Ecuaţia venusiană

Sursa: https://clubenigma.ro/ecuatia-venusiana/

P oate că asocierea dintre civilizaţiile antice şi ştiinţă pare puţin exagerată pentru unii, însă
sistemele matematice superioare precum ecuaţia venusiană, dar şi numeroasele descoperiri
arheologice recente demonstrează indiscutabil nivelul înalt de cunoştinţe ştiinţifice care au
făcut posibile realizările impresionante din mileniile ce s-au scurs.
Aceste cunoştinţe erau atât de avansate încât unele dintre ele nu şi-au găsit nici astăzi o
explicaţie plauzibilă. Dar faptul că aceste informaţii au existat cu adevărat iar utilizarea lor nu
este doar rezultatul întâmplării, sunt aspecte ce se pot verifica cu uşurinţă.

Titanicele construcţii de la Baal’bek, Gizeh, Stonehenge, Tiahuanaco, Insula Paştelui, Machu

Pichu, Sacsayhuaman sau cele scufundate din Pacific şi Atlantic; picturile şi formele uimitoare
de la Nazca, Tassili N’Ajjer, Kori Taguei, Delamer, Lascaux, Altamira, Hoggar sau Val Camonica;
discurile cu cobalt din Baian Kara Ulla; stâlpul inoxidabil de la Delhi sau „maşinăria de la
Antikythera”, hărţile lui Piri Reis sau cele ale vikingilor; tăbliţele sumeriene; calendarul mayaş şi
ecuaţia venusiană, toate acestea – dar şi multe altele – EXISTĂ!

Uimitoarele realizări ale civilizaţiilor antice

Deşi vechi de milenii, construcţiile realizate de strămoşii noştrii încă mai stau în picioare şi
reprezintă şi astăzi unul dintre cele mai mari mistere arheologice din toate timpurile. Cu toate
că secretul a o bună parte dintre aceste monumente a fost deja dezlegat (sau cel puţin s-a găsit
o explicaţie plauzibilă a felului în care au fost ridicate), mai există şi acele construcţii pe care
arheologii şi arhitecţii din zilele noastre nu şi le pot explica. Un bun exemplu este Hadschar El
Guble – care cântăreşte aproximativ 2.200 de tone – şi care a fost urcat pe pante abrupte, pe o
distanţă de câţiva kilometrii.

Însă civilizaţiile antice nu s-au remarcat doar prin realizările lor arhitecturale. Strămoşii noştrii
aveau şi avansate cunoştinţe în domeniul astronomiei. De exemplu, mica stea Sirius B nu este
vizibilă cu ochiul liber; ea se învârte în jurul masivei stele Sirius A. Sirius B are nevoie de 50,09
ani pentru a efectua o rotaţie completă şi a fost descoperită „pentru prima dată” de astronomii
americani în 1960.

Dar, după cum constatau atât revista „Nature” cât şi televiziunea britanică, tribul Dogon din
Mali ştia de existenţa acestei stele de mai bine de 2.000 de ani. Înţelepţii tribului pot trasa cu
exactitate orbita planetei, iar strămoşii acestora au calculat că perioada de rotaţie a stelei în
jurul lui Sirius B este de 50 de ani. Însă partea cu adevărat stranie abia acum urmează: străbunii
din Dogon obişnuiau să spună despre Sirius B că este „mic şi greu”. Acest lucru putut fi
confirmat abia în anii 1960 – 1970 când radiotelescoapele americane au furnizat primele dovezi
care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cunoscute până în prezent. S-a
calculat că 1 cm³ din materia sa ar cântări aproximativ 50 de tone. Dacă tehnologia modernă
abia a reuşit, recent, să ofere date concrete despre structura stelei, atunci cum este posibil ca
cei din tribul Dogon să cunoască toate aceste detalii de milenii întregi?

Tribul Dogon nu este singura civilizaţie antică care ştia de existenţa stelei Sirius A. Sumerienii
deţineau, de asemenea, cunoştinţe avansate legate de Sirius A. Aceştia descoperiseră mica stea
încă din anul 4221 î.e.n şi o numeau Ninurta. Şi mai impresionant este faptul că egiptenii au
alcătuit un calendar extrem de complex al lui Sirius A ce se întinde pe o perioadă de 32.000 de
ani. Ciclurile anuale ale acestui calendar începeau în singura zi în care steaua putea fi observată
din Memfis: 19 iulie. Întrebările care se pun aici sunt: de ce nu au calculat egiptenii un calendar
bazat pe Soare (zeul Ra) al cărui ciclu putea fi observat mult mai uşor? De ce au ales să facă
toate acele calcule aproape imposibile pentru o stea pe care nu o puteau observa decât o
singură zi într-un an? Şi dacă într-adevăr erau fascinaţi de anumite formaţiuni de stele, de ce nu
au ales gigantul Sirius B şi şi-au concentrat eforturile pe Sirius A, mult mai mică?

Calendarul mayaş
Cunoştinţele matematice ale strămoşilor noştrii erau de-a dreptul impresionante. Mayasii
calculaseră, încă de acum două milenii şi jumătate, durata anului astronomic: 365,242,000 zile.
În anul 1980, calculatoarele electronice de la NASA au stabilit durata anului astronomic la
365,242,198 – diferenţa dintre calculul mayaşilor şi cel realizat de cercetătorii de la NASA este
mai mică de jumătate de secundă!

Civilizaţia maya folosea două calendare:

 Calendarul „venusian” bazat pe ciclul de 260 de zile şi alcătuit din 20 de semne distincte,
urmate de cifre de la 1 la 13.
 Calendarul „solar” alcătuit din 18 semne diferite pentru lunile anului (fiecare lună avea câte
20 de zile) şi completat de cele „5 zile nefaste”, plus corecţia necesară pentru anii bisecţi.

Însă dovada că civilizaţia mayaşă era posesoarea unor cunoştinţe matematice extrem de
avansate nu stă în alcătuirea celor două calendare, ci în modul în care perioadele de timp din
acestea erau calculate.

Calendarele permiteau mayaşilor stabilirea unor cicluri temporare extrem de mari: „stelele de la
Copan” cuprind calcule ale unor perioade cuprinse între 8.000 şi 160.000 de ani. Inscripţiile
descoperite în „Templul Războinicilor” din Piramida Castillo (Chichen Itza) conţin calendare
calculate pe perioade de până la 64 de milioane de ani, precum şi unul calculat pentru o
perioadă de 400 de milioane de ani!

Iată diviziunile celui mai uimitor calcul matematic al timpului efectuat vreodată pe Terra:
1 Kin = 1 zi;
20 Kini = 1 uinal = 20 de zile;
18 uinali = 1 tun = 360 de zile;
20 tuni = 1 Katun = 7.200 de zile;
20 Katuni = 1 baktun = 144.000 de zile;
20 baktuni = 1 pictun = 2.880.000 de zile;
20 pictuni = 1 calabtun = 57.600.000 de zile;
20 calabtuni = 1 Kinchiltun = 1.152.000.000 de zile;
20 Kinchiltuni = 1 alautun = 23.040.000.000 de zile.

Rezultatul final al acestui calcul (unul foarte corect de altfel) este un număr format din 11 cifre,
o performanţă cum nu mai reuşiseră decât sumerienii care aflaseră date legate de perioadele
Lunii, diferind doar cu 4 zecimi de secundă de cele actuale.

În ceea ce priveşte sumerienii, mai trebuie menţionat că pe o tăbliţă sumeriană descoperită la

Kuiungik-Ninive erau notate câteva operaţii complexe cu un rezultat incredibil:
195.955.200.000.000! Un număr format din 15 cifre! Să ne amintim că marea univesitate elenă
din Alexandria obişnuia să noteze orice număr mai mare de 5 cifre cu simbolul “infinit.” În
Europa secolului al XV-lea, orice număr mai mare de 6 cifre era considerat „lucrarea diavolului”.

Ecuaţia venusiană
Tot mayasii sunt şi autorii celebrei ecuaţii venusiene, unul dintre cele mai precise calcule
astronomice realizate de o civilizaţie antică.

Ecuaţia venusiană conţine trei elemente majore: Tzolkin (ciclul lunii) format din 260 de zile, anul
terestru format din 365 de zile şi anul venusian format din 584 de zile.

Cum arată ecuaţia venusiană:

Luna: 20 x 13 x 2 x 73 = 260 x 2 x 73 = 37.960

Venus: 5 x 13 x 8 x 73 = 65 x 8 x 73 = 37.960
Soare: 8 x 13 x 5 x 73 = 104 x 5 x 73 = 37.960

Conform calculelor efectuate de mayaşi, după 37.960 de zile, cele trei cicluri se suprapun iar
atunci se va produce din nou întâlnirea dintre zei şi oameni.

Deocamdată enigme
Cum este posibil ca civilizaţii dispărute de milenii să posede cunoştinţe mai avansate de
matematică, fizică şi astronomie decât „marile” civilizaţii europene din secolele trecute? Cum
este posibil ca, fără a avea la dispoziţie tehnologia pe care o avem noi astăzi, aceste civilizaţii
antice să fie capabile să efectueze calcule matematice cu numere de 10, 12 şi chiar 15 cifre?
Cum este posibil ca sumerienii să ştie de existenţa şi caracteristicile unei planete pe care noi
abia am descoperit-o acum câteva zeci de ani folosind tehnologie de ultimă generaţie şi
calculatoare extrem de performante?

Se ştie că învăţaţii Universităţii antice din Alexandria cunoşteau, cu mare exactitate,

circumferinţa pământului, deşi nu există nimic care să sugereze că vechii egipteni ar fi fost
capabili de expediţii în jurul lumii.

Pornind de la ecuaţia venusiană (un adevărat „simbol” al cunoştinţelor poporului mayaş) şi

terminând cu unitatea principalelor motive artistice din lumea antică şi generalizarea unor
importante şi avansate cunoştinţe în matematică, arhitectură, chimie, medicină, metalurgie,
geografie sau fizică; toate marile civilizaţii antice par să aibă un numitor comun: toate prezintă
acel curios fenomen de „generaţie spontană”. Oare cum poate fi explicată apariţia bruscă a
unor popoare atât de avansate ştiinţific şi cultural?