RECITAL DE POEZIE

Cl. 3-a ,,A”

Ţara mea-ţi sărut obrazu

Munţi, dealuri şi Câmpie,
Nu e ţară mai frumoasă
Pe pământ, ca România!

Mândră eşti ca paradisu

Şi rotundă ca un soare
te-a unit Mihai Viteazu
Într-o zi de sărbătoare.

Au zădărnicit Unirea
Şi-au ucis pe cel viteaz
Au urmat câteva veacuri
De durere şi necaz.

A urmat răznită ţară

Şi românii-ndureraţi
Că ningea cu suferinţă
Peste falnicii Carpaţi.

Dumnezeu, iubind Românii

Ne trimise călăuză
Şi Moldova cu Munteania
Le unise Domnul Cuza.

În ardeal plângeau Românii

Aşteptând măreaţa clipă
Căci, Uniţi, doreau s-ajungă
Sub o singura aripă.

A sosit şi clipa aceea.

Ca şi binecuvântare,
Când s-au reunit Românii
Într-o Românie Mare.

Cântă azi, la Alba-Iulia

Şi la Iaşi şi-n Bucureşti
Imnul izbăvirii noastre
Şi-a Unirii Româneşti.

Ştim că lacomi ca şi lupii

Mulţi străini ar vrea s-o guste
Dar vom sta mereu de strajă
Nesătulelor lăcuste.
Cl. 2-a

Recitator…

O, Românie, frumoasă ţară!

Te pregăteşte de sărbători,
În alb te-mbracă, ca o fecioară,
Pe cap îţi pune ghirlănzi de flori;
Aruncă haina tristă-n coloară
Ce ţi-au fost dat-o duşmanii tăi.
Că azi pe tronu-ţi fiii-ţi chemară
Pe Alexandru Ioan întâi.

Recitator…
Tronul lui Ştefan, domnul cel mare,
Ca prin minune s-o-ngemănat
Cu tronul unde Mihai cel tare.
Mihai ne-nvinsul falnic a stat!
Ş-o inspiraţie sfântă cerească
Şoptit-au falnic fiilor tăi,
La ei să cheme ca să domnească
Pe Alexandru Ioan întâi.

Cl. 4 –a

Recitator…
Odinioară, în România,
Crescuse pomul cel roditor,
Falnic ca bradul, purtând trufia,
Purtând trufia unui popor!

Cu el venise şi fericirea,
Roadele sale avură spor,
Căci ne-au dat viaţa, ne-au dat unirea,
Ne-au dat unirea unui popor.

Şapte ani trecură...Gâzii pun umăr

Şi-un vânt răstoarnă pomul uşor,
Zicând că şapte-i fatalul număr,
Fatalul număr la un popor!

Iar grădinarii planul combină

Şi-depărtare plecând cu zor,
Aduc sămânţa foarte străină,
Foarte străină de-acest popor!

Adusă-n ţară şi-al naţiunii

Sânge scurgându-1 fără de dor,
Ne dete pomul corupţiunii,
Prin marele jăcmănitor!
Şapte ani trecură...şi şapte încă,
Şi alţii vor trece în urma lor,
Căci buruiana stă ca o stâncă,
Stă ca o stâncă peste popor!

Dar uraganul când creşte tare,

Orice-ntâlneşe rupe uşor;
Astfel ajunge în desperare,
Subt domnul străin, bietul popor!

Cl. 6-a ,,A’’

Recitator…
Din timpuri îndepărtate,
Pe pământul strămoşesc
S-a format,în libertate,
Neamul mândru românesc.
Românaşi de viţă veche
Ce acelaşi grai vorbeau,
Cu straie fără pereche,
Ne-ntrecuţi, ei petreceau.
Toţi cu inima română,
În suflet purtau un dor
Să trăiască impreună
Într-o ţară mare,-a lor.

Recitator…
Secole-au trecut la rând
Peste stămoşeşti hotare
Şi-a rămas sfânt acel gând
De-a face o ţară mare
Şi-a venit ca domn în ţară
Mihai –Vodă cel Viteaz
Prinţ măreţ şi neînfricat,
Ce-a stat pentru glie treaz
Şi-a unit pe toţi românii
Sub sl său braţ înarmat.

Recitator…
Din vechime s-a păstrat,
Ca o moştenire aleasă
Un dar sfânt,nepreţuit,
Dulce-a limbă românească
Grai frumos şi fermecat,
Ce-a făcut să dăinuiască
Suflet românesc, curat,
Şi o limbă-armonioasă
Ce-a trecut din veac în veac.

Recitator…
Decât neamul şi Unirea
Nu-i nimic mai scump pe lume.
Vom slăvi de-aceea pururi
Al lui Cuza Vodă nume.
Alexandru Ioan Cuza
Om de seamă, Domnitor,
A înfăptuit Unirea
A două ţări într-un popor.
Cei cu inima română
Azi se vor unii în horă,
Luându-se mână de mână
Mamă, tată, frate, soră.

Recitator…
Unirea este floarea
De mii de ani grijită
De neamul românesc.
Ciobanii călători peste munte
Sub asprul lor cojoc o încălzesc.
Ţăranii aplecaţi pe glie
Cu roua suferinţei o stropesc.
Muncitorii cu braţe-ncordate
În zilele noastre-o-ntăresc.
Scriitorii cu pana de foc
O altoiesc pe al nostru noroc.

Ea a înflorit în mâinile
lui Mihai Viteazul,
Care i-a lăsat-o moştenire lui Cuza,
După ce fusese îngrijită,
o vreme,
De Bălcescu, Alecsandri
şi Andrei Mureşanu.
Tinerii morţi la Oituz, Mărăşeşti
şi Mărăşti
Floarea aceasta cu sânge-o
stropesc.

Unirea, ca să crească,
are nevoie
De simţirea şi cugetul
rostite în graiul românesc.

Cl. 7- a ,,A’’

Recitator…
Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sădit pe miriade de libere ogoare!

Recitator…
O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Recitator…
Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,
Recitator…
Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,

Recitator…
Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească...

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,

Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspândă o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!

Cl. 7- a ,,B’’

Cuza Vodă (legendă populară)

...Strașnic domn a mai fost Cuza-Vodă...
El a făcut școalele, el ne-a dat pământ și tot el surpat pătulele împărătești. Și bine a făcut. Că
bagă acolo fitece român treisprezece banițe de porumb în tot anul și, când să-și ia și el agonisita,
tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dedeau numai trei banițe din tot ce pusese.
Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat șoarecii, și porumbul era mâncat de cioclii satului.
Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir și să asculte de legi. Ba ălor care n-ascultau le da fum.
Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla așa ca noi și, de multe ori, ca să prinză pe mulți slujbași cu
ocaua mică, își schimba fața și hainele să nu-l cunoască nimeni.
Unde pomeneai la el trăsuri și slugi puzderie și bogății strânse grămadă, cum era la Bibescu? Ãla
se plimba prin țară cu mare alai, avea la caleașcă șaisprezece cai albi, cu hamurile roșii și vizitii
stângaci.
Tot Cuza a unit țărișoarele noastre, pe Valahia cu Þara Moldovenească, de a făcut țara noastră
strașnic mare și de puternică, cum e azi.
Când s-a dus, cică, la împăratul turcesc, ca să-i ceară învoirea de a domni netulburat peste
amândouă țările, a făcut lucruri așa de minunate, că a pus pe gânduri pe turci.
Știți ce?
Era obiceiul ca domnii țării noastre, când intrau la împărat, să se târască de la poarta curții
palatului până la picioarele împăratului în genunchi.
Cuza însă nu era omul să sufere rușinea asta. A mers la palat drept, cu fruntea sus și cu sabia
zornăind, ca un Făt-Frumos.
- Îngenunche și mergi târându-te, băiete, dacă vrei să fii primit, i-au strigat paznicii de la poartă.
- Asta n-oi face-o eu niciodată, a strigat Cuza supărat. Și dacă vi-i vorba p-așa, mă duc de unde
am venit.
Dacă l-au văzut plecând, turcii au spus împăratului și ăsta a dat poruncă să-l primească așa.
A intrat Cuza-Vodă.
- Bună ziua, Înălțate împărate!
I-a mulțumit în limba lui și apoi, mirat că-l vede înainte drept, soldățește și fără sfială, l-a
întrebat:
- De ce ai venit așa?
- Așa m-a trimis pe mine Þara, a răspuns Cuza cu așa mândrie și așa curaj că s-a mirat și
împăratul.
Și, el știe cum o fi vorbit și ce o mai fi vorbit, că a îmblânzit inima turcului și a ascultat împăratul
dorința lui Cuza.
L-a pus pe urmă împăratul pe Cuza la masă cu el, au mai vorbit ei ba de una, ba de alta și, când
să plece, l-au dus turcii pe Vodă Cuza cu o cinste deosebită, până la Constanța.
Se mirau turcii, se mirau cadânele, se mirau pașii și boierii lor când îl vedeau și-l priveau ca pe
un viteaz din povești:
- Bre, bre, bre! La noi n-am văzut așa om.

,,MOŞ ION ROATĂ şi VODĂ-CUZA,,

Fata 1:
Fetelor, ne-am adunat astăzi la şezătoare ca să lucrăm, dar şi să vorbim.

Fata 2:
Aşa e, ai mare dreptate, deoarece este o zi importantă pentru noi, românii. 24 ianuarie rămâne în
istorie ca marea zi a unirii Principatelor Române: Moldova şi Ţara Românească. Vorbim despre
24 ianuarie 1859.

Fata 3:
Desiigur, iar la acea vreme, la 1859, domnitor era Alexandru Ioan Cuza. Acesta a coborât în
oraşe şi sate, în pieţe şi în case, a trăit în mijlocul poporului să-i vadă traiul, să-i asculte durerea
şi suferinţa.

Fata 4:
Da, dar voia şi să repare marile nedreptăţi ori măruntele sâcâieli, să pedepsească tâlhari, dar mai
ales să simtă inima omului din popor alături de inima lui şi să ocârmuiască ţara după bătăile
inimii sale.

Fata 5:
Ei, dar ştiţi cum i-a grăit Mihail Kogălniceanu la proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn?
„Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara
doreşte: la lege nouă, om nou! Fii dar omul epocii! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-Ta, ca
domn, fii bun şi blând, mai ales pentru aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători
şi răi! Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre
noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie! Fii simplu, Măria-Ta! Urechea ta să fie
pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire.”

Fata 6:
Şi a fost aşa cum i s-a urat: un om nou la legi noi. A condus ţara doar 7 ani, însă a înfăptuit multe
reforme în acest timp.

Fata 7:
Vă amintiţi ce am învăţat la istorie? Înainte de unire, în 1857, printre ţăranii fruntaşi care luau
parte cu boierii la Divanul ad-hoc din Moldova, era şi moş Ion Roată. Acesta s-a născut în
judeţul vecin cu al nostru, în Vrancea, la Câmpuri.

Fata 1:
Moş Ion Roată era un om cinstit şi cuviincios, care văzuse şi păţise multe în viaţa lui. De aceea,
nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă: spunea omului verde în ochi,
oricine era, când îl scormonea ceva la inimă.

Fata 3:
Vă povestesc eu întâmplarea din divanul ad-hoc. Acolo, la adunare, boierii le vorbeau despre
unire, dar foloseau un limbaj puţin accesibil ţăranilor. Aşa că Moş Ion nu a putut să tacă:
***************************************************************************
(se face întuneric pe scenă şi în faţă apar Moş Ion Roată şi boierul 1)

Moş Ion Roată:

Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, cât să ne dumirim şi noi, căci eu unul,
drept să vă spun, nu pricep nimic, păcatele mele!

Boierul 1:
Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici! Auzi
obrăznicie! Tu, cu 80 de mii de fălci de moşie şi el un ghiorlan c-un petic de pământ şi uite ce
gură face alături de mine!

Moş Ion Roată:

Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi
dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic
eşti, megieş îmi eşti şi ştiu că bine n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă unde m-
aşteaptă nevoile. Dar, să nu vă fie cu supărare, ia, palmele acestea ţărăneşti ale noastre, străpunse
de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră de atâta amar de vreme
şi vă fac să huzuriţi de bine. Vă suntem dragi ca sarea în ochi! Din mojici, ghiorlani şi dobitoci
nu ne mai scoateţi!

Boierul 2:
Noi, boierii, dragă moşule, suntem în fruntea ţării, în fruntea patriei, că aşa trebuie să fie!

Moş Ion Roată:

Voi, în frunte? Da, sigur, sunteţi în frunte. Dar nu-ţi fie cu supărare, boierule! Pentru că tot ai
grăit cu limba dumitale cea delicată cuvântul „ţară”, aş vrea să ştiu şi eu atâtica: de unde se trage
voroava aiasta?

Boierul 2:
Păi, cum se poate să nu ştii?

Moş Ion Roată:

Apoi, nu ştiu, că n-am apucat să umblu la şcolile cele înalte şi luminate şi nici să întâlnesc prea
mulţi oameni cu carte cum eşti domnia ta!

Boierul 1:
Moş Ioane, dumneata nu ştii latineşte, limba străbunilor noştri de la Roma! „Ţară” vine de la
cuvântul latin „terra”, care înseamnă pământ!
Moş Ion Roată:
Aşaaa! Ia uite, boierule, muream prost fără să ştiu. Dar acum că ştiu, tot nu mă dumiresc.

Boierul 2:
Aiasta-i altceva, că nu pricepi. Nu te ajută mintea şi pace!

Moş Ion Roată:

Ar fi, doar că ţară înseamnă pământ. Atunci, locuitorii ţării sunt ţăranii, adică pământenii, cei
care sunt de la pământuri şi pământurile sunt ale lor. Când acolo, vai şi amar, pământurile doar le
muncim că rodul este al vostru , ca şi pământurile. Cum vine asta, boierule?

Boierul 2: (nu răspunde)

Moş Ion Roată:

Dar „patrie” tot din latinească purcede?

Boierul 2:
De acolo vine, aproape tot ce rostim. Cuvântul „patrie” vine de la „pater”, ce înseamnă „tată”!

Moş Ion Roată:

Asta-i bine, ar însemna că patria trebuie să fie tată bun şi mamă bună pentru toţi fiii ei. Când
acolo, pentru voi boierii e mumă, pentru noi, ţăranii, e ciumă.

Boierul 2: (încet)
Eiii, Ţăranul aista e un drac şi jumătate! Ia să-mi văd de ale mele, că mi-am găsit beleaua cu el.
Mă face de ocara lumii şi mă mai scoate şi dator. (dă să plece)

Moş Ion Roată:

Stai, boierule, unde te duci? Ce mă laşi prost în mijlocul drumului? Hai să ne tălmăcim. Nu ai
vorbit dumneata despre unire? Stai ... unirea bate la uşă!

Boierul 2:
Ce mai pofteşti de la mine? Nu v-am spus destule?

Moş Ion Roată:

Păi, ce să mai poftesc? Ziseşi că voi boierii sunteţi în fruntea ţării şi că aşa se cade să fie. Dar,
totuşi, de ce se cade aşa? Ce fapte mari aţi făcut ca să meritaţi acest lucru?

*****************************************************************************
(lumină acolo unde sunt fetele)

Fata 2:
Atunci l-a cunoscut colonelul Alexandru Ioan Cuza pe moş Ion Roată. A dat mâna prieteneşte cu
el.

Fata 7:
Dar cu boierul cum a rămas? A răspuns la întrebare?

Fata 2:
Nu a mai avut cuvinte, pentru că moş Ion Roată i-a demonstrat faptul că boierii sunt doar buni de
gură, pe când tot greul îl duc ţăranii.
Fata 5:
Eu am citit că atunci a strigat moş Ion Roată că steagul Unirii îl va purta tot talpa ţării, înălţându-
l ca un cântec fără asemănare, fremătat de codru pe limba frunzelor, murmurat de ape, păstrat de
oameni în inima lor, bucuroşi că a sosit ceasul cel mare al împlinirii visului sublim.

Fata 6:
Frumoasă istorioară! Mi-a plăcut Moş Ion Roată pentru că avea o înţelepciune izvorâtă din şi mai
marea înţelepciune a poporului.

Fata 4:
Au trecut apoi câţiva ani. Într-o zi trecea Cuza spre Bucureşti şi s-a oprit în Adjud unde lumea l-a
întâmpinat ca pe un domnitor ce era.

Fata 5:
Printre cei care se înghesuiau, se zări o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor, în vârful unei
prăjini. Domnitorul, înţelegând că trebuie să fie vreun suflet necăjit, a făcut semn să i se deschidă
calea.
*****************************************************************************
Pe scenă apare domnitorul iar din celaltă parte a scenei apare o mulţime de oameni îmbrăcaţi în
costume populare.Toţi fac urări de bun venit domnitorului.Dintre oameni iese Moş Ion Roată, cu
o hârtie fluturând într-un braţ.

Moş Ion Roată(înecându-se în lacrimi,îi întinde hârtia domitorului şi apoi se aşază în

genunchi în faţa domnitorului)
,,Sărut dreapta şi să ne trăieşti,Măria-Ta !Ia,am şi eu un necaz pe care l-am scris pe hârtia
asta.,,
Domnitorul ia hârtia lui Moş Ion Roată şi-i vorbeşte cu blândeţe
He,he! Moş Ion roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi,din Divanul ad-hoc !Ridică-
te,moş Ioane,şi spune—mi,fără sfială,ce durere ai? Ţi-a făcut cineva vreun neajuns?
M .I .Roată ,,Înăţimea- Voastră!De cănd cu păcatul cel de Ad-hoc,n-am mai avut zile bune cu
megieşul meu cel puternic,stăpânul unei moşiifoarte mari,pe care-l cunoşti Măria-Ta…De cum
am ajuns acasă,goană şi prigoană pe capul meu,din partea boierului,în tot felul…După ce mi-a
omorât toate vitişoarele vacile,boii,căişorii,porcii,oile, într-o zi m-am dus la boier să mă
jăluiesc.Acesta,în loc de un cuvânt bun,m-a scuipat drept în obraz,încăt am crezut că a căzut
cerul pe mine de ruşine.Şi astfel,după ce m-a sărăcit cu desăvârşire,mi-a ridicat şi cinstea,care
pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-Vodă ,, Ţine moş Ioane,un mic dar de la mine,două fâşicuri de napoleoni(îă întinde 2
fâşicuri cu bancnote vechi) şi întâmpină-ţi nevoia,de azi pe mâine,cum te-a lumina cel-de-
sus !Iar pe boier lasă-l în judecata lui dumnezeu,căci ,,el nu bate cu ciomagul,,.
Moş Ion Roată,,Îţi mulţumesc ,Măria-Ta!Dar cu ruşinea ce mi-a făcut,cum rămâne Măria-Ta?
C.Vodă,,cu ruşinea,iaca,aşa rămâne,moş Ioane.(Domnitorul îl sărută pe un obraz şi pe un altul,în
faţa mulţimii adunate acolo.)Du-te şi spune sătenilor dumitale,moş Ioane,că,pe unde te-a scuipat
boierul,te-a sărutat domnitorul şi ţi-a ştres ruşinea.
**************************************************************************

Fata 1:
Vorbeam noi la început că domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi preţuia pe oameni nu după ceea ce
erau : boieri, târgoveţi sau ţărani, ci după omenia lor. De aceea se îmbrăca adesea în haine simple
şi pornea prin ţară. Într-o zi ajunse la Vaslui, îmbrăcat în pelerină de negustor, iar pe dedesubt
avea haine domneşti.

Fata 4:
Ştiu şi eu povestea. Văzu un boier care se răstea la un ţăran şi-l îmbrâncea şi-l lovea ca să se
aşeze în faţa lui în genunchi.

(apar în prim plan Cuza şi boierul 1)

Cuza:
Ce s-a întâmplat, boierule?

Boierul 1:
Ţăranul nu s-a dat din calea mea.

Cuza:
Şi de ce vrei să stea în genunchi?

Boierul 1:
Iac-aşa! Pentru că vreau să-mi simtă puterea!

Cuza: (se dezbracă de pelerină)

Boierul 1: (îngenunchează)
Iertare, Măria-Ta!

Cuza:
Nu mie să-mi ceri iertare, boierule, ci acestui om pe care l-ai umilit. El este un ţăran, împreună
cu fraţii lui muncesc din zori până-n amurg acest pământ pentru ca voi, boierii, să vă-nfruptaţi
din roadele muncii lor.

Boierul 1:
Cum să îngenunchez în faţa ţăranului?

Cuza:
Ba să-i săruţi şi mâna, boierule. Mâna lui aspră de muncă, pe care trebuie să o respecţi!

(prim-plan fetele)

Fata 7:
Fetelor, eu zic să mai lăsăm poveştile şi să cântăm un cântec ori să jucăm o horă!

Fata 5:
Ideea ta e foarte bună, dar cântec mai potrivit ca „Hora Unirii” pe versurile poetului Vasile
Alecsandri nu cred că există.

Fata 2:
Haideţi să cântăm şi să jucăm!

(Fetele şi băieţii cântă şi dansează „Hora Unirii”.)

Recitator…

Prefă-te, inimă, în foc (înregistrare – melodie)

Aprinde candela diseară
Pribeagului fără noroc;
Stăpânului furat de țară.
Și fă-te, inimă, stejar
Să-i dai a umbrei mângâiere
Căci s-a hrănit doar din amar
Și s-a-mbătat doar din durere.
Primește-l, Doamne, -n Casa Ta
Pe domnul trist și-nsingurat
Pe Cuza, inimă de stea,
Și iartă-ne că l-am trădat.
Smulgeți coroana cea de spini
Lasați-i fruntea în lumină
Pribeagului printre străini
Stapânului lipsit de vină.
Să-și poarte ochii către noi
Iertarea lui de izbăvire
Căci am ajuns pustii și goi
Săraci la minte și simțire.
Pe noi în Cer el ne-ar fi vrut
Căci se făcuse- a noastră vrere.
Noi l-am trădat și l-am vândut
Orbiți de patimi și avere.
Primește-l ,Doamne ,-n Casa Ta
Pe domnul trist și-nsingurat.
Pe Cuza, inimă de stea,
Iartă-i pe cei ce l-au trădat.