Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sursa: https://clubenigma.ro/ploi-paranormale/
De când există o istorie consemnată a omenirii, cronicile povestesc despre tot soiul
de fenomene, printre care și căderile din cer de lucruri însuflețite sau neînsuflețite. De obicei,
căderile au loc în vreme de furtună. Rareori ele se petrec și pe timp senin.
Primi sceptici ai istoriei și-au explicat aceste ploi paranormale ca fiind rezultatele neînțelegerii
unui proces fundamental din natură, anume acela prin care ploaia declanșează generațiile
spontanee din noroi, mocirlă și pulbere, adică lucruri (mai ales însuflețite), care deja se aflau
acolo, la sol. Această idee a fost susținută și de Pliniu în “Istoria Naturală” (anul 77 i.Hr), și cu
timpul ideea s-a înfiripat în mintea lumii, iar oamenii naivi au început să asocieze ploaia cu
apariția animalelor, materiilor vegetale și a diverselor resturi de cultură sau alte materii
anorganice. Aceste lucruri au existat totdeauna, dar ploaia le-a scos la iveală.
Totuși, lucrurile și mentalitățile au evoluat și se pare că există unele ploi paranormale care
implică tot felul de căderi de materii organice și anorganice, pe care nimeni încă nu le poate
explica.
Vom începe articolul invers, cu o posibilă explicație a acestor ploi paranormale, alta decât cea
prin prisma fenomenului Poltergeist și a vârtejurilor de vânt, sau a trombelor de apă care atrag
obiectele respective, iar apoi le aruncă. Tot despre un vârtej este și explicația următoare, dar
despre un vârtej temporal…
Trebuie să mai spunem că în cursul acestor evenimente care se petrec încă din vechime și tot
de atunci au și fost consemnate, martorii nu au observat nici un vârtej de vânt și nici o trombă
de apă. De unde ar putea lua un vârtej peste o mie de alune în Anglia în plină luna Martie? Iar
dacă ar fi fost ridicate pe sus câteva sute de broaște dintr-o baltă, de ce au căzut doar broaștele
și nu și plantele de apă, melcii, sau alte vietăți din lac? Au fost, într-adevăr, și cazuri în care
martorii au văzut un vârtej care trece peste o apă. Rezultatul nu este nicidecum acela că apa și
alte obiecte sunt ridicate în aer și apoi aruncate mai departe. De fapt, conținutul lacului sau al
râului este împrăștiat de jur împrejur, în apropierea locului de unde este aspirat.
Mai simplu spus, aceste fenomene de ploi ciudate de obiecte și viețuitoare ar putea fi produse
de vortexuri ce le capturează, le ridică în aer, le mută într-un alt moment temporal, și apoi
colapsează înapoi în realitatea spațiu-timp, lăsând să cadă conținutul pe care noi îl percepem ca
o ploaie.
În noiembrie 1921, J.W. Charge, proprietarul unui hambar de cereale din vecinătatea liniei
ferate a Pacificului de sud, la Chico, s-a plâns șefului de poliție al districtului, J.A. Peck, că un
necunoscut îi bombarda cu pietre magazia. Socotind a fi un incident nesemnificativ, șeriful nu i-
a acordat atenție până la 8 martie 1922, când o ploaie de pietre de dimensiuni variind între un
bob de mazăre și o minge de baseball s-a abătut asupra hambarului. Pietrele au continuat să
cadă, cu intermitență, tot timpul zilei. Publicația Chico Record scria că “se poate auzi impactul
pietrelor cu acoperișul magaziei și pot fi văzute când cad de pe streașină pe sol”. O pândă
organizată de la mai multe clădiri din împrejurimi nu a izbutit să-l depisteze pe cel presupus că
ar arunca pietrele.
O PLOAIE DE PIETRE REDATA INTR-UN MANUSCRIS DIN 1557
În următoarele zile, mgazia lui Charge a suferit avarii semnificative. Pietrele și bolovanii au căzut
nu doar pe magazie, ci și pe casele înșirate de-a lungul liniei ferate. Au fost lovite și unele
persoane care se aflau în spațiu deschis. Chiar și aceia care fuseseră trimiși să cerceteze cazul au
fost victime ale loviturilor. Iată ce scria ziarul Chico Record la 9 martie:
“Șeful pompierilor, C.E. Tovee si J.J. Corbett, de la poliția de cercetare, au tras o spaimă
grozavă tocmai când dădeau târcoale magaziei lui Charge în nădejdea că vor izbuti să
stabilească direcția din care cădeau pietrele. În clipa când se apropiaseră de capătul sudic al
hambarului și priveau spre cer, un bolovan de dimensiuni respectabile a lovit cu mare putere
acoperișul de lemn din fața lor, apoi a sarit și a căzut la picioarele lor, lăsând o crăpătură în
lemn, acolo unde lovise”.
Către finele lunii episodul luase sfârșit, însă publicitatea imensă care i se făcuse a atras un
număr considerabil de curioși. Charles Fort, vestit cronicar de evenimente paranormale, a
rugat-o pe prietena sa, scriitoarea Miriam Allen deFord, să meargă la Chicago și să cerceteze
personal situația. Acolo, conform spuselor ei, “am văzut o piatră care a pornit de la un punct
invizibil din cer și a aterizat lin la picioarele mele”. Fort a subliniat că, întâmplător sau nu, tot la
Chico, la data de 20 august 1878, “o mare cantitate de pește a căzut din văzduhul senin,
aterizând pe acoperișul unei case și pe străzile învecinate”.
Căderi de roci au mai fost consemnate, însă evenimentele petrecute la Chico au rămas în
memoria oamenilor datorită intensei publicități care i s-a făcut. Antony Boucher, scriitor și
critic, a relatat că a întâlnit-o pe deFord “pe când investiga un caz similar de pietre căzute din
cer în Oakland, California, în 1943. Am comparat notițele noastre și am constatat că toate cele
notate de noi erau identice”. Ploi paranormale de pietre fierbinți la pipăit au avut loc chiar în
fața birourilor ziarului Charleston News and Courier, în trei rânduri: la 2.30, 7.30 si 13.30, la 4
septembrie 1886. După cum au declarat martorii oculari, pietrele proveneau dintr-un punct
nedeterminat din cer și au căzut pe un spațiu limitat de circa 75 de picioare. Un caz similar s-a
petrecut la periferia orașului Tucson și a durat vreme de 4 luni, din septembrie până în
decembrie 1983. Evenimentul a fost urmărit și cercetat în mod amănunțit atât de poliție, cât și
de experimentatul parapsiholog D. Scott Rogo.
Cazul Grotten-Dieck
Pietrele care cad sunt considerate fenomene Poltergeist.
W.G. Grotten-Dieck s-a trezit într-o noapte de septembrie din anul 1903 la vederea unor pietre
negre, mai mari de 1,8 cm, ce ieșeau direct prin acoperișul și tavanul său și cădeau lin, constant,
descriind o curbă în aer, mișcându-se cu încetinitorul. Ele au aterizat pe podea, în apropiere de
perna sa. Într-o scrisoare pe care a scris-o în anul 1906 către British Society for Psychical
Research, el a explicat unele din faptele stranii care s-au petrecut:
“Am încercat să prind pietrele pe măsură ce cădeau prin aer și veneau înspre mine, dar n-am
reușit să prind niciuna… Păreau că își schimbau direcția în aer de îndată ce încercam să le
prind”.
Asta indică faptul că pietrele încă mai erau sub efectul non-gravitațional, și erau respinse de
materia din realitatea spațiu-timp, cum ar fi fost de exemplu, propriul său trup. Se poate de
asemenea, ca ele să nu fi fost încă pe deplin materializate, lucru care explică de ce omul nu a
fost capabil s prindă nici una din ele. Este posibil ca pietrele să fi trecut prin mâna lui ca și când
aceasta ar fi fost transparentă.
Conform afirmațiilor lui Grotten-Dieck, pietrele cădeau mai încet decât ar fi trebuit:
“Sunetul pe care îl făceau când ajungeau sa atinga podeaua era de asemenea anormal,
deoarece, luând în considerare mișcarea lor lentă, zgomotul impactului era mult prea
mare”.
Asta poate indica faptul că timpul se mișca și el mult mai încet în interiorul pietrelor și în
imediata lor apropiere. În afara acelei zone, totul se mișca la viteza timpului normal, iar pietrele
aveau încă aceeași inerție. Prin urmare, de îndată ce sunetul pietrelor ce loveau podeaua ieșise
din regiunea unde timpul se scurgea mai încet, el s-a accelerat și a sunat perfect normal – și
asta pentru că Grotten-Dieck nu se afla nici el în zona în care timpul se scurgea mai încet. El a
mai descoperit că atunci când a luat pietrele în mână, ele erau mai calde decât e o piatră în mod
normal, iar acesta este un at element menționat des în cazurile de Poltergeist. Acest efect s-ar
putea datora presiunii la care fuseseră supuse în vreme ce treceau înapoi în realitatea spațiu-
timp, și care le-a făcut să piardă din coerența structurii lor minerale.
Fenomenele începusera pe 28 septembrie 1968, când s-au auzit lovituri slabe la geamul dinspre
curte al unei camere, urmate de “căderea unor pietre”. Una dintre pietre a spart geamul la care
se auziseră inițial loviturile. După spargerea geamului, Chivu Gheorghe, proprietarul imobilului
(pensionar, fost muncitor la “Textila Română”) a ieșit afară, dar nu a reușit să depisteze
presupusul autor care ar fi aruncat pietrele. Aceleași fenomene s-au repetat și duminică 29
septembrie și luni 30 septembrie 1968, când au fost sparte de pietre mai multe geamuri.
Traiectoria pietrelor nu a putut fi observată. Pietrele erau constituite din cuarț, perfect șlefuite
și rotunjite, cu aspectul caracteristic pietrelor de râu, măsurând doar câțiva centimetri. De notat
este că asemenea pietre nu se găseau în preajma acelor case sau în șanțul care se săpa atunci
pentru instalarea unor conducte. Marți, 1 octombrie 1968, în absența locatarilor s-au mai spart
niște ferestre exterioare, dar și un geam interior de la o ușă. Pe parcursul zilelor următoare,
ploile de pietre s-au amplificat, spărgând tot felul de obiecte din sticlă. Aceste fenomene se
petreceau doar într-unul din corpurile casei.
Un fapt interesant este că un căpitan sosit la fața locului, Căpitanul de miliție Bucurescu, a notat
cu creionul o serie de pietre care fuseseră strânse după spargerea geamurilor. Dintre acestea,
unele au dispărut, inexplicabil chiar din safeul secției de miliție. Iar una dintre pietrele
însemnate a reapărut cu ocazia spargerii unui nou geam interior, având notată pe ea
însemnarea făcută cu creionul de căpitanul Bucurescu.
Căderile de pietre se petreceau între orele 17.30 si 22.30. Totuși, rar se întâmplă ca oamenii din
preajmă să fie loviți de pietre. În general fenomenele aveau loc în absența martorilor.
Linia “nu era mai lată decât lungimea antebrațului” – dacă mergem pe explicația anterioară,
probabil că peștii ieșeau dintr-un vortex temporal aflat în cer. Autorul articolului subliniază
numărul uluitor de mare al cazurilor documentate din întreaga lume, observate de oameni care
nu mai auzisera de acel fenomen – iar la sfârșit trage o concluzie pertinentă:
“A susține că nu crezi în fenomenul ploilor de pești, a refuza să acorzi credit relatărilor atât
de răspândite în timp și spațiu, și care sunt atât de convingătoare, pentru cel care scrie acest
articol este un semn al incapacității de a evalua dovezile în mod adecvat”.
În 1808 niște soldați care mărșăluiau încolonați în apropiere de Delhi au fost surprinși de o
ploaie torențială, care, pe lângă picături de apă, a adus pe pământ și aproximativ 500 de pești.
În 16 iunie 1954, un bărbat din zona rurală a New Yorkului a observat că i se înfundasera
jgheaburile de la casă în timpul unei ploi torențiale. De îndată ce s-a oprit ploaia, a urcat pe o
scară pentru a afla ce se întâmplase. Așa a descoperit că jgheaburile, burlanele și acoperișul
erau pline de păstrăvi tineri.
La data de 25 august 1969, aproximativ 500 de șobolani au căzut în satul indonezian Batudjai, în
apropiere de Lombok. În 1680, în sudul Norvegiei a plouat cu șoareci. La fel s-a întâmplat în mai
1832, în apropiere de Inverness.
Un alt caz mai recent, apărut în martie 2010 în publicația UPI, vorbește despre cum sute de
pești mici și albi cunoscuți sub numele de „bibanul strălucitor”, dintre care mulți erau incă în
viață, au căzut într-un oraș îndepărtat din deșertul australian vreme de două zile. Cel mai
apropiat râu era la 522 km distanță, iar în același oraș se mai petrecuseră fenomene similare și
în anii 1974 și 2004.
Averse cu broaște
În 1844, peste orașul Selby din Yorkshire a căzut o ploaie cu descărcări electrice scurtă și rapidă.
Localnicii s-au grăbit să caute adăpost la intrările în magazine și sub streșini. Dintr-o dată, au
realizat că ploaia era foarte bizară, deoarece din ea nu cădeau numai picături de apă, ci și
broaște. Câțiva oameni și-au întins pălăriile în ploaie pentru a prinde broaștele care erau vii și se
zbăteau. Fiecare broască avea aproape 15 mm lungime, ceea ce înseamnă că erau specimene
tinere. În afară de faptul că picaseră din cer, erau doar niște batracieni obișnuiți. Cineva a
estimat ca ar fi căzut aproximativ 10.000 de broaște într-un interval de aproximativ 20 de
minute.
În iunie 1979, a avut loc în Anglia o nouă ploaie de broaște, de această dată în apropiere
de Bedford. Pe lângă brotăcei tineri, au căzut și mormoloci. O altă ploaie asemănătoare a căzut
în anul 1941, în zona orașului Montreal din Canada.
În septembrie 1741, o porțiune a comitatului Hampshire din Anglia a ajuns celebră pentru
ploaia de borangic, care a durat timp de mai multe ore. Locuitorii din trei orășele – Bradley,
Selbourne și Alresford – au văzut ploaia, ceea ce înseamnă că fenomenul a acoperit o zonă
întinsă. Unul dintre martori a relatat într-o scrisoare ceea ce văzuse:
“Spre amiază, soarele era strălucitor și cald, iar ziua s-a dovedit a fi una plăcută, cum sunt
numai toamna: fără nori, calmă, liniștită și demnă de sudul Franței.
Cam la ora nouă [dimineața], ne-a atras atenția o apariție neobișnuită, o ploaie de pânze de
păianjen care cădeau din înalt, care a continuat neîntreruptă până seara. Aceste pânze nu
erau simple fire transparente plutind în aer de colo-colo, ci fulgi sau țesături perfecte; unele
late de aproape 3 cm și lungi de 13-15 cm și cădeau cu o viteză care sugera că erau cu mult
mai grele decât aerul.
Ori încotro ți-ai fi îndreptat privirea, vedeai o serie continuă de fulgi care cădeau, scânteind
ca niște stele când se întorceau spre soare… Nici înainte, nici după nu a mai fost observată o
asemenea ploaie; dar în acea zi, fulgii acopereau copacii și tufișurile cu un strat atât de gros,
încât dacă s-ar fi apucat cineva să-I adune, ar fi putut strânge câteva coșuri pline”.
Fenomen mondial
Această scrisoare este una din cele mai cunoscute relatări despre o ploaie de păr de înger, însă
incidentul nu a fost unic. De atunci, au fost observate asemenea fenomene peste tot în lume,
deși cele mai numeroase au avut loc în America de Nord, Australia, Noua Zeelandă și vestul
Europei.
În 1914, la scurt timp după primele ploi de iarnă din sudul Australiei, oamenii au observat par
de inger care cădea în fâșii între 15 și 23 cm lungime și se topea repede când ajungea la sol. Trei
săptămâni mai târziu, a fost observat un alt asemenea fenomen care a durat o oră întreagă.
Potrivit unei ediții a anului 1950 din ziarul Philadelphia Inquirer, doi politiști din sudul statului
Philadelphia din SUA erau în rondul de seară când au văzut ceva ce părea a fi o parașută care
ajunge pe pământ. Când obiectul de 1,8 m lungime a aterizat, polițiștii l-au văzut scânteind
asemenea unui cristal. Când unul din polițiști s-a aplecat să afle ce era, “substanța pe care a
atins-o s-a dizolvat, lăsând în urmă doar ceva subțire, inodor și lipicios”. În 25 de minute,
dispăruse orice urmă.
Doi ani mai târziu, un director de școală din Oloron-Sainte-Marie din sud-vestul Franței a văzut
obiecte pe cer pe care nu le putea identifica. În urma acestora a rămas un material necunoscut,
care inițial era gelatinos, iar apoi s-a transformat în vapori.
Povestirile din toată lumea despre ploile cu păr de înger au continuat să apară surprinzător de
des, iar uneori fulgii erau înlocuiți de mingi. Într-adevăr, descrierile variază, de la filamente
fluorescente până la fulgi, șuvițe și chiar gelatină sau mâzgă.
Una dintre ipoteze este că substanța provine de la păianjeni sau de la alte insecte care produc
mătase. Păianjenii migrează uneori cu ajutorul curenților de aer, dar nu au fost găsiți păianjeni
în materialul cunoscut ca “păr de înger” și, deocamdată, nu a fost descoperită nicio legătură cu
arahnidele.
Misterul acestei substanțe este sporit de faptul că unele povestiri despre ploile de păr de înger
sunt asociate cu apariția unui OZN. La Oloron, în sud-vestul Franței, un profesor ar fi zărit OZN-
uri care lăsau în urma lor șuvițe de păr de înger. În urma acestui fapt, unii au spus că poate fi
vorba de “gazele de eșapament” ale OZN-urilor…
Cercetările
Până acum, au fost organizate prea puține anchete oficiale pentru determinarea proprietăților
părului de înger. Acest lucru se datorează lipsei de informații concrete, deoarece substanța
tinde să dispară după ce este atinsă de om. Cu toate acestea, o femeie a încercat să facă ceva în
acest sens.
Cercetătorul științific Phyllis Budinger din statul american Ohio a analizat cele câteva mostre de
păr de înger pentru a vedea ce spune compoziția lor chimică.
A studiat patru mostre obținute din toată America de Nord. În mod incredibil, cea mai veche
dintre ele datează din 1977 și a fost păstrată în două borcane de sticlă închise ermetic timp de
mai bine de 20 de ani înainte de a fi analizată. Aceasta a căzut în Los Gatos, din statul California,
iar mostrele au fost uitate până în anul 1998.
În 1999, un șofer uluit care condusese aproape 24 km printr-o ploaie de înger în apropiere de
Sacramento, California, a recoltat a doua mostră. Unele șuvițe aveau doar câțiva centimetri, iar
altele măsurau până la 17 m lungime.
Mâzgă lipicioasă
A treia mostră provenea din Burlington, West Virginia, dată din anul 2000, fiind descoperită
după ce gospodina auzise cu o noapte înainte un zumzet ciudat venind de afară. Acesta a fost
un caz în care substanța s-a transformat într-o mâzgă lipicioasă. În mod inexplicabil, după
găsirea părului de înger, atât gospodina, cât și câinele ei s-au îmbolnăvit, dar nu se știe dacă
întrebările au avut vreo legătură între ele.
Shenandoah din Iowa, a fost locul unde a fost descoperită cea de-a patra mostră de păr de
înger. Fenomenul a avut loc în 1981 și a durat aproximativ șase ore. Acest caz a coincis cu
apariția unui OZN.
Phyllis Budinger de care am amintit anterior, a reușit să analizeze mostrele de la Los Gatos
printr-un microscop performant și a văzut mănunchiuri din fire în loc de șuvițe separate. Erau
chiar mai subțiri decât mătasea păianjenilor, iar picăturile care apar de multe ori pe pânzele de
păianjen lipseau. Cu toate acestea, deși mătasea produsă de arahnide este adesea caracterizată
de prezența acestor picături, acest lucru nu este chiar mereu valabil. Pentru a clarifica acest
aspect, ar mai trebui făcute cercetări asupra naturii pânzelor de păianjen.
Din nefericire, Budinger nu a mai avut acces la microscopul performant când a primit și celelalte
mostre.
Cu toate acestea, a reușit să stabilească faptul că toate patru aveau o structură moleculară
asemănătoare. A definit-o ca “un polimer cu legături de tipul proteină-amidă”. Un polimer este
format dintr-un lanț de molecule mici, iar amidele sunt compuși pe bază de amoniac.
Descoperirile lui Budinger indică faptul că părul de înger provine dintr-o sursă biologică. Totuși,
încă nu au reușit să identifice sursa. Există asemănări între părul de înger și mătasea produsă de
păianjeni sau omizi, dar nu par identice.
Părul de înger nu este greu de recoltat, dar este foarte fragil. Mostrele pot fi contaminate de
gaze de eșapament sau de orice atingere, ceea ce poate modifica total analiza chimică.
Cele mai convingătoare mostre de păr de înger sunt cele din Burlington și Shenandoah, unde au
existat bănuieli de activitate OZN. Într-adevăr, o altă anchetă a informațiilor despre aceste ploi
paranormale cu păr de înger din Australia, a dus la concluzia că în 11 cazuri nu au fost zărite
OZN-uri, iar în 8 cazuri au fost.
“În mod cert, este nevoie de o bază de date mai vastă. Cel mai important este să obținem
păr de înger de la ploile care au coincis cu observarea de OZN-uri. Este nevoie de mai multe
mostre din mai multe locuri și care au căzut în diverse momente ale anului. Din păcate, cele
mai multe exemplare provin din SUA și au căzut în luna octombrie. Recoltarea trebuie făcută
ca la carte. Mostrele trebuie luate în cel mai scurt timp de la apariția fenomenului… Este
necesară o analiză adecvată”.
Până când cercetătorii se vor ocupa mai atent de acest fenomen, aceste ploi paranormale cu
păr de înger pot fi considerate unul din marile mistere ale timpurilor noastre.
Foc în cer
Deși multe precipitații considerate a fi de “sulf” s-au dovedit a fi de fapt căderi de polen, totuși
există câteva relatări care nu pot fi explicate în acest fel. Cu alte cuvinte, precipitațiile sunt într-
adevăr de sulf sau de compuși ai sulfului. William R. Corliss, de la Sourcebook Project, făcea
observația că pare puțin probabil, deși nu imposibil, ca vijelia să poarte prin văzduh un nor de
sulf, o materie care rareori se găsește în stare nativă la suprafața solului; totuși, “poveștile
despre sulful în flăcări – dacă sunt adevărate – constituie o importantă anomalie”. Un astfel de
caz se găsește relatat în revista American Journal of Science:
“În martie trecut [1812], pe ogoarele satului Kourianof, din Rusia, a căzut o… substanță
gălbuie, înflamabilă, care a acoperit o suprafață de 600-700 de picioare pătrate și o grosime
de cel puțin doi inci. La început, locuitorii au crezut că era zăpadă, dar când au examinat mai
atent s-a dovedit că substanța avea proprietățile bumbacului, aceeași tărie când era toarsă,
dar când au pus-o într-un vas cu apă a căpătat consistența rășinii. Când a fost pusă pe foc a
ars cu flacără vie, însă în stare rășinoasă a fiert fără să ia foc, probabil pentru că se
amestecase cu zăpada în momentul când fusese adunată. Când a fost examinată cu și mai
mare atenție s-a constatat că rășina căpătase culoarea chihlimbarului, era elastică așa cum
este cauciucul indian și mirosea a ulei încins amestecat cu ceară”.
Un eveniment și mai straniu s-a petrecut la 18 octombrie 1867, în satul Thames Ditton,
comitatul Surrey din Anglia, când locuitorii au fost uluiți de “ploaia de foc” ce s-a abătut seara
din văzduh. Lumina care a emanat-o era strălucitoare și așa a rămas în timpul celor zece minute
cât a durat. Revista Symon’s Monthly Meteorologicalrelatează că: “A doua zi dimineața s-a
descoperit că ciuberele de apă și băltoacele din partea superioară a satului erau acoperite cu un
strat gros de sulf”.
În dimineața lui 28 mai 1982, o tânără trecea prin curtea Bisericii Sfânta Elisabeta din Redding,
un orășel care se afla în apropiere de Manchester, în Anglia. Aceasta a văzut picând de nicăieri
o monedă de 50 de pence. În cursul zilei, copiii au descoperit numeroase alte monezi pe aceeași
arie. În cele din urmă, proprietarul unei prăvălii de dulciuri a sesizat creșterea bruscă a
numărului micuților clienți, care veneau să-și cumpere dulciuri, și crezând că aceștia au spart
cutia milei, a luat legătura cu parohul. Însă, din cutia milei nu lipseau bani, iar când parohul i-a
chestionat pe juniori, aceștia s-au jurat că nu se atinseseră de cutie și au susținut că bănuții
picau din cer. Cel puțin așa au presupus ei, deoarece auzeau un clinchet metalic și, privind în jos
“găseau bănuții pe trotuar”.
Reverendul Graham Marshall a efectuat personal investigații, eliminând mai întâi situații
imposibile, ca de pildă: pe farsorul care arunca banii (căci zidul bisericii era mult prea înalt, iar în
al doilea rând trecătorii l-ar fi văzut pe cel care ar fi aruncat banii; sau păsările care lăsau să
cadă monedele (prea multe monede ar fi trebuit adunate laolaltă, iar în apropiere nu erau
cuiburi de păsări). Unele monede rămăseseră înțepenite pe muchie, ceea ce sugera că ele
căzuseră de la o înălțime considerabilă. Marshall a făcut un experiment aruncând un pumn de
monede, dar ele nu au lăsat urme.
Un incident de genul acesta nu dovedește nimic, într-un fel sau altul, însă treaba este că nu a
fost singular. Într-una din zilele lui decembrie ale anului 1968, negustorii cu prăvălii dintr-un alt
oraș englezesc, Ramsgate, din Kent, au auzit bănuții căzând și i-au văzut pe trotuar. Jean
Clements, unul din martorii oculari, i-a spus reporterului cotidianului The London Dailyo Mirror:
“În circa 15 minute, 40-50 de monede au căzut în mai multe mănunchiuri și s-au împrăștiat. Nu
le puteai vedea, ci doar le auzeai când atingeau solul”. Loveau pavajul destul de tare, deoarece
semnele impactului erau vizibile pe ele. “Nu existau clădiri înalte prin zonă și nici un avion nu se
vedea deasupra noastră”, a mai declarat Clements. Alte cazuri asemănătoare s-au petrecut la:
Meshehera, Rusia, în vara anului 1940 (pe o vreme furtunoasă); Bristol, Anglia, în septembrie,
1956; Bourges, Franța, la 15 aprilie 1957 (au căzut mii de bancnote de câte 1000 de franci, care
nu au fost niciodată revendicate) și Limburg, Germania de vest, în ianuarie, 1976 (doi prelați au
văzut căzând din văzduh 2000 de mărci germane).
De obicei lucrurile făurite de mâna omului (inclusiv legendarele “pietre ale furtunii”) nu cad în
grup, ci izolat. La 17 aprilie 1969, reporterul ziarului New York Times relata un caz bizar, care s-a
petrecut în California. Ruth Stevens călătorea spre Palm Springs la volanul mașinii ei, când,
deodată, o roată a aterizat din văzduh direct pe acoperișul vehiculului în care se afla, făcând o
adâncitură de un picior. În relatare nu se precizează ce fel de roată era, dar se sublinia că nici un
aeroport din împrejurimi nu fusese înștiințat că vreun avion ar fi pierdut o roată.
Conform teoriei anterioare, este posibil ca acea ghiulea să fi fost absorbită într-un portal
deschis pe un front al Războiului Civil. Ghiuleaua se pare că a avut nevoie de mai mult timp
pentru a traversa acel portal. Cumva similar cazurilor din casele bântuite în care scena uciderii
cuiva se derulează în mod repetat pentru cei care locuiesc în acea casă, este posibil ca moartea
și trauma petrecute pe câmpul de luptă sa fi generat o perturbare suficient de mare în Câmpul-
Sursă pentru a deschide un portal ca o adevărată falie în timp.