Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Drept “Simion Bărnuţiu”

Specializarea –DREPT anul I, Târgu Mureş

REFERAT
ISTORIA GÂNDIRII JURIDICE
Tema: Monarhia şi republica în gândirea lui Machiavelli

Conf. Univ. dr. : Manuel GUŢAN

Asist. Univ. dr. : Horaţiu RUSU

Studentă: Marieta-Andrada RAŢIU

2010
 „Cine vrea să fiinţeze un stat şi să îi scrie legile, trebuie să înceapă cu
presupunerea că toţi oamenii sunt răi de la natură şi gata să o dovedească, de câte ori au
ocazia”, afirma Machiavelli.
Niccolo Machiavelli a fost adesea considerat drept primul teoretician modern al
politicii. Lumea în care avea să se nască la 3 mai 1469 era o lume extrem de agitată şi
instabilă. Filozof, muzician, poet, dramaturg, a jucat un rol crucial în elaborarea unei
ştiinţe politice realiste esenţială pentru Renaşterea europeană şi pentru începutul
reformei. Machiavelli este considerat şi astăzi primul care a reuşit să abordeze şi să
studieze cu obiectivitate aproape ştiinţifică politica şi guvernarea epocii, influenţându-l
decisiv. A fost cel de-al doilea fiu al lui Bernardi Niccolo Machiavelli, un avocat destul
de cunoscut şi respectat în epocă, descendentul unei vechi şi influente familii florentine.
Oraşul mercantil, Florenţa, nu era un loc pentru profesiuniile liberale în sensul de
a se putea îmbogăţii din munca pe care o presta familia lui Machiavelli, însă aceştia erau
stimaţi de concetăţeni şi în iluzia că participă la binele public, fără mari ambiţii, oameni
cu drag de cultură, cu libertate deplină de gândire şi cu o viaţă liniştită. În acest mediu
familiar a crescut Niccolo Machiavelli.
Sperând că va continua tradiţia familiei, Machiavelli a avut parte de dascăli buni,
mai ales că avea înclinaţii pentru lectură. Iubea strada cu spectacolul divers ce îl oferea zi
de zi, serbări, presiuni, exerciţii, etc. Observa cum oamenii treceau de la o stare la alta,
azi desfiinţau un dizgraţiat, mâine plângeau după un cortegiu religios sau râdeau de
măscărici. Astfel constată că e foarte uşor să obţii aclamaţii sau vocificări, sesizând
totodată cât de nestatornică e mulţinea: azi aplaudă un om, mâine îl desfiinţează şi
poimâine, dacă nu e ucis îl laudă din nou. A învăţat astfel să cunoască capriciile mulţimii,
nebuniile, furiile acesteia, a învăţat să o plângă, să o teamă şi să se ferească de ea.
Cum vedea el Florenţa anilor 1469 o spune în Istoriile Florentine: „Italia era
destul de liniştită, ocupaţia de cetăţenie a principilor era să se observe unul pe altul şi
să-şi consolideze puterea încheind coaliţii şi noi alianţe.”. Cu toate acestea pacea şi
liniştea erau rare în acea Italie, mărunţită în republici şi principate. Haosul din Italia nu îi
oferea soluţia unei forme de guvernământ ideale. S-a instruit din studiul popoarelor antice
şi din observarea politicii contemporane. A avut totodată şansa să fie martor la
ascensiunea şi prăbuşirea lui Savonarola, cel care a venit cu o variantă proprie de

2
guvernare. Acest călugăr care nu s-a temut de nimic, acuza imoralitatea celor care se
făceau vinovaţi de ea: lăcomia burchezilor, brutalitatea condotierilor, eleganţa femeilor.
Savonarola a reuşit pentru scurt timp să dea Florenţei un guvern moral, însă Machiavelli
a sesizat că acesta nu era pregătit pentru a păstra puterea. Machiavelli a descoperit că
morala şi politica nu fac „casă bună”, iar pentru a se putea menţine ar fi trebuit să îi
copieze pe cei împotriva cărora a predicat şi a ridicat mulţimea. Învăţase deja lecţia
despre natura (laşă, josnică, periculoasă) umană putând astfel să prevadă ceea ce va urma:
„să nu uităm că nu există nimic mai greu de întreprins, mai îndoielnic de reuşită şi nimic
mai primejdios de înfăptuit decât a te face promotorul unei orânduiri noi. Deoarece acela
care încearcă o acţiune de acest fel avea drept duşmani pe toţi cei care erau favorizaţi de
vechiile orânduiri şi va avea drept apărători prea puţini energici doar pe aceia care ar
urma să aibă foloase din orânduirile cele noi”.
Machiavelli acumulase destule cunoştinţe pe care ar fi vrut să le adapteze vieţii
oraşului. Astfel că la început a fost numit secretar al celei de-a Doua Cancelarii şi cu
posibilitatea de a se remarca şi de a ocupa un post mai înalt în Republică. Când zvonurile
de război dintre cele două oraşe rivale, Florenţa şi Veneţia s-au adeverit, Machiavelli s-a
implicat direct în război contra Veneţiei. Datorită funcţiei sale şi-a permis contactul cu
diferite personalităţi ale epocii care aveau un cuvânt de spus în guvernarea statelor Italiei
şi Europei, însă nici unul nu a avut un impact mai mare asupra sa decât prinţul statului
papal, Cezare Borgia, un om viclean, crud asemenea celui portretizat în opera sa Il
Principe. Machiavelli nu credea cu adevărat în politica lui Borgia, dar gândea că un
conducător ca el putea uni Italia.
Misiunea pe care a avut-o pe lângă Borgia l-a tentat probabil, fiind un admirator al
oamenilor de seamă. Această misiune era delicată fiindu-i necesar tot talentul diplomatic.
Aflându-se pentru câteva luni la Urbino, Machiavelli a studiat felul de a fi al lui Cezare
fiind cucerit de cel care avea să devină Il Principe un bărbat trimis de destin pentru a
conduce Florenţa: „Cineva care părea că aduce o rază de speranţă încât să poată fi socotit
ca ales de Dumnezeu spre a mântui Italia.”.
Însă eroul preferat de Machiavelli a cunoscut deziluzia înfrângerii observând cum
vechii aliaţi asistau la dezastru fără a face ceva de teamă a nu se compromite alături de un
învins. Pentru autorul Principelui, a fost o mare deziluzie dar după ce lucrurile au intrat în

3
făgaşul lor normal, faptele măreţe ale acestuia au servit drept model generaţiilor de
ucenici politicieni.
După invazia Florenţei, Machiavelli a fost destituit şi întemniţat pentru
conspiraţie. Însă în 1513, după eliberarea sa a încercat să devină consilier politic al noului
papă Medici (Ioan), căruia i-a dedicat Principele. Ambiţiile politice fiindu-i frustrate, s-a
orientat spre activitatea cărtutărească, în compania unui grup de „literaţi”, la „Orti
Oricellari” perioadă în care a scris 3 Discursuri asupra primelor 10 cărţi din istoria Romei
de Titus Livius.
Machiavelli distinge aşadar două sisteme de guvernare, cele mai bune şi cele mai
simple cum este monarhia (principatul) şi republica, în funcţie de tipuri, locuri şi popoare.
Republica, spune el, este o formă de organizare în care suveranitatea se află în mâinile
poporului, iar puterea executivă se exercită de către cetăţenii aleşi pentru o anumită
perioadă de timp. Despre republică afirmă că este superioară monarhiei. Eficienţa
monarhiei a putut să o admită în Franţa, în timpul misiunii pe lângă regele Franţei.
Machiavelli face o amplă clasificare a principatelor, acestea fiind ereditare, mixte,
cucerite cu armele, câştigate prin crime, elective şi ecleziastice.
Talentul şi experienţa acumulată în anii de politică externă şi-au spus cuvântul în
analiza principatelor dobândite, cele mai dificil de guvernat. În cazul monarhiilor cucerite
cu armele suveranului, trebuia să procedeze în aşa fel încât populaţile cucerite să nu simtă
povara cuceririi străine. Pentru a ajunge la acest scop monarhul nu trebuia să lezeze
interesele materiale ale populaţiei, să nu pună biruri prea mari şi să îşi retragă armele cât
mai repede deoarece soldaţii comiteau jafuri şi abuzuri, sporind ura celor învinşi. În locul
armatelor retrase se aduceau colonii de cetăţeni din ţara de origine, fiind respectate
obiceiurile şi tradiţiile poporului cucerit, iar legile erau schimbat doar atunci când se
impunea.
Un alt tip de monarhie este cea care se întemeia pe crimă şi trădare. Au existat
numeroase exemple de-a lungul istoriei dar poliglotul florentinean avea reguli de
guvernare şi pentru aceste: „acela care ocupă un stat trebuie să se gândească înainte la
toate cruzimile pe care va fi nevoit să le săvârşească şi pe toate să le facă dintr-o dată
pentru ca să nu fie nevoit să le repete în fiecare zi şi pentru ca, nemaisăvârşind altele
asemănătoare să-i liniştească pe oameni şi să-i câştige de partea lui făcându-le mult bine.

4
Căci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună pentru ca oamenii gustând din ele doar
puţină vreme, să le simtă mai puţin apăsarea; binefacerile în schimb trebuie făcute încetul
cu încetul, pentru ca să le simţim gustul vreme mai îndelungată”. (Machiavelli)
Monarhii se schimbă şi ei dar schimbarea lor nu este atât de deasă şi în folosul
statului. De-a lungul istoriei s-au întâlnit numeroase cazuri în care statele au decăzut
datorită unor urmaşi nepricepuţi. În cadrul republicii însă, şefii de state se aleg pe
termene mai scurte tocmai pentru a fi schimbaţi în cazul în care nu se dovedesc a fi
capabili.
Dacă guvernămintele republicane, spunea P. P. Negulescu sunt superioare, de
unde vine acea prejudecată că poporul este incapabil să se guverneze singur. Machiavelli
susţine în acest sens că toată lumea e liberă să vorbească rău de popor chiar şi atunci când
el domneşte cu deplină putere pe când nimeni nu vorbeşte rău depspre principii.
Chiar dacă Machiavelli îşi manifestă simpatiile pentru guvernele republicane,
nimic nu-l împiedică să recunoască faptul că în anumite momente guvernămintele
despotice sunt mai bune. Principatul civil, pot să-l dobândeşti fără să ai nevoie de însuşiri
desăvârşite, nici de o sortă deosebit de norocoasă, ci mai curând de o viclenie în stare să
reuşească, preciza Machiavelli. Un astfel de principat ar putea fi cucerit fie cu ajutorul
poporului, fie cu ajutorul celor mari. Aristocraţia se impunea a fi apreciată însă interesele
poporului trebuie favorizate. Măsura aceasta este explicabilă prin aceea că obiceiurile
poporului nu pot fi schimbate foarte uşor, pe când suveranul avea libertatea să innobileze
pe câţi mai mulţi supuşi. În lucrarea sa, Machiavelli aprecia că un lucru de o însemnătate
deosebită îl reprezintă faptul că suveranul să aibă poporul lângă el în situaţii de război,
atunci când nici banii şi nici forţele nu îl puteau susţine: „nu există o fortăreaţă mai bună
decât dragostea poporului. Prin urmare, acela care ajunge principe prin favoarea
poporului, trebuie să şi-l păstreze de prieten, lucru care îi va fi uşor, deoarece poporul nu
cere altceva decât să nu fie asuprit. Dar acela care ajunge principe împotriva voinţei
poporului şi prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câştige de partea lui poporul
ceea ce îi va fi uşor dacă îl va lua sub oblăduirea lui”.
Convingerea fermă a lui Machiavelli formată pe o amplă experienţă, este că „un
principat care nu posedă armate proprii, nu va fi niciodată în siguranţă, iar armatele
proprii sunt acelea alcătuite sau din supuşi, sau din cetăţeni, sau din oameni ai tăi”. Astfel

5
că recomandările pentru păstrarea puterii nu dovedesc altceva decât abilităţiile gândirii
sale politice. Ele sintetizează aşadar ampla experienţă diplomatică şi psihologică
acumulată din studierea dar şi din cunoaşterea profundă a naturii umane. Criteriul de la
care se pleacă este separarea politicii de morală şi de religie, concepând o epocă specifică
bazată pe alte principii, norme şi valori. Politica reprezintă în fapt o activitate aparte, dar
care îşi are propriile legi. Machiavelli inventează chiar o morală specifică politicii.
Vorbind astfel despre un gânditor politic care a format un model de analiză şi care
prezintă o sumă de idei politice adunate într-un sistem de gândire specific, unde sfaturile
de guvernare sunt extrem de concrete şi întărite de exemple din istorie. Eliberarea şi
unificarea Italiei au fost poate cele mai măreţe idealuri ale florentinului, care şi-a pus tot
talentul în slujba oraşului său iubit. Cu atâta amărăciune spunea că: „aceşti principi ai
noştri care au fost multă vreme stăpâni în statul lor şi care acum l-au pierdut, să nu acuze
soarta, ci numai propria lor lipsă de hotărâre: căci în timp de pace ei nu s-au gândit
niciodată că împrejurările s-ar putea schimba (ceea ce este greşeală comună oamenilor în
general, care nu se gândeasc la furtună cât e vreme frumoasă), iar în momentul când au
început situaţiile grele, s-au gândit să fugă şi să nu se apere şi au sperat că popoarele lor,
exasperate de îndrăzneaţa învingătorilor îi vor chema înapoi”.
Lucrarea este dedicată idealului unităţii Italiei, găsirea cauzelor care au dus la
slăbirea sa şi aflarea căilor pentru a redeveni o forţă politică. Florentinul devine un
comentator lucid şi necruţător al faptelor contemporane într-o proză polemică, sobră,
schematică.
Concepţia modernă a lui Machiavelli a trecut se pare dincolo de zidurile Florenţei,
convins fiind că statul comunal era o formă arhaică, un rudiment politic al trecutului şi că
soarta oraşului său iubit trebuia să fie legată de cea a Italiei, urmând exemplul
monarhiilor unitare vest – europene, Franţa şi Spania. Aceasta a fost axa coordonatoare a
întregii vieţi şi activităţi a lui Machiavelli, unicul şi marele său scop, sensul esenţial al
operei şi energiei sale fiind formarea şi consolidarea statului centralizat al Italiei, pentru a
o putea înălţa din fragmentarea politică, din poziţia feudală a instituţiilor sale politice,
pentru a o creea ca pe o mare forţă, ceea ce a şi făcut în tratatul său Il Principe. (Iliescu,
Socaciu, 1999)

6
 Principalele contribuţii ale lui Machiavelli la ştiinţa politică sunt găsite în
Principele şi în Discursuri. Ambele pot fi considerate ca expunând cerinţele pentru
menţinerea stabilităţii politice în cele două tipuri de regimuri diferite, abordând teme
similare şi oferindu-le sfaturi similare conducătorilor politici.scopurile primordiale ale
conducătorilor politici ar trebui să fie susţinerea guvernului şi dobândirea de glorie,
onoare şi bogăţie pentru conducători şi pentru poporul său. Cea mai mare parte a
dezbaterilor din aceste scrieri se referă la ceea ce au făcut cei de la putere pentru a-şi
asigura aceste resurse limitate.
În plan intern republica este caracterizată printr-o constituţie întocmită cu
înţelepciune şi prin instituţii fundamentale a căror funcţie principală să fie promovarea
patriotismului civic, necesar asigurării libertăţii. Pentru acest ideal este necesară tutelarea
de către stat a culturii divinităţii, în vederea inspirării perfecţiunii şi gloriei.
Există trei feluri de gândire, spunea Niccolo Machiavelli: „cei care înţeleg singuri,
cei care apreciază ce înţeleg alţii şi cei care nu înţeleg nici singuri, nici cu ajutorul
celorlalţi; prima este cea mai folositoare, a doua este bună, a treia inutilă.” Etica nu se
pliază cu politica, rămânând o aspiraţie ideală într-un viitor utipic.
Vorbind despre Machiavelli, Sabine afirmă că: „el a fost văzut ca un cinic total, un
patriot înfocat, un naţionalist înflăcărat, un politician iezuit, un democrat convins şi un
căutător lipsit de scrupule al favorurilor despoţilor.”. Opera sa stârneşte o controversă pe
măsură. Astfel, comentatorii adepţi ai republicanismului civic descoperă în Machiavelli o
parte a renaşterii contemporane mai largi a virtuţiilor umanismului clasic. Straussienii
văd o figură centrală a istoriei filosofiei politice, prin ridicarea „libertăţii” deasupra
„naturii”. Pentru toţi aceşti interpreţi, Machiavelli devine cel dintâi filozof modern.
Istoria literaturii italiene îl defineşte astfel: „pe ruinele Evului Mediu, Machiavelli
schiţează o lume bazată pe patrie, pe naţionalitate, pe libertate, pe muncă, pe bărbăţia şi
seriozitatea omului. Arhitectul acestei lumi moderne este Niccolo Machiavelli al doilea
gigant al Cinquecento”.
Definit ca descoperitorul şi fondatorul unei noi ştiinţe şi anume cea a politicii, ca
forţă şi formă autonomă de gândire, Machiavelli nu a fost niciodată un teoretician
abstarct, existând întotdeauna o strânsă legătură între experienţele practicii sale ca
diplomnat şi cetăţean. Pentru fondatorul Ştiinţei Politice,valoarea supremă a omului activ

7
constă în conştiinţa lui politică, idee dominantă în întreaga sa operă şi atât de actuală
oricând în lume, indiferent de timp şi spaţiu. Identitatea Principelui se manifesta în
realitatea conjuncturii vieţii politice, căutând ca pasiunile umane să fie transsformate în
virtuţii cetăţeneşti. Armonia este legea acestei identităţi orale către care aspira Principele
machiavellian, este Simbolul întregii sale opere şi aparţine cu siguranţă Renaşterii.
Machiavelli, precursurul patriotismului şi al Italiei moderne, călător dar şi martor
al stărilor de fapt din mariile monarhii vest-europene şi-a dat seama de acest fenomen
capital, al trecerii de la principatele feudale spre aceste moderne formaţii statale, simbol
al unităţii unei întregi naţiuni şi şi-a dorit împlinirea acestui ideal politic şi în Italia. Deşi
aceasta era considerată maestra literelor şi a artelor, putea deveni, prin divizarea ei
politică şi fragmentarea feudală statală, pradă uşoară pentru marile monarhii înarmate.
În conluzie, se poate afirma că întreaga viaţă dar şi operă a lui Niccolo
Machiavelli este un îndelungat strigăt de chemare pentru constituirea visului naţional
italian.

8
Bibliografie:

 Niccolo MACHIAVELLI – Il Principe;

 P. P. NEGULESCU – Filosofia renaşterii;
 F. ENGELS – Dialectica naturii;
 Suport de curs.