După o vară fierbinte, pământul, iarba, copacii, sufletele și picioarele noastre obosite au

nevoie de odihnă. Au nevoie să fie scuturate de griji, să cadă precum frunzele și să fie
înghițite de pământ, căci vine iarna cea aspră.
Zbuciumările nescuturate de toamnă rămân în suflet, iar iarna le îngheață, transformându-ne
sufletul într-un imens ghețar.
Dar ghioceii trebuie să răsară curând, altfel nu poate sosi primăvara în suflet, iar fără
primăvară sufletul nu poate înflori, vara nu are ce pârjoli, iar toamna nu are ce vindeca.
Ogoarele și-au dăruit bogățiile, hambarele sunt pline, toamna are acum timp să se îngrijească
de noi. Să ne asculte tânguirile și să ne picteze sufletele în culori jucăușe.
Mă uit la copaci, aproape-s goi, dar nu-i văd triști. Și mă întreb, oare de ce nu-și plâng
frunzișul? Dar copacii știu prea bine că orice sfârșit e un nou început. Acum frunzele, care le-
au învelit cu grijă fructele și le-au fost tovarăși în calea soarelui arzător, trebuie să-și continue
existența sub altă formă, dar rămân tot timpul aproape.
E toamnă și se simte. Copacii își iau rămas-bun de la podoabele lor de frunze, acestea își
rostesc ultimele cuvinte de dor și cu ultimele puteri, se rup de ultimul fir care-i leagă de ram:
Adio…
Apoi, se rotesc în aer, de dragul unor vremuri ce au apus, apoi se aștern domol la pământ,
acesta le e destinul.
În sufletul meu e aceeași metamorfoză. Mi se rup bucăți din suflet și se aștern undeva, în abis
și nu le pot întoarce înapoi. E cutremur în inima mea, e frig și vânt. E tare frig, îmi îngheață
sufletul. Să fie de la răceala ta? Să fie de la răceala mea? Nu știu, dar mi-e frig. Acoperă-mi
inima cu privirea ta. Acoperă-mi-o și nu mă lăsa să mor de frig.
Uită-mă tu, ca să nu te mai visez, ca să nu mă mai gândesc la tine, ca să nu mă mai chemi în
vis, când ți-e greu. Uită-mă și ieși din sufletul meu, ca să pot trăi mai departe.
Apoi, cheamă-mă când îmi vei uita privirea, mângâierea și căldura sufletului. Cheamă-mă, ca
să-ți pot simți răceala și așa, să mă pot îndepărta de tine.
Acum nu pot, pentru că îmi ții sufletul în înăuntrul tău, legat și el nu poate ieși nici dacă vrea.
Dezleagă-mi sufletul și lasă-l să plece. Lasă-mă să zbor.
Și la final, te rog, prefă-te în înger, ca să nu te pierd de tot. Ca să mă rog la tine când mi-e
greu, ca să mă uit spre cer și să-ți văd ochii. Ca să mă uit în sus și să-mi fie inima ușoară, ca
să mă pot regăsi, ca să pot regăsi calea spre inima mea…
– Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine,
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.
Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare…
– Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică…
(George Bacovia, Pastel)
Maria Bocicov