Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Drept “Simion Bărnuţiu”

Specializarea –DREPT anul I, Târgu Mureş

REFERAT
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALA.
PERSOANELE
Tema: FORMA ACTULUI JURIDIC

Prof. Univ. dr.: Ovidiu UNGUREANU

Studentă: Marieta – Andrada RAŢIU

2010
 Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă destinată să
producă anumite efecte juridice (să creeze, să modifice sau să stingă un raport
juridic civil) în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv.
Rezultă că elementele definitorii ale actului juridic sunt:
a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de
drept civil (persoană fizică ori juridică);
b) manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte
juridice civile; această trăsătură diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic
civil (săvârşit fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc,
însă, în puterea legii);
c) efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da
naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret; prin această
trăsătură, actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de
drept (precum: actul administrativ, actul de comerţ etc.). Expresia „act juridic
civil”, ori „act juridic” sau, pur şi simplu, termenul „act” se întrebuinţează cu
două sensuri: fie ca manifestare de voinţă cu intenţia de a produce efecte
juridice civile (cu semnificaţia, deci, de operaţiune juridică – negotium juris),
fie desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă (adică suportul
material care consemnează manifestarea de voinţă – instrumentum probationis).
Prin „forma actului juridic civil” se înţelege acea condiţie care constă
în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcute cu intenţia de a
crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Privită în înţelesul său restrâns, obişnuit, forma actului juridic civil
este cârmuită de principiul consensualismului, care înseamnă că simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul
juridic civil să ia naştere în mod valabil; în alţi termeni, potrivit acestui
principiu, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu
trebuie să îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se
împart în: forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi
forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem; nerespectarea ei atrage
nulitatea absolută a actului juridic); forma cerută pentru probarea actului
juridic civil (numită şi forma cerută ad probationem); nerespectarea ei nu atrage
nevalabilitatea actului, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc
de probă; forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil;
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopozabilitatea,
terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca şi
când n-ar exista din punct de vedere juridic.
Principiul consensualismului nu este exprimat de nici un text de lege.
El este dedus pe cale de interpretare din faptul că art. 948 C. civ. – care enumeră
condiţiile de validitate ale convenţiilor – nu face nici o referire la forma
acestora, aşa încât este de presupus că forma de manifestare a consimţământului
este indiferentă şi că exprimarea consimţământului într-o formă anume este
necesară numai în cazurile de excepţie pe care legiuitorul le prevede expres (aşa
cum este extractul de donaţie, testamentul etc.); de asemenea, se deduce din
dispoziţiile art. 971 şi 1295 C. civ.
De la principiul consensualismului există trei excepţii: forma cerută
ad validitate, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru
opozabilitatea faţă de terţi. Dar la aceste forme prevăzute de lege considerăm
că se mai poate adăuga una: aceea convenită de părţi prin valabilitatea actului
(forma voită sau convenţională). De pildă, prin convenţia părţilor se poate naşte
obligativitatea de a încheia actul în formă scrisă sau autentică.
Obligativitatea acestor forme cerute de lege poate să aibă scopuri
diferite:
 Funcţia probatorie, bunăoară în cazul în care forma garantează
conţinutul actului şi, deci, actul juridic civil poate fi dovedit;
 Funcţia de avertizare când obligativitatea formei atenţionează părţile
asupra însemnătăţii juridice a actului, îndemnându-i la reflecţie;
 Funcţia de consiliere când, de exemplu, cu ocazia unui act îndeplinit
în faţa notarului public acesta (cunoscător al legii şi neutru) sfătuieşte
şi informează juridic părţile;
 Funcţia de control; obligativitatea formei mai poate avea rolul de a se
verifica actul juridic pentru ca el să fie în consonanţă cu interesele
generale ale societăţii.
a) Forma cerută ad validitatem. Forma cerută pentru valabilitatea actului
juridic civil, adică ad validitatem, desemnează acea condiţie de validitate care
constă în cerinţa îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora
actul n-ar putea lua naştere în mod valabil.
Astfel, contractul de donaţie este valabil numai dacă s-a întemeiat în
formă autentică (art. 813 c. civ.); aceeaşi formă se cere şi pentru actul de
constituire a unei ipoteci convenţionale, ca şi pentru vânzarea – cumpărarea
terenurilor (art. 1772 C. civ. pentru ipoteci şi respectiv art. 46 alin. 1 din Legea
fondului funciar nr. 18/1991, pentru terenuri); testamentul ordinar este valabil
numai dacă este făcut în una din cele trei forme reglementate de lege: autentic,
mistic (scris sau dactilografiat de testator, închis, sigilat şi prezentat oricărei
judecătorii) sau olograf (scris, datat şi semnat de către testator – art. 858 C.
civ.), iar testamentele privilegiate, în formele detaliate de art. 868 – 886 C. civ.;
actul juridic al căsătoriei nu este valabil decât dacă s-a înheiat în faţa ofiţerului
stării civile, în condiţiile de solemnitate prevăzute de art. 12 şi urm, din C. fam.;
recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei se poate face valabil fie
prin testament, fie printr-un înscris autentic (art. 5 alin. 2 C. fam.);contractul de
arendare (Legea nr. 16/1994) etc.
În toate aceste cazuri – şi în altele prevăzute expres de lege – forma de
exprimare a consimţământului la încheierea actului juridic este un element
constitutiv şi o condiţie de validare a actului la fel cu oricare dintre condiţiile de
fond enumerate de art. 948 C. civ. examinate în secţiunile precedente. Iată de ce
actele solemne nu pot fi încheiate prin manifestarea tacită a consimţământului,
ci numai prin exprimarea lui expresă în forma cerută de lege.
Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin aceea că: este un
element constitutiv, esenţial al actului juridic; în consecinţă, nerespectarea sa
atrage nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză; este incompatibilă cu
manifestarea tacită de voinţă; altfel spus, această formă presupune manifestarea
expresă de voinţă; este exclusivă, ceea ce înseamnă că pentru un anumit act
juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, cea autentică
(excepţie face testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma solemnă
(mai ales autentică) sunt următoarele: donaţia; legatul; revocarea expresă a unui
legat; acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar; renunţarea expresă la
succesiune; subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor; ipoteca
convenţională; actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor situate în
intravilan şi extravilan; contractele de arendare scrise; actele constitutive ale
asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial; contractul de societate
comercială.
b)Forma cerută ad probationem. Prin forma cerută pentru probarea actului
juridic civil, adică forma ad probationem, se înţelege acea cerinţă impusă de
lege sau părţi care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul
juridic civil valabil încheiat.
Astfel, actele juridice al căror obiect are valoare mai mare de 250 de
lei, nu pot fi dovedite decât printr-un înscris(art. 1191 C. civ.); actul ca atare
este valabil dar – în caz de litigiu – el nu poate fi dovedit cu martori sau
prezumţii, ci numai prin prezentarea unui înscris. Tot astfel, pot fi dovedite
numai prin înscrisuri contractele de asigurare (art. 10 din Legea nr. 135/1996),
de depozit voluntar (art. 1597 din C. civ.), contractul de locaţie (art.1416 din C.
civ.), contractul de încheiere a locuinţelor (Legea nr. 114/1996), tranzacţia (art.
1705 C. civ.), contactul de sponsorizare (art. 1 din Legea nr. 32/1994 privind
sponsorizarea), contractul de achiziţie publică (Ordonanţa de urgenţă nr.
60/2001 privind achiziţiile publice), acordul petrolier (art. 13 din Legea nr.
134/1995) etc.
În sfârşit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transferă drepturi
reale asupra unor bunuri imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave,
autovehicule, etc.), este necesară îndeplinirea unor formalităţi de publicitate
pentru a le face opozabile terţelor persoane.
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt
următoarele: este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage
sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de probă; reprezintă o
excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă
(actul juridic) trebuie îmbrăcată în forma scrisă.
Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea
actului juridic (cum se întâmplă în cazul nesocotirii formei cerute ad
validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de probă
(ceea ce înseamnă decăderea celui interesat din dreptul de a proba).
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Prin forma cerută
pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic se înţeleg acele formalităţi
care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul juridic să fie opozabil şi
persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii
drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă se justifică prin ideea de protecţie a terţilor
faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de
lege.
Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături
juridice: este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage
inopozabilitatea actului; constituie o excepţie de la principiul
consensualismului, deoarece actul civil trebuie făcut cunoscut terţilor prin
îndeplinirea unor măsuri specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în
inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a
ignora actul invocat de părţi contra sa. În consecinţă, actul civil produce efecte
între părţi, dar este ineficace faţă de cel de-al treilea, ceea ce practic înseamnă
că părţile nu se pot prevala de drepturile izvorâte din acel act faţă de terţi.
De lege lata, sunt aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitatea faţă
de terţi:
 Publicitatea imobiliară prin sistemul cărţilor funciare (art. 21 din
Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare);
 Publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare
prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare (Legea nr.
99/1999);
 Notificarea cesiunii de creanţă şi acceptarea de către debitor prin
înscris autentic sau înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare potrivit art. 1393 şi Titlul VI din Legea nr. 99/1999;
 Darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată potrivit art. 1182
C. civ.;
 Înregistrarea prevăzută de lege în material invenţiilor, desenelor şi
modelelor industriale (Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992);
 Înregistrarea contractelor de arendare la Consiliul local potrivit Legii
nr. 16/1994 a arendării;
 Înregistrările şi publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale;
 Publicaţiile necesare în materie de concesionare, închirierea şi locaţia
gestiunii, potrivit Metodologiei aprobată prin H. G. nr. 1228/1990
(pentru concesiuni);
 Înscrierea în cartea funciară a contractului de leasing care are ca
obiect un bun imobil (Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de
leasing) şi înscrierea contractului de leasing care are ca obiect bunuri
mobile în Arhiva Electronică (Legea nr. 99/1999 etc.).
Bibliografie:

 Prof. univ. dr. Ovidiu UNGUREANU, Drept civil. Introducere,

Ediţia a VII-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;
 G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All-
Beck, Bucureşti, 2001;
 Cristiana TURIANU, Drept civil. Partea generală, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002;
 Corneliu TURIANU, Curs de drept civil. Partea generală,
Editura Universitară, Bucureşti, 2001.