor în public? E văzut ca un
alcoolic măscărici prost de gură și inofensiv, cu suflet mare și săritor.
Pe partea cealaltă individul nu își plătea chiria și directorii mă
sunau pe mine să-și ceară banii, deoarece contractul era pe numele
meu. Prin ultimul trimestru al anului se schimbă legea salarizării cu
trecerea taxelor la angajat și impozitarea unică pe salariu indiferent
de program. Odată cu terminarea sezonului moto se închideau
contractele de muncă și rămâneam doar cu cel de pe firma mea.
Pentru două ore pe zi cu salariu de vreo 200 de lei pe lună trebuia să
plătesc taxe de peste 600 de lei. Mă bag în șomaj din firma mea și alerg
pe la toți foștii angajatori după acte. Mă descopăr încă angajată la una
dintre școli și realizez că am fost ținută ca să se declare ore pe numele
meu în folosul fostului alcoolic.
În acel an au fost luni când am lucrat la două școli în același timp,
la cei unde făceam cursurile pentru armament și la mine la firmă. S-au
plătit în acele luni zeci de milioane taxe la stat și cu toate acestea la
șomaj mi s-a dat 372 de lei pe lună. Mi s-a explicat că dacă nu aveam
facultate primeam aproape 900 de lei, dar având facultate se consideră
că îmi pot găsi mai ușor de lucru.
340
Am înțeles astfel că în România dacă ai facultate se consideră că

ai mai puține cheltuieli lunare și mănânci mai puțin. În plus, știm cu
toții că taxele la stat plătite de angajator, mai nou de angajat, pentru
cei cu studii superioare sunt mai mari, motiv pentru care este căutată
forța de muncă fără școală. Și așa am aflat pentru a nu știu câta oară că
dacă „ai carte, ai parte” de sărăcie și umilință.
Mi-am amintit stând în birou în fața doamnei de la șomaj că la
gunoieri sunt angajați oamenii care nu au liceu, deoarece e o muncă
murdară. Cel ce mătură strada primește salariul minim pe economie,
spor de rușine, spor de toxicitate, spor de mătură, spor de stație, spor
de pericol și nu mai știu ce alte sporuri, ca să nu mai vorbim de banii
ce se învârt în gunoi, bijuteriile ce se găsesc pe stradă și nesimțirea
multora cu care îți cer bani să-ți ia gunoiul, deși plătești un abonament.
Eram o masterandă, plină de hârtii și de cursuri de specialitate care
primeam 372 de lei pe lună după peste 17 ani de școală și ceva ani în
câmpul muncii, în timp ce un banal gunoier care dădea cu mătura câștiga
un salariu la care mulți dintre noi nici nu visăm și nici nu ajungem după
ani de muncă la același job. Mă uitam la acea hârtie și mă gândeam la toți
leneșii care stau pe ajutoare de la stat cu valori mult mai mari. Nu puteam
să nu mă gândesc că întregul sistem al statului Român face tot ce-i stă în
putință să promoveze și să răsplătească incultura și dezinteresul.
Totuși, anul trecea și am refuzat să-mi mai bat capul cu ceva preț de
câteva zile. Revelionul l-am făcut departe de casă în house clubul unui
grup moto. Spre deosebire de revelionul trecut, acum știam că anul ce
urma să vină va prezenta și mai multe probleme. Banii mi se duseseră
pe mutări, pe drumurile extrem de costisitoare de acasă la atelier care
însumau 60 de kilometri pe zi. Cât timp m-am chinuit cu problemele
din poligon, cu situațiile ce mi le crea pe o parte fostul alcoolic și pe
cealaltă fostul mocofan, n-am realizat că n-am prea lucrat, n-am prea
încasat bani și am cheltuit din rezerve.
Individului salariul îi dispărea din prima jumătate de lună a fiecărei
luni, așa că rezervele mele s-au evaporat cu atât mai repede cu cât eram
doi care trăiam din ele, atunci când petreceam zile legate împreună. Eu
tot speram ca el să învețe ceva, iar el devenea tot mai convins cu fiecare
atitudine benevolă a mea că eu sunt obligată să mă dedic evoluției lui,
indiferent de ce efort sau nu face el�
341
Începutul lui 2018 mă găsește blocată financiar și dărâmată de

anul ce tocmai trecuse. Eram într-un oraș străin, mai străin decât în
ziua în care mă mutasem acolo cu patru ani în urmă. Știam că zilele la
școala de șoferi îmi sunt numărate. Nu aveam la orizont nici o lucrare
promițătoare, voiam să dau foc la atelier și să scap de toți oamenii
mizerabili din viața mea care s-au folosit de bunăvoința mea și de
jurământul de a nu trece nepăsătoare pe lângă greul altora, ca hienele
la un animal muribund�
Într-o clipă de disperare la gândul că voi ajunge iar în stradă, cum
s-a întâmplat când a murit tata, că voi ajunge în drum cu tot ceea
ce strânsesem în toți acei ani și voi plânge iar pe mâncare primită de
pomană, îi trimit un mesaj lui Antipa, fondatorul EDC România, am
scris despre el în primul capitol, să-mi dea un sfat în ce direcție să o iau
și să-mi spună dacă e o idee să scot la vânzare tot ce am în atelier și să-
mi încerc norocul prin alte țări. Am detaliat într-un capitol anterior
cum m-a transformat în caz social pe grup, cum am reușit să plătesc
chiria, să scot capul la suprafață și cum datorită distribuirilor masive
din acea perioadă m-a găsit un client din a cărui lucrare am putut
pleca în Austria să-mi pregătesc plecarea din țară.
O stabilisem pentru septembrie acel an și prin urmare în mai
mi-am făcut cadou o plimbare în lume cu motocicleta, plimbare în
cadrul căreia să vorbesc cu oamenii care mi-ar fi putut da de lucru. La
dus am avut un amic cu iubita lui drept companie. În octombrie ei
s-au mutat în Austria, eu nu am mai reușit.
La întoarcere am rămas fără bani pentru că individul și-a luat
motocicletă din ei, de la școala de șoferi am fost dată afară și oamenii
din grupul în care fusesem caz social au fost convinși că am plecat să
mă plimb pe banii lor. Pe individul hoț îl elimin din viața mea definitiv,
deși continui să stau în apartamentul lui care nu avea încălzire și apă
caldă.
După întoarcerea mea, el pleacă cu serviciu vreo 10 zile, iar eu
profit de acel moment să-mi iau toate lucrurile de la el de acasă și de la
apartament. Nu apuc să adun ce îmi mai rămăsese în vechiul atelier,
dar credeam că alea nu sunt urgente. Reușesc să supraviețuiesc în acea
vară, deoarece am mers la întruniri moto cu standul. Obiecte, stand și
haine înghesuite toate în mod organizat pe motocicletă. M-au ajutat
342
acele evenimente în promovarea activității mele. Am mai învățat una

alta despre piața din domeniul spre care mă reprofilasem odată cu
expoziția din Câmpina.
Din banii de la acele evenimente îmi achiziționez un banzic și un
aparat de sudură TIG prost luat pe recomandări greșite. Primesc
cadou de la un cunoscut butelie și ceasuri, iar de la un amic Viorel tot
felul de consumabile, plus câteva lecții de sudură care le-a completat
pe cele primite de la domul Șarpe.
Prin august îl susțin online pe un cunoscut care intrase într-o belea
publică și odată cu această susținere îmi mai pierd o serie de cunoscuți.
Respectivul amic îmi promite un job pentru că l-am susținut, deși
nu i-am cerut nimic el s-a mobilizat să nu mă lase să plec din țară.
L-am crezut și l-am crezut atât de intens că am refuzat un job pe care
mi-l oferise un neamț pe care îl cazasem prin iulie când era în turul
Europei�
Dar cam în două luni s-a dovedit că vorbise să se afle în treabă, nu
l-a interesat că am pierdut un job, el continua să mă mintă și să mă
aburească. Nu mai aveam nici o șansă să plec din țară în acel an. Nu
aveam bani și spațiu pentru depozitarea atelierului și nu aveam bani
cu care să plec fără să am ceva sigur.
Semnez contractul pentru restaurarea unui candelabru la o altă
biserică la care m-a dus domnul Dan Iliescu. Cu ani în urmă niște
candelabre îmi schimbau viața. Acum făceam iar un candelabru și
speram să aibă același efect. Mă ajută un cunoscut să-l demontez și
să-l aduc la atelier și mă pun pe treabă. În timp ce lucram la el realizez
că era un loc unde nu încercasem să văd dacă există spații. Îl sun pe
directorul Parcului Industrial din Moreni. Merg acolo, îmi arată
un spațiu și batem palma pe el cu mutarea mea acolo la data de 15
septembrie�
Dau câteva telefoane și reușesc să găsesc un apartament de închiriat la
un preț nesimțit de mic. Apartamentul era gol, nu avea apă caldă și nici
încălzire, deci prețul se explica, dar îl iau. Singurii mei bani erau avansul
de la candelabru și îmi ajungeau să plătesc lunile de garanție pentru
atelier, nu să închiriez mașini pentru mutare și oameni să mă ajute.
Speram să-mi primesc banii înapoi de la fostul hoț și lucrurile
blocate în atelierul unde nu-și plătise chiria. Dar nu era dispus să facă
343
vreuna din aceste acțiuni. Începea frigul, iar eu mă mutasem în atelier

după ce toate încercările mele de a mi se înapoia banii și lucrurile s-au
lovit de nepăsare. Când aveam atesă dispuneam toaletă și apă curentă,
deși nu era caldă. În acel atelier nu aveam toaletă și apă.
Eram iar jos, iar fără acoperiș deasupra capului și iar fără bani.
Am strâns cureaua și am redus mâncarea la minimul necesar. Oșu
motănelul meu de atelier a simțit schimbarea în meniu și a început să
umble mai mult decât de obicei pe afară, cel mai probabil în căutarea
de hrană mai cărnoasă. DmT vine odată în vizită și înțelege că locuiesc
în atelier. După un scandal monstru că nu i-am zis nimic pleacă. A
doua zi mă anunță că am cameră într-un hotel deținut de un amic de-
al lui la un preț infim, aproape cât aș închiria o garsonieră.
Merg la o ultimă întrunire din sezon și sper să rup gura târgului
acolo și să scot bani măcar pentru o mașină cu care să-mi mut utilajele
mari. Era un vis erotic. La nici o întrunire nu am scos mai mult decât
cheltuiala întrunirii. Obiectele mele nu beneficiau de piața tricourilor,
brățărilor și zorzoanelor, prin urmare vânzările erau infime. De multe
ori la final de întruniri sau după întruniri multe dintre obiecte plecau
ca și cadouri.
Acolo însă băieții de la Valah Motors se unesc să mă ajute la mutare,
iar Cosmin Ioan îmi oferă mașinile lui să mut sculele grele și aproape
toate lucrurile cu rugămintea să-i plătesc doar combustibilul. Oamenii
aceia au înțeles că eram într-o situație disperată și m-au ajutat fără să
se gândească de două ori. Pe 15 septembrie 2018 plecau spre Moreni
utilajele mari, iar pe 17 am dus aproape tot cu ei cu dubele. Săracii
m-au înjurat de mama focului pentru toți sacii cu cărți și lemnele
rămase din mobila copilăriei, plus fiare și tot felul de alte nebunii
adunate de-a lungul anilor ca materie primă. Am dus la atelier ce era
pentru atelier și acasă mobila plus hainele.
M-au ajutat enorm de mult și le rămân veșnic îndatorată. Am vrut
să-i plătesc pentru ajutor, dar nu au vrut banii. I-am dat lui Cosmin
totuși banii și l-am rugat să-i bage cu forța pe gâtul celor care el știe că
au nevoie de bani.
După plecarea lor eu am continuat să car ce mai rămăsese. Eram în a
doua zi de nesomn și am tras încă două să iau tot, să demontez și să iau
elementele căbănuței care deveniseră perete despărțitor plus electrica
344
de pe pereți care era a mea cu tot cu prize, deoarece spațiul avea doar
iluminat. Înainte să părăsesc definitiv locația, trec să îmi iau restul de
bani după garanție și mi se refuză. Contabila, în monstruozitatea ei,
mai fura ceva, de la un alt om care abia supraviețuia.
Plec cu Oșu în brațe sperând să nu mai am vreodată de a face cu
orașul Ploiești și cu toți oamenii lui majoritar răi, hoți, combinatori
și oportuniști. Conform contractului candelabrul trebuia montat în
octombrie, iar eu aveam un spațiu plin claie peste grămadă de lucruri.
Nu aveam timp de pierdut cu somn și alte prostii, așa că mă pun direct
pe treabă după patru ore de somn la maică-mea acasă peste care merg
după ce nu o mai văzusem decât o dată de la vânzarea casei copilăriei.
Pentru prima oară în existența mea, nu o iert pe maică-mea pentru
tot ce a făcut, dar o accept în existența mea. Îi dau cheile de la casă
și ceva bani care mai rămăseseră după ce am plătit tot la atelier și o
pun să se ocupe de boiler, centrală, electrică și ce mai era. Eu îmi văd
de atelier și dau ca nebuna din mâini să-l așez. Tona de scule, utilaje,
rafturi, dulapuri își găsesc poziția sub impulsul umerilor, picioarelor
și, mai ales, a dinților mei. Mă așez la casa mea și dârdâi în sacul de
dormit, cu folie de supraviețuire și aeroterma la maxim vreo 10 zile
până mi-a venit centrala.
În trei-patru zile atelierul era oarecum aranjat și eliberat pentru
lucru, iar eu deja bocăneam la candelabru. Reușesc între timp să-l fac
pe fostul hoț să vină în vizită și îi blochez motocicleta contra banilor;
după o vreme și ceva calcule, aflu reala sumă a pierderilor datorate de
el. După o vreme obțin o hârtie pentru banii pe care avea să mi-i dea și
să-mi recuperez lucrurile din atelierul ce i-l lăsasem.
Mai rămâneau doar acțiunile în instanță prin care să-mi recuperez
banii. Într-o zi mă sună și un cunoscut care-mi oferă posibilitatea
unui job pentru șase săptămâni în Franța și îl accept. Trebuia să trag
fără pauză să termin candelabrul și să-l montez. Mă ajută un cunoscut
cu partea electrică și cu montatul. La două zile după montarea
candelabrului plecam floricică în Franța spre satul unde urma să
lucrez. Am ajuns după o zi pe drumuri și de a doua zi am început să
muncesc. Au fost câteva săptămâni cumplite ca program, muncă și
mă dărâma alergia la apă, aer sau ceva din mâncare lor care mă ținea
într-o continuă diaree și vomă. Cam după a treia săptămână, deja nu
345
mai puteam mânca mai nimic. Plec cu vreo două-trei zile înaintea
băieților un pic iritați toți unii pe alții datorită unor situații iscate pe
acolo și conștientă că mulțumită bunului prieten al acelui cunoscut
eu nu voi mai fi vreodată chemată la vreun job prin afară la care vor
merge ei�
Era pentru a n-a oară când ar fi trebuit să tac din gură, să nu fiu
curioasă să învăț cum funcționează anumite scule, să nu ajut un
om căruia evident îi displăceam și să nu evidențiez anumite lucruri
greșite. Plăteam încă o dată pentru felul meu direct de a fi și pentru
incapacitatea mea de a trece cu vederea aberațiile, fudulia și prostia.
Îmi pare rău că situația cu acel individ mi-a stricat ceea ce putea
fi o frumoasă prietenie cu cel ce mă chemase în Franța, dar m-am
consolat cu gândul că oricum nu aș fi putut avea o prietenie cu un om
ce nu era dispus să își îndrume cel mai bun prieten și să-i sancționeze
greșelile, alegând în numele prieteniei să îl lase să meargă pe un drum
distructiv și să-l susțină în greșelile lui prin sancționarea celor care-i
indicau greșelile.
Ajung cu avionul în Cluj pe 1 decembrie și mă cazez la doamna
Marcela la Piccola Italia. M-am bucurat nespus să o revăd. A venit un
cunoscut să mă ia din Cluj și m-a lăsat în Moreni. În acel drum am
aflat despre tot felul de credite și datorii pe care le avea fostul hoț, plus
alte persoane de la care luase bani și care nu-i puteau recupera. Mi-am
amintit cum nu plătise o factură de curent și cum a fost capabil să
meargă până acolo încât să ceară filmările de la magazin, apoi să insiste
că patronul a modificat filmările ca să-i fure banii. O lună insistase cu
minciunile până ce m-am prins după ce i-am găsit salariul în buzunar
în timp ce mințea că nu i-au dat banii că, de fapt, îi cheltuise și sperase
să poată plăti factura până să-l prind.
Și tot în acel drum am aflat că jucase la mai multe capete și avea o
pasiune pentru intrat pe sub pielea unor femei ca mine� Într-un timp
relativ scurt m-am împrietenit cu una dintre victime, deoarece de la
ea luase bani în ideea de a mi-i înapoia mie. Împreună am început
acțiunile în instanță împotriva lui, folosindu-ne de toate hârtiile,
mesajele și înregistrările pe care le aveam eu.
Prin mai 2019 când a venit în vizită la mine la atelier, acea femeie
a avut un atac de panică în timp ce-i povesteam despre lucrări, cărți,
346
scule și diverse de prin atelier. Pentru a-mi demonstra motivul atacului

de panică cum începeam să povestesc ceva îmi termina ea ideea știind
de la individ că alea au fost experiențele lui de viață. Mi-a spus că mă
imita inclusiv în ton și gestică.
La finalul anului 2018, după opt ani de la decesul tatălui meu
aveam o casă, un atelier într-un parc industrial, bani în firmă, bani
în contul personal și bani de recuperat mai mulți decât aveam de
dat. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-i
transfer iubitei lui Calul 1000 de euro din datorie. Când am sunat-o
nu credea că va mai auzi vreodată vreo veste de la mine. Îi promisesem
că îi voi înapoia banii și asta vreau să fac. Plănuisem lucruri mărețe
după întoarcerea mea din Franța, dar am făcut prea puține, deoarece
am realizat că mergeam un pas în față și trei înapoi.
Urcam pe plan profesional și îmi distrugeam toată munca cu
persoanele ce le acceptam în viața mea intimă și personală. Experiențele
trăite cu foștii îmi aduseseră pe tapet cazuri prin care îmi atrăsesem
disprețul public fără ca eu să fi greșit cu ceva. Pierdusem clienți și
poziții în societate pentru că m-am coborât la nivelul unor oameni
ce nu meritau. Mi-o făcusem cu mâna mea crezând că mă pot feri de
problemele lor și sperând să scot din ei versiunile lor bune.
Am detaliat perioadele cu ei pentru o înțelegere din partea
cunoscuților a stării mele labile din acei ani și a motivelor pentru care am
avut uneori reacții exagerate necaracteristice mie. Am început să merg
la terapeut în ideea că poate voi reuși să descopăr de ce mă autosabotez.
După câteva ședințe am înțeles că nu exista nici un interes profesional
din partea terapeutului. Reanalizând acele ședințe am putut ajunge la
concluzia că a vrut să mă pună într-o poziție de inferioritate în care să-mi
pierd din respectul de sine și din încredere ca apoi el să mă îndrume cu o
mână caldă, iar eu să pic pradă sindromului de dragoste față de salvator.
Mă atacase la un moment dat că sunt mincinoasă și ascund
lucruri. Acela a fost momentul decisiv în care m-am hotărât să-mi
scriu lista evenimentelor prin care am trecut și să-mi organizez toate
pozele, filmările, înregistrările, dosarele, etc. care dovedesc realitatea
expunerii. Voiam să merg și să-i dau în cap cu ele până le învăța pe
de rost mai bine decât îmi știu eu propriul trecut și apoi să-l ascult să
vedem dacă e mai apt ca mine să facă conexiuni rapide de situații.
347
Evident că această carte este un rezumat al întâmplărilor. Nu avea

sens să detaliez toate săptămânile vieții. Ideea cărții este de a sublinia
că „la tăți ni-i greu”, că viața oricui este un amestec de lucruri urâte cu
câteva bune într-o țară încă neorganizată, dar în ciuda tuturor acestor
lucruri, putem face și lăsa ceva frumos în urma noastră.
După experiența cu terapeutul, un lucru era cert... aveam nevoie de
înțelegere. Revelionul l-am făcut cu Oșu în atelier. Ne-am uitat la un
film și am băut o gură de șampanie la 12 noaptea. Am intrat în anul
2019 hotărâtă să mă înțeleg și să nu mai mișc un deget până ce nu-mi
dădeam de cap în privința tuturor alegerilor greșite și a motivelor sau
impulsurilor din spatele lor. Primul lucru pe care l-am făcut a fost
să merg într-un spital privat pentru că dacă nu am carte de muncă
nu beneficiez de serviciu medical gratuit și să mă investighez din cap
până-n picioare. Era important să știu în ce ape mă scald, eu cea mai
importantă resursă a afacerii mele.
Apoi prin ianuarie am intrat în legătură cu doamna Cristina,
președinta pe România a asociației Zonta Internațional care se ocupă
de victimele violenței în familie și de copii din familii defavorizate, și
de cei plasați în tot felul de centre. În februarie expuneam cu ele în
Magazinul Unirii ca să meargă o parte din vânzări spre asociație. În
atelier am intrat să aduc la viață niște idei pe care le aveam în cap și
astfel am creat pentru prima dată niște obiecte fără utilitate practică,
ci cu valoare exclusiv artistică. Printre altele am început să-mi exersez
mâna în niște tehnici pe care îmi doream de mult să le stăpânesc. M-am
închis în casă câteva zile și am sortat aproape 6 tera de poze ca să-mi fac
portofoliul de prezentare. Pentru prima dată aveam un catalog cu cele
mai importante lucrări. Am serbat cu el 10 ani de activitate.
După ce am terminat catalogul nu m-am apucat să refac site-ul,
pe care îl făcusem atât de bine în 2010 și îl pierdusem în 2018 că nu
l-am putut plăti, ci am început să fac rezumatul vieții mele. Nu mi-am
imaginat nici o clipă că va fi atât de greu să-mi listez evenimentele vieții
în ordine cronologică. Când am început să scriu și am ajuns la perioada
masterului m-am trezit nevoită să fac notițe, să caut poze, să frunzăresc
mesaje pentru a putea pune în ordine ultimii mei opt ani din viață. În
martie mă cheamă în București Vova să-i dau o mână de ajutor cu niște
motociclete, iar în aprilie expuneam alături de el în Romexpo.
348
De ziua mea am petrecut cu noua prietenă, fosta amantă a fostului

meu, apoi am fost la operă și m-am întors la atelier să lucrez. Începeam
să fac pace cu mine, reușeam de la o săptămână la alta și de la o carte la
alta să mă mai înțeleg un pic. Aveam ceva lucrări blocate în așteptare,
dar nu mă puteam apuca de ele, deoarece încă nu îmi regăseam
capacitatea de concentrare�
În mai mi-am construit un stand mai potrivit pentru mine și
modul în care intenționam să particip la evenimente în noul an. Prima
întrunire a fost la Cluj și am plecat la drum singură cu Măgărușul
încărcat până la refuz cu stand, obiecte, hamac și haine, având astfel
un loc doi într-unul, ziua stand, noaptea dormitor. M-am gândit că
în urmă cu ceva ani Clujul a fost prima mea ieșire singură prin țară,
atunci când m-am suit în autocar și am plecat ca și cum aș fi mers până
la piață.
Austria nu a fost prima mea plecare singură în lume cu bagaj în
spate, deoarece doar la întoarcere am fost singură pe drum. Clujul
însă era iar piatra de temelie pentru noi aventuri. Mersesem singură
cu un bagaj considerabil care putea reprezenta un pericol real pentru
mine dacă aveam vreun accident. Aveam exercițiul drumului în astfel
de condiții din anul ce trecuse, dar atunci aveam cunoscuți cu mine
la drum sau aproape în urmă. Acum eram de capul meu și maxim
de fericită în curbe, pe balast și în toate situațiile ce-mi cereau efort,
pricepere și concentrare.
Au urmat evenimentele prin Târgul Secuiesc, Constanța,
Republica Moldova, etc. Nu am lucrat obiecte pentru evenimente, așa
că toate au fost cheltuială. Am mers cu ce-mi rămăsese din 2018 și nu
au prezentat interes. Nici nu mă mai interesa vânzarea. Mă interesau
drumurile, dezvoltarea abilităților, să cunosc oameni, să schimb
impresii și să mă bucur de viață. Banii câștigați în Franța se duceau
încet și sigur, dar aveam nevoie de o vacanță și de o reorganizare a
întregii mele vieți. Era prima oară în viața mea când mi le permiteam
pe amândouă. Muncisem atâția ani ca să îmi permit să mă opresc și
să regândesc planurile pentru viitor. Aspectul cel mai important în
analizele mele erau oamenii pe care i-am ales să-mi fie aproape.
Cu toți ceilalți făcusem pace. I-am înțeles pe cei ce m-au etichetat
privind din afară sau pe vorbele altora, i-am înțeles pe oportuniști,
349
i-am înțeles pe toți cei interesați de bani mai mult de cât de răul pe
care-l fac, i-am înțeles pe toți cei cu care am interacționat. Am petrecut
o zi să-mi fac liste cu oamenii frumoși ce mi-au călcat pragul sufletului
și am notat la fiecare câteva lucruri pe care le-au făcut aducând un plus
de valoare în lume.
Apoi am petrecut o altă zi să-mi refac lista de „Ce NU vreau
pentru mine”. Nu am liste bătute în cuie cu ce vreau, am văzut clar că
dorințele, visele și așteptările suferă modificări în timp în funcție de
mediu, de condiții și de drumurile pe care le aleg, însă ceea ce nu vreau
rămâne constant și definește caracteristicile necesare unei căi ca eu să
o aleg. Într-un final am ajuns și la subiectul sensibil.
Îmi petrecusem viața dorind o relație cu un om în care să am parte
de liniște și de respect. Nu aveam o listă a lucrurilor pe care NU le
voiam și nici nu aveam trasat un ideal în minte. Dar eram convinsă
de toți apropiații că o femeie ca mine nu poate fi plăcută de un bărbat
aflat la sau mai sus de nivelul meu. Eram convinsă de alegerile făcute că
sunt cel mai mare dușman al meu în acest subiect. Toată luna aprilie,
cât am lucrat pentru Romexpo, m-am gândit de ce m-au convins
apropiații de o idee atât de greșită și dacă cumva și ea poartă o vină
pentru alegerile nepotrivite.
Sunt de părere că întotdeauna compromisul te îngroapă, iar dacă
am făcut vreodată undeva prea multe compromisuri, a fost chiar în
viața mea intimă și cu ea mi-am afectat viața profesională și mi-am tăiat
dreptul la liniște și fericire. Nu poți munci cu burta goală pentru că
foamea nu îți dă energie și putere de concentrare, la fel nu poți munci
cu mintea plină și cu inima tristă pentru că nu te poți concentra și nici
nu găsești motivul pentru care să te chinui să te concentrezi. Făcusem
toate acele alegeri greșite pentru că lăsasem părerile altora despre mine
să mă definească, pentru că am vrut să nu fiu cu cei din jurul meu așa
cum au fost alții cu mine când aveam nevoie de încredere și susținere
și pentru că am crezut că unii oameni o duc rău tocmai pentru că nu
au beneficiat de încredere și susținere.
Dacă toată experiența mea îmi dovedea că am o capacitate imensă
de adaptare și evoluție pe mai toate planurile, faptele dovedeau că
în viața mea intimă și în privința amicilor apropiați eram blocată în
același sistem. E o vorbă tare înțeleaptă de care uitasem „Să faci același
350
lucru și să te aștepți la rezultate diferite se numește schizofrenie”.

Fix asta făceam. Alegeam același tipar de om și insistam în aceeași
încredere, sperând să obțin o relație diferită.
Mulțumită celor patru relații în care mi-am petrecut aproximativ
14 ani din viață, am înțeles că eu sunt dovada vie a faptului că dacă
nu îți e bine te lupți să-ți îmbunătățești condiția, statul în fund cu
mâna întinsă, lacrimi în ochi și cerșitul de ajutor înseamnă că vrei să-ți
rezolve alții problemele, iar tu să te bucuri de rezultate.
Devenise evident că mi-am pierdut timpul afectându-mi imaginea
și credibilitatea în societate pentru că le-am dat ocazia unor oameni
mulțumiți de condiția lor să-mi impună să le fac viața mai bună, iar
eu am tras oarbă la faptul că acei oameni aveau numai cereri și nimic
de oferit� Tot ce munceam pentru cariera mea distrugeam cu oamenii
pe care mi-i aduceam în viață. Prezența lor îmi arunca etichete în
frunte și îmi dădea în ochii oamenilor o notă a abilităților mele pe
toate planurile�
Acum aveam o listă cu ce NU vreau de la un partener, ce NU vreau
de la prieteni, ce NU vreau de la furnizori și clienți și, mai ales, ce
NU vreau în viața mea. Nu mai voiam oameni care nu făceau ceva
cu viața lor, care nu au dat de greu în viață, care nu s-au chinuit, care
nu au trăit foametea și pierderile, care nu se luptau pentru visele lor,
care nu aveau cultură, care nu își știau defectele și frustrările, care nu
trăgeau să fie mâine mai buni ca azi, care nu vedeau realitatea în toată
complexitatea ei, care nu aveau abilitatea de a înțelege toate versiunile
unei situații, care nu știau ce-i respectul, care nu aveau milă și lista a
continuat de la sine pe foarte multe pagini�
Ca urmare a listelor, analizelor și hotărârilor definitive și irevocabile,
anul 2019 a fost în prima parte cu pierderi financiare, dar cu oameni
de o mare valoare. Bogăția mea stătea în toți oamenii minunați pe
care îi cunoscusem și valoarea lor nu putea fi egalată de nici un bun
material pe care l-ar fi avut viața de oferit.
În aprilie am scris niște articole pe care nu le-am publicat pe blog,
în care salutam toți oamenii frumoși pe care nu i-am cunoscut și i-am
ratat datorită celor urâți pe care i-am acceptat în viața mea. În mai îmi
organizam închiderea atelierului fără să anunț pe cineva și îmi organizam
diverse dosare pe care urma să le depun în diverse locuri și să plec.
351
La sfârșitul lui mai 2019, pentru prima oară în cei 32 de ani ai mei
de viață, nu mai voiam nimic de la viață, nu mai aveam speranțe și
așteptări. Eram deschisă la orice ar fi venit spre mine de la o posibilă
pierdere a atelierului cu toate sculele muncite cu prețul tinereții și
sănătății mele până la o posibilă faimă ca artist în metal. Îmi erau în
egală măsură indiferente și eram la fel de deschisă în a le primi și trăi.
Ceva, cumva rotise un buton în mine și am trecut la o indiferență
imensă și o logică mașinală în privința vieții mele și a lumii în general.
Mi-am băgat picioarele la propriu în stilul meu de a face lucrările ieri
ca să îmi servesc clienții repede și calitativ și am înghesuit într-un
loc tot ce aveam de făcut. M-am trecut la program de somn, lectură
și stat la Soare cu cafeaua și cartea. După nouă ani de muncă la foc
continuu, uneori fără somn și fără mâncare, mi-am luat concediu. Îmi
stabilisem să merg la evenimentele la care îmi anunțasem prezența și
la finalul sezonului moto să pun lacătul pe atelier și să plec la prima
ofertă acceptată. Urma să vorbesc cu DmT să înapoieze el clienților
tot ce aveam în lucru.
Am fost un copil neinteresat de nimic practic. Am fost o tânără
ciudată și marginalizată. Am fost o elevă și o studentă mai interesată
de oameni și cărți decât de ce voia societatea de la mine. Am fost o
femeie trecută prin forja lucrului cu fiarele ajungând de la mașini
și motociclete să dau chip unor povești prin micile mele creații. În
aproape nouă ani de la moartea tatălui am crescut cât alții în 30 de ani
sau poate chiar mai mult. Fără școală în nici unul dintre domeniile în
care activez am învățat mai multe meserii din cărți, îndrumări, furturi
de meserie și de pe internet.
Făcusem multe și eram mulțumită. Venise timpul să schimb
macazul vieții și să încerc și altceva, să văd ce mai are de oferit viața și
prin alte părți, pentru că România nu mă mai atrăgea, în ciuda părții
masochiste a firii mele.
352
EPOCA PISICILOR
Când în sfârșit toate erau organizate și eram pe deplin mulțumită

de mine și de viața mea s-a întâmplat să accept o cerere de prietenie
pe Facebook în loc să-i dau delete. Acea simplă eroare mi-a dat toate
planurile peste cap. Pe 17 iunie 2019 persoana respectivă
mi-a scris și apoi am vorbit la telefon să-mi propună să îmi facă
websiteul de prezentare pentru lucrările mele. Am primit propunerea
asta de atât de multe ori că nici nu o mai bag în seamă, dar în zilele
următoare când am mai discutat i-am dat userul și parola de la
domeniu�
Îmi dăduse cererea de prietenie pentru că a văzut la una dintre
cele patru cunoștințe comune de Facebook un filmuleț cu mine
împingând un butoi cu motocicleta. Văzând acel film a concluzionat
că femeia aia trebuie să fie un om interesant cu care ai ce vorbi. Pe 24
iunie a venit să ia poze pentru site. Urma în septembrie să plece din
țară așa că a vrut să se ocupe cât mai repede de treabă. Am discutat
verzi și uscate din care am descoperit șocată că avea multe activități
din trecut asemănătoare fostului meu sociopat.
Orice om normal ar fi zâmbit electoral și l-ar fi îndrumat spre
ușă. Mie mi s-a făcut foame și l-am întrebat dacă mă acompaniază.
Cafeaua am băut-o împreună, sub umbrela nopții, la un punct de
belvedere, chiar la marginea cimitirului. În zilele următoare am ieșit
cu el la pădure, apoi a rămas la mine la vorbe până la răsăritul Soarelui.
În acea noapte i-am zis în cadrul unei discuții, în mod trecător, de
o jucărie care exista în părculețele pentru copii și pe care nu o mai
găseam de când am terminat liceul.
Când a plecat a doua zi, după 20 de minute, mi-a dat poză cu un
părculeț în care era acea jucărie. Eu care o căutam, nu am văzut-o
că era la 15 kilometri de mine, în drumul pe care îl băteam de zeci
de ani și în ultimul an aproape zilnic. Foștii și pretendenții care îmi
promiteau Luna de pe cer, nu au depus efortul să-mi aducă această
minimă bucurie prin găsirea acelei jucării. Ne-am mai văzut la cafele
și povești. Apoi, pe 4 iulie plecând spre o întrunire moto, am oprit
la o cafea și l-am întrebat dacă vrea să vină cu mine. Mi-a spus că are
353
mașina în service și i-am spus că dacă vrea să vină, găsește o mașină.

Seara era la mine la stand și avea și portbagajul plin de mâncare.
La întoarcere, pe 7 iulie am rămas eu la el peste noapte ascultând
povești ca să adorm. Pe 8 iulie fostul meu mi-a făcut niște probleme și
simțind că pot avea încredere în noul cunoscut, l-am sunat să îl întreb dacă îi cer
prea mult să-mi fie companie la un drum. M-a acompaniat și în final am
ajuns la atelier. Ca să-i mulțumesc pentru ajutor, i-am luat pe Oșu și pe
el să-i duc pe deal într-un alt loc superb pentru savurat cafeaua.
Pentru prima oară în viața lui, Oșu a dispărut și nu mai venea când
îl strigam, așa că am așteptat amândoi după el până noaptea prea
târziu să-l mai duc pe om înapoi de unde l-am luat, așa că a rămas
iar la mine. A doua zi înainte să plece la muncă am vorbit ceva care a
degenerat în telefoane închise și neplecat din casă. Seara, pe un alt deal
frumos a împletit un inel din flori și m-a întrebat dacă „Accept să NU
fiu soția lui”. Am acceptat imediat. A fost cel mai memorabil moment
romantic din viața mea.
Din acea zi s-au întâmplat atât de multe lucruri, încât astăzi, când
avem șase luni și șapte zile de când suntem împreună nu-mi ajunge un
roman să descriu tot. Cert este că de când a intrat în viața mea nu l-am
simțit. Nu mi-a schimbat stilul de viață, nu mi-a dat peste cap ordinea
casei și solitudinea atelierului, nu m-a încurcat în nimic și nu am avut
discuții cu explicații. Gândim identic pe enorm de multe subiecte, îl
înțeleg și îl cunosc în alegeri și gânduri pentru că mă cunosc pe mine
și el e la fel la adresa mea. Noi nu am avut discuții prin care să ne
cunoaștem sau plimbări de apropiere pentru că din prima clipă ne-am
completat atât de bine unul pe celălalt, de parcă am fi fost împreună
de cel puțin 10 ani.
Pur și simplu e ca și cum m-aș fi dedublat și m-am cuplat cu mine.
Abia acum o săptămână am întrebat care-i culoarea lui preferată, fiind
distrată de faptul că noi nu am folosit vorbe la nici un moment.
Nu ne-am supărat, nu ne-am certat și nu ne-am enervat (Ok, mi-a
sărit mie țandăra odată că nu a pus la loc trusa de consumabile pentru
freze) pentru că ceea ce face el ciudat, haotic sau împiedicat fac și eu în
același stil. Nu are cum să mă deranjeze cu ceva pentru că avem același
comportament, același viziuni și același mod întortocheat de a gândi
lucrurile�
354
Mi-a spus pe la început că de mic copil i-a plăcut să lucreze cu

lemnul și și-ar dori să-și îndeplinească această plăcere, dar va trebui să
investească în scule. Orice om normal, trecut prin experiențele mele
de investit în fiecare parazit care a zis „Mi-ar fi plăcut să... dar nu am
cu ce”, i-ar fi urat succes. Eu i-am deschis sertarele în care aveam scule
pentru lemn. Un minim necesar să înceapă. După oameni care mi-
au mâncat ani, împingându-i de la spate să facă ceea ce ziceau că le-
ar fi plăcut, am rămas trăsnită să văd că într-o săptămână, partea de
depozitare a atelierului meu se transformase în atelier de lemn și avea
deja produse câteva obiecte.
După ani în care cei pe care îi primeam în atelier să le dau o șansă
pe care eu nu am avut-o, respectiv să înceapă cu scule, spațiu și
consumabile pentru care nu trebuie să plătească, doar pentru a îmi
produce daune, pagube, nervi și a îmi distruge scule, m-am trezit că
omul ăsta repara, curăța și punea la loc toate sculele ce-i treceau prin
mâini.
După ce fusesem convinsă că sunt o ciudată, că muncesc prea mult
într-un domeniu pentru bărbați și, astfel, nimeni nu va suporta să-și
împartă viața cu un astfel de om pentru că, pe de o parte, stau prea mult
în atelier și pe de alta, îi frustrez că sunt independentă, capabilă să mă
descurc singură într-o meserie grea și în toate problemele vieții fără să
cer ajutorul, a apărut Rian cu același stil bolnav ca mine, bucuros că
sunt independentă și că poate lucra cu un om la același nivel, fără să ne
pierdem timpul cu trasul și împinsul de la spate. Trebuie să menționez
că e prima oară în viața mea când obosesc uitându-mă la cât de mult
poate munci un om. Doar cei care au stat prin preajma mea și mă
cunosc cât de mult muncesc fără somn și mâncare își pot face cruci ca
mine în fața lui Rian.
După ce ani la rând eu vorbeam cel mai mult, citeam, studiam și
veneam cu ideile de aventuri și de petrecut timpul, m-am trezit relaxată
într-o relație cu un om cu care discut idei și nu oameni, cu care desfac
fire și studiez fenomene, în timp ce în mod natural ne completăm
reciproc spre o nouă aventură, distracție, plimbare sau leneveală.
După ani și ani în care m-am dat pe mine la o parte ca să-i ajut pe
împiedicații din viața mea să se ridice, să fie mai buni, să facă ceva
pentru ei m-am trezit că sunt pe mai departe în atelierul ce voiam să-l
355
închid, plină de idei și entuziasmată de tot felul de proiecte, în timp ce

în zona din spate a atelierului se nășteau tot felul de noi obiecte, iar eu
sunt susținută în tot ceea ce vreau să fac.
După zeci de lucrări în care am cerut ajutorul unora și altora, pe
bani sau contra servicii, ca să mă pot mișca mai repede, ajungând ca
în spatele multora dintre ei să pierd mai mult timp cu reparatul decât
mi-ar fi luat să lucrez singură, am avut o lucrare complexă în care nu
doar că a lucrat cot la cot cu mine, 6 zile cu un total de 15 ore de somn,
dar ne-am completat în idei și în căi eficiente de a duce lucrarea la bun
sfârșit.
După câteva relații în care am văzut că în ciuda efortului meu de a
îmi susține partenerii, aceștia nu mi-au dat nici o mână reală de ajutor
în promovarea activității mele, Rian, deși nici până astăzi nu am site-
ul promis la prima discuție, mi-a făcut reclamă, mi-a adus clienți, mi-a
crescut un nume și mi-a deschis orizontul spre forumurile și grupurile
internaționale. Le-a făcut pe toate cu drag, doar ca să îmi mai pună
niște pene în aripile pregătite de zbor.
Și după 32 de ani de viață în care, din nimicul meu și apoi, după
moartea tatălui, mai mult din datoriile mele i-am întreținut pe toți cei
apropiați și mai ales pe cei cu care am fost, am găsit un om pe picioarele
lui, independent financiar și capabil să facă, ca și mine, bani din orice.
În șase luni atelierul meu s-a schimbat radical, începând să semene
cu cel din visele mele ca aspect și productivitate. Am tăiat țara în lung
și-n lat împreună la evenimente sau la distracție. Am văzut seriale, am
citit cărți, am făcut lucrări, am lenevit, am socializat și am trăit atât de
intens, încât pur și simplu nu reușim să punem în ordine cronologică
tot ce s-a întâmplat.
Amândoi am avut vieți pline de schimbări, pierderi, oameni
frumoși care ne-au dezvoltat și oameni care ne-au rănit. În timp ce eu
m-am mutat de zeci de ori cu atelierul și casa, el s-a mutat de zeci de
ori din țară în țară. Aceeași Mărie cu altă pălărie. La un anumit nivel
am trecut printr-un greu similar, în condiții diferite, care ne-a făcut
să ajungem la aceeași empatie, aceeași mentalitate și aceeași viziune
asupra vieții.
Acum când scriu la această carte, impulsionată de entuziasmul lui
și de încrederea lui în mine, că am ce spune, citește ce am scris ca să
356
mă ajute cu corectura. Se implică în tot ceea ce fac și se bucură sincer

pentru mine. Nu am văzut la el bucuria falsă a foștilor, care, pe de o
parte, erau încântați că trofeul lor devine și mai interesant public, iar
pe de altă parte, erau roși de frustrare și invidie. Rian se bucură pentru
mine, pentru reușita mea, pentru creșterea mea, pentru îndeplinirea
viselor mele.
Este pentru prima oară când un om apreciază susținerea pe care i-o
ofer în a nu face lucrurile ce îi displac, chiar dacă asta ar presupune să
pierdem tot și să o luăm de la zero. Îmi apreciază încrederea și libertatea
pe care o are în preajma mea. Pentru prima oară în viața mea un om
e fericit alături de mine pentru că nu-i cer nimic, nu-i impun nimic și
are libertatea să fie așa cum e.
Trăiesc alături de el în fapte, ceea ce alții au crezut că va merge
ca vrăjeală prin vorbe. Văd în ochii lui realitatea sentimentelor ce le
are pentru mine. Prin gestica și faptele lui mă simt tot mai frumoasă
și mai capabilă. Îmi vede feminitatea pe care lumea o ratează datorită
etichetelor și e precum un motănel alintat în brațele mele. Starea mea
de bine datorată prezenței lui se vede în toate domeniile vieții mele și,
conform tuturor telefoanelor primite în ultimele luni, pare că se vede
și pe fața mea.
Cum mă simt eu? Speriată! După toate experiențele prin care am
trecut și, mai ales, după oamenii pe care i-am acceptat de iubiți, am
avut la început nenumărate momente în care, în ciuda spontaneității
și faptelor reale, mă întrebam ce teatru joacă, dacă mie îmi zâmbește,
iar pe la spate face bășcălie pe seama mea cu prietenii lui, dacă ascunde
datorii, căsnicii, copii, dacă m-a văzut cât de naivă sunt, cât de dornică
să ajut și mă folosește să-și rezolve ceva probleme. Prin toate gândurile
nebune am trecut�
Mi-a fost greu să mă relaxez și mi-a fost greu să am încredere
deplină. Deși îl ajutam și mă simțeam fantastic de bine, de liberă și de
înțeleasă pe deplin lângă el, experiențele trecutului îmi stricau liniștea
cu tot felul de „dacă”, pentru că îmi era dificil să cred că mi-am găsit
perechea. Când am început să scriu la carte i-am spus că îmi e teamă
să scriu despre el, dacă iese vreun monstru din el, dacă îmi face vreo
urâtă, dacă se dovedește că, de fapt, e un alt sociopat sau psihopat care
mă folosește. Scriind despre el îl bag în memoria mea și cea colectivă
357
nemaiputând apoi să îl șterg vreodată. Iar dacă este un nebun cu două

fețe nici dracu nu mă va crede după tot ce am scris.
Mi-a zis să nu scriu în acest caz, e cartea mea, povestea mea și
alegerea mea pentru cum vreau să o dau lumii. Am lăsat epoca
pisicilor ultima parte scrisă după ce am terminat toată cartea, pentru a
îmi da timp de gândire. Am realizat că există posibilitatea ca lucrurile să
Se termine prost, la fel cum există posibilitatea să fie bine. M-am hotărât
Să mă bucur exclusiv de prezent și să mă ocup de viitor când va veni.
Chiar de ar fi să fie un escroc versat, un jucător atât de bun că nu i-am

mirosit nici o intenție, tot ceea ce a făcut pentru mine în perioada asta
și tot ceea ce am făcut împreună nu poate fi șters oricât de bolnav ar
putea fi el.
Prin prezența lui a deschis drumul către un alt nivel de trai pentru
mine, e o nouă epocă în existența mea și este a pisicilor pentru că avem
comportament de feline și ne alintăm cu nume de pisici, pentru că
suntem liberi, sălbatici și neîngrădiți. Cele mai plăcute activități fiind
torsul, mângâiatul și alintatul, acea căutare a prezenței și atingerii,
claie peste grămadă, cum stau pisicile. Mă întreb uneori la ce mai
ținem canapeaua pat din dormitor că ne-ar fi suficientă o cutie cu
câteva pături.
Mă uit la el și la toate schimbările radicale din ultimele 11
luni ce au avut loc în viața mea, la oamenii mirobolant de frumoși ce
mi-au apărut de nicăieri în atelier și la cei nepotriviți care au dispărut
fără urmă, în viață și cu frică, cu teamă încep să cred că ceva tot am
făcut eu bine de am reușit să ajung aici. În fiecare zi când deschid ușa
atelierului, încă de la intrare se vede influența lui bună asupra mea.
Totul este organizat, frumos, curat și la un milimetru distanță de
atelierul la care am visat în ultimii ani.
Când mă uit în agenda în care îmi notez cărțile citite, observ mereu
cu plăcere că după patru ani în care am citit 70 de cărți, în 11 luni
bogate, pline de evenimente, întâmplări și lucrări, am avut timp să
citesc 93 de cărți. Am făcut câteva lucrări mari și peste 100 de lucrări
mici și am avut timp să stau degeaba și să nu fac nimic recuperând
somn pierdut în ultimii nouă ani. În viața mea se vede influența
benefică a unui om potrivit nebuniei mele cu care mă asemăn și cu
care comunic dincolo de cuvinte.
358
Această epocă este o dovadă de netăgăduit care demontează toate

părerile celor care, din copilărie până în zilele noastre, mi-au spus că
firea mea rebelă mă va duce la pierzanie, caracterul meu brutal de
drept, care nu se pleacă după oameni, nu-mi va da șansa să reușesc
în vreo activitate, iar independența și puterea mea în câștigarea
războaielor vieții mă va face să fiu prea masculină în ochii oricărui
bărbat de valoare. Pe toate le demontează momentul ăsta din viața
mea�
Nu știu dacă lucrurile vor continua la fel între mine și el. Nu știu
dacă atelierul va continua să producă, va fi închis sau îl voi scoate eu
la mezat. Nu știu dacă voi ajunge iar în faliment sau voi pierde iar tot
din viața mea. Habar nu am ce are viitorul de oferit, habar nu am dacă
voi fi capabilă să negociez noile perioade ce vor urma.
Știu cu siguranță doar ceea ce s-a întâmplat până în acest moment și
prin această experiență vreau să transmit că se poate! Că există oameni
de bine! Există șansa și posibilitatea pentru aproape orice activitate!
Și știu că orice sac are peticul lui, atât ca prieteni cât și ca parteneri
de afaceri sau de viață. Poate chiar ar trebui să nu ne mai agităm,
încruntăm și luptăm cu sorțile, poate chiar e o cale spre a vedea ce e
bun, relaxarea și gândul că „viața e prea scurtă să fim serioși”.
359
O TRISTĂ ROMÂNIE
O ricâte sărbători, filosofii, arte și legi am importa din afară,

România nu va avea o populație prosperă cu un nivel de trai
ridicat și cu un indice al fericirii undeva în partea de sus a scalei,
deoarece mentalitatea este majoritar una bolnavă și distructivă. Avem o
lungă istorie în care nu a fost necesară prezența altora să ne pună călcâiul
pe cap, deoarece ne-am făcut-o întotdeauna singuri și mult mai eficient.
Suntem primii care ne atacăm intern între noi și primii care ne
jignim în fața străinilor. Ne lipsește cultura dragostei față de țară,
cultura respectului și cultura într-ajutorării. Suntem punct cu virgulă
țara lui Caragiale „La plăcinte înainte, la război înapoi” și vom fi
sute de ani de acum înainte etalonul pentru ceea ce spunea Mihai
Eminescu în Scrisoare I:
„Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări
Și le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
360
Privind majoritatea conaționalilor observ că:

Suntem triști în istorie, în prezent, în gânduri și în simțiri. Triști
cum privim viitorul, cum ne tratăm pe noi înșine și cum ne pregătim
pentru viitor. Triști ne adunăm la bâlciuri și la petreceri înfundându-
ne tristețea în mâncare, băutură și critici. Suntem atât de triști că
suntem fericiți și mândri de tristețea noastră.
Importăm gândurile străinilor în legi și-n atitudini asupra vieții
și suntem prea triști să observăm că nu ni se potrivesc. Scufundați
în tristețea noastră națională insistăm să ne prefacem fețele în măști
ceramice firave ce imită fericirea și împlinirea. Și ne e frică, ne este
cumplit de frică să ne recunoaștem tristețea pentru că, ar trebui
odată cu ea, să ne acceptăm delăsarea, teama, indiferența și tot șirul
de inacțiune din trecutul nostru. Ne ascundem tristețea în spatele
invidiei, în acțiuni agresive la adresa celor mai buni și celor activi
pentru că ei prin simpla lor existență ne arată cât suntem de triști și
de demni de milă.
Distrugem tot ce-i bun și suntem complici la distrugerea altora
pentru că existența binelui ne arată cât suntem de răi. Nu vrem să
știm cât de triști și de răi suntem, vrem să pice în jurul nostru în scrum
și praf tot ceea ce ne poate demonstra că putem face ceva, doar printr-
un minim de efort, ca să putem sta liniștiți și nederanjați, în tristețea
și văicăreala noastră.
În fața oricărei posibilități de acțiune ne dăm înapoi spunând că
nu se poate sau că e inutil, pentru că e mult mai ușor să te plângi,
decât să faci ceva! Iar când suntem puși la zid, urlăm să facă alții care-s
mai pricepuți, doar ca să avem pe cine ataca și demonta, dacă riscă
vreun priceput să facă ceva. Nu avem dragoste pentru cultură, nu-i
înțelegem sensul, suntem Moromeți care privim educația cu ochi
critic, ca fiind un nonsens care nu cultivă pământul și nu împinge
boii la jug.
Iar școala s-a modelat după dezinteresul național și a devenit un
loc aproape inutil prin lipsurile importante ce le are. Suntem atât de
triști și de leneși că acceptăm tot ceea ce ni se spune și ne luptăm între
noi pe ideile altora. Nu avem interesul să verificăm o informație, nu
avem răbdarea să ne documentăm într-un domeniu, nu ne interesează
care-i adevărul ci ne atrage să avem motive de ceartă și de ură.
361
Mulți Români habar nu au ce scrie în Constituție, habar nu au ce

legi există și ce scrie în ele și nici nu verifică ce schimbări apar, înghițind
hapurile din mass media avidă de senzațional. Românii sunt una din
națiile – dovadă vie – că există Dumnezeu, altfel toți ar fi pierit în
accidente banale, nefiind protejați de ei înșiși decât de o posibilă mână
divină. Mă doare să scriu toate aceste rânduri, mă doare să văd că ne
asemănăm cumplit cu răul existent peste tot în lume și nu reușim să
ne asemănăm în bine.
În toată experiența mea, pe care am scris-o pentru a demonstra că
am trăit, că m-am lovit de o foarte mare gamă de situații și că am învins
în locuri în care toți se vaită că e imposibil, am descoperit că cei cu
ochii deschiși la lume sunt condamnați să fie „chiori în țara orbilor”
nedevenind regi prin asta, ci nebuni. Fudulia ce ne caracterizează nu
ne va lăsa niciodată să înțelegem că trebuie să ne educăm, deoarece ne
credem perfecți.
În mod realmente uimitor, de multe ori mi s-a răspuns la expresia
„Prostul nu e prost destul până nu-i fudul”: - Adică ce? Îmi spui cu
nesimțire că-s homosexual?
Atât de puțină cultură au mulți că nici măcar nu înțeleg acuzele și
chiar jignirile ce le sunt aduse. Pentru mulți români există o mână de
țeluri și de așteptări de la viață: mâncare, băutură, obiecte mai scumpe
decât ale vecinului și iubiți sau iubite sexi. Atât! Nu generalizez,
departe de mine gândul, oamenii enumerați în cartea aceasta,
enumerați și numiți, mulți dintre ei sunt dovada vie că există români
de calitate care luptă să mai aibă o șansă la viață și mâine, nu doar ei,
ci întreaga Românie. Cunosc oameni cu care îmi este jenă să discut,
deoarece abia înțeleg ce vorbesc, fiind atât de multilateral dezvoltați și
atât de culți, încât limba lor română devine chineză pentru mine... iar
oamenii aceștia încă produc în țara noastră plusuri de valoare.
Am învățat, în scurta mea viață, că nu am crescut datorită faptului
că am ajuns din copil de bani gata o muritoare de foame, ci a fost
necesar să ajung muritoare de foame pentru a înțelege că sunt nimic,
iar din acel punct să cresc. Nu mă definesc bunurile pe care le am
și pe care le pot pierde oricând sau îmi pot fi distruse, furate, luate,
confiscate. Nu mă definesc banii pe care îi am și îi pot pierde într-o
clipă, într-o amendă, într-un furt, o boală sau o investiție proastă.
362
Nu mă definesc oamenii care mă cunosc personal și care mă

urmăresc în online, pentru că acțiunile și gândurile lor nu sunt eu, iar
ei pot oricând să se întoarcă împotriva mea, dacă nu le place ceva. Nu
mă definește absolut nimic din lucrurile pe care le am și dezbrăcată de
ele ar trebui să fiu un nimic absolut!
Dar e greu să ajungi la acel absolut pentru că, dincolo de posesiuni,
până la el ai părerile tale și ale altora despre tine, despre lume și despre
viață, ai convingerile personale sau împrumutate și ai percepția filtrată de
experiența ta și a altora. Pentru a atinge conștiința nimicului ce ești trebuie
să te dezbraci și intern de tot ceea ce crezi sau ți se spune că te definește.
Abia atunci când înțelegi ce nu ești, poți face cunoștință cu tine
și te poți construi pentru a fi totul! Toată moda dezvoltării personale
care a explodat în ultimii ani, zeci de ani, e construită pe ideile la care
au ajuns niște oameni după ani de muncă, sacrificii și pierderi. Citatele
ce se răspândesc ca molima nu vor schimba nimănui viața, deoarece
sunt un rezultat și nu o cauză. Pentru ca o vorbă, o maximă, un citat
să producă o schimbare, omul trebuie să afle ce are de făcut și de trăit
pentru a ajunge la aceeași convingere și nu să-și atribuie convingerea,
repetând-o în așteptarea miracolului ce-i va schimba viața.
Și în toată literatura pe care am parcurs-o eu, zeci de cărți și sute de
ore de audio și video, nu am întâlnit metode clare prin care omul să fie
educat cum să facă față tuturor micilor probleme cu care viața atacă
zi de zi. Există o ignorare fățișă a importanței pe care o au pierderile,
marginalizarea socială, cuvintele, atacurile, depresiile, supărările,
greșelile asupra vieții unui om. Se cere ignorarea lor, eliminarea nevoii
de înțelegere și mersul prin viață cu capul înainte, one single mind ideea,
pas cu pas, conform ideilor din literatura de dezvoltare personală.
Această literatură este un drog. Spune cineva asta? Spune cineva
că produce dependență, că parcurgerea fără moderație a lecturilor și
video-urilor din acest domeniu crește secreția hormonilor fericirii și
duce la dependență, acțiunea fiind întotdeauna amânată pe motiv de
nevoie de mai multă documentare? Am trăit asta și știu ce spun. Ni se
dau peste tot secrete ale fericirii, legi de atracție, superstiții și talismane
și piața asta are un real succes, pentru că lumea vrea lucruri… fără
efort. Tot ceea ce vinde, iluzii și minciuni care se cumpără precum
pâinea caldă!
363
Cartea mea nu va avea succes, ba chiar îmi va atrage ură,

marginalizare și, de ce nu, o serie de înfățișări în instanță din partea
unora sau mai multora specificați în paginile ei și mult prea puțini
vor învăța din ea, pentru că nu vinde iluzii, ci spune adevărul. Doar
munca, efortul, pierderile și suferința cioplesc un om făcându-l operă
de artă! Mulți nu vrem să fim mințiți, dar ne îmbrăcăm în iluzii și
refuzăm să le vedem drept minciuni!
E o vorbă care spune că cel bogat se va îmbogăți mai mult, iar celui
sărac i se va lua și puținul pe care îl are. O expresie greșit înțeleasă de
multe ori. Mulți cred că asta înseamnă că e literă de lege ca săracii să
moară săraci, iar cei avuți să le ia și ultimul nimic. Adesea cel bogat se
îmbogățește, iar săracul continuă să sărăcească. Nu pentru că este o
nedreptate a lumii, ci pentru că așa aleg mulți oameni să facă lucrurile.
Mulți din cei săraci aleg să se vaite și să aștepte să le pice norocul din
cer, în loc să ia atitudine și să-și schimbe viața cu mâinile lor. E logic că
în timpul în care își plâng de milă sărăcesc mai mult, e logic că în acel
timp cel ce are investește și scoate profit. Există multe excepții în cazul
celor săraci și celor bogați, dar „Majoritatea definește norma”.
Continuă să se îmbogățească cei ce au învățat cum să facă asta, fie
că e vorba de bani, fie că e vorba de cultură. Doar cei citiți pot descifra
înțelesuri mai bogate și doar cei trăiți pot vedea mai departe având
acces la mai multe. Doar un om ce știe să-și gestioneze și ruleze banii
îi va înmulți.
Cu cât ești mai sărac, cu atât te cârpești mai mult și cu atât pierzi
mai mult. Cu cât ești mai incult cu atât ai orizontul mai restrâns și cu
atât pierzi oportunitățile din zare. Îngâmfarea și încrederea prea mare,
beții ce vin uneori la oamenii ce reușesc mult timp, îi va sărăcii pe
primii, iar dorința de a fi și a reuși mai mult îi va îmbogăți pe ceilalți.
Totul ține de ce alege fiecare și locul în care se găsește, în orice moment,
este corect și potrivit conform alegerilor ce le-a făcut. Situația în care
se găsește un om la un moment dat este rezultatul alegerilor sale și nu
a întâmplărilor, a Universului, a forțelor oculte.
Am trăit atâtea ca să ajung la concluzia că totul în lume este corect și
toate sunt fix așa cum ar trebui să fie! Nu există rău sau bine, nu există
corect sau greșit, există doar alegeri! Alegeri legate de acțiuni, reacții,
stări și percepții. Absolut totul în viață merge pe ideea „gunoiul unuia
364
comoara altuia” și fix aceeași situație, pentru unul poate fi rampă de

lansare, iar pentru altul mormânt, totul depinzând de ce aleg să facă
sau să simtă într-un moment cheie.
Nu am sfaturi pentru nimeni și nu am idei geniale sau maxime de
trimis să circule în lume, am doar o experiență pe care am ales să o
aștern pe hârtie și speranța că va ajunge la mulți oameni capabili care
au ce învăța din ea, pentru că știu din start că cei incapabili nu pot fi
schimbați, nu vor învăța nimic, ci vor avea un nou motiv de bâlci.
Pentru că între timp a avut loc și situația cu COVID-19 aș mai
adăuga că îmi doresc nespus de mult ca oamenii să înceapă să acorde
mai multă atenție informațiilor pe care le aud sau le culeg din lecturi
rapide. Să învețe să verifice sursele și să învețe să se bucure de ceea ce
au și să-și aprecieze viețile, indiferent de ce încearcă mass media să le
transmită. România este o țară tristă, din punctul meu de vedere,
pentru că este o mamă pentru noi toți, o mamă căreia i-au fugit copii
de acasă să-și găsească alinarea în brațele reci ale altor mame, deoarece
ea a fost distrasă de problemele create de copiii ce nu o respectă.
E tristă pentru că știe ce copii frumoși și abili a născut, iar ei nu își
accesează potențialul preferând să stea în poala ei, nepăsători, cerând
să le pice laptele în gură. O supără greul picat pe capul puținilor ei
copii buni ce au rămas acasă încercând să o ajute. România este o
mamă tristă pentru că foarte mulți dintre copii ei nu o iubesc. Eu îmi
iubesc țara și, în ciuda momentelor în care am picat pradă supărării
pe parcursul acestei cărți, căzând poate în capcana generalizării, văd
în jurul meu frații care trag cu casa și luptă pentru binele comun. Sper
că am reușit să subliniez de suficient de multe ori existența oamenilor
frumoși de la noi din țară care muncesc să creeze o lume mai bună.
Nu dețin adevărul absolut! Îmi susțin părerile expuse de la nivelul
meu și din locul în care trăiesc și poate sunt condamnate să fie înțelese
complet doar de cei de la același nivel cu mine, poate vor avea mai
multă putere... nu știu... dar toate aceste lucruri ardeau în mine și se
cereau spuse în numele tuturor celor întâlniți în drumul meu care au
întâmpinat aceleași probleme, dileme și schimbări.
Vă doresc înțelepciune și vă mulțumesc că mi-ați dat timp din viața
voastră să parcurgeți aceste rânduri.
365

Cristina Dinu Despre A Fi Nimic Pentru A Putea Fi Totul o Altfel de Autobiografie Dintr-O Trista Romanie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristina Dinu Despre A Fi Nimic Pentru A Putea Fi Totul o Altfel de Autobiografie Dintr-O Trista Romanie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

© Editura EIKON

București, Calea Giulești 333, Sector 6

Difuzare / distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74

Redacţia: tel: 021 348 14 74

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DTP: Mihăiță Stroe

Editor: Valentin Ajder

Eroii și modelele vieții mele 11

Mihai Ioan Dan Mihăescu 16

Cătălin Paul Popescu 22

Cum a apărut această carte 58

Îmi place viața, dar a trăi e greu 65

Înțelegerea motivelor pentru care se întâmplă

și ni se întâmplă anumite lucruri 69

Trăind paradoxul românesc 85

Îmi doresc pentru România familii și educație 91

Unde-s cavalerii? Unde-i demnitatea? Cine a furat respectul? 103

Sistemul ne îmbolnăvește sistematic 107

Munca brățară de aur 136

Cei competenți în mai multe domenii deranjează cumplit și înfricoșează 144

Zona de confort 149

Prioritățile se pun în ordine, nu în vise 151

Un pic mai mult efort și niscaiva responsabilitate 156

Selecția naturală are legile ei 162

Pedeapsa nu-i reeducare 166

Țara are nevoie de eroi ai adevărului și corectitudinii 169

Nu suntem copaci 185

Influența extraordinară a mediului 187

Facerea de bine 198

Mărul stricat distruge proviziile 209

În România detașarea e o virtute 228

Pierderea creează loc pentru câștig 233

23 de ani de existență și 9 ani de viață 256

Locul care a făcut omul 256

Lecțiile tinereții 274

Epoca pisicilor 353

O tristă Românie 360

V iața este o curvă frumoasă pe care, de-a lungul timpului, poți

marginalizării valorilor ce au dus la binele multora, iar Aurul Negru

T răiesc în acea perioadă a epocii internetului, în care conținutul

Când am mai discutat despre meseria mea de fierar, care a început

Să-i fie țărâna ușoară!

avea nevoie de ajutor. Așa l-am văzut în afara porților institutului și în

făcându-l să ducă mai departe tradiția. Tot ce făcea, făcea cu simț de

În salon cu mine era o bătrână cu artrită și artroză la genunchi și

MIHAI IOAN DAN MIHĂESCU

Patronul firmei S.C. Teona Prodimpex S.R.L. (www.clopote-

probleme de sănătate. Dânsul continuă să țină firma, tot în pierdere și

femeia de serviciu vrea job de director la birou. Domnul Mihăescu a

Un angajat la Cablul Românesc S.A. din Ploiești pe care l-am

mormântul copilului ei pentru că e vandalizat, întrebându-se „cum

„Nebuna aia cu câinii”, cum îi spun alții și cum se numește singură,

după o comoție cerebrală. Mă sfâșie imaginea ei cocoșată, ca urmare a

O altă față ascunsă a societății care nu e caz social pe Facebook,

CĂTĂLIN PAUL POPESCU

Veterinarul! Are clinica Cuppy Vet YAZ din Ploiești (www.

La orice oră îi scriai sau îl sunai, era acolo să răspundă! Vorbesc la

de a închide și a accepta cererile cabinetelor din întreaga lume care îl

neconsiderând că fac ceva special sau lăudabil. Există și sunt mulți,

În ianuarie 2011, doamna Rodica mă ducea la o firmă cu care

fost complet nepăsătoare, dar m-a făcut să mă simt mizerabil că sunt o

Și am înțeles ce caracter are din faptul că m-a ajutat și m-a susținut