Apafi Mihai

Management ID
Anul III
Iunie 2018

Proiect la Drept Comunitar

Suveranitatea Juridică
 CUPRINS

INTRODUCERE:

SUVERANITATEA JURIDICĂ

Câteva cuvinte despre Tratate:

COMUNITAR VERSUS NATIONAL

Cum punem în practică un sistem de drept care îl depășește pe cel național?

Instanța va decide în funcție de norma internă sau în funcție de cea comunitară?

CONCLUZIE:
 INTRODUCERE:

Am ales aceasta temă, deoarece o consider importantă în cadrul noii perspective în care
ne situăm, în contextul proaspetei aderări la o structură suprațională, integrarea în Uniunea
Europeană.
Prin prisma orientării actuale, a noilor raporturi instituite între legislația comunitară pe
care trebuie să o interiorizăm și legislația națională, voi trata relațiile și interconexiunile
generice, de ansamblu ale dreptului comunitar, precum și implicațiile pe care acesta le are
asupra dreptului intern român, deoarece acestea se constituie ca o problemă, de maximă
importanță și actualitate.

SUVERANITATEA JURIDICĂ

Constituțiile statelor europene au reprezentat cel mai propice cadru pentru definirea și afirmarea
suveranității ca normă de drept intern, iar Carta ONU și tratatele internaționale și europene au conferit noi
valențe acestei norme în dreptul internațional, respectiv european.
Astfel, constituțiile europene stabilesc că suveranitatea (unele adăugând și sintagma
„națională”), sau puterea, apaține poporului.
În accepțiunea altor constituții, suveranitatea aparține națiunii, așa cum apare formulat în
textele românesc și belgian.
Instituțiile sunt chemate apoi să reprezinte poporul, apărându-i această suveranitate pe
care tot ele au construit-o, legiferat-o și afirmat-o.
Pentru a servi cât mai bine interesele poporului, într-un sistem democratic, puterea
trebuie să-și împartă atribuțiile în consacrata triadă a Executivului, Legislativului și puterii
Judecătorești.
În doctrina Revoluției franceze toate aceste puteri erau considerate fracțiuni ale
suveranității naționale.
Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că „suveranitatea este inalienabilă și
indivizibilă”, dar recunoștea apoi că politicienii, „neputând împărți suveranitatea în principiul ei, o împart în
obiectul ei, o împart în forță și voință, în putere legislativă și în putere executivă, în drepturi de impozite, de
justiție și de război, în administrație interioară și în puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste
1
părți, alteori le separă”.
În dreptul internațional, statul suveran este primul subiect de drept în ordinea importanței.
Statul are competențe legale exprimate în sens material și formal.
Cele materiale sunt în primul rând de ordine interioară și de suveranitate internă, și anume capacitatea
de a-i organiza puterea sa politică, sistemul său economic și social.
În sens formal se referă la jurisdicția statului și la capacitatea sa de a acționa în vederea
garantării respectării regulilor juridice edictate de el.

1
Rousseau Jean Jacques, Contractul Social, Bucureẟti, Cartea Noastrã, p 27.
 Statele au o competență personală care se manifestă în acțiunea lor față de proprii
cetățeni, în vederea reglementării statutului cetățeniei, protecției lor în străinătate și acordarea
corelativă a drepturilor și a obligațiilor.
Cea mai accentuată dintre competențe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină și exclusivă
asupra gestionării teritoriului unui stat. Pentru controlul teritoriilor s-au dus războaie, s-au făcut alianțe, s-au
promovat tratate de pace, s-au creat instituții internaționale.
Până la inovația Uniunii Europene, competența teritorială părea a fi cel mai drag atribut al suveranității
statelor europene, exercitat atât pe continent cât și în multe colțuri ale lumii.
Autonomia, în abordarea acestor competențe, conferă statelor dreptul de a decide singure
asupra folosirii lor. Ca atare, nu se exclude posibilitatea ca statele să delege unele competențe sau
materializarea lor, din proprie inițiativă și voință, potrivit angajamentelor asumate prin tratate.
Aceasta este și calea pe care au ales-o statele Uniunii Europene când au hotărât că unele atribute pot fi
servite mai bine prin efortul comun, realizat sub tutela instituțiilor europene. Ne vom referi mai târziu la acestea,
explicând și rațiunile care au dus la demersurile amintite.
Pentru statele europene, teoria suveranității se bazează pe binomul drepturi/obligații. În virtutea
conținutului teoretic acceptat de europeni și de comunitatea internațională, statele au dreptul la o
personalitate internațională, dreptul de a li se respecta integritatea teritorială și dreptul la autoapărare,
dreptul de a-și stabili singure regimul social politic, dreptul de a-și folosi resursele, de a-și stabili sistemul
economico-social și legislația, dreptul de a- i conduce în mod liber relațiile cu alte state, dar și obligațiile
corelative de a respecta personalitatea internațională a celorlalte state și suveranitatea acestora și de a-și
îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale.
Abordarea din dreptul internațional a căutat și o identificare a suveranității cu
independența.
Pornind de la independență ca precondiție a suveranității, aceasta din urmă, o dată recunoscută,
2
devenea garant al celei dintâi . Recunoașterea calității de stat independent și suveran avea loc numai la
întrunirea cumulativă a trei condiții constitutive: entitatea să aibă teritoriu, populație și guvern.Trebuie
remarcată și aici preeminența politicului, care declanșa procedurile juridice de recunoaștere a unui nou stat,
instrumentul fiind deseori folosit discreționar de monarhii sau de guvernele unor țări europene.
Un alt pilon al suveranității juridice îl constituie egalitatea în drepturi a statelor în relațiile
internaționale, introdusă de Vattel prin Le droit de gens, publicată prima dată în 1758. Respectarea
egalității suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranității statale în
sistemul internațional.
Dreptul internațional cunoaște noi dezvoltări în secolul al XX-lea, cu precădere după cel de-al doilea
Război Mondial. Este perioada în care apar organizațiile internaționale ca noi subiecte de drept, iar multitudinea
tratatelor internaționale impun această nouă formă de colaborare, care inventează o serie de norme stricte ce trebuiau
respectate de către statele care

2
Miga-Beẟteliu Raluca, Drept Internațional – Introducere în dreptul internațional public, Bucureẟti, ALL, 1998, pag.
85.
aderau la respectivele organizații sau tratate. Membrii ONU, ai NATO sau ai UE erau și sunt legați
convențional printr-un singur instrument juridic sau prin mai multe.
Prin intermediul acestor în elegeri internaționale, prin care statele ajungeau la concluzii
comune pe calea dialogului și a negocierii, s-a ajuns la norme juridice cu caracter general și au apărut
noi ramuri ale dreptului internațional.
Securitatea colectivă este un concept definit în creuzetul NATO.

Dreptul Comunitar este creația exclusivă a UE.

Introducerea tratatelor care produceau efect și pentru terți a reprezentat un alt punct important pe calea
colaborării internaționale, dar în același timp a modelării unei conduite internaționale care trebuie respectată de
toate statele comunității internaționale.

Concluziile principale sunt că statele au descoperit că au fost mult mai câștigate dacă au realizat
tratate, în elegeri și acorduri între ele, decât dacă ar fi acționat pe cont propriu, iar pe de altă parte, că
restrângerea volitivă a unor atribute ale suveranității contribuie la binele comun. Este foarte important să
subliniem că delegarea unor competențe derivate din suveranitate către organizații sau instituții internaționale
nu antrenează renunțarea la suveranitate, care rămâne indivizibilă i inalienabilă (nu poate fi înstrăinată), ci
reprezintă doar o convenție prin care de inătorul său de drept, poporul o deleagă spre o altă autoritate.
Prin colaborările internaționale statele i-au întărit suveranitatea, împărțind atât costurile
cât și beneficiile.
Spre deosebire de cazul interpretării suveranității sub aspect politico-economic,
suveranitatea în sens juridic păstrează în elesuri conservatoare, unele fiind în dezacord cu
realitatea actuală a UE.
Particularitatea Uniunii este dată tocmai de inexistența unei definiții care să lămurească
natura acestui conglomerat de state: este o federație sau un suprastat?

Sistemul dreptului constituțional din statele-membre va trebui reinterpretat pentru a lua în calcul
fenomene de tipul „Constituției Europene”, a căror fundamentare pe conceptele dreptului internațional și
comunitar se va realiza, probabil, în contextul Convenției Europene.

Câteva cuvinte despre Tratate:

Pentru a ne face o idee despre situația actuală în care se regăsește instituit raportul dintre
legislația supranațională și legislația statală, trebuie să urmărim evoluția temporală a instituirii
raporturilor de reglementare juridică între state.
Majoritatea deciziilor juridice care formează dreptul primar, nu reprezintă emanații ale
instituțiilor comunitare, ci ale statelor membre. Ele sunt cuprinse în Tratatele constitutive ale
comunităților și în modificările ulterioare. De aceea, se poate afirma că dreptul primar nu era al
Comunităților Europene, ci referitor la acestea.
Dreptul derivat, dimpotrivă, fiind rezultatul deciziilor adoptate de instituțiile comunitare în exercitarea
competențelor acestora, se poate defini ca drept al Comunităților Europene.
Ceea ce se dovedește a fi fost mai important, este faptul că, statele membre își puteau încheia
acordurile în forme simplificate și nesupuse ratificării, prin intermediul activităților și al în elegerilor pe
care le făceau reprezentanții, în Consiliu.
 Statele membre puteau să depășească eventualele lacune ale Tratatelor, în scopul dezvoltării, în
forme comunitare, a politicilor comune în sectoarele văzute în Tratate.
Sursa ordinii juridice comunitare o constituie deci Tratatele Europene și protocoalele
anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.

Fundamentale pentru cele trei comunități CEGA, CEE i CEEA sunt: Tratatul de la Paris
și Tratatele de la Roma, prin care se decidea apariția celor trei Comunități. De asemenea
fundamentale sunt, diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la
respectivele Tratate.
Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut primară” o ordinii juridice comunitare. Aceasta
nu însemnă că statele membre nu mai aveau la îndemână și posibilitatea de a semna, între ele, acorduri, în principiu,
cu atât mai mult cu cât chiar Tratatele prevedeau această posibilitate, statele membre putând realiza acorduri, în
sectoare prestabilite.

Cronologic evaluat, putem spune că la început, dreptul primar reprezintă acea parte a dreptului
comunitar în care: se definesc Comunitățile Europene, se enunță obiectivele acestora, se descriu instituțiile
responsabile cu realizarea acestor obiective, se stabilesc competențele materiale și formale ale instituțiilor, în
scopul realizării obiectivelor.

O relevanță specială în acest sens, o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957,
referitor la Curtea de Justiție. Diversele protocoale și acorduri anexe au, deci, caracter de „surse
comune” pentru cele trei comunități.
Există totusi și documentele ce au contribuit la îmbogățirea dreptului comunitar, altele
decât Tratatele constitutive.

COMUNITAR VERSUS NAȚIONAL

Cum punem în practică un sistem de drept care îl depășește pe cel național?

În principiu, abordarea problemei comunitare, a procesului integrare, este un demers

știintific, însă în momentul sublinierii importanței edificiului comunitar, abordarea capată o
dimensiune concretă.
Uniunea Europeană este nu este subjugată eminamente obiectivelor de natură economică,
ci este în aceea și măsură a cetățenilor ei, cei asupra cărora se răsfrâng măsurile politice,
economice – unioniste.
Ca decurs firesc al eveninentelor, ulterioare hotărârilor luate în cadrul Strategiei de la Goteborg,
modelul de dezvoltare trebuie să comporte un echilibru între obiective, definit prin așa numitul triunghi
magic. El reprezintă o armomioasă coordonare între obiectivele de natură economică, obiectivele de
mediu, precum și cele sociale. Prin urmare, măsurile sociale au o pondere echitabilă în cadrul procesului
decizional.
Unul din cele mai directe mijloace prin care cetățenii UE iau contact cu această entitate
comunitară, este actul de justiție. Prin intermediul acestuia, cetățeanul solicită să i se facă
dreptate, să se decidă ce este drept și ce nu.
 Într-un stat de drept, puterea judecătorească este cea care garantează respectarea,
integrității edificiului comunitar. Întrebarea pertinentă, care apare în acest moment este
următoarea:

Instanța va decide în functie de norma internă sau în functie de cea comunitară?

Resortisantul (persoana fizică sau juridică aparținând unui stat ) unei țări, UE este supus în
mod automat ambelor jurisdicții.
În lipsa prevederilor din tratate, raportul dintre cele două a fost edificat prin decizii de
speță ale Curții de Justiție ale Comunității Europene.
În 1963, cu ocazia analizării cazului Van Gend en Loos, Curtea statuează: Comunitatea
este o nouă ordine juridică de drept internațional, în beneficiul căreia statele i-au limitat, în unele
domenii, drepturile suverane.
În 1964, în speță Costa vs. ENEL, Curtea accentuează pe diferența care există între
ordinea juridică comunitară, calificată anterior drept o nouă ordine internatională, și alte tratate
obșnuite.
Tratatul CEE instituie o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre, care se
impune jurisdicțiilor acestora. Statele, subliniază Curtea, au creat un sistem juridic aplicabil atât lor, ca subiete
de drept, cât și resortisanților lor. Totodată, dreptului izvorât din tratatele constitutive nu i se pot opune
dispoziții din dreptul intern.
În fapt, CJCE este o institutie de bază a Comunității și menirea ei este aceea de a veghea
la interpretarea coerentă, unitară a normelor comunitare.
Pentru a întelege mai bine natura și implicațiile noii ordini juridice comunitare, trebuie facută
și următoarea precizare: ordinea juridică a Uniunii Europene este deosebită de cea a Comunitătii.
Principii precum autonomia, aplicabilitatea imediată, directă, supremația, nu caracterizează în pilonii
doi si trei ai Uniunii.
Totodată, tratatul UE nu crează o nouă ordine juridică alături de cea a Comunității. Dacă aceasta din
urmă are personalitate juridică, putând fi titulară de drepturi și obligații, subiect de drept internațional, Uniunea
nu are personalitate juridică, este o entitate politică.

Ordinea juridică comunitară este alcatuită din norme adoptate la nivel comunitar: dreptul originar
(format din tratatele constitutive, protocoale anexate, tratate de modificare), dreptul derivat (care contine
actele obligatorii – regulamente, decizii, directive, precum și pe cele neobligatorii – recomandări și avize,
adoptate de instituțiile comunitare), la acestea se mai adaugă și tratatele internationale, încheiate de
Comunitate alături de izvoarele nescrise ale dreptului (principii și jurisprudența Curții).
O ierarhie a acestor surse legislative așează în fruntea piramidei tratatele constitutive, urmate de către
principiile fundamentale, acordurile internaționale și normele derivate.

Concilierea între cele două sisteme – comunitar și național – se realizează după trei
principii fundamentale, consacrate de tratate și CJCE:
- aplicabilitatea imediată a normelor comunitare,
- efectul direct al acestora,
- primatul dreptului comunitar.
 În virtutea aplicabilității imediate, dreptul comunitar se integrează automat în ordinea juridică internă
a statelor membre, fără a mai fi nevoie de o normă națională de introducere.

Efectul direct presupune, pe de o parte, aptitudinea dreptului comunitar de a crea drepturi și obligații în mod
direct față de persoanele fizice și juridice, iar pe de altă parte, posibilitatea pe care o au cei interesați de a invoca normele
comunitare în fața jurisdicțiilor naționale.
Normele comunitare au efect direct în următoarele condiții:
- să fie suficient de clare, precise,
- să aibă un caracter necondiționat,
- să fie susceptibile de a produce efecte, fără o măsură națională.

Primatul dreptului comunitar se referă la calitatea acestuia de a se situa deasupra

prevederilor naționale, văzute în ansamblu. Punerea în practică a celor trei principii evidențiază
funcția comunitară a instanțelor naționale.
Judecătorul național devine astfel un judecător comunitar. El este autorizat să aplice
dreptul comunitar în teritori, asupra conaționalilor.
Aplicarea normelor comunitare trebuie să fie în mod evident precedată de o cunoa tere și
aprofundare a acestora. În general, statele care au aderat în decursul timpului la Comunitatea
Europeana, au beneficiat de termene și perioade, destul de lungi de “acomodare”, la sistemul
comunitar.

În aplicarea normelor comunitare trebuie să șinem cont și de structura ierarhică a

instanțelor judecătorești. CJCE, devine în acest sens, doar la modul impropriu, o instanță
supremă. Ea nu devine o instanță de recurs împotriva sentințelor pronunțate de instanțele
naționale.
În cazul în care s-au produs abuzuri, nereguli, în actul de justiție, cetățenii audreptul de a se
adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, care posedă puterea de a restabili dreptul încălcat și
poate obliga statul să acorde despăgubiri.

Garantarea efectului direct al normelor comunitare se poate aprecia prin intermediul celor
trei coordonate:
- puterea judecătorilor naționali de a înlătura normele interne în favoarea celor
comunitare;
- asigurarea realizării scopului normelor comunitare printr-o interpretare corectă;
- aspecte de ordin procedural.

Asupra primei perspective, se poate afirma că în realitate, instanța acceptă în mod implicit, vis-a-
vis de situa ia de fapt dată, o abrogare implicită a normei interne.
Vor fi înlăturate astfel atât norme interne de drept material, care contravin celor
comunitare, cât și unele norme de drept procedural care aduc atingere aplicării unei norme
comunitare. Judecătorii sunt astfel practic puși, în fața unui conflict de legi, soluționându-l în
favoarea normei comunitare.

În privinta interpretarii corecte a normelor, trebuie subliniat faptul că întreaga activitate a

instan elor de judecată se axează tocmai pe analiza, corelarea i interpretarea normelor, în general,
pentru a răspunde cerin elor situa iei de fapt.
 CJCE este instanța care asigură interpretarea uniformă a tratatelor și prevederilor
comunitare.
Sesizată de o instanță națională în legătură cu o chestiune prejudiciară, care presupune
interpretarea unei norme, instanța urmează să interpreteze norma, în paralel cu situația de fapt
care este supusă atenției.
Astfel, CJCE va emite soluția care se impune a fi urmată de către instanța națională.
În perioada de “acomodare” a instanțelor cu normele comunitare, sunt recomandabile astfel
de sesizări destinate soluționării de către instanța europeană.

Principiul după care trebuie realizată interpretarea normelor comunitare, este cel al interpretării
conforme: când o normă este susceptibilă de mai multe interpretări, care duc la soluții diferite, va fi aleasă
interpretarea conformă cu regulile dreptului internațional.

Statul nu poate invoca dispozițiile sale constituționale pentru a nu aplica o normă

comunitară, iar fapta unui stat de a nu înlătura din legislația sa o dispoziție contrară dreptului
comunitar constituie o neîndeplinire a obligațiilor comunitare.

CONCLUZIE:

În contextul actual, „problema raportului dintre dreptul intern și comunitar prezintă alte
dimensiuni, deoarece dreptul comunitar este recunoscut ca având o forță juridică superioară
dreptului intern al statelor ca sistem juridic, potrivit unor autori, chiar asupra prevederilor
constituționale”4
România – în postura de poaspăt stat membru al Uniunii Europene, și-a asumat transferul
unor atribute, instituțiilor Uniunii Europene, recunoașterea priorității dreptului comunitar precum și
exercitarea în comun cu statele componente a unor competențe – și-a asumat și implementat în
legislația pe cele două principii.
Astfel, prin reforma constituțională care a avut loc în anul 2003, în articolul 148 alin.2 din
Constituție se prevede: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive al Uniunii Europene,
precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. în alin. 2 se prevede că
aceste dispoziții se aplică și pentru tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

4
Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz, Paris, 2001, pag.192.
 BIBLIOGRAFIE:

- Nicolae Iorga, Ce este sud-estul european?, Bucureẟti, 1940

- Rousseau Jean Jacques, Contractul Social, Bucureẟti, Cartea Noastrã.
- Miga-Beẟteliu Raluca, Drept Interna ional – Introducere în dreptul interna ional public,
Bucureẟti, ALL, 1998.
- Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea constitu iei. Istoric Drept comparat
Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, Bucureẟti, 2002.
- Guy Issac, Marc Blancquet, Droit communautaire general, ed.8, Armand Collin, Dalloz,
Paris, 2001.
- Dorina Năstase, Mihai Mătieẟ, Suveranitate națională și integrare europeană, Polirom,
2002.
- http://www.avoconsult.ro/articole/drept_comunitar_sursele_dreptului_comunitar.html#p2
- http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/index_cje.htm
- Marin Voicu, Drept Comunitar, Note de curs, 2003
- Ileana Pascal,Monica Vlad, ẞtefan Deaconu, Codru Vrabie, Justiție și Afaceri
Interne,Centrul de Resurse Juridice, Bucureẟti 2004.
- Ion Gâlea, Aniela BQlu , Augustina Dumitraẟcu, Cristina Morariu, Tratatul instituind o Constitu ie
pentru Europa- text comentat i adnotat, Ministerul Afacerilor Externe, 2004.