Despre basme cu J.R.R.

Tolkien
si C.S. Lewis
UN ARTICOL DE ANDA-IRINA CAPRARU

Cultura literară | | NR. 458 din 27-februarie-2014

Tolkien si Lewis: ambii scriitori, filologi, profesori universitari la

Oxford si… autori de basme devenite deja celebre datorita
ecranizarilor „Stapanul Inelelor” si „Cronicile din Narnia”. De unde
însa aceasta înclinatie catre fantastic la doi autori „seriosi”, de unde
aceasta preferinta asumata explicit pentru forma literara a
basmului la doi specialisti în critica literara, în literatura
medievala, în teologie chiar?
O literatura neserioasa?
Faptul ca ne putem pune o astfel de întrebare arata ca ne-am obisnuit sa asociem
basmele cu un gen de literatura „neserioasa”, minora, ceva destinat exclusiv
copiilor, un fel de lapte praf sau mâncare pasata, foarte utila la vremea ei, dar de
care ne vom debarasa ulterior. Ar fi jenant ca un tânar adult, sanatos din toate
punctele de vedere, sa mai manânce înca morcovi pasati, nu-i asa? Cu toate
acestea, în reflectiile lor asupra basmului ca forma literara, atât Tolkien, cât si
Lewis iau o pozitie ferma împotriva prejudecatii care ne face sa asociem basmele
cu „literatura pentru copii”.
În eseul „On fairy-stories” (1) Tolkien arata ca nu vom putea recunoaste valoarea
adevarata a basmelor privind catre copii ca public-tinta al acestora. Faptul ca
basmele au ajuns sa fie asociate cu cei mici este considerat de catre profesorul
Tolkien un accident al istoriei noastre domestice, nu o evolutie necesara. Basmele
au trecut în camera copiilor nu pentru ca ele ar fi prin excelenta pe gustul
copiilor, ci pentru ca parintii s-au plictisit de ele, asa cum mobila veche ajunge sa
fie depozitata undeva într-un pod sau într-o camera cu vechituri. Din pacate, a
„depozita” povestile în camera copiilor poate duce la deformarea acestora,
considera Tolkien, caci cum ar fi daca, sa spunem, am lasa un instrument de
valoare, precum un microscop, într-o gradinita, la îndemâna celor mici? Mai
devreme sau mai târziu acesta ar fi distrus…
În realitate, facultatea de a produce imagini si de a te bucura de ele – imaginatia
sau fantezia – este o functie universal umana si de aceea ea apartine atât copiilor,
cât si adultilor de toate vârstele. Fantezia tine de capacitatea omului de a fi
„creator secund”, ea opereaza culegând calitati ale lucrurilor din „lumea primara”
si recombinându-le astfel încât sa dea nastere unei „lumi secundare”: „Când
putem sa luam verdele de la iarba, albastrul de la cer si rosul de la sânge s…t
Putem pune un verde morbid pe fata unui om si produce astfel ceva terifiant,
putem face atât de rara si înspaimântatoarea luna albastra sa straluceasca, sau
putem face padurile sa înfloreasca cu frunze de argint, sau berbecii sa poarte lâna
de aur si putem sa punem foc fierbinte în burta unui vierme rece. Dar într-o astfel
de «fantezie», asa cum e numita, se naste o noua forma; Basmul începe; Omul
devine creator secund” (2). A face acea noua forma credibila, a face ca acea lume
secundara sa fie credibila… tine de harul povestitorului.
„Prin crearea unui Pegas, toti caii ajung sa fie înnobilati”
Desigur ca multi ar putea gândi ca „a vorbi despre lucruri care nu exista este
inutil” si… copilaresc, însa avantajul basmelor este ca, în calitate de produse ale
fanteziei, ne pun constiinta în fata unei calitati esentiale a fantasticului:
stranietatea. Dar pentru a recunoaste ceva ca „straniu” trebuie sa ai un acut simt
al realitatii, caci a desemna ceva drept „straniu” presupune raportarea la ceva
„familiar” si „firesc”. De aceea, a confunda fantezia creatoare cu un simplu „vis”
inutil, care scapa din vedere realitatea, este o eroare: „Deoarece Fantezia
creatoare se bazeaza pe o recunoastere puternica a faptului ca lucrurile sunt asa
cum apar în lume, pe o recunoastere a acestei stari de fapte, dar nu pe o sclavie
fata de ea” (3).
Privirea noastra, tocita si uzata de toate lucrurile pe care este de asteptat sa le
întâlnim în experienta cotidiana, le pune cumva pe acestea în umbra. Nu mai
observi frumusetea sau complexitatea unui peisaj daca treci zilnic pe lânga el, în
drum spre munca. A face experienta stranietatii înseamna a elibera privirea de
lucrurile mult prea familiare, a redobândi o noua viziune asupra acestora, caci,
asa cum foarte bine observa Tolkien, prin „crearea unui Pegas, toti caii ajung sa
fie înnobilati”(4). Basmele înca poseda aceasta virtute magica, de a revigora
privirea, virtute pe care au posedat-o din vremuri imemoriale. Omul este, printre
altele, sau poate mai ales, o fiinta creatoare de povesti, dupa cum toate miturile
omenirii, arhaice sau moderne, o dovedesc.
De ce avem însa nevoie de basme? Desi studiile asupra imaginarului au proliferat
în secolul XX, desi simbolurile, miticul si fantasticul au început sa prezinte un
interes din ce în ce mai mare pentru lumea academica, totusi faptul de a pune
 mitul si fantasticul sub lupa si a le examina la microscop nu e de natura sa le
aduca mai aproape de noi, din exilul în care a fost împinse de gândirea
pozitivista. O revalorizare reala a miturilor nu regasim decât, poate, în teoria
arhetipurilor, elaborata de C.G. Jung. Psihiatrul elvetian a demonstrat cum
arhetipurile inconstientului colectiv sunt fondul comun si universal uman din
care sunt tesute basmele, miturile, povestile, imaginile, simbolurile, si cum toate
acestea reprezinta punti aruncate între constiinta si inconstient, prin care este
cultivata acea creativitate atât de necesara integritatii psihice a fiecarui individ.
Un faun cu o umbrela
si un leu magnific
Despre aceasta origine inconstienta, de inspiratie suprapersonala a povestii, a
basmului, C.S. Lewis marturiseste: „Unii oameni cred ca am început întrebându-
ma cum le-as putea spune copiilor ceva despre crestinism, apoi mi-am ales
basmul ca unealta, apoi am strâns informatii despre psihologia copiilor si am
hotarât pentru ce categorie de vârsta sa scriu s…t N-as putea cu niciun chip sa
scriu asa. Totul a început cu niste imagini: un faun cu o umbrela, o regina pe o
sanie, un leu magnific” (5).
Toate aceste imagini, toate aceste continuturi cereau sa iasa afara, sa gaseasca
forma de expresie potrivita, transpunându-l pe autor într-o stare asemanatoare
celei de îndragostire, dupa propria sa marturie. Nu stie de unde au venit
imaginile, sau de ce, de unde sau de ce a aparut leul… dar stie ca, în curând, leul
acesta a tras dupa el si celelalte povestiri despre Narnia: „sa nascocesti e ceva tare
misterios” (6).
Într-adevar, a nascoci povesti e ceva misterios, iar povestea, atunci când prinde
forma într-o expresie literara, pastreaza acea stranietate „de dincolo”, care vine si
impregneaza realitatea „de aici”, aducând cu sine un alt mod de a privi. Si, în
masura în care basmele sunt expresii ale unor dispozitii structurale (arhetipuri)
din fiinta noastra inconstienta, a spune o poveste sau a asculta o poveste
înseamna a fi trimis, prin intermediul acelei stranietati de care vorbeste si
Tolkien, la sinele tau mai adânc: „Lumea zânelor trezeste dorul de un lucru pe
care noi însine nu îl cunoastem” (7).

Sursa: https://revistacultura.ro/nou/2014/02/despre-
basme-cu-j-r-r-tolkien-si-c-s-lewis/