ACTIVITATEA DE EVALUARE SI INTERVENTIE SOCIALA

1. Evaluarea, metode si tehnici

Evaluarea comportamentului e primul pas pe care-l face asistentul social respectiv, consilierul de
reintegrare sociala si supraveghere in munca de asistare a infractorilor. Prin evaluare, intelegem
analiza si descrierea persoanei, prin identificarea setului de nevoi care orienteaza comportamentul
individului, precum si evaluarea lor. Prin evaluarea nevoilor ajungem la evalurea resurselor de care
dispune individul (atat a resurselor interne ale persoanei cat si a acelor pe care le identifica clientul
ca fiind resurse). Evaluand setul de nevoi, deducem care sunt resorturile motivationale care se sustin
prin comportamentul infractional.

Principalele variabile explicative folosite in evaluarea comportamentului persoanelor ce comit

infractiuni sunt:

1. Varsta;

2. Genul;

3. Mediul de provenienta si socializare(urban sau rural);

4. Inteligenta;

5. Temperamentul.

Pe baza cercetarilor, facute de-a lungul timpului s-au dovedit ca fiecare dintre variabile si toate
impreuna, ar fi de departe cei mai importanti indicatori ce orienteaza spre surse de informatie pe care
cineva, asistentul social de exemplu, se poate baza atunci cand doreste sa evalueze, sa studieze si sa
cunoasca comportamentul infractional si persoana cu aceasta conduita.

Varsta: e cea mai impotanta variabila socio-demografica atat din punctul de vedere al evaluarii
cat si al construirii unui program in vederea reinsertiei. Caracteristicile psihosociale legate de varsta
se dovedesc a fi cele mai strans corelate cu comportamentul infractional, prezentand cel mai inalt
potential de preventie.

In functie de varsta persoanei, putem intelege din punct de vedere statistic care e tendinta pe care
o prezinta atitudinile, convingerile, comportamentul unui individ si de asemenea, ne ajuta sa
intelegem nevoile prioritare pentru momentul de varsta respectiv si deci, care ar putea fi resursele pe
care am putea fundamenta construirea unui program de asistare. Acest aspect statistic reprezinta
fundalul pe care trebuie sa-l avem in vedere inaite de a vedea individualitatea si specificul clientului,
din perspectiva acestei variabile.

De ex.: caracteristicile de varsta ale adolescentilor vor facilita intelegerea clientului nostru si ne
vor ajuta sa vedem in ce masura clientul prezinta trasaturi specifice: naivitate, influentabilitate, lipsa
de coerenta in exprimarea convingerilor, in orientarea valorica, interes in definirea propriei identitati,
nevoia de modele, interes foarte ridicat pentru lumea inconjuratoare, disponibilitate de a prelua
modele care ii par utile in afirmarea propriei identitati, nevoia de comunicare pe care n-o poate
defini ca atare, dar pe care o exprima invariabil.

Cercetarile dovedesc ca exista o anumita dinamica a comportamentului infractional, determinata

de varsta. Infractiunile se comit atat in ceea ce priveste numarul lor, cat si felul lor, in functie de
varsta. Astfel, tinerii si minorii ce raspund penal, comit mai degraba infractiuni la adresa proprietatii
si mai putin infractiuni a caror tinta sunt persoanele. Varsta critica e in jur de 15-17 ani pentru ca
apoi, numarul infractiunilor sa scada odata cu depasirea limitelor de varsta stabilite pentru
adolescenta: 21-24 de ani. Adultii, 25-45 de ani, comit cele mai multe infractiuni de mare gravitate,
atat infractiuni de patrimoniu cu prejudicii mari, cat si infractiuni cu violenta (talharie, omor) la
adresa persoanei.

In functie de varsta putem intelege nu doar cantitativ fenomenul infractional, ci si modul in care
sunt construite pedepsele. Pedepsele se dau in functie de varsta (persoanele ce nu raspund penal nu
vor fi pedepsite) se stabileste durata pedepsei si obligatiile pe care trebuie sa le respecte persoana
sanctionata; se individualizeaza pedeapsa in functie de varsta. Tot in functie de varsta odata stabilita
pedeapsa, are loc executarea ei, intr-un anumit context si mod pentru minor si intr-un alt mod pentru
un adult sau pentru o persoana de varsta a treia.

Se poate vorbi de faptul ca varsta e o variabila constant invocata in ceea ce in toate studiile ce
privesc comportamentul infractional. In comparatie cu orice alta variabila, varsta e vazuta ca avand
cea mai directa legatura cu infractiunea, dar intervin desigur si influentele celorlalte variabile (rasa,
etnie, sex, inteligenta, mediu familial etc.).

In evaluare, trebuie tinut cont de: caracteristicile de varsta, de maniera in care se individualizeaza
aceste caracteristici in cazul clientului, de punerea in legatura a individualizarii cu natura faptei
infractionale, cu caracterul mediului social de provenienta si cu motivatia din spatele
comportamentului infractional.

Tot pe baza varstei se evalueaza riscul de recidiva si periculozitatea p care o prezinta clientul.
Acest lucru e obligatoriu pentru ca in functie de gradul de risc evaluat, se stabileste intensitatea de
exemplu: supravegherii si/sau asistarii. Pentru persoanele cu risc de recidiva ridicat se deruleaza
programe de asistare mai lungi si in profunzime. In cazurile in care persoanele nu prezinta risc de
recidiva, nu trebuie sa urmeze programe de asistare, sau in orice caz, interventia sociala e de mica
intensitate si durata. Toate aceste precizari, ce se refera la evaluare si la variabila varsta, conteaza si
in etapa interventii atat in ceea ce priveste metoda pentru care practicianul opteaza, cat si pentru
modul in care o aplici.

Genul – mult timp cercetarile ce s-au facut referitor la comportamentul infractional nu au luat
serios in considerare aceasta variabila, lipsind studii despre infractionalitate feminina. In secolul al
XIX-lea, femeile reprezentau in statisticile cu privire la infractionalitate, mai putin de 25% din
totalul arestarilor, respectiv, condamnarilor. Acest procent insa, a crescut in ultimii 15 ani putandu-se
vorbi de o crestere clara.
 Prezenta femeii in spatiul infractional depinde de cultura (inclusiv cultura penala) a societatii
respective, de caracteristicile socio-culturale, confesionale ale societatii respective, precum
perspectiva teoretica si de felul in care s-a realizat studiul infractionalitatii, de aportul autorilor de
sex feminin.

Exista tari in care din motive legate de emanciparea femeii, nivelul infractional e foarte scazut. Pe
masura ce prezenta femeii e tot mai accentuata in diferite sfere ale vietii sociale, statisticile releva si
cifre mai mari ale infractionalitatii feminine.

Caracteristcicile legate de sex conditioneaza atat statistic cat si calitativ continutul programelor
de asistare sociala. In comparatie cu barbatii, cele mai dese infractiuni comise de femei sunt
infractiunile la adresa proprietatii, infractiuni ce tin de violenta familiala sau prostitutie (prostitutia
nu e o infractiune pecare o comit exclusiv femeile, dar din punct de vedere statistic cele mai multe
persoane ce comit acest tip de infractiune sunt femei).

Femeile ce comit infractiuni au un mod aparte, comparativ cu barbatii de a-si intelege si de a

traversa experienta pedepsei. Femeile par sa suporte mai osor regimul de detntie, dar mai greu
despartirea de familie si in special de copii, spre deosebire de barbati unde lucrurile stau invers.
Trebuie sa se tina cont de acest lucru cand se constrieste programul de asistare sociala.

Atunci cand se lucreaza cu femei aflate in detentie, disponibilitatea lor de a se angaja in efortul
de asistare e mai mic in comparatie cu al barbatilor. Ele se lasa antrenate mai greu, se implica mai
greu, dezvolta rezistente mai mari. Femeile au anumite nevoi specifice in comparatie cu barbatii, din
punctul de vedere al reinsertiei sociale; traseul pe care-l parcurge o femeie in efortul ei de reinsertie
sociala nu e identic cu cel al unui barbat. Absenta din familie a mamei pe perioada detentiei,
dezvolta un set de nevoi, de dificultati specifice, in comparatie cu absenta tatalui. Socializarea
copiilor are caracteristci specifice in absenta mamei. Din cauza ca femeile suporta mai greu
despartirea de familie, motivarea pentru atingerea scopurilor reinsertiei se face insa mai usor.

Un studiu efectuat in SUA la Massachuset (1921-1925) numit “500 de delincvente” se refera la

caracteristicile femeilor infractor, dar si a celor noninfractor. Concluzia studiului este ca exista un set
de caracteristici care favorizeaza infractionalitatea feminina (caracteristici care ar par sa fie in buna
masura si astazi actuale):

 O viata de familie saraca sub aspectul climatului afectiv;

 Copilarie grea;

 Sanse inegale in educatie si in reusita socio-profesionala;

 Inteligenta scazuta;

 Instabilitate emotionala crescuta.

Studiile facute de Wilson in ani ’80 au confirmat concluziile celui de la inceputul sec. XX, cu
amendamentul ca in ceea ce priveste mediul familial nu exista diferente intre femei si barbati.
 Caracteristicile femeilor infractor reflectate in studii recente arata ca:

 Au rezultate scolare slabe;

 Sunt mai singure ca femeile ce nu comit infractiuni;

 Prezinta o incapacitatea de a lega prietenii stabile;

 Au avut o pubertate agitata cu experiente negative dure (abuzuri, pierderea parintilor prin
deces);

 Au o situatie economica mai grea ca a femeilor noninfractor.

Conform testului de personalitate Minesota, femeile infractor prezinta scoruri ridicate la paranoia
si la introversiune comparativ cu barbatii. Agresivitatea barbatului infractor e raportata la barbatul
mediu in timp ce agresivitatea femeii infractor e atipica in comparatie cu media femeilor.

Cercetarile au aratat ca desi nu exista o predestinare genetica spre violenta, exista diferente
biologice, in acest sens barbatii sunt mai agresivi ca femeile. Diferenta intre sexe in ceea ce priveste
comportamentul agresiv ne permite sa spunem ca nu orice barbat e mai agresiv decat orice femei,
dar barbatul tipic e mai agresiv decat femeia tipica.

Inteligenta – Cele mai multe, studii de criminologie au ajuns la concluzia ca, coeficientul de
inteligenta nu influenteaza devianta, respectiv infractionalitatea. Cu toate acestea exista evidente ale
cercetarilor care dovedesc totusi ca exista o legatura intre nivelul IQ-lui si natura, tipul de
infractiune care se savarseste. Astfel, IQ este in raport direct cu tipul de infractiune: cei cu IQ mediu
comit mai multe furturi, pe cand deficientii mintali comit cele mai putine delicte, dar ele sunt
infractiuni violente, foarte grave si nonutilitare.

E important sa raportam IQ la celelalte variabile si sa vedem informatiile statistice cu privire la

raportul dintre IQ si volumul populatiei sau tipul /categoria de infractor la a carui coeficient de
inteligenta ne referim. De exemplu debilii mintal comit foarte multe infractiuni dar acest lucru e
valabil numai in raport cu ponderea acestei categorii in ansamblul populatiei populatii.

Temperamentul – este o variabila foarte importanta in intelegerea, evaluarea comportamentului

unui infractor, ea solicita cunostinte de specialitate, e nevoie de o echipa formata din psiholog si
asistent social. Aceasta variabila intra in discutie in construirea programelor de asistare pentru ca s-a
constatat ca autorii infractiunilor prezentau trasaturi simptomatice, care tin de continutul acestei
variabile:

 Viteza de reactie – trasatura care inhiba trecerea la actul infractional si care influenteaza
palierul cognitiv in momentul decizional; infractorii cu o viteza de reactie mai lenta, vor lua decizii
mai greu. Aceasta lentoare in decizii merge mana in mana cu o zestre de resurse saraca.
 Impulsivitatea – este un exces de reactii spontane, putin controlate; este foarte frecventa la
infractori. Nu exista din pacate posibilitatea de a determina cu precizie daca impulsivitatea este
sinonima cu capacitatea de inhibitie, adica impulsivitatea mica sa favorizeze decizii mai intelepte;

 Stapanirea de sine – Stapanirea de sine, alaturi de viteza de reactie si de impulsivitate, devine

conditia favorizanta in momentul trecerii la comiterea actului infractional propriu-zis (individul nu
se poate abtine).

 Iritabilitate – la infractori exista un prag specific foarte scazut al sensibilitatii.

Un alt aspect ce trebuie evaluat este contextul situational ce a facilitat producerea

comportamentului infractional. Se evalueaza de asemenea, metodele ce se doresc angajate in
interventie. Totodata, asistentul social are obligatia de a evalua perspectiva teoretica dinspre care se
poate face cel mai bine interventia. Datorita acestor motive, evaluarea este conditia reusitei in
interventia de asistare sociala.

Evaluarea trebuie vazuta din perspectiva momentului in care se produce: inainte de sentinta,
imediat dupa sentinta, la inceputul executarii pedepsei, la mijlocul ispasirii pedepsei, la finalul
executarii pedepsei. E importanta localizarea in timp a evaluarii, pentru ca starea clientului si
motivatia lui e diferita (inainte de pronuntarea sentintei, dupa pronuntarea ei, la inceputul, la
mijlocul, sau la finalul executarii pedepsei), resursele sunt diferite, interventia e diferita. Trebuie sa
observam ca rolul asistarii nu e acela de a usura detentia clientului, ci de a contracara efectele
secundare, perverse, ale detentiei, in sensul sporirii sanselor de reintegrare sociala, si de micsorare a
riscului de recidiva.

Trebuie tinut cont de ce anume permite legea sa facem in diferitele momente ale actului de
justitie. In faza de cercetare penala legea nu iti permite, tie asistent social sa intervii. O data ce
dosarul ajunge in instanta, din punct de vedere al legii daca lucrezi intr-un serviciu de reintegrare
sociala si supraveghere ti se va cere sa faci un referat de evaluare psiho-sociala, adica evaluarea
persoanei cu comportament infractional. Un alt moment in care se poate livra interventie e acela al
desfasurarii pedepsei. Trebuie subliniat ca obiectivele interventiei sunt diferite in functie de
momentul in care se produce interventia. Astfel, daca lucram cu o persoana ce se afla la inceputul
executarii pedepsei, atunci il ajutam sa inteleaga si sa accepte pedeapsa, efectele de pilda ale
detentiei, asupra lui, asupra familiei, il ajutam pe client sa se adapteze la cerintele impuse lui prin
sentinta.

Daca lucram cu o persoana ce se afla la mijlocul executarii pedepsei accentul se schimba, il ajutam
mai ales sa controleze situatiile dezvoltate de desfasurarea pedepsei: pierderea stimei de sine,
pierderea increderii in posibilitatea reabilitarii etc.

Munca de asistare sociala a persoanelor ce au comis infractiuni, urmeaza in principiu, acelasi

algoritm cu al muncii de asistare sociala al celorlalte categorii de beneficiari. Din anumite puncte de
vedere insa, are niste caracteristici aparte, ce conribuie la realizarea actului de justitie.

*
Pentru a intelege felul in care se fundamenteaza din punct de vedere psiho-social, atat evaluarea cat
si interventia, punctul de plecare il constituie trasaturile care reprezinta un potential de risc din punct
de vedere infractional.

Lista acestor trasaturi e formulata de McGuire si P. Priestley (1993) (doi profesori universitari de
la Liverpool, reprezentanti ai abordarii cognitiv-comportamentale in munca de asistare a persoanelor
delincvente) si ea include:

 Perceptia sociala (valori, atitudini, convingeri ale individului);

 Stima de sine;

 Empatia;

 Autocontrolul;

 Capacitatea de a face judecati morale;

 Impulsivitatea;

 Nivelul de toleranta/rezistenta la frustrare si/sau la stres;

 Gustul pentru risc;

 Deprinderile sociale;

 Capacitatile rezolutive;

Perceptia sociala este prezentata ca o dimensiune asupra careia evaluarea cat si interventia
se realizeaza cu dificultate. E foarte important ca insa ca sa nu fie omisa aceasta arie desi e greu de
realizat.

In cazul multor infractori, convingerile si valorile pe care ei le impartasesc explica de ce aceste

persoane dezvolta o perceptie sociala indepartata de ceea ce e dezirabil si legal. Se vorbeste uneori
in cazul acestor persoane, de apartenenta la subculturi infractionale, subliniindu-se astfel ca valorile
ce le orienteaza comportamentul sunt altele, sunt diferite si chiar opuse celor incurajate la nivel
societal. Asta nu inseamna ca asemenea persoane impartasesc doar valori proprii unei subculturi
infractionale. De fapt, cele mai multe din valorile in care ei cred sunt valori general acceptate, la care
se adauga insa valorile subculturii. Acest amestec axiologic, explica de ce convingerile pe care acesti
oameni le au, sunt si ele o mixtura, combinand atat idei corecte, alaturi de idei extrem de
periculoase, care daca sunt puse in practica conduc la comportamente in dispretul legii.

Perceptia sociala e si un rezultat al intalnirii valorilor, convingerilor si atitudinilor individului. Ea

se construieste sub o anumita presiune sociala; societatea are o foarte mare responsabilitate legata de
modul in care se formeaza aceasta dimensiune, tocmai de aceea ea trebuie sa intervina prin munca
de asistare sociala la modelarea unor valori si convingeri pro-sociale.
 Din punct de vedere tehnic, perceptia sociala se evalueaza prin exercitii, ce pot fi aplicate atat
individual cat si grupului format din persoane ce au comis infractiuni.

Exercitiu de evaluare a valorilor – se recomanda mai ales in munca cu grupul. Obiectivul lui e
acela de a ajuta pe cei asistati sa-si exprime convingerile, in functie de principalele doua valori
etice: binele si raul, in raport cu urmatoarele situatii descrise:

Ca asistent social vei spune clientului: “ gandeste-te la situatiile de mai jos si la felul in care tu
ai proceda in fiecare dintre ele”:

1. Joci carti pe bani cu cineva care nu se prea pricepe. Esti sigur ca poti sa castigi usor, o vei
face?

2. Esti singur intr-un mic magazin, iar vanzatorul, singurul de altfel, e undeva in depozit. Stii ca
nu te vede nimeni, vei lua ceva fara sa platesti?

3. Un prieten ti-a imprumutat niste casete si pare ca a uitat de ele. Altcineva iti propune sa le
vinzi crezand ca sunt ale tale. Le vei vinde?

4. Gasesti o sacosa pe care cineva a uitat-o in autobuz:

A) Vei duce sacosa la sofer;

B) O vei lua acasa;

C) O iei cu tine si o golesti imediat ce poti;

D) O ignori;

E) Spui si altcuiva ce ai gasit;

F) Daca nu alegi nici o varianta, atunci ce vei face? [1]

Caracteristicile exercitiului: Fiecare situatie propune o dilema de natura etica. Trebuie ca

cel evaluat sa hotarasca in functie de convingerea sa ce e bine si ce rau. Fiecare situatie prezinta
fapte cotidiene in care oricine se poate afla. Sunt exemple ce suna familiar. Unele dintre situatii sunt
la limita comportamentului legal, aceasta situatie la limita, dezvolta dilema axiologica.

Fiecare dintre situatii, prin scenariul pe care-l propune dezvolta o anumita tema/idee: situatia
1, castigul mai usor, situatia 2 – tema cinstei, situatia 3 ideea de sinceritate asociata cu cinste, iar
situatia 4 tema proprietatii. Toate trimit la valori de baza: sa fii cinstit, sa fii sincer, sa respecti ce e
al altuia.

Prin acest exercitiu nu se evalueaza doar convingeri pro-sociale ci si indirect nivelul motivatiei
pentru schimbare ce rezulta din intensitatea atasamentului la valorile imbratisate de cel evaluat.
 Exercitiul „insula pustie” – este un exercitiu de evaluare a valorilor, convingerilor si se adreseaza
mai ales grupului, dar se poate aplica si in cazul interventiilor individuale. Se va lucra cu un grup de
maxim 12 persoane care vor fi impartite in subgrupe de maxim 4 membri, iar apoi se va spune
fiecarui subgrup: „sunteti singurii supravietuitori ai unui avion ce a aterizat fortat pe o insula
necunoscuta. Pentru a putea supravietui va hotarati sa puneti bazele unei comunitati. Pentru aceasta,
primul pas e sa stabiliti cateva reguli simple, de baza ale comportamentului fiecarui membru”.

Dupa ce fiecare subgrup a listat timp de 10 minute, regulile propuse de membrii sai, se scrie pe
tabla sau pe o foaie pe care sa o poata vedea toti, valorile ce au aparut cel mai frecvent, comparand
lista de valori a fiecarui subgrup cu valorile ce au aparut cel mai des. Pe baza celor doua liste se
propune o discutie al carui scop este argumentarea atasamentului fata de valorile mai frecvent
propuse in raport cele mai putin agreate.

Caracteristicile exercitiului – in situatii limita apar la suprafata convingerile noastre autentice.

In situatii inedite, limita, ies la iveala valorile proprii. E important de vazut cat de atasat e individul
de valorile societatii si cat de mult isi doreste sa imbratiseze valori noi. Se urmareste ce valori neaga
si cu ce le inlocuieste.

In cadrul discutiilor cu clientii, avem ocazia sa verificam daca atasamentul lor fata de valorile
propuse este veritabil. In discutia pe argumente se va crea ocazia constituirii unor aliante, tabere si
ne putem folosi de regulile debate-ului pentru a definitiva lista valorilor alese cel mai des si
argumentele cele mai des si argumetele cel mai frecvent invocate in sprijinul lor.

Exercitiul de evaluare a convingerilor si a valorilor – e un exercitiu ce se utilizeaza mai

degraba in cadrul grupului, dar poate fi folosit si in cazuri individuale. Grupul se imparte in
subgrupuri. Fiecare dintre acestea trebuie sa se raporteze la o categorie de infractiuni:

1. Furt din buzunare;

2. furt din magazine;

3. Spargere;

4. Vatamare corporala;

5. Talharie;

6. Infractiuni sexuale;

Fiecare subgrup va fi rugat sa se gandeasca la cat mai multe scuze ce ar putea fi invocate si
folosite de persoane ce au comis acele infractiuni. In fiecare subgrup cineva noteaza pe o foaie
scuzele invocate de membrii. Aceasta faza dureaza circa 10 minute.

Urmatoarea faza e aceea in care fiecare subgrup prezinta ce s-a notat pe foaie, dupa care
urmeaza discutiile intre subgrupuri.
Caracteristicile exercitiului – Se urmaresc valorile si se evalueaza perceptia si atitudinea pe care
fiecare dintre cei asistati o are cu privire la aceste infractiuni, cat de serioase le vad ei, sunt sau nu
dispusi sa isi asume respeonsabilitatea. Din aceste scuze se pot observa tehnicile de neutralizare a
vinei de care vorbea Matza, tehnici care sunt insa ante-factum si care usureaza comiterea
infractiunii. Aceste tehnici presupun: negarea existentei victimelor (nu am furat decat de la cei
bogati), invocarea unor scuze morale (am furat pentru ca copiii mai nu aveau ce manca), invinuirea
factorilor de control. Pe baza discutiilor se poate face o clasificare a scuzelor si vor rezulta categorii
comune de scuze pe tipuri de infractiuni.

Evaluarea valorilor, atitudinilor, a convingerilor se face cu scopul de a determina disfunctiile

existente pe aceasta dimensiune, si pe aceasta baza, se determina maniera de asistare cea mai
adecvata nevoilor clientului. In ceea ce priveste interventia la nivelul valorilor, ea nu are loc decat cu
acordul clientului.

Conform specialistilor printre care se numara Hersh (1989), sunt propuse trei mari modele
pentru modificarea si evaluarea valorilor morale:

1. clarificarea valorilor;

2. dezvoltarea cognitiv-morala;

3. actiunea sociala.

1. Clarificarea valorilor – permite limpezirea valorilor si promovarea unei mai bune intelegeri a
standardelor morale prin intermediul carora dilemele morale sunt rezolvate. Clarificarea valorilor ne
duce pana aproape de pragul clarificarii motivatiei comportamentului prin punerea in discutie a
valorilor operationalizate prin conduita infractionala. Se constata un deficit sub aspectul
deprinderilor decizionale si o capacitate scazuta de dezvoltare morala .

2. Dezvoltarea cognitiv-morala reprezinta o strategie mai ambitioasa de asistare ce consta in

formularea de sarcini si trimiterea la niste experiente de viata cu scopul de a-si dezvolta
rationamentele morale. Aceasta maniera de asistare presupune o familiarizare cu interventia
psihologica, de sorginte cognitivista.

3. Actiunea sociala – foloseste implicarea diverselor componente sociale ca pe un vehicol cu

ajutorul caruia sa se realizeze monitorizarea orientarii axiologice a celor asistati.

Modelul clarificarii valorilor si modelul actiunii sociale se vor sprijini pe variate tehnici de
interventie:

1. folosirea jocului de rol;

2. provocarea directa a atitudinilor antisociale, interventia paradoxala (adica punerea in evidenta a

acelor aspecte, atitudini care creeaza/provoaca problema);
3. confruntarea clientului cu consecintele comportamentului antisocial, folosind perspectiva
victimei (cel asistat e pus de exemplu fata in fata cu ceea ce a simtit victima) ;

4. preluarea perspectivei celuilalt, care este o tehnica ce trimite la o abilitate care, ea insasi
constituie un indiciu de baza a maturizarii morale a persoanei asistate. Inabilitatea de a prelua
perspectiva celuilalt poate constitui sursa unor comportamente infractionale.

Pentru exemplificare vom analiza felul in care se poate utiliza tehnica preluarii perspectivei
celuilalt – prin intermediul jocului de rol pe baza de scenarii – in cadrul muncii cu grupul. Astfel,
subiectii grupului (detinuti sau persoane aflate sub supraveghere) sunt rugati sa descrie situational
infractiunea pentru care sunt condamnati, apoi fiecare e invitat sa citeasca descrierea fiecaruia. In
faza urmatoare, se alege de catre subiectii grupului, infractiunea care pare cea mai tipica pentru
problema lor comuna (de exemplu: comiterea de infractiuni la adresa proprietatii).

Preluarea perspectivei celuilalt, e o modalitate de interventie obligatorie pentru ca cu ajutorul jocului

de rol si a scenariului, persoanele asistate sunt incurajate de a prelua pe rand, rolul si perspectiva de
intelegere a situatiei proprie fiecarui participant la acea infractiune. Pentru a putea construi un
exercitiu bun, trebuie ca practicianul sa stie cum gandesc persoanele asistate si ce simt ele. Trebuie
gasite acele situatii tipice pe care persoanele asistate le pot simti relevante pentru ei aproape.

Se poate inregistra pe video fiecare joc de rol, in asa fel incat sa se poata discuta, intelege,
comenta fiecare rol jucat de catre fiecare membru in parte. Fiecare dintre personajele jocului de rol e
pus sa se vada/analizeze in situatiile infractionale in care s-au aflat si sa se confrunte cu propria
intelegere a situatiei.Se ajunge pe aceasta cale la o intelegere mult mai completa decat cea anterioara
jocului de rol, pentru ca asistatii observa ceea ce au facut in situatia infractionala.

Isi vor clarifica valorile, se vor confrunta cu comportamentul intemeiat pe valori corespunzatoare
din punct de vedere legal si moral, astfel vor putea capatea o perspectiva de intelegere a
comportamentului lor diferita de cea care a favorizat comiterea infractiunii.

In acest fel se poate ajunge si la analiza altor perspective precum cea referitoare la perspectiva
victimei, perspectiva membrilor familiei infractorului si chiar a comunitatii. Asistatii trec pe rand,
prin toate aceste ipostaze ale fiecarui rol jucat de protagonistii infractiiunii incluse in scenariul
jocului de rol

Dupa ce fiecare versiune a scenariului e filmata si discutata in grup are loc intalnirea finala ce
are drept scop revizionarea fiecarei bucati de film, cu scopul de a analiza ce crede si ce simte fiecare
dintre membrii grupului in urma experientei preluarii rolurilor si perspectivelor incluse in scenariu.
Aceasta discutie finala e importanta pentru ca persoanele sa-si faca autoevaluarea (pentru ca acest
exercitiu poate dura pana la o luna ) comparand cum au fost cand au pornit exercitiul si cum sunt
acum la final, cum s-au schimbat ei insisi in raport cu valorile sale.

O alta tehnica folosita in asiatare pe dimensiunea valorilor este modelarea. Modelarea e in

cazul asistentei sociale a infractorilor o modalitate de baza pentru ca se considera foarte importanta
ideea de modele in achizitionarea atitudinilor de baza si a comportamenului, inclusiv cand e vorba
de cele antisociale. Din acest motiv, prin tehnica modelarii, consilierii de reintegrare sociala si
supraveghere pot forma atitudini adecvate din punct de vedere legal, incurajand comportamentele
prosociale ale celor asistati.

Dintre cele mai explicite tehnici de modelare, e jocul de rol. Scopul principal este sa se dezvolte
situatii in care “modelul” exprima, sau ofera dovezi, argumente in legatura cu atitudinile dezirabile,
prosociale ca altruism, generozitate, toleranta (atitudini prosociale elementare fara de care cineva nu
se poate indeparta de comportamentele antisociale). Prin joc de rol trebuie create situatii credibile in
care modelul face sa se inteleaga de ce e mai bine sa fii tolerant sau altruist. Aceste situatii de
asistare pot sa nu fie explicite. Modelul poate actiona intr-un mod care sa reflecte valori prosociale
in situatii reale (atentie la capcana didacticismului!).

In orice caz, daca se ramane la varianta joc de rol e nevoie ca el sa fie bazat pe scenarii suficient
de realiste pentru ca cei asistati sa le accepte si sa le considere relevante pentru propria lor situatie.
De exemplu, sa-si inchipuie ca stau de vorba cu un prieten care are o problema: a pierdut pe cineva
drag , sau a fost dat afara din locuinta, sau ca un vecin de alta religie sau de alta etnie il roaga sa-l
ajute. Clientul trebuie ajutat sa inteleaga cum un model prin atitudinea sa se dovedeste suportiv,
generos, fata de prieteni. Persoanele asistate pot fi rugate sa participe la jocuri de rol ce trimit la
situatii de viata de care ei isi aduc aminte si in care poate au fost martori sau chiar protagonisti in
care atitudinile prosociale de viata sunt valorizate pozitiv.

In toate jocurile de rol, modelul, respectiv cel care detine acest rol, trebuie sa fie o persoana cu
care asistatul sa se poata identifica. Acest lucru este important pentru a se putea face transferul si
pentru ca participarea la exercitiu sa fie veritabila tocmai in virtutea faptului ca modelul e credibil.

Modelarea si preluarea perspectivei celuilalt pot fi folosite in cadrul aceluiasi proces de asistare
daca:

 clientul are o imagine confuza, distorsionata cu privire la modalitatile de relationare cu cei din
jur si asta datorita convingerilor, atitudinilor, valorilor pe care le imbratiseaza;

 a avut loc in evaluare identificarea unor modele de rol negative sau preluate gresit de client,
si/sau identificarea unei predispozitii a clientului pentru preluarea modelului antisocial, sau a unei
predispozitii a clientului pentru preluarea modelului de la persoanele pe care asistatul le considera
semnificative.

Interventiile care urmaresc refacerea grilei valorice a persoanei asistate se sprijina in mare
masura atat pe implicarea lor in construirea unor scenarii realiste cat si pe utilizarea resurselor
existente la nivelul persoanelor asistate.

Valorile, atitudinile, convingerile nu pot fi doar negative, cineva perfect rau nu exista, asa cum
nu exista cineva perfect pozitiv. Valorile au si un potential pozitiv, au multe elemente care permit
reconstituirea grilei in jurul lor. Faptul ca identificam ceva pozitiv intr-o zona foarte delicata, il
1) motiveaza pe client, 2) motivarea il trimite si la o mai buna acceptare si asumare a situatiei sale,
iar aceasta, 3) pune in miscare acele mecanisme care pot sa-l ajute pe client in situatii dificile mai
mult sau mai putin similare cu cea pe care o traieste si asta in conditiile in care nu mai exista
asistare.
 Folosirea resurselor il ajuta pe client sa devina mai stapan pe sine, ii confera putere; ceea ce este
o ocazie si o conditie importanta pentru autodeterminare. Discutia despre valori pornita de la acele
jocuri de rol in care e prezent modelul credibil, trebuie sa scoata in evidenta ideea ca nici un model
nu e exclusiv pozitiv. Atentionarea in legatura cu intelegerea nuantata a modelelor, inseamna o
interventie in spirit realist a persoanei asistate.

Un alt tip de interventie folosit este controlul valorilor – care incearca sa puna in evidenta
faptul ca fiecare convingere a noastra care exprima valori in care credem trebuie sa fie argumentata,
aceste argumente trebuie constientizate si trebuie masurata taria lor.

Asistentul social anunta ca e nevoie de un voluntar, care este rugat apoi sa se supuna atacului
general exprimat prin argumente contra in raport cu o convingere antisociala pe care el/ea va
trebui sa o formuleze in fata grupului. Profesionistul trebuie sa se refere la o situatie cat mai reala,
banala asa incat oricine dintre membrii grupului sa si-o poata imagina (de exemplu: ce e rau in
faptul ca eu am spart un telefon daca telefonul mi-a inghitit toate fisele si eu vroiam sa mi le
recuperez). Situatia propusa va fi scrisa undeva unde sa o poata vedea toti membrii grupului pe
perioada exercitiului.

Voluntarul trebuie sa-si apere de fiecare data punctul de vedere argumentat. Voluntarul isi apara
propriul punct de vedere in conditiile in care fiecare isi formuleaza propriile argumente si le asculta
pe ale celorlalti. Argumentele trebuie sa fie rationale si nu fanteziste. Toata aceasta dezbatere in jurul
temei formulate si desfasurata pe baza de argumente si contra-argumente se desfasoara fara ca
asistentul social sa intervina pe cat posibil, durata fiind de 20-30 de minute pentru tot exercitiul.

Caracteristicile exercitiului: se urmareste ca membrii grupului sa se gandeasca pro si contra cu

privire la convingerile lor antisociale. Argumentele pro si contra conduc la indemanari rezolutive,
punand in acelasi timp in evidenta solutii concurente, alternative. De asemenea membrii grupului
invata sa fie asertivi. Prin faptul ca membrii grupului sunt pusi sa se gandeasca la o tema si sa
gaseasca argumente pentru acea tema ii va face sa se simta mai apropiati de tema si le va ramane mai
clara in memorie.

Convingerile antisociale pot fi inlocuite cu cele prosociale numai in masura in care pot fi
zdruncinate argumentele care sustin convingerile, sau atitudinile antisociale, asezand in locul lor
argumente care sustin comportamentele prosociale. O persoana poate fi schimbata prin forta
argumentelor si nu prin pedeapsa sau spunandu-i ca nu e bine ceea ce crede.

Acest tip de exercitiu se repeta o data, de doua ori pe saptamana si el presupune un anumit
antrenament.

Desigur, evaluarea – ca etapa a procesului de asistare sociala – include in cazul celor cu

conduita infractionala si alte dimensiuni (comportamentul infractional, stima de sine, etc.) nu doar
cea referitoare la valori, la perceptia sociala.

2. Planificarea interventiei sociale

Procesul de dezvoltare a unui plan de interventie implica o serie logica de pasi care se sprijina unul
pe celalalt precum constructia unei case.

Fundatia unui tratament eficient este colectarea datelor de-a lungul unei evaluari biopsihosociale.
Dupa ce el s-a prezentat, practicianul trebuie sa asculte si sa inteleaga ce anume spune (cu tarie)
clientul in termeni de origine a factorilor stresori curenti, status emotional, retea sociala, sanatate
fizica, indemanari de coping, conflicte interpersonale, stima de sine, etc.

Datele de evaluare pot sa fie colectate printr-o “social history”, examinare fizica, interviu clinic,
testare psihologica sau contact cu persoane semnificative ale clientului.

Integrarea datelor de catre practician sau de catre echipa multidisciplinara este esentiala pentru
intelegerea clientului.

Autorii au identifcat 6 pasi specifici pentru dezvoltarea unui plan de interventie eficient bazat pe
date evaluatorii:

Pasul 1: selectarea problemei

Pasul 2: definitia problemei

Pasul 3: dezvoltarea obiectivului

Pasul 4: construirea obiectivelor intermediare

Pasul 5: crearea interventiei

1. Selectarea problemei

Desi clientul poate pune in discutie o varietate de probleme de-a lungul evaluarii, practicianul
trebuie sa identifice/deceleze cele mai semnificative probleme asupra carora sa se concentreze in
procesul de tratament. De obicei “a primary problem” va veni la suprafata si de asemenea
“secondary problems” pot sa fie evidente. Iar alte probleme trebuie puse deoparte ca nefiind atat de
urgente incat sa solicite in acel moment tratament. Un plan de interventie eficient poate sa aiba de-a
face cu doar cateva probleme selectate, altfel tratamentul isi va pierde directia.

Pentru ca problema sa fie selectata, pentru practican devine clar faptul ca e important sa includa
opiniile clientului cat si prioritatile formulate de el/ea. Motivatia clientului pentru a participa sau a
colabora in procesul de tratament depinde, intr-o anumita masura, de gradul in care tratamentul se
adreseaza nevoilor sale cele mai mari(p.4).

2. Definitia problemei

Fiecare individ/client prezinta nuante unice in felul in care o problema se releva sub aspect
comportamental in viata sa. De aceea fiecare problema care este selectata pentru tratament centrat,
solicita o definitie specifica legata de cum se evidentiaza ea la un client anume. Cartea (“The
complete psychotherapy Treatment Planner”) ofera asemenea definitii comportamentale din care sa
se aleaga sau care sa serveasca drept model pentru cei care o folosesc. Se vor gasi listate astfel in
carte cateva sindroame comportamentale sau sindroame ce pot caracteriza una din cele 34 de
probleme prezentate in carte. (p.4)

3. Dezvoltarea obiectivului

Urmatorul pas in dezvoltarea planului de interventie este cel al stabilirii obiectivului/lor generale
pentru rezolvarea problemei tinta. Aceste declaratii (formulari) nu trebuie prinse in termeni
masurabili dar trebuie sa fie globali, obiective pe termen lung ce indica rezultate pozitive dorite
pentru procedurile de tratament.

4. Construirea obiectivelor (scopurilor) intermediare

In contrast cu obiectivele pe termen lung, scopurile (sau obiectivele intermediare) trebuie sa fie
stabilite intr-un limbaj comportamental masurabil. Trebuie sa fie clar cand clientul a atins scopurile
stabilite; de aceea scopurile vagi, subiective nu sunt acceptabile. Scopurile prezentate in aceasta
carte sunt destinate sa indeplineasca aceasta solicitare legata de responsabilitate. Numeroase
alternative sunt prezentate ca permitand construirea unei varietati de posibile planuri de interventie
pentru aceeasi problema prezentata. Practicianul trebuie sa exerseze judecata profesionala in ce
priveste care scop este mai potrivit unui anumit client.

Fiecare scop trebuie dezvoltat ca un pas catre atingerea obiectivului mai general al tratamentului. In
esenta, scopurile pot fi gandite ca o serie de pasi care, atunci cand sunt parcursi, vor rezulta in
atingerea/realizarea obiectivului pe termen lung. Trebuie sa fie cel putin doua scopuri pentru fiecare
problema, dar practicianul poate construi oricate sunt necesare pentru atingerea obiectivului.

Datele de atingerea a tintelor trebuie sa fie listate pentru fiecare scop. Noi scopuri trebuie adaugate
la plan pe masura ce tratamentul progreseaza. Cand toate scopurile necesare au fost atinse, clientul
trebuie sa fi rezolvat cu succes problemele tinta.(p.5)

5. Crearea interventiei

Interventia reprezinta acele actiuni ale practicianului ce sunt destinate sa-l ajute pe client sa
indeplineasca scopurile (obiectivele intermediare). Trebuie sa fie cel putin o interventie pentru
fiecare obiectiv intermediar/scop. Daca clientul nu a indeplinit scopul dupa interventia initiala,
atunci noi interventii trebuie adaugate planului.

Interventiile trebuie selectate pe baza nevoilor clientului si a intregului repertoar terapeutic al

practicianului (clinician). Acest “planner” cuprinde interventii ce pornesc dintr-o gama variata de
abordari terapeutice incluzand terapii cognitive, dinamice, comportamentale, farmacologice,
orientate pe familie si “solution-focused brief therapy”. Alte interventii pot sa fie scrise de practician
pentru a reflecta propria sa pregatire si experienta.

Adaugarea de noi probleme, definitii, scopuri si interventii celor gasite in carte, este incurajata
pentru ca astfel se castiga informatii pentru o baza de date utilizabila in viitor.
3. Asistarea sociala a infractorilor conform abordarii cognitiv – comportamentala

Ca abordare ce se adreseaza comportamentelor infractionale modificarea ‘cognitiv-

comportamentala’ se bazeaza pe teoria invatarii sociale. Se presupune ca mediul a influentat profilul
comportamental al infractorilor care au esuat in dobandirea anumitor indemanari cognitive si au
invatat cai inadecvate de conduita.

Gandirea lor poate fi impulsiva si egocentrica iar atitudinile, valorile si crezurile lor pot sustine
comportamentul infractional. Cu ajutorul unor tehnici comportamentale si cognitive bine stabilite
infractorii sunt ajutati sa recunoasca consecintele actiunilor lor, sa-si inteleaga motivele si sa
dezvolte noi cai de control al propriului lor comportament (McGuire, 1996).

Abordarile cognitiv-comportamentale sunt frecvent utilizate ca parti ale unor programe mai ample
care include antrenamentul rezolutiv (“problem solving training”), antrenamentul indemanarilor
sociale si modelarea pro-sociala cu intarirea pozitiva a comportamentelor si atitudinilor non-
infractionale.

Asemenea programe sunt tot mai mult vazute ca oferind cea mai buna sansa de succes in reducerea
recidivei pentru ca se refera la o paleta larga de nevoi si probleme.

Cercetarile care au trecut in revista literatura cu privire la eficienta utilizarii tehnicilor cognitiv-
comportamentale (Vennard, Sugg si Hedderman, 1997) raporteaza un acord general conform caruia
cele mai eficente programe care se adreseaza comportamentului infractional in cazul adultilor si
minorilor sunt cele bazate pe indemanari “skill-based”, destinate sa imbunatateasca competentele
rezolutive ale celor asistati si care folosesc tehnici comportamentale pentru a intari comportamentele
imbunatatite. Astfel, exista indicatii conform carora:

 Abordarile cognitiv-comportamentale incluzand jocuri de rol, intariri pozitive si modificari ale

atitudinilor, valorilor si convingerilor disfunctionale sunt mai de succes decat tehnici precum grupul
nefocusat, consiliere individuala sau terapie nestructurata.

 Programele cognitiv-comportamentale cand sunt livrate neselectiv unei varietati de infractori,

ating intre 10-15% rate de recidiva mai mici decat in cazul ratelor raportate pentru infractori similari
care nu au urmat asemenea programe.

 Procente in jurul lui 20% mai scazute la rata recidivei s-au inregistrat (comparativ cu grupuri de
control) pentru programe care au urmat principiile de eficienta si de asemenea

 Programe care includ pregatirea indemanarilor sociale ( ex.: a-i invata pe cei cu infractiuni
sexuale sa formeze relationari adecvate cu alti adulti) au dovedit cele mai bune rezultate atat cu
infractori adulti cat si cu delincventi.

Tema :

Alegeti unul din cazurile analizate in cartea « Actori sociali in situatii si interactiuni violente«, autor
S. Poledna, apoi
- evaluati nevoile cu potential criminogen ale autorului infractiunii,

- imaginati un posibil plan de interventie sociala.

BIBLIOGRAFIA

1. BARRY, J., McGURK, D., THORNTON, D.(ED.): Applying Psychology to Inprisonment.

Theory and Practice, London, 1987

2. BOUDON, A. (coord.), 1997, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti

3. CHAPMAN, T., HOUGH, M. (1998): Evidence Based Practice A Guide to Effective Practice,
London, Home Office Publications Unit

4. COOK,D.J., HOWISON,B.J.: Psychology in Prisons, London, New York, 1993

5. FOUCAULT, M., 1997, A supraveghea si a pedepsi, Editura Humanitas, Bucuresti

6. HEIDESOHN, F.: Women and Crime, London, 1986

7. LOCKE, T.: A New Approach to Crime in the 1990's, Planning Responses to Crime, London
1992

8. LUPTON, C., GILLESPIE, T.:Working with Violence, London, 1994

9. MOORE, B., (1996): Risk Assessment: A Practitioner's Guide to Predicting Harmful Behaviour,
London, Whiting & Birch Ltd.

10. Poledna, S., (2000): Actori sociali in situatii si interactiuni violente, Presa Universitara Clujeana

11. SMITH, A. B., BERLIN, L.: Treating the Criminal Offender, New York, 1988

12. SMITH, D.: Criminology for Social Work, London 1995

13.VASS, A.: Alternative to Prison, Punishment, Custody and the Community, London 1990