Forme de restricții verticale

Impunerea unei mărci unice – aceasta are loc în momentul în care o clauză din contract
impune cumpărătorului să se aprovizioneze exclusiv de la un singur furnizor.
Lucrul acesta nu înseamnă faptul că acel cumpărător este obligat să se aprovizioneze strict
de la acel furnizor, însă, el nu va cumpăra, nu va vinde şi nu va integra în produsele sale bunuri
sau servicii pe care concurenţii le-ar putea furniza1.
Distribuţia exclusivă – Cuprinde acele acorduri/clauze având ca element principal
vânzarea de către fabrica unui număr limitat de cumpărători. Restricţia poate viza numărul
distribuitorilor în cadrul unui spaţiu geografic sau tipul cumpărătorilor. Dacă ofertantul îşi
limitează vânzările la un anumit cumpărător pentru o zona geografică sau categorie de clienţi,
atunci vorbim despre distribuţie exclusivă şi alocare exclusivă a clienţilor. Dacă se include în
contract obligativitatea sau o schemă de stimulente pentru a-l face pe cumpărător să vândă doar pe
o piaţă anume sau unui consumator anume, atunci vorbim despre ofertă exclusivă şi forţare
cantitativă. Aceste tipuri de acorduri au în principal două efectele negative asupra concurenţei. Ele
duc la excluderea anumitor cumpărători de pe piaţă iar în cazul produselor finale de vreme ce
produsul respectiv va fi oferit de mai puţini distribuitori, ele conduc la reducerea concurenţei intra-
marcă2.
Exclusivitatea clientelei – în cadrul unui acord de exclusivitate a clientelei,
furnizorul/fabricantul acceptă să nu mai vândă produsele sale decât unui singur distribuitor, în
scopul de revânzare la o categorie de clienţi determinaţi. În această situaţie, vânzătorul impune
cumpărătorului o anumită restricţie privind preţul de revânzare al produsului oferit, fie privind
nivelul minim sau maxim, fie pur şi simplu fixând preţul. Deoarece cea mai mare parte sau
totalitatea furnizorilor aplică exclusivitatea clientelei, aceasta poate facilita coluziunile (înțelegeri
secrete între părți) atât la nivelul lor, cât şi la nivelul distribuitorilor.
Distribuţia selectivă (împărțirea pieței) – acordurile de distribuţie selectivă restrâng, pe de
o parte, numărul distribuitorilor agreaţi şi, pe de altă parte, posibilitatea acestora de a revinde
produsele. Contrar la ceea ce se întâmplă pentru distribuţia exclusivă, limitarea numărului de
revânzători agreaţi nu depinde de numărul de teritorii, ci de criterii de selecţie legate de natura

1
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/Politica-privind-intelegerile-25693, accesat ultima dată la
13.03.2019.
2
Liviana Andreea Niminet, op. cit., p.22.
produsului. O altă diferenţă constă în faptul că restricţia în materie de revânzare nu priveşte
vânzările active efectuate în exteriorul teritoriului, ci toate vânzările realizate cu distribuitorii
neagreaţi, revânzătorii agreaţi şi consumatorii finali, aceştia fiind astfel singurii cumpărători
potenţiali. Distribuţia selectivă este utilizată pentru a distribui produse de marcă. În ceea ce priveşte
concurenţa, acest tip de distribuţie riscă să slăbească concurenţa intra-marcă, în special atunci când
are efect cumulativ, de izgonire a unuia sau mai multor distribuitori şi de facilitare a coluziunilor
între furnizori sau cumpărători.
Franchiza – acordurile de franchiză conţin o licenţă de drepturi de proprietate intelectuală
faţă de mărci, de semne distinctive sau de cunoştinţe, pentru utilizarea şi distribuirea bunurilor şi
serviciilor. În afara licenţei drepturilor de proprietate intelectuală franchizorul furnizează, pe
timpul aplicării acordului, o asistenţă comercială sau tehnică. Franchizorul aplică o redevenţă
pentru utilizarea metodei comerciale. Franchiza poate permite franchizorului de a pune în aplicare
o reţea uniformă pentru distribuţia produselor sale. În ceea ce priveşte concurenţa, concesiunea
metodei comerciale şi acordurile de franchiză conţin, în general, o combinare de restricţii verticale
asupra produselor distribuite, în particular distribuţia selectivă, exclusivitatea mărcii, distribuţia
exclusivă sau forme îndulcite ale acestor restricţii.
Furnizarea exclusivă – furnizorul nu poate vinde în interiorul comunităţii un produs final
decât unui singur cumpărător. Pentru bunurile sau serviciile intermediare, furnizarea exclusivă
semnifică că nu există în interiorul comunităţii decât un singur cumpărător pentru un uz determinat.
În ceea ce priveşte concurenţa, furnizarea exclusivă riscă să conducă la eliminarea altor
cumpărători.
Vânzările legate – vânzare legată atunci când un furnizor subordonează vânzarea unui
produs de cumpărarea unui alt produs distinct, de la furnizor sau de la o persoană desemnată de el.
Primul produs este denumit bun sau serviciu „liant,” iar cel de-al doilea „legat”. Atunci când
vânzările legate nu sunt justificate în mod obiectiv de natura produsului sau de folosirea lui
comercială, ele pot constitui un abuz de putere dominantă. În ceea ce priveşte concurenţa, acest
gen de acord vizează subordonarea vânzării unui produs de cumpărarea altuia, încălcând regulile
de concurenţă.
Preţurile de vânzare recomandate sau maxime - riscă să funcţioneze ca un punct de
convergenţă pentru revânzători şi să fie urmate de majoritatea sau chiar totalitatea dintre ei, riscând
să faciliteze coluziunea. Practica constă în recomandarea către un revânzător a unui preţ de vânzare
sau impunerea unui preţ de vânzare maxim.

Linii directoare privind restricţiile verticale

Efectele negative pe care restricţiile verticale sunt susceptibile să le aibă pe piaţă şi pe care
regulile de concurenţă comunitare vizează să le împiedice sunt următoarele: excluderea altor
furnizori sau a altor cumpărători prin punerea în aplicare a barierelor la intrare; reducerea
concurenţei inter-marcă între întreprinderile prezente pe o piaţă; reducerea concurenţei intra-marcă
între distribuitori sau atingerea libertăţii consumatorilor de a cumpăra un anumit bun sau serviciu
dintr-un alt stat membru3.
Totuşi, restricţiile verticale au deseori efecte pozitive, în particular încurajând concurenţa
din alte punct de vedere decât preţul şi incitând la ameliorarea calităţii serviciilor. În consecinţă,
aplicarea anumitor restricţii verticale este justificabilă pentru o durată limitată atunci când:
 un distribuitor poate deturna în profitul său eforturile promoţionale ale altui distribuitor;
 un fabricant care doreşte să intre pe o piaţă nouă exportând pentru prima oară produsele
către alte ţări, suportă anumite „investiţii de plecare” pentru distribuitor cu scopul de a
instala marca pe acea piaţă;
 anumite investiţii specifice către un client determinat sunt realizate fie de către furnizor,
fie de către cumpărător;
 furnizorul de competenţă profesională nu doreşte ca aceasta să fie utilizată în beneficiul
concurenţilor sau de către aceştia, deoarece odată transmisă ea nu poate fi redobândită;
 fabricantul, folosind economiile sale pentru reducerea preţului de vânzare cu amănuntul la
produsul său, poate dori încredinţarea revânzării lui la un număr limitat de distribuitori;
 băncile sau pieţele de capital furnizează în condiţii dezavantajoase capitaluri pentru că ele
dispun de informaţii imperfecte cu privire la solvabilitatea celui care solicită împrumutul
sau pentru că împrumutul nu este garantat într-o manieră adecvată;
 un fabricant măreşte vânzările și impune norme de calitate distribuitorilor săi, ceea ce îi
permite obţinerea unei imagini de marcă superioare şi creşterea interesului consumatorului
(ex. distribuţia selectivă şi franchiza).
Aprecierea unei restricţii verticale cuprinde, în general, următoarele etape:

3
http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/Politica-privind-intelegerile, accesat ultima dată la
13.03.2019.
 Intreprinderile implicate trebuie să definească piaţa relevantă în scopul stabilirii cotei de
piaţă a furnizorului sau cumpărătorului, în funcţie de acord. Cota de piaţă se calculează luând în
considerare piaţa produsului în cauză (care cuprinde toate produsele sau serviciile pe care
consumatorul la consideră ca fiind echivalente) şi piaţa geografică relevantă (care cuprinde
teritoriul pe care întreprinderile implicate sunt angajate în oferta şi cererea de bunurile şi serviciile
în cauză).
Dacă cota de piaţă relevantă nu depăşeşte pragul de 30%, acordul vertical beneficiază de
exceptare pe categorie, cu rezerva de a satisface condiţiile fixate prin Regulamentul nr. 2790/1999.
La 20 aprilie 2010, Comisia a adoptat un regulamentul de exceptare pe categorii revizuit4 şi
orientări5 privind acordurile verticale, adică acordurile între furnizori şi cumpărători care operează
la diferite niveluri ale lanţului de producţie şi de distribuţie pentru furnizarea şi distribuirea de
produse şi servicii.
Principiul de bază al regulilor revizuite rămâne acela că întreprinderile cu putere limitată
pe piaţă sunt libere să decidă asupra modului în care îşi distribuie produsele, cu condiţia să nu
încheie acorduri care să conţină restricţii privind stabilirea preţurilor sau alte restricţii grave.
Regulile au fost însă revizuite pentru a ţine seama de puterea pe care o pot avea pe piață atât
cumpărătorii, cât şi vânzătorii, astfel încât toate părţile acordului să deţină fiecare o cotă de piaţă
sub 30%, pentru ca exceptarea pe categorii să poată fi aplicată.
Dacă cota de piaţă relevantă depăşeşte pragul de 30%, trebuie verificat dacă acordul
vertical denaturează sau nu concurenţa. În acest caz, factorii care trebuie luaţi în considerare sunt:
poziţia furnizorului, concurenţii, poziţia cumpărătorului pe piaţă, barierele la intrare, natura
produsului, etc. Dacă acordul vertical îndeplineşte condiţiile de exceptare, el trebuie să contribuie
la îmbunătăţirea producţiei, a distribuţiei produselor, la promovarea progresului tehnic sau
economic şi la rezervarea unei părţi echitabile din profitul care a rezultat utilizatorilor.
Condiţiile de exceptare pentru anumite acorduri verticale au fost prezentate, pentru prima
dată, în Regulamentul nr. 19/65,6 care abilitează Comisia să excepteze anumite categorii de

4
Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale șI practici concertate (JO L 102, 23.
4.2010, pp. 1-7).
5
Comunicarea Comisiei – Orientări privind restricțiile verticale (JO C 130, 19.5.2010, pp. 1-46).
6
Regulamentul (CEE) nr. 19/65 al Consiliului din 2 martie 1965, privind aplicarea articolului 81, paragraful 3, privind
tratarea categoriilor de acorduri şi de practici concertate (Jurnal Oficial L 36 din 6.03.1965)
acorduri exclusive între două întreprinderi care au ca scop revânzarea produselor. Aplicarea acestui
regulament nu priveşte şi acordurile încheiate între mai mult de două întreprinderi, nici acordurile
de distribuţie exclusivă, de livrare sau cumpărare de servicii sau de produse destinate a fi
transformate.
În cursul anilor, sfera de cuprindere avută în vedere de prezentul regulament s-a dovedit a
fi prea rigidă în raport cu contextul economic şi cu tehnicile de distribuţie actuale. Astfel,
Regulamentul nr. 1215/1999 şi-a extins câmpul de aplicare pentru includerea acordurilor verticale.
Comisia poate excepta, pe calea Regulamentului, anumite categorii de acorduri sau practici
concertate:
 acordurile între două sau mai multe întreprinderi cu privire la condiţiile de cumpărare, de
vânzare şi de revânzare de bunuri sau servicii;
 acordurile între două întreprinderi care implică limitări în procesul de cumpărare sau
utilizare a drepturilor de proprietate intelectuală şi a know-how-ului.
Regulamentele de exceptare definite de Comisie pot fi aplicabile pentru o durată limitată
de timp, pot fi modificate sau abrogate şi au un efect retroactiv cu scopul de a extinde aplicarea lor
asupra acordurilor care, în momentul intrării în vigoare a regulamentului, îndeplineau condiţiile
de exceptare.
Prezentul Regulament se aplică asupra acordurilor între două sau mai multe întreprinderi
care operează la un nivel diferit al lanţului de producţie sau de distribuţie, urmărind să nu fie
depăşit pragul de piaţă de 30%. Condiţii suplimentare
trebuie îndeplinite atunci când:
- un acord este încheiat între o asociaţie de întreprinderi şi membrii săi sau între o asociaţie şi
furnizorii săi, caz în care cifra de afaceri anuală totală a fiecărui membru individual al asociaţiei
nu poate să depăşească pragul de 50 milioane euro;
- un acord conţine dispoziţii privind drepturile de proprietate intelectuală, acesta nu trebuie să facă
obiectul principal şi trebuie să fie indispensabil pentru utilizarea, vânzarea sau revânzarea
bunurilor;
-un acord este încheiat între întreprinderi concurente, iar furnizorul este un producător/distribuitor
de bunuri şi servicii, chiar dacă cumpărătorul este un distribuitor care nu fabrică bunurile
concurente, cifra de afaceri anuală totală a cumpărătorului nu trebuie să depăşească 100 milioane
euro.
 Exceptarea nu se aplică acordurilor verticale atunci când producătorul impune: preţurile de
revânzare a produselor proprii; restricţii privind teritoriul sau clientela; restricţii privind vânzările
în cadrul unei distribuţii selective.

În cazul pieţei petroliere a Republicii Moldova sunt prezente aspecte ce reprezintă toate categoriile
de factori.
1. Variabile structurale: - Coluziunea poate fi determinată de prezenţa unui număr restrâns de actori
ce pot influenţa semnificativ piaţa. Ambele segmente ale pieţei produselor petroliere au un înalt
grad de concentrare: cei mai mari importatori de benzină sunt Lukoil-Moldova, PetromMoldova
şi Tirex-Petrol, care deţin împreună o cotă de 80,5%, iar la importul de motorină tot aceste
companii deţin poziţia de lider, însumând împreună o cotă de piaţă de 75,5%3 . - Transparenţa
sporită pe piaţă, la fel cauzează coluziunea. Actorii de pe piaţa autohtonă a produselor petroliere
se cunosc reciproc destul de bine.

2. Factorii din partea cererii: - Elasticitatea redusă face mai atractivă realizarea unei înţelegeri între
actorii pieţei. În general cererea pentru petrol este inelastică. - Puterea limitată a cumpărătorilor.
Pe piaţa petrolieră există mulţi cumpărători ce au o putere relativ limitată, fapt care îi lipseşte de
posibilităţi de contracarare a unor acţiuni din partea celor ce coluzionează, favorizând, astfel,
crearea unei înţelegeri.
3. Factorii din partea ofertei: - Petrolul este un produs omogen. Omogenitatea produselor
stimulează crearea unor înţelegeri între agenţii economici pentru a controla piaţa. Totuşi, pentru
moment, nu putem spune cu certitudine care este natura coluziunii, explicită sau tacită, de pe piaţa
petrolieră. Bazându-se pe o înţelegere verbală, cartelul este destul de greu de depistat şi necesită
investigaţii serioase
4 . În acest sens, se face necesară o investigare serioasă a pieţii în vederea determinării existenţei
înţelegerii de cartel.