Sărbătorile de iarna la români încep odată cu prinderea Postului Crăciunului (15

noiembrie) și țin până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în

obiceiuri, diferite de la o zona la alta, având în centru marile sărbători
creștine prăznuite în aceasta perioadă. Reperele mai importante sunt: Postul
Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza și Sfântul Ioan.
Postul Crăciunului este, în felul său, un paradox: un post de bucurie; deși în tradiția
creștină postul înseamnă pocaință, asceză, întristare. Postul Crăciunului însă
prevestește Nașterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post ușor, cu dezlegare la
pește în fiecare sâmbătă, duminică și sărbatoare mai importantă.
Caracteristice perioadei acestui post, în comunitatea românească sunt pregătirile
pentru marea sărbatoare a Crăciunului (atât din punct de vedere gospodăresc, cât și
din cel al obiceiurilor) și serbarea sărbătorilor creștine din această perioadă. Pentru
comunitatea de până la începutul secolului al XX-lea, aceasta este perioada
sezătorilor, întrucât, în nopțile lungi de iarnă, era vreme destulă pentru lucrul de
mână, dar și pentru distracții; aceasta era și perioada când se cunoașteau flăcăii cu
fetele, pentru a se căsători, dupa Bobotează. Dar datorita lipsei acelor nevoi
economice și culturale, pentru societatea românească de astăzi, acele vremuri au
ajuns doar o amintire.
În perioada postului crăciunului la Saschiz este o sărbătoare a comunității, Biserica
având ca protector un sfânt iubit mult de către români: Sfântul Ierarh Nicolae al Mirei
Lichiei, care a strălucit prin milostenie, înțelepciune și propovăduirea dreptei
credințe. În amintirea bunățății acestui sfânt și azi românii le dau daruri de Moș
Nicolae copiilor, care le găsesc, în dimineața acestei zile, în ghetuțe sau sub pernă.
 Sărbătoarea Nașterii Domnului, zi de mare bucurie și binecuvantare pentru creștini.
În calendarul actual al românilor, sărbătoarea are caracter creștin, fiind sărbătorită atât
prin participarea la slujbele bisericești, cât și prin practicarea unor obiceiuri populare.
Cel mai practicat dintre acestea din urmă este colindatul.
Obiceiul se practica in Ajunul Crăciunului, seara, până în dimineața zilei de Crăciun.
Dar există și locuri unde se colinda două sau toate în toate cele trei zile ale sărbătorii.
În funcție de grupul care colinda, colindele sunt de copii și de ceată. Colindatorii sunt
purtătorii și transmițătorii unui mesaj către gazde. Fie el magic, de urare, de
legitimare a cetei sau creștin (de vestire a Nașterii lui Hristos), mesajul colindătorilor
dorește să aibă efect asupra gazdei, să-i aducă bogăție, prosperitate, în noul an, să o
schimbe în mai bună, mai credincioasă, mai fericită, mai sănătoasă. Colindătorii
poartă diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (în Transilvania), ceata
de juni (în ținutul Sibiu-Fagaraș), bute, butea feciorilor (junilor) (în ținutul dintre Olt
și Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei îi Năsăud), dubași (în Hunedoara vestică
și ținutul Hălmagiu-Beiuș), zoritori (în Țara Bârsei), călușeri (în zona dintre Sibiu și
Strei, întrucât colindătorii urează și joacă jocul cu acest nume), etc.
Se disting, în mare, câteva tipuri de cete. Una dintre acestea e cea mai numeroasă, în
care trebuia să intre câte un fecior sau bărbat din fiecare casă. Aceasta se intâlnea în
Estul Transilvaniei și avea chiar mai mult de 30-40 de membri, a căror vârstă putea
trece de 30 de ani, cu condiția să cunoască repertoriul. Ceata de juni era compusă din
adolescenți și tineri necăsătoriți, patronată, în general, de biserică. În general,
colindătorii poartă costumul popular de sărbatoare, adaugând pălării sau căciuli. 
Pr.Ionel Neculai Dârjan