Cercurile zânelor

Sursa: https://clubenigma.ro/cercurile-zanelor/

În majoritatea tradițiilor, mai ales în insulele Britanice și Scandinavia, zânele erau

entități supranaturale care populau un regat magic de sub pământ. Întotdeauna ele au fost
considerate foarte asemănătoare cu oamenii, deși superioare muritorilor. Așa cum precizează
multe texte străvechi, zânele sunt “ființe intermediare, între om și înger”.

În folclorul referitor la zâne se spune că acest “popor intermediar” s-a amestecat permanent în
treburile pământenilor, uneori cu scopuri benefice, alteori pentru a face rău.

Poveștile despre zâne cunosc, de la caz la caz, modificări și variații, dar în esență ele vizează
contrastul dintre înțelepciunea zânelor și lăcomia oamenilor. Mai puțin cunoscute sunt
poveștile în care omul care asistă, întâmplător, la activitățile zânelor, este răpit de acestea și
dus în regatul subpământean, de unde se întoarce după multă vreme, bătrân, crezând că de
fapt a trecut doar o zi.

În The Science of Fairy Tales, de Edwin Sidney Hartland, lucrare publicată în anul 1891 la
Londra, se vorbește despre un pastor care a plecat să-și caute vitele și oile pe un munte și a
dispărut ca din senin. După circa trei săptămâni, căutătorii au abandonat orice speranță de a-l
mai vedea vreodată viu pe pastor. Soția lui l-a crezut de asemenea, mort, când deodată
bărbatul s-a întors. Uluită femeia l-a întrebat unde fusese în acele zile, dar omul, furios, i-a
replicat că nu lipsise decât trei ore. Întrebat unde anume fusese, a spus că a fost înconjurat, la
un moment dat, de niște omuleți ciudați, care au dansat și au cântat în jurul lui până l-au amețit
și a leșinat.

Lângă Bridgend există un loc unde se spune că o femeie ar fi trăit zece ani alături de zâne, iar la
întoarcere în lumea oamenilor, femeia a susținut că nu a ieșit din casă mai mult de zece minute.

În Germania, Irlanda, Scoția, Anglia și Scandinavia există numeroase povești de acest gen. Există
variante ale poveștilor și în Țara Galilor, țările slave, în Japonia și China. Se vorbește despre
bărbați și femei care s-au întors după ani de zile, alteori după generații întregi, după ce au călcat
într-un cerc al zânelor și au fost fermecați de cântecele și dansurile poporului spiridușilor.
Anecdote similare sunt istorisite și despre cei care s-au împreunat cu zânele, dând naștere unor
ființe hibride.

În Scoția este celebră legenda unui bărbat care a mers, alături de un prieten, să-și declare la
primărie primul copil, abia născut, după care a cumpărat o sticlă de whisky pentru botez. Pe
când cei doi oameni se odihneau, au auzit sunete muzicale. Proaspătul tată a văzut atunci
spiriduși și zâne, dansând și, curios, li s-a alăturat.
Prietenul lui a fugit însă, iar când tatăl nu s-a mai întors, nici după câteva luni, a fost acuzat că l-
ar fi ucis. Bărbatul a reușit să convingă tribunalul să-i acorde un an și o zi spre a se dezvinovăți.
În fiecare seară la asfințit, mergea în locul unde prietenul său dispăruse și striga și se ruga. Într-
o zi, chiar înainte că păsuirea să expire, și-a văzut prietenul dansând bucuros, alături de zane.
Acuzatul a reușit să-l smulgă din dans, iar tatăl, nervos, l-a întrebat de ce nu l-a lăsat măcar să
termine dansul. Nefericitul, care ar fi urcat în ștreang dacă nu-și ducea prietenul acasă, i-a
povestit că dansase îndeajuns un an întreg. Scos din cercul zânelor, omului nu i-a venit să
creadă că a lipsit atât de mult, până nu și-a văzut nevasta stând în pragul ușii și tanandu-l în
brațe pe fiul lor, care avea un an.

Mai multe triburi de nativi americani au povești similare despre interacțiunea cu entități pe
care le numesc “pukwudjini”, micuții oameni care dispar. Nativii se referă și la cercurile magice
în care dacă un om calcă, poate să dispară timp de câteva luni, ani sau chiar definitiv.