Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Drept “Simion Bărnuţiu”

Specializarea –DREPT anul I, Târgu Mureş

REFERAT
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC
Tema: Evoluţia dreptului de proprietate în istoria dreptului românesc
(analiză comparativă pe epoci)

Conf. Univ. dr. : Manuel GUŢAN

Asist. Univ. dr. : Horaţiu RUSU

Studentă: Marieta-Andrada RAŢIU

2010
 Strămoşii poporului român – dacii şi romanii – care au determinat etnogeneza sa,
i-au transmis totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale
instituţiilor juridice. Voi dezvolta în cele ce urmează evoluţia dreptului de proprietate.
Cuvântul „proprietate” provine din latinescul proprietas şi înseamnă formă
social–economică de însuşire a bunurilor materiale, care explrimă relaţiile economice ce
apar în societate. Dintre toate drepturile pe care o persoana le poate avea asupra unui
lucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru ca el oferă titularului sau
exerciţiul tuturor facultatilor, tuturor prerogativelor pe care legea le cunoaşte.
Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în
amănunt, datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi. Cu toate
acestea, pe baza unor izvoare istorice indicate, ca şi a urmelor pe care le-au lăsat asupra
dreptului de mai târziu, le putem reconstitui în liniile lor generale.
În primul rând, este de menţionat faptul că odată cu extinderea relaţiilor
sclavagiste, s-a accentuat inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată.
Existenţa în Dacia a unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestată de numeroase
izvoare istorice. Pe altă parte, faptul că vânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era
o practică frecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului de aservire a poporului.
Alături de proprietatea privată, care purta în principal asupra pământului, sclavilor
şi vitelor, geto-dacii au cunoscut şi proprietatea colectivă a obştei teritoriale. Plecând de
la informaţiile transmise de către Horaţiu, putem reconstitui, în toate datele sale, sistemul
de stăpânire şi de exploatare a pământurilor obştilor săteşti. Astfel, poetul ne arată că geţii
se ocupau cu agricultura şi că „strâng recolte obşteşti cu sârg”, de pe glia „cea făr-de hat”,
aflată în proprietatea obştească. Pe de altă parte, pământul obştei este împărţit în loturi,
atribuite spre folosinţă individuală fiecărei familii pe termen de un an. În anul care urma,
loturile erau redistribuite în cadrul obştei, prin sistemul tragerii la sorţi. Cu timpul, în
special după instaurarea dominaţiei romane, această folosinţă se va consolida, tinzând să
capete unele din caracterele proprietaţii private. Deocamdată, pentru epoca statului geto-
dac, reţinem numai faptul că în obştei teritorială pământul este stăpânit în comun dar apar
şi primele semne ale tranziţiei către proprietatea privată.
Dacă în societatea dacică (82? Î. Hr. – 106 d. Hr.) erau cunoscute proprietea
privată, cea comună şi cea colectivă, în Dacia romană (106-275), proprietatea era tot de

2
trei feluri: provincială, quiritară şi peregrină. Proprietatea provincială era exercitată de
către locuitorii liberi din provincii, asupra pământului. Potrivit unei reguli străvechi,
pământurile cucerite treceau în proprietatea statului cu titlu de ager publicus, dar în fapt
ele erau stăpânite de către autohtoni. Jurisconsulţii romani considerau că locuitorii din
provincii exercită asupra pământului posesiunea şi uzufructul şi că pot fi asimilaţi, până
la un punct cu titularii de drepturi reale. În fapt, provincialii se bucurau de prerogative
foarte largi, exercitând o stăpânire reală, pe care doctina modernă a desemnat-o prin
termenul de proprietate provincială. Într-adevăr, la moartea proprietarului provincial,
pământul trecea asupra urmaşilor, fondul provincial putea fi transmis şi între vii prin
simplă tradiţiune, care era act de drept al ginţilor, proprietarii provinciali se bucurau de
prescriptiolongi temporis. Prescriptiolongi temporis era o formă a uzucapiunii aplicată la
proprietate aprovincială cu unele deosebiri în ce priveşte termenul şi efectele. Termenul
este de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi, iar efectul constă în aceea că
acţiunea intentată de către reclamant după trecerea celor 10 sau 20 de ani va fi respinsă cu
succes de către posesor. Această instituţie a fost creată, la sfârşitul secolului II, pentru a
umple lacunele uzucapiunii, care era un act de drept civil şi nu putea fi aplicată
pământurilor provinciale. În acelaşi timp, proprietatea provincială era sancţionată printr-o
acţiune in rem specială, având ca model acţiunea în revendicare, aplicată proprietăţilor
quiritare.
Faţă de slăbire unor caractere ale proprietăţii quiritare şi de generalizarea cetăţenii
romane în anul 212, faţă de faptul că solul italic a fost supus şi el plăţii unor impozite,
proprietatea provincială tinde să se confunde treptat cu proprietatea civilă, în cadrul unui
proces de unificare şi abstractizare a proprietăţii.
Fapt este că multă vreme pământurile din Dacia (cea mai mare parte) s-au aflat
într-o dublă proprietate: proprietatea supremă (ager publicus) şi proprietatea subordonată
exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era recunoscută de către
provinciali prin aceea că plăteau un impozit funciar. Cu toate că din punct de vedere
social, economic această formă a dublei proprietăţi a dispărut, ea a dat naştere la planul
tehnicii de reglementare juridică unor determinative, unor atribute şi figuri juridice care
au putut fi utilizate cu succes în societatea feudală, în vederea consacrării proprietăţii
divizate.

3
 Pe de altă parte, cetăţenii romani, beneficiind de plenitudinea drepturilor politice
şi civile, puteau exercita asupra unor terenuri din Dacia proprietatea quiritară, cu condiţia
ca acestea să se bucure de ius italicum. Ius italicum este un drept special în virtutea
căruia, solul aparţinând unor colonii din provincii era asimilat cu cel din Italia, aşa încât
puteau deveni obiect de proprietate quiritată (romană).
Pe lângă proprietatea provincială aplicabilă numai solului, locuitori liberi din
Dacia, au exercitat şi proprietatea peregrină, care purta asupra lor lucruri. Acest drept a
fost creat de către ius gentium, datorită faptului că peregrinii erau parteneri de comerţ ai
romanilor, dar nu se bucurau de ius commercii şi ca atare nu puteau exercita proprietatea
quiritară. Proprietatea peregrină a fost protejată prin mijloace juridice create după
modelul celor aplicabile societăţii romane. Astfel, acţiunea în revendicare era acordată şi
peregrinilor, dar cu unele modificări, după cum le-au foat acordate şi acţiunile cu privire:
la furt sau la paguba cauzată pe nedrept, cu introducerea ficţiunii că peregrinii sunt
cetăţeni romani.
Dacă în societatea dacică era amintită şi proprietatea privată, dar şi cea comună şi
colectivă, în Evul Mediu românesc se pune accent tot mai mult pe cea privată. Aşadar, ca
urmare a perfecţionării uneltelor agricole, a extinderii suprafeţelor cultivate prin defrişări
şi desţeleniri se constată o creştere a proprietăţii personale. Multe terenuri sunt puse în
valoare prin munca unei singure familii, care caută să scoată aceste proprietăţi de sub
regim devălmaş. Stăpânirea privată se compunea, natural, în principal din bunuri mobile
cărora li se adăuga proprietatea imobiliară asupra casei familiei şi terenului din jurul
acesteia. La începutul feudalismului, fondul funciar agrar mai era împărţit, periodic, prin
tragere la sorţi, în folosinţa personală a membrilor obştii pentru ca, mai apoi, treptat părţi
din terenul agricol comun să fie delimitate şi repartizate în folosinţa exclusivă şi perpetuă
a familiilor din obşte. Obştea păstra asupra acestuia un drept superior de supraveghere şi
control. Prin acesta se urmărea respectarea de către săteni a obligaţiei de a nu înstrăina
părţi din moşia satului unor persoane din afara obştii, punând astfel în pericol unitatea
acesteia. În genere, acest drept de supraveghere şi control s-a aterializat prin impunerea
unui sistem de publicitate la înstrăinarea bunurilor aflate în stăpânirea personală ce marca
debutul unui drept de precumpărare şi răscumpărare în cadrul obştii.

4
 Stăpânirea privată a sătenilor putea spori, cu autorizaţia conducerii obştii, prin
dobândirea unui drept de folosinţă exclusivă asupra unor părţi din părţi din proprietatea
devălmaşă ca urmare a amenajării şi creşterii valorii lor prin munca proprie. Se puteau
realiza, astfel, defrişări (curături) ale pădurii obşti în scopul obţinerii de noi terenuri
agricole, „desţeleniri din pajişte” ale unor părţi din păşunea comună, amenajarea de iazuri
pentru peşte, vaduri şi scocuri pentru morile de apă, pive şi steze. Delimitarea bunurilor
aflate în stăpânire personală faţă de alte bunuri se făcea fie prin înscrierea unor însemne
familiale distinctive pe bunurile mişcătoare, fie prin îngrădirea celor nemişcătoare – casa,
terenul din jurul acesteia şi câmpurile cultivate.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, în Evul Mediu dezvoltat apare ca
fărâmiţat, în evidentă contradicţie cu dreptul “absolut” de proprietate quiritară a
romanilor. Urmărind dinamica formelor de proprietate, constatăm că unele din ele –
străvechi – continuă să existe şi în feudalismul dezvoltat, în Moldova şi Ţara
Românească, cum este mai ales proprietatea ţăranilor organizaţi în obşte, alături de care
se dezvoltă, cele care aparţin domnilor, boierilor, mănăstirilor, orăţenilor.
Suprapus celorlalte forme de proprietate se situa dreptul de proprietate eminentă
(dominium eminens) al domnului ca drept real superior exercitat asupra întregului fond
funciar al ţării indiferent că se afla sau nu în proprietate privată. Din acest dominium
eminens decurgeau o serie de prerogative domneşti: dreptul de a emite hrisoave (domnul
întărea diversele convenţii juridice prin care se realizat mutaţii de proprietate imobiliară:
vânzări-cumpărări, testamente, înfrăţiri de moşie, constituiri de dotă, donaţii, confirmări
de pământuri alodiale etc.) în materie de proprietate funciară, dreptul la “darea calului”
(donaţia unui cal făcută domnului de către cei ce încheiau acte juridice translative de
proprietate), dreptul de retract succesoral (întoarcerea la suzeran a beneficium-ului donat,
în condiţiile în care boierul vasal, lipsit de urmaşi direcţi de sex masculin, nu putea
asigura perpetuarea prestaţiilor de concilium et auxilium datorate domnului), dreptul de a
supraveghea şi a dispune de bunurile imobiliare ce nu se aflau în proprietate privată şi
care formau obiectul proprietăţii domiei.
Subordonată dreptului eminent al domnului se situa proprietatea nobiliară.
Aceasta aparţinea boierilor, bisericii precum şi domnului în calitatea sa de stăpân feudal.

5
Ea s-a exercitat atât asupra unor bunuri mobile cât şi a celor imobile însă, evident, în
centrul acesteia a stat proprietatea funciară sau domeniul feudal.
Proprietatea boierească aparţinea fie aristocraţiei laice (provenea din donaţiile de
terenuri făcute de domn cu titlu de beneficiu viager celor care făcuseră domniei diverse
slujbe sau în vederea prestării unor slujbe), fie aristocraţiei bisericeşti. O altă modalitate
de dobândire a proprietăţii boiereşti a fost moştenirea. O serie de proprietăţi funicare ale
boierilor, fuseseră dobândite prin uzurparea drepturilor obştilor săteşti înainte de
întemeiere şi transmise în familie pe cale succesorală.
Proprietatea bisericească aparţinea mitropoliilor, episcopiilor şi mănăstirilor şi
avea ca principal mijloc de dobândire daniile făcute cu caracter pios de către credincioşi.
Ea cuprindea terenuri, sate , munţi, mori scutite, de regulă, de dări şi scoase din circuitul
civil.
Proprietatea domnească era proprietate mobiliară şi imobiliară – constituită în
principal din târguri şi sate aparţinătoare, pe care domnul o stăpânea ca orice alt mare
stăpân feudal cu titlu de domeniu privat.
La baza ierarhiei proprietăţii feudale se afla proprietatea ţărănească. În funcţie de
statutul juridic al titularului ei, proprietatea ţărănească era de două feluri: proprietatea
ţăranilor liberi şi proprietatea ţăranilor aserviţi.
Proprietatea ţăranilor liberi era fie devălmaşă, fie individuală. Proprietatea
devălmaşă juca încă un rol important în obştea ţărănească liberă şi se exercita asupra
păşunilor, pădurilor şi apelor aflate în cadrul hotarelor satului. Toate acestea se aflau în
folosinţa comună a membrilor comunităţii în scopul păşunatului, pescuitului, culegerii de
fructe şi legume etc. proprietatea individuală, din ce în ce mai extinsă, se exercita asupra
terenului arabil, casei de locuit şi curţii precum şi asupra unor terenuri/ape amenajate prin
muncă proprie şi scoase astfel din devălmăşie: curăturile, prisăcile, viile, livezile,
grădinile de legume, fâneţele, poienile, iazurile, vadurile de moară şi morile, braniştile
etc.
Proprietatea ţăranilor aserviţi cuprindea inventarul agricol, casa de locuit precum
şi toate îmbunătăţirile din domeniul feudal realizate prin munca personală: curături,
prisăci, vii, iazuri, vaduri de moară, branişte etc., cu obligaţia de a da stăpânului feudat
zeciuiala cuvenită. Terenul arabil muncit de ţăranii aserviţi (delniţă) se afla în proprietatea

6
stăpânului feudal, aceştia având doar un drept de posesie şi folosinţă. În schimbul
terenului folosit, ţăranii aserviţi erau obligaţi să presteze stăpânului lor renta feudală în
produse, muncă şi bani.
Şi proprietatea în Transilvania a cunoscut toate formele specifice existenţei
multitudinii de statute juridice feudale. Dreptul de proprietate era la fel în Transilvania ca
şi în Moldova şi Ţara Românească, cu deosebirea că proprietatea ţărănească nu mai era
împărţită în proprietatea ţăranilor liberi şi aserviţi, ci în proprietatea ţăranilor liberi şi
proprietatea iobagilor.
În epoca absolutismului luminat, dreptul de proprietate a fost reglementat în
continuare de norme juridice scrise sau cutumiare specifice fiecărei etnii.
Dreptul de proprietate evoluează sub regim turco-fanariot în direcţia degajării
proprietăţii feudale de dreptul străvechi de folosinţă al ţăranilor. Procesul acesta îşi are
obligaţia în reforma lui C. Mavrocordat, potrivit căreia ţăranii dobândesc accesul la
folosirea pământului în baza unui contract şi nu în baza unui drept recunoscut obiceiului
ţării. Ulterior, codurile care s-au acordat au preluat din Bazilicale şi au consacrat şi
noţiunea dreptului absolut de proprietate.
Marcând trecerea de la concepţia proprierăţii divizate la cea a proprietăţii
absolute, aceste leguiri precizează că atributele proprietăţii pot fi împărţite între două
persoane (dritul fiinţei lucrului şi dritul folosului) potrivit vechiului sistem, dar ele se pot
întruni şi asupra unei singure persoane şi atunci dreptul de proprietate este desăvârşit sau
absolut.
Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că raporturile dintre boieri şi
ţărani se stabilescc pe baza contractului de emfiteoză (Codul Caragea, partea a III-a, art.
1); dacă în epoca feudalismului dezvoltat dreptul de folosinţă avea o bază legală, în faza
de descompunere a feudalismului el dobândeşte o bază contractuală, aşa încât, pe această
cale, se recunoaşte indirect dreptul absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor.
Într-adevăr, transmiterea prin contract al dreptului de folosimţă nu aduce vreo atingere
proprietăţii absolute.
Dreptul de proprietate absolută a boierilor s-a extins în această perioadă şi asupra
pădurilor. Dacă în vechime, ţăranii aveau acces la exploatarea pădurilor pentru
satisfacerea unor trebuinţe proprii, în noua situaţie ei trebuie să plătească taxe sau

7
zeciuială ceea ce echivalează cu recunoaştera dreptului absolut de proprietate al boierilor
asupra pădurilor.
Prin interpretarea tendenţioasă a unor instituţii juridice, domnii fanarioţi şi-au
propus să desfiinţeze drepturile străvechi de proprietate, nu numai ale ţăranilor, ci şi ale
boierilor. Astfel, Scarlat Calimach pretinde că la origine toate pământurile au aparţinut
domnului, şi ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără lirisov de
danie; urmarea era că pământurile stăpânite fără asemenea hrisov aveau să treacă în
stăpânirea domnului, ca titular al lui dominium eminens. Sfatul de obşte a respins, însă, o
asemenea interpretare, arătând că, potrivit obiceiului ţării îndelungata stăpânire nu putea
fi strămutată şi că, conform Bazilicale, operează o prescripţie achizitivă (uzucapiune) de
40 de ani care se aplică şi la imobilele domneşti; aşadar, adiţând că iniţial toate
pământurile au fost domneşti şi că ele au ajuns în stăpânirea ţăranilor, sau a boierilor fără
hrisov, totuşi nu puteau fi preluate de către domni, întrucât au fost dobândite de
proprietate prin uzucapiune.
În perioada interbelică prin Constituţie se conferea proprietăţii private o funcţie
socială, ceea ce permitea statului să intervină în reglementarea amănunţită a regimului ei
în scopul de a restrânge caracterul ei “absolut”. Astfel, subsolul a fost naţionalizat în
întregime iar dreptul asupra spaţiului aerian a fost îngrădit în interesul societăţilor de
navigaţie aeriană. Proprietatea funciară ţărănească s-a bucurat de o atenţie specială ca
urmare a adoptării, în anii 1920-1921, a legilor agrare pentru toate provinciile ţării. Ca
urmare, pământurile expropriate de la moşieri au fost vândute ţăranilor de către stat. Deşi
a îmbunătăţit situaţia ţăranilor, o lege pentru reglementarea circulaţiei pământurilor
dobândite prin legile de împroprietărire din august 1929 a permis din nou concentrarea
pământurilor în mâinile unor mari proprietari.
În consecinţă, un accent important al societăţii este proprietatea în noile ei forme
recunoscute şi ocrotite atât prin legea fundamentală, cît şi prin alte legi speciale. Fiind o
totalitate de bunuri ce-i aparţin unui proprietar, noţiunea de proprietate poate fi folosită în
mai multe sensuri. Însă în majoritatea lor proprietatea este un fapt constant şi univers în
toate ţările şi în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului,
cu atât el simte în inima sa dorinţa de a fi proprietar şi de a munci zi şi noapte spre a
atinge scopul.

8
Bibliografie:

 Manuel GUŢAN, Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii “Lucian

Blaga” Sibiu, 2004;
 Emil CERNEA, Emil MOLCUŢ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a
VI-a, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S:R:L:, Bucureşti, 1998;
 Liviu MARCU, Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
 P. GOGEANU, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1986;
 N. GRIGORAŞ, Instituţii feudale din Moldova I. Organizarea de stat până la
mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1971.