Laszlo Alexandru

CUM AM TRADUS “ZAZIE ÎN METROU”

Traducerea e privită, în cultura noastră, ca o Cenuşăreasă, iar numele

traducătorului e de obicei ignorat. Unii dintre marii scriitori români s-au implicat şi în
acest domeniu, dar l-au considerat mai curînd ca pe un atelier de experimente, în
vederea propriei creaţii originale. Nu e de mirare, astfel, că discuţiile serioase în
legătură cu meşteşugul traducerii au fost cu totul sporadice la noi. Dar ele încep să
dobîndească o importanţă tot mai mare azi, cînd ne căutăm consacrarea culturală
inclusiv peste hotare, cînd insistăm pe preluarea adecvată a operelor literare din
străinătate.
Poate că o sumă de meditaţii, legate de felul în care am tradus romanul lui
Raymond Queneau, Zazie în metrou, referitoare la dificultăţile pe care le-am avut de
înfruntat şi la soluţiile pe care le-am propus vor atrage atenţia celor interesaţi de acest
domeniu. A trebuit, înainte de orice altceva, să mă familiarizez în profunzime cu
personalitatea şi ansamblul creaţiei lui Queneau. În cazul de faţă era vorba despre o
figură foarte cunoscută a literaturii franceze din secolul XX, cu o diversificată
activitate artistică (poezii, povestiri, romane, eseuri, însemnări de călătorie etc.). Cu o
formaţie enciclopedică, ascunsă în spatele unui stil bonom, ironic, uneori sarcastic,
Queneau a fost unul dintre membrii cei mai proeminenţi ai Societăţii Oulipo, care a
insistat pe valenţele ascunse ale limbii franceze (experimente lingvistice,
calambururi, cuvinte încrucişate, cuvinte-valiză etc.). În cîteva din cărţile sale,
predomină atenţia acordată formei expresive. Bunăoară în Exerciţii de stil, autorul
relatează, în 99 de moduri diferite, aceeaşi întîmplare banală: un tip bizar, îmbrăcat cu
un loden căruia îi lipseşte un nasture, se ceartă în autobuz cu altcineva, apoi coboară
şi îşi continuă drumul pe jos prin Paris. În alte scrieri, cum sînt cele publicate sub
pseudonimul Sally Mara (vezi şi romanul Sîntem mereu prea buni cu femeile),
predominantă este acţiunea burlescă, alertă, căreia stilul îi ţine doar companie, din
umbră.
Romanul Zazie în metrou e considerat, fără ezitări, ca fiind capodopera lui
Raymond Queneau. Aici scriitorul izbuteşte o subtilă echilibrare între sfidările
stilistice şi căutările tematice. În centrul atenţiei se află tînăra Zazie, adusă de mama
ei la Paris şi lăsată pentru două zile (intervalul unei escapade amoroase materne) în
grija unchiului Gabriel. Fetişcana e obsedată de ideea – mereu amînată şi pînă la
urmă ratată – de-a călători cu metroul. Lucrurile banale fiindu-i inaccesibile, va avea
parte, în schimb, de un şir de experienţe extraordinare: o evadare din casa unchiului
care doarme, ostenit după orele de muncă, o incursiune fabuloasă în piaţa de vechituri
de la periferie, în vederea procurării unei perechi de blugi fenomenali, o ascensiune
pe Turnul Eiffel, alături de unchiul Gabriel şi de amicul acestuia, Charles, pilotarea
unui grup de turişti străini zăpăciţi, printr-un Paris haotic şi labirintic, totul încununat
cu o neuitată noapte de cabaret, într-un bar de homosexuali, cu găliganul Gabriel
performînd pe scenă, în tutu, momente de balet din Moartea lebedei. Schimbările de
planuri şi succesiunile rapide de evenimente sînt potenţate de umorul exploziv al
întregii cărţi (Raymond Queneau este, înainte de toate, un umorist), iar răsturnările de
situaţie sînt însoţite de uluitoarele experimentări stilistice ale autorului. În mod
programatic, prezentînd cu impresionantă duioşie şi tandreţe mediul mic-burghez,
romancierul îi adoptă limbajul, expresiile şi ticurile. Dar căutările sale evoluează nu
doar în plan lexical, ci şi sintactic sau ortografic, el zgîlţîind din temelii tiparele
osificate ale francezei academice. Între grafia greoaie, etimologică, oficială, şi
expresia alertă, ironică, imediată, Queneau propune a treia cale, intermediară: o
notaţie care să imite vorbirea, aproape o transcriere fonetică a replicilor. Dacă
adăugăm la asemenea caracteristici prezenţa masivă a argoului, apariţia celor mai
subtile ori spectaculoase jocuri de cuvinte, a cuvintelor-valiză, a imprecaţiilor şi
grosolăniilor caracteristice periferiei, toate acestea presărate cu ironice preţiozităţi
auctoriale (citate latine stîlcite sarcastic, englezisme urlate, germanisme şi italienisme
contorsionate etc.), ne vom face o idee asupra dificultăţilor pe care traducătorul le
avea de rezolvat.
Într-o astfel de situaţie complexă, nu mai era vorba despre o subtilă opţiune de
principiu, dacă transpunerea românească ar trebui să fie “fidelă” sau mai curînd
“frumoasă”, ci pur şi simplu se punea problema dacă respectiva carte poate fi sau nu
tradusă. Oricum, de la prima ediţie franceză, din 1959, şi pînă la căderea
comunismului din România, în 1989, vreo tentativă finalizată n-a existat. Probabil că
limbajul frust, uneori la limita insultei, dezinhibiţia stilistică şi imagistică intrau în
contradicţie cu posomoreala ponosită a mioriticei dictaturi comuniste. În 1991, cînd
am avut (chiar în lipsa unui contract cu vreo editură autohtonă sau a unui copyright
din partea editurii franceze) iniţiativa acestei provocări profesionale, aveam oricum
de soluţionat o dificultate preliminară. Norma literară a momentului ignora complet
valenţele suculente ale limbii vorbite şi ale argoului. Puţinele reuşite în domeniu (de
pildă romanul Groapa, de Eugen Barbu) datau de peste 30 de ani şi configurau
universuri tenebroase, respingătoare, pe alocuri abjecte, prin nimic compatibile cu
ironia tonică şi dinamismul stilistic ale autorului francez. Poate că e semnificativ să
adaug că nici atunci, nici în anii imediat următori n-a existat pe piaţa cărţii noastre
vreun dicţionar argotic, sau de limbă română vorbită. Tradiţia limbajului scris de la
începutul anilor ‘90 ţinea încă de formalismul automatizat, de limba de lemn
rutinieră, de sobrietatea schematică şi plicticoasă. Avînd în vedere carenţele generale
ale universului lingvistic de destinaţie, se impunea edificarea din temelii a “regulilor
jocului”. Asta îi conferea traducătorului o mai mare libertate de mişcare, dar şi o mai
mare răspundere.
Am pornit la drum cu determinarea de-a sta cît mai aproape de inovaţiile şi
bizareriile stilistice ale originalului. Eram conştient că vor exista aspecte punctuale,
intraductibile în deplinătatea evantaiului lor contextual. Iată, spre exemplu, faimoasa
expresie ce ilustrează, în lucrările de profil, categoria calamburului: “Charles
attend”. Replica i-a fost ironic atribuită regelui Ludovic al XVIII-lea care, pe patul de
moarte, excedat de incompetenţa medicilor, le-ar fi strigat: “Allons! Finissons-en,
charlatans!” (“Haideţi, să terminăm odată, şarlatanilor!”). Aceeaşi replică,
transpusă cu altă grafie, dobîndeşte un nou înţeles: “Allons! Finissons-en, Charles
attend!” (“Haideţi, să terminăm odată, Charles aşteaptă!”). În a doua ipoteză, aluzia
se face la succesorul lui Ludovic al XVIII-lea, anume Carol al X-lea, acel Charles
care îi aşteaptă nerăbdător moartea pentru a se vedea încoronat. Se întîmplă, însă, că
în romanul lui Queneau unchiul îşi îndeamnă nepoata să grăbească pasul, pe peronul
gării, fiindcă sînt aşteptaţi: “– Et puis faut se grouiller: Charles attend. / – Oh! celle-
là je la connais, s’esclama Zazie furieuse, je l’ai lue dans les Mémoires du général
Vermot. / – Mais non, dit Gabriel, mais non, Charles, c’est un pote et il a un tac. Je
nous le sommes réservé à cause de la grève précisément, son tac. T’as compris? En
route”.
Versiunea română era obligată să urmeze firul epic al romanului, căci, într-
adevăr, şoferul cu pricina se afla în taxiul său din faţa gării: “– Şi p-ormă că tre s-o
luăm la picior: Charles aşteaptă. / – Of, chestia asta o ştiu, iesclamă Zazie furioasă,
am citit-o în Memoriile generalului Vermot. / – Nici vorbă, zice Gabriel, nici vorbă,
Charles i-un amic şi are un taxiu. Mi l-am închiriat pentru noi, din cauza grevei. Ai
priceput? Hai”. Se pierd astfel, inevitabil, celelalte două semnificaţii paralele ale
calamburului: aceea cu “şarlatanii” şi aceea cu “Carol al X-lea”. Orice completare de
subsol, care să atragă atenţia asupra complexităţii lingvistice şi a subtextului ironic ar
fi distras atenţia cititorului de la desfăşurarea acţiunii. S-ar fi alterat, implicit, aspectul
aluziv al originalului, unde Queneau nu vine să-şi expliciteze pe rînd trucurile
artistice, ci le lasă cu totul la cheremul publicului: unii vor pricepe doar suprafaţa,
alţii vor recunoaşte apropoul, alţii vor savura calamburul. Am renunţat aşadar la
serviciul notelor explicative din josul paginii, preferînd să rezolv dificultăţile, atît cît
era posibil, în interiorul textului, chiar cu preţul sacrificării, pe moment, a
intertextualităţii.
Fiindu-mi limpede că vor exista pasaje în care voi fi inevitabil “învins” de
bogăţia artistică a originalului, am decis să mă inspir totuşi din sfaturile oferite de
Lucian Blaga (el însuşi un traducător reputat): “Experienţa ce am făcut-o cu poeme
mai mari, şi cu Faust, mă îndeamnă să cred că încercarea de a traduce opere poetice
de proporţii are alte şanse. În efortul de traducere al unor opere poetice de dimensiuni
mai mari se dă traducătorului o reală posibilitate de a se lua la întrecere cu originalul.
Într-un poem mai amplu, traducătorul poate găsi locuri unde, tocmai datorită limbii în
care se traduce, insuccesele dintr-o parte se pot compensa cu reuşite în altă parte.
Pentru a realiza o bună traducere, traducătorul trebuie să fie în permanenţă călăuzit de
această aspiraţie spre compensaţie. Poemele de oareşicare amploare oferă
traducătorului destule prilejuri de a-şi răzbuna înfrîngerile. Şi pentru a salva o poezie,
în traducere, e de multe ori suficientă o singură biruinţă a traducătorului asupra
autorului” (vezi Steaua, nr. 5/1957).
În virtutea acestui precept al compensaţiei, m-am luat aşadar la întrecere, pe
alocuri, cu autorul francez. În primul rînd m-am străduit să păstrez, de-a lungul
întregii traduceri, o expresie dezinvoltă, neacademică. Atunci cînd ea nu-mi izbutea
în pasajele astfel marcate din original, o completam în alte momente: “On dit qu’il y
a pas onze pour cent des appartements à Paris, qui ont des salles de bains. / “Zice că
nici unşpe la sută din locuinţele Parisului n-au baie”. În bătaia generalizată din barul
Nictalopii, descrisă într-un ritm frenetic şi cu un umor cuceritor, apar inevitabil
enumeraţiile. Mi-am permis, acolo unde mi-a fost cu putinţă, să le dublez prin
aliteraţii (îmbogăţind astfel originalul): “C’était maintenat des troupeaux de loufiats
qui surgissaient de toutes parts. Jamais on upu croire qu’il y en u tant. Ils sortaient
des cuisines, des caves, des offices, des soutes. / “De-acum, armate întregi de
ospătari apăreau din toate părţile. Niciodată naifi crezut căs atîţia. Ieşeau de prin
bucătării, beciuri, birouri, budă”.
O problemă serioasă de care m-am izbit ţinea de cuvintele-valiză. O astfel de
creaţie, pe cît de ciudată, pe atît de celebră, deschide însuşi romanul: exclamaţia
exasperată a lui Gabriel “Doukipudonktan” / “Dundeputeaşa”. Evident că, în
transpunerea cuvintelor-valiză, am ţinut seama de: a) respectarea conţinutului lor
semantic; b) păstrarea ciudăţeniei lor formale; c) menţinerea ritmului lor stilistic (a
numărului de silabe). Iată şi un alt exemplu, în aceeaşi direcţie: “l’armoire à glace
insistait: elle se pencha pour proférer cette pentasyllabe monophasée: –
Skeutadittaleur…” / “dulapu cu oglinzi insista: se aplecă pentru a-i profera acest
pentasilab monofazat: – Ceaizismainaint…” .
În inventivitatea sa lexicală debordantă, romancierul contopeşte două insulte
într-una singură, pentru a-i conferi mai mare forţă de impact. Ajunge aici alipind
cuvintele sourd (surd) şi dingue (prost): sourdingue. Traducătorul, negăsind un singur
termen adecvat, a optat uneori pentru o versiune extinsă, juxtapunînd două expresii
româneşti insultătoare. “– Dis donc, tata Marceline, dit Zazie, tu te fous de moi ou
bien t’es vraiment sourdingue?” / “– Auzi, tuşă Marceline, zice Zazie, faci mişto de
mine sau chiar eşti surdusă cu pluta de-o ureche?”. Alteori cuvintele contopite au
putut fi redate ca atare, fără probleme speciale: “elle avait encore dix minutes à
attendre son fligolo” (combinaţie între “flic” şi “gigolo”) / “tocmai constatase că mai
are încă zece minute de aşteptat după detectipu ei”.
O particularitate a francezei vorbite ţine de căderea anumitor vocale mediane
sau de alterarea unor consoane, în cadrul expresiei rapide, neglijente. Am echivalat
fenomenul, exploatînd caracteristica limbii române orale, care adeseori trunchiază
articolul hotărît de masculin singular, ori deformează vocalele din prepoziţii,
pronume personale sau substantive: “Le ptit type” / “Sfrijitu”; “Chsuis Zazie, jparie
que tu es mon tonton Gabriel” / “Ios Zazie, păpariu că tu eşti unchimeu Gabriel”.
Redarea dublei negaţii din original printr-o afirmaţie în textul-ţintă (sau
viceversa) constituie unul dintre expedientele obişnuite ale traducerii: “Pas
mécontent de sa formule, le ptit type / “Îi pica bine slăbănogului formula găsită”.
Traducătorul trebuie să aibă uneori în vedere adaptarea insultei ori a injuriei din
original, la specificul limbii spre care se deplasează. Aşa se face că “vacile” din
franceză pot deveni “boi” în română. Fetişcana protestează vehement împotriva
grevei muncitorilor de la metrou, care îi retează curiozităţile exploratoare, în
următorii termeni: “Ah les salauds, s’écrie Zazie, ah les vaches. Me faire ça à moi. /
– Y a pas qu’à toi qu’ils font ça, dit Gabriel parfaitement objectif.” / “Vai, ticăloşii,
strigă Zazie, vai, boii. Să-mi facă mie asta. / – Nu numai ţie îţi fac asta, zice Gabriel
perfect obiectiv.”
Alteori sînt consemnate adevărate noduri stilistice, care adună procedee
artistice complexe: ironie, injurie, apocopă etc.: “Jm’en fous. N’empêche que c’est à
moi que ça arrive, moi qu’étais si heureuse, si contente et tout de m’aller voiturer
dans lmétro. Sacrebleu, merde alors.” / “Mi se fîlfîie. Asta nu-nseamnă că nu mă dă
peste cap şi pe mine, care eram aşa de bucuroasă, de mulţumită şi tot restu la gîndu
c-o să mi-o plimb îmetro. De-acuma, plimb ursu, fi-le-ar mutra” .
O situaţie specifică e dată de ticul vulgar al protagonistei, de a-şi însoţi multe
replici sfidătoare cu expresia “mon cul” (“– Monte, dit Gabriel, et sois pas snob. / –
Snob mon cul, dit Zazie”; “– Zazie, déclare Gabriel en prenant un air majestueux
trouvé sans peine dans son répertoire, si ça te plaît de voir vraiment les Invalides et
le tombeau du vrai Napoléon, je t’y conduirai. / – Napoléon mon cul, réplique Zazie.
Il m’intéresse pas du tout, cet enflé, avec son chapeau à la con”). Evident că un banal
“fir-ar să fie” sau “la naiba” ar fi fost cu totul insuficient. De altminteri, partea
anatomică licenţioasă e amintită şi de adulţii care îi comentează, nemulţumiţi, proasta
creştere: “– C’est bien simple, dit Charles. Elle peut pas dire un mot, cette gosse,
sans ajouter mon cul après. / – Et elle joint le geste à la parole? demanda
Turandot.” / “ – Foarte simplu, zice Charles. Nu poa să scoată o vorbă puştoaica
fără să-şi pună curu-n faţă. / – Şi şi arată cu mîna cînd vorbeşte? întrebă Turandot”.
Vulgarităţile şi injuriile transpuse în limba română trebuie să respecte, pe cît posibil,
sfera semantică şi intensitatea celor din original (“–Urcă, zice Gabriel, şi nu fi
snoabă. / – Curu-i snob, zice Zazie”; “– Zazie, declară Gabriel luîndu-şi un aer
maiestuos găsit cu uşurinţă în repertoriul său, dacă îţi face plăcere să vezi într-
adevăr Invalizii şi mormîntul original al veritabilului Napoleon, te duc acolo. / –
Curu Napoleon, replică Zazie. Nu mă-nteresează absolut deloc umflatu ăla, cu
pălăria lui dă bou.”)
Aceeaşi fidelitate trebuie menţinută şi în situaţia construcţiilor oximoronice,
încastrate în edificiul expresiilor insultătoare, pentru păstrarea ansamblului comic al
romanului: “– Merde de merde, je veux pas dans ma maison d’une petite salope qui
dise des cochoncetés comme ça. Je vois ça d’ici, elle va pervertir tout le quartier.
D’ici huit jours… / - Elle reste que deux trois jours, dit Charles. / – C’est de trop!
cria Turandot. En deux trois jours, elle aura eu le temps de mettre la main dans la
braguette de tous les vieux gâteux qui m’honorent de leur clientèle. Je veux pas
d’histoires, tu entends, je veux pas d’histoires.” / “– Rahatu mă-sii, nu vreau în casă
la mine o mică ştoarfă care să zică aşa nişte porcăciuni. De-acuma văd c-o să
pervertească tot cartieru. În opt zile… / – Nu stă decît două-trei zile, zice Charles. /
– Prea mult! strigă Turandot. În două-trei zile, o să aibă vreme să-şi bage mîna în
şliţu fiecărui boşorog curvar care mă onorează cu clientela lui. N-am nevoie de
necazuri, înţălegi, n-am nevoie de necazuri”.
Atunci cînd a fost posibil, m-am străduit nu doar să redau expresia argotică din
original printr-o altă expresie argotică, în limba-ţintă, ci să-i respect pînă şi
conotaţiile. Iată un exemplu în care subtextul “alunecos”, lichid, a fost păstrat: “T’as
pas à te plaindre en fin de compte, dit Gabriel, tu te la coules douce, c’est un métier
de feignant que le tien.” / “Nu tre să te plîngi, zice Gabriel, la urma urmei, dacă nu
curge, pică, ai o meserie de băgător de seamă”.
Sintagmele răsturnate ironic au fost menţinute ca atare: “Çui-là, qu’il se dit à
lui-même avec sa petite voix intérieure, à chaque fois que je cause avec lui, il
m’egzagère mon infériorité de complexe.” / “Ăsta unu, îşi zice cu mica lui voce
interioară, de fiecare dată cînd vorbesc cu el îmi egzagerează inferioritatea de
complex”.
Nimic nu scapă ironiei demitizante a lui Raymond Queneau. Destinaţiile
turistice faimoase ale Parisului ajung să fie stîlcite injurios: Sacré-Cœur devine Sacré
Con. În versiunea română, pornit în căutarea unui echivalent trivial monosilabic, am
optat pentru jocul de cuvinte Sacré-Cœur / Sacrul Cur.
 În romanul lui Queneau, aceleiaşi finalităţi ironice îi slujesc cuvintele şi
expresiile preluate din diverse limbi străine. Ele îşi păstrează sonorităţile xenofone,
dar au parte de o grafie adaptată la limba franceză. Un şofer de autobuz îşi subliniază
evoluţia în carieră, datorită căreia nu mai e obligat să-i transporte pe clienţii barurilor
de noapte, în următorii termeni: “– Tu vois, dit Féodor Balanovitch à Gabriel, je ne
fais plus le bâille-naïte, je me suis élevé dans la hiérarchie sociale et j’emmène tous
ces cons à la Sainte-Chapelle”. În echivalare se păstrează, desigur, sonoritatea
engleză, care beneficiază însă de o transcriere autohtonă: “– Vezi, îi zise Feodor
Balanovici lui Gabriel, nu mai fac pă bainait-istul, am urcat în ierarhia socială şi-i
duc pe toţi boii la Sainte-Chapelle”. Aceeaşi situaţie lingvistică apare cînd turiştii,
petrecînd extaziaţi în barul pentru homosexuali, îi cîntă lui Gabriel de ziua lui: “Les
voyageurs, attendris, chantèrent en chœur apibeursdé touillou et quelques serviteurs
écossaises, émus, écrasèrent la larme qui leur aurait gâché leur rimmel.” /
“Călătorii, înduioşaţi, cîntară în cor hepibărsdei tuiu şi cîteva scoţiene ospătari,
emoţionaţi, îşi striviră lacrima care le-ar fi stricat rimelul”.
Pare absolut bizar contextul unui scandal de noapte, în care un fals poliţist
sfîrşeşte prin a fi arestat de adevăraţi poliţişti, dar ne stîrneşte o şi mai mare
perplexitate apariţia neaşteptată a unui latinism, într-un ambient atît de frivol: “–
Minute, s’écria Trouscaillon faisant preuve du plus grand courage, minute, vous
m’avez donc pas regardé? Adspicez mon uniforme. Je suis flicard, voyez mes ailes. /
Et il agitait sa pèlerine”. Verbul latin “adspicio, -icere, -exi, -ectum” înseamnă “a
privi”, “a vedea”. Aveam oare dreptul să renunţ la acest latinism ironic al lui
Queneau, pentru a face traducerea mai transparentă, sau eram obligat să-i calc pe
urme, cu riscul de a-l lăsa pe cititorul mediu român în ceaţă? Am ales a doua variantă:
“O clipă, strigă Trouscaillon, dînd dovadă de foarte mare curaj, o clipă, nu v-aţi
uitat la mine? Adspicaţi uniforma. Io mi-s curcan, priviţi-mi penele. / Şi îşi agita
penelerina”. O menţiune suplimentară e de făcut în cazul supratraducerii “pèlerine”
= “penelerină”, unde nu doar am transpus nivelul semantic, ci am construit şi un
cuvînt-valiză, pentru a compensa alte pasaje în care n-am putut egala nivelul de
complexitate al originalului.
Ce soluţie poate găsi traducătorul, atunci cînd autorul francez decide să
transcrie fonetic un cuvînt, slujindu-se de o singură consoană, iar apoi incluzînd totul
într-o expresie? “– Vous devez avoir autre chose à faire. / – Croyez pas ça. Je suis
libre comme l’r” (contragere din: “libre comme l’air”). Am despărţit problemele de
rezolvat şi le-am abordat succesiv. Întîi am identificat pentru sintagma franceză o
expresie echivalentă în română (“liber ca pasărea”). Apoi am căutat variante de
contragere monosilabică a vreunui cuvînt din acea expresie: “– Probabil c-aveţi alte
probleme de rezolvat. / – Să nu crezi asta. Îs liber k pasărea”. (În româna actuală,
înţesată de abrevierile tehnice ale comunicării expeditive prin sms ori chat, soluţia
mea din 1991 poate părea banală. Dar eu am adoptat-o, acum douăzeci de ani, cu
satisfacţia unei mici victorii personale.)
În alte trucuri lingvistice, Queneau alege să desfacă substantivul, pentru a-i
pune în valoare componenţa onomatopeică, dar şi în semn de inconfundabilă marcă
artistică personală. Iată o frază care descrie faimoasa braserie Sferoidul, cu
nenumăratele sale mese de biliard şi turiştii implicaţi vocalic în respectiva nobilă
ocupaţie: “Du sous-sol emanait un grand brou. Ah ah”. Am identificat aceeaşi
posibilitate de descompunere a substantivului românesc, prin valorificarea interjecţiei
componente: “De la subsol emana ditamai tevat. Ura, ura”.
Există şi situaţii unde prozatorul dispersează, în perimetrul dialogului, jocul de
cuvinte. Personajul principal reia pur şi simplu, ca un ecou, două jumătăţi de cuvînt
din replica anterioară a unui poliţist, le lipeşte şi emite al treilea cuvînt, în scop de
frapantă batjocură: “– Mazette, dit le hanvélo qui savait causer, vous avez entendu,
subordonné? Voilà qui semble friser l’injure. / – C’est pas une frisure, dit Zazie
mollement, c’est une permanente”. Fireşte că traducătorul trebuie să depăşească
semnificatul aparent absurd şi să perceapă reconstruirea ironică a semnificantului,
pentru a recurge la acelaşi procedeu în cadrul activităţii sale: “– Hopa, zise
bicicleţaiul care ştia să vorbească, ai auzit şi tu, subordonatule? Puştoaica frizează
că-njură. / – Ba nu-i o frizură, zise Zazie moale, îi un permanent”.
Alteori jocul de cuvinte, dispersat în cadrul dialogului, se referă la repetarea
aceluiaşi termen, în contexte argotice diferite, pentru a transmite mesaje diferite
(ironia speriată vs. ameninţarea mascată): “– Et en plus c’est donc vrai que t’es un
flic? / – Non, non, s’écria Trouscaillon. C’est un déguisement... juste pour
m’amuser... pour vous amuser... c’est comme vott tutu... c’est le même tabac... / – Le
même passage à tabac, dit Gridoux inspiré.” / “– Şi-n plus, e adevărat că eşti
curcan? / – Nu, nu, strigă Trouscaillon. E o deghizare... doar ca să mă amuz... ca să
vă amuz... îi ca şi tutu-ul tău... îi doar o fasoleală... / – Mie-mi place fasolea bătută,
zise Gridoux inspirat”.
O problemă deosebită, de soluţionat în baza unei analize preliminare, se referă
la transpunerea numelor de personaje din roman. Cum ar trebui să procedăm? Să
păstrăm nemodificate numele străine, ori să le adaptăm la versiunea românească?
Pînă acum nu am găsit precizată, în literatura de specialitate, o unică soluţie
acceptabilă. De fapt contează foarte mult şi strategia traducătorului, de la caz la caz:
are el intenţia de-a naturaliza pe solul autohton opera străină, sau, dimpotrivă,
intenţionează să-l transpună ideal, pe cititorul de-aici, în realitatea îndepărtată?
Probabil că o soluţie de mijloc s-ar impune, în majoritatea situaţiilor, prin marcarea
subtilă a realităţilor sociale diferite, dar şi prin alungarea insolitării excesive.
Rămîne, însă, dificultatea legată de numele personajelor din roman. Cu atît mai
mult cu cît, vom vedea, acestea sînt de mai multe categorii. Îi avem, mai întîi, pe
actorii de calibru, Gabriel, Zazie, Charles etc., care au prenume franţuzeşti obişnuite,
ce pot fi păstrate ca atare. Intenţia autorului era, probabil, de-a semnala – inclusiv
prin banalitatea onomastică – plasarea acţiunii în mijlocul oamenilor simpli, a mic-
burghezilor fără pretenţii. Alte nume cuprind clare ironii intertextuale (cazul
birtaşului greu de cap, din subsolul imobilului, pe care-l cheamă... Turandot). În
sfîrşit, alte nume au finalităţi estetice asumate, fiind destinate să-l caracterizeze pe
purtătorul lor. Slujnicuţa harnică de la bar, scundă şi dinamică, veselă şi disponibilă,
se numeşte Mado Ptits-pieds. În ediţia română am optat pentru varianta Mado
Picioruş. Papagalul stereotip care, din colivia sa, toată ziua-bună ziua, îşi reia refrenul
amuzant-obsedant: “Vorbeşti, vorbeşti, atîta ştii să faci”, se numea Laverdure. În
versiunea românească, el se numeşte Verdeaţă.
Mama puştoaicei e o femeie pîrguită, mereu în căutare de experienţe sexuale
gratificante. Şi-a omorît soţul, dîndu-i cu toporul în cap, tocmai pe cînd acesta era pe
cale s-o înşele, într-o tentativă de viol asupra adolescentei. S-a despărţit de amantul
măcelar, cînd i s-au aprins şi aceluia călcîiele după Zazie. Acum vine la Paris,
cuprinsă iar de frenezia acuplării, şi îşi abandonează o vreme copila în grija rudelor.
Prozatorul îi inventează numele de Jeanne Lalochère (nou prilej de răsfoire febrilă a
dicţionarelor). O posibilă trimitere ar fi în direcţia “loche” – “ţipar”, peşte de apă
dulce, cu corpul subţire şi alungit (o sugestie falică?). Nu e de eliminat din calcul nici
brutalitatea aluzivă a termenului “lochies” (scurgeri uterine din perioada postnatală).
În orice caz, sfera semantică definitorie a personajului era de căutat în direcţia
vulgarităţii, a acuplării, a sexualităţii lipsite de reţineri. Păstrînd numele francez ca
atare, conotaţiile grobiene le-ar fi rămas inaccesibile cititorilor români. Se impunea o
traducere. Dar cît anume să transpun? Dacă o împingeam pe Jeanne să devină...
Ioana, aş fi “autohtonizat” excesiv acţiunea. Am ales, pînă la urmă, calea de mijloc,
păstrînd neschimbat prenumele, dar echivalînd – destul de brutal – numele: Jeanne
Găoază.
Pasajul de maximă dificultate procedurală a cărţii a impus identificarea
soluţiilor de principiu, înainte de efectuarea concretă a traducerii. Asistăm aici la
încununarea burlescului în acţiune, care se grefează pe sarabanda apropourilor
stilistice. Trouscaillon, unul din personajele polimorfe şi etern deghizate ale
romanului, se strecoară noaptea în locuinţa Marcelinei, cu intenţia de-a o viola. (Să
nu pierdem din vedere nici ulterioara evoluţie a Marcelinei sub formă de Marcel,
tînăr apărut din senin în sprijinul lui Zazie – o nouă posibilă aluzie transsexuală.) Dar,
pînă atunci, Trouscaillon, travestit în inspector de poliţie, încearcă să-şi etaleze
farmecele intelectuale, pentru a-şi seduce victima. Din păcate, între cei doi apare o
dispută gramaticală, legată de conjugarea verbelor franţuzeşti neregulate “a se
îmbrăca” şi “a se dezbrăca”. Potenţiala victimă îşi trimite, cu dispreţ, virtualul
violator să se documenteze dintr-un dicţionar, înainte de-a trece la acţiune. În timp ce
maniacul sexual răsfoieşte îngîndurat enciclopedia, bolborosind a luare-aminte
cuvintele cele mai bizare, prada lui se eclipsează. “– Je me vêts, répéta-t-il
douloureusement. C’est français ça: je me vêts? Je m’en vais, oui, mais: je me vêts?
Qu’est-ce que vous en pensez, ma toute belle? / – Eh bien, allez-vous-en. / – Ça n’est
pas du tout dans mes intentions. Donc, lorsque je me vêts... / – Déguise... / – Mais
non! pas du tout!! ce n’est pas un déguisement!!! qu’est-ce qui vous a dit que je
n’étais pas un véritable flic? / Marceline haussa les épaules. / – Eh bien vêtez-vous. /
– Vêtissez-vous, ma toute belle. On dit: vêtissez-vous. / Marceline s’esclaffa. / –
Vêtissez-vous! vêtissez-vous! Mais vous êtes nul. On dit: vêtez-vous. / – Vous ne me
ferez jamais croire ça. / Il avait l’air vexé. / – Regardez dans le dictionnaire. / – Un
dictionnaire? mais je n’en ai pas sur moi de dictionnaire. Ni même à la maison. Si
vous croyez que j’ai le temps de lire. Avec toutes mes occupations. / – Y en a un là-
bas (geste). / – Fichtre, dit-il impressionné. C’est que vous êtes en plus une
intellectuelle. / Mais il bougeait pas. / – Vous voulez que j’aille le chercher?
demanda doucement Marceline. / – Non, j’y vêts. / L’air méfiant, il alla prendre le
livre sur une étagère en s’efforçant de ne pas perdre de vue Marceline. Puis, revenu
avec le bouquin, il se mit à le consulter péniblement et s’absorba complètement dans
ce travail. / – Voyons voir... vésubie... vésuve... vetter... véturie, mère de Coriolan... ça
y est pas. / – C’est avant les feuilles roses qu’il faut regarder. / – Et qu’est-ce qu’il y
a dans les feuilles roses? des cochonneries, je parie... j’avais pas tort, c’est en latin...
«fèr’ ghiss ma-inn nich’t, veritas odium ponit, victis honos...», ça y est pas non plus. /
– Je vous ai dit: avant les feuilles roses. / – Merde, c’est d’un compliqué... Ah! enfin,
des mots que tout le monde connaît... vestalat... vésulien... vétilleux... euse... ça y est!
Le voilà! Et en circonchose. Oui: vêtir. Je vêts... là, vous voyez si je m’esprimais bien
tout à l’heure. Tu vêts, il vêt, nous vêtons, vous vêtez... vous vêtez... c’est pourtant
vrai... vous vêtez... marant... positivement marant... Tiens... Et dévêtir?... regardons
dévêtir... Le vlà. Dévêtir vé té se conje comme vêtir. On dit donc dévêtez-vous. Eh
bien, hurla-t-il brusquement, eh bien, ma toute belle, dévêtez-vous! Et en vitesse! À
poil! à poil! / Et ses yeux étaient injectés de sang. Et d’autant plus d’ailleurs que
Marceline s’était totalement non moins que brusquement éclipsée”.
Avînd în vedere că personajul francez răsfoieşte dicţionarul, în căutarea unui
anumit termen, desigur că acelaşi lucru trebuie să-l facă el şi în versiunea tradusă a
romanului. Numai că dicţionarul consultat nu mai poate fi al limbii franceze, ci al
limbii române (din motive de logică internă a acţiunii), iar termenii pretenţioşi,
pomeniţi ironic, trebuie să fie cu totul alţii, în funcţie de exigenţele alfabetice ale
aşezării cuvintelor-titlu în pagină. Ba chiar şi “instrumentul de tortură intelectuală” a
violatorului se cuvine adaptat la noua realitate, prin urmare Larousse-ul cu pagini roz
la mijloc a fost înlocuit de Dicţionarul Explicativ Ilustrat (care, tot aşa, include la
mijloc paginile roz de explicaţii ale termenilor în limbi străine). Dezbaterile în
contradictoriu dintre cei doi, legate de ortografia franceză, era necesar să fie
echivalate printr-o altă strategie, căci ortografia românească nu permitea ambiguităţi
suficient de… suculente. Întreaga ironie a fost aşadar deplasată către diatezele
verbului şi eventualele sale conotaţii licenţioase. “– Mi-o îmbrac, repetă el cu durere.
O fi corect aşa: mi-o îmbrac? Mă car, da, dar: mi-o îmbrac? Ce crezi, frumoasa
mea? / – Ei bine, cară-te. / – Nici n-am de gînd. Deci, cînd mi-o îmbrac… / –
Deghizez…/ – Ba nu! deloc!! nu-i o deghizare!!! cine ţi-a zis că nu-s cu adevărat
curcan? / Marceline ridică din umeri. / – Ei bine, îmbracă-te. / – Îmbracă-ţi-o,
frumoasa mea. Se zice: îmbracă-ţi-o. / Marceline se-ndoí de rîs. / – Îmbracă-ţi-o!
îmbracă-ţi-o! Eşti un zero barat. Se zice: îmbracă-te. / – N-o să cred asta niciodată. /
Părea jignit. / – Uită-te în dicţionar. / – Un dicţionar? dar n-am la mine un
dicţionar. Nici măcar acasă. Doar nu-ţi închipui că am timp să citesc. Cu atîtea
ocupaţii. / – Îi unu p-acolo (gest). / – I-auzi, zise el impresionat. Înseamnă că în plus
mai eşti şi intelectuală. / Dar nu se clintea. / – Vrei să ţi-l caut eu? întrebă blînd
Marceline. / – Nu, mi-o car eu. / Cu o mutră neîncrezătoare, se duse să ia cartea de
pe etajeră, străduindu-se să n-o piardă din vedere pe Marceline. Apoi, întorcîndu-se
cu cărţoiul, se apucă să-l consulte bîjbîind şi se adînci complet în această muncă. / –
Ia să vedem… imbaba… imberie şi margarona… imbros… imhotep, medic din
Egipt… nu-i aici. / – Înainte de paginile roz trebuie să te uiţi. / – Şi-n paginile roz ce-
i? nişte porcărele, pun pariu… ştiam eu bine, uite că-i în latină… «iş bin besser als
mein ruf, ignoti nulla cupido, impavidi progrediamur», nici aici nu-i. / – Ţi-am zis:
înainte de paginile roz. / – Un căcat, prea-i complicat p-aici… A! în sfîrşit, cuvinte
de-ale noastre, de le ştie toată lumea… îmbolbojí… îmboldorí… îmbolnăví…
năvesc… îmbondorí… gata! Aicia-i! Şi-ncă în vîrful paginii. Îmbrăcá. Are ş-un
accent înclinat. Da: îmbrăcá. Eu mă îmbrac, tu te îmbraci… tu te îmbraci… chiar c-
aşa-i… tu te îmbraci… mişto… zău că-i mişto… Ce chestie... Dar dezbrăcá?... Să ne
uităm la dezbrăcá… ia să vedem… dezbiná… dezbobiná…dezbrăcá… Uite-l.
Dezbrăcá ve te se conj ca îmbrăcá. Deci se zice dezbracă-te. Ei bine, urlă el brusc, ei
bine, frumoasa mea, dezbracă-te! Şi rapid! Goală! goală! / Iar ochii lui erau
injectaţi de sînge. Cu atît mai mult, de altfel, cu cît Marceline se eclipsase total şi la
fel de brusc.”
Exemplele picante, de situaţii litigioase în romanul Zazie în metrou, s-ar putea
prelungi încă mult şi bine. De fapt nu am urmărit să pun pe hîrtie o sinteză completă,
ci mai degrabă să fac un pas în direcţia meditaţiei legate de problemele de principiu
ce apar în calea traducătorului, precum şi soluţiile pe care acesta le are la dispoziţie.
O bună cunoaştere prealabilă a autorului, a operei sale întregi şi a contextului literar
din care se realizează traducerea este absolut obligatorie. O stăpînire nuanţată a
limbii-ţintă, a realităţilor ei social-dialectale, a posibilităţilor şi limitelor sale, se
impune inevitabil. Transpunerea efectivă a frazelor trebuie precedată de meditaţia
generală a traducătorului asupra contextelor preliminare existente în carte, asupra
nuanţelor ce trebuie redate în mod fidel, dar mai ales asupra intenţiilor urmărite de
scriitor în opera originală.
O ultimă remarcă. Deşi activitatea de traducere literară e îndeobşte răsplătită de
public printr-o sîcîitoare, o apăsătoare indolenţă, ea nu poate fi dusă niciodată la bun
sfîrşit fără o tulburătoare, o copleşitoare pasiune intelectuală.
P.S. Am obţinut din partea Editurii Gallimard, în noiembrie 1991, acordul
prealabil de publicare a lui Zazie… în România şi i-am încredinţat manuscrisul meu
lui Marian Papahagi. Directorul Editurii Echinox a perfectat formalităţile de
copyright, însă fără a tipări cartea. După ce, în ianuarie 1994, m-a respins de la
ocuparea unui post de asistent universitar, M. Papahagi a decis să-şi combine răfuiala
personală cu blocada culturală. Romanul tradus de mine a rămas, pînă în 1996, prin
sertarele încăpătoare ale editurii clujene. Într-un final, versiunea românească a lui
Zazie în metrou a apărut la Editura Paralela 45 din Piteşti, ediţia întîi în 2001, ediţia a
doua în 2004, iar ediţia a treia în 2008.

sursa: http://193.226.7.140/~laszlo/eleonardo/n17/Laszlo6.htm