Casa parohială din Borley

Sursa: https://clubenigma.ro/casa-parohiala-din-borley/

Într-un sondaj Gallup din mai 2001, 42% din participanți și-au exprimat convingerea că
există case bântuite. Psihanalistul dr. Nandor Fodor teoretiza că adevăratele cazuri de bântuire
se petrec în case care au înmagazinat energiile malefice, nocive ale foștilor locatari. După ani,
sau chiar secole, aceste energii ar putea fi reactivate, dacă actualii ocupanți prezintă tulburări
emoționale nocive.

Semnele de bântuire sunt date de apariția de ciocănituri și pocnete ciudate, deschiderea și

închiderea bruscă a ușilor, senzația de curenți reci. Conform psihanalistului Fodor, prezența
aparițiilor fantomatice este produsă de contopirea a două energii, una din trecut și cealaltă din
prezent. Potrivit teoriei sale, rezervorul emoțiilor absorbite, care sălășluiește, inactiv, într-o casă
bântuită, poate fi activat doar atunci când este prezentă o instabilitate emoțională. Clădirile
care au avut locatari fericiți au puține șanse să fie bântuite.

Istoricul casei parohiale din Borley

În perioada 1930 si 1940, parohia Borley s-a căpătat cu sinistrul titlu de “cea mai
bântuită casă din Anglia”. Această casă parohială simplă, din apropiere de Sudbury, Essex, a
fost construită în 1863 pe locul unei foste mănăstiri benedictine, care avusese un trecut
tenebros și infam.

În apropiere se aflase și o mănăstire de călugărițe, ale cărei ruine erau mult mai vizibile. La
aproximativ o jumătate de kilometru distanță se afla un castel între zidurile căruia avuseseră loc
multe evenimente tragice, cărora le pusese capăt un asediu al lui Oliver Cromwell.

Se spune că un călugar de la Borley a sedus o călugăriță din zonă, iar cei doi plănuiau să fugă. Au
fost prinși, iar călugărul a fost spânzurat, în vreme ce călugărița a fost zidită de vie în pivniță.

Locuitorii casei parohiale și câțiva săteni depuseseră mărturie că ar fi zărit-o pe călugăriță,

acoperită cu un văl, rătăcind prin apropiere. Un nobil decapitat și o trăsură neagră, urmărită de
oameni înarmați, au fost de asemenea văzute în mod frecvent prin partea locului.

Reverendul Henry Bull

Clădirea parohiei a fost construită în 1863 de reverendul Henry Bull (numit uneori Martin, în
literatura parapsihologică). Acesta avea 13 copii și a dorit să construiască o casă parohială
spațioasă. El a construit o locuință de vară cu fațada spre un drum numit Nun’s Walk (“Aleea
Călugărițelor”).
De acolo vedea deseori stafia unei femei plângând, care cutreiera grădinile în căutarea iubitului
său ucis. Bull primea adesea oaspeți pe care îi invita să privească fantoma, dar puțini mai
rămâneau cu el să împărtășească veghea.

Odată, musafirii, au surprins-o pe călugăriță privind înăuntru prin fereastra de la dormitorul de

la parter, s-au scuzat și au plecat grăbiți. Cele patru fiice ale lui Bull și fiul său Harry, se
resemnaseră cu vizitele regulate din partea fantomei care plutea în grădină până și ziua în
amiaza mare. Însă când fantomei i s-au alăturat o caleașcă fantomatică și cai galopând pe aleea
dinspre casă, copiii lui Bull s-au hotărât să se mute.

Reverendul Henry Bull a murit în Camera Albastră a casei parohiale în 1892, fiind urmat în
funcția de paroh de fiul lui, Harry, care a murit tot aici, în 1927. Clădirea a rămas vacantă vreme
de câteva luni – mai mulți clerici refuzând să o preia, după ce se răspândise zvonul că ar fi
bântuită – până când reverendul G.E. Smith și familia lui au acceptat să se instaleze acolo în
1928.

Pățaniile reverendului G.E. Smith

La sfârșitul anilor 1920, preotul Eric Smith și soția sa s-au mutat în parohie, fără să ia în seamă
poveștile despre fantome. Abia despachetaseră, când s-a declanșat în forță
activitatea poltergeist, care i-a îndemnat mai apoi să se mute.

CASA PAROHIALA DIN BORLEY

După cum vom vedea, în timpul arendei de doi ani, familia Smith, a luat decizia neobișnuită de
a-l chema pe omul datorită căruia Borley avea să intre în istoria paranormalului – remarcabilul
vânător de fantome Harry Price. Price era cunoscut pentru cărțile pe care le publica singur și
pentru singura reprezentație de iluzionism din cadrul unui spectacol de varieteu. Price dorea să
devină celebru demascându-i pe falșii mediumi și demitizând întreaga mișcare spiritualistă,
numind-o simplă escrocherie. Totuși, văzând cu ochii lui aceste fenomene, a ajuns din ce în ce
mai convins că unele din ele erau autentice. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că avea mai
multe șanse în a-și îndeplini visul de a deveni celebru și bogat dacă descoperea dovezi care să
confirme existența vieții de după moarte, în loc să demaște câțiva mediumi falși.

Fenomenele de bântuire începeau de obicei în fiecare noapte în casa parohială din Borley, după
ce reverendul Smith și soția lui mergeau la culcare. Aceștia puteau auzi zgomote de pași trecând
apăsat chiar prin dreptul dormitorului lor. Reverendul G.E. Smith bâjbâia în bezna de pe hol cu o
crosă de hockey. Mai multe nopți la rând, a încercat să izbească acel “ceva” care trecea prin fața
dormitorului lor, însă degeaba.

Clopoțeii servitorilor sunau alandala la orice oră, devenind insuportabili. Șoapte abia
murmurate au început să se facă auzite deasupra capetelor locatarilor, iar aceștia au fost
bombardați cu ploi de pietricele ivite din senin. Glasul unei femei ce se tânguia a venit dinspre o
arcadă ce ducea spre capelă. Cheile săreau din încuietori și erau găsite la câțiva pași de uși.
Astfel, soții Smith s-au pomenit că șed în ceea ce în curând avea să fie numită: cea mai bântuită
clădire din Anglia.

În vara lui 1929, vânătorul de fantome Harry Price a răspuns solicitărilor venite din partea
parohului și a soției acestuia. Părăsind Londra împreună cu un asistent, Price s-a îndreptat spre
sătucul Borley, reanalizând ceea ce știa deja despre parohia bântuită. Harry Price,
renumitul parapsiholog, nu a avut mult de așteptat până ca fenomenele stranii să înceapă a se
produce.

Împreună cu asistentul său, tocmai luau prânzul, în compania familiei Smith, când un sfeștnic de
sticlă s-a izbit de o plită de fier, chiar lângă creștetul investigatorului, umplându-l de cioburi. O
pastilă de naftalină s-a rostogolit apoi pe scări, urmată de mai multe pietricele ivite de niciunde.
 REVERENDUL GUY ERIC SMITH

Pe parcursul următoarelor zile, Price a discutat cu fiicele lui Henry Bull, cu constructorul clădirii
și cu cât mai mulți dintre foștii servitori ai casei parohiale rămași încă în zonă. Cea mai mare
dintre cele trei fiice ale parohului a afirmat că ar fi văzut călugărița apărând la o petrecere
desfășurată pe peluza înverzită, într-o dup-amiază însorită de iulie. Ea s-a îndreptat spre
fantomă și a încercat să îi spună câteva cuvinte, dar silueta a dispărut imediat. Surorile au jurat
că întreaga familie o văzuse adesea pe călugăriță, iar fratele lor le-a spus că, atunci când va
muri, va încerca să se manifeste la fel. Tatăl lor, Henry Bull, zidise fereastra camerei de zi,
pentru ca familia să poată mânca în tihnă, fără să fie tulburată de silueta fantomei care îi privea.

Fostul grădinar al familiei Bull i-a destăinuit lui Price ca în fiecare noapte, timp de 8 luni, el și
soția lui auziseră pași în camerele lor de deasupra grajdului. Mai mulți foști servitori și câteva
menajere au recunoscut că n-au vrut să fie în serviciul familiei Bull decât pentru o zi, sau
maximum două, din cauza fricii provocate de manifestările stranii.

Doamna Smith a admis imediat că și ea zărise figura fantomatică a călugăriței. În mai multe
rânduri se grăbise să o înfrunte, însă stafia dispărea. Familia Smith a părăsit casa parohială la
scurt timp după vizita lui Price. Începuseră să simtă efectele lipsei de somn și tensiunea acută
exercitată asupra lor.

Casa parohială din Borley reprezintă un interesant caz de bântuire, amestecat cu poltergeist. De
altfel, Henry Price susținea că aproximativ jumătate dintre fenomenele de bântuire includ și
unele tulburări de tip poltergeist. Henry Bull a avut 14 copii care crescuseră în acea casă.
Fantomele au început să devină active la aproximativ 10 ani după ce se mutase în clădire
împreună cu familia.

Este interesant de consemnat faptul că fenomenele au atins apogeul atunci când, la 16

octombrie 1930 în casa parohială s-a stabilit reverendul Lionel Algernon Foyster, o rudă a
familiei Bull. Alături de el au venit soția sa, Marianne și fiica lor de 4 ani, Adelaide.
Familia Foyster
Familia Foyster se instalase de doar câteva zile când doamna a auzit o voce suavă, chemând-o
pe nume: “Marianne, draga mea”. Cuvintele au fost repetate de mai multe ori și, gândindu-se
că o cheamă soțul, femeia s-a dus la etaj. Foyster însă nu rostise nici o vorbă, în schimb auzise și
el acea voce.

În alt rând, doamna Marianne Foyster și-a scos de la mână ceasul-brățară, pregătindu-se să
intre în baie. După ce s-a spălat, și-a căutat ceasul și a descoperit că acestuia îi dispăruse
brățara, pe care nici nu a mai găsit-o vreodată.

Reverendul Foyster a priceput repede că poveștile despre fantomele din casa parohială erau
adevărate. Totuși nu s-a temut de acele manifestări bzare, deoarece se bizuia pe credința lui
creștină. Atunci când fenomenele deveneau violente, s-a folosit de o relicvă sfântă pentru a le
potoli. El chiar a ținut și un jurnal detaliat al fenomenelor din casă.

Marianne Foster a fost încă de la început ținta principală a atacurilor fantomatice. Într-o
noapte, pe când se ducea la dormitor luminându-și calea cu o lumânare, a fost lovită atât de
puternic peste față, încât echimoza a fost vizibilă timp de mai multe zile. Într-o altă noapte, pe
când se pregătea să meargă la culcare, femeia a fost izbită de un ciocan. Bucata de metal care o
lovise fusese azvârlită în josul scărilor de o mână nevăzută. Altă dată, s-a aflat la un pas de a fi
lovită de o rangă de fier, care i-a spart însă sticla lămpii pe care o purta cu ea.

MARIANNE FOYSTER

Pe lângă persecutarea doamnei Foyster, entitatea părea hotărâtă să intre în contact cu aceasta.
Pe pereți apăreau scrijelite mesaje precum: “Marianne… te rog… ajută-mă!”

Nu se știe dacă entitatea dorea ca cei doi să îl aducă iar pe dr. Harry Price. În orice caz, aceștia
chiar așa au procedat. Înștiințat de surorile Bull despre prima vizită a lui Price, reverendul
Froyster i-a scris acestuia la Londra, informându-l că activitatea paranormală din casa parohială
reîncepuse.

Price s-a reîntors aducând cu el încă doi prieteni, și au cercetat casa de la mansardă până în
pivnița. Entitatea nu a ratat ocazia de a-l întâmpina pe celebrul investigator revenit la Borley. În
timp ce el examina scările către etaj, o sticlă goală de vin a zburat spre el, ratând ținta. Echipa
de investigatori a fost alarmată apoi de țipetele șoferului, care rămăsese în bucătărie pentru a
fuma. Speriat, omul susținea că văzuse o mână mare și neagră târându-se pe podeaua încăperii.

În timpul discuțiilor, doamna Foyster a dezvăluit că zărise “monstrul” care provoca toate
ciudățeniile. Reverendul Foyster i-a arătat lui Price consemnarea făcută în jurnal la data de 28
martie, când soția lui se confruntase cu entitatea, pe când urca scările. Ea o descria ca pe un
monstru fioros: negru, urât și semănând cu o maimuță. Creatura se întinsese și o atinsese pe
umăr. Price va afla mai târziu că și alți oameni văzuseră monstrul în mai multe rânduri.

Cei doi Foyster au mai precizat că fenomenele începuseră să producă lucruri pe care nu le mai
văzuseră niciodată. O valijoară de cositor apăruse în bucătărie, în vreme ce familia stătea la
masă. O pudrieră și o verighetă s-au materializat în baie și, după ce au fost puse într-un sertar,
verigheta a dispărut peste noapte. Ploile de pietre deveniseră ceva obișnuit, iar reverendul
Foyster s-a plâns că a găsit pietre chiar și în pat și sub perne.

Price a înregistrat pași fantomatici, obiecte aruncate și chiar atacuri fizice: la un moment dat,
doamna Foyster a fost chiar dată jos din pat de o forță nevăzută.

Deși reverendul era curajos de felul lui, avea o sănătate șubredă și nu dispunea de energia
necesară pentru a depăși toate manifestările acelea terifiante. Reverendul chiar a chemat pe
cineva să exorcizeze casa, însă spiritele au rămas. Clopoțeii servitorilor sunau necontenit singuri
și se auzea o muzică venind dinspre capelă, deși nimeni nu era acolo.

Familia Foyster a rezistat cu stoicism timp de 5 ani, părăsind locația în octombrie 1935. După
plecarea acestei familii, episcopul a pus clădirea în vânzare. Însă nici proprietarii următori nu s-
au descurat mai bine.

Casa Borley devine laborator parapsihologic

 FOTOGRAFIE DUPA INSCRISURILE FANTOMELOR DIN BORLEY

În mai 1937, Harry Price a aflat că edificiul era pustiu și s-a oferit să îl închirieze timp de un an,
pentru a-l transforma într-un fel de laborator pentru studierea fantomelor. Propunerea i-a fost
acceptată, iar investigatorul a creat o echipă de 40 de asistenți, majoritatea bărbați, care să
locuiască cu rândul în casa parohială vreme de un an. Price a instalat în clădire echipament de
cercetare și a tipărit chiar o broșură, prin care îi învăța pe asistenții săi cum să observe și să
înregistreze corect orice fenomene apărute.

La ceva timp după sosirea acestei echipe, pe pereți au început să apară înscrisuri stranii,
asemănătoare unui scris în creion. De fiecare dată când era găsit un nou înscris, acesta era
încercuit și datat. Doi cercetători au povestit cum o inscripție a apărut sub ochii lor, pe când
datau o alta.

Se pare că entitatea resimțea lipsa doamnei Foyster. “Marianne…. Marianne… rugăciuni… te

rog ajută-mă”, scria ea mereu și mereu.

Investigatorii organizați au descoperit curând un fenomen ce nu fusese semnalat de nici unul

dintre clericii care locuiseră acolo. Era vorba de localizarea pe unul dintre holurile de la etaj a
unui așa-numit “loc rece”. Unii începeau să tremure de frig și să simtă fiori reci când treceau pe
acolo. Un alt loc rece a fost localizat pe holul din fața Camerei Albastre. Termometrele indicau
acolo o temperatură constantă de doar 8 grade Celsius indiferent de temperatura din restul
casei.

Călugărița fantomă a fost văzută de un observator de trei ori într-o singură seară, dar nimeni
altcineva nu a mai remarcat-o. O stranie pelerină veche i-a uimit pe cercetători, apărând și
dispărând în mod continuu. Mai mulți membri ai echipei lui Price au mărturisit că fuseseră atinși
de mâini nevăzute.
În ultima zi a experimentului lui Harry Price, la 19 mai 1938, verigheta dispărută a lui Marianne
Foyster s-a materializat din nou. Investigatorul a luat-o de teamă să nu dispară iar, și a dus-o cu
el la Londra.

Căpitanul W.H. Gregson

La finele anului 1938, casa parohială din Borley a fost cumpărată de căpitanul W.H. Gregson,
care a numit-o “Abația”. El nu a fost deloc deranjat de avertismentele că locuința ar fi bântuită,
dar a fost supărat când bătrânul și credinciosul lui câine a fost cuprins de groază, chiar din prima
zi când se mutaseră, ceea ce l-a și făcut să fugă fără să se mai întoarcă vreodată. De asemenea,
a rămas surprins zărind urme stranii de pași, care dădeau ocolul casei pe zăpada proaspăt
căzută. Căpitanul era ferm convins că urmele nu erau ale vreunui animal cunoscut, iar de om
nici atât. A pornit după ele, oprindu-se într-un loc în care ele dispăreau în mod misterios…

Uimirea căpitanului Gregson cu privire la casă nu avea să mai dureze multă vreme. La 27
februarie 1939, la miezul nopții, “cea mai bântuită clădire din Anglia” a fost complet mistuită de
un incendiu. Gregson a declarat că multe cărți zburaseră din rafturile bibliotecii și izbiseră o
lampă, a cărei flacără se întinsese imediat.

Interesant este că acest incendiu fusese prezis de un spirit, cu 11 luni înaintea incendiului în
timpul unei ședințe de spiritism, organizată de Price. Martorii spuneau că au
văzut fantome care treceau prin flăcări și fața unei călugărițe care privea de la o fereastră.

Acuzații de fals
Casa parohială din Borley a rămas cu statutul de “cea mai bântuită clădire din Marea Britanie”,
dar în decembrie 2000, Louis Mayerling, care susținea că Borley fusese o a doua casă pentru el
până când arsese, în 1939, a scris o carte intitulată “We Faked the Ghosts of Borley Rectory”, în
care pretindea că Harry Price și lumea întreagă fuseseră păcăliți. Mayerling afirma că sosise
pentru întâia oară la Borley în 1918, găsindu-I pe reverendul Harry Bull și pe familia acestuia
foarte dornici să răspândească ideea de fantomă-călugăriță și de bântuire în general. Conform
autorului, cei doi Foyster fuseseră de asemenea implicați în înscenare, încurajându-l pe
Mayerling, un adolescent la acea vreme, să se plimbe prin grădini la asfințit, îmbrăcat într-o
pelerină neagră.

Mayerling a admis existența unui singur incident inexplicabil. În ziua de Paște a anului 1935,
celebrul dramaturg George Bernard Shaw, T.E. Lawrence, nu mai puțin faimos ca “Lawrence al
Arabiei”, Sir Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei și Bernard Spilsbury, medic legist în
cadrul Ministerului de Interne – toți convinși de realitatea bântuirilor de la Borley – li s-au
alăturat lui Mayerling și Mariannei Foyster în casa parohială la o ședință de spiritism. Brusc, își
amintea Mayerling, toți clopoțeii din bucătărie au început să sune și o luminăputernică,
albăstrui-argintie, a părut să țâșnească spre ei, ieșind pur și simplu din pereți și din tavan. Din
experiența sa anterioară de farsor, Mayerling știa că e imposibil ca cineva să facă toți clopoțeii
să sune simultan, și nu își putea explica nici explozia de lumină din jurul lor. Mai precis, el a fost
efectiv orbit de acea lumină și nu și-a mai recăpătat vederea decât la un singur ochi. După o
atare manifestare agresivă, Shaw și Norman au refuzat să rămână peste noapte, iar Mayerling
recunoștea în cartea lui că amintirea acelui episod încă îi mai producea fiori.

În mărturisirea lui Mayerling privind înscenările puse la cale de familiile Bull și Foyster, nu
existau însă și fenomenele vaste, raportate de echipa de cercetători ai lui Price în timpul
perioadei de observații de un an, nici manifestările observate de căpitanul Gregson. Cum nici un
alt farsor recunoscut nu s-a aflat atunci la Borley, autenticitatea fenomenelor de acolo rămâne
încă un subiect controversat printre parapsihologi.

Cartea vânătorului de fantome

Henry Price și-a publicat descoperirile în 1940 într-o carte cu titlul “Cea mai bântuită casă din
Anglia”, pe care o lăuda numind-o “cel mai bun caz confirmat de bântuire din analele
cercetărilor de fenomene paranormale”. Cartea s-a vândut extrem de bine, deoarece oferea un
refugiu de la realitatea primelor luni tensionate ale celui de-al Doilea Razboi Mondial și a creat
în curând o categorie aparte de nonficțiune – misterul casei bântuite. Cartea fiind un bestseller,
au urmat un numar mare de alte cărți asemănătoare, scrise de experți autointitulați, și de un
interes special acordat vieții lui Price însuși, care a dat naștere mai multor biografii și chiar
ecranizări. Price s-a bucurat de faimă, însă aceasta nu a durat mult. A murit în 1948, dupa ce și-
a petrecut 40 de ani din viață oferind lumii ceea ce el credea că erau dovezi incontestabile ale
existenței fenomenelor paranormale. Totuși, nu i-a fost dat să se odihnească în pace.

În următorii zece ani de la moartea lui, au existat atacuri personale vindicative asupra reputatiei
sale din partea vânătorilor de fantome rivali, care au pretins că Price falsificase unele dovezi.
Doamna Smith a scris ziarului Chruch Times, negând faptul că ea și soțul său ar fi declarat că
parohia ar fi fost bântuită, desi se presupne că ar fi făcut asta doar ca să intre în grațiile
conducerii bisericii care era stânjenita de situație.

O investigație întreprinsă de Societatea de Cercetări Paranormale și coordonată de membrii

acesteia, care i se opuneau în mod deschis lui Harry Price, a avut drept concluzie faptul că Price
manipulase unele fapte pentru a-și demonstra teoriile și, de asemenea, că unele dintre celelalte
incidente au avut probabil o “explicație naturală”.
 HARRY PRICE (STANGA) IMPREUNA CU MARIANNE SI LIONEL FOYSTER SI CU SECRETARA LUI PRICE, LUCIE KAYE LA BORLEY IN OCTOBER 1931

Reputația lui Price fusese compromisă, dar un lucru rămâne sigur: preotul Bull și familia sa
declaraseră că văzuseră stafii înainte ca Price să intre în scenă. (Domnișoara Ethel Bull a spus că
zărise în mai multe rânduri o siluetă fantomatică stând pe marginea patului.) De asemenea, se
pare că doamna Foyster a declanșat o adevărată explozie de activitate poltergeist autentică.
Price însuși bănuia că ar fi inventat chiar ea unele dintre fenomene, probabil deoarece dorea să
i se acorde atenție, sau măcar să nu îi înșele așteptările.

Oricare ar fi adevărul, rămân întrebări fără răspuns. Dacă Price ar fi falsificat fenomenele, atunci
de ce a închiriat parohia timp de un an după ce doamna Foyster se mutase de acolo, ca apoi să
declare că nu avea nimic de raportat? Ar fi avut timp mai mult decât suficient și destule ocazii
să însceneze niște fenomene cu adevărat uimitoare pentru a-și dovedi ipotezele. Lipsa de
activitate din această perioadă sugerează că spiritele ar fi putut fi atrase de persoana preotului
Bull și a doamnei Foyster, care probabil aveau abilități de mediumi. O investigațieulterioară a
Societății de Cercetări Paranormale sub conducerea lui R.J. Hastings a revelat scrisori
nepublicate ale preotului Smith și ale soției sale adresate lui Price, scrise în 1929, în care Smith
declara cu emfază că “Borley este fără îndoială bântuită”. Această descoperire a obligat
Societatea de Cercetări Paranormale să își reconsidere concluziile anterioare. Price fusese
reabilitat.

Oricare ar fi fost căile ocolite prin care Price și-ar fi consolidat reputația de cel mai de seamă
vânător de fantome al Marii Britanii, este incontestabil faptul că la Borley se întâmpla ceva ieșit
din comun. La investigația din anii 1950 a parohiei, a fost adăugată o notă de subsol de către
romancierul Dennis Wheatley, autorul cărții “The Devil Rides Out” și al altor câteva zeci de
povestiri de groază cu subiect paranormal:
“Kenneth Allshop, cel care scrie recenzii pentru Daily Mail, mi-a spus că atunci când Borley
era la știri a fost trimis să scrie un articol despre parohie și a luat cu el un fotograf. Pe atunci
se încerca demitizarea parohiei, așa că articolul trebuia să fie în același ton. Dar când
fotograful a developat imaginile, într-una dintre ele se putea vedea foarte clar silueta unei
călugărițe. I-a arătat fotografia lui Allshop, care i-a arătat-o la rândul său redactorului, dar
acesta din urmă a zis: “Nu, pur și simplu nu am curajul să o tipăresc”.”
Un epilog ciudat al întâmplărilor de la Borley a avut loc în data de 28 august 1977, când expertul
în linii ley Stephen Jenkins a trecut pe acolo cu scopul de a verifica teoria conform căreia
manifestările stranii ar avea legătură cu o rețea de aliniamente de linii ley.

“Era exact ora 12:52 după-amiaza și eram cu mașina în drum spre sud-vest pe drumul
secundar care trece prin nordul terenului care aparținea conacului, când pe șosea, în fața
noastră, în timp ce o luau la stânga într-un gard viu (adică stânga noastră perpendicular pe
direcția mașinii), au apărut dintr-o dată patru bărbați în negru – credeam că erau îmbrăcați
în mantii cu glugi – care cărau un sicriu negru, de modă veche, împodobit cu argint. Impresia
pe care ne-a făcut-o amândurora a fost că totul era palpabil și complet real. Eu și Thelma
am fost de îndată de acord să luăm notițe separat, fără să discutăm ceea ce văzuserăm. Am
făcut întocmai și descrierile au coincis întru totul, cu excepția faptului că ea observase că
omul cel mai aproape din dreapta întorsese capul spre ea. Eu nu văzusem asta, deoarece la
momentul respectiv frânam brusc. Ceea ce mie mi se păruse o glugă ea o descrisese ca pe o
pălărie înaltă moale cu un fel de năframă, care cădea pe umărul stâng și era petrecută peste
umărul drept al corpului învăluit în mantie. Fața era un craniu.
Ne-am întors în ziua următoare în același loc și în același moment al zilei și am făcut o
fotografie. Este un diapozitiv color Kodak. În gardul viu din apropiere de locul unde
dispăruse cortegiul funerar (acolo se afla o cărare care duce către curtea bisericii din
Belchamp Walter), se vede o siluetă scundă aparent învăluită într-o mantie, cu fața plecată
și cu forma creștetului asemănătoare unui craniu… Aș presupune că îmbrăcămintea celui
care purta sicriul datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Nu pare să existe nici
o legendă locală despre vreo înmormântare fantomatică”.

Daily Mirror
Deși Harry Price era acuzat că falsificase unele dovezi și că făcuse declarații înșelătoare pentru
a-și consolida reputația de cel mai de seamă vânător de fantome din Marea Britanie, următorul
articol din ediția din 14 iunie 1929 a ziarului Daily Mirror relatează că prima vizită a lui Harry la
Borley a fost destul de animată și fără înscenări sau ecranizări:

“O noapte stranie în casa bântuită

– de la corespondentul nostru special –
Nu mai încape nicio îndoială că la parohia Borley din apropiere au loc unele incidente
extraordinare. Noaptea trecută, domnul Harry Price, directorul Laboratorului Național
pentru Cercetări Paranormale, secretara sa, domnișoara Lucy Kaye, preotul G.F. Smith,
parohul din Borley, doamna Smith și eu însumi am fost martorii unor întâmplări uluitoare.
Toate acestea au avut loc fără ajutorul unui medium sau al veunui aparat. Și domnul Price,
care este doar un cercetător, nu un spiritualist, s-a declarat debusolat și uimit de rezultate.
Totuși, pentru a testa cum se cuvine fenomenul, va organiza o ședință de spiritism în parohie
cu ajutorul unui eminent medium din Londra.
Prima întâmplare deosebită a fost silueta întunecată pe care am văzut-o în grădină. Ne
aflam în foișor, seara la apus, privind spre peluză, când am văzut apariția pe care atâția
susțin că au zărit-o, dar din cauza umbrelor întunecate, îmi era imposibil să disting forma
sau îmbrăcămintea acesteia.
Totuși, ceva s-a mișcat cu siguranță pe poteca din partea opusă a peluzei, dar, deși am dat
fuga să cercetez, când am ajuns acolo dispăruse deja.
Apoi, în vreme ce ne plimbam spre parohie discutând despre silueta văzută, am auzit un
zgomot îngrozitor și un geam de pe acoperișul unei verande s-a prăbușit la pământ. Am
fugit înăuntru și sus pe scări, pentru a inspecta camera de deasupra verandei, dar nu am
găsit pe nimeni acolo.
Câteva secunde mai târziu, coboram scările, cu domnișoara Kaye în față și domnul Price în
spatele meu, când ceva a zburat pe lângă capul meu, s-a lovit de un cuptor de fier din hol și
s-a spart. La lumina lanternelor, am studiat cioburile și am descoperit că aparținuseră unei
vaze roșii care, alături de o alta, stătea pe polița de deasupra căminului din camera
cunoscută sub numele de Camera Albastră, unde tocmai fuseserăm. Domnul Price era
singurul din spatele meu și nu ar fi putut să arunce vaza într-un asemenea unghi încât să
treacă pe lângă capul meu și apoi să se lovească de cuptorul de dedesubt.
Am stat pe trepte în întuneric timp de câteva minute și, tocmai când mă întorceam spre
domnul Price pentru a-l întreba dacă așteptasem destul, ceva mi-a lovit mâna. Obiectul
respectiv s-a dovedit a fi o simplă pastilă de naftalină care fusese aruncată din aceeași
direcție ca și vaza. Am râs de ideea că o fantomă arunca cu pastile de naftalină, dar domnul
Price a spus că asemenea moduri de a atrage atenția nu erau neobișnuite pentru
cercetători.
În cele din urmă, a avut loc și cel mai uluitor eveniment al nopții. De la ora unu până la
aproape patru dimineața, noi toți, inclusiv parohul și soția sa, efectiv l-am interogat pe acest
spirit sau orice ar fi fost și am primit uneori răspunsuri foarte categorice.
Un săpun de pe lavoar a fost ridicat în aer și aruncat cu atâta putere spre urciorul din
porțelan de pe podea, încât săpunul s-a deformat. Ne aflam cu toții în partea opusă a
camerei când s-a întâmplat acest lucru. La întrebările pe care le-am pus ni s-a răspuns prin
bătăi aparent făcute pe spatele unei oglinzi din cameră și trebuie să vă amintesc faptul că
nu fusese de față nici un medium sau spiritualist”.

Totuși care este adevărul?

Nimeni nu mai poate ști ce a fost acolo cu certitudine, dacă acea casă parohială era într-adevăr
bântuită sau nu.
Scobind mai adânc în istoricul familiilor care au ocupat casa parohială din Borley, aflăm lucruri
interesante despre personalitatea oamenilor care au locuit acolo.

De exemplu, când Henry Bull a murit pe data de 7 mai 1892, pe certificatul său de deces, cauza
morții apare ca fiind „Locomotor Ataxia”. Aceasta este o manifestare a fazei terțiare a sifilisului.
Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală deosebit de urâtă, care are patru etape clar
definite. Faza terțiară poate avea diferite forme, cea mai urâtă fiind sifilisul cerebral. Aceasta
implică o infecție care atacă sistemul nervos central și poate provoca ataxia locomotorie care
cauzează pierderea echilibrului, mersul instabil, durerile de cap severe și incontinența. La
sfârșitul anilor 1800, înainte de apariția antibioticelor, sifilisul terțiar a însemnat o moarte
sigură, prelungită și neplăcută.

Sifilisul cerebral determină degenerarea creierului, ceea ce duce la halucinații și demență. În loc
de o preupusă existență idilică, a familiei Bull la Borley în perioada 1863 – 1892, ceea ce a fost
de fapt, a fost o casă în care tatăl, în ultimii ani a fost îngrijit de soție și copiii, deoarece a murit
de o boală persistentă și dureroasă, și toți membrii familiei au fost afectați în mod progresiv de
avansarea demenței și a halucinațiilor. În aceste condiții, nu ar trebui să fim prea surprinși de
faptul că Henry Bull a văzut figuri fantomă și nici că ai lui copiii au considerat că este necesar să
inventeze povestiri fantomă care să-i țină, poate, isonul.

Fiul reverendului Bull, Harry Bull, de asemenea, a pretins că a văzut călugărița în mai multe
rânduri… În primul rând, nu există nici o îndoială că Harry trebuie să fi fost influențat de tatăl
său, care credea că o văzuse pe călugăriță. De asemenea, am aflat că Harry a suferit de
narcolepsie, o stare a creierului care îi face pe suferinzi să adoarmă brusc. Mulți oameni care
suferă de narcolepsie au, de asemenea, halucinații vii, asemănătoare viselor, chiar înainte de a
adormi. Deci, nu ar trebui să fie prea surprinzător să aflăm că Harry, condiționat de credințele
tatălui său, ar fi putut, de asemenea, să halucineze.

Nici istoricul familiei Foyster nu este foarte curat. Marianne era cu 22 de ani mai tânără decât
soțul ei Lionel. Până când s-au mutat în Borley, Lionel avea o sănătate foarte proastă, suferind
de artrită reumatică, iar mutarea lui în căsoaia umedă și neîncălzită, nu era chiar cea mai bună
idee. Lionel și Marianne fuseseră căsătoriți în Brunswick, în august 1922, când Marianne avea
23 de ani și Lionel 45.

Cu toate acestea, se pare că Marianne nu a menționat ca era deja un pic… căsătorită. Marianne
era căsătorita cu un irlandez, dl Greenwood, încă din 1914 și avea și un fiu cu el, pe nume Ian.
Căsătoria a avut loc când Marianne avea doar 15 ani, însă ea a mințit despre vârsta ei (afirmând
că avea 17 ani). Marianne și Greenwood erau separați de ceva timp, când ea l-a întâlnit pe
Lionel, dar nu există nicio dovada a divorțului lor. Lionel știa de Ian (deoarece plătea pentru
școlarizarea băiatului în Canada), dar, evident, nu știa că era fiul Mariannei sau că ea fusese
căsătorită în trecut. Când au venit la Borley, Foysterii au adus împreună cu ei și o fiică adoptată,
ai cărei părinți canadieni muriseră. Marianne va adopta mai mulți copii în timpul vieții sale, dar
și-a pierdut interesul pentru toți pe parcurs, una din fiicele lor fiind trimisă la un orfelinat la
sfârșitul anilor 1930.
 FOTOGRAFIE FACUTA LA BORLEY IN PRIMA ETAPA A DEMOLARILOR. SE POATE VEDEA O CARAMIDA CE LEVITEAZA.

De asemenea, până în jurul anului 1934, a existat un bărbat numit Francois d’Arles, care
frecventa casa parohială din Borley. Dar, Francois d’Arles nu era francez așa cum susținea
uneori, nici macar numele lui nu era Francois d’Arles, ci Frank Peerless de la Bermondsey din
Londra. Peerless era căsătorit, dar se pare că el și Marianne au fost implicați într-o aventură
destul de toridă la începutul anilor 1930, atât la Borley, cât și la Londra unde, pentru o
perioadă, el și Marianne au avut un magazin de flori. În timp ce se ocupau de această afacere,
Marianne și Peerless locuiau la Londra în timpul săptămânii și se întorceau la Borley numai la
sfârșit de săptămână. Persoanele care ii vedeau la Londra aveau impresia că Marianne și
Peerless erau soț și soție.

Marianne a susținut mult mai târziu că Peerless o șantajase ca să aibă o aventură, amenințând
că i-ar fi dezvăluit lui Lionel că Ian (care era acum un adult și care a vizitat ocazional casa de la
Borley) era de fapt fiul ei dintr-o căsătorie anterioară. Ea a recunoscut, de asemenea, că ea și
Peerless au avut și episoade violente. Cu cel puțin o ocazie, Marianne i-a explicat lui Harry Price
că ochiul vânăt pe care-l avea a fost cauzat de fantomele de la Borley, dar pare mult mai
probabil că acesta a fost rezultatul certurilor ei constante cu Peerless. Apoi, la începutul anului
1933, în presa locală a apărut o reclamă în care se solicita o moașă care să asiste la îngrijirea
copilului nou-născut de la Borley. Postul a fost preluat de o doamnă numită Dystor. Mai târziu,
aceasta a relatat că, deși Lionel și Marianne au susținut că bebelușul John a fost adoptat, ea
credea că Marianne a dat naștere băiețelului și că Lionel era tatăl. Însă Ian, care vizita casa
parohială, a declarat că-l bănuia pe Peerless că era tatăl bebelușului.

Acest copilaș a murit la mai puțin de cinci luni de la naștere, în vara anului 1933. În 1934,
magazinul de flori s-a închis și lucrurile s-au complicat când Peerless a încercat să-l șantajeze pe
Lionel amenințând să dezvăluie detalii despre aventura lui cu Marianne mai marilor bisericii.
Acest lucru s-a rezolvat totuși în mod spontan, atunci când Peerless a fugit cu o fată de
șaisprezece ani care a lucrat în magazin de flori. Familia Foyster era în dificultate financiară,
acum ca afacerea cu florile picase. Sănătatea lui Lionel nu-i permitea să muncească mai mult,
plus că și-a pierdut cea mai mare parte a economiilor în krach-ul financiar din 1929. La sfârșitul
anului 1934, Marianne s-a mutat într-un apartament din Ipswich, unde locuia ca Miss Foyster,
în timp ce Lionel a rămas în Borley. În februarie 1935, Marianne s-a căsătorit cu Henry Fisher, în
ciuda faptului că era încă soția lui Lionel. Fisher era un om cu probleme de sănătate mintală,
deși era o persoană cu mijloace independente, datorită familiei sale bogate. Incredibil, domnul
și doamna Fisher s-au întors apoi să trăiască pentru scurt timp la Borley împreună cu „tatăl” lui
Marianne, Lionel. Nu ne putem imagina cât de complicat era acest scenariu în care Marianne
trebuia să ducă această viață dublă și la câte tertipuri trebuie ca ea să fi recurs.

Povestea vieții lui Marianne este înțesată de asemenea lucruri, deci vă puteți face o idee despre
personalitatea ei. Dat fiind că cele mai multe raportări cu privire la fantome și fenomene
poltergeist au fost semnalate în perioada șederii ei la Borley, acum că știm și ce complicată era
viața ei, nu e chiar deplasat să credem că ar fi făcut declarații mincinoase… Nu are sens să
expun toată viața Mariannei, însă încă un episod al vieții ei, este emblematic.
 REVERENDUL HARRY BULL

La începutul anilor ’40, Marianne a fost prezentată doctorului Davis, un medic pensionar, de
către Harry Price. Davis pare să fi crezut că, prin prisma relatărilor ei de la Borley, Marianne era
un medium înnascut. Davis devenise obsedat de spiritism de la moartea soției sale, Mabel.
Marianne pare să-l fi convins pe Davis că ea este chiar reîncarnarea lui Mabel, iar cei doi s-au
angajat într-o relație care implica faptul ca Marianne să poarte hainele lui Mabel, iar Dr. Davis îi
oferea cadouri și bani. Interesul lui Marianne în această afacere a durat doar până când
economiile doctorului s-au dus…

Una dintre cele mai persistente întâmplări raportate în timpul șederii Foysterilor a fost
clinchetul misterios al clopoțeilor din zona de bucătărie. La acest fenomen au fost mulți martori
după cum am aratăt anterior. O explicație posibilă a fost oferită în cartea “New Light on Old
Ghosts”, publicată de Trevor Hall în 1965. În această carte a fost prezentată o relatare a unui
prieten al familiei Foyster care s-au nimerit la ei când era acolo și Ian, fiul lui Marianne. El a spus
că Marianne l-a trimis pe Ian în curte pentru a lua cărbuni și a pompa apa. Ploua și bătea vântul,
iar Ian purta o pelerină de ploaie veche fără nasturi, pe care nu putea să o țină închisă din cauza
vântului. El a văzut o bucată de șiret pe jumătate ascunsă, ieșind din iederă și a crezut că ar fi
util să-și lege haina de ploaie la mijloc. El a smucit de șnur, și, spre uimirea sa, clopoțeii au
început să sune. Marianne a ieșit din casă și i-a spus să tacă. Ian a descoperit că șnurul era
atașat unui grup de fire de clopoței din casă.

De asemenea, un grafolog a fost rugat să examineze fotografiile presupusului zid pe care au

scris fantomele, în care îi era menționat numele Mariannei. Acesta ar fi afirmat că toate au fost
scrise de o singură mână și anume, aceea a Mariannei…

După toate acestea, mai trebuie să bifăm și faptul că acea casă parohială era veche, cu
încălzirea stăteau prost la acea vreme, deci scările și mobila scârțâiau și din cauza diferențelor
de temperatură. Deci diferitele zgomote puteau înflăcăra imaginația oricărui locatar care deja
auzise zvonurile despre bântuirea casei…

Până și imaginea cu cărămida care levitează este suspectă, deoarece cineva care fusese în
grupul de fotografi ar fi declarat că în acel moment clădirea era în curs de demolare, iar
înăuntru era un muncitor care demola un zid aruncând cărămizile…

În fine, sunt oameni care cred că această casă parohială din Borley este doar o poveste
frumoasă, captivantă și romantică, însă că a fost exploatată de oameni care au sperat să facă
bani de pe urma ei, așa cum este suspectat și Harry Price. El a “mirosit” că oamenii preferă
falsul în locul adevărului, mai ales ca în acea perioadă de război, oamenii voiau să evadeze
cumva din realitate. Pe de altă parte și Price o ducea rău cu banii, plus că făcuse și un copil
nelegitim cu secretara sa plină de farmec… Deci e de înțeles că Price și-a înghițit mândria, și-a
pus la o parte îndoielile și a scris despre evenimentele de la Borley într-un stil ciudat, pur și
simplu, povestind ceea ce i se spusese fără să spună dacă a crezut că este adevărat sau nu.

Până la jumătatea anilor 1930, interesul pentru spiritism deja scăzuse, iar Harry Price și NLPR
(Laboratorul National pentru Cercetări Paranormale) au rămas fără bani. Price a încercat să-și
vândă biblioteca de literatură ocultă pentru a strânge fonduri, dar fără succes. Se pare, ca a
încercat să vândă cărțile chiar si naziștilor, deoarece unii din ei erau foarte interesați de
subiectele oculte. Ziarul care relata despre casa parohială din Borley avea un succes enorm, așa
că Harry era întrebat adesea despre cercetările lui în timpul cursurilor și discuțiilor. El a
mărturisit unui prieten apropiat că oamenii nu par a fi interesați de încercările lui de demascare
a mediumilor escroci, ci că „atât de mulți oameni preferă „bunk” „(fraudulosul) în loc de
„debunk” (demistificare). La sfârșitul anilor 1930, falit și disperat să obțină un succes comercial,
se pare că Price a decis să dea publicului exact ceea ce dorea – o carte bazată pe ceea ce el știa
că sunt niște falsuri.

Sperăm că nu v-a întristat finalul articolului. Uneori, ne fascinează legendele și uităm să

verificăm toată istoria lor. Dar măcar uneori, din când în când este bine să privim ambele fețe
ale monezii, chiar dacă una din ele nu ne este pe plac.