Viața ce se duce astăzi uniformizează gândirea; omul nu mai poate simți că Dumnezeu e de

față. Mersul de astăzi al vieții, cu iuțeala-i năucitoare, îi constrânge pe oameni. Omul nu-i
niciodată singur cu sine, e un anume ritm care i se impune. Totul ți se prescrie dinainte. Ești
hrănit, informat, învățat ce-ți lipsește. Chiar și credincioșii sunt atinși: ajung și ei să fie
nepăsători, ajung și ei, pe nesimțite, mai aproape de “normă”. Gândirea prestabilită îl
împiedică pe om să ajungă la credință, iar pe credincios îl împiedică să-și păstreze credința

”In cursul anilor 20, 30 si 40 eram toti tineri, plini de viata, deschisi, inflacarati de dorinta de a
ne face unii altora bine. La inceput il aveam cu noi pe parintele Arseni care ne calauzea. Chiar si
din exil ne scria, continuand sa ne povatuiasca. Biserica noastra fusese inchisa, slujbele se
faceau prin case; mica noastra obste se tainuia.

Multi dintre noi am fost arestati, unii trimisi in lagare sau surghiuniti. Altii s-au imprastiat,
parasind de bunavoie comunitatea noastra.

Razboiul ne-a despartit. Foametea, evacuarea, mobilizarea ne-au risipit care incotro. Despre
parintele Arseni nu mai stiam nimic. Se zvonea ca ar fi fost impuscat, iar altii ziceau ca ar fi
murit de foame in lagar. Dar chiar si asa, in restriste, eram mai departe intr-un duh.

Dupa terminarea razboiului ne-am strans aproape toti la Moscova. Ne intalneam, ne rugam
impreuna si cautam sa ne intrajutoram ca si mai inainte. Incercam sa citim, sa studiem, sa ne
purtam de grija cand vreunul din noi era bolnav. Cu toate acestea, ceva nu mergea. Acei dintre
ucenicii parintelui Arseni care se facusera preoti dupa razboi au plecat din Moscova si era greu
sa ne mai intalnim cu ei.

Ne-am dat seama dintr-o data ca am imbatranit, ca ne-am pierdut entuziasmul. Cat ne
schimbaseram! Eram tociti. Nu mai aveam rabdare unul cu altul. Vorbeam noi de dragoste, de
intrajutorare, dar fiecare astepta sa fie ajutat el mai intai!

Aveam fiecare familie, aveam grijile noastre, serviciul nostru, copiii nostri. Credinta noastra,
bunele noastre intentii se subtiasera de tot. Nu era nimeni care sa ne indrepteze, sa ne dea
tarie. Ne mai strangeam unii pe langa vreun ucenic mai vrednic de-al parintelui Arseni; altii
plecau ducandu-se la bisericile deschise oficial, intrucatva mai sigure. Rareori ne mai intalneam,
si atunci mai mult din intamplare, la inmormantari sau la marile praznice bisericesti.

Conversatiile se purtau despre sanatate, despre cine s-a casatorit, despre cine a mai murit,
despre ce copii si nepoti are fiecare, despre cum si-a facut careva rost de locuinta. Unde erau
discutiile aprinse legate de credinta, de scrierile duhovnicesti, de parintii sfinti? De mult faceau

1
parte din trecut! Lumina noastra abia mai palpaia, viata noastra in duh aproape se stinsese. Voi
bate pastorul si se vor risipi oile (Zaharia 13, 7)

Deodata, pe neasteptate, am aflat ca parintele Arseni traieste si ca e liber! Ce bucurie uriasa au

fost pentru noi primele intalniri cu el, discutiile, marturisirile!Casuta in care vietuia parintele ne
atragea ca un magnet. Toti ne strangeam acolo, sau aproape toti, caci pe unii ii rapise frica sau
nepasarea. Lipsa acestora de recunostinta, invartosarea inimii, uitarea lor ne umpleau de
amaraciune. Iar parintele Arseni suferea pentru noi toti.

Dupa un an, numarul celor care veneau in casuta din oraselul aflat in vecinatatea Moscovei
crescuse. Pe langa noi mai veneau si oameni pe care parintele Arseni ii cunoscuse prin lagare.

Intoarcerea parintelui Arseni ne-a trezit la viata, ne-a scuturat praful de pe inimi, ne-a apropiat
din nou de Biserica. Mergeam la slujbe ca si inainte prin bisericile Moscovei, dar sufletele
noastre le aduceam parintelui Arseni. Lui ii infatisam amaraciunile noastre, ananghiile noastre,
poverile noastre. El ne calauzea, ne povatuia, ne indrepta. Niciodata n-am sa uit cuvintele
parintelui Arseni:

– In lumea aceasta trebuie sa umblati dupa poruncile Domnului. Sa fiti milostivi, sa fiti in
purtarea si lucrarile voastre ca niste monahi, chiar vietuind pe marea furtunoasa a vietii. Asa nu
veti fi lipsiti de mila lui Dumnezeu”. Rugaciunea catre Maica Domnului, ne mai spunea el, este
de mare trebuinta pentru credincios, e o rugaciune tare. Cercetati-va faptele voastre in fiecare
zi, dati seama de ele inaintea lui Dumnezeu si a voastra insiva.

Dar, cu toate ca il aveam acum printre noi pe parintele Arseni care ne scosese din amortire, noi
tot parca eram altii. Imbatraniseram, eram obositi, doborati. Ne rugam, dar in rugaciune mai
mult ceream ajutor decat Il slaveam pe Dumnezeu, ca inainte.

L-am intrebat odata pe parintele Arsenie de ce se intampla asa.

– Intr-un fel este firesc, a spus el cu glas umbrit de tristete. Oamenii au trecut prin prea multe
greutati, prea mari. Cat nu s-a facut spre a dezradacina credinta din suflete!In asemenea
imprejurari, cum sa se mai gandeasca omul la altceva decat la supravietuire si la inlaturarea
piedicilor ce-i stau in cale! Priviti numai ce viata se duce astazi: televizor, ziare, reviste, teatru si
cinema! Toate acestea uniformizeaza gandirea, omul nu mai poate fi singur cu gandurile sale;
nu mai poate simti ca Dumnezeu e de fata. Mersul de astazi al vietii, cu iuteala-i naucitoare, ii
constrange pe oameni sa joace cum li se canta. Omul nu-i niciodata singur cu sine. Chiar de se
afla intr-un sanatoriu, sau sta acasa sa se odihneasca, tot e un anume ritm care i se impune, tot
e un program pe care trebuie sa-l urmeze. Totul ti se prescrie dinainte. Esti hranit, informat,
invatat ce-ti lipseste. Multimi uriase sunt stranse laolalta si totusi fiecare e despartit de ceilalti
prin lupta zilnica pentru viata.

2
Chiar si credinciosii sunt atinsi: ajung si ei sa fie nepasatori, ajung si ei, pe nesimtite, mai
aproape de “norma”. Gandirea prestabilita il impiedica pe om sa ajunga la credinta, iar pe
credincios il impiedica sa-si pastreze credinta.

Dar sa nu uitam: Biserica lui Hristos va fi pururea vie, chiar si in imprejurari ca acestea. Pastrati-
va credinta, straduiti-va sa ganditi singuri, rugati-va mai mult, cititi Scripturile, iar Dumnezeu va
va pastra si El pe voi. N-o sa va lase lipsiti de cugetare, precum multimea cea fara de chip,
nedeslusita, rece, a lumii”.

Sursa: Parintele Arseni. Marturii stranse de robul lui Dumnezeu Alexandru despre parintele sau
duhovnicesc, Editura Ileana, Bucuresti, 2001

(Parintele Arsenie, Acuzatul ZEK-18376. Un sfant in lagarele comuniste)