SCIȚII - neam de origine indo-iraniană, care a populat, alături de alte seminţii înrudite,

spaţiul nord-pontic, de la gurile Dunării la Don, numit convenţional de izvoare antice Sciţia.
Există mai multe variante despre originea sciților. Conform versiunii scitice, strămoşul lor este
Targitaios, ai cărui părinţi au fost „Zeus şi o fiică a fluviului Borysthenes” (Herodot, IV, 5). El a
avut trei fii: Lipoxais, Arpoxais şi Colaxais. Mezinul, Colaxais, a cucerit focul și, după
înțelegerea fraților a devenit primul rege al sciților, cel care a reușit să unifice sciții într-un singur
stat. În timpul domniei acestuia, avea loc diferențierea socială, în baza atributelor trimise din cer:
un plug, un jug, o bardă cu două tăişuri şi o cupă.
Elenii din Pont, însă, credeau că strămoşul mitic al sciţilor a fost Skythes, întemeietorul
dinastiei regale, unul dintre cei trei fii ai lui Heracles şi al fiinţei ciudate, jumătate femeie –
jumătate şarpe. La Valerius Flachus, originea sciţilor porneşte de la Jupiter, iar soţia acestuia este
identificată cu Gora antică. Potrivit versiunii epigrafice, Heracles îl învinge pe Araxis (o
divinitate a râului cu acelaşi nume, probabil, Volga) şi se căsătoreşte cu fiica acestuia, Ehida. Din
această legătură se nasc cei doi fraţi, Agatirs şi Skythes, de la care pornesc și cele 2 seminţii
scitice: sciţii agatârși şi sciţii regali.
Din început, sciții trăiau în Asia. Strâmtorați de masageți, ei au trecut râul Araxis și au
ajuns pe pământurile cimerienilor, pe care i-au alungat. O parte din sciți s-au statornicit în acest
teritoriu, iar o altă parte, au continuat să urmărească cimerienii, ajungând până în Midia
( Azerbaidjan).
Sciția era foarte bogată în resurse acvatice, ceea ce favoriza dezvoltarea agriculturii și
creșterea animalelor. De asemenea, în Sciția se găseau multe zăcăminte naturale, ceea ce a servit
ca forță motrice pentru practicarea metalurgiei. Eschil, în tragedia „ Prometeu înlănțuit” numește
Sciția „ țara, roditoare de fier”, iar Euripide, în tragedia „ Alcestis” amintește despre fierul din
țara halibilor.
Sciții au lăsat o amprentă importantă în istoria universală, în momentul ascensiunii Midiei,
care a corespuns cu perioada decăderii Asiriei. Datorită organizării nomade a vieții, sciții se
numără printre primele triburi care au realizat conexiunea dintre Europa și Asia. Astfel, aceștia
au cooperat activ în formarea unui spațiu unic al lumii antice, cultural și politic, ceea ce putea fi
realizat chiar și prin formarea sincronică a unor state scitice în diferite părți ale lumii. Spre
exemplu, „ sciții regali” care și-au format statul pe litoralul de Est al Mării Azov, au format un
stat și în sudul Caucazului, pe teritoriul Azerbaidjanului de astăzi, cunoscut în istorie sub numele
de „ Sacasen”, iar în istoriografie sub numele de „ Regatul sciților”. Relatările autorilor antici
despre existența regatelor scitice sunt confirmate de descoperirile arheologice.
Conform relatărilor lui Herodot, sciții erau luptători de neînvins. Oratorul atenian Isocrat
îi numește pe sciți „cei mai capabili în puterea de a conduce și cei mai rezistenți dintre popoare.”
Iar Tucidide menționează: „ Cu sciții nu numai că nu se pot compara regatele europene, dar și în
Asia nu există popor, care ar putea înfrunta sciții, dacă aceștia sunt uniți. Dar ei nu se compară cu
nici un popor în prudența și îndemânarea în lucrul casnic.”
Herodot ne relatează că atunci când un luptător scit își ucidea primul său inamic, el îi bea
sângele, iar capetele acestora le aducea regelui, aceasta fiind condiția primirii părții sale din
prada de război. Din craniile inamicilor, sciții confecționau cupe pentru vin/apă. Pielea, de pe
capul inamicului, era descuamată și din ea se executau tolbe pentru săgeți și prosoape pentru
mâini. Acest prosop se lega de căpăstrul calului luptătorului învingător. Acei, care biruiau mai
mulți inamici, își confecționau haine din pielea de pe capurile acestora. Sciților le aparține
invenția armurii de piele cu plăci de fier sau chiar aur. După cum relatează E. Hildinger, sciții au
inventat prima șa, care permitea deplasarea liberă pe spatele calului și nu pe coapsele acestuia.
Herodot o descrie ca fiind o construcție din lemn, acoperită cu pielea inamicilor. De asemenea,
sciții sunt cunoscuți ca fondatorii unei diverse arte militare. Astfel, ei erau prețuiți pentru crearea
unui tip deosebit de arc și săgeți, precum și pumnalul-akinakai.
Sciților le aparține invenția care a produs o revoluție în arta războiului: ea consta în
modificarea vârfurilor de săgeți. Vârfurile mici, care erau compuse din 2 sau 3 lame, posedau o
proprietate balistică, care erau net superioare vârfurilor de săgeți ale altor popoare. Permanent
era desăvârșit și arcul, deoarece sciții erau arcași călăreți, ceea ce le asigura o mobilitate sporită
și o distanțare sigură de inamic. În perioada secolelor VII-V î. e. n. săgețile scitice au fost
aplicate pe larg în toate grupurile militare din Orientul Apropiat și Asia de Sud-Est. În baza
surselor din timpul lui Nabucodonosor al II-lea și Nabonid, arta militară scitică a avut un impact
decisiv în tactica de luptă a armatei babiloniene.