Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
821.135.1
Despre a f i nimic
pentru a putea fi totul
O altfel de autobiografie
dintr-o tristă Românie
București, 2019
CUPRINS
Introducere 9
Dinu Ștefan 14
M 18
Vali Albu 20
Rodica Ciobotaru 24
Bumbu Ionuț 26
Dan Iliescu 28
Dănuț Șarpe 31
Iamandi Cristian 34
Mihai Ciurescu 36
Antipa Cristian 38
Lucian Mihăescu 41
Georgică și George 43
Bogdan Moruț 44
Lumea moto 45
Încrederea și siguranța 71
5
Medicina e gripată 124
6
Motto
Îmi asum ceea ce am spus,
nu și ceea ce ai înțeles tu.
INTRODUCERE
9
C RI S T INA D I N U
10
EROII ȘI MODELELE VIEȚII MELE
11
C RI S T INA D I N U
12
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
NEA FLORIN
13
C RI S T INA D I N U
DINU ȘTEFAN
Să-i fie țărâna ușoară! Tatăl meu! Despre ce s-a întâmplat cu el veți
afla mai târziu în carte. Momentan vreau să vă vorbesc nu despre tatăl
meu, care a avut defectele lui, ci despre omul Dinu Ștefan.
Mergând pe pașii lui, mai mult fără voia mea, după moartea lui, l-am
cunoscut mai bine din poveștile altora. Știam câți muncitori a ținut
din milă pentru că aveau probleme acasă sau probleme financiare, deși
îl furau, nu munceau, nu-și făceau treaba, iar la final l-au amenințat.
De asemenea, l-am văzut de multe ori implicându-se în fel și fel de
acțiuni caritabile, de la donat bani pentru cazuri despre care se asigura
că sunt reale, până la a ajuta diverși să-și rezolve problemele sau să-și
găsească joburi, lucrări, contracte. Pe unde îl duceau pașii încerca să
dezghețe atmosfera și să facă oamenii să râdă. De la el am moștenit
obiceiul de a căuta să fac vânzătorii și casierii să râdă sau măcar să
zâmbească. A lăsat în urma lui oameni care-i mulțumesc și azi pentru
locurile unde sunt, pentru joburi și afaceri sau alte ajutoare.
S-a ridicat singur, pe forțele lui în tot ce a făcut în viață și, probabil,
a avut oamenii lui minunați care l-au ajutat în momente cheie,
14
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
15
C RI S T INA D I N U
16
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
17
C RI S T INA D I N U
M�
18
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
pentru banii munciți. Știa cât de mult fură contabila cu acordul ălora
mari. Știa că ea își făcea contabilitatea de la blocurile pe care le avea în
grijă pe curentul și consumabilele fabricii, în timp ce treaba i-o făcea
alt angajat al fabricii. Fura femeia aia de la toți, până și de la chiriași și
paznici. Evapora până și scule de inventar. Nimeni nu-i făcea nimic.
Doar eu am luat foc de mai multe ori și am sunat la București pentru
nedreptățile ei... am aflat astfel că avea susținerea în mizerii de mai sus,
iar eu am devenit o paria, fiind prăduită la plecare de banii dați garanție.
Bătrânelul acesta a ajuns și dânsul o victimă a mizeriei ei. O ajuta,
îi îndeplinea cerințele, îi făcea treaba cu bun simț și implicare, când ar
fi putut să-și pună palma în fund, să iasă la pensie și să nu fie acolo,
să trăiască măcelul sufletesc al utilajelor plecând pentru totdeauna pe
meleaguri străine. Nu a vrut să iasă la pensie pentru că era nevoie de
dânsul. Era printre ultimii care știa rostul lucrurilor și ajutorul îi era
neprețuit.
Acasă are o soție bolnavă, care e pensionată și pentru un bănuț,
pentru o pâine face niște ornamente micuțe cu floricele și sticle pe
care abia le vinde la prețuri mizerabile. Cu toată situația dânsului nu a
făcut scandal, nu a urlat, nu a ieșit la pensie. A închis în sine, resemnat
și cu amărăciune, nedreptatea.
Pentru mine M. este un erou. Un erou al celor care refuză să
părăsească corabia și își asumă răspunderea de a lupta până la final,
îndeplinindu-și sarcinile. Un erou care duce această bătălie tăcut,
închizând în sine greul și răspândind în jurul dânsului vorbe bune,
zâmbete și căldură.
Nu am vorbit mult cu dânsul și nici nu ne-am văzut de multe ori,
dar mi-au rămas în minte chipul blând și vorbele calme prin care îmi
spunea „Nu merită să te superi”, „Nu merită să te lupți cu oamenii
răi, haini precum contabila! Are viața grijă să aducă dreptatea!”.
Și o aduce! Domnul M. merge în fiecare seară acasă la o soție
zâmbitoare, caldă și iubitoare! La o nepoțică minunată, o nestemată
zglobie. Ele sunt bogăția și liniștea lui și apropierea după care mulți
tânjim. Apropiații îi sunt alături și îi doresc binele. Eu, o străină, îl am
mereu în minte, dorindu-i sănătate și liniște.
Contabila stă în birou să consume de la alții, merge acasă la un
bărbat care o disprețuiește și, din când în când, reface crucea la
19
C RI S T INA D I N U
VALI ALBU
20
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
21
C RI S T INA D I N U
22
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
23
C RI S T INA D I N U
RODICA CIOBOTARU
Mama mea de suflet. Omul care m-a salvat după moartea tatălui.
Omul care dacă nu era acolo, eu astăzi nu eram aici. Pot jura cu mâna
pe inimă că dacă doamna Rodica nu ar fi apărut în viața mea, după ce
am sunat-o să o informez de decesul tatălui, cred că în maxim 3 luni
l-aș fi urmat.
Aveam numărul dânsei pentru că prin 2009 a sunat-o tata și a
rugat-o să mă ajute într-o problemă pe care o aveam cu angajatorul de
24
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
la acea vreme. M-am văzut doar o dată cu dânsa. Nu știu dacă inițial
mi-a fost alături în memoria tatălui meu sau pentru că, pur și simplu,
așa este dânsa. Am cunoscut-o, am văzut-o că e săritoare să ridice
oamenii aflați la greu, să susțină, să facă puțin bine în tot acest ocean
de rău. Dar în cazul meu nu știu exact care au fost stimulii reacției
instantanee�
Este în primul rând un erou al vieții mele. M-a salvat de la
sinucidere. Mi-a oferit bani să mănânc, haine să ies prezentabil pe
stradă, bani să-mi deschid firma, încredere în mine și mi-a dat și un
job pe care l-am șutuit într-un mod copilăresc și mizerabil, dar mă
speria gândul de a nu reuși cu atelierul, de a mă îndepărta de fiare, de
a uita de ele pentru că voi avea bani și confort, nemaifiind disperată și
însetată să reușesc pe drumul meu.
Este un erou pentru toate animăluțele aruncate în stradă pe care le
adună, le tratează, le caută stăpâni sau le plătește îngrijirea la adăpost.
Și este un erou pentru persoanele care și-au găsit susținere, ajutor și
salvare la dânsa.
Om cu varii apăsări în viața personală, cu problemele dânsei de
sănătate și, la fel ca oricine, în mijlocul diverselor greutăți pe care viața
le aduce în drumul oamenilor, găsește timp și suflet să se implice în
lucruri care nu-i aduc nici un câștig financiar, vreo recunoaștere sau
vreun alt beneficiu decât împăcarea sufletească.
Când mi-a cerut un mic ajutor și am putut să-l ofer, am făcut-o
fără să mă gândesc de două ori. Nu atât pentru că îi datorez viața, cât
pentru că alte ființe și alți oameni depind de dânsa. La prima lucrare
serioasă pe care am avut-o, i-am înapoiat toți banii cu care m-a ajutat.
La un control i-am plătit eu consultația, fără să-i spun, deși erau toți
banii mei. Când a căutat disperată stăpâni pentru animăluțe, am
răspândit cererea. Nu mă ridic la nivelul ajutorului primit, dar nici nu
uit și ajut cât pot.
Este o femeie deșteaptă, cultă, isteață și înțeleaptă. A lucrat la
Uzina Mecanică cu tata și a avut sau încă are afacerea dânsei. Dintr-o
clasă socială net superioară doamnei Vali și, totuși, având același suflet,
aceeași dedicare și aceeași omenie.
Nu-s greu de găsit acești oameni. Sunt pretutindeni. Nu-și
fac reclamă. Nu-și urlă faptele pentru că le fac natural și firesc,
25
C RI S T INA D I N U
BUMBU IONUȚ
26
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
27
C RI S T INA D I N U
DAN ILIESCU
28
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
29
C RI S T INA D I N U
Dar cel mai important lucru pe care l-a făcut pentru mine a fost
să-mi recomande să citesc cartea lui Giovanni Pappini, Un om sfârșit�
Ca urmare a acelei cărți, am găsit modalitatea prin care să mă înțeleg
și să-mi găsesc calea către liniștea interioară. E un om blând și calm
care vrea să facă bine. Muncește, deși spune mereu, mai râzând,
mai resemnat, că „s-a plictisit și a rămas fără răbdare”. Caută să aibă
înțelegere pentru oameni și lume, în general, deși vede cu mare claritate
caracterul, faptele, ideile și scopul celor din jurul său. Mă uimește
mereu naturalețea cu care acceptă diversitatea oamenilor și respectul
pentru calea aleasă de fiecare, oferindu-și un dram din înțelepciunea
specifică omului care nu-i invadează pe alții. Are un talent deosebit în
a spune adevăruri dureroase așa, întâmplător, ca un pansament.
În ciuda situațiilor complicate, adesea dezamăgitoare și de multe
ori dureroase, prin care a trecut de-a lungul vieții, văd la dânsul
aproape aceeași împăcare cu destinul ca la domnul Mihăescu Mihai.
Zic aproape, deoarece la domnul Mihăescu este desăvârșită, în timp
ce la domnul Iliescu mai există scăpări „umane” de supărare în fața
nedreptăților, răutăților gratuite și a greutăților.
Într-un mediu plin de rechini, domnul Iliescu a evoluat de-a lungul
anilor în acel „delfin” rar al doamnei Albu. Recunoaște în discuții
că a evoluat, că a dus un stil de viață distructiv și că, în timp, a realizat
cât greșește și a luat atitudine. Ar fi putut fi ca atâția din breasla sa, ori
ascuns la calculator, ori făcând mulți bani prin muncă de mântuială sau
speculând anumite minusuri ale legislației din România pentru domeniul
restaurării, dar nu a putut niciodată să pupe funduri, să fie ipocrit sau să se
gudure pentru avantaje. A fost mereu dintr-o bucată, acționând conform
gândirii și sentimentelor sale, deranjând enorm prin asta.
M-a legat de dânsul această trăsătură, deoarece este și o componentă
a caracterului meu. Toată viața mi s-a spus că având o astfel de atitudine
dau dovadă de lipsă de maleabilitate și diplomație, fiind destinată
unui viitor sumbru în care voi pierde toți oamenii din jurul meu. Și
am pierdut șiruri nesfârșite de oameni, așa cum probabil a pierdut și
domnul Iliescu, am pierdut șanse, am fost ignorată sau încurcată.
Nu ne dau averile afară din casă. Muncim. Dar în noi e liniște, atât
cât se poate, avem în jur oameni cu care ne respectăm reciproc pentru
sinceritate, coloană vertebrală și modul direct de a fi. De asemenea,
30
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
DĂNUȚ ȘARPE
31
C RI S T INA D I N U
32
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
33
C RI S T INA D I N U
IAMANDI CRISTIAN
34
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
35
C RI S T INA D I N U
cunosc? Eu, care nu am reușit să fac nimic concret cu viața mea? Nici
acum, când scriu aceste rânduri, nu înțeleg.
Lovitura de grație mi-a dat-o în august 2019 când, pe la ora 22.00,
am ajuns cu Rian la el, mergând spre casă, dinspre Craiova. S-a bucurat
sincer și intens pentru mine că a apărut în viața mea un om ca Rian.
La plecare m-a strâns în brațe puternic și mi-a spus „Mă bucur enorm
pentru tine! Era și timpul să ai partea ta la fericire! Mă bucur nespus!”.
Mi-am înghițit lacrimile și am plecat purtând în brațe sinceritatea lui
și faptul că un om, un străin de mine, de familia mea, se bucura real și
intens pentru binele meu, pentru bucățica mea de fericire. Empatizează
puternic cu cei din jurul său și, deși nu arată, îi pasă de ei, îi are în suflet și
se implică emoțional. Totuși, având o bulă a lui din care nu iese, uneori
greșește enorm față de ceilalți. Echilibrul îi devine fragil în situații
dificile. Simpatic, organizat punct cu virgulă în haosul lui, închis în el,
dar dacă te uiți mai atent, poți observa că-i radiază tot sufletul ca unui
copilaș inocent. M-am dus peste el în ideea de a învăța și mi-a acordat
toată încrederea din lume. M-a băgat în grupuri, mi-a făcut conexiuni
cu oameni, mi-a dat cele necesare să încep și m-a școlit în privința multor
aspecte ale meseriei. Nu fac cuțite, am realizat că cer răbdare, atenție și
finisaje. Îmi lipsesc cu desăvârșire toate calitățile necesare.
În mintea mea rămâne mereu legat de următoarele-i cuvinte „Nu
mai pune la suflet. Învață să iei oamenii ca atare și să nu te mai implici.
Crezi că pe mine nu mă afectează vorbele lor? Ba da! Doar că eu aleg
conștient să nu mă simt cum vor ei să mă facă să mă simt. Mă detașez!”
MIHAI CIURESCU
36
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
37
C RI S T INA D I N U
ANTIPA CRISTIAN
38
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
39
C RI S T INA D I N U
40
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
Radu, Lucian, Ștefan și foarte mulți alții, sunt cei din nucleul bun al
grupului�
Antipa rămâne marele vinovat că a creat locul în care acești oameni
să adune mai departe toate propunerile lui, toate caritabilele, colectele
și donațiile ce se fac în această comunitate prin frumusețea implicării
membrilor. Vă mulțumesc, oameni frumoși, că am avut onoarea să
vă cunosc și, alături de voi, să învăț să ajut și, mai ales, să îmi recapăt
speranța în bunătatea oamenilor!
LUCIAN MIHĂESCU
41
C RI S T INA D I N U
42
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
GEORGICĂ ȘI GEORGE
43
C RI S T INA D I N U
BOGDAN MORUȚ
44
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
LUMEA MOTO
45
C RI S T INA D I N U
46
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
47
C RI S T INA D I N U
48
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
49
C RI S T INA D I N U
50
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
51
C RI S T INA D I N U
Nu e ăla din filme care face trafic cu droguri și arme, violează femei
și sparge case. Personal nu-l văd în stare să omoare o muscă (doar
paharele lui de bere creează victime în rândul micilor insecte, dar nu
o face intenționat). Singurul lui ghinion este că trăiește într-o lume
superficială și ipocrită în care se lovește de răutate și scârbă pentru că
oamenii nu văd tona lui de implicare și de fapte bune, ci îi văd hainele
și tatuajele. În ultimii ani, nu cred că a ajutat statul român atâtea
orfelinate, atâția bătrâni și atâția amărâți, cât au ajutat motocicliștii
români.
Cristian Hrubaru, vocea Rock FM-ului, vedeta din rândul
rockerilor și motocicliștilor. Plin și el de tatuaje, haine de piele, lanțuri
și simboluri. Altă apariție deranjantă pentru ochiul maselor. Omul
ăsta s-a folosit de renumele său pentru a putea transmite acțiunile
caritabile din lumea moto, determinând oamenii să participe la ele, să
se implice și să ajute.
A pornit Bikers for Humanity (www.bikersforhumanity.ro),
un eveniment ce adună motocicliști din toată țara la reparat case,
ridicat adăposturi, ajutat copii și bătrâni. Cine a participat la aceste
evenimente a văzut adunătura de tatuați, plini de lanțuri, care seara
erau rupți în freză de alcool și a doua zi rupeau șantierele cu munca,
trăgând să facă cât mai mult, cât mai bine, cât mai repede și GRATIS!
Nici unul nu e plătit pentru implicarea lui. Toți plătesc să ajungă la
evenimente și apoi sunt voluntari la muncă. Oameni din țara întreagă
vin în mod voluntar să ajute alți oameni!
Sunt o mulțime de acțiuni bune pe care le face și îmi amintesc de
o discuție cu el de prin 2014… era șocat de cât de mulți oameni s-au
implicat într-o colectă. Știa din ce comunitate face parte, știa ce suflete
de aur au motocicliștii și, cu toate acestea, tocmai pe el, care e în lumea
asta de mic copil, l-a uimit viteza cu care motocicliștii s-au mobilizat
în număr mare.
Pagina lui de Facebook e locul unde aflu imediat despre colecte
și evenimente caritabile și tot acolo văd școlari, sportivi și români
care fac lucruri bune, câștigă medalii, aduc prestigiu țării. Nume pe
care mass media le uită sau le aruncă rapid între un viol și o nouă
impozitare. La antipod, el încearcă să promoveze frumosul, cultura
și respectul. Oare dacă această comunitate moto ar fi fost o haită de
52
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
53
C RI S T INA D I N U
54
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
55
C RI S T INA D I N U
***
56
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
57
CUM A APĂRUT ACEASTĂ CARTE
58
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
altora. Să-mi pun ochelari de cal în fața lumii și să-mi caut plăcerile
în orice, indiferentă la sentimentele altora. Mi s-a părut o brutalitate.
Scopuri, vise, dorințe mari pentru viața asta nu am avut. Nu mi-am
dorit cu ardoare nici o meserie și nici o reușită. În plus, n-am excelat
niciodată în nimic.
La 29 de ani m-am uitat la mine cu sinceritate și am privit la toate
aceste „n-am” și „nu”, căzând tot mai mult într-o depresie de fond.
Urma ca toată viața să trag de fiare? În toți anii vieții mele voi sta
mereu cu frica în sân că a doua zi voi ajunge iar în stradă? La 60 de
ani, dacă voi ajunge acolo, voi continua să deger în atelier sudând la
garduri, ca apoi să pierd bani? Voi continua până-n ultima zi a vieții
să mut atelierul o dată, de 2 ori, de 10 ori pe an și să dorm în el când
nu-mi pot permite o casă?
Am fost realmente îngrozită. Un an întreg din viața mea am fost
bântuită de groază și frică. Am pășit în deceniul trei al vieții mele cu frică,
milă și mii de întrebări de tipul „De ce?”. De când mă știu m-a bântuit
o singură întrebare pe care am și verbalizat-o, de dureros de multe ori:
„Și eu?”. Peste această întrebare, noul deceniu din viața mea venea trist
și lipsit de speranță. Ajunsesem să nu înțeleg pentru ce motiv mă trezesc
dimineața, de ce insist să fac anumite lucrări, când era evident că sunt în
pierdere, de ce țin atelierul, de ce nu plec din țară din senin, ce blestem
mă ține captivă în propria mea pierdere? Multe gânduri sumbre mă
aruncau dimineața din pat, prea multe mă țineau noaptea trează și nu
aveam cu cine să le discut. Am avut mai mereu oameni în jurul meu. Cu
ceva noroc am avut oameni de calitate care mi-au fost alături realmente
și dezinteresat. Cu toate acestea, între mine și ei intervenea o barieră de
înțelegere când mă tenta să le vorbesc despre ceea ce mă apăsa.
Privită din afară par a fi un om de maxim succes. Am o mulțime
de școli și cursuri urmate. Am avut ceva joburi. Am un permis de
conducere bogat. Mă duce capul. Am atelierul și sculele. Am lumea
moto în care majoritar sunt primită bine. Am un număr considerabil
de oameni apropiați. Am multe și, totuși, nimeni nu vedea că nu
am nimic, nici măcar o direcție. La 29 de ani Alexandru Macedon
cucerise lumea, iar eu la 29 de ani ajunsesem iar să dorm în atelier și
să-mi reduc la minimul necesar mâncarea. Am uitat de cartea mea de
protest pentru că am înțeles că-s prea jalnică, dar mi-am făcut un blog
59
C RI S T INA D I N U
60
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
61
C RI S T INA D I N U
62
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
63
C RI S T INA D I N U
64
ÎMI PLACE VIAȚA, DAR A TRĂI E GREU
65
C RI S T INA D I N U
66
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
67
C RI S T INA D I N U
68
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
69
C RI S T INA D I N U
70
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
ÎNCREDEREA ȘI SIGURANȚA
71
C RI S T INA D I N U
72
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
73
C RI S T INA D I N U
te apropii de linia de start, realizezi că ultimii sunt cei care îi văd pe toți
și care sunt conștienți că oricât de mult s-ar antrena și oricât de buni
ar fi, dacă cursa nu se întinde pe suficient de mult teren, nu au nici
o șansă să recupereze și să devanseze, pentru că, cu cât cursa este mai
scurtă, cu atât primii sunt la un pas distanță de final.
Ultimii nu luptă doar cu ceilalți concurenți, nu luptă cu experiența,
nu luptă nici doar cu diferențele de poziție datorate mediilor în care
s-au născut și au crescut, ci luptă, în primul rând, cu evidența neșansei,
cu frica și cu dorința de a renunța la un efort inutil. Dacă te uiți la
filmuleț, poți vedea în privirile ultimilor resemnarea! Unii la strigătul
de start se mobilizează să concureze, deși au în fața lor atât de mult
teren de recuperat pentru că au avut neșansa mediului.
La o cursă de 50 de metri în aceste condiții, nici unul din ultimii nu
va câștiga, iar lupta se va da exclusiv între cei din primul rând, cu una
două excepții din al doilea. Această inegalitate ce există pretutindeni,
în toată lumea, este unul din marile motive pentru care nu pune în
valoare toate mințile luminate pe care le produce. Milenii succedate
unele după altele, fiecare cu cutumele, regulile, religiile și selecțiile lor,
ce au tăiat șansa unora în favoarea altora.
În societatea noastră actuală, în care ne batem cu cărămida în piept
că suntem corecți și dăm șanse tuturor, continuăm să măcelărim
oamenii care se ridică prin fapte și rezultate. Dublul standard referitor
la femei și bărbați, la religii, la politică, la culoarea pielii, mucegăiește
la fel ca în trecut șansa la o viață liniștită pentru întreaga umanitate.
În această cursă a vieții concurăm cu toate rănile copilăriei, plus
cele pe care le adunăm pe drum datorate nouă (nu te hidratezi), altora
(un concurent care te îmbrâncește) și terenului (calci într-o groapă și
îți răsucești glezna). Unii au șansa să alerge lângă oameni care îi ignoră
și pe un teren sigur, alții verifică partenerii și starea drumului, fiecare
face cât poate, cum poate și cât învață.
Să nu uităm că în cursa asta dăm uneori de oameni binevoitori
din fire sau ne câștigăm prieteni și susținători. Mai găsim oameni care
aleargă de plăcere neinteresați să câștige, iar dintre ei, unii fac rău să
se distreze, unii își văd de alergatul lor, iar alții îi ajută pe cei ce vor să
înainteze. În spatele gardurilor frumos vopsite pe care toți le prezentăm
lumii prin corpurile și acțiunile noastre se duc lupte fantastice.
74
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
Locul în lume mi l-a afectat mereu gura lumii și, vai, cât de talentați
sunt românii în a diseca viețile altora. Mie, cum probabil tuturor,
mi s-a spus să ignor pentru că „gura lumii o astupă doar pământul”.
Toți, absolut toți care aruncă cu vorba asta în toate direcțiile ratează să
explice ceea ce nici ei nu stăpânesc: Cum rezolvi problemele pe care le
produce gura lumii și cum faci liniște în durerea interioară? O fi gura
lumii imposibil de închis?
Am trăit de nenumărate ori și știu că nici după ce voi muri nu voi
scăpa de gurile astea nesătule, situații în care un frustrat s-a apucat
să mă atace public pe vreun subiect sau altul. Lumea este ahtiată
după descoperirea punctelor slabe și ale problemelor altora pentru că
mizeria celorlalți îi face să se placă pe ei înșiși mai mult. Prin urmare,
câte un frustrat cu minciuni și invenții a reușit de multe ori să mă
pună public în lumină proastă.
Cum aș fi putut să ignor gura lumii când vorbele lor se transformau
în rezultate fizice care îmi loveau munca, eforturile și sacrificiile? Nu
am putut niciodată să ridic din umeri și să zic „Pfff, niște frustrați, dă-i
dracului!” pentru că a trebuit constant să mă lupt să supraviețuiesc,
să-mi fac un nume, să-mi obțin clientelă și datorită lor să re-re-re-
demonstrez că nu sunt cum se vorbește despre mine.
E obositor. Mă consumă de a nu fi lăsată în pace să-mi văd de viața
mea. În toate cărțile pe care le-am citit, acest subiect este tratat scurt
și optimist. Nu-ți bate capul cu gura lumii. Oricum faptele tale vor
vorbi de la sine și oricum mereu vor exista oameni care să vorbească
mizerii.
Frumos gând, diferită realitatea. Cum aș fi putut zâmbi senin la
gura rea a lumii, știind cine sunt și știind că faptele mele vor demonstra,
fără efortul meu, că sunt cine spun că sunt? Cum aș fi putut face asta
în lunile și anii când nu aveam ce mânca? Și când zic asta nu o spun
romanțat, ca atâția alții, ci pur și simplu mâncam cu săptămânile
spărtură de orez. Genul ăsta de foame am dus!
Știam ce pași am de urmat pentru a îmi fi bine social și financiar,
știam care sunt timpii de lucru și în ce direcție să merg. Aveam
capul plin de cărți și de sfaturi. Complet inutile! Foame, sărăcie,
clienți pierduți datorită frustraților și gurii lumii! Asta este realitatea
netratată în cărți. Acel vierme care te mănâncă de viu și pentru care
75
C RI S T INA D I N U
nu există otravă! Una din multele lupte care sunt majoritar interioare,
care te seacă de timp, resurse și energie, pe care cei din afară nu o văd.
Aflată de multe ori în aceste situații am descoperit că nici o
bacterie nu vine singură, ci prezența ei creează mediul propice pentru
dezvoltarea altor bacterii și chiar viruși. Dărâmată de muncă, efort,
foame și gura lumii, viața îmi aducea în cale exemple de oameni care
o duceau bine, care erau asigurați sau în siguranță. Oameni care, în
ciuda tuturor greutăților, erau în poziția din care puteau lupta cu
forțe crescute. Lumea crește și există într-un mediu de comparații.
Toți se compară cu toți și-și educă copiii prin comparații.
Pe de o parte, din vest vin cărți care vorbesc despre necesitatea
comparațiilor pentru a te impulsiona și, pe de altă parte, vin cei ca
Jordan Peterson care spun să te ferești de comparații ca de dracu pentru
că îți vor face rău. Toți oamenii fiind unici, ca minte și experiență de
viață, evoluează unic și, prin urmare, nu se pot compara două persoane
în niciun moment al vieții lor. Toată viața m-am comparat cu alții. În
momentele traumatice ale existenței mele aceste comparații au venit
ca niște vulturi înfometați să-mi smulgă și ultima fărâmă de speranță
că va fi bine.
O problemă complexă, stufoasă, tratată rapid și superficial. Un
alt sport, demn de olimpiade intergalactice, este „nu se poate” și
„nu poți”. Respectiv abilitatea cu care oamenii demontează visele și
munca altora. Dacă cineva ar vrea să-și asigure supremația financiară
mondială, cea mai rapidă cale ar fi să ia toți oamenii cu abilități,
moșteniri, resurse și afaceri prospere și să-i oblige să stea printre
românii de azi vreun an, doi. Pe unii îi va duce la sinucidere, pe alții la
faliment, câțiva vor ajunge în fabrici la împachetat ciocolată și poate,
poate vor scăpa câțiva căpoși.
Există această categorie pe toate părțile globului, dar românul
o face cu simț de răspundere și pasional. Primii care m-au atacat,
implicându-se în a mă demoraliza, au fost rudele și prietenii. Orice
idee sau speranță a fost combătută cu argumente și exemple. Iar
descurajarea are talentul de a fi rapid acceptată de mintea umană
leneșă prin definiție, care se leagă de orice o ferește de efort.
În fața unei persoane care te descurajează întotdeauna e nevoie
de cel puțin trei care să te încurajeze, plus vreo cinci sau șase reușite
76
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
77
C RI S T INA D I N U
78
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
79
C RI S T INA D I N U
sunt mulți și creează norma. Acești oameni sunt cei proști, cei care
au nevoie de manual de instrucțiuni ca să se lege la șireturi. Viața li se
întâmplă. Sunt rupți de realitate și nu au conștiința existenței. Sunt
niște umbre ale manifestării umane. Pe ei nu îi afectează cele de mai
sus, pentru că nu le realizează sau se fixează pe niște nevoi care nu le
lasă spațiu în minte, să mai gândească și la altele.
Neafectați sunt cei defecți, din punct de vedere al normalității
date de cantitatea celor sănătoși. Narcisiștii, sociopații, psihopații și
alte ramuri ale lor, nu au mecanismele fizice necesare să fie afectați de
aceste aspecte ale vieții. Nu e vina lor. E vina geneticii, a celor ce i-au
abuzat și/sau al traumelor. De tumultul interior scapă și cei răi, cei
care au ales conștient să fie răi și oportuniști. Ocupați să-și urmărească
câștigul propriu, călcând pe cadavre, se erodează în timp atât de mult,
încât anumite aspecte ale umanității nu îi mai atinge. Sunt mai mult
măcinați de lipsa unor reușite rapide, decât de greul celor de lângă ei.
Sunt sâcâiți intern de unele dintre cele de mai sus, în forme mai firave
sau mai acute în cazul celor ce consideră că viața și oamenii au obligația
să le dea tot ceea ce vor. Cum e contabila de la Cablul Românesc.
Apoi sunt cei nepăsători, leneși, indiferenți, acei oameni care
trăiesc să facă umbră la câini, pe care îi obosește inclusiv faptul că
trebuie să respire. Un fost sociopat e primul care îmi străfulgeră în
cap la această categorie. Această categorie de oameni se consideră
niște victime ale societății și ale sorții nefaste, se vaită din orice și nu
fac nimic; realmente nu sunt măcinați de nimic din lista de mai sus.
Pe ei îi roade lipsa aprecierii, invidia, lenea, lipsa câștigului ușor și a
oamenilor din jur care să-i înțeleagă, să-i susțină și să le dea dreptate.
Adunate, aceste patru categorii de oameni, alcătuiesc majoritatea
populației și printre ei sunt marii consumatori de motivațional pentru
care se fabrică vise și iluzii.
Opera capitală a lui Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare,
nu s-a vândut, cărțile fiind comercializate ca hârtie pentru împachetat.
Drept reacție, parafrazându-l pe Lichtenberge, va scrie următoarele:
,,Operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se priveşte
în ea, nu se poate aştepta să se vadă un înger.” Ăialalți sunt chinuiți
de dileme, gânduri, viață, oameni, interacțiuni și toate, toate micile
lucruri ale vieții în toată complexitatea ei, și țin în ei pentru a nu fi
80
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
81
C RI S T INA D I N U
82
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
83
C RI S T INA D I N U
84
TRĂIND PARADOXUL ROMÂNESC
85
C RI S T INA D I N U
instructor moto, am avut vreo 5-6 luni în care a trebuit să fac față mai
multor evenimente, toate în același timp. M-am mutat de la școala de
șoferi, la care eram, pentru că fostul concubin, care îmi era coleg, îmi
făcea toate problemele cu putință, de la blocatul motocicletelor până
la jignirea elevilor și mâncat de fund la patron.
Mutată la altă școală a trebuit să continui să mă apăr de atacurile
lui la adresa mea și a elevilor, ceea ce a dus la ura colegilor instructori
care mă voiau plecată. Ura colegilor a crescut când am acceptat o
elevă de 1 metru 49, de 45 kilograme, pentru categoria A, pe Honda
Hornet (600 cmc, 93 cp și vreo 200 kilograme). Elevă care a promovat,
atrăgându-mi tot disprețul posibil.
Fostul mi-a obținut interdicția prin varii locuri și a reușit să-mi
distrugă imaginea atelierului. Eram într-un oraș străin, într-o perioadă
în care nu mi se mai legau lucrările pe București și depindeam exclusiv
de orele de instrucție, unde zilele începuseră să-mi fie numărate.
După multe telefoane, ca să aflu dacă există variante legale prin care
să-l opresc pe fostul, pentru că mă ducea atât în faliment, cât și în pragul
sinuciderii, tot ce am aflat a fost că trebuie să ignor. Cu toate acestea am
început să fac plângeri la poliție pentru distrugerile de bunuri (Colegii
instructori mi-au cerut să le fac niște cuiere de căști, iar el le-a distrus.
După reacția lui agresivă, colegii nu au mai recunoscut că ei le-au
cerut.), denigrare, amenințări și tot ce făcea. După vreo lună, am aflat
că-l pot acționa în instanță pentru ordin de protecție. Nici un avocat
nu a vrut să mă reprezinte pe motiv că e o comedie juridică, deoarece nu
m-a bătut, nu m-a urmărit și nici nu am fost căsătoriți.
Am început să citesc codul penal și civil (atât legea cât și procedurile
de aplicare), plus alte legi referitoare la drepturile omului și familie.
Am câștigat și pe fond și la apel, reprezentându-mă singură, în timp
ce el și-a schimbat doi avocați și l-a avut drept martor necinstit pe
soțul elevei mele minione. În acest timp, concubinul de la acea
vreme era la un pas să rămână fără un apartament la care, în stilu-i
caracteristic delăsător, a lăsat chirii neplătite și nici nu a reacționat
când administrația îi punea persoane la întreținere după cum aveau
nevoie să justifice datorii.
I-am scris plângeri, am fost cu el la primărie și în toate locurile
necesare. Am citit legi și am ajuns până în punctul în care a intervenit
86
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
87
C RI S T INA D I N U
dar mai ales pentru că eu îmi făceam toate orele și-i învățam pe elevi
mai mult decât ce le trebuia pentru examen, în timp ce ei din 26 de
ore, făceau trei-cinci.
Cu toate acestea, aveau nesimțirea să îmi ceară să-i ajut cu fiare
pentru poligon și motociclete, iar eu, făceam prostia ca, în ciuda
răutății lor, să-i ajut gratis. Multe dintre motocicletele din poligon au
lucruri făcute de mine pe ele, chiar și motocicleta fostului care îmi
făcea probleme. În zona unde se parchează motocicletele este un cuier
făcut de mine și două căști lăsate acolo pentru elevi. Sunt acolo cu
faptele mele de ajutor lăsate în urmă.
Nego, singurul instructor de calitate din acel poligon, atât din
punct de vedere profesional, cât și uman, a fost singura mea gură de
aer. La atelier, Oșu, pisicul, era singura rază de Soare.
În rest, mă toca ura cu care mă ataca fostul, incapabil să treacă peste
despărțire și turbat că nu mai eram a lui. Știind prea bine povestea
vieții mele și situația mea financiară continua să mă chinuie. Faptul că
eram într-un oraș străin unde el mă convinsese să mă mut, departe de
prieteni și clienți, mă afecta și mai mult, iar el mă ataca, încercând să
mă facă să dispar.
Prietenul de atunci era un ratat social cu care speram să am liniște
și atât, pentru că știam că „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Nu
am avut liniște, ci un stres mult peste orice limită a normalității. În
toată acea perioadă oscilam între dragoste față de mine, că pot lupta
și dorința reală de a ceda psihic ca să nu mai văd, să nu mai știu și, mai
ales, să nu mai gândesc. Dar, spre maxima mea frustrare, am rezistat,
am câștigat și am rămas în mine cu mii de tristeți.
Deși logic ar fi fost ca din mâinile mele să iasă monștri în acea perioadă,
să dau chip chinului interior și corp frustrărilor imense, am început să
lucrez la o serie de obiecte pe care nu am terminat-o „Cele 67 de talismane
ale fericirii”. M-am oprit pe la 40 și ceva. În loc să-mi vărs durerea în
lume, am ales să trimit povești cu lecțiile pe care le-am învățat din toate
evenimentele vieții. Am făcut câte un obiect pe zi și i-am scris o poveste.
Pot fi văzute și citite într-un folder de pe pagina mea de Facebook, Metal
Poetry by Cristina Dinu sau pe site, www.cristinadinu.com�
În paralel cu obiectele îmi vărsam năduful pe blog-ul anonim în
mici povești și analize de situații. Lipsindu-mi oamenii pe umărul
88
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
cărora să-mi pun capul, cu excepția lui DmT, care era cel mai apropiat
om din viața mea la acel moment, dar limitat în a înțelege toate
aspectele care mă măcinau, mi-am creat locurile în care să-mi manifest
bolovanii care-mi apăsau pe piept. Uneori mă apăsau atât de mult
fețele, vorbele și faptele celor din jur, încât fizic simțeam dureri imense
în zona pieptului și presiune în cutia craniană.
A fost una din multele perioade în care adormeam și mă trezeam
cu dureri în maxilar pentru că uitam că sunt cu măselele strivite între
ele. Nu mi-au lipsit frământările pe care le-am descris în capitolul
anterior, iar la ele s-au adăugat mereu altele specifice mie și meseriei
mele�
În acest capitol aș vrea să reușesc să vă împărtășesc un pic din
lumea mea interioară și din situațiile de care mă lovesc emoțional
în viața mea. Nu sunt unică sau specială, nici în ceea ce fac și nici în
ceea ce sufăr. M-aș bucura dacă după acest curaj al meu de a-mi face
publice mizeriile vieții, măcar o parte dintre cititori se vor feri să judece
oamenii din jur, fără să le cunoască profunzimile vieții. Întreaga mea
poveste este în directă legătură cu țara în care am crescut. România,
acest pământ frumos, unde am întâlnit oameni ciudați, care și-au pus
cumplit amprenta asupra felului meu de a fi.
Se spune că ce nu cunoști nu te poate răni. Această vorbă are partea
ei de adevăr, în această epocă a socializării online cu orice colț de lume.
Aproape zilnic, dacă deschid internetul, trebuie să mă împiedic de
evenimente care să semene ca situație, dar ale căror reacții mă fac să
oftez, gândindu-mă în ce loc uitat de Dumnezeu sunt. 11 ani am
postat pe website și pe Facebook evoluția mea cu fiarele, lucrări și
creații. 11 ani am sperat să-mi pot face o clientelă și să-mi găsesc un
loc într-o piață, mai ales că nu sunt fixistă și jonglez cu materiale și
tehnici putând să fac atât obiecte pentru săli de protocol, cât și pentru
baruri de carmoliști.
M-am lovit majoritar de critici, de jigniri, glume și eforturi
pasionale din a-mi bloca posibilitatea de promovare. De o lună postez
pe grupuri internaționale, de care, până la Rian, mi-a fost frică să mă
apropii, considerând că sunt mult sub nivelul occidental. Rian m-a
împins de la spate cu entuziasmul nesfârșit și încrederea imensă în
mine�
89
C RI S T INA D I N U
90
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
91
C RI S T INA D I N U
92
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
93
C RI S T INA D I N U
94
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
fizicul sau condiția lor socială. În fond, pentru mine este clar că doar
ideile, trăirile și informațiile experiențelor sunt cele ce rămân în timp,
afectează dezvoltarea și le ai în coșciug. Gândirea mea nu se aplică în
societate care, de la prima palmă de pământ asupra căruia primul om
a pus steagul proprietății, s-a spart în caste și a pus valoarea bunurilor
mult deasupra valorii intrinseci umane.
Acel sat de țigani și casa copilăriei mi-au rămas în suflet într-un
sertăraș diferit de oamenii ce au fost acolo în trecutul meu. Atitudinea
lor era un aspect, mediul era altul. Ruptura de copilărie nu a fost o
experiență plăcută și nici măcar indiferentă. Când a venit vremea
pentru mers la școală și a trebuit să plec de la țară la oraș, nu am salutat
lumea, nu am plâns după copiii de pe stradă, ci am fugit în grădină
să îmbrățișez copacii, să mă mai sui încă o dată în nuc și să privesc
pajiștea din depărtare, pe care alergau caii.
Știam în sufletul meu de copil că nu mă încadrez în zona așteptărilor
din partea familiei și cu siguranță, undeva, acolo în mintea mea,
eram convinsă că școala însemna același lucru. Cu o familie extrem
de deranjată de modul meu deschis și relaxat față de oameni, școala
nu avea cum să fie diferită. Ajunsă la oraș, mama m-a frecat în cadă
ca pe un covor, explicându-mi că sunt un animal sălbatic ce trebuie
domesticit. Bunicii au încercat să mă învețe și să fiu prețioasă și
superioară celor din jurul meu, dar dacă lor nu le-a ieșit, mama mea
cu răceală și acreală nu avea nici o șansă.
Ceea ce nu au reușit părinții și bunicii nu a reușit nici școala. Am
picat de multe ori pradă importanței de sine când am fost șefa clasei,
premiantă, felicitată pentru reușite, dar mi-am revenit de fiecare
dată. Dacă la școală eram prețioasă, în afara ei umblam cu copii mult
sub nivelul meu. Mă gândesc adesea că tocmai frustrarea născută
din nevoia familiei ca eu să fiu prințesă m-a făcut să mă înhăitez cu
specimene nefaste, m-a făcut să pierd șanse, să-mi câștig o imagine
urâtă și să nu fiu capabilă mulți ani să cresc pe drumul meu.
Faptul că nu m-au lăsat să fiu prietenoasă, explicându-mi de ce
cred ei că anumiți oameni nu sunt buni pentru mine, ci mi-au impus
un anumit comportament și m-au pedepsit fără explicații pentru
deviațiile de la el, m-au încuiat într-o dedicare bolnavă să stau printre
lături și să caut să-i salvez pe cei de acolo sau să demonstrez lumii că
95
C RI S T INA D I N U
96
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
97
C RI S T INA D I N U
resemnați „Acum ce să mai fac? Îmi e dor, îmi plăcea o jucărie, dar...”
și 1-2% erau cei ce spuneau „Ai mei nu ar face vreodată așa ceva fără să
discute cu mine”. Cred că putem bănui ce fel de adulți au devenit.
Trăind aceste experiențe și, mai rău de atât, fiind conștientă de ele,
de mine, de ce se întâmplă și că nu-i normal să se întâmple așa, ar fi fost
logic să dezvolt ură față de învățătură și scârbă față de legi, familie și școală.
Ar fi fost logic să ajung o răzvrătită inconștientă și autodistructivă.
Nu s-a întâmplat așa. Am dezvoltat metode și am căutat căi tot mai
eficiente să trișez și să ofer tuturor un pic din ce așteptau de la mine, în
timp ce-mi ofeream și mie mici plăceri. Am avut noroc! Acest noroc a
fost și neșansa mea, deoarece nu mi-am găsit locul nicăieri, niciodată.
Pentru orice grup și orice clasă socială eram un pic ca ei, dar prea mult
diferită. Eram eu! Mi-au lipsit brațele calde ale familiei care să mă
protejeze și cele ferme ale educației care să mă ghideze.
În jurul meu erau copii care aveau părinții la muncă peste hotare sau
părinți care le cereau să dezvolte mentalitatea hoțească, lașă, îngustă și
sclavagistă. Impunerile, cerințele, așteptările agresive și nejustificate au
dezvoltat un mediu ostil în care noi, copiii, am îmbrăcat măști care să
ne aducă acceptarea socială. Eu m-am oprit în punctul în care riscam
să încep să trăiesc viețile altora, transformându-mă în ochii părinților,
profesorilor și colegilor într-o paria.
Pentru toți eu nu mai eram copilul educat să fie acolo, să ducă
o cană cu apă bătrânilor, convinsă la rândul meu că și eu trebuie să
fac copii care să mă ajute la bătrânețe, firea mea răzvrătită la normele
societății le spunea că voi crește într-o molimă socială.
În ultimii ani a început să prindă rădăcini un alt sistem de educare.
Acel renumit „politically correct”. Nu mai este acceptată contrazicerea
copilului pentru că îi poate produce traume. Nu se acceptă pedepsele
sau bătaia. În unele țări copilul e tratat ca fiind asexuat pentru a avea
libertatea să-și aleagă propriul sex.
Varianta este mai bolnavă decât ce se întâmpla în copilăria mea.
Copiii sunt mici animăluțe care habar nu au ce e binele și răul, și nu
pot alege, ei doar testează orice pentru a cunoaște limitele. Dacă nu
îi îndrumi, pedepsești, nu învață, nu știu ce e rău sau bine și nu știu
când să se oprească! Dacă părinții nu îi pedepsesc, nu se impun în fața
lor, nu îi dresează/educă viața și ceilalți oameni îi vor pedepsi înmiit.
98
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
99
C RI S T INA D I N U
100
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
101
C RI S T INA D I N U
102
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
103
C RI S T INA D I N U
104
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
105
C RI S T INA D I N U
educă și nu le oferă șansa la un viitor mai bun. Puțini sunt cei care,
provenind din orfelinate, medii stricate și familii defavorizate vor deveni
cetățeni valoroși, majoritatea lor, din păcate, vor fi pietre la picioarele
celorlalți. Nu se investește într-o generație mai bună prin acele acțiuni
caritabile, ci se înmoaie pentru câteva zile greul acelor micuți.
Pentru bătrâni nu prea există zile de înmuiat singurătatea,
suferințele și nu prea există investiții, în centre și locuri în care să-și
ducă zilele, să se bucure de companie și, mai mult de atât, să poată fi
găsiți și „goliți” de înțelepciunea ce o posed mulți din ei. Gunoaie și
dezinteres! Asta este definiția pentru mulți dintre români, iar cei ce
sunt diferiți, dar nepăsători la acțiunile celor mulți, sunt complici la
nivelul scăzut de civilizație.
Lupta agresivă pentru imagine, pentru câștigarea invidiei altora
și pentru dovedirea superiorității prin mojicie îi face pe mulți să fie
niște ambalaje toxice fără conținut. Am trecut prin Franța, prin Paris.
Mizerabil și acolo. Murdari și mulți dintre francezi, la fel ca străzile
lor, dar nu ca la noi. Ei au inventat „scărpiniciul” de purici pe sub
peruci și au utilizat parfumul pentru a-și acoperi mirosurile. Dar s-au
mai spălat între timp și s-au oprit la un nivel de mizerie. În gară am
fost apostrofată de femeia de serviciu că nu am folosit toate frazele
politicoase înainte de a o întreba unde este WC-ul.
La noi nici nu se mai observă lipsa bunului simț și poți vedea
chiar situații în care vreun profesor universitar se bălăcărește cu un
gunoier. Nimeni nu mai respectă pe nimeni și nici pe sine, încât
acceptă această situație. Mă deranjează gunoaiele pe care le găsesc în
natură și pe stradă. Mă deranjează lipsa bunului simț în discuții și pe
stradă. Mă deranjează manelele care urlă peste tot, la fel de mult cum
mă deranjează o ceafă lată care-l jignește pe polițistul din intersecție.
Mă apasă cazurile în care bătrânii sunt umiliți și îmbrânciți cum
sunt cele mediatizate. Și văd cu tristețe cum conducerea țării profită și
câștigă de pe urma acestei lipse de respect și de interes. Ruptura dintre
generații și dezinteresul față de informare fac un bâlci din campaniile
electorale și din tot ce se întâmplă prin sistem.
Dacă tinerii ar fi avut respect și dragoste pentru învățătură, ar fi
luat atitudine, și-ar fi îngrijit țara și și-ar fi ajutat bătrânii să înțeleagă
schimbarea de la comunism la democrație, să înțeleagă diferența
106
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
107
C RI S T INA D I N U
108
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
109
C RI S T INA D I N U
110
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
111
C RI S T INA D I N U
112
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
113
C RI S T INA D I N U
114
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
115
C RI S T INA D I N U
116
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
117
C RI S T INA D I N U
118
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
119
C RI S T INA D I N U
120
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
121
C RI S T INA D I N U
122
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
123
C RI S T INA D I N U
MEDICINA E GRIPATĂ
Avem o vorbă despre care nu știu dacă se aplică peste tot în lume,
dar noi românii o folosim aproape ca literă de lege „Să te ferească
Dumnezeu de doctor și de popă”. Dincolo de ideea să fii sănătos și să
nu mori e și trista realitate că, din indiferență sau din neștiință, mulți
doctori au aruncat pacienții în brațele popii, iar preoții au lăsat morți
la marginea gropilor pentru că urmașii nu au avut bani să plătească
înmormântarea. Încă sunt multe aspecte cu fundul în sus pe la noi și
poate ușor, în timp, se vor organiza și curăța, dar până atunci doctorii
buni încă ne părăsesc țara pentru locuri unde o duc mai bine, sunt
respectați și lucrează în condiții civilizate.
Despre preoți nu are sens să vorbesc. Toți, fără excepție, cunoaștem
o mulțime de hahalere care nu au ce căuta cu sutana pe ei, dar
cunoaștem și oameni deosebiți care chiar cred în Dumnezeu și caută
să aducă o alinare comunității ce o au în grijă. Din păcate, despre cei
buni nu se vorbește cu aceeași pasiune ca despre cei răi.
Dacă ne gândim la tot ce am spus până acum, putem considera că
multora le-ar trebui psihoterapie. Dar la noi ești considerat nebun dacă
mergi la terapeut. Psihologul e confundat cu psihiatrul. Interesant de
observat că este singurul doctor care nu știe cum arată și funcționează
organul cu care lucrează pentru vindecare. Acest terapeut lucrează cu
idei, norme, reguli dezvoltate de alții prin experimente și discuții și,
cu cât e mai pregătit doar pe linia pe care și-a ales-o ca specialitate, cu
124
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
125
C RI S T INA D I N U
126
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
Spre noapte când încă montam standul, deja nu mai puteam respira
de durere. Eram în a doua zi de nesomn și muncă, iar durerile nu-mi
promiteau posibilitatea unei nopți de somn.
Simona Scumpieru, o dulceață de fată din Constanța, mă ia pe
sus, mă duce la farmacie să-mi fac provizii de calmante și mă cazează la
ea ca să mergem a doua zi la urgență. Toată noaptea am stat în fund cu
capul un pic aplecat într-o parte, combinând calmante cu apă minerală
ținută în zona măselei și cu tăiat la gingie să sângerez. Cum înghițeam
gura de apă, cum aș fi vrut să urlu. Toată noaptea m-a ținut la discuții
pe Messenger, Mircea, un alt om minunat din Constanța, parte din
grupul EDC fondat de Antipa, care s-a luptat să nu mă lase să-mi bag
cuțitul în gingie sau să mai încerc să-mi scot singură măseaua.
Merg la urgență și pe radiografie se vede că am infecție la rădăcină.
Mi se scot nervii și deja mă simt cu zece ani mai tânără. A doua zi
mi se mai scot rămășițe și ar fi trebuit în a treia zi să merg la obturat
canale. Cum nu eram din Constanța iau legătura cu Alin Caracaș,
motociclist, care are cabinetul în Policlinica Vitan din București și
cred că a fost una din puținele alegeri inteligente din toată viața mea.
Din iunie până în prezent am mers săptămână de săptămână la el.
Ba cu falca umflată, ba cu gâlme, ba cu iluzia că e ok ca apoi săptămâna
următoare durerea să mă trântească iar. Acum am măseaua în gură,
vindecată și aproape gata pentru plombarea definitivă.
Ce s-a întâmplat? Între plombă și organism trebuie pus un material
neutru, altfel sunt șanse foarte mari ca măseaua să se infecteze, deoarece
reacționează cu compușii din plombe. Pentru că am ignorat durerile de
la simplă iritare s-a ajuns la infecție. Când mi-au scos nervii doctorului
i-a alunecat mâna și mi-a făcut o cale falsă prin gingie. Având infecție,
asta și-a făcut de cap între calea falsă și rădăcinile canalelor, cât timp
Alin s-a chinuit să descopere la ce nu reacționează agresiv organismul
meu. Concluzie, organismul meu refuză tratamentele noi de pe piață,
e mai old fashion mititelul și spre dezamăgirea lui tratamentele vechi
cu soluțiile vechi sunt eradicate de normele UE.
Doctorul Alin a fost cel care s-a luptat cu mine să nu scot măseaua.
A ținut constant legătura cu mine. Mi-a dat ustensile acasă să scot
pansamente sau ce mi-a mai pus pe acolo în caz că am reacții adverse
sau dureri mari. Omul acesta s-a ocupat ca și cum era măseaua lui în
127
C RI S T INA D I N U
joc. Sunt convinsă că sunt și alți medici ca el, dar nu cred că aș fi ajuns
să-i cunosc pentru că sigur rămâneam fără măsea. Nu știu cine din cei
pe care îi cunosc ar fi avut aceeași dedicare și răbdare.
Oare nu am pierdut prima măsea din unicul motiv că durerea era
un efect al medicamentelor cu care organismul meu nu se înțelege?
Sau o plombare fără acel material neutru? Mulți vor spune că a făcut-o
pentru bani. A refuzat să discutăm despre bani până la soluționarea
problemei, iar când toate au fost ok, din punctul meu de vedere, a cerut
prea puțin pentru cât a muncit. Numai timpul pe care l-a petrecut
aproape zilnic să mă întrebe cum e și să-mi facă varii recomandări ar fi
trebuit să coste o grămadă de bani.
Alin Caracaș este un exemplu de doctor care și-a ales această meserie
ca să ajute nu ca să facă averi. Printre altele, omul este la un doctorat
la facultatea de arte, după ce a terminat un master pe restaurare artă.
Om multilateral dezvoltat, de aceea a putut identifica pe lângă reacția
mea la medicamente, ce aspecte ale meseriei și stilului meu de viață îmi
încetinesc vindecarea. Odată ținut cont de ceea ce mi-a spus, lucrurile
au început să meargă mult mai bine.
Un alt exemplu de doctor ce ar trebui să fie lăsat fără dreptul de
practică precum doamna dentist care m-a lăsat fără măsea, este un
ginecolog de la o policlinică privată din Târgoviște. Ajung la el cu
niște dureri cumplite pe care în primă instanță le-am confundat cu o
răceală, pentru că îmi fusese foarte frig la picioare în zilele anterioare
durerilor, motiv pentru care, iar, ca un român ce se respectă, le-am
ignorat așteptând să treacă și având grijă să-mi fie cald.
Mă pune pe masă, verifică, apasă, bagă, trage. Merge la birou, îmi
spune cu maximă precizie ce infecție am și îmi dă un tratament. La
farmacie aflu că tratamentul este unul oarecum universal pentru mai
multe tipuri de infecții. Mă liniștesc, fiind convinsă că dacă nu e ce a
zis, cel puțin poate vindeca dacă e alt tip de infecție.
Toate bune și frumoase până când încep să am niște efecte adverse
cumplite, printre care hipersensibilitate a nervilor din picioare care se
materializa prin arsuri și răceli ce îmi făceau imposibile de suportat
atingerile hainelor, dar și găsirea unor poziții de stat sau mers. Apoi
tot felul de alte reacții. Doctorul m-a întrebat doar dacă știu să am vreo
alergie la vreun antibiotic. Atât! Când am început să citesc prospectele
128
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
129
C RI S T INA D I N U
130
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
131
C RI S T INA D I N U
132
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
cazurile mai grave care chiar necesită intervenție medicală, iar atunci,
ca un român ce se respectă, pun mâna pe telefon să aflu de doctori
buni și apoi mă lupt să ajung la ei.
Am o colecție de afecțiuni, de la atac cerebral minor post traumatic,
la pneumonie și ulcer, la oase făcute bucăți prin mine. Sunt direct
vinovată de toate aceste mutilări, iar neîncrederea în sistemul medical
mă determină să le duc pe picioare pe foarte multe dintre ele, deoarece
este răul cel mai mic.
Ce efect are asupra fericirii și liniștii neîncrederea în sistemul medical?
Le diluează! E un imens stres să știi că poți păți ceva, oricând și nu se știe
ce rău mai mare vei păți dacă ajungi prin spitale! Trebuie să am mereu
rezerve de bani pentru sănătate pentru că dacă se întâmplă ceva nu pot
merge pe mâna primului doctor și trebuie să trec pe la mai mulți.
Din seria diagnosticelor care m-ar fi putut nenoroci pe viață, dacă
credeam primul doctor, sunt: orbire, leucemie, surzenie, pierderea
capacității de memorare pe lungă durată, pierderea posibilității de a
mai folosi mâna și piciorul. În fața unor astfel de diagnostice, când
ești singur pe lume și abia supraviețuiești financiar, cazi în depresie și
te întrebi dacă mai are sens să te mai trezești și mâine. Cum să fii fericit
când dacă te doare ceva îți este frică să mergi la spital, că nu știi cu ce
vei pleca de acolo?
Atâta timp cât în învățământ nu se investește corespunzător, în
sistemul medical nu se investește, e normal să ajungă acolo tot felul
de indivizi cărora nu numai că nu le pasă de alți oameni, dar sunt mai
interesați de banii pe care îi bagă în buzunar decât de cadavrele ce le
lasă în urmă sau de viețile ce le distrug.
Și să nu mai vorbim despre jignirile pe care trebuie să le suporți
în multe spitale din partea unor asistenți și doctori. Doi prieteni
supraponderali mi-au povestit cum am fost purtați dezbrăcați pe
holurile spitalului și batjocoriți pentru greutatea lor. Unul ajuns așa
datorită unor traume din copilărie și celălalt datorită întreruperii
bruște a sportului de performanță din motive medicale. Pentru
trauma unuia și anatomia celuilalt au fost umiliți când au ajuns în
stare gravă la spital.
Într-o iarnă am ajuns cu o durere imensă la ochiul drept la spitalul
Municipal din București. După ce am stat patru ore lângă un om al
133
C RI S T INA D I N U
134
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
135
C RI S T INA D I N U
Mulți vorbesc prin România despre cât de bine era pe vremea lui
Împușcatu’, că aveau locul de muncă asigurat, că aveau concedii, că
școala era școală. Alții vorbesc că erau bani, dar nu aveai ce face cu ei,
că trăiai într-o veșnică teroare, că nu era libertate. La fel de bine mulți
vorbesc despre cât de apreciată este munca în afară, că e plătită bine,
că oamenii sunt civilizați, că omul este respectat de stat. De partea
cealaltă, sunt cei ce vorbesc despre prețul ridicat pentru nivelul de trai
din afară, despre răceala oamenilor, despre munca prea multă, despre
greutățile de a fi străin.
Când aleg, într-un final, mulți români să vorbească despre
România, după cinci ore de critici și nemulțumiri, sunt bucuroși că
e o țară frumoasă, dar păcat că e locuită. Nici unul dintre criticii țării
nu se uită la el și la cei din jurul său, ca să vadă de ce merg lucrurile atât
de prost pe la noi�
Mulți dintre români nu depun efort să-și depășească condiția și
asta o vedem cel mai clar la asistații sociali cărora le convine să nu
muncească, la mulți din cei ce-și rup oasele prin alte țări și vin în
concedii să umple drumurile țării cu gunoaie și lumea cu jigniri și
aroganțe. La toți cei care înjură sistemul, dar continuă să dea șpăgi
ca să-și rezolve mai repede treburile, la toți cei care-i încurcă pe cei
ce fac ceva doar pentru că, stând pe bară, au senzația că ar fi fost mai
pricepuți, la toți cei care se angajează pe pile, fără să aibă habar de ceea
ce trebuie să știe pentru postul ocupat. La toți găsim explicația de ce
România este bolnavă și nu se va mai face bine.
Oare de ce se aruncă atât de multe gunoaie pe stradă, în timp ce
se stă cu ochii larg deschiși spre occident? Pentru că există angajați
la salubritate și nu-s plătiți degeaba, au obligația să strângă gunoaiele
din urma noastră. Oare de ce au loc atât de multe accidente în trafic?
Pentru că unul este mai bun șofer decât idioții ceilalți care habar nu
au să meargă. Pentru că mașina unuia e mai scumpă și mai mare decât
cotețele celorlalți. Pentru că unul are relații pe la poliție sau prin
politică și legea nu se aplică în cazul lui. Pentru că unul are suficienți
bani să-și cumpere iertarea. Pentru că nu există respect!
136
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
137
C RI S T INA D I N U
138
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
Sunt mai multe motive pentru care se întâmplă asta. Unul foarte
important este că statul își cere partea de la angajator pentru fiecare
angajat, adică statul vrea în jur de jumătate din salariul angajatului.
Normal că angajatorii caută să dea salarii mici ca să poată avea
numărul necesar de angajați. Unul singur cu un salariu mare nu poate
face treaba a trei oameni, atunci se angajează trei, cu salarii cât mai
mici și se chinuie în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Apoi există frica de oameni capabili și inteligenți pentru că ăia îți
pot vâna postul sau te pot face de râs, că-s mai pricepuți ca tine. Prin
urmare nu sunt căutați oameni care ți-ar putea indica ce greșești și
cum ai putea fi mai bun, ci sunt căutați cei „noi muncim nu gândim”,
în urma cărora, ocazional, mai trebuiesc reparate stricăciuni.
Dacă tot râvnim atât la cum sunt alte țări, de ce nu începem să ne
comportăm ca și cum am fi în ele? Am putea începe prin a ne ține
gunoaiele în buzunare până găsim un coș, apoi am putea să refuzăm
să purtăm discuții în care sunt bârfiți sau umiliți cunoscuți ce nu sunt
de față. La muncă am putea să fim și să dăm ce-i mai bun din noi,
iar dacă serviciile nu ne sunt apreciate sau ajungem să facem munca
altora, putem cere mai mulți bani sau putem pleca la alt job. Putem să
fim mai respectuoși între noi, față de bătrâni, față de forțele de ordine
și, în același timp, putem folosi timpul pierdut la văicăreală mergând
să umplem ghișeele de plângeri până ce sistemul își va face treaba.
Am putea depune un efort să muncim și să-i susținem pe cei
ce muncesc. Putem să ne unim cu cei ce activează în domenii
asemănătoare ca să creștem atât oferta, cât și cererea prin formarea
unei piețe. Îi cunosc pe majoritatea celor ce fac lucrări din metal, de
la artiști de renume până la neica nimeni, ca mine. Suntem puțini,
iar gustul pentru ceea ce facem nu este format în România, piața este
foarte, foarte mică. Ne-ar fi ajutat să ne unim, să ne susținem și să ne
promovăm sau măcar respectăm între noi, ca să fim mai mulți și mai
puternici, să formăm o piață și să educăm un gust.
Dar, lucrurile stau exact la polul opus. Doi dintre ei sunt speriați
de faptul că fiind femeie în acest domeniu o să-i umbresc și le voi fura
clienții, prin urmare la încercările mele de discuții și de propuneri,
unul m-a jignit voalat, dar public, iar celălalt a păstrat protocolar
distanța. Cu alții nu am reușit să ajung să discut.
139
C RI S T INA D I N U
Dar există o excepție, Adrian, chiar dacă nu ratează nici o ocazie să-
și facă reclamă la lucrările lui în discuții ce au loc pe pagina mea, deși eu
nu am făcut niciodată asta la el, omul acesta a înțeles că e important să
ne avem bine, să ne sfătuim, iar de va exista vreo ocazie să ne asociem.
Nu există în țara asta și poate nici în lumea asta, doi oameni din
același domeniu care să lucreze identic. Ceea ce fac eu nu seamănă cu
ce face Adrian sau cu oricare dintre ceilalți. Folosim aceleași materiale
și momentan ne adresăm aceluiași segment de piață, dar și în cadrul
acestuia unora le place ceva de la unul din noi, iar altora de la altul,
pentru că suntem diferiți în creație.
Din păcate, și în acest domeniu, o ducem foarte rău. Mulți din
afaceriștii, antreprenorii, artiștii, independenții din varii domenii, nu
înțeleg cum lucrează o economie prosperă, cum creezi o piață, cum se
face un domeniu, o afacere să reziste în timp. Concentrarea maximă
este pe cum să-ți distrugi concurența sau cum să-i furi clientela.
Munca în România nu este o brățară de aur, ci un poligon de trageri
spre care în fiecare zi oamenii merg pregătiți să-i doboare pe alții sau să
se apere de gloanțele celorlalți. Am fost în câteva rânduri la conferințe
ale restauratorilor. Una internațională, la MATCONS Craiova, în
2011 și câteva pur sânge românești.
La cea din Craiova am învățat nenumărate lucruri interesante
din mai multe arii ale restaurării. Am vorbit cu străini și mi-au
dat contactele lor să-i caut dacă vreodată voi avea nevoie de sfaturi
și îndrumări. În cadrul celor regionale și naționale am asistat la o
adunătură de bătrâni care se certau precum copiii de la grădiniță.
N-au acceptat să-mi dea contactele lor, nu vor ucenici care să le fure
marile secrete ale meseriei și apoi clienții, nu vor concurență, nu vor să
colaboreze, nici dacă asta ar distruge tot patrimoniul românesc.
Există și excepții, sper că multe, eu am găsit doar una în toate
căutările mele în persoana domnului Dan Iliescu, care vrea ucenici,
care se tot chinuie să facă o școală, să-i învețe și pe alții, care dă din
secretele meseriei și care e blamat de mulți din domeniul restaurării.
Acest om, spre deosebire de mulți din astfel de domenii, nu e interesat
de hârtii, de publicat articole și de vorbit bine din spatele unui pupitru
sau al unui birou. Pe dânsul îl interesează practic să fii capabil să-ți faci
meseria, bine și de durată, să știi să dai din mâini și să gândești.
140
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
141
C RI S T INA D I N U
142
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
143
C RI S T INA D I N U
144
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
putea fi bun într-un domeniu ales, este necesar să ții pasul cu evoluția
și să cunoști lucruri despre domeniile conexe, altfel calitatea ta în
domeniul respectiv este plafonată. În momentul în care am început
să iau în calcul pornirea unei activități de antreprenor, am citit cărți
din domeniul antreprenoriatului, marketing și management, dar am
urmat și cursuri de contabil, web designer și utilizare calculator.
O afacere poate fi distrusă de un contabil incompetent, așa că
anumite lucruri pot fi prevenite dacă le ții sub observație și știi să le
identifici. Fiind la început de drum cu zero resurse, era evident că nu
voi putea plăti un specialist pentru crearea unui website, așa că mi
l-am făcut, promovat și întreținut. Să fii patronul unei mici afaceri
pornite de la zero cu puține fonduri înseamnă că o perioadă vei fi tot
în funcționarea ei, de la director la femeie de serviciu. Ca să poți crește
afacerea este necesar să fii bun în toate funcțiile și, în plus, să știi să te
vinzi!
Am învățat din cărți diverse programe pentru proiectare, pentru
a-mi putea face desenele pentru debitări laser și să economisesc astfel
banii care ar fi mers la un specialist. Luna investită în învățat atunci
produce bani și îmi ușurează activitatea și la ora actuală. Privind în
urmă, am descoperit că de fiecare dată când am învățat ceva nou la
scurt timp am început să văd în piață zonele în care acea noutate
putea produce ceva. Orice lucru nou mi-a deschis alte și alte uși!
Este exact cum le explic necesitatea lecturilor în cazul copiilor cu
care mai intru în contact. Oamenii gândesc în imagini. Imaginile se
creează pornind de la informațiile acumulate. Nu poți fizic într-o viață
de om să trăiești toate experiențele stufoase pe care le are existența de
oferit, dar poți trăi mai multe vieți în timpul uneia, acumulând trăirile
și experiențele altora. Dincolo de relaționarea cu alte persoane, cea
mai bogată colecție de vieți, trăiri, experiențe și informații este în cărți.
Un poet român, nu mai rețin care, spunea că… pumnul este suma
tuturor informațiilor pe care le cunoaștem, iar suprafața pumnului
reprezintă toate întrebările care apar pornind de la ceea ce cunoaștem.
Cu cât cunoaștem mai multe lucruri, cu atât pumnul se desface și
crește în volum, dar în același timp și suprafața întrebărilor se mărește.
Prin urmare, cu cât știi mai mult, cu atât îți este mai ușor să descoperi
cât de mult nu știi și astfel să iei atitudine. Foarte mulți români însă au
145
C RI S T INA D I N U
146
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
multe din propunerile din acea carte, dar mă gândeam, la acel moment,
că dacă la orele de istorie ni s-ar fi vorbit mai mult despre oamenii care
au făcut istoria și nu despre nume seci, am fi învățat mult mai repede
evenimentele importante și am fi înțeles cum funcționează lucrurile
din spatele evenimentelor, rămase neatinse în manualele școlare.
Pe fața cealaltă a monedei există însă problemele ce apar atunci
când ești o persoană citită, abilă și multilateral dezvoltată. Într-o
societate limitată, cu oameni în majoritatea lor purtători de ochelari
de cal, inteligența unei persoane este percepută ca prostie și lipsă
de pricepere. Deși în viața oricărui om este evidentă valoarea noilor
informații cumulate, eficiența ce o aduc cu ele la muncă, în socializare
și în crearea unei mărite valori a vieții, românii rămân orbi la nevoia
puternică de oameni educați și dezvoltați în cât mai multe domenii.
M-am lovit constant de refuzuri, răceală sau ironii atât la interviuri,
cât și în socializare pentru că am deschis gura să explic lucruri din
afara domeniului meu. Inteligența nu este apreciată și nu este plătită.
Un loc în care această resursă poate deveni cu adevărat o valoare este
antreprenoriatul. Dar luptele sunt mult peste normalul acceptat într-
un mediu de afaceri sănătos. România nu este pregătită pentru oameni
capabili. Multe țări nu sunt pregătite pentru astfel de Zarathustra.
Giovanni Papini, în autobiografia sa, Un om sfârșit descria tocmai
această dramă a omului inteligent/învățat. Filosofi din timpuri antice
aduc des în discuție această durere a omului suferind de inteligență.
Ascuțimea minții sperie! Naște frici neidentificabile în psihicul
oamenilor și aceștia se apără distrugând. De aceea vom vedea idioțenii
promovate mondial și oameni capabili îngropați în necunoscut. În
vreme ce Greta Thunberg a câștigat recunoașterea mondială prin greve,
urlete și plângeri, încercând să convingă guvernele să ia atitudine, dar
nefăcând nimic practic, alți tineri, alți copii au intervenit în rezolvarea
practică a unor probleme precum culegerea deșeurilor din oceane,
întârzierea eroziunilor solului fertil, reciclarea deșeurilor, etc.
Trecem peste faptul că scumpa noastră planetă are un ciclu de,
eu știu, 36000 ani, alții spun 20 și ceva de mii de ani, între epocile
glaciare. Pe la mijlocul perioadei vine întotdeauna o încălzire globală
de mari proporții. Cele două fenomene duc la schimbări climatice, la
eradicarea unor specii, la schimbarea polilor magnetici, la cataclisme și
147
C RI S T INA D I N U
148
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
ZONA DE CONFORT
Cel mai periculos loc în care te poți găsi vreodată pentru propriul
tău bine este în zona de confort. Acolo tot ce ajunge are șanse foarte
mari să moară. Tot ce stagnează moare! Dacă ne uităm în trecut
descoperim foarte ușor că inovațiile, descoperirile și orice dezvoltare
149
C RI S T INA D I N U
150
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
care te țin treaz noaptea. Cei din jur nu te vor susține, ci îți vor aminti
constant că ți-ai făcut-o cu mâna ta, că nu ți-a plăcut cu binele, că
ai căutat problemele cu lumânarea, etc. M-am lovit des de această
mentalitate. Tu ești singurul om care vede necesitatea schimbării și
ești singurul care înțelege că fără probleme și fără greșeli nu înveți și
nu crești. Cei din jur nu îți vor oferi acea palmă pe spate și nu vor da
nicio dovadă de susținere fără un „ți-am zis eu”, ceea ce te face să te
simți singur.
Într-o perioadă în care îți este greu, sentimentele de singurătate
și de neînțelegere sunt deosebit de apăsătoare, transformând greul
în cumplit. Calitatea oamenilor este un motiv în plus pentru care
lucrurile la noi se mișcă mult mai greu decât ar trebui. Existența
oamenilor satisfăcuți de distrugeri și demoralizări îngreunează
înaintarea celor ce fac ceva în țara asta.
Și vai, cât de confortabili, pasionali și dedicați sunt românii
chiar și în chinul lor. Nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți traiul,
alegând să sufere pierderi, lipsuri și umilință decât să sufere efortul.
Le e atât de comod să le fie rău, încât nimic niciodată nu îi va mișca.
Mint! Interzicerea grătarelor, micilor, berii, manelelor, plasmelor și
internetului cred că ar duce la revolte și toți conducătorii țării ar fi
trecuți prin furci.
În țara leneșilor, cei ce fac ceva sunt considerați idioți care nu țin
la binele lor. Deși toți au de câștigat de pe urma celor ce muncesc,
putorile vor face tot ce le stă în puterea lenei să-i oprească, să-i
îndepărteze sau să-i distrugă. Normal, fraierii nu își dădeau seama că
trag va vitele și că „munca e pentru tractoare”.
151
C RI S T INA D I N U
nu știe unde vrea să ajungă și vrea ceva mai bun decât vecinul. Dincolo
de faptul că pe aici foarte mulți știu ei mai bine ce și cum, pentru a
putea organiza ceva trebuie să știi că ai nevoie de organizare, să știi
unde și apoi de ce. Baza fiind că trebuie să recunoști că nu știi cum și
ce să înveți. Păi cam cât de mulți sunt acei oameni capabili să spună
„nu știu”? Mă mai distrez uneori când vorbesc cu atotcunoscători
prin aruncarea unor absurdități în discuții.
Vorbeam cu o colegă din facultate, genul ăla de om care le-a făcut
pe toate și le știe pe toate, până intri în discuții pe detalii, despre Kafka
și începuse să mă irite cu modul prost prin care susținea că le știe pe
toate despre el și scrierile lui, așa că am început să discut cu ea despre
ideile foarte frumos expuse în cartea lui „Turele” și cum de acolo
am învățat atât de multe despre psihologia mulțimilor. Am lăsat-o
să debiteze inepții despre această carte și pe gură cască de la masă să
învețe despre această capodoperă literară. Din schimburi de priviri,
am înțeles că o singură persoană se distra alături de mine.
Am văzut nu doar în jurul meu, ci și la mine niște reacții distructive
care nu definesc stilul de viață al unei persoane capabile de a stabili
priorități și conștiente de ceea ce nu știe. Dintre acestea sunt două
care ies des în evidență. Atitudinea de a întârzia orice relaxare, plăcere
și satisfacție în ideea că va fi timp pentru ele cândva în viitor după ce
vor fi bani, siguranță, etc. și atitudinea de „doar o viață am” în care
totul se trăiește dezorganizat, ajungând des la autodistrugere. Mai rar
am văzut persoane echilibrate, capabile să facă lucrurile la timpul lor
și în cantitatea sănătoasă.
Eu am oscilat între cele două atitudini menționate. Ba ajungeam
în sapă de lemn și trăgeam sacrificându-mă complet, ba descopeream
că trece viața pe lângă mine și muncesc pentru taxe, impozite și chirii.
Echilibrul mi l-am găsit când am realizat că au trecut vreo patru-
cinci ani pe lângă mine în care eu nu am prins momentul în care au
înmugurit copacii și nici cel în care au căzut frunzele. Nu am văzut
etapele alea, m-am găsit că privesc natura când era înflorită sau golită
de frunze. Atunci am realizat că umblu hipnotic pe stradă și, în nici
una din atitudinile prin care mi-am dus viața, nu am trăit propriu-zis.
Viața trecuse într-adevăr pe lângă mine, iar eu am fost prea concentrată
pe excese și probleme ca să mă pot bucura de ea. Ca turiștii care merg
152
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
concentrați să facă poze și să treacă repede prin cât mai multe locuri,
uitând rapid tot ce au văzut, decât să se oprească să savureze momente
și priveliști pe care să le ducă cu ei toată viața.
M-am oprit în anul acela să văd toamna, să prind nuanțele
frunzelor, să văd păsările și să privesc norii pe cer. Recunosc că m-am
simțit inițial penibil și am realizat că mă relaxam forțat și încordată,
grăbită să termin cu relaxarea ca să reiau munca. Abia de la acel
moment încolo am început să acord atenție situației mele, locului
unde mă aflu, raportat la ce credeam despre mine. M-am organizat
în privința dorințelor pentru viitor și am aflat ce trebuie să stabilesc
anumite priorități pentru a ajunge acolo. Am furat o idee dintr-o
carte și mi-am aplicat-o. Cum vreau eu, cea din viitor, să mă gândesc la
mine cea de acum? Vreau să-mi reproșez o mulțime de lucruri pe care
le-am făcut greșit sau vreau să-mi mulțumesc pentru înțelepciunea
de a mă aduce unde am ajuns? Ce trebuie să fac pentru ca eu cea de
atunci, cândva în viitor, să-mi mulțumesc?
În copilărie mi-am dorit să ajung în sistemul militar, apoi am
realizat că sunt prea dezaxată și incapabilă să respect ordine, așa că
m-am orientat către un vis ținut în background toată viața, medicină
legală sau criminalistică. Au trecut anii, visul a rămas, realitatea mi-a
demonstrat că nu mă pot orienta pe acea cale. Nu știam unde eram
concret, îmi doream ceva pentru viitor, dar nu știam ce implică și
astfel am ajuns din pală de vânt, în pală de vânt, să fiu fierar.
Criminalistica reducându-se la oamenii din sistem pe care îi
cunosc, la cărțile citite și documentarele văzute. Savurez o parte din
domeniul în care mi-aș fi dorit să lucrez și trăiesc în altă lume. Poate va
veni un moment, cândva, în viitor, când voi regreta că mi-am distrus
sănătatea în atelier, când aș fi putut să-mi urmez visul, dacă în timpul
școlii mă organizam pentru el.
A fi un bun manager al vieții și timpului tău nu înseamnă să nu
mai ai libertate, să te limitezi și să îți tai din plăceri, ci înseamnă să
nu-i dai ocazia viitorului tău să regrete că nu a făcut ceva. Am ajuns
să-mi spun că mai bine regret că am făcut ceva decât să regret că nu am
încercat și să mă întreb cum ar fi fost.
În jurul meu și în variile medii prin care am umblat nu am întâlnit
multe persoane conștiente de importanța organizării și, prin urmare,
153
C RI S T INA D I N U
154
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
155
C RI S T INA D I N U
156
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
157
C RI S T INA D I N U
158
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
159
C RI S T INA D I N U
160
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
161
C RI S T INA D I N U
162
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
163
C RI S T INA D I N U
164
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
învăța stând în preajma altuia care mai mult face decât vorbește. Nu
avea dorința reală de a fi mai bun, pentru că până la acea vârstă, dacă ar
fi fost deranjat de el, și-ar fi depășit condiția. El era sclavul mamei lui,
care trebuia ținut de mână, suportat și iertat pentru toate faptele lui.
Eu nu eram mama lui și nu aveam această obligație, deși din punctul
lui de vedere era datoria vieții mele să mă dedic lui.
Am văzut că la un anumit nivel înțelegea ceva, ceva din ce-i
spuneam. Dar i-am demonstrat că e mult mai interesat de cum se
crede în mintea lui decât de ce face în realitate. I-am inventat două
mari greșeli ale mele făcute la începutul relației noastre, când nu eram
împreună. Din clipa aia era de la sine înțeles că eu trebuia să-l iert
pentru tot și să fiu omorâtă cu pietre. Să greșească el lumii e una, dar
să i se greșească lui, chiar și minor, e o faptă penală.
În clipa iertării, caracterul lui complet a ieșit la iveală. El trebuia
să fie apreciat, iertat, respectat și nimeni nu avea voie să-i greșească.
Cu amanta lui am trăit ceva asemănător. După ce a văzut că nu o
consider vinovată și știu că a agățat-o tocmai pentru că este foarte
ocupată și singură, vorbindu-i ca și cum aș fi eu, recomandându-i cărți
citite de mine, video-uri văzute de mine și povestindu-i întâmplări
din experiența mea, ca și cum le-ar fi trăit el și, mai ales, vorbindu-i
încontinuu de cât de dedicat îmi este el mie, cât mi-a greșit și cât mă
iubește, s-a liniștit atât de mult, încât i-a ieșit tot caracterul la iveală.
Din acea clipă la fiecare întâlnire îmi spunea cât a suferit, cum a fost
folosită, cum, chiar când era cu ea, o punea în inferioritate față de mine,
cât a furat-o, etc. Am rămas în relații cordiale și a fost ultimul om din
viața mea căruia am încercat să-i arăt că poate mai mult decât egoismul
în care trăiește. I-am demonstrat cât de mult seamănă cu fostul meu și
i-am indicat calea pentru o viață mai bună. Mai departe totul ține de ea.
În cazul amândurora selecția naturală a funcționat ceas. În
momentul în care eu am crescut și ei nu și-au depășit condiția, și-au
scos caracterele la iveală prin mizerii cu care au încercat să mă dărâme
la sau sub nivelul lor. Cum creșterea mea a fost axată pe muncă și nu
pe impresii și iluzii, amândoi au rămas undeva în spate. Viața mea nu
mai are legătură cu viața lor. Pe ea am ajutat-o să-și câștige legal banii,
pentru că fără mine ar fi rămas cu buza umflată. Eu încă mai lupt
pentru ai mei. Mi-am îndeplinit partea.
165
C RI S T INA D I N U
166
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
167
C RI S T INA D I N U
suficient de mare cât să-i țină pe mulți la distanță, dar pe alții îi face
monștri. Am urmărit documentarul doctorului care a descoperit, din
greșeală(!), „gena” criminală și își punea problema eticii referitor la
acești oameni, deoarece ei nu aleg în mod voluntar să fie infractori,
mulți sunt animale prădătoare prin genetica lor. Cum ar trebui
procedat cu ei? Mă întreb neîncetat care ar fi atitudinea potrivită
față de toți acei oameni care ajung după gratii împinși de foame, de
disperare, de nevoi, de lipsuri, de sistem și, da, de genetică?
Să-l arestezi și să-l rearunci în societate nu aduce nici o schimbare,
ba mai mult, consumă din bugetul statului. Oamenii aceia de multe
ori nu își vor mai putea găsi de lucru și vor fi marginalizați, fiind forțați
să continue un stil de viață criminal. O șansă a doua la o viață normală
cred că e cea mai bună variantă. O educare a celor ce găsesc o ofertă
de posibilități valabile pentru viitorul lor, crearea unui sistem care să-i
facă mai buni și nu mai hoți. Există un revers al medaliei care trebuie
luat în considerare.
Citisem un articol despre o țară care stabilise ca sistem de reeducare
a infractorilor încadrarea lor în câmpul muncii în domenii și fabrici
de renume. Rezultatul a fost distrugerea domeniilor respective și
a economiei odată cu ele. Pentru că mulți din infractori s-au trezit
brusc că sunt angajați și plătiți pentru răul făcut și nu au muncit,
dar au continuat să fie plătiți fără penalizări, pedepse sau dați afară.
Ceilalți muncitori au ales să nu mai muncească pentru a face norma
celor ce erau plătiți pentru stat, au început să muncească în bătaie
de joc și să lipsească de la muncă, neputând fi sancționați, deoarece
apelau instantaneu la discriminare�
Pentru o lume mai bună și, mai ales, pentru o Românie mai
bună trebuie să luăm atitudine în privința aplicării legii, iar apoi
asupra modului în care vor reeduca elementele distructive din rândul
cetățenilor, fără a le oferi o viață privilegiată față de idioții care-și
muncesc viețile pentru a întreține pușcăriile.
Eu nu mai vreau familii care fac copii pentru beneficii de la stat
care să devină infractori, pentru că o doare pe toată lumea în dos de
ei. Infractori din disperare, lipsuri, indiferență și nedreptate care să-mi
dea în cap când încasez niște bani, iar apoi să-i țin pe banii mei, când
sunt după gratii, pentru a-mi fi și mai frică de ei când sunt iar liberi!
168
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
169
C RI S T INA D I N U
170
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
171
C RI S T INA D I N U
172
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
ore la taifas și care îți înseninează ziua, știind foarte bine ce butoane să
apese la fiecare.
Uitând ce povești mi-a spus mie în plus față de baza comună,
l-am văzut în timpul mai multor conversații telefonice pe parcursul
a câteva întâlniri. Mi-am plecat capul în fața cameleonului desăvârșit,
care a ajuns în punctul în care nu mai știe că e cameleon.
În primă instanță m-a agățat în mrejele lui, iar la prinderea mea
a participat și încrederea nemăsurată în el a unui amic apropiat. În
momentul în care am observat că prin întreaga lui atitudine caută
să-și pună interlocutorii în inferioritate și să-i facă să se îndoiască de
abilitățile lor, am început să acord maximă atenție la tot ce spune și
la gestica lui, deoarece m-a dus cu gândul la Oaia și la modul în care
acesta își manipula cunoscuții.
În ziua în care mi-a spus că eu mă joc de-a fierarul pentru că e
aberant să susțin că sunt restaurator obiecte de artă și de cult,
confecționer și creator de artă din metal, atâta timp cât nu am făcut
cursuri, nu am fost ucenic și nu am avut profesori a reușit să-mi
trezească toți demonii trecutului în care mi s-a spus încontinuu ce
nu pot face și ce nu pot fi. Pentru un om care se prezenta ca având un
trecut bogat, veninul vărsat în acel moment i-a topit toată mascarada.
O zi întreagă m-am gândit ce fel de om poate să nege că o meserie
se poate învăța fără profesor (nu vorbim de medicină, construcții etc.
meserii care necesită o școlarizare, că altfel omori oameni dacă nu
primești informațiile deținute în cadrul „castei” și nu ai un exercițiu
practic ghidat), ce fel de om nu acceptă că poți fi multilateral dezvoltat,
fără să fie necesar să devii expert în ceva, ci doar pentru a ști în ce lume
te învârți și cum să te descurci în ea și pentru a evolua în domeniul
tău, astăzi într-o lume care impune colaborarea interdisciplinară mai
mult decât oricând! Poate refuza vehement treburile astea doar un om
cu ochelari de cal, un om fixist sau un om care nu a făcut niciodată
nimic mai mult decât minimul necesar pe bucățica lui. Atitudinea
lui contrasta izbitor cu școlile și meseriile despre care povestea că le-a
urmat și atunci era evident că undeva, pe-acolo, ceva puțea mai rău ca
brânza lui Jerome K. Jerome.
Sunt unul dintre extrem de puținii care îi știu trecutul de la pieptul
mamei lui până în zilele noastre, pentru că DAD a lăsat în jurului lui
173
C RI S T INA D I N U
174
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
175
C RI S T INA D I N U
176
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
177
C RI S T INA D I N U
178
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
179
C RI S T INA D I N U
180
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
181
C RI S T INA D I N U
182
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
183
C RI S T INA D I N U
184
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
NU SUNTEM COPACI
185
C RI S T INA D I N U
186
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
187
C RI S T INA D I N U
188
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
189
C RI S T INA D I N U
190
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
acei bărbați întâlniți în viața mea, care nu au văzut mai mult decât o
bucată de carne în mine și au fost șocați sau deranjați de refuzurile sau
atitudinea mea ostilă. La acel moment mi-a fost dificil să diger situația.
Pe de o parte, era suferința pentru pierderea bunicii, iar pe cealaltă
parte era viața cu toți ai ei, care mergea mai departe, indiferentă la
moartea acelei persoane�
Mi-a luat ani să reușesc să disec acel moment și să îl înțeleg, astfel
încât să pot în timp negocia neafectată situații asemănătoare. La 11
ani distanță pe holul spitalului Bagdasar brancardierul care l-a adus
pe tata la urgență cu trei zile înainte să moară, se trezește să-mi spună
că-s simpatică și să fugim de acolo să bem un suc. Am reacționat
instantaneu, fără să gândesc și fără să mă șocheze, spunând: „Tu ești
zdravăn la cap? Îți pare normal momentul?” Îl bufnește râsul, face cu
mâna a lehamite spre tata și îmi spune că „momentul e perfect”, apoi
pleacă.
De câte ori nu m-am lovit de astfel de situații? Femeile sunt
condamnate să treacă prin astfel de mojicii sau agresiuni cum au fost
cele pe care le-am descris mai sus în acest capitol. Și bărbații au partea
lor de umilire, dar comparativ cu femeile, procentul lor este minuscul.
Nu e ceva ce poți ignora, nu e ceva ce poți accepta ca firesc și nu e
ceva pe lângă care să treci neafectată, mai ales când pică în momente
traumatice�
Este un efect al altora asupra vieții femeilor în acest caz, e ceva
asupra cărora bărbații nu pot avea o înțelegere completă, oricât de
mult ar vrea. E un stres în plus, o insatisfacție și uneori o agresiune
de care au parte femeile mult prea des. Hai, de amorul discuției, să
adăugăm la tablou și mileniile în care femeia a fost doar un animal și
societățile în care nici în ziua de azi nu au depășit acest statut. Sutele de
ani în care omul femeie nu a avut acces la cultură, la viață, la libertate și
la atât de multe altele, doar pentru că s-a născut cu o genetică diferită.
De multe ori când îmi sună telefonul de la cineva care a luat
numărul de pe internet îmi cere să vorbească cu șeful de atelier. Le e
greu să înțeleagă că eu sunt și șeful de atelier și muncitorul. La stand
când merg cu obiecte făcute de mine, pe la fel și fel de evenimente,
văd cum multe femei ce mă cunosc caută să nu prindă în poze standul
ca să nu-mi facă reclamă, iar cei ce vin pe la stand se îndreaptă cu
191
C RI S T INA D I N U
întrebări spre primul bărbat ce-l văd acolo. Când încep să discute cu
mine le văd neîncrederea în ochi că eu fac lucrările respective.
În toate interacțiunile mele nu am întâlnit această atitudine la
străini. Nici nu le pare ceva wow că o femeie e fierar, nici nu le pare greu
de crezut. E o meserie. În lumea de azi unde avem acces la informații
din toate țările și unde pe Facebook circulă miliarde de informații
despre femei sudorițe, tiriste, primari și președinți, eu în România
trebuie să mă chinui să fiu crezută că muncesc.
Au fost mulți care până ce nu au ajuns în atelier să mă vadă
muncind nu au crezut că eu fac tot de la proiect la obiect final. Chiar și
în privința motocicletei în anul 2020 încă mă lovesc de minți încuiate.
Oare de ce? Eram acum ceva ani într-o parcare cu cineva. Amândoi cu
motocicletele. Un fost elev. Un nene a trecut, s-a uitat și când a înțeles
el că eu sunt la ghidon la a mea a simțit nevoia să spună „Da, dar a ta e
jucărie, a bărbatului e motocicletă”. I-am spus și eu, da, a mea are doar
200 de kg, aproape 100 de cai putere și eu l-am învățat să meargă pe
motocicleta aia care are jumătate din capacitate. A trecut pe lângă el.
„Da, el e bărbat, a lui e puternică”. Am ridicat din umeri...
Când sunt cu mașina, eu sunt femeia proastă care trebuie să stea la
cratiță pentru idioțeniile altora din trafic. La stand pentru munca mea
și chinul meu, privirile se întorc spre ce bărbat se află în stand sau pe
lângă. Pentru lunga mea relație cu motocicleta eu sunt un pericol care
mai bine ar merge pe jos. În mașină sunt chestia aia fătătoare de copii
care încurcă circulația.
E obositor! Chiar dacă nu sunt schizofrenică să stau să demonstrez
lumii cine sunt și ce fac, e obositor! Poate e obositor doar pentru
mine, poate acord prea multă importanță, dar când din clipa în care
mă trezesc până mă bag la somn, în absolut fiecare zi a vieții mele, mă
lovesc de aceste lucruri, îmi este cam greu să le ignor fiind nevoită să
mă lupt cu ele pentru a îmi putea pune pâinea pe masă.
Cine îi educă pe acești mulți români să nu mai fie discriminanți
și cine m-a educat cum să fac față acestei societăți? Nu sunt o adeptă
a feminismului și, în general, nu sunt adeptă a nici unei filosofii de
grup, dar undeva prin clasa a IX-a mi-am petrecut câteva luni din
viață într-un studiu aprofundat al diferențelor și asemănărilor dintre
femei și bărbați pentru o olimpiadă la psihologie.
192
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
193
C RI S T INA D I N U
194
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
195
C RI S T INA D I N U
196
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
197
C RI S T INA D I N U
FACEREA DE BINE���
198
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
199
C RI S T INA D I N U
200
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
201
C RI S T INA D I N U
polizorul din mâini de nenumărate ori. Port încă pe pulpă una din
trecerile lui prin aer. Am lăsat candelabrul și factura și am plecat acasă
la somn... nu mai voiam altceva decât somn.
După ce am luat avansul pentru lucrare, încet și sigur cel ce mă
sunase să vin să curăț candelabrul, împreună cu un prieten de-al lui,
Bebu, m-au îmbrobodit să-i ajut cu bani pentru realizarea unui film.
Așa frumos m-au jucat că le-am dat 4000 de lei, fără nici o hârtie la
mână și dispăruți au fost. Am înțeles că l-au furat și pe angajator și
chiar și pe părintele de la biserică.
Am mai făcut pentru acea biserică crucea de pe acoperiș din dreptul
altarului, ornamente pentru scurgeri și aerisiri, revopsit anumite piese
și aplicele. Pentru acele aplice am apelat la Ciob, un amic artist plastic,
despre care știam că poate face niște pozitive din ipsos dentar după
desenele arhitectului, pentru a putea turna pozitivele din alamă. Eram
oarecum apropiați, i-am ascultat toate poveștile despre greutățile
financiare pe care le avea. Fusese o recomandare din partea domnului
Mihăescu așa că, fără să mă gândesc, am avut încredere că e un om cu
coloană vertebrală.
Când arhitectul de pe șantier mi-a cerut ajutorul într-o situație,
m-am gândit că toată lumea trebuie să mănânce o pâine, așa că l-am
pus în legătură cu acest Ciob. Într-un timp record am fost îndepărtată
din șantier și în locul meu a apărut un bun prieten al lui Ciob. A
identificat niște nemulțumiri ale arhitectului la adresa mea, i-a intrat
pe sub piele pe niște aspecte pe care eu i le tăiam arhitectului și, astfel,
a fost convins că tot ceea ce eu lucrasem a fost greșit și că prietenul lui
chiar știe meserie spre deosebire de mine.
Am luat legătura cu el la doi ani distanță și l-am chemat la o
expoziție ce am avut-o în Câmpina, de dragul de a vedea ce are de
zis. Uimitor uitase că eu l-am adus la Biserica Albă ca să aibă de
lucru pentru că se văita că moare de foame și îmi povestea ce ciubuc
fantastic a prins la o biserică și ce bine îi merge. Eu și lucrarea mea
nici măcar nu apărem pe site-ul bisericii, noroc că am contractele și
facturile. Complexitatea acelei lucrări, diversitatea oamenilor cu care
am interacționat, extremele de caractere și lecțiile învățate au devenit
piatră de căpătâi în mintea mea pentru tot ce înseamnă afaceri,
colaborări, ajutor și prietenii.
202
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
203
C RI S T INA D I N U
204
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
205
C RI S T INA D I N U
206
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
207
C RI S T INA D I N U
208
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
209
C RI S T INA D I N U
210
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
211
C RI S T INA D I N U
absolut genială. Dacă își dorea ceva, trebuia înainte de a cheltui bani
să se asigure că e ce îi trebuie, iar dacă era ce îi trebuie, întâi căuta o
cale să obțină gratis, iar de nu-i reușea căuta metode să găsească cel mai
ieftin sau un troc�
Voia să spunem, un telefon, căuta să se întâlnească cu oameni
interesați și tot aducea discuția despre performanțele acelui telefon,
până când o persoană era vrăjită și-l cumpăra. Apoi urmau întâlniri în
care se interesa de realitatea performanțelor și avea mare grijă să țină
acea persoană mulțumită de achiziția făcută, ca să nu i se reproșeze
ceva. Am numărat odată fascinată de câte ori m-a determinat să fac
achiziții de care nu aveam nevoie, să investesc în afaceri cu care nu
aveam nici o treabă, să merg în locuri ce nu mă interesau și să plătesc
pentru amândoi.
Omul era realmente magic și mă înclin în fața lui. Cei vreo șase ani
și ceva petrecuți cu el nu au fost o pierdere, deși în nenumărate rânduri
mi-a distrus prietenii, respectul de sine și încrederea în mine. Sunt
direct vinovată pentru faptul că am fost naivă, dar maxim de încântată
de tot ce am văzut și învățat în acest timp. În viziunea lui, partenera
ideală era o persoană care să investească în el, să aibă un statut social, să
aibă putere financiară, să-i deschidă uși și să-i satisfacă plăceri. M-am
tot învârtit în jurul amintirilor și am înțeles că în el nu exista nicăieri o
urmă a unei dorințe de natură sentimentală. Frustrările lui își cereau
atât de puternic satisfacerea, încât nu era loc de emoții.
Poveștile de dragoste din cărți și filme sunt construite pe un număr
infim de cazuri ce au existat în istoria omenirii și pe vise și iluzii. Dar
este un punct atât de sensibil în construcția omului, încât publicul
cedează rapid la aceste iluzii și visează la a avea acea relație utopică,
plină până dă pe-afară de telepatie și, neapărat, să fie dragoste la prima
vedere. Treaba asta cu telepatia este o mizerie adânc înfiripată în
mintea noastră a tuturor. Nu am cum fizic să număr de câte ori în
relațiile avute am reproșat și mi s-a reproșat: „Nu ai văzut cum îmi
era”, „N-ai conștientizat în ce fel mă simțeam”, „Nici nu trebuia să
spun pentru că era evident, dacă țineai la mine vedeai”.
Ani, ani după ani de idei d-astea preconcepute că celălalt om ar
trebui să te poată citi în orice clipă, în orice moment dintr-o privire.
În timp datorită prezenței continue începi să vezi, să anticipezi și
212
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
să prinzi din zbor lucruri despre partener care nu-s la fel sau deloc
evidente celor din afară. Este fix aceeași chestie care se întâmplă la
stăpânii de câini și pisici de exemplu, ce știu după mers sau sunete ce
vor patrupezii lor. Un simplu rezultat al timpului petrecut împreună.
Dar asta nu înseamnă că ești telepat, că ești sufletul pereche din filme
care în timp ce dormi te lovește acel ceva care te aruncă din pat direct
la muncă la partener, să-l mângâi că s-a tăiat într-o hârtie sau s-a certat
cu un coleg�
Marea iubire pică din start datorită mentalității că femeia trebuie să
fie într-un fel și bărbatul în altfel, gen femeia la cratiță și bărbatul „Un
pic mai frumos decât Dracu”. Multe suflete pereche nu se întâlnesc
ca-n filme pentru că nu văd dincolo de tiparele și etichetele puse pe
chipurile celorlalți. Atâta timp cât cauți să fii ce vrea societatea și nu
ești tu cel real, cu bune și cu rele, este imposibil să-ți găsești iubirea
vieții pentru că sărmanul suflet pereche te caută pe tine, iar tu te
prefaci că ești altcineva. Nu pot să nu-l dau exemplu pe Fundație, un
fost prieten, care era fascinant de mitoman. A fost o trecere rapidă
prin viața mea, dar distractivă. Își dorea multe pentru el, avea trasat
clar în mintea lui ce fel de oameni vrea în jur, ce fel de femei și ce idioată
acasă. Singura problemă era că mințea enorm încercând să-și facă o
imagine de gangster, iar tot ce își dorea era pentru acel gangster care se
credea a fi sau credea că îi convinge pe alții că e. A fost o rupere de ritm
pentru stilul meu de viață. O trecere de la un stil mai protocolar de
viață la cinci luni de scufundare în partea de low lifery a societății. A
fost distractiv, am învățat multe și m-a fascinat modul în care oamenii
își pot rata zilele și viața cu pasiune.
Când cauți pe cineva pentru un avantaj, de orice fel ar fi el, este iar
imposibil să-ți găsești perechea, pentru că planeta nu e suficient de mare
să existe n suflete pereche pentru fiecare om, astfel încât să acopere toate
chestiile pe care le vrei într-o perioadă a vieții și nu le mai vrei în alta
și nici sufletul pereche cameleon nu cred că a ieșit din laboratoarele
creației pentru a se putea mula după toate schimbările radicale ale unui
om într-o viață. În varianta cu n suflete pereche, oare după ce unul s-ar
potrivi omului, celelalte ar muri celibatare sau ar dispărea?
Un fost concubin s-a gândit, la un moment dat, să-mi facă o listă
cu ce ideal de relație are și astfel să-mi demonstreze de ce eu sunt
213
C RI S T INA D I N U
214
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
215
C RI S T INA D I N U
216
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
217
C RI S T INA D I N U
218
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
cu care m-a mutat cu cățel și purcel la el, ținându-mă cât mai mult cu el
și cu cei din jurul lui. N-am prins modul în care m-a făcut dependentă
de el într-un oraș străin. Convingându-mă atât de natural că e doar un
suflet tânăr care trăiește cu poftă viața, mi-a luat mult timp să realizez
că era disperat să i se dea credit, să fie băgat în seamă, să fie cunoscut,
să fie plăcut, chiar dacă asta cerea să fie măscăriciul adunărilor.
Pentru oricine ar fi avut de-a face cu el, chiar dacă ar fi înțeles cum
e, părea inofensiv și este inofensiv. E un alcoolic bine știut de toți care
participă la aceleași adunări, deoarece n-ai cum să-l ratezi, iar de ești
chip nou se bagă în seamă. Mereu cu glume și cu bășcălie, astfel încât
toată lumea să râdă ori de ce zice ori de ce face și cum e. Se implică în
tot felul de chestii, evenimente care îl pun în mulțime și în centrul
atenției.
Chiar dacă după un timp îi înveți tot repertoriul și realizezi că e
o placă stricată a acelorași și acelorași idei, rămâne simpatic, de viață,
carismatic, distractiv și, mai ales, inofensiv. Prost de gură, bețiv care
mai distruge una alta, care nu are jenă și bun simț, dar amuzant.
Ar fi trebuit să-mi atragă atenția faptul că are o continuă nevoie de
confirmare și reconfirmare că e o persoană plăcută și dorită. Narcisistul
din el urla să fie în visele erotice ale oricărei persoane de sex opus și să
le mai și intre în realitate când avea chef.
În intimitatea relației de cuplu cu el lucrurile s-au schimbat într-
un mod periculos. A început prin a mă agăța în vrăjile lui, așa cum îi
agață pe toți cei care-i orbitează în jur. Aducea flori, mă răsfăța, mă
ducea în fel și fel de aventuri și avea rare scăpări despre cum este doar
la o beție mai gravă. Public se mândrea cu mine și mă lăuda. Ar fi
trebuit să-mi atragă atenția că în timp ce mă lăuda, mă lua și peste
picior spre amuzamentul celorlalți, dar îi iertam scăpările, gândind că
e un mascul cu o imagine de ținut.
Toate au fost lapte și miere până când s-a asigurat că m-a agățat
bine, bine, că depindeam de el cu ceva, că am prins gustul aventurilor,
că m-a rupt pe vreun plan de cum era viața mea înainte. Apoi au
început reproșurile, jignirile în casă și în public. A început să uite de
existența mea în mulțime și să aibă o tonă de nemulțumiri când eram
împreună. Mă făcea să mă simt vinovată pentru că eram deranjată de
cum e�
219
C RI S T INA D I N U
Replica lui cu care considera că pune punct la tot era: „Prostul din
prostie nu se trezește, dar omul din beție da”. Nu trecuse mult timp
de când se oprise rezervorul la lapte și miere că deja îmi era jenă să ies
cu el în public și la fel de mult îmi era scârbă să merg acasă. De la o
zi la alta criticile și jignirile se intensificau. Când eram la un pas de a
pune capăt relației, redevenea galant, plăcut, distractiv, atent și apoi,
odată iertat, o lua de la capăt. În timpul multiplelor mele încercări de
a ieși din relație am observat un tipar la el ce mi-a fost confirmat și de
fostele lui relații: în primă fază este nepăsător, rece și jignitor și te face
cu ou și oțet pe la cine prinde. Dar o face frumos, explicând ce și câte
a făcut pentru tine și da, uite cum și el ți-a greșit la aia și la ailaltă, dar
să ajungi tu de la atâtea nimicuri să spui despre el așa ceva sau să pleci
în modul acela...
În ochii lumii devii călăul care ai rănit un om ce te iubește și ți-
ai bătut joc de el. Apoi revine cu flori, cu bocete, cu promisiuni, cu
excursii, cu idei, cu poze, cu amintiri, cu și mai multe lacrimi, cu
interes față de lucrurile care îți plac sau locurile pe care le frecventezi.
Te agață din nou, o ia de la capăt. Nu te agață, ia în calcul să pui cel
puțin un oraș distanță față de el. Se va chinui și va reuși să-ți facă viața
un coșmar. Să se bage pe sub pielea unor cunoscuți de-ai tăi și să-i
întoarcă împotriva ta. Dacă poate să te lase fără job o va face. Orice,
numai să se întâmple una din următoarele: să te întorci la el sau să
dispari ca să se poată afișa cum îi pică bine fără să-i strici jocul.
De ce ar face un om așa ceva? De ce un om care are nevoie de
atenție, de laude, de ridicat în slăvi, de scărpinat între coarne și de
veșnică acceptare, ar face așa ceva fix omului cel mai apropiat? Pentru
că nu înțelege că și tu simți, că ai nevoi, că te doare. Pentru narcisist nu
există decât ce simte el și ce nevoi are el. Este o deviație mentală, este
boală clasificată clinic. Oamenii aceștia se cred superiori celorlalți, au
o imagine grandioasă despre ei, nu le pasă de restul, dar sunt extrem
de fragili și nu rezistă nici la cea mai fină critică.
Într-o singură propoziție ei spun „Dar gata suficient cu vorbitul
meu despre mine. Tu ce părere ai despre mine?” O mare parte din
descriere, ar putea duce multe femei la gândul că în mare parte asta e
descrierea oricărui bărbat pentru că așa sunt bărbații, niște porci. Or fi
mulți bărbați porci, dar nu rasa asta cum sunt narcisiștii.
220
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
221
C RI S T INA D I N U
222
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
de o parte e foarte bine, pentru că nu poate face rău decât unui anumit
tipar de femei, dar este rău tocmai datorită tiparului de femei pe care
îl poate afecta.
Victimele lui sunt femeile care au trecut prin experiențe grele de
viață, au reușit să-și construiască pe forțele lor o carieră și o siguranță,
nu au avut susținerea sau înțelegerea partenerilor în trecut, au bani și
stau foarte prost cu timpul liber. Am fost tiparul potrivit, cea cu care
mă înșela și pe care am reușit s-o scot din mrejele lui era la fel, cea pe
care și-a pus mâinile ulterior este la fel. Dacă „stai strâmb să gândești
drept” e trist, trist rău pentru aceste femei. În societatea actuală din
România, unei femei încă îi este deosebit de greu să-și facă o viață pe
forțe proprii, prin muncă și cu respect de sine.
E ținta mai multor atacuri și deranjuri de varii forme, moduri și
direcții. De la oportuniști, lover boy-i de ocazie, până la femeile foarte
agresive la adresa celor singure, pentru că reprezintă un pericol ce
le poate fura mândrul. O femeie de carieră este o țintă mare pentru
misoginismul și invidia bărbaților și femeilor, deopotrivă. Spre
deosebire de ce am văzut în alte țări (nu le-am studiat pe toate,
recunosc și nici nu luăm în calcul lumea arabă și o parte din asiatici)
e greu să te lupți în piața românească singură, fără spate, e greu să
tragi, să lupți, să reziști, să te ridici. Iar când ești oarecum cu capul
deasupra apei după chin și sacrificii, îți ajunge la ureche câte-o bârfă
că ai fi supt-o pe lui X și Z ca să ajungi unde ești. Pentru că, după cum
am mai scris, poate chiar e o mentalitate balcanică, incapacitatea de a
accepta că se poate ajunge undeva doar prin muncă. Nu am reușit să
găsesc o explicație pentru existența acestei mentalități.
Suntem construite mai slabe emoțional și ne e greu des, sunt multe
momente în care ne lovim de situații în care să vrem pe cineva lângă
noi care ne-ar putea aduce alinare, ne-ar proteja, ne-ar susține, ne-ar
mângâia pe cap făcând ca totul să fie mai bine și, cu cât trece timpul,
cu atât devenim mai fraiere în fața gesturilor de atenție și tandrețe.
Iar, în final, fiind protective, căci suntem cele ce ducem rasa mai
departe și ne apărăm puii cu ghearele, dinții și propria viață, în lipsa
copiilor, jobul, afacerea, activitatea căreia ne-am dedicat devine, sub
o formă sau alta, copilul nostru pe care îl protejăm matern. O astfel
de femeie este ușor de prins de un sociopat, de un narcisist și de orice
223
C RI S T INA D I N U
224
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
225
C RI S T INA D I N U
226
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
227
C RI S T INA D I N U
228
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
229
C RI S T INA D I N U
***
230
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
231
C RI S T INA D I N U
232
PIERDEREA CREEAZĂ LOC PENTRU CÂȘTIG
P etrecem minim 18 ani în sânul familiei, din care minim opt ani
pe băncile școlii (există multe cazuri nefericite în care un mediu
sau chiar amândouă lipsesc din viața copiilor). Dacă părinții nu
ne pot învăța ceva, școala ar trebui să facă asta, pentru că după acest
minim de ani societatea ar trebui să aibă o resursă și nu o pierdere, iar
adultul respectiv ar trebui să aibă o viață și nu să se târască așteptând
să-i treacă experiența de la un eveniment la altul.
Un adult sănătos, mulțumit, liniștit, protejat și încrezător este
o resursă productivă pentru economia și dezvoltarea unei societăți.
Orice problemă din viața lui este o cheltuială pentru sistem. Părinții
poate chiar nu au posibilități mai mari decât să ne pună o farfurie de
mâncare pe masă și să ne ofere un acoperiș și sunt cazuri nenumărate
în care nici acest minim nu-l pot oferi. Mulți îi arată cu degetul pe
acești oameni sărmani, criticându-le alegerea de a aduce copii pe
lume. Nu putem știi contextul și toate elementele din viețile acestor
oameni. Unii poate o duceau bine înainte de copii, alții poate au ajuns
în brațele sărăciei printr-o neșansă a vieții, unii nu au vrut să omoare
pruncul nenăscut, etc. Sunt motive și situații dincolo de cunoașterea
noastră și nu putem învinovăți pe toată lumea fără să fi trăit în hainele
lor. Da, unii sunt inconștienți, dar nu toți.
Școala nu are scuze! Este o instituție, o ghildă care are drept scop
educarea și formarea viitorului adult! Iar viitorul adult nu e format
doar din corp și informații! Dincolo de creier și de sacul de piele ce ne
ține oasele și organele, avem emoții, trăiri. Emoțiile ne definesc și ne
influențează întreaga viața. Pe vremea mea, școala a ratat să se ocupe
de igiena mea mentală și emoțională! Acum am înțeles că lucrurile
s-au mai schimbat, cadrele didactice au mai început să înțeleagă
necesitatea unui „mens sana in corpore sano” și cu emoții sănătoase.
Poate copii din aceste generații au ocazia să învețe cum să gestioneze
pierderea pentru că într-un mod meschin viața este o succesiune de
pierderi�
233
C RI S T INA D I N U
234
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
- Nu.
- Atmosfera din școală?
- Nu.
- Atunci?!
- În prima zi de școală, când am intrat în clasă și l-am văzut pe
tipul ăla gol bătut în cuie pe semnul plus, am știut ca ăștia nu se joacă...
235
C RI S T INA D I N U
236
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
237
C RI S T INA D I N U
mamei lui Tătaru când l-a găsit spânzurat în casă doar îmi dă un
fior cumplit pe spate. Am ales eu în legătură cu ce să sufăr? Nu, și
cu toate acestea, trăiesc o suferință, mă macină o nedreptate. Îmi
fac rău. Creierul are mecanismele lui de funcționare și alege să facă
anumite lucruri într-un mod greu de înțeles (Creierul idiot, de Dean
Burnett este o carte ce aduce un pic de lumină asupra ascunzișurilor
creierului.) Cu ce sunt eu vinovată în aceste pierderi? Cu faptul că nu
am fost conștientă de mine, iar creierul meu a făcut niște conexiuni
la care nu am fost prezentă, dându-mi în suflet o suferință pentru o
pierdere. Dintre cele două una nu este propriu-zis o pierdere, a fost un
simplu coleg cu care nu am prea avut de-a face. Doar prin înțelegerea
importanței acelei suferințe pentru mine, mă pot vindeca astfel încât
acea amintire să nu mă mai răscolească și să nu mai apară în momente
dificile când creierul face inventarul tuturor nedreptăților pentru care
trebuie să sufăr.
În funcție de cum suntem și ce urmărim în viața asta primim ceea
ce ne interesează. Nu pentru că în Univers lucrează forțe oculte ce pot
fi invocate, ci pentru că în cap avem creiere ce nu au capacitatea să
proceseze toată lumea în același timp. Creierul se va concentra pe ceea
ce te interesează și pe posibilul pericol ce-ți poate scurta viața. Atât! E
servitor și gardian. Fizic nu poți vedea mai mult decât ce te interesează
și ce-ți face plăcere.
Asta cu plăcerea este șugubeață pentru că, neavând abilitatea de
a ști ce-i bine și ce-i rău, conform principiilor umane, durerea în sine
poate fi percepută de creier ca fiind ceea ce îți place, deoarece ai tot
căutat-o și ai tot trăit-o intens. E mult mai ușor să cauți, să vezi și să
trăiești insatisfacția, durerea, ura și tot ce-i negru pe paleta trăirilor,
deoarece astea te țin treaz, în alertă, atent, iar creierului îi place ca tu
să fii în alertă, ca să nu pățești ceva. Iubirea, liniștea, pacea sunt stări
euforice periculoase pentru că nu mai ești atent, „Dragostea e oarbă”.
De aceea, pentru a trăi ceva bun ai nevoie de efort să le vezi și de efort
să le simți. Trăim de milenii ca animale hăituite de prădători, fie
animale sălbatice, vreme, teritoriu, boli sau alți oameni, nu e ușor să
devii brusc un spirit calm, liniștit și plin de dragoste. Din acest motiv
și altele mult mai complexe ajung victimele unor cruzimi să se atașeze
și să se îndrăgostească de călăii lor, ajung bolnavii să nu mai știe să se
238
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
239
C RI S T INA D I N U
240
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
241
C RI S T INA D I N U
242
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
ofere soției tot ce-și dorea). Dar Oaia era un individ posesiv care a
reușit să mă îndepărteze de mulți oameni și m-a făcut să nu mai petrec
timp cu alții decât cei plăcuți lui. Așa că nu am reușit niciodată să
găsesc timp pentru Teo.
Într-o zi când eram la muncă, la o firmă de transport petrolier,
m-am gândit când termin programul să merg să beau o cafea cu el.
La telefon mi-a răspuns soția care mi-a spus că a murit. Am fost și am
văzut motocicleta. Avea geamul la un semnal crăpat...atât. Nici nu
plecase bine de la semafor când o domnișoară a tăiat strada lovindu-l
cu viteză din laterală. Motocicleta a căzut pe o parte, iar lui Teo i-au
explodat toate organele în corp. Crucea lui încă există în București
lângă Policlinica Titan. Nu știu cine se mai îngrijește de ea. Soția a
trecut rapid peste decesul lui, deoarece era convinsă că o înșela cu o
barmaniță. Ura ei a făcut să nu urmeze calea legală pentru pedepsirea
domnișoarei care l-a ucis și să-l șteargă din suflet și minte. Nu mai
puteam vorbi cu Teo. Și erau atâtea lucruri pe care aveam să i le spun!
Erau atâtea lucruri ce mă putea învăța. Erau atâtea momente în care
aș fi putut fi lângă el să-l ascult, deoarece fiind o fire veselă și puternică
nimeni nu-i asculta și nu-i înțelegea oful. Au rămas toate nespuse
și nefăcute pentru că am ales să petrec timp cu un om care nu mă
respecta și mă considera proprietatea lui. Teo ar fi măturat cu mine pe
jos dacă ar fi știut cât de proastă eram, poate d-aia am tot evitat să mă
văd cu el, să nu-mi demonstreze ceea ce știam.
Pe Andrei l-am cunoscut într-o vulcanizare. El mi-a făcut
cunoștință cu domnul Șarpe care, la ani distanță, mi-a devenit un
tată de suflet. Am mai lucrat cu Andrei, am mai vorbit cu el. Și-a
lăsat iubita gravidă, a plecat cu ea în orașul ei natal, apoi în Anglia.
Probabil a adunat multe insatisfacții și multe nereușite, deoarece m-a
sunat într-o zi să-mi spună că a început să-i sune pe toți cei apropiați
să-i anunțe că se va sinucide. L-am înțeles din ton și voce că e hotărât,
că nimic nu-l va convinge să renunțe. M-a afectat. Telefonul acesta a
venit fix pe la sfârșitul verii în 2017, când v-am povestit ce stres trăiam
în poligon, în intimitate și financiar.
Chiar îl înțelegeam pe Andrei! Știam ce simte! Mi-a mulțumit că
nu încerc să-l conving să renunțe. Mi-a mulțumit că, în sfârșit, poate
purta și el o discuție matură, civilizată și calmă fără urlete, bocete și
243
C RI S T INA D I N U
244
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
245
C RI S T INA D I N U
le voi lua cu mine în mormânt, iar viața mi-a luat tot, tot, tot pentru
a-mi demonstra contrariul; am învățat că orice pierzi poți recâștiga
sub o formă sau alta, orice, mai puțin timpul. Sănătatea ți-o poți
recupera, iar de nu, te poți adapta la noua ta stare, poți alege să trăiești
și să fii fericit. Banii și bunurile le poți recupera, poate nu bunurile
tale și amintirile din ele, dar altele la fel de bune. Prietenii vin și pleacă,
sunt miliarde de oameni din rândul cărora îi poți găsi pe cei ca tine.
Părinții, copiii, rudele, prietenii mor, dar în viața ta poți aduce oameni
care să umple acel gol, chiar dacă nu vă leagă sângele, vă poate lega
sufletul.
Timpul însă este singura resursă care odată consumată nimeni și
nimic nu ți-o mai poate înapoia! Iar în acest timp există și tot ceea ce
ai și nu mai ai! Depinde de tine cum alegi să acționezi în viață, dar noi
reacționăm...Bunicul meu mi-a tot repetat întreaga copilărie că dacă
moare tatăl meu, mama va distruge toate bunurile familiei. Suferea
când spunea asta. Și-a dedicat toată viața agoniselii. Mi-o amintesc pe
bunica cum culegea sârme de pe stradă, uneori chiar din baligi. Mi-o
amintesc cum mânca uneori mâncare expirată, deoarece nu putea
accepta să arunce ceva pe care a dat bani. Bunicul meu se războia cu
rudele pentru pământ și bunuri. Și-au consumat viața și tinerețea în
muncă pentru acumulare și țineau cu dinții de tot.
Unchiul meu crescut să aibă, să i se dea și să considere că i se cuvine,
a fost și este convins că tatălui meu i-au rămas bogății nenumărate
după moartea bătrânilor. Dar nu a văzut tot timpul și toți banii
investiți de el să-i țină în viață și să le ușureze bătrânețile. Nu a văzut că
nu a mai existat nici o rezervă și doar s-au băgat bani și resurse. Cu ani
înaintea morții tatălui bunurile și averile au început să dispară pentru
salvarea atelierului. Tata se simțea responsabil pentru angajații lui
(chiar dacă îl furau iar unii considerau că li se cuvine, Nicu frezorul,
bărbatul secretarei, fiind cel mai mizerabil exemplu dintre toți, deși el
era ținut din milă că rămăsese fără muncă și nu din nevoie). Mama nu
accepta ca tata să nu mai fie patron pentru că imaginea lor socială ar
fi fost compromisă, ea nu a înțeles că majoritatea apropiaților existau
pentru că îl apreciau pe tata și nu pentru bunurile lor.
După moartea lui a dispărut tot, inclusiv casa copilăriei. M-a chinuit
semnarea vânzării. Am turbat. Mi-am imaginat fel și fel de moduri
246
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
cum aș putea s-o salvez sau cum să scap de mama. Era moștenirea mea,
iar eu eram ruptă-n fund și nu o puteam salva, iar de o salvam nu
o puteam ține sau întreține. Mii de nopți am pierdut după moartea
bunicului, visând cu ochii deschiși salvarea casei copilăriei.
În timp am înțeles însă că nimeni nu avea obligația să îmi dea sau
să-mi lase ceva și pentru a putea ajunge la această înțelegere, chiar în
timpul chinului meu sufletesc la vânzarea casei, am ales ca pe noua
casă cumpărată de mama să fie trecut proprietar doar fratele meu. Am
renunțat la tot, am ales un petic de pădure și o adunătură de pruni
să-mi rămână mie, tot ce a mai rămas din averile și bunurile neamului
din care mă trag și din tot ce ar fi trebuit să ajungă până la mine.
Astfel am înțeles că pentru a avea ceva trebuie să muncesc să fac
pentru că nimeni nu are obligația să-mi dea, nici măcar familia. Ce-i al
lor e la alegerea lor cum folosesc. Am învățat să mă vindec de astfel de
pierderi prin simpla idee că nu poți pierde ceea ce nu ai avut vreodată
și e aberant să suferi și să te pui înfund în mijlocul drumului, urlând
că ți s-au luat drepturile, deoarece pur și simplu nu erau ale tale.
În tot șirul pierderilor am descoperit că este impetuos necesar
să nu-mi pierd memoria. Când vorbesc despre fapte din trecut,
întâmplări știute sau trăite de mine unii oameni îmi spun că sunt
încuiată în trecut sau că vreau să mă vait sau să obțin mila cuiva. Ce-i
drept milă obțin...a mea pentru ei. Trecutul meu este istoria mea și ca
orice istorie are lecții bune de dat mai departe. Dacă eu îmi uit istoria
nu pot avea un viitor, căci voi fi sortită să repet greșeli sau să aleg căi
nepotrivite. Un om trebuie să nu-și îngroape trecutul, deoarece este
precum o țară care-și uită istoria și fără rădăcini, fără o memorie a
evoluției ei va deveni o ustensilă pentru alții.
Putem vedea pe viu acest aspect în țara noastră unde multora le
este jenă de trecutul lor, le e rușine să spună în lume că sunt români.
Winston Churchill avea o vorbă înțeleaptă „Cu cât privești mai
departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte.” Dacă în
procesul vindecării în urma pierderilor este necesară înțelegerea,
pentru evitarea repetării unor pierderi similare este necesară memoria
trecutului cu înțelegerea lui. Personal nu pot fi de acord cu sfaturile
multora de a îți uita trecutul, de a îngropa amintirile neplăcute, de a
trage cearceaful peste ce nu îți place și să te prefaci că nu a fost. Ceea ce
247
C RI S T INA D I N U
248
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
249
C RI S T INA D I N U
250
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
251
C RI S T INA D I N U
252
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
***
Poate par ciudați pașii mai sus menționați, dar este important să plângi
pentru ceea ce te afectează, este necesar să treci peste greu și este vital să
îți poți continua viața, chiar și atunci când totul se dărâmă în jur, altfel
pentru o traumă prezentă există riscul creării unei avalanșe de probleme
datorate incapacității de acțiune. Pierdem multe lucruri în viață și doare,
dar am observat că există trei tipuri de oameni. Cei ce pierd și renunță să
mai încerce. Cei ce pierd ce-au moștenit și devin hiene, șacali, monștrii
cu chip de om. Cei ce pierd lucruri și persoane pentru care au muncit și
s-au dedicat și devin mai blânzi, mai buni, mai înțelegători, mai săritori,
mai umani. (Logic că există și excepții de la ceea ce am spus).
Tot timpul am crezut că modul în care și-au bătut joc oamenii
de mine când eram jos mă va transforma într-o jigodie însetată
de răzbunare, dar spre marele meu șoc m-a făcut să devin și mai
empatică la suferința umană. Probabil în timp voi reuși să învăț cum
să transform victima în erou intern, fără a-mi pierde umanitatea,
rămânând un suflet bun, deoarece mi-am jurat să țin minte chipurile,
faptele, nedreptățile, ura și toate relele ce s-au aruncat asupra mea
și asupra altora pentru a nu deveni vreodată ca oamenii din spatele
acelor fapte mizerabile.
Citatul pentru rumegat este scos din prima pagină a Jurnalului
Fericirii de N. Steinhardt: (omul trebuie să se autoconvingă că a murit)
– „Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face
nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit.
De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi,
atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindcă nu mai
speră, fiindcă a ieşit din lume - după ce jindui, ce păstra sau redobîndi,
pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care
să-i poată fi achitat preţul trădării.”
Dacă o lungă perioadă de timp, am crezut că pierd pentru că
sunt proastă, nepotrivită lumii în care exist, incapabilă, blestemată,
253
C RI S T INA D I N U
254
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
255
23 DE ANI DE EXISTENȚĂ ȘI 9 ANI DE VIAȚĂ
256
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
ura celor ce-ar vrea ce am eu, dar n-ar face nici unul din sacrificiile
mele�
Nu pot spune că am ajuns să nu-mi pese și d-aia îmi trăiesc viața
cum vreau eu. Îmi pasă, mă roade și mă dor infernal discreditarea
și atacurile la persoana mea. Mereu mă laud că sunt încasatoare de
profesie, dar e numai gura de mine. După ceva pumni nu mă mai țin
genunchii, iar următorii mă pun la podea pentru perioade lungi de
timp. Nu am reușit să învăț cum să ignor răutatea oamenilor. Nici
nu am căutat calea prin care să fiu indiferentă. Pe de o parte, pentru
că sunt de părere că e parte din viață și că orice stare și experiență
trebuiesc trăite la adevărata lor valoare, iar pe de altă parte, pentru că
asemenea fierului, arsurile și loviturile repetate îl călesc.
Am citit o povestioară drăguță pe tema asta. Nu-i știu autorul. O
redau cum mi-o amintesc�
Într-o sală a unui muzeu podeaua era acoperită cu marmură, iar
în centru sălii era o statuie deosebită din marmură. Mii de oameni
băteau cu pașii lor podeaua pentru a admira statuia. Ajunse la capătul
răbdării, plăcile de marmură încep într-o noapte să atace statuia
pentru nedreptatea la care le supune. Toate erau revoltate că sunt din
același material cu statuia și, cu toate astea, oamenii le calcă-n picioare
indiferenți la existența lor, doar pentru a se minuna în fața marmurei
cioplită din centru. Statuia le-a spus că deși au aceleași origini le separă
sacrificiile îndurate.
Când sculptorul a venit să-și aleagă materialul pentru lucru, ele în
fața durerii provocate de ciocan și de daltă s-au împotrivit dovedindu-
se neprelucrabile pentru sculptor. Bucata din care s-a născut statuia
a îndurat rănile, cioplirile, șlefuirile și anii lungi de chin din timpul
creației. Oamenii calcă în picioare materialul ce s-a ferit de durere
pentru a admira rezultatul suferinței.
Din jurul meu zboară spre mine lovituri din partea plăcilor din
pardosea. Mă dor. Dar ca toate celelalte experiențe, se adună pentru
evoluția mea. Ajung cu aproape fiecare persoană nou cunoscută (din
România, străinii văd ceea ce fac ca o normalitate) în fața întrebării
„Cum ai ajuns tu fată să lucrezi cu fiarele?”. Cu fiecare repetare ajung
să trec mai ușor peste nervii că fiind fată nu mă face mai puțin om. Dar
asta este o mentalitate des întâlnită pe aceste meleaguri: e abominabil
257
C RI S T INA D I N U
ca ființa aia bipedă care face mâncare și spală copii la fund să facă o
meserie de om, de bărbat.
Pentru mine este trist că ceilalți nu au reușit să ajungă să vadă că
suntem oameni și nu femei și bărbați. Suntem înzestrați, dincolo de
toate diferențele anatomice, cu mâini, picioare, creier și sentimente și
putem toți să le folosim. Trec însă peste torentul de explicații, citate,
cărți, exemple, dovezi, știință care-mi explodează creierii de fiecare
dată și le spun simplu: din DISPERARE! Când le răspund mulți
poate cred că încerc să fiu enigmatică sau că îi iau peste picior, dar asta
este realitatea: din disperare!
Că m-a disperat ceva până m-a adus să spumeg „fi-mi-ar scârbă”
sau că după moartea tatălui am fost nevoită să supraviețuiesc... fiecare
zi a vieții mele a fost definită de disperare, iar această disperare m-a
făcut să mă agăț în cel mai traumatic moment al vieții mele de lumea
moto și de fiare. După 28 de mutări în nouă ani, după prieteni falși și
iubiți pentru care am fost un simplu trofeu, după oameni care m-au
furat, înșelat și dus în sapă de lemn când i-am ajutat, încă îmi este frică
să-mi despachetez lucruri, iar când o fac mă asigur că totul poate fi
ușor împachetat.
Îmi este frică să mă relaxez lângă Rian, acest suflet frumos din
viața mea, pentru că m-am învățat să descopăr prea des monștrii sub
chipurile oamenilor apropiați. După atâția ani de disperare, acum
sunt speriată. Mă gândesc uneori parțial terorizată și parțial resemnată
că poate viața pur și simplu mi-a dat toate lucrurile pentru care am
luptat doar ca să mi le ia când voi fi relaxată și să-mi râdă isteric în nas
bătându-se pe burtă. Sunt persoane care-mi spun că abia acum simt
ceea ce simte orice om, că această neîncredere și această teamă sunt
stările firești. Îmi pare un lucru cretin, ba mai mult, sunt convinsă
că prezența continuă a acestor stări poate duce un om la nebuni sau
îl pot chinui atât de mult, încât viața să treacă pe lângă el, iar el s-o
rateze.
Amintindu-mi despre jurnalele copilăriei și împiedicându-mă
de maldărele de notițe făcute de-a lungul anilor, am ajuns recent la
concluzia că monștrii dispar atunci când le dai un chip și-un nume.
Creațiile mele din metal nu au mai fost suficiente pentru a scoate tot
ceea ce mă frământă și astfel cartea de față a devenit o necesitate, atât
258
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
259
C RI S T INA D I N U
260
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
superioritate ale familiei și, în mod special ale mamei, m-am comportat
ca o sclifosită mult superioară celor colorați.
Nu m-a ținut mult, pentru că noaptea săream gardul să ies la
joacă cu puradeii. Am trăit în sinea mea la granița dintre disprețul
alor mei pentru cei inferiori sau săraci și disprețul celor inferiori și
săraci pentru ai mei. Eram ruptă interior între realitatea faptului că
toți suntem oameni cu vise și dorințe, toți suntem la fel de fragili în
fața morții și așteptările alor mei să fiu o prințesă mândră și prețioasă.
I-am văzut murind la fel și îngropați sub același pământ. Poate din
puțul copilăriei am băut apă filtrată, atât prin mormântul bunicii
cât și prin mormântul lui Dimon, bătrânul familiei ce lucra la noi
în curte. Nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor familiei, dar nici nu
am fost vreodată realmente acceptată de cei disprețuiți. O ruptură ce
m-a urmărit toată viața, chiar și în anii în care puțeam a sărăcie, fiind
plină de bube de la purici și purtând haine ce miroseau a umezeală și
ghetou. Atunci am aflat că sărăcia are semnele ei și am scris despre asta
un articol în care descriam cum identifici un om sărac.
Undeva, familia din care provin și-a lăsat amprenta. O semnătură
pe care unii o citesc drept aere de superioritate. Este însă un semn din
naștere care mi-a trasat genetic anumite linii directoare, un sistem de
valori și o altă viziune asupra vieții. Bagaj cu care nu voi avea niciodată
loc printre cei ce disprețuiesc reușita și posesiunile altora. Locul de
unde te tragi, oricât l-ai uita, te marchează pe viață. Eu am ieșit o
corcitură între boier și rrom și sunt cea mai fericită malformație de pe
planeta asta. În timp ce sângele m-a tras spre vise mărețe, autoeducația
m-a ajutat să supraviețuiesc și să reușesc. Să combini cultura cu
îndemânarea este o reală rețetă a succesului. Sunt mândră de originile
mele și mă bucur că în viața mea au existat bunicul și tatăl meu. Doi
oameni ale căror scurte vieți (din cât am prins eu) m-au ghidat prin
viață. Și da! Am fost copil! M-am jucat, am făcut trăsnăi și am păstrat
în nări varii miresme și arome de care sunt strâns legate amintiri de
basm�
Cum mă gândesc, la copilărie prima amintire care-mi explodează
în cap este Ajunul Crăciunului cu coșurile de nuci, mere și covrigi
de lângă ușă și colindătorii venind valuri, valuri. În camera de la
drum, adesea nelocuită, era mereu bradul împodobit cu ornamente
261
C RI S T INA D I N U
262
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
263
C RI S T INA D I N U
264
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
265
C RI S T INA D I N U
266
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
calea pe care încă o vede corectă și perfectă. Asta își dorește și pentru
mine. Nu o pot judeca! O pot combate, o pot pune în lista defectelor
mele, dar nu pot decide unde e corectitudinea. La fel și viziunea mea
asupra vieții este absurdă pentru alții. Am văzut și am învățat să înțeleg
cât de diferiți suntem ca oameni și cât de convinși suntem mulți că
doar felul nostru de a fi este cel mai bun. Poate totuși nu am avut o
copilărie banală și poate acel timp mintea mea l-a folosit să privească
oamenii, gesturile și diferențele.
Și cât de diferiți erau toți și cât teatru jucau pentru un scenariu
numit „familie”. Toți frumoși și perfecți în felul lor. Bunica mea,
marea pofticioasă a amintirilor mele, era o femeie muncitoare, care
cot la cot cu bunicul meu a muncit să ridice o moșie și să crească o
familie. A tras. O viață întreagă a tras și a murit trăgând pentru ceea ce
simțea. Și-a crescut băieții diferit. În unchiul meu a investit dragoste,
bani și relații pentru că era incapabil să facă ceva cu viața lui, iar pe tata
l-a ignorat pentru că se descurca. În final, unchiul a ajuns doar să aibă
pretenții și convingeri că i se cuvine, iar tatăl meu să înțeleagă și să-și
ajute părinții conștient că faptele lui sunt ignorate pentru că sunt de
așteptat, iar ale unchiului ridicate în slăvi.
Nu pot uita ziua în care tatăl meu a construit o scară metalică la
pod pentru a nu se mai chinui bunicul cu scara de lemn. Aveam vreo
cinci-șase ani. Eram acolo în curte când se monta scara, iar bunica îi
explica tatălui meu cât de mult o ajută unchiul pentru că-i dă borcane
cu mațe pentru făcut cârnați. Am văzut schimbările pe chipul tatălui
meu și am simțit și-n mine neînțelegerea. Era ca un zid dincolo de
care ea nu avea capacitatea să vadă. Nu vedea ce se întâmplă în fața
ochilor ei. Nu vedea indiferența unchiului și dedicarea tatălui. La fel
cum mama mea știe prea bine că fratele meu și prietena lui, la vreo
șase luni după moartea tatălui, m-au primit în casă interzicându-mi să
iau din mâncarea lor și să ies din cameră când e el acasă.
Aveam un câine și mi-au interzis să-l țin în casă pe motiv că ea are
alergie la părul de animale. Am plâns că îmi chinuie animalul, că-l țin
în mașină cu nopțile, că e inuman. Nu i-a interesat. După luni în care
acel câine, un Amstaff, nu un pechinez, a stat în mașină, chinuindu-
se și atrăgându-mi ura lumii care nu știa situația mea și nu știa că mă
zbat să-i găsesc stăpân, l-am găsit mort. Mașina plină de vomă și totul
267
C RI S T INA D I N U
268
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
269
C RI S T INA D I N U
270
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
271
C RI S T INA D I N U
272
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
ardelenesc. Bunicului i-a plăcut mult stilul din Ardeal când mergea
la târgurile de animale și a reprodus acest podeț de fân cu fațadă
triunghiulară maiestoasă și acoperiș din țiglă după ce a văzut în acele
zone.
Pornind de la peretele bucătăriei de vară era magazia de scule,
sârme, porumb, grâu, chimicale, cârnați, untură și carne uscată. Apoi
gangul care dădea sub plecătoarea din spate a construcției, având în
dreapta butoaiele de borhot și în stânga depozitul de lemne pentru
foc. Îmi amintesc cu plăcere de spartul la lemne pentru foc și turele de
cărat cu brațul lemne spre casă. Nu am cum să uit vreodată mirosul de
borhot sau plăcerea cu care mă ascundeam vara prin imensele butoaie
goale. După gang venea camera unde stătea vaca cu gaură în tavan pe
unde îi aruncam în iesle fânul ținut la uscat în tot podul construcției.
Urma la etaj cotețul găinilor sub care era cotețul porcilor cu gemuleț
pe această față a clădirii, dar cu intrarea la ei din stânga.
Pentru a intra la porci trebuia să intri într-o altă grădiniță unde
în față era staulul oilor, în mijloc hrănitoarea cu bulgări de sare și
fân și în dreapta porții curticica cu intrarea la porci. Zona asta avea
o împrejmuire de gard din plasă care păzea cultura de cartofi. Apoi
era gardul dinspre grădina mare la care intrai prin gang. Nu mai văd
clar în amintirile mele acea dispunere a cartofilor, o iau mai mult prin
deducție logică și bâjbâială în privința locației, dar îi știu acolo pentru
că încă simt în nări mirosul oilor în timp ce mă uitam la bunicul meu
cum stropea cartofii să dispară gândacii ăia fascinant de lucioși și
frumoși.
Gangul avea uși mari de lemn, apoi refăcute de tata din panouri
sandwich, spre depozitul de lemne amintit. Dar pentru a intra în
grădină mai treceai de o poartă din plasă. În dreapta, cum treceai de
poartă, era WC-ul grădinii. În stânga era o mică zonă de lucru unde
se făceau proțapurile, țuica și alte mici treburi. Grădina avea patru
secțiuni pe lung. Bucata din stânga lată cât zona de la oi, era pentru
iarbă, iar în dreapta meri și parcela cu viță de vie.
Apoi, cât vedeai în față, la dreapta viței de vie erau plantați haotic
meri, peri și pruni. Ultima parcelă, jumătate ca lungime, era pentru
porumb. În capătul grădinii erau corcodușii, în stânga groapa de
gunoi și între groapa de gunoi și vie, în ultima bucată de viță de vie,
273
C RI S T INA D I N U
era nucul în care mi-am petrecut copilăria. Aici mi-am adunat cele
mai verzi amintiri. Poate oamenii copilăriei mi-au rămas în memorie
după câteva caracteristici și gesturi ale lor, dar moșia mi-a rămas vie cu
toate simțurile active.
Închid ochii cățărată în nuc și ascult satul la înserat prin bătaia
domoală a vântului. Colo o drujbă, dincolo un câine, mai încolo ceva
muzică. Simt în nas fumul amestecat de la gătit cu varii lucruri arse. Aud
un topor. Sub spate creanga groasă pe care mă sprijin mă cuprinde ca
într-o îmbrățișare și mă îndeamnă să deschid ochii. Uite! Acolo undeva
în față, peste case și copaci e o mică poieniță pe care aleargă cai.
Oare unde o fi mai exact poienița asta?
LECȚIILE TINEREȚII
274
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
275
C RI S T INA D I N U
276
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
277
C RI S T INA D I N U
278
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
279
C RI S T INA D I N U
280
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
281
C RI S T INA D I N U
282
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
283
C RI S T INA D I N U
284
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
285
C RI S T INA D I N U
286
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
287
C RI S T INA D I N U
288
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
289
C RI S T INA D I N U
290
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
biroul (în copilărie biroul îl avea în blocul în care locuiam, apoi a avut
două mutări cu el).
La începutul lui noiembrie găsesc sigiliu pus pe atelier, îl tai
noaptea cu Oaia și intru. Adun cât pot de mult și la 5 dimineața îl
pun pe tata să-mi trimită o mașină și-i urez în grabă la mulți ani fiind
ziua lui (Tura respectivă tata nu a plătit-o. Șoferul ăla a făcut sute de
milioane cu tata, iar după moartea tatălui l-am sunat odată pentru
un transport și m-a ars la bani în contul tatălui). Mașina pleacă cu
lucrurile la țară și în noaptea aia țiganii sparg clădirea și fură aproape
tot, cu tata dormind în casă. Multă muncă pentru nimic.
Nebunia acelor zile a fost prima mea ciocnire cruntă cu necesitatea
detașării. În sânul familiei mele am fost educată să țin la bunuri, să
râvnesc după ele, să mă lupt pentru ele. Familia mea are o istorie
întinsă pe generații cu lupte pentru averi, familii destrămate și frați
certați pentru petice de pământ și alte bunuri. Am fost educată să mă
atașez de lucruri, iar viața a venit atunci să mă învețe cu forța cum să
mă detașez.
Pe 7 noiembrie seara, îi arăt tatălui meu o șmecherie pe care am
descoperit-o pentru îndepărtat vopseaua. Îmi spune să am grijă de
maică-mea dacă pățește ceva. Pe fundal maică-mea se dădea cu curul
de pământ că se fac de rușine la prieteni, cum să piardă firma, de unde
bani, că ajung niște sărăntoci, ea cum va mai scoate capul în lume.
Auzind-o îmi sunau în minte cuvintele lui tata de cu o zi înainte, când
am băut o cafea cu el, „Voi m-ați omorât futu-vă muma-n cur!”.
Ulterior, amintindu-mi zilele alea, m-am gândit că poate dacă de
ziua lui făceam mai mult decât un La mulți ani și un pupat pe obraz,
iar în seara aia, dacă maică-mea ar fi fost mai aproape de suferința
lui tata decât de nevoia ei de epatare socială... poate tata ar fi trăit...
A doua zi, 08.11.2010, mă trezesc brusc din somn și-l sun pe tata,
„Unde ești?”. Cu o voce ciudată îmi spune că vine spre casă. Ajunge și
maică-mea sună la salvare pe motiv că a făcut infarct. Fugim la spital.
Aveam 200 lei toți banii, îi las 100 și aștept pe hol cu ochii pe tata în
camera de gardă. Nu mi-a adresat nici un cuvânt acasă, iar la spital
i-am zâmbit din hol și m-a ignorat. Nu înțelegeam de ce.
Pe hol am avut interacțiunea cu brancardierul ce mi-a propus să
ieșim la suc și până să apuc să mă afund în gânduri tata prin mama
291
C RI S T INA D I N U
292
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
Tata încercase să-și taie venele, am văzut cuțitul în mașina lui, mi l-a
arătat fratele meu și m-am jucat cu el în mâini plin de sânge cum era.
Și pentru că nu a reușit să le taie corect, a băut acidul dintr-o baterie.
Am văzut și bateria și pe ea urmele disperate de tăieturi și smulsături
ca să desfacă niște căpăcele ce se ridică imediat la o simplă deșurubare.
Mi-am plimbat degetele și pe aia, știind de la nea Tudor că bateria aia
o luase tata după autoutilitara atelierului, cu două săptămâni în urmă.
Pe 11 noiembrie 2010 tatăl meu a murit după o tentativă reușită de
sinucidere, iar eu la mulți ani distanță am înțeles că atunci m-am
renăscut pentru a doua oară în alt om și cu o altă viziune asupra vieții.
A tras pentru o afacere care murea, pentru niște angajați care îl
furau și pentru o familie lângă care nu a avut timp să stea. L-a doborât
sistemul care a impus taxe și legi aberante, a inventat și a tăiat taxe
după cum era nevoie de bani la buget, a greșit calcule și i-a pus pe
investitori să plătească pentru greșelile lor (situația cu TVA-ul de prin
anii 2007 parcă), iar la moartea lui au participat și muncitorii care au
sfâșiat ce-a mai rămas din festinul sistemului. Patronul, antreprenorul
român (nu toți! unii!), este un om care muncește 24 din 24, 7 din 7,
un lucru pe care mulți nu îl înțeleg.
Când angajatul pleacă acasă, angajatorul rămâne să tragă pentru
contracte, pentru plăți, pentru supraviețuirea acelei entități care pune
pâine pe masă și îngrașă buzunarele celor din sistem, care, cu aceeași
mentalitate ca a muncitorilor, consideră că angajatorul este un individ
ce transpiră bani. O societate comercială plătește servicii mai scumpe
și mai proaste decât o persoană fizică și este obligată prin lege să le
plătească. Abonamente de telefonie mai scumpe, taxe mai mari, taxe
pe orice se poate pune taxe.
La salariul unui angajat, angajatorul trebuie să mai pună din
buzunar încă jumătate din valoare ca să o dea statului. Nu există un
sistem bine pus la punct care să ajute dezvoltarea antreprenorilor
aflați la început de drum, nu există legi care să-i ajute pe cei ce produc
bani să producă mai mult ca să aibă de unde plăti taxe mai mulți ani.
Sistemul fură, angajații fură și astfel apar și angajatori care fură, iar
în final rezultatul este că cei mai mulți își fură pâinea din propria lor
gură. Acest sistem bolnav și contabila pe care a durut-o la cinci metri
de lege și corectitudine mi-au luat de lângă mine tatăl, un om plin de
293
C RI S T INA D I N U
viață care era sufletul petrecerilor și care a ridicat pe atâția în jurul lui.
De la spital nu ni l-au dat și cum mama mințise peste tot că a făcut
infarct s-a trezit acum amestecând tot felul de minciuni de au înțeles
toți că bănuielile lor au fost reale. Am sunat-o pe coordonatoarea de
la master și am anunțat-o că lipsesc o perioadă. Tatăl meu murise și
eu în clipa aceea am înțeles că nu am nici o perspectivă pentru viitor.
Am ajuns cu tata cu tot la țară să-l înmormântăm cu părinții lui. În
prima noapte a priveghiului s-a pus între mine și fratele meu, pentru
prima oară, problema existenței mele. Cu mine ce se întâmplă? Toate
se hotărâseră, numai soarta mea nu. Mama rămânea la țară, fratele
meu se muta în apartamentul în care am stat cu ai mei. Și eu?
A vorbit cu o verișoară care avea o garsonieră în București și în
mărinimia ei mi-a lăsat-o cu 100 de euro, o sumă care era imensă
pentru mine. Fratele meu mi-a promis că mă ajută cu un job și cu
bani până mă pun pe picioare, iar Oaia a promis că participă la chirie
și restul cheltuielilor ce țineau de casă. Promisiunile au ținut fix cât
țin miracolele.
În timp ce tata stătea în cel mai mizerabil coșciug, (a avut bani să
înmormânteze pe toată lumea cu lux și fast, iar el a plecat într-o mizerie
ce se demonta), vecinii furau de prin curte. Tata e băgat în pământ și
eu aruncată în lume, căci în fix ziua înmormântării eram singură în
apartament și împachetam. A doua zi seara trei mașini, a mea, a lui
Oaia și fratele meu în a tatei, duceam în primul drum dintr-o serie
imensă, lucrurile mele în garsoniera verișoarei, haine, cărți și câinele
pe care îl luasem cu trei luni în urmă.
Motocicleta a rămas în fața blocului ninsă și înghețată. Când
văd colegi motocicliști jignindu-i pe cei ce-și lasă fiarele sub zăpadă,
trecându-i prin mocirlă, acuzându-i de indiferență și că merită
împușcați, îmi revine în minte imaginea Hornetei mele sub cerul nopții
cu gheața sclipind pe ea. Jobul promis nu s-a legat. La vreo doi-trei ani
am aflat că intervievatorul a pus ochii pe o blondă cu forme și fundul
ei a umplut golurile mele de la interviu. Oaia mai mult n-a participat la
cheltuieli, dar era plin de critici și reproșuri despre cum îmi organizasem
casa, iar fratele meu se cam dădea lovit în privința ajutorului financiar.
Eu eram încă traumatizată de situație și nu trecea zi să nu am
blestemele mele la adresa vieții și a lui tata, fiind nevoită ca în
294
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
295
C RI S T INA D I N U
296
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
297
C RI S T INA D I N U
fiarele de la Calul la el, vreo trei drumuri din Jilava în Pipera, singură
cu spiridușii mei.
M-am avut bine cu el, l-am cunoscut printr-un fost bun prieten
al tatălui meu. Acolo am lucrat prima mea motocicletă un MZ RT
125 din 1964, aproape singură cap coadă, într-o lună de zile cu prețul
a multe nopți de nesomn și datorită unei pete de vopsea de pe aripă
n-am primit nici un ban�
În toți anii mei de activitate am avut prostul obicei pentru țara asta
de a nu lua avans și a nu accepta plata înainte. Am gândit întotdeauna
că omul trebuie să fie mulțumit de lucrare înainte de plată. În ciuda
sutelor de lucrări în care am fost prostită de clienți tocmai datorită
acestui principiu al meu, nu m-am schimbat. Am evoluat în a înapoia
banii, în a reface pe banii mei sau a plăti refacerea în altă parte dacă au
existat probleme.
Totul a mers excelent ca relație cu domnul M. de la care am învățat
multe lucruri, până la pomana de un an a tatălui meu când directorul
de la laser m-a furat de bani pentru realizarea plăcii comemorative și
starea mea de supărare și de zăpăceală emoțională referitoare la acel
director și la tata, dânsul a interpretat-o greșit și mi-a subliniat că nu
mai am ce căuta acolo. Acel director a rămas convins că eu am furat un
client. Tata mi-a dat mie table să merg acolo să tai neștiind că de obicei
îl trimitea pe un prieten al lui.
Am ajuns la cimitir să pun placa și am realizat că nu eram în vreo
stare diferită pe vreun plan între ziua morții lui și acel moment. Într-
un an de zile eram la fel de săracă, de debusolată și de speriată. După
pomană, la ceva vreme, apare în viața mea o veche clientă de-a tatălui
meu și în regim de intermediere îi fac fel și fel de piese. Am avut multe
lucrări cu dânsa până la acea lucrare cu mânerele pe care nu mi-a
plătit-o, lăsându-mă cu datorii și fără bani.
La fratele meu acasă aveam interdicție să ies din cameră când era el
acasă și să mă ating de mâncare. Țigări însă îmi dădea. În decembrie
cad într-o depresie gravă. Fumam și beam ceai verde. Atât. Zi după zi.
Nu mai văzusem apă pe pielea mea și la un moment dat nici lumina
soarelui. Am stat în pat cred vreo două luni. Citeam cărți cu vampiri
pe telefon. Adormeam citind și mă trezeam citind. Telefonul nu a
sunat. Oaia mai trecea pe la mine sau cumva (cred, chiar nu mai am
298
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
299
C RI S T INA D I N U
urmare, îmi era greu să renunț la acel spațiu, deși mă costa nejustificat
de mult�
Mă împrumut de la iubita lui Calul de 5000 euro în ideea investitului
în magazin (uleiuri auto, care mi se cereau, nu se mai dădeau cu plata
la termen, deoarece românii au dat prea multe țepi), mă angajez și la
top shop să vând tigăi și între cele două alergam cu fiarele pe la ateliere
să fac lucrările de intermediere. Nu am cheltuit nici un ban din cei
împrumutați, hotărând în ciuda insistențelor lui Oaia să uit de ei o
perioadă și să hotărăsc cu mintea limpede ce voi face.
La 4.30 dimineața mă trezeam, la 6 eram la muncă, la 12 la magazin
de unde mai tot fugeam cu fiarele și seara mergeam acasă la fratele
meu sau la Oaia, dacă nu erau ai lui acasă și-l găseam mereu obosit
de stat. Tot făcând drumuri într-un final mut tot ce aveam în curte
la domnul M. ca fiare în noul magazin și las la dânsul ce era în pod.
Reușisem să mai lucrez un pic cu el una alta, dar prea puțin pentru că
i se pusese piticul că mă îmbogățesc pe spatele lui. Credea că fac cine
știe ce șmecherii de intermedieri la care scot miliarde pe munca lui.
În perioada asta a anului 2012, dau în judecată administrația
financiară pentru înapoierea taxei de primă înmatriculare de la Nissan,
am câștigat în 2015, iar în 2019 mi-au dat banii. Pe fondul oboselii
datorată programului și nereușitelor pe vreun plan, începusem să nu
mai suport să-l aud pe Oaia cum NOI avem magazin, NOI facem
chestii cu fiarele, NOI muncim de nebuni. Ceea ce mă deranja cel
mai mult era acceptarea rapidă a clienților de a discuta cu el, pentru că
oricum moaca mea de copil nu spunea multe și mai credibil era el să
lucreze el fiarele, decât fetița de mine.
Pentru faptul că eram ignorată și discuțiile se purtau cu Oaia de
foarte multe ori s-au stabilit prețuri greșite sau clienții au fost convinși
pentru niște operații în defavoarea lor, deoarece Oaia habar nu avea
cum se fac. Aceasta este cea mai mare greșeală a mea de la începuturile
activității. Din nevoia maximă de liniște, am căutat să evit certuri cu
Oaia ceea ce a dus la o imagine proastă pentru mine în piață, chiar de
la începutul activității mele. Mi-a luat cam 7 ani să-mi repar această
imagine, 7 ani în care nu am crescut, ci am bătut pasul pe loc în lupta
pentru curățarea numelui și formarea imaginii corecte.
O a doua mare greșeală de la începuturile activității a fost acceptarea
300
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
301
C RI S T INA D I N U
Aveam 5000 euro datorie la iubita lui Calul, 5000 lei la doamna
Rodica de la înființarea firmei, plus alte împrumuturi de la dânsa,
furnizorii neplătiți de la lucrarea doamnei cu mânerele, un client care
m-a fraierit să-i fac niște piese, să înscriu firma în ROI ca să îmi dea
banii și până am terminat cu actele am pierdut 3000 lei făcutul pieselor
și actele, iar el a dispărut. În aceeași perioadă, a trebuit să schimb
punctul de lucru și m-a costat enorm chiria la cabinetul de avocatură.
Mă împrumut și de la frate cu 6400 lei pe care i-am înapoiat lunar cu
dobândă.
Dacă exista vreo ieșire pentru mine, eu nu o vedeam. Pe unde mai
fusesem pe la interviuri, salariul de 1000-1200 lei nu mă putea ajuta,
ci mă putea bloca în programul de opt ore pe niște bani care abia îmi
ajungeau să respir. Multiple calcule făcute pe zeci de hârtii mi-au
demonstrat prin matematică pură că dacă mă angajez pe un astfel de
salariu îmi va lua cel puțin cinci ani să pot ajunge să stau undeva cu
chirie și vreo 10-15 ani să-mi achit datoriile.
Stăteam în fața calculatorului și așteptam să treacă timpul,
eventual toată viața. Cred că izbucnirea apocalipsei sau a unui război
în clipa aia m-ar fi făcut foarte fericită, deoarece mă scăpa de efortul de
a mai trage degeaba încă o zi. Bântuind pe internet m-a trăsnit o idee.
Internetul era locul în care toți oamenii cu acces la el își scriau toate
problemele și toate bucuriile sub beneficiul anonimatului. Trebuiau
să fie în lumea asta mare mulți oameni în situația mea care au găsit o
cale să-și depășească condiția. M-am pus pe căutat.
Am găsit filmulețe, articole, site-uri, blog-uri cu tone de informații
utile. Nu m-am desprins de calculator ore întregi, timp în care am
zgâriat pentru prima oară în viața mea modul în care trebuie să-
mi analizez situația, să fiu cinstită cu mine la adresa abilităților și
defectelor mele, să-mi identific corect situația, să-mi listez resursele și
să-mi calculez pașii. Din acea zi am continuat aproape în fiecare zi a
vieții mele să învăț lucruri noi, să analizez și să reanalizez locul în care
sunt și direcția spre care vreau să merg.
Îmi găsisem mentori care să mă îndrume și eram hotărâtă să absorb
tot ce au de zis și să adaptez la felul meu de a fi și la țara în care trăiam,
țară care nu avea nimic în comun cu țările de unde scriau sau vorbeau
acei oameni�
302
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
303
C RI S T INA D I N U
Era prima mea casă cu adevărat și era liniște, prea multă liniște după
atâția ani agitați. Aveam un sfert de secol (25 de ani) și trăgeam prima
mea gură de aer. Am deschis să văd un ANM că mă apăsa liniștea,
dar am închis repede, când am observat că nu mă pot concentra. M-a
cuprins iar liniștea. O simțeam ca un zid care parcă mă apăsa pe inimă.
Am reușit să mă calmez și înainte să adorm ultimul gând a fost că
trebuie să scap de Oaia că altfel o să pierd această primă treaptă urcată.
Reușesc să închiriez o clădire în martie 2013 din curtea service-
ului auto unde lucrează Gică și Georgică despre care am povestit în
primul capitol. Devine primul meu atelier și atât (numărul șase).
Închid magazinul, punctul de lucru, casa de marcat cu o tonă de
bani și mut sediul social la adresa atelierului. Găsesc să schimb drept
troc Damasul pe un Ford. Mi-a mâncat și ăla sufletul că avea motorul
stricat, dar reușesc totuși să fac ceva drumuri cu el.
În seara precedentă celei în care am predat cheile magazinului,
pun punct relației cu Oaia, bem un suc împreună la magazin și plec
singură la un film să serbez acel pas din viața mea. Am văzut Moartea
Domnului Lăzărescu. Eram singura persoană din sală și filmul a fost
lăsat să ruleze pentru mine. Am mers acasă și i-am dus lui Zen un
pliculeț de mâncare, iar eu am băut un pahar de bitter ca să închei ziua
în mod festiv. Îi promisesem într-o zi că de fiecare dată când voi putea
face un ban sau când voi serba vreo reușită îi voi aduce „bunuțuri” ca
să serbăm împreună.
Cumva mă simțeam învingătoare, chiar dacă tot ceea ce făcusem în
perioada aia era din bani împrumutați. Dar eram învingătoare pentru
că îi investeam în lucruri necesare să produc alți bani, nu îi mai țineam
să pot acoperi nevoile lui Oaia, să fie ascunși pentru orez și pâine când
nu mișcă nimic.
Crăciunul acelui an mă găsește în căsuța mea cu Zen. După doi ani
de foamete, în loc să-mi umplu mie frigiderul, desfac puțin cureaua și
îi fac un colet mamei. Îmi rămăseseră în minte cuvintele tatălui meu
„Dacă se întâmplă ceva cu mine, să ai grijă de maică-ta!”. Nu am avut
cum să am grijă, nici măcar nu am putut să stau de vorbă cu ea la telefon.
În timp ce mă luptam să trăiesc de la o zi la alta, de fiecare dată când mă
hotăram să-i răspund la telefon mă bombarda cu o serie nesfârșită de
reproșuri că nu îmi pasă de ea și că aștept să moară de frig și foame.
304
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
Fratele meu avea un serviciu bine plătit în domeniul IT, era singurul
care putea face ceva și care chiar făcea. A susținut-o financiar cât a
putut sau cât a vrut. A plătit datorii rămase de la tata. A plătit procesul
cu banca lăsat de tata. A avut partea lui de pierderi. Dar spre deosebire
de mine, el era la mal, iar eu abia îmi țineam capul deasupra apei. Peste
toate situațiile pe care trebuia să le trăiesc și să le rezolv, reproșurile
mamei veneau să-mi crească frustrarea și neputința. Eu eram aproape
exclusiv ținta nemulțumirilor ei. Din punctul ei de vedere eu aveam
obligația să fiu acolo, să o ajut, să o susțin fizic și financiar. Nu putea
înțelege că nu aveam bani nici să ies din București.
De la moartea tatălui meu până mult timp după acel Crăciun,
am trăit cu spărtură de orez, pâine, cartofi, soia și uneori conserve.
Mâncarea mă costa undeva la 300 de lei pe lună, cu tot cu pisică. Rar
mi se întâmpla să cedez psihic din alte motive și spărgeam bani să-mi
satisfac vreo plăcere culinară, ca apoi să regret că am cheltuit banii
pe ceva care intră pe o parte și iese pe cealaltă. Dintre toate situațiile
neplăcute pe care ți le oferă sărăcia, asta cu mâncarea a fost cea mai
cumplită.
Am reușit să lupt cu efortul fizic ce-l făceam. Am depășit condițiile
mizere în care lucram, alergam și trăiam fiecare zi a vieții. Mi-a fost
ușor să mă mobilizez contra gândacilor și umezelii pe care le-am găsit
în cămăruța de cămin. Am evitat ieșiri și invitații pentru că nu prea
aveam cu ce să mă îmbrac și nu îmi permiteam consumația. Dar
foamea și pofta nu reușeam să le înving. Peste tot sunt magazine,
fast food-uri, restaurante, patiserii, etc., nu ai cum să nu le vezi, nu
ai cum să nu le simți mirosul, nu poți evita oamenii care rumegă ceva
pe stradă. Foamea e acolo în fiecare chip, reclamă și geam pe care-l
întâlnești și te roade atât în stomac, cât și în creier.
Îmi amintesc că până să închei relația cu Oaia, eram la el la masă,
o masă îndestulată, deoarece părinții lui erau gospodari și făceau tot
felul de provizii din munca depusă la țară și mă bucuram că pot savura
o ciorbă. Probabil a prins din zbor bucuria mea, deoarece mi-a spus
câteva lucruri ce m-au făcut să mă simt realmente penibil pentru că-i
mănânc mâncarea. El a plecat de la masă, iar eu am rămas plângând
peste farfuria de ciorbă. Atunci mi-am jurat că niciodată în viața asta
eu nu voi mai ajunge să-mi fie foame, să primesc mâncare de pomană
305
C RI S T INA D I N U
306
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
307
C RI S T INA D I N U
1900 lei pe lună pentru mine erau comoară. Prin august mă hotărăsc
să-mi achit cât pot din datoriile mici. Achit ce îmi rămăsese la nenea
cu turnatul și prin alte locuri și varii facturi. Eram la 1300 lei distanță
de un faliment definitiv, iar deasupra capului meu atârnau datoria de
5000 euro și banii datorați doamnei Rodica, plus cheltuielile lunare
cu chirii, curent, apă, telefon, contabil, etc. Mâncarea nu o pun în
listă că spărtura de orez era acceptabilă la preț.
Telefonul nu mai suna, joburi nu mai găseam, facturile curgeau
gârlă. Am vrut să-mi trec vremea citind sau uitându-mă la filme și
dormind. Nu am putut face nici una din ele. Stăteam cu ochii proptiți
în perete și nu mă gândeam la nimic. Mă forțez să urmez sfatul
doamnei Rodica și încep să citesc ca un pick-up stricat acatistul Sf.
Ciprian și acatistul Sf. Nicolae. Pe cât de hilar sună ca un om care avea
socoteli de împărțit cu un mort și cu Dumnezeu, pe atât de cretină
mă simțeam citind alea, dar făceam ceva. Zen îmi umplea sufletul. De
multe ori când întârziam spre casă, mi se strângea sufletul de dorul
lui, iar când ajungeam, uneori terminată de oboseală și alte ori golită
de oameni, mă trânteam pe jos și după ce ne salutam nas în nas, mi se
urca pe spate și mă masa toată cu lăbuțele lui.
Uneori aveam mici momente în care mă simțeam bogată, în ciuda
situației mele. Aveam corpul întreg și puteam munci ca un spartan când
apărea ceva. Aveam un laptop chinuit și acces la internet, îmi puteam
face reclamă pe mai departe și puteam căuta informații utile. Exista
un suflețel care ținea la mine și mă aștepta să mă întorc acasă, pe Zen.
Aveam un rebut de mașină cu care reușeam să mă târăsc la lucrări și
aveam motocicleta în care nu mai investisem un ban de la accidentul de
la Galeriile Orizont și pe care mă suiam să iau o gură de aer când simțeam
că-mi cade cerul în cap. Motocicleta și Zen au fost în acea perioadă cele
două elemente care mă făceau să simt că trăiesc. Fierul era cel mai bun
prieten al meu și psihologul mereu prezent să-mi arunce pietrele de pe
inimă, iar motănelul era acel suflețel pentru care trebuia să mă întorc
acasă și pentru care trebuia să lupt să-i ofer o masă.
Eram bogată. N-aveam bani, dar eram bogată. Mulțumită
motocicletei am putut continua să mă afișez în lume, să-mi măresc
grupul de cunoscuți și de clienți și să găsesc un strop de libertate și
de speranță. În lumea motocicliștilor îmi era mai ușor să îmi desfășor
308
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
309
C RI S T INA D I N U
310
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
311
C RI S T INA D I N U
312
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
313
C RI S T INA D I N U
314
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
315
C RI S T INA D I N U
316
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
317
C RI S T INA D I N U
318
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
319
C RI S T INA D I N U
320
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
321
C RI S T INA D I N U
322
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
323
C RI S T INA D I N U
324
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
În mai puțin de două săptămâni mâna mea cicatrizată deja pierdea din
coji, lăsând în urmă un singur semn pe interiorul încheieturii, în mod
ironic, în formă de inimă. În martie 2016 prind ocazia unei prime
expoziții în Câmpina. Am tras să termin mesele și piesele de mobilier
pentru clientul mare și, în același timp, să lucrez și pentru expoziție.
Pentru prima oară în viața mea am pus mâna pe aparatul de sudură
lucrând mesele acelui client. Deci la începutul lui 2016. Fiindcă piesele
au rezistat mi-am făcut tupeu și pentru această expoziție am început
pentru prima oară în viața mea să creez obiecte complexe și mai mari
mulțumită sudurii.
Din ianuarie 2016 până în prezent (noiembrie 2019) am făcut
nu sute, ci mii de obiecte doar pentru că am pus mâna pe aparatul
de sudură cu electrod făcut pe vapor, iar de la el am trecut la MIG,
la oxiacetilenic și la TIG. Datorită acelei expoziții organizată de
Club Femina (https://web.facebook.com/club.femina), la ideea și
propunerea lui Irinel Dumitrașcu din Câmpina am prins încredere
că pot crea. Irinel, pe lângă propunerea expoziției, m-a ajutat mult în
promovare prin obiectele mele pe care le ține în cafeneaua ei Coffe
Shop din Câmpina (https://web.facebook.com/coffeshop.campina).
Expoziția a fost un eșec din cauza faptului că nu m-am ridicat la
nivelul așteptărilor. A fost prima mea expoziție. Nu am știut ce se
cere, cum trebuie să mă prezint și ce nivel de calitate se așteaptă de la
produsele mele. Îmi pare rău dacă le-am afectat imaginea și sper să nu
se fi întâmplat acest lucru. Aveam în cadrul ei câteva obiecte deosebite,
unele din care s-au vândut la cei ce au trecut pragul expoziției, iar altele
către Club Quantic din București pentru care făcusem sigla mare și
logoul în iarna lui 2015 la recomandarea unui fost coleg de master.
Le rămân pe viață datoare că mulțumită lor eu am crescut exploziv
datorită încrederii mărite în propriile mele forțe. Cu ocazia acelei
expoziții am apărut în două ziare locale pentru prima dată sub numele
de artist amator�
Cele două aspecte ale vieții mele continuau să fie la poli opuși și
să mă facă nestatornică. Dacă din punct de vedere al carierei păream
să reușesc să cresc, din punct de vedere emoțional continuam să fiu
într-o relație distructivă. Pe plan profesional creșteam de la o mutare
la alta și de la an la an. Pe plan intim actualul era mai rău ca Oaia care
325
C RI S T INA D I N U
a fost mai rău ca MGE ce fusese o dulceață inocentă de băiat. Tot prin
martie, când încă era bogată zăpada la munte, plec cu prietenul la schi.
Îmi exersasem cu un an în urmă talentele nedezvoltate în încercarea
de schi cu fratele meu. Rămânem la refugiul salvamont pentru că era
vântul prea puternic și telecabina nu mergea să ne ducă sus. Trebuia să
meargă și fratele meu cu noi, dar i se strică mașina, o lasă jos în Sinaia și
pleacă cu trenul spre București, rămânând să-i aduc eu cumva mașina.
În noaptea aia se îmbată grozav și urlă prin refugiu, făcându-mă
ca la ușa cortului. Mă îmbrac și încerc să ies din refugiu, dar ușa era
încuiată și fără chei în ea. Deschid un geam, mă folosesc de o țeavă de
gaze și sar afară. În fix clipa aia am realizat că sub impulsul nervilor
mi-am uitat bagajul, cu bani, haine și chei de la casă.
Aș fi putut să îl sun să-mi descuie cumva, că de cocoțat la loc pe
fereastră doar cu aripi sau scară aș mai fi putut. Mă dau cu capul de
perete și o iau frumușel la munte-n jos, pe ger la 2 noaptea, înspre
mașina fratele meu. Tot drumul mi-am jurat că trebuie să scap
cumva de mizeria aia de om. Nu a ridicat niciodată mâna la mine,
dar mizeria lui umană și scârba ce mi-o producea erau suficient de
distructive pentru mine, cât 10 pumni în cap de trei ori pe oră. În
ultimele luni mă apucase o disperare la adresa mea, aveam senzația că
m-am pierdut, că eu nu am dreptul la nimic bun. Prezența lui în viața
mea mă întorcea la starea pe care am avut-o după moartea tatălui. Nu
mă făcea să fiu un om mai bun, ci de la o zi la alta mă prefăcea într-o
umbră a viselor mele.
Am reușit să deschid mașina și să deger în ea suficient de bine cât să
fac o anexită de toată frumusețea. A doua zi am urcat la loc la refugiu
cu coada între picioare. Am zis că dacă tot m-am întors să fac și-o tură
de schi, dar vremea nu a ținut cu mine, așa că vântul ne-a trimis acasă.
Cum Murphi nu doarme niciodată, la câteva zile după acest
eveniment, accept să-i cazez la țară câinele unuia care venise pe la
atelier cu iubita lui să le repar niște obiecte. Maică-mea a fost de acord,
iar când rămân cu câinele acolo, mă trezesc că-mi cere să-l culc afară în
zăpadă. Post acest eveniment, în urma unor certuri monstruoase, mă
închid în atelier. Acolo mâncam și acolo dormeam. Mi-am aranjat o
cameră de somn și mi-am organizat sursele de încălzire. Nu eram în
căbănuță, dar trăiam iar în aceleași condiții.
326
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
327
C RI S T INA D I N U
328
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
la bloc, însă scapă din atelier și nu l-am mai văzut vreodată. După vreo
lună dispare și Eon fără nici o urmă, făcându-mă să mă simt cumplit
de singură.
Pentru că muncitorii din acel institut unde aveam atelierul mă
vedeau zilnic pe acolo din vorbă-n glumă ne-am împrietenit. Am legat
o prietenie mai strânsă cu nea Florin, fie-i țărâna ușoară, care aproape
în fiecare zi venea la cafea cu câte un fier sau ceva agățat de mână.
Mulțumită lui și a unuia dintre directori cu care m-am avut foarte
bine cu un troc alcool pe scule, am obținut un polizor, o bormașină și
un cuptor de tratament mare și unul mic, toate pe 380V, toate casate
ca fiind nefuncționale. L-am sunat pe un cunoscut electrician și mi
le-a adus la viață pe toate.
Atelierul meu începea să fie cu adevărat atelier. Avea scule, avea
materie primă, avea utilaje. Mă opream uneori în dreptul ușii și
priveam lung la tot ce adunasem acolo și nu-mi venea să cred că în
urmă cu doar șase ani aveam doar cărți și haine, în urmă cu doi ani
aveam doar scule de mână și fier vechi, iar acum aveam un atelier
într-un complex de ateliere. Într-o zi văd pe Facebook un articol
despre un manufacturier de cuțite care locuia în Târgoviște, Iamandi
Cristian despre care am scris în primul capitol. M-a umplut de
consumabile pe care mi le-a dat cadou, m-a adăugat în niște grupuri
de profil și m-a învățat cum să-mi fac intrarea și cu cine să vorbesc
pentru diverse operații. M-a luat cu el în acel an la prima întrunire a
manufacturierilor de cuțite unde l-am cunoscut pe Ciurescu Mihai,
unul din puținii care fac prin forjare oțel damasc la noi în țară. Un
alt om care mi-a intrat din prima clipă la inimă și pentru care sunt
capabilă de omor.
Ei au reprezentat pentru mine speranța că în lume chiar există
suficient de mulți oameni de calitate, care au inimile umplute cu
umanitate și dornici să răspândească frumosul în jurul lor. De la
Iamandi am învățat să fiu mult mai atentă la finisaje și mai calculată
în tot ceea ce fac, de la Ciurescu am învățat să-mi păstrez consecvența
și să-mi pun sufletul. Nu știu dacă eu le-am fost la fel de utilă, dar
de fiecare dată când mă sună oricare din ei cerându-mi o informație
sau un sfat, le dau chiar și informații pe care le-am câștigat în ani de
muncă și pierderi, fără să mă gândesc de două ori.
329
C RI S T INA D I N U
330
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
331
C RI S T INA D I N U
4000 rămași la iubita lui Calul, căreia nu îi mai plătisem nici o rată de
când am lucrat la candelabrele de la Biserica Albă. Puteam să uit de ei,
puteam să nu îi mai dau niciun ban pentru că nu avea nici o dovadă că
mi i-a dat, puteam să-mi motivez neplata drept răsplată pentru toate
mesajele pline de ură și blesteme pe care mi le trimitea.
Dar eu nu mi-am lăsat niciodată vreo datorie neachitată și am
avut ocazia să văd cât a însemnat să fiu mereu corectă și să-mi achit
datoriile. Pe toate listele de cheltuieli și organizare pe care mi le făceam
numele ei era mereu cap de afiș. La momentul ăsta în care scriu cartea,
mai am să-i dau vreo 3000 euro.
Aveam stabilită o dată, 17 decembrie 2016, pentru expoziția cu
Vova pentru care știam că am nevoie de creierul liber și nu aveam
cum să-l eliberez pentru că psihic nu mai puteam sta cu prietenul sub
același acoperiș. Problema consta în faptul că era iarnă și nu puteam
dormi în atelier, iar căbănuța chiar nu avea cum să facă față la frigul
care devenea de la o zi la alta ger. Merg la atelierul domnului Șarpe
cu care mă aveam bine, despre care am scris în primul capitol. Sunt
de aceeași vârstă cu fata lui și eram, după cum mi-a spus doamna
Carmen, soția dânsului, fiul pe care și l-ar fi dorit. Îi explic domnului
situația, încearcă să-mi găsească un loc și sfârșește prin a-mi spune să
mă mut la ei peste iarnă. Sunt primită de întreaga familie cu drag și
căldură, făcându-mă să plâng și să nu mă pot opri.
Încă o dată dădeam într-un moment de cotitură de niște oameni
minunați care mă apreciau pentru că sunt muncitoare și pentru că nu
plec capul în fața greului, ci mă iau cu el de gât. Mă achit rapid de o
datorie ce o aveam la sora viitorului definitiv fost, de o altă datorie pe
care o aveam la domnul Mihăescu, cel ce îmi turnase candelabrele și
care îmi băgase banii pe gât să nu renunț la atelier când mă sufocase la
un moment dat lipsa lucrărilor, iar de ziua viitorului definitiv fost îi
pun în plic niște bani pe care îi aveam datorie la el.
Achitându-mă la ei, mă las complet fără bani, dar era un pas
necesar, deoarece mă hotărâsem în ziua aia să plec la domnul Șarpe și
să nu-l mai văd. Sora lui îmi interzice accesul la căbănuță deoarece e pe
proprietatea lor, iar eu nu am treabă cu ei. Persoana care cât timp i-am
suportat fratele nu s-a oprit de la nici un gest prin care să-mi spună
că suntem foarte bune prietene, îmi tăia accesul cu răceală la lucrurile
332
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
333
C RI S T INA D I N U
334
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
335
C RI S T INA D I N U
336
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
337
C RI S T INA D I N U
338
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
339
C RI S T INA D I N U
340
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
341
C RI S T INA D I N U
342
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
343
C RI S T INA D I N U
344
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
de pe pereți care era a mea cu tot cu prize, deoarece spațiul avea doar
iluminat. Înainte să părăsesc definitiv locația, trec să îmi iau restul de
bani după garanție și mi se refuză. Contabila, în monstruozitatea ei,
mai fura ceva, de la un alt om care abia supraviețuia.
Plec cu Oșu în brațe sperând să nu mai am vreodată de a face cu
orașul Ploiești și cu toți oamenii lui majoritar răi, hoți, combinatori
și oportuniști. Conform contractului candelabrul trebuia montat în
octombrie, iar eu aveam un spațiu plin claie peste grămadă de lucruri.
Nu aveam timp de pierdut cu somn și alte prostii, așa că mă pun direct
pe treabă după patru ore de somn la maică-mea acasă peste care merg
după ce nu o mai văzusem decât o dată de la vânzarea casei copilăriei.
Pentru prima oară în existența mea, nu o iert pe maică-mea pentru
tot ce a făcut, dar o accept în existența mea. Îi dau cheile de la casă
și ceva bani care mai rămăseseră după ce am plătit tot la atelier și o
pun să se ocupe de boiler, centrală, electrică și ce mai era. Eu îmi văd
de atelier și dau ca nebuna din mâini să-l așez. Tona de scule, utilaje,
rafturi, dulapuri își găsesc poziția sub impulsul umerilor, picioarelor
și, mai ales, a dinților mei. Mă așez la casa mea și dârdâi în sacul de
dormit, cu folie de supraviețuire și aeroterma la maxim vreo 10 zile
până mi-a venit centrala.
În trei-patru zile atelierul era oarecum aranjat și eliberat pentru
lucru, iar eu deja bocăneam la candelabru. Reușesc între timp să-l fac
pe fostul hoț să vină în vizită și îi blochez motocicleta contra banilor;
după o vreme și ceva calcule, aflu reala sumă a pierderilor datorate de
el. După o vreme obțin o hârtie pentru banii pe care avea să mi-i dea și
să-mi recuperez lucrurile din atelierul ce i-l lăsasem.
Mai rămâneau doar acțiunile în instanță prin care să-mi recuperez
banii. Într-o zi mă sună și un cunoscut care-mi oferă posibilitatea
unui job pentru șase săptămâni în Franța și îl accept. Trebuia să trag
fără pauză să termin candelabrul și să-l montez. Mă ajută un cunoscut
cu partea electrică și cu montatul. La două zile după montarea
candelabrului plecam floricică în Franța spre satul unde urma să
lucrez. Am ajuns după o zi pe drumuri și de a doua zi am început să
muncesc. Au fost câteva săptămâni cumplite ca program, muncă și
mă dărâma alergia la apă, aer sau ceva din mâncare lor care mă ținea
într-o continuă diaree și vomă. Cam după a treia săptămână, deja nu
345
C RI S T INA D I N U
mai puteam mânca mai nimic. Plec cu vreo două-trei zile înaintea
băieților un pic iritați toți unii pe alții datorită unor situații iscate pe
acolo și conștientă că mulțumită bunului prieten al acelui cunoscut
eu nu voi mai fi vreodată chemată la vreun job prin afară la care vor
merge ei�
Era pentru a n-a oară când ar fi trebuit să tac din gură, să nu fiu
curioasă să învăț cum funcționează anumite scule, să nu ajut un
om căruia evident îi displăceam și să nu evidențiez anumite lucruri
greșite. Plăteam încă o dată pentru felul meu direct de a fi și pentru
incapacitatea mea de a trece cu vederea aberațiile, fudulia și prostia.
Îmi pare rău că situația cu acel individ mi-a stricat ceea ce putea
fi o frumoasă prietenie cu cel ce mă chemase în Franța, dar m-am
consolat cu gândul că oricum nu aș fi putut avea o prietenie cu un om
ce nu era dispus să își îndrume cel mai bun prieten și să-i sancționeze
greșelile, alegând în numele prieteniei să îl lase să meargă pe un drum
distructiv și să-l susțină în greșelile lui prin sancționarea celor care-i
indicau greșelile.
Ajung cu avionul în Cluj pe 1 decembrie și mă cazez la doamna
Marcela la Piccola Italia. M-am bucurat nespus să o revăd. A venit un
cunoscut să mă ia din Cluj și m-a lăsat în Moreni. În acel drum am
aflat despre tot felul de credite și datorii pe care le avea fostul hoț, plus
alte persoane de la care luase bani și care nu-i puteau recupera. Mi-am
amintit cum nu plătise o factură de curent și cum a fost capabil să
meargă până acolo încât să ceară filmările de la magazin, apoi să insiste
că patronul a modificat filmările ca să-i fure banii. O lună insistase cu
minciunile până ce m-am prins după ce i-am găsit salariul în buzunar
în timp ce mințea că nu i-au dat banii că, de fapt, îi cheltuise și sperase
să poată plăti factura până să-l prind.
Și tot în acel drum am aflat că jucase la mai multe capete și avea o
pasiune pentru intrat pe sub pielea unor femei ca mine� Într-un timp
relativ scurt m-am împrietenit cu una dintre victime, deoarece de la
ea luase bani în ideea de a mi-i înapoia mie. Împreună am început
acțiunile în instanță împotriva lui, folosindu-ne de toate hârtiile,
mesajele și înregistrările pe care le aveam eu.
Prin mai 2019 când a venit în vizită la mine la atelier, acea femeie
a avut un atac de panică în timp ce-i povesteam despre lucrări, cărți,
346
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
347
C RI S T INA D I N U
348
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
349
C RI S T INA D I N U
i-am înțeles pe toți cei interesați de bani mai mult de cât de răul pe
care-l fac, i-am înțeles pe toți cei cu care am interacționat. Am petrecut
o zi să-mi fac liste cu oamenii frumoși ce mi-au călcat pragul sufletului
și am notat la fiecare câteva lucruri pe care le-au făcut aducând un plus
de valoare în lume.
Apoi am petrecut o altă zi să-mi refac lista de „Ce NU vreau
pentru mine”. Nu am liste bătute în cuie cu ce vreau, am văzut clar că
dorințele, visele și așteptările suferă modificări în timp în funcție de
mediu, de condiții și de drumurile pe care le aleg, însă ceea ce nu vreau
rămâne constant și definește caracteristicile necesare unei căi ca eu să
o aleg. Într-un final am ajuns și la subiectul sensibil.
Îmi petrecusem viața dorind o relație cu un om în care să am parte
de liniște și de respect. Nu aveam o listă a lucrurilor pe care NU le
voiam și nici nu aveam trasat un ideal în minte. Dar eram convinsă
de toți apropiații că o femeie ca mine nu poate fi plăcută de un bărbat
aflat la sau mai sus de nivelul meu. Eram convinsă de alegerile făcute că
sunt cel mai mare dușman al meu în acest subiect. Toată luna aprilie,
cât am lucrat pentru Romexpo, m-am gândit de ce m-au convins
apropiații de o idee atât de greșită și dacă cumva și ea poartă o vină
pentru alegerile nepotrivite.
Sunt de părere că întotdeauna compromisul te îngroapă, iar dacă
am făcut vreodată undeva prea multe compromisuri, a fost chiar în
viața mea intimă și cu ea mi-am afectat viața profesională și mi-am tăiat
dreptul la liniște și fericire. Nu poți munci cu burta goală pentru că
foamea nu îți dă energie și putere de concentrare, la fel nu poți munci
cu mintea plină și cu inima tristă pentru că nu te poți concentra și nici
nu găsești motivul pentru care să te chinui să te concentrezi. Făcusem
toate acele alegeri greșite pentru că lăsasem părerile altora despre mine
să mă definească, pentru că am vrut să nu fiu cu cei din jurul meu așa
cum au fost alții cu mine când aveam nevoie de încredere și susținere
și pentru că am crezut că unii oameni o duc rău tocmai pentru că nu
au beneficiat de încredere și susținere.
Dacă toată experiența mea îmi dovedea că am o capacitate imensă
de adaptare și evoluție pe mai toate planurile, faptele dovedeau că
în viața mea intimă și în privința amicilor apropiați eram blocată în
același sistem. E o vorbă tare înțeleaptă de care uitasem „Să faci același
350
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
351
C RI S T INA D I N U
La sfârșitul lui mai 2019, pentru prima oară în cei 32 de ani ai mei
de viață, nu mai voiam nimic de la viață, nu mai aveam speranțe și
așteptări. Eram deschisă la orice ar fi venit spre mine de la o posibilă
pierdere a atelierului cu toate sculele muncite cu prețul tinereții și
sănătății mele până la o posibilă faimă ca artist în metal. Îmi erau în
egală măsură indiferente și eram la fel de deschisă în a le primi și trăi.
Ceva, cumva rotise un buton în mine și am trecut la o indiferență
imensă și o logică mașinală în privința vieții mele și a lumii în general.
Mi-am băgat picioarele la propriu în stilul meu de a face lucrările ieri
ca să îmi servesc clienții repede și calitativ și am înghesuit într-un
loc tot ce aveam de făcut. M-am trecut la program de somn, lectură
și stat la Soare cu cafeaua și cartea. După nouă ani de muncă la foc
continuu, uneori fără somn și fără mâncare, mi-am luat concediu. Îmi
stabilisem să merg la evenimentele la care îmi anunțasem prezența și
la finalul sezonului moto să pun lacătul pe atelier și să plec la prima
ofertă acceptată. Urma să vorbesc cu DmT să înapoieze el clienților
tot ce aveam în lucru.
Am fost un copil neinteresat de nimic practic. Am fost o tânără
ciudată și marginalizată. Am fost o elevă și o studentă mai interesată
de oameni și cărți decât de ce voia societatea de la mine. Am fost o
femeie trecută prin forja lucrului cu fiarele ajungând de la mașini
și motociclete să dau chip unor povești prin micile mele creații. În
aproape nouă ani de la moartea tatălui am crescut cât alții în 30 de ani
sau poate chiar mai mult. Fără școală în nici unul dintre domeniile în
care activez am învățat mai multe meserii din cărți, îndrumări, furturi
de meserie și de pe internet.
Făcusem multe și eram mulțumită. Venise timpul să schimb
macazul vieții și să încerc și altceva, să văd ce mai are de oferit viața și
prin alte părți, pentru că România nu mă mai atrăgea, în ciuda părții
masochiste a firii mele.
352
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
EPOCA PISICILOR
353
C RI S T INA D I N U
354
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
355
C RI S T INA D I N U
356
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
357
C RI S T INA D I N U
358
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
359
O TRISTĂ ROMÂNIE
360
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
361
C RI S T INA D I N U
362
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
363
C RI S T INA D I N U
364
Despre a fi nimic pentru a putea fi totul
365