Telepatia

Sursa: https://clubenigma.ro/telepatia/

Telepatia este transferul gândurilor de la o minte la alta. Mai plastic spus, telepatia este o
comunicare directă de la spirit la spirit. Distanța sau timpul nu par să afecteze acest fenomen.

Chiar și din aceste definiții succinte reisese faptul că multe atribute ale fenomenelor
parapsihologice (sau Psi) se suprapun. Psi reprezintă factorul sau factorii responsabili de
fenomenele parapsihologice, termenul derivând de la litera greacă Psi, folosită pentru a denumi
factorul necunoscut dintr-o ecuație. A existat de multă vreme o divergență între parapsihologii
serioși cu privire la posibilitatea ca fiecare dintre aceste tipuri de fenomene să nu reprezinte
decât un aspect singular al vieții și universului din care facem parte. Dacă astfel de fenomene
paraștiințifice sunt proiecții ale sinelui astral, abilitatea de a pătrunde în viitor și posibilitatea de
a transmite telepatic informații sunt stabilite ca reale, atunci întinderea universului uman
devine nelimitată.

Aproape fiecare om a experimentat într-un fel sau altul lumea ESP (percepție extrasenzorială):
visând un prieten despre care nu mai știa nimic de multă vreme, pentru ca apoi să primească un
semn de la el chiar a doua zi, sau să audă telefonul și să știe instantaneu identitatea celui care
sună. Telepatia e frecventă în cuplurile soț-soție sau părinte-copil, sau între orice indivizi
apropiați sufletește, sau care au un interes comun puternic legat de afaceri, cercetare științifică
etc. Aceste incidente sunt atât de comune încât nu li se rezervă decât o atenție limitată și
adesea comentarii ironice. Doar atunci când se produce un eveniment paranormal cu un impact
dramatic sau șocant oamenii au impulsul de a-l comunica și altora.

Conform studiilor de laborator în privința acestor fenomene, aproape fiecare persoană dispune,
într-o oarecare măsură, de ESP. Poate că mulți utilizează percepția extrasenzorială mai ales în
copilărie, dar, o dată ajunși la maturitate, au tendința de a inhiba aceste facultăți ale
subconștientului sau de a le lăsa să se atrofieze. Numeroși parapsihologi, psihologi, antropologi
și psihanaliști, inclusiv Sigmund Freud (1856-1939), au avansat teoria că telepatia trebuie să fi
fost metoda originală, arhaică, prin care indivizii se înțelegeau unii pe alții. Pe măsură ce au
apărut mijloace de comunicare mai facile – cele ce puteau fi ușor înțelese prin organele
senzoriale – metodele arhaice inițiale au fost împinse către străfundurile subconștientului
uman, unde ar putea persista, așteptând să se manifeste în anumite condiții.

Este clar pentru cercetătorii Psi că unii indivizi, bazându-se mai ales pe stările și necesitățile lor
parapsihice, sunt capabili să-și manifeste abilitățile ESP latente. Unii indivizi înzestrați pot chiar
să folosească în mod regulat și practic aceste puteri Psi, aparent rarisime.
Este interesant de remarcat cât de multe activități Psi sunt experimentate atunci când
receptorul fie doarme, fie se află într-o stare de transă sau de hipnoză, similară somnului. Acest
lucru ar putea evidenția faptul că fiecare individ posedă, în subconștient, facultățile necesare
spre a se concentra asupra lumii imperceptibile în mod conștient a fenomenelor ESP. Doctorul
Montague Ullman a remarcat că multe persoane care sunt incapabile de comunicare eficientă
în mod normal, pot comunica la nivel telepatic, putând să-i surprindă pe terapeuți prin vise
telepatice care fac referire chiar la problemele acestuia. Aceleași legi ale psihodinamicii
aplicabile visului par să fie valabile și pentru fenomenele Psi. Atât visele cât și fenomenele Psi
sunt incompatibile cu noțiunile, acceptate în mod curent, referitoare la timp, spațiu și
cauzalitate.
Savanții manifestând o atitudine mai convențională, care lucrează în cadrul acelor granițe
acceptate ale legilor fizicii cunoscute, insistă asupra faptului că parapsihologii trebie să satisfacă
necesitățile impuse tuturor celorlalte științe și să procedeze astfel: a) să producă experimente
controlate repetabile, b) să dezvolte o ipoteză suficient de vastă încât să includă toată
activitatea Psi, de la telepatie la poltergeist, de la radiestezie la materializări.

Dificultatea enormă pe care o constituie îndeplinirea acestor necesități poate fi remarcată lesne
de orice persoană posedând fie și numai noțiuni elementare asupra fenomenelor Psi. Ar fi
imposibil, de pildă, să repeți apariția tatălui unei persoane, așa cum s-a manifestat acesta în
momentul morții. Acest tip de apariții de criză se petrec doar în clipa decesului, iar tatăl
persoanei respective nu poate muri decât o singură dată. Fenomenele Psi, prin natura lor, sunt
aproape complet spontane și elementele necontrolabile de stare și emoție joacă un rol extrem
de important, în orice fel de experiență paranormală. Așa cum comenta cercetătorul G.N.M.
Tyrrell, un subiect nu este niciodată conștient de procesul telepatic, de clarviziune sau de
precogniție care se desfășoară în mintea lui. El realizează doar produsul acestui proces. De fapt,
din activitatea de laborator se desprinde concluzia că efortul conștient de determinare a
oricărui proces Psi în desfășurare fie îl va distruge complet, fie îi va diminua în mare măsură
eficacitatea. Prin urmare, experimentele de laborator au stabilit uneori, prin teste extraordinar
de laborioase și stive întregi de statistici, doar o evidență infimă, vecină cu hazardul, a validității
telepatiei, clarviziunii și psihochineziei.

Parapsihologii sugerează însă colegilor lor din domeniul știintelor fizice că ar trebui să nu devină
dogmatici. Fiecare generație pare să uite că savanții, în trecut, au fost nevoiți să admită unele
fapte aparent imposibile. Electricitatea, de exemplu, a fost necunoscută, cu excepția câtorva
evenimente sporadice, precum fulgerul și misterioasa atracție a unor bucățele de hârtie
maifestată pe baghetele de chihlimbar frecate de o pânză. Pe măsură ce faptele s-au acumulat
treptat, a evoluat teoria unui câmp electromagnetic care acționează în tot spațiul. Poate într-o
zi fenomenele Psi vor fi recunoscute ca un alt tip de energie, care se manifestă în timp, spațiu și
materie.

Ce este telepatia?
Creatorul termenului telepatie este Frederick W. H. Myers, care a combinat două cuvinte din
limba greacă: “tele” (“departe”) și “pathos” (“simțire”). Nu există încă o definiție general
acceptată a telepatiei (așa cum nu există nici pentru alți termeni folosiți în parapsihologie), ci
încercări de definire care variază, mai mult sau mai puțin de la un autor la altul, ca de exemplu:

1. F.W.H. Myers (1883): Telepatia este “acțiunea unui spirit asupra altuia, în afara organelor de
simț obișnuite”;

2. F. Podmore (1888): Telepatia este o “variație cerebrală pornită din creierul unei persoane
(agent emitent) și transmisă creierului altei persoane (percipient)”;
3. C. Stănculescu (1926): “Telepatie = transmiterea voluntară sau involuntară a gândului și a
senzațiilor”;

4. H. J. Eysenck (1968): “Telepatia se presupune că se produce atunci când o persoană

experimentează un tipar mental care, în întregime sau parțial, corespunde unui tipar mental
trecut, prezent sau viitor al unei alte persoane, în viață sau decedată, cu condiția ca această
corespondență să nu poată fi atribuită percepției prin simțuri sau interferenței bazate pe
percepția prin simțuri, sau coincidenței întâmplătoare. O altă cerință este ca posibilitatea de
clarviziune să fie exclusă”;

5. P. Popescu-Neveanu (1978): “Telepatie, simțire sau sugestie la distanță – fenomen de

comunicare pe alte căi decât cele ale organelor de simț”;

6. R. Reant (1982): “Telepatia este comunicare de gândire care nu face apel la cele cinci simțuri
obișnuite”;

7. T. Opris (1987): Telepatia este “comunicare la distanță prin intermediul biocâmpului”;

8. F. Gheorghiță (1989): Telepatia desemnează existența “proceselor energetice de transmitere

și recepție pe calea undelor – de la creier la creier”;

9. A. Pătruț (1990): “Telepatia (TP) reprezintă o formă de comunicare, un transfer informațional

între doi subiecți, în afara canalelor cunoscute”;

10. J. Miklos (1992): “Telepatia (simțirea la distanță) desemnează cazurile aparte de

comunicare de la creier la creier”.

Există autori, chiar de primă mână, care resping existența telepatiei în stare pură (printre
promotori numărându-se unul dintre titanii parapsihologiei, J.B. Rhine), considerând la rândul
lor că este imposibil de a se face delimitarea ei de clarviziune. Telepatia și clarviziunea se pare
că merg mână în mână. Au unele caracteristici proprii, ce le deosebesc pe una de cealaltă, iar
dificultatea separării lor în numeroase cazuri concrete rezultă din faptul că fenomenele
extrasenzoriale sunt de o mare complexitate.

Cert este că telepatia este cel mai cunoscut termen parapsihologic intrat deja firesc în limbajul
curent al oamenilor. În mod obișnuit desemnează acel fenomen ciudat, foarte incitant și
misterios, prin care se transmit gânduri la distanță.

Oricum, fenomenele paranormale, trăite în mod spontan de oricare dintre noi, sunt mai
numeroase decât s-ar putea crede…

Sigmund Freud a admis public existența

fenomenelor telepatice
În lucrarea „The Psichopathology of Everyday Life” (1904) („Psihopatologia vieții cotidiene”),
Sigmund Freud luase în discuție câteva întâmplări presupus supranaturale și exprimase un
profund scepticism față de visele profetice și de fenomenele telepatice. Dar, în 1922, a publicat
articolul „Visele și telepatia”, proclamând fățiș că admitea posibilitatea fenomenelor telepatice.
El a scris și un întreg eseu, mult mai precaut intitulat „Psihanaliză și telepatie”, pe care l-ar fi
citit la Congresul Internațional de Psihanaliză din 1922 dacă Ernest Jones, fondatorul Societății
de Psihanaliză din Marea Britanie, nu l-ar fi convins să ia în considerare repercusiunile negative
pe care atitudinea sa deschisă le-ar fi avut asupra tinerei mișcări psihanalitice. Ca urmare,
articolul n-a mai văzut lumina tiparului decât în 1941, după moartea lui Freud.

În 1924, Freud i-a scris lui Jones, remarcând cât de puternic fusese impresionat de un raport
privind experimentele telepatice pe care Gilbert de Murray le pregătise pentru Societatea de
Cercetări Parapsihice. Freud mărturisea că era gata să renunțe la opoziția lui față
de posibilitatea transferului de gânduri și spunea că era chiar gata să acorde telepatiei suportul
său, ca psihanalist. Din nou, scepticul Jones, temându-se de prejudiciile pe care o astfel de
declarație publică le-ar putea aduce psihanalizei, l-a convins pe Freud să nu publice vreo
declarație de sprijin în favoarea cercetării parapsihologice.

Opinia psihanaliștilor astăzi

Astăzi, psihiatrii și psihanaliștii au atitudini foarte diferite în privința cercetării fenomenelor Psi.
Cei ce se mărginesc la un scepticism încăpățânat spun că ilustrarea ESP evidențiată de colegii lor
nu exprimă decât propria dorință a analistului de a crede în validitatea lor. Cei ce consideră
cercetarea fenomenelor Psi o contribuție serioasă și valoroasă la înțelegerea umană insistă
asupra faptului că activitățile paranormale, mai ales telepatia și clarviziunea, sunt mult prea
numeroase pentru a fi respinse printr-o simplă încruntare din sprâncene și o examinare
superficială.

Mulți psihiatri au început să manifeste respect față de cercetarea Psi atunci când, în cursul
analizei între medic și pacient, s-a dezvoltat o relație ce nu poate fi descrisă decât ca
paranormală. Unii doctori au relatat că pacienții lor au avut vise care dramatizau incidente
reale, pe care analiștii înșiși le trăiseră în acea zi sau chiar cu o săptămână în urmă. În câteva
cazuri, cheia tulburării psihice a pacientului a fost localizată într-o experiență onirică a
analistului. Mai mulți pacienți ai aceluiași analist au raportat vise comune sau retrăirea unor
experiențe individuale sau de grup, ca și cum s-ar fi stabilit un straniu cerc de vise telepatice.

Parapsihologii au afirmat de mult că telepatia (și ESP în general) funcționează cel mai bine între
indivizi care au o strânsă legătură emoțională. Acest nivel particular al minții umane pare să
opereze ideal în mod spontan, mai ales când o situație de criză face necesară comunicarea prin
alte mijloace decât canalele senzoriale standard.

Telepatia în cazul gemenilor

Gemenii monoovulari (gemenii identici) sunt foarte interesanți, deoarce se pare că rămân
cumva legați pentru toată viața, indiferent ce le rezervă soarta și care este mediul vieții lor.
Gemenii prezintă conexiuni telepatice neobișnuite. O serie de teste desfășurate de psihologii de
la Universitatea Alberta, Canada, au confirmat această teorie, stabilind evidențe statistice
potrivit cărora gemenii identici și, într-o mai mică măsură, frații gemeni, au o remarcabilă
abilitate de a comunica între ei prin ESP.

Telepatia a fost studiată pe gemeni și există o cazuistică specială a lor.

În S.U.A, profesorul Thomas Bouchard, docent în psihologie la Universitatea din Minnesota și

echipa sa, au anchetat viața a zeci și zeci de cazuri de cupluri de gemeni monoovulari care au
trăit separați, deoarece fuseseră adoptați după naștere de familii diferite. Practic, eșantionul
studiilor a fost compus din persoane mature care au trăit fără măcar să știe că au un frate
geaman. În viața acestor persoane se întâlnesc analogii extraordinare, cu siguranță nedatorate
influenței ambientului.

Un caz tipic este acela al gemenilor Jim Lewis și Jim Springer din Ohio, care s-au regăsit în 1980
după 39 de ani de despărțire; ei fuseseră adoptați la vârsta de o lună de două familii diferite,
care nu se cunoșteau și locuiau în orașe diferite, și prin urmare cei doi nu știuseră nimic unul
despre celălalt. Atunci când s-au reîntâlnit, au descoperit că au în comun o infinitate de lucruri:
amândoi se căsătoriseră de câte două ori cu femei purtând același nume, fiul lor mai mare se
numea James, iar câinele pe care îl avuseseră purtase numele de Toy. Ani de zile își petrecuseră
vacanțele în același loc și, în plus, își aleseseră ocupații asemănătoare, dar aveau hobbyuri
identice.

GEMENII JIM LEWIS ȘI JIM SPRINGER

În cea mai mare parte a lor, cuplurile de gemeni studiate de profesorul Bouchard aveau în
comun lucruri precum: căsătoria la aceeași vârstă, acelasi număr de copii, aceleași studii,
aceleași boli, hobbyuri identice, și-au botezat copii cu același nume, au același stil de a se
îmbrăca, fumează aceleași tipuri de țigări, preferă o aceeași marcă de mașină.

E cunoscut și faptul că gemenii se simt de la distanță: simt ceea ce i se întâmplă și celuilalt,

inclusiv durerile. Cazul cel mai faimos este fără discuție acela al americancei Martha Burke,
care, deși aflată la o distanță de 12.000 km, a trăit în toate fazele ei, moartea cumplită a surorii
sale Margarete, implicată într-un dezastru aerian din Tenerife.

Chiar dacă nu va fi niciodată posibil să se demonstreze științific, totul lasă să se bănuiască că

straniile destine ale gemenilor ar depinde de telepatie: geamănul mai puternic și mai hotărât ar
putea astfel să elaboreze idei și proiecte, să aleagă nume, localități, hobbyuri etc. și să
transmită toate acestea în mod inconștient fratelui de departe. Și fără nici un dubiu, doar
telepatia este explicația acestui misterios „simț” al gemenilor.

Mai amintim un ultim caz în care telepatia implică gemeni. La solicitarea doctorului J.B.
Rhne de la Universitatea Duke, Olivia Rivers, psiholog la Universitatea Statului Mississippi, a
realizat teste cu două gemene identice, Terry și Sherry Young. Cele două surori din Jackson,
Mississippi, puteau să-și transmită propoziții întregi prin telepatie. Fetele păreau să se afle într-
o legătură constantă; chiar și când erau separate, fiecare știa dacă sora ei își luxase o gleznă,
avea o durere de măsea sau răcise. Sherry era mai bună ca receptor, iar Terry ca emițător.
Profesorii erau exasperați să primească la examene aceleași răspunsuri din partea ambelor fete.
Chiar și așezate în clase separate, ele foloseau încă fraze similare și obțineau aceleași note. Și
nici ele nu făceau un secret din faptul că se ajutau una pe alta la teme, dar insistau că
responsabilă pentru așa ceva era doar telepatia. Nu era ceva necinsitit din partea lor și nimeni
nu le putea acuza că trișau. Nu era vina lor că mințile le funcționau asemenea uneia singure.

Populațiile izolate
Au fost întreprinse experimente remarcabile cu populații tradiționale, neatinse de
tehnologizare, pentru a testa ipoteza că telepatia reprezintă un mijloc arhaic de comunicare
care, deși rămas ca o funcție atavică a minții, era cândva singura metodă de a transmite idei. S-a
observat că aborigenii din Australia pot transmite cu precizie gânduri, sentimente și idei
prietenilor și rudelor aflate la mulți kilometri depărtare. Ei folosesc totodată abilitățile Psi
pentru a localiza obiectele pierdute, vitele rătăcite și dușmanii cu gânduri ostile. Adesea, chiar și
astăzi, unii dintre ei duc practic o existență asemenea celei din Epoca de Piatră. Abilitățile lor
senzoriale normale s-au dezvoltat continuu pe seama luptei pentru supraviețuire. Ochii lor pot
identifica obiecte la mari distanțe, fără ajutorul unui binoclu. Puterea mirosului lor este
incredibilă iar capacitățile Psi și mai deosebite.

Doctorul A.P. Elkin, antropolog la Universitatea din Sydney, a fost obligat să-și revizuiască
unele concepții științifice după ce a efectuat studii asupra aborigenilor. În cartea sa „Aboriginal
Men of High Degree”, Elkin scrie că deși sosirea lui nu fusese anunțată de vreun mesager, de
tobe sau de semnale cu fum, sătenii din fiecare așezare erau pregătiți pentru sosirea lui, știau
de unde vine și care era scopul călătoriei sale în sălbăticie. Ori de câte ori antropologul auzea de
un caz în care un aborigen pretindea că ar fi obținut informații personale în mod telepatic,
dintr-un sat îndepărtat, el investiga acel caz concluzionând că afirmațiile erau reale. Fie că
informația viza moartea unui părinte, nașterea unui nepot sau reușita unei vânători,
cunoașterea evenimentului de către recetor era în deplin acord cu realitatea petrecută.

Teste
Testele de laborator au indicat o serie de fapte interesante privitoare la condițiile în care
funcționează telepatia și, în general, toate fenomenele Psi verificabile. Distanța pare să nu aibă
nici un fel de efect asupra telepatiei sau a clarviziunii. Rezultate la fel de remarcabile au fost
obținute și când receptorii se aflau la un metru distanță de agent sau când subiecții erau
separați de distanțe de sute de kilometri. Doctorul S.G. Soal, cercetător britanic care a
întreprins vaste teste cu „cititorii de minți”, scria:

„În comunicarea telepatică, personalitatea sau legăturile dintre personalități sunt ceea ce
contează și nu separarea fizică a corpurilor. La aceasta ne-am putea aștepta, pe baza
presupunerii că toate creierele au o localizare spațială și o extensie în spațiu, dar mințile nu
sunt deloc entități spațiale… trebuie să considerăm creierele ca puncte focale în spațiu, în
care mintea produce maifestări fizice prin interacțiunea ei cu materia”.
Parapsihologii au stabilit că atitudinea receptorului are o mare importanță în obținerea unor
scoruri ESP ridicate. S-a demonstrat că aceia care cred în puterile lor Psi au performanțe net
superioare scepticilor sau celor ce consideră fenomenul un nonsens.

Deși personalul laboratoarelor de parapsihologie trebuie să creeze și să încurajeze o atmosferă

amicală, veselă, fenomenele Psi par să dea cele mai bune rezultate în condițiile pe care doctorul
Jan Ehrenwald le definește ca fiind „o stare de nonfuncționalitate psihologică”. Denumind
starea de pregătire Psi „funcție minus”, Ehrenwald crede că „o condiție necesară pentru
funcționarea telepatiei este o stare de nonfuncționalitate sau de deficiență, precum pierderea
sau întunecarea conștiinței (în somn, hipnoză, transă, febră mare, defecțiuni cerebrale)”.

Cercetătorii fenomenelor Psi se confruntă cu un alt risc atunci când sunt implicați în
laboratoare, în studii pe termen lung asupra unui receptor: efectele de deconectare în ESP, ce
pot fi generate pur și simplu de plictiseală față de metoda de testare. Exercitarea abilităților Psi
epuizează energia parapsihică și chiar performerii redutabili obțin rezultate mai bune atunci
când sunt odihniți. De îndată ce caracterul de noutate al testului nu mai solicită interesul
subiecților, este deviat spre altceva și, aparent, la fel se întâmplă și cu capacitățile ESP. Este
dificil de forțat declanșarea unor fenomene Psi în laborator, pentru experimentele controlabile
și repetabile solicitate de știința oficială.

Este interesant de notat faptul că, în general, bărbații sunt mai eficienți ca agenți/emițători, iar
femeile ca receptori/destinatari. Acest lucru pare să se aplice cazurilor spontane de telepatie
sau altor funcții Psi, ca și rolurilor asumate în condiții de laborator.
Telepatia în experimentele Sinclair
În 1930, romancierul Upton Sinclair (1878-1968) a publicat o consemnare a experimentelor în
privința desenelor transmise telepatic, desfășurate împreună cu soția și cumnatul său, R.I.
Irwin. Doamna Sinclair a fost întotdeauna destinatarul, iar când Irwin a fost
agentul/expeditorul, a transmis informații la peste 60 km depărtare. Agentul trebuia să facă o
serie de desene ale unor obiecte simple precum un cuib cu ouă, o floare sau un copac și să
închidă fiecare desen într-un plic opac. La momentul stabilit sau mai târziu, doamna Sinclair se
întindea pe o canapea și permitea corpului și minții să intre într-o stare de totală relaxare.
Curând, experiența a învățat-o că alte niveluri ale minții încercau să „ghicească” desenul și prin
urmare adesea împiedicau apariția informațiilor autentice care veneau de la un nivel mai
profund al cunoașterii.

Doamna Sinclair aprecia că, pentru rezultate ideale, o persoană trebuie să-și dezvolte abilitatea
de a-și ține în frâu conștiința, fără vreun sentiment de constrângere, fără a dezvolta vreo idee
sau a se gândi la ceva, ca de pildă la o petală de floare. Nu trebuie să permită asocierile de
noțiuni și, mai presus de orice, nu trebuie să se gândească la experiența în sine. E necesară
atingerea unei stări de totală relaxare a minții și a corpului.

Este dificil de măsurat succesul unor astfel de teste cu desene, fiindcă, adesea, o idee asociată
cu schițele respective ar putea apărea în minte, în loc de desenul real. În cadrul experimentelor
Sinclair, din 290 de desene, 65 au fost considerate reușite, 155 parțial reușite și 70
eșecuri. Profesorul William McDougall (1871-1938), membru al Societății Regale și un strălucit
pionier americano-britanic al parapsihologiei spunea despre experimentele Sinclair, cu „radioul
lor mental”, că gradul de succes și condițiile testelor erau de așa natură încât nu puteau fi
respinse, ci ar fi trebuit acceptate ca dovadă a „unui alt mod de comunicare”, inexplicabil în
prezent în termeni științifici recunoscuți.

Experimente rusești
Recunoscând existența telepatiei, mulți parapsihologi au ajuns să fie interesați să demonstreze
că, departe de a fi un simplu „radio mental”, telepatia trebuie să fie de fapt un soi de radiație
electromagnetică, putând fi măsurată și înțeleasă. În special parapsihologii ruși au fost
preocupați de demistificarea telepatiei și, în sens mai larg, a ESP. În anii ’20, Vladimir M.
Behterev a lucrat cu subiecți care au fost hipnotizați și închiși într-o încăpere izolată
electromagnetic, numită cușcă Faraday. Cușca Faraday (după numele inventatorului) este o
cutie de orice formă sau mărime, realizată numai din metal. S-a dovedit teoretic și practic,
faptul că undele radio nu penetrează o astfel de cutie, intervenind așa-numitul fenomen de
“ecranare”, deci de blocare a lor când emițătorul radio se afla în interiorul acestui dispozitiv.
Hipnotizatorul, care se afla într-o cameră separată, sugera mental subiectului să execute
anumite sarcini. Acest experiment a fost atent planificat, astfel încât ușa camerei de izolare să
se poată deschide și închide fără știința subiectului sau a hipnotizatorului. Atât timp cât
subiectul era “ecranat” electromagnetic de hipnotizator, niciuna dintre sugestiile telepatice nu
era urmată. Când ușa era deschisă însă, subiectul răspundea cu precizie comenzilor primite.
Totuși, vom vedea mai jos ce rezultate au avut alte experimente din anii ’60 legate de telepatia
din cușca Faraday.

Acestea și alte experimente (unul vizând chiar încercarea de direcționare a semnalelor

telepatice prin intermediul unei oglinzi metalice) au părut să confirme ipoteza că în esență,
telepatia avea un caracter electromagnetic. Această școală a parapsihologiei rusești s-a aflat
sub influența neurofiziologului italian F. Cazzamalli, ale cărui concuzii indicau tot caracterul de
undă electromagnetică al semnalelor telepatice. Experimentele lui Cazzamalli, efectuate în anii
’20, au fost criticate în mai multe rânduri, căci nu s-ar fi desfășurat sub un control strict.

Chiar și după ce noile experimente au fost realizate, unul dintre elevii lui Behterev, Leonid L.
Vasiliev (1891-1966), a pus la îndoială această teorie, dând publicității rezultatele propriilor
experimente. Primele experimente ale lui Vasiliev au vizat tot subiecți voluntari și hipnotizatori,
dar preocuparea lui n-a fost să solicite răspunsuri la sugestiile hipnotizatorilor prin mijloace
telepatice, ci să inducă însăși starea de transă prin folosirea telepatiei.

Subiectului i se oferea o minge de cauciuc umflată, atașată printr-un furtun la un dispozitiv de

înregistrare sensibil la presiune. El a fost apoi instruit să strângă mingea în palmă. Aceste
contracții erau înregistrate sub forma unor maximuri, pe un grafic care se deplasa. Când
subiectul era hipnotizat, contractiile ritmice se opreau, iar vârfurile nu mai apăreau pe grafic.
Subiectul și hipnotizatorul erau despărțiți de doi pereți. Camera dintre ei găzduia echipamentul
de înregistrare și tehnicienii care supervizau experiența. Timpul pentru fiecare tentativă de
hipnoză telepatică era determinat prin folosirea unei roți de ruletă, fiind astfel ales complet
întâmplător.
În 1932, Vasiliev a avut șansa să descopere trei subiecți extrem de sensibili cu care scopul
hipnozei la distanțe mari ar fi putut fi atins. Când hipnotizatorului i se cerea să inducă o stare de
transă persoanei pe care nu o putea vedea, el era capabil să realizeze acest lucru. Ulterior,
instruit să scoată subiectul din transă, hipnotizatorul era din nou capabil să realizeze aceasta,
prin forța voinței, fără să vină deloc în contact cu subiectul, pe parcursul întregului test.

Pe măsură ce seria de experimente continua, au apărut câteva probleme neprevăzute. După

mai multe încercări, subiecții au devenit atât de obișnuiți cu mediul înconjurător și cu pregătirile
pentru test încât intrau automat în transă. Asemenea cazuri de autohipnoză nu sunt
neobișnuite, chiar și atunci când hipnotizatorul nu încearcă să inducă starea de transă prin
telepatie. Dar și când acest lucru se întâmpla, efectul unui impuls telepatic era izbitor. Un
subiect putea fi plasat în stare de transă de două-trei ori mai rapid atunci când hipnotizatorul
încerca să trimită un semnal telepatic, decât atunci când se permitea producerea autohipnozei.
Odată cu continuarea testelor, cu același subiect, a devenit tot mai dificilă scoaterea lui din
starea de transă prin folosirea telepatiei. Totuși, telepatia juca încă un rol, căci hipnotizatorul
putea readuce temporar subiectul în stare de veghe, înainte ca acesta să cadă iar în transă.

Fiindcă aceste rezultate au fost foarte consistente, Vasiliev a reușit să creeze teste și mai
interesante. El a pus subiecții în camere complet izolate de orice formă de radiație
electromagnetică. În cadrul acestui test, subiecții răspundeau exact cum o făceau și fără scutul
protector, contrazicând rezultatele altor experimentatori sovietici. Experimentele strict
controlate ale lui Vasiliev au arătat că telepatia însemna mai mult decât unde electromagetice.
Un fizician rus, V. Arkadev, a susținut opiniile lui Vasiliev, precizând că intensitatea undelor ce
puteau fi emise de curenții electrici din creier este atât de redusă încât disiparea se produce
foarte aproape de craniu. Deși s-a dovedit că radiația electromagnetică poate afecta sistemul
nervos central, undele electromagnetice generate de curenții electrici care înconjoară constant
omul modern sunt de intensitate mult mai mare decat orice fel de radiație electromagnetică pe
care o poate produce creierul.

Aceste rezultate contradictorii nu au fost încă explicate, dar savanții din fosta URSS și
cercetătorii Psi s-au îndepărtat ulterior de teoria potrivit căreia semnalele telepatice ar fi unde
electromagnetice. Chiar mai mult decât în alte întreprinderi stiintifice, parapsihologii trebuie să
elimine din concepțiile lor toate prejudecățile. Este posibil ca starea creierului unui cercetător
să aibă un efect la fel de puternic asupra subiectului ca și un semnal telepatic intenționat.
Primele experimente sovietice au relevat că telepatia era probabil un fenomen cu caracter
electromagnetic pentru ca investigatorii, influențați puternic de italianul Cazzamalli, doreau sau
se așteptau să dovedească asta. Un prejudiciu care nu poate fi separat de minte ar putea
constitui un factor decisiv în orice experiment, implicând fenomenele parapsihice. Aceste
posibilități nu fac decât să adauge dificultăților legate de derularea experimentelor, dar nu
trebuie ignorate.

Cercetările asupra naturii telepatiei continuă în laboratoarele de parapsihologie din toată

lumea. Deși telepatia este considerată în general o “citire a minții”, cercetătorii Psi au comentat
că acele cazuri de telepatie întâlnite în laborator implică rareori perceperea reală a gândurilor
altei persoane. Uneori, informațiile pe care receptorul le primește de la agent nu par să fie
situații de comunicare de la minte la minte, ci, mai curând, exemple de clarviziune. Din nou,
trebuie reamintit, că există importante “întrepătrunderi” între un fenomen psihologic și altul.

Alte exemple de cazuri

Așa cum spuneam și mai sus, de multe ori, telepatia nu se manifestă chiar în stare pură; ea se
îmbină, în cadrul aceluiași eveniment, cu alte fenomene de percepție extrasenzorială, cel mai
adesea cu clarviziunea, dar nu numai cu aceasta.

Dificultatea diferențierii clarviziunii de telepatie apare în numeroase cazuri. Reproducem în

acest sens un caz din celebra carte “Phantasms of Living” (“Fantasme ale viului”), publicată în
1882 de Edmund Gurney, Frederick Myers si Frank Podmore, pentru că este una dintre primele
cărți care au încercat și au reușit să legitimeze fenomenele paranormale, motiv pentru care este
citată adesea:

“Mergeam pe un drum de țară la A. unde locuiau părinții mei. Citeam o carte de geometrie,
un subiect puțin propice să provoace fantasme sau fenomene morbide, când deodată am
văzut o cameră a casei noastre, cea pe care o botezasem Camera Albă, și pe mama mea
întinsă pe jos, aparent moartă. Viziunea a persistat câteva minute, timp în care tot ceea ce
mă înconjura a părut să pălească și să dispară; dar, pe măsură ce viziunea se estompa,
peisajul revenea, mai întâi neclar, apoi tot mai net.
Nu mă puteam îndoi de realitatea viziunii și, în loc să mă duc direct acasa, m-am dus
imediat la medicul nostru. Acesta m-a însoțit acasă la noi, punându-mi pe drum întrebări la
care nu puteam răspunde, deoarece mama mea era aparent foarte bine atunci când
părăsisem casa.
L-am condus pe medic direct în Camera Albă unde a găsit-o pe mama lungită pe jos, ca în
viziunea mea. Totul era exact, până în cele mai mici detalii. Ea suferise o criză cardiacă și și-
ar fi putut da sufletul dacă nu venea medicul la timp”.
Din acest caz, reiese că telepatia a lucrat mână în mână cu clarviziunea.

Iată un alt caz furnizat de parapsihologul Douglas Scott-Rogo:

“Tocmai vizitasem un bolnav și coboram scara când, brusc, am avut impresia că fiica mea de
patru ani căzuse pe pavajul pietros al casei mele și se rănise. Curând după această primă
impresie, ca și cum o cortină care-mi ascundea spectacolul se ridica încet, mi-am văzut
copilul culcat pe jos, cu bărbia sângerând, dar nu-i auzeam strigătele. Viziunea s-a șters
brusc, dar i-am păstrat amintirea. Am notat ora și mi-am continuat vizitele la domiciliu.
Revenind acasă, mi-am surprins considerabil familia descriind accidentul și menționând ora
exactă la care acesta într-adevăr se produsese”.
Iată și un caz al anilor ’60 din România, relatat de Maria M., o femeie de la țară, din județul
Dâmbovița. Aceasta prășea porumbul, când, pe la orele 11 s-a oprit din muncă pe neașteptate,
a plecat acasă, s-a îmbrăcat de oraș, s-a dus la gară și a luat primul tren spre București, unde se
afla soțul ei care muncea ca zidar pe unul din șantierele capitalei. Ajunsă în București, femeia s-
a dus direct la gazda unde locuia soțul ei și l-a găsit pe acesta într-o stare extrem de gravă,
aproape în comă, cauzată de o afecțiune epidemică pe fond de epuizare. A chemat serviciul de
salvare, l-a transportat de urgență la spital, doctorii spunându-i că dacă nu l-ar fi spitalizat până
cel târziu în seara aceleiași zile, pacientul ar fi putut muri.

Un caz cu oameni celebri

În cartea sau autobiografică “The Invisible Writing”, scriitorul maghiar Arthur
Koestler povestește un episod paranormal al cărui protagonist fusese cu ani în urmă și care a
avut pentru el urmări grele de semnificații.

Koestler participase în calitate de corespondent al ziarului englez News Chronicle la războiul civil
spaniol și fusese făcut prizonier de către trupele naționaliste ale lui Franco. Faptul că el
aparținea partidului comunist nu-i ușura, desigur, situația și nici nu-i sporea posibilitățile de
supraviețuire. A petrecut în carceră o suta de zile și oricare dintre ele ar fi putut fi ultima.
Koestler scria:

“În această situație, omul tinde să-și caute mângâiere în metafizică”. I-a venit atunci în
minte un pasaj din cartea “Casa Buddenbrook”, capodopera lui Thomas Mann, mai precis
episodul în care Thomas Buddenbrook își dă seama că i se apropie moartea și simte un
impuls neașteptat de a căuta în bibliotecă o cărticică, și anume un studiu al lui
Schopenhauer, în care moartea este descrisă nu ca un eveniment definitiv și final, ci ca o
trecere de la un stadiu de existență la altul, ca o reintegrare în unitatea cosmică. În cartea
lui Thomas Mann, acel pasaj suna așa: “O voluptate profundă puse stăpânire pe simțurile
sale, o atracție nedefinită, stranie, blândă… Nimic nu îl mai împiedică să dobândească
eternitatea”.
Koestler mai adăuga: “Amintirea acestui pasaj mi-a oferit consolarea de care aveam nevoie în
acele momente”.

Koestler a fost apoi eliberat prin Crucea Roșie Internațională și și-a reluat viața obișnuită. După
câtva timp, însă, a simțit nevoia să-i scrie lui Thomas Mann; nu avusese niciodată ocazia de a-l
întâlni, dar voia acum să îi mulțumească pentru mângâierea pe care cuvintele lui i-o aduseseră
în clipele în care își văzuse moartea cu ochii. În scrisoarea sa Koestler menționa și titlul studiului
lui Schopenhauer: “Despre moarte și despre raportul ei cu indestructibilitatea ființei noastre în
sine”.

Thomas Mann i-a răspuns imediat și i-a spus că în cei 40 de ani de cât trecuseră de când scrisese
“Casa Buddenbrok” nu mai deschisese cărțulia lui Schopenhauer. Însă, în ziua când urma să-i
sosească scrisoarea lui Koestler, el tocmai ședea în grădină și brusc a simțit impulsul de a o
reciti. S-a ridicat, deci, și a intrat în casă pentru a lua cartea din bibliotecă, dar în același timp a
sunat clopoțelul. Era poștașul care îi aducea chiar scrisoarea lui Koestler!
De atunci, Koestler a devenit extrem de interesat de fenomenele paranormale. A avut ocazia
chiar să treacă prin câteva întâmplări stranii, așa că a scris și o carte numită “Rădăcinile
întâmplării”.

Cartelele Zener
Cu siguranța ați văzut scene cu aceste cartele folosite în filme pe teme paranormale, precum:
“Red Lights” (2012), “The Gift” (2000) sau “Ghostbusters” (1984).

O caracteristică a telepatiei este aceea că se transmit mai ușor imagini decât idei. Aceasta
concluzie a fost formulată prima dată de parapsihologul american J. B. Rhine și confirmată de
cercetările ulterioare.

Americanul Joseph Bank Rhine (1927-1965) este cel care, în epoca noastră, a impus telepatia ca
fenomen parapsihologic, introducând totodată în cercetarea parapsihologică metode științifice,
printre care studiul cantitativ și statistica matematică. Cu privire la telepatie nu se pot trece cu
vederea cercetările sale cu cartelele Zener. Karl Zener a fost un coleg de-al său de
la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord, care la solicitarea lui Rhine de a-i desena
câteva figuri geometrice diferite, astfel încât să nu poată fi confundate în transmiterile
telepatice, a pus la punct un set de cinci “cărți” (după modelul cărților de joc) sau “cartele”,
având fiecare imprimat câte unul dintre semnele: cerc, pătrat, stea în cinci colțuri, trei linii
ondulate paralele, cruce. Un pachet de asemenea cărți cuprinde câte cinci bucăți pentru un
simbol, în total 25. În varianta inițială, agentul se concentrează succesiv asupra cărților
(amestecate aleatoriu), iar agentul receptor (percipientul) încearcă să ghicească simbolurile
transmise. Desigur, cei doi se află la distanță, fără posibilități de comunicare normală.
Probabilitatea ca percipientul să ghicească din pură întâmplare este de 1/5; când rezultatele
depășesc semnificativ această probabilitate, se poate afirma că fenomenul telepatiei s-a
produs.

CARTELELE ZENER
“Experimentul Nautilus” realizat de marina americană, în cel mai tainic secret la vremea
respectivă, a consacrat valabilitatea metodei de transmitere a mesajelor prin imagini, precum și
capacitățile uimitoare de care pot da dovadă unii oameni în această direcție. În anul 1959, la
bordul submarinului atomic Nautilus a fost îmbarcat un personaj misterios, a cărui existență a
fost secretă pentru cei mai mulți dintre membrii echipajului, nava deplasându-se până la o
distanță de 2000 km de la baza de lansare Friendship, Maryland – S.U.A. De la acea bază se
transmiteau telepatic, de către o altă persoană, mesaje pentru agentul percipient aflat la mare
adâncime, în submarin, uneori chiar sub calota de gheață antartică. Personajul receptor primea
de doua ori pe zi, la termene prestabilite sau aleatorii, mesaje prin intermediul cărților Zener.
Mesajele constau în transmiterea într-o anumită ordine și apoi aranjarea în diverse configurații
a cunoscutelor cartele. Rezultatele au fost date publicității abia peste doi ani, în 1960,
accidental! Ele au atestat un procentaj de reușită atingând uneori nivelul de 70-72%, ceea ce
dovedește o mare valoare a experimentului științific.

Stimulați de performanța americanilor, sovieticii au realizat și ei un experiment oarecum

asemănător, ale cărui rezultate au fost superioare procentului de 72%. Acest experiment a
confirmat o altă caracteristică a telepatiei, și anume, viteza superluminică, instantanee, a
transmiterii mesajelor, viteza care fusese presupusă ceva mai înainte de cercetători de alte
naționalități. În anul 1966, parapsihologul Iuri Kamenski, cunoscut pentru serioasele sale
cercetări în domeniul telepatiei, găsește într-o zi, nu printre cei invitați pentru selecție, ci
printre cei invitați pentru asistență și publicitate, pe ziaristul Karl Nikolaev, dotat nu numai în
meseria sa, dar și pentru telepatie. După câteva teste de rutină, l-a trimis la Novosibirsk (la
3.200 km de Moscova), el rămânând în capitală, pentru o transmisie telepatică. Savantul
transmitea, iar ziaristul era folosit pe post de percipient. Succesul a fost mai mare decât
așteptările, depășind nu numai procentul amintit, dar penetrându-se și “cușca lui Faraday”.
Undele telepatice, fiindcă este totuși vorba despre unde, penetrează fără nici o dificultate
pereții unei asemenea cuști, cu aceeași viteză superluminică. Ziaristul a recepționat
instantaneu, identificând corect 6 imagini de obiecte din 6 transmise și 12 cartele Zener din 20.
Testul s-a repetat și pe distanța Moscova – Leningrad și s-au obținut rezultate similare
îmbucurătoare.

Recordul de distanță aparține astronautului Edgar Mitchel, aflat pe Lună, în anul 1971, cu nava
Apollo 14, care era în legătură cu patru corespondenți de la baza cosmonautică de pe Pământ,
încercare încununată de asemenea de succes.

Telepatia între om și animal/plantă

Dar telepatia funcționează nu numai între oameni, ci și între om și animal/plantă, ba chiar și
între animale, după cum susțin cercetători avizați.

În anul 1910, la Moscova, savantul Behterev despre care am amintit și anterior, a experimentat
cu dresorul Durov și câinele acestuia, Mars. La cererea asistenței i s-a solicitat lui Durov să-și
trimită câinele prin comandă mentală într-una dintre camerele învecinate și să aducă în gură o
carte de telefon. Dresorul a luat capul câinelui în palme și l-a privit adânc în ochi. După un timp,
câinele și-a retras capul din mâinile omului și a plecat în camera învecinată. S-a ridicat pe labele
de dinapoi și a căutat pe două mese, găsind cartea abia pe a treia. A prins-o în gură și a adus-o
stăpânului. Ședințele de această factură s-au repetat în public, iar rezultatele au fost din nou
încununate de succes.

Ziarul englez “The Times”, din 21 iulie 1904 publica scrisoarea unui anume Rider Haggard
referitoare la câinelefiicei sale, mort în împrejurări ciudate. El a visat ca unul dintre câinii
acesteia zăcea într-o apă și îi comunica faptul că este pe moarte. Dimineața a sesizat lipsa
câinelui de acasă, dispărut de câteva zile. A început căutarea lui și i s-a găsit cadavrul în hățișul
de la marginea râului din apropiere, iar mai apoi a fost găsită și zgarda lui pe podul de cale
ferată de peste râu. Concluzia a fost că animalul a fost lovit de tren și aruncat de pe pod în apă,
unde și-a găsit sfârșitul, nu înainte de a cere ajutorul prietenului său, omul, în condițiile mai sus
descrise. Acesta este un caz de telepatie spontană. Pe când cel precedent este de transmisie
telepatică și profesionistă, comandată.

Dar omul poate comunica și cu plantele. Despre acest caz am mai amintit într-un articol.
Criminologul american Cleave Backster a legat senzori pe o plantă decorativă din laborator și a
atins-o cu țigara aprinsă; planta a început să reacționeze înfricoșată, înainte de a fi atinsă, chiar
în momentul când lui Backster i-a ventit ideea respectivă. Ulterior, experiența a fost repetată,
de el și de alții, cu același rezultat.

Telepatia și invențiile
Cât de departe poate ajunge acest efect telepatic? Suntem întrețesuți cu cei din jur. Probabil că
ne putem interconecta între noi, într-un fel de mare minte colectivă. În viitor, când telepatia va
trece de stadiul de “ciudățenie a științei”, probabil că o vom putea controla și îi vom găsi
întrebuințări practice.

Se spune că atunci când doi indivizi meditează împreună, apoi pleacă fiecare pe drumul lui, o
lumină proiectată brusc în ochii uneia va provoca un șoc identic al undelor cerebrale la cealaltă
persoană, în 25% din cazuri. Institutul HearthMath a evidențiat faptul că atunci când trăim
împreună, lucrăm împreună, sau avem afinități între noi, începem să ne sincronizăm undele
cerebrale, pulsațiile inimii, precum și alte semne vitale. Un doctor pe nume William Braud a
descoperit că o persoană nervoasă poate fi calmată prin influența de la distanță. O persoană
neatentă și-ar putea îmbunătăți concentrarea doar prin faptul că o altă persoană se gândește la
ea de la distanță.

Un articol din septembrie 2010 apărut în revista Weird reda un dialog între Kevin Kelly și Steven
Johnson cu privire la un fenomen pe care ei îl numeau “conștientul colectiv”. Un număr uriaș de
invenții apare simultan în mintea mai multor indivizi, ca și cum ar fi folosit același câmp
energetic pentru a gândi. Pe măsură ce în acel câmp energetic sunt introduse idei noi, ele devin
brusc disponibile pentru toată lumea. Cam ca o rețea de socializare.
“Steven Johnson: Calculul integral și diferențial, bateria electrică, telefonul, locomotivă cu
abur, radioul, toate aceste lucruri au fost descoperite de mai mulți inventatori care lucrau în
paralel, fără să știe unul de celălalt.
Kevin Kelly: Este uimitor faptul că mitul geniului singuratic a durat atât de mult, de vreme ce
invențiile simultane au constituit întotdeauna regula și nu excepția. Antropologii au arătat
că aceleași invenții au tins să apară în preistorie cam în aceeași perioadă, cam în aceeași
ordine, în culturi și pe continente diferite, care n-au avut cum să fi luat contact una cu alta.
De exemplu, ideile lui Gregor Mendel cu privire la genetică au fost formulate în 1865, dar ele
au fost ignorate timp de 35 de ani deoarece erau prea avansate. Nimeni nu le putea
accepta. Apoi când “mintea colectivă” a fost pregătită, iar ideea sa era doar la un pas, trei
savanți care lucrau independent au redescoperit opera sa, cam la un an distanță unul de
celălalt.”
Într-un articol semnat de Malcom Gladwell, publicat de ziarul The New Yorker, se revelează
faptul că acest fenomen este mult mai frecvent decât se crede. Din 1922, 148 descoperiri
științifice majore au fost înregistrate ca având loc aproape simultan.
“Acest fenomen de descoperire simultană – ceea ce cercetătorii care studiază istoria
științelor denumesc prin “descoperire multiplă” – , s-a dovedit a fi foarte frecvent. Una
dintre primele liste complete de multiple a fost alcătuită de William Ogburn și Dorothy
Thomas în 1922, aceștia găsind 148 descoperiri științifice importante pe model multiplu.
Newton și Leibnitz au descoperit, separat, calculul integral și diferențial. Charles Darwin și
Alfred Russel Wallace au descoperit, separat, evoluția. Trei matematicieni au “inventat”
fracțiile zecimale. Oxigenul a fost descoperit de Joseph Priestley în Wiltshire, în 1774, și de
Carl Wilhelm Scheele, în Uppsala, un an mai devreme. Fotografia color a fost inventată în
același timp de Charles Cross și Louis Ducos du Hauron, în Franța. Logaritmii au fost
inventați de John Napier și Henry Briggs în Marea Britanie, și de Joost Burgi în Elveția. “Au
existat patru descoperiri independente ale petelor solare, toate în 1611, și anume, de către
Galileo, în Italia, Scheiner în Germania, Fabricius în Olanda și Harriott în Anglia”, notau
Ogburn și Thomas, continuând: “Legea conservării energiei, atât de importantă pentru
știință, a fost formulată de patru ori, independent, în 1847, de către Joule, Thomson, Colding
și Helmholz. Legea fusese anticipată de către Robert Mayer în 1842. Se pare că au fost cel
puțin șase inventatori diferiți ai termometrului și nu mai puțin de nouă pretendenți pentru
inventarea telescopului. Mașinile de scris au fost inventate simultan în Anglia și în America,
de câteva persoane din aceste țări. Se pretinde că nava cu abur ar fi descoperirea
“exclusivă” a lui Fulton, Jouffroy, Rumsey, Stevens și Symmington”.”
Doctorul Erwin Laszlo spune referitor la frecvența cu care acest fenomen apare în istorie că
marile descoperiri din cultura clasică ebraică, grecească, chineză și indiană au apărut aproape în
același timp (între anii 750 și 399 î. Hr.) la persoane care nu comunicau între ele.

Telepatia și câmpurile morfice

Doctorul Rupert Sheldrake a făcut o serie de experimente interesante care atestă că toate
ființele accesează o bancă de informații comună. Într-unul din experimente, Sheldrake a dat
spre rezolvare un puzzle dificil unui grup de persoane selectate în mod aleator și a cronometrat
rezolvarea acestuia. Apoi, soluția a fost făcută public într-o emisiune britanică de mare
audiență. Aproape două milioane de oameni au văzut realizarea acelui puzzle. După această
emisiune, Sheldrake a oferit puzzle-ul unor noi grupuri din Europa, Africa, America. Acei oameni
nu văzuseră emisiunea respectivă, nici nu cunoșteau acel model de puzzle, și cu toate acestea,
ei au găsit răspunsul mult mai repede decât primul grup de test.

Doctorul Paul Pearsall a scris peste 200 de articole de specialitate și 18 best-seller-uri cu privire
la transplantul de organe. Conform studiilor sale pe pacienții care au primit transplant de
organe, mai ales în cazul transplantului de inimă, aceștia au dobândit o dată cu transplantul
amintiri și comportamente care aparțineau personalității donatorului.

Dacă natura noastră este holografică, atunci se explică faptul că personalitatea noastră șade în
fiecare organ.

Co-Intelligence Institute prezintă un sumar detaliat al experimentelor pe care Sheldrake fie le-a
efectuat el însuși, fie le-a compilat în impresionantele sale studii cu privire la conceptul de
“conștient colectiv”.

“Într-un experiment, biologul britanic Rupert Sheldrake a luat trei poezii japoneze scurte,
asemănătoare, prima – un amestec lipsit de sens de cuvinte japoneze fără legătură între ele,
a doua – o poezie nouă, iar a treia – o poezie tradițională, cunoscută de milioane de
japonezi. Nici Sheldrake, nici elevii britanici pe care i-a pus să învețe aceste poezii, nu știau
care este una și care este cealaltă, și nici nu cunoșteau limba japoneză. Poezia învățată cel
mai ușor s-a dovedit a fi aceea care era deja binecunoscută japonezilor.
Experimentul nr. 1: În anii 1920, psihologul William McDoougall, de la Universitatea
Harvard, a efectuat experiențe timp de 15 ani, în care cobaii învățau să iasă dintr-un vas.
Prima generație de cobai a comis o medie de 200 de greșeli înainte să învețe să iasă; ultima
generație a greșit doar de 20 de ori.
Experimentul nr. 2: În cursul eforturilor ulterioare de a reproduce experimentele lui
McDougall în Australia, cobaii similari au făcut mai puține greșeli, de la bun început.
Generațiile următoare s-au descurcat chiar mai bine, chiar dacă nu erau urmașii cobailor
dinainte.
Experimentul nr. 3: În anii 1920, în Southampton, Anglia, o pasăre numită pițigoi albastru a
descoperit că putea desface capacele de la sticlele de lapte, lăsate în pragul ușii, și să bea
smântână de deasupra. Curând, această abilitate a apărut la pițigoii albaștri pe o rază de
150 km, un detaliu ciudat, deoarece aceștia zboară rareori mai mult de 20 de km… Obiceiul
s-a răspândit tot mai repede până în 1947, când devenise frecvent în Marea Britanie,
Olanda, Suedia și Danemarca. Ocupația germană a întrerupt livrările de lapte în Olanda
timp de opt ani, cu cinci ani mai mult decât durata de viață a unui pițigoi albastru. Apoi, în
1948, a reînceput livrarea de lapte. Doar în câteva luni, pițigoii albaștri de pe întreg teritoriul
Olandei se înfruptau deja din smântână.
Experimentul nr. 4: Pe la începutul anilor 1960, psihiatrii dr. Milan Ryzl din Praga și dr.
Vladimir L. Raikov din Moscova, și-au hipnotizat subiecții să creadă că erau reîncarnările
unor personaje istorice. Acești subiecți au dezvoltat talente asociate cu alter-ego-urile lor.
Un subiect căruia i se spusese că este artistul Rafael a avut nevoie doar de o lună pentru a-și
dezvolta talentul creativ, până la standardul unui bun desenator.
Experimentul nr. 5 este puzzle-ul lui Sheldrake, despre care deja s-a discutat.
Experimentul nr. 6: Psihologul dr. Arden Mahlberg din Madison, Wisconsin, a creat o
variantă a codului Morse care n-ar fi trebuit să fie mai greu de învățat decât varianta
standard. Subiecții au învățat mult mai repede codul real, decât codul inventat, fără să știe
care e unul și care e celălalt. Experimentul nr. 7: Gary Schwarz, profesor de psihologie la
Harvard, a selectat 24 de cuvinte uzuale din trei litere în imba ebraică și 24 de cuvinte rare,
toate din Vechiul Testament, toate în scrierea ebraică. Pentru fiecare cuvânt, el a creat “o
versiune de-a valma” (cum ar fi în engleză să scrii “odg” în loc de “dog”). [Printre
participanții fără cunoștințe de ebraică] nu numai că încrederea în corectitudinea
presupunerii lor era semnificativ mai mare în cazul cuvintelor reale, decât cu privire la
cuvintele greșite (indiferent de subiecte, cuvinte sau experimente), dar cuvintele obișnuite
au dobândit scoruri mai mari de încredere, decât cuvintele mai rare.”
Experimentul lui Schwartz a fost de asemenea tratat în lucrarea
lui Combs, Holland și Robertson, “Sincronicitatea prin ochii științei, mit și șarlatanie”
(“Synchronicity: Through the Eyes of Science, Myth and the Trickster”) în anul 2000. Expresia
“câmpuri morfice” este propriul termen al lui Sheldrake.

“Schwartz a descoperit, după cum anticipase teoria lui Sheldrake, că studenții evaluau
cuvintele reale cu o încredere mult mai mare decat pe cele care fuseseră amestecate (cu
toate că ei nu ghiciseră sensul acestora). Mai mult, el a descoperit că rata de încredere era
de două ori mai mare pentru cuvintele care apar frecvent în Vechiul Testament, comparativ
cu cele care apar rareori. Ideea ar fi că aici cuvintele reale fuseseră învațate de nenumărate
persoane de-a lungul istoriei, formând astfel, puternice câmpuri morfice; cuvintele cele mai
frecvente fuseseră, desigur, văzute și citite de cele mai multe ori. S-au efectuat experimente
similare prin folosirea cuvintelor persane și chiar a codului Morse.”

Telepatia poate fi învățată

Având în vedere caracteristicile ei, telepatia poate fi și învățată, iar în cazul în care deja există
chiar într-un mic procent la un individ, aceasta poate fi îmbunătățită prin exerciții practice
adecvate. În cele ce urmează vom oferi câteva sugestii, preluate de la parapsihologi care le-au
experimentat.

În telepatie sunt imperios necesari cel puțin doi parteneri, emițătorul și receptorul. Observațiile
oamenilor de specialitate spun că între cei doi trebuie să existe afinități, trăsături comune de
caracter; cu cât compatibilitățile dintre ei sunt mai numeroase, cu atât rezultatele sunt mai
bune, ajungându-se la comunicări în adevăratul sens al cuvântului. Așa se explică de ce se
constată adesea în practică relații telepatice între părinți și copii, în special între mame și copii
mici (care durează uneori până la maturitate), între frați ori alte rude apropiate, dar și între soți,
iubiți, colegi de muncă, mentori și discipoli etc.

În cazul nostru, pentru a încerca inițial comunicarea de acest tip este necesar să vă alegeți de la
început un partener de care sunteți legat afectiv și să vă puneți de acord asupra unui grup de
cinci elemente ce urmează a fi vehiculate pe această cale. Ca semne simple, se recomanadă a fi
folosite literele A, B, O Z, W, iar ca cifre 4, 5, 6, 7, 8. De asemenea, s-a mai constatat că pentru
început se obțin rezultate mai bune când se comunică senzații gustative, provocate de o felie de
lămâie, o bomboană etc., mai ales dacă recipientui îi este foame.
Este de la sine înțeles că partenerii trebuie să fie situați departe în spațiu, astfel încât să nu
comunice senzorial între ei, sau cel puțin să fie în încăperi diferite.

La începutul experimentului este necesar să vă relaxați timp de 10-15 minute într-o poziție cât
mai comodă și respirând lejer, căutând să înlăturați orice gând din minte, pentru ca organismul
fiecăruia să fie odihnit și fără nici o idee preconcepută. Apoi emițătorul alege la întâmplare
(folosindu-se de un zar sau de o ruletă) un element dintre cele cinci stabilite anterior.

Să presupunem că elementul este un pahar dintr-o serie de cinci elemente. În momentul (fixat
dinainte de parteneri) începerii transmisiei telepatice, emițătorul privește cu atenție paharul,
încearcă să îl vizualizeze cât mai clar, se folosește și de celelalte simțuri, atingând și pipăindu-i
formele, îi apreciază netezimea și răcoarea, îl lovește cu unghia și încearcă să îl “proiecteze”
către receptor. Este mai bine ca proiecția să se facă ritmat, după cadența pulsului propriu al
emițătorului, sau dată de un metronom ori de o lumină intermitentă. Durata transmisiei
telepatice nu trebuie să fie la început mai mare de un minut și jumătate.

Receptorul trebuie să se afle într-o stare de receptivitate pasivă, de așteptare relaxată, cu ochii
închiși, așezat confortabil, și să nu facă eforturi de “a capta”. Dacă pe ecranul mental “îi
pâlpâie” mai multe imagini, va aștepta liniștit ca una dintre ele să se stabilizeze. Imediat după
încetarea transmisiei, el va descrie, cât mai liber cu putință, impresiile sale, urmând a fi
comparate cu obiectul-țintă. Este recomandabil ca un examinator neutru, în cunoștință de
cauză, să realizeze confruntarea dintre ceea ce s-a transmis și ceea ce a fost receptat.

Astfel de exerciții trebuie repetate în serii de cel puțin câteva zeci, iar rezultatele, prelucrate
statistico-matematic. Când numărul coincidențelor întâmplătoare (calculat probabilistic în
funcție de numărul de încercări) este depășit, se poate concluziona că într-adevar s-au efectuat
transmisii telepatice.

Pentru a vă face o imagine asupra fenomenului, iată de pildă un experiment realizat în 1979 și
comunicat de către parapsihologul Douglas Scott-Rogo: “Doamna Garett dormea într-o cameră,
după ce fusese conectată prin electrozi la un encefalograf. Când s-a stabilit că visează (pe
encefalograf apar traseele specifice viselor), un agent emițător aflat într-o altă cameră a
încercat să-i transmită imaginea unei măști indiene din metal aurit, care să se regăsească în
structura visului; ea a relatat că a visat o pictură albastră, un tablou “care seamănă cu un soare.
Este mult galben, fețele sunt puțin deformate, ca și cum ar fi obosite și dorm… era ceva din
aur”.”

Pentru copii, testarea și cultivarea aptitudinilor telepatice se poate face cu mai mult succes sub
forma unor jocuri individuale sau colective. Un astfel de “joc telepatic” este cel intitulat
“Scaunele telepatice”, pe care îl redăm în continuare.

Sunt necesare scaune numerotate, pentru fiecare dintre participanți. Pe biletelele de hârtie se
trec cifrele corespunzătoare de pe scaune; biletelele se împăturesc și se pun, amestecate, într-
un bol/cutie. Fiecare copil primește câte o foaie de hârtie și un creion. După aceea, jucătorii se
așază pe scaune și desemnează un emițător dintre ei. Acesta pune pe un dispozitiv audio o
melodie scurtă apoi alege la întâmplare un bilet din bol. Emițătorul este îndemnat să proiecteze
mental cifra înscrisă pe bilet (pe care numai el o vede) spre ceilalți copii. Aceștia, pe post de
receptori, înscriu pe foaia de hârtie cifra pe care cred că le-o transmite emițătorul. În momentul
în care muzica se oprește, toți arată cifra înscrisă. Se consemnează rezultatele și, fie se continuă
jocul un anumit timp și la final se adună rezultatele, fie se procedează la părăsirea jocului de
către câștigători, până când ultimului îi vine rândul să iasă din joc.

Exercițiile care se pot folosi pentru testarea și dezvoltarea abilităților telepatice sunt numeroase
și variate. În toate cazurile însă, cheia succesului constă în relaxare, vizualizare și practică
sistematică. Greșelile începutului nu trebuie să demobilizeze, deoarece, spre exemplu,
învățarea și scrierea alfabetului în copilărie a început cu greșeli și confuzii.

Subliniem cu toată seriozitatea că “învățarea și uzul în mod sistematic” al telepatiei trebuie să

se facă sub îndrumarea unor specialiști și în condiții de supraveghere medicală.