- competenţa de a dispune trimiterea cauzei la un alt parchet egal în grad, din altă circumscripţie teritorială,

aparţine Procurorului general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casare şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu
(în acest ultim caz se poate reţine că însuşi procurorul care efectuează/supraveghează urmă¬rirea penală poate întocmi un
referat prin care să informeze Procurorul General cu privire la necesitatea trimiterii cauzei la un alt parchet, de pildă, pc
motiv de pericol de tulburare a ordinii publice);
- art. 326 NCPP face trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din materia strămutării (art. 73-74
NCPP) referitoare la procedura de informare, de încunoşlinţare a părţilor, soarta actelor efectuate în cauză de parchetul
de la care se „strămută” urmărirea penală, determinarea legală a parchetului la care se trimite cauza (parchetul de pe lângă
o curte de apel învecinată, respectiv parchetul de pe lângă o judecătorie sau tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel);
- ordonanţa prin care procurorul general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune cu
privire la trimiterea cauzei la un alt parchet trebuie temeinic motivată, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni cu privire
la o intervenţie nejustificată a procurorului ierarhic superior în activitatea de urmărire penală a procurorilor ierarhic
inferiori;
- în situaţia în care se dispune trimiterea cauzei la un alt parchet, instanţa com¬petentă teritorial să judece cauza,
în ipoteza dispunerii unei soluţii de trimitere în judecată este:
1. instanţa pe lângă care funcţionează parchetul la care a fost trimisă cauza şi care a efectuat urmărirea penală, dacă
acesta corespunde vreunuia dintre criteriile prevăzute de art. 41 alin. (1) NCPP;
2. instanţa corespunzătoare unităţii de parchet de la care a fost luat dosarul (competenţa originară), dacă niciunul
dintre locurile enumerate în art. 41 alin. (1) NCPP nu se află în circumscripţia teritorială a instanţei pe lângă care
funcţionează parchetul la care a fost trimisă cauza. După finalizarea urmăririi penale de către parchetul la care a fost
trimisă cauza, va fi sesizată instanţa competentă teritorial, înainte de trimiterea cauzei (de exemplu, dacă Procurorul
General dispune trimiterea cauzei de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş la parchetul de pe lângă
Judecătoria Braşov în vederea efectuării urmăririi penale, acest din urmă parchet va sesiza Judecătoria Târgu-Mureş, în
vederea judecării cauzei, iar nu Judecătoria Braşov). Aceeaşi instanţă va fi competentă teritorial să soluţioneze şi
eventuale plângeri împotriva soluţiilor de scoatere sau de încetare a urmăririi penale.
- procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
respectiv curţii de apel să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul (de pildă, să solicite să fie desemnată instanţa pe
lângă care funcţionează parchetul la care a fost a fost trimisă cauza, din care face parte procurorul care emite rechizitoriul).

Capitolul VII
Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii
SUMAR
Secţiunea 1. Noţiuni
Secţiunea a 2-a. Obiectai probei „ ....
§1. Faptele sau împrejui ărilc care trebuie dovedite ....
Ş2. Faptele sau împrejurările care pot S dovedite
§3. Faptele sau împrejurările car: nu trebuie dovedite
§4. Faptele sau împrejurările care no pot fi dovedite..
Secţiunea a 3-u. Clasificarea probelor
Secţiunea a 4-a. Administrarea probelor.,,
81. Noţiuni
§2. Sarcina probei (onus probând!)
2.1. Noţiune. Conţinut
2.2. Sarcina probei şi prezumţia de nevinovăţie
§3. Procedura de administrare a probelor
§4 Consultarea dosarului
§5. Principiile legalităţii şi loialităţii administrării probelor
5.1 Loialitatea procesuală. Noţiune. Categorii de procedee neloiale
5.2. Provocarea...
5.3. Interdicţia supunerii la rele tratamente cu ocazia administrării
probelor
Secţiunea a 5-a. Aprecieiea probelor
§1. Noţiune. Principiul liberei apiecieri a probelor
Ş2 Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă
Ş3. Valoarea probantă condiţionată a declaraţiilor martorilor anonimi.
§4. Testul exclusiv sau determinant în materia declaraţiilor
1
Secţiunea a 6-a. Declaraţia suspectului sau a inculpatului
Şl. Noţiune.......■............ ...
§2 Dreptul de a păstra tăcerea şi privilegiul împotriva autoincriminării,
garanţii fundamentale ale suspectului sau inculpatului
2.1. Standarde în materia dreptului la tăcere şi privilegiului împotriva
autoincrimmării
.....267
....268 .... ZoS
....27'*
«..270
....272
....272
277
....277
....279
...2&1
....253
.,..287
....257
....290
....m
„,.3rtfl
... 300 ....302 ....303
.311
.311
.312

2.2. Dreptul suspectului sau inculpatului de a păstra tăcerea în NCPP ......317

2.3. Dreptul de a păstra tăcerea şi prezumţia de nevinovăţie 318
2.4. Dreptul de a nu contribui la propria incriminare (privilegiul
împotriva autoincnminăni) în NCPP 320
53. Procedura obţinerii declaraţiilor suspectului sau inculpatului
şi valoarea probantă a acestora 321
Secţiunea a 7-a. Declaraţia persoanei vătămate il»< 331
§1. Noţiune ...331
§2. Procedura obţinerii declaraţiilor persoanei vătămate şi valoarea
probantă a acestora 331
§3. Standarde europene în materia audierii victimelor infracţiunilor 338
Secţiunea a 8-a. Declaraţia părţii civile ş! părţii responsabile civil.nente 345
Şl. Noţiune 345
§2. Procedura obţinerii declaraţiilor părţii civile şi părţii îesponsabile
civilmcnte şi valoarea probantă a acestora 345
Secţiunea a 9 a. Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile 348
Secţiunea a 10-a. Declaraţia martorului
350
§1. Noţiune 350
Ş2. Procedura obţinerii declaraţiilor martorului şi valoarea probantă
a acestora 352
§3. Protecţia martorilor 368
3.1. Protecţia martorilor ameninţaţi 368
3.2. Protecţia martorilor vulnerabili 371
3.3 Valoarea probantă a declaraţiilor martorilor protejări 373
Secţiunea a 1 l-a. Confruntarea
374
Secţiunea a 12 a. înscrisurile 375
Secţiunea a 13-a. Mijloacele m.rteriale de prob ?» i *»a* i* .*#*» +»«*»**•**■»*»»*♦»***«**■• 377
Secţiunea a 14-a. Identificarea persoanelor şi a obiectelor „.378
§ 1. Identificarea persoanelor 378
2
§2. Identificarea obiectelor 379
§3. Pluralitatea de identificări „... 380
§4. Alte identificări 380
Secţiunea a 15-a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri 380
Secţiunea a 16-a. Percheziţia.....™.. —
336
§1. Percheziţia corporală 386
§2. Percheziţia unui vehicul 390
§3. Percheziţia domiciliară 392
3.1. Noţiune 392
3.2. Autorizarea percheziţiei domiciliare 393

3.3. Efectuarea percbeziţici domiciliare

3.4, Măauri cu privire la bunurile ridicate în urma percheziţiei
domiciliare
§4' Percheziţia informaticii
4.1. Noţiune.
4.2. Condiţii „
4.3. Autorizai ea percheziţiei informatice
4.4. Punerea în executare a mandatului dc percheziţie informatică
Secţiunea a 17-a. Metode speciale de snpraveghere sau cercetare
§1. Supravegherea tehnică
1.1. Noţiuni
1.2. Condiţii
1.3. Pn>cedura autorizării
1.3.1. Emitere a mandatului Jo ax'pravfghere tehnică
1.3.2. Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
1.3.3. Autorizarea supravegherii tehnice de procuror.,
1.3 4. înregistrările private
1.4. Efectuarea, certai earea, arhiva ic a şi cunssn orna supraccvherii
tehnice
1.5. Informarea persoanei supravegheate
1.6. Valoarea probantă a supravegherii tehnice
§2. Reţinerea, predarea şi percheziţionau’a trimiterilor pvriul:
2.1 Noţiune. Condiţii
2.2. Procedura dc emitere a mandatului da reţinere, predare şi perctaeziţiunare a trimiterilor poştale dc judecata.u! de
drepturi
şi libcrtsţi
2.3. Autorizarea reţinerii, predării şt peicheziţaruArii trimdenîor
poştale dc către procuror în căzui iu cente ...
2.4. Punerea în executare a mandatului dc reţinere, predare
şi percheziţionam a trimiterilor poştale
2.5. Informarea persoanei ale cărei corespondenţă, tmrjlcri
poştale sau obiecte au fost ridicate şi percheziţionate
§3. Utilizarea investigaturilor sub acoperire si a colaboratorilor
3.1. Noţiune. Condiţii
3.2. Autorizarea investigatorilor sub ac<ipcrirc.'culabou.tonl.'r
3.3. Activitatea investigatorilor sub acupcrircAolabiratorilcr
3.4. Valorificarea probator ie a activităţii investigatorilor
sub acoperire/ colaboratorilor
§4. Participarea autorizată la anumite activităţi
4.1 Definiţie
...m
... 4(J5 ...406 ...4P6 ...406 ,„,407 ...410 .„413 ...41* ,.,416 ...420
.425
,423
,42o
.432
3
435
440
412
443
443
445
445 44S
44S
443 44 ■;
452
454
456
459
459

.462
.462
.463
.464
.464
.464
.471
4.2. Condiţii 45^
4.3. Autorizarea procedeului probatoriu 4G0
4.4. Executarea măsurii speciale de cercetare -
§5. T Ararea supra’.'cgbeala
5.1. Definiţie *
5.2. Condiţii
5.3. Autorizarea livrării supravegheate
5.4. Executarea măsurii speciale dc cercetare 464
§6. Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate Je către furnizorii
de rcţde publice dc cam micuţii electroni ;e ori furnizorii de servicii
dc cornunicjţii electronice destinate publicului
§7. Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare
7.1. Noţiune
7.2. Condiţii
7.3. Procedura autorizării 472
7.3.1. Emiterea mandatului cu privire la obţinerea datelor privind
tranzacţiile financiare 472
7.3.2. Prelungirea măsurii «bţiiietii datelor privind tranzacţiile
financiare —- 475
7.3..-. Autorizarea măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile
gnandîire dc procuror * 4■6
7.4. Punerea in executare a măsurii obţinerii datelor privind.
tranzacţiile financiare 4,8
7.5. Informarea persoanei supravegheate 478
7.6. Valoarea probanta a obţinerii datelor privind tranzacţiile
financiaro
Sg. Obţinerea de date privind situaţia financiară a unii persoane
§7. Con-ervaica datelor roluimatko
•7.1. Noţiune
9.2. Condiţii
9.3. Autorizarea măsurii conservării datelor informatice 486
9.4. Executarea măslini conservări' datelor 487
9.5. încuviinţarea transmiterii datelor ton servatr 48
•7.6. informării! persoanelor ale căror date au fost convin au 489
f 10. Fvtopraunro şi amprenbrea suspectul!»!, Inculpatului sau
4
a altor persoane 48°
Şll. Fotografiile — 4'^
Şl2. Cercetarea la faţa locului * 4Q-
S13. Reconstituirea
479
479
4x3
4S3
485
494
514. Constat# rea..
. 496

§ 15. Expertiza 593

§16. Expertiza toxicologică., qg
§ 17. Examinarea fizică 520
§ 18. Expertiza genetică judiciară 53 7
§19. Autopsia medicu-lcgriâ 533
§20. Examinarea medico-legală a pcfS'>anei 53g
§21. Martorii asistent; . 538
§22, Comisia rogatorie 539
§23. Delegarea
j&f NCPP plasează proba în epicentrul procesului penal, conitrui.ru 1
jK~s definiţia acesteia prin rap Tiare la unul dintre principiile fundamentale
ale procesului, pic văzut de ari < NCPP - principiul aflării adevărului în eadml cestui capitol vor fi analizate: obiectul
piobci, 6 urina probei, principali loialităţii administrării probei, principiul liberei aprecieri a probelor, modalităţile în carc
se realizează audierea persoanelor, procedeele probatorii dc identificare 3 persoanelor şi obiectelor, măsurile de
supraveghere şi cercetare, procedeele probatorii ale expertizei şi constatării. Astfel, va fi oprită o pcrfpcctivă dc ansamblu
a modului in care sunt administrate şi cvduaie probele în cadrul procesului penal.
Secţiunea 1. Noţiuni
- prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la constatarea exis¬tenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei şi care contri¬buie la aflarea adevărului în procesul penal [art. 97 alin. (1) NCPP];
- mijloacele de probă sunt mijloace prevăzute de lege prin care se stabilesc faptele sau împrejurările ce constituie
probe; potrivit NCPP, proba se obţine în pro¬cesul penal prin următoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbalc, fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Astfel, probele nu mai sunt enumerate strict şi limitativ de NCPP, ci numai exemplificativ, fiind astfel consacrat principiul
libertăţii probei', organele judiciare pot

administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art, 97 alin. (2) NCPP, nu sunt interzise de
lege; în acest fel NCPP a avut în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia
probei, aptă de a conduce în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale; libertatea probelor, astfel cum este
prevăzută de art. 97 alin. (2) NCPP, nu este o libertate absolută, ci subordonată principiului legalităţii; astfel, teoria
probelor aduce în acelaşi cadru atât libertatea acestora, cât şi legalitatea.
- din motivarea DCC nr. 641/2014 a rezultat faptul că inculpatul sau avocatul acestuia poate solicita judecătorului de
cameră preliminară administrarea de probe în vederea dovedirii nelegalităţilor actelor de urmărire penală sau a probelor
administrate; prin modificarea dispoziţiilor art. 345 alin. (1) NCPP prin Legea nr. 75/2016 s-a precizat că la termenul
stabilit judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu pe
baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate; având în vedere
considerentele DCC nr. 641/2014, această limitare a principiului libertăţii probelor cu privire la obiectul camerei
preliminare se înfăţişează a fi neconstituţională/neconvenţională;

5
Judecătoml de cameră preliminară apreciază că, din motivarea DCC nr. 641/2014 (parag. 34) reiese aplicabilitatea în
această fază procesuală a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „plecând
de la incidenţa preve¬derilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi
dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie
trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea
cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşu¬rată în camera preliminară”. Deopotrivă, din parag. 60 şi
61 din considerentele aceleiaşi decizii reiese că „din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea
imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a admi-nistra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate
în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind
constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea (...). Or, reglementând în acest
mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată
ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind
contradictoria- litatea, oralitatea şi egalitatea armelor”. în urma acestei decizii a rezultat în mod explicit că, în faza de
cameră preliminară, respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană implică, între
altele, şi

asigurarea efectivă a dreptului inculpatului sau avocatului acestuia de a solicita judecătorului de cameră preliminară
administrarea de probe în
vederea dovedirii neiegalităţilor actelor de urmărire penală sau a probelor administrate. Sfera mijloacelor de probă ce
puteau fi administrate nu fost limitată de către instanţa de contencios constituţional, tocmai în scopul asigurării în mod
eficient a echitabilităţii procedurilor şi în această fază procesuală, urmând ca judecătorul să aprecieze, în funcţie de
obiectul camerei preliminare, dacă probele solicitate sunt legale, relevante, utile şi posibil de a fi administrat pentru a se
dovedi elementele ce ţin de legalitatea şi loialitatea urmăririi penale. Prin modificarea dispoziţiilor art. 345 alin. (1) NCPP
prin Legea nr. 75/2016 s-a precizat că la termenul stabilit judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi
excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi
a oricăror înscrisuri noi prezentate. Având în vedere considerentele DCC nr. 641/2014, judecătorul de cameră preliminară
consideră că această limitare a principiului libertăţii probelor cu privire la obiectul camerei preliminare aduce atingere
drep¬tului la un proces echitabil, faţă de standardul instituit de instanţa de con¬tencios constituţional. Judecătorul de
cameră preliminară reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în situaţia existenţei de
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile. Din analiza textului art. 20 al Constituţiei României rezultă că prevederile Convenţiei europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au aplicabilitate directă în dreptul intern. Aşadar, în toate
situaţiile în care există un conflict între o normă convenţională şi o normă internă legislativă, se va aplica norma care
asigură protecţia cea mai extinsă şi eficientă a drepturilor omului. Astfel, faţă de forţa supralegislativă, Convenţia
europeană va avea prioritate în raport cu legislaţia procesual penală internă, ori de câte ori va exista o neconcordanţă între
acestea, în sensul ca norma internă să ofere o protecţie mai restrânsă a drepturilor omului faţă de standardul minimal al
Convenţiei europene. In aceste condiţii, în scopul protecţiei dreptului la un proces echitabil judecătorul de cameră
preliminară va constata inaplicabi- litatea art. 345 alin. (1) NCPP astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 în
ceea ce priveşte limitarea sferei mijloacelor de probă în faza de cameră preliminară doar la înscrisurile noi care au fost
prezentate, faţă de standardul impus de Curtea Constituţională în interpretarea art. 6 din Convenţia europeană. Această
constatare va produce efecte numai în prezenta cauză, neavând ca urmare invalidarea cu efect erga omnes a dispo¬ziţiei
legale. Faţă de această constatare, având în vedere că cererea formulată în legătură cu audierea intimatului contestator are
legătură cu obiectul cauzei şi poate contribui la determinarea loialităţii administrării unei probe în cursul urmăririi penale
judecătorul de cameră preliminară consideră că se impune audierea intimatului B.G. doar în ceea ce priveşte modalitatea
de obţinere de către procuror a declaraţiei sale în cursul urmăririi penale (C.A. Oradea, încheierea din 1 februarie 2017,
nepublicată).

-procedeulprobatoriu este modalitatea prin care se obţine un mijloc de proba (de pildă, ascultarea părţilor, efectuarea unei
expertize, interceptarea şi înregistrarea con-vorbirilor telefonice, confruntarea);
- între probe, mijloace de probă şi procedee probatorii există o strânsă legătură; astfel, ascultarea inculpatului va
reprezenta procedeul probatoriu prin care se obţine mijlocul de probă reprezentat de declaraţia inculpatului, prin care sunt
stabilite fapte sau împrejurări în legătură cu săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, care repre¬zintă probe în cauza
penală (de pildă, în cazul în care a fost săvârşită o infracţiune de violare de domiciliu, proba este faptul pătrunderii fără
drept şi fără consimţământul proprietarului în locuinţa acestuia, mijlocul de probă: declaraţia persoanei vătămate sau a
martorilor care au văzut comiterea faptei, iar procedeul probatoriu: ascultarea martorului sau a persoanei vătămate);

6
Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate
că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de
probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de
fapt, în timp ce mijlocele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea,
trebuie subliniată diferenţa între mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre
exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii
responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea
acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi
mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţi¬nute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţio- narea trimiterilor
poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-
verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor,
metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea
investi¬gatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine
prin procedeul probatoriu al fotogra¬fierii [DCC nr. 383/2015 (M.Of. nr, 535 din 17 iulie 2015)].
- probatoriul este ansamblul probelor administrate într-o cauză penală (materialul probator aflat între coperţile
unui dosar penal).

Secţiunea a 2-a. Obiectul probei1

- probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal;
- obiectul probei constă în stabilirea, prin administrarea probelor, a faptelor şi împrejurărilor ce constituie temeiul
de fapt al acţiunii penale sau civile; acesta este obiectul abstract al probaţiunii care se raportează la fondul cauzei penale;
obiectul concret al probaţiunii se raportează la faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie dovedite într-o anumită cauză
penală, fiind determinat de acuzaţia ce i se aduce suspectului sau inculpatului ori de pretenţiile civile formulate împotriva
acestuia; prin urmare, obiectul probei este centrat pe elementele de natură factuală;
- potrivit art. 98 NCPP, constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă consti¬tuită în cauză;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
- nu intră în obiectul probei normele de incriminare sau dispoziţiile procedurale, care sunt prezumate a fi cunoscute
de participanţii la procesul penal, cu excepţia dispoziţiilor legale din dreptul străin1 2 sau a normelor extrapenale care se
află într-o legătură cu tipicitatea faptei (de pildă, în ipoteza în care se invocă eroarea de drept extrapenal drept cauză care
înlătură caracterul penal al faptei);
- obiectul iniţial al probei poate fi lărgit ca urmare a extinderii urmăririi penale cu privire la alte fapte sau persoane;
potrivit NCPP, nu mai este posibilă extinderea procesului penal în faza judecăţii cu privire la alte fapte sau la alte persoane;
- în cazul în care, după pronunţarea unei hotărâri definitive într-o cauză, după ce au fost administrate toate probele
necesare, se descoperă fapte sau împrejurări noi necunoscute de către instanţa de judecată şi care pot dovedi netemeinicia
hotărârii pronunţate, se constată de fapt că obiectul probaţiunii nu a fost epuizat şi că se impune rejudecarea cauzei urmare
a formulării căii extraordinare de atac a revizuirii.
1 Pentru analiza obiectului probaţiunii, a se vedea şi I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 425-431; A. Zaraflu, Procedură penală. Partea generală. Partea
specială, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 174-177.
2 Conform art. 2562 C.civ., legea străină „se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la
organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat [alin. (1)] Partea care invocă o
lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei [alin. (2)], în cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen
rezonabil, con¬ţinutul legii străine, se aplică legea română [alin. (3)]”. în privinţa legii străine sau a diferitelor efecte ale
acesteia, prin intermediul instrumentelor de cooperare judiciară în materie penală, instanţa română poate solicita
informaţii de la autorităţile judiciare străine.

§1. Faptele sau împrejurările care trebuie dovedite

- sunt fapte sau împrejurări de fapt ce trebuie dovedite (obligatoriu) în procesul penal:
1. faptele principale (res probanda), adică faptele sau împrejurările de fapt refe-ritoare la fapta prevăzută de legea
penală şi persoana care a săvârşit-o (obiectul cauzei penale);
2. faptele probatorii (res probantes), adică faptele sau împrejurările de fapt care deşi nu se referă direct la fapta
prevăzută de legea penală şi persoana care a săvârşit-o (faptul principal), conduc totuşi la stabilirea acestora în mod
indirect (de pildă, descoperirea unor urme biologice ale suspectului la locul săvârşirii infracţiunii ori pe hainele victimei);

7
3. faptele care se referă la normala desfăşurare a procesului penal (de exemplu, cele referitoare la formularea unei
propuneri de arestare în lipsă ori cele referitoare la suspendarea procesului penal, la lipsa nejustificată/justificată a
apărătorului la un termen de judecată).
- în ceea ce priveşte latura penală a cauzei trebuie dovedite faptele sau împre¬jurările privind tipicitatea obiectivă
sau subiectivă a faptei, participanţii la săvârşirea faptei, condiţiile răspunderii penale, cauzele de agravare sau de atenuare
a răspun¬derii penale; de asemenea, trebuie dovedite faptele sau împrejurările de fapt care pot avea repercusiuni asupra
desfăşurării procesului ori a procedurii (de exemplu, situa¬ţiile de fapt care atrag reţinerea unui caz de incompatibilitate
a judecătorului sau pro¬curorului; starea de boală care îl împiedică pe suspect sau inculpat să participe la proces, ce poate
conduce la suspendarea urmăririi penale sau a judecăţii; imposibi¬litatea obiectivă de a participa la judecarea apelului şi
de a încunoştinţa instanţa în cazul formulării unei contestaţii în anulare);
- în privinţa laturii civile a cauzei trebuie dovedite faptele sau împrejurările care determină angajarea răspunderii
delictuale a inculpatului ori a părţii responsabile civilmente (condiţiile răspunderii civile).
§2. Faptele sau împrejurările care pot fi dovedite
- sunt fapte sau împrejurări de fapt cu privire la care există posibilitatea de a fi dovedite (nu obligaţia) în procesul penal:
1. faptele auxiliare, adică faptele sau împrejurările de fapt care, deşi nu se referă direct la fapta prevăzută de legea
penală şi persoana care a săvârşit-o (faptul principal), pot servi la dovedirea, stabilirea relevanţei ori a admisibilităţii unor
probe referitoare la faptul principal, contribuind astfel, indirect, la stabilirea adevărului într-o cauză penală (de pildă,
dovedirea lipsei de credibilitate a unui martor, a interesului acestuia în cauză, ori a presiunilor la care a fost supus pentru
a depune mărturie);
2. faptele similare, adică faptele asemănătoare (de aceeaşi natură) faptului prin¬cipal, pot constitui obiect al probei
dacă acestea reprezintă primul termen al recidivei ori al pluralităţii intermediare sau dacă reprezintă acte materiale ale
unităţii de

infracţiune (de pildă, în cazul infracţiunii continue, continuate sau de obicei); consta¬tarea aceluiaşi modus operandi
(metoda/modalilalea de a opera sau de a proceda a unei persoane care a săvârşit astfel mai multe fapte prevăzute de legea
penală), constituie un indiciu pentru organele de urmărire penală că mai multe infracţiuni ar putea fi comise de aceeaşi
persoană (de pildă, uciderea pe parcursul unui an a mai multor persoane în acelaşi areal, prin ştrangulare);
3 .faptele negative sau pozitive determinate (de pildă, alibiul, care reprezintă apărarea prin care suspectul sau
inculpatul arată că nu poate fi, în mod obiectiv, considerat autor sau alt participant la săvârşirea infracţiunii de care este
acuzat, întrucât, la momentul săvârşirii infracţiunii, se afla în alt loc decât acela în care a fost comisă infracţiunea, fiind
astfel intr-o imposibilitate fizică de a se afla la locul săvârşirii infracţiunii).
§3. Faptele sau împrejurările care nu trebuie dovedite
- există dispensă de probă în ceea ce priveşte:
1. prezumţiile legale relative nu trebui dovedite, însă în cazul acestora se poate face dovada contrară (de pildă, se
poate dovedi prin intermediul unei expertize medico-legale psihiatrice faptul că un minor de 14 ani şi 6 luni a săvârşit o
infrac¬ţiune cu discernământ); nu există dispensă de probă pentru prezumţiile judiciare1-,
2. faptele notorii (notorium non est probandum) sau evidente (de exemplu, este notoriu că oraşul Craiova este în
România şi este evident că în România la ora 1 a.m. este noapte); în literatura juridică1 2 s-a arătat că notorietatea unui
fapt poate varia de-a lungul timpului şi că instanţa trebuie să constate dispensa de probă pe acest temei prin raportare la
cunoştinţele publice generale, încercând să nu uzeze de cunoştinţele lor personale;
3. faptele necontestate de toţi participanţii la proces; ca excepţie, în ipoteza în care părţile sau ceilalţi participanţi
la proces nu contestă anumite fapte sau împreju¬rări de fapt care sunt determinante pentru soluţionarea cauzei penale,
organele
1 NCPC reglementează explicit prezumţiile în art. 327-329. Art. 327. Noţiune. Prezumţiile sunt consecinţele pe
care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Art. 328. Prezumţiile legale.
(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate
de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin
şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune
altfel. Art. 329. Prezumţiile judiciare. în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se
poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite
numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori. în literatura de specialitate (M. Tăbârcă, op. cit., voi. II, p. 466)
s-a arătat că prezumţiile se caracterizează printr-o deplasare a obiectului probei de la faptul generator de drepturi
(necunoscut, greu sau chiar imposibil de dovedit) la faptul vecin şi conex acestuia (cunoscut), pe care se întemeiază
prezumţia, mai uşor de dovedit. Partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin, conex, pe
care aceasta se întemeiază.
2 R. Munday, Evidence, 8* edition, Oxford University Press, 2015, p. 25.

8
judiciare pot proceda la administrarea de probe în vederea aflării adevărului în cauză
(de pildă, în acest fel se pot evita înţelegerile frauduloase dintre persoana vătămată şi
inculpat în scopul absolvirii de vinovăţie a acestuia din urmă; chiar şi în cazul în care
inculpatul înţelege să se judece potrivit procedurii recunoaşterii învinuirii şi nici un
alt participant nu contestă situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, instanţa are posi-
bilitatea de a respinge cererea de judecată potrivit procedurii abreviate, procedând la
administrarea de probe); în acest sens, art. 374 alin. (7) şi (8) NCPP prevede că
probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau
persoana vătămată sub aspectul fiabilităţii' nu se readministrează în cursul cercetării
judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a persoanei vătămate,
părţilor şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare; totuşi,
probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi pot fi
administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei;
A. faptele stabilite cu autoritate de lucru judecat.
§4, Faptele sau împrejurările cave im pot fî dovedite
Nu este admisibilă proba în ceea ce priveşte:
1. prezumţiile legale absolute, [de exemplu, minorul sub 14 ani este prezumat
absolut de lege că nu are discernământ; tot astfel, art. 113 alin. (2) NCPP stabileşte o
listă de persoane vătămate care sunt prezumate a fi vulnerabile din punct de vedere
procedural];
2. faptele negative sau pozitive nedeterminate (de pildă, faptul că o persoană nu a
avut vreodată atribuţii de gestionar sau că a avut întotdeauna o bună purtare în
societate);
3. faptele contrare concepţiei comune despre lume (de pildă, faptul de a fi şantajat
de demoni).
Secţiunea a 3-a. Clasificarea probelor1 2
- probele se clasifică, în principal, după următoarele criterii:
(i) în funcţie de izvorul lor:
-proba imediată (nemijlocită, primară) este proba care ajunge la cunoştinţa orga¬nelor judiciare dintr-un izvor direct (dc
exemplu, declaraţia persoanei vătămate care a fost prezentă la momentul săvârşirii infracţiunii ori a unui martor ocular);
1 în cursul judecăţii nu se mai poate proceda la o nouă contestare a legalităţii strângerii şi administrării probelor
în cursul urmăririi penale, aceste aspecte fiind tranşate definitiv în cursul procedurii de cameră preliminară.
2 în acelaşi sens, a se vedea I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 423-424; A. Zarafiu, op. cit, p. 173-174.
- proba mediată (mijlocită, derivată) este proba care ajunge la cunoştinţa orga-
nelor judiciare dintr-un izvor derivat (de exemplu, declaraţia unui martor indirect,
care a auzit despre săvârşirea infracţiunii din declaraţiile unui martor ocular).
Această clasificare prezintă importanţă practică, deoarece organele judiciare au interesul de a obţine probe din prima
sursă. Organele judiciare sunt obligate să verifice exactitatea probei mediate prin administrarea altor probe (de exemplu,
în cazul în care există un martor care a auzit despre comiterea infracţiunii de la martorul ocular, procurorul trebuie să facă
demersuri pentru a audia martorul ocular).
(ii) în funcţie de raportul cu obiectul probaţiunii:
- proba directă este proba care se află în legătură directă cu existenţa infracţiunii, vinovăţia sau nevinovăţia
suspectului sau inculpatului (de exemplu, luarea unui bun pe nedrept din posesia sau detenţia altuia în scopul însuşirii pe
nedrept, în cazul infracţiunii de furt); proba directă este un fapt principal;
- proba indirectă (indicii) este proba care se află în legătură indirectă cu existenţa infracţiunii, vinovăţia sau
nevinovăţia suspectului sau inculpatului, putând servi la stabilirea adevărului numai prin coroborare cu una sau mai multe
probe directe; proba indirectă este un fapt probatoriu;
- pentru dovedirea acuzării, dar şi pentru construirea apărării se pot folosi atât probele directe, cât şi cele indirecte.
Faptele sau împrejurările ce constituie obiectul infracţiunii sunt mai facil de dovedit în cazul în care probaţiunea se
întemeiază pe probe directe. Probaţiunea prin probe indirecte este mai complexă şi acestea trebuind a fi coroborate cu alte
probe directe sau indirecte pentru stabilirea adevărului în cauză;
. Este nefondată susţinerea inculpatei şi în ce priveşte faptul că depozi-ţiile persoanelor audiate în calitate de martori nu
pot fi de natură a duce la convingerea săvârşirii faptei, aceştia ncavând cunoştinţă directă despre cele relatate. Este
adevărat că, luate individual, aceste declaraţii nu pot fi considerate ca dovezi certe de vinovăţie, dar acestea trebuie
coroborate şi cu restul dovezilor de la dosar, care se completează una pe cealaltă şi duc la concluzia săvârşirii faptei
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5169/2004, www.legalis.ro).

9
- deşi NCPP nu mai cuprinde o definiţie legală explicită, apreciez că se va reţine existenţa unor indicii temeinice atunci
când, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire
penală a săvârşit fapta prevăzută de legea penală; indicii temeinici rezultă din datele existente (nu obligatoriu din
mijloacele de probă) intr-un dosar penal aflat fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii şi vor fi avuţi în vedere:
(i) dc organele de cercetare penală pentru a pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea
acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii
temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandatul de arestare se află în domiciliul sau reşedinţa
respectivă; tot astfel, NCPP prevede că în vederea executării mandatului de aducere emis de judecătoml de drepturi şi
libertăţi sau de instanţa dc judecată, organele de cercetare penală pol pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei

persoane în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea
mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit;
(ii) de procuror la dispunerea măsurii obţinerii datelor privind situaţia financiară a unei persoane ori a unor măsuri
de protecţie a martorilor sau a persoanelor vătămate ori la formularea unei propuneri de emitere a unui mandat de
percheziţie domiciliară/informatică; deopotrivă, legea prevede că procurorul poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa
oricărei persoane fizice, (ară învoirea acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, Iară învoirea
reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din
mandatul de arestare se află în domiciliul sau reşedinţa respectivă;
(iii) de judecătorul de drepturi şi libertăţi, când se pronunţă cu privire la dispu¬nerea percheziţiei dornici)
iare/informatice ori cu privire la emiterea unui mandat de aducere;
(iv) de instanţa de judecată, când se pronunţă cu privire la dispunerea unor măsuri necesare bunei administrări a
cauzei etc,;
- indicii temeinici nu pot fi reţinuţi de instanţă pentru fundamentarea unei hotărâri în materia măsurilor preventive
ori de condamnare a inculpatului, în acest caz existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului trebuie a fi stabilită dincolo
de orice dubiu rezonabil, pe bază de probe rezultate din mijloace de probă;
- în doctrină1 se mai menţionează o altă clasificare a probelor realizată în secolul al XVIII-lea de Cesare Beccaria
fiind utilizat drept criteriu de clasificare relevanţa probelor în ceea ce priveşte vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului,
distingându-se între probele perfecte (care exclud posibilitatea nevinovăţiei cuiva) şi cele imperfecte (care nu exclud
nevinovăţia unei persoane). Apreciez că faţă de standardele de protecţie a prezumţiei de nevinovăţie dezvoltate în juris
prudenţa Curţii Europene în ultimii 40 de ani o asemenea clasificare este anacronică.
Secţiunea a 4-a. Administiarca probelor
§1. Noţiuni
- administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în faţa organului judiciar probele
legale, relevante şi utile pentru stabilirea faptelor şi împrejurărilor a căror existenţă sau inexistenţă trebuie constatată în
vederea aflării adevărului în cauză;
- organele de constatare sunt organe extrajudiciare care, deşi nu sunt organe de urmărire penală, au obligaţia legala
de a îndeplini anumite acte strict şi limitativ pre¬văzute de lege (să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii
şi de ridi¬
11. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 424.

care sau conservare a mijloacelor materiale de probă; în cazul infracţiunilor flagrante au dreptul de a face percheziţii
corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făp¬tuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală); actele
întocmite de organele de constatare nu sunt acte de cercetare sau urmărire penală şi trebuie înaintate procurorului;
procesele-verbale încheiate de organele de constatare au natura juridică a unor acte de sesizare a organelor de urmărire
penală (nu sunt mijloace de probă) şi nu pot fi supuse controlului pe calea contenciosului adminis¬trativ; ca excepţie, pot
avea valoare probatorie în procesul penal datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, strânse de organele
de constatare specializate ale statului în urma desfăşurării activităţilor autorizate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sau mijloacele materiale de probă descoperite de organele de constatare, înscrisurile ridicate de organele de constatare;
- în cursul urmăririi penale organ ul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în
defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere; tot în cursul urmăririi penale administrarea de probe
este posibilă în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi în cadrul procedurii audierii anticipate sau în procedurile
referitoare la libertatea persoanei (de pildă, administrarea probei cu înscrisuri în circumstanfiere în procedura de
soluţionare a cererii de revocare a măsurii arestării preventive sau audierea inculpatului cu privire la temeiurile
propu¬nerii de arestare preventivă);
- în principiu, în prima fază a procesului penal probele se administrează odată cu începerea urmăririi penale in
rem. Ari. 305 NCPP sau art. 309 NCPP impun condiţia existenţei de probe pentru a se dispune continuarea efectuării
urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a acţiunii penale;

10
- ca excepţie, art. 111 alin. (9) NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016 prevede că audierea persoanei vătămate
poate fi realizată de îndată ce organul de urmărire penală este sesizat, chiar dacă nu a fost începută urmărirea penală;
această nouă reglementare prin care se realizează transpunerea art. 20 din Directiva 2012/29/UE constituie o excepţie
permisă de NCPP în care organele judiciare pot administra un mijloc de probă înainte de începerea urmăririi penale;
- procedura audierii anticipate prevăzută de art. 308 NCPP nu poate fi desfăşurată înainte de existenţa unui suspect
sau inculpat în cauză faţă de scopurile urmărite prin parcurgerea acesteia;
- poate fi administrată proba cu înscrisuri noi (care nu se regăsesc între actele şi lucrărilor dosarului de urmărire
penală) în procedura plângerii împotriva soluţiilor de clasare ori în procedura de verificare a legalităţii şi temeiniciei
ordonanţei de renun¬ţare la urmărirea penală sau în cea de verificare a legalităţii şi temeiniciei soluţiei de redeschidere a
urmăririi ori în procedura confiscării speciale sau a desfiinţării unor înscrisuri după dispunerea unei soluţii de netrimitere
în judecată;
- în faza camerei preliminare, ca efect al DCC nr. 641/2014, judecătorul va putea încuviinţa administrarea de probe
(înscrisuri conform Legii nr. 75/2016) cu privire la aspectele ce ţin de legalitatea sau loialitatea efectuării urmăririi penale;

- în cursul judecăţii instanţa administrează probe la cererea procurorului, a per-soanei vătămate sau a părţilor şi,
în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale; potrivit art. 374 alin. (5)-
(10) NCPP) instanţa întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. în cazul în care
se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi
administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi
adresa acestora. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de persoana vătămată nu
se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, persoanei
vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare. Totuşi, probele administrate în cursul urmăririi
penale şi necontestate de către părţi pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe
noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei;
- cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii (înainte
sau în cursul cercetării judecătoreşti) se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare, avându-se în vedere
următoarele criterii: legalitatea, relevanţa, utilitatea probei, precum şi posibilitatea materială de administrare a probei;
- legalitatea presupune ca probele să fie prevăzute de lege sau să nu fie interzise de lege (imposibilitate juridică
de a administra probe nelegale);
- relevanţa: aceasta include criterii doctrinale ale pertinenţei (acea însuşire a unei probe de a servi la dovedirea
unor fapte şi împrejurări privind cauza aflată în faza de urmărire penală sau judecată) şi concludentei (acea însuşire a unei
probe pertinente de a contribui la aflarea adevărului într-o cauză penală; probele concludente sunt şi probe pertinente,
reciproca nefiind valabilă; contraprobele sunt, de asemenea, probe concludente, urmărind să se dovedească prin
intermediul lor inexactitatea unor probe deja administrate); în acest sens, art. 100 NCPP, la ipotezele în care organele
judi¬ciare pot respinge o probă nu se realizează o distincţie între noţiunile de pertinenţă şi concludenţă, legiuitorul
raportându-se la conceptul general de relevanţă a probelor, ca o noţiune care reuneşte atât analiza pertinenţei, cât şi pe
cea a concludenţei.
- utilitatea este aceea condiţie ce trebuie să fie satisfăcută de o probă pentru a fi încuviinţată administrarea ei;
utilitatea probei presupune că administrarea ei este necesară pentru soluţionarea cauzei; orice probă utilă este şi relevantă,
reciproca nefiind valabilă;
- posibilitatea materială de administrare a probei presupune ca aceasta să existe şi să se poată recurge la
administrarea ei; imposibilitatea materială de administrare a probei trebuie să conducă la respingerea acesteia (de pildă,
solicitarea de audiere a unui martor decedat la momentul cererii de administrare a probei, solicitarea de încu¬viinţare a
unui înscris care a fost distrus fără a exista o copie ori o variantă electro¬

nică a acestuia, cererea de efectuare a unei expertize medico-legale asupra unui cadavru care a fost incinerat după deces
etc.);
- aprecierea legalităţii, relevanţei şi a utilităţii probei ori a posibilităţii materiale de administrare a acesteia se
realizează la momentul încuviinţării acesteia de către organele judiciare;
- judecătorul de cameră preliminară poate respinge o probă solicitată dacă prin aceasta nu se urmăreşte dovedirea
unor aspecte de nelegalitatc a urmăririi penale, ci numai de netemeinicie a acuzaţiei;
- potrivit art. 100 alin. (4) NCPP, organele judiciare pot respinge o cerere privi¬toare la administrarea unor probe
atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză (probă nepertinentă sau neconcludentă)-, lipsa
de relevanţă conduce la concluzia că o astfel de probă nu trebuie să fie administrată, întrucât nu poate produce vreo
influenţă cu privire la soluţiile care pot fi dispuse în cauză, în funcţie de specificitatea fiecăreia faze procesuale. în acest
11
sens, în jurisprudenţa instanţelor britanice s-a arătat că „prin analiza criteriului relevanţei, un judecător chemat să decidă
cu privire la admisi¬bilitatea unei probe, trebuie să stabilească dacă proba este aptă să potenţeze sau să descreascâ
probabilitatea existenţei faptului care face obiectul probei (cauza Randall, 2004 apud R. Munday, op. cit., p. 18).
b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate
suficiente mijloace de probă (probă inutila);
c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu (în realitate nu este vorba de o ipoteză de respingere a probei,
ci de unul dintre cazurile prezentate mai sus în care există dispensă de probă, faptele notorii fiindfapte care nu trebuie
dovedite);
d) proba este imposibil de obţinut (imposibilitate materială de administrare);
e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţitâ (de pildă, proba solicitată de un martor sau de un
denunţător);
f) administrarea probei este contrară legii (probă nelegală).
- în toate ipotezele organele judiciare au obligaţia procedurală pozitivă ca prin raportare la dispoziţiile art. 100
NCPP să motiveze soluţiile de admitere sau respin¬gere a probelor solicitate de procuror, părţi sau subiecţii procesuali
principali; în cursul judecăţii instanţele trebuie să asigure plenitudinea drepturilor garantate de art. 6 parag. (1) şi (3) lit.
d) din Convenţia europeană soluţiile acestora în materia probelor putând conduce la încălcarea dreptului la un proces
echitabil în măsura în care egalitatea armelor şi dreptul de a obţine interogarea unor martori este afectată; relevante în
acest sens sunt constatările Curţii Europene în cauza Băcanu şi Societatea Comercială „ R ” S.A. c. României (hotărârea
din 3 martie 2009) în care instanţa europeană a subliniat că „art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană lasă, în
principiu, în sarcina instanţelor interne, să evalueze utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune
convocarea şi audierea oricărui martor propus în apărare: după cum arată şi sintagma „în aceleaşi condiţii”, obiectivul său
esenţial fiind asigurarea egalităţii armelor. Totuşi, noţiunea de „egalitate a armelor” nu epui¬zează conţinutul parag. 3 lit.
d) al art. 6 şi nici al parag. 1 al aceluiaşi articol, acesta

reprezentând una dintre multele sale aplicaţii. Nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul” nu a putut să interogheze
un anumit martor al apărării; trebuie ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru
aflarea adevărului şi că refuzul de a-1 audia a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare. Curtea observă că în cauză a avut
loc o confruntare directă, în şedinţă publică, între persoana vătămată şi reclamanţi şi reţine că unele întrebări au fost
încuviinţate; astfel, din încheierea de şedinţă nu reiese că respingerea întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat
audierea în aşa măsură încât dreptul la apărare să fi fost încălcat. Cu toate că acest aspect al capătului de cerere, privit
individual, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenţiei, în analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul
procedurii relevă un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului la apărare al reclamanţilor. Curtea reţine că
reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să audieze anumiţi martori, în ciuda complexităţii cauzei ce viza
circumstanţele controversate ale înfiinţării şi funcţionării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai
observă că toate celelalte cereri în probaţiune ale reclamanţilor au fost respinse de către instanţe. Curtea este surprinsă nu
numai de numărul cererilor în probaţiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare şi stereotipe pe care instanţele le-
au oferit pentru a motiva acest refuz, deşi de fiecare dată reclamanţii au detaliat motivele cererilor şi utilitatea probelor.
Astfel, a fost compromis ansamblul probelor propuse de către reclamanţi, care se baza în principal pe audierea martorilor
în contradictoriu şi în şedinţă publică. în aceste condiţii, Curtea consideră că economia generală a procesului impunea să
le fie acordat recla¬manţilor dreptul de a interoga sau de a obţine interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea
lor. în concluzie, având în vedere importanţa respectării dreptu¬rilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ţinând
cont de circumstanţele deosebite ale speţei, că aceste drepturi au suferit asemenea limitări, încât reclamanţii nu au avut
parte de un proces echitabil”.
- potrivit art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, instanţa de apel are obligaţia procedurală
pozitivă să readministreze declaraţiile (martorilor, părţilor, persoanei vătămate experţilor etc.) pe care prima instanţă şi-a
întemeiat soluţia de achitare, indiferent de temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP reţinut; această modificare
legislativă a fost introdusă în vederea asigurării respectării standardelor de jurisprudenţă ale Curţii Europene, în
interpre¬tarea art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia europeană, întrucât pentru a se ajunge la o nouă apreciere a
probatoriului (în special atunci când prin motivele de ape se solicită dispunerea unei soluţii de condamnare de instanţa de
control judiciar, în condiţiile în care anterior prima instanţa dispusese achitarea) este necesar ca instanţa de apel să fi
procedat la reaudierea nemijlocită a inculpatului, persoanei vătămate, martorilor, experţilor ori a altor persoane ale căror
declaraţii au servit la pronunţarea hotărârii primei instanţe; în aceste condiţii, atunci când din considerentele hotărârii
primei instanţe rezultă că aceasta şi-a întemeiat soluţia de achitare pe declaraţiile unor persoane audiate în cauză instanţa
de apel nu poate refuza reaudierea acestor persoane pe motiv de lipsă de relevanţă sau utilitate; este însă posibil ca unele
dintre declaraţiile administrate în faţa primei instanţe şi care au servit la pronunţarea soluţiei de achitare să nu fie
contestate sub aspectul temeiniciei sau a fiabilităţii în

12
faţa instanţei de control judiciar de procuror, părţi sau de persoana vătămată, caz în care prin trimiterea realizată de art.
421 pct. 2 lit. a) teza finală NCPP introdus prin
O.U.G. nr. 18/2016 la dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(8) NCPP legiuitorul a procedat la o temperare a obligaţiei procedurale
pozitive, stipulând posibilitatea instanţei de control judiciar de a nu proceda la o nouă administrare a probelor necontestate,
care vor fi puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate1 şi a procurorului şi vor fi avute în vedere de
instanţă la deliberare; totuşi, dacă instanţa de apel apreciază că readministrarea probelor necontestate este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, considerând că prin lipsa readministrării ar fi ştirbit principiul nemijlocirii,
poate dispune din oficiu readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare; ca excepţie,
instanţa de apel nu va proceda la reaudiere atunci când proba nu mai este posibilă să fie administrată [imposibilitate
materială de administrare a probei; de pildă a survenit decesul mar¬torului sau, în ciuda demersurilor exhaustive făcute
de instanţa de control judiciar, nu a fost posibilă identificarea locului unde se află martorul pentru a fi chemat la audiere
(situaţie întâlnită în practică în cazul persoanelor străzii fără locuinţă)] sau atunci când exista o imposibilitate juridică de
a administra proba, prima instanţă procedând în mod nelegal la audieri.
§2. Sarcina probei {onusprobandi)
2.1. Noţiune. Conţinut
- reprezintă obligaţia ce revine participantului la procesul penal de a dovedi faptele sau împrejurările ce constituie
obiectul probei1;
- instituţia sarcinii probei este diferită de propunerea de probe, aceasta din urmă constituind un drept al părţilor
sau subiecţilor procesuali principali în cadrul proce¬sului penal;
- potrivit art. 99 NCPP, în acţiunea penală (exercitată din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate)
sarcina probei aparţine, în principal, procurorului (respectiv organelor de cercetare penală sub supravegherea
procurorului), iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capa¬citate de exerciţiu restrânsă; se remarcă astfel că
spre deosebire de vechea reglemen¬tare în care sarcina probei în acţiunea penală revenea atât organului de urmărire
penală, cât şi instanţei de judecată, NCPP dă eficienţă regulii generale actori incumbit probatio, luând în considerare
faptul că instanţa nu este cea care afirmă existenţa unei situaţii de fapt în acuzare sau în apărare, intervenţia acesteia având
caracter subsidiar doar atunci când administrarea probelor este imperios necesară formării convingerii sale;
Relevantă în materia sarcinii probei este afirmaţia scriitorului francez Maurice Toesca potrivit caruia. „Certitudinea nu a
fost niciodată o dovadă. Dovada nu a fost niciodată şi nici nu va fi un adevăr "

- potrivit NCPP, instanţa sau judecătorul de drepturi de libertăţi or judecătorul de cameră preliminară nu au sarcina
probei;
- conform art. 306 NCPP, pentru realizarea obiectului urmăririi penale organele de cercetare penală au obligaţia
ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze
probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 NCPP. După înce¬perea urmăririi penale, organele de cercetare penală
strâng şi administrează probele, atât în favoarea, căi şi în defavoarea suspectului ori inculpatului. Organul de urmă¬rire
penală se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în condiţiile art. 100 alin. (3) şi (4) NCPP, asupra cererilor de administrare
a probelor, în limita competenţei sale. Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor
mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de
urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate,
care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis
procurorului împreună cu dosarul cauzei. Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru
identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse. Aşadar, organele de urmărire penală
sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea existenţei faptei, a elementelor constitutive ale
infracţiunii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, precum şi a lipsei vreunui impediment la punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale, prevăzut de art. 16 NCPP; în cazul în care organele de cercetare penală nu au administrat toate probele
necesare lămuririi cauzei, procurorul va dispune restituirea cauzei în vederea completării cercetării penale;
- în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă sar¬cina probei incumbă, în
subsidiar, şi persoanei vătămate care, faţă de natura infrac¬ţiunii a cărei victimă a fost, este cel mai bine plasată in
aducerea de elemente proba¬torii relevante;
- în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezo¬nabil, vinovăţia suspectului ori
a inculpatului, dubiul va profita acestuia, consi- derându-se că nu există temei pentru tragerea la răspundere penală a
acestuia (in dubio pro reo)',
Având în vedere că probele nu au valoare mai dinainte stabilită, şi ca expresie a principiului in dubio pro reo - în sensul
că atunci când, urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei
inculpatului şi această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi probe şi deci, prezumţia de nevinovăţie nu
este răsturnată, orice îndoială este în favoarea inculpatului (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6535/2004, www.legalis.ro).
13
- în latura civilă a cauzei sarcina probei aparţine părţii civile, cu excepţia situaţiei în care acţiunea civilă este
exercitată de procuror, când sarcina probei incumbă în faza de urmărire penală, procurorului şi organelor de cercetare
penală, iar în cursul

judecăţii, procurorului; inculpatul şi partea responsabilă civilmente au posibilitatea de a dovedi netemeinicia pretenţiilor
civile prin propunerea de probe relevante şi utile cauzei.
2.2. Sarcina probei şi prezumţia de nevinovăţie
- în procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei şi prezumţia de nevinovăţie; incumbă acuzării să
ofere probe suficiente pentru a fonda o declaraţie de vinovăţie şi să indice persoanei trimise în judecată care sunt acuzaţiile
formulate împotriva sa, în scopul de a îi da ocazia de a-şi pregăti apărarea şi de a propune probe1. Astfel, instanţa
europeană arată că sarcina probei revine organelor de urmă¬rire penală care formulează acuzaţia, iar orice dubiu în
stabilirea situaţiei de fapt profită acuzatului;
Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct
de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei s-a produs o serie
de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care
trebuie să răspundă următoarelor cerinţe'. 1. vinovăţia se stabileşte în cadrul unui
proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu
înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; 2, sarcina probei revine organelor judiciare,
motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului
penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru
următoarea fază a procesului; 3. la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până
la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la
adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este
răsturnată cu efecte erga omnes; 4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze
pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin
probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare. Toate aceste cerinţe sunt
argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie,
dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept dis-
tinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vino-
văţiei printr-o hotarare penală definitivă. Având în vedere că, la pronunţarea
unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei incul-
patului pe bază de probe sigure, certe şi, întrucât în cauză probele în acuzare nu
au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei
nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii
potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie,
un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului,
se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care
dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o infor-
maţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta
imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să
se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 6 decembrie 1988, în cauza Barberă, Messegue şi Jabardo c. Spaniei, parag. 67-77.

nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite. înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt.
înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabi-litate, ci
pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta
supusă judecăţii). Doar în acest mod se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea
obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, lără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul
probelor (l.C.CJ., secţia penală, decizia nr. 3419/2013, www.scj.ro).
- Curtea Europeană (CtEDO, hotărârea din 7 octombrie 1998, în cauza Salabiaku c. Franţei, parag. 19-30, CtEDO,
hotărârea din 23 iulie 2002, în cauza Janosevic c. Suediei, parag. 101, CtEDO, hotărârea din 25 septembrie 1992, în cauza
Pham Hoang c. Franţei, parag. 21-36) apreciază că existenţa prezumţiilor de vinovăţie nu este în mod necesar contrară
Convenţiei europene. Acestea trebuie să fie prevăzute în limite rezonabile, în scopul de a nu lipsi de substanţă prezumţia
de nevinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie să fie irefragabilă, trebuind să fie admisă posibilitatea efectuării
probei contrare. Statele contractante trebuie să menţină un echilibru între importanţa obiectivului ce este urmărit şi dreptul
la apărare. Cu alte cuvinte, mijloacele folosite trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit; sintetizând concepţia
Curţii de la Strasbourg în acest domeniu, în jurisprudenţa instanţelor britanice s-a arătat: „preocuparea principală este ca
14
procesul să fie echi¬tabil, iar prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental care urmăreşte acest scop. Convenţia
europeană nu interzice prezumţiile de fapt şi de drept, dar cere ca acestea să fie păstrate în limite rezonabile şi să nu fie
arbitrare. Este în competenţa statelor să definească elementele constitutive ale infracţiunii, numai prin raportare la latura
obiectivă, excluzând latura subiectivă (care este prezumată). Dar substanţa şi efectul oricărei prezumţii stipulate împotriva
reclamantului trebuie să fie rezonabilă şi să poată fi supusă dezbaterii. Prezintă importanţă la aprecierea proporţionalităţii
şi rezonabilităţii oportunitatea oferită acuzatului să răstoarne prezumţia, garantarea dreptului la apărare, flexibilitatea în
aplicarea acestei prezumţii, posibilitatea oferită instanţei de a aprecia toate probele, dificultăţile cu care procurorul s-ar
putea con- Ifunta în absenţa prezumţiei. Preocupările în vederea protejării securităţii naţionale nu exonerează statele
membre de obligaţia de a respecta standardele minimale de echitabilitate a procesului. Justificarea oricărei încălcări a
prezumţiei de nevinovăţie nu poate fi realizată decât prin analizarea tuturor faptelor şi împrejurărilor ce deter¬mină
aplicarea în cauză a unei anumite prevederi legale”1;
- suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia,
şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare; în cazul când există probe de vinovăţie, suspectul sau inculpatul are
dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, putând solicita administrarea de probe în apărare; ca excepţie, sarcina probei
aparţine suspectului sau inculpatului care invocă o cauză justificativă sau de neimputabilitate, ce fusese anterior dovedită
de către organele de urmărire
1 A se vedea I.H. Dennis, The Law of Evidence, 3rd edition, Sweet&Maxwell, 2007, p. 469.

penală (spre exemplu, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, legitima apă¬rare) ori în ipoteza în care acesta
invocă o chestiune prealabilă, preliminară sau prejudicială sau atunci când este formulată o cerere de recuzare de
partea/subiectul procesual principal;
- în cazul în care suspectul sau inculpatul invocă în mod credibil existenţa unei provocări poliţieneşti, sarcina
probei aparţine organelor de urmărire penală care trebuie să dovedească caracterul pasiv al acţiunii agenţilor statului (a
se vedea, în acest sens, cauza Lagutin ş.a. c. Rusiei).
- ataşarea cazierului judiciar al reclamantului în dosarul de urmărire penală sau în cel de instanţă nu constituie o
încălcare a prevederilor art. 6 parag. 2, nefiind de natură să dea naştere unei prezumţii de vinovăţie care să aducă atingere
imparţialităţii instanţei1.
§3. Procedura de administrare a probelor
- în cazul în care probele nu sunt interzise de lege, satisfac exigenţele relevanţei, utilităţii şi este posibilă material
administrarea, organele judiciare trebuie să procedeze la administrarea lor;
- organele de urmărire penală, din oficiu sau la cererea suspectului, a persoanei vătămate şi a părţilor, dispun
administrarea sau strângerea probelor legale, relevante şi utile soluţionării cauzei; deopotrivă, organele de urmărire penală
au obligaţia procedurală pozitivă de a face toate demersurile necesare în vederea descoperirii probelor ce trebuie
administrate în cauză;
- în faza camerei preliminare, la cererea procurorului ori a persoanei vătămate sau a părţilor ori din oficiu,
judecătorul trebuie să pună în dezbaterea contradictorie a acestora probele propuse pentru a dovedi nelegal itatea urmăririi
penale (nelegalitatea actelor procesuale sau procedurale sau nelegalitatea ori neloialitatea administrării probelor), iar apoi
să dispună administrarea numai a celor legale, relevante şi utile prin raportare la acest obiect strict determinat al
probaţiunii în această fază procesuală;
- în faza de judecată, instanţa, la cererea procurorului ori a persoanei vătămate sau a părţilor ori din oficiu, trebuie
să pună în dezbaterea contradictorie a acestora probele propuse, iar apoi să dispună administrarea numai a celor legale,
relevante şi utile;
- în cazul în care procurorul sau instanţa a încuviinţat administrarea unei probe, poate reveni motivat ulterior în
cursul procesului asupra acestei măsuri atunci când se constată că proba anterior încuviinţată este nerelevantă sau inutilă
sau că adminis¬trarea probei nu este posibilă sau este nelegală;
- faptele sau împrejurările ce formează obiectul probei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă care nu este
interzis de lege, organele judiciare având libertatea de a alege oricare dintre acestea pentru stabilirea adevărului judiciar;
în unele cazuri, legea poate limita sfera mijloacelor de probă cu care se poate dovedi o anumită faptă
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 10 februarie 1983, în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei, parag. 40.

sau împrejurare (de pildă, în cazul suspendării urmăririi penale sau a judecăţii, când starea de boală gravă nu poate fi
probată decât printr-o expertiză medico-legală, ori în cazul chestiunilor prealabile ce pot fi probate numai cu mijloacele
de probă din materia căreia îi aparţine chestiunea);
- administrarea probelor se realizează prin diferite procedee probatorii (de pildă, ascultarea suspectului sau a
inculpatului, ascultarea martorilor, efectuarea unei exper¬tize, percheziţia);
- la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice per¬soană care cunoaşte vreo probă sau
deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze;

15
- în vederea asigurării principiului egalităţii armelor şi a dreptului la apărare în cursul urmăririi penale, legea
procesuală a prevăzut mai multe situaţii în care subiecţii procesuali principali sau părţile sau apărătorii acestora pot lua
cunoştinţă de materialul probator administrat în cauză, dintre care exemplificăm următoarele:
a) suspectul sau inculpatul, precum şi celelalte părţi sau persoana vătămată au dreptul de a participa la efectuarea
oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la administrarea probelor, cu excepţia: (i) situaţiei în care se utilizează
metodele speciale de supraveghere ori cercetare; (ii) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor
flagrante. în vederea exercitării acestui drept, părţile, subiecţii procesuali principali sau avocatul acestora pot solicita să
fie încunoştinţaţi de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi
libertăţi. încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în
acest sens un proces-verbal;
b) percheziţia domiciliară sau informatică se face, în principiu, în prezenţa persoanei de la care se ridică obiecte
sau înscrisuri; suspectul sau inculpatul arestat preventiv trebuie adus la efectuarea acestor procedee probatorii;
c) reconstituirea se realizează în prezenţa suspectului sau inculpatului, în cazurile în care asistenţa juridică este
obligatorie;
d) inculpatul cu privire la care s-a formulat o propunere de arestare preven- tivă/arest la domiciliu ori de prelungire
a duratei măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu poate lua cunoştinţă, după înregistrarea cauzei la judecătorul
de drepturi şi libertăţi, de piesele dosarului de urmărire penală în vederea pregătirii apărării;
e) inculpatul care a formulat o cerere de revocare a măsurii arestării preventive, de înlocuire a măsurii arestării
preventive cu controlul judiciar/controlul judiciar pe cauţiune ori o plângere împotriva ordonanţei prin care procurorul a
dispus luarea sau prelungirea măsurii controlului judiciar/controlului judiciar pe cauţiune poate lua cunoştinţă, după
înregistrarea cauzei la judecătorul de drepturi şi libertăţi, de piesele dosarului de urmărire penală în vederea pregătirii
apărării;
f) la efectuarea expertizei (tehnice, criminalistice, contabile, medico-legale etc.) părţile sau subiecţii procesuali
principali pot solicita ca un expert desemnat de acestea (expert-parte) să participe la efectuarea procedeului probatoriu,
alături de expertul desemnat de organul judiciar.

§4. Consultarea dosarului

- dreptul de acces la dosar este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale care în art. 7 prevede că: „(1) Atunci când o persoana este arestată şi reţinută în orice etapă a procesului
penal, statele membre se asigură că documentele referitoare la cauza specifică, aflate în posesia autorităţilor competente
şi care sunt esenţiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reţinerii,
sunt puse la dispoziţia persoanelor arestate sau a avocaţilor acestora, (2) Statele membre se asigură că autorităţile
competente acordă persoanelor suspectate sau inculpate sau avocaţilor acestora accesul cel puţin la toate mijloacele de
probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor şi pentru a pregăti apărarea. (3) Fără a aduce atingere alineatului (1), accesul
la materialele menţionate la alineatul (2) se acordă în timp util pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor în materie
de apărare şi cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă. în cazul în care alte mijloace de probă intră în posesia
autorităţilor competente, acestea acordă accesul la ele în timp util pentru a putea fi luate în considerare. (4) Prin derogare
de la alineatele (2) şi (3), cu condiţia ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite
materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor
fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca
de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului
membru în care se desfăşoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului
intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în confor¬mitate cu prezentul alineat este luată de o
autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar”;
- Directiva 2012/13/UE a fost transpusă în NCPP, în principal, prin dispoziţiile art. 94 NCPP intitulat consultarea
dosarului;
- potrivit NCPP, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi avocaţii aces¬tora au dreptul de a solicita
consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal; astfel NCPP a reglementat în mod explicit o garanţie inerentă a
dreptului la apărare în scopul de a permite părţilor şi subiecţilor procesuali principali să aibă timpul şi facilităţile necesare
pregătirii unei apărări concrete şi efective în procesul penal;
- în cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de
care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului; această obligaţie nu se aplică cu privire la raporturile dintre avocat
şi client;
- dreptul de a consulta dosarul are trei componente: 1. dreptul de a studia actele dosarului; 2. dreptul de a nota
date sau informaţii din dosar; 3. dreptul de a obţine fotocopii ale actelor dosarului pe cheltuiala clientului, cu asigurarea
protecţiei datelor cu caracter personal (prin eliminarea acestora din cuprinsul fotocopiilor); deopotrivă, este posibilă
obţinerea dosarului în format electronic (scanat);
16
- în cursul urmăririi penale, competenţa de a determina data şi durata consultării aparţine exclusiv procurorului
care trebuie să stabilească exercitarea dreptului intr-un termen rezonabil având în vedere data solicitării, precum şi
volumul dosarului de urmărire penală (ce trebuie studiate sau fotocopiate); astfel, procurorul poate stabili ziua şi ora la
care avocatul trebuie să se prezinte la sediul organului judiciar pentru a studia dosarul, durata perioadei în care avocatul
poate studia şi nota date şi informaţii din dosarul de urmărire penală, data la care vor fi eliberate fotocopii ale actelor
dosa¬rului solicitate;
- procurorul poate delega organelor atât activitatea de punerea la dispoziţie avoca¬tului părţilor şi subiecţilor
procesuali principali a dosarului pentru a fi studiate actele acestuia ori pentru a nota date sau informaţii din dosar, cât şi
activitatea de foto¬copiere a actelor dosarului;
- dreptul de a consulta dosaml nu este un drept absolut, putând fi restricţionat motivat în cazurile în care prin
consultare s-ar aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale;
- după începerea urmăririi penale in rem, respectiv după dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale faţă
de suspect şi până la punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul poate restricţiona prin ordonanţă motivată
consultarea dosarului de către suspect, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, dacă prin aceasta
s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale; astfel, fiind reglementată o restricţie a dreptului la apărare,
aceasta trebuie să fie necesară şi proporţională cu scopul urmărit, ceea ce impune procurorului obligaţia de a motiva in
concreto dispoziţia de restricţionare a accesului la dosar, iar nu în termeni generici sau prin preluarea strict a textului
legal;
- proporţionalitatea restrângerii dreptului de acces la dosar a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele Dincer
Giil c. Germaniei sau Garda Alva c. Germaniei care au avut ca obiect investigaţiile efectuate cu privire la implicarea
reclamanţilor în reţele de traficanţi de droguri. Instanţa europeană a recunoscut că asigurarea efi¬cienţei urmăririi penale
poate implica şi faptul că unele dintre informaţiile colectate în timpul ei trebuie să fie ţinute secrete, în scopul de a
împiedica persoanele acuzate să afecteze probele şi să submineze cursului justiţiei. însă Curtea Europeană a subli¬niat că
acest obiectiv legitim nu poate fi urmărit în detrimentul restricţiilor substan¬ţiale ale dreptului la apărare şi că informaţii
esenţiale pentru analiza legalităţii privării de libertate trebuie să fie disponibile într-o manieră corespunzătoare
avoca¬tului suspectului. Deopotrivă, Curtea Europeană a arătat că nu pot fi acordate aceleaşi garanţii procedurale ca şi în
cazul unui control jurisdicţional privind arestarea preventivă şi în cazul în care un suspect este pe cale de a se sustrage
urmăririi şi nu a fost încă privat de libertate;
Nu există niciun indiciu potrivit căruia refuzul organelor de urmărire penală de a acorda reclamantului accesul la dosarele
de urmărire penală a fost unul arbitrar. Organele de urmărire penală au subliniat că, din moment ce reclamantul era
suspectat a avea contacte cu cercurile implicate în traficul organizat de droguri în Turcia şi având în vedere sustragerea
sa de la urmărirea

penală, existau încă motive să creadă că accesul la dosar ar fi constituit un risc pentru investigaţiile preliminare aflate în
curs de desfăşurare. Organele de urmărire penală au precizat că era esenţial ca reclamantul, în cazul unei posibile pledoarii
în cadrul unei acuzaţii penale, să poată face o descriere a circumstan¬ţelor cauzei care să nu fi fost influenţată de faptele
stabilite în dosarul de anchetă. Faptul că aceste consideraţii nu doar că au făcut parte din motivarea furnizată în deciziile
lor de către autorităţile de urmărire penală când au respins cererile reclamantului de a avea acces la dosar, dar au constituit,
de asemenea, şi obiectul unor discuţii pe care le-au avut cu avocatul reclamantului în mai multe rânduri, indică faptul că
organele naţionale au luat în considerare interesele apărării şi ale acuzării în deciziile lor şi le-au analizat prin raportare
la necesi¬tatea de a păstra secret dosarul privind investigaţiile preliminare. în aceste cir¬cumstanţe, Curtea apreciază că
dreptul la apărare nu a fost limitat într-o manieră incompatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie (CtEDO,
hotărârea din 4 ianuarie 2012, în cauza Dincer Giil c. Germaniei).
- după punerea în mişcare a acţiunii penale procurorul poate restricţiona prin ordonanţă motivată consultarea
dosarului de către inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, dacă prin aceasta s-ar putea
aduce atin¬gere bunei desfăşurări a urmăririi penale, pentru o durată de cel mult 10 zile (termen
procedural);
- nu este necesar ca cele 10 zile pentru care se dispune interdicţia consultării dosarului să fie consecutive, NCPP
stabilind doar că după punerea în mişcare a acţiunii penale durata totală a restricţiei să nu depăşească 10 zile; şi în această
ipoteză fiind reglementată o restricţie a dreptului la apărare, aceasta trebuie să fie necesară şi proporţională cu scopul
urmărit, ceea ce impune procurorului obligaţia de a motiva in concreta dispoziţia de restricţionare a accesului la dosar,
iar nu în termeni generici sau prin preluarea strict a textului legal;
- este necesar ca după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la terminarea urmăririi penale părţile şi subiecţii
procesuali principali să fi avut posibilitatea de a consulta dosarul pentru pregătirea apărării; din această perspectivă
constituie indicii ale unei proceduri neloiale prin care poate fi afectat dreptul la apărare situaţiile în care părţile şi subiecţii
procesuali principali nu au avut posibilitatea pregătirii efective a apărării în cursul urmăririi penale ca urmare a
restricţionării dreptului la apărare (de pildă, în ipoteza în care după efectuarea pe o perioadă îndelungată de timp a
17
urmăririi penale in rem procurorul dispune în aceeaşi zi continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect şi punerea
în mişcare a acţiunii penale, restricţio¬nează dreptul de acces al inculpatului la dosarul de urmărire penală pe o durată de
10 zile, iar înainte de expirarea acestei perioade emite rechizitoriul, dispunând trimiterea în judecată a inculpatului);
- o dispoziţie specială care derogă de la regula generală prevăzută în art. 94 NCPP este stipulată de art. 145 NCPP
în materia supravegherii tehnice. Astfel, după înce¬tarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are o obligaţie
procedurală pozitivă de a informa, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect (indiferent dacă în cauză a avut sau nu
calitatea de parte sau subiect procesual principal) al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luata
în privinţa sa. După

momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale
în care sunt consemnate activităţile de supra¬veghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la
cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de
supraveghere tehnică;
- ca excepţie, procurorul poate să dispună, prin ordonanţă motivată, amânarea informării sau a prezentării
suporturilor pe care suni stocate activităţile de suprave-ghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu
până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor fami¬liilor acestora;
c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
- şi în aceste ipoteze este reglementată o restricţie a dreptului la apărare care trebuie să fie necesară şi proporţională
cu scopul urmărit, ceea ce impune procuro¬rului obligaţia de a motiva in concreto dispoziţia de amânare a informării sau
a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, iar
nu în termeni generici sau prin preluarea doar a textului legal;
- dispoziţiile cu privire la amânarea informării şi prezentării proceselor-verbale se aplică în mod corespunzător şi
în ipoteza în care în cauză a fost dispusă reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale [art. 147 alin. (8) NCPP
raportat la art. 145 alin. (4) şi (5) NCPP];
- în toate procesele aflate în faza de urmărire penală, fie că a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală, avocatului
nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă
ori îl reprezintă;
- cu ocazia dezbaterii propunerii de arestare preventivă sau de prelungire a măsurii arestării preventive, a cererilor
de revocare, înlocuire, încetare de drept a măsurii arestării preventive sau cu ocazia contestaţiilor formulate în aceste
materii, avocatul inculpatului poate lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală înaintat judecătorului. în această
materie trebuie realizată analiza coroborată a dispoziţiilor art. 287 alin. (2) NCPP şi art. 94 alin, (7) NCPP. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 287 alin. (2) NCPP, procurorul va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parche¬tului de pe
actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată; organul de urmărire penală va
păstra originalul actelor în vederea continuării urmăririi penale. Art. 94 alin. (7) NCPP stipulează că avocatul inculpatului
are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi. Apreciez că acest din urmă articol trebuie
interpretat în sensul acordării posibilităţii avocatului inculpatului de a avea acces la toate actele de urmărire penală care
vizează faptele şi persoanele vizate de propu¬nerea de arestare (nu şi cu privire la alte fapte sau persoane) pentru că numai
acestea

pot influenţa exercitarea deplină a dreptului la apărare în acest cadru procesual. 0 interpretare contrară ar conduce la
eludarea dispoziţiilor art. 94 alin. (4) NCPP, decizia procurorului de a restricţiona consultarea dosarului putând fi
nesocotită prin simpla formulare a unei cereri de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, cerere ce impune
participarea inculpatului la soluţionarea acesteia. Prin urmare, în măsura în care se invocă omisiunea parchetului de a
ataşa dosare de urmărire penală care conţin probe în apărarea inculpatului, judecătorul va putea dispune ataşarea acestora;
- în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii inculpatul şi avocatul său, respectiv persoana
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civil- mente şi avocatul acestora au dreptul să consulte actele dosarului, care
nu poate fi restricţionat prin dispoziţiile organelor judiciare;
- în procedurile din faza executării pedepsei participanţii au dreptul de a consulta dosarul, tară ca acest drept să
poată fi restricţionat de organele judiciare.
§5. Principiile legalităţii şl loialităţii administrării probelor
5.1. Loialitatea procesuală. Noţiune. Categorii de procedee neloiale
- principiul legalităţii administrării probelor este acea regulă potrivit căreia în procesul penal trebuie administrate
probele obţinute cu respectarea dispoziţiilor legale din mijloacele de probă prevăzute de lege;
- principiul loialităţii administrării probelor' este regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau
manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credinţă, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii
18
unei infracţiuni în vederea obţinerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnităţii persoanei,
drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viaţă privată ori secretului profesional; astfel, sunt protejate implicit şi
alte drepturi fundamentale ale omului cum ar fi: dreptul la respectarea demnităţii umane (art. 3 din Convenţia europeană),
dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia europeană) ori dreptul la viaţă privată (art. 8 din Convenţia europeană)1
2; aşadar, legalitatea
1 în doctrină (J. Pradel, Procedure penale, IO™11 edition, Cujas, Paris, 2000, p. 390-391) s-a arătat că deşi
neprevăzut de lege, principiul loialităţii a fost „descoperit” de jurisprudenţă în vederea respectării eticii judiciare. în
privinţa definirii noţiunii s-a apreciat că, faţă de com¬plexitatea ei, este mai simplu de a o caracteriza prin contrariul
acesteia: este neloial ca orga¬nele judiciare să folosească procedee neconforme principiilor fundamentale ale ordinii
juridice în scopul obţinerii mijloacelor de probă. Alţii autori (S. Guinchard, J. Buisson, Procedure pdnale, op. cit., p. 433)
au considerat că principiul loialităţii are ca obiect interzicerea impusă celui ce administrează probatoriul de a utiliza
procedee neloiale, tertipuri sau stratageme.
2 în literatura de specialitate (M. Franchimont, Loyautd, Proportionnalite, et proces equitable, în Les droits de
rHomme au seuil du troisieme millenaire. Melanges en hommage â Pierre Lambert, Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 377-
378) s-a arătat că loialitatea nu corespunde noţiunii de „caracter echitabil al procesului”, prevăzută de art. 6 parag. 1 din
Convenţia europeană sau de art. 14 din Pact. în esenţă, loialitatea nu priveşte decât modalitatea de administrare a probelor.
în schimb, aprecierea caracterului echitabil al procesului presupune

procedurilor nu constituie o garanţie că şi exigenţa de loialitate a fost respectată. In materia administrării probelor, în
special în faza urmăririi penale, constatarea respectării normelor procedurale în obţinerea probei nu atrage în toate cazurile
şi posibilitatea folosirii probei, fiind necesar a se examina în continuare dacă organele judiciare au acţionat în mod loial;
- termenul „loialitate”, derivat din adjectivul latin legalis, are în limbajul modem o conotaţie esenţialmente morală.
Astfel, el evocă ansamblul ideilor de încredere, fidelitate şi onestitate, uneori raportate la cea de legitimitate'; loialitatea
este o trăsă¬tură a acţiunii de strângere a probelor, ce are ca scop pronunţarea unei hotărâri penale legitime, cu respectarea
drepturilor omului şi a demnităţii actului de justiţie2;
- loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil şi implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor
de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiţie şi aflarea
adevărului; astfel, organele judiciare nu trebuie să pună în balanţă eficacitatea procedurilor şi loialitatea procesuală, pentru
a decide care dintre acestea urmează a fi sacrificată pentru aflarea adevărului, indiferent de natura sau gravitatea
infracţiunii investigate;
- loialitatea procesuală se înfăţişează a fi şi un principiu corector al principiului libertăţii probelor, astfel cum
acesta rezultă din art. 97 alin. (1) NCPP care permite folosirea oricăror mijloace de probă care nu sunt interzise de lege;
geometria variabilă a acestui principiu impune o analiză atentă a fiecărei cauze în parte în scopul surprinderii
particularităţilor strategiilor utilizate de organele de urmărire penală pentru a se putea stabili existenţa sau nu a unei
activităţi judiciare loiale. în acest cadru, consider că ipotezele la neloialitate a procedurilor trebuie reţinute în acord cu
dezlegările doctrinare de mai sus şi cu jurisprudenţa CtEDO în materie, astfel că art. 101 NCPP trebuie considerat o
instituţie vie, adaptabilă pe cale de dez¬voltare jurisprudenţială tuturor ipotezelor de neloialitate procedurale, nu doar * 1
un examen de ansamblu al procedurii. Analiza este astfel mai largă decât cea a legalităţii sau a loialităţii administrării
probei. De fapt, judecătorul ar putea să excludă un mijloc de probă nelegal sau neloial administrat, dar să considere că în
ansamblul său procedura este echitabilă, cu excepţia cazului în care neloialitatea a fost astfel încât a viciat întreaga
procedură, a încălcat dreptul la apărare şi principiile procesului echitabil.
1 Ph. Couvreur, Reflexions sur la „loyaute” dans Ies rapports judiciaires intemationnaux, în La Loyaută. Melanges
offerts â Ettienne Cerexhe, Edition Larcier, 1996, p. 67.
2 P. Bouzat, La loyautd dans la recherche des preuves, Melanges Hugueney, Sirey, Paris, 1964, p. 172. In studiul
„Les transformations de l'adminisiration de la preuve p6nale: perspcc- tives comparees”, elaborat sub coordonarea
profesorului G. Guidicelli-Delage, Universite Paris L decembrie 2003, s-a arătat că „din punct de vedere filozofic,
obiectivele procedurii penale - adevăr, legitimitate, eficacitate - în serviciul cărora se află proba, relevă tensiunea internă,
legitimitatea putând constitui o piedică în calea căutării adevărului şi a eficacităţii sau, invers, eficacitatea putând avea
drept rezultat fie obiectivarea adevărului, fie desfigu¬rarea sa etc. ” Pentru o analiză detaliată a principiului loialităţii, a
se vedea E. Boursier, Le principe de la loyaulă de la preuve en droit processuel, Dalloz, Nouvelle bibliotheque des theses,
voi. 23, 2003, p. 133-316; P. Lemoine, La loyaute de la preuve, studiu disponibil Online ţwww. courdecassation.fr).

cazurilor strict delimitate de legea internă. Astfel, protecţia drepturilor fundamentale impune o interpretare evolutivă a
art. 101 NCPP;
- loialitatea administrării probelor este consacrată în art. 101 NCPP, potrivit căruia este oprit a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrân¬gere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe
(de pildă, organele judiciare trebuie să asigure climatul necesar audierii care să nu determine persoana audiată să dea

19
declaraţii după dictare, ori ca urmare a unor întrebări tenden¬ţioase ale căror răspunsuri sunt consemnate incomplet, sau
în condiţii de oboseală excesivă, ori sub imperiul constrângerii);
- deopotrivă, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti
şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei (de pildă, utilizarea penthotalului sau a
hipnozei); interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode
sau tehnici de ascultare (de pildă, în ipoteza în care un martor îşi dă consimţământul să fie ascultat după ce a fost hipnotizat
de un specialist hipno- tolog); tot astfel, un specialist nu poate întocmi un raport de constatare sau de exper¬tiză cu privire
la aspectele constatate de acesta pe parcursul audierii unei persoane atunci când acesta a fost cel care a contribuit la
folosirea de metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi dc a relata în mod
conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei [de pildă, un hipnolog care a procedat la hipnotizarea unui
martor sau a persoanei vătămate (care în prealabil consimţiseră să fie supuse hipnozei) nu poate întocmi un raport de
constatare sau de expertiză cu privire la relatările persoanei ascultate, situaţiile şi împrejurările pe care persoana ascultată
nu şi le poate aminti conştient, dar care pot fi relevate ca urmare a hipnozei neintrând în domeniul de aplicare al
constatărilor sau expertizelor];
- în doctrină1 s-a susţinut că se impune evaluarea loialităţii procesuale cel puţin prin raportare la următoarele
noţiuni;
a) manoperele neloiale care constituie un mod de deturnare a procedurilor pre¬văzute de lege în scopul obţinerii
de probe în mod facil, prin evitarea constrângerilor procedurale de drept comun (de pildă, în cadrul unei anchete efectuate
în mod obli¬gatoriu de procuror, obţinerea de informaţii dc la o persoană privată de libertate de către un poliţist prin
câştigarea încrederii deţinutului în drumul parcurs de la sediul organului judiciar până la locul de deţinere, în condiţiile
în care audierea acestuia nu poate fi realizată decât de procuror în prezenţa unui apărător);
b) stratagemele poliţieneşti constând în acte pozitive ale organelor de urmărire penală apte de a înşela încrederea
unei persoane în scopul obţinerii în mod neloial de probe; de exemplu, într-o decizie pronunţată la data de 7 ianuarie 2014
de Curtea de Casaţie franceză s-a considerat că punerea în practică în mod conjugat a măsurii reţinerii, a plasării acuzaţilor
în celule alăturate şi a dispunerii înregistrării ambientale a discuţiilor purtate de aceştia constituie o stratagemă prin care
s-a urmărit provo¬carea unei discuţii între persoanele private de libertate în scopul de a fi utilizată ca probă; a fost
considerat că această stratagemă are natura unui procedeu neloial în 1
1 E. Veges, G. Vial, O. Leclerc, Droit de la preuve, P.U.F., Paris, 2015, p. 382-386.

administrarea probelor, care a condus ca una dintre persoanele private de libertate să se autoincrimineze, fapt ce a avut
drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului loialităţii probei; astfel, instanţa supremă
franceză a consi¬derat că prin cumulul unor măsuri aparent legale, organele de urmărire penală au folosit o stratagemă
prin care s-a ajuns la încălcarea dreptului la tăcere al acuzaţilor privaţi de libertate;
c) provocarea la comiterea de infracţiuni în scopul obţinerii de probe. Provo¬carea constituie, în esenţă, tot o
stratagema poliţienească (în literatura de specialitate fiind deseori denumită provocarea poliţienească); tratarea distinctă
este însă necesară, ca urmare a anvergurii afectării loialităţii procedurale prin această stratagemă prin care organele
statului determină a persoană să comită o infracţiune pe care ulterior o investighează. Trebuie subliniat încă de pe acum
că, dacă provocarea (determinarea) la comiterea unei infracţiuni în scopul obţinerii de probe constituie un procedeu
neloial, provocarea la probă în scopul constatării comiterii unei infracţiuni nu este, în sine, aptă să conducă la reţinerea
neloialităţii procedurii.
- manoperele şi stratagemele neloiale pot conduce prin ele însele la încălcarea unor drepturi fundamentale fie de
natură substanţială (demnitatea umană, viaţa pri¬vată), fie de natură procedurală (dreptul la un proces echitabil în
componenta referi¬toare la respectarea dreptului la tăcere şi a privilegiului împotriva autoincrirmnării).
5.2. Provocarea
- este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea (de pildă, martori
colaboratori), să provoace o persoană să săvârşească ori să continue comiterea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei
probe;
- provocarea reprezintă acţiunea neloială realizată în scopul obţineri i de probe, constând în determinarea cu ştiinţă
a unei persoane să comită o infracţiune (agentul provocator se află practic, din punctul de vedere al dreptului substanţial,
în postura instigatorului care determină o persoană să ia o rezoluţie infracţională) sau să continue săvârşirea unei
infracţiuni; astfel, provocarea constituie una dintre sursele nulităţilor în procesul penal care are ca efect subsecvent
excluderea probelor obţinute ca urmare a provocării;
- raţiunea interdicţiei provocării săvârşirii unei infracţiuni constă în aceea că statul, prin agenţii săi, nu poate să-şi
depăşească competenţa de a aplica legea, prin instigarea unei persoane să comită o infracţiune, pe care altfel nu ar fi
comis-o, pentru ca apoi să declanşeze împotriva acestei persoane mecanismele procesului penal, în vederea tragerii la
răspunderesunt astfel create limite ale exercitării acti¬vităţilor de urmărire penală în cadrul unei anchete pro-active, în
vederea protecţiei cetăţenilor împotriva provocărilor provenite de la agenţii statului, precum şi în scopul protecţiei

20
integrităţii sistemului justiţiei penale, care altfel ar fi compromisă dacă instanţele ar trebui să ţină seama de probele
rezultate din aceste practici, vădit 1
1 A se vedea .<4. Ashworth, M. Redmayne, The criminal process, Oxford University Press, 2007, p. 260.

inacceptabile, ale reprezentanţilor statului însărcinaţi cu aplicarea legii1. Totodată, se asigură credibilitatea sistemului de
justiţie penală şi se garantează principiului aflării adevărului;
- analiza jurisprudenţei CtEDO relevă existenţa următoarelor condiţii a căror îndeplinire cumulativă face ca activitatea
agenţilor statului să poată fi considerată o activitate pasivă care nu relevă o provocare, după cum urmează:
(i) să existe o suspiciune rezonabilă1 2 că o persoană participă la o infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni ori are o predispoziţie de a se implica în activităţi infracţionale3;
(ii) activitatea organelor de urmărire penală sau a colaboratorilor acestora să fi fost autorizată în condiţiile legii;
(iii) agenţii statului sau colaboratorii acestora să nu fi făcut altceva decât să ofere făptuitorului o oportunitate (o
ocazie obişnuită care nu are caracter excepţional) de a comite o infracţiune4; la evaluarea caracterului obişnuit al
oportunităţii sau, mai exact, a lipsei caracterului extraordinar al oportunităţii opinăm că trebuie să fie avuţi în vedere şi
următorii factorii expuşi exemplificativ de Curtea Supremă a Canadei în cauza R. vs. Mack5, după cum urmează: 1. natura
infracţiunii investigate şi existenţa altor mijloace sau tehnici pe care organele de urmărire penală le puteau folosi în
investigaţie; 2. dacă o persoană medie, având atât calităţile, cât şi slăbiciunile acu¬zatului, aflat în poziţia acestuia ar fi
fost tentat să comită o infracţiune; 3. persistenţa şi numărul de încercări realizate de organele de urmărire penale înainte
ca acuzatul să fi consimţit la comiterea infracţiuni; 4. tipul de îndemnuri folosite de organele de
1 Idem, p. 261.
2 în jurisprudenţa CtEDO s-a constatat că autorităţile naţionale nu au avut motive să considere că o anumită
persoană era implicată în traficul de droguri atunci când acesta nu avea antecedente penale, nu făcea obiectul vreunei alte
investigaţii şi nu exista vreo probă care să sugereze că avea o predispoziţie de a deveni parte în vânzarea de droguri până
la momentul intervenţiei organelor de urmărire penală (cauzele Teixeira de Castro c. Portugaliei, Edwards şi Lewis c.
Marii Britanii, Khudobin c. Rusiei, Bannikova c. Rusiei, Pyrgiotakis c. Greciei). S-a considerat a fi un indiciu al unei
activităţi infracţionale anterioare ori a intenţiei de a se implica într-o activitate infracţională faptul că reclamantul era
familiar cu preţul drogurilor şi avea abilitatea de a procura droguri în scurt timp (Shannon c. Marii Britanii) sau câştigul
financiar pe care reclamantul urmărea să îl obţină din tranzacţia ilicită (cauzele Khudobin c. Rusiei, Bannikova c. Rusiei).
3 în doctrină (A. Ashworth, Testing Fidelity to Legal Values: Official Involvement and Criminal Justice, în S.
Shute, A. Simester, Criminal Law Theory: Doctrines of the General Part, Oxford University Press, 2002, p. 322) s-a
subliniat necesitatea de a trata cu prudenţă predispoziţia de a comite noi infracţiuni prin raportare la trecutul infracţional
al unei persoane, propunându-se mai degrabă o analiză a comportamentului actual al acesteia pentru a se stabili dacă este
dispusă şi pregătită să se implice în activităţi infracţionale.
4 în literatura de specialitate (A. Ashworth, Re-drawing the boundaries of enlrapment, în Criminal Law Review,
2002, p. 161), s-a apreciat că determinarea caracterului „obişnuit” al tentaţiei pentru a stabili dacă organele de urmărire
penală au acţionat în mod activ sau pasiv presupune realizarea unui „test al normalităfii” care implică inexistenţa unor
tentaţii extraordinare.
5 Hotărârea este disponibilă pe site-ul (www.scc-csc.lexum.com).

urmărire penală: premii, acte de inducere în eroare, tertipuri etc.; 5. momentul la care se plasează intervenţia organelor
statului, în special dacă organele de urmărire penală au instigat la comiterea infracţiunii ori s-au implicat în cadrul unei
activităţi infrac¬ţionale aflate în desfăşurare; 6. dacă comportamentul organelor de urmărire penală a implicat exploatarea
trăirile umane cum ar fi emoţiile, compasiunea, simpatia, prietenia; 7. dacă organele de urmărire penală au exploatat o
anumită vulnerabilitate a persoanei cum ar fi un handicap sau o dependenţă de droguri sau de alte substanţe, 8. evaluarea
proporţionalitâţii implicării organelor de urmărire penală în comparaţie cu cea a acuzatului, inclusiv analiza riscului; 9,
existenţa unor ameninţări, implicite sau explicite, a acuzatului de către organele de urmărire penală ori de persoanele care
acţionează în numele acestora; 10. dacă acţiunea organelor de urmărire penală a sub¬minat valori cu caracter
constituţional.
- analiza condiţiilor provocării a condus instanţa europeană la concluzia inexis¬tenţei unor proceduri neloiale în cauza
7oran şi Schymik c. României (CtEDO, Toran şi Schymik c. României, hotărârea din 14 aprilie 2015, parag. 57-100)
referitoare la traficul de droguri. Astfel, după arestarea preventivă a unui traficant de droguri (S.R.B.) acesta a înţeles să
colaboreze cu organele de poliţiei denunţând, în prezenţa avocatului sau ales, activitatea în sfera traficului internaţional
de droguri a celor doi reclamanţi. în timp ce era privat de libertate, denunţătorului i s-a permis de către organele de
urmărire penală să îi contacteze pe reclamanţi în vederea solicitării livrării unei cantităţi mari de droguri (5000 de pastile
de Ecstasy). Având în vedere că reclamanţii acţionau cu o precauţie deosebită, vânzând stupefiante numai persoa¬nelor
de mare încredere, organele de urmărire penală au autorizat, în conformitate cu dreptul intern, folosirea în cauză de
investigatori sub acoperire care să acţioneze alături de denunţător căruia i-au şi pus la dispoziţie suma de 35.000 euro în
scopul cumpărării drogurilor aduse de reclamanţi. După ce reclamanţii au intrat în ţară cu drogurile, s-au întâlnit cu
21
denunţătorul într-o benzinărie unde i-au solicitat acestuia să îi ducă la un garaj, unde să îi lase singuri. în incinta garajului,
reclamanţii au procedat la extragerea drogurilor din locurile special amenajate pentru a fi ascunse, iar apoi l-au sunat pe
denunţător să revină pentru a încheia tranzacţia. Denunţătorul a revenit însoţit de investigatorii sub acoperire care au fost
prezentaţi drept cumpă¬rători, iar după primirea banilor, reclamanţii i-au verificat cu un instrument specia¬lizat pentru a
nu fi induşi în eroare prin predarea unor bancnote false. Mai întâi, CtEDO a constatat că, deşi reclamanţii nu erau cunoscuţi
cu antecedente penale, iar implicarea acestora în traficul cu droguri ajunsese la cunoştinţa organelor de urmărire penală
doar din denunţul formulat de S.R.B. comportamentul acestora putea indica preexistenţa unei activităţi infracţionale şi
faptul că erau familiarizaţi cu aceste categorii dc tranzacţii. Astfel, instanţa europeană a avut în vedere faptul că, imediat
după primirea solicitării din partea denunţătorului, reclamanţii au procurat şi transportat prin mai multe ţări o cantitate
mare de droguri, au solicitat imediat după intrarea în România să fie duşi într-un garaj unde au scos drogurile din
compar¬timentele unde erau ascunse şi erau pregătiţi să verifice dacă banii pe care trebuiau să îi primească în schimbul
drogurilor erau falsificaţi sau nu. CtEDO a mai constatat că activitatea organelor de urmărire penală nu poate fi considerată
că a condus la ini¬ţierea activităţii infracţionale a reclamanţilor, ci s-a pliat pe aceasta. Astfel, instanţa

europeană a apreciat că desfăşurarea activităţilor mvestigative după primirea denun¬ţului din partea lui S.B.A., potrivit
căruia alte persoane sunt implicate în traficul de droguri, prin facilitarea comunicării dintre S.R.B. şi reclamanţi, punerea
la dispoziţia acestuia a banilor pentru efectuarea tranzacţie rămân, mai degrabă, în mod proporţio¬nal, între limitele
activităţii sub acoperire decât în sfera activităţii agenţilor provocatori;
- în schimb, în cauza Pătraşcu c. României (CtEDO, Pâtraşcu c. României, hotă¬rârea din 14 februarie 2017, parag. 42-
53) Curtea de la Strasbourg analizând atât testul substanţial al provocării [respectiv, dacă organele de urmărire penală au
avut un comportament „esenţial pasiv” prin raportare la motivele (suspiciuni obiective) pe care acestea le-au avut pentru
a declanşa o operaţiune sub acoperire (existenţa unor informaţii verificabile cu privire la implicarea în activitatea
infracţională a reclaman¬tului sau la intenţia de a se implica) precum şi la comportamentul autorităţilor pe durata
operaţiunii] cât şi testul procedural al provocării [modalitatea de analiză a apărărilor prin care s-a invocat provocarea (în
condiţiile în care sarcina probei apar¬ţine parchetului atunci când apărările nu sunt cu totul improbabile); natura
proce¬durii: trebuie să fie contradictorie, aprofundată, cuprinzătoare şi concludentă cu privire la problema provocării,
asigurarea caracterului adversial al procedurii şi a egalităţii armelor fiind esenţială în contextul în care organele de
urmărire penală nu oferă date sau informaţii cu privire la motivul declinării operaţiunii sub acoperire; sfera evaluării
judiciare trebuie să cuprindă motivele pentru care a fost folosită o instigaţie sub acoperire, gradul implicării organelor de
urmărire penală, precum şi natura vreunei provocări ori presiuni la care a fost supus reclamantul] a constatat încălcarea
dreptului la un proces echitabil întrucât:
1. faţă de cerinţele testului substanţial: din datele cauzei era dificil de determinat dacă autorităţile aveau motive
temeinice să creadă că reclamantul este implicat în traficul de droguri şi nici nu se putea determina amploarea insistenţei
organelor de poliţie pentru ca reclamantul să le procure droguri [a) reclamantul, care nu avea cazier, a fost abordat de un
investigator sub acoperire înlr-un club de noapte, pentru a verifica o informaţie potrivit căreia acesta ar fi traficant de
droguri; b) asupra reclamantului nu au fost găsite droguri nici înainte şi nici ulterior operaţiuni sub acoperire; c) ordonanţa
de autorizare a investigatorului sub acoperire nu cuprindea date cu privire la implicarea reclamantului în traficul de
droguri; d) organele de poliţie au fost cele care l-au contactat în mod repetat pe reclamant, care în unele discuţii a arătat
că poate obţine droguri şi a purtat o discuţie cu distribuitorul acestora];
2, faţă de cerinţele testului procedural: apărarea reclamantul cu privire la exis-tenţa provocării nu a fost efectiv
analizată de către instanţe-, astfel, atât timp cât apă-rarea reclamantului nu era cu totul improbabilă sarcina probei de a
dovedi că nu a exis¬tat un act de provocare aparţinea organelor de urmărire penală; deopotrivă, instanţa avea obligaţia de
a clarifica de unde au reieşit informaţiile care au stat la baza concluziei că există o suspiciune rezonabilă că reclamantul
este implicat în traficul de droguri (obligaţia pe care nu şi-a îndeplinit-o respingând întrebările apărării în această privinţă),
precum şi care erau motivele insistenţei agentului sub acoperire de a cumpăra droguri de Ia reclamant în condiţiile în care
singurele probe care au servit la pronunţarea soluţiei au fost cele rezultate din cadrul operaţiunii sub acoperire.

- dezlegările CtEDO impun reţinerea unor linii directoare în cadrul analizei loiali¬tăţii procedurilor în cazurile în
care apărarea invocă existenţa unei provocări din partea organelor de urmărire penală ori a persoanelor care acţionează
sub coordo¬narea acestora, după cum urmează:
a) necesitatea existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni
Suspiciunea rezonabilă trebuie să rezulte din datele sau probele existente în cauză; predispoziţia de a se implica în
activităţi infracţionale relevată în jurisprudenţa CtEDO sau testul doctrinal „dispus şi pregătit" să se implice în activităţi
infracţionale trebuie interpretat în legătură cu noţiunea de pregă¬tire sau de săvârşire a unei infracţiuni la care fac referire
dispoziţiile procedurale interne în materia metodelor speciale de cercetare;
- va fi neloială acţiunea organelor judiciare în absenţa oricărei suspiciuni rezona¬bile, chiar dacă în urma acesteia
a rezultat comiterea unei infracţiuni. Astfel, confir¬marea ulterioară a utilităţii acţiunii investigative nu este suficientă
pentru a dovedi lipsa provocării, deoarece absenţa existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau
22
comiterea unei infracţiuni relevă atât caracterul ah initio arbitrar al acţiunii organelor judiciare, cât şi nelegalitatea
procedeului probatoriu al participării autorizate la anumite activităţi prevăzut de art. 150 NCPP; aceasta este şi motivul
pentru care NCPP stipulează necesitatea existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni drept condiţie pentru folosirea procedeului probator al participării autorizate la anumite activităţi, respectiv,
ori pentru autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire ori a colaboratorilor. în acelaşi scop, NCPP impune ca
ordonanţele prin care sunt autorizate tehnicile speciale de cercetare să fie motivate cu indicarea îndeplinirii tuturor
condiţiilor prevăzute de lege.
b) necesitatea existenţei unei investigaţii efectuate cu bună-credinţă de orga-nele judiciare, iar nu în scopul
determinării unei persoane să comită o infracţiune care ulterior să constituie obiectul urmăririi penale. Nu va constitui
provocare activitatea desfăşurată de organele judiciare în condiţiile şi limitele autorizate de procuror în cadrul procedeului
probatoriu al participării autorizate la anumite activităţi care presupune comiterea unei fapte similare laturii obiective a
unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o
persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de
operaţiuni privind droguri, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în
scopul obţinerii de mijloace de probă; deopotrivă, organele judiciare trebuie să acţioneze loial şi cu ocazia culegerii de
date şi informaţii prin intermediul martorilor colaboratori ori atunci când utilizează vreo măsură ce intră în noţiunea de
„supraveghere tehnică”;
c) posibilitatea efectuării de investigaţii de bună-credinţă şi în cazul existenţei unor suspiciuni in rem cu privire la
comiterea unor infracţiuni Această ipoteză le reuneşte şi nuanţează pe primele două, în sensul că suspiciunea cu privire
la pregătirea şi comiterea unei infracţiuni poate viza şi necesitatea investigării unui anumit areal în care din probele
existente a rezultat comiterea unor anumite categorii de infracţiuni, prin acelaşi modus operandi, ori cu privire la aceeaşi
categorie de

victime, dar cu privire la care nu a fost identificat vreun suspect (de pildă, investi¬garea caracterului reperat al comiterii
unor infracţiuni de tâlhărie împotriva pensio¬narilor într-un anumit parc, constând în smulgerea genţilor); particularităţile
acestei investigaţii impun un supliment de precauţie al organelor judiciare în organizarea anchetei pentru a se dovedi lipsa
caracterului arbitrar al acţiunii, faptul că aceasta s-a întemeiat pe date certe despre existenţa unui anumit pattem
infracţional şi a fost derulată cu bună-credinţă; organele de urmărire penală trebuie să manifeste o dili- genţă deosebită
pentru ca, în circumstanţele date, oportunitatea să nu fie apreciată drept extraordinară şi să conducă o persoană fără
antecedente penale şi care nu era anterior pregătită să comită o infracţiune să decidă, în mod intempestiv, să comită o
infracţiune, pe care în alte circumstanţe nu ar fi comis-o;
d) existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau comiterea unei infracţiuni nu conduce, per se, la
concluzia loialităţii activităţilor investi- gative. Chiar şi în condiţiile în care există o suficientă bază factuală pentru a
suspecta pregătirea sau comiterea unei infracţiuni, organele de urmărire penală nu sunt dezlegate de obligaţia de a nu
depăşi limitele unei investigaţii de bună-credinţă prin care se urmăreşte crearea unei oportunităţi „obişnuite” de a comite
o infracţiune, netrebuind să aibă o atitudine „activă” care să determine persoana „inactivă” să săvârşească o infracţiune;
şi în acest caz, organele judiciare trebuie doar să-i ofere făptuitorului o „ tentaţie obişnuită”, o oportunitate ce nu are
caracter excepţional de a încălca legea, în cadrul unui joc de roluri disimulat în vederea „observării pasive” a
comportamentului acestuia; în cazul în care persoana suspectată de implicare în activităţi infracţionale cedează „tentaţiei”
şi comite fapta, probele astfel culese nu pot fi apreciate că sunt obţinute prin provocare, activitatea organelor judiciare
fiind desfăşurată în scopul exclusiv al culegerii de probe, iar nu în direcţia incitării neloiale la comiterea unei fapte
infracţionale.
e) analiza procedeelor investigative criticate ca fiind provocatorii în contextul folosirii unor metode speciale de
cercetare impune analiza şi în acest caz a testului proporţionalităţii şi subsidiarităţii;
fi sarcina probei îndeplinirii standardelor menţionate mai sus aparţine orga-nelor de urmărire penală în condiţiile în care
apărarea susţine în mod plauzibil că vreuna dintre condiţiile enumerate mai sus nu a fost satisfăcută. în acest sens, în
cauza Ramanauskas, CtEDO a arătat că „ţine de obligaţia organelor de urmărire penală de a demonstra faptul că nu a
existat o provocare, dacă alegaţiile inculpatului nu sunt în totalitate neverosimile. în absenţa unor asemenea dovezi, este
obligaţia autorităţilor judiciare să examineze circumstanţele cauzei şi să întreprindă acţiunile necesare pentru stabilirea
adevărului în vederea determinării dacă a fost sau nu vreo provocare”; lipsa evaluării apărării credibile a inculpatului cu
privire la existenţa provocării de către instanţele de judecată a fost considerată de CtEDO ca aducând atingere
echitabilităţii procedurii;
g) provocarea în vederea comiterii unei infracţiuni este distinctă de provocarea la proba unei activităţi infracţionale
anterior comise, aceasta din urmă neconsti- tuind, în sine, o strategie neloială. în acest caz, trebuie analizat dacă în cursul
urmăririi penale regulile procedurale au fost sau nu deturnate de la scopul lor şi dacă

au fost folosite pentru probarea acuzaţiilor penale sau pentru provocarea la comiterea de infracţiuni, prin raportare la
dispoziţiile art. 101 NCPP; dacă provocarea la comiterea unei infracţiuni constituie un element de neloialitate apt să
23
conducă în sine la constatarea încălcării caracterului echitabil al procesului penal şi la excluderea probelor, provocarea la
probă nu este, în sine, incompatibilă cu echitabilitatea procesului penal, deoarece urmăreşte numai constatarea comiterii
unei infracţiuni, iar nu determinarea săvârşirii acesteia; totuşi, şi în cazul în care nu se poate reţine provocarea la comiterea
unei infracţiuni (de pildă, pentru motivul că aceasta fusese comisă la o dată anterioară administrării mijlocului de probă)
trebuie să se analizeze eventualitatea existenţei unei încălcări a loialităţi procedurii prin raportare la posibilitatea folosirii
unor manopere sau stratageme neloiale care sunt apte să conducă la vătămarea dreptului la viaţă privată, demnităţii umane,
echitabilităţii procedurii sau secretului profesional (atunci când acesta se înfăţişează ca o obligaţie generală şi absolută
ori cvasiabsolutâ).
h) reţinerea existenţei provocării la comiterea unei infracţiuni conduce la constatarea încălcării principiilor
legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor şi atrage sancţiunea excluderii atât a probei directe, nelegal sau neloial
admi¬nistrate, cât şi a celei derivate din acesta. Având în vedere că sancţiunea excluderii probelor este subsecventă
constatării nulităţii şi că, de regulă, provocarea se situează la momentul de debut al anchetei, este necesar ca, în vederea
respectării dreptului la un proces echitabil, judecătorul de cameră preliminară care constată neloialitatea procedurilor să
dea efect atât dispoziţiilor art. 280 alin. (2) NCPP referitoare la iradierea efectelor nulităţii, cât şi celor prevăzute de art.
102 alin. (4) NCPP privind excluderea probelor derivate (fruits of the poisonous tree).
jn privinţa cererilor şi excepţiilor referitoare la loialitatea administrării probatoriului în cursul urmăririi penale, judecătorul
de cameră constată că apărarea a prezentat frânturi ale realităţilor judiciare în legătură cu administrarea probatoriului sau
a încercat generalizarea unor instituţii în scopul deturnării lor de la scopul reglementării (de pildă, instituţia provocării la
comiterea unei infracţiuni care constituie un procedeu interzis dc lege şi contrar echitabilităţii procedurii a fost extinsă, în
mod sofistic, şi la cea consacrată de doctrină ca provocare la probă, care nu este în sine incompatibilă cu dreptul la un
proces echitabil dacă nu este intim legală de o provocare la infracţiune). Judecătorul de cameră preliminară apreciază că
principiul loialităţii administrării probelor poate fi definit printr-o abordare negativă ca regula potrivit căreia este
inter¬zisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credinţă, a unui mijloc de probă
sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracţiuni în vederea obţinerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste
mijloace se aduce atingere demnităţii persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viată privată. (...)
Judecătorul de cameră preliminară constată că în cursul urmăririi penale regulile procedurale nu au fost deturnate de la
scopul lor fiind utilizate pentru probarea acuzaţiilor penale, iar nu pentru provocarea la comiterea de infracţiuni.
Mijloacele şi strategiile de investigaţie au folosite de organele de urmărire, în cadrul competenţelor legale, pentru a strânge
probe cu privire la faptele investigate, iar nu pentru a-1 provoca pe

inculpatul să comită infracţiuni. Astfel, faţă de data la care organele de urmărire penală susţin că au fost comise faptele
de care este acuzat inculpatul, nu se poate considera că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea principiului
loialităţii probei sau că acesta a fost provocat să comită infracţiuni. în ceea ce priveşte provocarea la probă a inculpaţilor
in cadrul discuţiilor ambientale purtate cu martorul C., judecătorul de cameră preliminară apreciază, pe de o parte, că şi
în ipoteza în care martorul ar fi acţionat drept colaborator al organelor de urmărire penală (aspect neconfirmat de actele
dosarului) acest procedeu probatoriu nu ar putea fi considerat neloial din perspectiva art. 101 NCPP, deoarece nu
constituie o provocare la comiterea infracţiunii, iar, pe de altă parte, se remarcă faptul că martorul nu a lacut altceva decât
să ofere inculpa¬ţilor o ocazie obişnuită de a relata sau confirma fapte ori împrejurări în cadrul unei discuţii mformale.
Tot astfel, nu se poate reţine că martorul D. a realizat acte de provocare a martorilor, acesta oferind celorlalţi doi martori
o ocazie obişnuită acestora de a relata fapte sau împrejurări, în cadrul unei discuţii informale. Fiabilitatea acestor probe
şi credibilitatea martorilor nu fac obiectul analizei în faza de cameră preliminară urmând a fi evaluată în cursul judecăţii.
în aceste condiţii, în care nu se poate reţine nelegalitatea sau neloiaiitatea administrării mijloacelor de probă, nu este
incidenţă sancţiunea excluderii. Judecătorul de cameră preli¬minară mai reţine că demararea unei investigaţii penale ca
urmare a unui denunţ reprezintă o modalitatea legală de a proceda a organelor de urmărire penală, indi¬ferent de persoana
care formulează denunţul sau de implicarea sau nu a acesteia în alte dosare penale. Formularea de către persoanele acuzate
în cauzele de corupţie a unor denunţuri nu atrage neloiaiitatea procedurii investigative ulteriore, legiuitorul stipulând
posibilitatea acestora de a beneficia de efectele cauzei speciale de reducere a pedepsei în cazul constatării caracterului
substanţial al denunţului şi a aptitudinii acestuia de a conduce la tragerea la răspundere penală a unor persoane (C.A.
Oradea, secţia penală, încheierea nr. 28/2016, nepublicată).
-
" ^ In cauza de faţă sunt întrunite cu certitudine elementele unei provocări pentru infracţiunile de complicitate la dare de
mită şi complicitate la luare de mită, având în vedere elementele de fapt ce se conturează, şi anume: a) probele din care
rezultă câ întreaga activitate a denunţătorului a fost premeditată şi diri¬jată anterior oricărui contact cu A.M. sau N.I., iar
toate demersurile denunţăto¬rului au fost în sensul de a o determina pe A.M. să săvârşească concomitent cele două fapte
de complicitate la dare şi luare de mită; b) nu există nicio probă sau indiciu cunoscut de organul de urmărire penală mai
înainte de denunţul martorului L., conform cărora medicul N.I. şi asistenta A.M. solicitau sau acceptau sume dc bani în
legătură cu acordarea serviciilor medicale pentru naştere. Din acest punct de vedere, conform considerentelor anterioare,
nu exista niciun temei pentru a iniţia o provocare în scopul strângerii de probe; c) martorul denunţător nu s-a comportat
24
pasiv, ci, dimpotrivă, el a fost persoana care în toate discuţiile a avut iniţiativa şi insistenţa de a oferta explicit sau implicit
o sumă de bani, pc când A.M. şi cu atât mai puţin N.I. nu au avut o astfel de iniţiativă; d) martorul denunţător a efectuat
activităţi şi a susţinut aspecte nereale ale unei conversaţii, prin care a indus-o în eroare pe A.M., determinând-o în această
modalitate să primească suma de bani (conform percepţiei ei) în numele lui N.I., deşi acesta nu acceptase aşa ceva (Trib.
Constanţa, sentinţa nr. 166/2016, nepublicată).

Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în

flagrant delict de trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a pre-
vederilor legale. De vreme ce o persoană, consumatoare de droguri, a comis în
mod repetat acţiuni specifice traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire
este cel care o determină să comită sau să continue săvârşirea acestora, rezoluţia
în acest sens fiind luată anterior de făptuitor (I.C.C.J., secţia penală, decizia
nr. 5169 din 12 noiembrie 2003, www.legalis.ro).
în ceea ce priveşte caracterul nclcgal al probelor decurgând din folo-
sirea de agenţi provocatori, instanţa constată că nu există o acţiune de determi-
nare a săvârşirii faptelor provenind de la persoane trimise de acuzare. Nu poate
fi reţinută provocarea acuzaţilor de către organele judiciare, în măsura în care
intenţia infracţională şi predispoziţia de a comite infracţiunea existau deja.
Intenţia infracţională nu a fost creată prin acţiunea organelor judiciare, autori-
tăţile judiciare având motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale per-
soanelor acuzate. în cazul tuturor inculpaţilor probele au în vedere fapte comise
anterior începerii investigaţiei, astfel că nu a fost determinată de către autorităţi
comiterea niciunei fapte prevăzute de legea penală. Convorbirile înregistrate au
în vedere probarea unor fapte care avuseseră loc anterior (favorizarea hoţilor de
combustibil de către G.D. sau solicitarea de simte de bani de către poliţişti
hoţilor de combustibil). în ceea ce îi priveşte pe E.I., B.D.C. şi E.C.M. instanţa
constată că iniţiativa întâlnirii cu B. şi I. a aparţinut poliţiştilor. Pentru acest
motiv, au fixat locuri de întâlnire din cele apreciate de ei că ar fi cel mai puţin
expuse unor astfel de activităţi de supraveghere, exprimându-şi faţă de cei doi
chiar bănuiala că ar deţine mijloace tehnice de înregistrare audio. De exemplu,
E.C. i-a primit pe B. şi I. în domiciliu, i-a introdus pe aceştia în grupul sanitar al
locuinţei, a dat drumul la apă la chiuvetă şi numai după aceasta a început
discuţia, motivându-se că îi este frică să nu fie supravegheaţi tehnic şi operativ şi
să fie prinşi. în ceea ce îi priveşte pe C.C., R.G. şi G.V.G., interceptarea discu-
ţiei dintre aceştia a fost determinată de denunţul lui C.C. şi R.G. privind comi-
terea unei infracţiuni de şantaj de către G.V.G. (faptă investigată iniţial de către
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti): C.C. şi R.G. au avut iniţiativa
oferirii unei sume de bani lui G.V.G., astfel că nu pot invoca provocarea la
săvârşirea faptei (în cursul convorbirii cu G.V.G., despre care ştiau că este inter-
ceptată, ei fiind cei care făcuseră denunţul, s-a discutat despre alte infracţiuni
comise de C.C. şi R.G. investigate de către procuror) (I.C.C.J., secţia penală,
decizia penală nr. 2348 din 3 iulie 2012, în L. Lefterache, Probe şi prezumţii în
procesul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 164-165).
în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
privind ari. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, reflectată în special în cauza Ramanauskas c. Lituaniei, activi-
tatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia respectă garan-
ţiile conferite de art. 6 din Convenţie, neexistând o provocare, dacă se limitează
la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale, fără a exercita
asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni,

care altfel nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infrac-ţiunii. Prin urmare, activitatea
investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia respectă garanţiile dreptului la un proces echitabil neexistând
o provo-care, în cazul în care contactul investigatorului şi al colaboratorul cu inculpaţii a avut loc în contextul în care
inculpaţii căutau în mod activ cumpărători şi vânzători de droguri, aceştia propunând investigatorului şi colaboratorului
să le procure şi să le vândă droguri (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 917 din 9 martie 2011, -www.scj.ro).
. Lucrătorii de poliţie nu au întrebuinţat mijloace de constrângere şi nu au recurs la promisiuni pentru a obţine probe
împotriva inculpaţilor. Activitatea desfăşurată de aceştia se circumscrie conduitei fireşti, regulamentare, pe care trebuia
25
să o adopte, ei refuzând propunerea de a primi mită şi sesizând organele abilitate asupra acestui fapt. Cel care a insistat
în oferirea banilor a fost incul-patul M.B. care a convocat şi întâlnirea cu ofiţerii de poliţie şi a ales şi varianta remiterii
sumei de bani, ajutat de inculpatul B.Ş. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 357/2003, www.legalis.ro).

u xr? v;o '"R?Cei doi reclamanţi se aflau în poziţii procesuale diferite, în condiţiile în care doar primul reclamant a fost
cel care a adus drogurile în România şi a negociat tranzacţia, intervenţia celui de-al doilea reclamant plasându-se la finalul
negocierilor, când toate detaliile erau deja stabilite. Curtea de la Strasbourg a mai reţinut că cel de-al doilea reclamant a
intervenit în scopul de a-şi ajuta fratele cu privire la care considera, alături de întreaga familie, că se află într-un mare
pericol de a fi supus represaliilor unui traficant de droguri olandez. Analizând situaţia primului reclamant, instanţa
europeană a constatat că autorizaţia de folosire a investigatorilor sub acoperire nu oferea date cu privire la implicarea
anterioară a acestuia în activităţi de trafic de droguri, că acesta nu avea antecedente penale, că nu a obţinut vreun profit
financiar din tranzacţia efectuată, drogurile rămase „ca beneficiu” fiind folosite pentru consumul propriu, că nu a fost
identificată sau menţionată existenţa vreunui alt potenţial cumpărător al drogurilor decât organele de poliţie care au şi
calculat preţul primei tranzacţii şi au stabilit detaliile următoarei tranzacţii, indicând reclaman¬tului ce urmează să facă.
CtEDO a apreciat că abilitatea reclamantului de a obţine droguri în Lermen scurt este contrabalansată de rolul semnificativ
jucat de investigatorii sub acoperire în stabilirea următoarei tranzacţii, care a evidenţiat lipsa caracterului pasiv al anchetei
(investigatorul a fost principalul cumpărător al primei tranşe de droguri şi cel care a insistat şi l-a ameninţat pe reclamant
că se va reorienta spre un alt distribuitor dacă a doua tranşă de droguri nu era procurată rapid). Deopotrivă, s-a considerat
că intervenţia organelor de poliţie nu putea fi justificată doar prin faptul că reclamantul era consumator de droguri. In
consecinţă, CtEDO a reţinut existenţa provocării faţă de insistenţa organelor de poliţie, precum şi a lipsei unor informaţii
despre implicarea reclamantului în activităţi referitoare la traficul de droguri anterior demarării procedurilor inves-
tigative sub acoperire (CtEDO, Ciprian Vlăduţ şi loan Florin Pop c. României, hotărârea din 16 iulie 2015, parag. 84-94).

5.3. Interdicţia supunerii îa rele tratamente cu ocazia administrării probelor

- Curtea Europeană1 a calificat drept tratamente inumane şi degradante utilizarea pe parcursul efectuării cercetării
penale a unor tehnici de dezorientare sau de privare senzorială aplicate persoanelor supuse la interogatoriu prin utilizarea
uneia dintre următoarele cinci tehnici de interogare: acoperirea capetelor persoanelor interogate, expunerea lor la un
zgomot continuu şi puternic, privarea de posibilitatea de a dormi înainte de interogatoriu, limitarea alimentaţiei, obligarea
celor interogaţi să rămână în picioare, la zid, într-o postură penibilă, timp de mai multe ore. S-a mai reţinut că aceste
mijloace de interogatoriu au fost folosite cumulativ în scopul obţinerii de măr¬turisiri, al denunţării altor persoane sau
pentru obţinerea de informaţii şi au cauzat suferinţe fizice şi morale puternice, au antrenat tulburări psihice acute în cursul
inte¬rogatoriului, creând victimelor sentimente de teamă, angoasă, inferioritate, în scopul de a le înfrânge rezistenţa fizică
sau morală;
- în alte cauze1 2, Curtea Europeană a considerat că există o încălcare a dispoziţiilor art. 3 din Convenţia europeană
prin aplicarea următoarelor tratamente în scopul de a obţine mărturisiri sau informaţii: dezbrăcarea victimei, legarea ei de
braţe şi suspen¬darea ei fără ca aceasta să se mai poată sprijini pe sol sau aplicarea de violenţe repetate, punerea în situaţii
umilitoare;
Secţiunea a 5-a. Aprecierea probelor
§1. Noţiune. Principiul liberei aprecieri a probelor
- reprezintă ansamblul proceselor intelect!ve de evaluare a tuturor probelor administrate de organele judiciare în
vederea aflării adevărului într-o cauză penală; organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să
lămurească sub toate aspectele cauza penală, pe bază de probe legal administrate, în vederea aflării adevărului;
- este guvernată de principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze
în mod liber atât valoarea fiecărei probe legal admi-nistrate (în raport cu celelalte) indiferent de faza procesuală în care
au fost adminis¬trate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora
rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probator administrat
în mod legal şi loial în cauză;
j Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe s-a făcut în urma examinării tuturor probelor
administrate, în scopul aflării adevărului. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 18 ianuarie 1978, în cauza Irlanda c. Marii Britanii.
2 A se vedea CtEDO, hotărârea din 18 decembrie 1997, în cauza Aksoy c. Turciei, parag. 63; CtEDO, hotărârea
din 28 iulie 1999, în cauza Selmouni c. Franţei, parag. 105.

coroborat între ele şi sunt în măsură să confirme o situaţie clară, de necombătut, indiferent de faza procesuală în care
acestea au fost administrate. Nu au existat prevederi legale care să confere o valoare probatorie mai ridicată probelor
administrate în faza cercetării judecătoreşti în detrimentul probelor administrate în faza urmăririi penale. Important pentru
justa soluţionare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar
prin coroborarea lor să se confirme o situaţie exactă, neafectată de vreun dubiu. Astfel, susţinerile inculpaţilor în sensul
26
că prima instanţă a dat valoare probatorie unor mijloace de probă (din faza urmăririi penale) pe care nu le-a administrat
nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti nu pot fi primite (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014,
www.scj.ro).
- deşi, potrivit art. 2 alin. (2) lit. o) din O.G. nr. 75/2000, între specialităţile de expertiză criminalistică figurează
şi expertiza pentru detecţia comportamentului simulat (poligrafi, instanţele dovedesc o prudenţă deosebită în evaluarea
rezultatului testului poligraf; astfel, în unele soluţii jurisprudenţiale s-a reţinut că acesta „poate constitui numai un indiciu,
care trebuie coroborat însă cu alte probe certe, chiar dacă nu obligatoriu directe, de natură să întemeieze, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, o soluţie de condamnare. Referitor la valoarea probatorie a rezultatului testării com¬portamentului
simulat, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, din punct de vedere psihologic, se apreciază că actualele
înregistrări poligrafice sunt relativ imper¬fecte, indicatorii utilizaţi în detecţia nesincerităţii fiind dependenţi de
manifestările emotive, de forma în care se manifestă simularea şi de calea periferică a evidenţierii ei. Există, de pildă,
factori frenatori de natură să influenţeze negativ detecţia simulării, principalii fiind: nervozitatea excesivă, determinată
de frica de a fi bănuit pe nedrept, stările fiziologice proaste, cum sunt cele specifice bolilor cardiovasculare, dereglărilor
respiratorii, infecţiilor, deficienţe psihice, în special debilitatea mintală, precum şi nevrozele şi psihozele, insensibilitatea
emotivă. Din perspectivă procesual penală, testarea sincerităţii cu ajutorul tehnicilor de tip poligraf nu face parte dintre
mijloacele de probă prevăzute de lege, după cum nu se înscrie nici printre modali-tăţile de ascultare a inculpatului. Cu
atât mai puţin poate fi concludent refuzul unei persoane de a se supune unei asemenea testări, în sensul caracterizării
acesteia sau a declaraţiilor sale ca fiind nesincere” (C.A. Bucureşti, secţia a Iî-a penală, decizia penală nr. 689/A din 7
mai 2015, înR.R.D.J. nr. 6/2015, p. 135-148);
- în cazul în care dosarul de urmărire penală conţine informaţii clasificate (de pildă, rapoarte informative de filaj,
note de relaţii realizate de ofiţerii specializaţi în culegerea informaţiilor) care sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, în
scopul asigurării premiselor efectuării unei apărări concrete şi efective, precum şi al garan¬tării contradictorialităţii
dezbaterilor, instanţa va solicita, de urgenţă, după caz, declasficarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt
grad de clasifi¬care ori permiterea accesului la cele clasificate de către avocatului inculpatului (care deţine certificat
ORNISS); dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot
servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în
cauză;

§2. Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă

- potrivit art. 103 alin. (2) teza a Il-a NCPP, condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că
acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest standard a fost extins de art. 396 alin. (3), (4) NCPP
şi în cazul soluţiilor de renunţare la aplicarea pedepsei şi amânare a aplicării pedepsei.
- noua reglementare se detaşează de sistemul intimei convingeri1 consecutiv unei soluţii a instanţei de control
constituţional din anul 2001 în care s-a considerat că art. 63 alin. (2) C.proc.pen. din 1968, în temeiul căruia „Aprecierea
fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor
contravine dispoziţiilor art. 123 alin. (2) din Constituţie, dispoziţii potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii".
- această modificare de optică impune analiza atentă a standardului în sistemul de common law. în jurisprudenţa
instanţelor britanice în privinţa standardului dincolo de orice dubiu rezonabil s-a concretizat orientarea în sensul că
judecătorul trebuie să informeze/ghideze juriul cu privire la faptul că aceştia nu pot reţine vinovăţia unei persoane decât
dacă sunt siguri de aceasta-, tot astfel, în cauza Lifchus Curtea supremă a Canadei a arătat următoarele: expresia are un
sens specific în domeniul dreptului care este intim legată de prezumţia de nevinovăţie; dubiul rezonabil nu este unul
imaginar sau frivol ori bazat pe simpatie, ci, mai degrabă, pe raţiune şi bun simţ; derivă, în mod logic, din probe sau din
absenţa acestora; este în mod virtual imposibil să probezi ceva cu certitudine absolută; în consecinţă, se recomandă juriului
ca, dacă din probele administrate este sigur că acuzatul a comis o infracţiune, atunci se impune condamnare acestuia atâta
timp cât probele dovedesc vinovăţia sa dincolo de orice dubiu rezonabil;
- standardul dincolo de orice îndoială rezonabilă trebuie aplicat în dreptul intern, în sensul dat de jurisprudenţa de
common law, având în vedere şi următoarele premise: deşi norma procedurală nu cere existenţa unei certitudini absolute
în deter¬minarea vinovăţiei inculpatului, totuşi, potrivit standardului siguranţei britanice, probabilitatea ar trebui să se
afle în proximitatea acestei certitudini în scopul garan¬tării eficiente a prezumţiei de nevinovăţie, Această proximitate nu
poate fi cuantificată procentual folosind uneltele probabilităţii statistice1 2, viziunea cantitativă sau statistică a
probabilităţii având la baza logica bayesiană în materia standardului
1 în literatura juridică (Fr. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, op. cit., p. 441-443) s-a arătat că principiul intimei
convingeri semnifică doar faptul că judecătorul apreciază liber valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate,
fără a fi ţinut de respectarea unei ierarhii legale între probe, astfel că intima convingere constituie al treilea etaj al
principiului libertăţii probelor (libera administrare, libera dezbatere şi libera apreciere). Libera apreciere a valorii probante
trebuie realizată întotdeauna motivat (insuficienţa sau contradictorialitatea motivării echivalând cu lipsa acesteia) cu

27
respectarea principiului legalităţii şi al libertăţii probelor, a prezumţiei de nevinovăţie şi având în vederea valoarea
probantă condiţionată a unor mijloace de probă.
2 A se vedea, în acest sens, analiza realizată de M Taruffo, Rethinking standard of proof, în The American Journal
of Comparative Law voi. 51, nr. 3/2003, p. 659-677.

dincolo de orice îndoială rezonabilă putând conduce la erori judiciare grave şi la prejudicierea prezumţiei de nevinovăţie;
- standardul dincolo de orice îndoială rezonabilă trebuie raportat la ansamblul probelor administrate în cauză, nu
la fiecare probă în parte. Astfel, proximitatea certitudinii trebuie să rezulte din evaluarea ansamblului materialului
probator admi¬nistrat în cauză cu respectarea exigenţelor de legalitate şi loialitate ale procedurii. Acest standard este
complementar celui care garantează prezumţia de nevinovăţie, potrivit căruia orice dubiu profită acuzatului (in dubiu pro
reo), se află în strânsă legătură cu principiul aflării adevărului şi urmăreşte reducerea riscurilor producerii unor erori
judiciare.
§3. Valoarea probantă condiţionată a declaraţiilor martorilor anonimi
- potrivit art. 103 alin. (3) NCPP, hotărârea de condamnare, de renunţare la apli¬carea pedepsei sau de amânare a
aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale
martorilor protejaţi (inclusiv în ipotezele în care persoanele vătămate sunt audiate cu asigurarea protecţiei);
- valoarea probantă condiţionată a declaraţiilor martorilor anonimi a fost preluată de NCPP din jurisprudenţa Curţii
Europene;
- prin martori anonimi instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau
prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o
persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării1. în cadrul noţiunii de „martori anonimi” Curtea Europeană
include şi agenţii infiltraţi, care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia
anonimatului, contribuie la strân¬gerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane;
- Curtea Europeană1 2 a apreciat că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei
persoane nu este, în sine, incompatibilă cu preve¬derile Convenţiei europene. însă, dacă se menţine anonimatul martorului
acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Curtea Europeană recunoaşte că, în aceste cazuri, parag. 1 şi
parag. 3 lit. d) ale art. 6 din Convenţia europeană cer ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient
contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile
apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Con-
1 In acelaşi sens, a se vedea M. Guerin, Le temoignage anonymes au regard de jurispru- dence de la Cour
europeenne des droits de l’homme, în Revue trimestrielle des droits de l’homme nr. 16/2002, p. 48.
2 A se vedea CtEDO, hotărârea din 28 februarie 2006, în cauza Krasniki c. Republicii Cehe, parag. 76-79; CtEDO,
hotărârea din 14 februarie 2002, în cauza Visser c. Olandei, parag. 43-46; CtEDO, hotărârea din 26 martie 1996, în cauza
Doorson c. Olandei, parag. 69-76; CtEDO, hotărârea din 23 aprilie 1997, în cauza Van Mechelen ş.a. c. Olandei, parag.
52-55; CtEDO, hotărârea din 20 noiembrie 1989, în cauza Kostowski c. Olandei, parag. 42.

venţia europeană trebuie analizate »-"^£33 JE2SÎ

nu trebu!e^ztwopZtâl subliniată dc asemenea, că, atunci când martorul nu anonima. Curtea buropeana - e
asigurarea contraexaminam
rsss*£—2
atingere dreptului la proces ec iţa 1, ci deterndnantâ ţn baza căreia se stabileşte
a*35 “ po“
adecvată şi satisficSto«^de a conte^^este |, ^ jurisprudenţa euro-
- art. 103 alin. (3) NCPF se situează * an1icată în privinţa decla-
peanâ, stabilind câ regula exclusiv s<*« , ^o^alfi^artorilor protejaţi în considerarea raţiile investigatorulm, aleata ”“KP
JK”sta «dM*»
restrângem mer^,a ^ „ 103 alin. (3)NCPP şi jurisprudenţa CtEDO insfi-
„martonlor anonimi , pracfae, e& dreptului la apărare, chiar şi
tuie un mecanism comPe™a £ * şi loial administrate cu respectarea tuturor
ta Si“:T r p°21«« prevăzut de art. 6 din Convenpa
exigenţelor dreptului ia un p carter determinant sau exclusiv a
europeană, prevăzând tmposi iita le martorilor protejaţi (inclusiv
declaraţiilor investigatorul»,. ale ««££££* Şefiei) I»™
ta ipotezele ta 1» ararea pedepsei sau de
a se dispune o soluţie de conaa . ,, martorilor persoanei vatamate
amânare a aplicării pedepse.; apree.ez ca *£•*£> «lor P ^ sau părţii civile care au beneficiat de deoarece
condiţionată mana, Sângere a dreptului la apărare prin limitarea
numai prin acestea se realizează o g « mnteza în care persoanele
28
posibilităţii contestării credrbilitaţii -persoanei au • (de pildă,
audiate au beneficiat uuiuot * ->■« * ***** locuinţei, acordarea
Tj.uTtaptZS pm — de aceeaşi persoană audierea ta prezent
■ A se vedea CtEDO, taTSildfkd^S WSS
20 septembrie 1993, în cauza SW* c. Frart/eţ, par g martori anonimi „obişnuiţi ,
a *„«
des de l’homnte,
p. 472.
4 TVsirlr*m

unui psiholog sau declararea şedinţei nepublice) apreciez că declaraţia poate avea caracter determinant dacă inculpatul a
avut o ocazie adecvată de a o contesta sau de a-şi exercita drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenţia europeană.
§4. Testul exclusiv sau determinant în materia declaraţiilor
- criteriul determinant sau exclusiv al probei a mai fost evaluat de Curtea Euro-peană şi în ipotezele în care
declaraţiilor unor martori (noţiune autonomă în sens european) au fost administrate fără ca acuzatul să fi putut avea o
ocazie adecvată să îşi exercite dreptul prevăzut de art 6 parag. (3) lit d) din Convenţia europeană ;
- este important de subliniat că problematica ridicată de evaluarea martorilor anonimi şi a martorilor absenţi a fost
considerată de Curtea Europeană ca fiind, în principiu, similară; astfel instanţa de contencios european a arătat că deşi nu
sunt identice cele două situaţii nu sunt diferite în principiu în condiţiile în care prezintă aceleaşi dezavantaje pentru
apărare; în aceste condiţii apreciez că testul Al-Khawaja şi testul Schatschaschwili din materia martorilor absenţi se vor
aplica în mod corespunzător şi în materia martorilor anonimi;
- în privinţa evaluării declaraţiilor martorilor care nu au mai putut fi audiaţi în cursul judecăţii este extrem de
important de stabilit standardul european de protecţie a dreptului la un proces echitabil astfel cum a fost dezvoltat de
Curtea Europeană prin două hotărâri ale Marii Camere pronunţate în cauzele Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit şi
Schatschaschwili c. Germaniei.
Curtea Europeană a apreciat că art. 6 parag. (3) lit. d) din Convenţia europeană instituie principiul că, înainte ca un acuzat
să fie condamnat, toate probele împotriva acestuia ar trebui administrate în şedinţă publică într-o procedură contradictorie.
Curtea Europeană permite instanţei naţionale să îşi întemeieze hotărârea pe decla¬raţiile martorilor (noţiune înţeleasă în
sens autonom european\) audiaţi în cursul urmăririi penale şi care nu au fost reaudiaţi în şedinţa publică de către instanţa
de judecată, precizând că, totodată, trebuie respectat şi dreptul la apărare al acuzatului care presupune ca acesta să fi avut
posibilitatea reală şi adecvată de a contesta decla¬raţiile martorului şi de a îi pune întrebări fie la momentul audierii, fie
la un moment ulterior (cauza Luca c. Italiei, cauza A. G. c. Suediei, sau Trampevski c. Macedonie); într-o jurisprudenţa
constantă până în anul 2011, instanţa de contencios european a apreciat că instanţa poate folosi declaraţia dată de martor
în cursul urmăririi penale, fără ca acesta să fi fost reaudiat în şedinţă publică, dacă există un motiv întemeiat pentru lipsa
martorului şi atunci când condamnarea nu este întemeiată exclusiv sau determinant pe declaraţia martorului care nu a
putut fi audiat de instanţă; 1
1 Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, intră în noţiunea autonomă de martor în sens european orice
persoană care dă o declaraţie ce poate servi ca temei pentru fun¬damentarea soluţiei de condamnare [persoana vătămată
(cauza Gani c. Spaniei), partea civilă (cauza Bricmont c. Belgiei), expertul (cauza Brandstetter c. Austriei), coinculpatul
(cauza Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei)].

- această orientare a fost dezvoltată de Curtea Europeană prin revirimentul juris- prudenţial produs prin hotărârea
Marii Camere din 15 decembrie 2011, în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit, regula potrivit căreia instanţa nu
îşi poate întemeia, în mod exclusiv sau determinant, o hotărâre de condamnare pe declaraţiile martorilor care nu au putut
fi audiaţi în faţa instanţei (regula exclusiv sau deter¬minant) suferind o temperare; astfel Curtea Europeană afirmă că
admiterea acestor declaraţii nu conduce în mod automat la încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, atâta timp
cât procedura în ansamblu a fost echitabilă.
Prin urmare, Curtea Europeană a instituit o analiză în trei paşi a compati¬bilităţii procedurii cu art. 6 parag. (1) şi (3) Ut.
d) din Convenţia europeană, urmând a se stabili potrivit testului Al-Khawaja;
(i) dacă există un motiv întemeiat pentru absenţa martorului şi, prin urmare, pentru admiterea declaraţiei netestate
în şedinţa publică;
- în cadrul evaluării primului pas trebuie stabilit dacă existau solide temeiuri factuale sau legal pentru
neprezentarea martorului; de pildă, în cauza Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit instanţa europeană a apreciat că pot
exista în principiu două motive pentru neprezentarea martorului pentru a fi audiat într-un proces public şi contradictoriu:
moartea acestuia (imposibilitatea obiectivă şi absolută de audiere) şi teama. Cu privire la acest ultim motiv, Curtea a
distins între: 1. teama imputabilă ameninţărilor sau manevrelor acuzatului ori ale persoanelor care acţionează în numele
acestuia când a admis că judecătorul poate reţine în hotărârea de condamnare declaraţia martorului fără a fi nevoie ca
acesta să se înfăţişeze pentru a depune mărturie în proces şi fără ca acuzatul sau reprezentanţii acestuia să îl supună unei
29
examinări încrucişate, chiar dacă proba respectivă ar constitui proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului; 2.
teama generală (subiectivă) resimţită de un martor în legătură cu părţile dintr-un proces, cu privire la care a apreciat că
aceasta nu este suficientă pentru a-1 scuti de obligaţia de a se înfăţişa. Instanţa trebuie să facă cercetările de rigoare pentru
a stabili, în primul rând, dacă teama se bazează pe motive obiective şi, în al doilea rând, dacă aceste motive obiective se
bazează pe elemente concrete. In cele din urmă, ţinând seama de ponderea in care neprezentarea unui martor aduce
atingere dreptului la apărare, Curtea a subliniat că, atunci când martorul nu a fost interogat deloc în etapele anterioare ale
procedurii, declaraţia scrisă a acestuia nu trebuie admisă în locul înfăţişării sale la proces decât ca ultimă măsură posibilă.
înainte de a scuti un martor de obligaţia de a se înfăţişa pe motivul temerii de a se prezenta la proces, instanţa de prim
grad de jurisdicţie trebuie să aibă convingerea că toate celelalte măsuri posibile, precum păstrarea anonimatului sau alte
măsuri speciale, ar fi nepotrivite sau imposibil de pus în practică;
- în jurisprudenţa au mai fost reţinute şi alte situaţii care pot constitui motive înte-meiate, cum ar fi starea de sănătate a
martorului (cauza Bobeş c. României) sau faptul că acesta nu a putut fi găsit, în ipoteza în care instanţa a depus toate
eforturile rezo¬nabile pentru a asigura prezenţa martorului la proces. Faptul că instanţa nu a reuşit sa localizeze martorul
sau faptul că acesta nu mai locuia în ţară nu sunt suficiente în sine pentru a reţinerea satisfacerea exigenţelor art. 6 parag.
(1) şi (3) lit. d) din Convenţia europeană, întrucât autorităţile naţionale au obligaţia de a depune toate diligenţele

rezonabile pentru a se asigura respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil, cum ar fi manifestarea unei atitudini
proactive pentru găsirea martorului cu ajutorul altor autorităţi (inclusiv al celor aparţinând poliţiei - cauza Prăjină c.
României) sau apelul la instrumentele de cooperare judiciară în materie penală atunci când martorul domiciliază în
străinătate. Deopotrivă, trebuie evaluate motivele prezentate de martor pentru absenţă având în vedere situaţia particulară
a fiecărui martor.
(ii) daca declaraţia martorului absent constituie o probă exclusivă sau determi-nantă în condamnarea inculpatului;
- prin probă exclusivă se înţelege singura probă în acuzarea inculpatului;
- prin probă determinantă se înţelege acea probă care este de o asemenea semni-ficaţie sau importanţă, încât este
decisivă pentru soluţionarea cauzei. în cazul în care o probă neadministrată în faţa instanţei este analizată coroborat cu
alte probe, analiza caractemlui determinant va depinde de relevanţa acesteia; astfel, evaluarea caracte¬rului determinant
este invers proporţional cu numărul probelor analizate coroborat care privesc aceleaşi fapte sau împrejurări de fapt ce
constituie teza probatorie; cu cât există mai multe probe analizate coroborat cu privire la aceeaşi teză probatorie, cu atât
va scădea caracterul determinant al declaraţiei martbiului neaudiat de instanţă’.
(iii) ' daca au existat suficiente elemente de contrabalansare, printre care şi garanţii procedurale puternice, pentru a
compensa dificultăţile create apărării prin admiterea declaraţiei şi pentru a asigura în fiecare proces, analizat în ansamblu,
echitatea procedurii aşa cum aceasta este înţeleasă în art 6 parag. 1 şi 3 lit d) din Convenţie.
- constituie garanţii ale dreptului la un proces echitabil evaluabile în pasul 3;
a) faptul că instanţa analizează cu o anumită prudenţă declaraţia martorului care nu a fost administrată în cursul
judecăţii (cauza Bobeş c. României)', astfel, Curtea Europeană va avea în vedere dacă instanţa naţională a oferit o motivare
rezonabilă cu privire la fiabilitatea declaraţiei martorului audiat în lipsă şi o analizează coroborat cu celelalte probe (cauza
Prăjină c. României)]
b) audierea în şedinţă publică a unei înregistrări video a declaraţiei martorului absent în scopul de a permite
instanţei, procurorului şi avocatului să constate com¬portamentul martorului în tipul audierii şi să-şi formeze propria
convingere cu privire la credibilitatea acestuia;
c) existenţa altor probe care să susţină declaraţia martorului neaudiat (cauza Prăjină c. României, cauza Sică c.
României)-, aceste declaraţii pot fi cele ale persoa¬nelor cărora martorul absent le-a povestit despre faptele şi
împrejurările constatate imediat după ce le-a perceput sau alte probe administrate inclusiv expertizele (de pildă,
expertizele medico-legale cu privire la traumatismele suferite de victimă);
d) existenţa unor similitudini între faptele şi împrejurările relatate de martorul neaudiat în faţa instanţei şi cele
relatate de un alt martor audiat de instanţă, dacă nu exista dovada că aceşti martori s-au înţeles cu privire la cele declarate;
e) oferirea posibilităţii ca apărarea să fi putut adresa întrebări martorului inclusiv în scris pe parcursul procesului
sau să fi participat la audierea martorului în cursul urmăririi penale (cauza Şandru c. României)-,

f) faptul că acuzatul a avut oportunitatea de a prezenta propria versiune a faptelor şi de a contesta credibilitatea
martorului absent sau de a releva incoerenţa sau lipsa de consistenţă a declaraţiilor acestuia; atunci când identitatea
martorului este cunos¬cută de acuzat, acesta avea posibilitatea de a identifica sau investiga motivele care l-ar fi putut
determina pe martor să nu spună adevărul şi să conteste efectiv credibili¬tatea martorului.
- această nouă abordare a instanţei de contencios european cu privire la garanţia prevăzută de art. 6 parag, 3 lit. d)
din Convenţia europeana trebuie privită cu o anume prudenţă, având în vedere şi faptul că a survenit pe fondul unei relaţii
extrem de tensionate între Strasbourg şi Marea Britanie. Relevantă în acest sens este şi opinia comună, parţial separată şi
parţial concordantă, a judecătorilor Sajo şi Karakaş, potrivit căreia: „Regula «exclusiv sau determinant» (sole or decisive
nde) aplicată până în prezent avea ca obiect protejarea acuzatului de «fructul arborelui otrăvit» [dacă sursa probei
30
(«arborele») este viciată, orice probă («fructul») provenită din acea sursă este la fel]. Prin adoptarea acestei abordări în
contrabalansare, Curtea înlo¬cuieşte o normă pentru apărarea drepturilor omului cu incertitudinile acestui demers. După
informaţiile noastre, este pentru prima dată când, în lipsa unui motiv nou şi imperios, aceasta diminuează nivelul apărării.
Această evoluţie este extrem de îngrijorătoare pentru viitorul protecţiei judiciare a drepturilor omului în Europa
- prin raportare la paşii de analiză din testul Al-Khawaja, Curtea a apreciat în cauza Schatschaschwili c. Germaniei
că lipsa unui motiv întemeiat pentru absenţa martorului (neîndeplinirea exigenţelor pasului 1) nu este decisivă pentru
reţi¬nerea caracterului inechitabil al procesului, ci va constitui un factor important în evaluarea echitabilitâţi procedurii
în ansamblu. Curtea a considerat că cei trei paşi din testul Al-Khawaja sunt interdependenţi şi, evaluaţi împreună, servesc
ta a stabili dacă procedura a fost în ansamblu echitabilă. în acest sens, în cauza Şandru c. României Curtea a analizat mai
întâi pasul doi, înaintea pasului întâi (a fost evaluată mai întâi dacă declaraţia martorului absent era unica probă din cauză
sau proba decisivă, înainte de a stabili dacă exista un motiv întemeiat pentru lipsa martorului). Prin urmare, poate fi
necesar ca într-o anumită cauză analiza celor trei paşi să nu fie realizată în ordine cronologică, în special dacă unul dintre
aceştia se dovedeşte a fi relevant pentru stabilirea caracterului echitabil sau inechitabil al procedurii. Prin această
dezvoltare jurisprudenţială, în realitate, Curtea de la Strasbourg statuează că singurul element relevant de analizat este
echitabilitatea procedurii în ansamblu;
- tot în cauza Schatschaschwili c. Germaniei, Curtea a extins sfera de analiză a pasului 2 din testul Al-Khawaja,
apreciind că examinarea elementelor de contraba-lansare va fi realizată şi în acele situaţii în care, în urma stabilirii valorii
probatorii, nu poate fi apreciat dacă proba respectivă a fost exclusivă sau determinantă, dar este lămurită în sensul că a
avut o valoare probatorie semnificativă şi că încuviinţarea sa ar putea să creeze un handicap pentru apărare. întinderea
elementelor de con-trabalansare necesare pentru a considera că procedura a fost echitabilă va depinde de greutatea
declaraţiei date de martorul absent. Cu cât declaraţia este mai importantă, cu atât elementele de contrabalansare vor trebui
să fie mai consistente pentru a

asigura echitatea procedurii. în această cauză Curtea a constatat că instanţa germană a făcut demersuri în vederea audierii
victimelor infracţiunii de tâlhărie1 (martori în sens european), fiind satisfăcut pasul 1 din testul Al-Khawaja,
- în analiza pasului 2 din testul Al-Khawaja Curtea a constatat că cele două victime erau singurii martori oculari
ai infracţiunii, pe lângă declaraţiile acestora acuzaţia întemeindu-se şi pe declaraţiile unui vecin şi ale unui prieten privind
cele auzite de la victime, precum şi pe datele de localizare a telefonului inculpatului, rezultatele înregistrării convorbirilor
purtate de inculpat cu un coinculpat, precum şi pe datele de localizare GPS a maşinii unui coinculpat din care rezulta că
aceasta a fost parcată în apropierea apartamentului victimelor. Faţă de aceste probe, Curtea a considerat că declaraţiile
martorilor absenţi au fost decisive pentru pronunţarea soluţiei de condamnare;
- în analiza pasului 3 din testul Al-Khawaja Curtea a constatat că instanţele naţio-nale au analizat cu precauţie
declaraţiile respective. Astfel, prima instanţă, în urma unei motivări detaliate, a recunoscut valoarea probatorie redusă a
declaraţiilor martorilor absenţi. De asemenea, Curtea a luat act de faptul că reclamantul a avut posibilitatea să relateze
propria sa versiune a faptelor şi să pună la îndoială credibi¬litatea martorilor, a căror identitate îi era cunoscută. Curtea a
observat că la momentul audierii martorilor în timpul urmăririi penale, organele de urmărire penală ar fi putut să îi
numească un avocat reclamantului, care ar fi putut fi prezent la audierea martorilor. Cu toate că aceste garanţii procedurale
existau în dreptul german, organele judiciare nu le-au folosit. Curtea a subliniat că, pentru analiza echităţii globale a
procedurii, este necesar să se stabilească dacă autorităţile, Ia momentul audierii martorilor în timpul urmăririi penale, au
plecat de la prezumţia că aceştia nu vor mai fi audiaţi în timpul judecăţii. în această situaţie, este esenţial să îi fie acordată
apărării posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în timpul urmăririi penale. Deşi organele de urmărire penală se aflau
în această situaţie, nu au acordat posibilitatea unui avocat numit pentru reclamant să le adreseze întrebări în timpul
urmăririi penale. Procedând in acest mod, organele de urmărire penală şi-au asumat un risc previzibil, care ulterior s-a
materializat, nici reclamantul şi nici avocatul acestuia neputând să audieze martorii în nicio fază a procesului. Faţă de
aceste considerente, Curtea a hotărât că a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 şi 3 fit. d) din Convenţia europeană;
In cauză, victimele învederaseră că intenţionează să se întoarcă în Letonia şi, la solici¬tarea organelor de urmărire penală,
fuseseră audiate în cursul urmăririi penale de judecătorul de investigaţii, însă în absenţa acuzatului care nu era informat
în privinţa urmăririi penale care se desfăşura. Scopul urmărit prin această procedură a fost obţinerea posibilităţii folosirii
declaraţiilor acestora în cursul procesului. în cursul judecăţii, instanţa germană a procedat la citarea victimelor în Letonia,
însă acestea au refuzat să se prezinte, depunând certificate medicale din care rezulta că victimelese aflau într-o stare
emoţională instabilă, post-trauma- ticâ. După mai multe încercări nereuşite de audiere a lui O. şi P., inclusiv prin
videoconferinţă ca urmare a formulării unei cereri de asistenţă judiciară internaţională, instanţa naţională a constatat
imposibilitatea de audiere a victimelor şi a dispus citirea declaraţiilor date în faza de urmărire penală.

- este important de subliniat că hotărârea pronunţată de Marea Cameră în cauza Schatschaschwili c. Germaniei a fost
adoptată cu o fragilă majoritate (9 voturi pentru şi 8 împotrivă), opiniile concordante şi dizidente fiind extrem de variante
după
cum urmează:
31
a) în opinia concordantă împărtăşită de judecătorii Spielmann, Karakaş, Sajo şi Keller s-a admis existenţa unei
încălcări a art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţia europeană însă s-a contestat justeţea soluţiei majoritare cu privire la
modul de analiză a paşilor din testul Al-Khawaja; astfel, s-a arătat că este necesar a se reţine încălcarea art. 6 parag. 1 şi
3 Ut. d) din Convenţia europeană prin simplul fapt al constatării neîntrunirii condiţiilor primului pas din testul Al-
Khawaja. Prin urmare, opinia dizidentă propune o analiză graduală a paşilor şi învederează teama rezonabilă că precizările
realizate prin opinia majoritară care s-ar putea numi în viitor testul Schatschaschwili pot fi sintetizate într-un singur test
global vizând echitabilitatea procedurii, situaţie care nu constituie un pas înainte în întărirea garanţiilor prevăzute de art.
6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană;
b) în opinia dizidentă a judecătorilor Hirvelâ, Popovic, Pardalos, Mussberger, Mahoney şi Kuris, precum şi în
opinia dizidentă a judecătorului Kjolbro s-a apreciat Ca fqţă de particularitatea cauzei nu există o încălcare a dispoziţiilor
art. 6 parag. 1 şi 3 Ut. d) din Convenţia europeană întrucât existau suficiente garanţii care să permită instanţei să constate
fiabilitatea probelor în acuzare.
Proba exclusivă şi determinantă, proba de asemenea relevanţă şi importanţă încât să determine soluţia cauzei, nu poate
sta la baza soluţiei de condamnare în condiţiile în care aceasta nu a fost administrată în condiţii de contradictorialitate.
Pentru pronunţarea unei condamnări în baza mărturiilor unor martori care nu se înfăţişează în instanţă, trebuie să existe
suficiente elemente de contrabalansare (garanţii şi măsuri prevăzute de lege care dau posibilitatea realizării unei aprecieri
corecte şi echitabile a fiabilităţii probei), dar şi o motivare din partea instanţei, relativă la cauza justificativă de
neprezentare şi omisiune a audierii martorilor respectivi. Instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare în baza declaraţiilor
coinculpaţilor din faza de urmărire penală şi din faza de judecată în primă instanţă, precum şi în baza declaraţiei
inculpatului C.R.M., dată în faţa instanţei de fond. Practic, instanţa nu a procedat la o nouă audiere a inculpaţilor, în
condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea princi-piului nemijlociţii, pentru a dispune o soluţie de condamnare pentru
care aceste probe administrate anterior au avut un rol determinant. în acelaşi timp, instanţa nu a motivat imposibilitatea
de audiere a acestora, ceea ce contravine regulilor unei proceduri echitabile (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr.
3223/2013, în L. Lefterache, Probe şi prezumţii în procesul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 49).
, Menţinerea unei soluţii de condamnare fără administrarea de probe care să înlăture apărările persoanelor care îşi susţin
nevinovăţia contravine prin-cipiului egalităţii armelor, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil în materie penală.
Egalitatea în faţa legii presupune şi dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării şi exclude
posibilitatea ca o instanţă să îşi întemeieze soluţia pe probe administrate exclusiv în cursul urmării

penale. Proba exclusivă şi determinantă, proba de asemenea relevanţă şi impor¬tanţă încât să determine soluţia cauzei,
nu poate sta la baza soluţiei de condam¬nare în condiţiile în care aceasta nu a fost administrată în condiţii de
contradic¬torialitate. Pentru pronunţarea unei condamnări în baza mărturiilor unor martori care nu se înfăţişează în
instanţă trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare (garanţii şj măsuri prevăzute de lege care dau posibilitatea
reali¬zării unei aprecieri corecte şi echitabile a fiabilităţii probei), dar şi o motivare din partea instanţei, relativă la cauza
ce justifică lipsă martorilor şi omisiunea audierii martorilor respectivi. înalta Curte constată că instanţa a pronunţat o
soluţie de condamnare. Fără să existe un suport probator, administrat nemijlocit, cu privire la înlăturarea apărărilor
acestora. Posibilitatea de a folosi declaraţiile altor inculpaţi care au recunoscut fapta pentru fundamentarea acuzaţiei
formu¬late împotriva acelora care au negat comiterea infracţiunii este condiţionată de conţinutul declaraţiei, respectiv
conţinutul acuzaţiei. Audierea sumară a altor inculpaţi, în procedura recunoaşterii vinovăţiei (prin ipoteză, strict cu privire
la propria acuzaţie) nu poate produce efecte cu privire la acuzaţiile formulate împotriva altora, dacă instanţa nu a clarificat
în cadrul audierii şi acea chestiune şi dacă nu a dat posibilitatea celor care nu au solicitat judecarea potrivit proce¬durii
abreviate să conteste credibilitatea respectivei declaraţii (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2958/2013, www.scj.ro).
^ Probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, ele urmând a fi apreciate de instanţă în ansamblul lor. Aceasta înseamnă
că instanţa poate să reţină numai o parte a probelor ca fiind expresia realităţii, dar trebuie să motiveze înlăturarea celorlalte.
Simpla retractare sau modificare de către inculpaţi sau martori a unor declaraţii nu poate însă duce la înlăturarea, în mod
automat şi nemotivat, a declaraţiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează şi cu alte probe ale dosa¬rului. In raport
de cele de mai sus, se impune constatarea că tribunalul, luând în considerare numai probele administrate în cursul
cercetării judecătoreşti şi ignorând pe cele din faza urmăririi penale, a stabilit o stare de fapt neconformă adevărului
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4835/2004, www.legalis.ro).
- aprecierea probelor se face întotdeauna motivat, organele judiciare având obli¬gaţia de a justifica soluţiile sau
hotărârile pe care le iau, în vederea evitării arbitra- riului în procesul penal;
- hotărârile judecătoreşti sunt supuse controlului judiciar în căile ordinare de atac şi cu privire la modalitatea de
apreciere a probelor; instanţa de apel poate să aprecieze altfel decât prima instanţă probele administrate în cauză.
Secţiunea a 6-a. Declaraţia suspectului sau a inculpatului
§1. Noţiune
- reprezintă mijlocul de probă ce constă în relatările suspectului sau inculpatului cu privire la fapta şi la acuzaţia ce i se
aduce în legătură cu aceasta, administrat fie pe

32
calea ascultării1, fie prin confruntarea sa cu alte persoane; numai declaraţiile judi¬ciare, nu şi cele extrajudiciare constituie
mijloace de probă în procesul penal;
- constituie una dintre formele prin care suspectul sau inculpatul îşi exercită dreptul de apărare prin propria
persoană în cadrul procesului penal;
- declaraţia suspectului sau inculpatului constituie un drept al acestuia, nu şi o obligaţie, întrucât suspectul sau
inculpatul poate invoca dreptul la tăcere şi, pe cale de consecinţă, poate refuza să dea declaraţii; pe de altă parte, organele
judiciare cm obligaţia procedurală pozitivă să depună toate demersurile legale în vederea ascul¬tării suspectului sau
inculpatului, cu respectarea drepturilor acestuia (de pildă, ascul¬tarea suspectului/inculpatului este obligatorie: înainte de
luarea măsurii reţinerii, în cadrul procedurii în care este dezbătută în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea
de arestare preventivă/arest la domiciliu, după punerea în mişcare a acţiunii penale etc.).
$2. Dreptul de a pâslra tăcerea şi privilegiul împotriva auloinrrimi- nlrii, garanţii fu ml a mentale ale suspectului sau
inculpatului
- importanţa acestor două garanţii şi caracterul sinuos al conţinutului lor necesită o analiză detaliată care
presupune, pe de o parte, prezentarea evoluţiei jurisprudenţei instanţei de contencios european, iar, pe de altă parte, modul
în care aceasta se reflectă în NCPP.
2.1. Standarde în materia dreptului la tăcere şi privilegiului împotriva autoincriminării
- spre deosebire de art. 14 alin. (3) lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966)1
2 care, prevăzând principiul nemo debet prodere se ipsum, stipulează că orice persoană acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei înseşi sau să se recunoască vinovată, Convenţia
europeană nu face referire expres la dreptul de a tăcea şi la cel de a nu contribui la propria incriminare, ca garanţii ale
procesului echitabil;
- tot în anul 1966 Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a pronunţat hotă-rârea în cauza Miranda3, reţinând
următoarele: „(...) acuzarea nu va folosi declaraţii ale inculpatului, indiferent dacă prin acestea se incriminează sau nu,
care au fost
1 Se remarcă incoerenţa terminologică a NCPP rezultată în urma modificărilor arbitrare operate de către Parlament
în sensul că uneori se foloseşte noţiunea de ascultare, alteori cea de audiere şi în mod excepţional în cadrul aceluiaşi
alineat ambii termeni [ca în cazul art. 106 alin. (1) NCPP], Această dovadă de incoerenţă terminologică nu poate produce
consecinţe juridice. Astfel, apreciez că termenii ascultare şi audiere au, în esenţă, acelaşi conţinut.
2 România a ratificat pactul prin Decretul nr. 212/1974 (B.Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974), acesta mirând în
vigoare la 23 martie 1976.
3 A se vedea Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, hotărârea din 13 iulie 1966, în cauza Miranda c.
Ârizonei, disponibilă Online (www.jwprejwecoarrMjf.gov). Pentru o analiză detaliată, a se vedea W.R. LaFave, J.H.
Israel, Criminal Procedure, 2nd edition, West Publishmg Co, 1992, p. 313-351.

obţinute în timpul interogării inculpatului privat de libertate, decât dacă demonstrează că s-a folosit setul de garanţii
procedurale pentru asigurarea aplicării privilegiului împotriva autoincriminării”;
- în anul 1992 fosta Comisie europeană a făcut referire la dreptul la tăcere în cauza K. c. Austriei1, apreciind că
libertatea de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenţia europeană presupune ca drept negativ şi dreptul la tăcere. Cum
în cauză reclamantul fusese amendat, întrucât refuzase să dea declaraţii pe temeiul faptului că astfel s-ar putea
autoincrimina1 2, fiind ulterior privat de libertate datorită acestei poziţii procesuale, Comisia europeană a apreciat că a
existat în cauză o încălcare a art. 10, considerând că, faţă de această constatare, nu mai este necesar a fi analizată eventuala
încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană; poziţia Comisiei europene, deşi
criticabilă3, a reprezentat un pas impor¬tant către recunoaşterea jurisprudenţială a dreptului la tăcere şi a privilegiului
împo¬triva autoincriminării;
- în anul 1993 Curtea Europeană a făcut pentru prima dată referire la privi¬legiul împotriva autoincriminării în
cauza Funke c. Franţeii4, în care reclamantul, suspectat de evaziune fiscală, fusese condamnat pentru refuzul de a coopera
cu autorităţile vamale ce îi solicitaseră să ofere date despre conturile pe care le deţinea în străinătate. Autorităţile franceze
au încercat să îl determine pe reclamant să ofere probe cu privire la o infracţiune de care era suspectat, în condiţiile în
care acestea nu au putut sau nu au dorit să strângă probele prin alte mijloace. Instanţa europeană a apreciat că dispoziţiile
legii franceze nu pot justifica o încălcare a dreptului unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni (înţeleasă în sens
autonom european) de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina, a cărui raţiune constă în protecţia acuzatului contra
unei coerciţii abuzive din partea autorităţilor, în scopul evitării erorilor judiciare şi pentru a fi respectat dreptul la un
proces echitabil;
1 A se vedea Comisia Europeană, decizia din 13 octombrie 1992, în cauza K. c. Austriei, parag. 45-51 din raport.
2 Reclamantul refuzase să dea declaraţi în procesul penal în care erau acuzaţi o serie de dealeri de droguri, întrucât
şi împotriva sa se desfăşura o ancheta penală privind traficul de droguri în care era acuzat că ar fi cumpărat stupefiante
de la aceeaşi dealeri. Astfel, recla¬mantul a apreciat că prin darea de declaraţii cu privire la aceşti dealeri s-ar fi
autoincriminat implicit.
33
3 Deşi atât Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Amendamentul al cincilea la Constituţia
americană sau jurisprudenţa Miranda recunosc dreptul la tăcere drept garanţie a procesului echitabil, iar dreptul la liberă
exprimare ca drept separat, instanţa europeană a apreciat că această garanţie procedurală reprezintă un drept negativ
implicit al celui din urmă drept.
4 A se vedea CtEDO, hotărârea din 25 februarie 1993, în cauza Funke c. Franţei, parag. 44-45. In acest fel Curtea
a avut în vedere şi concluziile Comisiei de experţi în materia drepturilor omului din cadrul Consiliului Europei, care, încă
din anul 1973, apreciaseră că privilegiul împotriva autoincriminării reprezintă o componentă intrinsecă a dreptului la un
proces echitabil.

. chourg analizează în mod di stinct aceste două garanţii1: (i) pri-

a de la ^[VAtoincriminării este privit ca un principiu conform căruia statul
- aU’ gpect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar
vilegi^t^iga 0,1 ®, 0 persoană poate refuza să dea declaraţii, să răspundă unor
nu po'atc iniţia; aS’ . ’ ze probe care ar putea-o incrimina (nemo debet prodere se
putea 1,,C s£llj să ge analizează compatibilitatea cu exigenţele ait, 6 parag. 1 din
întreb^’- aCestca legislaţiilor naţionale, ce permit statului (prin reprezentaţii săi
ipsuff*)■ - eur°PeaIlinCal) să exercite o constrângere directă asupra suspectului prin
ConV6®' ntral saU ..unj penale sau contravenţionale în cazulnerespectării obligaţiei
la nbx . uit°f sa de a păstra tăcerea este analizat ca H regula ce presu-
imp"lie ,rarc. 1 ^nale, autorităţile judiciare să nu aibă decât o putere limitată de
decO^^^eiePf
eliale, autorităţile judiciare să nu aibă decât o putere favoarea acuzatului, din refuzul aceaia de a da declaraţii în
pui»6 ca*c0acluZ11 ^aU ^ faţa instanţei de judecată;
1 ... o arătat în Hnntrină2 ca rati
0 a arătat în doctrină2 că raţiunea privilegiului împotriva auto-
3 mori asigur3163 legalităţii procesului penal şi a protecţiei împotriva
'in nării u0®5 . din partea autorităţilor statului. Necesitatea de a asigura fiabi-
.. .. tirovc3 ^ m antnrîtătîlf1 fitatiihii să-si exercite âmbuiiile cu respec-
dlll raitw auwjnwiyin-»! JIUIUIVI. -
incri*11 .,or prov'enl oune ca autorităţile statului să-şi exercite atribuţiile cu respec-
ab»,/l1 t0belor P1: Jamentale ale echitabilităţii procedurii. Din această perspectivă
Etatea t ipjjţcjt i j împotriva autoincriminării nu poate £ caracterizat ca un
ca un mecanism funcţional impus în anumite împrejurări de
S'a ^ ai \uj justiţiei penale de a-şi păstra coerenţa internă3;
S'S^1J1 „j privilegiul împotriva autoincriminării reprezintă o garanţie a
^ .reptul la ^Ce,iurii de care se bucură persoana acuzată de săvârşirea unei înfrac-
bilitâP' Pt0^ rocedurilor desfăşurate în faţa organelor de poliţie sau a procu-

ledurilor din faţa instanţei de judecată*,

,ţui.cat ^^ „pană a reţinut următoarele principii de evalusfc a privilegiului
r°rU Eur°Pe t
- C^*al.ntninâm
^rh< :7eazâ, în primul rând, voinţa acuzatului de a păstra în tăcere şi
" riravi'#^ acuzaţiile formulate în procesele penale te a apela la probe
curcii- să Pr0 ^jţie sau presiune în contra voinţei acuzatului, dreptul aflându-sc
PjLutt tinn C5 legâ^ cu prezumţia de nevinovăţie;
°4[fel ît'tf'0 str nreyâzut expres de art. 6, dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva
deşioueS Lă în centru noţiunii de „proces echitabil”. Raţiunea garanţnlor
.^ip-înrio^'^ ^nstâ, inter alia, în protecţia persoanei acuzate de săvârşirea
feriri’ P1*11 coerciţiei abuzive exercitate de către autorităţi, în scopu
°tiei ^^' ^iciareşi al satisfacerii exigenţelor art. 6;
ev
ritărit
V«j':
,,,st sens, I.H. Demis, The Law of-Eviitet, op. cit. p. 148-149;
;,e. The criminal process, op. cit, p. 134;fl.&raA.Ashworih,
[^i^ţits and Criminal Justice, op. cit-, p.
A, ofEvidence, op. cit., p. 205.
34
^ CA.
3 0» , rqx). hotărârea din 3 mai 2001, în cauza J.H. c. Elveţiei, parag. 64,
i * vri-‘ ‘ | - vtombrie 2006, în cauza Gocmen c. IVraeiparag. 11.
C0>’]

c) privilegiul împotriva autoincriminării nu protejează acuzatul împotriva reali¬zării unor declaraţii incriminatoare
per se, ci împotriva obţinerii probelor prin coerciţie sau presiune;
d) dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva autoincriminării nu au caracter absolut. Gradul constrângerii la care a
fost suspusă o persoană este incompatibil cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană atunci când distruge esenţa
privilegiului împotriva autoincriminării. însă nu toate constrângerile sunt apte să distrugă esenţa privilegiului şi, totuşi, se
poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană. Ceea ce este esenţial în acest context este
modalitatea în care este utilizată proba obţinută prin constrângere;
e) criteriile pentru aprecierea compatibilităţii unei „constrângeri” cu dreptul la tăcere şi privilegiul împotriva
incriminării sunt: (i) natura şi gradul coerciţiei aplicate pentru obţinerea mijloacelor de probă; (ii) importanţa pentru
interesul public a urmăririi unei infracţiuni şi a sancţionării autorului acesteia; (iii) existenţa unor garanţii adecvate în
cadrul procedurilor, precum şi (iv) modul în care sunt utilizate mijloacele de probă obţinute1;
f) privilegiul împotriva autoincriminării nu poate fi extins la utilizarea în procesul penal a „probelor materiale” ce
pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puterile coercitive, dar care există independent de voinţa acuzatului, spre
exemplu, documentele ridicate de la acesta în baza unui mandat de percheziţie, prelevarea unor probe de sânge, urină, păr
sau ţesuturi corporale în vederea efectuării unei analize ADN.
- analizând jurisprudenţa instanţei europene, constatăm că există trei categorii de cauze în care poate exista o constrângere
disproporţionată din perspectiva art. 6 din Convenţie: 1. situaţia în care un suspectul este obligat să dea declaraţie sub
ameninţarea unor sancţiuni şi, fie este de acord să dea declaraţie, fie este sancţionat pentru refuzul de a da declaraţie;
poate fi reţinut acest caz şi atunci când informaţiile obţinute prin „constrângere” în proceduri nepenale sunt utilizate
ulterior în cadrul unei proceduri penale; 2. ipoteza în care există o constrângere fizică sau psihologică, deseori sub forma
aplicării unui tratament care încalcă art. 3 din Convenţie în vederea obţinerii mijloacelor materiale de probă sau a
declaraţiilor; 3. atunci când autorităţile folosesc subterfugii pentru a obţine informaţii pe care nu au putut să le
dobândească pe parcursul audierii.
Argumentele logice folosite de inculpată ar conduce la concluzia că în cazul neînregistrării în contabilitate a unor bunuri
de provenienţă licită care au făcut obiectul unor acte de comerţ constante există infracţiunea de evaziune fiscală, iar în
cazul în care omisiunea înregistrării în contabilitate vizează bunuri de provenienţă ilicită care au făcut obiectul unor acte
de comerţ constante infracţiunea nu există. Instanţa nu poate primi apărările inculpatei, deoarece, în lipsa obligaţiei de a
declara veniturile, acestea nu ar putea fi colectate în mod
1 A se vedea CtEDO, hotărârea Marii Camere din 11 iulie 2006, în cauza Jalloh c. Germaniei, parag. 101, 117; CtEDO,
hotărârea din 5 noiembrie 2002, în cauza A Han c. Marii Britanii, parag. 44; CtEDO, hotărârea din 21 decembrie 2000,
în cauza Heaney şi McGuinness c. Irlandei, parag. 51-55.

corect la bugetul de stat, iar instituţiile care depind de aceste sume nu ar putea funcţiona. Omisiunea de a face înregistrările
în contabilitate nu reprezintă un caz de autoincriminare cu privire la o infracţiune, ci reprezintă infracţiunea însăşi.
Nerespectarea obligaţiei de declarare cu sinceritate, în mod real, a veniturilor este o infracţiune în sine, independentă de
răspunderea penală pentru actele care au stat la baza obţinerii veniturilor. Interdicţia autoincriminării nu poate fi
interpretată ca o imunitate generală, a tuturor conduitelor motivate de dorinţa de a scăpa de investigaţia autorităţii
competente. (...) Instanţa constată că inculpata nu a refuzat să comunice informaţii şi nu a fost condamnată pentru refuzul
de a comunica informaţii. Inculpata a fost condamnată pentru că în desfăşurarea activităţii firmei sale prin chioşcurile
închiriate de societatea A. în bazaml Suceava şi prin societatea E. a comercializat ţigări atât en gros, cât şi en detail fără
a evidenţia în actele contabile operaţiunile realizate. Practic, inculpata a făcut declaraţii fiscale în sensul că nu a înregistrat
venituri, dar a făcut cheltuieli din venituri pe care nu le declarase. Inculpata a ţinut evidenţa veniturilor nedeclarate statului
doar pentru sine, nu şi în actele contabile pe care avea obligaţia să le ţină şi să le prezinte autorităţilor. Orice persoană
care a decis să desfăşoare o activitate de comerţ a cunoscut că în calitate de comerciant va fi obligată să respecte anumite
reglementări impuse de autorităţi ca urmare a recunoaşterii şi limitării, pe cât posibil, a riscului rezultat din eludarea
taxelor datorate. Prin urmare, toţi cei care aleg să desfăşoare acte de comerţ, să folo-sească spaţiile comerciale organizate
ca atare în pieţe, acceptă şi responsa-bilităţile şi obligaţiile stabilite de autorităţi, iar în speţă, una dintre obligaţii impuse
de dreptul intern este aceea de a ţine actele contabile relevante pentru identificarea circuitului bunurilor şi a respectării
taxelor datorate către stat. în cauză există obligaţia de a consemna veniturile în cadrul activităţii comerciale. Această din
urmă obligaţie, de a face înregistrări în contabilitate, este anterioară infracţiunii şi coincide cu momentul la care inculpata
a ales să desfăşoare o activitate comercială. Precedentul judiciar al CtEDO cel mai apropiat de speţă este decizia Allen c.
Regatului Unit cu privire la obligaţia de a declara veniturile în scopul impozitării lor. O atare obligaţie nu echivalează cu
o autoincriminare. Din perspectiva dreptului de a nu contribui la propria incriminare, reprezintă o obligaţie similară cu
35
cea pe care o au comercianţii de a înregistra în contabilitate orice operaţiune comercială şi orice venit încasat. Curtea
explică soluţia, în primul rând, prin faptul că nu este de conceput un sistem de impozitare fără o asemenea obligaţie legală
de declarare a veniturilor de către orice persoană, cu atât mai mult în cazul comercianţilor. încălcarea obligaţiei de a
declara în mod real veniturile este o infracţiune în sine, independentă de răspunderea penală pentru actele care au stat la
baza obţinerii veniturilor. în plus şi în mod deter-minant, deşi persoana interesată poate să comită un fals în declaraţia de
venit tocmai pentru a se sustrage de la răspunderea penală în legătură cu obţinerea respectivelor venituri, dreptul de a nu
contribui la propria incriminare nu poate fi atât de larg interpretat ca reprezentând o formă generală de imunitate oferită
oricăror acţiuni motivate de dorinţa de a scăpa de răspundere penală (O'Halloran and Francis v. The United Kingdom,
Allen v. The United Kingdom). Acela care desfăşoară o activitate comercială acceptă existenţa reglementărilor legale
referi¬toare la comerţ şi taxe şi se angajează să le respecte pentru a trăi în societate.

Or, aceste reglementări presupun în mod evident responsabilităţi, cum ar fi acelea legate de ţinerea registrelor contabile
şi plata taxelor (I.C.CJ., secţia penală, decizia nr. 117/2014, www.scj.ro).
2.2. Dreptul suspectului sau inculpatului de a păstra tăcerea în NCPP
- dreptul de a păstra tăcerea reprezintă acea garanţie procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil,
decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene în inter-pretarea art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, potrivit căreia
autorităţile judiciare nu pot obliga un suspect sau inculpat să dea declaraţii, având totodată o putere limi¬tată de a trage
concluzii în defavoarea acestora, din refuzul de a da declaraţii;
- garanţia dreptului de a păstra tăcerea este însoţită de procedura avertismentului, ce presupune obligaţia organelor
judiciare de a atrage atenţia suspectului sau inculpa¬tului că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa; în cazurile în
care suspectul sau inculpatul are dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret, respectarea dreptului la tăcere impune
ca procedura avertismentului să fie realizată prin interpret; în acest sens, în cauza Baytar c. Turciei (hotărârea din 14
octombrie 2014) Curtea Europeană a apreciat că în lipsa posibilităţii de a-i fi traduse întrebările şi de a aprecia cât mai
corect faptele pretinse, reclamantul nu a fost în măsură a aprecia complet consecinţele presupusei renunţări la dreptul său
de a păstra tăcerea şi la dreptul de a primi asistenţa unui avocat şi, prin urmare, la întreaga paletă de garanţii specifice
asistenţei juridice. în opinia Curţii, lipsa iniţială a interpretării a afectat toate celelalte drepturi care, deşi diferite de cel
presupus a fi încălcat, sunt totuşi strâns legate de acesta şi a compromis caracterul echitabil al procedurilor în ansamblu.
In plus, Curtea de la Strasbourg a considerat că deşi reclamantul a beneficiat de asistenţa unui interpret în timpul audierii
de către judecătoml care s-a pronunţat asupra privării de libertate, acest fapt nu a fost de natură să remedieze afectarea
substanţială care a avut loc în procedura iniţială;
- NCPP prevede că suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă, înainte de a fi ascultat, calitatea în care
este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului
penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaratii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da
declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
- în materia măsurilor preventive, înainte de audiere, organul de cercetare penală, procurorul ori judecătorul de
drepturi şi libertăţi este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat
ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea
sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa;
- în cursul judecăţii, instanţa explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat
cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa,
precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte

părţi, maiorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar [art.
374 alin. (2) NCPP];
- în situaţia în care în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul refuză să dea decla¬raţii, invocând dreptul la tăcere,
instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior. Prin citirea declaraţiilor de către judecător nu este
încălcat dreptul la tăcere al inculpatului, în condiţiile în care aceste declaraţii au fost obţinute în absenţa oricărei
„constrângeri inadecvate”. Prin această atitudine procesuală inculpatul nu poate exclude posibilitatea judecătorului cauzei
de a evalua declaraţiile administrate anterior cu respectarea principiilor echitabilităţii procedurii. Instanţa nu va putea,
însă, să tragă concluzii cu privire la vinovăţia inculpatului din tăcerea acestuia;
- sancţiunea neaducerii la cunoştinţă a dreptului la tăcere o reprezintă excluderea mijlocului de probă nelegal sau
neloial obţinut, potrivit art. 102 alin. (2) NCPP, atât în cazul audierii în cursul urmăririi penale, cât şi în cazul audierii în
faza cercetării judecătoreşti.
2.3. Dreptul de a păstra tăcerea şi prezumţia de nevinovăţie
- dreptul la tăcere presupune ca organele de urmărire penală să administreze mij-loacele de probă fără a supune
pe suspect sau inculpat la nicio constrângere, presiuni, tratamente inumane sau degradante, torturi, fără să folosească
niciun fel de manopere care încalcă principiile legalităţii şi loialităţii administrării probelor (spre exemplu, administrarea
36
de substanţe care afectează capacitatea persoanei audiate de a relata în mod conştient şi voluntar fapte sau împrejurări de
fapt);
- dreptul la tăcere este în strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, constituind o garanţie a acestuia1. în
vederea garantării acestor drepturi, în principiu, instanţele nu pot ajunge la concluzii defavorabile acuzatului prin
interpretarea tăcerii acestuia;
- jurisprudenţa Curţii Europene oferă un standard de protecţie mai redus decât cel din dreptul intern permiţând
reţinerea de concluzii defavorabile ca urmare a interpre¬tării tăcerii acuzatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii1
2: (i) acuzatul să fi avut posibilitatea de a lua contact cu un apărător înainte de a fi audiat; (ii) aceste concluzii să nu fie
singurele sau principalele elemente de fapt care ar susţine acuzarea; (iii) împrejurările de fapt ce rezultă din alte mijloace
de probă administrate în cauză să impună în mod necesar o explicaţie din partea acuzatului, pe baza căreia să se aprecieze
soliditatea probaţiunii în temeiul căreia procurorul susţine acuzarea. Pot exista astfel de situaţii atunci când sunt
descoperite obiecte, urme ale infracţiunii pe inculpat sau pe hainele acestuia, pe baza cărora se poate naşte suspiciunea
rezonabilă că a participat la infracţiunea de care este acuzat sau în cazul în care procurorul aduce probe din care rezultă
suspiciunea că inculpatul a fost prezent la locul săvârşirii infracţiunii în jurul orei comiterii faptei penale şi că prezenţa
lui este în legătură cu participarea sa în activitatea infracţională; în acest sens, la pct. 2.5 din
1 A se vedea R. Chiriţă, Dreptul la tăcere şi privilegiul contra autoincriminării, loc. cit., p. 63; I. Griga, M
Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului, în R.D.P nr, 1/2005, p. 27.
2 A se vedea/.H Demis, The Law of Evidence, op. cit., p. 176.

Cartea verde privind prezumţia de nevinovăţie1 se arată că probele în acuzare trebuie să fie suficient de solide pentru ca
să necesite un răspuns din partea celui acuzat. Instanţele naţionale nu pot reţine vinovăţia unei persoane doar pe baza
faptului că aceasta a ales să se prevaleze de dreptul la tăcere. în cazul în care probele în acuzare „cer” o explicaţie pe care
acuzatul ar fi în măsură să o dea, absenţa acestei justificări poate conduce la concluzia, printr-un raţionament de bun-simţ,
că nu există nicio altă explicaţie posibilă şi că acuzatul este vinovat. însă, în cazul în care acuzarea nu are suficiente probe
de vinovăţie şi acestea nu necesită un răspuns, absenţa oricărei explicaţii din partea acuzatului nu poate justifica concluzia
că acesta este vinovat;
/ ;i ¥_c \, ')
Curtea îşi manifestă uimirea faţă de refuzul instanţelor naţio-nale de a dispune punerea în libertate a reclamantului din
cauza atitudinii sale din timpul instrumentării de a nu recunoaşte anumite fapte. Curtea a reamintit nu numai că acest
motiv nu poate justifica o măsură privativă de libertate, dar poate aduce atingere drepturilor de a nu face declaraţii şi de
a nu contribui la propria incriminare, astfel cum sunt garantate de art. 6 din Convenţie (CtEDO, hotărârea din 7 aprilie
2009, în cauza Tiron c. României, parag. 43).
- în cazul testării poligraf, apreciez că exprimarea consimţământului unei per¬soane de a fi supusă testării
echivalează cu renunţarea la dreptul la tăcere şi de a nu se autoincrimina, astfel încât, din concluziile rapoartelor de
constatare/expertiză pot rezulta date care, prin coroborarea cu alte mijloace de probă administrate în cauză (din care
rezultă vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului) pot fi avute în vedere de către instanţa de judecată. Acest lucru nu
presupune ca instanţele să se raporteze în analiza situaţiei de fapt la date rezultate în urma testului poligraf, ci numai să
ana¬lizeze, întotdeauna prin raportare şi la alte mijloace de probă, credibilitatea decla¬raţiei părţilor, a martorului sau a
expertului;
- refuzul suspectului sau inculpatului de a se supune testului poligraf nu poate fi interpretat ca un indiciu de
vinovăţie, chiar şi în cazul în care instanţa constată, în faza deliberării, că din mijloacele de probă administrate în cauză
există o probaţiune solidă cu privire la vinovăţia acestuia1 2;
- în schimb, respingerea cererii suspectului sau inculpatului de a fi supus testului poligraf nu constituie o încălcare
a echitabilităţii procedurii, Convenţia europeană
1 Adoptată la 26 aprilie 2006, COM(2006) 174, nepublicată.
2 în mod eronat s-a reţinut în jurisprudenţă că: „Este adevărat că probe directe, în sensul de a exista martori ai
furtului, nu există. Această împrejurare a determinat un cerc mare de suspecţi, care au fost cercetaţi cu privire la furtul
din noaptea de 6/7 aprilie 2003, Printre cei suspectaţi a fost şi inculpatul, care, spre deosebire de ceilalţi, a refuzat testul
poligraf, acest aspect reprezentând o prezumţie negativă împotriva inculpatului. Tribunalul a constatat că există şi o probă
certă, respectiv urma de sânge de pe etajera de unde s-a sustras casa de bani. Prelevându-se această pată de sânge şi Fiind
supusă testului ADN, s-a constatat că aparţine inculpatului în proporţie de 99,99%. Prezumţia cea mai importantă însă a
fost refuzul inculpatului de a face testului poligraf, convins că va fi prins cu minciuna”, cu nota critică a autoarei, în/.
Ciolcă, Probele în procesul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 66.

negarantând persoanei suspectate de săvârşirea unei infracţiuni un drept general de utilizare a „detectorului de minciuni”1;
- obţinerea declaraţiei suspectului sau inculpatului cu nerespectarea obligaţiei organului judiciar de a aduce la
cunoştinţa acestuia dreptul la tăcere, precum şi conţinutul acestui drept poate atrage sancţiunea nulităţii relative dacă simt

37
îndeplinite condiţiile ort. 282 NCPP (vătămarea dreptului la un proces echitabil fiind evidentă) şi, pe cale de consecinţă,
excluderea probei.
2.4. Dreptul de a nu contribui la propria incriminare (privilegiul împotriva autoincriimnării) în NCPP
- este garanţia procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil, decurgând din jurisprudenţa Curţii
Europene în interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenţia euro¬peană potrivit căreia, organele judiciare sau orice alte
autorităţi de stat nu pot obliga un suspect sau inculpat să coopereze prin oferirea de probe care l-ar putea acuza sau care
ar putea constitui temeiul unei noi învinuiri penale;
- în doctrină s-a menţionat că dreptul de a păstra tăcerea şi privilegiul împotriva autoincriminării trebuie să fie
privite ca reprezentând două noţiuni care se suprapun numai parţial; „dreptul la tăcere este mai restrâns, întrucât se referă
doar la comu¬nicarea orală, dreptul de a nu vorbi; dreptul de a nu se autoincrimina este în mod clar mai cuprinzător,
întrucât nu se limitează la exprimarea verbală, acest drept protejând, de asemenea, persoanele şi împotriva obligării de a
remite documente. Pe de altă parte, cu privire la alte aspecte, sfera de aplicare a dreptului la tăcere este mai largă decât
dreptul de a nu se autoincrimina, întrucât nu protejează persoanele doar împo¬triva obligării de a face declaraţii în
detrimentul lor, ci chiar împotriva obligării de a face orice fel de declaraţii. Practica a demonstrat că, uneori, chiar întrebări
aparent neimportante sau insignifiante sunt deosebit de riscante pentru un acuzat. Dacă acesta nu este atent, este mai mare
riscul de a face mărturisiri involuntare sau declaraţii contradictorii. Acestea pot fi utilizate pentru a slăbi poziţia
suspectului şi pot afecta credibilitatea declaraţiilor acestuia cu privire la aspecte esenţiale. Este, de aceea, important ca
dreptul la tăcere să fie garantat în forma sa pură şi absolută, şi nu conform unei interpretări literale rigide a textelor”1 2;
- suspectul sau inculpatul poate refuza să dea declaraţii, să răspundă uneia sau mai multor întrebări sau să remită
înscrisuri, obiecte care l-ar putea acuza (nemo debet prodere se ipsum);
- obţinerea declaraţiei suspectului sau inculpatului cu încălcarea privilegiului împotriva autoincriminării poate
atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 282 NCPP [vătămarea dreptului la un proces
echitabil fiind evidentă, iar faţă de principiile rezultate din revirimentul jurisprudenţial Ibrahim (CtEDO, Ibrahim şi alţii
c. Regatului Unit, Marea Cameră, hotărârea din 13 septembrie 2016), neexistând vreo bază legală a restrângerii acestui
drept,
1 B. Emmerson, A. Âshworth, A. Macdonald, Human Rights and Criminal Justice, op cit
p. 660.
2 S. Trechsel, Human Rights in criminal proceedings, op. cit., p. 342.

sarcina dovedirii existenţei unui mecanism compensatoriu ar incumba autorităţilor statului, iar nu acuzatului] şi, pe cale
de consecinţă, excluderea probei.
instanţa de apel, pentru a dispune achitarea inculpatului P.Z. în ce priveşte infracţiunea de părăsire a locului accidentului,
a reţinut că rămânerea la locul accidentului ar fi echivalat cu autodenunţarea sau autoincriminarea de către însuşi
inculpatul pentru celelalte două infracţiuni reţinute în sarcina sa, de conducere fără permis şi de tâlhărie, ceea ce contravine
art, 6 parag. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prevederile Convenţiei, care
se referă la dreptul inculpatului de a nu se autoin-crimina prin propriile declaraţii, nu sunt aplicabile în cauza de faţă.
Inculpatul a părăsit locul accidentului în mod conştient, în ideea de a nu fi identificat, ceea ce presupune, în contextul
recunoaşterii faptelor în totalitatea lor, că gestul său nu poate fi interpretat în sensul considerentelor instanţei de apel, şi
anume că, dacă ar fi rămas la locul comiterii accidentului, s-ar fi autodenunţat sau autoincri- minat şi pentru infracţiunile
de conducere fără permis şi tâlhărie. Toate aceste infracţiuni au fost comise în mod obiectiv, pe baza unor rezoluţii
infracţionale distincte, aşa încât condamnarea inculpatului pentru toate faptele de către instanţa de fond a fost corectă, iar
încadrarea juridică a acestor fapte a fost legal stabilită de prima instanţă. în consecinţă, recursul procurorului a fost admis
şi s-a dispus condamnarea inculpatului (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1877/2003, www.scj.ro).
§3. Procedura obţinerii declaraţiilor suspectului vau inculpaiuloi şi
valoarea probantă a acestora
- NCPP nu mai prevede faptul că organul de urmărire, înainte de a-1 asculta pe suspect/inculpat, are obligaţia de
a solicita acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce, înainte de prima ascultare;
-potrivit NCPP, declaraţiile suspectului sau inculpatului pot fi obţinute:
(i) prin ascultare; aceasta trebuie realizată în cazurile explicit prevăzute de lege (de pildă, în procedura de luare a măsurii
arestării preventive) ori la cerere sau din oficiu ori de câte ori este necesară pentru aflarea adevărului în cauză;
- ascultarea constituie un drept al suspectului sau inculpatului în vederea realizării unei apărări concrete şi efective
şi o obligaţie pentru organele judiciare;
- se realizează la sediul organului judiciar; dacă suspectul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se
prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul
unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel; NCPP a prevăzut posibilitatea ascultării suspectului sau
inculpatului aflat în detenţie la locul de deţinere prin videoconferinţă în cazuri excepţionale şi dacă organul judiciar
apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor; astfel, prin art.
38
364 alin. (1) teza a III-a NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost instituită o prezumţie legală a prezenţei inculpatului
privat de libertate la judecată şi

atunci când inculpatul îşi dă acordul să participe la toate activităţile procesuale din cursul judecăţii, prin videoconferinţă,
de la locul de deţinere, în prezenţa apărăto¬rului ales sau numit din oficiu şi, după caz, a interpretului’, garantarea
dreptului la apărare impune asigurarea posibilităţii inculpatului de a discuta, în mod confidenţial, cu avocatul său (inclusiv
prin intermediul unei convorbiri telefonice securizate) în scopul de a-şi pregăti o apărare concretă şi efectivă’,
- în cazul în care inculpatul este privat de libertate în străinătate şi nu solicită judecarea în lipsă, pentru a putea
proceda la audierea acestuia instanţa poate solicita transferul temporar al acestuia în vederea participării la procesul penal;
transferul are un caracter provizoriu şi este realizat în vederea participării inculpatului la procesul penal din România;
transferul temporar al inculpatului privat de libertate în străinătate prezintă însă inconvenientul duratei relativ mari de
timp în care se realizează această procedură; pentru a evita acest inconvenient instanţa de judecată are posibilitate de a
opta pentru o altă formă de asistenţă juridică internaţională, respectiv audierea prin videoconferinţă, care constituie o
măsură alternativă aptă să suplinească absenţa fizică a inculpatului din instanţă cu asigurarea plenitudinii drepturilor
procesuale;
- pentru ca procedura de participare la proces la distanţă prin intermediul mijloa¬celor tehnice să respecte
standardele de echitabilitate ale procesului stipulate de art. 6 din Convenţia europeană în interpretarea dată de instanţa de
contencios european în cauza Marcello Viola c. Italiei, este necesar ca instanţa să justifice dispunerea audierii prin
videoconferinţă în scopul asigurării respectării termenului rezonabil al procesului penal, iar inculpatul să beneficieze de
o legătură audio-video adecvată cu sala de şedinţă, să poată să vadă şi să audă persoanele prezente la termenul de judecată
şi să aibă posibilitatea de a discuta, în mod confidenţial, cu avocatul său (inclusiv prin intermediul unei convorbiri
telefonice securizate) în scopul de a-şi pregăti o apărare concretă şi efectivă', în acest sens, în cauza Krylov c. Rusiei
(hotărârea din 14 martie 2013), Curtea Europeană a subliniat că exercitarea dreptului la asistenţă juridică are o
semnificaţie deosebită în cazul în care inculpatul comunică cu sala de judecată prin mijloace video. Având în vedere
natura procedurii, puterile largi ale instanţei de apel, complexitatea problemelor juridice implicate, capacitatea limitată a
reclamantului nereprezentat de a invoca argumente juridice şi, mai presus de toate, miza problemelor în cauză, ţinând
seama de gravitatea pedepsei, Curtea Europeană a opinat că interesele justiţiei impuneau ca reclamantului să îi fi fost
acordată asistenţă juridică, la audierea sa;
- chiar dacă inculpatul privat de libertate în străinătate nu este prezent fizic în instanţă, apreciez că nu s-ar putea
invoca încălcarea exigenţei prevăzute de art. 364 alin. (1) teza a Il-a NCPP, faţă de prezumţia legală instituită prin art.
364 alin (1) teza a IlI-a NCPP; trebuie însă menţionat că, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă pentru
încuviinţarea audierii prin videoconferinţă (de pildă, menţionarea denumirii instanţei şi a numelor persoanelor care vor
proceda la audiere, indicarea motivului pentru care nu este posibilă participarea inculpatului la proces, indicarea datelor
tehnice ale sistemului de videoconferinţă al instanţei, indicarea procedurii de audiere, respectarea principiilor
fundamentale ale sistemului juridic al statului

solicitat, existenţa capacităţii tehnice a statului solicitat pentru efectuarea audierii prin videoconferinţă), este necesar să
fie satisfăcute două cerinţe suplimentare refe¬ritoare la consimţământul inculpatului la audierea prin videoconferinţă şi
existenţa unui acord între autorităţile judiciare solicitantă şi solicitată în vederea audierii prin videoconferinţă
inculpatului',
- în ceea ce priveşte procesul de audiere, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau
Pedepselor Inumane sau Degradante (C.P.T.)1 consideră că trebuie să existe reguli clare sau principii privind modul de
realizare a interoga¬toriilor de către poliţie. Acestea ar trebui să facă referire, printre altele, la următoarele probleme:
informarea deţinutului asupra identităţii (numele sau/şi numărul) celor prezenţi la interogatoriu, lungimea admisibilă a
interogatoriului, perioadele de odihnă între interogatorii şi pauzele din timpul interogatoriului, locurile în care ar putea
avea loc interogatoriile, dacă persoanei audiate i se va solicita să stea în picioare în timpul chestionării, interogarea
persoanelor aflate sub influenţa drogurilor, alcoolului etc. Trebuie solicitată înregistrarea sistematică a orei la care
audierea începe şi se sfâr¬şeşte, a oricărei solicitări făcute de cel audiat în timpul interogării şi a persoanelor prezente în
timpul fiecărui interogatoriu. De asemenea, se consideră că înregistrarea electronică a interogatoriilor poliţiei reprezintă
o altă măsură utilă de siguranţă împotriva relelor tratamente asupra persoanelor private de libertate;
- potrivit NCPP, în cursul urmăririi penale, ascultarea suspectului sau inculpa¬tului se înregistrează cu mijloace
tehnice audio sau audiovideo; înregistrarea audiovideo a declaraţiilor suspectului sau inculpatului în cursul urmăririi
penale constituie o garanţie importantă împotriva supunerii la rele tratamente pe perioada audierii; existenţa înregistrării
audiovideo a audierii poate constitui o dovadă rele¬vantă atât în favoarea suspectului sau inculpatului atunci când acesta
susţine că a fost supus relelor tratamente, cât şi a organelor judiciare care pot astfel proba lipsa de temeinicie a alegaţiilor
suspectului sau inculpatului referitoare la supunerea la rele-tratamente; de asemenea, înregistrarea prin mijloace tehnice
a audierilor de către organele de urmărire penală diminuează posibilitatea suspectului sau inculpatului de a reveni, în mod
credibil, asupra declaraţiilor date în faza de urmărire penală, negând, în mod fals, cele declarate; în plus, înregistrarea
39
declaraţiei poate constitui mijloc de probă în procesul penal atât în ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a audierii,
cât şi cu privire la conţinutul acesteia; absenţa înregistrării declaraţiei cu mijloace tehnice audio sau audiovideo nu atrage
nulitatea declaraţiei, înregistrarea neconstituind o condiţie necesară pentru reţinerea administrării în mod legal a
declaraţiei suspectului sau inculpatului, însă neefectuarea înregistrării poate afecta fiabilitatea declaraţiei scrise;
- în cursul judecăţii întreaga şedinţă este înregistrată cu mijloace audio şi, prin
urmare, şi declaraţia inculpatului;
- atunci când înregistrarea nu este posibilă (de pildă, în ipoteza lipsei mijloacelor tehnice ori în cazul în care mai
mulţi suspecţi sau inculpaţi sunt audiaţi simultan în
1 A se vedea parag. 39 din cel de-al 2-lea Raport General [CPT/Inf (92) 3] al CPT, dispo¬nibil online (www.cpt.coe.int).

acelaşi birou, iar înregistrarea nu poate fi realizată din motive tehnice), acest lucru se consemnează în declaraţia
suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă;
- ascultarea presupune două etape:
1. întrebări şi lămuriri prealabile; aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor procesuale;
- la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă,
situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la
care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desjaşoară un alt
proces penaP, dacă solicită un interpret, în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima,
precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale; la audierile ulterioare întrebările de mai
sus se repetă doar atunci când organul judiciar consideră necesar;
- suspectului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea
penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică
a acesteia;
- deopotrivă, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile pre-văzute la art. 83 NCPP2, precum
şi următoarele obligaţii: a) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neînde- plinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul 1 2
1 Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP stipulează ca între întrebările prealabile care i se adresează
suspectului/inculpatului să se afle şi cele referitoare la adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
precum şi dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, nu doar existenţa/inexistenţa antecedentelor penale.
2 Potrivit art. 83 NCPP, în cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea
declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de
probă împotriva sa;
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează imul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate
comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; h) alte drepturi prevăzute de lege;
g') dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.

sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; b) obligaţia de a comu¬nica în scris, în termen de 3 zile,
orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă. Aceste drepturi şi obligaţii i se
comunică şi în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal;
- încălcarea obligaţiei procedurale pozitive de a aduce la cunoştinţa suspectului sau inculpatului drepturile
procesuale înainte de a fi ascultat poate atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 282 NCPP
(vătămarea dreptului la un proces echitabil fiind evidentă) şi, pe cale de consecinţă, excluderea probei;
- în ipoteza în care asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului nu este obliga¬torie încălcarea obligaţiei
procedurale pozitive ce incumbă organului judiciar de notificare a acuzatului cu privire la dreptul său de a-şi numi un
avocat ales, precum şi împiedicarea în orice mod a participării avocatului ales la audiere poate atrage nuli¬tatea relativă
a declaraţiei astfel obţinute şi, pe cale de consecinţă, excluderea probei;
40
- dreptul la tăcere nu este un drept distinct de cel de a fi asistat de avocat; dacă suspectul sau inculpatul nu doreşte
să fie asistat de un avocat (în cazurile în care apărarea nu este obligatorie), organele judiciare sunt în continuare obligate
să îi aducă la cunoştinţă dreptul la tăcere şi să respecte exercitarea acestuia de către sus¬pectul sau inculpatul neasistat de
avocat (CtEDO, Navone ş.a. c. Monaco, hotărârea din 24 octombrie 2013, parag. 74);
- în ceea ce priveşte restrângerea dreptului la apărare trebuie remarcat meca¬nismul de analiză dezvoltat în cauza
Ibrahim în care Curtea Europeană a construit o analiză în două etape a respectării dreptului la un proces echitabil: 1. pe
de o parte, se analizează dacă au existat motive întemeiate pentru restrângerea dreptului la apărare; inexistenţa acestor
motive dă naştere unei prezumţii relative de inechitate şi, pe cale de consecinţă, se realizează o inversare a sarcinii probei
cu privire la condiţia de la punctul 2, astfel încât acesta sarcină să incumbe statului, iar nu acuzatului; 2. evaluarea în
ansamblu a echitabilităţii procedurii; pentru această evaluare instanţa europeană a stabilit un set exemplificativ de criterii
enumerând următoarele:
(i) dacă acuzatul era într-o situaţie vulnerabilă, spre exemplu, ca urmare a vârstei sau capacităţii intelectuale; (ii)
cadrul legal aplicabil urmăririi penale şi admisibilităţii probelor în timpul judecăţii, precum şi dacă acesta a fost respectat
- atunci când proba este exclusă, este foarte improbabil ca procedura în ansamblu să fie considerată inechitabilă; (iii) dacă
acuzatul a avut posibilitatea să conteste autenticitatea mijlo¬cului de probă şi să opună folosirii lui; (iv) calitatea probei
şi dacă circumstanţele în care a fost obţinută ridică îndoieli cu privire la fiabilitatea sau acurateţea sa, luând în considerare
gradul şi natura oricărei constrângeri existente; (v) atunci când proba a fost obţinută în mod nelegal, trebuie analizată
nelegalitatea respectivă şi, atunci când aceasta decurge dintr-o încălcare a altui articol din Convenţie, natura încălcării;
(vi) în cazul unei declaraţii, natura acesteia şi dacă aceasta a fost în mod prompt retractată sau modificată; (vii) modalitatea
de valorificare a probei şi, în mod special, dacă aceasta a constituit, integral sau în mod semnificativ, materialul probator
pe care s-a întemeiat condamnarea, şi valoarea probatorie a celorlalte mijloace de probă;

(viii) dacă stabilirea vinovăţiei a fost realizată de către judecători profesionişti sau juraţi, şi în cazul acestora din urmă,
conţinutul indicaţiilor date; (ix) interesul public existent pentru urmărirea şi pedepsirea infracţiunii în cauză; (x) alte
garanţii pro¬cedurale relevante prevăzute de dreptul naţional (CtEDO, Marea Cameră, hotărârea din 13 septembrie 2016,
în cauza Ibrahim şi alţii c. Regatului Unit, parag. 274). Paternul creat de Curtea Europeană în materia dreptului la apărare
poate fi aplicat, în mod corespunzător, cu privire la orice altă restrângerea a unei componente a dreptului la un proces
echitabil;
- prin reglementarea detaliată a comunicării, inclusiv în scris, a drepturilor şi obligaţiilor procesuale înaintea
primei ascultări, NCPP a transpus în dreptul intern Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale. Astfel, potrivit art. 3 din Directivă, statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puţin urmă¬toarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul
intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective: a) dreptul de a fi asistat de un avocat; b)
orice drept la consiliere juridică gratuită şi condiţiile pentru obţinerea unei astfel de consilieri; c) dreptul de a fi informat
cu privire la acuzare, în con¬formitate cu art. 6 (din Directivă - n.n.); d) dreptul la interpretare şi traducere; e) dreptul de
a păstra tăcerea. Informaţiile de mai sus trebuie să fie furnizate oral sau în scris, într-un limbaj simplu şi accesibil, ţinând
seama de orice nevoie specială a persoanelor suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile. în ceea ce priveşte dreptul
la informare cu privire la acuzare, art. 6 din Directivă prevede că statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate primesc informaţii cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informaţiile
respective se furnizează cu promptitudine şi cu detaliile necesare pentru a se putea garanta carac¬terul echitabil al
procedurilor şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare;
- organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea înche¬ierii, în cursul urmăririi penale, a
unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar în cursul judecăţii, posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute
dc lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.
i. j. im.z utui loins Curtea Europeană a constatat că potrivit dreptului român,
reclamantul nu avea dreptul de a beneficia de asistenţa unui apărător sau de a fi informat despre dreptul la apărare sau
dreptul de a păstra tăcerea, având în vedere că împotriva reclamantului nu fusese începută urmărirea penală. în acest
context, Curtea a arătat că reclamantul, în declaraţia sa olografă dată în faţa poliţiei în absenţa unui apărător, a recunoscut
săvârşirea faptei, afirmaţie foarte gravă care îl expune pe acesta la sancţiuni penale. Curtea observă că prima instanţă şi-
a întemeiat soluţia de condamnare pe declaraţiile date de către reclamant în timpul actelor premergătoare, moment la care
acesta nu fusese asistat de către un apărător. Cu toate acestea, în decizia Curţii de Apel au fost delimitate acele mijloace
de probă care au fost considerate pertinente pentru pronunţarea soluţiei de condamnare. Astfel, în motivarea sa, instanţa
de apel a indicat că probele avute în vedere pentru soluţia de condamnare sunt numai cele administrate în timpul urmăririi
penale şi a judecăţii în primă instanţă. Mai mult,

instanţa de apel nu a făcut trimitere la declaraţiile date la momentul în care reclamantul nu a fost asistat de avocat şi nu a
menţionat recunoaşterea faptelor realizată de către reclamant în acele declaraţii. Prin urmare, chiar dacă recla-mantul nu
a fost asistat de către un apărător la momentul primelor declaraţii date în faţa organelor de cercetare penală, Curtea a
41
apreciat că noţiunea de echitate consacrată de art. 6 din Convenţie nu a fost atinsă în substanţă (CtEDO, decizia de
inadmisibilitate din 13 noiembrie 2012, în cauza Minculescu c. României).
cercetare penală în faza actelor premergătoare în absenţa apărătorului, a negat în mod constant implicarea în faptele de
care era acuzat, iar declaraţiile care au fost date în absenţa unui apărător nu au fost folosite de către instanţele naţionale
pentru a fundamenta soluţia de condamnare, Curtea a considerat că nu exista o încălcare a art. 6 parag, 3 lit. c) din
Convenţie (CtEDO, decizia de inadmisibili¬tate din 8 ianuarie 2013, în cauza Argintam c. României, parag. 27).
2. relatarea orală, liberă a faptelor sau împrejurărilor de fapt în legătură cu acuzarea.
- cu ocazia ascultării, suspectul sau inculpatul nu depune jurământ;
- suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care
i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări de către procuror, instanţă, părţi, subiecţii procesuali principali sau
avocaţii acestora;
- spre deosebire de vechiul Cod, NCPP prevede că suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul
atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze
însemnări şi notiţe proprii; deopotrivă, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu
privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat,
- atunci când asistenţa juridică este obligatorie, nerespectarea dreptului suspec¬tului sau inculpatului de a fi asistat
de către un avocat la momentul luării declaraţiei va atrage sancţiunea nulităţii absolute cu consecinţa excluderii mijlocului
de probă nelegal administrat, conform art. 281 alin. (1) lit. f) NCPP;
- spre deosebire de vechiul Cod, NCPP nu mai prevede că ascultarea suspectului sau inculpatului nu poate începe
cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză;
- NCPP nu mai prevede explicit faptul că în cursul urmăririi penale regula este că suspectul sau inculpatul este
ascultat separat de ceilalţi suspecţi sau inculpaţi din cauză; este astfel lăsată la latitudinea organului de urmărire penală
alegerea celei mai adecvate strategii de audiere;
- în cursul judecăţii dacă sun t mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi
inculpaţi; când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi
să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor; inculpatul
poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a
în cazul în care reclamantul, audiat de către organele de
UKJtf- CObikt 11 .4kJKT6

unora dintre ei; ascultarea este contradictorie cu ocazia ascultării de către instanţă, inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie
despre fapta pentru care a fost trimis în jude¬cată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit (iar nu prin intermediul
instanţei) de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi,
precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai
completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa de
judecată poate cenzura din oficiu sau la cererea procurorului, avocaţilor ori a părţilor sau persoanei vătămate (procedura
fiind contradictorie) întrebările adresate inculpatului prin raportare la relevanţa şi utilitatea acestora;
- dacă în timpul audierii suspectul sau inculpatul prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele
unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea
ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic;
- în cursul urmăririi penale, când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare
sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi Direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea; când suspectul sau inculpatul este un minor care a
împlinit 16 ani, citarea la ascultarea acestuia a părinţilor ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau a persoanei în îngrijirea
ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a
copilului din localitatea unde se desfăşoară se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar, în faza
de judecată citarea acestor persoane este obligatorie, indiferent de vârsta mino¬rului; neprezentarea persoanelor legal
citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte;
- declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris; atât pentru faza de urmărire penală, cât şi pentru
cea de judecată NCPP stipulează că în decla¬raţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării,
menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării; în fiecare
declaraţie se consemnează, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului (în scopul evitării
supunerii la inte¬rogatorii prelungite incompatibile cu demnitatea umană, respectiv în scopul verifi¬cării respectării altor
garanţii procesuale în legătură cu actele efectuate şi probele administrate în aceeaşi zi); nu constituie motiv de constatare
a nulităţii declaraţiei suspectului sau inculpatului care are ca efect derivat excluderea acesteia neconsem- narea distinctă
a întrebărilor adresate suspectului/inculpatului la care acesta a oferit răspunsuri dacă acestea sunt consemnate în
declaraţie;
42
- dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau
inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de
semnătura sa; când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar con¬semnează acest lucru
în declaraţia scrisă; declaraţia scrisă este semnată şi de organul

de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de
preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile
sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret, când declaraţia a fost luată printr-
un interpret;
- semnarea declaraţiei de către avocaţii părţilor şi subiecţilor procesuali principali care au participat la audierea suspectului
sau inculpatului îşi găseşte justificarea numai pentru faza urmăririi penale când procedura este nepublică, necontradictorie
şi preponderent scrisă; rolul acestor semnături nu este acela de a atesta conţinutul declaraţiei (care a fost însuşită în
prealabil de suspect sau inculpat prin semnare), ci de a sublinia participarea la procedura audierii; în cursul judecăţii când
procedura este publică, orală, nemijlocită şi contradictorie instituirea ritualului semnării decla¬raţiei inculpatului de către
avocaţii celorlaltor părţi şi persoanei vătămate nu îşi găseşte vreo justificare;
% în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în
condiţiile prevăzute de lege. în legătură cu declaraţia inculpatului, în C.proc.pen. din 1968 sunt stabilite obligaţiile pe care
le au organele de unnărire penală atunci când procedează la ascultarea acestuia. Dintre aceste activităţi sunt de reţinut
cele referitoare la declaraţiile inculpatului în ceea ce priveşte respectarea strictă a drepturilor acestuia, cu garantarea că
declaraţiile reprezintă voinţa sa. Raportând aceste pre¬vederi la cauza de faţă, se constată că inculpatul este o persoană
neşcolarizată, neştiutoare de carte, iar în declaraţia dată în faţa instanţei a susţinut că nu a recunoscut în faza de urmărire
penală, verbal, întrucât nu ştie să scrie, fapta pusă în sarcina lui prin actul de sesizare a instanţei, arătând că organele de
urmărire penală l-au pus să semneze anumite acte, dar nu cunoaşte ce cuprind acestea. Despre nerecunoaşterea săvârşirii
faptelor inculpatul a tăcut afumaţii şi în cursul urmăririi penale, cu ocazia audierii sale de către judecător, cu ocazia
emiterii mandatului de arestare preventivă. Este de observat că, legat de toate actele întoc¬mite în cursul urmăririi penale,
organul de urmărire penală nu s-a conformat dispoziţiilor C.proc.pen. din 1968, potrivit cărora în cazul în care inculpatul
nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune pe declaraţia scrisă. întrucât inculpatul nu este în măsură să scrie şi să
citească, o simplă grafie intitulată sau considerată semnătură nu acoperă obligaţia de a face menţiunile necesare pe acte.
De asemenea, nu rezultă din actele dosarului dacă inculpatul a fost încunoştinţat cu privire la celelalte activităţi desfăşurate
în cursul urmăririi penale, dacă i s-au adus la cunoştinţă actele îndeplinite ori declaraţiile martorilor audiaţi şi dacă referitor
la acestea a avut ori nu de făcut obiecţii care, de asemenea, trebuiau menţionate pe acele acte. Este de observat că nici
apărătorul desemnat din oficiu nu a manifestat interes în asistenţa acordată inculpatului, mărginindu-se să semneze actele
îndeplinite în prezenţa sa fără a sesiza încălcarea drepturilor procesuale menţionate ale inculpatului. Prin modul în care
organul de urmărire a procedat, a încălcat dispoziţiile textelor de lege privind dreptul de apărare al inculpatului,
constatându-se că simt lovite de nulitate absolută, iar hotărârile pronunţate pe baza acestor acte sunt, de asemenea,
nelegale (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4350 din 14 iulie 2005, www.scj.ro).

- ascultarea inculpatului poate fi realizată şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 682/2002 privind protecţia
martorilor, republicată; astfel, art. 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 682/2002, republicată, prevede că în noţiunea autonomă de
martor, în sensul legii, intră şi inculpaţii din alte cauze care prin informaţii şi date cu caracter determinant contribuie la
aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi
cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea acestora; prin urmare, şi inculpaţii pot fi introduşi în
programul de protecţie a martorilor;
- declaraţia suspectului sau inculpatului (fie cea referitoare la fapta de care este acuzat, fie cea privind acuzaţiile
formulate de procuror faţă de alţi coinculpaţi):
a) este divizibilă, putând fi acceptată în tot sau în parte, în funcţie de modul în care se coroborează cu celelalte
probe administrate în cauză;
b) este retractabilă, suspectul sau inculpatul putând să revină ulterior şi sa retrac¬teze o declaraţie dată, în tot sau
în parte; organele judiciare pot solicita suspectului sau inculpatului să ofere o motivare a schimbării poziţiei procesuale;
în caz de decla¬raţii contradictorii, organele judiciare vor putea reţine la stabilirea situaţiei de fapt acea declaraţie a
suspectului sau inculpatului care contribuie la stabilirea adevărului judiciar.
- declaraţiile suspectului/inculpatului sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, NCPP nemaiprevăzând
o dispoziţie explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiţionată; ca urmare a acestei modificări,
apreciez că, în principiu, declaraţia suspectului sau a inculpatului are valoare probantă necondiţio-nată, putând servi la
stabilirea adevărului judiciar chiar dacă nu este coroborată cu alte probe.
Nu există temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între
declaraţiile succesive ale inculpaţilor şi ale victimei, instanţa fiind îndreptăţită a
reţine numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul şi care se
43
coroborează cu alte mijloace de probă. Simpla retractare de către inculpaţi a
unor declaraţii nu poate produce efectul de a înlătura declaraţia retractată, mai
ales atunci când situaţia de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte probe
ale dosarului (C.A. Bucureşti, secţia Ipenală, decizia nr. 99/A/1997, în C.P.J.P.
1997, p. 246-247).
Retractarea totală ori parţială sau modificarea unor declaraţii succesive
date de inculpat nu este de natură, prin ea însăşi, să înlăture declaraţia retractată
cât timp acesta nu dovedeşte că declaraţia a fost dată în condiţii nelegale
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4220/2005, www.legalis.ro).
(ii) prin procedeul probatoriu al confruntării, când între declaraţiile date ante-
rior în cauză de suspect/inculpat şi declaraţiile altor părţi, subiecţi procesuali
principali ori ale martorilor există contradicţii, dacă confruntarea este necesară pentru
lămurirea cauzei.
- persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în
privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic;

- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoa¬nele confruntate să îşi pună reciproc
întrebări; întrebările şi răspunsurile se consem¬nează într-un proces-verbal.
Secţiunea a 7-a. Declaraţia persoanei vătămate
§1. Noţiune
- reprezintă mijlocul de probă ce cuprinde relatările persoanei vătămate în legă¬tură cu cauza penală, administrat
fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea cu alte
persoane;
- în cazul în care acţiunea penală se exercită din oficiu, dacă persoana vătămată renunţă la această calitate şi aduce
Ia cunoştinţa organelor judiciare manifestarea sa de voinţă, se va putea proceda la ascultarea acesteia însă în calitate de
martor,
- transpunerea prin O.U.G. nr. 18/2016 a Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind
drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului a
condus la reglementare unei obligaţii procedurale pozitive a organelor de urmărire penală de a proceda de îndată la
audierea persoanei vătămate, imediat ce sunt sesizate în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă victima nu a
formulat plângere penală sau plângere prealabilă; ca excepţie, în cazurile în care audierea de îndată nu este posibilă aceasta
trebuie realizată ulterior însă fără întârzieri nejustificate;
- declaraţia persoanei vătămate constituie mijloc de probă chiar dacă a fost admi-nistrată înainte de începerea
urmăririi penale ca urmare a îndeplinirii de către organele de urmărire penală a obligaţiei procedurale pozitive de a acţiona
de îndată.
§2, Procedura obţinerii declaraţiilor persoanei vătămate şt valoarea probantă a acestora
-potrivit NCPP, declaraţiile persoanei vătămate pot fi obţinute:
(i) prin procedeul probatoriu al confruntării, când între declaraţiile date anterior în cauză de persoana vătămată şi
declaraţiile altor părţi, subiecţi procesuali principali ori ale martorilor există contradicţii, dacă confruntarea este necesară
pentru lămurirea cauzei;
- persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în pri¬vinţa cărora declaraţiile date
anterior se contrazic;
- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoa¬nele confruntate să îşi pună
reciproc întrebări; întrebările şi răspunsurile se consem¬nează într-un proces-verbal.

(ii) prin ascultare.

- ascultarea constituie o obligaţie a organelor judiciare şi se desfăşoară potrivit procedurii ascultării suspectului
sau inculpatului; cu ocazia ascultării persoana vătă¬mată nu depune jurământ;
- potrivit art. 308 NCPP astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, în cursul urmăririi penale procurorul
poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi audierea persoanei vătămate potrivit procedurii audierii anticipate dacă
există date sau probe din care rezultă riscul ca persoana vătămată să nu mai poată fi audiată în cursul judecăţi ori dacă
există date sau probe din care rezultă că, în raport cu persoana acesteia sau cu natura cauzei, audierea repetată pe parcursul
procesului penal nu este în interesul persoanei vătămate;
- la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări persoanei vătă-mate cu privire la nume, prenume,
poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia
militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte
să îi fie comunicate actele de procedură, antece¬dentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară vreun proces penal,
dacă solicită un interpret, în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu
44
privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale per¬sonale; întrebările de mai sus se repetă la audierile ulterioare
doar atunci când organul judiciar consideră necesar;
- potrivit NCPP, persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care
inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată
cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod sau la evadarea acestuia1;
- ulterior, potrivit art. 111 alin. (2) NCPP, persoanei vătămate i se aduc la cunoş-tinţă următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din
oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
! Prin art. 111 alin. (5) NCPP astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, au fost transpuse dispoziţiile art. 6
paiag. 5 din Directiva 2012/29/UE, fără a fi avute în vedere şi dispoziţiile parag. 6 al aceluiaşi articol, precum şi pct. 32
din Preambulului Directivei, potrivit căruia „informaţiile specifice privind eliberarea sau evadarea autorului infracţiunii
ar trebui să fie comunicate, la cerere, victimelor, cel puţin în cazurile în care acestea ar putea fi în pericol sau în cazul
unui risc identificat de prejudiciere a victimelor, cu excepţia cazului în care există un risc identificat de prejudiciere, prin
notificare, a autorului infracţiunii. In cazul în care există un risc identificat de prejudiciere, prin notificare, a autorului
infracţiunii, autoritatea competentă ar trebui să ţină seama de toate celelalte riscuri în momentul stabilirii unei acţiuni
adecvate. Trimiterea la «riscul identificat de prejudiciere a victimelor» ar trebui să acopere factori precum natura sau
gravitatea infracţiunii şi riscurile de răzbunare. Prin urmare, aceasta nu ar trebui să se aplice situaţiilor în care au fost
săvârşite infracţiuni minore şi, în consecinţă, există doar o posibilitate redusă de prejudiciere a victimei”.

c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute
de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă,
precum şi dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă.
- deşi art. 111 alin. (2) NCPP prevede informarea prealabilă cu privire la patru drepturi şi două obligaţii, apreciez
că procedura de notificare ar trebui să vizeze tot catalogul de drepturi stipulate de art. 81 NCPP; în această privinţă
prezintă o importanţă deosebită notificarea dreptului prevăzut de art. 81 alin. (1) lit. g1) NCPP introdus prin O.U.G. nr.
18/2016 (dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate
comunica în limba română) deoarece, astfel cum rezultă din punctul 34 al preambulului Directivei 2012/29/UE, justiţia
nu poate fi înfăptuită efectiv decât dacă victimele pot să explice în mod adecvat circumstanţele infracţiunii şi să furnizeze
probe autorităţilor competente intr-un mod inteligibil;
- încălcarea obligaţiei procedurale pozitive de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate drepturile procesuale
înainte de a fi ascultată poate atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 282 NCPP şi, pe cale
de conse¬cinţă, excluderea probei;
- atunci când asistenţa juridică a persoanei vătămate este obligatorie, nerespec- tarea dreptului acesteia de a fi
asistată de către un avocat la momentul luării decla¬raţiei va atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite
condiţiile art. 282 NCPP şi, pe cale de consecinţă, excluderea probei;
- persoana vătămată este lăsată să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a
fost comunicată, după care i se pot pune întrebări;
- în vederea protecţiei victimelor infracţiunilor împotriva oricăror forme de intimidare sau răzbunare, a evitării
riscului de victimizare secundară şi repetată sau al riscului expunerii victimei unor suferinţe ca urmare a contactului vizual
cu acuzatul, membrii familiei sale sau cu publicul prin alin. (6)-(8) ale art. 111 NCPP, introduse prin O.U.G. nr. 18/2016,
au fost instituite o serie de măsuri procedurale sau extraprocedurale după cum urmează:
1. instituirea unor măsuri specifice de protecţie;
- pentru a se putea dispune măsurile specifice de protecţie trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) din datele şi împrejurările cauzei să rezulte că persoana vătămată are nevoi specifice de protecţie;
b) instituirea măsurilor de protecţie să fie posibilă faţă de resursele materiale şi umane disponibile;
c) prin instituirea măsurii să nu se aducă atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.

- îndeplinirea acestor condiţii conduce la reţinerea unei vocaţii a persoanei vătă¬mate de a beneficia de una sau
mai multe măsuri specifice de protecţie, organele judiciare având facultatea, iar nu obligaţia de a dispune aceste măsuri;
- art. 111 alin. (6) NCPP stipulează trei măsuri specifice de protecţie (două cu natură procedurală şi una
extraprocedurală):
a) audierea persoanei vătămate în incinte concepute sau adaptate acestui scop (imăsură specifică de protecţie
extraprocedurală);
45
b) audierea persoanei vătămate prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau al altui specialist în consilierea
victimelor,
c) audierea persoanei vătămate, cât şi eventuala lor reaudiere de aceeaşi per¬soană, dacă acest lucru este posibil;
această ultimă măsură vizează în general faza de urmărire penală, întrucât în faza de judecată trebuie asigurat principiul
continuităţii completului de judecată.
- organele judiciare pot stabili una sau mai multe dintre aceste măsuri, care au caracter complementar celor
prevăzute de art. 124-130 NCPP; astfel, măsurile speci¬fice de protecţie prevăzute de art. 111 alin. (6) NCPP pot fi
dispuse separat sau împreună cu cele prevăzute de art. 124-130 NCPP în vederea asigurării unei protecţii eficiente victimei
infracţiunii şi evitării victimizării secundare sau repetate.
2. audierea persoanei vătămate de către o persoană de acelaşi sex;
- art. 111 alin. (7) NCPP stipulează, cu titlu de principiu, obligaţia procedurală pozitivă ca în cursul urmăririi
penale audierea persoanei vătămate să fie efectuată numai de către o persoană de acelaşi sex cu această în situaţia în care:
(i) cauza penală are ca obiect comiterea infracţiunii de:
a) violenţă în familie (art. 199 NCP);
b) viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor (art. 218-221 NCP);
c) rele tratamente aplicate minorului (art. 197 NCP);
d) hărţuire (art. 208 NCP);
e) hărţuire sexuală (art. 223 NCP).
- art. 111 alin. (7) NCPP mai prevede această obligaţie şi atunci când organele judiciare apreciază că această
măsură este necesară din cauza împrejurărilor comiterii faptei;
(ii) persoana vătămată a formulat o cerere explicită prin care a solicitat audierea de către o persoană de acelaşi sex;
(iii) prin această măsură nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.
3. instituirea obligativităţii înregistrării audierii persoanelor vătămate minore.
- art. 111 alin. (8) NCPP stipulează, cu titlu de principiu, că în situaţia în care persoana vătămată este minoră,
înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile;

- această obligaţie incumbă organelor judiciare şi în cazurile în care există o prezumţie legală că persoana vătămată
este minor; astfel, potrivit art. 113 alin. (6) NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, ori de câte ori organul judiciar nu
poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va
fi prezumatâ a fi minor,
- art. 111 alin. (8) NCPP are aplicabilitate în faza de urmărire penală, întrucât în faza de judecată şedinţele sunt
înregistrate audio;
- deşi pare că voinţa legiuitorului a fost ca în cazul persoanelor vătămate minore să fie prevăzută o dispoziţie
derogatorie de la regulile stipulate de art. 111 alin. (4) NCPP care condiţionează înregistrarea prin mijloace tehnice audio
sau audiovideo de cererea persoanei vătămate sau de aprecierea organului judiciar cu privire la necesi¬tatea înregistrării,
în realitatea excepţia prevăzută de art. 111 alin. (4) NCPP {dacă înregistrarea nu este posibilă) utilizată frecvent în practică
îşi găseşte aplicabilitatea şi în această materie;
- atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în decla¬raţia persoanei vătămate, cu
indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă;
- înregistrarea video a declaraţiei persoanei vătămate poate constitui atât o garan¬ţie împotriva victimizării
secundare sau repetate, cât şi o garanţie a echitabilităţii procedurii, în condiţiile în care reaudierea persoanei vătămate ar
trebuie să aibă caracter excepţional faţă de dispoziţiile art. 113 alin. (4) NCPP, iar inculpatul ar putea avea posibilitatea
de a contesta credibilitatea declaraţiilor persoanei vătămate în urma vizionării înregistrării (a se vedea, în acest sens, cauza
D.T. c. Olandei, prezentată mai jos);
- persoana vătămată are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar,
când consideră necesar, poate permite acesteia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii;
- dacă în timpul audierii persoana vătămată prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli
care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării
şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic;
- audierea persoanei vătămate în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a
persoanei ori a reprezentantului instituţiei căruia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă aceste persoane
nu pot fi pre¬zente sau au calitatea de suspect, inculpat, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există
suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al
autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar; dacă se consideră
necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea persoanei vătămate minore
să asiste un psiholog', audierea trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a persoanei vătămate;
- declaraţiile persoanei vătămate se consemnează în scris. în declaraţie se consem-nează întrebările adresate pe
parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat,
46
şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării; în fiecare declaraţie se consemnează, totodată,
ora începerii şi ora încheierii ascultării persoanei vătămate (în scopul evitării supunerii la interogatorii prelungite
incompatibile cu demnitatea umană, respectiv în scopul verificării respectării altor garanţii proce¬suale în legătură cu
actele efectuate şi probele administrate în aceeaşi zi)-, dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, persoana
vătămată o semnează. Dacă per¬soana vătămată are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în
finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura persoanei vătămate;
- când persoana vătămată nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar con-semnează acest lucru în declaraţia
scrisă;
- declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea persoanei vătămate,
ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate,
părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret, când declaraţia a fost
luată printr-un interpret;
- semnarea declaraţiei de către avocaţii părţilor şi subiecţilor procesuali care au participat la audierea persoanei
vătămate îşi găseşte justificarea numai pentru faza urmăririi penale când procedura este nepublică, necontradictorie şi
preponderent scrisă; rolul acestor semnături nu este acela de a atesta conţinutul declaraţiei (care a fost însuşită în prealabil
de persoana vătămată prin semnare), ci de a sublinia participarea la procedura audierii; în cursul judecăţii când procedura
este publică, orală, nemijlocită şi contradictorie instituirea ritualului semnării declaraţiei persoanei vătămate de către
avocaţii celorlaltor părţi nu îşi găseşte vreo justificare;
-potrivit art. 111 alin. (4) NCPP, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace
tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată
a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă; având în vedere reglementarea specială a obligaţiei de
înregistrare prin mijloace tehnice audio sau audiovideo a declaraţie persoanei vătămate minore prevăzute de art. 111 alin.
(8) NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, apreciez că dispoziţiile art. 111 alin. (4) NCPP sunt aplicabile numai în cazul
în care persoana vătămată este majoră sau nu este prezumată de lege ca fiind minoră [art. 113 alin. (6) NCPP]',
înregistrarea declaraţiei poate constitui mijloc de probă în procesul penal atât în ceea ce priveşte modalitatea de
desfăşurare a audierii, cât şi cu privire la conţinutul acesteia; lipsa înregistrării nu afectează legalitatea declaraţiei, putând
însă să conducă la o afectare a fiabilităţii acesteia;
- în vederea evitării riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului
infracţiunii în parag. 53 al preambulului Directivei 2012/29/UE se arată că ar trebui ca procedurile să se deruleze într-un
mod coordonat şi respectuos, care să permită victimelor să aibă încredere în autorităţi şi că interacţiunea cu autorităţile
competente ar trebui să fie cât mai simplă, limitându-se în acelaşi timp numărul interacţiunilor inutile dintre organele
judiciare şi victimă, de exemplu prin înregistrarea pe suport video a audierilor şi prin permiterea utilizării

acestora în faţa instanţei; în acest scop, prin art. 113 alin. (4) şi (5) NCPP introduse prin O.U.G. nr. 18/2016 s-a stipulat
că:
a) reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfăşurarea procesului
penal', trebuie avută în vedere şi necesitatea asigurării efectivităţii exercitării dreptului prevăzut de art. 6 parag. 3 lit. d)
din Convenţia europeană de către inculpat fie prin asigurarea posibilităţii participării acestuia la prima audiere a persoanei
vătămate în cursul urmăririi penale, fie prin formularea întrebărilor inculpatului de către avocatul acestuia sau de către
organele judiciare; în scopul evitării reaudierii persoanei vătămate, dar şi a asigurării garan¬ţiilor specifice dreptului la
apărare al suspectului sau inculpatului, art. 308 alin. (4) NCPP a prevăzut posibilitatea audierii persoanei vătămate în
cursul urmăririi penale potrivit procedurii audierii anticipate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, într-o procedură
contradictorie în care acuzatul are posibilitatea de a formula întrebări direct persoanei audiate şi de a testa credibilitatea
acesteia;
b) la audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către repre-zentantul său legal şi de către o altă
persoană desemnată de către persoana vătă¬mată, cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens
contrar.
- declaraţiile persoanei vătămate sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, NCPP nemaiprevăzănd o
dispoziţie explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiţionată; ca urmare a acestei modificări,
apreciez că, în principiu, declaraţia persoanei vătămate are valoare probantă necondiţionată putând servi la stabilirea
adevărului judiciar chiar dacă nu este coroborată cu alte probe;
- excepţie fac cazurile în care persoana vătămată a beneficiat de măsuri de protecţie procedurale care au condus
la restrângerea dreptului la apărare prin limitarea posibilităţii contestării credibilităţii declaraţiei persoanei vătămate, când
declaraţiile acesteia pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce
rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză (hotărârea instanţei de condamnare, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în mod determi¬nant pe aceste, declaraţii)', per a
contrario, în ipoteza în care persoana vătămată a beneficiat numai de măsuri de protecţie extraprocedurale (de pildă,
47
audierea în incinte special concepute, supravegherea sau paza locuinţei, acordarea unei locuinţe provizorii, însoţirea sau
asigurarea protecţiei pe parcursul deplasărilor) sau de unele măsuri de protecţie procedurale, dar care nu aduc o restrângere
a dreptului la apărare (de pildă, reaudierea de aceeaşi persoană, audierea în prezenţa unui psiholog sau declararea şedinţei
nepublice), consider că declaraţia persoanei vătămate poate avea caracter determinant dacă inculpatul a avut o ocazie
adecvată de a o contesta sau de a-şi exercita drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenţia europeană.
ţm,
U JJ' >*. UAHrt CfrîiîiâAfc kwIS Curtea reţine că reclamanta, contabilul societăţii, a fost manda¬tată de către asociatul
unic, G.V. să administreze societatea, întrucât G.V. avea unele probleme medicale. Ulterior, G.V. a formulat o plângere
penală pentru săvârşirea de către reclamantă a infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri

sub semnătură privată şi gestiune frauduloasă. Astfel, în declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală, G.V. a
susţinut că reclamanta a cauzat societăţii un prejudiciu de 1.000 euro prin sustragerea unor sume din contabilitatea
societăţii. De asemenea, reclamanta ar fi falsificat ordine de plată pentru a justifica sumele pretins sustrase. Apărarea
reclamantei, menţinută pe întreg parcursul procesului, a fost că sumele menţionate în ordinele de plată au fost remise lui
G.V., precum şi soţului acesteia din urmă, G.I., însă din cauza relaţiei de încredere şi de prietenie existente, precum şi a
stării de sănătate a lui G.V., nu i-a cerut acesteia din urmă să semneze ordinele de plată. Curtea a constatat că cererile
reclamantei privind audierea în condiţii de contradictorialitate au fost respinse atât de către Ministerul Public, cât şi de
către instanţele de judecată. Faţă de înscrisurile depuse de către G.V. la dosarul cauzei, Curtea a admis că starea de sănătate
a martorului constituia o justificare suficientă pentru absenţa martorului şi pentru admisibilitatea declaraţiilor sale date
anterior. Cu toate acestea, Curtea a remarcat că instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea de a audia martorul în
afara sediului instanţei, posibilitate care era permisă de către Codul de procedură penală. Având în vedere că declaraţia
lui G.V. a fost deter¬minantă pentru hotărârea de condamnare a reclamantei, Curtea a constatat că instanţele naţionale nu
au oferit reclamantei garanţii care să contrabalanseze dificultăţile create prin admiterea declaraţiei lui G.V., existând o
încălcare a art. 6 parag. 1 coroborat cu art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie (CtEDO, hotă¬rârea din 9 iulie 2013, în cauza
Bobeş c. României).
§3. Standarde europene în materia audierii victlmt Lor infracţiunilor
- evitarea procedurii de infringement împotriva României pentru necomunicarea măsurilor de transpunere
Directivei 2012/29AJE (termenul de transpunere expirând la data de 17 noiembrie 2015) a condus la adoptarea prin
O.U.G. nr. 18/2016 a unor norme procedurale în scopul asigurării standardului minimal impus de UE în materia protecţiei
drepturilor victimelor; aceste măsuri impun însă prezentarea şi a jurispru- denţei Curţii Europene în materia dreptului la
un proces echitabil în cauzele în care acuzaţia s-a întemeiat pe declaraţiilor victimelor infracţiunilor pentru a evidenţia
modul în care instanţa de contencios european a pus în balanţă pe de o parte necesi¬tatea asigurării unei protecţii efective
victimei infracţiunii, iar pe de altă parte dreptul la o apărare concretă şi efectivă al inculpatului;
- Curtea Europeană1 2 a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile
administrate în faza urmăririi penale, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de
teamă pentru conse¬
1 Pentru o analiză detaliată a acestei materii, a se vedea M Udroiu, O. Predescu, Protecţie Europeană a drepturilor
omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 470-490.
2 A se vedea: CtEDO, hotărârea din 20 septembrie 1993, în cauza Saidi c. Franţei, parag. 43-44; CtEDO, hotărârea
din 23 aprilie 1997, în cauza Van Mechelen ş.a. c. Olandei, parag. 55; CtEDO, hotărârea din 24 noiembrie 1986, în cauza
Unterpertinger c. Austriei, parag. 31-33.

cinţele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor (ceea ce putea fi cazul, de exemplu, în procesele privind
acţiunile organizaţiilor mafiote). Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în
momentul în care sunt făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d). Necesitatea
protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea de la Strasbourg
apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia
europeană, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o
persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmă¬rire, nici
în faza judecăţii;
- în cauza Doorson c. Olandei1 s-a apreciat că, deşi art. 6 nu impune în mod expres ca interesele martorilor, în
general, precum şi cele ale victimelor chemate să depună mărturie, în special, să fie luate în considerare, viaţa, libertatea
sau siguranţa unei persoane şi interesele protejate de art. 8 al Convenţiei europene trebuie avute în vedere şi în acest
context. Interesele martorilor şi victimelor sunt, în principiu, protejate de alte prevederi ale Convenţiei europene, care
impun statelor contractante să organizeze procedura penală astfel încât aceste interese să nu fie puse în primejdie în mod
nejustificat. De asemenea, principiile procesului echitabil impun ca interesele apărării să fie comparate cu cele ale
martorilor sau ale victimelor chemate să depună mărturie. Astfel, în cauză, Curtea Europeană a constatat existenţa unui
echilibru suficient, creat prin: audierea martorilor de către judecătorul de instrucţie, care le cunoştea şi identitatea;
48
posibilitatea instanţei de judecată de a aprecia credibilitatea martorilor şi prin intermediul raportului elaborat de
judecătorul de instrucţie; acordarea posibilităţii avocatului acuzatului de a pune întrebări martorilor; identificarea
acuzatului de către martori din planşa foto;
- în cauza Mayali c. Franţei1 2, Curtea Europeană a constatat că instanţele au dispus condamnarea reclamantului
pe baza declaraţiilor părţii civile audiate de poliţie şi în temeiul concluziilor unui expert care a examinat separat
reclamantul şi victima. în ciuda cererilor reclamantului, nu a fost efectuată o confruntare între reclamant şi partea civilă,
aceasta din urmă precizând că nu ar putea suporta o asemenea confrun¬tare şi, prin urmare, nu s-a prezentat nici în faţa
primei instanţe, nici în faţa instanţei de apel. In aprecierea modalităţii de administrare a probelor, Curtea Europeană ia în
considerare aspectele specifice ale acţiunilor în materie penală având ca obiect infracţiuni privind viaţa sexuală. Acest tip
de procedură este adesea considerat ca o experienţă dureroasă pentru victimă, în special atunci când este confruntată cu
inculpatul împotriva voinţei sale. Problema de a şti dacă un acuzat a beneficiat de un proces echitabil în cursul unei astfel
de proceduri trebuie examinată ţinând cont de dreptul victimei la respectul vieţii sale private. în consecinţă, Curtea
Europeană admite că, în cadrul procedurilor care privesc abuzuri sexuale, anumite măsuri să
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 26 martie 1996, în cauza Doorson c. Olandei, parag. 70-75.
2 A se vedea CtEDO, hotărârea din 14 iunie 2005, în cauza Mayali c. Franţei, parag. 33-38; în acelaşi sens, a se
vedea CtEDO, hotărârea din 2 iulie 2002, în cauza S.N. c. Suediei, parag. 47.

fie luate în scopul protejării victimei, cu condiţia ca aceste măsuri să se poată concilia cu exercitarea adecvată şi efectivă
a dreptului la apărare. Aceste aspecte capătă trăsături particulare în cauzele care implică un minor, dar în speţă victima,
deşi tânără şi vulnerabilă, potrivit expertului, nu era minoră. Curtea Europeană a constatat o contradicţie în atitudinea
instanţei de apel. înainte de pronunţarea pe fond, curtea de apel a apreciat că era necesar să fie audiaţi persoana vătămată
şi al treilea codeţinut, adoptând o hotărâre în acest scop. Deşi cei doi martori ce trebuiau audiaţi în cauză nu s-au prezentat,
curtea de apel s-a pronunţat pe fond. Astfel, instanţa europeană a apreciat că imposibilitatea de a interoga martorii acuzării
trebuie considerată în speţă ca fiind imputabilă autorităţilor naţionale, întrucât, pe de o parte, parchetul ar fi putut să
solicite unui agent din poliţia judiciară să îi caute în mod activ pe victimă şi pe celălalt martor, iar, pe de altă parte, încă
din prima instanţă tribunalul respinsese cererea de audiere a^ acestuia din urmă formulată de reclamant, consi¬derând
această audiere inutilă. în plus, în speţă prezentarea ar fi putut fi decisivă, deoarece problema principală în cauză era
consimţământul persoanei vătămate, reali¬tatea relaţiilor sexuale nefiind contestată de reclamant. Prin urmare, Curtea
Euro¬peană a apreciat că a fost încălcat art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia euro¬peană, întrucât reclamantul
nu a avut o ocazie suficientă şi adecvată de a contesta declaraţiile victimei pe care se întemeia condamnarea;
- în cauza Bocos-Cuesta c. Olandei\ Curtea Europeană a reţinut că reclamantul (ce era acuzat de săvârşirea unor infracţiuni
de natură sexuală, victime fiind mai mulţi copii) nu a avut posibilitatea de a urmări modul în care victimele erau audiate
de poliţie, de exemplu, prin urmărirea audierii din altă încăpere prin mijloace tehnice, şi nici ulterior nu i s-a oferit ocazia
de a-i interoga. Mai mult decât atât, întrucât declaraţiile victimelor în faţa organelor de poliţie nu au fost înregistrate
video, nici reclamantul şi nici judecătorii din instanţă nu au avut posibilitatea să le observe comportamentul din timpul
audierii şi, astfel, să-şi formeze propria opinie cu privire la credibilitatea acestora. Curtea Europeană a constatat că, deşi
instanţele au procedat la o analiză atentă a declaraţiilor copiilor şi au oferit reclamantului largi posibilităţi de a le contesta,
aceasta nu ar putea decât cu greutate fi considerată ca un substitut al observării personale a unui martor care dă o declaraţie.
Din actele dosarului s-a reţinut că motivul dat de instanţele naţionale pentru a respinge cererea reclamantului de a audia
victimele, şi anume că interesele celor patru copii încă foarte mici de a nu fi forţaţi să retrăiască o experienţă posibil foarte
traumatică prevalau asupra intere¬sului reclamantului de a-i audia, nu era întemeiat pe vreo dovadă concretă, cum ar fi o
opinie specializată. Curtea Europeană a apreciat că desfăşurarea procesului penal astfel încât să protejeze interesele
martorilor foarte tineri, în special în cauze care privesc infracţiuni privind viaţa sexuală, este un aspect important care
trebuie luat în considerare în scopul analizei aplicării art. 6. Totuşi, motivarea de către instanţe a respingerii cererii
reclamantului de a audia cele patru victime a fost considerată insu¬ficient fundamentată şi, într-o anumită măsură,
speculativă. în aceste circumstanţe şi în această cauză Curtea Europeană a considerat că reclamantul nu a avut o ocazie 1
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 20 noiembrie 2005, în cauza Bocos-Cuesta c. Olandei, parag. 71-74.

reală şi adecvată de a contesta declaraţiile martorilor care aveau o importanţă decisivă în condamnarea sa, stabilind că
acesta nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil, fiind, aşadar, încălcat art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia
europeană;
- unele dintre cauzele soluţionate de Curtea de la Strasbourg trebuie privite în oglindă, astfel cum sunt D.T. c.
Olandei şi Vronchenko c. Estoniei sau Gani c. Spaniei şi Şandru c. României;
- în cauza D. T. c. Olandei1 Curtea Europeană a constatat că instanţa de apel a evaluat dacă victima minoră putea
fi reaudiată, acordându-se o atenţie deosebită caracteristicilor specifice ale procedurii penale şi vârstei fragede a victimei.
Mai mult, instanţa de apel a dispus unui expert să evalueze dacă victima putea fi reaudiată, iar aceasta a arătat că terapeutul
victimei este cel mai bine plasat pentru a evalua repercusiunile unei reaudieri. Terapeutul victimei a declarat că reaudierea
nu ar fi de dorit, având în vedere procesul de dezvoltare prin care victima trece şi faptul că prin reaudiere s-a pune prea
49
multă presiune asupra victimei care ar putea afecta procesul de vindecare şi i-ar tulbura echilibru. Prin urmare, Curtea
Europeană a constatat că a existat un motiv pertinent pentru respingerea cererii acuzatului de reaudiere a victimei, a cărei
declaraţia era determinantă în cauză; în ceea ce priveşte analiza existenţei unor măsuri de contracarare suficiente pentru
a proteja drepturile la apărare, Curtea Europeană a constatat că, deşi reclamantul nu a avut posibilitatea de a determina
reaudierea victimei în niciun moment al procedurii interne, audierea iniţială a acesteia a fost filmată, iar înregistrarea a
fost pusă la dispoziţia apărării. în plus, această înregistrare video a fost prezentată parţial în timpul uneia dintre audie¬rile
curţii de apel, ceea ce a permis instanţei obţinerea unei imagini clare cu privire la declaraţiile victimei şi apărării
posibilitatea de a invoca aspecte legate de credibili-tatea declaraţiei sale. Curtea de apel, de asemenea, a utilizat ca probe
declaraţiile mamei şi ale bunicii victimei cărora aceasta le-a povestit evenimentele în cauză aproape imediat după
întoarcerea din week-endul petrecut cu tatăl ei. Aceşti martori au fost audiaţi la proces şi reclamantul a fost în măsură să
ofere propria versiune a evenimentelor şi să sublinieze orice incoerenţă în declaraţiile victimei sau neconcor- danţe cu
declaraţiile altor martori audiaţi. în consecinţă, Curtea de la Strasbourg a considerat că reclamantul a beneficiat de
protecţia drepturilor garantate de art. 6 parag. 1 şi parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană;
- în schimb în cauza Vronchenko c. Estoniei2 Curtea Europeană a reţinut încăl¬carea dreptului la apărare prin faptul că
acuzatul nu a avut posibilitatea de a adresa întrebăn victimei minore. în cauză, victimă minoră a fost audiată doar în cursul
urmăririi penale. Organele de urmărire penală nu au dat curs cererilor reclamantului, nici pentru a oferi alternative mai
puţin deranjante pentru victimă, cum ar fi să permită avocatului reclamantului să ia parte la interviu, nici pentru a oferi
apărării oportunitatea de a pune întrebări în mod indirect victimei minore. Curtea Europeană a subliniat că instanţelor
naţionale nu li se poate reproşa refuzul convocării victimei
' A se vedea CtEDO, hotărârea din 2 aprilie 2013, în cauza D.T c. Olandei, parag. 48-52.
- A se vedea CtEDO, hotărârea din 18 iulie 2013, în cauza Vronchenko c. Estoniei,
parag. 61-66.

minore pentru o audiere, ca urmare a opiniei unui expert în acest sens, decizia fiind luată în interesul superior al copilului.
Curtea nu a pus în discuţie opinia experţilor care au constatat că participarea victimei minore la o şedinţă de judecată ar
provoca traume psihologice considerabile şi că, intr-o situaţie stresantă, consistenţa declara' ţiilor sale nu ar putea fi
garantată, însă a considerat că ar fi fost esenţială oferirea oportunităţii apărării de a adresa întrebări victimei în timpul
anchetei preliminare, pentru a-i testa mărturia ori pentru a descoperi eventualele neconcordanţe. Curtea Europeană a mai
reţinut că experţii psihologi şi psihiatri care au examinat victima minoră nu au formulat o opinie cu privire la veridicitatea
mărturiei înregistrate video, iar opiniile lor au fost prezentate în scris, iară a fi audiaţi în şedinţa de judecată. Astfel, Curtea
de la Strasbourg a arătat că nu are îndoieli că autorităţile judiciare naţionale au acţionat în interesul superior al copilului
refuzând audierea presupusei victime în cadrul şedinţei de judecată. Mai mult, redarea înregistrării video a decla¬raţiilor
victimei în cadrul şedinţei de judecată a permis instanţei, precum şi reclaman¬tului să observe modul în care interviul a
fost realizat şi să evalueze comportamentul victimei minore şi, de asemenea, să evalueze, cel puţin într-o anumită măsură,
credi¬bilitatea declaraţiilor sale. Cu toate acestea, având în vedere importanţa mărturiei victimei minore instanţa de
contencios european a considerat că măsurile dispuse de organele judiciare au fost insuficiente pentru a asigura dreptul
reclamantului la apărare, deoarece aceasta nu a avut niciodată posibilitatea de a adresa întrebări victimei. S-a mai arătat
că analizând, pe de o parte, dreptul la apărare al reclaman¬tului (inclusiv prin raportare la severitatea pedepsei pe care o
risca) şi, pe de altă parte, impactul limitat asupra victimei minore a întrebărilor reclamantului, în plus faţă de întrebările
pe care anchetatorii le-au pus oricum în timpul anchetei preli¬minare, nu se poate decela modalitatea în care asigurarea
de către organele judiciare a posibilităţii exercitării dreptului la apărare ar fi deteriorat suplimentar semnificativ starea
victimei. Curtea Europeană a ţinut să sublinieze că autorităţile judiciare nu aveau obligaţia procedurală de a efectua o
confruntare între victima minoră şi recla¬mant sau de a audia victima în cadrul şedinţei de judecată, însă trebuiau să
analizeze posibilitatea formulării de către acuzat de întrebări victimei fie prin intermediul apărătorului, fie prin mijlocirea
organelor de poliţie sau a unui psiholog într-un mediu aflat sub controlul organelor judiciare şi într-o manieră care nu ar
trebui să difere substanţial de interviul care a fost oricum efectuat de către aceste autorităţi. In concluzie, Curtea Europeană
a considerat că în cauză nu au existat factori de contra¬carare care să permită o evaluare corectă şi adecvată a credibilităţii
declaraţiilor victimei minore şi reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil;
- în cauza Gani c. Spaniei1 Curtea a subliniat dificultăţile cu care se confruntă instanţele naţionale în cazul infracţiunilor
de natură sexuală, care sunt în general săvârşite în circumstanţe necunoscute şi care, în mod frecvent, fie din cauza unei
temeri, fie din alte motive sunt denunţate prea târziu pentru efectuarea unei examinări medicale complete care să confirme
relatarea persoanei vătămate. Prin urmare, în multe astfel de cauze proba exclusivă sau determinantă pentru condamnarea
acuza¬tului este declaraţia victimei, a cărei veridicitate sau credibilitate va putea fi
1 CtEDO, hotărârea din 19 februarie 2013, în cauza Gani c. Spaniei, parag. 43-50.

contestată de către acuzat în şedinţă publică, prin adresarea întrebărilor. Curtea a reţinut o concluzie diferită în cazul în
care victima unei infracţiuni de viol a fost audiată pe parcursul urmăririi penale, fiind încunoştinţat cu această ocazie şi
avocatul acuzatului, care însă nu s-a prezentat lâră motive justificate. Chiar dacă, din cauza stării emoţionale a victimei,
50
audierea acesteia nu a mai fost posibilă în faţa instanţei de judecată, Curtea a constatat că acuzatul a avut ocazia să pună
întrebări persoanei vătămate in timpul urmăririi penale şi, prin urmare, interesele justiţiei impuneau ca declaraţia victimei
să fie folosită pentru fundamentarea soluţiei instanţei, astfel că nu a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 raportat la art. 6
parag. 3 lit. d) din Convenţie;
- în schimb, în cauza Şandru c. României1 Curtea Europeană a arătat că, spre deosebire de situaţia constată în
cauza Gani c. Spaniei în care victima unui viol a fost interogată în cursul unei şedinţe publice, dar nu a putut continua să
dea declaraţii din cauza unor simptome de stres post-traumatic, care au fost documentate medical, şi în ciuda eforturilor
instanţei de a-i oferi sprijin psihologic, în cauza Şandru, instanţele naţionale nu au examinat şi nici nu au explicat motivele
absenţei persoanei vătămate şi nu au fost prezentate rapoarte medicale sau psihologice care să sugereze că nu a fost
capabilă să depună mărturie într-o şedinţă publică. Din dosar nu reiese nici faptul că instanţele au luat în calcul adoptarea
unor măsuri speciale de protejare a persoanei vătămate, pe care le prevedea dreptul intern. Curtea de la Strasbourg a
reiterat faptul că, în cauza Gani, reprezentantului reclamantului i s-a oferit ocazia de a-i adresa persoanei vătămate
întrebări în etapa de cercetare a procedurii şi că declaraţiile acesteia au fost citite cu voce tare la o şedinţă publică, în
cursul căreia reclamantului i s-a permis să conteste veridicitatea lor. Spre deosebire de această cauză, în cauza Şandru,
reclamantul nu a beneficiat de nicio astfel de garanţie procedurală, având în vedere că nici el şi nici avocatul său nu au
fost prezenţi atunci când persoana vătămată a fost interogată de procuror. Reclamantului nu i s-a permis nici să adreseze
întrebări sau să obţină interogarea persoanei vătămate la o şedinţă publică în faţa instanţelor interne. în plus, Curtea
Europeană a subliniat că reclamantul a formulat apel împotriva condamnării sale, susţinând în special că nu i s-a acordat
o ocazie adecvată de a confrunta persoana vătămată la o şedinţă publică, iar instanţele interne nu au examinat argumentele
acestuia şi i-au respins apelul. După examinarea carac¬terului echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea Europeană a
considerat că imposi¬bilitatea reclamantului de a interoga persoana vătămată în cursul unei şedinţe publice şi
contradictorii constituie o încălcare a art. 6 parag. 1, coroborat cu art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană;
- în cauza SJV. c. Suediei1 2, în care reclamantul era acuzat de întreţinerea de acte sexuale cu un băiat de
unsprezece ani, Curtea Europeană a arătat că nu se poate reţine că reclamantului i-au fost încălcate drepturile prevăzute
de art. 6 parag. 3 lit. d), întrucât acestea nu pot fi interpretate, faţă de particularităţile procesului penal privind infracţiuni
Ia viaţa sexuală ale căror victime sunt minori, în sensul că ar impune, în toate cazurile, ca întrebările să fie adresate direct
victimei de către acuzat sau de către
1 CtEDO, hotărârea 15 octombrie 2013, în cauza Şandru c. României, parag. 58-69.
2 A se vedea CtEDO, hotărârea din 2 iulie 2002, în cauza S.N. c. Suediei, parag. 46-54.

avocatul său. Instanţa de la Strasbourg a considerat că au fost respectate exigenţele art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia
europeană în condiţiile în care declaraţia victimei dată în faţa organelor de urmărire penală1 în prezenţa părinţilor şi a
reprezentantului autorităţii de protecţie socială (ce a avut caracter determinant la pronunţarea hotărârii de condamnare, în
circumstanţele în care ceilalţi doi martori audiaţi în instanţă nu percepuseră direct faptele, ci au oferit informaţii numai
cu privire la schimbările suferite în comportamentul victimei după incident), a fost înregistrată video şi pre¬zentată
avocatului acuzatului, ce a formulat întrebări, fără a participa la audiere; întrebările au fost ulterior adresate victimei cu
prilejul celei de-a doua audieri ce a avut loc la domiciliul acesteia (înregistrată audio). Declaraţia victimei a fost transcrisă,
iar avocatul acuzatului a avut posibilitatea de a asculta înregistrarea şi de a consulta procesul-verbal de transcriere în
vederea stabilirii dacă întrebările formulate au fost adresate victimei. înregistrările ambelor declaraţii au fost ulterior
prezentate în faţa instanţelor de judecată, care nu au mai procedat la audierea victimei;
- tot astfel, în cauza V.D. c. României1 2 Curtea a apreciat că au fost încălcate exi-genţele art. 6 parag. 1, coroborat cu
art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană prin imposibilitatea reclamantului de a interoga sau cere interogarea victimei
în cursul dezbaterilor şi prin refuzul de a dispune efectuarea unui test ADN. Curtea a constatat că instanţele au motivat
condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de viol bazându-se în special pe declaraţiile victimei în faţa poliţiei care
au avut caracter determinant. Celelalte probe evaluate de instanţă, cum ar fi certificatul medico-legal, precum şi cele cinci
depoziţii ale martorilor indirecţi care au declarat că au auzit victima plângându-se de cele suferite din partea reclamantului
au fost considerate că nu au caracter determinant, ţinând seama de faptul că niciunul dintre elementele de probă nu atestă
în mod direct faptul că violul a fost comis de reclamant. Curtea a constatat că singura declaraţie a victimei prezentată în
faţa parchetului a fost dată în faţa unui agent de poliţie de la postul de poliţie din comună, înainte ca reclamantul să fie
acuzat, fără ca acesta să aibă, astfel, posibilitatea de a transmite întrebări de clari¬ficare. Această declaraţie a fost
consemnată în scris, nu a fost înregistrată, nu a fost niciodată citită în faţa acuzatului în cursul procedurii penale şi nicio
altă măsură care să îi permită reclamantului contestarea declaraţiilor şi a credibilităţii victimei nu a fost dispusă. în aceste
condiţii, Curtea Europeană a considerat că efectuarea unui test ADN ar fi putut fie să confirme versiunea victimei, fie să
îi furnizeze reclamantului elemente substanţiale care să afecteze credibilitatea acestei versiuni. In această privinţă, Curtea
de la Strasbourg a reţinut că reclamantul sau avocaţii săi au solicitat în mod efectiv, în mod repetat, efectuarea unei
expertize întemeiate pe examenul ADN şi au prezentat această cerere în faţa unei instanţe care avea competenţa să solicite
prezentarea de noi probe, însă instanţele au refuzat să dea curs acestei cereri în mod implicit, şi anume prin nepronunţarea

51
în mod explicit cu privire la relevanţa cererii de probe prin decizii care să fi fost suficient de motivate şi raţionale. Faţă
de
1 Audierea fusese efectuată de către un inspector de poliţie având 26 de ani vechime în profesie şi care în ultimii
şapte ani se ocupase numai de investigarea faptelor penale privind relele tratamente şi abuzurile sexuale ale căror victime
fuseseră minori.
2 CtEDO, hotărârea 16 februarie 2010, în cauza V.D. c. României, parag. 110-116.

această situaţie de fapt Curtea Europeană a considerat că, în circumstanţele cauzei, instanţele române nu şi-au îndeplinit
obligaţia de a dispune măsuri de investigaţie pentru a-i da reclamantului posibilitatea de a-şi apăra cauza.
Secţiunea a fl-a. Declaraţia pilrţii civile
Şi părţii responsabile civilmente
§1. Noţiune
- reprezintă mijlocul de probă ce cuprinde relatările părţii civile sau responsabile civilmente în legătură cu cauza
penală, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea cu alte persoane;
- apreciez că în mod eronat NCPP a grupat procedurile de audiere reglementând, pe de o parte, pe cea de audiere
a persoanei vătămate, iar, pe de altă parte, pe cea a două părţi care au poziţii divergente în latura civilă: partea civilă şi
partea respon¬sabilă civilmente; în realitate, faţă de sfera persoanelor care se pot constitui parte civilă în procesul penal
este necesar să existe acelaşi standard în cazul audierii persoanei vătămate şi al părţii civile.
§2, Procedura obţinerii declaraţiilor părţii civile şi părţii responsabile civilmente şi valoarea probantă a acestora
- potrivit NCPP, declaraţiile părţii civile sau responsabile civilmente pot fi obţinute:
(i) prin procedeul probatoriu al confruntării, când între declaraţiile date anterior în cauză de partea civilă sau
responsabilă civilmente şi declaraţiile altor părţi, subiecţi procesuali principali ori ale martorilor există contradicţii, dacă
confruntarea este necesară pentru lămurirea cauzei;
- persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date
anterior se contrazic;
- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoa¬nele confruntate să îşi pună
reciproc întrebări; întrebările şi răspunsurile se consem¬nează intr-un proces-verbal.
(ii) prin ascultare.
- ascultarea constituie o obligaţie a organelor judiciare şi se desfăşoară potrivit procedurii ascultării suspectului
sau inculpatului; cu ocazia ascultării partea civilă sau responsabilă civilmente nu depune jurământ;
- în cazul în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal ascultarea acesteia se desfăşoară
după procedura audierii persoanei vătămate;

- potrivit art. 208 NCPP astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, în cursul urmăririi penale procurorul
poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi audierea părţii civile sau a părţii responsabile civilmente potrivit
procedurii audierii anticipate dacă există date sau probe din care rezultă riscul ca partea civilă/partea responsabilă
civilmente să nu mai poată fi audiată în cursul judecăţi; deopotrivă, pro¬cedura audierii anticipate poate fi solicitată în
cazul părţii civile minore dacă există date sau probe din care rezultă că, în raport cu persoana acesteia sau cu natura cauzei,
audierea repetată a părţii civile minore pe parcursul procesului nu este în
interesul acesteia’,
- la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări părţii civile sau responsabile civilmente cu privire
la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea
civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa
la care doreşte să îi fie comumcate actele de proce¬dură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară vreun
proces penal, dacă solicită un interpret, în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba romana ori nu se poate exprima,
precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale; întrebările de mai sus se repetă la audierile
ulterioare doar atunci când organul judiciar consideră necesar;
- ulterior, părţii civile sau responsabile civilmente i se aduc la cunoştinţă urmă-toarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din
oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu soluţionarea
laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de
lege.
- deşi art 112 alin. (2) NCPP prevede informarea prealabilă a părţii civile doar cu privire la trei drepturi (spre
deosebire de art. 111 alin. (2) NCPP care stipulează încunoştinţarea persoanei vătămate cu privire la patru drepturi şi doua
obligaţii), apreciez că procedura de notificare ar trebui să vizeze tot catalogul de drepturi stipulate de art. 81 NCPP;

52
- încălcarea obligaţiei procedurale pozitive de a aduce la cunoştinţa părţii civile sau responsabile civilmente înainte
de a fi ascultată poate atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 282 NCPP şi, pe cale de
consecinţa, excluderea probei;
- atunci când asistenţa juridică a părţii civile este obligatorie, nerespectarca drep¬tului acesteia de a fi asistată de
către un avocat la momentul luării declaraţiei va atrage sancţiunea nulităţii relative dacă sunt îndeplinite condiţiile art.
282 NCPP şi, pe cale de consecinţă, excluderea probei;
- partea civilă sau responsabilă civilmente este lăsată să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de
legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări;

- partea civilă sau responsabilă civilmente are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul
audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acesteia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii;
- dacă în timpul audierii partea civilă sau responsabilă civilmente prezintă semne vizibile de oboseală excesivă
sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune
întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic;
- audierea părţii civile în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei
ori a reprezentantului instituţiei căruia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă aceste persoane nu pot fi
prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea
rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii
tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar; dacă se consideră necesar, la cerere
sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea părţii civile minore să asiste un psiholog-,
audierea trebuie să evite produ¬cerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a părţii civile-,
- în cazul în care parte civilă are în acelaşi timp şi calitatea de persoană vătămată, garanţiile prevăzute de art. 111
alin. (6)-(10) NCPP introduse prin O.U.G. nr. 18/2016 se vor aplica în mod corespunzător;
- declaraţiile părţii civile sau responsabile civilmente se consemnează în scris. în declaraţie se consemnează
întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţio- nându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora
începerii şi ora încheierii ascultării; în fiecare declaraţie se consemnează, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării
părţii civile sau responsabile civilmente (în scopul evitării supunerii la interogatorii prelungite incompatibile cu
demnitatea umană, respectiv în scopul verificării respectării altor garanţii procesuale în legătură cu actele efectuate şi
probele administrate în aceeaşi zi); dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, partea civilă sau responsabilă
civilmente o semnează. Dacă partea civilă sau responsabilă civilmente are de făcut completări, rectificări ori precizări,
acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura părţii civile sau responsabile civilmente;
- când partea civilă sau responsabilă civilmente nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează
acest lucru în declaraţia scrisă;
- declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea părţii civile sau
responsabile civilmente, ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al
persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret,
când declaraţia a fost luată printr-un interpret;
- potrivit NCPP, în cursul urmăririi penale, audierea părţii civile sau respon¬sabile civilmente se înregistrează prin
mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când partea
a soli¬

citat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. înregistrarea declaraţiei poate constitui mijloc de probă în
procesul penal atât în ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a audierii, cât şi cu privire la conţinutul acesteia; lipsa
înregistrării nu afectează legalitatea declaraţiei, putând însă să conducă la o afectare a fiabilităţii acesteia;
- declaraţiile părţii civile sau responsabile civilmente sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, NCPP
nemaipre văzând o dispoziţie explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiţionată; ca urmare a
acestei modifi¬cări, apreciez că, în principiu, declaraţia părţii civile sau a părţii responsabile civil¬mente are valoare
probantă necondiţionată, putând servi la stabilirea adevărului judiciar chiar dacă nu este coroborată cu alte probe;
- excepţie fac cazurile în care partea civilă a beneficiat de măsuri de protecţie procedurale care au condus la
restrângerea dreptului la apărare prin limitarea posibilităţii contestării credibilităţii declaraţiei părţii civile, când
declaraţiile acesteia pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce
rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză (hotărârea instanţei de condamnare, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în mod determinant pe aceste declaraţii); per a contrario,
în ipoteza în care partea civilă a beneficiat numai de măsuri de protecţie extraprocedurale (de pildă, audierea în incinte
special concepute, supravegherea sau paza locuinţei, acordarea unei locuinţe provizorii, însoţirea sau asigurarea protecţiei
pe parcursul deplasărilor) sau de unele măsuri de protecţie pro¬cedurale, dar care nu aduc o restrângere dreptului la
apărare (de exemplu, reaudierea de aceeaşi persoană, audierea în prezenţa unui psiholog, sau declararea şedinţei

53
nepublice), consider că declaraţia părţii civile poate avea caracter deter¬minant dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată
de a o contesta sau de a-şi exercita drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenţia europeană.
Struţi unea a 9-a. Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
- protecţia persoanei vătămate sau a părţii civile are drept scop pe de o parte, evitarea oricăror riscuri cu privire la aceste
persoane, iar, pe de altă parte, asigurarea fiabilităţii probelor administrate; în acest sens CJUE a apreciat în cauza Proces
penal împotriva lui X (Cauza C-507/10, Hotărârea Curţii din 21 decembrie 2011) că fiecare stat membru trebuie să depună
toate eforturile pentru a garanta tuturor victi¬melor un tratament corespunzător, care să le respecte demnitatea în cursul
procedurii, să se asigure că victimele deosebit de vulnerabile beneficiază de un tratament specific care răspunde cât mai
bine situaţiei acestora şi să garanteze, în cazul în care este necesar pentru protejarea victimelor, în special a celor mai
vulnerabile, faţă de consecinţele depoziţiei făcute în şedinţă publică, că vor putea beneficia, prin hotărâre judecătorească,
de condiţii de depunere a mărturiei care permit atingerea acestui obiectiv, prin orice mijloc adecvat, compatibil cu
principiile fundamentale ale drep¬tului său intern;

- procurorul sau instanţa de judecată poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de
protecţie prevăzute la art. 124-130 NCPP în următoarele cazuri:
a) când există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a persoanei vătămate sau a părţii civile ori a unui membru de familie al acesteia ar putea fi puse în pericol
ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale (situaţie similară statutului de martor
ameninţat)',
b) când persoana vătămată sau partea civilă este minoră ori a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori
ca urmare a comportamentului ulterior al suspec¬tului sau inculpatului (situaţie similară statutului de martor vulnerabil)',
- potrivit art. 113 alin. (2) NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost instituită în scop de protecţie o prezumţie
legală de minoritate a persoanei vătămate sau a părţii civile ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta acesteia
şi există motive pentru a se considera că este minor;
- prin art. 113 alin. (2) NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, a fost instituită şi o prezumţie legală de
vulnerabilitate care poate justifica instituirea unei măsuri de protecţie pentru:
1. victimele-copii [în sensul art. 2 parag. 1 lit. c) din Directiva 2012/29/UE, copil înseamnă orice persoană care are
vârsta mai mică de 18 ani];
2. victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii;
3. victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor
apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării;
4. victimele infracţiunilor săvârşite din ură;
5. victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea
legătură în special cu caracteristicile lor personale;
6. victimele cu dizabilităţi;
7. victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii.
- dacă persoana vătămată sau partea civilă este prezumată de lege ca fiind într-o situaţie de vulnerabilitate, organul
de urmărire penală are obligaţia procedurală pozitivă de a-i aduce ta cunoştinţă măsurile de protecţie care pot fi luate,
conţi¬nutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea; renunţarea persoanei vătămate sau a părţii civile la luarea măsurilor
de protecţie se consemnează în scris şi se semnează de către aceasta, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul.
c) când măsurile sunt necesare pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii persoanei vătămate ori a părţii civile.
- în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri
de protecţie:
1. extraprocedurale: a) supravegherea şi paza locuinţei persoanei vătămate sau a părţii civile sau asigurarea unei locuinţe
temporare; b) însoţirea şi asigurarea pro¬

tecţiei persoanei vătămate sau a părţii civile sau a membrilor de familie ai acesteia în cursul deplasărilor;
2. procedurale: a) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care persoana vătămată sau partea
civilă va semna declaraţia sa; b) audierea per¬soanei vătămate sau a părţii civile fără ca aceasta să fie prezentă, prin
intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu
sunt suficiente.
- în cursul judecăţii, instanţa poate dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri de
protecţie:
1. extraprocedurale: a) supravegherea şi paza locuinţei persoanei vătămate sau a părţii civile sau asigurarea unei
locuinţe temporare; b) însoţirea şi asigurarea pro¬tecţiei persoanei vătămate sau a părţii civile sau a membrilor de familie
ai acesteia în cursul deplasărilor;
2. procedurale: a) protecţia datelor de identitate ale persoanei vătămate sau a părţii civile şi acordarea unui
pseudonim sub care aceasta va depune mărturie;
54
b) ascultarea persoanei vătămate sau a părţii civile fără ca aceasta să fie prezentă în sala de judecată, prin
intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu
sunt suficiente; c) nepubli- citatea şedinţei de judecată pe durata ascultării persoanei vătămate sau a părţii civile 0măsura
suplimentară, specifică fazei de judecată; constituie o excepţie explicită de la principiul publicităţii judecăţii).
- declaraţiile acestei persoane vătămate sau ale părţii civile, luate în cazurile în care procurorul sau instanţa au
dispus instituirea unor măsuri de protecţie procedu¬rale care au condus la restrângerea dreptului la apărare prin limitarea
posibi¬lităţii contestării credibilităţii declaraţiei, au o valoare probantă condiţionată, putând servi 1a aflarea adevărului
numai în măsura în care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză;
hotărârea instanţei de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate
întemeia în mod determinant pe aceste declaraţii.
Secţiunea a 10-a. Declaraţia martorului
§1. Noţiune
- martorul este persoana fizică (nu juridică) care are cunoştinţă despre o împreju¬rare determinantă în legătură cu
fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o altă persoană şi care poate fi ascultată de către organele judiciare într-o
cauză penală;
- orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali
principali;

- spre deosebire de art. 309 NCPC1, NCPP nu prevede vreo limitare a obiectului probei cu martori, aceştia putând
fi audiaţi atât în latura penală a cauzei, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă şi pentru dovedirea unui act juridic cu o
valoarea mai mare de 250 de lei, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris;
- potrivit NCPP, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în calitate de
organe de constatare (art. 61 NCPP) sau de comandanţi de nave sau aeronave (art. 62 NCPP), potrivit competenţelor
specifice ale acestora având în vedere că procese-le verbale întocmite de aceştia au natura juridică doar a unor acte de
sesizare;
- având în vedere caracterul neutru faţă de proceduri al martorului, apreciez ca fiind nelegală audierea în calitate
de martor a persoanelor care au avut calitatea de organe de cercetare penală şi care au efectuat acte de urmărire penală în
cauză;
- în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar persoana vătămată a decis să renunţe la
calitatea de subiect procesual principal, aceasta va fi audiată în calitate de martor,
- calitatea de martor arc întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia
dintre părţi sau al unui subiect procesual prin¬cipal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana Ie-a
cunoscut înainte de a dobândi această calitate-,
- existenţa unei condamnări anterioare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă nu constituie o
incompatibilitate pentru persoana condamnată de a fi martor într-o altă cauză penală;
- persoanele juridice nu pot avea calitatea de martor în procesul penal;
- persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capa-citatea de a fi martor pot fi
audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi
împrejurări de fapt * 1 * 3
1 Potrivit art. 309 NCPC: „(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. (2)
Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea,
se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut
de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3) în cazul
în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea,
este inadmisibila proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în
care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru
dovedirea actului juridic; 2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră; 4. părţile convin, fie şi tacit, să
folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul juridic este atacat pentru
fraudă, eroare, doi, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6. se cere
lămurirea clauzelor actului juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un
înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu
cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4)”.

conforme cu realitatea (de pildă, martorii care suferă de o boală psihică care are ca efect reducerea semnificativă a
discernământului, ori cei care sunt consumatori cronici de droguri şi care se aflau sub influenţa substanţelor psihotrope la
momentul perceperii faptelor); pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar
55
poate dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare nece¬sară, prin mijloacele prevăzute de lege; audierea unei
persoane care nu este capabilă să relateze conştient fapte sau împrejurări de fapt conforme cu realitatea va atrage nulitatea
relativă a declaraţiei în condiţiile art, 282 NCPP;
- organele judiciare trebuie să depună diligenţe în vederea creării posibilităţii con-tactării martorului (de pildă,
prin telefon, fax, e-mail, ori prin intermediul unei terţe persoane) chiar şi în ipoteza în care acesta îşi schimbă domiciliul
sau locuinţa în care îşi desfăşura viaţa privată (cu sau fără forme legale);
- faţă de dispoziţiile art. 31 NCPP, potrivit cărora avocatul asistă subiecţii proce¬suali (nu doar pe cei principali),
apreciez că martorul poate fi asistat pe parcursul audierii de avocatul său ales;
- declaraţia martorului reprezintă mijlocul de probă ce cuprinde relatările marto¬rului cu privire la fapte sau
împrejurări de care a luat cunoştinţă şi care pot contribui în mod necondiţionat la aflarea adevărului în procesul penal;
poate fi administrată fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea cu alte persoane.
Faptul că declaraţiile unor martori conţin inadvertenţe se explică prin aceea că nivelul de percepţie a aceluiaşi eveniment
de către mai multe persoane este diferit, că cele relatate provin de la martori indirecţi, care au fost mai mult sau mai puţin
interesaţi de cele întâmplate (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1707/2005, www.legalis.ro).
§2. Procedura obţinerii declaraţiilor martorului şi valoarea probantă a acestora
-potrivitNCPP, declaraţiile martoruluipotfi obţinute:
(i) prin procedeul probatoriu al confruntării, când între declaraţiile date ante¬rior în cauză de martor şi declaraţiile
altor părţi, subiecţi procesuali principali ori ale martorilor există contradicţii, dacă confruntarea este necesară pentru
lămurirea cauzei;
- persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date
anterior se contrazic;
- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoa¬nele confruntate să îşi pună
reciproc întrebări; întrebările şi răspunsurile se consem¬nează într-un proces-verbal.
(ii) prin ascultare.
- ascultarea martorului constituie o obligaţie a organelor judiciare, iar prezentarea în faţa organelor judiciare
constituie o obligaţie a persoanelor chemate în calitate de martor, ori de câte ori ascultarea este necesară pentru aflarea
adevărului;

■ potrivit art. 308 NCPP astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, în cursul urmăririi penale procurorul poate
solicita judecătorului de dreptun şi libertăţi audierea martorului minor potrivit procedurii audierii anticipate dacă există
date sau probe din care rezultă riscul ca martorul să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii sau dacă există date sau
probe din care rezultă că, în raport cu persoana acestuia sau cu natura cauzei, audierea repetată pe parcursul procesului
penal nu este în interesul martorului minor,
- orice persoană citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare are urmă-toarele obligaţii'.
a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora ară¬tate în citaţie;
b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă;
c) de a spune adevărul.
- martorul are obligaţia de a se prezenta la locul şi data indicate în citaţie şi de a da declaraţii în faţa organelor
judiciare, putând refuza aceasta doar în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege; dacă martorul legal citat refuză să se
prezinte la organele judiciare, acestea pot dispune aplicarea unei amenzi judiciare sau pot dispune adu¬cerea acestuia cu
mandat (care poate fi executat inclusiv prin constrângere);
- în situaţia în care martorul dă declaraţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurări esenţiale ale
cauzei cu privire la care este întrebat, va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 273 NCP);
Nu sunt obligate să dea declaraţii în calitate de martor
a) persoanele obligate să păstreze secretul profesionala, de stat1, de serviciu1 2,
dacă ascultarea se referă la împrejurările de care au luat cunoştinţă în exerciţiul
1 Aceste categorii de persoane au obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare, deoarece numai în faţa
acestora poate fi invocată imposibilitatea de a da declaraţii ca martor. Deopotrivă, cade în sarcina organelor judiciare
obligaţia de a verifica dacă persoanele care se prezintă în faţa acestora sunt în situaţia de a refuza de a da declaraţii în
calitate de martor.
2 Prin secret profesional se înţelege obligaţia ce incumbă persoanelor care au cunoscut informaţii confidenţiale în
exerciţiul profesiei sau funcţiei de a nu le divulga (de pildă, doctori, notari, avocaţi etc.). Divulgarea fără drept a secretului
profesional constituie infracţiune.
în privinţa avocaţilor, art. 11 din Legea nr. 51/1995, republicată, prevede că avocatul este dator şă păstreze secretul
profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încre¬dinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege.
Tot astfel, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, stipulează că pentru asigurarea secretului profesional, actele
şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziţionarea

56
avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror,
în baza unui mandat emis în condiţiile legii.
în privinţa notarilor publici, art. 69 din Legea nr. 36/1995, republicată, prevede că notarul public şi personalul biroului
notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul
activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei, respectiv după încetarea raporturilor de muncă, cu excepţia cazurilor în care
legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie.
în privinţa executorilor judecătoreşti, art. 43 din Legea nr. 188/2000 prevede că executorii judecătoreşti şi personalul
birourilor de executori judecătoreşti au obligaţia să păstreze

profesiei sau al serviciului şi nu există încuviinţarea persoanei faţă de care există obligaţia păstrării secretului ori o altă
cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea;
- relevante sunt şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 329/2003, republicată, care după ce stabilesc că detectivul
particular este obligat să păstreze secretul profesional asupra datelor şi informaţiilor obţinute, prevăd că aceste date şi
informaţii pot fi comunicate, la cerere, în condiţiile legii, numai instanţelor judecătoreşti şi Ministe¬rului Public, dacă
acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale;
- în cazul în care persoana faţă de care este obligată să păstreze secretul dă încu-viinţarea martorului de a da
declaraţii sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea,
martorul va avea din nou obligaţia de a da declaraţii în faţa organelor judiciare3.
Dispoziţia prevăzută de art, 46 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 consti-tuie excepţie de la obligaţia de a da declaraţii în
calitate de martor, excepţie care însă nu are caracter absolut. Astfel, avocatul poate fi ascultat ca martor şi poate furniza
relaţii cu privire la cauza care i-a fost încredinţată dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor
clienţilor săi interesaţi în cauză. In speţă, martorii K.J. şi D.R.V. au fost audiaţi în legătură cu cauza în care au avut
calitatea de avocaţi ai inculpatului BVD, iar martora P.S. a fost audiată în legătură cu aceeaşi cauză în care a avut calitatea
de avocat al 1 2 3
secretul profesional cu privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrai activităţii lor, chiar şi după
încetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie.
bl privinţa doctorilor, art, 21-23 din Legea nr. 46/2003 stipulează că toate informaţiile privind starea pacientului,
rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul
acestuia. Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul
explicit sau dacă legea o cere în mod expres, bi cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale
acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
1 Prin secret de stat se înţeleg informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia
siguranţa naţională şi apărarea ţării. Informaţiilor clasificate din clasa s. de stat li se atribuie niveluri de secretizare,
respectiv: (i) strict secret de importanţă deosebită, informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă
daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale; (ii) strict secret, informaţii a căror divulgare neau¬torizată este de
natură să producă daune grave securităţii naţionale; (iii) secret, informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură
să producă daune securităţii naţionale. Divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului constituie infracţiune.
2 Prin secret de serviciu se înţeleg informaţiile a căror divulgare este de natură să cauzeze prejudicii unei persoane
juridice de drept public sau privat,
3 Legislaţia specială cuprinde şi o serie de dispoziţii cu caracter de excepţie referitoare la inopozabilitatea
secretului bancar sau profesional. Astfel, potrivit art. 114 din O.U.G. nr. 99/2006: „Instituţiile de credit sunt obligate să
furnizeze procurorului sau instanţei de jude¬cată, la solicitarea acestora, informaţii de natura secretului bancar,
dispoziţiile privind meto¬dele speciale de supraveghere sau cercetare din Codul de procedură penală aplicându-se în mod
corespunzător”

părţii civile R.F.N. Contrar a ceea ce s-a susţinut prin motivele scrise ale parche-tului, judecătorul de cameră preliminară
al înaltei Curţi constată că aceşti martori au fost audiaţi cu privire la cauza care le-a fost încredinţată. Cumulativ, din
actele şi lucrările dosarului nu rezultă că martorii avocaţi au primit dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea
clienţilor interesaţi în cauza respectivă, pentru a furniza relaţii în legătură cu cauza. Pentru ca sancţiunea excluderii probei
să intervină nu este suficient a se constata încălcarea unor dispoziţii legale, sancţiunea excluderii fiind subsecventă
constatării nulităţii relative, care impune cu necesitate şi cauzarea unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât
prin desfiinţarea actului şi existenţa unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. Prin prisma
acestor condiţii prevăzute de art. 282 NCPP, se constată că vătămarea adusă inculpaţilor C.R.B., V.D.D. şi G.O.D., urmare
administrării nelegale a acestor probe invocate în acuzare, nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin reaudierea martorilor
cu dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor lor interesaţi în cauza în care martorii au acordat
asistenţă juridică. Insă, dezlegarea prevăzută de legea specială reprezintă un eveniment viitor şi incert, aflat la dispoziţia
clienţilor interesaţi în cauza încredinţată avocaţilor audiaţi în calitate de martori, context în care se consideră că vătămarea
cauzată prin nerespectarea cerinţei legale nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, care în cazul probelor
57
înseamnă aplicarea sancţiunii excluderii. De asemenea, se face precizarea că este irelevant, sub aspectul incidenţei
sancţiunii excluderii probelor, dacă datele şi informaţiile obţinute prin audierea martorilor avocaţi cu încălcarea
prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 sunt confirmate prin alte mijloace de probă (I.C.C.J., secţia penală,
încheierea nr. 231 din 19 februarie 2016, nepublicată).
b) soţul, ascendenţii şi descendenţii, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului (nu şi alte persoane care
ar putea fi calificate că au o viaţă de familie cu suspectul sau inculpatul în sensul art. 8 din Convenţia europeană: afinii,
persoanele logodite potrivit NCC, concubinii etc.); spre deosebire de vechiul Cod, potrivit NCPP copiii fraţilor şi surorilor
nu pot refuza să dea declaraţii;
- raţiunea acestui drept de opţiune constă în oferirea unei posibilităţi martorului de a evita una dintre următoarele
situaţii: martorul să spună adevărul, periclitându-şi astfel viaţa de familie, respectiv să nu spună adevărul şi să comită
infracţiunea de mărturie mincinoasă în scopul protecţiei vieţii de familie.
c) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului;
- soţul (ori fostul soţ) sau ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului au o facultate garantată de lege de a opta între a da ori a refuza să dea declaraţii ca martor; în caz de refuz,
soţul (ori fostul soţ) sau ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului
nu pot fi obligaţi să dea declaraţii nici cu privire la latura civilă a cauzei (neaplicându-se prevederile legii procesual civile),
dreptul de a refuza să depună ca martor privind atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă alăturată acesteia;
- în cazul în care ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului
acceptă să dea declaraţii, organele judiciare nu pot reţine in abstracta existenţa unei suspiciuni de lipsă de obiectivitate,
credibi¬

litatea acestor martori urmând a fi stabilită ca urmare a evaluării ansamblului probelor administrate; chiar şi în cazul în
care soţul (ori fostul soţ) sau ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului acceptă să dea declaraţii, nu se va putea proceda la audierea lor în calitate de martor, în ipoteza în care sunt
concomitent şi victime ale infracţiunii, ci numai în calitate de persoană vătămată;
- potrivit NCPP, soţul (ori fostul soţ) sau ascendenţii şi descendenţii, precum şi fraţii şi surorile unui suspect sau
inculpat sunt scutiţi de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care
declaraţia lor nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă;
- după comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120 NCPP, organele judiciare comunică persoanelor de
la art. 117 alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor; dacă aceste persoane sunt de acord să dea declaraţii,
în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
i
i-L M 'L iS voe. m -LA ! ii ,VAh .r. J't-1! Curtea a apreciat că relaţia de peste 18 ani pe care reclamanta o avea cu
concubinul său (acuzat de comiterea unui omor) intră în sfera noţiunii de viaţă de familie, şi, pe cale de consecinţă, că
obligaţia acesteia de a depune mărturie, deşi o obligaţie cu caracter civic, reprezintă o ingerinţă [prevăzută de lege şi care
urmăreşte un scop legitim (protejarea societăţii prin prevenirea comiterii de infracţiuni ce include şi asigurarea probelor
pentru stabilirea şi urmărirea acestora)] în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii de familie. în ceea ce priveşte cerinţa
necesităţii ingerinţei într-o societate democratică Curtea a reţinut existenţa în joc a două interese publice: pe de o parte
urmărirea infrac¬ţiunilor grave, iar, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii familiale. Curtea consideră că dreptul de
a nu depune mărturie, ca excepţie de la îndeplinirea unei obligaţii civile normale, poate fi supus unor condiţii şi limitări
privind definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Curtea apreciază că statele au dreptul de a conferi un
statut special mariajului şi de a nu-1 acorda altor forme de convieţuire. Curtea remarcă şi faptul că pe de o parte,
reclamanta nu putea invoca necunoaşterea legii, iar, pe de altă parte, că nu a oferit motive pentru a justifica o eventuală
imposibilitate sau piedică pentru ca ea şi concubinul său să se căsătorească sau să încheie un parteneriat înregistrat. Dacă
nimeni nu poate reproşa reclamantei decizia sa de a nu depune mărturie, în egală măsură ea trebuie să accepte şi să suporte
consecinţele deciziei sale, în special în ceea ce priveşte plasarea sa în afara sferei persoanelor ce pot refuza să depună
mărturie. Prin urmare, Curtea apreciază că ingerinţa în dreptul la viaţa de familie al reclamantei nu este atât de
împovărătoare sau disproporţionată încât să aducă, în mod nejustificat, atingere intereselor acesteia, şi prin urmare nu
sunt încălcate dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană (CtEDO, hotărârea Marii Camere din 3 aprilie 2012, în cauza
Van der Heijden c. Olandei, parag. 50-78).
d) urmare a jurîsprudenţei Curţii Europene în interpretarea art 10 din Con-venţia europeană, jurnaliştii au dreptul
de a refuza să dea declaraţii, în condiţiile în care prin ascultarea lor se urmăreşte divulgarea surselor de informare (CtEDO,
hotărârea din 27 martie 1996, în cauza Goodwin c. Marii Britanii, parag. 45)‘,

- Curtea Europeană a precizat că protecţia surselor ziariştilor reprezintă una din pietrele unghiulare ale libertăţii
presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte
de interes general, în absenţa acestei protecţii, presa ar putea să-şi vadă diminuat rolul de „ câine de pază” al democraţiei,
iar aptitudinea ei de a furniza informaţii precise şi fiabile ar apărea ca slăbită1;
58
- în doctrină2, s-a arătat că în spiritul judecătorilor europeni protecţia surselor ziariştilor este cvasi-absolută, fiind
consacrat astfel un drept la tăcere.
e) judecătorii cu privire la faptele şi împrejurările acoperite de secretul deli¬berării;
- art. 91 din Legea nr. 303/2004, republicată, stipulează că judecătorii sunt obli¬gaţi să respecte secretul
profesional şi să păstreze secretul deliberărilor şi al votu¬rilor la care a participat, inclusiv după încetarea exercitării
funcţiei; prin hotărârea nr. 846 bis din 3 iulie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, s-a hotărât că
judecătorul poate fi audiat cu privire la fapte care vizează orice interferenţe exterioare procesului cognitiv al deliberării,
care pot avea caracter ilicit, dar nu şi cu privire la procesul cognitiv propriu-zis al deliberării; aşadar, judecătorul chemat
pentru a fi audiat în calitate de martor poate refuza în faţa organelor judiciare audierea asupra acelor aspecte acoperite de
secretul deliberării prin invocarea art. 116 alin. (3) NCPP în timpul audierii în calitate de martor; în ceea ce-1 priveşte pe
judecător, nu există o autoritate competentă în sensul alin. (4) al art. 116 NCPP, care să autorizeze declaraţiile de martor
date de către judecător în legătură cu faptele de care a luat la cunoştinţă în exerciţiul funcţiei sale; aşadar, nu se poate
reţine comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă în ipoteza în care judecătorul refuză să dea declaraţii în calitate de
martor, invocând secretul deliberării;
Martorul M.O., judecător, care a tăcut parte din compunerea com-
pletului ce a soluţionat împreună cu inculpatele C.R.B. şi V.D.D. Declaraţiile
martorului relevă că obiectul audierii l-a constituit modalitatea în care
judecătorii din compunerea completului au hotărât asupra soluţiei. Astfel, în
cuprinsul declaraţiilor sale, în esenţă, martorul M.O. a arătat, „în legătură cu
modul în care s-a desfăşurat deliberarea”, că „aceasta a fost una scurtă, limitată
la exprimarea de către doamnele judecător C.R.B. şi V.D.D, a părerii lor în
sensul că se impune admiterea contestaţiilor în anulare, fără însă să existe o
dezbatere propriu-zisă cu privire la cele două temeiuri de contestaţie în anulare
invocate de contestatori prin raportare la actele dosarului”, precum şi că
deliberarea a durat puţin, inculpatele C.R.B. şi V.D.D. „exprimându-şi poziţia că
se impune admiterea contestaţiilor în anulare, fără să se ia în considerare cele
două temeiuri menţionate în contestaţie şi raportarea acestora la actele existente
1 A se vedea: CtEDO, hotărârea din 27 martie 1996, în cauza Goodwin c. Marii Rntanii, parag. 39; CtEDO, hotărârea din
25 februarie 2003, în cauza Roemen şi Schmit c. Luxemburgului, parag. 57.
2 A se vedea J.-F. Renucci, Trăită de Droit Europeen des droits de rhomme, op. cit., p. 179.

în dosar”, martorul arătând că poziţia sa a fost contradictorie cu cea a colegelor sale în sensul că nu a fost de acord cu
admiterea celor două contestaţii, decizia finală fiind cea majoritară. Or, audierea judecătorului, în calitate de martor într-
un proces al cărui obiect este săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu procesul deliberării, cu privire la felul în care
împreună cu ceilalţi membrii ai completului au hotărât asupra soluţiei nu echivalează cu o audiere despre fapte care
vizează orice interferenţe exterioare procesului cognitiv al deliberării, care pot avea caracter ilicit. Vătămarea adusă
inculpatelor C.R.B. şi V.D.D, derivă din interesul procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate prevăzute
de art. 91 alin.(l) teza a Il-a şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât au făcut parte din acelaşi complet de judecată cu
martorul MO şi au obligaţia de a păstra secretul deliberării şi al voturilor, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel
decât prin excluderea declaraţiilor martorului MO, ca efect a constatării îndeplinirii cerinţelor sancţiunii nulităţii relative.
Astfel, inculpatele nu ar putea să se refere la soluţia propusă de fiecare dintre membrii completului de judecată în cauza
având ca obiect contestaţiile în anulare, la votul exprimat de fiecare dintre membrii completului, la modul în care s-au
luat în considerare temeiurile de fapt şi de drept ale contestaţiilor în anulare. Procedura penală nu prevede pentru judecător
posibilitatea „de a fi dezlegat” de obligaţia de a păstra secretul profesional (l.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 231 din
19 februarie 2016, nepublicată).
- audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani (cu privire la care ope¬rează cauza de neimputabilitate a
minorităţii) are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căruia îi
este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă aceste persoane nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect,
inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea
rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii
tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de orga¬nul judiciar; dacă se consideră necesar, la
cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un
psiholog',
- martorii care au anumite dizabilităţi (muţi, surzi, orbi) pot fi ascultaţi prin inter-mediul unui interpret cu privire
la faptele sau împrejurările de fapt pe care le-au perceput cu celelalte simţuri (de pildă, un martor orb poate recunoaşte
timbrul vocal al infractorului);
- persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal va fi ascultată în această calitate,
iar nu în calitate de martor;
59
- în cazul în care o persoană are calitatea de parte sau subiect procesual principal în procesul penal nu va putea fi
audiată în aceeaşi cauză şi în calitatea de martor; totuşi, când într-o cauză faţă de unii suspecţi sau inculpaţi s-a dispus
clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, iar faţă de alţi inculpaţi s-a dispus trimiterea în jude¬cată, persoanele faţă de
care s-a dispus soluţia de netrimitere în judecată pot fi audiate ca martori în faţa instanţei;
- denunţătorul poate fi audiat ca martor în procesul penal, fiind persoana care are cunoştinţă direct sau indirect
despre comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;

Atât dispoziţiile legale care definesc martorul ca fiind persoana ce are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, cât şi prevederile care reglementând unul dintre modurile de
sesizare a organelor judiciare, stabilesc că denunţătorul este per-soana care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală şi care încunoştinţează despre aceasta organele de urmărire penală, nu impun vreo restricţie
legală privind calitatea de martor a denunţătorului. Prin urmare, denun¬ţătorul fiind o persoană care a luat cunoştinţă
despre comiterea unei fapte de natură penală, în mod nemijlocit sau indirect, acesta are nu numai dreptul de a face
declaraţii în calitate de martor, dar şi obligaţia legală de a declara în legă-tură cu împrejurările concrete ale comiterii faptei
(I.C.C.J., completul de 5 jude-cători, decizia nr. 160/2012, nepublicată).
- martorul se bucură de dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare în măsura în care prin
declaraţia pe care o face s-ar putea autoinerimina [de pildă, în cazurile în care, ca urmare a disjungerilor succesive, un
suspect sau inculpat din dosarul iniţial (dosarul-mamă) devine martor într-un dosar disjuns din acesta; în această calitate
se bucură de dreptul la tăcere şi de a nu se autoinerimina cu privire la aspecte care, odată relatate, l-ar putea incrimina în
dosarul în care este acuzat]; acest drept a fost consacrat în art. 118 NCPP potrivit căruia declaraţia de martor dată de o
persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu
poate fi folosită împotriva sa; martorul nu poate invoca dreptul la tăcere pentru a justifica nepre- zentarea în faţa organului
judiciar sau pentru a refiiza să depună jurământul sau declaraţia solemnă; spre deosebire de situaţia suspectului sau
inculpatului care poate refuza să dea declaraţii în procesul penal invocând dreptul la tăcere, martorul nu poate refuza să
dea declaraţii invocând dreptul la tăcere, întrucât, în principiu, calitatea în care este audiat nu relevă formularea unei
acuzaţii în materie penală împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei,
calitatea procesuală anterioară avută de martor; dacă pe parcursul audierii se constată că martorul face declaraţii prin care
se autoincriminează, organul judiciar are obligaţia procedurală pozitivă de a-i aduce la cunoştinţă dreptul la tăcere; dacă
organul judiciar nu îi aduce la cunoştinţă dreptul la tăcere prevăzut de art. 118 NCPP, nu se poate considera că martorul
a renunţat în mod neechivoc la dreptul la tăcere prin simpla continuare a relatării (CtEDOhotărârea din 27 octombrie
2011, în cauza Stojkovic c. Franţei şi Belgiei, parag. 54); mecanismul compensatoriu al vătămării dreptului la tăcere şi a
privilegiului împotriva incriminării este dat de lege, care prevede că organul judiciar nu va putea folosi aceste declaraţii
împotriva martorului, existând riscul şi ca toate probele (derivate) pe care organul judiciar le obţine ca urmare a
declaraţiilor incriminatoare ale martorului să fie excluse; astfel, mijlocul de probă obţinut cu încălcarea dreptului la tăcere
şi a privilegiului împotriva autoincriminării este lipsit ex lege de valoare probantă împotriva martorului1 (devenit ulterior
suspect sau inculpat) atât cu privire la conţinutul acestor declaraţii, cât şi cu
1 în sensul că declaraţia dată de martor într-o cauză poate fi folosită împotriva sa într-o cauză, a se vedea B. Meu, A.G.
Păun, R. Slăvoiu, op. cit., p. 126.

referire la credibilitatea lor; declaraţia astfel obţinută poate fi însă folosită în favoarea martorului sau în
favoarea/defavoarea unui alt participant la procesul penal;
- o problemă larg dezbătută în practica judiciară este cea referitoarea la incidenţa sancţiunii excluderii declaraţiei
de martor date de o persoană care ulterior dobândeşte calitatea de suspect sau inculpat; apreciez că dispoziţiile art. 118
NCPP care stipu¬lează dreptul martorului de a nu se auto incrimina nu conduc per se la reţinerea nelegalităţii declaraţiei
martorului prin simplu fapt că acesta, ulterior audierii sale, a dobândit calitatea de suspect/inculpat. Astfel, în ipoteza în
care declaraţia martorului a fost în mod legal şi loial administrată, dobândirea ulterioară a calităţii dc suspect sau inculpat
nu atrage în mod retroactiv nelegalitatea declaraţiei anterioare de martor, ci numai o imposibilitate de folosire a
conţinutului declaraţiei împotriva acestuia („excluderea” valorii probante in peius). Instanţa va putea folosi însă toate
elemen¬tele de fapt ce rezultă din declaraţia de martor favorabile inculpatului (care fusese anterior audiat ca martor) sau
orice elemente de fapt care, fără a încălca privilegiul împotriva autoincriminării, pot conduce la lămurirea cauzei. Totuşi,
în ipoteza în care organele de urmărire penală nu au procedat la întreruperea audierii de îndată ce martorul a dat declaraţii
prin care se autoacuza, ci au continuat ascultarea, cu încăl¬carea dispoziţiilor art. 118 NCPP, se va putea dispune
excluderea probei întrucât aceasta a fost ab initio nelegal administrată;
- ascultarea martorului se realizează la sediul organului judiciar; dacă martorul se găseşte în imposibilitate de a se
prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul
unde se află (cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel) sau poate proceda la ascultarea acestuia prin comisie
rogatorie; în cursul judecăţii, când ascultarea martorului nu mai este posibilă, instanţa va dispune citirea declaraţiilor date
de martor anterior în cauză;
60
- martorul aflat în detenţie poate fi audiat la locul de deţinere prin videocon- ferinţă, în cazuri excepţionale şi dacă
organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor;
- martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probei în cauza în care a
fost citat; ascultarea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale;
- ascultarea martorului presupune două etape:
1. întrebări prealabile, aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor, jură-mântul;
- la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări martorului cu privire la nume, prenume, poreclă,
data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară,
studiile, pro¬fesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi
fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară vreun proces penal, precum
şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale; întrebările de mai sus se repetă la audierile ulterioare
doar atunci când organul judiciar consideră necesar; în caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte
prin orice mijloc de probă;

- ulterior, martorului i se comunică obiectul cauzei, faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost
propus ca martor şi apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei
vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane,
precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infrac¬ţiunii; martorului nu i se adresează întrebările privind
persoana sa atunci când faţă de acesta s-a dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate;
- după verificările şi informările prealabile, martorului i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea chel-tuielilor prilejuite de chemarea în
faţa organelor judiciare, atunci când sunt îndepli¬nite condiţiile prevăzute de lege;
b) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c) obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se
atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate dispune împotriva sa sancţiunea amenzii judiciare;
d) obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea pedepseşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă; martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică această
obligaţie, dar i se atrage atenţia să spună adevărul.
- jurământul este afirmaţia solemnă prin care martorul se angajează să declare adevărul în faţa organelor judiciare;
reprezintă garanţia sincerităţii martorului şi a fiabilităţii declaraţiei sale; înainte de a fi ascultat de organele de urmărire
penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi în procedura audierii anticipate sau de instanţa de judecată martorul este
întrebat dacă înţelege să depună jurământ sau să facă o declaraţie solemnă; în cazul în care martorul optează să depună
jurământ conţinutul acestuia este următorul: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-
mi ajute Dumnezeul” Referirea la divinitate din formula jurământului se schimba în funcţie de credinţa religioasă a
martorului. în timpul depunerii jură¬mântului, cu excepţiile impuse de credinţa religioasă, martorul ţine mâna dreaptă pe
cruce sau pe Biblie;
- martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune sau din orice alte motive au optat să nu depună jurământ
vor face următoarea declaraţie solemnă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu ”;
- faţă de scopul urmărit prin depunerea jurământului şi de lipsa consecinţelor juri¬dice ale unei declaraţii
mincinoase martorii minori cu vârsta sub 14 ani care bene¬ficiază de cauza de neimputabilitate a minorităţii nu vor depune
jurământ şi nici nu vor da o declaraţie solemnă, însă li se va atrage atenţia să spună adevărul;
- omisiunea organelor judiciare de a proceda la luarea jurământului ori a declaraţiei solemne a martorului nu
produce efecte cu privire la legalitatea mijlocului dc probă, nedepunerea jurământului putând constitui un motiv de analiză
a fiabilităţii probei.

2. relatarea orală, liberă a faptelor sau împrejurărilor de fapt pe care le cunoaşte în legătură cu cauza penală în care
este ascultat.
- în acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa îi aduce la cunoştinţă martorului, înainte de a începe
ascultarea acestuia, obiectul cauzei şi îi arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca
martor, cerân- du-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea; martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de
fapt care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat;
- audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale;
această precizare explicită a NCPP este de esenţa sistemului acuzatorial şi are ca scop verificarea credibilităţii persoanei
care oferă probe justiţiei; în acest sens, în jurisprudenţa anglo-saxonă s-a arătat că „atât Ministerul Public, cât şi părţile
implicate în cauză pot pune întrebări martorului cu privire la aspecte care nu au legătură cu obiectul probaţiunii pentru a
sugera instanţei de judecată din răspunsurile martorului că acesta nu este demn de a fi crezut, nu este o persoană credibilă

61
şi prin urmare nu ar trebui să considere că relatarea legată de faptele judecate este adevărată [C.A. Anglia şi Ţara Galilor,
Hobbs v. Tinling and Co Ltd, (1929) 2 K.B. 1, Scrutton L.J., parag. 18-19, www.bcnlii.org]”’,
- tot astfel, s-a subliniat că „aceste întrebări sunt utile în măsura în care adevărul alegaţiei sugerate prin întrebare
ar afecta în mod serios opinia organului judiciar în legătură cu credibilitatea martorului raportat la faptele relatate.
întrebările legate de credibilitatea acestuia nu sunt utile cauzei dacă alegaţia sugerată se referă la aspecte din trecutul
îndepărtat sau la aspecte ce ţin de personalitatea martorului care nu ar afecta sau ar afecta foarte puţin opinia organului
judiciar legată de credibilitatea martorului [C.A. Anglia şi Ţara Galilor, Sweet-Escot, (1971) 55 Cr.App.R., parag. 316-
320, www.bailii.org];
- credibilitatea martorului poate fi contestată sau valorificată printr-o paletă largă de aspecte, dintre care amintim:
(i) consecvenţa martorului faţă de declaraţiile ante¬rioare date în cauză; (ii) comportament reprobabil, cum ar fi
dependenţa de droguri sau alcool; (iii) relaţiile de prietenie, intime sau de duşmănie cu una dintre părţi;
(iv) condamnări penale anterioare; (v) nerespectarca obligaţiilor contractuale; (vi) cauze penale anterioare în care
declaraţiile poliţiştilor audiaţi ca martori au fost înlăturate, iar făptuitorii au fost achitaţi [C.A. Anglia şi Ţara Galilor,
Edwards, (1991) 2 AII E.R. 266, www.bailii.org]]
- nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate pot fi
opuse prin lege organelor judiciare, cu excepţia cazului în care autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi
exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau
confidenţialitatea;
- NCPP stipulează o regulă specială cu privire la audierea martorilor în ipoteza audierilor multiple: în cazul în care
sunt mai mulţi martori în cauză aceştia vor fi ascultaţi separat unii de alţii, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul
fazei de cameră preliminară sau al judecăţii;

ascultarea martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză;
acesta nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor
greu de reţinut;
- după ce martorul declară ceea ce ştie în legătură cu cauza penală în care este ascultat, i se pot pune întrebări
nemijlocit de către părţi, subiecţii procesuali princi¬pali, procuror, de instanţa de judecată sau de judecătorul de drepturi
şi libertăţi (în procedura audierii anticipate), cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire
la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoş¬tinţă despre cele declarate; martorului nu i se pot adresa întrebări
privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în
care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului;
- audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia;
- dacă în timpul audierii martorului acesta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli
care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării
şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic;
- declaraţiile martorului se consemnează în scris; în declaraţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul
ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării; în
fiecare declaraţie se consemnează totodată ora începerii şi ora încheierii ascultării marto¬rului; dacă este de acord cu
conţinutul declaraţiei scrise, martorul o semnează. Dacă martorul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea
sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura martorului; când martorul nu poate sau refuză să semneze,
organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă; declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire
penală care a procedat la audierea martorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele com¬pletului de
judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile
civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret, când declaraţia a fost luată printr-un interpret;
- semnarea declaraţiei de către avocaţii părţilor şi subiecţilor procesuali care au participat la audierea martorului
îşi găseşte justificarea numai pentru faza urmăririi penale când procedura este nepublică, necontradietorie şi preponderent
scrisă; rolul acestor semnături nu este acela de a atesta conţinutul declaraţiei (care a fost însuşită în prealabil de martor
prin semnare), ci de a sublinia participarea la procedura audierii; în cursul judecăţii când procedura este publică, orală,
nemijlocită şi contra¬dictorie instituirea ritualului semnării declaraţiei martorului de către avocaţii celor- laltor părţi şi
subiecţilor procesuali nu îşi găseşte vreo justificare;
- în cursul urmăririi penale audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă
organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă;
înregistrarea
declaraţiei poate constitui mijloc de probă în procesul penal atât în ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a audierii,
cât şi cu privire la conţinutul acesteia;

62
absenţa înregistrării declaraţiei cu mijloace tehnice audio sau audiovideo nu atrage nulitatea declaraţiei, înregistrarea
neconstituind o condiţie necesară pentru reţinerea administrării în mod legal a declaraţiei martorului, însă neefectuarea
înregistrării poate afecta fiabilitatea declaraţiei scrise;
Audierea tuturor martorilor în faza de urmărire penală s-a efectuat pe formulare tipizate cu regim special, înregistrate şi
înseriate în prealabil, fiind pe deplin respectate prevederile legale. Faptul că pe paginile ce urmează declaraţiei unui
martor, în continuarea formularului cu regim special sunt prevăzute seria, numărul, data şi numele persoanei audiate,
permite constatarea continuităţii declaraţiei celui audiat şi nu constituie o nerespectare a dispoziţiilor procedurale privind
consemnarea depoziţiei martorului (I.C.C.J., completul de 5 judecători, decizia nr. 160/2012, nepublicată).
~ după ascultare, martorul poate solicita şi obţine restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor
cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor; martorul care este salariat are dreptul la venitul de la locul de muncă, pe
durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă; martorul care nu este
salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o compensare;
- declaraţia martorului este divizibilă, putând fi acceptată în tot sau în parte de organele judiciare, însă nu este
retractabiîă; retractarea declaraţiilor date anterior în cauză poate atrage răspunderea penală a martorului pentru săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- declaraţiile martorilor sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor; ca urmare a acestei modificări,
apreciez că, în principiu, declaraţia martorului are valoare probantă necondiţionată putând servi la stabilirea adevărului
judiciar, chiar dacă nu este coroborată cu alte probe;
- excepţie fac cazurile în care martorul a beneficiat de măsuri de protecţie pro-cedurale care au condus la
restrângerea dreptului la apărare prin limitarea posibilităţii contestării credibilităţii declaraţiei acestuia, când declaraţiile
marto¬rului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce rezultă
din ansamblul probelor administrate în cauză (hotărârea instanţei de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau
de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în mod determinant pe aceste declaraţii); per a contrario, în ipoteza
în care martorul a beneficiat numai de măsuri de protecţie extraprocedurale (de pildă, audierea în incinte special
concepute, supravegherea sau paza locuinţei, acordarea unei locuinţe provizorii, însoţirea sau asigurarea protecţie pe
parcursul deplasărilor) sau de unele măsuri de protecţie procedurale, dar care nu aduc o restrângere dreptului la apărare
(de pildă, reaudierea de aceeaşi persoană, audierea în prezenţa unui psiholog sau declararea şedinţei nepublice), consider
că declaraţia martorului poate avea caracter determinant dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată de a o contesta sau de
a-şi exercita drepturile prevăzute de art. 6 parag. 3 din Convenţia europeană.

- în cazurile în care martorii audiaţi au calitatea de denunţători organele judiciare trebuie să evalueze cu precauţie valoarea
probantă a acestora, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (de exemplu, CtEDO, decizia din 27 ianuarie
2004, în cauza Verhoek c. Olandei, CtEDO, hotărârea din 23 februarie 2016, în cauza Navalnyy şi Ofitserov c. Rusiei,
parag. 102-109).
Astfel, potrivit declaraţiei martorei pentru fiecare credit
obţinut i-a dat inculpatei T.M. suma de câte 300 euro, iar în cazul în care solici-tantul creditului îşi păstra jumătate din
bani, valoarea mitei date de H.C.M. se înjumătăţea la 150 euro, cealaltă jumătate fiind suportată de solicitantul creditului.
De asemenea, martora a mai declarat că în cazul fiecărui dosar de credit datele solicitanţilor îi erau dictate de inculpată,
iar, în plus, aceasta i-a comunicat că, atunci când vor fi efectuate verificări telefonice la firmă cu privire la angajaţi, să
răspundă ea ori soţul ei. H.C.M. a avut calitatea de coinculpată în prezenta cauză fiind judecată în cauza din care a fost
disjunsă prezenta şi în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. (...) a Tribunalului Bihor. H.C.M. a formulat la data de 5
februarie 2007 un denunţ în care arată că i s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 255 alin. (3) C.pen. din 1969 privind
cauza specială de nepedepsire în care descrie modul în care descrie activitatea infracţională a sa şi a inculpatei în ceea ce
priveşte infracţiunile de dare de mită, respectiv luare de mită. H.C.M. a formulat denunţ împotriva inculpatei în scopul de
a beneficia de cauza legală de reducere a pedepselor stipulată de art. 19 din Legea nr. 682/2002, dar şi de cauza de
nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. (3) C.pen. din 1969. Curtea constată că H.C.M. a fost judecată potrivit procedurii
abreviate a recunoaşterii învinuirii în dosarul nr. (...) al Tribunalului Bihor, iar prima instanţă a reţinut, în ceea ce o
priveşte, prin sentinţa penală nr, (...) două cauze legale de reducere a pedepsei, respectiv cea prevăzută de art. 3201 alin.
(7) C.proc.pen. din 1968, precum şi pe cea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin decizia penală nr. (...)
pronunţată de Curtea de apel Oradea în dosarul nr. (...) instanţa de control judiciar a înlăturat în apelul parchetului
dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 reţinute în favoarea inculpatei. Faţă de aceste situaţii rezultate din probele
administrate în cursul urmăririi penale, Curtea apreciază că este necesară reliefarea unor nuanţe în ceea ce priveşte
modalitatea de evaluare a credibilităţii martorilor în ipotezele în care, prin poziţia lor procesuală anterioară, ca urmare a
celor relatate, aceştia au obţinut unul sau mai multe beneficii de drept substanţial sau procesual. Mai întâi, trebuie stabilite
standardele de evaluare ale Curţii de la Strasbourg în ceea ce priveşte echitabilitatea procedurii în cauzele în care martorii
au obţinut unul sau mai multe beneficii de drept substanţial sau procesual. Astfel, în cauza Verhoek c. Olandei, Curtea
Europeană a arătat că utilizarea unor declaraţii date de martori în schimbul imunităţii de la urmărire penală sau alte
avantaje poate ridica o problemă de echitate a procesului în care este implicat acuzatul şi poate da naştere unor
63
problematici sensibile, din moment ce, prin însăşi natura lor, astfel de declaraţii sunt susceptibile de a fi manipulate şi pot
fi date pentru simplul scop al obţinerii avantajelor sau pentru răzbunare. Cu toate acestea, folosirea unei astfel de declaraţii
nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a determina constatarea procedurii în ansamblu ca fiind inechitabilă (CtEDO,
decizia din 27 ianuarie 2004, în cauza Verhoek c. Olandei). Tot astfel, în cauza

Navalnyy şi Ofitserov c. Rusiei, Curtea Europeană a reţinut că instanţele din procedurile paralele erau în mod evident
încurajate de a rămâne în concordanţă, din cauză că orice constatare contradictorie ar fi putut compromite temeinicia
ambelor hotărâri. Astfel, Curtea a considerat că riscul de a pronunţa hotărâri contradictorii a fost un element care a
descurajat judecătorii de la rolul de a afla adevărul în cauză şi le-a diminuat capacitatea acestora de a realiza înfăptuirea
justiţiei, cauzând astfel prejudiciu ireparabil pentru independenţa, imparţialitatea instanţei şi, mai mult, a capacităţii
acesteia de a asigura o procedură echitabilă. Deopotrivă, Curtea a arătat că disjungerea cauzelor şi, în mod special,
condamnarea unuia dintre acuzaţi ca urmare a unei pledoarii de vinovăţiei a compromis competenţa acestuia de martor în
cauza subsecventă a reclamanţilor (CtEDO, hotărârea din 23 februarie 2016, în cauza Navalnyy şi Ofitserov c. Rusiei,
parag. 102-109). Situaţia de fapt reţinută de instanţa de con¬tencios european în cauza Navalnyy şi Ofitserov c. Rusiei
este parţial asemă¬nătoare cu cea din prezenta cauză, în care majoritatea martorilor au avut fie calitatea de denunţători,
fie au fost coinculpaţi într-o cauză paralelă din care a fost disjunsă prezenta cauză. Diferenţa specifică dintre cele două
cauze este că, în general, martorii care au obţinut beneficii substanţiale şi procedurale în cauza disjunsă nu au avut o
poziţie procesuală constantă, declaraţiile acestora fiind contradictorii fie în cadrul aceleiaşi faze procesuale (în special în
cursul urmăririi penale), fie în faze procesuale diferite, astfel cum am arătat mai sus. Curtea nu poate ignora că unele
dintre beneficiile substanţiale oferite acestor martori au fost atât de semnificative (netrimiterea în judecată pentru
infracţiunea de dare de mită, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă), încât sunt suscep¬tibile să pună în discuţie
credibilitatea declaraţiilor date de martori în cursul urmăririi penale şi care au fost retractate ulterior. în aceste condiţii,
Curtea consideră că obţinerea unor beneficii de drept substanţial şi procesual în cauza disjunsă coroborată cu contradicţiile
dintre declaraţiile acestor martori relevate anterior conduc la concluzia imposibilităţii reţinerii credibilităţii declaraţiilor
date de martori în cursul urmăririi penale, în măsura în care acestea nu au fost menţinute şi în faţa instanţei de judecată.
în aceste condiţii, Curtea consideră că declaraţiile date de martori în cursul urmăririi penale au o valoarea probantă
condiţionată şi nu pot servi în mod determinant la stabilirea adevărului în această cauză. Existenţa unui proces public şi
contradictoriu a permis inculpatei să conteste credibilitatea declaraţiilor de martor administrate în cursul urmăririi penale
în sensul că aceasta a beneficiat de o modalitate adecvată prin care să conteste probele administrate de organele de
urmărire penală. Inculpata a contestat în mod constant acuzaţiile formulate de procuror, apărarea acesteia fiind una
neechivocă şi credibilă. în această privinţă, relevante în privinţa credibilităţii apărărilor inculpatei este faptul că după
încheierea raporturilor de muncă cu Banca, inculpata s-a angajat la banca U. SA începând cu data de 1 noiembrie 2006,
conform contractului individual de muncă tir. (...), iar în cadrul acestei unităţi bancare nu a fost probat să fi existat vreo
acuzaţie formu¬lată împotriva acesteia. în plus, fişa de cazier judiciar a inculpatei nu relevă implicarea acesteia în alte
activităţi infracţionale. în aceste condiţii, Curtea constată că parchetul nu a reuşit să dovedească dincolo de orice dubiu
rezonabil implicarea inculpatei în activităţi de corupţie în legătură cu contractele de credit pe care aceasta le-a semnat.
Astfel, declaraţiile martorei H.C.M. sunt lipsire de

credibilitate şi nu se coroborează cu nicio altă declaraţie a vreunui martor direct din care să rezulte activitatea de pretindere
şi primire a banilor sau a altor valori de către inculpata în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu. Lipsa de
credibilitate a declaraţiilor celorlalţi martori, caracterul contradictoriu al acestora, durata extrem de mare a procesului
penal atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată care poate afecta memoria martorilor şi, în consecinţă,
fiabilitatea probei, fac ca materialul probator administrat de către parchet să nu fi fiabil în susţinerea acuzaţiei de luare de
mită (C.A. Oradea, secţia penal, decizia nr. 907/2016, nepublicată).
In ceea ce priveşte actul material din 26 februarie 2014, când s-ar fi realizat - potrivit acuzării - pretinderea sumei de
1.000 euro, singura susţinere în acest sens aparţine denunţătorului, nefiind confirmată însă nici de probele administrate în
cauză, nici de modalitatea în care ulterior s-au derulat evenimen-tele. Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat
că denunţătorul a fost cel care, în virtutea relaţiei de amiciţie pe care o avea cu inculpatul, l-a abordat de mai multe ori pe
acesta în cursul anului 2014 pentru a vorbi despre recuperarea unui autoturism. Din transcrierea înregistrărilor efectuate
ulterior, Curtea constată că denunţătorul a fost cel care, în repetate rânduri, s-a oferit să dea bani, fără ca inculpatul să
conducă discuţiile spre acest subiect. Instanţa a arătat că este greu de presupus ca la o primă întâlnire inculpatul să fi
sugerat remiterea sumei de 1.000 euro în vederea soluţionării favorabile a plângerii formulate, pentru ca ulterior să nu
mai abordeze această chestiune în niciuna dintre discuţii, ba mai mult, să respingă vehement primirea banilor. Curtea a
concluzionat în sensul că, atât timp cât inculpatul a susţinut constant nevinovăţia în raport de aceste infracţiuni, iar
acuzaţiile aduse se întemeiază exclusiv pe declaraţiile denunţătorului, Iară a se corobora cu alte mijloace de probă, acestea
nu sunt apte pentru a dovedi existenţa faptelor şi vinovăţia inculpatului (C.A. Galaţi, secţia penală, decizia penală nr. 219
din 23 februarie 2016).

64
înlăturarea declaraţiilor date de martori în cursul urmăririi penale de către prima instanţă a fost nejustificată, deoarece,
probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, instanţa neputând înlătura declaraţiile date de martori în faza de urmărire
penală, numai pe considerentul că aceşti martori audiaţi în instanţă nu şi-au mai menţinut declaraţiile iniţiale (I.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 6352/2004, yvww.scj.ro).
LL" V Verificând declaraţiile martorilor, persoane angajate ale părţii civile, rezultă că în mod constant, atât la urmărirea
penală, cât şi în instanţă, aceştia au relatat că au perceput fie personal faptele inculpaţilor care au sustras în mod repetat
bunuri, fie prin vizionarea casetelor video de supraveghere înregistrate de camerele de luat vederi din magazin. Aşa fiind,
atât timp cât credibilitatea acestor martori nu poate fi pusă la îndoială, nefiind probe care să le infirme susţinerile şi în
condiţiile în care inculpaţii erau persoane complet necunoscute martorilor, neexistând un interes din partea acestora din
urmă în a-i incrimina, instanţa nu trebuia să înlăture aceste probe, ignorându-le (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.
827/2004, www.legalis.ro).

§3. Protecţia martorilor

- protecţia martorilor are drept scop, pe de o parte, evitarea oricăror riscuri cu privire la aceste persoane, iar, pe de
altă parte, asigurarea fiabilităţii probelor admi¬nistrate;
- NCPP prevede anumite măsuri de protecţie (procedurale sau extraprocedurale) a martorilor ameninţaţi sau a
martorilor vulnerabili;
- garantarea protecţiei martorilor are ca scop evitarea riscului ca aceştia să nu dea declaraţii sau a riscului ca aceştia
să distorsioneze adevărul datorită pericolului la care ar putea fi expusă viaţa, integritatea corporală sau libertatea lor sau
a rudelor apropiate ale acestora.
Art. 6 din Convenţie nu impune în mod explicit luarea în considerare a intereselor martorilor, în general, şi a victimelor
infracţiunii, în special. Cu toate acestea, viaţa, libertatea sau siguranţa lor pot fi puse în pericol, precum şi alte interese
care intră în domeniul de aplicare a art. 8 din Convenţie. Astfel de interese ale victimelor şi ale martorilor sunt protejate,
în principiu, de alte prevederi substanţiale ale Convenţiei, ceea ce înseamnă că statele semnatare ar trebui să îşi organizeze
desfăşurarea procesului penal în aşa fel încât acele interese să nu fie puse în mod nejustificat în pericol. Având în vedere
acestea, principiile procesului echitabil impun ca în anumite cazuri interesele apărării să fie puse în balanţă cu cele ale
martorilor şi victimelor care sunt ascultate în procesul penal (CtEDO, hotărârea din 26 martie 1996, în cauza Doorson c.
Olandei, parag. 70).
3.1. Protecţia martorilor ameninţaţi
(i) acordarea statutului de martor ameninţat şi a măsurilor de protecţie;
- potrivit art. 125 NCPP, martorul ameninţat este cel cu privire la care există o suspiciune rezonabilă că viaţa,
integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activi¬tatea profesională ori a unui membru de familie al acestuia ar putea
fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale1;
1 Domeniul de aplicare a Legii nr. 682/2002 vizează asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor a căror viaţă, integritate
corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire la
săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au fixmizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi care au
un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze. Noţiunea de „martor” are un caracter
autonom în sensul Legii nr. 682/2002, republicată, incluzând, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a), nu numai martorii la care fac
referire dispoziţiile NCPP, dar şi persoanele care, fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţii şi date cu
caracter determinant, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau contribuie la prevenirea
producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea
acestora; în această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză. De asemenea, de
protecţia legii speciale pot beneficia şi persoanele care se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi,
prin

- NCPP nu condiţionează acordarea statutului de martor ameninţat de o anumită gravitate a infracţiunii investigate,
măsura putând fi dispusă indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta; cu toate acestea, de gravitatea
ameninţării depinde natura măsurii de protecţie care va fi dispusă intr-o anumită etapă procesuală;
- statutul de martor ameninţat poate fi acordat, iar masurile de protecţie a marto¬rilor ameninţaţi pot fi dispuse de
procuror în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii ce se desfăşoară în faţa sa,
ori de instanţă în cursul judecăţii; judecătorul de drepturi şi libertăţi nu are competenţa de a dispune astfel de măsuri sau
de a verifica legalitatea lor,
în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune (măsură obligatorie), din
oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal, aplicarea uneia sau a mai
multora dintre următoarele măsuri de protecţie:
1. extraprocedurale: a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigu¬rarea unei locuinţe temporare; b)
însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

65
2. procedurale: a) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declaraţia sa; b) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere,
cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
- procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsu¬rilor de protecţie prin ordonanţă
motivată, care se păstrează în condiţii de confi¬denţialitate;
- după dispunerea măsurii, procurorul are obligaţia de a verifica periodic, la inter¬vale de timp rezonabile, dacă
se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie; în cazul în care constată că nu mai subzistă starea
de pericol care a justificat acordarea statutului de martor ameninţat şi a măsurilor de protecţie procu¬rorul dispune, prin
ordonanţă motivată, încetarea acestora; în cazul în care starea de pericol nu a încetat, măsurile de protecţie dispuse de
procuror se menţin pe tot parcursul procesului penal;
- dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară,
din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune (măsură obligatorie) aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele
măsuri de protecţie dintre cele enumerate mai sus.
In cursul judecăţii, acordarea statutului de martor ameninţat se dispune de instanţă din oficiu sau la cererea procurorului,
a martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate.
informaţiile şi datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind
infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin
săvârşirea unor astfel de infracţiuni. Aceşti „martori” pot beneficia nu doar de protecţie, cât şi de măsuri de asistenţă.

- în cazul în care procurorul solicită instanţei de judecată acordarea statutului de martor ameninţat şi dispunerea
unei măsuri de protecţie, cererea procurorului va trebui să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în faza
de judecată şi faţă de care se doreşte dispunerea măsurii de protecţie, precum şi motivarea concretă a gravităţii pericolului
şi a necesităţii măsurii. In ipoteza în care cererea de acordare a statutului de martor ameninţat este formulată de martor
ori de părţi sau persoana vătămată instanţa poate dispune ca procurorul să efectueze de urgenţă verificări cu privire la
temeinicia cererii de protecţie;
- instanţa soluţionează cererea în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea,
participarea procurorului fiind, însă, întotdeauna obligatorie; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este
supusă căilor de atac;
- odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa va dispune (măsură obligatorie), prin aceeaşi
încheiere, aplicarea uneia sau a mai multora dintre urmă¬toarele măsuri de protecţie:
1. extraprocedurale: a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; b)
însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a mem¬brilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
2. procedurale: a) nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării marto¬rului (imăsură suplimentară,
specifică fazei de judecată; constituie o excepţie expli¬cită de la principiul publicităţii judecăţii); b) ascultarea martorului
fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de trans¬mitere, cu vocea şi
imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; c) protecţia datelor de identitate ale martorului şi
acordarea unui pseu¬donim sub care acesta va depune mărturie.
- încheierea prin care se dispune măsura de protecţie se păstrează în condiţii de confidenţialitate; dacă protecţia
martorului este necesară şi după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
După dispunerea măsurii supravegherii şi pazei locuinţei martorului sau asigurării unei locuinţe temporare, ori a însoţirii
şi asigurării protecţiei martorului sau a mem¬brilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor procurorul, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată va comunica autorităţii desemnate cu punerea în executare măsura dispusă
(de pildă, organelor de poliţie).
(ii) audierea martorului protejat
- ascultarea martorului protejat fără ca acesta să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar se realizează
prin intermediul mijloacelor audiovideo de trans¬mitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, urmându-se, cu
particularităţile datorate măsurii de protecţie, procedura de drept comunx; 1
1 în mod similar procedurii de drept comun ascultarea martorului protejat presupune două etape:
1. jurământul sau declaraţia solemnă;
- martorul protejat trebuie să depună jurământul ca orice alt martor sau să dea o declaraţie solemnă că va spune adevărul.

- ascultarea martorului sub o altă identitate se realizează potrivit procedurii de drept comun-,
- subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat; organul judiciar
va respinge întrebările care nu sunt relevante şi utile cauzei sau care pot conduce la identificarea martorului;
- declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă
scrisă şi nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care
vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa, în condiţii de confidenţialitate;
66
- în cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătoml de
drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia
martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii
de confidenţialitate; în cursul judecăţii, declaraţia martorului se semnează de preşedintele completului de judecată;
- suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz,
al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Suportul care conţine
înregis¬trările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente,
împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
3.2. Protecţia martorilor vulnerabili
- potrivit NCPP, sunt martori vulnerabili:
a) martorul care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al
suspectului sau inculpatului;
b) martorul minor.
- dacă în cazul martorilor ameninţaţi necesitatea protecţiei rezultă din riscul care planează asupra lor sau a
membrilor familiilor acestora, în cazul martorilor vulne¬rabili posibilitatea dispunerii unor măsuri de protecţie se naşte
din faptul că declaraţia dată în prezenţa altor persoane sau sub identitatea reală ar putea fi de natură să trau¬matizeze
martorul sau să accentueze o anumită traumă suferită prin perceperea faptei comise;
2. relatarea orală, liberă a faptelor sau împrejurărilor de fapt pe care le cunoaşte în legă¬tură cu cauza penală în care este
ascultat.
- în acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa îi aduce la cunoştinţă martorului protejat înainte de a începe
ascultarea acestuia obiectul cauzei şi îi arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca
martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea;
- ascultarea martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în
cauză; acesta nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra
amănuntelor greu de reţinut;
- dacă sunt mai mulţi martori protejaţi în cauză aceştia vor fi ascultaţi separat unii de alţii.

- statutul de martor vulnerabil nu se dobândeşte ex lege\ acesta poate fi acordat de procuror în cursul urmăririi
penale, de judecătorul de cameră preliminară, ori de instanţă în cursul judecăţii; judecătorul de drepturi şi libertăţi nu are
competenţa de a dispune astfel de măsuri sau de a verifica legalitatea lor;
în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul poate dispune (măsura
facultativă), din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal, aplicarea uneia
sau a mai multora dintre următoarele măsuri de protecţie:
a) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor (măsura
extraprocedurală);
b) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere atunci
când celelalte măsuri nu sunt suficiente (măsura procedurală).
- procurorul dispune acordarea statutului de martor vulnerabil şi aplicarea măsu¬rilor de protecţie prin ordonanţă
motivată, care se păstrează în condiţii de confiden¬ţialitate;
în faza camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, din oficiu sau la cerere, prin încheiere
motivată, acordarea statutului de martor vulnerabil.
în cursul judecăţii acordarea statutului de martor vulnerabil se poate dispune de instanţă din oficiu sau la cererea
procurorului, a martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate.
- în cazul în care procurorul solicită instanţei de judecată acordarea statutului de martor vulnerabil şi dispunerea
unei măsuri de protecţie, cererea procurorului va trebui să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în faza
de judecată şi faţă de care se doreşte dispunerea măsurii de protecţie, precum şi motivarea concretă a necesităţii măsurii.
în ipoteza în care cererea de acordare a statutului de martor ameninţat este formulată de martor ori de părţi sau persoana
vătămată instanţa poate dispune ca procurorul să efectueze de urgenţă verificări cu privire la temeinicia cererii de
protecţie;
- instanţa soluţionează cererea în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea,
participarea procurorului fiind, însă, întotdeauna obligatorie; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este
supusă căilor de atac;
- odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil instanţa va putea dispune (măsură facultativă) prin aceeaşi
încheiere aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri de protecţie :
1. extraprocedurale: însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor;
2. procedurale: a) nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării marto-rului; b) ascultarea martorului fără
ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea
67
distorsio¬nate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; c) protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea
unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.

■ încheierea prin care se dispune măsura de protecţie se păstrează în condiţii de confidenţialitate; dacă protecţia martorului
este necesară şi după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale;
- ascultarea martorului vulnerabil se realizează fără ca acesta să fie prezent fizic în locul unde se află organul
judiciar şi se realizează prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, urmându-se, cu particularităţile datorate
măsurii de protec¬ţie, procedura de drept comun1; distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie;
- ascultarea martorului vulnerabil sub o altă identitate se realizează potrivit pro-cedurii de drept comun.
3.3. Valoarea probantă a declaraţiilor martorilor protejaţi
- declaraţia martorului ameninţat sau vulnerabil este divizibilă, putând fi acceptată în tot sau în parte de organele
judiciare, însă nu este retractabilă; retractarea decla¬raţiilor date anterior în cauză poate atrage răspunderea penală a
martorului pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- declaraţiile martorilor ameninţaţi sau vulnerabili au o valoare probantă condi-ţionată, putând servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor
administrate în cauză dacă au beneficiat de măsuri de protecţie procedurale care au condus la restrângerea dreptului la
apărare prin limitarea posibilităţii contestării credibilităţii marto¬rului; hotărârea instanţei de condamnare, de renunţare
la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în mod determinant pe decla¬raţiile acestor
martori protejaţi prin măsuri procedurale (martori ameninţaţi sau vulnerabili).
.•'Tiv.*..! Problemele ridicate de către martorii absenţi şi martorii
anonimi nu sunt, în principiu, diferite. Prin urmare, atunci când va analiza echi-tatea unui proces penal în care martori
anonimi au fost chemaţi în faţa instanţei, Curtea va analiza mai întâi dacă există motive întemeiate pentru a păstra * 1 2
1 în mod similar procedurii de drept comun ascultarea martorului protejat presupune două etape:
1. jurământul sau declaraţia solemnă;
- martorul protejat trebuie sâ depună jurământul ca orice alt martor sau să dea o declaraţie solemnă că va spune
adevărul.
2. relatarea orală, liberă a faptelor sau împrejurărilor de fapt pe care le cunoaşte în legă¬tură cu cauza penală în
care este ascultat.
- în acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa îi aduce la cunoştinţă martorului protejat înainte de a începe
ascultarea acestuia obiectul cauzei şi îi arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca
martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea;
- ascultarea martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în
cauză; acesta nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra
amănuntelor greu de reţinut;
-dacă sunt mai mulţi martori protejaţi în cauză aceştia vor fi ascultaţi separat unii de alţii.

confidenţială identitatea martorului. în al doilea rând, Curtea va analiza dacă declaraţia martorului anonim a fost exclusivă
sau determinantă pentru pro-nunţarea condamnării. Sub un al treilea aspect, atunci când o condamnare este întemeiată în
mod exclusiv sau determinant pe declaraţia martorului anonim, Curtea va supune cauza unei analize atente. Dacă apărarea
nu cunoaşte identi-tatea martorului, ar putea fi privată tocmai de acele elemente care i-ar permite să dovedească că aceasta
este părtinitoare, ostilă sau relatarea acestuia este lipsită de fiabilitate. Faţă de acestea, Curtea trebuie să constate că în
cauză au existat suficiente elemente de contrabalansare, printre care şi garanţii procesuale solide, care să permită o
evaluare echitabilă şi justă a gradului fiabilitate a mijlocului de probă respectiv (CtEDO, hotărârea din 6 decembrie 2012,
în cauza Pesukic c. Elveţiei, parag. 45).
Secţiunea a 11-a. Confruntarea
- este procedeul probatoriu constând în reascultarea simultană a persoanelor între ale căror declaraţii, date anterior
în aceeaşi cauză penală, există contradicţii sau neconcordanţe, în vederea lămuririi cauzei;
- indiferent de faza procesuală în care este utilizat, procedeul probatoriu al con-fruntării are caracter contradictoriu;
- confruntarea poate fi dispusă de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată când se constată
existenţa unor contradicţii sau neconcordanţe între decla¬raţiile părţilor, între declaraţiile părţilor şi cele ale subiecţilor
procesuali ori ale martorilor, între declaraţiile subiecţilor procesuali principali ori între declaraţiile mar¬torilor, experţilor
sau interpreţilor; astfel, pot fi confruntaţi suspecţii sau inculpaţii între ei, ori cu martorii sau persoanele vătămate, cu
părţile civile sau responsabile civilmente, persoanele vătămate sau părţile civile între ele sau cu martorii, martorii între ei
etc.;
- nu se va dispune confruntarea atunci când contradicţiile vizează declaraţiile ace-luiaşi subiect procesual; în
aceste ipoteze, art. 378 alin. (4) NCPP prevede că atunci când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în
instanţă şi cele date anterior, preşedintele va cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte,
declaraţiilor anterioare; tot astfel, art. 381 alin. (6) NCPP stipulează că atunci când există contraziceri între declaraţiile
68
făcute de martor în instanţă şi cele date anterior după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate
da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare;
- persoanele confruntate sunt ascultate numai cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile
lor se contrazic sau sunt neconcordante, trebuind să răspundă la întrebările puse de cel care face confruntarea;
- spre deosebire de procedura audierii, în cazul confruntării lipseşte etapa rela¬tării orale şi libere a faptelor sau
împrejurărilor de fapt pe care persoanele care se confruntă le cunosc în legătură cu cauza penală;

- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoa¬nele confruntate să-şi pună
reciproc întrebări;
- declaraţiile date de persoanele confruntate se consemnează într-un proces-ver- bal, ce va fi semnat de acestea şi
de organul judiciar care a efectuat confruntarea.
Instanţele au apreciat că nu se poate reţine, pentru niciunul dintre inculpaţi, utilizarea ameninţării dând relevanţă ultimei
declaraţii a persoanei vătămate care nu mai concordă cu susţinerile sale iniţiale sau cu cele ale mar-torilor. Acest caracter
parţial contradictoriu şi totodată lacunar al probatoriului administrat în cursul urmăririi penale ar fi putut fi înlăturat prin
efectuarea unor confruntări şi aprofundarea unor detalii semnificative ale probaţiunii deja existente (I.C.C.J, secţia penală,
decizia nr. 738/2004, www.scj.ro).
> Pentru a trage o concluzie corectă cu privire la sinceritatea martorilor, trebuia să se facă o analiză a declaraţiilor acestora
în complexul probator, iar dacă, faţă de elementele din dosar, existau îndoieli cu privire la veridicitatea pro¬belor
administrate, să se dispună administrarea unor noi mijloace de probă, reaudierea tuturor martorilor şi confruntarea acestora
între ei (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3068/2003, www.scj.ro).
Secţiunea a 12-a. înscrisurile
- înscrisul este actul unilateral sau convenţional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice
de drept public (inclusiv organe judiciare) sau de drept privat ori care aparţine acestor persoane şi care cuprinde date
despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul material ori de modalitatea de conservare şi stocare1;
- înscrisurile pot fi: (i) oficiale, când emană de la o unitate publică sau care apar¬ţine unei asemenea unităţi; sunt
înscrisuri oficiale atât originalul înscrisului, cât şi copiile legalizate ale acestuia; (ii) sub semnătură privată, când înscrisul
semnat este apt să producă consecinţe juridice în mediul privat (între particulari); potrivit art. 5 din Legea nr. 455/2001,
înscrisul în formă electronică1 2, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă,
bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv
securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub
semnătură privată;
1 In acest sens, art. 265 NCPC defineşte înscrisul ca orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre
un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.
2 Conform art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă
electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie
inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

- faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probaţiunii pot fi consemnate într-un înscris oficial sau sub
semnătură privată, care poate fi depus în procesul penal de părţi, subiecţi procesuali principali, martori, instituţii publice
etc.;
- chestiunile prealabile din materia civilă pot fi dovedite cu înscrisuri numai în condiţiile legii civile;
- la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată orice per¬soană care deţine un înscris necesar
pentru soluţionarea unei cauze penale este obli¬gată să-l prezinte; de asemenea, înscrisurile pot fi ridicate cu ocazia
efectuării unei percheziţii (domiciliare, corporale ori a unui vehicul), prin procedeul probatoriu al ridicării silite etc.;
- nu vor fi analizate ca înscrisuri, ci ca mijloace materiale de probă, înscrisurile care poartă o urmă a infracţiunii
sau care sunt produsul ori obiectul material al infrac¬ţiunii;
- procesul-verbal este un înscris întocmit de organele judiciare prin care acestea constată ex propriis sensibus fapte
sau împrejurări ce pot contribui la aflarea adevă¬rului în procesul penal (de pildă, procesul-verbal de cercetare la faţa
locului, pro¬cesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire cu privire la datele şi informa¬ţiile culese) ori atestă
îndeplinirea unor acte procesuale sau procedurale (de exemplu, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a drepturilor,
procesul-verbal întocmit de agentul procedural în ipoteza în care persoana citată refuză să o primească);
- potrivit art. 199 NCPP, procesul-verbal trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) locul unde este încheiat;
c) data la care s-a încheiat procesul-verbal;
d) data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în proce¬sul-verbal;
e) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-
verbal, cu menţionarea calităţii acestora;
69
f) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
g) numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi
explicaţiile acestora;
h) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
- procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele la
care se referă ori de persoanele ce au fost pre¬zente la întocmirea procesului-verbal; dacă vreuna dintre aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori refuzului
de a semna;
- procesul-verbal este mijloc de probă cu privire la constatările personale ale organului judiciar; în cazul în care
în procesul-verbal sunt incorporate declaraţii ale martorilor sau ale părţilor, acestea îşi păstrează independenţa probatorie,
putând fi valorificate ca declaraţii ale acestor participanţi la procesul penal, iar nu ca înscris;

- potrivit NCPP, procesele-verbale întocmite de organele de constatare prevăzute la art. 61 alin. (1) Ut. a)-c) NCPP
constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală (iar nu mijloace de probă) şi nu au valoarea unor constatări de
specialitate în procesul penal;
- înscrisurile suni supuse principiului liberei aprecieri a probelor, având aceeaşi valoare probantă ca orice alt
mijloc de probă; înscrisurile pot fi reţinute la stabilirea situaţiei de fapt dintr-o cauză penală sau înlăturate motivat de către
organele judiciare.
Secţiunea a 13-a. Mijloacele materiale de probă
- sunt mijloace materiale de probă obiectele care conţin (de pildă, corpul persoa¬nei care a suferit leziuni
traumatice în urma violenţelor exercitate asupra sa) sau poartă o urmă a faptei săvârşite (de exemplu, obiectele pe care s-
au descoperit urme biologice ale infractorului), precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea ade¬vărului (de
exemplu, facturile false găsite la sediul unei societăţi comerciale şi înre¬gistrate fictiv în contabilitate);
- corpurile delicte sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă; acestea sunt obiectele care: (i) au fost folosite
sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni (de exemplu, chei mincinoase, instrumentele folosite pentru
producerea de precursori de droguri, calculatoarele folosite pentru falsificarea de bancnote etc.); (ii) simt produsul
infracţiunii [de pildă, înscrisurile falsificate (acestea vor fi utilizate numai drept corpuri delicte, iar nu ca înscrisuri),
bunurile sustrase ca urmare a săvâr¬şirii infracţiunii de furt etc.];
- la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, orice per¬soană care deţine un mijloc material
de probă este obligată să-l prezinte;
- mijloacele materiale de probă pot fi ridicate cu ocazia efectuării unei cercetări la faţa locului, percheziţii
(domiciliare, corporale ori a unui vehicul) ori prin procedeul probatoriu al ridicării silite etc., fiind păstrate la sediul
organului de urmărire penală;
- din punct de vedere procesual mijloacele materiale de probă se pot reflecta şi în procesele-verbale de constatare
care se încheie în urma efectuării procedeului proba¬toriu prin care au fost ridicate;
- mijloacele materiale de probă pot fi prezentate părţilor sau martorilor pentru recunoaştere sau pot fi fotografiate
şi folosite în cadrul procedeului probatoriu al identificării persoanelor sau obiectelor (art. 132-137 NCPP);
- organele judiciare pot dispune efectuarea unor expertize criminalistice (de pildă, expertiza traseologică a armei
cu care se presupune că a fost comisă o crimă) sau constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la mijloacele materiale de probă
ridicate;
- după dispunerea trimiterii în judecată, mijloacele materiale de probă pot fi ataşate, în plic sigilat, dosarului de
urmărire penală şi înaintate instanţei de judecată;
- nu este întotdeauna necesar ca odată ridicate mijloacele materiale de probă să rămână la dispoziţia organelor
judiciare, fiind posibilă restituirea lor persoanelor

cărora le aparţin [de pildă, obiectele care constituie produsul infracţiunii (cum ar fi bunurile sustrase în urma spargerii
unei locuinţe) pot fi restituite persoanei vătămate]; în schimb, se va putea dispune confiscarea specială a unor corpuri
delicte [de pildă, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) NCP se va dispune confiscarea specială a bunurilor produse prin
comiterea infracţiunii; în temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) NCP se va dispune confiscarea specială a bunurilor inculpatului
care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni; în baza art. 112 alin. (1) lit. e) NCP
se va dispune confiscarea specială a bunurilor dobândite din comiterea infrac¬ţiunii, dacă nu servesc la despăgubirea
persoanei prejudiciate];
- mijloacele materiale de probă au aceeaşi valoare probatorie ca orice alt mijloc de probă, fiind supuse principiului liberei
aprecieri a probelor; în cazul în care mij¬loacele materiale de probă constituie probe directe, acestea vor fi reţinute
întotdeauna pentru stabilirea situaţiei de fapt; dacă mijloacele materiale de probă sunt probe indirecte, reţinerea sau
înlăturarea lor se va realiza în funcţie de modul în care acestea se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate
în cauză.
Secţiunea a 14-a. Identificarea persoanelor şi. a obiectelor
70
- constituie un procedeu probatoriu care poate fi dispus de procuror ori de orga¬nele de cercetare penală, în cursul
urmăririi penale, prin ordonanţă, sau de instanţă, în cursul judecăţii, prin încheiere, în cazul în care identificarea unor
persoane (părţi, subiecţi procesuali principali, alţi participanţi) sau a unor obiecte (de pildă, corpuri delicte, bunuri
rezultate din comiterea unor infracţiuni etc.) este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei;
- în vederea asigurării fiabilităţii mijloacelor de probă rezultate în urma identifi¬cării, NCPP stabileşte caracterul
obligatoriu al audierii prealabile a persoanei care face identificarea cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să
îl identifice; audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a împrejurărilor
în care au fost văzute. Persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de
identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori
descrise anterior.
§1. Identificarea persoanelor
- persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6 persoane necunoscute, cu trăsături
asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea, atât în ipoteza identificării in personam, cât şi în situaţia
identificării persoanelor după fotografii;
- identificarea se desfăşoară astfel încât persoanele care urmează să fie identifi¬cate să nu o vadă pe cea care le
identifică;

desfăşurarea activităţii de identificare a persoanelor, precum şi declaraţiile per¬soanei care face identificarea sunt
consemnate într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă: ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul
unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, cu menţio¬narea oricărui moment de
întrerupere, numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele şi prenumele persoanei
care face identi¬ficarea, numele, prenumele şi adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale
căror fotografii au fost prezentate persoanei care face identifi¬carea, numele şi prenumele persoanei identificate;
- în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire penală con¬sideră necesar, activitatea de identificare
este înregistrată audiovideo. înregistrarea identificării este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate
fi folosită ca mijloc de probă.
■.VvîT’LV.V CKl.t Reclamanţii au fost puşi să poarte la identificare cagule albe şi
albastre, similare cu cele purtate de către autorii faptei. Celelalte două persoane purtau însă cagule negre, contrastând
puternic cu cagulele albe şi albastre purtate de către acuzaţi. Curtea consideră că modalitatea de efectuare a procedurii de
identificare a echivalat cu o invitaţie deschisă adresată martorilor de a îndrepta degetul vinovăţiei către ambii reclamanţi,
identificându-i ca autorii faptei. Curtea observă în egală măsură că procedeul probatoriu a fost efectuat în absenţa
avocaţilor reclamanţilor, deşi nu rezultă că aceştia ar fi renunţat în mod expres la acest drept. Având în vedere lipsa
oricărui control independent asupra echităţii procedurii, precum şi lipsa oricărei oportunităţi de a critica aceste vădite
neregularităţi, Curtea consideră că atitudinea vădită de nesocotire a dreptului la apărare în această etapă a afectat în mod
iremediabil echitatea procesului penal ulterior (CtEDO, hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza Laska şi Lika c. Albaniei,
parag. 66-69).
Jdcnfiiîcarea obiectelor
- obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni
sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste
obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află
obiectele;
- desfăşurarea activităţii de identificare a obiectelor, precum şi declaraţiile per¬soanei care face identificarea sunt
consemnate într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la: ordonanţa sau încheierea prin care s-a
dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activi¬tatea, cu menţionarea
oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoa¬nelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele şi
prenumele persoanei care face identificarea, descrierea amănunţită a obiectelor identificate;

- în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire consideră necesar, activitatea de identificare şi declaraţia
persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. înregistrarea identificării este anexată procesului-verbal ca
parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
§3. Plitralimtea de identificări
- în cursul urmăririi penale sau al judecăţii este posibil ca mai multe persoane să fie chemate să identifice aceeaşi
persoană sau acelaşi obiect, ori ca aceeaşi persoană să participe la mai multe procedee probatorii de identificare;
- asigurarea fiabilităţii mijloacelor de probă impune ca organele judiciare compe¬tente să ia măsuri prin care să
fie evitată comunicarea între cei care au făcut identifi¬carea şi cei care urmează să o efectueze;
- dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identi¬ficare a unor persoane sau a unor
obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de

71
cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de
cele utilizate anterior.
§4. AUe identificări
- pe lângă identificarea persoanelor şi a obiectelor în cursul procesului penal se poate proceda şi la identificarea
vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale;
- procedeul probatoriu poate fi dispus de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale,
prin ordonanţă, sau de instanţă, în cursul judecăţii, prin încheiere;
- NCPP stabileşte caracterul obligatoriu al audierii prealabile a persoanei care face identificarea vocilor, sunetelor
sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale;
- activitatea de identificare se consemnează într-un proces-verbal.
Secţiunea a 15-a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
- este procedeul probatoriu prin care sunt ridicate obiecte, date informatice sau înscrisuri cunoscute, ce pot fi
folosite ca mijloace de probă în procesul penal, de la persoanele fizice sau juridice care le deţin; se realizează în scopul
strângerii mijloa¬celor de probă necesare pentru buna soluţionare a cauzei;
- NCPP stipulează obligaţia procedurală pozitivă a organelor de urmărire penală, respectiv instanţei de judecată
de a ridica obiectele sau înscrisurile ori datele informatice ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Persoanelor
cărora

organele judiciare le solicită predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice deţinute le incumbă obligaţia
predării;
- în vederea asigurării confidenţialităţii relaţiei dintre avocat şi client, art. 35 alin. (I1) din Legea nr. 51/1995
introdus prin Legea nr. 25/2017 stipulează că sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri-. înscrisurile care conţin
comunicări între avocat şi clientul său, precum şi înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire
la aspecte referitoare la apărarea unui client;
- din perspectiva art. 170 NCPP datele informatice constituie o categorie dis¬tinctă de noţiunile de obiecte şi
înscrisuri în logica instituţiei ridicării/predării voluntare;
- ridicarea de înscrisuri se poate realiza:
(i) la cerere, când ridicarea se face prin predarea de bunăvoie de persoanele care deţin obiectele, înscrisurile ori sistemul
informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care au fost solicitate;
- în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvâr¬şirea unei infracţiuni (indiferent
de natura şi gravitatea acesteia) şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect, dată informatică ori un înscris poate servi ca
mijloc de probă în cauză, organele de urmărire penală sau instanţa de judecată pot dispune, prin ordonanţă, respectiv prin
încheiere ca:
a) persoana fizică sau juridică în posesia căreia se află obiectele sau înscrisurile să le prezinte şi să le predea, sub
luare de dovadă; acest procedeu probatoriu poartă numai asupra obiectelor (mijloace materiale de probă în sensul art. 197
NCPP) sau a înscrisurilor (art. 198 NCPP). Prin urmare, nu pot constitui obiect al acestui procedeu probatoriu alte bunuri
(de pildă, un dosar de urmărire penală în integralitatea sa neavând natura unui mijloc material de probă);
b) orice persoană fizică aflată pe teritoriul României, respectiv orice persoană juridică care are sediul (principal sau
secundar) pe teritoriul României să comunice în format digital datele informatice1 aflate deja în posesia sau sub controlul
său, care sunt stocate intr-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor infor¬matice; ceea ce se predă benevol
este sistemul informatic ori mijlocul de stocare pe care se află datele informatice, iar nu conţinutul acestora redat în format
de hârtie; prin acest procedeu probatoriu nu pot fi realizate operaţiuni specifice percheziţiei informatice, nu pot fi
justificate activităţi prin care este deturnat sensul şi scopul unor alte procedee probatorii intrusive în viaţa privată în scopul
obţinerii conţinutului unor date informatice fără control judiciar ex ante şi nici nu se pot solicita date informatice care vor
fi generate în viitor; astfel, după obţinerea sistemelor informatice ori a mij¬loacelor de stocare pe care se regăsesc datele
informatice solicitate, în principiu, organele judiciare nu pot accesa conţinutul acestora fără vreo autorizare
judecăto¬rească prealabilă; această concluzie rezultă din necesitatea asigurării protecţiei vieţii
1 Expresia anumite date informatice folosită de legiuitor în art. 170 alin. (2) lit. a) NCPP trebuie înţeleasă în sensul de
acele date informatice de conţinut solicitate de organele judi¬ciare, legea nelimitând posibilitatea solicitării predării numai
cu referire la una sau anumite
categorii de date informatice.

private, împotriva ingerinţelor arbitrare în datele informatice de conţinut; aşadar, pentru a fi accesat conţinutul datelor
informatice predate benevol este necesară efectuarea unei percheziţii informatice în urma obţinerii mandatului de la
judecător1; în această privinţă, în literatura de specialitate1 2 s-a arătat că „se poate susţine că per¬cheziţia informatică
nu este necesară atunci când datele comunicate nu aparţin unei terţe persoane (făptuitor, suspect, inculpat ori o altă
persoană), ci persoanei fizice ori juridice solicitate să pună la dispoziţie datele informatice solicitate. De exemplu,
solicitarea de a comunica înregistrările de pe o cameră video de suprave¬ghere aflată în incinta unei societăţi se pliază pe
72
textul art. 170 alin. (2) lit. a) NCPP, deoarece înregistrările video ori audio-video reprezintă date informatice. Cu toate
acestea, din moment ce datele respective au fost create/generate prin intermediul unor dispozitive aparţinând societăţii
solicitate nu existe vreun impediment în a sus¬ţine că aceste date informatice nu aparţin persoanelor ce apar în
înregistrările respec¬tive. De aceea, nu este necesară o percheziţie informatică nici atunci când partea vătămată depune
la dosarul cauzei un mijloc de stocare ce îi aparţine şi pe care se regăsesc înregistrări video ori audio făcute de aceasta şi
care îl incriminează pe suspect ori inculpat. S-ar putea, aşadar, concluziona că percheziţia informatică este necesară atunci
când datele solicitate aparţin sau au fost create, modificate ori generate de făptuitor, suspect, inculpat ori o terţă persoană,
alta decât persoana solicitată să transmită respectivele date informatice. Exemple în acest sens ar fi următoarele;
comunicarea unui email trimis de angajat de pe serverul de email al angajatorului, fişiere tip text (.txt, .doc, .pdf etc.),
video (.avi, ,mp4 etc.), audio (,mp3) ori imagine (.jpeg, .tiff, ,png etc.) stocate pe sistemele informatice aparţinând
angajatorului, dar care aparţin ori au fost create de unul dintre angajaţi etc.”
c) orice furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului să comunice anumite date referitoare la abonaţi, utilizatori şi la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub
controlul său, altele decât conţinutul comunicaţiilor şi decât cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. j) NCPP; apreciez că
art. 170 alin. (2) lit. b) NCPP nu satisfac exigenţele de previzibilitate ale legii în condiţiile în care nu se poate realiza o
distincţie clară între obiectul predării stipulat de acestea şi obiectul procedeului probator stipulat de art. 152 NCPP (datelor
de trafic, de identificare a echipamentului ori a celor de localizare);
- NCPP cuprinde o serie de dispoziţii referitoare la asigurarea integrităţii datelor informatice transmise în cadrul
procedeului probatoriu de natură a asigura fiabilitatea probelor; astfel, persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii
de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au
posibilitatea să asigure semnarea datelor informatice, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat
calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat; orice persoană autorizată care transmite date
infor¬matice solicitate are posibilitatea să semneze datele transmise utilizând o semnătură
1 în mod similar se procedează şi pentru a fi cercetate datele informatice stocate pe sistemele informatice ridicate
în urma percheziţiei domiciliare.
2 M. Udroiu, G. Zlati, în M. Udroiu (coord.), op. cit., ed. 2, p. 866.

electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite
identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte
integritatea datelor transmise;
- orice persoană autorizată care primeşte datele informatice solicitate are posibi¬litatea să verifice integritatea
datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată
pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă
a persoanei autorizate. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru
integritatea şi securitatea acestor date;
(ii) pe cale silită, când ridicarea de obiecte şi înscrisuri (nu şi date informatice1) se realizează forţat, împotriva voinţei
celor care le deţin, în situaţia în care se refuză predarea acestora ori li se tăgăduieşte existenţa.
- din interpretarea dispoziţiilor art. 171 alin. (1) NCPP rezultă că a priori este necesar ca organele judiciare să fi
solicitat predarea obiectelor, datelor informatice sau înscrisurilor, apoi să constate existenţa refuzului deţinătorului
acestora de a le preda sau tăgada existenţei sau deţinerii acestora şi numai ulterior să aprecieze că este necesară ridicarea
prin constrângere a acestor bunuri;
1 în doctrină [M. Udroiu, G. Zlati, în M. Udroiu (coord.), op. cit., ed. 2, p. 866] s-a arătat că: „Din moment ce art. 171
NCPP face însă vorbire doar despre obiecte ori înscrisuri, iar art. 170 NCPP distinge între acestea (primul alin. al art. 170)
şi datele informatice (al doilea alin. al art. 170), rezultă că ridicarea silită a datelor informatice nu se poate realiza în
temeiul art. 171 NCPP indiferent de locul unde se regăsesc acestea - la domiciliul unei persoane fizice, sediul unei
persoane juridice ori asupra unei persoane fizice aflate în afara acestor spatii (un memory stick aflat asupra unei persoane
identificată într-un spaţiu public). Un argument în sens contrar ar fi acela că inclusiv în materia percheziţiei domiciliare
se face vorbire despre ridicarea de obiecte în sens generic, fiind evident din practica judiciară că acestea acoperă şi
sistemele informatice ori mijloacele de stocare a datelor informatice. Totuşi, art. 171 NCPP se coroborează cu art. 170
NCPP, iar acesta din urmă face o distincţie clară între obiecte [alin. (1)] şi date informatice [alin. (2) lit. a)]. în consecinţă,
se pune problema cum va proceda organul judiciar în măsura în care persoana fizică ori juridică refuză să comunice datele
informatice solicitate. Dincolo de faptul că dispoziţiile art. 170 alin. (2) NCPP pun în discuţie aplicabilitatea art. 271 alin.
(1) lit. b) NCP în caz de refuz, apreciem ca fiind evident faptul că art. 170 alin. (2) lit. a) NCPP nu poate fi folosit pentru
eludarea dispoziţiilor art. 168 NCPP atunci când se impune efectuarea unei percheziţii informatice.
Astfel, obţinerea datelor informatice în conformitate cu art. 170 alin. (2) lit. a) NCPP necesită a fi interpretată în sensul
că persoanele fizice ori juridice pot preda de bunăvoie organului judiciar sistemele informatice ori mijloacele de stocare
a datelor informatice pe care se regăsesc datele informatice solicitate. Aceasta nu înseamnă însă faptul că organul de
73
urmărire penală va putea accesa ori interacţiona în vreun fel cu aceste date informatice în lipsa unui mandat de percheziţie
informatică emis în conformitate cu dispoziţiile art. 168 NCPP şi pus în executare cu respectarea tuturor garanţiilor
prevăzute de lege. In caz de refuz, se poate efectua o percheziţie domiciliară urmată de o percheziţie informatică'”.

- în cazul în care este necesară ridicarea silită a unor înscrisuri sau obiecte din domiciliul unei persoane fizice sau
de la sediul unei persoane juridice, se va apela la procedeul probatoriu al percheziţiei domiciliare;
- ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri poate fi dispusă de organele de urmărire penală prin ordonanţă sau de
instanţă prin încheiere (caz în care dispoziţia de ridi¬care silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului,
care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală);
- ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei trebuie să cuprindă: numele şi semnătura
persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice,
descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie să fie
predate;
- dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a unui înscris poate servi ca
mijloc de probă, reţine numai copia;
- dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care
să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii;
- activităţile efectuate ca urmare a ridicării silite de obiecte şi înscrisuri sunt con-semnate într-un proces-verbal;
- spre deosebire de vechiul Cod, NCPP prevede că împotriva ridicării silite dispuse de procuror sau a modului de
aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen
de 3 zile (termen procedural) de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Contestaţia nu este suspensivă de executare. în vederea soluţionării
contestaţiei judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să solicite dosarul de urmărire penală procurorului, care are obligaţia
de a-1 înainta în termen de 24 de ore de la solicitare. Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea
celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate; asistenţa juridică nu este obligatorie în cadrul acestei proceduri
(cu excepţia situaţiei în care aceasta este obligatorie în faza de urmărire penală privită în ansamblu), participarea
procurorului fiind însă obligatorie. Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează contestaţia prin încheiere definitivă
putând dispune admiterea contestaţiei şi revocarea măsurii dispuse de procuror ori a formelor de executare nelegal
întocmite sau respingerea contestaţiei ca tardivă sau neîntemeiată. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de
48 de ore de la soluţionarea contestaţiei;
- în ipoteza în care ridicarea silită era dispusă de instanţa de judecată, NCPP permitea formularea contestaţiei
numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii, nu şi cu privire la însăşi măsura ridicării silite, făcând
trimitere la proce¬dura de contestare a măsurilor asigurătorii prevăzută de art. 250 NCPP; având în vedere că prin DCC
nr. 24/2016 s-a apreciat că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) NCPP este neconstituţională, fiind încălcate
dispoziţiile art. 21 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 129, referitoare la accesul liber la justiţie şi exercitarea căilor
de atac, precum şi prevederilor art. 44 din care consacră dreptul

de proprietate privată” va fi posibilă formularea contestaţiei şi împotriva măsurii ridicări silite dispuse de instanţa de
judecată;
- pe de o parte, în ceea ce priveşte modalitatea de punere în aplicare a ridicării silite de organele competente
procurorul, inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la instanţa de judecată, în termen de 3 zile
de la data punerii în executare a măsuri; pe de altă parte, împotriva încheierii prin care s-a dispus ridicarea silită de către
instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procu¬rorul sau orice altă persoană interesată poate face
contestaţie, în termen de 48 de ore (termen procedural) care curge de la pronunţare în cazul în care procurorul, părţile sau
persoanele interesate au fost prezente la pronunţare sau, după caz, de la comu¬nicarea încheierii judecătorului de cameră
preliminară sau a instanţei prin care a fost luată măsura asigurătorie dacă procurorul, părţile sau persoanele interesate au
lipsit la pronunţare;
- contestaţia se depune, după caz, la instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată
şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la
înregistrare; contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la secţia penală a înaltei Curte
de Casaţie şi Justiţie a luat măsura ridicării silite se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră
preliminară, iar contestaţia împotriva înche¬ierii prin care secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă
instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de completul de 5 judecători;
- formularea contestaţiei nu este suspensivă de executare,;
- soluţionarea contestaţiei se face în şedinţă publică, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi părţilor şi
persoanelor interesate;
- asistenţa juridică nu este obligatorie, participarea procurorului fiind însă obliga¬torie;
- instanţa ierarhic superioară soluţionează contestaţia prin încheiere definitivă pronunţată în şedinţă publică.
74
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată avea obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloace
de probă în procesul penal. Separat de aceasta, percheziţia are loc numai când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun
obiect sau vreun înscris, tăgăduieşte existenţa sau deţi¬nerea acestuia, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice
că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor. Din actele dosarului rezultă că în
cauză nu este vorba de o percheziţie domiciliară, lucrătorii de poliţie deplasându-se la locuinţa lui D.M.C. în urma sesizării
făcute de colocatarii acestuia pentru tulburarea liniştii publice, ocazie în care, desco-perind punga ce conţinea canabis,
deţinută ilegal, a procedat la ridicarea acesteia şi predarea ei organelor de urmărire competente să efectueze urmărirea
penală necesară (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5748/2004, www.legalis.ro).

Secţiunea a 16-a. Percheziţia

- este procedeul probatoriu prin care sunt căutate, în vederea ridicării, obiecte, înscrisuri sau orice alte obiecte care
pot fi folosite ca probe în procesul penal;
- percheziţia poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul; indiferent de natura acesteia,
percheziţia trebuie efectuată cu respectarea demnităţii, astfel încât să nu constituie o ingerinţă disproporţionată în viaţa
privată;
- legea reglementează unele imunităţi procedurale care vizează şi instituţia per-cheziţiei: (i) în timpul mandatului,
Preşedintele României nu poate fi percheziţionat [art. 84 alin. (2) din Constituţie]; (ii) deputaţii şi senatorii nu pot fi
percheziţionaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, cu excepţia infracţiunilor flagrante (art. 72 din Constituţie);
(iii) judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi nu pot fi percheziţionaţi, fără încuviinţarea secţiei corespunzătoare a
Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia infracţiunilor flagrante (art. 95 din Legea nr. 303/2004, republicată);
(iv) Avocatul Poporului nu poate fi percheziţionat fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului
(art. 31 din Legea nr. 35/1997, republicată); (v) persoanele care se bucură de imunitate diplomatică.
§1. Percheziţia corporală
- este procedeul probatoriu ce constă în examinarea corporală externă a unei per-soane, a cavităţii bucale, a
nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiec¬telor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, Ia
momentul efectuării percheziţiei;
- percheziţia corporală nu trebuie confundată cu procedeul probatoriu al exami¬nării fizice care constă în
examinarea externă şi internă a corpului unei persoane, precum şi prelevarea de probe biologice; examinarea fizică poate
fi realizată fie cu consimţământul prealabil scris al celui examinat, fie ca urinare a autorizării proce¬deului probatoriu de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cazul în care persoana examinată refuză să îşi dea consimţământul;
- deopotrivă, percheziţia corporală nu trebuie confundată cu procedeul probatoriu al examinării medico-legale a
persoanei în vederea constatării urmelor şi a conse¬cinţelor unei infracţiuni, care are ca urmare întocmirea unui certificat
medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză;
- potrivit NCPP, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi
descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză,
organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice (de pildă, poliţia locală,
jandarmeria etc.) procedează la efectuarea acesteia-, în acest sens există prevederi şi în legile speciale care stipulează
competenţa organelor statului de efectuare a percheziţiei corporale, Astfel, art. 31 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 218/2002,
republicată, stipulează că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii
publice şi are dreptul să efectueze,

cu respectarea dispoziţiilor legale, controale ale persoanelor şi bagajelor (...), atunci când există indicii temeinice cu
privire la săvârşirea unor infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste; tot astfel, art. 27 lit. e) din O.U.G. nr. 104/2001 prevede
că în exer¬citarea atribuţiilor ce îi revin în zona de competenţă poliţistul de frontieră este învestit cu exerciţiul autorităţii
publice şi are dreptul să efectueze controlul persoa¬nelor şi al bagajelor (...), atunci când există indicii temeinice că
săvârşirea unei infracţiuni la regimul frontierei de stat este iminentă şi că persoana sau bunurile căutate se află în zona
controlată;
- pot efectua percheziţii corporale în cazul în care există o suspiciune cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, iar
prin efectuarea percheziţiei pot fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte sau orice alte obiecte în legătură cu
infracţiunea; coman¬danţii de nave sau aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, când navele şi aeronavele pe
care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor; actele înche¬iate împreună cu mijloacele materiale de probă
se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc;
- organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau
ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a
căror respectare o controlează, potrivit legii, organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei
publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile
săvârşite în legătură cu ser¬viciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;

75
- potrivit NCPP, organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infrac-ţiunile constatate în timpul
exercitării atribuţiilor prevăzute de lege, au dreptul a face percheziţii corporale făptuitorului în cazul în care infracţiunile
pe care au competenţa de a le constata sunt flagrante;
- date fiind particularităţile acestui procedeu probatoriu, pentru efectuarea unei percheziţii corporale potrivit
NCPP nu este necesară emiterea prealabilă a unei ordonanţe ori a unui mandat de percheziţie, legea procesuală făcând
referire numai la cazurile în care aceasta se efectuează; acest standard de reglementare trebuie reevaluat faţă de recenta
decizie a Curţii de la Strasbourg din cauza Cacuci şi S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. c. României (hotărârea din 17
ianuarie 2017) în care instanţa de contencios european a considerat că au fost încălcate dispoziţiile tuf. 8 CEDO în
condiţiile în care efectuarea percheziţiei corporale, în împrejurări care nu aveau caracter excepţional şi nu justificau
urgenţa, nu a asigurat garanţii adecvate şi efective împotriva abuzului, în lipsa existenţei unui mandat de percheziţie în
care să fie precizat scopul şi întinderea procedeului probatoriu care presupunea o ingerinţă în dreptul la viaţă privată;
- în cazul infracţiunilor flagrante, percheziţia corporală poate fi efectuată şi înainte de începerea urmăririi penale;
astfel, potrivit art. 310 NCPP, în cazul infracţiunii flagrante, orice persoană (inclusiv autorităţile cu atribuţii în asigurarea
ordinii şi securităţii publice) are dreptul să îl prindă pe făptuitor; persoana care l-a prins pe făptuitor trebuie să îl predea
de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum şi cu

obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal;

- potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) NCPP, avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să asiste la efectuarea
percheziţiei corporale în cazul infracţiunilor flagrante;
- înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate;
dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului când se consideră util să se
procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme;
- percheziţia se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţio¬nată; cu ocazia efectuării
percheziţiei corporale trebuie evitată supunerea celui percheziţionat la tratamente inumane sau degradante; în această
privinţă, în jurispru- denţa Curţii europene s-a reţinut că atunci când modul în care este efectuată perche¬ziţia cuprinde
elemente degradante care agravează în mod semnificativ umilinţa inevitabilă pe care o provoacă o astfel de procedură, se
aplică art. 3 din Convenţia europeană; astfel, în cauza Wieser c. Austriei1, Curtea Europeană notează, în primul rând, că
reclamantului, în speţa respectivă, nu i s-a cerut pur şi simplu să se dezbrace, ci a fost dezbrăcat de ofiţerii de poliţie în
contextul în care era deosebit de neajutorat. Chiar fără a lua în considerare alegaţiile reclamantului cu privire la faptul că
a fost legat la ochi în tot acest timp, lucru care nu a fost stabilit de instanţele naţionale, Curtea de la Strasbourg a considerat
că procedura implica o măsură atât de invazivă şi potenţial umilitoare, încât nu ar fi trebuit aplicată decât pentru un motiv
întemeiat. Totuşi, nu au fost aduse argumente care să dovedească faptul că percheziţia corpo¬rală, efectuată prin
dezbrăcarea persoanei în cauză, era necesară şi justificată pentru motive de securitate. Curtea Europeană notează în
această privinţă că reclamantul, care era deja încătuşat, a fost percheziţionat pentru căutarea de arme, iar nu pentru droguri
sau pentru alte obiecte mici care nu ar putea fi observate printr-o simplă percheziţie corporală, şi fără dezbrăcarea
completă a persoanei în cauză. Instanţa europeană a considerat că în circumstanţele concrete ale cauzei percheziţia
corporală, ce a presupus şi dezbrăcarea persoanei în cauză, efectuată în timpul unei intervenţii a poliţiei la reşedinţa
acesteia, a constituit un tratament nejustificat de o gravitate sufi¬cientă pentru a fi calificat ca „degradant” în sensul art.
3 din Convenţia europeană;
- spre deosebire de percheziţia domiciliară, nu există o limitare temporală cu privire la perioada în care se poate
efectua percheziţia corporală, aceasta putând avea loc oricând (inclusiv noaptea) indiferent de natura infracţiunii cu privire
la care există suspiciunea că a fost comisă (flagrantă sau nu);
- activităţile realizate cu ocazia efectuării percheziţiei corporale sunt consemnate într-un proces-verbal care
constituie mijloc de probă;
- procesul-verbal de percheziţie corporală trebuie să cuprindă:
a) numele şi prenumele persoanei percheziţionate;
b) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a efectuat percheziţia;
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 22 februarie 2007, în cauza Wieser c. Austriei, parag, 38-42.

c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei;

d) locul unde este încheiat;
e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi
intervenite;
I) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi
ridicate, enumerarea şi descrierea lor amă¬nunţită, pentru a putea fi recunoscute.
- procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de persoana percheziţionată;
dacă persoana percheziţionată nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele
impo¬sibilităţii sau refuzului de a semna;
76
- o copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziţionate;
- obiectele ori înscrisurile ridicate cu ocazia percheziţiei corporale care constituie mijloace de probă sunt ataşate
la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate; obiectele, înscrisurile şi
urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi
se ataşează la dosar; mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată
la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei; obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie
persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii; obiectele ce servesc ca mijloc
de probă, dacă nu sunt supuse confis¬cării, în condiţiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a
procesului, persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este
obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
■■ • :
1. Aplicabilitatea art, 6 din Convenţia europeană în proce-dura de anchetă având ca obiect percheziţia corporală a
reclamantului. Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenţie cuprinde această etapă procedurală,
dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzaţie penală faţă de persoana în cauză, acesta nefiind
la momentul percheziţiei corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârşirea vreunei infracţiuni. în această privinţă,
trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenţei Curţii în materie penală, „acuzaţia” ar putea fi definită, în sensul art. 6 din
Convenţie, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a acuzaţiei săvârşirii unei infracţiuni sau existenţa
unor „repercusiuni importante asupra situaţiei” suspectului. în speţă, înainte de a proceda la percheziţia corpo¬rală a
reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de
comiterea infracţiunii de luare de mită. Prin urmare, această informaţie primită de reclamant chiar înainte de percheziţia
sa corporală în procedura penală care a urmat, a avut „repercusiuni importante” asupra situaţiei sale, astfel încât acesta
era „acuzat”

de infracţiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenţie. în consecinţă, art. 6
este aplicabil în speţă.
2. Cu privire la necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul per-cheziţiei corporale. în cauza Salduz c. Turciei
Curtea a subliniat importanţa stadiului anchetei pentru pregătirea procesului şi necesitatea de a fi asistat de un avocat încă
de la primul interogatoriu efectuat de poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează, faţă de împrejurările fiecărui
caz, că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în aşa fel încât să se respecte
dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-0 cauză penală, acuzarea să încerce să îşi
conceapă argumentaţia fără să recurgă la mijloace de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei
acuzatului. în speţă, reclamantul s-a prezentat la sediul poliţiei din motive personale, aşa cum a precizat în procesul-verbal
întocmit cu această ocazie. Percheziţia corporală a acestuia s-a efectuat în pre¬zenţa martorilor, iar circumstanţele cauzei
nu par să indice o limitare a libertăţii de acţiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziţie corporală. De
asemenea, Curtea acordă importanţă faptului că, în timpul percheziţiei reclamantului, organele de cercetare au strâns
numai probe „materiale”, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanţă fluorescentă găsite pe diferite obiecte
aparţinând reclamantului şi pe întocmirea unui proces-verbal. în această privinţă, trebuie reamintit că dreptul de a nu se
autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informaţiilor care pot fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la puteri
coercitive, dar care există independent de voinţa suspec¬tului, ca de exemplu, în prezenta speţă, urme de substanţă
fluorescentă. Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecţiuni în procesul-verbal şi să ofere explicaţii
pentru prezenţa sa la sediul poliţiei. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. în plus, examinarea probelor
materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorităţi; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute
de către părţi şi examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond (CtEDO, hotărârea din 15 martie 2011, în
cauza Begu c. României, parag. 137-141).
§2. Percheziţia unui vehicul
- este procedeul probatoriu ce constă în examinarea exteriorului sau interiorului unui vehicul sau a unui alt mijloc
de transport, ori a componentelor acestora când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris
tăgăduieşte exis¬tenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efec¬tuarea unei
percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor;
- potrivit NCPP, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii a vehiculului
vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentm aflarea adevărului în
cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice (de pildă, poliţia locală,
jandarmeria etc.) procedează la efectuarea acesteia', în acest sens există prevederi şi în legile speciale care stipulează
competenţa organelor statului de efectuare a percheziţiei vehiculului. Astfel, art. 31 alin. (1) lit. f) din Legea

nr. 218/2002, republicată, stipulează că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu
exerciţiul autorităţii publice şi are dreptul să efectueze, cu respectarea dispoziţiilor legale, controale (...) ale vehiculelor
77
aflate în circulaţie, atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor infracţiuni sau posi¬bile acţiuni
teroriste; tot astfel, art. 27 lit. e) din O.U.G. nr. 104/2001 prevede că în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în zona de
competenţă poliţistul de frontieră este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are dreptul să efectueze controlul (...)
autovehiculelor, mijloacelor de transport feroviare, navelor sau aeronavelor, atunci când există indicii temeinice că
săvârşirea unei infracţiuni la regimul frontierei de stat este iminentă şi că persoana sau bunurile căutate se află în zona
controlată;
- pot efectua percheziţii ale vehiculelor în cazul în care există o suspiciune cu privire la săvârşirea unei infracţiuni,
iar prin efectuarea percheziţiei pot fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte sau orice alte obiecte în legătură cu
infracţiunea: comandaţii de nave sau aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, când navele şi aeronavele pe care
le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se
înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc;
- organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau
ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a
căror respectare o controlează, potrivit legii, organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei
publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile
săvârşite în legătură cu ser¬viciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;
- potrivit NCPP, organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infrac-ţiunile constatate în timpul
exercitării atribuţiilor prevăzute de lege au dreptul de a face percheziţii ale vehiculelor în cazul în care infracţiunile pe
care au competenţa de a le constata sunt flagrante;
- date fiind particularităţile acestui procedeu probatoriu, pentru efectuarea unei percheziţii a vehiculului nu este
necesară emiterea prealabilă a unei ordonanţe ori a unui mandat de percheziţie, NCPP făcând referire numai la cazurile
în care aceasta se efectuează; faţă de decizia CtEDO din cauza Cacuci şi S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. c. României
(hotărârea din 17 ianuarie 2017), inexistenţa mandatului de per¬cheziţie în cazuri în care nu se dovedeşte urgenţa poate
intra în conflict cu exigenţele art. 8 CEDO în lipsa posibilităţii delimitării limitelor şi scopului percheziţiei în vederea
evitărilor ingerinţelor abuzive sau arbitrare în viaţa privată.
- potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) NCPP, avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să asiste la efectuarea
percheziţiei vehiculului în cazul infracţiunilor flagrante;
- înainte de începerea percheziţiei, persoanei al cărei vehicul este percheziţionat i se solicită predarea de bunăvoie
a obiectelor căutate; dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului când se
consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme;

- spre deosebire de percheziţia domiciliară, nu există o limitare temporală cu privire la perioada în care se poate
efectua percheziţia vehiculului, aceasta putând avea loc oricând (inclusiv noaptea) indiferent de natura infracţiunii cu
privire la care există suspiciunea că a fost comisă (flagrantă sau nu);
- activităţile realizate cu ocazia efectuării percheziţiei vehiculului sunt consem¬nate într-unproces-verbat care
constituie mijloc de probă;
- procesul-verbal de percheziţie a vehiculului trebuie să cuprindă:
a) numele şi prenumele persoanei al cărei vehicul este percheziţionat;
b) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a efectuat percheziţia;
c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei;
d) locul unde este încheiat;
e) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi
intervenite;
f) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost
descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amă¬nunţită, pentru a putea fi recunoscute.
- procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de persoana al cărei vehicul
a fost percheziţionat; dacă persoana al cărei vehicul a fost percheziţionat nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune
despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna;
- o copie a procesului-verbal se lasă persoanei al cărei vehicul a fost perchezi¬ţionat;
- obiectele ori înscrisurile ridicate cu ocazia percheziţiei vehiculului, care consti¬tuie mijloace de probă, sunt
ataşate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate; obiectele, înscrisurile
şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală
şi se ataşează la dosar; mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată
la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei; obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie
persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse con¬fiscării, în condiţiile legii; obiectele ce servesc ca mijloc
de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condiţiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a
procesului, persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului.

78
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este
obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
§3. Percheziţia domiciliară
3.1. Noţiune
- este procedeul probatoriu ce constă în cercetarea locuinţei unei persoane fizice, a sediului unei persoane juridice sau a
oricămi alt spaţiu, delimitat în orice mod, care

aparţine sau este folosit de o persoană fizică sau juridică pentru descoperirea şi strân¬gerea probelor cu privire la
infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea
suspectului ori inculpatului;
- domiciliul are un sens autonom în NCPP, neavând aceeaşi semnificaţie cu noţiunea de „domiciliu” din Codul
civil; nu va constitui domiciliu, în sensul NCPP, curtea neîmprejmuită a unei case sau o lojă închiriată de o persoană pe
durata unui spectacol la operă/teatru etc.;
- percheziţia domiciliară poate fi efectuată în domiciliul sau reşedinţa suspectului sau inculpatului, dar şi în alte
locuinţe sau spaţii aparţinând unor alte persoane (de pildă, rude ale suspectului sau inculpatului, martori etc.);
- legiuitorul constituţional permite pătrunderea în locuinţa unei persoane fără con-simţământul acesteia şi în
următoarele situaţii: (i) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; (ii) înlăturarea unei primejdii
privind viaţa, integri¬tatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; (iii)
prevenirea răspândirii unei epidemii; în toate aceste cazuri nu se pot efectua acte specifice percheziţiei domiciliare de
către organele de urmărire penală care, pătrunzând în locuinţa unei persoane în scopurile enumerate mai sus, constată
existenţa unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu urmărirea penală, ingerinţa în dreptul la domiciliu reglementată de
Constituţie fiind de strictă interpretare.
Ridicarea de obiecte conţinând droguri (o pungă ce conţinea canabis), descoperite de către lucrătorii de poliţie într-o
locuinţă în urma unei sesizări pentru tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale, este legală, fiind
efectuată cu respectarea dispoziţiilor C.proc.pen., şi nu constituie percheziţie
domiciliară (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5748/2004, www.scj.ro).
3.2. Autorizarea percheziţiei domiciliare
- este necesară autorizaţia judecătorului pentru efectuarea unei percheziţii domi¬ciliare, indiferent dacă persoana în al
cărei domiciliu urmează a fi efectuat procedeul probatoriu este de acord sau nu cu desfăşurarea percheziţiei;
a) condiţii: potrivit art. 157 alin. (1) NCPP, percheziţia domiciliară ori a bunu¬rilor aflate în domiciliu poate fi
dispusă în următoarele două cazuri:
1, dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni (pentru care a fost începută urmărirea
penală) de către o persoană (identificată, identificabilă sau neidentificată) şi se presupune că percheziţia poate conduce la
descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la
prinderea suspectului ori inculpatului;
2. dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o
infracţiune pentru care a fost începută urmărirea penală şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi
strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infrac¬ţiunii sau la prinderea
suspectului ori inculpatului.

- în plus, obţinerea acestor probe trebuie să fie necesară (şi proporţională) pentru buna destăşurare a procesului
penal (spre exemplu, aceste probe nu ar putea fi obţi¬nute decât cu mare dificultate prin alte mijloace);
- nu se poate dispune percheziţia domiciliară înainte de începerea urmăririi penale sau în faza camerei preliminare;
- pentru dispunerea percheziţiei domiciliare nu este, în principiu, necesar ca organul de urmărire penală să fi
dispus, în prealabil, continuarea urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a acţiunii penale;
- ca excepţie, analiza primului caz în care se poate dispune percheziţia domiciliată impune următoarele observaţii:
dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de suspect în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 77 NCPP şi art. 305 alin. (3) NCPP constituie o obligaţie procedurală pozitivă a procurorului („procurorul
dispune"), iar nu o facultate a acestuia, fiind reglementată în scopul asigurării unei garanţii efective a dreptului la apărare
al persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale; potrivit primului caz percheziţia domiciliară se dispune în cursul
procesului penal dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană; în aceste
condiţii apreciez că dacă persoana cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că a comis o infracţiune este identificată,
sunt îndeplinite exigenţele prevăzute de art. 77 NCPP şi art. 305 alin. (3) NCPP şi este necesar ca în prealabil solicitării
încuviinţării percheziţiei domiciliare procurorul să fi dispus continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect; în
acest sens, în juris- prudenţa Curţii Europene s-a apreciat că garanţiile prevăzute de art. 6 sunt aplicabile faţă de existenţa
unei acuzaţii în materie penală, spre exemplu: în cazul efectuării unei percheziţii domiciliare1; drepturile şi obligaţiile
procesuale pot fi aduse la cunoştinţă suspectului şi după efectuarea percheziţiei domiciliare.

79
b) competenţa: poate fi dispusă numai de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere motivată, în cursul
urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii, de instanţă, din oficiu sau la cererea procurorului.
în cursul urmăririi penale, competenţa materială de a dispune efectuarea per-cheziţiei domiciliare aparţine judecătorului
de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
- prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) competenţa materială sau personală: judecătorul dc drepturi şi libertăţi dc la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală; nu vor
fi aplicate regulile competenţei personale, ci cele ale competenţei materiale în ipoteza în care mandatul de percheziţie
domiciliară este solicitat cu privire la locuinţa unei persoane care are o
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 15 iulie 1982, în cauza Eckle c. Germaniei, parag. 74; CtEDO, hotărârea din 15
decembrie 2005, în cauza Barry c. Irlandei, parag. 34.

anumită calitate (de pildă, magistrat, membru al guvernului, parlamentar, avocat etc.), dacă din actele de urmărire penală
nu rezultă că acesta a participat la comiterea faptelor investigate la momentul solicitării; în ipoteza în care obiectul
investigaţiei in rem vizează şi o persoană care are o calitatea specială, se vor aplica regulile compe¬tenţei personale, chiar
dacă această persoană este doar făptuitor, iar nu suspect sau inculpat;
- în unele cazuri poate fi necesară obţinerea unor avize prealabile care însă nu au drept consecinţă reţinerea
incidenţei normelor competenţei personale [de pildă, dacă se investighează comiterea unei infracţiuni de trafic de droguri
de către fratele unui procuror care locuieşte cu magistratul, mandatul de percheziţie domiciliară nu trebuie solicitat
judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul curţii de apel (deoarece magistratul nu face obiectul urmăririi penale), ci
judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul tribunalului (asumând că fratele magistratului nu are vreo calitate specială);
însă, pentru că urmează a fi percheziţionată locuinţa unui procuror, este necesar avizul prealabil al C.S.M.].
c) competenţa teritorială alternativă: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care supraveghează sau efectuează urmă¬rirea penală1.
- în cazul în care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a
acţiunii penale este posibil ca determinarea compe¬tenţei de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară să sc
realizeze în funcţie de dispoziţiile procedurale relative la competenţa personală;
- potrivit NCPP, cererea procurorului prin care se solicită dispunerea unei per-cheziţii domiciliare trebuie să
cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă sunt suspi¬ciuni rezonabile privind existenţa
sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu pri¬vire la săvârşirea unei infracţiuni
sau cu privire la deţinerea obiectelor ori înscri¬surilor ce au legătură cu o infracţiune;
c) indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziţiei
se află suspectul ori inculpatul sau pot fi des¬coperite probe cu privire la săvârşirea infracţiunii ori urme ale săvârşirii
infracţiunii;
d) numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpa¬tului despre care se bănuieşte că se
află în locul unde se efectuează percheziţia,
1 în acest ultim caz sunt avute în vedere situaţiile în care urmărirea penală este realizată de un parchet care funcţionează
pe lângă o altă instanţă decât cea care va judeca în primă instanţă, dar egală în grad cu aceasta, sau atunci când urmărirea
penală este efectuată de un parchet care funcţionează pe lângă o instanţă superioară în grad cu cca care va judeca în primă
instanţă care are o competenţă teritorială mai extinsă.

precum şi indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează
a fi percheziţionat.
- procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drep¬turi şi libertăţi;
- judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea prin care se solicită încu-viinţarea efectuării percheziţiei
domiciliare, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie-
, faţă de specificitatea şi natura procedeului probator apreciez că pronunţarea trebuie să aibă loc tot în camera de consiliu,
cerinţa publicităţii rezultatului deliberării nefiind inci¬denţă în această materie;
- judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este înteme¬iată, şi încuviinţarea efectuării
percheziţiei şi emite de îndată mandatul de perche¬ziţie-, întocmirea minutei este obligatorie;
- în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndepli¬nite condiţiile prevăzute de NCPP
pentru încuviinţarea percheziţiei domiciliare dis¬pune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziţiei
80
domiciliare; după respingerea primei cereri, o nouă cerere de percheziţie domiciliară formulată pentru aceleaşi motive şi
în privinţa aceloraşi locuri este inadmisibilă, cu excepţia situaţiei în care, au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări
noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecător, când procurorul poate formula o nouă
cerere de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare; procurorul poate să solicite emiterea unei noi autorizaţii de
percheziţie pentru o altă durată dacă autorizaţia emisă anterior, când din motive operative, nu a fost utilizată în termenul
pentru care a fost încuviinţat procedeul probatoriu;
- încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării
percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac, indiferent de soluţia adoptată. Cu toate acestea, apreciez că intră în
competenţa jude¬cătorului de cameră preliminară analiza legalităţii încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi a încuviinţat percheziţia domiciliară, respectiv a mijloacelor de probă obţinute în urma procedeului probatoriu
încuviinţat (de pildă, se poate constata nulitatea procedeului probatoriu încuviinţat de un judecător de drepturi şi libertăţi
cu încălcarea normelor de competenţă materială sau personală). Judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa de
a verifica temeinicia încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond necesare
pentru încuviinţarea percheziţiei domiciliare;
în cursul judecăţii, competenţa materială de a autoriza efectuarea percheziţiei domiciliare aparţine judecătomlui ce face
parte din completul la care a fost reparti¬zată aleatoriu cauza, care poate autoriza acest procedeu probatoriu; astfel,
instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune efectuarea unei percheziţii domiciliare în vederea punerii în
executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în
locul unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracţiunea ce face
obiectul cauzei.

instanţa se pronunţă cu privire la percheziţia domiciliară în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea
procurorului este obligatorie; faţă de specifici¬tatea şi natura procedeului probator, apreciez că pronunţarea trebuie să
aibă loc tot în camera de consiliu, cerinţa publicităţii rezultatului deliberării nefiind incidenţă în această materie;
- instanţa dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, şi încuviinţarea efectuării
percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie. întoc¬mirea minutei este obligatorie; rninuta se consemnează în
registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării percheziţiilor date de judecător în cursul urmăririi penale,
care nu este destinat publicităţii;
- în cazul în care instanţa de judecată apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de NCPP pentru
dispunerea percheziţiei domiciliare dispune, prin înche¬iere, respingerea cererii de efectuare a percheziţiei domiciliare;
- împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă cu privire la încuviinţarea percheziţiei domiciliare nu se poate
exercita separat contestaţie, criticile putând fi formulate doar pe calea apelului declarat împotriva sentinţei; încheierea
prin care instanţa de apel se pronunţă cu privire la percheziţia domiciliară este definitivă;
- având în vedere competenţele specifice judecătorului de cameră preliminară şi logica reglementării acestei faze
procesuale în art. 342-348 NCPP, rezultă că judecă¬torul de cameră preliminară nu are competenţa funcţională de a se
pronunţa cu privire la încuviinţarea percheziţiei domiciliare;
- încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi/instanţei de judecată şi man-datul de percheziţie domiciliară care
se emite în baza încheierii trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziţie;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile (termen procedural calculat de la data
emiterii mandatului de percheziţie);
e) scopul pentru care a fost emis;
f) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este cazul, şi a locurilor învecinate acestuia;
g) numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se efectuează percheziţia, dacă este
cunoscută;
h) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
i) descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuieşte că se află în locul unde se
efectuează percheziţia, indicarea urmelor săvârşirii infrac¬ţiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în
locul ce urmează a fi percheziţionat;
j) menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
k) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.

- constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană emiterea unor mandate de percheziţie
domiciliară extrem de generale, în care nu se precizează nimic despre fapta anchetată, locurile care fac obiect al
percheziţiei ori asupra bunurilor care trebuiau ridicate; de pildă, în cauzele Smimov c. Rusiei sau Buck c. Germaniei,

81
Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului la viaţă privată în condiţiile în care mandatul de percheziţie era redactat
în termeni generali, nefiind limitat la ceea ce era indispensabil în circumstanţele cazului;
- mandatul de percheziţie poate fi folosit numai o singură dată, organul de urmă¬rire penală având obligaţia de a
mobiliza resursele umane şi materiale necesare pentru buna desfăşurare a procedeului probatoriu; dacă, ulterior, este
necesară efec¬tuarea unei noi percheziţii în aceeaşi loc, trebuie solicitată o nouă autorizaţie de per¬cheziţie domiciliară;
- comandanţii de nave care investighează infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele pe care le
comandă se află în afara porturilor, pot verifica lucrurile pe care pasagerul le are cu sine, chiar dacă acestea se află în
cabina privată a pasa¬gerului [art. 62 alin. (1) NCPP].
3.3. Efectuarea percheziţiei domiciliare
- în faza de urmărire penală percheziţia domiciliară se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală,
însoţit, după caz, de lucrători operativi; în cazurile în care legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror, acesta poate delega activităţile necesare punerii în executare a mandatului de percheziţie
domiciliară organelor de cercetare penală;
- în faza de judecată, în cazul în care instanţa de judecată a dispus efectuarea per-cheziţiei, mandatul este trimis
procurorului pentru a lua măsuri în vederea efectuării percheziţiei; instanţa de judecată poate efectua personal percheziţia
domiciliară numai cu ocazia efectuării unei cercetări la faţa locului',
- potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, efectuarea perche¬ziţiei domiciliare a cabinetului
unui avocat sau a locuinţei acestuia nu poate fi făcută de organele de cercetare penală, ci doar de procuror; faţă de cerinţa
suplimentară explicită prevăzută de legea specială, apreciez că acest procedeu probatoriu nu poate fi delegat organelor de
cercetare penală;
- înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului emis de
judecător persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar, în lipsă,
oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă
este cazul, custodelui; în cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se
înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu
care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective;
- în mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea
prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor,

precum şi iară informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere,
în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor
ce prezintă importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau
integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
In toate aceste ipoteze de excepţie copia mandatului de percheziţie se înmânează de îndată ce este posibil.
- organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional, pentru a pătrunde
într-un domiciliu: a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori există
un pericol cu privire la distrugerea probelor; b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările
organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu;
' Nu se poate reţine comportamentul abuziv al organelor de urmărire
penală aflate în posesia autorizaţiei de percheziţie care au procedat la spargerea uşii de acces a locuinţei unde urma să fie
efectuată percheziţia, în condiţiile în care, deşi şi-au declinat calitatea oficială, inculpata a refuzat să le permită
accesul în imobil (J.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2031/2003, www.scj.ro).
- persoanelor (fizice sau juridice) la care se efectuează percheziţia li se solicită, înainte de începerea percheziţiei,
predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiec¬telor căutate. Percheziţia nu se mai efectuează dacă persoanele sau
obiectele indicate în mandat sunt predate; cu toate acestea, chiar dacă bunurile sunt predate, dar orga¬nele judiciare au
suspiciunea că în spaţiul privat se mai află şi alte bunuri în legătură cu investigaţia penală sau bunuri a căror deţinere este
interzisă, pot decide efectuarea în continuare a percheziţiei;
- în ipoteza în care organele judiciare decid efectuarea procedeului probatoriu, persoanelor (fizice sau juridice) la
care se efectuează percheziţia li se aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un avocat.
Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de
două ore de la momentul la care acest drept este comu¬nicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi
percheziţionat în scopul evitării distrugerii sau ascunderii de probe. în cazuri excepţionale ce impun efectuarea
percheziţiei de urgenţă (de pildă, atunci când există suspiciunea distrugerii probelor în interiorul locaţiei) sau în cazul în
care avocatul nu poate fi contactat (caz în care se va încheia un proces-verbal cu privire la ora la care s-a încercat
contactarea avocatului), percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore;
82
- percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată în timpul nopţii. Organele de urmă¬rire penală pot pătrunde în
domiciliul unei persoane în vederea efectuării percheziţiei între orele 6:00-20:00; noţiunea de „în timpul nopţii” are un
sens autonom în materia procedeului probatoriu al perchiziţiei domiciliare, acoperind intervalul de timp dintre orele
20:00-6:00, indiferent de perioada anului sau de anotimp; aşadar, în

materia percheziţiei domiciliare nu se va face apel la criteriul astronomic aplicabil în materia dreptului substanţial pentru
a reţine varianta agravată a unei infracţiuni comise în timpul nopţii (fapta săvârşită după ce întunericul a luat, în mod real,
locul luminii; amurgul nu face pate din noapte);
- ca excepţie, efectuarea procedeului probatoriu poate începe şi în timpul nopţii în ipoteza în care infracţiunea este
flagrantă sau percheziţia urmează să se realiza într-un local public deschis la ora efectuării percheziţiei (de pildă,
restaurant, bar, club); şi în aceste situaţii de excepţie este necesar ca pătrunderea să fie realizată în baza unui mandat de
percheziţie;
- nu este necesar pentru efectuarea percheziţiei domiciliare după orele 20:00 ca în localul public să se fi comis o
infracţiune flagrantă, această situaţie fiind acoperită de prima ipoteză derogatorie de la intervalul de timp general în care
este permisă efectuarea unei percheziţii; este însă necesar ca percheziţia să fie efectuată doar în locurile accesibile
publicului, nu şi în alte spaţii care ar putea fi considerate ca fiind acoperite de noţiunea de viaţă privată societară;
- percheziţia care este începută între orele 6:00-20:00 poate fi continuată şi în timpul nopţii;
- în cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau
accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata efectuării acesteia; restricţia libertăţii de mişcare
se referă doar la locul unde se efectuează percheziţia şi nu se poate transforma într-o privare de libertate în sensul art. 5
din Convenţia europeană (de pildă, în lipsa unui mandat care să justifice privarea de libertate, organele judiciare nu pot
priva de libertatea de mişcare o persoană care doreşte să plece de la locul unde se efectuează percheziţia);
- spre deosebire de vechiul Cod, NCPP prevede posibilitatea procurorului de a solicita autorizarea percheziţiei şi
în locurile învecinate în cazurile în care există suspiciuni rezonabile privind posibilitatea transferării probelor, datelor sau
persoa¬nelor căutate în acele locuri, descriind aceste locuri în referatul înaintat judecătorului de drepturi şi libertăţi; totuşi,
în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-
au ascuns în locuri învecinate, art, 158 alin. (3) NCPP stipulează că mandatul de percheziţie este valabil şi pentru aceste
locuri, caz în care continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror; nu este necesar
ca transferul bunurilor să fie realizat în locurile învecinate, ci ca organul de urmărire penală să constate existenţa
transferului pe parcursul procedeului probatoriu; în acest caz, per¬soanele la care urmează a se efectua, prin extindere,
percheziţia sunt încunoştinţate despre efectuarea percheziţiei şi li se solicită predarea bunurilor aflate în spaţiile lor
private; şi în acest caz de extindere a limitelor spaţiale ale percheziţiei iniţiale este necesară respectarea limitelor temporale
de efectuare a perchiziţiei domiciliare între orele 6:00-20:00;
- spre deosebire de vechiul Cod, potrivit NCPP la efectuarea percheziţiei domi-ciliare nu mai este, în principiu,
necesară prezenţa martorilor asistenţi; persoanei percheziţionate i se poate permite să fie asistată ori reprezentată de o
persoană de încredere; când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi

adusă la percheziţie şi se va asigura prezenţa avocatului acesteia (daca s-a solicitat participarea la efectuarea actelor de
urmărire penală). în cazul în care persoana privată de libertate nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum
şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent, precum şi a avocatului acesteia (dacă s-
a solicitat participarea la efectuarea actelor de urmărire penală); deopotrivă, prezenţa unui martor asistent este necesară
în cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio persoană',
- organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă, prin folosirea forţei, încăperile, spaţiile,
mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infîacţiunii sau persoanele căutate, în cazul
în care posesorul aces¬tora nu este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele
judiciare ce efectuează percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate;
- organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta
pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în
privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna (caz parti¬cular de legitimare legală a posibilităţii folosirii probelor ridicate
într-o altă cauză);
- în scopul respectării principiului loialităţii în administrarea probelor NCPP prevede că este interzisă efectuarea
în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte pro¬cedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la
care se face per¬cheziţia să participe la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză,
simultan, mai multe percheziţii (de pildă, este interzisă audierea suspectului la sediul organului de urmărire penală şi în
aceleaşi timp efectuarea unei percheziţii la domiciliul acestuia); în acest caz de neloialitate cred că se impune excluderea
atât a probelor rezultate din procedeul probatoriu al percheziţiei, cât şi cele din actul procedural efectuat simultan în mod

83
deliberat de organul de urmărire penală pentru a împiedica participarea persoanei la percheziţie (în exemplu de mai sus
se impune atât excluderea declaraţiei de suspect, cât şi a probelor descoperite în urma percheziţiei neloiale);
- locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziţionării
pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo; în vederea respectării dreptului la viaţă privată, organul judiciar trebuie să
ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu
cauza să nu devină publice; în această ultimă privinţă este de notat recenta condamnare a statului român în cauza
Amarandei ş,a. C. României (hotărârea din 26 aprilie 2016) în care Curtea Europeană a reţinut că prin modalitatea de
efectuare a percheziţiei domiciliare şi prin difuzarea imaginilor filmate în cursul percheziţiei către presă fără a se asigura
o minimă protecţie a vieţii private au fost încălcate exigenţele art. 3 şi 8 din Convenţia europeană1;
1 Curtea Europeană a apreciat că prin modalitatea de efectuare a percheziţiei, prin folosirea forţei de către organele
jandarmeriei în mod disproporţionat persoanele aflate în imobilele percheziţionate au fost suspuse unui tratament
degradant incompatibil cu dispoziţiile art. 3 din

- respectarea secretului profesional al avocatului nu poate constitui un impe¬diment la efectuarea unei percheziţii
domiciliare la cabinetul/societatea de avocatură şi nici la ridicarea acelor înscrisuri din care poate rezulta participarea
avocatului ori a altor persoane la comiterea unei infracţiuni; cu toate acestea necesitatea protecţiei privilegiului avocat -
client şi a secretului profesional al avocatului impune ca auto¬rităţile să dea dovadă de o deosebită prudenţă în analiza
condiţiilor şi limitelor percheziţiei; astfel, în cotiza Yuditskaya ş.a. c. Rusiei (hotărârea din 12 mai 2015, parag. 26-32)
Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 8 din Convenţia europeană faţă de faptul că percheziţia a fost efectuată în
absenţa unei suspiciuni rezonabile şi a oricăror garanţii împotriva ingerinţelor în secretul profesional, reţinându-se că
aceste intruziuni au fost disproporţionate şi nu au urmărit un scop legitim în condiţiile în care:
a) mandatul de percheziţie domiciliară a fost emis cu privire la întreg biroul de avocatură, în considerarea faptului
că între semnatarii unui contract bănuit a fi fictiv se afla şi biroul de avocatură, în condiţiile în care numai unul dintre
avocaţi era suspectat de implicare în activitatea ilicită, ceilalţi avocaţi nefacând obiectul vreunei investigaţii penale; Curtea
a considerat că mandatul de percheziţie nu avea la bază o suspiciune rezonabilă;
b) mandatul de percheziţie era redactat în termeni largi, organele de urmărire penală neavând nicio restricţie la
efectuarea percheziţiei; instanţa nu a oferit vreo explicaţie cu privire la imposibilitatea limitării percheziţiei numai la
biroul şi calcu¬latorul avocatului suspectat; în plus, mandatul emis de judecător nu antama proble¬matica garantării
înscrisurilor acoperite de privilegiul avocat - client, deşi era evident că reclamanţii erau avocaţi şi deţineau documente
acoperite de acest privilegiu;
c) redactarea în termeni largi a mandatului de percheziţie s-a reflectat şi în modalitatea concretă în care acesta a
fost pus în executare, organele de urmărire penală percheziţionând toate computerele firmei, fără asigurarea protecţiei
secretului profesional cum ar fi exceptarea de la ridicare a documentelor acoperite de privi¬legiul avocat - client sau
supravegherea percheziţiei de către un observator indepen¬dent capabil să identifice, independent de echipa
investigatorilor, care documente sunt acoperite de acest privilegiu; prezenţa a doi martori asistenţi nu a fost
Convenţia europeană; în plus, Curtea Europeană a reţinut că, deşi mandatul de percheziţie domiciliară emis de judecător
viza ridicarea suporturilor de stocare a datelor informatice, organele de urmărire penală nu au circumscris percheziţiile
efectuate limitelor mandatului ridicând bunuri care nu aveau legătură cu obiectul mandatului (cărţi, fotografii, documente
de identitate bani, bijuterii, obiecte vestimentare); Curtea Europeană a mai observat că recla¬manţii nu au beneficiat de
un control judiciar efectiv a posteriori cu privire la bunurile ridicate în scopul obţinerii restituirii lor; astfel, s-a apreciat
că prin caracterul masiv şi nediferenţiat al percheziţiilor domiciliare şi prin absenţa unui control a posteriori efectiv
percheziţiile şi ridicarea obiectelor persoanele ale reclamanţilor au fost de natură să conducă la încălcarea dreptului la
viaţă privată; deopotrivă, Curtea Europeană a constatat că imagini filmate cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare
au fost distribuite către presă, iar acestea conţineau imagini ale locatarilor imobilelor percheziţionate, în special ale unor
tinere fete întinse pe sol în posturi umilitoare, nefiind luate minimele precauţii pentru protejarea acestora, corpurile şi
feţele nefiind anonimizate, fiind realizată o ingerinţă nejustificată în dreptul la viaţă privată.

considerată aptă să constituie o astfel de garanţie, în condiţiile în care aceştia nu aveau pregătire juridică şi, prin urmare,
nu puteau stabili care dintre materiale puteau face obiectul privilegiului avocat - client.
- având în vedere aceste standarde convenţionale, prin Legea nr. 25/2017 a fost adăugat un nou alineat la art. 35
din Legea nr. 51/1995, alin. (I1), potrivit căruia sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri (inclusiv pe cale silită
în cadrul procedeului probatoriu al percheziţiei — n.n ): a) înscrisurile care conţin comunicări între avocat şi clientul său;
b) înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client;
- după identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor prezente,
pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează;
obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât
posibil împreună, după care se aplică sigilii; obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a

84
unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva,
precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora;
- NCPP stabileşte cu caracter de principiu obligaţia procedurală pozitivă de identificare şi prezentare a bunurilor
privite ut singuli. Ca excepţie, în ipoteza în care în urma percheziţiei sunt descoperite un număr mare de bunuri (de pildă,
peste 500 de bibliorafturi conţinând fiecare multiple documente contabile sau un număr extrem de mare de produse
electronice contrafăcute) organele judiciare pot proceda la iden¬tificarea şi sigilarea globală a acestora cu obligaţia ca
ulterior pe parcursul anchetei persoana la care a fost efectuată percheziţia domiciliară sau părţile ori subiecţii procesuali
principali care au solicitat participarea la actele de urmărire penală să fie chemate la desigilarea şi identificarea individuală
a bunurilor ridicate;
- probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează; în principiu, una dintre probe se lasă celui de la
care se ridică, iar în lipsa acestuia, unui reprezentant al acestuia. Ca excepţie, nu se poate proceda la lăsarea unui eşantion
al probei ridicate pentru analiză dacă deţinerea acesteia nu este legală (de pildă, în ipoteza în care sunt ridicate droguri)
sau dacă o asemenea predare este incompatibilă cu scopul inves¬tigaţiei sau nu este posibilă (de pildă, nu se va putea lăsa
suspectului acuzat de comiterea unei infracţiuni de omor singura mostră a urmelor biologice descoperite în apartamentul
acestuia);
- activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei sunt consemnate într-un proces-verbal care trebuie să
cuprindă:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) numărul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi
intervenite;

e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor care au fost prezente la efectuarea- percheziţiei, cu
menţionarea calităţii acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la dreptul de a contacta un avocat care
să participe la percheziţie;
g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost
descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amă¬nunţită, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la
locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea perche¬ziţiei, precum şi menţiunile
referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
- dacă la momentul efectuării percheziţiei nu a fost posibilă identificarea fiecărui bun ridicat, se va încheia un
proces-verbal şi cu ocazia desigilării în care trebuie menţionate individual fiecare bun ridicat;
- locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziţionării
pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo; înregis¬trarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-
verbal de per¬cheziţie şi fac parte integrantă din acesta;
- procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut
percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele care au fost prezente la efectuarea
percheziţiei; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum
şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna; deo¬potrivă, aceste persoane pot face obiecţiuni cu privire la
modalitatea de desfăşurare a percheziţiei sau cu privire la identificarea ori sigilarea bunurilor care vor trebui consemnate
în procesul-verbal;
- o copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele
şi înscrisurile ori uneia dintre persoanele care au participat ia percheziţie;
- NCPP stipulează o serie de particularităţi în cazul percheziţiei domiciliare efec¬tuate la o autoritate publică
[Parlamentul, Preşedintele României (privit ca instituţia prezidenţială), Guvernul, administraţia publică centrală de
specialitate sau locală, autoritatea judecătorească (instanţele, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magis-traturii,
Curtea de Conturi, Curtea Constituţională)], instituţie publică (de pildă, Banca Naţională a României, penitenciarele,
Institutul Naţional al Magistraturii, uni¬versităţile de stat sau private) sau la alte persoane juridice de drept public cu
referire la persoanele cărora li se înmânează mandatul de percheziţie, cele care pot participa la percheziţie sau care pot
primi mandatul de percheziţie, după cum urmează:
a) organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de perche¬ziţie reprezentantului autorităţii,
instituţiei sau persoanei juridice de drept public;

85
b) percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public
ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice
de drept public.
3.4. Măsuri cu privire la bunurile ridicate în urma percheziţiei domiciliare
- obiectele ori înscrisurile ridicate, care constituie mijloace de probă, sunt ataşate la dosar sau păstrate în alt mod,
iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt con¬servate; obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate
la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la dosar, constituind
mijloace de probă;
- mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se
găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei;
- asupra bunurilor ridicate cu ocazia efectuării unei percheziţii domiciliare pot fi instituite măsurii asigurătorii;
- metalele sau pietrele preţioase şi obiectele confecţionate cu acestea se depun la cea mai apropiată unitate bancară
competentă;
- titlurile dc valoare interne, obiectele dc artă şi de muzeu, colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor
de specialitate;
- sumele de bani ridicate se consemnează la o unitate bancară pe numele suspec¬tului, inculpatului sau al părţii
responsabile civilmente sau ah persoanei de care au fost ridicate la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei;
- obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse
confiscării, în condiţiile legii; încălcarea obligaţiei de restituire pe parcursul procesului penal a bunurilor ridicate şi care
nu aveau legătura cu obiectul cauzei a fost sancţionată de Curtea Europeană în cauza Begu c. României care a subliniat
că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijlocul folosit şi scopul urmărit prin măsurile eventual
aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietăţii individuale. Această cerinţă se exprimă în noţiunea
de echilibru just între imperativele interesului general al comunităţii, pe de o parte, şi exigenţele apărării drepturilor
fundamentale ale omului, pe de altă parte. Instanţa europeană a reţinut că, deşi reclamantul a solicitat în memoriile sale
în apel şi în recurs restituirea bunurilor care nu aveau legătură cu obiectul cauzei instanţele naţionale nu au soluţionat
cererea sa. în consecinţă, Curtea Europeană a constatat că autorităţile naţionale nu au menţinut un echilibru just între
imperativele interesului general şi exigenţele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. în consecinţă,
a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr, 1 la Convenţia europeană;
- obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în con¬diţiile legii, pot fi restituite, chiar
înainte de soluţionarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-
ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia
i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.

§4. Percheziţia infc mafie ă

4.1. Noţiune
- prin percheziţie în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor infor-matice se înţelege procedeul de
cercetare realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate [fie prin utilizarea de programe informatice
specifice (de pildă, EnCase Forensic) fie prin folosirea de proceduri specifice (de exemplu, căutări în baza codurilor
hash)], de descoperire sau identificare şi de strângere (copiere) a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de
stocare a datelor informatice, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea (de pildă, prelevarea
probelor digitale - informaţii electronice cu valoare probatorie stocate sau transmise în format digital - cu privire la o
infracţiune, conservarea prin copiere a datelor informatice care conţin urmele infracţiunii în cazul în care există pericolul
pierderii ori modificării acestora etc.);
- în practică percheziţia informatică se efectuează pentru a fi descoperite probe constând în datele informatice
stocate fie pe un sistem informatică (computer, telefon/televizor/ceas inteligent, consolă de jocuri video etc.), fie pe un
mijloc de stocare autonom de sistemul informatic (cârd de memorie, stick de memorie, cartelă SIM, CD, DVD, hard
extern etc.);
- spre deosebire de accesul într-un sistem informatic care presupune pătrunderea într-un sistem informatic [sau
într-o parte a acestuia (de pildă, accesarea e-mailului)] sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie
de la distanţă prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probele
existente sau cele generate pe parcursul supravegherii tehnice, percheziţia informatică este un procedeu probatoriu ce
constă în cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, în vederea des¬coperirii şi
strângerii probelor existente pe acestea; astfel, accesul în sistemul infor¬matic are caracter confidenţial, nepresupunând
încunoştinţarea persoanei în al cărei sistem informatic are loc pătrunderea şi nici participarea acesteia la procedeul
probator; o altă deosebire constă în aceea că percheziţia informatică care nu poate fi autorizată decât de judecător, în
vreme ce accesul în sistemul informatic poate fi dispus în situaţii de urgenţă şi de procuror, fiind o măsură de supraveghere
tehnică.
86
4.2. Condiţii
- percheziţia informatică se poate dispune numai dacă există o suspiciune rezona¬bilă că prin realizarea acestui
procedeu probatoriu pot fi descoperite, ridicate sau conservate probe aflate într-un sistem informatic sau pe un suport de
stocare a datelor informatice cu privire la săvârşirea infracţiunii pentru care a fost începută urmărirea penală, iar obţinerea
acestor probe este necesară (şi proporţională) pentru buna desfăşurare a procesului penal;
- nu se poate dispune percheziţia informatică înainte de începerea urmăririi penale sau în faza camerei preliminare;

- pentru dispunerea percheziţiei informatice nu este necesar ca organul de urmă¬rire penală să fi dispus, în
prealabil, continuarea urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a acţiunii penale.
4.3. Autorizarea percheziţiei informatice
- este necesară autorizaţia judecătorului pentru efectuarea unei percheziţii infor-matice indiferent dacă persoana
care deţine datele informatice este de acord sau nu cu desfăşurarea percheziţiei;
- în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune percheziţia informatică aparţine judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni compe¬tenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procu¬rorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală;
- prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) competenţa materială sau personală: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală; în
ipoteza în care obiectul investigaţiei in rem vizează şi o persoană care are o calitatea specială se vor aplica regulile
competenţei personale, chiar dacă această persoană este doar făptuitor, iar nu suspect sau inculpat;
c) competenţa teritorială alternativă: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care supraveghează sau efectuează urmă¬rirea penală1.
- procurorul nu poate dispune în mod provizoriu (ca în ipoteza supravegherii tehnice) efectuarea percheziţiei
informatice;
- procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării per-cheziţiei informatice împreună cu
dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi; cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Participarea procu-rorului este obligatorie; judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este
întemeiată, încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de percheziţie;
- încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul de percheziţie informatică trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
1 în acest ultim caz sunt avute în vedere situaţiile în care urmărirea penală este realizată de un parchet care
funcţionează pe lângă o altă instanţă decât cea care va judeca în primă instanţă, dar egală în grad cu aceasta, sau atunci
când urmărirea penală este efectuată de un parchet care funcţionează pe lângă o instanţă superioară în grad cu cea care va
judeca în primă instanţă care are o competenţă teritorială mai extinsă.

b) data, ora şi locul emiterii;

c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul;
d) perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul căreia trebuie efectuată activitatea dispusă;
e) scopul pentru care a fost emis;
i) sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care turnează a fi percheziţionat, precum şi
numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
g) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
- încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării
percheziţiei informatice nu este supusă căilor de atac;
- în cursul judecăţii, percheziţia informatică se dispune de către instanţă, din oficiu sau la cererea procurorului, a
părţilor ori a persoanei vătămate. Mandatul de efectuare a percheziţiei informatice dispuse de instanţă se comunică
procurorului, care îl va pune în executare;
- apreciez că standardele de protecţie a vieţii private aplicabile în materia percheziţiei domiciliare cu privire la
conţinutul mandatului de percheziţie trebuie aplicate în mod corespunzător şi în materia percheziţiei informatice; astfel,
existenţa unui mandat redactat în termeni generali în care nu se precizează nimic despre fapta anchetată sau datele
informatice care trebuiau ridicate constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană; în plus, este de
remarcat că în unele situaţii mandatele generale de percheziţie informatică pot intra în conflict şi cu dreptul la liberă
exprimare şi la protecţia surselor jurnaliştilor garantate de art. 10 din Convenţia europeană, astfel cum a statuat Curtea de
la Strasbourg în cauza Nagla c. Letoniei sau în cauza Saint Paul Luxembourg c. Luxemburgului,

87
- în privinţa mandatelor de percheziţie informatică emise cu privire la sistemele informatice aparţinând unui avocat
Curtea de la Strasbourg a subliniat în cauza Servulo & Associados - Sociedade De Advogados, Rl ş.a. c. Portugaliei1
(hotărârea din 3 septembrie 2015) că fiind vorba de o societate de avocaţi, prezenţa unui observator independent este
necesară pentru ca documentele care constituie secret profesional să nu fie sustrase. Curtea a reţinut că percheziţia
informatică a fost efectuată ca urmare a punerii în executare a două mandate emise de judecătorul de instrucţie, bazate pe
suspiciunea rezonabilă de săvârşire a unor infracţiuni. în ceea ce priveşte întinderea mandatelor, Curtea a arătat că deşi
organele de urmărire penală nu dispuneau de puteri nelimitate, căutările în sistemul informatic al societăţii recla¬mante
fiind efectuate în baza a 35 de cuvinte cheie care aveau legătură cu ancheta. Printre acestea, a fost notat că se aflau şi
cuvinte obişnuite, cum ar fi „contrapartidă”, „finanţare”, precum şi cuvinte uzuale într-o societate de avocatură
specializată în dreptul financiar, cum ar fi cuvinte în limba engleză „swap” sau „spread”. Curtea a observat că după
controlul exercitat de către judecătorul de instrucţie, la finalul căruia au fost şterse aproximativ 850 fişiere, organele de
urmărire penală au analizat aproximativ 89.000 fişiere şi 29.000 mesaje electronice. Curtea a considerat că în 1
1 A se vedea V. Constantinescu, Jurisprudenţa CEDO, în Curierul Judiciar nr, 11/2015.

această situaţie trebuie analizat dacă întinderea mandatelor de percheziţie a putut fi contrabalansată prin garanţii
procedurale adecvate şi suficiente pentru a preveni abuzul şi arbitrariul şi pentru a proteja secretul profesional al
avocaţilor. Curtea a observat că au fost respectate garanţiile prevăzute în dreptul intern, respectiv: (i) o parte dintre
reclamanţi au fost prezenţi la momentul efectuării percheziţiei informa¬tice; (ii) un reprezentant al Ordinului avocaţilor
era de asemenea prezent; (iii) jude¬cătorul de instrucţie a coordonat operaţiunea; (iv) reclamanţii au formulat imediat o
plângere adresată preşedintelui curţii de apel şi, în consecinţă, DVD-urile şi HDD-urile ridicate au fost puse sub sigiliu,
fără ca judecătorul de instrucţie să le consulte înainte de trimiterea acestora la preşedintele curţii de apel şi de decizia
acestuia din urmă; (v) un proces-verbal a fost întocmit la finalizarea operaţiunilor, în care au fost indicate elementele care
au fost ridicate; (vi) vice-preşedintele curţii de apel a analizat plângerea reclamanţilor, concluzionând că nu exista o
atingere flagrantă secretului profesional al avocatului; (vii) judecătorul de instrucţie a controlat elementele ridicate şi a
dispus ştergerea a aproximativ 850 fişiere având în vedere că acestea conţineau informaţii cu caracter personal, care intrau
sub protecţia secretului profesional sau care priveau persoane care nu erau vizate de ancheta penală. In ceea ce priveşte
restituirea elementelor ridicate, Curtea a constatat că cele 4 DVD-uri originale pe care erau înscrise fişierele informatice,
căsuţele de mesagerie electronică extrase, precum şi HDD-uri ridicate cu ocazia percheziţiei informatice au fost restituite
societăţii reclamante. Cu toate acestea, fişierele şi mesajele electronice înlăturate de către judecătorul de instrucţie nu au
fost restituite reclamanţilor, dispo¬ziţiile interne neconţinând o astfel de obligaţie. In opinia Curţii, conservarea unui dosar
penal care conţine mijloace de probă, nu ridică, prin ea însăşi, o problemă sub imperiul art. 8 din Convenţie decât dacă
acesta ar conţine informaţii cu caracter personal, ceea ce nu este cazul în speţă. Curtea a constat că, având în vedere
garan¬ţiile oferite de dreptul intern, conservarea şi utilizarea fişierelor într-o altă cauză penală au fost realizate conform
dispoziţiilor naţionale, iar organele de urmărire au invocat motive legitime. Faţă de cele ce preced, Curtea a arătat că
percheziţia şi ridicarea documentelor informatice, precum şi a mesajelor electronice nu au adus o atingere disproporţionată
faţă de scopul legitim urmărit, neexistând o încălcare a art. 8 din Convenţie.
- tot astfel, chiar dacă NCPP nu stipulează o durată în care poate fi pus în execu¬tare mandatul de percheziţie informatică
faţă de particularităţile procedeului probatoriu şi de imposibilitatea determinării apriorice a perioadei de timp necesare
pentru extragerea datelor informatice, consider că este necesară impunea unei limitări în timp a perioadei de punere în
executare, precum şi a posibilităţilor de utilizare repetată a mandatului de percheziţie informatică1 în scopul evitării
oricărui arbitrariu în ingerinţa în dreptul la viaţă privată. 1
1 întreruperile necesare [generate de durata mare de timp de extragere a datelor stocate în cantităţi mari (de pildă, 10 000
TB] sau inopinate (de exemplu, cele provocate de întreruperea alimentării cu energie electrică) ale executării procedeului
probatoriu nu pot fi catalogate ca având drept urmare o nouă punere în executare a mandatului de percheziţiei informatică.

4.4. Punerea în executare a mandatului de percheziţie informatică

- organele de urmărire penală trebuie să manifeste o deosebită atenţie cu ocazia efectuării percheziţiei informatice
(inclusiv în ceea ce priveşte numărul sau dimen¬siunea sistemului informatic, natura reţelei - internet, reţea internă - etc.)
pentru a păstra intact conţinutul de date al suporturilor de memorie, în scopul evitării alterării sau modificării probei
digitale1 stocate în computer sau în alt mediu de stocare a datelor informatice;
- în vederea executării percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integrităţii datelor informatice stocate pe obiectele
ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii; copia astfel efectuată va înlocui mijlocul originar de stocare a datelor
informatice, fiind o clonă a acestuia, asupra căreia se va efectua percheziţia informatică; pe cale de consecinţă, activitatea
de strângere a probelor din cadrul percheziţiei informatice, se va efectua prin folosirea de mijloace software sau hardware
specifice direct asupra copiei;
- efectuarea de copii în condiţiile art. 168 alin. (9) NCPP nu constituie un pro¬cedeu probator distinct şi anterior
percheziţiei informatice, ci o parte componentă a acesteia ce se plasează în momentele iniţiale ale etapei de punere în
executare a mandatului de percheziţie informatică; din această precizare se pot trage două concluzii: a) este nelegală
88
efectuarea de copii ale mijloacelor de stocare a datelor informatice (fie că acestea sunt ori nu parte componentă a unui
sistem informatic) dacă anterior judecătorul nu a emis un mandat de percheziţiei informatică;
b) efectuarea copiei stipulate de art. 168 alin. (9) NCPP nu echivalează cu strângerea probelor ca moment final al
percheziţiei informatice1 2;
1 Spre exemplu, atingerea tastaturii sau a mouse-ului unui computer deschis sau o încer¬care de examinare a
hardului calculatorului poate conduce la alterarea probelor digitale.
2 In literatura de specialitate [M. Udroiu, G. Zlati, în M. Udroiu (coord.), op. cit., ed. 2, p. 848] s-a arătat că prin
noţiunea de copie „reprezintă din punct de vedere tehnic o clonă a mijlocului originar de stocare a datelor informatice,
denumită în literatura de specialitate şi imagine bit-stream. Tocmai de aceea, aceste noţiuni copie, clonă ori imagine bit-
stream - sunt interschimbabile. Fie că discutăm despre un CD, DVD, memory stick, hard drive etc., copia despre care face
vorbire art. 168 alin. (9) NCPP trebuie să fie realizată într-o asemenea manieră încât să poată înlocui sursa originară, în
sensul că trebuie să fie o copie fidelă după aceasta. Scopul efectuării acesteia este de a permite specialistului să efectueze
percheziţia informatică asupra copiei în exact aceleaşi condiţii ca şi cum ar interacţiona cu mijlocul originar de stocare a
datelor informatice. Prin mijloc originar (sursa originară) de stocare a datelor informatice ne referim la entitatea pe care
se regăsesc potenţiale probe digitale relevante cauzei şi după care se efectuează copia în conformitate cu art. 168 alin. (9)
NCPP. Trebuie înţeles sub acest aspect că inclusiv copia va fi stocată pe un mijloc de stocare a datelor informatice. Astfel,
organele de urmărire penală pot ridica în urma unei percheziţii domiciliare un hard drive după care se va efectua o copie,
în conformitate cu art. 168 alin. (9) NCPP. Această copie va fi la rândul ei transferată pe un mijloc de stocare a datelor
informatice, aparţinând de această dată organelor de urmărire penală. Tocmai de aceea trebuie făcută diferenţa între
mijlocul originar de stocare a datelor informatice ce a stat la baza copiei şi mijlocul de stocare a datelor informatice ce
conţine copia respectivă. După efectuarea acestei copii, specialistul nu mai este nevoit să interacţioneze în vreun fel cu
sistemul informatic ori

- potrivit art. 168 alin. (10) NCPP, dacă ridicarea obiectelor care conţin datele informatice ar afecta grav
desfăşurarea activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc
ca mijloc de probă. în condiţiile în care efectuarea de copii este parte componentă a etapei de punere în executare a
mandatului de percheziţie informatică, este necesar ca şi pentru efectuarea copiilor stipulate de art. 168 alin. (10) NCPP
să existe ex ante un mandat de percheziţie informatică; copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de
natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea;
- extragerea fizică sau logică (bazată pe fişierele de sistem, prin care sunt identi¬ficate şi recuperate date din
fişierele active, şterse sau din spaţiul nealocat) a datelor informatice se realizează de pe copia dispozitivului de stocare.
Astfel pot fi obţinute baze de date, corespondenţa e-mail, discuţiile tip chat, programele folosite etc.;
- este recomandabil ca organele de urmărire penală să procedeze la efectuarea de copii în dublu exemplar, astfel
încât un exemplar să poată fi sigilat (proba martor), iar celălalt să fie utilizat pentru a fi extrase datele pe care le conţine;
- suporturile de memorie pe care se copiază datele sau plicurile sigilate în care acestea sunt păstrate trebuie
semnate de către persoanele prezente la percheziţie. Totodată, pe plicul sigilat trebuie să se facă menţiunea despre locul
şi timpul când au fost efectuate actele de procedură în scopul asigurării unicităţii probei digitale;
- organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziţia informatică să fie efectuată fără ca faptele şi
împrejurările din viaţa personală a celui la care se face percheziţia să devină, în mod nejustificat, publice;
- datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condiţiile legii;
- în cazul în care, cu ocazia efectuării percheziţiei unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice aflat pe teritoriul României, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem
informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, procurorul
dispune, de îndată, conservarea, copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţă completarea mandatului
de percheziţie informatică-, în acest
mijlocul de stocare a datelor informatice ridicat, acesta fiind ţinut să interacţioneze strict cu copia efectuată. Mai mult
decât atât, deşi dispoziţiile procedurale nu prevăd în mod expres, din economia textului şi raţiunea efectuării copiei rezultă
interdicţia efectuării percheziţiei informatice propriu-zise asupra mijlocului originar de stocare a datelor informatice.
Astfel, întotdeauna activităţile enumerate în conţinutul art. 168 alin. (1) NCPP vor fi efectuate asupra copiei realizate în
conformitate cu dispoziţiile art. 168 alin. (9) NCPP. Această condiţie a efectuării unei copii după mijlocul originar de
stocare a datelor informatice reprezintă un standard de bune practici criminalistice la nivel internaţional (a se vedea S.
Bunting, EnCase Computer Forensics: The Official EnCase Certified Examiner, 3rd edition, Ed. John Wiley & Sons,
Canada, 2012, p. 120 şi urm.). Totuşi, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 56 din Legea nr. 161/2003), din
modul în care este formulat art. 168 alin. (9) NCPP reiese faptul că acest standard de bune practici a devenit o condiţie
procedurală în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiei informatice în condiţii de legalitate. Efectuarea copiei, fiind o etapă
premergătoare efectuării percheziţiei informatice şi în vederea executării acesteia sugerează legătura intrinsecă existentă
între această etapă şi efectuarea percheziţiei informatice propriu-zise”

89
caz, nu se poate aprecia că NCPP a reglementat o situaţiei de excepţie în care procurorul să încuviinţeze percheziţia
informatică, întrucât dispoziţiile art. 168 alin. (8) NCPP autorizează ca procurorul să dispună doar conservarea şi copierea,
nu şi cercetarea datelor informatice, această competenţă aparţinând exclusiv judecăto¬rului care va putea emite un nou
mandat de percheziţie informatică în completarea celui emis anterior;
- percheziţia în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informa¬tice se efectuează în prezenţa
suspectului ori a inculpatului, căruia i se aduce la cunoştinţă că are dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un
avocat. Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai
mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează
a fi percheziţionat. In cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu
poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore. De asemenea, persoanei
percheziţionate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere; această procedură trebuie aplicată
în mod corespunzător şi în ipoteza în care, cu ocazia efectuării percheziţiei unui sistem informatic sau a unui suport de
stocare a datelor informatice al unui suspect sau inculpat, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un
alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice care aparţin altui suspect sau inculpat;
- potrivit NCPP, percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează
de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezenţa procurorului sau a
organului de cercetare penală; în plus, prin art. 1681 NCPP introdus prin O.U.G. nr. 18/2016 s-a prevăzut şi competenţa
lucrătorilor de poliţie specializaţi1 de a efectua percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor
infor¬matice în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală;
1 In doctrină [M Udroiu, G. Zlati, în M Udroiu (coord.), op. cit., ed. 2, p. 861] s-a reţinut că „lucrătorii specializaţi la care
face trimitere art. 1681 NCPP sunt organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, spre deosebire de specialiştii în
domeniul informatic din cadrul organelor de urmărire penală (a se vedea şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind
organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, republicată), ce sunt ingineri cu statut de funcţionari publici. în concluzie,
art. 168' NCPP nu a adus o clarificare a art. 168 alin. (12) NCPP, ci o veritabilă extindere sub aspectul sferei persoanelor
ce sunt competente să efectueze o percheziţie informatică. Având în vedere faptul că punerea în executare a mandatului
de percheziţie informatică nu se realizează de către procuror ori organul de cercetare penală, aceştia având doar rolul de
a supraveghea activitatea specialiştilor ori a lucrătorilor de poliţie specializaţi, era indicat ca legiuitorul să aibă aceeaşi
abordare precum în cazul punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică - art. 142 alin. (1) NCPP. Având în
vedere faptul că prin art. 1681 NCPP s-a extins competenţa punerii în executare a mandatului de percheziţie informatici
şi în ceea ce îi priveşte pe lucrătorii de poliţie specializaţi, reiese cu evidenţă faptul că efectuarea percheziţiei informatice
de către aceştia în temeiul art. 168 alin. (12) NCPP (anterior intrării în vigoare a art. 1681 NCPP) s-a realizat cu încălcarea
competenţei stabilite de lege”

- în urma efectuării percheziţiei informatice se întocmeşte un proces-verbal care trebuie să cuprindă:

a) numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori
numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
b) numele persoanei care a efectuat percheziţia;
c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei;
d) descrierea şi enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice faţă de care s-a
dispus percheziţia;
e) descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate;
f) descrierea şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei;
g) semnătura sau ştampila persoanei care a efectuat percheziţia;
h) semnătura persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei.
Secţiunea a 17-a* Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, NCPP s-a preocupat îndeaproape de respectarea exigenţelor
de previzibilitate şi accesibilitate ale reglementării, așa cum acestea au fost prezentate mai sus cu referire la jurisprudența
europeană.
În plus, noul Cod a grupat în cuprinsul aceluiași capitol majoritatea metodelor speciale de cercetare şi
supraveghere care anterior erau prevăzute atât de vechiul Cod, cât şi de diferite legi speciale (de pildă, în Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei , Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism (D.I.I.C.O.T.) , Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie3,
respectiv art. 15 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate ], în vreme ce Legea nr.
255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale , a abrogat dispoziţiile din legile speciale pentru
ca, odată cu intrarea în vigoare a NCPP să existe o abordare legislativă structurată şi unitară în această materie;
90
 Potrivit art. 138 alin. (1) NCPP, constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:

a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;

b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activităţi;
i) livrarea supravegheată;
j) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electro¬nice destinate publicului.
Procedeele probatorii prevăzute de art. 138 alin. (1) NCPP pot fi grupate în: (i) supraveghere tehnică lit. a)-d)]; (ii)
metode speciale de cercetare fit. e)-j)];
Prin modificarea operată prin O.U.G. nr. 18/2016 obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
a fost exclusă din sfera supravegherii tehnice; chiar dacă acest procedeu probatoriu era adesea folosit în practică pentru a
obţine date despre tranzacţiile financiare deja efectuate de o persoană, nu se poate nega caracterul de supraveghere tehnică
al procedeului probatoriu în ipotezele în care se solicita monitorizarea pentru viitor, în timp real, a tranzacţiilor financiare;
Acest fapt este confirmat şi de trimiterile făcute de art. 1461 NCPP la procedura de luare şi prelungire a măsurii
supravegherii tehnice care va fi aplicabilă în mod corespunzător şi în cazul obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare;
în consecinţă, consider că legiuitoml nu a urmărit vreo concepţie ştiinţifică sau doctrinară pentru a opera această mutaţie
în materia naturii juridice a procedeului probatoriu, ci doar să excludă din durata totală a supravegherii tehnice perioada
în care s-a emis mandatul cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare, precum şi să extindă sfera
infracţiunilor pentru care poate fi încuviinţată metoda specială de cercetare;
Curtea Europeană a stabilit un set de standarde ce trebuie respectate în vederea protecţiei vieţii private în cazul
supravegherii tehnice după cum urmează:
a) comunicaţiile, inclusiv cele realizate în cadrul tranzacţiilor comerciale, sunt acoperite de noţiunile de „viaţă
privată” şi „corespondenţă”;
b) ingerinţa în dreptul la viaţă privată trebuie să aibă o bază legală, iar dreptul intern trebuie să fie compatibil cu
statul de drept şi accesibil pentru persoana în cauză. De asemenea, persoana supusă supravegherii trebuie să aibă
posibilitatea de a prevedea consecinţele dreptului intern în privinţa sa;
c) calitatea legii de a fi previzibilă nu presupune în materia supravegherii tehnice că o persoană ar trebui să fie în
măsură să prevadă atunci când autorităţile probabil i-au interceptat comunicaţiile, astfel încât să îşi poate
adapta comportamentul său în consecinţă; este însă esenţial să existe norme clare, detaliate privind măsurile de
supraveghere tehnică, mai ales că tehnologia disponibilă pentru utilizare este în mod constant din ce în ce mai
sofisticată; legislaţia internă trebuie să fie suficient declară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor un indiciu
adecvat cu privire la împrejurările şi condiţiile şi modalităţile în care autorităţile publice sunt împuternicite să
recurgă la oricare dintre măsurile de supraveghere tehnică;
d) legea trebuie să prevadă garanţii minime împotriva abuzurilor sau arbitrariului, cum ar fi:1.natura infracţiunilor
care pot determina luarea unei măsuri de supraveghere tehnică (nu este necesară existenţa unei liste exhaustive,
însă trebuie să existe suficiente date din care să poate fi determinate infracţiunile care pot atrage supravegherea
tehnică); 2.definiţia categoriilor de persoane susceptibile de a fi suspuse supravegherii tehnice [există o
suprapunere între condiţia ca respectivele categorii de persoane să fie stabilite şi condiţia ca natura infracţiunilor
să fie clar definită; 3. mandatul de supraveghere tehnică trebuie să specifice în mod clar, fie prin nume sau prin
descriere, o persoană ca fiind subiectul supravegherii ori un singur set de premise ca fiind temeiul pentru care
mandatul este dispus (nume, adrese, numere de telefon şi alte informaţii relevante)];4. limitele temporale ale
măsurii supravegherii tehnice (durata totală a oricăror măsuri de interceptare va depinde de complexitatea şi
durata anchetei în cauză şi, cu condiţia să existe garanţii adecvate, nu este nerezonabil să lase această chestiune
la discreţia autorităţilor relevante din dreptul intern);5. procedura care trebuie urmată pentru încuviinţarea,
utilizarea şi stocarea datelor obţinute; împrejurările în care rezultatul supravegherii tehnice poate sau trebuie să
fie şters sau distrus;
e) evaluarea testului necesităţii şi proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit se face prin raportare la
toate circumstanţele cauzei, cum ar fi natura, domeniul de aplicare şi durata măsurilor de supraveghere tehnică,
motivele necesare pentru dispunerea lor, autorităţile competente să le autorizeze, să le efectueze şi să le
supravegheze, precum şi de căile legale potrivit cărora măsurile pot fi contestate; faţă de potenţialul tehnologiilor
de supraveghere de ultimă oră pentru a invada intimitatea cetăţenilor, cerinţa necesară într-o societate
democratică trebuie să fie interpretată ca strictă necesitate; o măsură de supraveghere tehnică poate fi compatibilă
91
 cu exigenţele convenţionale numai dacă este strict necesară, ca o consideraţie generală, pentru pro-tejarea
instituţiilor democratice şi, mai mult decât atât, în cazul în care este strict nece¬sar, ca o anumită consideraţie,
în obţinerea de informaţii vitale într-o operaţiune indi¬viduală; orice măsuri de supraveghere tehnică care nu
corespunde acestor criterii vor fi predispuse la abuz din partea autorităţilor care beneficiază de tehnologii
avansate;
f) existenţa unui control judiciar a priori a măsurii supravegherii tehnice fie de un judecător fie din partea unei
autorităţi independente (se admite că supravegherea de către organismele non-judiciare poate fi considerată
compatibilă cu Convenţia, cu condiţia ca organismul de supraveghere să fie independent de autorităţile care
efectuează supravegherea, şi să fie învestit cu puteri şi competenţe suficiente pentru a exercita un control efectiv
şi continuu);
g) existenţa unui control judiciar a posteriori a temeinicie supravegherii tehnice; eficienţa controlului a posteriori
poate fi semnificativ ştirbită în cazul absenţei notificării persoanelor care au format obiectul unei supravegheri
tehnice ulterior încetării măsurii.

§1. Supravegherea tehnică

Constituie supraveghere tehnică utilizarea uneia dintre următoarele metode:

a) interceptarea comunicaţiilor sau a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video,
d) audio sau prin fotografiere şi localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.
1.1. Noţiuni
1. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare reprezintă interceptarea propriu-zisă a
comunicărilor, cât şi activităţile conexe acesteia [accesul (vizualizarea sau ascultarea comunicării înainte ca aceasta să
fi ajuns sub controlul organelor judiciare prin colectare sau înregistrare), monitorizarea (supravegherea în timp real),
colectarea (preluarea unei comunicări deja interceptate) sau înregistrarea (copierea comunicărilor interpretate pe un
suport de stocare) comunicărilor], atunci când comunicările sunt efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice
alt mijloc de comunicare1,
Astfel, cu ajutorul unor mijloace tehnice, pe de o parte, sunt surprinse şi luate sub control convorbirile sau
comunicările private efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare de către o anumită
persoană (comunicări la distanţă) şi, pe de altă parte, este stocat fidel pe un suport conţinutul convorbirii ori comunicării
interceptate, astfel încât să permită ascultarea, vizualizarea şi redarea ulterioară exactă a acestuia;

1
în doctrină [M. Bulancea, G. Zlati, R. Slăvoiu, în M. Udroiu (coord.), op. cit., ed. 2, p. 635] s-a arătat: „Cu toate că măsura de supraveghere este
denumită în mod generic «accesul la un sistem informatic», din formularea art. 138 alin. (3) NCPP rezultă că accesul se poate realiza şi asupra unui
mijloc de stocare a datelor informatice. Se observă o necorelare legislativă la nivel terminologic, deoarece legiuitorul a folosit noţiunea de mijloc de
comunicare în conţinutul art. 138 alin. (3) NCPP şi noţiunea de suport de stocare a datelor informatice în conţinutul art. 168 alin. (1) NCPP.
Deşi era preferat să se utilizeze aceeaşi terminologie, facem precizarea că noţiunile folosite nu au o sferă diferită de aplicabilitate, acestea
fiind practic interschimbabile. în afară de aceste noţiuni se mai poate utiliza şi noţiunea dispozitiv ori mediu de stocare a datelor informatice, cu observ
aţia că un CD este un suport ori mijloc de stocare, dar nu este un dispozitiv. Mijlocul de stocare a datelor informatice poate să nu fie o parte componentă
a sistemului informatic, putând avea o autonomie din acest punct de vedere (de exemplu, un CD ori un memory stick). Legiuitorul nu s-a raportat însă
şi la accesarea unei reţele, motiv pentru care se poate pune problema în ce măsură accesarea unei reţele wireless ori conectarea la o reţea LAN (Local
Area NetWork) în care se află şi sistemul informatic al persoanei supravegheate, prin conectarea cablului de reţea la sistemul informatic aparţinând
persoanei care pune în executare măsura de supraveghere, se identifică cu procedura prevăzută la art. 138 alin. (3) NCPP.
In mod evident, din moment ce legiuitorul a prevăzut că accesul se poate realiza la un sistem informatic ori la un mijloc de stocare a datelor
informatice, necesită analizat în ce măsură accesarea unei reţele în scopul obţinerii de probe reprezintă o măsură de supraveghere prevăzută de lege.
Accesul se poate realiza atât de la distanţă (remote accesa), cât şi de la locaţia unde se află sistemul informatic, printr-un acces direct şi nemijlocit la
acesta. (...) accesul de la distanţă se poate realiza nu doar prin intermediul conexiunii la Internet, ci şi prin accesarea unei reţele wireless ori cu fir (LAN
- Local Area NetWork). Diferenţa dintre accesul la distanţă şi cel direct este existenţa ori inexistenţa unui contact fizic nemijlocit cu sistemul informatic
ori mijlocul de stocare a datelor informatice ce face obiectul măsurii de supraveghere tehnice.
Dacă acest contact nemijlocit (fizic) lipseşte, accesul este unul de la distanţă. Distincţia nu prezintă o mare relevanţă din perspectiva dreptului
procesual penal, din moment ce legiuitorul a tratat unitar această măsură de supraveghere tehnică. Spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, în
cazul accesului sunt vizate date aflate în sistemul sau suportul informatic şi care nu formează obiectul unei comunicări. Accesarea acestora din urmă se
circumscrie activităţilor de la art. 138 alin. (2), cu toate că, din punct de vedere conceptual, interceptarea unei comu¬nicări implică un procedeu prin
care informaţia este «captată» în timp real, la momentul în care aceasta se află în tranzit- (...) Aşadar, terminologia folosită de legiuitor este improprie
raportat la definiţia adoptată. Deopotrivă, nu se poate reţine nici existenţa unei coerenţe între ipotezele vizate de procedeul probatoriu al accesului la un
sistem informatic şi conţinutul constitutiv al unor infracţiuni prevăzute de Codul penal potrivit cărora accesarea unei comunicări deja
stocate pe un sistem informatic reprezintă un acces neautorizat la un sistem informatic (art. 360 NCP) şi nu o interceptare a datelor
informatice (art. 361 NCP). Conform dispoziţiilor procedurale, art. 138 alin. (3) NCPP nu acoperă însă accesarea conţinutului unei comunicări, chiar
dacă aceasta se regăseşte sub forma unor date informatice stocate pe dispozitivul accesat, de exemplu, sub forma unei arhive unde se regăsesc discuţiile
purtate prin intermediul Yahoo Messenger. O asemenea supraveghere nu se poate realiza decât cu respectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la
interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui alt tip de comunicare”.

92
 Pentru realizarea interceptării comunicărilor este utilizată o gamă variată de sisteme, echipamente şi dispozitive,
fiecare particularizat în raport de tipul de comunicare interceptat (spre exemplu, în cazul convorbirilor telefonice sunt
cunoscute metodele interceptării prin derivare, prin releu, prin inducţie, prin sisteme radio, prin scanare sau clonarea unei
cartele S1M; pentru interceptarea convorbirilor purtate nemijlocit se folosesc diferite tipuri de microfoane cu fir,
microemiţătoare disimulate ori sistemele direcţionale optice; în cazul comunicărilor scrise efectuate printr-un sistem
informatic se poate instala un program de tip malware pe sistemul a cărui interceptare se urmăreşte; totalitatea aparaturii
necesare desfăşurării operaţiunii este cunoscută sub denumirea specifică de „tehnică operativă”);
Inregistrarea comunicărilor constituie o activitate subsecventă interceptării, sub aspectul succesiunii lor în timp,
ce are ca premisă absolut necesară interceptare.In cazul în care se procedează la înregistrarea convorbirilor purtate
nemijlocit de anumite persoane în spaţiile publice sau private, procedeul probatoriu folosit nu va fi interceptarea
comunicaţiilor, ci supravegherea video sau audio.

2. Accesul la un sistem informatic reprezintă pătrunderea intr-un sistem informatic [sau într-o parte a acestuia
(de pildă, accesarea e-mailului)] sau intr-un mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin
intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe1;
- noţiunea de pătrundere trebuie înţeleasă în sensul oferit de instanţa supremă în Decizia pronunţată în recurs în
interesul legii nr. 15/2013) ca o interacţiune logică prin care se beneficiază de resursele ori/şi funcţiile sistemului
informatic,
- accesul presupune cercetarea resurselor sistemului informatic [de pildă, a dispo-zitivului de prelucrare automată
a datelor (calculator, tabletă, telefon mobil) sau a mediului de stocare (hard drive, CD/DVD, stick de memorie)]
în scopul descoperirii de informaţii (existente în sistemul informatice sau cele generate pe parcursul
supravegherii tehnice) sau pentru obţinerea reprezentării sistemului;
- accesul în sistemul informatic are caracter confidenţial, nepresupunând încu- noştinţarea persoanei în al cărei
sistem informatic are loc accesul şi nici participarea acesteia la procedeul probator;
- pătrunderea se efectuează fie direct (contact fizic nemijlocit cu sistemul informatic ori mijlocul de stocare a
datelor informatice), fie de la distanţă [prin inter¬mediul conexiunii la Internet, ori prin accesarea unei reţele
wireless ori cu fir (LAN - Local Area Network)] în condiţii de confidenţialitate. Accesul fizic se desfăşoară în
locul în care se află sistemul informatic sau mijlocul de stocare a datelor informatice. Accesul de la distanţă se
realizează prin intermediul unei reţele de comunicaţii, utilizându-se soft-uri specializate;
- accesul într-un sistem informatic se realizează de către organele de urmărire penală, cu sprijinul unor persoane
specializate, care sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate;
- în practică procedeul probatoriu este utilizat pentru accesarea sistemelor informatice în care sunt stocate e-mail-
urile. Odată cu accesarea sistemului informatic organele de urmărire penală pot: realiza şi conserva copii1 2 ale
datelor informatice identificate; suprima accesarea acestor date ori îndepărta aceste date din sistemul informatic.
Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca accesul într-un sistem informatic să fie efectuat fără ca
faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează accesul să devină, în mod nejustificat,
publice;
1.Spre deosebire de accesul într-un sistem informatic, percheziţia informatică este un procedeu probatoriu ce
constă în cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, în vederea descoperirii şi
strângerii probelor existente (prelevarea probelor digitale - informaţii electronice cu valoare probatorie stocate sau
transmise în format digital - cu privire la o infracţiune, conservarea prin copiere a datelor informatice care conţin urmele
infracţiunii în cazul în care există pericolul pierderii ori modificării acestora etc.);
Percheziţia informatică, nu se desfăşoară în condiţii de confidenţialitate ca accesul, ci cu notificarea prealabilă a
suspectului sau inculpatului care poate fi prezent la desfăşurarea procedeului probator. Spre deosebire de interceptarea
comunicaţiilor, în cazul accesului în sistem informatic sunt vizate date aflate în sistemul sau suportul informatic şi care
nu formează obiectul unei comunicări aflate în desfăşurare.
Copiile trebuie realizate cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate de natură să asigure integritatea informaţiilor
conţinute de acestea.

- prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie
funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program
informatic (de pildă, telefon/ceas/televizor inteligent, fax, tabletă, laptop/PC, aparat foto digital,
copiator/imprimantă etc.);
- prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată
prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către
un sistem informatic (de pildă, un program informatic/sistem de operare sau fişiere text, audio, video,
audiovideo).

93
 3. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune fotografierea per-soanelor, observarea sau
înregistrarea conversaţiilor nemijlocite, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora;
- nu prezintă importanţă dacă persoanele supravegheate se află în spaţii publice sau private (de pildă, pe strada din
faţa casei, în parcarea subterană a locuinţei, în biroul amenajat în cadrul locuinţei etc,);
- prin acest procedeu probatoriu pot fi autorizate: activităţile de filaj (care implică şi obţinerea de fotografii sau
supravegherea video), monitorizarea şi înregistrarea conversaţiilor ambientale purtate în public sau spaţii private,
înregistrarea de imagini din spaţii publice sau private etc.;
- înregistrarea conversaţiilor purtate în mediul ambiental de anumite persoane intră tot în sfera acestui procedeu
probatoriu, interceptarea vizând numai convorbirile purtate mijlocit printr-un mijloc de comunicare.
- 4. Localizare sau urmărire prin mijloace tehnice implică folosirea unor dispo¬zitive care determină locul
unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate;
- prin acest procedeu probatoriu se poate ajunge la determinarea locului sau a itine- rariului unei persoane prin
mijloace tehnice (de pildă, prin montarea pe autoturismul acestuia a unei balize care să determine în permanenţă
locul unde se află făptuitorul), iar nu realizarea unei înregistrări audiovideo; astfel, în ipoteza în care organele
de unnărire penală doresc obţinerea atât a înregistrării comunicaţiilor, cât şi localizarea, trebuie solicitată
obţinerea ambelor forme de supraveghere tehnică, deoarece intercep¬tarea comunicaţiilor nu conferă implicit şi
accesul la datele de localizare;
- nu intră în sfera supravegherii tehnice urmărirea unei persoane realizată altfel decât prin mijloace tehnice, cu
condiţia ca în cadrul urmăririi să nu se procedeze la realizarea efectivă a unor activităţi de captare de imagini sau
de voce.
1.2.Condiţii
Pentru a se putea dispune supravegherea tehnică trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) a)să fi fost începută urmărirea penală;
- potrivit NCPP, supravegherea tehnică poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale, care, în condiţiile
noii codificări, presupune începerea etapei de investigare a faptelor;
- nu este necesar pentru dispunerea măsurii supravegherii tehnice ca procurorul sâ fi dispus continuarea efectuării
urmăririi penale faţă de suspect.
b) b)să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii
naţionale prevăzute de NCP şi de legi speciale, a unei infracţiuni de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni
ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (prevăzute de Legea nr.
194/2011), infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare
de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor
care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, infracţiunilor contra
patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală (prevăzute de Legea nr.
241/2005), a unei infracţiuni de corupţie sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie (prevăzute de
NCP sau de Legea nr. 78/2000), a unei infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art.
181-18;’ din Legea nr. 78/2000), ori a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani sau mai mare;
- astfel, prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost extinsă sfera infracţiunilor enumerate explicit pentru care se poate dispune
emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, fiind incluse şi toate infracţiunile în legătură cu efectuarea de
operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (prevăzute de Legea
nr. 194/2011), toate infracţiunile privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive (art. 342-347 NCP), precum şi toate infracţiunile de trafic şi exploatarea persoanelor
vulnerabile (art. 209-217 NCP), în considerarea faptului că pentru unele dintre acestea legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de 5 ani;
- reglementarea cuprinde şi o dispoziţie lipsită de previzibilitate, respectiv cea a infracţiunilor care se săvârşesc
prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, având în vedere standardul convenţional
referitor la existenţa unei baze legale naţionale previzibile în privinţa ingerinţelor în dreptul al viaţă privat,
apreciez că această noţiune trebuie restrânsă la sfera infracţiunilor contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi
datelor informatice stipulate capitolul VI al titlului VII din Codul penal, neputând fi aplicabilă în cazul oricăror
infracţiuni, indiferent de gravitatea acestora, care au fost comise prin sisteme informatice;
- cerinţa ca pedeapsa prevăzută de lege să fie de 5 ani sau mai mare nu se aplică şi cu privire la infracţiunile
enumerate limitativ mai sus, în aceste ipoteze pericolul generic al infracţiunilor putând justifica ingerinţa în
dreptul la viaţa privată;
- în privinţa autorizării ingerinţei în cazul existenţei unei suspiciuni cu privire la pregătirea unei infracţiuni,
legiuitorul român a dat eficienţă principiilor anchetei pro-active ce cunosc o largă aplicare şi în alte sisteme de
drept (de exemplu, sistemul procedural penal italian sau cel belgian, francez, olandez) şi care nu sunt
94
 incompatibile cu drepturile garantate de art. 6 sau de art. 8 din Convenţia europeană. Această formă de anchetă
poate fi definită drept ansamblul investigaţiilor ce utilizează, cel mai adesea, tehnici speciale pentru prevenirea
comiterii probabile de infracţiuni sau pentru descoperirea infracţiunilor deja comise, dar nedescoperite încă; în
acest sens, prin modificarea art. 305 alin. (1) NCPP operată prin O.U.G. nr. 18/2016 s-a prevăzut în mod explicit
că organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire
se pregăteşte;
- referitor la datele ce trebuie să existe în legătură cu săvârşirea mei infracţiuni, legiuitorul român a dat eficienţă
principiilor anchetei reactive; fără să facă însă vreo referire cu privire la formele infracţiunii. Cu toată
imperfecţiunea reglementării, consider că, în raport de necesitatea asigurării proporţionalităţii ingerinţei cu
scopul urmărit, autorizarea trebuie permisă numai în cazurile în care există o suspiciune rezonabilă că o persoană
a săvârşit o infracţiune, o tentativă pedepsibilă la o infrac¬ţiune sau acte preparatorii asimilate tentativei
pedepsibile, fiind consacrat, de această dată, caracterul reactiv al anchetei, ce presupune efectuarea investigaţiilor
după săvârşirea infracţiunii;
- în mod excepţional, procurorul, la cererea motivată a persoanei vătămate, poate solicita judecătorului (măsura
facultativă, iar nu obligatorie) autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate
de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura şi gravitatea infracţiunii
ce formează obiectul cercetării; implicit, vor fi înregistrate şi comunicările interlo¬cutorilor persoanei vătămate;
nu poate fi utilizată această procedură pentru a se obţine înregistrarea comunicărilor altor subiecţi procesuali sau
pentru a se solicita încuviinţarea altor modalităţi de supraveghere tehnică decât interceptarea comu¬nicărilor
persoanei vătămate prin extinderea cadrului infracţiunilor care pot justifica procedeul probatoriu.
Curtea a apreciat că monitorizarea prin GPS, precum şi utilizarea în procesul penal a datelor astfel obţinute constituie
o ingerinţă în dreptul la viaţă privată a reclamantului. însă, în speţă, ingerinţa este justificată de existenţa unor garanţii
suficiente oferite de dreptul german, în special prin faptul că această supraveghere nu poate fi dispusă decât cu privire
la persoane suspectate de comiterea unor infracţiuni grave (CtEDO, hotărârea din 2 septem-brie 2010, în cauza Uzun c.
Germaniei).
c) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor funda-mentale, date fiind particularităţile
cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
- astfel, a fost reglementat principiul proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la
viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi
obţinute sau gravitatea infracţiunii; în acelaşi sens art. 5 din Recomandarea (2005) 10 a Comitetului de Miniştri
al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de investigare” în legătură cu infracţiuni grave, inclusiv acte
de terorism prevede că, în vederea garantării prin¬cipiului proporţionalităţii, la momentul în care se dispune
utilizarea „tehnicilor speciale”, această utilizare trebuie evaluată în funcţie de gravitatea infracţiunilor şi ţinând
cont de caracterul intruziv al tehnicii utilizate.
d) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune difi-cultăţi deosebite ce ar prejudicia
ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
- este consacrat astfel principiul subsidiarităţii, reliefând caracterul de excepţie al ingerinţei în dreptul la viaţă
privată, în vederea asigurării echitabilităţii procedurii, prin evitarea ca o parte însemnată a probaţiunii ce se
efectuează într-o cauză să constea în măsuri de supraveghere tehnică;
- măsurile de supraveghere tehnică pot fi dispuse numai dacă alte procedee proba¬torii sau mijloace de probă a
căror administrare nu presupune o ingerinţă atât de gravă în viaţa privată, nu sunt de natură să contribuie eficient
la prevenirea sau descoperirea unei infracţiuni, la stabilirea situaţiei de fapt, identificarea sau locali¬zarea
participanţilor ori la desfăşurarea cu celeritate a urmăririi penale (spre exemplu, în cazul în care au fost folosite
deja, însă fără succes, alte procedee probatorii sau dacă este probabil că folosirea unor asemenea procedee nu ar
fi eficientă, ori dacă folosirea altor procedee ar periclita conservarea probelor etc.);
- NCPP nu prevede nicio limitare cu privire la persoanele care pot fi supuse supravegherii tehnice; în cazul
interceptării comunicaţiilor, în principiu, măsura se poate dispune cu privire la orice persoană sau chiar cu privire
la un anumit număr de telefon (de pildă, cel aferent unei cartele pre-pay), la un anumit telefon (identificat după
seria IMEI1) sau la un anumit sistem informatic ori de comunicaţii, chiar dacă utilizatorul acestora nu este
cunoscut;
- NCPP stipulează şi o limită în materia supravegherii tehnice în vederea garan-tării dreptului la apărare'2, raportul
dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice; astfel,
discuţiile purtate prin telefon sau în mediu ambiental între avocat şi clientul său în vederea pregătirii apărării nu
pot fi folosite ca probe în procesul penal chiar dacă din acestea rezultă date cu privire la comiterea infracţiunii
de către clientul avocatului, cu excepţia situaţiei în care însuşi avocatul este un participant la comiterea
infracţiunii; această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că, pe de o parte, nu se poate dispune ab initio

2 International Mobile Equipment Identity (IMEI) reprezintă codul unic de identificare a unui telefon mobil (,,CNP-ul telefonului).
95
 supravegherea tehnică a raportului dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, iar, pe de altă parte, în cazul în
care în mod accidental au fost supuse supravegherii tehnice aceste raporturi (de exemplu, în situaţia în care nu
s-a putut stabili în funcţie de numerele de telefon utilizate că este vorba de o convorbire avocat-client), acestea
nu pot fi redate în cadrul unui proces-verbal pentru a fi folosite ca mijloc de probă (în cauză sau într-o altă cauză),
impunându-se distrugerea lor imediată',
- în toate situaţiile trebuie să existe se dovedească existenţa unei relaţii avocat - client fie că aceasta este consfinţită
printr-un contract de asistenţă şi reprezentare într-o cauză (penală sau nepenală) sau printr-un contract-cadru, fie
că aceasta rezultă dinlr-o relaţie de durată în cadrul căreia în mod constant clientul a apelat la acelaşi
avocat/cabinet de avocatura în cauzele pe care le-a avut sau pentru prestarea unor servicii de consultanţă juridică;
- potrivit art. 89 alin. (2) NCPP, persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-
se confidenţialitatea comunicărilor, tară să fie inter-ceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei; dacă, totuşi, se
procedează la înregis¬trarea acestor convorbiri, probele astfel opţiune se exclud (caz de excludere automată a
probelor)-,
- ca excepţie, măsura supravegherii tehnice poate viza şi raportul dintre avocat şi clientul său dacă există date că
avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal
şi de legi speciale, a unei infracţiuni de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism,
de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică,
contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, a unei infracţiuni de corupţie
sau a unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, a unei infracţiuni împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene, a unei infracţiuni care se săvârşeşte prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii
electronice ori a unei infracţiuni pentru care legea pre¬vede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; prin
urmare, supravegherea tehnică nu se poate dispune pentru a fi descoperite aceste date, ci ele trebuie să existe la
momentul în care se dispune procedeul probatoriu; o reglementare similară existentă în procedura penală
franceză a fost apreciată ca fiind compatibilă cu exigenţele art, 8 din Convenţia europeană. Astfel, Curtea de la
Strasbourg a arătat în cauza Versini-Campinchi şi Crasnianski c. Franţei (hotărârea din 16 iunie 2016) că secretul
profesional al avocatului, care îşi are fundamentul în respectarea dreptului la apărare al clientului, nu constituie
un obstacol la transcrierea unei convorbiri purtate între avocat şi clientul său în condiţiile în care erau autorizate
înregistrarea convorbirilor acestuia din urmă dacă din conţinutul lor rezultă o suspiciune rezonabilă cu privire
cu privire la participarea avocatului la comiterea unei infracţiuni, dacă această redare nu afectează dreptul la
apărare al clientului;
- dacă, pe parcursul sau după executarea măsurii, rezultă că activităţile de supra-veghere tehnică au vizat şi
raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în
cadrul niciunui proces penal, umiând a fi distruse, de îndată, de către procuror; faţă de scopul urmărit prin
insti¬tuirea limitării legale, respectiv protecţia privilegiului avocat - client, consider că, indiferent de calitatea
procesuală avută de clientul avocatului într-o cauză penală, se impune excluderea probelor obţinute prin
supravegherea tehnică a raporturilor avocat - client1; judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată,
de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului;
- în privinţa supravegherii tehnice a convorbirilor purtate de avocat cu clientul său în cauza Pruteanu c. României
Curtea Europeană a subliniat că această interceptare afectează secretul profesional, care constituie baza relaţiei
de încredere care trebuie să existe între cele două persoane, chiar dacă nu avocatul, ci clientul său a făcut obiectul
mandatului de supraveghere tehnică. însă. Curtea de la Strasbourg a arătat că şi în acest caz avocatul are dreptul
de a formula o plângere cu privire la încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei din
cauza interceptării convorbirilor sale, deoarece atunci când convorbirile unei persoane sunt înregistrate şi
utilizate în cadrul unui dosar penal, persoana trebuie să aibă „un control efectiv”, în scopul de a contesta
respectivele interceptări. Lipsa posibilităţii concrete a avoca¬tului de a supune unui control judiciar măsura de
supraveghere tehnică (deoarece nu fusese obiectul direct acesteia, iar faţă de avocat nu s-a dispus o soluţie de
trimitere în judecată) a condus la concluzia că ingerinţa a fost, în circumstanţele cauzei, dis¬proporţionată în
raport cu scopul urmărit şi că, prin urmare, persoana nu a beneficiat de un „control efectiv”, cerut de statul de
drept, apt să limiteze ingerinţa la ceea ce este „necesar într-o societate democratică.
- în acest sens, prin Legea nr. 25/2017 a fost introdus un nou alineat la art. 35 din Legea nr, 51/1995 în care au
fost transpuse standardele europene în materia protecţiei secretului profesional al avocatului, astfel cum rezultă
din cauzele Pruteanu c. României sau Versini-Campinchi şi Crasnianski c. Franţei ori Michaud c. Franţei. în
acest sens, s-a prevăzut că „raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma
obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) NCPP. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă
că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care
acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată,

96
 de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Judecătorul
dispune informarea avocatului'’.
1.3. Procedura autorizării

1.3.1. Emiterea mandatului de supraveghere tehnică

Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale la cererea procurorului, de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
formulat cererea. Prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) competenţa materială sau personală: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire
penală; nu vor fi aplicate regulile competenţei personale, ci cele ale competenţei materiale în ipoteza în care
mandatul de supraveghere tehnică este solicitat cu privire la o persoană care are o anumită calitate (de pildă,
membru al guvernului, parlamentar, avocat etc.), dacă din actele de urmărire penală nu rezultă că acesta a
participat la comiterea faptelor investigate la momentul solicitării; în ipoteza în care obiectul investigaţiei in rem
vizează şi o persoană care are o calitatea specială se vor aplica regulile competenţei personale chiar dacă această
persoană este doar făptuitor, iar nu suspect sau inculpat;
c) competenţa teritorială alternativă: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea3.
Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP stabileşte posibilitatea ca orice judecător din cadrul instanţei, atunci când
îndeplineşte funcţia de judecător de drepturi şi libertăţi, să se pronunţe cu privire la încuviinţarea supravegherii tehnice,
iar nu doar preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau al instanţei
corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul sau, în
lipsa preşedintelui, judecătorul desemnat de acesta;
Cererea (referatul) trebuie formulată de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi trebuie să
cuprindă:
1. indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse,
2. numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute 4,
3. indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni pentru care se poate dispune măsura,
4. indicarea faptei şi a încadrării juridice,
5. iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi încuviinţarea ca
organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele
tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice,
6. motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii;
Potrivit art. 140 alin. (2) teza finală NCPP, procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Acest articol trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 287 alin. (2) NCPP potrivit căruia, în cazurile în care procurorul
sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi (...) în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul
urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe
cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul
actelor, în vederea continuării urmăririi penale;
- cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără
citarea părţilor; participarea procurorului este obligatorie-,
- în cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea
cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică pe o durată de cel mult 30 de zile (termen
substanţial, iar nu procedural); întocmirea minutei este obligatorie;- NULITATE IN CAZUL LIPSEI MINUTEI

3
în acest ultim caz sunt avute în vedere situaţiile în care urmărirea penală este realizată de un parchet care funcţionează pe lângă o altă instanţă decât
cea care va judeca în primă instanţă, dar egală în grad cu aceasta, sau atunci când urmărirea penală este efectuată de un parchet care funcţionează pe
lângă o instanţă superioară în grad cu cea care va judeca în primă instanţă şi care are o competenţă teritorială mai extinsă.
4
Se poate solicita încuviinţarea supravegherii tehnice şi dacă persoana vizată de aceasta nu a fost identificată (de pildă, atunci când nu se cunoaşte
identitatea utilizatorului telefonului activat cu o cartelă pre-pay, când supravegherea tehnică poate fi solicitată în funcţie de IMEI-ul telefonului sau doar
după numărul de telefon). Tot astfel, se poate solicita înregis¬trarea audiovideo într-un spaţiu privat unde există suspiciunea că se discută detalii cu
privire la comiterea unei infracţiuni.

97
-încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă simt
cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a elementelor de identificare a fiecărui
telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de
comunicare;
h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea
solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele
tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;
i) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Atunci când judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile legale dispune, prin
încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice.In acest caz o nouă cerere de încuviinţare
a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi cu privire
la condiţiile încuviinţării procedeului probator, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Chiar dacă se menţine acelaşi cadru de fapt sau de drept al investigaţiei, se poate formula şi admite o nouă cerere de
supraveghere tehnică, dacă din activităţile desfăşurate ulterior respingerii primei cereri rezultă întrunirea condiţiilor
procedeului probator, avându-se totodată în vedere şi considerentele pentru care anterior judecătorul nu a încuviinţat
supravegherea tehnică;
- o nouă cerere formulată în considerarea aceloraşi temeiuri şi în baza aceluiaşi material probator va trebui respinsă ca
inadmisibilă;
Incheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică
nu este supusă căilor de atac indiferent de soluţia pronunţată. Cu toate acestea, apreciez că intră în competenţa
judecătorului de cameră preliminară analiza legalităţii încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a încuviinţat
supravegherea tehnică, respectiv a mijloacelor de probă obţinute în urma procedeului probatoriu încuviinţat (de pildă, se
poate constata nulitatea procedeului probatoriu încuviinţat de un judecător de drepturi şi libertăţi cu încălcarea normelor
de competenţă materială sau personală). Judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa de a verifica temeinicia
încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond necesare pentru încuviinţarea
supravegherii tehnice.
1.3.2. Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate (menţinerea temeiurilor iniţiale
ce au fost avute în vedere la dispunerea autorizării, dar şi necesitatea obţinerii de noi informaţii sau a tuturor informaţiilor
necesare ori a eşecului înregistrat în încercarea de a obţine unele informaţii), de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile (termen
substanţial)’, regulile de competenţă din materia emiterii mandatului de supraveghere tehnică se aplică în mod
corespunzător şi în procedura prelungirii procedeului probator;
Dacă, după emiterea mandatului de supraveghere tehnică, din investigaţiile efectuate rezultă noi fapte sau
participarea la comiterea faptei investigate a unor persoane care au o anumită calitate, iar acestea atrag competenţa
materială sau personală a unei instanţe superioare, procurorul care a dispus extinderea urmăririi penale pentru noile fapte
sau persoane va solicita prelungirea supravegherii tehnice judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă
să judece în primă instanţă faptele astfel cum rezultă din actele de urmărire penală de la momentul solicitării prelungirii;
Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP nu mai prevede instituţia reînnoirii mandatului de supraveghere tehnică după
expirarea acestuia, ceea ce conduce la următoarele două concluzii:
a) pentru a se dispune prelungirea măsurii supravegherii tehnice este necesar ca mandatul anterior să nu îşi fi
încheiat încă efectele;
b) b) în cazul în care supravegherea tehnică autorizată/prelungită anterior şi-a încetat efectele, iar durata maximală
a supravegherii tehnice nu a fost atinsă încă în cauză, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi
libertăţi emiterea unui nou mandat de supraveghere tehnică în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 139 NCPP, iar nu prelungirea mandatului de supraveghere tehnică ale cărui efecte au încetat anterior.
In cazul în care se solicită prelungirea măsurii supravegherii tehnice, judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă
în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac; participarea procurorului nu
este obligatorie; întocmirea minutei este obligatorie;

98
 Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică (toate măsurile de suprave-ghere tehnică cumulate, nu fiecare
măsură în parte) cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni (termen
substanţial)’, este posibilă în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană obţinerea unei noi autorizaţii de interceptare,
chiar şi după depăşirea limitei de 6 luni, dar pentru o altă faptă (de pildă, după începerea urmăririi penale pentru săvârşirea
infracţiunii de luare de mită şi dispunerea interceptării convorbirilor telefonice pentru o durată de 6 luni, se constată că
există date şi indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către aceeaşi persoană a unei infracţiuni de trafic de influenţă;
pentru această ultimă infracţiune se poate solicita şi obţine o nouă autorizare de interceptare a convorbirilor inculpatului);
tot astfel, este posibil ca durata supravegherii tehnice într-o cauză să fie mai mare de 6 luni atunci când procedeul probator
a vizat persoane diferite;
Ca excepţie, faţă de caracterul extrem de intrusiv în viaţa privată, măsura supra-vegherii video, audio sau prin
fotografiere în spaţii private, nu poate fi dispusă în aceeaşi cauză cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă pe o
perioadă mai mare 120 de zile (termen substanţial)', însă, dacă măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere
priveşte spaţii publice, poate fi dispusă în aceeaşi cauză cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă pe o perioadă de
cel mult 6 luni (termen substanţial)',
- termenele prevăzute de lege pentru luarea sau prelungirea (inclusiv durata maximă) măsurii supravegherii tehnice sunt
reglementate de lege pentru a apăra drepturi extraprocesuale, cum este dreptul la viaţă privată. Prin urmare, dispoziţiile
art. 271 NCPP se aplică şi în acest domeniu, termenele calculându-se pe zile/luni pline.

1.3.3.Autorizarea supravegherii tehnice de procuror

Ca excepţie:
a) în caz de urgenţă, 5
b) când întârzierea obţinerii mandatului de supraveghere tehnică din partea judecătorului ar
conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor,
c) la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor
d) ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor
acestora,
NCPP a prevăzut posibilitatea ca procurorul să poată autoriza supravegherea tehnică 6, pe o durată de maximum 48 de ore
(de pildă, în ipoteza în care membrii unei grupări infracţionale organizate decid intempestiv să îşi schimbe telefoanele şi
cartele pe care le foloseau pentru a comunica şi să ţină legătura între ei pentru finalizarea activităţii infracţionale prin
intermediul noilor numere de telefon; ori în ipoteza în care, pe parcursul supravegherii tehnice, se constată că persoana
monitorizată foloseşte şi un alt telefon de care organele de urmărire penală nu avuseseră cunoştinţă până în acel moment
etc.);
Procedeul probatoriu poate fi autorizat fie din oficiu, fie ca urmare a unei cereri formulate de persoana vătămată
referitoare la interceptarea şi înregistrarea propriilor comunicări. Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura
de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă:
a) denumirea parchetului;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat ordonanţa;
d) indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura1;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt
cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a elementelor de identificare a
fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem infor¬matic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea
căii de comunicare;
h) semnătura procurorului şi ştampila unităţii de parchet.
Cerinţa generală prevăzută art. 286 alin. (2) lit. d) NCPP cu privire la motivarea ordonanţei se aplică şi în această
materie, procurorul având obligaţia de a motiva necesitatea dispunerii măsurii;
Durata pentru care se poate dispune supravegherea tehnică de către procuror este maximală, ceea ce înseamnă
că procurorul poate lua această măsură şi pe o durată mai scurtă de 48 de ore (termen substanţial)', în toate cazurile durata
pentru care a fost dispusă măsura se calculează potrivit art. 271 NCPP, ora la care aceasta începe şi ora la care se termină
intrând în durata măsurii; deopotrivă, perioada de timp pentru care se dispune măsura trebuie să fie neîntreruptă (nu se

5
Curtea Europeană a apreciat în cauza Blaj c. României că nu se poate reţine o încălcare a dreptului la viaţă privată prin rapoarte doar la faptul că
măsura supravegherii tehnice a fost dispusă în situaţii de urgenţă de către procuror, măsura sa fiind supusă controlului judiciar a posteriori;
6 Dacă în cazul judecătorului de drepturi şi libertăţi art. 140 NCPP prevede că acesta dispune măsura supravegherii tehnice, în ceea ce priveşte

competenţa procurorului, art. 141 NCPP stipulează că acesta autorizează măsura de supraveghere tehnică în cazuri urgente.

99
poate autoriza provizoriu de pildă, înregistrare discuţiilor ambientale purtate pe parcursul unei săptămâni, câte 5 ore pe
zi); In cazul în care procurorul dispune supravegherea tehnică, nu se emite un mandat de supraveghere tehnică de către
acesta, ordonanţa procurorului urmând a fi pusă în executare;
Având în vedere că procurorul poate autoriza, în caz de urgenţă, în aceleaşi con¬diţii ca şi judecătorul de drepturi
şi libertăţi, orice măsură de supraveghere tehnică, rezultă că procurorul poate dispune provizoriu şi cu privire la toate
elementele necesare punerii în executare eficientă a măsurii (de pildă, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau
prin fotografiere în spaţii private, procurorul poate încuviinţa ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private
pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice);
Procurorul nu poate dispune autorizarea, în caz de urgenţă, a tehnicii speciale de investigare, dacă, anterior,
măsura fusese dispusă şi prelungită de judecător cu privire la aceeaşi persoană şi la aceeaşi faptă până la limita de 6
luni/120 de zile, deoarece această autorizare cu caracter excepţional este permisă de legiuitor numai atunci când
întârzierea obţinerii autorizării din partea judecătorului ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală; or, în
aceste circumstanţe, nu se mai poate dispune autorizarea măsurii de către judecător;
După dispunerea măsurii, procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore calculat de la
expirarea măsurii7, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confir¬mării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de
redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate (în mare sunt evidenţiate faptele şi împrejurările
relevante sub aspect probatoriu) şi dosarul cauzei;
Termenul de 24 de ore este un termen procedural de decădere care se calculează pe ore libere (în concret vor fi
26 de ore) şi care nu este susceptibil de prorogare în ipoteza în care expiră într-o zi nelucrătoare; depăşirea acestui termen
va atrage respingerea cererii procurorului de confirmare a măsurii supravegherii tehnice; în această ipoteză ordonanţa
procurorului nu va fi nici confirmată şi nici infirmată, situaţia fiind echivalentă cu cea în care procurorul nu sesizează
judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea confirmării procedeului probator; în acest caz, orice parte sau subiect
procesual poate cere anularea ordonanţei prin care a fost încuviinţat procedeul probator de procuror şi a probelor obţinute
în urma acestuia în condiţiile art. 282 NCPP;
Obligaţia de sesizare a judecătorului de drepturi şi libertăţi subzistă indiferent de rezultatele obţinute în urma
supravegherii tehnice dispuse de procuror, nu doar atunci când în urma procedeului probatoriu dispus au rezultat probe
cu privire la activitatea infracţională investigată; odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separai, pro¬curorul poate
solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140 NCPP;
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului; în cazul
în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, confirmă în termen
de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea
procurorului nu este obligatorie',
Dacă procurorul a solicitat, totodată, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune luarea măsurii
supravegherii tehnice pe o durată de 30 de zile sau poate dispune respingerea acestei din urmă solicitări dacă
supravegherea tehnică nu este necesară şi proporţională cu scopul urmărit', în acest caz procedura se desfăşoară în camera
de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea obligatorie a procurorului',
In ipoteza în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de
lege, infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia (de pildă, în cazul
în care se constată că dispunerea măsurii de supraveghere tehnică de către procuror nu a justificat urgenţa). Procurorul
distruge probele astfel obţinute (inclusiv procesul-verbal de redare rezumativă) şi întocmeşte un proces-verbal în acest
sens; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este
supusă căilor de atac;
Chiar şi în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi a infirmat măsura supravegherii tehnice dispusă de
procuror, acesta poate solicita şi obţine (în aceeaşi zi sau ulterior) încuviinţarea procedeului probatoriu, dacă sunt
îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 139 NCPP.
1.3.4 Inregistrările private
Părţile procesuale, subiecţii procesuali principali sau orice alte persoane (de pildă denunţători) pot efectua
înregistrări ale convorbirilor sau comunicărilor purtate de acestea cu terţii (nu a celor purtate de terţi, în care nu sunt
implicate), fără autorizare din partea procurorului sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi, indiferent de natura
infracţiunii sau de existenţa sau inexistenţa unui proces penal;

7Ora de la care este autorizată supravegherea tehnică poate fi ulterioară orei emiterii ordonanţei de către procuror (cum se întâmplă de cele mai multe
ori în practică).

100
 Această ipoteză prevăzută de art. 139 alin. (3) teza I NCPP asumă faptul că subiecţii acţionează din proprie
iniţiativă sau la indicaţiile unei alte persoane, înregis-trându-şi propriile comunicări, iar nu la iniţiativa sau sub
coordonarea organelor de urmărire penală, caz în care aceştia, plasându-se în postura unor agenţi ai statului, este necesară
autorizarea procurorului (în cazuri urgente) sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi, în lipsa căreia proba este nelegal
obţinută8; relevantă în acest sens este cauza M.M. c. Olandei9 în care conversaţiile reclamantului au fost înregistrate, la
sugestia procurorului, de către o persoană ce se considera victima infracţiunii de atentat la pudoare săvârşită de către
reclamant. Astfel, la telefonul victimei a fost branşat de organele de poliţie un sistem de înregistrare, iar în locuinţa sa a
fost instalat un sistem de înregistrare, fiindu-i sugerat acesteia să canalizeze discuţiile cu reclamantul către avansurile
sexuale pe care acesta i le făcea, în vederea obţinerii de probe în acuzarea reclamantului. în acest context (asemănător ca
problematică cu cel din cauza A c. Franţei), Curtea Europeană a apreciat că „există o ingerinţă a autorităţilor în dreptul la
viaţă privată, prin utilizarea persoanelor private în scopul obţinerii de probe în procesele penale, chiar dacă acestea aveau
posibilitatea de opţiune cu privire la efectuarea înregistrării fără implicarea autorităţilor, dispuneau de dreptul de dispoziţie
asupra materialelor înregistrate sau aveau controlul desfăşurării discuţiilor. S-a apreciat că, în acest context, o concluzie
contrară ar permite autorităţilor ce efectuează ancheta să evite responsabilităţile ce le incumbă potrivit Convenţiei
europene prin utilizarea agenţilor privaţi”. Curtea Europeană a constatat că ingerinţa „nu era prevăzută de lege”, întrucât
dreptul intern impunea ca pentru înregistrarea sau interceptarea datelor transmise prin intermediul infrastructurii de
telecomunicaţii să existe o anchetă preliminară, precum şi un mandat emis de judecătorul de instrucţie, condiţii care nu
erau satislăcute în cauză. Tot astfel, în cauza Van Vondel c. Olandei, instanţa europeană a reţinut că înregistrarea
convorbirilor telefonice private purtate de reclamant cu un terţ (partener de afaceri), efectuată de către acesta din urmă,
prin folosirea echipamentelor tehnice ale poliţiei, constituie o ingerinţă în viaţa privată şi/sau a corespondenţei (în sensul
de comunicare telefonică), ce este imputabilă autorităţilor, dacă nu este prevăzută de lege. Curtea Europeană a reiterat
că înregistrarea convorbirilor telefonice particulare de către partenerul de discuţie şi utilizarea, cu caracter privat, a
acestora nu este per se incompatibilă cu prevederile art. 8, dacă este efectuată cu mijloace private. Această situaţie
trebuie distinsă de monitorizarea şi înregistrarea convorbirilor efectuate de către o persoană privată, cu conivenţa şi
suportul tehnic din partea autorităţilor, în scopul folosirii acestor date într-o anchetă penală;
De asemenea, pot fi folosite în procesul penal, chiar dacă au fost efectuate fără autorizaţie: înregistrările în mediul
ambiental efectuate de părţi sau de orice alte persoane cu privire la propriile comunicări sau înregistrările de imagini
efectuate de părţi sau alte persoane, precum şi orice alte înregistrări dacă nu sunt interzise de lege [art. 139 alin. (3)
NCPP]; de pildă, pot fi folosite în procesul penal înregistrările de imagini efectuate de camerele de luat vederi ale unui
supermarket sau cele plasate în holul unui bloc de locuinţe, de camerele de supraveghere a traficului utilizate de organele
poliţiei rutiere etc.

1.4.Efectuarea, certificarea, arhivarea şi conservarea supravegherii tehnice

Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de
cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului'.Prin DCC nr.
51/2016 instanţa de contencios constituţional a apreciat că dispoziţiile art. 142 alin. (1) NCPP sunt neconstituţionale,
întrucât permit punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de alte organe specializate ale statului care
nu sunt organe de urmărire penală; astfel, s-a apreciat că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de
supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare,
conform art. 30 NCPP, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine
avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) NCPP; această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa
includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) NCPP, a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în
cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale',
- trecând peste faptul că instanţa de contencios constituţional a admis o excepţie de neconstituţionalitate
inadmisibilă1 2, a şi depăşit limitele competenţei sale funcţio-
1 A se vedea CtEDO, hotărârea din 25 octombrie 2007, în cauza Van Vondel c. Olandei, parag. 49-55.
2 în cauză supravegherea tehnică fusese efectuată în anii 2004-2006 în temeiul art. 911 şi art. 912 C.proc.pen. din
1968, iar nu în baza NCPP; dispoziţiile art. 911 şi art. 912 C.proc.pen.

nale dând indicaţii instanţelor judecătoreşti despre efectele acestei decizii; astfel, Curtea Constituţionala a constatat că
„nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau
relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi art. 282 NCPP. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca
procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 NCPP, inclusiv a celor referitoare la

8
In acelaşi sens, R. Slăvoiu, op. cit, p. 303.
9
A se vedea CtEDO, hotărârea din 8 aprilie 2003, în cauza M.M. c. Olandei, parag. 36-46.

101
organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în
consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) NCPP. In plus, s-au mai arătat
următoarele: „cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al
deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui
act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor
definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul
instanţelor de judecata1'’. Faţă de aceste considerente extralegale se impun a fi realizate următoarele precizări:
a) normele de procedură sunt suspuse principiului activităţii (tempus regit actum), neputând fi aplicate regulile
din materia dreptului substanţial referitoare la retroactivitatea legii mai favorabile; astfel, legalitatea actului
procesual sau procedural efectuat ori a probei administrate se va evalua în funcţie de legea în vigoare la
momentul întocmirii actului sau administrării probei;
b) DCC nr. 51/2016 nu poate produce efecte mai extinse decât o decizie legislativă de modificare sau abrogare
a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) NCPP;
c) spre deosebire de efectele deciziei de neconstituţionalitate care se produc numai pentru viitor, efectele
nulităţii se produc ex tune, însă presupun ca actul procesual/procedural să fie fost ab initio nelegal întocmit
sau ca proba să fie fost iniţial nelegal administrată',
d) excluderea probelor rezultate în urma punerii în aplicare a procedeului probatoriu al supravegherii tehnice
anterior datei de 14 martie 2016 de către alte organe specializate ale statului (prin intermediul Centralul
Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii) doar ca efect al DCC
nr. 51/2016 reprezintă în fapt o aplicare retroactivă a Deciziei Curţii Constituţionale care produce doar efecte
ex nune potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie;
e) atât DCC nr. 51/2016, cât şi O.U.G. nr. 6/2016 [prin care au fost modificate dispoziţiile art. 142 alin. (1)
NCPP] au fost publicate în aceeaşi zi şi în aceleaşi Monitor Oficial (nr. 190 din 14 martie 2016). In acest
context, sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 712/2014 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora
,.remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în
Monitorul Oficial al României determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul
activ al legislaţiei, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie”;
f) DCC nr. 51/2016 nu poate fi considerată drept un caz sui generis de repunere în termenul de a invoca
nulităţile prevăzute de art. 282 NCPP.
Potrivit art. 142 alin. (1) NCPP astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 6/2016, procurorul pune în executare
supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organele de cercetare penală (speciale sau ale poliţiei
judiciare) sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei (desemnaţi ca organe de cercetare penală1)', în cazul în care
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, acesta poate dispune delegarea activităţii de punere în
executare a mandatelor de supraveghere tehnică organelor de cercetare penală.Astfel, pentru realizarea activităţilor de
supraveghere tehnică în cadrul Ministerului Public pot funcţiona, prin detaşare, ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară, sub
directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor aprobate potrivit legii; 10
Potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992, organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare
penală, dar pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere
tehnică;

10
în doctrină [M. Bulancea, R. Slăvoiu, în M. Udroiu (coord.), op. cit., ed. 2, p. 691] s-a arătat că: „pot pune în executare mandate de supraveghere
tehnică lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul Poliţiei Române (spre exemplu, din cadrul Direcţiei de Investigaţii Criminale, Direcţiei de Investigare
a Criminalităţii Economice, Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate, Direcţiei de Operaţiuni Speciale, precum şi din cadrul structurilor
subordonate acestora), lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie [potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 120/2005 privind
operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, aceştia au competenţa să efectueze actele de cercetare
penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, săvârşite de personalul MAI], lucrătorii de poliţie judiciară
din cadrul Poliţiei de Frontieră [desemnaţi în condiţiile art. 23 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române],
Legea nu impune ca organul care pune în executare supravegherea tehnică să facă parte din aceeaşi structură cu cel care instrumentează cauza, pentru
această activitate procurorul apelând la mecanismul procesual al delegării (spre exemplu, procurorul poate dispune ca supravegherea tehnică într-o
cauză instrumentată la nivelul Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Economice să fie efectuată, prin delegare, de un lucrător de poliţie judiciară,
specializat, din cadrai Direcţiei de Operaţiuni Speciale). La nivelul D.N.A., mandatele de supraveghere tehnică se pun în executare de ofiţerii şi agenţii
de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei. Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică obţinute de procurorii D.I.I.C.O.T. se realizează fie
de ofiţeri şi agenţi detaşaţi la Direcţie special în acest scop [art, 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea D.I.I.C.O.T.,
precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative], fie de ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din cadrai structurilor specializate în
combaterea criminalităţii organizate din cadrai Poliţiei Române. Apreciem că personalul Direcţiei Generale de Protecţie Internă nu poate dobândi
calitate de organ al poliţiei judiciare, întrucât nu poate efectua acte de cercetare penală [art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 76/2016 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă a Ministerului Afacerilor Interne], Prin urmare, ofiţerii acestei Direcţii nu pot pune
în executare nici mandatele de supraveghere tehnică emise în cauze penale”.

102
 Potrivit art. 66 din Legea nr. 304/2004, republicată, Ministerul Public este autorizat să deţină şi să folosească
mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la
infracţiunile date în competenţa parchetelor, în condiţiile legii;
Potrivit art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002, D.N.A. este autorizată să deţină şi să folosească mijloace adecvate
pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la faptele de compţie prevăzute în Legea nr.
78/2000, cu modificările ulterioare, în condiţiile legii. în cadrul D.N.A. funcţionează un serviciu tehnic care are în
componenţă Biroul tehnic şi Biroul de telecomunicaţii, având, printre altele, următoarele atribuţii: asigurarea punerii în
executare, inclusiv prin serviciile şi structurile specializate, a autorizaţiilor de interceptare şi înregistrare a convorbirilor,
comunicărilor şi imaginilor sau întreţinerea mijloacelor tehnice proprii;
Pentru realizarea activităţilor de supraveghere tehnică procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii
specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea
şi confi¬denţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”;
Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului sau de orice tip de comunicare de pildă, Orange, T-Mobile, Digi, Vodafone etc.) sunt obligaţi să
colaboreze cu procu¬rorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele
competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supra¬veghere tehnică;
Serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informa¬ţiilor au obligaţia de a pune, de
îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în
legătură cu săvâr¬şirea infracţiunilor;
Pentru relaţia cu furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului, Centrul Naţional de Interceptare a
Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii este desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii
în domeniul securităţii naţionale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit şi
independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice constând în interceptarea
comunicaţiilor. Condiţiile concrete de acces la sistemele tehnice al organelor judiciare se stabilesc prin protocoale de
cooperare încheiate de Serviciul Român de Informaţii cu Ministerul Public, Minis¬terul Afacerilor Interne, precum şi cu
alte instituţii în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea organe de cercetare penală speciale; Persoanele care sunt chemate
să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub
sancţiunea legii penale;
Supravegherea tehnică poate fi
a) continuă (de pildă, în cazul interceptării şi înre-gistrării convorbirilor telefonice) sau
b) secvenţială (cum ar fi în cazul înregistrărilor audio sau audiovideo efectuate în mediul ambiental
de organele de urmărire penală pentru valorificarea momentelor operative);
Pe parcursul perioadei autorizate pot fi puse în aplicare tehnicile speciale de supraveghere; în cazul în care prin
mandatul de supraveghere tehnică s-a dispus accesul la un sistem informatic în perioada prevăzută în mandat, pot fi
obţinute atât datele informatice existente (trecute sau prezente), cât şi cele viitoare, în limita mandatului;
In cazul supravegherii tehnice în mediu ambiental este posibil ca tehnica să fie montată pe corpul sau
îmbrăcămintea unuia dintre participanţii la discuţie cu acceptul acestuia (martor denunţător, colaborator, investigator sub
acoperire etc.); în această ipoteză este necesară întocmirea unui proces-verbal cu privire la operaţiunea de instalare a
dispozitivelor de înregistrare;
Exportul rezultatelor activităţii de supraveghere tehnică de la furnizor către orga¬nele judiciare se poate realiza
zilnic sau la un interval de timp pe parcursul man¬datului ori chiar la finalul mandatului; nu este exclus ca organele
judiciare să poată urmări în timp real activităţile sau convorbirile persoanei supravegheate tehnic în scopul conturării
operative în mod eficient a planului de acţiune;
Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică, înainte de expirarea duratei mandatului, dacă
nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul
(de pildă, în cazul în care un traficant internaţional de droguri cu privire la care exista o suspiciune rezonabilă că va aduce
în ţară o cantitate importantă de cocaină, decide să renunţe temporar la această activitate ca urmare a intervenţiei unor
probleme serioase de sănătate);
Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu
contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează la sediul
parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori
completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că, totuşi, o parte dintre acestea
privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de
către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens;
În vederea asigurării integrităţii datelor obţinute prin procedeul probatoriu al supravegherii tehnice, NCPP
prevede că orice persoană autorizată care realizează acti-vităţi de supraveghere tehnică, în baza prezentei legi, are
posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, utilizând o
semnătură electronică extinsă1 bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat;
103
tot astfel, orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, în baza prezentei
legi, are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând şi o semnătură electro 11nică extinsă bazată pe un certificat
calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei
autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise;
Deopotrivă, orice persoană autorizată care primeşte date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, în
baza prezentei legi, are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea
datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de
certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate; fiecare persoană care certifică datele
sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea şi integritatea acestor date; procedura este facultativă,
fiind condiţionată de deţinerea de către organul judiciar a unui certificat eliberat de către un furnizor de servicii de
certificare acreditat;
În cazul în care, cu ocazia accesului la un sistem informatic, au fost identificate date informatice, procurorul
poate dispune, prin ordonanţă: a) realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice; b) suprimarea accesării
sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic. Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea;
Potrivit art. 143 alin. (1) NCPP, în cazurile în care procurorul supraveghează activitatea de urmărire penală,
acesta sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică
(încuviinţată de judecător sau dispusă de procuror), în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc
fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale
suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt
cunoscute sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi
data şi ora la care s-a încheiat; acest proces-verbal nu este supus obligaţiei certificării pentru autenticitate de către
procuror,
În cazurile în care procurorul are obligaţia de a efectua urmărirea penal trebuie să întocmească personal un
proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică; procurorul poate delega această activitatea organului de
cercetare penală; întocmirea proceselor-verbale de redare a activităţii de supraveghere tehnică de orga¬nele de cercetare
penală în lipsa delegării dispuse de procuror poate atrage incidenţa sancţiunii nulităţii relative în condiţiile art. 282 NCPP;
La procesul-verbal în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supra-veghere tehnică efectuate se
ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care12 conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică care au legătură
cu cauza1. Suportul sau o copie certificată2 a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat,
şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile
de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat,
la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei;
Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conţine
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original
şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un
certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a
persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor;
potrivit art. 143 alin. (4) NCPP, convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care
privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către
procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea
acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces,
numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări.

11 Potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001, republicată: semnătură electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii: aj este legată în mod unic de semnatar; b) asigură identificarea semnatarului; c) este creată prin mijloace controlate
exclusiv de semnatar; d) este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este
identificabilă”
12 Potrivit NCPP, suportul care conţine rezultatul tuturor activităţilor de supraveghere tehnică se poate obiectiva în orice mijloc de stocare (de pildă,

disc optic, memory stick), în cazul în care se dispune trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau acord de recunoaştere a vinovăţiei suportul va rămâne
la unitatea de parchet până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Dacă procurorul dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, suportul este
trimis spre arhivare la sediul instanţei.

104
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror13; lipsa certificării pentru autenticitate poate atrage
sancţiunea nulităţii relative în condiţiile art. 282 NCPP;14
Înregistrările audio sunt redate numai în măsura în care acestea sunt clare, inte-ligibile (în celelalte cazuri se va
face menţiunea „neinteligibil”);15
Înregistrările de imagini (atât cele efectuate prin filmare, cât şi cele prin fotogra¬fiere) sunt redate în planşe foto,
care fac parte integrantă din procesul-verbal întocmit de organele de urmărire penală;în cazul în care convorbirile sau
comunicările sunt efectuate în altă limbă decât cea română, redarea în procesul-verbal trebuie efectuată numai în limba
română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia păstrării confidenţialităţii informaţiilor traduse;
După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre
activităţile efectuate, având în vedere că acesta este orga¬nul care a autorizat supravegherea tehnică;
Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal
prevăzut la art. 340 NCPP sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează, de îndată, despre aceasta pe judecătorul
de drepturi şi libertăţi care a autorizat supravegherea tehnică; judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea
suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prm arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu
asigurarea confidenţialităţii;
Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare
a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a pro-cesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se
conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei, la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii;
Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu
contribuie la identificarea ori localizarea persoa¬nelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale se arhivează la sediul
parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori
completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe sau orice alte date din care rezultă că totuşi o parte
dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării (de pildă, în cazul în care inculpatul arată că nu au fost depuse
la dosar toate înregistrările convorbirilor telefonice purtate pentru ca instanţa să îşi formeze o imagine de ansamblu cu
privire la situaţia de fapt din cauză);
După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror ori de organul de
cercetare penală delegat de acesta, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
1.5.Informarea persoanei supravegheate
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are, în principiu, obligaţia procedurală pozitivă de
a informa, în scris, în cel mult 10 zile (termen substanţial), pe fiecare subiect al unui mandat, despre măsura de
supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa;
După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul
proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul
trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate
din activitatea de supraveghere tehnică; termenul de formulare a cererii este de 20 de zile (termen procedural) de la data
comunicării informării scrise; acest drept aparţine numai persoanei vizate de mandatul de supraveghere tehnică, nu şi
persoanelor cu care aceasta a avut convorbiri sau comunicări care nu sunt vizate de mandat;
Ca excepţie, potrivit art. 145 alin. (4) NCPP, procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, în termenul de
10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică, amânarea efectuăm informării sau, după efectuarea informării,
amânarea prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de
redare ca urmare a formulării unei cereri de consultare a dosarului, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
Amânarea informării/prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-
verbale de redare se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei; aşadar,
cel târziu înainte de dispunerea unei soluţii în cauză, procurorul are obligaţia de a informa persoana care a fost

13
Datele cu privire la care organul de urmărire penală apreciază că nu au legătură cu cauza (de pildă, cele care ţin strict de viaţa privată)
se păstrează la sediul parchetului. Instanţa poate solicita înaintarea acestora în vederea analizării în cazul în care există suspiciunea că
acestea pot conţine probe relevante în apărare.
14
Copia certificată a suportului va conţine rezultatul tuturor activităţilor de supraveghere tehnică (copie integrală a suportului). NCPP
a stipulat necesitatea efectuării unei copii certificate a suportului având în vedere că datele cu privire la supravegherea tehnică aflate
pe copia certificată pot fi folosite în altă cauză sau într-un dosar disjuns din cauza în care s-a emis mandatul de supraveghere tehnică.
15
în cazul înregistrărilor efectuate de părţi cu privire la proprii comunicări procesul-verbal de redare atestă constatările persoanele ale
organului de urmărire penală cu privire la conţinutul datelor stocate, neexistând o obligaţie legală de certificare a autenticităţii de către
procuror.

105
supravegheată tehnic şi de a-i pune acesteia la dispo¬ziţie, pentru consultare, activităţile de supraveghere tehnică ori
procesele-verbale de redare a supravegherii tehnice',
Dispoziţiile art. 145 alin. (4) NCPP constituie o excepţie şi de la regula generală referitoare la dreptul la consultarea
dosarului prevăzută de art. 94 alin (4) teza a H-a NCPP în ceea ce priveşte componenta prezentării suporturilor pe care
sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare ca urmare a cererii de consultare a
dosarului formulată de inculpat. Această excepţie este conformă cu jurisprudenţa Curţii Europene. In acest sens, în cauza
Asociaţia pentru Integrarea Europeană şi Drepturile Omului şi Ekimdzhiev c. Bulgariei1, s-a arătat că autorităţile trebuie
să informeze persoana supusă măsurii de supraveghere de îndată ce informarea poate fi efectuată după terminarea
supravegherii, fără însă a prejudicia scopul pentru care aceasta a fost dispusă;
În data de 6 aprilie 2017, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145
NCPP, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care
nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională; şi această decizie se înscrie în suita eclectică a deciziilor instanţei de
contencios constituţional în materie procesual penală; surprinzător la această soluţie este faptul că instanţa de contencios
constituţional a declarat neconstituţional o dispoziţie procedurală care se referea la doar la informarea persoanei
supravegheate despre faptul că a fost obiectul procedeului probatoriu (fără vreo referire la modalităţile de contestare a
măsurii), pe motiv că reglementarea actuală a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice
determină excluderea celorlalte persoane, altele decât inculpatul, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea
de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să realizeze un control a posteriori a legalităţii măsurii
supravegherii tehnice; dincolo de faptul că toate părţile şi subiecţii procesuali principali potcontesta în procedurile din
faţa judecătorului de cameră preliminară legalitatea probelor administrate de organele de urmărire penală, CtEDO
afirmase încă din februarie 2015 faptul că respectarea exigenţelor dreptului la viaţă privată implică necesitatea asigurării
in concreto a posibilităţii contestării procedeului probatoriu de către orice persoană care a suferit o ingerinţă în dreptul la
viaţă privată; până la publicarea motivării decizie, prin raportare la motivele sumare oferite de Curtea Constituţională în
comunicatul de presă, considerăm că este posibil ca prin această hotărâre, instanţa de contencios constituţional să fi
urmărit considerentele deciziei CtEDO din cauza Pruteanu c. României (care oricum era obligatorie pentru autori¬tăţile
judiciare naţionale) şi nu şi-a putut înfrâna pornirile de legiuitor pozitiv; în orice caz, astfel de hotărâri relevă cât de
departe este Curtea Constituţională de standardele de raţionament şi de motivare ale instanţelor de contencios
constituţional din unele state europene cu care ar dori să fie asemănată.
1.6. Valoarea probantă a supravegherii tehnice
- Mijlocul de probă care rezultă în urma procedeului probatoriu al supravegherii tehnice este procesul-verbal în
care sunt redate activităţile de supraveghere tehnică efectuate;suportul care conţine rezultatul activităţilor de
supraveghere tehnică constituie mijlocul material de probă;
- Procesele-verbale în care sunt redate convorbirile telefonice dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o
asistă în proces nu pot fi folosite ca mijloace de probă decât dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii
concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele pentru
care se poate dispune supravegherea tehnică, deoarece, în acest caz, nu se mai poate vorbi de o activitate
desfăşurată de avocat în limitele legale ale exercitării dreptului la apărare;
- procesele-verbale de redare a activităţii de supraveghere tehnică sunt supuse principiului liberei aprecieri a
probelor; au aceeaşi valoare probantă ca orice alt mijloc de probă, putând fi reţinute de către organele judiciare
la stabilirea situaţiei de fapt dintr-o cauză penală sau înlăturate motivat;
- datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală indiferent dacă că
aceasta îl priveşte pe subiectul mandatului de supraveghere tehnică ori pe o altă persoană, dacă din cuprinsul
acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni
dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) NCPP; în acest caz, procurorul va dispune, prin ordonanţă, ca datele
obţinute prin supravegherea tehnică dispusă într-un dosar să fie trimise în scopul de a fi folosite şi în cealaltă
cauză, fie că aceasta se află pe rolul aceleiaşi unităţi de parchet sau la altă unitate de parchet (de pildă, procurorul
din cadrul parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune ca datele rezultate din
supravegherea tehnică dispusă într-un dosar al său să fie trimise la o cauză înregistrată pe rolul D.I.I.C.O.T.
deoarece au legătură cu investigaţia efec¬tuată de acest parchet specializat; sau într-un dosar de crimă organizată
şi contrabandă instrumentat de D.I.I.C.O.T., cu ocazia interceptărilor de convorbiri telefonice rezultă date cu
privire la comiterea unor acte de corupţie de diferiţi funcţionari din cadrul administraţie publice centrale; aceste
date pot fi puse la dispoziţia D.N.A. pentru ca această unitate specializată să desfăşoare activităţile investigative
referitoare la infracţiunile de corupţie);
- instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, poate dispune expertiza tehnică a echipamentelor
folosite pentru realizarea interceptării sau a înre¬gistrării, respectiv expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii ori
a imaginilor înregistrate.

106
§2. Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
2.1.Noţinne. Condiţii
Este procedeul probatoriu prin care sunt reţinute, predate sau percheziţionate scrisorile, trimiterile poştale sau
obiectele1 trimise (din ţară sau străinătate) oii primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită
că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate
acestuia.Procedeul probator poate fi autorizat indiferent dacă serviciul de curierat func-ţionează legal sau nu are
autorizaţiile necesare;
Pot fi reţinute, predate sau percheziţionate fie scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise de făptuitor,
suspect sau inculpat, fie cele al cărei destinatar este făptuitorul, suspectul sau inculpatul, în acest din urmă caz
neprezentând importanţă cine este expeditorul corespondenţei (de pildă, un coinculpat, un martor, chiar bun adresat, aflat
în forma finală în care urmează să fie transportat şi livrat la adresa indicată de expeditor. Pe lângă trimiterile de
corespondenţă, în această categorie sunt incluse, de exemplu, cărţile, cataloagele, ziarele, periodicele, coletele poştale
care conţin bunuri cu sau fără valoare comercială şi mandatele poştale pe suport hârtie
Pentru a se dispune reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a obiectelor trebuie îndeplinite
următoarele condiţii-.
a. să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
- această măsură se poate dispune numai în cursul urmăririi penale-, potrivit NCPP, în condiţiile în care sesizarea
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege orga¬nele de urmărire penală dispun începerea urmăririi penale cu
privire la faptă;
- nu prezintă importanţă forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea nici dacă aceasta a rămas în fază
tentată, ori a fost consumată sau comisă în formă continuată. Deopotrivă, nu prezintă importanţă pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiune.
b. reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a obiectelor să fie necesară şi proporţională cu
restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale (principiul proporţionalităfii);
- pentru a se aprecia exigenţa de necesitate şi proporţionalitate trebuie avute în vedere particularităţile cauzei,
importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii.
c. probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor să presupună dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare
(principiul subsidiarităţii).
- legiuitorul impune autorităţilor să verifice dacă alte mijloace, mai puţin intruzive în viaţa privată, ar putea să fie
utilizate pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor la infracţiune,
dacă sunt apte să conducă la aceleaşi rezultate şi dacă folosirea acestora nu ridică obstacole semnificative de
ordin practic;
- ca excepţie, în vederea asigurării confidenţialităţii raportului avocat-client, precum şi a dreptului la apărare, este
interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în
raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără. Totuşi, se va putea
dispune reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat
şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără dacă în cauză există date că avocatul
săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea uneia dintre următoarele infracţiuni: infracţiuni contra securi¬tăţii naţionale
prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de
arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de
falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de liber¬tate,
de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie,
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin
sisteme informatice sau niijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

2.2. Procedura de emitere a mandatului de reţinere, predare şi perchezi- tionare a trimiterilor poştale
de judecătorul de drepturi şi libertăţi
Competenţa dispunerii măsurii reţinerii, predării şi percheziţionării corespondenţei aparţine judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
formulat cererea;Prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) competenţa materială sau personală: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală; nu vor fi aplicate
regulile competenţei personale, ci cele ale competenţei materiale în ipoteza în care reţinerea, predarea şi percheziţionarea

107
trimiterilor poştale este sohcitată cu privire la o persoană care are o anumită calitate (de pildă, membru al guvernului,
parlamentar, avocat etc.), dacă din actele de urmărire penală nu rezultă că acesta a participat la comiterea faptelor
investigate la momentul solicitării; în ipoteza în care obiectul investigaţiei in rem vizează şi o persoană care are o calitatea
specială se vor aphca regulile competenţei personale, chiar dacă această persoană este doar făptuitor, iar nu suspect sau
inculpat;
c) competenţa teritorială alternativă: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
Autorizarea procedeului probatoriu se dispune la cererea procurorului care efec-tuează sau supraveghează
urmărirea penală, care trebuie să cuprindă: numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune
măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice, motivarea
caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătomlui de drepturi şi
libertăţi;
Cererea prin care se solicită încuviinţarea reţinerii, predării şi percheziţionării trimiterilor poştale se soluţionează
de judecătorul de drepturi şi libertăţi în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, însă cu participarea
obligatorie a procurorului, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac, indiferent de soluţia dispusă; întocmirea
minutei este obligatorie;
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune admiterea cererii
procurorului şi emite de îndată mandatul de reţinere, predare şi percheziţionate a trimiterilor poştale',Reţinerea, predarea
şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel
mult 30 de zile; Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă:
d. denumirea instanţei;
e. data, ora şi locul emiterii;
f. numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis man¬datul;
g. indicarea măsurii concrete încuviinţate;
h. perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
i. numele persoanei supuse măsurii ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
j. semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin
încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a reţinerii, predării şi percheziţionării trimiterilor poştale; în acest caz, o
nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi',
Măsura reţinerii, predării şi percheziţionării corespondenţei sau a trimiterilor poştale poate fi prelungită, pentru
motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a
procurorului, fiecare prelungire neputănd depăşi 30 de file (termen substanţial) ; judecătorul de drepturi şi libertăţi se
pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. întocmirea minutei
este obligatorie; durata totală a măsurii, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză,
6 luni (termen substanţial).
2.3.Autorizarea reţinerii, predării şi percheziţionării trimiterilor poştale de către procuror în cazuri
urgente
Ca şi în cazul supravegherii tehnice, cu caracter de excepţie, procurorul care supraveghează sau efectuează
urmărirea penală poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore (termen substanţial), reţinerea, predarea şi
percheziţionarea trimiterilor poştale atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;

a. măsura să fie necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertă¬ţilor fundamentale, date

fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea
infracţiunii;
b. probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor să presupună dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori ar exista un pericol pentru sigu¬ranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
c. să existe o situaţie de urgenţă, iar obţinerea mandatului judecătorului de drep¬turi şi libertăţi de reţinere,
predare şi percheziţionare a trimiterilor poştale ar con¬duce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la
pierderea, alterarea sau distru¬gerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane.
Și în ipoteza în care măsura este autorizată de procuror, este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea
corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice
altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte
săvârşirea uneia dintre următoarele infracţiuni: infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi
108
speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism,
de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsi¬ficare de instrumente de plată electronică, contra
patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al
infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor finan¬ciare ale Uniunii Europene,
al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme infor¬matice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează reţinerea, predarea şi perche-ziţionarea corespondenţei sau a
trimiterilor poştale trebuie să cuprindă:
a. denumirea parchetului;
b. data, ora şi locul emiterii;
c. numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat ordonanţa;
d. indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e. perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f. numele persoanei supuse măsurii ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g. semnătura procurorului şi ştampila parchetului.
Cerinţa generală prevăzută art. 286 alin. (2) lit. d) NCPP cu privire la motivarea ordonanţei se aplică şi în această
materie, procurorul având obligaţia de a motiva necesitatea dispunerii măsurii dispuse. Durata pentru care se poate
dispune reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale de către procuror este maximală, ceea ce înseamnă că
procurorul poate lua această măsură şi pe o durată mai scurtă de 48 de ore; în toate cazurile durata pentru care a fost
dispusă măsura se calculează potrivit art. 271 NCPP, ora la care aceasta începe şi ora la care se termină intrând în durata
măsurii; deopotrivă perioada de timp pentru care se dispune măsura trebuie să fie neîntreruptă.În cazul în care procurorul
dispune reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale nu se emite un mandat de către acesta, ordonanţa
procurorului urmând a fi pusă în executare;
Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expi¬rarea măsurii (termen procedural de
decădere), judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă
sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte
procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confir¬mării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare
rezumativă a activităţilor efectuate şi dosarul cauzei.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea
părţilor;
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respec¬tate condiţiile prevăzute de lege,
infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge
probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens;
Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi
autorizarea reţinerii, predării şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale, care urmează să fie trimise sau
primite;
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este
supusă căilor de atac.

2.4.Punerea în executare a mandatului de reţinere, predare şi perche-ziţionare a trimiterilor poştale

Unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi de transport
sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care
se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror;
Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au legătură cu cauza se
restituie destinatarului.

2.5.Informarea persoanei ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi
percheziţionate
După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul trebuie să informeze, în cel mult 10 zile (termen substanţial),
în scris, pe fiecare subiect al unui mandat prin care s-a dispune reţinerea, ridicarea şi percheziţionarea corespondenţei,
despre măsura ce a fost luată în privinţa sa;
După momentul informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi
percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.Procurorul poate să amâne motivat efectuarea
informării sau a prezentării rezulta-telor activităţii investigative ori aproceselor-verbale, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

109
c)dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
Amânarea se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

§3. Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor

3.1.Noţiune. Condiţii
Prin utilizarea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă
identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare (de pildă, din cadrul Direcţiei de
Operaţiuni Speciale sau a Direcţiei Generale Anti- corupţie). Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP prevede că în cazul
investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca investigatori sub
acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea
asigurării securităţii naţionale;
Colaboratori pot fi orice persoane (de pildă, martori-denunţători, lucrători opera¬tivi din cadrul organelor de stat
care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale, foşti consumatori de
droguri etc.) care înţeleg să ajute organele judiciare în activităţile investigative desfăşurate în vederea descoperirii
infracţiunilor; potrivit NCPP, colaboratorii pot fi folosiţi în cadrul inves¬tigaţiilor penale vizând aceleaşi categorii de
infracţiuni cu privire la care pot fi autorizaţi şi investigatorii sub acoperire;
Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a. a fost începută urmărirea penală;
a) potrivit NCPP, autorizarea investigatorilor sub acoperire poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale
care, în condiţiile noii codificări, presupune etapa de investigare a faptelor.
b. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii
naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de
droguri, de efectuare de opera¬ţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte
psihoac- tive, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de
finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de
instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace
de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de
corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare
ale Uniunii Europene, ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau
mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură
cu infracţiunile enumerate mai sus.
b) Prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost extinsă sfera infracţiunilor enumerate explicit pentru care se poate dispune
autorizarea investigatorilor sub acoperire fiind incluse şi toate infracţiunile în legătură cu efectuarea de operaţiuni
ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (prevăzute de Legea nr.
194/2011). toate infracţiunile privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive (art. 342-347 NCP), precum şi toate infracţiunile de trafic şi exploatarea persoanelor
vulnerabile (art. 209-217 NCP), în considerarea faptului că pentru unele dintre acestea legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de 7 ani;
c) Pe de o parte, trebuie să existe indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni (tentativă pedepsibilă,
fapt consumat sau fapt epuizat) sau, pe de altă parte, indicii temeinice care să conducă la concluzia pregătirii
săvârşirii unei infracţiuni;
d) În acest ultim caz, NCPP, legitimând caracterul pro-activ al anchetei, nu face nicio referire cu privire la formele
infracţiunii, astfel că, şi în cazul existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii unor acte
preparatorii sau a unei tentative neincriminate, s-ar putea autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire1;
e) Nu prezintă importanţă dacă infracţiunea a rămas în fază tentată, ori a fost consumată sau comisă în formă
continuată.Potrivit art. 32 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române,
republicată1 2, în vederea obţinerii de date şi informaţii cu privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de
persoane suspectate de pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni grave sau cu moduri de operare deosebite,
precum şi pentru identificarea, căutarea, localizarea şi/sau prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii,
Poliţia Română poate folosi informatori; sursele de informare, meto¬dele şi mijloacele activităţii de culegere a
informaţiilor au caracter confidenţial şi nu pot fi dezvăluite de nimeni în nicio împrejurare. Excepţie fac cazurile
în care îndatoririle funcţiei, nevoile justiţiei sau legea impune dezvăluirea lor. în aceste situaţii dezvăluirea se va
face, după caz, cu asigurarea protecţiei necesare;

110
 f) Această condiţie este expresia principiului proporţionalităţii ce trebuie să existe între gravitatea infracţiunii ce s-
a săvârşit sau se pregăteşte a fi săvârşită, pentru care se desfăşoară ancheta şi utilizarea investigatorilor sub
acoperire.
c. măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertă¬ţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea
infracţiunii;
d. probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpa¬tului nu ar putea fi obţinute
în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol
pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
g) este astfel reglementat principiul subsidiaritâţii măsurii, subliniind caracterul de excepţie al acesteia, întrucât nu
este adecvat ca o parte însemnată a probaţiunii dintr-o cauză să fie reprezentată de acte ale investigatorilor sub
acoperire;
h) autorizarea investigatorilor sub acoperire este subsidiară şi prin raportare la alte procedee probatorii supuse ele
însele testului subsidiaritâţii (de pildă, supravegherea tehnică);
i) alte mijloace mai puţin intruzive trebuie să fie utilizate pentru descoperirea infracţiunii sau identificarea
făptuitorilor, dacă sunt apte să conducă la aceleaşi rezul¬tate şi dacă folosirea acestora nu ridică obstacole
semnificative de ordin practic;
Autorizarea colaboratorilor se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, dacă:
1. există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale
prevăzute de Codul penal şi de alte legi spe¬ciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de
efectuare de opera¬ţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoac- tive,
infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive,
trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului,
spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică,
în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, şantaj,
lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ori în cazul
altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune
rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enu¬merate mai
sus;
j) prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost extinsă sfera infracţiunilor enumerate explicit pentru care se poate dispune
autorizarea colaboratorilor fiind incluse şi toate infrac¬ţiunile în legătură cu efectuarea de operaţiuni ilegale cu
precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (prevăzute de Legea nr. 194/2011), toate
infracţiunile privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive
(art. 342-347 NCP), precum şi toate infracţiunile de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217
NCP), în considerarea faptului că pentru unele dintre acestea legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 7
ani.
2. măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertă¬ţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii
(principiul propor- ţionalităţi);
3. probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpa¬tului nu ar putea fi obţinute în alt
mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru
siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare (prima cerinţă de subsidiaritate);
4. folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este
posibilă (cea de-a doua cerinţă de subsidiaritate).
k) din această ultimă condiţie rezultă că, în principiu, pot fi autorizaţi într-o cauză colaboratori în vederea
conlucrării cu investigatorul sub acoperire pentru a asigura eficienţa activităţii investigative; nu este exclusă,
însă, autorizarea în cauză numai a colaboratorilor, în ipoteza în care nu este posibilă autorizarea unui investigator
sub acoperire;
l) în această privinţă, Curtea Europeană a arătat în cauza Lagutin ş.a. c. Rusiei că utilizarea agenţilor sub acoperire
ca o tehnică de investigaţie legitimă de combatere a infracţiunilor grave, impune existenţa garanţiilor adecvate
împotriva abuzurilor, pentru că interesul public nu poate justifica folosirea probelor obţinute ca rezultat al
provocării poliţiei. Atunci când dovezile principale provin dintr-o operaţiune sub acoperire, cum ar fi o
cumpărare autorizată de droguri, autorităţile trebuie să fie în măsură să demonstreze că au avut motive
întemeiate pentru organizarea opera¬ţiunii sub acoperire. în special, acestea ar trebui să fie în posesia unor
probe concrete şi obiective care să demonstreze că fuseseră făcuţi deja paşii iniţiali pentru comiterea faptelor
care constituie infracţiunea pentru care reclamantul este ulterior urmărit penal. Curtea a precizat că orice
informaţie pe care autorităţile se bazează trebuie să poată fi verificată. în plus, orice operaţiune sub acoperire
111
 trebuie să respecte cerinţa ca ancheta să se desfăşoare într-un mod esenţialmente pasiv. Prin urmare, este esenţial
în fiecare caz a se stabili dacă fapta penală era deja în curs de desfăşurare în momentul în care poliţia a intervenit.

3.2.Autorizarea investigatorilor sub acoperire/colaboratorilor

Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor se poate dispune de procurorul care
supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de cel mult 60 de zile. Măsura se dispune de procuror, din
oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă:
a. denumirea parchetului şi data emiterii;
b. numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c. fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului;
d. indicarea activităţilor pe care investigatorul sub acoperire/colaboratorul este autorizat să le desfăşoare;
e. perioada pentru care s-a autorizat măsura;
f. identitatea atribuită investigatorului sub acoperire/colaboratorului;
g. semnătura procurorului.
Necesitatea motivării ordonanţei procurorului se impune faţă de prevederile art. 286 alin. (2) lit. d) NCPP.
Motivarea trebuie să se axeze pe dovedirea întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 148 NCPP, fiind necesar să cuprinsă o
prezentare clară a activităţilor pe care investigatorul sub acoperire/colaboratorul este autorizat să le desfăşoare. Prin
raportare la acestea se poate stabili ulterior dacă investigatorul sub acoperire/colaboratorul a acţionat în cadrul autorizat
de procuror. Respectarea cerin¬ţelor prevăzute de art. 148 NCPP poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră
preliminară;
Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi (de pildă, în ipoteza în care autori-zează un procedeu probatoriu
la care participă un investigator sub acoperire), judecătorul de cameră preliminară (pe parcursul procedurii de cameră
preliminară) sau instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigato¬rului sub acoperire şi a
colaboratorului, cu respectarea secretului profesional; iden¬titatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a
colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora;
Investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum şi membrii de familie ai acestora sau alte
persoane supuse ameninţărilor, intimidărilor sau actelor de violenţă, în legătură cu activitatea desfăşurată de investigatorul
sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecţie a martorilor ameninţaţi prevăzute
de art. 126 NCPP;
În cadrul unităţilor de parchet specializate în folosirea investigatorilor sub aco¬perire există şi persoane de
legătură care au obligaţia de a prezenta procurorului de caz rapoarte periodice referitoare la activităţile desfăşurate de
investigatorii sub acoperire; persoanele de legătură vor fi informate de investigator cu privire la activi¬tăţile efectuate,
precum şi ori de câte ori este necesar să fie desfăşurate şi alte activi¬tăţi decât cele autorizate în vederea strângerii de
probe ori atunci când există infor¬maţii referitoare la posibilitatea survenirii unui pericol imediat; aceste informaţii simt
aduse, de îndată, la cunoştinţa procurorului care a emis autorizaţia de către persoa¬nele de legătură;
În cazul în care, pe parcursul activităţilor desfăşurate, se constată că este nece¬sară efectuarea şi a altor activităţi
de către investigatorii sub acoperire pentru buna desfăşurare a anchetei, procurorul poate dispune, prin ordonanţă
motivată, autori¬zarea desfăşurării acestora de investigatorul sub acoperire, extinzând astfel sfera acti¬vităţilor autorizate;
nu este posibil ca investigatorul sub acoperire să efectueze alte activităţi decât cele autorizate, nici chiar în cazuri urgente,
dispoziţiile art. 60 NCPP nepulând fi aplicate prin analogie;
Dacă există motive justificate ce impun folosirea în continuare a investigatorului sub acoperire/colaboratoruhii,
procurorul poate prelungi autorizaţia iniţială, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Prin „motive justificate”
înţelegem menţinerea temeiurilor iniţiale ce au fost avute în vedere la dispunerea autorizării, dar şi necesitatea obţinerii
de noi informaţii sau a tuturor informaţiilor necesare ori a eşecului înregistrat în încercarea de a obţine unele informaţii.
Procurorul trebuie să ofere o motivare rezonabilă cu privire la necesitatea prelungirii autorizării folosirii investigatorului
sub acoperire;
- durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an; analiza limitei
temporale nu se face prin raportare la unitatea de faptă şi persoană, ci prin raportare la unitatea de cauză şi persoană;
excepţie fac infracţiunile contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunile de trafic de droguri, nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de
terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, precum şi infracţiunile împo¬triva
intereselor financiare ale Uniunii Europene, pentru investigarea cărora NCPP nu prevede o limită de timp a duratei pentru
care poate fi autorizat investigatorul sau colaboratorul.

112
3.3.Activitatea investigatorilor sub acoperire/colaboratorilor
Investigatorul sub acoperire/colaboratorul culege date şi informaţii în baza ordo-nanţei prin care a fost autorizat,
pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un
proces-verbal;
În cazul în care desfăşurarea activităţii investigatorului sau a colaboratorului impune participarea autorizată la
anumite activităţi (de pildă, organizarea unui fla¬grant la o infracţiune de corupţie sau de trafic internaţional de droguri
etc.), procu¬rorul va dispune prin aceeaşi ordonanţă sau printr-o ordonanţă distinctă autorizarea acestui procedeu
probatoriu în condiţiile art. 150 NCPP;
Pentru anumite activităţi este posibil să fie necesară pe lângă autorizaţia procu-rorului şi autorizarea
judecătorului de drepturi şi libertăţi (spre exemplu, investigatorul sub acoperire autorizat în cauză de procuror poate să
efectueze anumite activităţi ce presupun accesul intr-un sistem informatic sau copierea datelor informatice descoperite
intr-un computer în urma accesului, dacă această măsură a fost autorizată, la rândul ei, de judecător; tot astfel, în cazul
investigării unor infracţiuni referitoare la pedo-pomo- grafie, comise prin internet, investigatorul sub acoperire poate fi
autorizat să intre în contact cu persoanele suspectate de săvârşirea infracţiunilor, să acceseze, prin mijloace specializate,
de la distanţă computerul făptuitorului în scopul obţinerii de date şi informaţii); în acest cadru trebuie să precizăm că este
necesar a se constata că nu în cazul tuturor infracţiunilor pentru care poate fi emis un mandat de supraveghere tehnică
poate fi autorizată şi folosirea investigatorilor sub acoperire;
În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub aco¬perire să poată folosi dispozitive
tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea
emiterii mandatului de supraveghere tehnică; în cazuri de urgenţă procurorul poate dispune autorizarea pentru o durată
de 48 de ore a măsurilor de supraveghere tehnică;
Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte
necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Activi¬tatea persoanei care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile
ori obiectele nu constituie infracţiune,
În ipoteza în care în urma activităţilor autorizate efectuate de investigator rezultă pagube materiale pentru
persoanele (fizice sau juridice) care nu au legătură cu acti¬vităţile infracţionale investigate, plata despăgubirilor se asigură
din fonduri speciale constituite în acest sens;
Activitatea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor trebuie desfăşurată în aşa fel încât să nu conducă
la provocarea săvârşirii unei infracţiuni, în cazurile în care aceştia acţionează pe baza unor indicii temeinice că se
pregăteşte săvârşirea unei fapte penale, întrucât, potrivit art. 101 alin. (3) NCPP, este interzis a determina o persoana să
săvârşească sau să continue săvârşirea unei infracţiuni în scopul obţinerii de probe; raţiunea acestei interdicţii constă în
aceea că statul, prin agenţii săi, nu poate să-şi depăşească competenţa de a aplica legea, prin instigarea unei persoane să
săvârşească o infracţiune, pe care altfel nu ar fi comis-o, pentru ca apoi să declanşeze împotriva acestei persoane
mecanismele procesului penal, în vederea tragerii la răspundere1; sunt, astfel, create limite ale exercitării activităţilor de
urmărire penală în cadrul unei anchete pro-active, în vederea protecţiei cetăţenilor împotriva provocă¬rilor provenite de
la agenţii statului, precum şi în scopul protecţiei integrităţii siste¬mului justiţiei penale, care altfel ax fi compromisă dacă
instanţele ar trebui să ţină seama dc probele rezultate din aceste practici vădit inacceptabile ale reprezentanţilor statului
însărcinaţi cu aplicarea legii* 2;
Dacă persoana suspectată de săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unei infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 148
alin. (1) lit. a) NCPP profită de „oportunitatea” oferită de investigatorii sub acoperire, în împrejurări în care rezultă că
aceasta ar fi acţionat în acelaşi fel dacă „oportunitatea” ar fi fost oferită de o altă persoană, nu se poate reţine existenţa
provocării; în schimb, dacă prin activitatea desfăşurată de către investigatorii sub acoperire, făptuitorul a fost determinat
să comită o infracţiune pe care altfel, în absenţa manoperelor utilizate de investigatori, nu ar fi săvârşit-o, probele astfel
obţinute de procuror nu vor putea fi folosite în cadrul procesului penal.
Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii făptui-torului în flagrant delict de trafic de droguri
nu constituie provocare, de vreme ce o persoană, consumatoare de droguri, a comis în mod repetat acţiuni specifice
traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire a fost cel care a determinat-o să săvârşească sau să continue săvârşirea
acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată anterior de făptuitor. în atare caz, investigatorul acoperit acţionează numai în
vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, prin activităţi precum participarea sa
la surprinderea acestora în flagrant delict (J.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5169/2003, www.scj.ro).
Intr-o cauză, folosirea investigatorului sub acoperire a fost autorizată de procuror întemeiat pe faptul că din
verificările efectuate până la acel moment procesual existau indicii ale comiterii unei infracţiuni de corupţie de către
avocatul T.S. Existenţa indiciilor temeinice privind comiterea unei fapte penale nu presupune certitudinea comiterii
faptei, ci presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare a săvârşit fapta, rolul
investigatorului sub acoperire fiind tocmai acela de a strânge date şi informaţii care să confirme existenţa infracţiunilor
şi să permită identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit infracţiunile, fără ca prin aceasta
să fie exclusă ipoteza ca aceste date şi informaţii să infirme existenţa infracţiunilor pentru care a existat anterior o
presupunere rezonabilă privind comiterea lor. Dacă aceste date şi informaţii sunt concludente şi utile în procesul de
113
probaţiune, procurorul poate să le includă în procesul-verbal sau poate să proce¬deze la audierea investigatorului sub
acoperire în calitate de martor sub o altă identitate, activitate realizată în cauză la data de 17 noiembrie 2009, deci, după
data începerii urmăriri penale prin rezoluţia din 6 noiembrie 2009. în practica instanţei supreme s-a reţinut că declaraţia
investigatorului sub acoperire ascultat de procuror şi care a servit ca temei pentru întocmirea rechizitoriului are valoare
doveditoare dacă persoana este ascultată şi în cursul judecăţii, ascultarea investigatorului sub acoperire fiind realizată
în cauză de către instanţă la data de 6 octombrie 2009. Totodată, instanţa mai reţine că activitatea investigatorilor sub
acoperire se circumscrie numai cauzei şi persoanei la care se referă autori¬zaţia emisă de procuror, or, în cauză
procurorul, prin ordonanţa din 24 septem¬brie 2009, a autorizat folosirea investigatorului sub acoperire în dosarul nr.
82/P/2009, în legătură cu activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, cu respectarea dispoziţiilor legale. Potrivit
C.proc.pen, investigatorul sub acoperire este obligat să pună la dispoziţia procurorului, în totalitate, datele şi informaţiile
culese, obligaţie realizată de investigator în prezenta cauză. Folosirea aceluiaşi investigator sub acoperire în scopul
surprinderii în flagrant a inculpatului T.S. la data de 5 noiembrie 2009 nu reprezintă decât o continuare a activităţilor
judi¬ciare pentru care a fost autorizat de către procuror în limitele impuse de textele legale menţionate şi nu constituie
o provocare deoarece făptuitorul comisese şi anterior acţiuni specifice traficului de influenţă, astfel că nu se poate susţine
că investigatorul sub acoperire l-a determinat să săvârşească sau să continue săvâr¬şirea infracţiunii. Faţă toate aceste
considerente, instanţa apreciază că mijloacele de probă au fost obţinute legal, urmând a fi analizate de instanţă prin
coroborare cu ansamblul probator administrat în cauză (C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia penală nr. 51/2011,
nepublicată).

3.4. Valorificarea probatorie a activităţii investigatorilor sub acoperire/ colaboratorilor

Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire/colaborator sunt consemnate într-un proces-verbal
şi pot fi folosite în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror ori în alte cauze
sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile;
În vederea aprecierii legalităţii şi loialităţii activităţii investigatorului, precum şi a posibilităţii părţilor de a adresa
întrebări acestuia, instanţele pot dispune audierea acestuia ca martor, în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi;
În cauza Lagutin ş.a. c. Rusiei, Curtea Europeană a oferit un set de reguli de care instanţele trebuie să ţină seama
în cauzele în care în cadrul anchetei au fost utilizaţi investigatori sub acoperire subliniind următoarele:
1. Nu este incompatibilă cu standardul convenţional întemeierea, în etapa prelimi-nară de investigare şi atunci
când natura infracţiunii o poate justifica, pe surse precum informatorii anonimi. Cu toate acestea, utilizarea
ulterioară a acestor surse de către instanţa de judecată pentru a dispune o condamnare este o chestiune diferită şi
este acceptabilă numai dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzu¬rilor, în special o procedură
clară şi previzibilă de autorizare, punere în aplicare şi supraveghere a măsurilor investigative în cauză',
2. orice apărare prin care se invocă provocarea impune instanţelor obligaţia de a-1 examina într-un mod compatibil
cu dreptul la un proces echitabil. Procedura trebuie să fie contradictorie, aprofundată, cuprinzătoare şi
concludentă cu privire la problema pro-vocării, impunând procurorului sarcina demonstrării că nu a existat nicio
provocare. Domeniul de aplicare al controlului judiciar trebuie să includă motivele pentru care a fost organizată
operaţiunea sub acoperire, gradul de implicare a poliţiei în comiterea infracţiunii şi natura oricărei incitări sau
presiuni la care reclamantul a fost supus;
3. recunoaşterea acuzaţiilor formulate de procuror nu înlătură obligaţia instanţei de judecată de a examina acuzaţiile
de provocare;
4. problema provocării, dacă este decisă de judecătoml care se pronunţă, de asemenea, asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei acuzatului, este prea strâns legată de esenţa acuzaţiei penale pentru a exclude apărarea de la un
deplin acces la toate materialele la care procurorul a avut acces;
5. incumbă instanţei obligaţia de a examina susţinerile cu privire la existenţa pro-vocării şi de a asigura
corectitudinea generală a procesului; astfel, toate informaţiile relevante, în special cele cu privire la suspiciunile
cu privire la comportamentul anterior al reclamantului, trebuie să fie puse în discuţie într-o procedură
contradic¬torie în faţa instanţei de judecată;
6. agenţii sub acoperire şi alţi martori care ar putea depune mărturie cu privire la problema provocării trebuie să fie
audiaţi în instanţă astfel ca apărarea să le poată formula întrebări; în caz contrar trebuie să fie prezentate motive
detaliate ale imposibilităţii folosirii unei asemenea proceduri;
7. examinarea în faţa instanţei a apărărilor referitoare la provocare oferă singurul mijloc eficient de verificare a
valabilităţii motivelor operaţiunilor sub acoperire şi al caracterului pasiv al agenţilor pe parcursul operaţiunilor;
8. revine acuzării, iar nu inculpatului sarcina de a demonstra că nu există pro¬vocare;
9. în cauzele în care organele de urmărire penală se bazează pe informaţii clasificate din surse nedezvăluite care îi
implicau pe reclamanţi în traficul de droguri, revine instanţei obligaţia de a verifica existenţa acestor informaţii
înainte de primul contact dintre agentul sub acoperire şi suspect, pentru a evalua conţinutul acestor informaţii şi
pentru a decide dacă pot sau nu fi cunoscute de apărare;

114
 10. stabilirea provocării este inseparabilă de problema vinovăţiei inculpatului, iar nesoluţionarea ei compromite
dreptul la un proces echitabil;
11. acuzaţii nu trebui plasaţi în dezavantaj faţă de acuzare, iar în absenţa unor ele-mente de contrabalansare în sensul
restabilirii egalităţii armelor şi atingerii corec¬titudinii generale a procedurilor penale dreptul la un proces
echitabile este afectat.
Potrivit art. 103 alin. (3) NCPP, hotărârea de condamnare, de renunţare la apli¬carea pedepsei sau de amânare a
aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ori ale colaboratorilor;
prin urmare, declaraţiile investigatorilor sub acoperire şi ale colaboratorilor au o valoarea proba- torie condiţionată; în
acest context trebuie subliniat că în cauza Văduva c. României (hotărârea din 25 februarie 2014), Curtea Europeană a
apreciat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpatului, deoarece dispunând condamnarea acestuia fără
dovezi administrate direct şi fără a da atenţie adecvată cererilor inculpa¬tului în sensul efectuării expertizei înregistrării
convorbirilor telefonice şi audierii investigatorilor sub acoperire şi colaboratorului în mod corespunzător, autorităţile
naţionale nu au reuşit să asigure, în practică, suficiente garanţii pentru a contraba¬lansa orice dificultăţi cauzate apărării
prin limitarea drepturilor sale.
Nu poate fi reţinută vinovăţia unui inculpat dacă între declaraţiile investigatorului sub acoperire şi ale
colaboratorului, date în cursul urmăririi penale, şi cele date de aceştia în cursul cercetării judecătoreşti, există
contradicţii care creează dubii privind situaţia de fapt cu care a fost sesizată instanţa de judecată, iar în afara acestor
declaraţii nu există nicio probă din care să rezulte participarea inculpatului la săvârşirea infracţiunii (I.C.C.J., secţia
penală, decizia nr. 4915/2004, www.scj.ro).
In conformitate cu jurisprudenţa CtEDO referitoare la art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor funda-mentale, care garantează dreptul Ia un proces echitabil, nicio condamnare nu poate fi
întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia unui martor, fără ca persoana acuzată să fi avut posibilitatea de a
contesta declaraţia şi de a pune întrebări martorului. Prin urmare, condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau
exclusiv pe declaraţia investigatorului sub acoperire şi a colabora¬torului cu identitate protejată, fără ca aceştia să fi fost
ascultaţi de către instanţă şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţiile date de aceştia în cursul
urmăririi penale şi de a le pune întrebări, în virtutea rolului activ, instanţa arc obligaţia de a lua măsuri pozitive pentru
ascultarea investi¬gatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, în astfel de condiţii încât să le asigure
protecţia (I.C.CJ., secţia penală, decizia nr. 1687 din 29 aprilie 2010, www.legalis.ro).

§4. Participarea autorizată la anumite activităţi

4.1.Definiţie
Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege:
i. comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie (de pildă, organizarea unui
flagrant la o infracţiune de luare de mită);
ii. efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană
despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri (de pildă,
realizarea unui flagrant la o infrac¬ţiune de trafic de persoane);
iii. efectuarea de operaţiuni privind droguri (de exemplu, realizarea unui flagrant la infracţiunea de trafic de
droguri);
iv. prestarea unui serviciu (de pildă, efectuarea unui schimb de monede sau banc¬note etc.).
Nu pot fi autorizate alte activităţi decât cele prevăzute explicit de lege (de exemplu, nu poate fi autorizată comiterea
unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale).Toate aceste activităţi trebuie
să fie desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă;
Spre deosebire de activităţile pentru care sunt autorizaţi investigatorii sub acope¬rire sau colaboratorii, activităţile
pentru care este necesară autorizarea în condiţiile art. 150 NCPP ar putea constitui infracţiuni în lipsa acestei autorizări.
4.2.Condiţii
Participarea autorizată la anumite activităţi se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează
urmărirea penală, pe o perioadă de cel mult 60 de zile, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) a fost începută urmărirea penală;
m) potrivit NCPP, participarea autorizată la anumite activităţi poate fi dispusă numai după începerea urmăririi
penale, care, în condiţiile noii codificări, presupune etapa de investigare a faptelor.
b) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, de
efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
infracţiuni privind neres- pectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explo¬zive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a
terorismului spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracţiuni care se săvârşeşte
prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal,

115
 evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi al
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o per¬soană
este implicată în activităţi infracţionale care au legătură, potrivit art. 43 NCPP\ cu infracţiunile enumerate mai
sus1 2;
n) prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost extinsă sfera infracţiunilor enumerate explicit pentru care se poate dispune
participarea autorizată la anumite activităţi fiind incluse şi toate infracţiunile în legătură cu efectuarea de
operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (prevăzute de Legea
nr. 194/2011), toate infracţiunile privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive (art. 342-347 NCP), precum şi toate infracţiunile de trafic şi exploatarea persoanelor
vulnerabile (art. 209-217 NCP), în considerarea faptului că pentru unele dintre acestea legea prevede pedeapsa
închisorii mai mică de 7 ani.
c) măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi liber¬tăţilor fundamentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
d) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune difi-cultăţi deosebite ce ar prejudicia
ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoa¬nelor sau a unor bunuri de valoare.
Prin reglementarea detaliată a condiţiilor în care poate fi autorizată participarea la anumite activităţi legiuitorul a
urmărit, în principal, respectarea principiului loialităţii procesuale şi crearea unui cadru adecvat în care să fie evitat cât
mai mult riscul provocării.
4.3.Autorizarea procedeului probatoriu
Participarea autorizată la anumite activităţi se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, pentru o perioadă de maxi¬mum 60 de zile.Măsura se dispune de către procuror, din oficiu
sau la cererea organului de cer¬cetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă:
1. denumirea parchetului şi data emiterii;
2. numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
3. fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana
suspectului sau inculpatului;ndicarea activităţilor autorizate;
4. perioada pentru care s-a autorizat măsura;
5. persoana care desfăşoară activităţile autorizate;
6. semnătura celui care a întocmit-o.
Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile',
Durata totală a măsurii, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an, indiferent de natura şi
gravitatea avută în vedere de procuror, astfel, în cazul infracţiunilor grave (contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunilor
de trafic de droguri, nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi
exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor,
precum şi infrac¬ţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene) este posibilă numai autorizarea
investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor după trecerea unui an, nu şi participarea autorizată la diferite activităţi;
4.4 Executarea măsurii speciale de cercetare
Activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală,
de un investigator sub acoperire sau de un colaborator;
În ipoteza în care participarea autorizată este efectuată de un investigator cu identitate reală, de un investigator
sub acoperire sau de un colaborator este necesar ca procurorul, prin aceeaşi ordonanţă sau printr-o ordonanţă separată, să
fi autorizat folosirea acestora, deoarece participarea autorizată la anumite activităţi nu echiva¬lează prin ea însăşi cu
autorizarea acestora;
Desfăşurarea activităţilor autorizate nu constituie contravenţie sau infracţiune;
Îunerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal (mijlocul de probă) care conţine:
datele la care măsura a început şi s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfăşurat activităţile autorizate,
descrierea dispo¬zitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi,
folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura;
Persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu
respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară;
Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia persoanei care desfăşoară activităţile autorizate orice
înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfăşurarea acti¬vităţii autorizate. Persoana care pune la dispoziţie sau foloseşte
înscrisurile ori obiec¬tele nu va comite o infracţiune prin desfăşurarea acestor activităţi, în cazul în care acestea constituie
infracţiuni (de pildă, în ipoteza punerii la dispoziţia investiga¬torului sub acoperire de înscrisuri falsificate în vederea
destructurării unor reţele de emitere ilegală de permise de conducere).

116
§5. Livrarea supravegheată
5.1.Definiţie
Potrivit noii definiţii rezultate din modificarea art. 138 alin. (12) NCPP prin O.U.G, nr. 18/2016, prin livrare
supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care sc permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe
teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii
acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al
identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia;
Livrarea supravegheată poate privi intrarea bunurilor în ţară (de pildă, o canti¬tate de arme care se află în zona
liberă şi care urmează să fie introdusă în ţară), circulaţia bunurilor pe teritoriul ţării (de exemplu, fie ipoteza în care o
cantitate de droguri este introdusă pe teritoriul ţării în scopul tranzitării acesteia, fie cazul în care drogurile se aflau deja
pe teritoriul ţării şi acestea urmează să fie livrate într-o altă zonă a ţării) sau ieşirea bunurilor de pe teritoriul ţării (de
exemplu, o cantitate de bunuri furate intrată/aflată pe teritoriul ţării ce urmează a fi transportată în străină¬tate);
deopotrivă, vor putea fi realizate cumulativ două sau chiar toate modalităţile alternative ale livrării enumerate mai sus;
Indiferent dacă este vorba de o livrare supravegheată efectuată doar pe teritoriul ţării sau de o livrare
supravegheată transnaţională, aceasta poate fi realizată cu sau fără sustragerea ori substituirea totală sau parţială a
bunurilor care fac obiectul livrării (de pildă, în scopul evitării dispariţiei bunurilor sustrase dintr-un magazin de lux aflate
în posesia hoţilor, organele de urmărire penală pot, în mod confidenţial, să înlocuiască bunurile sustrase de hoţi cu alte
bunuri, fără ştirea detentorilor acestora, iar ulterior să monitorizeze activităţile efectuate de aceştia în vederea
valorificării).
5.2.Condiţii
Livrarea supravegheată poate fi autorizată de procuror numai în următoarele cazuri;
A. dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate,
materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi
ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune
dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoa¬nelor sau a unor bunuri de
valoare;
B. dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte
ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod (de pildă, în ipoteza în care un transport de droguri efectuat de
cetăţeni români este preluat din Turcia, urmând ca o parte a stupefiantelor să fie valorificate pe piaţa internă, iar
altă parte în alte state).

5.3.Autorizarea livrării supravegheate

Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanţă motivată, de către procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente (de pildă, la solicitarea procurorilor din
alte state) în cazurile enumerate mai sus; procurorul trebuie să precizeze în ordonanţă dacă livrarea supravegheată se va
realiza cu sau Iară sustragerea ori substituirea totală sau parţială a bunurilor care fac obiectul livrării;
Procurorul nu poate autoriza în mod global sau pe un anumit interval de timp desfăşurarea procedeului probator,
ci trebuie să autorizeze fiecare livrare supravegheată în parte;
Ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) NCPP:
a) numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute;
b) motivele concrete care justifică măsura;
c) indicarea bunurilor care fac obiectul livrării supravegheate şi a dovezilor din care rezultă caracterul ilicit al
acestora, a bunurilor care urmează a fii sustrase sau substituite, precum şi a bunurilor care urmează a le înlocui
pe acestea, după caz;
d) timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerariul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării,
dacă acestea sunt cunoscute;
e) modalităţile în care va fi efectuată supravegherea;
f) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea”.
Prin O.U.G. nr. 18/2016 s-a prevăzut că livrarea supravegheată poate fi reali¬zată pe teritoriul ţării numai dacă
procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală se asigură că autorităţile care au, potrivit legii, atribuţii în
legătură cu verificarea sau supravegherea intrării, circulaţiei sau ieşirii de pe teritoriul ţării a bunurilor vizate:
a) păstrează confidenţialitatea activităţilor desfăşurate;
b) garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect.
În situaţia în care livrarea supravegheată presupune activităţi transfrontaliere, aceasta poate fi realizată numai
dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor
tranzitate:
117
a) să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea acestuia de pe
teritoriul statului;
b) să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat perma¬nent de către autorităţile
competente;
c) să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt înştiinţate în
ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul
metodei speciale de cercetare.
Aceste ultime condiţii nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii contrare.

5.4.Executarea măsurii speciale de cercetare

Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autori¬tate competentă (de pildă,
autoritatea vamală) şi poate fi realizată cu sau fără substi¬tuirea bunurilor ce fac obiectul livrării (de pildă, înlocuirea
drogurilor livrate supra¬vegheat cu faină înainte de capturarea transportului şi organizarea flagrantului pentru a evita
pierderea/distrugerea acestora);
Procurorul stabileşte, coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a livrării supravegheate; pe lângă
livrarea supravegheată procurorul poate autoriza şi folosirea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor, ori
participarea autori¬zată la anumite activităţi sau poate solicita autorizarea de judecătorul de drepturi şi libertăţi a unei
măsuri de supraveghere tehnică (de pildă, în ipoteza unui trafic internaţional de droguri procurorul poate autoriza livrarea
supravegheată cu substi¬tuirea drogurilor, precum şi folosirea investigatorilor sub acoperire sau a colabora¬torilor pentru
a strânge informaţii cu privire la activitatea traficantului şi la locul unde acesta va depozita drogurile, participarea
autorizată la diferite activităţi (de pildă, cumpărarea unei mostre de drog de către investigator), poate solicita şi obţine de
la judecătorul de drepturi şi libertăţi supravegherea audio şi video în spaţii private (pentru a filma şi fotografia activităţile
din spaţiul privat în care au fost depozitate drogurile) şi, nu în ultimul rând, procurorul poate autoriza substituirea
drogurilor (chiar dacă acestea se află într-un spaţiu privat, cu condiţia existenţei unei autorizări prealabile a judecătorului
de a pătrunde în acel spaţiu)];
Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracţiune (de pildă, introducerea supravegheată a unei
cantităţi de droguri în ţară în cadrul procedeului probatoriu al livrării supravegheate nu constituie infracţiunea de trafic
internaţional de droguri, fiind incidenţă cauza justificativă prevăzută de art. 21 NCP);
Organele care au efectuat livrarea supravegheată au obligaţia de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate
pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează procurorului.
§6. Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice
ori furnizorii de servicii dc comunicaţii electronice destinate publicului
Reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare pot intra în posesia datelor de trafic, datelor de
identificare a echipamentului tehnic sau de localizare pe care furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului aveau obligaţia de a le reţine, potrivit art. 3 din Legea
nr. 82/2012, republicată;
Potrivit art. 121 din Legea nr. 506/2004, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electro¬nice pun la dispoziţia organelor judiciare, de îndată, dar nu mai târziu
de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare; deopotrivă, prin Legea nr.
75/2016 a fost radical modificat conţinutul art. 152 NCPP.Procedeul probatoriu prevăzut de art. 152 NCPP nu intră în
noţiunea de supra-veghere tehnică şi nu poate fi autorizat provizoriu de procuror în cazuri de urgenţă;
Având în vedere dezvoltările actuale din materia tehnologiei comunicaţiilor, măsura reţinerii datelor vine să
contribuie la înlăturarea dificultăţilor pe care le întâmpină autorităţile în exercitarea atribuţiilor de prevenire şi de luptă
împotriva criminalităţii organizate, a terorismului sau a altor infracţiuni grave;
Datele referitoare la trafic facilitează identificarea abonatului sau utilizatorului serviciului, permiţând organelor
competente ale statului să acţioneze eficient pentru prevenirea, identificarea şi cercetarea unor infracţiuni grave, cum ar
fi terorismul sau criminalitatea organizată. Experţii1 în criminalitate informatică apreciază că datele de trafic din lumea
virtuală reprezintă echivalentul amprentelor ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului;
Datele de localizare se pot referi la latitudinea, longitudinea şi altitudinea echi-pamentului terminal al
utilizatorului, la direcţia de comunicare, la nivelul de acurateţe al informaţiilor de localizare, la identificarea celulei de
reţea în care este situat echipamentul terminal la un moment dat şi la momentul în care a fost înregistrată informaţia
referitoare la localizare1 2;
Datele de identificare a echipamentului cuprind acele date tehnice care permit identificarea amplasamentului
echipamentelor de comunicaţii ale acestora, prelucrate în scopul transmiterii unei comunicări printr-o reţea de comunicaţii
electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operaţiuni;
În ipoteza în care organele judiciare doresc să obţină date cu privire la conţinutul traficului vor trebuie să apeleze
la alte procedee probatorii mai intrusive din sferasupravegherii tehnice (de pildă, accesul la sisteme informatice, sau
interceptarea convorbirilor telefonice);
118
 Potrivit art. 152 alin. (1) NCPP şi art. 121 din Legea nr. 506/2004, în vederea intrării în posesia datelor de trafic
reţinute organele de urmărire penală, cu autori¬zarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de
trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului;
Pentru a fi obţinută autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi trebuie înde-plinite următoarele condiţii:
a. să fi fost începută urmărirea penală;
o) potrivit NCPP, obţinerea datelor de trafic şi de localizare poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale,
care, în condiţiile noii codificări, presupune începerea etapei de investigare a faptelor;
p) nu este necesar pentru dispunerea măsurii obţinerii datelor de trafic şi de locali¬zare ca procurorul să fi dispus
continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect.
II. să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele enumerate de art. 139
alin. (2) NCPP în materia supravegherii tehnice1 sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de
fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispo¬ziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri
şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind
regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;
q) cerinţa ca pedeapsa prevăzută de lege să fie de 5 ani sau mai mare prevăzută de art. 139 alin. (2) NCPP nu se
aplică şi cu privire la infracţiunile enumerate limitativ de art. 152 alin. (1) lit. a) NCPP, în aceste ipoteze pericolul
generic al infracţiunilor putând justifica ingerinţa în dreptul la viaţa privată.
III. să existe temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe în cadrul procesului
penal;
IV. probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
r) este consacrat astfel principiul subsidiarităţii, reliefând caracterul de excepţie al ingerinţei în dreptul la viaţă
privată, în vederea asigurării echitabilităţii procedurii.
V. măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor funda-mentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea
infracţiunii.
s) astfel, a fost reglementat principiul proporţionalităţii măsurii obţinerii datelor de trafic şi de localizare cu
restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a
probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;
t) judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de
urmărire penală de autorizare a transmiterii datelor, în şedinţă desfăşurată în camera de consiliu, prin încheiere
motivată pronunţată în camera de consiliu; participarea procurorului nu este obligatorie;
u) în cazul în care judecătorul autorizează obţinerea datelor, nu se va dispune şi emiterea unui mandat de
supraveghere tehnică, procedura prevăzută de art. 152 NCPP fiind distinctă de cea a supravegherii tehnice; în
această ipoteză, după obţinerea autorizării prealabile a judecătorului de drepturi şi libertăţi, organele de urmărire
penală vor dispune prin ordonanţă ca furnizorii să transmită datele reţinute;
v) în cursul judecăţii instanţa poate solicita datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de
localizare de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi furnizorii de reţele publice
de comunicaţii electro¬nice atunci când apreciază că aceste probe sunt pertinente, concludente şi utile cauzei;
instanţa, în urma dezbaterii contradictorii, dispune comunicarea datelor prin încheiere pronunţată în şedinţă
publică;
w) furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor judiciare, de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore,
datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare solicitate;
x) în vederea asigurării integrităţii datelor, furnizorii de reţele publice de comuni¬caţii electronice şi furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publi¬cului au obligaţia să asigure semnarea datelor solicitate,
utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de
certificare acreditat. Semnarea electronică a datelor se va face în mod automat în momentul extragerii lor din
bazele de date;
y) furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate.

119
§7. Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare
7.1.Noţiune
Pin O.U.G. nr. 18/2016 a fost modificată natura juridică a procedeului proba¬toriu al obţinerii datelor privind
tranzacţiile financiare, acesta fiind scos din sfera noţiunii de supraveghere tehnică şi plasat în categoria metodelor speciale
de cercetare; pe cale de consecinţă, a fost introdus art. 1461 NCPP prin care a fost regle¬mentată procedura autorizării şi
prelungirii metodei speciale de cercetare, durata şi limitele acesteia;
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare vizează:
a. operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor finan¬ciare şi al altor operaţiuni
efectuate (indiferent de perioada de timp anterioară în care au fost efectuate^ sau care urmează să fie efectuate prin
intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare (de pildă, tranzacţiilor efectuate prin Western Union);
b. obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscri¬suri ori informaţii aflate
în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane (de pildă, înscrisurile folosite pentru a
realiza o tranzacţie, numărul de accesări în sistemul internet Banking etc.).
Tranzacţiile financiare care pot face obiectul procedeului probatoriu sunt cele efectuate sau care urmează a fi
efectuate de:
a) făptuitor, suspect sau inculpat;
b) orice persoană care este bănuită că realizează tranzacţii financiare cu făptui¬torul, suspectul sau inculpatul.
Acest procedeu probatoriu reprezintă, în materia tranzacţiilor financiare aflate în curs de desfăşurare sau care
urmează a fi efectuate, echivalentul înregistrărilor convorbirilor telefonice sau al conservării ori reţinerii datelor
informatice;
Reprezintă un procedeu probatoriu distinct de cel al obţinerii de date privind situaţia financiară a unei persoane
(art. 153 NCPP), care constituie tot o metodă specială de cercetare (nu o măsură de supraveghere tehnică), ce poate fi
dispusă de procuror, şi care constă doar în obţinerea de la o instituţie de credit sau de la oricare instituţie care deţine date
privind situaţia financiară a unei persoane a comunicării doar a datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor unei
persoane (la momentul solicitării), nu şi a conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate în trecut
(indiferent de perioada de timp în care au fost efectuate) sau care urmează să fie efectuate în viitor, pe perioada autorizată;
Obţinerea extraselor de cont bancar intră în sfera obţinerii datelor privind tran-zacţiile financiare (art. 1461
NCPP) indiferent de perioada vizată, instituţia prevăzută de art. 153 NCPP aplicându-se doar pentru obţinerea soldului
contului bancar la un anumit moment, nu şi a informaţiilor referitoare la tranzacţiile pe baza cărora a fost obţinut acest
sold;
Procedeul probator al obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare trebuie utilizat şi în ipoteza în care se
urmăreşte obţinerea de la ANAF a datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane.
1 De pildă, tranzacţiile financiare efectuate în ultimii cinci ani anteriori momentului sesizării judecătorului de drepturi şi
libertăţi.

7.2. Condiţii
Pentru a se putea dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
I. să fi fost începută urmărirea penală;
- potrivit NCPP, metodele speciale de supraveghere şi cercetare pot fi dispuse numai după începerea urmăririi
penale, care, în condiţiile noii codificări, presupune începerea etapei de investigare a faptelor;
- nu este necesar pentru dispunerea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ca organul de urmărire
penală să fi dispus continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect.
II. să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
- nu prezintă importanţă forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, nici dacă aceasta a rămas în fază
tentată, ori a fost consumată sau comisă în formă continuată. Deopotrivă, nu prezintă importanţă pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiune;
- prin modificarea art. 305 alin. (1) NCPP operată prin O.U.G. nr. 18/2016 s-a prevăzut în mod explicit că organul
de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se
pregăteşte.
III. măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor funda-mentale, date fiind
particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea
infracţiunii;
- astfel, a fost reglementat principiul proporţionalităţii măsurii speciale de cerce-tare cu restrângerea dreptului la
viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi
obţinute sau gravitatea infracţiunii; în acelaşi sens art. 5 din Recomandarea (2005) 10 a Comitetului de Miniştri
al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de investigare” în legătură cu infracţiuni grave, inclusiv acte

120
 de terorism prevede că, în vederea garantării prin¬cipiului proporţionalităţii, la momentul în care se dispune
utilizarea „tehnicilor speciale”, această utilizare trebuie evaluată în funcţie de gravitatea infracţiunilor şi ţinând
cont de caracterul intruziv al tehnicii utilizate.
IV. probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune difi-cultăţi deosebite ce ar prejudicia
ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
- este consacrat astfel principiul subsidiarităţii, reliefând caracterul de excepţie al ingerinţei în dreptul la viaţă
privată, în vederea asigurării echitabilităţii procedurii, prin evitarea ca o parte însemnată a probaţiunii ce se
efectuează într-o cauză să constea în metode speciale de cercetare;
- obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare poate fi dispusă numai dacă alte procedee probatorii sau mijloace
de probă a căror administrare nu presupune o ingerinţă atât de gravă în viaţa privată, nu sunt de natură să
contribuie eficient la prevenirea sau descoperirea unei infracţiuni, la stabilirea situaţiei de fapt, identificarea
participanţilor ori la desfăşurarea cu celeritate a urmăririi penale (spre exemplu, în cazul în care au fost folosite
deja, însă fără succes, alte procedee probatorii sau dacă este probabil că folosirea unor asemenea procedee nu ar
fi eficientă, ori dacă folosirea altor procedee ar periclita conservarea probelor etc.);
- art. 1461 alin. (1) NCPP prevede o limitare a sferei persoanelor care pot fi vizate de această măsură, stipulând
că obţinerea datelor privind tranzacţiile finan¬ciare efectuate se poate dispune cu privire la tranzacţiile financiare
ale făptui¬torului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea
operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul;
- art. 1461 alin. (6) NCPP mai prevede încă o limită a acestei metode speciale de cercetare tehnică în vederea
garantării dreptului la apărare, stabilind cu titlu de principiu că este interzisă obţinerea datelor privind tranzacţiile
financiare dintre avocat şi suspect, inculpat sau orice altă persoană pe care acesta o apără; ca excepţie, poate fi
încuviinţat procedeul probatoriu dacă există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni
dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) NCPP (pentru care este permisă şi supravegherea tehnică a raporturilor
avocat - client), iar nu pentru a fi descoperite aceste date care trebuie să existe la momentul în care se dispune
procedeul probatoriu; consider că, pe de o parte, nu se poate dispune ah initio obţinerea datelor privind
tranzacţiile financiare derulate în raporturile dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, iar, pe de altă parte, în
cazul în care în mod accidental au fost supuse procedeului probatoriu aceste raporturi acestea nu pot fi folosite
ca mijloc de probă (în cauză sau într-o altă cauză); în toate situaţiile trebuie să existe se dovedească existenţa
unui relaţii avocat - client fie că aceasta este consfinţită printr-un contract de asistenţă şi reprezentare într-o cauză
(penală sau nepenală) sau printr-un contract-cadru, fie că aceasta rezultă dintr-o relaţie de durată în cadrul căreia
în mod constant clientul a apelat la acelaşi avocat/cabinet de avocatură în cauzele pe care le-a avut sau pentru
prestarea unor servicii de consultanţă juridică;
- dacă, pe parcursul sau după executarea procedeului probatoriu, rezultă că activi-tăţile de obţinere a datelor
privind tranzacţiile financiare au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul ori persoana pe care
acesta o apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată,
de către procuror; faţă de scopul urmărit prin instituirea limitării legale, respectiv pro¬tecţia privilegiului avocat
- client, apreciez că, indiferent de calitatea procesuală avută de clientul avocatului într-o cauză penală, se impune
excluderea probelor obţinute în cadrul procedeului probatoriu al obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare
care a vizat raporturile avocat - client.

7.3. Procedura autorizării

7.3.1. Emiterea mandatului cu privire la obţinerea datelor privind tranzac¬ţiile financiare
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare poate fi dispusă în cursul urmăririi penale la cererea
procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a formulat cererea;
Prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) competenţa materială sau personală: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală; nu vor fi aplicate
regulile competenţei personale, ci cele ale competenţei materiale în ipoteza în care mandatul este solicitat cu privire la o
persoană care are o anumită calitate (de pildă, membru al guvernului, parlamentar, avocat etc.), dacă din actele de urmărire
penală nu rezultă că acesta a participat la comiterea faptelor investigate la momentul solicitării; în ipoteza în care obiectul
investigaţiei in rem vizează şi o persoană care are o calitatea specială se vor aplica regulile competenţei personale, chiar
dacă această persoană este doar făptuitor, iar nu suspect sau inculpat;

121
c) competenţa teritorială alternativă: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea'.
Cererea (referatul) trebuie formulată de procurorul care efectuează sau suprave-ghează urmărirea penală şi
trebuie să cuprindă: indicarea măsurii care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei
împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, indicarea faptei şi a încadrării juridice, motivarea caracterului
proporţional şi subsidiar al măsurii;
Consider că trimiterea realizată de art. 1461 alin. (3) NCPP la dispoziţiile art. 140 alin. (9) NCPP este inutilă1 2
în condiţiile în care procedeul probatoriu al obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare nu este limitat la vreo categorie
de infracţiuni cum este cazul supravegherii tehnice, iar datele privind tranzacţiile financiare ale persoanei vătămate pot fi
accesate de aceasta în mod facil, orice instituţie de credit sau entitate financiară având obligaţia de a pune la dispoziţia
celui care a fost parte într-o tranzacţie financiară datele referitoare la acea tranzacţie;
Potrivit art. 146' alin. (3) NCPP raportat la art. 140 alin. (2) teza finală NCPP, procurorul trebuie să înainteze
dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi. Acest articol trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 287 alin. (2) NCPP potrivit
căruia, în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi (...) în vederea soluţionării propunerilor
ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele
dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează
originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale;
Cererea prin care se solicită încuviinţarea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare se soluţionează în
aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procurorului este obligatorie;
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere,
admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul prin care este autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile
financiare pe o durată de cel mult 30 de zile (termen substanţial, iar nu procedural); întocmirea minutei este obligatorie;
Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă:
a. denumirea instanţei;
b. data, ora şi locul emiterii;
c. numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul;
d. indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e. perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f. numele persoanei supuse procedeului probatoriu ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt
cunoscute;
g. indicarea, în cazul în care este necesar, a oricăror date cunoscute pentru identificarea numărului
de cont;
h. semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
Atunci când judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile legale dispune, prin
încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare; în acest caz, o nouă
cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări
noi cu privire la condiţiile încuviinţării procedeului probator, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi; chiar dacă se menţine acelaşi cadru de fapt sau de drept al investigaţiei, se poate
formula şi admite o nouă cerere de obţinere a datelor privind tranzacţiile financiare, dacă din activităţile desfăşurate
ulterior respingerii primei cereri rezultă întrunirea condiţiilor procedeului probator, avându-se totodată în vedere şi
considerentele pentru care anterior judecătorul nu a încuviinţat măsura;
O nouă cerere formulată în considerarea aceloraşi temeiuri şi în baza aceluiaşi material probator va trebui
respinsă ca inadmisibilă;
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra obţi¬nerii datelor privind tranzacţiile
financiare nu este supusă căilor de atac indiferent de soluţia pronunţată-, cu toate acestea, apreciez că intră în competenţa
judecătorului de cameră preliminară analiza legalităţii încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a încuviinţat
obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare, respectiv a mijloacelor de probă obţinute în urma procedeului probatoriu
încuviinţat (de pildă, se poate constata nulitatea procedeului probatoriu încuviinţat de un judecător de drepturi şi libertăţi
cu încălcarea normelor de competenţă materială sau personală). Judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa de
a verifica temeinicia încheierilor judecătorului de drepturi şi libertăţi sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond necesare
pentru încuviinţarea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare.

7.3.2. Prelungirea măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare

Măsura obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare (iar nu mandatul) poate fi prelungită, pentru motive
temeinic justificate (menţinerea temeiurilor iniţiale ce au fost avute în vedere la dispunerea autorizării, dar şi necesitatea

122
obţinerii de noi informaţii sau a tuturor informaţiilor necesare ori a eşecului înregistrat în încercarea de a obţine unele
informaţii), de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului,
fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile (termen substanţial)’,
Regulile de competenţă din materia emiterii mandatului prin care este autorizată obţinerea datelor privind
tranzacţiile financiare se aplică în mod corespunzător şi în procedura prelungirii procedeului probator;
Dacă, după emiterea mandatului prin care este autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare, din
investigaţiile efectuate rezultă noi fapte sau parti¬ciparea la comiterea faptei investigate a unor persoane care au o anumită
calitate, iar acestea atrag competenţa materială sau personală a unei instanţe superioare, procu¬rorul care a dispus
extinderea urmăririi penale pentru noile fapte sau persoane va solicita prelungirea măsurii speciale de cercetare
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece în primă instanţă faptele astfel cum rezultă din
actele de urmărire penală de la momentul solicitării prelungirii;
În cazul în care se solicită prelungirea măsurii obţinerii datelor privind tranzac¬ţiile financiare, judecătorul de
drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de
atac; participarea procurorului nu este obligatorie; întocmirea minutei este obligatorie;
Durata totală a măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi
faptă nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni (termen substanţial); acest termen nu va fi inclus în durata totală a măsurilor
de supraveghere tehnică, şi nici durata măsurilor de supraveghere tehnică nu va fi avută în vedere la calculul duratei
maximale a măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare;
Eeste posibilă în aceeaşi cauză şi cu privire la acelaşi persoană obţinerea unui nou mandat prin care este
autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare, chiar şi după depăşirea limitei de 6 luni, dar pentru o altă faptă;
tot astfel, este posibil ca durata măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare într-o cauză să fie mai mare de 6
luni atunci când procedeul probator a vizat persoane diferite;
Termenele prevăzute de lege pentru luarea sau prelungirea (inclusiv durata maximă) măsurii obţinerii datelor
privind tranzacţiile financiare sunt reglementate de lege pentru a apăra drepturi extraprocesuale, cum este dreptul la viaţă
privată. Prin urmare, dispoziţiile art. 271 NCPP se aplică şi în acest domeniu, termenele calcu- lându-se pe zile/luni pline.

7.3.3 Autorizarea măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare de procuror

Ca excepţie, în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii mandatului privind datele de financiare din partea
judecătorului ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar
pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane, art. 1461 alin. (5) NCPP a prevăzut posi¬bilitatea procurorului de
a dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate, pe o durată de
maximum 48 de ore;
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează procedeul probator trebuie să cuprindă:
a) denumirea parchetului;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat ordonanţa;
d) indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
1) numele persoanei supuse măsurii ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea oricăror date cunoscute pentru identificarea numărului de cont;
h) semnătura procurorului şi ştampila unităţii de parchet.
Cerinţa generală prevăzută art. 286 alin. (2) lit. d) NCPP cu privire la motivarea ordonanţei se aplică şi în această
materie, procurorul având obligaţia de a motiva necesitatea dispunerii măsurii;
Durata pentru care se poate dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare de către procuror este
maximală, ceea ce înseamnă că procurorul poate lua această măsură şi pe o durată mai scurta de 48 de ore (termen
substanţial)', în toate cazurile, durata pentru care a fost dispusă măsura se calculează potrivit art. 271 NCPP, ora la care
aceasta începe şi ora la care se termină intrând în durata măsurii; deopotrivă, perioada de timp pentru care se dispune
măsura trebuie să fie neîntreruptă',
În cazul în care procurorul dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile finan¬ciare, nu se emite un mandat de
către acesta, ordonanţa procurorului urmând a fi pusă în executare;
Procurorul nu poate dispune, în caz de urgenţă, autorizarea obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare, dacă,
anterior, măsura fusese dispusă şi prelungită de judecător cu privire la aceeaşi persoană şi la aceeaşi faptă până la limita
de 6 luni, deoarece această autorizare cu caracter excepţional este permisă de legiuitor numai atunci când întârzierea
obţinerii autorizării din partea judecătorului ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală; or, în aceste
circumstanţe, nu se mai poate dispune autorizarea măsurii de către judecător;
După dispunerea măsurii, procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore calculat de la
expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă

123
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată şi dosarul cauzei;
Termenul de 24 de ore este un termen procedural de decădere care se calculează pe ore libere (în concret vor fi
26 de ore) şi care nu este susceptibil de prorogare în ipoteza în care expiră într-o zi nelucrătoare; depăşirea acestui termen
va atrage respingerea cererii procurorului de confirmare a măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare; în
această ipoteză ordonanţa procurorului nu va fi nici confirmată şi nici infirmată, situaţia fiind echivalentă cu cea în care
procurorul nu sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea confirmării procedeului pro¬bator; în acest caz,
orice parte sau subiect procesual poate cere anularea ordonanţei prin care a fost încuviinţat procedeul probator de procuror
şi a probelor obţinute în urma acestuia în condiţiile art. 282 NCPP;
Obligaţia de sesizare a judecătorului de drepturi şi libertăţi subzistă indiferent de rezultatele obţinute în urma
măsurii dispuse de procuror, nu doar atunci când în urma procedeului probatoriu dispus au rezultat probe cu privire la
activitatea infracţională investigată; odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita
judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare în condiţiile art. 1461
NCPP;
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei procurorului; în cazul
în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1461 NCPP, confirmă
în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor;
participarea procurorului nu este obligatorie;
Dacă procurorul a solicitat, totodată, şi luarea măsurii speciale de cercetare, jude-cătorul de drepturi şi libertăţi
poate dispune luarea măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare pe o durată de 30 de zile sau poate dispune
respingerea acestei din urmă solicitări dacă măsura specială de cercetare nu este necesară şi proporţională cu scopul
urmărit; în acest caz procedura se desfăşoară în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea obligatorie a
procurorului;
În ipoteza în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de
lege, infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul
distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens; încheierea prin care judecătorul de drepturi
şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac;
Chiar şi în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi a infirmat măsura obţi¬nerii datelor privind tranzacţiile
financiare dispusă de procuror, acesta poate solicita şi obţine (în aceeaşi zi sau ulterior) încuviinţarea procedeului
probatoriu, dacă sunt îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 1461 NCPP.
7.4. Punerea în executare a măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare
- procurorul pune în executare procedeul probatoriu ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de
cercetare penală;
- instituţiile de credit1 sau entităţile financiare (de pildă, băncile, Western Union, MoneyGram etc.) care
efectuează tranzacţiile financiare sunt obligate să predea înscrisurile sau informaţiile la care se face referire în mandatul
dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror; cu ocazia punerii în executare a procedeului probator procurorul
poate stabili ritmicitatea comunicării informaţiilor de către insti¬tuţiile de credit sau entităţile financiare (zilnic, de mai
multe ori într-o săptămână, săptămânal etc.).
7.5. Informarea persoanei supravegheate
- după efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile (termen substanţial), în scris,
pe fiecare subiect al unui mandat, despre măsura ce a fost luată în privinţa sa;
- după momentul informării, persoana ale cărei tranzacţii financiare au fost vizate de această măsură are dreptul
de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.
- ca excepţie, potrivit art. 1461 alin. (9) NCPP raportat la art. 145 alin. (4) NCPP, procurorul poate dispune, prin
ordonanţă motivată, în termenul de 10 zile de la înce¬tarea măsurii, amânarea efectuăm informării sau, după efectuarea
informării, amânarea prezentării rezultatelor activităţilor efectuate ca urmare a formulării unei cereri de consultare a
dosarului, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;
b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
c) dificultăţi în monitorizarea tranzacţiilor financiare ale altor persoane implicate în cauză.
- amânarea informării/prezentării rezultatelor activităţilor efectuate se poate dispune cel mai târziu până la
terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei; aşadar, cel târziu înainte de dispunerea unei soluţii în cauză,
procurorul are obligaţia de a informa persoana care a fost subiectul măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare
şi de a-i pune acesteia la dispoziţie, pentru consultare, rezultatelor activităţilor efectuate;
1 Instituţiile de credit sunt instituţiile care sunt organizate şi funcţionează în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

124
- dispoziţiile art. 1461 alin. (9) NCPP raportat la art. 145 alin. (4) NCPP constituie o excepţie şi de la regula
generală referitoare la dreptul la consultarea dosarului prevăzută de art. 94 alin (4) teza a TPa NCPP în ceea ce priveşte
componenta pre¬zentării rezultatelor activităţilor de obţinere a datelor privind tranzacţiile financiare urmare a cererii de
consultare a dosarului formulată de inculpat.
7.6. Valoarea probantă a obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare
- mijlocul de probă care rezultă în urma procedeului probatoriu sunt înscrisurile comunicate de instituţiile de credit
sau entităţile financiare;
- înscrisurile sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor; au aceeaşi valoare probantă ca orice alt mijloc
de probă, putând fi reţinute de către organele judiciare la stabilirea situaţiei de fapt dintr-o cauză penală sau înlăturate
motivat;
- deşi art. 1461 NCPP nu prevede în mod explicit posibilitatea folosirii înscrisurilor rezultate din procedeul
probatoriu al obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare în alte cauze, consider că faţă de natura mijlocului de probă
rezultat nu există vreun impediment legal pentru organele de urmărire penală de a folosi înscrisurile obţinute în mod legal
şi în alte cauze dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni; în acest caz, procurorul va dispune, prin ordonanţă, ca înscrisurile obţinute prin procedeul
probatoriu să fie trimise în scopul de a fi folosite şi în cealaltă cauză, fie că aceasta se află pe rolul aceleiaşi unităţi de
parchet sau la altă unitate de parchet.
§8, Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
- constituie procedeul probatoriu prin care organele judiciare pot obţine de la instituţiile de credit sau de la oricare
altă instituţie care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi
conţinutul contu¬rilor unei persoane fizice sau juridice',
- procedeul probatoriu prevăzut de art. 153 NCPP nu intră în noţiunea de „supra-veghere tehnică”;
- potrivit noii orientări legislative, situaţia financiară a persoanei care face obiectul procedeului probatoriu
prevăzut de art. 153 NCPP echivalează doar cu existenţa şi conţinutul conturilor,
- ca urmare a modificării art. 153 alin. (1) NCPP prin O.U.G. nr. 18/2016, pe de o parte, a fost exclus din domeniul
de aplicare a procedeului probatoriu un element de o mare imprevizibilitate conţinut de vechea reglementare, respectiv
noţiunea de „alte situaţii financiare’’, care a generat interpretări contradictorii în practica judiciară; pe de altă parte, a fost
înlăturată o incoerenţă evidentă a normei procedurale care, deşi facea trimitere la autorizarea prealabilă a judecătorului
de drepturi şi libertăţi, nu reglementa procedura care trebuia parcursă şi prevede, în acelaşi timp, posibilitatea dispunerii
de către procuror în alin. (2) al art. 153 NCPP;
- reglementarea competenţei procurorului de a solicita datele privind existenţa şi conţinutul conturilor unei
persoane fizice sau juridice este proporţională cu gradul extrem de redus de intruziune în viata privată pe care o are o
astfel de măsură; în plus, se restabileşte în ansamblu, un echilibru instituţional între competenţelor organelor de urmărire
penală şi cele ale organelor administrative în materie fiscală în condiţiile în care art. 61 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
207/2015 (noul Cod de proce¬dură fiscală) stipulează obligaţia instituţiilor de credit ca, la solicitarea organului fiscal
central, să comunice, pentru fiecare titular care face subiectul solicitării, toate rulajele1 şi/sau soldurile conturilor
deschise* 2 la acestea, precum şi informaţiile şi documentele privind operaţiunile derulate prin respectivele conturi; în
plus, institu¬ţiile de credit sunt obligate să comunice organului fiscal central, zilnic, următoarele informaţii: a) lista
titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid conturi, precum
şi datele de identificare ale persoanelor care deţin dreptul de semnătură pentru conturile deschise la acestea;
b) lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum şi încetarea contractului de închiriere; deopotrivă, în
ceea ce priveşte contribuabili nerezidenţi, art. 62 din Legea nr. 207/2015 prevede că în scopul realizării schimbului de
informaţii privind contribuabilii rezidenţi ai statelor cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept
internaţional şi pentru îmbunătăţirea conformării fiscale interna¬ţionale, instituţiile financiare, inclusiv instituţiile de
credit, au obligaţia să declare anual organului fiscal din cadrul A.N.A.F. informaţii de natură financiară referitoare la
conturile deschise şi/sau închise de contribuabilii menţionaţi în acest alineat la astfel de instituţii;
- faţă de domeniul de aplicare al procedeului probatoriu al obţinerii datelor privind situaţia financiară a persoanei consider
că dispoziţiile art. 153 NCPP nu sunt aplicabile:
a) pentru obţinerea unor date care pot fi cerute în condiţiile Legii nr. 544/2001 de orice persoană care solicită
accesul la informaţii de interes public de la deţinătorul acestora sau prin accesarea directă a unei baze electronice de date
prin intermediul intemetului;
b) pentru ca organele de urmărire penală să obţină de la Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării
Banilor informaţiile cu privire la tranzacţiile finan¬ciare suspecte având în vedere că, potrivit Legii nr. 656/2002, Oficiul
are atât obli¬gaţia de colectare a acestor informaţii, cât şi pe cea de a le pune dispoziţia procuro¬
Potrivit pct, 4 din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3770/2015 prin care a fost aprobată Procedura de furnizare de
informaţii conform art. 61 din Legea nr. 207/2015: a) termenul de transmitere a rulajelor şi/sau soldurilor conturilor este
de: maximum 5 zile lucrătoare pentru solicitările care vizează o perioadă de până la 3 ani; maximum 10 zile lucrătoare

125
pentru solici¬tările care vizează o perioadă mai mare de 3 ani; b) termenul de transmitere a informaţiilor şi documentelor
privind operaţiunile derulate prin respectivele conturi este de maximum 25 de zile lucrătoare de la data solicitării etc.
2 Potrivit pct. 2 din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3770/2015 prin care a fost aprobată Procedura de furnizare de
informaţii conform art. 61 din Legea nr. 207/2015 prin conturi deschise se înţelege toate tipurile de conturi de care poate
dispune un client, indiferent de monedă şi dacă acestea sunt deschise sau au fost deschise şi figurează închise la momentul
efectuării solicitării.

rului potrivit unei proceduri prevăzută de art. 8 alin. (6) din Legea nr. 656/2002, republicată1.
- deopotrivă, consider că procurorul poate solicita în vederea bunei desfăşurări a urmăririi penale în temeiul art.
170 NCPP, iar nu al art. 153 NCPP:
a) bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia modificărilor de capital propriu;
b) declaraţiile fiscale sau bunurile mobile sau imobile ce constituie capitalul social al unei persoane juridice; acestea
din urmă, chiar dacă sunt reflectate în bilanţul persoanei juridice, nu sunt solicitate pentru a fi folosite ca probă în procesul
penal, ci pentru a constitui obiectul unei viitoare măsuri asigurătorii;
c) datele despre desfăşurarea unei proceduri de insolvenţâ.
- măsura specială de cercetare prevăzută de art. 153 NCPP nu trebuie confundată cu măsura obţinerii datelor
privind tranzacţiile financiare ale unei persoane [art. 138 alin. (1) lit. e) şi alin. (9) NCPP] care este autorizată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi şi constă în operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinu¬tului tranzacţiilor
financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al
altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori
informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau opera¬ţiunile unei persoane;
- obţinerea extrasele de cont bancar intră în sfera procedeului probatoriu prevăzut de art. 1461 NCPP, indiferent
de perioada vizată, instituţia prevăzută de art. 153 NCPP aplicându-se doar pentru obţinerea soldului contului bancar la
un anumit moment, nu şi la informaţiile referitoare la tranzacţiile pe baza cărora a fost obţinut acest sold;
1 Potrivit art. 8 din Legea nr. 656/2002, republicată, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor
va proceda la analizarea şi prelucrarea informaţiilor, iar atunci când se constată existenţa unor indicii temeinice de spălare
a banilor sau de finanţare a terorismului, va sesiza de îndată Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. In
situaţia în care se constată finanţarea terorismului, va sesiza de îndată şi Serviciul Român de Informaţii cu privire la
operaţiunile suspecte de finanţare a terorismului.
Dacă în urma analizării şi prelucrării informaţiilor primite de Oficiu nu se constată existenţa unor indicii temeinice de
spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, Oficiul păstrează informaţiile în evidenţă.
După primirea sesizării, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciul Român de Informaţii
pot solicita Oficiului completarea acesteia. Oficiul are obligaţia de a pune la dispoziţie procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală şi Serviciului Român de Informaţii, la solicitarea acestora, datele şi informaţiile pe care
le-a obţinut potrivit dispoziţiilor prezentei legi. Organele de urmărire penală vor comunica periodic Oficiului stadiul de
rezolvare a sesizărilor transmise, precum şi cuantumul sumelor aflate în conturile persoanelor fizice sau juridice pentru
care s-a dispus blocarea, ca urmare a suspendărilor efectuate ori a măsurilor asigurătorii dispuse. După primirea
rapoartelor privind tranzacţiile suspecte, în cazul în care se constată existenţa unor indicii temeinice de săvârşire a altor
infracţiuni decât cele de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, Oficiul va sesiza de îndată organul competent.

- nu poate fi utilizată procedura obţinerii de date privind situaţia financiară a unei persoane (art. 153 NCPP) pentru
a obţine rulajul contului deţinut de o persoană pentru o anumită perioadă de timp şi nici a documentelor care au stat la
baza efectuării operaţiunilor şi tranzacţiilor financiare prin intermediul instituţiei de credita oricărei altei entităţi financiare
(înscrisuri, ordine de plată, facturi fiscale, documente care atestă primirea mărfurilor, declaraţia de plată valutară externă
etc.). în acest caz trebuind să fie obţinut un mandat de la judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 1461 NCPP;
- procurorul poate solicita, fără autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, comunicarea datelor
privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane fizice sau juridice dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) să fi fost începută urmărirea penală;
b) să existe indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
- nu prezintă importanţă forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, nici dacă aceasta a rămas în fază
tentată, ori a fost consumată sau comisă în formă continuată. Deopotrivă, nu prezintă importanţă pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiune.
c) să existe temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
- procurorul, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, va dispune prin ordonanţă comunicarea
datelor; ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă:
a) denumirea parchetului şi data emiterii;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;

126
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana
suspectului sau inculpatului;
d) obiectul măsurii procesuale;
e) instituţia care este în posesia ori care are sub control datele;
f) numele suspectului sau inculpatului, dacă există în cauză;
g) motivarea existenţei indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi a temeiurilor pentru a se crede
că datele solicitate constituie probe;
h) menţionarea obligaţiei instituţiei de a comunica imediat, în condiţii de confi-denţialitate, datele solicitate;
i) semnătura celui care a întocmit-o.
instituţia de credit sau instituţia care deţine date privind situaţia financiară a persoanei în cauză este obligată să pună, de
îndată, la dispoziţie datele solicitate. în baza acestor date procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi
încu¬viinţarea măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane sau poate institui o măsură
asigurătorie cu privire la sumele de bani aflate în conturile comunicate.

§9. Conservarea datelor informatice

9.1.Noţiune
Procedeul probatoriu al conservării datelor informatice presupune păstrarea datelor deja existente, obţinute prin
intermediul unui sistem informatic şi care sunt înregistrate pe un anumit suport, în scopul evitării alterării, degradării sau
ştergem acestora;
Procedeul vizează datele informatice, inclusiv datele referitoare la traficul infor-maţional, care au fost stocate
prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de reţele publice de
comunicaţii electronice ori a unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului',
Prin alin. (71) al art. 154 NCPP, introdus prin Legea nr. 75/2016, s-a urmărit extinderea domeniului de aplicare
a procedeului probatoriu, în sensul că acesta poate viza şi datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul
informaţional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află in posesia sau sub controlul altor persoaneJ;
Conservarea datelor informatice constituie un procedeu probatoriu extrem de important, în special în cadrul
investigaţiilor referitoare la infracţiuni comise prin internet, având în vedere volatilitatea probelor electronice;
Procedeul probatoriu este intruziv în viaţa privată a persoanei, întrucât presu¬pune conservarea datelor, chiar şi
fără cercetarea acestora; scopul instituţiei este acela de a permite procurorului ca, încă de la primele acte de cercetare, să
poată dispune măsura conservării datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informaţional, înainte de a fi
obţinută autorizaţia de percheziţie a sistemului informatic. Persoana ale cărei date sunt conservate le poate accesa, dacă o
asemenea posibilitate este conferită prin ordonanţa procurorului
- deşi art. 154 alin. (1) NCPP face referire în mod nefericit la „anumite date infor-matice”1, această noţiune trebuie
înţeleasă în sensul dat de Raportul explicativ al

Convenţiei privind criminalitatea informatică, unde se menţionează în mod explicit că datele ce fac obiectul conservării
vizează strict datele deja colectate şi reţinute de către furnizorii de servicii, date care nu vizează conţinutul comunicărilor;
prin urmare, datele informatice viitoare ori cele referitoare la conţinutul comunicărilor pot fi obţinute prin alte procedee
probatorii specifice supravegherii tehnice (de pildă, interceptarea comunicaţiilor), nu şi prin cel al conservării datelor
informatice;
Noţiunea de date referitoare la traficul informaţional coincide cu cea de date de trafic definită în art. 2 alin. (1)
lit. b) Legea nr. 506/2004 ca fiind „orice date prelu¬crate în scopul transmiterii unei comunicăriprintr-o reţea de
comunicaţii electronice sau în scopul facturării contravalorii acestei operaţiuni
Datele informatice sau cele referitoare la traficul informaţional trebuie să fie posesia furnizorului ori a altor
persoane, adică să fie stocate şi să se afle la dispoziţia directă a acestora; în această situaţie posesorul datelor este şi cel
care are controlul asupra acestora; deopotrivă, pot face obiectul procedeului probatoriu şi datele care, deşi nu se află în
posesia furnizorului, ci a altor persoane care realizează în ţară sau în străinătate activităţile de reţinere şi stocare pentru
furnizor, totuşi se găsesc sub controlul acestuia din urmă;
Faţă de definiţia dată de art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2001 noţiunii de serviciu de comunicaţii electronice
(un serviciu, furnizat, de regulă, contra cost, care constă, în întregime sau în principal, în transmiterea semnalelor prin
reţelele de comunicaţii electronice, incluzând serviciile de telecomunicaţii şi pe cele prin reţelele utilizate pentru
transmisia serviciilor de programe audiovizuale, dar fără a include serviciile prin care se furnizează conţinutul informaţiei
transmise prin intermediul reţelelor ori serviciilor de comunicaţii electronice sau se exercită controlul editorial asupra
acestui conţinut) acest procedeu probatoriu nu poate fi utilizat cu privire la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
care furnizează conţinutul comunicărilor transmise (de pildă, Facebook, având în vedere serviciul de mesagerie care este
încorporat şi care vizează conţinutul datelor transmise prin internet).

127
9.2. Condiţii
Pentru a se dispune măsura conservării datelor informatice trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să fi fost începută urmărirea penală;
- nu este necesar pentru dispunerea măsurii ca urmărirea penală să fie în etapa in personam, procedeul probatoriu putând
fi încuviinţat şi în etapa investigativă in rem.
b) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
- nu prezintă importanţă forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, nici dacă aceasta a rămas în fază tentată,
ori a fost consumată sau comisă în formă continuată. Deopotrivă, nu prezintă importanţă pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiune.
c) măsura să fie necesară în vederea strângerii de probe ori identificării făptuit-orului, suspectului sau a
inculpatului;
- indiferent de etapa investigativă, acest procedeu probatoriu poate servi fie la identificarea autorului sau a participanţilor
la comiterea infracţiunii, fie la stabilirea unei legături între aceştia şi faptele care formează obiectul acuzaţiei in personam\
d) să existe pericolul pierderii sau modificării datelor informatice.

9.3. Autorizarea măsurii conservării datelor informatice

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, procurorul, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală,
dispune prin ordonanţă, conservarea datelor infor¬matice pe o durată de cel mult 60 de zile (termen substanţial)',
necesitatea unei reacţii rapide a autorităţilor în vederea prevenirii modificării, alterării sau ştergerii acestor date justifică
opţiunea legiuitorului român de a stabili competenţa procurorului pentru luarea acestei măsuri în cursul urmăririi penale;
însă, pentru ca organele de urmărire penală să intre în posesia datelor informatice conservate, este necesară auto¬rizarea
prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi;
Ordonanţa procurorului prin care se dispune procedeul probatoriu trebuie să cuprindă:
a) denumirea parchetului şi data emiterii;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele
privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului în posesia cărora se află datele informatice ori care le au sub
control;
e) numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
f) descrierea datelor ce trebuie conservate;
g) motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 154 alin. (1) NCPP;
h) durata pentru care a fost emisă;
i) menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorilor de reţele publice de comu¬nicaţii
electronice ori furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a
conserva imediat datele informatice indicate şi de a le menţine integritatea, în condiţii de
confidenţialitate;
j) semnătura celui care a întocmit-o.
Având în vedere specificul acestei măsuri, NCPP a prevăzut posibilitatea ca măsura conservării datelor
informatice să poată fi prelungită de procuror o singură dată, pentru motive temeinic justificate, pe o durată de cel mult
30 de zile (termen substanţial)', aceste limite temporale nu trebuie să conducă la concluzia că legiuitorul a stabilit implicit
o durată maximală pentru care poate fi dispusă măsura, respectiv 90 de zile, indiferent de numărul de prelungiri dispuse;
prin urmare, indiferent de durata iniţială pentru care a fost instituită conservarea datelor (60 de zile sau mai puţin), este
posibilă dispunerea unei singure prelungirii a duratei procedeului probatoriu; dife¬renţele existente între procedeul
probatoriu al supravegherii tehnice [unde legea sta¬bileşte o durată maximă a intruziunii în viaţa privată, iar, în această
limită, ingerinţa iniţială poate fi prelungită (dacă mai este încă în fiinţă) sau se poate obţine un nou mandat de supraveghere
tehnică (dacă măsura iniţială a expirat şi nu s-a solicitat o nouă prelungire din considerente operative)] şi acest procedeu
probatoriu conduc la concluzia că pentru a se dispune prelungirea conservării datelor informatice nu trebuie să existe
vreun element de discontinuitate pe parcursul punerii în executare a procedeului probatoriu; aşadar, nu se mai poate
dispune în mod legal prelungirea măsurii conservării datelor dacă durata iniţială a expirat şi procedeul probatoriu nu a
fost prelungit din ziua imediat următoare celei pentru care a fost iniţial instituit.

9.4. Executarea măsurii conservării datelor

Ordonanţa procurorului prin care s-a dispus conservarea datelor informatice se transmite, de îndată, oricărui
furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului

128
în posesia căruia se află datele ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiţii de
confidenţialitate;
Există astfel o dublă obligaţie, pe de o parte, de a păstra datele în condiţii de siguranţă şi, pe de altă parte, de a
păstra confidenţialitatea luării măsurii conservării cu privire la aceste date, ce contribuie la garantarea respectării vieţii
private a persoanei vizate de o asemenea măsură sau a altor persoane care ar fi putut fi menţio¬nate sau identificate în
aceste date;
Datele informatice sau datele privind traficul informaţional se conservă în forma originală ce este generată de
sistemul informatic. În cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de
reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului,
furnizorul în posesia sau sub con¬trolul căruia se află datele informatice are obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia
organului de urmărire penală informaţiile necesare identificării celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor
elementelor din lanţul de comunicare folosit;
Procurorul poate dispune, înainte de expirarea perioadei pentru care a fost dispusă, ridicarea măsurii conservării
imediate a datelor atunci când aceasta nu mai este necesară',

9.5. Încuviinţarea transmiterii datelor conservate

Pentru a avea acces la datele informatice conservate procurorul trebuie să solicite încuviinţarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi pentru transmiterea datelor înainte de expirarea duratei pentru care s-a luat/prelungit procedeul
probatoriu;
Competenţa: încuviinţarea poate fi dispusă în cursul urmăririi penale la cererea procurorului, de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă;
Prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b) competenţa materială sau personală: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală; nu vor fi aplicate
regulile competenţei personale, ci cele ale competenţei materiale, în ipoteza în care datele informatice conservate privesc
o persoană care are o anumită calitate (de pildă, membru al guvernului, parlamentar, avocat etc.), dacă din actele de
urmărire penală nu rezultă că acesta a participat la comiterea faptelor investigate la momentul soli¬citării; în ipoteza în
care obiectul investigaţiei in rem vizează şi o persoană care are o calitate specială, se vor aplica regulile competenţei
personale, chiar dacă această persoană este doar făptuitor, iar nu suspect sau inculpat;
c) competenţa teritorială: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în primă instanţă.
Deşi art. 154 NCPP nu cuprinde nicio referinţă, consider că evitarea arbitrariului în dispunerea măsurii impune
ca judecătorul de dreptul şi libertăţi să aibă la dispoziţie dosarul de urmărire penala sau copii certificate ale acestuia;
Cererea prin care se solicită autorizarea transmiterii datelor conservate se solu-ţionează în termen de 48 de ore
de la data sesizării, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procurorului nu este obligatorie;
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere,
admiterea, în tot sau în parte, a cererii procurorului; întocmirea minutei este obligatorie;
Atunci când judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru luarea sau
prelungirea procedeului probatoriu ori atunci când constată că durata conservării datelor a expirat la momentul soluţionării
cererii procurorului, ori că transmiterea acestora nu este proporţională cu scopul urmărit, dispune, prin încheiere,
respingerea cererii de încuviinţare a transmiterii datelor informatice conservate; în lipsa unei reglementări explicite care
să permită reiterarea cererii de autorizare a transmiterii datelor, apreciez că o nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri
nu poate fi formulată, chiar dacă că au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul
soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi; prin urmare, o nouă cerere formulată fie în
considerarea aceloraşi temeiuri şi în baza aceluiaşi material probator, fie în baza unor fapte sau împrejurări noi, va trebui
respinsă ca inadmisibilă;
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra solicitării procurorului de autorizare a
transmiterii datelor conservate nu este supusă căilor de atac indiferent de soluţia pronunţată; cu toate acestea, apreciez că
intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară analiza legalităţii încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi
libertăţi a încuviinţat transmiterea datelor conservate (de pildă, se poate constata nulitatea procedeului probatoriu
încuviinţat de un judecă¬tor de drepturi şi libertăţi cu încălcarea normelor de competenţă materială sau perso¬nală, ori
nelegalitatea obţinerii probelor atunci când solicitarea parchetului a fost admisă după expirarea duratei pentru care
fuseseră conservate datele informatice);
Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care a autorizat transmiterea datelor informatice trebuie să
cuprindă: numele şi semnătura persoanei care a auto¬rizat transmiterea datelor informatice, numele persoanei ce este

129
obligată să predea datele informatice, descrierea datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie
să fie predate;
Persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au posibilitatea să asigure semnarea datelor solicitate, utilizând o
semnătură electro¬nică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat;
orice persoană autorizată care transmite date solicitate are posi¬bilitatea să semneze datele transmise utilizând o
semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi
care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce
priveşte integritatea datelor transmise; orice persoană autorizată care primeşte date solicitate are posibilitatea să verifice
integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică
extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite
identificarea neambiguă a persoanei autorizate; fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electro¬nică răspunde
potrivit legii pentru integritatea şi securitatea acestor date;
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a datelor informatice poate servi
ca mijloc de probă, reţine numai copia;
Accesul la datele conservate transmise se poate realiza de procuror în temeiul autorizării dispuse de judecătorul
de drepturi şi libertăţi, care acordă, în mod implicit, şi dreptul de acces la datele conservate; prin urmare, consider că nu
mai este necesar ca după primirea datelor informatice procurorul să sesizeze din nou judecătorul de drepturi şi libertăţi
pentru a obţine un mandate de percheziţie informatică.
9.6. Informarea persoanelor ale căror date au fost conservate
Potrivit art. 158 alin. (8) NCPP, până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze,
în scris, persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate; deşi dispoziţiile legale
fac referire numai la încunoştinţarea persoanelor faţă de care s-a efectuat urmărirea penală, făcând astfel trimitere la etapa
in personam a acestei faze procesuale, consider că standardul de informare dezvoltat de Curtea Europeană în interpretarea
art. 8 din Convenţie, în scopul protecţiei vieţii private, impune ca orice persoană ale cărei date informatice au fost
conservate trebuie să fie informată despre ingerinţa în dreptul său, indiferent dacă a avut sau nu vreo calitate în cadrul
procesului penal.
§10. Fotografierea şi amprentarea suspectului, inculpatului sau a altoi persoane
NCPP a reglementat în mod detaliat activităţile procesuale, incluzând în cadrul dispoziţiilor procedurale şi
aspecte ce ţin de domeniul criminalisticii, cum sunt cele referitoare al fotografierea sau amprentarea persoanelor;
Organele de urmărire penală pot dispune fotografierea şi amprentarea suspec¬tului, inculpatului sau a altor
persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar
şi în lipsa con¬simţământului acestora;
Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus
măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi amprentarea acestuia;
Fotografierea realizată potrivit art. 196 NCPP urmăreşte în special identificarea persoanei, neputând fi
confundată cu măsura supravegherii tehnice prin fotografiere; astfel, procedeul probator prevăzut de art. 196 NCPP nu
impune necesitatea exis¬tenţei unui mandat judiciar, însă nici nu poate fi folosit în mod neloial pentru realizarea unor
activităţi de filaj prin fotografiere;
Fotografiile realizate pot fi folosite, ulterior, pe parcursul procedurilor pentru identificarea de persoane (de pildă,
pentru a constatata în cadrul procedeului proba¬toriu al identificării de persoane dacă persoana vătămată recunoaşte din
planşa foto persoana pe care a descris-o ca fiind cea care a comis infracţiunea);
În vederea protejării dreptului la viaţă privată, precum şi a prezumţiei de nevi-novăţie NCPP a prevăzut că
organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane doar în următoarele două cazuri:
a) când această măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei (de pildă, în cazul persoanelor dispărute
ori în cazul în care organele judiciare deţin doar o imagine a persoanei care se bănuieşte că a comis o infracţiune,
fără a cunoaşte datele acesteia de identificare);
b) atunci când publicarea fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale (de exemplu,
în cazul în care o persoană este bănuită că a comis multiple infracţiuni, publicarea fotografiei acesteia poate
permite unor persoane vătămate care nu sesizaseră încă faptul că au fost victimele unei infracţiuni să se adreseze
organelor judiciare).

Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care pot fi puse
în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, orga¬nele de urmărire penală pot dispune amprentarea persoanelor despre
care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că au
avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei;
Amprentele obţinute pot fi comparate cu cele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului;

130
 Este necesară crearea unui cadru previzibil cu privire la stocarea şi ştergerea din bazele de date a amprentelor şi
fotografiilor persoanelor faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată sau de achitare, în vederea
compatibilizării dreptului intern cu jurisprudenţa Curţii Europene, astfel cum aceasta a fost dezvoltată de Marea Cameră
a instanţei europene în cauza S. şi Marper c. Marii Britanii sau M.K c. Franţei (redate mai jos).

§11. Fotografiile
Sunt mijloace de probă care pot contribui la stabilirea adevărului într-o cauză penală prin imaginile pe care
acestea le conţin;
Pot fi realizate de părţi sau de organele judiciare fie cu ocazia unor activităţi operative de monitorizare a unor
persoane în baza unui mandat de supraveghere tehnică, fie cu ocazia ridicării de obiecte şi înscrisuri, a efectuării unei
percheziţii domiciliare sau a unei cercetări la faţa locului;
Organele de urmărire penală pot constitui planşe foto în vederea realizării proce-deului probatoriu al identificării
de persoane sau obiecte;
Reprezintă un mijloc de probă distinct de planşele foto rezultate în urma supra-vegherii tehnice efectuate în baza
autorizaţiei emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi;
Fotografiile sunt supuse principului liberei aprecieri a probelor, având aceeaşi valoare probantă ca orice alt
mijloc de probă.

§12. Cercetarea la faţa locului

Este procedeul probatoriu ce constă în cercetarea locului unde se bănuieşte că s-a săvârşit infracţiunea, atunci
când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă
pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane (de pildă, în
vederea descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii, a stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi
împrejurărilor în care infracţiunea a fost comisă);
Cercetarea la faţa locului poate fi realizată ca procedeu probatoriu numai după începerea urmăririi penale;
organele de constatare, nefiind organe judiciare, nu pot realiza acest procedeu probatoriu, însă pot lua măsuri de
conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. Procesul-verbal
încheiat de către organele de constatare reprezintă numai un act de sesizare şi nu trebuie confundat cu procesul-verbal
încheiat ca urmare a cercetării la faţa locului, care constituie un mijloc de probă în procesul penal;
Organele de urmărire penală dispun efectuarea cercetării la faţa locului prin ordonanţă, iar instanţa de judecată
prin încheiere',
NCPP nu stipulează obligativitatea participării la cercetarea la faţa locului a martorilor asistenţi sau a părţilor şi
subiecţilor procesuali principali; totuşi, organele judiciare trebuie să încunoştinţeze părţile sau subiecţii procesuali
principali cu privire la efectuarea cercetării la faţa locului în cazurile în care aceştia şi-au exprimat dorinţa de a participa
la actele de urmărire penală (neprezentarea părţilor sau a subiecţilor procesuali încunoştinţaţi nu împiedică însă efectuarea
cercetării);
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa medi-cului legist (în cauzele în care
este necesară şi efectuarea autopsiei medico-legale la faţa locului) sau a oricăror persoane a căror prezenţă o consideră
necesară la cerce¬tarea la faţa locului (de pildă, prezenţa unui tehnician criminalist care să efectueze măsurătorile necesare
ori să procedeze la recoltarea unor probe biologice); spre deo¬sebire de vechiul Cod, NCPP nu mai prevede obligativitatea
prezenţei martorilor asistenţi la cercetarea la faţa locului;
Când suspectul sau inculpatul este reţinut ori arestat preventiv ori la domiciliu nu este obligatorie prezenţa
acestuia la cercetarea la faţa locului; dacă suspectul sau inculpatul nu poate fi adus la cercetarea la faţa locului, organul
de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea;
Instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea persoanei vătămate şi a părţilor şi în prezenţa
procurorului; avocatul (ales sau din oficiu) al inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile
civilmente are dreptul să participe la cercetare;
Organul de urmărire penala sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul
unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane;
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată încheie un proces-verbal în legătură cu activitatea
desfăşurată cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului cu privire la constatările făcute, urmele şi obiectele găsite şi
ridicate care constituie mijloc de probă;
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
1. numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
2. locul unde este încheiat;
3. data la care s-a încheiat procesul-verbal;
4. indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;

131
 5. numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
6. numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
7. data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
8. descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor exami¬nate şi a celor ridicate, a poziţiei
şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu
dimensiunile respective;
9. menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi prelevate urme biologice, efectuate fotografii, reconstituiri, schiţe, desene
ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal;
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de către persoanele care au
participat la cercetare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face
menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
'Procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto executate infirmă susţinerile inculpatului, ale persoanei
vătămate şi ale martorilor care au susţinut că inculpatul ar fi alunecat pe zăpadă şi ar fi antrenat în cădere pe persoana
vătămată, din cele două mijloace de probă rezultând că la locul faptei nu a existat nici zăpadă şi nici alunecuş (I.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 3901/2006, www.legalis.ro).

§13. Reconstituirea
Este procedeul probatoriu ce constă în reproducerea modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta prevăzută
de legea penală.Nu există echivalenţă între reconstituire şi experiment judiciar, în acest din urmă caz neurmărindu-se
reproducerea modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta, ci doar verificarea ipotezei dacă activitatea infracţională
se putea produce în anumite împrejurări.
În doctrină s-a arătat că pot exista mai multe tipuri de reconstituire, respectiv:
1. reconstituirea destinată verificării veridicităţii declaraţiilor persoanelor audiate;
2. reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie; (iii) reconstituirea destinată verificării
posibilităţilor de săvârşire a anumitor acţiuni în condiţiile date

Reconstituirea în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta poate fi dispusă de
organul de urmărire penală sau de instanţa de jude¬cată în situaţia în care apreciază că este necesară pentru verificarea şi
precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă impor¬tanţă pentru
soluţionarea cauzei;
Organele de urmărire penală dispun efectuarea reconstituirii prin ordonanţă, iar instanţa de judecată prin
încheiere;
Potrivit NCPP, organele judiciare procedează la reconstituirea activităţilor sau a situaţiilor, având în vedere
împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate; potrivit NCPP, reconstituirea nu mai este condiţionată
de efectuarea acesteia la locul comiterii faptei, organele judiciare putând recurge la reconstituirea virtuală prin folosirea
simulărilor generate de computer, acest mijloc se poate dovedi a fi extrem de eficient în cazurile în care urmărirea penală
vizează investi¬garea unor infracţiuni care pot presupune utilizarea unor resurse speciale;
În cazul în care declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire la activităţile
sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a
desfăşurării faptei descrise de aceştia;
În principiu, reconstituirea se efectuează în prezenţa suspectului sau inculpa¬tului, afară de cazul când aceasta
nu este posibilă; suspectul sau inculpatul prezent la reconstituire poate refuza să participe la acest procedeu probatoriu
invocând privi¬legiul împotriva autoincrimi nării;
În cazurile în care asistenţa juridică a suspectului sau inculpatului este obliga¬torie, reconstituirea se face în
prezenţa acestuia, asistat de avocat. Atunci când sus¬pectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire,
aceasta se efectuează cu participarea altei persoane;
Reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă
atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea persoanelor;
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată încheie un proces-verbal în legătură cu activitatea
desfăşurată cu ocazia reconstituirii care constituie mijloc de probă;
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
1. numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
2. locul unde este încheiat;
3. data la care s-a încheiat procesul-verbal;
4. indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;

132
 5. numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
6. numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
7. data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal;
8. descrierea amănunţită a activităţii de reconstituire;
9. menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de către persoanele care au
participat la reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face
menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.

§14 Constatarea
Este procedeul probatoriu ce constă în examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către
specialişti, medici-legişti sau tehnicieni care funcţio¬nează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor
organe, când există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă (de pildă, dispariţia urmelor infracţiunii) sau de schimbare
a unor situaţii de fapt (de exemplu, pentru constatarea rapidă a unor situaţii financiare), ori este necesară lămurirea urgentă
a unor fapte sau împrejurări ale cauzei (moarte suspectă);
Cerinţa urgenţei nu constituie o veritabilă condiţie de legalitate a dispunerii efectuării unui raport de constatare,
ci mai degrabă una de oportunitate a acestuia în vederea obţinerii cu celeritate a opiniei unui specialist atunci când nu se
consideră a fi oportună parcurgerea procedurii contradictorii a expertizei;
Spre deosebire de vechiul Cod care reglementa constatările tehnico-ştiinţifice şi pe cele medico-legale, NCPP
cuprinde o reglementare generală a constatărilor, natura acestora urmând a fi stabilită de organele de urmărire penală care
dispun procedeul probatoriu în funcţie de natura activităţii desfăşurate (de exemplu, analizarea armei

sau a muniţiei cu care s-a tras, ridicarea amprentelor digitale şi identificarea persoa¬nei pe baza acestora, identificarea
scrierii sau semnăturii unei persoane, identificarea obiectului care a lăsat o urmă la locul săvârşirii infracţiunii, stabilirea
compoziţiei chimice a unei substanţe etc.);
Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de
urmărire penală, din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi sau subiect procesual principal; organul de urmărire penală
stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care
urmează a fi efectuată lucrarea; organul de urmărire penală nu are obligaţia de a aduce la cunoştinţa părţilor obiectul
constatării şi întrebările formulate;
Organele de constatare prevăzute de ari. 61 şi art. 62 NCPP nu pot dispune şi efectua procedeul probatoriu al
constatării prevăzut de art. 172 NCPP;
Actele întocmite de organele fiscale cu ocazia controalelor efectuate în cadrul inspecţiei fiscale nu au natura
juridică a unor constatări tehnico-ştiinţiflce şi nici nu au valoarea probatorie în cadrul procesului penal, regimul acestora
fiind regle¬mentat de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015* 1); potrivit art. 349
Specialiştii care pot efectua constatări funcţionează:
A. în cadrul organului de urmărire penală;
- potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 78/2016, D.I.I.C.O.T se încadrează cu specialişti în domeniul prelucrării şi
valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru
clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală; specialiştii sunt numiţi în
cadrul D.I.I.C.O.T. prin ordin al procurorului-şef al D.I.I.C.O.T; specialiştii au calitatea de funcţionar public şi
desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din D.I.I.C.O.T;
constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de către specialiştii constituie mijloc
de probă, în condiţiile NCPP;
- particularităţile luptei împotriva corupţiei şi necesitatea eficientizării activităţii organelor de urmărire penală în
acest domeniu a determinat legiuitorul să prevadă în art, 11 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie că în cadrul D.N.A. sunt numiţi, prin ordin al procurorului-şef al acestui parchet, cu avizul
ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic,
precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. Aceştia îşi
desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit ai procurorilor din D.N.A.;
constatarea efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului D.N.A. de specialişti constituie mijloc de probă, în
condiţiile legii;
- conform art. 3 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 74/2013, în cadrul structurii centrale a Direcţiei Generale Antifraudă
Fiscală funcţionează, pe lângă structurile de prevenire şi control, Direcţia de Combatere a Fraudelor, care acordă
suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni
economico-fînanciare. In acest scop, inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul
parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti. în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii

133
 antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului: a) constatări
tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii;
- în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române funcţionează Institutul Naţional de Criminalistică care are
nivel de direcţie, iar la nivel teritorial există 41 de Servicii Criminalistice în cadrul Inspectoratelor Judeţene de
Poliţie. Institutul Naţio¬nal de Criminalistică execută constatări tehnico-ştiinţifice în laboratoare proprii, în
scopul aflării adevărului în cauzele penale. Tot astfel, potrivit art. 21 lit. r) din O.U.G. nr. 104/2001, în zona de
competenţă Poliţia de Frontieră Română efec¬tuează, prin laboratoarele şi experţii proprii acreditaţi la nivelul
Poliţiei de Frontieră Române, constatări tehnico-ştiinţifice.
B. în afara organelor de urmărire penală.
- De pildă, potrivit art. 3 alin. (2) lit. k) din H.G. nr. 401/2006, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
efectuează constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la caracterul original al produselor purtătoare de drepturi de
autor sau de drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penală. Tot astfel, potrivit art. 49 din Legea nr.
339/2005, Ministerul Sănătăţii poate autoriza persoane fizice sau juridice în vederea efectuării de constatări
tehnico-ştiinţifice (fizico-chimice) dispuse de autorităţile judiciare, cu privire la plantele, substanţele sau
preparatele stupefiante şi psihotrope. Deopotrivă, potrivit art. 4 lit. n) din H.G. nr. 259/2005, Centrul Naţional
pentru Securitate la Incendiu şi Protecţie Civilă execută, la cerere, constatări tehnico-ştiinţifice şi participă,
împreună cu organele abilitate prin lege, la cercetarea cauzelor generatoare şi împrejurărilor determinante în
producerea incendiilor şi a altor situaţii de urgenţă din domeniul de competenţă.

Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP nu prevede vreun caz în care constatarea este obligatorie, în noua codificare,
indiferent de natura acesteia, constatarea are caracter facultativ;
Constatarea se efectuează asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de
urmărire penală; celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de
organ de urmărire penală sau de organ de control; specialistul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că
materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în
vederea completării lor;
Efectuarea constatării nu este contradictorie; astfel, la efectuarea unei constatări persoana vătămată, suspectul,
inculpatul sau celelalte părţi nu pot solicita numirea unui specialist/expert-parte, ca în cazul procedeului probatoriu al
expertizei;
Rezultatele activităţii desfăşurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare care constituie mijlocul
de probă, ce va cuprinde: numele şi calitatea celui care l-a întocmit, prezentarea situaţiilor care au făcut obiectul
constatării, descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate, precum şi
concluziile specialistului, care pot fi certe afirmative, certe negative sau de probabilitate; raportul se transmite organului
de urmărire penală care l-a dispus;
Certificatul medico-legal întocmit în urma examinării medico-legale a persoanei (art. 189 NCPP) are valoarea unui
raport de constatare;
Chiar dacă într-o cauză s-a efectuat un raport de constatare, organul de urmărire penală poate dispune refacerea
acestuia sau efectuarea miei expertize dacă apreciază că raportul de constatare nu este complet sau concluziile acestuia
nu sunt precise; organul de urmărire penală va putea dispune (măsură facultativă, iar nu obligatorie) efectuarea unei
expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare este clar şi complet, însă, faţă de complexitatea cauzei, apreciază că
este necesară întocmirea unui raport de expertiză, precum şi în situaţia în care părţile sau subiecţii procesuali principali
contestă concluziile raportului de constatare;
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată nu poate dispune
efectuarea unei constatări şi nici completarea sau refacerea acesteia, instanţa de judecată putând însă dispune efectuarea
unei expertize;
Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune: când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt sau când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. în
cazul primei situaţii privitoare la existenţa pericolului, dacă organele de urmărire penală au posibilitatea de a înlătura
acel pericol, nu vor dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice, ci vor lua măsurile necesare pentru conservarea
urmelor, ridicarea obiectelor materiale, efectuare de fotografii etc. Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune în cea de
a doua situaţie când apare necesitatea de a se clarifica de urgenţă unele fapte sau împrejurări ale cauzei. în acest caz,
urgenţa este impusă nu de pericolul dispariţiei mijloacelor de probă sau al schimbării situaţiei de fapt, ci de necesitatea
justei orientări a organelor de urmărire penală în efectuarea activităţii de cercetare, acestea fiind singurele în măsură
să aprecieze deopotrivă asupra existenţei necesităţii şi relevanţei datelor furnizate de specialişti sau tehnicieni în
orientarea constructivă a investigaţiilor. (...) Astfel, se reţine că, în ceea ce priveşte natura juridică a constatărilor
tehnico-ştiinţifice, doctrina a evidenţiat faptul că, constatările tehnico-ştiinţifice nu simt propriu-zis categorii de mijloace
de probă, ci procedee de probaţiune, adică moduri de a opera asupra anumitor mijloace de probă, în vederea stabilirii
exacte a valorii lor probatorii. Ca şi mijloacele de probă, probele evidenţiate prin constatări tehnico-ştiinţifice sunt
134
entităţi extraprocesuale ce dobândesc, prin folosirea lor în procesul penal, caracter de categorii juridico-penale.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe
lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală, putând fi efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care
funcţionează în cadrul altor organe. Circumstanţele speciale care reclamă efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice
- preîntâmpinarea dispariţiei sau deteriorării unui mijloc de probă sau unei situaţii faptice cu relevanţă probatorie şi
lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - precum şi caracterul strict tehnic al apre-cierilor înscrise în
raportul de constatare, care exclud comentarii sau propuneri de ordin juridic, particularizează în mod adecvat procedura
de folosire a unor specialişti, reglementată de Codul de procedură penală, aceasta fiind mult sim-plificată faţă de
procedura expertizei. Ca urmare, în cazul constatării tehnico-ştiinţifice, organelor de urmărire penală nu le incumbă
obligaţia aducerii la cunoştinţa părţilor a obiectivelor stabilite de către procuror pentru specialişti şi nici posibilitatea
părţilor de a-şi desemna expert parte sau de a participa la efectuarea constatării. în această materie, legiuitorul
recunoaşte inculpatului, precum şi celorlalte părţi numai dreptul de a solicita efectuarea unei constatări tehnico-
ştiinţifice, de a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de constatare şi de a solicita organelor de urmărire penală sau
instanţei de judecată completarea sau refacerea constatării sau efectuarea unei expertize, limitările dreptului la apărare
al părţii fiind justificate de caracterul special al procedurii. Practic, lămuririle solicitate expertului în procedura
constatării tehnico-ştiinţifice constau într-un fapt personal, respectiv, exprimarea opiniei expertului cu privire la
aspectele ce se doresc a fi lămurite. Prin urmare, lămuririle solicitate expertului în procedura constatării tehnico-
ştiinţifice nu implică efectuarea unei lucrări de expertiză care să justifice astfel, eventuala prezenţă a expertului parte, ci
doar exprimarea punctului de vedere asupra chestiunilor de lămurit. Or, după primirea răspun¬sului de la expert,
apărarea are posibilitatea să exprime propria părere prin inter- mediului unui expert-parte (I.C.C.J., completul de 5
judecători, decizia nr. 160/2012, nepublicată).
Raportul de constatare este supus principiului liberei aprecieri a probelor, având aceeaşi valoare probatorie ca orice
alt mijloc de probă; poate fi reţinut la stabi¬lirea situaţiei de fapt dintr-o cauză penală sau înlăturat motivat de către
organele judiciare.

Expertiza
Este procedeul probatoriu care se poate dispune atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor
fapte sau împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert;
În funcţie de obiectul acesteia există mai multe feluri de expertize care se reali¬zează în procesul penal, cum ar
fi: expertiza criminalistică’, tehnică, medico-legală contabilă, psihiatrică, toxicologică etc.; spre deosebire de vechiul Cod,
NCPP con¬ţine, pe lângă regulile generale aplicabile expertizelor, o serie de reguli speciale aplicabile în materia
expertizei medico-legale psihiatrice, a autopsiei medico-legale, expertizei toxicologice, examinării medico-legale a
persoanei, expertizei de genetică judiciară',
Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate (publice sau private)4
ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii; * 1 2 3 4
în explozii şi incendii; j) expertiza vocii şi vorbirii; k) expertiza imaginilor; l) expertiza biolo-gică; m) expertiza genetică;
n) expertiza aplicaţiilor şi datelor informatice; o) expertiza pentru detecţia comportamentului simulat (poligraf); p)
expertiza drogurilor şi a stupefiantelor”.
Actele întocmite de organele fiscale cu ocazia controalelor efectuate în cadrul inspecţiei fiscale nu au natura
juridică a unor expertize şi nici nu au valoarea probatorie în cadrul procesului penal, regimul acestora fiind reglementat
de Codul de procedură fiscală;
Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale
Efectuarea expertizei este, în principiu, facultativă, organele judiciare încuviinţând-o numai dacă este
pertinentă, concludentă şi utilă cauzei penale;
Ca excepţie, este obligatorie:
(i) expertiza medico-legală psihiatrică: 1. în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de
către mamă (art. 200 NCP); 2. pentru stabilirea discernă-mântului minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani; în
vederea întocmirii expertizei psihiatrice a minorului, autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială
domiciliază minorul are obligaţia să efectueze ancheta socială la cererea unităţii sanitare de specialitate care
efectuează expertiza1 2; 3. atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli
asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului raportat la momentul săvârşirii infracţiunii ce face
obiectul acuzaţiei penale (de pildă, în situaţia în care din probele administrate rezultă că suspectul sau
inculpatul suferă de boli psihice);cazuj jn care comportarea inculpatului în cursul şedinţei de judecată este
de natură să creeze îndoieli asupra stării sale psihice, instanţa trebuie să dispună efectuarea unei expertize
psihiatrice, chiar dacă inculpatul, întrebat de instanţa, susţine că nu este iresponsabil şi nu cere efectuarea
expertizei (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3311 din 12 septembrie 2000, nepublicată).

135
 (ii) expertiza medico-legală pentru a se stabili: 1. boala gravă de care suferă inculpatul în vederea suspendării
urmăririi penale sau a judecăţii (art. 312 şi art. 367 NCPP); 2. dacă cel condamnat suferă de o boală gravă
care face imposibilă execu¬tarea pedepsei [art. 589 alin. (1) lit. a) NCPP, art. 592 NCPP];
(iii) efectuarea unei expertize toxicologice în cazul în care există o suspiciune cu privire la existenţa unei
intoxicaţii, art. 188 alin. (1) NCPP stipulând obligativitatea dispunerii expertizei.
În mod întemeiat s-a apreciat în doctrină1 că „obligativitatea efectuării expertizei nu mai poate fi apreciată ca o
condiţie absolută de legalitate, ci doar ca o condiţie absolut necesară constatării unor împrejurări necesare rezolvării
cauzei sau luării unor măsuri adiacente. Astfel, nu mai este prevăzut ca un motiv de nulitate absolută încălcarea
dispoziţiilor referitoare la efectuarea vreunei expertize, chiar şi a celei medico-legale psihiatrice”;
Potrivit art. 172 alin. (12) NCPP, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, organul urmărire penală sau
instanţa de judecată au posibilitatea de a dispune efectuarea unei expertize atunci când părţile sau subiecţii procesuali
prin¬cipali contestă concluziile raportului de constatare; simpla contestare nu este aptă în sine să conducă la
obligativitatea efectuării unui raport de expertiză, fiind necesar ca părţile şi subiecţii procesuali să indice în mod explicit
obiective pertinente ale expertizei şi faţă de ansamblul materialului probator administrat să fie satisfăcută exigenţa utilităţii
probei;
Efectuarea unei expertize se dispune, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă
motivată-, dacă urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, doar acesta poate dispune efectuarea unei
expertize în cauză, această competenţă neputând fi delegată organelor de cercetare penală; iar în cursul judecăţii efectuarea
expertizei se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată-,
Cu excepţia procedurilor vizând măsurile provizorii de siguranţă, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul
de cameră preliminară nu are competenţa funcţio¬nală de a dispune efectuarea unei expertize;
Spre deosebire de vechiul Cod, potrivit NCPP, în cazul m care partea sau subiec¬tul procesual principal solicită
efectuarea unei expertize, cererea trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a
obiectivelor care trebuie lămurite de expert-, tot astfel, dacă procurorul solicită efectuarea unei expertize în cursul
judecăţii, cererea acestuia trebuie formulată tot în scris;
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei va numi unul sau mai
mulţi experţi dintre cei autorizaţi/instituţia medico-lcgală ori institutul sau laboratorul de specialitate să efectueze
expertiza în funcţie de domeniul de specialitate şi va stabili faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate,
să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza,
instituţia ori experţii desemnaţi, precum şi onorariul provizoriu1 2, dacă este cazul;
În cazul expertizei tehnice sau contabile expertul se va numi din tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici
judiciari, întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare1, respectiv din Tabloul
experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din România;
Tot astfel, art. 22 din O.G. nr. 2/2000 prevede că: „(1) Raportul de expertiză sau supli-mentul la raportul de
expertiză, însoţit de nota de evaluare a onorariului şi, dacă este cazul, de decontul cheltuielilor de transport, cazare, diurnă
sau al altor cheltuieli ocazionate de efec¬tuarea expertizei şi în strânsă legătură cu aceasta, se depune la organul cu atribuţii
jurisdic¬ţionale care a încuviinţat expertiza. (2) La termenul la care se pronunţă asupra raportului de expertiză sau, după
caz, asupra suplimentului la raport, depus de expertul tehnic judiciar numit, organul cu atribuţii jurisdicţionale care a
dispus efectuarea expertizei se pronunţă şi asupra sumei definitive solicitate de către expert, înştiinţând biroul local pentru
expertize tehnice judiciare despre suma definitivă aprobată la plată expertului.
Potrivit articolului unic al O.G. nr, 50/1997 pentru modificarea şi completarea art. 14 din O.G. nr. 65/1994 privind
organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi (M.Of. nr. 224 din 30 august 1997): „(1) Onorariile
stabilite pentru expertizele contabile dispuse din oficiu în cursul procesului penal, în cauzele privind infracţiuni prevăzute
în Codul penal sau în legi speciale, vor fi avansate de la bugetul de stat de către Ministerul Finanţelor, prin direcţiile
generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene ori a municipiului Bucureşti. (2) Sumele avansate
se vor recupera ulterior, hotărârile judecătoreşti definitive şi, după caz, soluţiile adoptate de parchete prin care se dispune
în legătură cu plata cheltuielilor judiciare urmând a fi comunicate, în acest scop, şi autorităţii care a efectuat plata”.
Organul de urmărire penală sau instanţa numeşte, de regulă, un singur expert, cu excepţia situaţiilor în care, ca
urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care
desemnează doi sau mai mulţi experţi',
Stabilirea onorariului expertului se realizează de organul judiciar care a dispus procedeul probatoriu (nu de către
expert) având în vedere natura şi complexitatea cauzei, cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către
expert, gradul profesional şi ştiinţific al expertului; organele judiciare pot proceda la cenzurarea devizelor întocmite de
experţii cu ocazia stabilirii onorariului;
Dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau labo¬ratorul de specialitate, costul
expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială;

136
 În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a expertului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a activităţii pc care
o desf㬺oară în cauza penală, procurorul sau instanţa de judecată poate dispune următoarele măsuri de protecţie:
a) supravegherea şi paza locuinţei expertului sau asigurarea unei locuinţe tempo¬rare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei expertului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care expertul va semna expertiza;
d) audierea expertului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu
vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Ulterior, organul judiciar fixează un termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum
şi expertul, când:
A. se aduce la cunoştinţa părţilor, subiecţilor procesuali şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care
expertul trebuie să răspundă; de asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le
analizeze;
B. se pune în vedere părţilor, subiecţilor procesuali şi expertului că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste
întrebări şi că pot cere modificarea sau com¬pletarea lor; după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi,
subiecţii proce¬suali şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului
termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-1 totodată dacă la efectuarea acesteia urmează
să participe părţile sau subiecţii proce¬suali principali;
C. expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiec¬tul expertizei, de a indica cu
exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţială cu privire la faptele sau împrejurările
evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi expertizei profesionale;
D. părţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţafi că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert
recomandat de fiecare dintre ele\ care să participe la efectuarea expertizei; în cazul în care părţile solicită
participarea unui expert-parte la efectuarea expertizei, organul de urmărire penală sau instanţa va lua act de
această solicitare şi îl va desemna pe acel expert cu condiţia ca acesta să fie un expert independent, autorizat şi
să nu se afle în vremi caz de incompatibilitate; desemnarea expertului-parte trebuie realizată înainte de chemarea
părţilor şi a expertului desemnat de organul judiciar pentru lămuriri; o noutate pe care o aduce NCPP în materia
expertizei constă în aceea că în cazul în care expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un
expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.

În cazul în care expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală (instituţie aflată în subordinea
Ministerului Sănătăţii Publice, având personalitate juridică proprie, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea medico-
legală, respectiv I.M.M.L. „Mina Minovici” - Bucureşti, I.M.L. Craiova, I.M.L. Cluj-Napoca, I.M.L. Timişoara, I.M.L.
Tg. Mureş şi I.M.L. Iaşi), de un laborator de expertiză criminalis¬tică (de pildă, Institutul Naţional de Expertize
Criminalistice, Institutul de Crimi¬nalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române etc.) sau de orice
institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de jude¬cată nu va desemna prin ordonanţă,
respectiv încheiere un expert în cauză, ci se va adresa acestora pentru efectuarea expertizei; expertul sau experţii care
va/vor efectua expertiza va/vor fi desemnat/desemnaţi de către conducerea institutului sau a laboratorului', instituţia
medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate va comunica organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei
numele experţilor desemnaţi [de pildă, în materie medico-legală organul judiciar nu va dispune prin ordonanţă sau
încheiere numirea expertului care va efectua expertiza în cauză, acesta urmând să fie desemnat de către institutul medico-
legal.
Conform art. 28 alin. (1) din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale, aprobate prin Ordinul comun al ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii nr. 1.134/C/255/2000, expertiza
medico-legală psihiatrică se face în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist, care este preşedintele comisiei, şi
2 medici psihiatri care sunt desemnaţi de către directorul institutului, la nivelul institutelor de medicină legală, respectiv
de către medicul şef, la nivelul serviciilor de medicină legală judeţene]; şi în această situaţie părţile sau subiecţii procesuali
pot solicita ca la efectuarea expertizei să participe un expert-parte, cu condiţia ca acesta să nu fie o persoană care
funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de
conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar, deoarece în acest caz expertul-parte se află într-o situaţie
de incompatibilitate;
Expertul, instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita,
atunci când consideră necesar, participarea specia¬liştilor de la alte instituţii sau avizul acestora;
În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau
alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează
în cadrul orga-nelor judiciare sau în afara acestora-, aceştia nu vor realiza un raport de expertiză sau de constatare, ci vor
fi ascultaţi potrivit procedurii de ascultare a martorilor; tot astfel, când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză

137
criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea părerea
şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora;
Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează în cadrul instituţiei medico-le- gale de către o comisie,
constituită potrivit legii, după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat
în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului
legal; în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în
vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau
jude¬cătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-
legală psihiatrică; în cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a
suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală
sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării ne voluntare;
Curtea reaminteşte că o persoană nu poate fi considerată „alienată” şi nu poate fi privată de libertate decât în
cazul în care alienarea sa a fost dovedită, iar tulburarea are un caracter sau o dimensiune care justifică internarea;
internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără ca respectiva tulburare să persiste. In aceasta privinţă, nicio privare
de libertate a unei per-soane considerate alienate nu poate fi considerată conformă art. 5 parag. 1 lit. e) dacă aceasta s-
a stabilit fără consultarea unui medic specialist. Având în vedere libertatea de apreciere crescută de care dispun, în astfel
de cazuri, statele con¬tractante în materie de internare cu titlu de urgenţă se acceptă, în cazurile urgente, cu risc ridicat
sau atunci când o persoană este arestată din cauza com-portamentului său violent, ca un astfel de certificat să fie obţinut
imediat după arestare, însă în toate celelalte situaţii, consultarea prealabilă este indispensabilă.
In cazul în care nu există altă posibilitate, de exemplu, atunci când persoana în cauză refuză să se prezinte la
consult, trebuie să se solicite, cel puţin, evaluarea de către un medic specialist, în baza dosarului, în caz contrar nefiind
posibil să se susţină că alienarea persoanei în cauză a fost dovedită. în cele din urmă, privarea de libertate este o măsură
atât de gravă încât nu se justifică decât în cazul în care alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi sunt

apreciate ca fiind insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public care impune detenţia. Trebuie să se
clarifice că privarea de libertate a persoanei în cauză era indispensabilă având în vedere circumstanţele. în speţă, din
documentele aflate la dosar reiese că reclamantul, care era acuzat de denunţare calomnioasă, a fost supus unei măsuri
de internare într-o unitate psihiatrică dispuse de procuror la 3 septembrie 2002, pentru o durată nedetermmată, in
vederea efectuării unei expertize psihiatrice.
Curtea observă că pentru execu¬tarea ordonanţei procurorului, reclamantul a fost ridicat cu forţa, de la
domiciliul său, de poliţie, care i-a forţat uşa la ora 6:30 dimineaţa, apoi, sub escorta agenţilor a fost condus încătuşat la
secţia de poliţie şi la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Prahova şi, în sfârşit, la spitalul de psihiatrie unde a fost
internat de urgenţă. Curtea consideră că, având în vedere circumstanţele cauzei, modalităţile de executare a ordonanţei
de internare într-o unitate psihiatrică au fost în mod evident disproporţionate. (...) în ceea ce priveşte chestiunea de a şti
dacă internarea nevoluntară într-o unitate psihiatrică a reclamantului a fost „legală”, în sensul art. 5 parag. 1 lit. e) din
Convenţie, Curtea observă că ordo¬nanţa procurorului, prin care s-a stabilit necesitatea acestei internări, s-a bazat pe
îndoielile anchetatorilor cu privire la sănătatea psihică a reclamantului şi pe certificatul unui medic generalist. Acesta
nu l-a văzut şi nici examinat vreodată pe reclamant, astfel cum reiese din hotărârea Curţii de Apel Ploieşti din 4 noiembrie
2004 şi a pus un diagnostic neconform cu realitatea.
Curtea consi¬deră că evaluarea efectuată de un psihiatru, prealabilă oricărei internări nevoluntare, era
indispensabilă, având în vedere, în special, că reclamantul nu avea antecedente de tulburări psihice. De altfel, în absenţa
unui comportament violent din partea reclamantului şi luând în considerare că Guvernul nu a demonstrat existenţa unui
risc pentru el însuşi sau pentru alte persoane, în speţă nu era vorba, în mod evident, de o internare cu titlu de urgenţă.
(...) De altfel, Curtea observă că nu există niciun indiciu la dosar conform căruia reclamantul ar fi refuzat să se supună
de bunăvoie examenului psihiatric. în cele din urmă, nu există nimic în dosar care să poată demonstra că medicii
specialişti au încercat să stabilească, pe baza dosarului, alienarea persoanei în cauză. Curtea nu poate decât să regrete
caracterul în mod evident disproporţionat al modali¬tăţilor de realizare a internării. Reclamantul a fost ridicat de agenţii
de poliţie care i-au forţat uşa la primele ore ale dimineţii. I s-au pus cătuşe, apoi a fost condus la postul de poliţie şi,
ulterior, la laboratorul medico-legal pentru ca, în final, să fie dus la spitalul de psihiatrie. Trebuie subliniat că acesta nu
comisese niciun gest violent şi că necesitatea internării sale nu fusese stabilită în mod legal de către un medic. Prin
urmare, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului timp de paisprezece zile nu era justificată şi nici
conformă cu art. 5 parag. 1 lit. e) (CtEDO, hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza CB c. României, parag. 48-59).
- în cazul în care obiectul cauzei îl constituie învinuirea cu privire la săvârşirea infracţiunii de falsificare de monedă sau
de alte valori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune, în
vederea efectuării expertizei;
În scopul efectuării unei expertize grafice în cauzele penale privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune să fie prezentate scripte de comparaţie; dacă scriptele se găsesc în
depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera; dacă scriptele se găsesc la un particular organul de urmărire
138
penală ori instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte; de asemenea, organul de urmărire penală ori instanţa de
judecată poate dispune ca suspectul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-
ar face, iar în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză, se face menţiune despre aceasta în procesul-verbal; refuzul de
a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea sus¬pectului sau
inculpatului; scriptele de comparaţie se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de
preşedintele completului de judecată şi se semnează de acela care le prezintă;
În vederea efectuării expertizei expertul are următoarele drepturi:
a) dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei; în cursul urmăririi penale,
cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire;
b) dreptul de a cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de jude¬cată cu privire la anumite fapte
ori împrejurări ale cauzei;
c) dreptul de a cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încu¬viinţarea şi în condiţiile stabilite
de organele judiciare;
d) dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza depunerea
mărturiei; potrivit art. 175 alin. (1) NCPP raportat la art. 117 alin. (1) NCPP, expertul poate refuza să efectueze
expertiza dacă soţul, ascendenţii şi descendenţii, precum şi fraţii şi surorile au calitatea de suspect sau inculpat în
cauză [în această ipoteză expertul s-ar afla într-0 situaţie de incompati¬bilitate] sau dacă a fost în trecut soţul
suspectului sau al inculpatului;
e) dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar
trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei;
f) dreptul de a beneficia de măsurile de protecţie, în condiţiile prevăzute la art. 125 NCPP.
În vederea efectuării expertizei expertul are următoarele obligaţii:
I. de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat
II. ;de a întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire
penală sau în încheierea instanţei. Termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea
expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
În cazul în care expertul nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat întârzie sau refuză nejustificat
efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, respectiv instanţa poate dispune aplicarea unei amenzi judiciare şi/sau
proceda la înlocuirea expertului; înlocuirea se dispune prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau prin
încheiere de către instanţă, după citarea expertului, şi se comu¬nică asociaţiei sau corpului profesional de care aparţine
acesta; expertul înlocuit trebuie să pună de îndată la dispoziţia organului judiciar toate actele sau obiectele încredinţate,
precum şi observaţiile cu privire la activităţile desfăşurate până la momentul înlocuirii sale;
Întârzierea sau refuzul nejustificat de a efectua expertiza poate genera prejudicii părţilor sau subiecţilor procesuali
principali; acest fapt ilicit al expertului poate atrage răspunderea sa civilă sau a instituţiei desemnate să efectueze
expertiza;
Înlocuirea expertului se mai poate dispune prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de
către instanţă şi în următoarele două cazuri: 1, când este admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare; 2. în
cazul în care expertul se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza;
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările şi opinia exper¬tului sunt consemnate intr-un raport;
Raportul de expertiză va cuprinde:
i. partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus
efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la
care a fost efectuată, mate¬rialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă
au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii rapor¬tului de expertiză;
ii. partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, metodele, programele şi
echipamentele utilizate;
iii. concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizări şi
constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legă¬tură cu obiectivele expertizei; când sunt mai mulţi experţi
se întocmeşte un singur raport de expertiză; dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în
cuprinsul raportului şi se motivează.
Din analiza părţii expozitive şi a concluziilor rezultă că organul judiciar poate constata dacă expertul a răspuns la
toatele obiectivele expertizei, dacă raportul de expertiză este complet şi coerent, dacă sunt necesare lămuriri suplimentare
din partea expertului, dacă există contradicţii în analiza efectuată în cadrul părţii expozitive sau între această parte şi
concluzii etc.;
Raportul de expertiză constituie mijlocul de probă în cauza penală şi se depune la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei;
În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor pro-cesuali principali, aceştia sau avocatul
lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului;
139
 Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene potrivit căreia noţiunea autonomă de „martor” include şi experţii
(expert-witness), iar dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană include şi dreptul de a obţine
audierea contra¬dictorie a experţilor dintr-o cauză penală, NCPP a stipulat că în cursul urmăririi penale sau al judecăţii,
expertul poate fi audiat potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor de organul de urmărire penală sau de instanţă,
la cererea procu¬rorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că
audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor acestuia; în acest fel orice nelămurire,
neconcordanţă, carenţă ori obiec- ţiune va fi supusă atenţiei expertului pe parcursul audierii pentru ca acesta să îşi exprime
punctul de vedere faţă de calitatea sa de „martor” care posedă cunoştinţe de specialitate; audierea expertului acordă
părţilor, procurorului şi instanţei posibilitatea efectivă de a înţelege dificultăţile cu care expertul s-a confruntat în
realizarea exper¬tizei, precum şi concluziile acestuia, care uneori sunt formulate cu un grad ridicat de rezerve; de
asemenea, neclarităţile sau lămuririle suplimentare pot fi solicitate direct în şedinţă expertului, contribuind în mod esenţial
la celeritatea procedurii, precum şi la înlăturarea barierelor lingvistice care deseori sunt insurmontabile în cazul limbajului
tehnic; dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-Iegală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va
desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul
de urmărire penală sau de instanţă;
Curtea reiterează că martorii şi experţii joacă un rol diferit în cadrul procedurilor şi au un statut diferit. Cei din
urmă nu pot fi pe deplin asociaţi cu „martorii”, cel puţin nu pentru toate scopurile. în analizarea faptului dacă audierea
unui expert la proces ar fi fost necesară, Curtea va avea în vedere în primul rând de principiile consacrate în conceptul
de proces echitabil şi în special de garanţiile de procedură contradictorie şi egalitate a armelor. Astfel, considerentele
avute în vedere la audierea martorilor în condiţiile art, 6 parag. 3 lit. d) sunt relevante şi cu privire la analiza probei
provenite de la un expert şi pot fi aplicate mutatis mutandis, cu respectarea diferenţei privind statutul şi rolul lor. Este în
primul rând de competenţa instanţelor naţionale să decidă dacă o anumită probă poate fi administrată, neintrând în
competenţa Curţii să stabi¬lească dacă un anumit raport de expertiză aflat la dispoziţia judecătorului intern a fost de
credibil sau nu. Sub rezerva unor excepţii, regula generală este că instanţele naţionale dispun de o largă putere de
apreciere cu privire la opiniile contradictorii ale experţilor şi au posibilitatea de a alege pe cea pe care o consideră
coerentă şi credibilă. Cu toate acestea, normele privind admisibilitatea probelor pot fi uneori în contradicţie cu
principiile egalităţii de arme şi proce¬durilor contradictorii ori pot afecta într-uu alt mod caracterul echitabil al
proce¬durilor. în contextul probelor aduse de expert, normele privind admisibilitatea acestora nu trebuie să priveze
apărarea de posibilitatea de a le contesta în mod eficient, în special prin solicitare sau obţinerea de opinii şi rapoarte
alternative, în anumite circumstanţe, retuzul de a permite o analiză alternativă de către un expert a unor probe materiale
poate fi considerat ca o încălcare a art. 6 parag. 1. Curtea constată că apărarea a avut posibilitatea de a critica
concluziile raportului de expertiză.
Cu toate acestea, dreptul la apărare nu se opreşte aici. în mod constant Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că
apărarea trebuie să aibă dreptul dc a studia şi de a contesta nu numai un raport de expertiză, ci şi credibilitatea celor
care l-au întocmit, prin chestionarea lor directă. în jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că un raport de expertiză poate fi
dificil de contestat fără asistenţa unui alt expert în domeniul respectiv. Astfel, simplul drept al apărării de a cere instanţei
să dispună o altă examinare de către un expert nu este suficientă. Pentru a realiza efectiv dreptul la un proces echitabil
apărarea trebuie să aibă şanse egale de a produce propriile probe din parte unui expert. Curtea este conştientă de făptui
că judecătorul a audiat un număr de martori propuşi de apărare, a examinat mai multe opinii ale experţilor şi a studiat
diferite documente. Cu toate acestea, întrebarea dacă apărarea s-a bucurat sau nu de egalitatea armelor faţă de acuzare
şi dacă procesul a fost contradictoriu nu poate fi abordată doar în termeni cantitativi. în cazul de faţă a fost foarte dificil
pentru apărare să conteste în mod eficient elementele de probă produse de expert, prezentate instanţei de judecată de
către acuzare. Curtea subliniază că acţiunea împotriva reclamantului a fost construită pe această probă produsă de
expert. în aceste condiţii, modul în care a fost administrată proba a determinat ca procesul reclamantului să nu fie unul
echitabil (CtEDO, hotărârea din 27 martie 2014, în cauza Matytsina c. Rusiei, parag. 168-208).
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune, din oficiu sau la cerere, efectuarea unui supliment de
expertiză de către acelaşi expert în cazul în care constată că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi
suplinită prin audierea expertului (de pildă, în ipoteza în care expertul iniţial nu mai deţine autorizaţia necesară sau a
decedat); prin urmare, potrivit NCPP, pentru a se apela la suplimentul de expertiză organul judiciar trebuie fie să
procedeze la audierea expertului, iar apoi să constate că, în continuare, expertiza nu este completă fiind necesar întocmirea
unui raport suplimentar, fie să constate ab initio că faţă de complexitatea expertizei completarea acesteia nu este posibilă
doar prin audierea expertului,
Suplimentul de expertiză poate fi dispus în cursul urmăririi penale de organul de urmărire penală prin ordonanţă, din
oficiu sau la cererea părţilor ori a subiecţilor pro¬cesuali principali, respectiv în cursul judecăţii de instanţă prin încheiere,
din oficiu sau la cererea procurorului, a părţilor ori a persoanei vătămate. Efectuarea suplimen¬tului de expertiză trebuie
să fie realizată de către acelaşi expert. Atunci când supli¬mentul de expertiză nu poate fi efectuat de acelaşi expert organul
judiciar va dispune efectuarea unei noi expertize;

140
 Suplimentul de expertiză se poate realiza prin întocmirea unui raport suplimen¬tar de expertiză; când expertiza a fost
efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau
instanţa se adresează instituţiei respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză;
Expertizele medico-legale prezintă o serie de particularităţi în materia supli¬mentului de expertiză. Astfel, în cazul
în care se constată că o expertiză medico-legală este incompletă, organul judiciar poate dispune fie audierea medicului
legist care a efectuat expertiza, fie, în cazul în care deficienţa nu poate fi suplinită prin audierea expertului, organul judiciar
va dispune efectuarea unui supliment de expertiză. Dacă organul judiciar apreciază că este necesară verificarea din punct
de vedere ştiinţific a raportului de expertiză medico-legal, poate fi dispusă avizarea raportului de către Comisiile de
avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutului de medicină legală competent teritorial;
Potrivit NCPP, dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că sunt neclare sau contradictorii
concluziile raportului de expertiză ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste
deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, dispune efectuarea unei noi expertize; deopotrivă, se va dispune
efectuarea unei noi expertize şi în cazul în care organul judiciar apreciază că este necesară efectuarea unui supliment de
expertiză însă acesta nu poate fi efectuat de expertul care a întocmit expertiza;
Efectuarea unei noi expertize poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de pro¬curor din oficiu sau la cererea părţilor,
persoanei vătămate, respectiv în cursul judecăţii de instanţă din oficiu sau la cererea procurorului, persoanei vătămate ori
a părţilor; noua expertiză va avea aceleaşi obiective şi se efectuează după aceeaşi procedură ca şi expertiza anterioară;
când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituţie medico-
legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii;
Expertizele medico-legale prezintă o serie de particularităţi în materia efec¬tuării unei noi expertize. Se va dispune
efectuarea unui nou raport de expertiză medico-legală dacă:
1. organul judiciar consideră neclare sau contradictorii concluziile raportului de expertiză medico-legal efectuat;
2. organul judiciar consideră că există contradicţii între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză medico-
legal efectuat; sau
3. în situaţia în care Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutului de medicină legală
competent teritorial recomandă efectuarea unei noi expertize;
Comisia care va efectua noua expertiză se compune din cel puţin 2 experţi cu un grad profesional egal sau superior
expertului sau experţilor care au efectuat expertiza anterioară. Competenţa exclusivă de efectuare a unei noi expertize
medico-legale aparţine institutului de medicină legală în conformitate cu competenţa sa teritorială stabilită de art. 9 din
H.G. nr. 774/2000. în cazul în care contradicţiile pot fi lămurite prin audierea expertului, organul judiciar va dispune ca
institutul să desemneze pe unul dintre membrii comisiei pentru a fi audiat;
Atunci când există contradicţii între două sau mai multe acte medico-legale (de pildă, între prima expertiză şi noua
expertiză medico-legală efectuata în cauză sau între un certificat medico-legal emis în urma unei examinări medico-legale
şi un raport de expertiză) competenţa de a se pronunţa asupra concluziilor contradictorii aparţine Comisiei superioare de
medicină-legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, conform art. 24 alin. (1) din O.G.
nr. 1/2000, republicată. în urma verificării din punct de vedere ştiinţific a actelor medico-legale efectuate în cauză,
Comisia superioară va putea:
a) constata existenţa unor concluzii contradictorii între prima expertiză şi cea ulterioară sau ale altor acte medico-
legale (raport de constatare, certificat medico-legal etc.), putând aviza, în totalitate sau parţial, concluziile uneia
dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări; potrivit art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000, în
cazul în care Comisia superioară medico-legală a emis un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor
expertize medico-legale unor unităţi medico-legale ierarhic subordonate acesteia, decât dacă au apărut date noi
medicale sau de anchetă. în lipsa unor astfel de date medicale sau de anchetă noi, avizul emis de Comisia
superioară medico-legală este definitiv şi nu poate fi repus în discuţie de către alte instituţii de medicină-legală;
organele judiciare pot însă solicita Comisiei Superioare de Medicină Legală completarea avizului iniţial printr-
un nou aviz care să lămurească toate contestaţiile formulate de către părţi, să suplinească carenţele de motivare
ale avizului precedent sau să răspundă întrebărilor suplimen¬tare ale organelor judiciare;
b) recomanda refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii atunci
când concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate;
c) dispune refacerea parţială sau totală a actelor medico-legale în cazul în care se constată deficienţe în redactare
sau abateri privind metodologia întocmirii acestora.
Raportul de expertiză este supus principiului liberei aprecieri a probelor, având aceeaşi valoare probantă ca orice alt
mijloc de probă; concluziile raportului de exper¬tiză pot fi reţinute la stabilirea situaţiei de fapt dintr-o cauză penală sau
înlăturate motivat de către organele judiciare; în situaţia în care într-o cauză penală au fost efectuate mai multe expertize,
iar rapoartele au concluzii diferite, procurorul sau instanţa de judecată poate reţine motivat una dintre aceste concluzii,
înlăturând motivat pe celelalte;
Principiul liberei aprecieri a probei se aplică şi în ceea ce priveşte actele medico-legale, inclusiv avizului Comisiei
superioare medico-legale, acest din urmă act neavând o valoare probantă superioară celorlalte probe ştiinţifice
141
administrate în cauză; astfel, organele judiciare pot reţine motivat oricare dintre concluziile rapoartelor de expertiză
medico-legală efectuate în cauză, indiferent dacă a fost sau nu avizat de Comisia superioară medico-legală şi, implicit, să
înlăture acest aviz. Această concluzie este întărită de considerentele hotărârii pronunţate de Curtea Europeană în cauza
Eugenia Lazăr c. României când instanţa europeană a reţinut că „jurisdicţia care s-a pronunţat în ultimă instanţă a
adăugat încredere avizului pro¬nunţat de Comisia superioară - deşi judecătorii l-au considerat incomplet şi au soli¬citat
un nou aviz - pe motiv că acest document a fost emis de cea mai înaltă autoritate naţională în materie de expertize medico-
legale şi că, în circumstanţele speţei, aceasta era împiedicată de legea specială care reglementa activitatea instituţiilor
de medicină legală să efectueze o nouă expertiză în lipsa unor elemente noi. Rezultă în mod necesar din raţionamentul
acestei ultime instanţe că un element de probă dobândeşte forţă de probă atunci când nu i se poate substitui un element
nou sau când nu poate fi combătut de un alt element de probă cu aceeaşi valoare ştiinţifică. O astfel de concluzie este
complet contrară obligaţiei procedurale incluse implicit la art. 2 din Convenţia europeană, care impune tocmai
autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a asigura obţinerea de probe care să ofere un raport complet şi precis privind
faptele şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului. Orice neregulă a anchetei care îi
slăbeşte capacitatea de stabilire a cauzei decesului sau a responsabilităţilor riscă să conducă la concluzia că nu
corespunde acestui standard. Bineînţeles, în temeiul principiului liberei aprecieri a probelor care reglementează,
procedura penală în România instanţele pot respinge o probă care nu le pare credibilă sau concludentă. Totuşi, o astfel
de posibilitate rămâne pur teoretică, dacă li se interzice instanţelor judiciare să dispună efectuarea unei expertize în
afara reţelei de institute de medicină legală autorizate de lege şi ale căror avize sunt singurele admisibile ca elemente de
probă în cadrul unui proces penal sau să solicite acestor instituţii să îşi reconsidere concluziile în cazul în care acestea
le par incomplete sau insuficient de clare pentru a le permite o alegere clară şi a le ajuta să ia o decizie. Fie că prezenta
cauză reprezintă un caz izolat sau că reflectă o practică curentă a I.N.M.L. „Mina Minovici”, care constă în a se sustrage
de la cererile pe care i le adresează autorităţile judecătoreşti în vederea obţinerii de informaţii de care acestea au nevoie
pentru a lua decizii obiectiv fondate în deplină cunoştinţă de cauză, Curtea consideră că simpla existenţă, în legislaţia
naţională, a dispoziţiilor care autorizează instituţiile de medicină legală competente să emită avize care să eludeze
cererile autorităţilor judecătoreşti şi să refuze astfel să coopereze cu ele de fiecare dată când nevoile anchetei impun
acest lucru nu este conformă cu principala datorie a statului de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea unui cadru
juridic şi administrativ eficient, care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub răspunderea
personalului medical (CîEDO, hotărârea din 16 februarie 2010, în cauza Eugenia Lazăr c. României, parag. 77-80).

§16. Expertiza toxicologică

expertiza toxicologică este procedeul probatoriu dispus de către organul judiciar prin care este solicitat expertului
să se stabilească dacă există un compus chimic care pătruns în corpul unei persoane să aibă tendinţa de a perturba
echilibrul fiziologic al organismului ce permite adaptarea la mediu, provocând leziuni funcţionale sau structurale ce
caracterizează starea patologică numită intoxicaţie1;
NCPP a prevăzut o serie de reguli speciale în materia expertizelor toxicologice;
expertiza toxicologică se realizează prin analizarea probelor biologice prelevate de pildă ca urmare a efectuării
unei autopsii medico-legale ori în urma examinării
fizice;
organul de urmărire penală, prin ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin înche¬iere, va dispune efectuarea unei
expertize toxicologice în cazul în care există o suspi¬ciune că moartea sau vătămarea corporală a fost produsă printr-o
intoxicaţie acută, subacută sau cronică (de pildă, o intoxicaţie prin folosirea arsenicului, ori a unor acizi, sau prin utilizarea
unor ciuperci);produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicaţia sunt trimise insti¬tuţiei medico-legale sau
unei alte instituţii specializate; efectuarea expertizei toxi¬cologice este dată în competenţa institutului de medicină legală
competent teritorial;
Stabilirea intoxicaţiei cu alcool este realizată prin buletinul de analiză toxicologică emis de serviciul de medicină
legală judeţean sau institutul medico-legal; în literatura juridică de specialitate1 s-a arătat că „alcoolemia reprezintă
cantitatea (concentraţia) de alcool din sânge exprimată în grame la litru (g%o). După ingestie, alcoolemia este maximă
după: 20-30 minute, dacă stomacul este gol; 1 oră - 1 oră şi 30 minute, când stomacul conţine alimente (proteinele şi
lipidele întârzie absorbţia; cel mai rapid se absorb băuturile cu o concentraţie alcoolică de 10-20%o şi carbo¬natate).
Dinamica alcoolului etilic în organism poate fi redată grafic sub forma curbei de alcoolemie, alcătuită din: o porţiune
ascendentă, abruptă, denumită panta de invazie sau de creştere; un vârf, ce corespunde alcoolemiei maxime; o porţiune
descendentă, lentă, respectiv panta de eliminare. (...) Datorită existenţei unei cantităţi limitate de enzimă
alcooldehidrogenază, la nivelul ficatului nu pot fi degradate mai mult de 8-10 g de alcool etilic într-o oră. Acest lucru,
corelat cu faptul că alcoolul etilic nu se acumulează în organism (deci nu poate fi folosit după un anumit interval dc timp
sau atunci când necesităţile energetice ale organismului ar cere-o), face ca alcoolemia să scadă cu o rată relativ fixă de
0,15 g%o pe oră în primele 5-6 ore; este permis astfel calculul retroactiv al alcoolemiei, prin aplicarea unor formule.
Beţia acută parcurge mai multe faze, în funcţie de valoarea alcoolemiei: 1. alcoolemie sub 0,5 g%o (cu limite între 0,30-

142
0,80 g%o): beţie mfraciinică; la majoritatea indivizilor nu sunt observate efecte toxice, excepţie făcând cei cu o
sensibilitate crescută la alcool (beţia patologică, ce apare mai ales în alcoolismul cronic); 2. alcoolemie între 0,5-1,5
g%o: beţia uşoară sau faza de excitaţie-, se caracterizează prin euforie, printr-o stare de bine general; individul devine
logoreic, cu un comportament nereţinut (prin dezinhibarea centrilor subcorticali), dar cu o capacitate redusă de a
aprecia pericolul (acuitatea vizuală şi acustică sunt scăzute) şi cu un timp de reacţie încetinit (prompti¬tudinea reflexelor
este diminuată); 3. alcoolemie între 1,5-2,5 g%o: beţiapropriu-zisă sau faza medico-legală ori infractogenă, considerată
„anticamera delicvenţei”; se caracterizează prin alterarea funcţiilor intelectuale (discernământul, memoria, atenţia
etc.), ideile devin confuze, logoreea este înlocuită de bâlbâială (dizartrie), iar autocontrolul este suprimat, cu eliberarea
instinctelor, a pasiunilor - individul trece brusc de la veselie excesivă la furie; tulburările de percepţie (halucinaţii, iluzii)
induc, la unii subiecţi, comiterea unor acte antisociale: omor, tâlhărie, viol etc.; mersul este caracteristic (mers titubant),
căderile sunt frecvente (cu producerea unor leziuni traumatice care pot determina decesul), apare sughiţul şi starea de
vomă (uneori şi asfixie mecanică prin aspirat gastric); 4. alcoolemie peste 2,5 g%o: beţia gravă sau faza comatoasă,
caracterizată prin: somn profund, flaciditate musculară, lipsa reflectivităţii, hipotermie, midriază, uneori tulburări
respiratorii şi cardiace; la copii, prin hipoglicemia indusă de alcool, pot apărea convulsii”.
Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul substanţei toxice,
cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale substanţei descoperite, cât şi alte elemente care să
ajute la stabilirea adevărului;
Pe lângă aceste reguli speciale se vor aplica în mod corespunzător regulile gene¬rale descrise mai sus.
Inculpatului i-a fost recoltată prima probă de sânge la aproximativ 2 ore de la momentul când a fost oprit în
trafic de către agenţii de poliţie, existând astfel dubii serioase că valoarea de 1,90 g%o obţinută prin analiza acestei
probe şi reţinută în rechizitoriu exprimă îmbibaţia alcoolică reală pe care inculpatul o avea când a condus autoturismul.
Pentru justa soluţionare a cauzei este necesară efectuarea unei noi expertize medico-legale privind interpretarea
retroactivă a alcoolemiei inculpatului la momentul opririi în trafic de către organele de poliţie, avându-se în vedere atât
datele de consum menţionate în procesul verbal de constatare a infracţiunii şi în buletinul de examinare clinică întocmit
cu ocazia recoltării probelor de sânge la Spitalul Bagdasar, cât şi datele consemnate în declaraţiile inculpatului. A fost
întocmit de către I.N.M.L. „Mina Minovici” raportul de expertiză medico-legală nr. 1349/i/2015, avându-se în vedere 4
variante de consum: varianta I: între orele 02:35-02:40 inculpatul a consumat 100-150 ml whisky tară a se preciza starea
reală de plenitudine a stomacului, conform procesului-verbal de recoltare din 5 decembrie 2012; varianta II: între orele
02:35-02:40 inculpatul a consumat 100-150 ml whisky şi a mâncat înainte la ora 02:00, conform buletinului de examinare
clinică din 5 decembrie 2012; varianta III: între orele 02:10-02:40 inculpatul a consumat 400 grame palincă de
aproximativ 500/480 pe mâncate, conform declaraţiei din 23 septembrie 2013; varianta IV: între orele 02:00-02:40
inculpatul a mâncat şi a consumat 400 grame votcă de 500/600, conform declaraţiei din 14 februarie 2013. Având în
vedere aceste date, s-a concluzionat că în data de 5 decembrie 2012, ora 02:46, inculpatul ar fi avut: varianta I: o
alcoolemie teoretică în creştere de cca. 1,50-1,75 g%o, în funcţie de cantitatea reală de băutură consumată; varianta II:
o alcoolemie teoretică în creştere de cca. 1,50-1,70 g%o, în funcţie de starea reală de plenitudine a stomacului; varianta
III: o alcoolemie teoretică în creştere de cca. 0,60 g%o; varianta IV: o alcoolemie teoretică în creştere de cca. 0,70 g%o.
In aceste condiţii, declaraţiile inculpatului, în sensul că la data de 5 decembrie 2012, între orele 02:10-02:40, a consumat
400 grame palincă, au un caracter plauzibil, acestea coroborându-se cu declaraţiile martorilor, respectiv cu conclu¬ziile
raportul de expertiză medico-legală, sens în care se impune a se dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin.
(1) lit. b) teza I NCPP (C.Â. Bucureşti, secţia a Il-a, sentinţa nr. 33 din 19 februarie 2016, definitivă prin I.C.C.J., secţia
penală, decizia nr. 476 din 5 decembrie 2016, nepublicate).

§17.1 Examinarea fizică

Este procedeul probatoriu ce constă în examinarea externă şi internă a corpului unei persoane, precum şi
prelevarea de probe biologice;
Examinarea fizică este mult mai intrusivă decât percheziţia corporală, presupu¬nând atât examinarea exteriorului
sau interiorului unei persoane, cât şi prelevarea de mostre biologice (păr, unghii, salivă, urină, celule epiteliale etc.),
putând aduce atin¬gere dreptului la viaţă privată sau a demnităţii persoanei. Probele obţinute ca urmare a unei examinări
fizice pot fi ulterior utilizate pentru efectuarea unui raport de expertiză toxicologică sau de genetică judiciară;
Examinarea fizică poate fi urmată de o examinarea medico-legală (de pildă, în vederea evaluării leziunilor
traumatice existente pe corpul suspectului);
Examinarea fizică poate fi realizată numai după începerea urmăririi penale:
a) cu consimţământul scris al persoanei examinate sau, după caz, al reprezentanţilor legali;
- organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimţământul scris al persoanei care urmează a fi
examinată;
- dacă este obligatorie asistenţa juridică a suspectului, inculpatului sau persoanei vătămate cu privire la care se
intenţionează efectuarea unei examinări fizice atunci consimţământul trebuie exprimat în prezenţa avocatului;

143
- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul scris la examinarea fizică este solicitat
reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţământul scris al acestora trebuie
exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali;
- organul de urmărire penală dispune efectuarea examinării fizice prin ordonanţă
motivată;
- în cazul în care examinarea fizică este efectuată cu consimţământul persoanei examinate, nu este necesară validarea
ulterioară de judecătorul de drepturi şi libertăţi a ordonanţei procurorului, dispoziţiile art. 190 alin. (5) NCPP astfel cum
a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 făcând referire la analiza de către judecător a respectării condiţiilor prevăzute de
art. 190 alin. (2) NCPP care privesc numai examinarea fizică fără consimţământ.
b) în absenţa consimţământului scris al persoanei examinate sau, după caz, al reprezentanţilor legali, în baza
dispoziţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
- autorizarea judiciară se impune numai atunci când persoana care urmează a fi supusă procedeului probator refuză
examinarea sau este în imposibilitatea de a exprima un consimţământ valabil la examinare;
- în lipsa consimţământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori a încuviinţării din
partea ocrotitorului legal, procurorul (nu organul de cercetare penală) poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi
încuviinţarea examinării fizice dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să
asigure buna deslăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii
poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia;
Prin urmare, faţă de categoriile de competenţă vom reţine:
a) competenţa funcţională: judecătorul de drepturi şi libertăţi;
b)competenţa materială sau personală: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală;
c)competenţa teritorială: judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă. Art. 190 alin. (2) NCPP nu prevede competenţa teritorială alternativă a judecătorului de drepturi
şi libertăţi de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei competente să judece în primă instanţă în a cărei circumscripţie
se află sediul parchetului din care face parte procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală
Cererea (referatul) procurorului trebuie să cuprindă: numele persoanei a cărei examinare fizică este cerută,
motivarea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru a se dispune examinarea fizică, modalitatea în care examinarea fizică
urmează a fi efec¬tuată, infracţiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul;
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de efectuare a examinării fizice în camera de consiliu,
prin încheiere motivată pronunţată în camera de con¬siliu, ce nu este supusă niciunei căi de atac; NCPP nu prevede
obligativitatea parti¬cipării procurorului sau a persoanei a cărei examinare fizică este cerută în procedura de cameră de
consiliu ce se desfăşoară în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi;
Judecătorul de drepturi şi libertăţi va analiza
(i) îndeplinirea condiţiilor necesare pentru formularea cererii (existenţa unui proces penal început, lipsa
consimţămân¬tului la examinare);
(ii) (ii) testul de necesitate al procedeului probator: dacă este necesară pentru stabilirea unor fapte sau
împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită
urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia;
(iii) (iii) testul de proporţionalitate al măsurii cu ingerinţa în drepturile fundamentale (respectarea vieţii
private şi a demnităţii);
Ca excepţie, în cazul în care persoana examinată nu îşi exprimă în scris con-simţământul (nu este de acord cu
examinarea fizică sau este în imposibilitatea de a exprima un consimţământ valabil la examinarea fizică) şi există urgenţă,
iar obţi¬nerea autorizării judecătorului ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau
distrugerea probelor, procurorul sau organul de cercetare penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea
examinării fizice. Evitarea unei intruziuni arbitrare în drepturile fundamentale ale persoanei impune necesitatea motivării
ordonanţei de către organul de urmărire penală prin relevarea in concreto a motivelor pentru care obţinerea autorizării de
la judecător (care în practică se emite în aceeaşi zi cu data sesizării) ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor,
la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor;
Ordonanţa organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate activităţile
desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-
ar reveni compe¬tenţa să judece cauza în primă instanţă în vederea validării;
Parcurgerea procedurii a posteriori a validării nu este necesară dacă examinarea fizică a fost efectuată cu
consimţământul celui examinat sau dacă a priori a fost încuviinţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi;
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de validare în camera de consiliu, prin încheiere motivată
pronunţată în camera de consiliu, ce nu este supusă niciunei căi de atac; NCPP nu prevede obligativitatea participării
procurorului sau a persoanei a cărei examinare fizică este cerată în procedura de cameră de consiliu ce se desfăşoară în
faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi;
144
- judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune admiterea cererii şi validarea procedeului probatoriu sau
respingerea cererii de validare a procedeului probator, infirmarea acestuia şi excluderea probelor obţinute prin examinarea
fizică {caz de excludere automată a probelor);
Faţă de dispoziţiile art. 190 alin. (5) teza finală NCPP, în situaţia în care, deşi judecătorul de drepturi şi libertăţi
a respins cererea de validare, organele de urmărire penală folosesc în continuare în procesul penal probele obţinute prin
examinarea fizică fie direct, fie în cadrul altor procedee probatorii (de pildă, pentru efectuarea unei expertize toxicologice
sau de genetică judiciară), aceste probe directe sau derivate vor trebui excluse de judecătorul de cameră preliminară;
În vederea respectării dreptului la viaţă privată şi a demnităţii persoanei exami¬narea fizică sau recoltarea de
probe biologice (fie că este dispusă de organul de urmărire penală în urma obţinerii consimţimântului persoanei examinate
sau în pro¬cedură de urgenţă, fie că este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi) trebuie efectuată de un medic,
asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieţii private şi a demnităţii umane;
examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezenţa unuia dintre părinţi, la solicitarea
părintelui; ca excepţie, recoltarea prin metode non-invazive de probe biologice (recoltarea prin periaj a mucoasei bucale
sau recoltarea unor celule epiteliale din regiunea feţei) în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua
şi de către personalul de specialitate al Poliţiei Române;
Problematica examinării fizice a constituit o preocupare a Curţii Europene în vederea garantării drepturilor
fundamentale ale omului; chiar în cazul în care o măsură nu este motivată de o necesitate terapeutică, art. 3 şi 8 ale
Convenţiei euro¬pene nu interzic de plano recurgerea la o intervenţie medicală împotriva voinţei unui suspect în vederea
obţinerii probei participării sale la o infracţiune. Astfel, în juris- prudenţa instituţiilor stabilite de Convenţia europeană
s-a concluzionat, în repetate rânduri, că recoltarea de sânge sau de salivă împotriva voinţei unui suspect în cadrul unei
anchete cu privire la o infracţiune nu a încălcat aceste articole în circumstanţele cauzelor analizate; totuşi, necesitatea
oricărei intervenţii medicale forţate în vederea obţinerii de probe cu privire la săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie
justificată în mod convingător, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei. Această regulă se aplică, în special,
în cazul în care intervenţia are drept scop recoltarea din inte¬riorul corpului persoanei a probei materiale a infracţiunii
de săvârşirea căreia este suspectată. Caracterul deosebit de invaziv al unui asemenea act necesită o examinare riguroasă
a tuturor circumstanţelor. în acest scop, este necesar să se ţină cont în mod corespunzător de gravitatea infracţiunii în
cauză. Autorităţile trebuie, de asemenea, să demonstreze că au avut în vedere şi alte metode pentru obţinerea probelor.
în plus, intervenţia nu trebuie să prezinte riscuri cu privire la suferirea de către suspect a unei prejudicieri de durată a
sănătăţii sale; pe de altă parte, la fel ca în cazul intervenţiilor realizate în scopuri terapeutice, modul în care este
constrânsă o persoană să suporte un act medical destinat recuperării de probe din corpul său trebuie să se situeze sub
un nivel minim de gravitate definit în jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la art. 3 din Convenţia europeană. în
special, este necesar să se ţină seama că trebuie să se ştie dacă intervenţia medicală forţată a produs persoanei în cauză
dureri mari sau suferinţe fizice; un alt factor relevant în aceste speţe este acela de a şti dacă intervenţia medicală forţată
a fost ordonată şi executată de doctori şi dacă persoana în cauză a fost sub supraveghere medicală constantă; cu toate
acestea, orice atingere adusă integrităţii fizice a unei persoane în vederea obţinerii de probe trebuie să facă obiectul unei
analize riguroase, următorii factori fiind în special importanţi: gradul de necesitate al intervenţiei medicale forţate pentru
a recolta probe, riscurile pentru sănătatea suspectului, modul în care intervenţia a fost realizată, precum şi durerile fizice
şi suferinţa psihică provocate, supravegherea medicală asigurată şi efectele asupra sănătăţii suspectului. în lumina
tuturor circumstanţelor specifice cauzei examinate, intervenţia nu trebuie să atingă gradul minim de gravitate care atrage
incidenţa art. 3 din Convenţia europeană; în acest context, Curtea Europeană a apreciat că administrarea forţată de
către poliţişti, sub supravegherea unui medic, a unui vomitiv unei persoane private de libertate sub acuzaţia de trafic de
droguri, în scopul de a o face să regurgiteze o pungă de droguri pe care aceasta o înghiţise, nu pentru scopuri terapeutice,
ci pentru obţinerea de mijloace de probă ce puteau fi obţi¬nute şi prin alte mijloace, reprezintă un tratament inuman şi
degradant, prin moda¬litatea concretă în care măsura a fost adusă la îndeplinire, de natură a inspira senti¬mente de
frică, de inferioritate, ce aduc o gravă atingere integrităţii fizice şi psihice a reclamantului. Aşa fiind, a fost încălcat art,
3 din Convenţia europeană1. Curtea Europeană a mai reţinut1 2, în cauza Jalloh c. Germaniei, că utilizarea în procesul
penal a probelor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţia europeană ridică serioase semne de întrebare cu privire
la echitabilitatea procedurii. Deşi tratamentul la care a fost supus reclamantul nu a atins nivelul de gravitate al torturii,
totuşi, în circumstanţele de speţă, a avut nivelul minim de severitate pentru a cădea sub incidenţa interdicţiei prevăzute
de art. 3 din Convenţia europeană;
În cazul conducerii unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe, art. 190 alin. (8) NCPP
a prevăzut că recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare (nefiind necesar ca în
cauză să fi fost începută urmărirea penală) şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic, asistent
medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, intr-o instituţie medicală, în
condiţiile stabilite de legile speciale1; în această ipoteză art. 88 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prevede
obligaţia conducătorului vehiculului de a se supune recoltării mostrelor biologice, în vederea stabilirii îmbibaţiei de alcool
în sânge;

145
 Absenţa consimţământului la recoltarea mostrelor biologice nu va conduce la aplicarea dispoziţiilor referitoare
la examinarea fizică nevoluntară, ci se va constata comiterea infracţiunii prevăzute de art. 337 NCP prin încheierea unui
proces-verbal de către organele de constatare; organele de constatare vor putea fi audiate în calitate de martori cu privire
la rejfuzul conducătorului vehiculului de a-şi îndeplini obligaţia de a se supune prelevării probelor biologice;
În vederea determinării alcoolemiei se recoltează numai probe de sânge, iar pentru stabilirea prezenţei în
organism a unor substanţe psihoactive, pot fi recoltate atât mostre de sânge, cât şi mostre de urină; probele biologice sunt
recoltate cu aju¬torul unei huse standard care se deschide în prezenţa poliţistului rutier şi a persoanei în cauză, iar
containerele cu probele biologice se introduc în aceeaşi trusă standard16 care va fi securizată în prezenţa poliţistului rutier
şi a persoanei în cauză; această trusă va fi preluată de către poliţistul rutier şi transmisă institutului medico-legal sau, după
caz, va fi reţinută de către instituţia medico-legală, dacă probele au fost prelevate la această instituţie, iar ulterior trusa va
fi înaintată către laboratorul de toxicologie; expertiza toxicologică este efectuată automat după ce trusa standard este
depusă de către poliţistul rutier; în urma determinărilor de laborator va fi emis un buletin de analiză toxicologică, care
este un act medico-legal distinct de raportul de expertiză medico-legală sau de raportul de constatare medico-legală;
probele biologice rămase după efectuarea determinărilor toxicologice vor fi păstrate în cadrul instituţiei medico-legale,
pe o perioadă de 6 luni de zile;
Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de urmărire penală (nu de organul
care face examinarea) într-un proces-verbal ce tre¬buie să cuprindă: numele şi prenumele organului de urmărire penală
care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început
şi ora la care s-a terminat activitatea, numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea
activităţilor desfăşurate, lista probelor recoltate în urma examinării fizice;
Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi folosite şi în altă cauză penală, dacă servesc la aflarea
adevărului;
Potrivit art. 190 alin. (11) NCPP, probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate
sunt conservate şi păstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani de la epuizarea căilor
ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti1. în această privinţă trebuie constatat că în cauza S. şi Marper c. Marii
Britanii (redată mai jos) Curtea Europeană a apreciat că mostrele biologice constituie date cu caracter personal în
sensul Convenţiei europene cu privire la protecţia datelor, deoarece ele se referă la persoane identificate sau
iden¬tificabile. Astfel, Curtea a arătat că mostrele biologice conţin multe informaţii sensibile referitoare la individ, mai
ales cu privire la sănătate. în afară de aceasta, mostrele conţin un cod genetic unic care are o mare importantă atât
pentru persoana vizată, cât şi pentru membrii familiei sale. Având în vedere natura şi cantitatea informaţiilor cu caracter
personal conţinute în mostrele celulare, însăşi stocarea lor ca atare ar trebui considerată ca o încălcare a dreptului la
respectarea vieţii private a indivizilor vizaţi. Este de o relevanţă redusă că în realitate doar o mică parte din aceste
informaţii va fi extrasă sau utilizată de către autorităţi în scopul creării profilurilor ADN şi că nu va fi provocat niciun
prejudiciu imediat în vreun caz particular. Astfel, Curtea Europeană a arătat că stocarea acestor mostre indiferent de
natura şi gravitatea infracţiunilor de care era bănuită iniţial persoana şi indiferent de vârsta sa, precum şi stocarea

16
1 Potrivit art. 88 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată: „(1) Recoltarea mostrelor biologice se face numai în prezenţa unui poliţist
rutier, în condiţiile art. 190 alin. (8) din Codul de procedură penală, în următoarele spaţii ale instituţiilor medicale: a) în interiorul
unităţilor de asistenţă medicală autorizate; b) în ambulanţe având echipaj cu medic ori autospeciale cu această fimcţie aparţinând
Serviciului mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare; c) în interiorul unităţilor medico-legale. (1!) Medicul, asistentul medical sau
persoana cu pregătire medicală de specialitate din echipajul ambulanţei sau autospecialei aparţinând Serviciului mobil de urgenţă,
reanimare şi descarcerare, care intervine la evenimentele în legătură cu traficul rutier, poate recolta mostre biologice în măsura în care
prin aceasta nu se afectează acordarea asistenţei medicale de urgenţă sau de prim ajutor, precum şi în situaţia în care persoana implicată
într-un accident de circulaţie refuză transportul de urgenţă la o unitate sanitară sau starea sa de sănătate nu impune acest transport. (I2)
Recoltarea mostrelor biologice se face cu respectarea normelor stabilite potrivit art. 125 lit. c). (I3) Transportul mostrelor biologice,
recoltate în condiţiile alin. (11), la unitatea medico-legală în vederea realizării analizei toxicologice, va fi efectuat de către poliţistul
rutier. (2) Stabilirea concen¬traţiei de alcool sau a prezenţei în organism de substanţe psihoactive se face în instituţiile medico-legale
autorizate, în conformitate cu normele metodologice elaborate de Ministerul Sănătăţii. (3) Stabilirea prezenţei alcoolului în aerul expirat
sau testarea preliminară a prezenţei în organism a unor substanţe psihoactive se face de către poliţia rutieră, cu ajutorul unor mijloace
tehnice certificate. (4) Stabilirea concentraţiei de alcool în aerul expirat se face de către poliţia rutieră, cu ajutorul unui mijloc tehnic
omologat şi verificat metrologic. (5) Persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obliga¬tivitatea
deţinerii permisului de conducere, testată de poliţistul rutier cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic şi depistată ca având
o concentraţie de până la 0,40 mg/1 alcool pur în aerul expirat, îi poate solicita acestuia să i se recolteze mostre biologice în cadrul
unităţilor sau instituţiilor medicale prevăzute la alin. (1), în vederea stabilirii îmbibaţiei de alcool în sânge. (6) Persoana care conduce
pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, testată cu un mijloc tehnic
omologat şi verificat metrologic şi depistată ca având o concentraţie de peste 0,40 mg/1 alcool pur în aerul expirat, este obligată să se
supună recoltării mostrelor biologice, în vederea stabilirii îmbibaţiei de alcool în sânge. (7) Conducătorilor de vehicule pentru care
legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, testaţi în trafic cu un mijloc certificat care indică prezenţa în organism
a unor substanţe psihoactive, li se recoltează obligatoriu mostre biologice”

146
materialelor pe o perioadă nedeterminată indiferent de natura sau gravitatea infracţiunii, fără existenţa unui control
judecătoresc este contrară art 8 din Convenţia europeană. In plus, instanţa europeană a arătat că „nu trebuie pierdut
din vedere, în acest context, că dreptul oricărei persoane de a fi prezumată nevinovată, drept garantat de Convenţie,
include o regulă generală potrivit căreia nu mai pot fi exprimate suspiciuni cu privire la nevinovăţia unei persoane puse
sub acuzare, după ce a fost achitată. Sigur că stocarea datelor personale referitoare la reclamanţi nu echivalează cu
exprimarea unei îndoieli cu privire la vinovăţia lor, totuşi, percepţia acestora că nu sunt trataţi ca persoane nevinovate
este întărită de faptul că datele lor sunt păstrate pe termen nelimitat, la fel ca şi cele referitoare la persoanele
condamnate, deşi datele care se referă la persoane care nu au fost niciodată condamnate, trebuie distruse. (...) în plus,
Curtea apreciază că stocarea datelor persoanelor necondamnate este în mod special periculoasă în cazul minorilor, aşa
cum este cazul primului reclamant, având în vedere situaţia specială a acestora şi importanţa care o prezintă dezvoltarea
şi integrarea lor în societate. în concluzie, Curtea apreciază că măsura stocării nediferenţiate a amprentelor digitale şi
eşan- tioanelor celulare şi profilelor ADN ale persoanelor bănuite de a fi comis infracţiuni, dar care nu au fost
condamnate, aşa cum s-a întâmplat în cazul reclamanţilor, nu păstrează un just echilibru între interesul public şi
interesele private, iar Statul a depăşit orice marjă de apreciere acceptabilă în materie". Având în vedere stan¬dardul
convenţional, apreciez că dispoziţiile art. 190 alin. (11) NCPP nu sunt com¬patibile cu jurisprudenţa Curţii Europene
din cauza S. şi Marper c. Marii Britanii, întrucât nu este prevăzut un termen maximal până la care probele biologice
trebuie distruse şi nici nu se stipulează un regim diferenţiat de păstrarea în funcţie de soluţia adoptată cu privire la
acţiunea penală, existând „riscul de stigmatizare, care decurge din faptul că persoanele care nu au fost condamnate
pentru nicio infracţiune şi care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie sunt tratate în acelaşi mod ca şi persoanele
condamnate”.

§18, Expertiza genetică judiciară

Expertiza genetică judiciară presupune stabilirea ADN-ului unei persoane prin utilizarea unui set de determinări
biochimice prin care informaţia deţinută în anumite fragmente necodate ale macromoleculei de acid dezoxiribonucleic
este transformată într-un cod alfanumeric specific fiecărui individ, iar apoi compararea acestuia cu ADN-ul rezultat dintr-
o altă probă biologică în scopul de a constata dacă acestea corespund (de pildă, pentru a compara ADN-ul rezultat din
sângele unei persoane cu ADN-ul rezultat din urmele de sânge ridicate de la locul comiterii unei crime)17
Potrivit Recomandării Comitetului de Miniştri nr. R(92)l' recoltarea de probe biologice şi utilizarea rezultatelor
analizelor ADN în sistemul justiţiei penale au ca scop identificarea suspectului sau a oricărei alte persoane: informaţiile
rezultate din analizele ADN trebuie utilizate numai în scopul pentru care au fost administrate în cadrul procesului penal;
tot astfel, se arată că prelevarea de probe biologice în scopul expertizării ADN trebuie să fie efectuată numai în condiţiile
determinate în dreptul intern, putând fi supusă unei autorizări prealabile din partea unui organ judiciar. în cazul în care
dreptul intern permite prelevarea în lipsa consimţământului suspectului, aceste probe pot fi administrate numai în
condiţiile în care circumstanţele cauzei justifică o asemenea acţiune; totodată, standardele europene impun crearea
cadrului legislativ pentru constituirea unei baze de date rezultate din expertizele ADN, care să fie compatibilă cu
standardele europene şi care să ofere suficiente garanţii privind securitatea şi protecţia datelor personale, în vederea
schimbului de informaţii în cadrul procedurilor penale, între statele UE (inclusiv prin transmiterea pe cale electronică)
şi în perspectiva constituirii unei baze europene de date ADN2. In acest sens, Rezoluţiile Consiliului UE arată că
prelevarea probelor biologice în scopul stocării rezultatelor analizelor ADN trebuie supusă unor garanţii menite să
protejeze integritatea fizică a persoanei de la care se face prelevarea; de asemenea, posibilitatea schimbului trebuie să
fie limitată la datele rezultate din analiza părţii necodificate a moleculei ADN, în privinţa cărora se prezumă că nu conţin
informaţii cu privire la caracteristicile creditare specifice;
Expertiza ADN se poate dispune de către organul de urmărire penală, prin ordo-nanţă, în cursul urmăririi penale,
sau de instanţă, prin încheiere, în cursul judecăţii, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane ca urmare a unei
examinări fizice (de pildă, salivă, sânge, păr etc.) sau la orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate (de pildă, cu privire
la urmele biologice ridicate cu ocazia unei cercetări la faţa locului ori a unei percheziţii domiciliare);
Organele judiciare trebuie să manifeste o deosebită prudenţă în procesul de recoltare a probelor biologice; în
cursul procesului penal părţile sau subiecţii proce¬suali principali pot formula cereri şi excepţii atât cu privire la legalitatea
obţinerii probelor biologice (de regulă în cursul urmăririi penale sau al camerei preliminare), cât şi cu referire la
autenticitatea şi fiabilitatea acestora (fie în cursul urmăririi penale, fie în faza judecăţii).
Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la identificarea profilului genetic
judiciar adică a codului alfanumeric obţinut din materialul genetic, prin aplicarea tehnicilor de biologie moleculară, iar
nu pentru obţinerea altor date referitoare la persoane (legături de familie, origine etnică, stare de sănătate etc.)1;

17
Acidul deoxyribonucleic (ADN) este un compus chimic care conţine informaţiile nece¬sare pentru dezvoltarea şi desfăşurarea
activităţilor oricărui organism.

147
 Expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii ori unui laborator
de specialitate sau al oricărei alte instituţii de specia¬litate certificate şi acreditate în acest tip de analize
Profilul genetic judiciar obţinut poate fi folosit şi în altă cauză penală, dacă serveşte la aflarea adevărului;
datele obţinute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date perso¬nale şi sunt protejate conform
legii;
Pentru prevenirea şi combaterea unor categorii de infracţiuni prin care se aduc atingeri grave drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei, în special drep¬tului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, precum şi pentru
identificarea cada¬vrelor cu identitate necunoscută, a persoanelor dispărute sau a persoanelor decedate în urma
catastrofelor naturale, a accidentelor în masă, a infracţiunilor de omor sau a actelor de terorism, prin Legea nr. 76/2008*
1 2 a fost înfiinţat Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (denumit în continuare S.N.D.G.J);
Beneficiarii datelor existente în S.N.D.G.J. sunt organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cauze
penale, Serviciul Român de Informaţii pentru înde-plinirea atribuţiilor legale în domeniul prevenirii şi combaterii
terorismului, precum şi autorităţile judiciare ale altor state, pe bază de reciprocitate sau în temeiul unor acorduri
internaţionale la care România este parte (de pildă schimbul de informaţii cu baza de date ADN deţinută de Interpol);
În S.N.D.G.J. se verifică şi se compară profile genetice şi date cu caracter per¬sonal, în scopul:
A. excluderii persoanelor din cercul de suspecţi şi identificării autorilor infracţiu¬nilor prevăzute de lege;
B. stabilirii identităţii persoanelor - victime ale catastrofelor naturale, ale acciden¬telor în masă şi ale actelor de
terorism;
C. realizării schimbului de informaţii cu celelalte state şi combaterii criminalităţii transfrontaliere;
D. prin raportare la „Probabilitatea combinată de includere” este o metodă subiectivă care poate duce la rezultate
eronate. Panelul de experţi a recomandat orientarea către software-ul specializat în genotiparea probabilistică,
metoda fiind considerată prea recentă pentru a fi confirmată din punct de vedere ştiinţific”.
S.N.D.G.J. conţine profile genetice, date cu caracter personal şi date despre caz, corespunzătoare următoarelor
categorii:
A. suspecţi - persoanele despre care există date şi informaţii că ar putea fi autori, instigatori sau complici ai
infracţiunilor prevăzute de lege1 2;
B. persoane condamnate definitiv pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de lege la pedeapsa închisorii, precum
şi persoanele pentru care instanţa a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei3;
C. urme biologice prelevate cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului;
D. cadavre cu identitate necunoscută, persoane dispărute ori persoane decedate în urma catastrofelor naturale, a
accidentelor în masă, a infracţiunilor de omor sau a actelor de terorism4.
În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori, după caz, achitarea sau încetarea procesului
penal, ştergerea datelor din S.N.D.G.J. se efectuează în baza ordonanţei emise de procuror ori, după caz, în baza hotărârii
judecătoreşti, dacă în cuprinsul acestora există menţiuni exprese cu privire la măsura ştergerii; în aceste situaţii,
dispozitivul ordonanţei procurorului ori, după caz, hotărârii judecătoreşti se comunică de îndată administratorului
S.N.D.G.J. Organele judiciare trebuie să manifeste o atenţie deosebită cu privire la dispoziţiile referitoare la ştergerea
datelor genetice în scopul compatibilizării dreptului intern cu standardele jurisprudenţei Curţii Europene astfel cum
acestea rezultă din cauza S. şi Marper c. Marii Britanii (redată mai sus).
Existenţa sub unghiile inculpatului a microurmelor biologice nu este de natură a justifica - prin ea însăşi şi
necoroborată cu alte probe certe, chiar dacă nu directe - concluzia răsturnării prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului,
în condiţiile în care, pe de o parte, se presupune că moartea victimei a survenit în ziua de 21 noiembrie 2006, iar pe de
altă parte, se susţine că recoltarea micro- urmelor biologice de sub unghiile inculpatului a avut loc în ziua de 27
noiembrie 2006, nu se poate accepta acest mijloc de probă singular - ca fiind suficient pentru condamnarea persoanei
acuzate (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 1894 din 5 iunie 2012, www.legalis.ro).
Inculpatul este autorul faptei întrucât în urma percheziţiei domiciliare efectuate a fost găsit la domiciliul inculpatului
un cuţit, iar raportul de expertiză genetică efectuată în cauză a concluzionat că microurmele biologice evidenţiate pe
lama cuţitului conţin ADN care provine de la victima C.R. cu o probabilitate de 1,39 x IO21 faţă de probabilitatea ca
urmele ADN să aparţină altei persoane de sex feminin, iar la nivelul microurmelor biologice de pe mânerul cuţitului [...]
a fost pus în evidenţă un profil genetic unic, incomplet, aparţinând unei persoane de sex masculin. Caracterele genetice
evidenţiate la nivelul probei sus-menţio- nate au un corespondent în profilul de referinţă al inculpatului O.G. la nivelul
tuturor markerilor. Proba ştiinţifică astfel administrată, coroborată cu găsirea cuţitului la domiciliul inculpatului şi cu
declaraţiile martorilor prin care s-a relatat că la ora posibilă a decesului inculpatul a fost văzut venind dinspre locuinţa
victimei, au condus la pronunţarea unei soluţii de condamnare (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1937 din 26 mai 2009,
www.legalis.ro).
Inculpaţii, după ce au pătruns în sediul unei persoane juridice au aplicat mai multe lovituri paznicului şi au sustras
mai multe obiecte, au con-sumat o sticlă de whisky şi au abandonat recipientul în afara clădirii. în cursul urmăririi
penale, întrucât unul dintre inculpaţi nu a mai fost găsit, M.I., mama naturală a inculpatului, a fost de acord să i se

148
recolteze probă ADN, constatarea tehnico-ştiinţifică concluzionând că aceea era mama biologică a persoanei care
consumase lichidul din acea sticlă (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 1094 din 10 aprilie 2012, www.legalis.ro).

§19. Autopsia medico-legală

Este procedeul probatoriu ce se dispune (măsură obligatorie) de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată:

A. în caz de moarte violentă

B. în caz de moarte suspectă de a fi violentă
C. când nu se cunoaşte cauza morţii (de pildă, în ipoteza în care aparţinătorii celui decedat nu cunosc sau nu deţin
date cu privire la existenţa vreunei boli sau a unui traumatism care să determine decesul);
D. când există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură
cu comiterea unei infracţiuni;
E. dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea
nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman (raţiunea acestei ipoteze
constă în conformarea la standardele jurisprudenţei Curţii Europene care impune statelor, în exercitarea
obligaţiei procedurale pozitive, să verifice din oficiu dacă decesul persoanei private de libertate nu a fost cauzat
de reprezentanţii autorităţilor, iar în cazul în care există suspiciunea implicării acestora în lanţul cauzal al
decesului, să desfăşoare a anchetă concretă şi efectivă pentru lămurirea împreju¬rărilor decesului).
Astfel, autopsia presupune examinarea postmortem a corpului unei persoane (atât examinarea externă, cât şi internă,
a cavităţii craniene, toracice şi abdominale, inclusiv prin folosirea computerului tomograf sau a RMN) de către un medic
legist pentru a se stabili cauza morţii;
Autopsia medico-legală este întotdeauna judiciară şi se deosebeşte de autopsia anatomopatologică care este
extrajudiciară şi se efectuează ori de câte ori un deces survine în spital, nu este apreciat ca fiind un caz medico-legal şi
unde este necesară confirmarea, precizarea sau completarea diagnosticului clinic, inclusiv în situaţia decesului copiilor
sub un an, indiferent de locul decesului, precum şi a deceselor materne care nu sunt cazuri medico-legale (art. 10 din
Legea nr. 104/2003, republi¬cată); în cazul oricărui deces în care există suspiciunea unor implicaţii medico-legale şeful
serviciului de anatomie patologică din cadrul spitalului are obligaţia de a sesiza în scris, în termen de 24 de ore, în
condiţiile art. 291 NCPP1 organele de urmărire penală competente pentru a se dispune efectuarea unei autopsii medico-
legale (art. 11 din Legea nr. 104/2003, republicată).
Pntru a constata dacă există vreunul dintre motivele enumerate mai sus pentru a efectua autopsia medico-legală,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist; pentru efectuarea autopsiei
medico-legale nu este necesar acordul aparţinătorilor persoanei decedate;
În cazul în care obiectul urmăririi penale îl constituie infracţiunea de vătămare a fătului sau întreruperea cursului
sarcinii, se va dispune autopsia medico-legală a fetusului pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire
extraute- rină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul;
Dacă obiectul urmăririi penale îl constituie infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă
se va dispune autopsia medico-legală a nou-născu- tului pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea,
durata supra¬vieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după
naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul;
Organele de urmărire penală dispun efectuarea autopsiei prin ordonanţă, în vreme ce instanţa se pronunţă prin
încheiere;
În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin
autopsie; exhumarea poate fi dispusă de către procuror prin ordonanţă sau de către instanţa de judecată prin încheiere în
vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror elemente necesare
soluţionării cauzei; exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală;
Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale (de regulă institutul sau serviciul
de medicină-legală în a cărui rază teritorială a fost găsit cadavrul, ori s-a produs decesul); în cazuri excepţionale, nu este
exclusă posibilitatea efectuării autopsiei medico-legale chiar la locul unde a fost descoperit cadavrul (de pildă, în zonele
de munte unde accesul auto este imposibil, iar trans¬portul cadavrului din locuinţa în care a fost găsit nu poate fi efectuat,
medicul legist poate efectua autopsia chiar la locul unde se află cadavrul);
La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii
cauzei decesului (de pildă, medici ana- tomo-patologi de la spitalele din localitate), la solicitarea medicului legist, cu
excepţia medicului care a tratat persoana decedată;

149
 Cu ocazia efectuării autopsiei medicul legist poate preleva mostre biologice din corpul celui decedat pentru ca
acestea să fie studiate ulterior în laborator pentru a stabili cu precizie cauza morţii, poate utiliza orice metode legale pentru
stabilirea identităţii, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar;
Efectuarea autopsiei1 în cazul morţii sau al exhumării impune, pentru asigurarea bunei desfăşurări a anchetei,
ridicarea de probe biologice1 2. în această privinţă Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei recomandă statelor
membre adoptarea în dreptul intern a principiilor prevăzute în Recomandarea R 99(3) privind armonizarea regulilor în
autopsia medico-legală3. Astfel, conform principiului 3 pct. 7 din această recomandare este justificat să fie prelevate
probe biologice dc la persoanele decedate în vederea identificării genetice. De asemenea, trebuie luate măsuri pentru a fi
prevenită contaminarea acestora şi pentru a fi garantată stocarea adecvată a mostrelor prelevate;
În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene potrivit căreia „publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod
suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul
impus de control public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie asociate
procedurii în măsura în care este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime” (CtEDO, hotărârea din 22 februarie
2011, în cauza Soare c. României, parag. 165) NCPP a prevăzut posibilitatea ca membrii familiei persoanei decedate să
participe prin intermediul unui expert parte în cadrul procedeului probator al autopsiei medico-legale; astfel, organele de
urmărire penală au obli¬gaţia procedurală pozitivă de a încunoştinţa un membru de familie al persoanei decedate despre
data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei;
Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză medico-legală, care cuprinde
constatările şi concluziile sale cu privire la:
A. identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;
B. felul morţii (violentă sau neviolentă);
C. cauza medicală a morţii [1. cauza tanato-iniţială (de pildă, lovitura de cuţit primită de victimă)\ 2. cauza tanato-
intermediară (de pildă, secţionarea plămânilor); 3, cauza tanato-terminală (de exemplu, stopul cardio-
respirator)];
D. existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant şi legătura de
cauzalitate dintre leziunile traumatice şi deces;
E. rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice pre¬levate de la cadavru şi a
substanţelor suspecte descoperite;
F. urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;
G. data probabilă a morţii;
H. orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morţii.

Ddacă organul judiciar apreciază că este necesară verificarea din punct de vedere ştiinţific a raportului de expertiză
medico-legal, poate fi dispusă avizarea raportului de către Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale din
cadrul institu¬tului de medicină legală competent teritorial; atunci când organul judiciar consideră neclare sau
contradictorii concluziile raportului de expertiză medico-legal ori între conţinut şi concluzii există contradicţii sau atunci
când comisia de avizare recomandă efectuarea unei noi expertize, aceasta poate fi dispusă în temeiul art. 181 NCPP;
comisia care va efectua noua expertiză se compune dintr-o comisie de experţi care au un grad profesional mai mare decât
cel al expertului care a efectuat prima expertiză.
Competenţa exclusivă de efectuare a unei noi expertize medico-legale aparţine insti¬tutului de medicină legală în
conformitate cu competenţa sa teritorială. în cazul în care contradicţiile pot fi lămurite prin audierea expertului, organul
judiciar va dispune audierea medicului legist care a efectuat raportul de expertiză. Atunci când există contradicţii între
prima expertiză şi noua expertiză medico-legală efectuată în cauză, competenţa de a se pronunţa asupra concluziilor
contradictorii aparţine Comisiei superioare de medicină-legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina
Minovici”, conform art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000, republicată. In urma verificării din punct de vedere ştiinţific a
actelor medico-legale efectuate în cauză, Comisia superioară va putea: (i) constata existenţa unor concluzii contradic¬torii
între prima expertiză şi cea ulterioară sau ale altor acte medico-legale, putând aviza, în totalitate sau parţial, concluziile
uneia dintre ele, şi formula anumite preci-zări sau completări;
Potrivit art, 28 alin. (1) din H.G. nr. 774/2000, în cazul în care Comisia superioară medico-legală a emis un aviz,
organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unităţi medico-legale ierarhic
subordo¬nate acesteia, decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă. în lipsa unor astfel de date medicale sau de
anchetă noi, putem constata că avizul emis de forul superior de medicină-legală este definitiv şi nu poate fi repus în
discuţie de către alte instituţii de medicină-legală; (ii) recomanda refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând
propuneri în acest sens sau concluzii proprii atunci când concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate; (iii) dispune
refacerea parţială sau totală a actelor medico-legale în cazul în care se constată deficienţe în redactare sau abateri privind
metodologia întocmirii acestora;
Pe lângă aceste reguli speciale, după întocmirea raportului de expertiză sunt aplicabile regulile generale din
materia expertizei vizând efectuarea unei noi expe¬rtize sau audierea expertului.
150
§20. Examinarea medico-legală a persoanei
Examinarea medico-legală este procedeul probatoriu prin care medicul legist sau o comisie de medici-legişti
constată urmele şi consecinţele unei infracţiuni fie în urma unei examinări directe a corpului unei persoane, fie consecutiv
analizei înscri¬surilor medicale referitoare la o anumită persoană;
Examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor şi a conse-cinţelor unei infracţiuni se
efectuează fie la solicitarea unei persoane care a fost victima unei infracţiuni, fie în cazurile în care organele judiciare au
dispus efectuarea unei constatări sau a unei expertize medico-legale;
În cazul în care o persoană solicită examinarea, medicul legist poate proceda la verificarea clinică directă a
existenţei unor leziuni traumatice recente pe corpul persoanei întocmind un certificat medico-legal care are valoarea unui
raport de constatare; în acest caz, procedeul probator este similar cu cel al examinării fizice efectuate cu consimţământul
celui examinat; acest certificat medico-legal poate fi obţinut la solicitarea unei persoane fie înainte de începerea urmăririi
penale, fie în cursul procesului penal; indiferent de momentul la care este obţinut, certificatul medico-legal are valoarea
probantă în cadrul procesului penal;
Organele de urmărire penală pot dispune prin ordonanţă efectuarea unui raport de constatare sau a unui raport
de expertiză cu privire la leziunile traumatice exis¬tente pe corpul unei persoane sau a consecinţelor posttraumatice
suportate de victima infracţiunii; constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o exa¬minare fizică
(caz în care trebuie respectate exigenţele art. 190 NCPP) sau o exami¬nare medico-legală;
În cazul în care este necesar pentru efectuarea raportului de constatare sau de expertiză realizarea unei examinări
fizice, ordonanţa procurorului va cuprinde ambele dispoziţii (efectuare examinare fizică şi întocmire raport de
constatare/exper- tiză); în cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în baza
documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului (certificatele, referatele medicale şi fişele de observaţie clinică emise
de unităţi sanitare ale Ministerului Sănătăţii sau acreditate de acesta, care prezintă toate elementele de siguranţă; nu vor
putea fi luate în considerare informaţii medicale cuprinse în alte tipuri de înscrisuri medicale, cum ar fi bilete de trimitere,
reţete, consulturi înscrise pe reţete, concedii medicale, bilete de externare);
Instanţa de judecată poate dispune prin încheiere efectuarea unei examinări medico-legale fie autonom, fie odată
cu dispunerea efectuării unui raport de expertiză;
Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă; descrierea leziunilor traumatice, precum
şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea leziu-nilor, mecanismul şi data producerii acestora, urmările pe care
acestea le-au produs.

§21 Martorii asistenţi

Sunt martorii care asistă la efectuarea unui act procedural, în cazurile prevăzute de lege. În esenţă, martorii asistenţi nu
cunosc decât fapte sau împrejurări în legătură cu cauza penală după desemnarea lor să participe la proceduri în această
calitate;
NCPP nu mai cuprinde o reglementare autonomă a instituţiei martorilor asis¬tenţi, făcând referire la aceştia în
două ipoteze ce ţin de efectuarea percheziţiei domiciliare/informatice:
a) când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. în cazul în care nu
poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară/informatică se fac în prezenţa
unui reprezentant ori martor asistent [art. 159 alin. (11) NCPP, respectiv art. 168 alin. (11) NCPP];
b) în cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio persoană, aceasta se efectuează
în prezenţa unui martor asistent [art. 159 alin. (15) NCPP],
Tot spre deosebire de vechiul Cod, NCPP stipulează participarea numai a unui singur martor asistent la efectuarea
actelor procedurale mai-sus menţionate;
Deşi nu există o reglementare explicită, este preferabil ca interdicţiile impuse de vechiul Cod în privinţa martorilor
asistenţi să fie menţinute ca standard de practică şi în condiţiile NCPP, respectiv organele judiciare să evite folosirea ca
martori asistenţi a minorilor sub 14 ani, ori a persoanelor interesate în cauză sau a celor care fac parte din aceeaşi unitate
cu organul care efectuează actul procedural;
În procesul-verbal prin care se constată efectuarea actului procedural trebuie menţionate datele de identificare a
martorului asistent, precum şi observaţiile aces¬tora, dacă este cazul.

§22 Comisia rogatorie

Este activitatea procesuală menită să asigure buna desfăşurare a procedurilor penale, prin care un organ de
urmărire penală sau o instanţă de judecată care nu poate efectua nemijlocit un act procedural sau realiza un procedeu
probatoriu solicită efectuarea/realizarea acestuia de către un organ judiciar, din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, dintr-
o altă circumscripţie teritorială [de exemplu, de organul de urmă¬rire penală sau instanţa de judecată în a cărei

151
circumscripţie se află martorul care urmează să fie ascultat sau locul unde trebuie efectuat actul sau realizat procedeul
probatoriu (ridicarea de înscrisuri, cercetarea la faţa locului, percheziţii)];
organele judiciare implicate în comisia rogatorie au aceeaşi competenţă func-ţională, dar competenţe teritoriale
diferite;
pot fi efectuate/reatizate pe cale comisiei rogatorii acte procedurale sau pro-cedee probatorii; nu pot fi
efectuate/realizate prin comisie rogatorie acte proce¬suale (de exemplu, începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi
penale faţă de suspect, extinderea cercetărilor, încuviinţarea administrării de probe, punerea în mişcare a acţiunii penale,
extinderea acţiunii penale, trimiterea în judecată) ori dispuse măsuri procesuale (de exemplu, dispunerea arestării
preventive, arestului la domiciliu, a controlului judiciar sau pe cauţiune, ori a unei măsuri asigurătorii);

comisia rogatorie se dispune de procuror sau de organele de cercetare penală prin ordonanţă, iar de instanţa de
judecată prin încheiere, care trebuie să cuprindă toate lămuririle necesare pentru îndeplinirea actului care face obiectul
acesteia1;
organul judiciar rogat nu poate dispune şi el, pe mai departe, efectuarea actului de către un alt organ judiciar tot
prin intermediul comisie rogatorii, chiar şi în ipoteza în care constată că actul ce trebuie efectuat nu intră în competenţa
sa teritorială; în această din urmă ipoteză organul judiciar rogat va restitui prin ordonanţă, respectiv încheiere dosarul
cauzei învederând motivul pentru care nu poate fi efectuat actul prin comisie rogatorie, cu indicarea organului judiciar în
a cărei competenţă terito¬rială intră efectuarea acestuia;
când se impune ascultarea unei persoane, organul judiciar care dispune comisia rogatorie, trebuie să indice
întrebările la care trebuie să răspundă persoana ascultată prin această procedură; în cursul audierii organul judiciar rogat
poate formula şi alte întrebări persoanei ascultate, pe care le apreciază utile pentru aflarea adevărului în cauză;
părţile pot solicita să fie citate în vederea participării la şedinţa de judecată a instanţei care efectuează actul
procedural prin comisie rogatorie; inculpatul arestat va fi reprezentat, de un avocat din oficiu, în absenţa avocatului său
ales;
dacă organul judiciar rogat apreciază că este nelegală desemnarea sa pentru efectuarea unui act prin comisie
rogatorie (de pildă, se dispune realizarea prin comisie rogatorie a punerii în mişcare a acţiunii penale, aducerii la cunoştinţă
a incul¬pării şi audierea persoanei devenită inculpat) va respinge efectuarea comisiei roga¬torii prin ordonanţă, respectiv
încheiere, restituind dosaml organului de urmărire penală/instanţei care au încuviinţat efectuarea actului prin comisie
rogatorie;
nu se poate ajunge la un conflict negativ de competenţă între organul judiciar care dispune comisia rogatorie şi
organul judiciar rogat întrucât comisia rogatorie nu are natura juridică a unui act de sesizare a organului rogat, iar
restituirea dosarului de către organul rogat nu echivalează cu o sesizare;
comisia rogatorie internaţională în materie penală este forma de asistenţă judiciară internaţională ce constă în
împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat (stat solicitant) o acordă unei autorităţi din alt stat (stat solicitat)
să îndeplinească în locul şi în numele său unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal; poate fi: (i) activă,
adică comisia rogatorie prin care se solicită unui stat străin să îndeplinească anumite activităţi judiciare necesare într-o
cauză penală aflată în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor române; (ii) pasivă, adică comisia rogatorie prin
care un stat străin solicită organelor de urmă¬rire penală sau instanţelor române să îndeplinească anumite activităţi
judiciare necesare într-o cauză penală din acel stat;
obiectul cererii de comisie rogatorie internaţională îl poate constitui: (i) locali¬zarea şi identificarea persoanelor
şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea persoanei vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi
confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cerce¬tarea la faţa locului
şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii
necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a
fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură; (ii) transmiterea mijloa¬celor materiale de probă; (iii)
comunicarea de documente sau dosare;
Executarea cererii de comisie rogatorie internaţională se realizează potrivit dispoziţiilor procedurale ale statului
solicitat.

§23. Delegarea
Este activitatea procesuală prin care un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată încredinţează dreptul
de efectuare a unui act procedural privind anumite mijloace de probă, pe care nu le poate efectua nemijlocit, unui organ
ierarhic inferior, competent teritorial, sau unui alt organ judiciar ce nu îndeplineşte condiţiile prevă¬zute de lege privind
competenţa funcţională (de pildă, procurorul poate delega efec¬tuarea unei cercetări la faţa locului sau a ascultării unui
martor, organului de cerce¬tare penală din altă localitate decât cea a sediului parchetului; instanţa care în cursul judecăţii
dispune efectuarea unei percheziţii domiciliare deleagă efectuarea acesteia procurorului);

152
 Organul judiciar căruia i se deleagă efectuarea unui act procedural, are compe¬tenţa teritorială de a efectua actul,
fără a avea însă competenţa funcţională de îndepli¬nire a acestuia. Delegarea se dispune de procuror sau de organele de
cercetare penală1 prin ordo-nanţă, iar de către instanţă prin încheiere şi trebuie să cuprindă toate datele necesare pentru
îndeplinirea actului procedural;
Părţile pot solicita să fie citate în vederea participării la şedinţa de judecată a instanţei care efectuează actul
procedural prin delegare; inculpatul arestat va fi reprezentat de un avocat din oficiu în absenţa avocatului său ales;
Organul judiciar care dispune delegarea trebuie să indice întrebările la care tre¬buie să răspundă persoana audiată
prin această procedură; în cursul audierii organul judiciar delegat poate formula şi alte întrebări persoanei ascultate, pe
care le apre¬ciază utile pentru aflarea adevărului în cauză;
Organul judiciar căruia i s-a delegat efectuarea actului procedural nu poate să delege la rândul său efectuarea
actului altui organ ierarhic inferior (delegatus non potest delegare)',
Nu se poate ajunge la un conflict negativ de competenţă între organul judiciar care dispune delegarea şi organul
judiciar delegat, întrucât delegarea nu are natura juridică a unui act de sesizare a organului delegat.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca
anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare. Delegarea acestor atribuţii în
sarcina organului de poliţie judiciară este parţială şi temporară, scopul măsurii fiind efectuarea de urgenţă a anumitor
acte procesuale eare s-ar putea pierde sau ar duce la întârzierea soluţionării cauzei. Or, împrejurarea că în anumite
cazuri, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează anumite acte de cercetare penală nu echivalează cu o încălcare a dreptului
la un proces echitabil întrucât, pe de o parte, poliţia judiciară a fost creată tocmai în scopul efectuării cu celeritate şi în
mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor, iar, pe de altă parte, actele de cercetare ale
acestor ofiţeri se efectuează în numele procurorului şi numai după emiterea unei ordonanţe sau a unei dispoziţii scrise a
acestuia. în plus, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi
control a procurorului de caz, ceea ce dă expresie prevederilor art. 131 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora
parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii (I.C.C.J.,
completul de 5 judecători, decizia nr. 160/2012, nepublicată).

153