Practici funerare la traco-geto-dacii din sec. IV-III î.e.n.

Se dovedeşte necesară o succintă trecere in revista a obiceiurilor funerare la

traco-geto-dacii din sec. IV - III î.e.n. , perioada cu practici funerare
normale,documentate prin numeroase şi variate tipuri de monumente, tocmai
pentru a evidenţia şi reliefa cu mai multă pregnanţă situaţia din sec.II î.e.n. –I e.n.
Din sec.V-III î.e.n. se cunosc zeci de necropole plane sau tumulare ,ca şi morminte
izolate, al caror număr depăşeşte cifra de 3000.

Fig. 9 Mormant cu dromos (culoar de acces) acoperit de un tumul de mari

dimensiuni aflat langa Mangalia (anticul Callatis). Secolul al IV-III-lea i. Chr.

Repartiţia geografică a monumentelor funerare este insă inegală, deoarece

există o zonă cu o mai mare concentrare de descoperiri - Dunărea de Jos, cu circa

1
2000 de morminte şi în alte zone precum vestul Banatului, Oltenia, Moldova
sudică, aceste sunt foarte puţin numeroase.
Incineraţia este ritul funerar cvasigeneral practicat în sec.V-III î.e.n., atât în
necropolele plane,cât şi în cele tumulare; raportul morminte de incineraţie-
morminte de inhumaţie din câteva necropole se prezintă astfel: Enisala, jud.Tulcea
-386/24; Murighiol,jud,Tulcea-58/2; Zimnicea ,jud. Teleorman-166/4.

fig. 10 Vas funerar, sec. V-IV î. Hr.

jud. BRAŞOV, Ţara Bârsei

Numărul mormintelor de inhumaţie ce pot fi atribuite cu certitudine traco-

geţilor-dacilor din sec.V-III î. e. n. abia dacă depăşeşte 100, în timp ce numărul
mormintelor de incineraşie este de circa 3000- demonstrează că inhumaţia este un
rit practicat de traco-geţi, îndeosebi pentru războinici, cu precădere in regiunea
Dunării de Jos, pentru spatiul est-carpatic, pentru aceasta pe perioada (ex.Strahotin,
jud.Botosani, Bosanci, jud.Suceava ), de altfel necropolele plane sunt mult mai
frecvente.
În ceea ce priveste locul incinerarii, se pare ca acesta coincide cu locul
înmormântării, deşi în cazul necropolelor plane cercetate nu s-au găsit încă resturi
de rug funerar . Cazurile în care resturile defunctului nu s-au gasit în amenajarea
funerară (cenotafuri) sunt foarte rare - Bugeag ,Enisala.
La Slobozia, jud.Bacău, în apropierea acestei necropole nu s-au gasit urmele
unui rug funerar, dar exista resturi de arsura şi evidente urme de ardere secundară
pe unele vase şi deformări de la ardereri puternice precum şi obiecte deterioarate

2
de foc. Aceste elemente sunt o dovada că inventarul mormântului a fost ars odată
cu defunctul, în apropierea gropii.

Principalele caracteristici ale mormintelor de incineraţie, tumulare sau plane,

sunt următoarele:
 majoritate sunt in urne, de obicei cu ”capac”;
 oase cremate provenind din toate părţile corpului sunt depuse intr-
un număr foarte mic;
 se constată o alegere atentă a oaselor umane, de obicei nefiind
amestecate cu cenuşă, cărbune sau resturi ale rugului;
 rare ofrande de carne;
 inventar sărac;
 puţine ofrande, eventual vase sau fragmente de vase.
Obiceiurile funerare la geto-dacii rămași în afara provinciei Dacia- Astfel se
poate observa că descoperirile sunt inegal distribuite: din circa 2000 de
morminte, peste 1500 se găsesc în Moldova, aparținând carpilor; în celelalte
zone locuite de către get-daci, descoperirile sunt mai rare.
Dacă la carpi întâlnim atât morminte de incinerație, cât și de înhumație, în
celelate zone s-au descoperit numai morminte de incinerație. Inventarul este
sărac, fiind format, în general, din piese de provenientă romană. Astfel, se
extindea o situație specificã sec. IV-III a.Chr., pentru care se cunosc peste
3000 de morminte grupate în zeci de necropole răspândite, mai ales, în
regiunea Dunării de Jos și în Moldova, la perioada clasică când situația se
schimbă, în sensul că, în contrast cu numărul mare de așezări,necropolele
lipsesc.
Trebuie remarcat că o paralela între situația din sec.IV-III i. e.n. Chr. și cea
din sec. II-III e.n.aceasta diferă, în sensul că se înregistrează unele diferente
notabile, precum: lipsa mormintelor tumulare; cresterea semnificativă a
3
 numărului de înhumati de la sub 5% în sec. IV-III a.Chr., la peste 20% în sec.
II-III, precum si schimbarea structurii sociale si de vârstă a celor înhumai
(aproape numai bărbati maturi și războinici pentru sec. IV-III a. Chr. și în
principal copii pentru sec. II-III)
Pentru perioada cuprinsă între sec.II î.e.n.- I î.e.n. situatia funerară se pot
identifica următoarele caracteristici: incineratia în morminte propiu-zise, pe
tot parcursul acestei epoci, este ilustrată de mormintele tumulare aristocratice,
înhumatia în necropole si morminte obisnuite nu este documentată pentru
aproape toată aria locuită de geto-daci, exceptând mormintele de înhumatie
din aria grupului dacic Lipita, în restul teritoriului locuit de geto-daci sunt
cunoscute doar 4 schelete umane pe parcursul a circa trei secole. În ceea ce
priveste necropolele plane de incineratie, acestea sunt situate în zone
periferice ale arealului dacic sau unde se poate documenta o pătrundere sau un
contact cu alte populatii cu practici funerare normale.
Potrivit rezultatelor cercetărilor lui V.Sîrbu,caracteristicile fenomenului funerar
din sec. II a. Chr. – I p. Chr. sunt:
 înhumaţia în necropole şi morminte izolate se întâlneşte doar la periferia
nord-estică a ariei locuite de geto-daci;
 aristocraţia practică exclusiv incineraţia;
 pentru populaţia de rând nu se cunoaşte decât un număr foarte redus de
morminte, iar adevăratele necropole nu se întâlnesc decât la periferia
ariei locuite de geto-daci, în zona de contact cu alte populaţii şi numai
spre limitele acestui interval cronologic (grupurile dacice de pe Tisa
Superioară, de pe Nistrul Superior şi din Oltenia);
 pentru anumiţi indivizi (cca 200, în cca 35 de situri) este posibil să se fi
practicat rituri de expunere/descompunere a cadavrelor, aşa
cum sugerează unele descoperiri arheologice (schelete în poziţie
neanatomică, părţi de schelete şi oase umane în contexte nefunerare).
Referindu-se la perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice, H. Daicoviciu

4
afirma că numărul mic de tumuli nu este expresia unor credinţe religioase diferite,
ci a faptului că aceştia reprezintă morminte ale elitei sociale, subliniind însă că
mormintele de incineraţie fără urnă, cu depunere în groapă nu trebuie considerate
ca aparţinând unor membri mai săraci ai comunităţii. În schimb,
L. Bârzu atribuia mormintele plane de incineraţie cu depunere în urnă sau în
groapă, cu inventar mai mult sau mai puţin bogat, populaţiei de rând, iar
mormintele tumulare aristocraţiei, căreia credea că îi sunt rezervate rituri de trecere
diferite de cele ale populaţiei de rând

Scăderea drastică a numărului de morminte în perioada clasică a civilizaţiei

geto-dacice şi mormintele tumulare de incineraţie ale aristocraţiei pot fi legate, de
apariţia unei noi ideologii, care înlocuieşte legitimarea dobândită prin eroizare a
căpeteniilor locale şi determină astfel, foarte probabil, o serie de transformări
corespunzătoare la nivelul elitei sociale.

Transformări manifestate prin concentrarea autorităţii militare şi sacerdotale la

cel mai înalt nivel, ca urmare a instituţionalizării religiei, realizată prin reforma
religioasă atribuită lui Deceneu, care ar fi constat, după diferiţi cercetători, în
înlăturarea de către cultele uraniene, favorizate de către teologia solară promovată
de autoritatea statală, a cultelor chtoniene, mai ales a celor orgiastice, care erau şi
cele mai răspândite în rândurile maselor populare. Aceste măsuri ar putea
reprezenta sfârşitul unui conflict existent anterior şi în lumea sud-tracică între
adoratorii Soarelui şi religia dionysiacă şi care a dus la “solarizarea” religiei
dionysiace, în sensul eliminării elementelor ei orgiastice şi s-a încheiat prin apariţia
unui cult sincretist, apollino-dionysiac, al Cavalerului Trac, dătător de viaţă şi
sănătate, ocrotitor în toate împrejurările vieţii.

Acest fenomen, nu este îndeajuns de bine cunoscut, posibil datorită caracterului

elitist al riturilor iniţiatice ale teologiei solare, care, în foarte multe civilizaţii, a
devenit sprijinul ideologic al puterii regale.

5
 Dacii ar fi crezut că defuncţii de rang înalt deveneau intermediari daimonici
între oameni şi zei; asa s-ar putea explica, lipsa mormintelor prin distrugerea
“resturilor cinerare prin împrăştiere în natură”, ca un rit de “dematerializare”,
necesar dobândirii acestui statut, accesibil însă şi defuncţilor din alte categorii
sociale, care, astfel, puteau deveni intermediari între familiile lor şi zei; “rituri de
nemurire”17.

“Vidul de morminte” din sec. II a. Chr. – I p. Chr., asemănător cu cel întâlnit

mai devreme în teritoriul intracarpatic al României, este un fenomen caracteristic
întregului teritoriu al României, cu excepţia unor zone de la periferia spaţiului
carpato-dunărean, unde mai sunt atestate încă necropole.

Este în general admis faptul că, pentru perioada cuprinsă între a doua jumătate a
sec. II î.e.n. si sec. I e.n. în afara grupului scordisc din Oltenia, a câtorva tumuli
"princiari" si a necropolelor de tip Lipia, harta arheologică a Daciei nu cunoaste
descoperiri semnificative până la cucerirea romană.
Nu se poate face, deci, o legătură între ritul si ritualul funerar al geto-dacilor
de dinainte de cucerire si cel din perioada romană, pe simplul motiv că primul este
greu sau imposibil de sesizat arheologic, fiind, deci, oricum diferit18. De astfel in
ceea ce priveste continuitate a tradiţiilor funerare dacice din sec. II a. Chr. până în
perioada romană poate fi vorba numai în anumite regiuni periferice şi, doar într-o
anumită măsură, la nivelul elitelor sociale, care dispar însă, practic, odată cu
cucerirea romană, în vreme ce noile elite, ale dacilor liberi, nu se mai disting, de
fapt, decât într-o mică măsură prin înmormântări de prestigiu, cu inventare mult
mai modeste însă decât în sec. V-III a. Chr. şi chiar decât multe morminte ale
elitelor romane provinciale din regiunea balcano-dunăreană.

Războaiele pentru cucerirea Daciei si măsurile luate în anii imediat următori, au

avut efecte dezastruoase pentru populatia autohtonă, cultura geto-dacă din
provincie prezintă o reală discontinuitate fată de cultura epocii "clasice" de
dinainte de cucerire:
6
 __________
17
Paul Damian - Geto-dacii în configuraþia demograficã a Daciei romane

18
Valeriu Sârbu, Credinte si practici funerare, religioase si magice în lumea geto-dacilor,p.18

 disparitia cetătilor, statiuni cu functie eminamente militară si adesea

sedii ale autoritătii regale;
 disparitia locurilor si constructiilor de cult;
 încetarea practicării sacrificiilor umane;
 transformarea obiceiurior funerare, asa-zis discrete, greu sau imposibil
de sesizat arheologic, într-unele normale.

Aceste împrejurări politice favorizează, reactivarea cultelor chtoniene, care, în

perioada de după reforma lui Decenaeus, ar fi supravieţuit doar prin diferite rituri
populare ,de caracter agrar şi pastoral, şi prin cele legate de viaţa comunităţii,
familiei sau persoanei, desfăşurate anterior în paralel cu cele oficiale, organizate de
regalitatea dacică şi dispărute odată cu statul dac.

În contextul acestor schimbări, în mediul carpo-dacic de la est de Carpaţi

numărul mormintelor de incineraţie cu depunere în groapă este mult mai mic decât
al celor cu depunere în vase, ceea ce confirmă încă o dată observaţia lui H.
Daicoviciu că mormintele de incineraţie fără urnă, cu depunere în groapă nu
trebuie considerate ca aparţinând unor membri mai săraci ai comunităţii; ar putea fi
vorba, de tradiţii funerare diferite, determinate fie de concepţii religioase diferite,
fie de un statut religios diferit. În schimb, mormintele de incineraţie cu depunere în
urnă, care sunt cele mai răspândite în mediul dacic provincial şi extraprovincial de
epocă romană, constituie o expresie a tendinţei de uniformizare a ritului funerar;
acest tip de morminte sunt specifice oamenilor de rând şi că, deşi în societatea
dacilor liberi existau deosebiri sociale, ele nu pot fi importante, de vreme ce ele se

7
regăsesc doar în inventarul funerar şi nu îşi mai găsesc expresia în practicarea unor
rituri funerare aparte, fapt explicabil prin renunţarea la dispariţia mormintelor
tumulare odată cu aceea a aşezărilor fortificate, ca urmare a dispariţiei aristocraţiei
dacice. Pe măsură ce puterea romană se impune în spaţiul carpato-danubiano-
pontic, comunităţile dacice, mai întâi în Dobrogea, apoi şi în restul Daciei, revin,
aşadar, la practici funerare “normale”, sacrificiile umane fiind interzise printr-
un senatus consultum din anul 97.

Nu trebuie ignorat faptul marea majoritate a tipurilor de morminte şi variantelor

lor rituale din necropolele daco-romane îşi găsesc corespondenţe în tradiţiile
funerare din teritoriile locuite de tracii nord-dunăreni, de o continuitate a tradiţiilor
funerare în mediul autohton de pe teritoriul României din perioada Latène şi până
în sec. IV p. Chr., nu este prea probabila , pentru că abia în perioada stăpânirii
romane în Dacia (mai precis la mijlocul sec. II) necropolele reapar în spaţiul locuit
de geto-daci şi, implicit, la populaţia dacică. Fenomen ce reprezintă o urmare a
transformărilor produse de cucerirea romană, care, pe plan spiritual, a avut drept
cea mai importantă consecinţă imediată distrugerea sistematică a templelor şi
dispariţia violentă a cultului oficial, împreună cu preoţimea care îl deservea şi cu
structura statală şi aristocraţia de care era legat, din rândurile căreia şi provenea,
foarte probabil, preoţimea dacă; dispar astfel simbolurile statutului social şi
prestigiului acestei aristocraţii, între care şi mormintele tumulare, şi se revine, la
practicarea riturilor tradiţionale agrare şi pastorale şi a celor legate de viaţa
comunităţii, familiei sau persoanei, desfăşurate anterior în paralel cu cele oficiale,
organizate de regalitatea dacică şi dispărute odată cu statul dac.

Reapariţia necropolelor dacice de epocă romană, în care predomină mormintele

de incineraţie cu depunere în urnă, se produce tocmai în zona de contact cu mediul
germanic, cu precădere în aria culturii Lipica, deci la costoboci, sub influenţa
culturii Przeworsk,

8
 Aceste influenţe sarmatice asupra culturii materiale şi spirituale a dacilor de la
est de Carpaţi, mai ales din zona Siretului, care, după moartea lui Burebista, nu s-a
mai aflat sub controlul regilor al căror centru de putere se găsea în Munţii Orăştiei,
aceste realităţile etno-culturale din perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. I
a. Chr. şi războaiele dacice ale lui Traianus, admit o coabitare daco-sarmatică în
Moldova, respectiv o prezenţă sarmatică efectivă în teritoriul cuprins între Carpaţi
şi Nistru.

D. Protase subliniase că doar urmărind pe o largă întindere geografică şi de-a

lungul unei perioade îndelungate riturile şi ritualurile funerare, ca parte integrantă a
credinţelor religioase ale unui popor, se poate ajunge la sesizarea schimbărilor
graduale şi lente, a influenţelor sau formelor eclectice ale sistemelor sale de
înmormântare şi că numai procedând astfel şi în cazul dacilor se va putea
determina dacă există şi în ce constau influenţele exercitate asupra populaţiei
autohtone, de-a lungul vremii, de către sciţi, greci, traci, celţi, sarmaţi, de către
coloniştii romani şi de către goţi.
În mod evident, necropolele conţin însă numai o parte din membrii comunităţii
care au folosit-o, iar numărul de indivizi rămaşi în viaţă în momentul când o
aşezare îşi încetează existenţa reprezintă ceea ce D.Nicolăescu-Plopşor şi W.
Wolski au numit “fondul demografic al continuităţii culturale în timp şi spaţiu”, care
devine păstrătorul şi continuatorul unui fond cultural şi de tradiţii, în cadrul unor
aşezări nou întemeiate, chiar şi în cazul asimilării lor de către o altă comunitate. De
aceea, continuitatea unor tradiţii, inclusiv funerare, într-o regiune, de-a lungul unei
perioade istorice îndelungate, în care se produc fenomene de interferenţă culturală,
nu implică în mod necesar nici continuitatea de locuire în una şi aceeaşi aşezare,
dar nici continuitatea etnică, în măsura în care unele tradiţii funerare au fost
transmise altei comunităţi, în cadrul căreia, din diferite motive, au ajuns apoi să se
întâlnească mult timp după aceea, mai mult sau mai puţin frecvent.
Tradiţiile funerare, ca fenomen religios, oriunde şi oricând foarte
conservatoare, sunt privite în lenta lor evoluţie istorică în timp şi spaţiu, pentru

9
intelegerea acestora trebuie sa se insiste asupra dinamicii secvenţiale şi pe
aspectele regionale ale tradiţiilor funerare, marcate de elemente de discontinuitate,
datorate dispariţiei unor tradiţii şi apariţiei altora, ca urmare a unor anumite
împrejurări istorice şi a interferenţelor culturale, variabile atât în privinţa originii
influenţelor culturale şi a purtătorilor lor, cât şi ca intens.

10